THEOTOKOS NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU

În Biserica Ortodoxă

Filocalia de la Prodromu. Despre Doamna noastră Stăpâna. Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria.
1)Născătoarea de Dumnezeu Maria, a luat cele după numele Ei închipuitoarele semne, după mai înainte dumnezeiască cunoştinţă. A luat de la Tatăl putere ca o Fiică a Lui, să săvârşească ca o Maică pe pământ cele ce săvârşeşte El ca un Tată în Ceruri. Au luat înţelepciune de la Fiul, ca o Maică a Lui, să împrietenească pe Dumnezeu cu omul. Au luat Sfinţire de la Duhul Sfânt ca o Mireasă a Lui, ca să dea la toate zidirile, cereşti şi pământeşti duhovniceştile Ei daruri şi hărăziri. Cine este începătorul rugăciunii minţii şi a înaltei priviri? Scrie Sfântul Grigorie al Tesalonicului, la cuvântul cel dintâi la intrarea în Biserică: Cum că Doamna Născătoarea de Dumnezeu Maria, aflându-se în Sfintele Sfinţilor, şi vieţuind viaţă întocmai cu Îngerii şi de Dumnezeu văzătoare, a aflat o lucrare gândită, şi prin trânsa sa suit mai presus de tot omul la mari şi înalte priviri; Că prin mijlocirea întoarcerii minţii la sine şi a rugăciunii cei neîncetate şi a luării aminte, unindu-se totuluşi tot cu Sine, s-a înălţat mai presus de toată vederea şi chipul. Şi aşa cu înţelegătoarea tăcere, a alcătuit un nou drum la ceruri. Şi lipindu-şi mintea Ei la Dumnezeu, se suie mai presus de toate zidirile Şi vede slava lui Dumnezeu mai desăvârşit ca Moise şi ca ceilalţi, şi vede Dar Dumnezeiesc carele nu se înţelege desăvârşit de simţiri: Carele este o sfinţită şi veselitoare privire, nu numai la sufletele cele curate. Pe care lucrare şi privire gândită, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu de la Sine o a aflat-o, şi a lucrat-o şi la cei după Dânsa a predat-o. Proorocul David nefiind el de ajuns să laude pe Domnul, cheamă întru ajutor pe toţi cei blânzi, zicând: „Măriţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm Numele Lui împreună” (Ps. 33. 17) Iar Doamna Născătoarea de Dumnezeu, prea vrednică fiind,

singură măreşte pe Domnul, zicând: „Măreşte suflete al meu pe Domnul” (Luca 1. 46). (pag. 41-42) (Introducere) Pentru chipul Maicii lui Dumnezeu. 2) Doamna Născătoarea de Dumnezeu, la chipul trupului şi la vedere era cinstită, şi dupre toate prea încuviinţată. Puţine şi de nevoie grăind. Era ascultătoare şi primită la vorbire. Pe toţi îi cinstea, şi li se închina lor. La statul trupului era potrivită: puţin ceva mai înaltă decât cei de mijloc. Nu se arăta la tot omul. Era departe de râs, de turburare şi de mânie. In faţa grâului îşi arăta faţa. Perii capului îi avea galbeni. Ochii îi avea foarte frumoşi şi vopsiţi cu Dumnezeiască cuviinţă, înfrumuseţaţi cu lumini ascuţite la felul măslinii, şi acoperiţi cu gene luminat încuviinţate. Avea sprâncenele negre încovoiate închipuite. Avea nasul oblu şi drept frumos. Buzele era roşii şi vioaie. Cuvântul îl avea dulce. Sfinţitul obraz nu-l avea rotund, ci puţintel cam prelung. De Dumnezeu primitoarele mâini le avea lungi, asemenea şi degetele şi cu măsură subţiri. Era fără de mândrie şi neprefăcută, nearătătoare. Avea smerenie nemăsurată. Purta haine naturale, fireşti vopsite, dupre cum arată sfinţitul Ei Omofor, de la sine vopsit fiind. Şi îndeobşte, oricine o vedea, primea în suflet oarecare evlavie şi frică, cu o bucurie dinăuntru, şi numai după chipul Ei se cunoştea cum căci cu adevărat este Maică a lui Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu, după Înălţarea Fiului Ei, se nevoia cu post, cu rugăciuni, cu plecări de genunchi, şi cu alte bunătăţi bine încuviinţate. (Pag. 42.) (Introducere) 3) .., eu din tinereţile mele aveam multă credinţă către Doamna mea de Dumnezeu Născătoarea, şi o rugam cu lacrimi ca să-mi dea darul acesta al rugăciunii cei cu mintea în inimă. Şi întru una din zile, mergând la Biserica Ei, după cum aveam obicei, o rugam iarăşi cu nemăsurată fierbinţeală a inimii mele: Şi când sărutam cu dorire şi dragoste svânta Ei Icoană, îndată am simţit în pieptul meu, şi în inima mea o fierbinţeală şi o văpaie, care nu mă ardea, ci mă răcorea, şi mă îndulcea, şi pricinuia sufletului meu mare umilinţă. De aceia Părinte, mai mult a început inima mea să zică neîncetat dinăuntru în inimă rugăciunea, şi mintea mea a se îndulci întru pomenirea lui Iisus al meu, şi a de Dumnezeu Născătoarei mele, şi a fi totdeauna împreună cu pomenirea lor, şi dintru acea vreme niciodată n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă Părinte. (pag. 1) (Sfântul Maxim Capsocalivitul) 4) Întru una ca aceasta nevoie a noastră se întâmpla de multe ori că şi din pravila noastră rămânea, şi în loc de Pavecerniţă porunceam atunci numai Miluieşte-mă Dumnezeule şi Crez într-Unul Dumnezeu să cetească, şi să se culce; Numai şi atunci Utrenia nu lăsam, ci citeam după puterea noastră: uneori trei Catisme, şi alte ori şi mai mult. Dar în loc de ceasuri Paraclisul Prea Sfintei

Născătoarei de Dumnezeu ceteam, alteori lăsam, alte ori ceasurile ceteam. (pag. 11. Cuviosul Paisie Nemţeanul) 5) Dar fără de asemănare mai mare a agonisit slavă, când cea mai Sfântă decât toţi Sfinţii, mai cinstită decât Heruvimii, şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii; Prea Sfânta Fecioara de Dumnezeu Născătoarea petrecând în Sfânta Sfinţilor, prin rugăciunea minţii s-a suit la marginea înălţimii a vederii de Dumnezeu, şi s-a învrednicit a fi sălaş desfătat, al Celui neîncăput de toată făptura, sălăşluindu-se într-însa Ipostatic Cuvântul lui Dumnezeu, şi din trânsa pentru mântuirea omenească fără de sămânţă s-a născut; Precum pentru aceasta mărturiseşte nebiruitul stâlp al dreptei credinţe, cel întru Sfinţi Părintele nostru Grigore Palama Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvântul cel de la intrarea în Biserică a Prea Sfintei Stăpânei noastre Pururi Fecioarei Maria, el zice că Prea Sfânta Fecioara de Dumnezeu Născătoarea petrecând în Sfânta Sfintelor, şi înţelegând desăvârşit din Sfânta Scriptură, pe care o cetea în toată Sâmbăta, pentru pierzarea neamului omenesc cea din neascultare, şi umplându-se pentru dânsul de mare jale, a primit de la Dumnezeu rugăciunea minţii pentru grabnica miluire şi mântuire a neamului omenesc. Arăt aici singure cuvintele Sfântului Grigorie, vrednice de cunoştinţă Îngerească, puţine din cele multe; „Această Dumnezeiască Pruncă Fecioară, auzind şi văzând, a primit împreună durere pentru neamul omenesc, şi a căutat cum ar afla tămăduire şi vindecare potrivit acestei pătimiri. Şi îndată ea a aflat a se întoarce cu toată mintea către Dumnezeu, primind pentru noi această rugăciune, ca să îndemne pre Cel neîndemnat, şi mai curând să-L plec spre noi, ca singur El să strice din mijloc blestemul, aşezând foc şi arzând păşunea sufletului, să lege către Sine pe zidire vindecând pe cea neputincioasă. Cu aşa chip Fecioara cea cu dar dăruită privind pentru sine ce este mai priincios şi mai osebitor în toată firea, a aşezat rugăciunea minţii ca o minunată şi prea slăvită şi mai bună decât tot cuvântul. Deci căutând mai cu meşteşugire şi mai deosebit a vorbi către Dumnezeu, Ea a venit către Dânsul, singură Hirotonisită, ori mai bine a zice de Dumnezeu aleasă rugătoare”. Şi mai jos: „Şi nevăzând nimic mai bun din cele ce sunt în fiinţă decât rugăciunea pentru om, se întinde cu sârguinţă tare către dânsa, şi din nou o face cea mai mare şi mai desăvârşită, şi află, şi lucrează, şi cu cea următoare după acestea, arată lucrarea, ca cea mai înaltă suire către privire. Iar privirea cu atât mai mare este înaintea celor zise mai sus, pe cât adevărul este mai sus decât nălucirea. Deci adunându-vă toţi întru sine-vă, şi curăţindu-vă mintea, auziţi de aceia măririle tainei: Eu voiesc a zice cuvânt, ce va folosi toată adunarea cea numită cu numele lui Hristos, însă mai ales care se atârnă de cei ce sau lepădat de lume; Şi cel ce a gustat, pentru lepădare, oarecare din acele bunătăţi, care şi îl aşează cu Îngerii, şi-şi agoniseşte vieţuirea în Ceruri, acela să dorească a urma după puterea sa celei dintâi şi singure ce din pruncie s-a lepădat pentru pacea lumii, Pururi Fecioarei Miresei”.

Şi mai jos: „Aşadar căutând ce este mai de nevoie rugătorilor pentru vorbire, mai înainte de a veni rugăciunea, Fecioara află Sfânta linişte, liniştea minţii, depărtarea de lume, uitarea celor de jos, şi înţelegerea celor tainice şi înalte, punere înainte spre cele mai bune: Această lucrare, este după adevăr suire către privirea celui ce este, ori mai bine a zice către vederea de Dumnezeu, şi este ca o scurtă arătare pentru sufletul cea agonisit-o luişi ca o adevărată lucrare. Toată altă faptă bună este ca o doftorie, schimbătoare pentru sufleteştile neputinţe şi înrădăcinate prin urâciunea viclenilor patimi; Iar vederea de Dumnezeu este roada sufletului celui sănătos, ca o oarecare sfârşit săvârşit şi chip al lucrărilor lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta omul Dumnezeu se face, nu cu cuvântul, ori cu socotitoare potrivire cu privire la toate cele văzute de jos pământeşti şi omeneşti: Ci cu petrecerea în linişte, pentru că prin aceasta noi ne rupem şi ne ducem de la cele de jos, şi ne suim către Dumnezeu. Deci răbdând cu rugăciunea şi cu cererile ziua şi noaptea în foişorul vieţuirii celei liniştite, noi ne apropiem oarecum către această neapropiată şi fericită Fire. Cei ce rabdă cu chipul acesta, şi cei ce şi-au curăţit inimile cu Sfinţita linişte şi le-a prefăcut negrăit Aceluia care este mai presus de simţire şi de minte Sfânt, vede pe Dumnezeu întru sineşi ca în oglindă. Şi aşa liniştea este grabnică şi scurtă ducere de mână, ca cea reuşitoare şi care uneşte cu Dumnezeu, mai ales pentru cei ce o ţin pe dânsa deplin. Iar Fecioara care din mici unghii (tânără vârstă) aşa să zic, a petrecut întrânsa, ca ceea ce s-a liniştit mai presus de fire din singură pruncească vârstă, pentru aceea Ea singură din toţi şi a născut neispitită de bărbat, pe Dumnezeu-Omul Cuvântul”. Şi mai jos: „Pentru aceea şi Prea Curata lepădându-se de singură petrecerea vieţii, aşa zicând, neuitându-se de la prieteni şi fugind de cele pricinuitoare de viaţă, şi-a ales de nimeni nevăzută şi nechinoviarhă, petrecând întru cele neintrate: Aici s-a dezlegat de toată legătura cea materialnică, şi a scuturat toată unirea şi dragostea cea către toţi, şi a întrecut toată pogorârea către trup; Ea a adunat toată mintea întru una cu dânsa întoarcere şi petrecere şi luare aminte întru neîncetata Dumnezeiasca rugăciune. Şi cu dânsa fiind singură întru sine, s-a făcut mai presus de tulburarea cea cu multe cugete şi chipuri, şi cuprinzător, de tot chipul şi lucrul. Aceasta a săvârşit nouă şi negrăită cale la Cer, care este, să zic aşa, gânditoarea tăcere. Şi către aceasta lipindu-se şi luând aminte cineva cu mintea, zboară mai presus de toate zidirile şi făpturile, şi mai bine foarte decât Moise, vede slava lui Dumnezeu şi priveşte Dumnezeiescul Dar, nesupuindu-se nicidecum puterii simţirilor această bucurelnică şi Sfântă privire a nespurcatelor suflete şi minţi: Cărora împărtăşindu-se, Ea, după Dumnezeieştii Scriitori de cântări, este luminat Nor de apă vie, şi geana zilei celei gânditoare, şi Căruţa Cuvântului cea în chip de foc”. (Sf. Grigorie Palama). Din aceste cuvinte ale Dumnezeiescului Grigorie Palama, cel ce are minte, poate a înţelege mai luminos decât Soarele, că Prea Sfânta Fecioara Născătoarea de

Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor, cu rugăciunea minţii s-a suit la marginea înălţimii vederii de Dumnezeu; Şi cu lepădarea de lume pentru pace, cu Sfânta linişte a minţii, cu gânditoarea tăcere, cu adunarea minţii întru neîncetata Dumnezeiasca rugăciune şi luare aminte, şi cu suirea prin lucrare la vederea de Dumnezeu, a dat singură prin sine Dumnezeiescului şi Călugărescului cin, chip al vieţuirii cei cu luare aminte după omul cel dinăuntru: Ca Monahii cei ce s-a lepădat de lume privind la Dânsa, cu osârdie să se sârguiască pe cât le este cu puterea, cu rugăciuni-le Ei, a fi următori Aceştia întru cele mai sus zise Călugăreşti ostenele şi sudori. Şi cine poate după vrednicie a lăuda Dumnezeiasca rugăciune a minţii, lucrătoarea căreia, spre folosul şi chip al sporirii Monahilor, povăţuindu-se cu lucrarea Sfântului Duh precum s-a zis, a fost singură Maica lui Dumnezeu? (pag. 30-33) (Sfântul Paisie de la Neamţ) 6)) Mai întâi de toate încerc poruncile Domnului şi tâlcuirea lor, predaniile Apostolilor, pe urmă vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Despre toate acestea cugetez, şi ce aflu, după socoteala mea, lui Dumnezeu plăcut şi folositor pentru sufletul meu, prescrisă pentru sine-mi. Întru aceasta este viaţa mea şi răsuflarea. Pentru neputinţa şi lenevirea mea, eu mi-am aruncat nădejdea la Dumnezeu şi la Prea Curata Născătoare de Dumnezeu. (pag. 10) (Sf. Nil Sorsci) 7) Ci să petrecem tare întru faptele cele bune: fiind păziţi, cu Darul Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Prea Curatei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu Fecioarei Mariei, şi al tuturor Sfinţilor care a strălucit întru nevoinţele bunătăţilor. (pag. 103.) (Sf. Nil Sorschi) 8) Cu lucrarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cu sporirea Prea Curatei Maicii Sale: am scris scrisoare de suflet folositoare, mie, şi celor întru Domnul pururi fraţilor mei, carii sunt de un nărav cu mine. (pag. 106.) (Sf. Nil de la Sorsca) 9) Iar întru început asemenea am gândit , a pune: pentru credinţă. Crez întru Unul Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime: Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh, de o fiinţă şi nedespărţiţi. Asemenea şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, crez, şi desăvârşit Dumnezeu, şi desăvârşit primesc, şi o mărturisesc cu tot sufletul meu. Pe Prea Sfânta şi Doamna mea, Prea Curata şi Pururi Fecioara, ceea ce este Născătoare de Dumnezeu: cu multă credinţă şi dragoste o mărturisesc şi o măresc şi o slăvesc şi o cinstesc. Şi pe toţi Sfinţii îi cinstesc şi-i primesc şi-i proslăvesc. (pag. 106.) (Sf. Nil de la Sorsca) 10) Şi mai mult aşezământul a păzi. Că multora este urâtă cea după Dumnezeu tăierea voii sale. Şi pentru unii ca aceia întru Dumnezeiasca Scriptură sa zis: Mai bine este a-l goni, decât a-l lăsa să-şi facă voia sa. Că cel ce socoteşte a face îngăduire cu iubire de oameni către unii ca aceştia, în vremea ieşirii sufletului lui, cu umilinţă face a-l blestema pe el.

Şi aceasta de la sfinţi cu păzire este aşezată nouă. Ca Domnul şi Prea Curata Lui Maică să aşeze cele pentru noi. Ca dintru dreptele ostenelile lucrării mâinilor noastre şi cu sudoare a câştiga hrana de ziuă şi cele trebuincioase lucruri. (pag. 108.) (Sf. Nil de la Sorsca) 11) Iar mai vârtos mai mult decât aceia, cu Părintele, Carele mai înainte de toţi vecii a născut în feciorie: şi cu Feciorelnicul, Carele din Feciorelnicul Tatăl s-a născut din început, şi la sfârşitul veacurilor din Fecioară Maică trupeşte s-a născut, şi cu Sfântul Duh, Carele este negrăit din Tatăl, nu născut ca Fiul, ci purces cu chip de negrăit. (pag. 48.) (Sf. Grigorie Palama) 12) Căci de şi-ar fi lăsat pe Haran (Fac 27. 43) care însemnează pe simţiri, căci găuri se tâlcuieşte, şi din valea lui Hevron ar fi ieşit (Num. 13. 22) adică din lucrurile cele proaste, şi din pustie, întru care rătăcire se face celui ce caută săvârşire, şi către cea din destul lăsare nu ar fi putut, nici un folos este lui din cea îndelungată ticăloşie, fiindcă pe cea către rudenii dragoste a greşit de la săvârşire nu numai, ci şi Domnul imputând Născătoarei de Dumnezeu Mariei pentru că întru rudenii l-a căutat pe El, (Luca 2. 49) şi pe cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mumă mai mult decât pe el, nevrednic lui-şi judecându-l (Luca 14. 26) întărită lăsare de legăturile rudeniilor sfătuieşte iar după îndreptarea acestora se cuvine a sfătui pe aceia, carii de curând de tulburări au scăpat, a se linişti, şi nici de necurmatele ieşiri pe rănile cele ce prin simţiri se fac în cuget a le zgândări, nici pe idolii cei vechi ai păcatelor a aduce chipuri. (pag. 55. Sf. Nil Sinaitul)

Filocalia
în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloaie

Filocalia 01
–ediţia II- 1947. 1) Dar şi Domnul, îndreptând pe Maria Născătoarea de Dumnezeu, care îl căuta între rudenii1) şi socotind nevrednic de Sine pe cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe El,2) cere precum se cuvine, părăsirea legăturilor familiare. (pag. 193 - Sf. Nil Ascetul)
1 2

Lc. 2, 44. Mt. 10, 37.

2) Gândeşte-te, aşa dar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare,

pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu-Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc ….(pag. 322 Sfântul Marcu Ascetul)

Filocalia 02
Apologeticum 2005 3) Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască. (pag. 31. Sf. Maxim Mărturisitorul) 4) Iar firea a făcut-o din nou curată de legea păcatului, neîngăduind ca întruparea Sa cea pentru noi să fie anticipată de plăcere. Pentru că zămislirea Lui sa făcut în chip minunat, fără de sămânţă, iar naşterea, mai presus de fire, fără stricăciune; căci Dumnezeu, născându-Se din Maică, îi strângea prin naştere legăturile fecioriei mai mult decât firea. Şi a slobozit de sub domnia legii toată firea în cei ce voiesc să imite moartea Lui de bunăvoie, prin omorârea din simţire a mădularelor celor de pe pământ.3 (pag. 311. Sf. Maxim Mărturisitorul.)

Filocalia 03
Apologeticum 2005 5) Ci precum am mai spus, e vorba de Israel cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă din toate neamurile prin alegerea harului,4 ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească.5 Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărăţească peste el. (pag. 105. Sf. Maxim Mărturisitorul.) 6) Mama Cuvântului e credinţă adevărată şi neîntinată. Căci precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maicei care L-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni şi primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinţa, se face pe urmă în noi Fiul credinţei, întrupându-Se din ea prin virtuţile cu fapta (11). Prin credinţă apoi ajungem la toate, primind de la Cuvântul darurile spre mântuire. Căci fără de credinţă, căreia Cuvântul îi este după fire Dumnezeu, iar după har Fiu, nu avem nici
3 4

Coloseni 2, 14-15. Rom 11, 5. 5 I Petru 2, 9.

o îndrăzneală să ne adresăm cu cereri către El. Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus cu Maica Sa să vină la ea, ca să readune cunoştinţa noastră care curge afară din pricina păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire. Căci aceasta scoate mintea din cunoştinţa lucrurilor şi întăreşte până la neschimbabilitate cunoştinţa firii, ca pe o apă spirituală, prin calitatea vinului. (pag. 168-169. Sf. Maxim Mărturisitorul)

Filocalia 04
Sibiu 1948 7) Acestea ţi le-a scris, Teodule, cel ce poartă numele isihiei, deşi e dezminţit de fapte. Dar poate nu sunt ale noastre, ci cât ni le-a dat Dumnezeu, Cel lăudat şi slăvit în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, de toată firea raţională, de Îngeri, de oameni şi de toată zidirea, pe care a făcut-o Treimea cea negrăită, Dumnezeu cel Unul, de a cărui Împărăţie strălucită să avem şi noi parte prin rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuvioşilor noştri. (pag. 93. Sf. Isichie Sinaitul) 8) Vrei să-ţi arăt şi altă cale de mântuire, sau mai bine de nepătimire? Sileşte pe Ziditorul în rugăciuni cu toată puterea, ca să nu rămâi fără lucrul căutat, luânduţi totdeauna ca mijlocitoare spre El toate Puterile cereşti şi pe toţi Sfinţii, împreună cu Preacurata şi Maica lui Dumnezeu. (pag. 260. Teognost) 9) De câtă curăţie şi sfinţenie nu are deci trebuinţă preotul, ca să atingă trupul dumnezeiesc, şi de câtă îndrăznire, ca să fie mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi să primească în jurul său împreună rugătoare, deodată cu Preasfânta şi de Dumnezeu Născătoarea, toate puterile cereşti ale Îngerilor şi pe toţi Sfinţii din veac? (pag. 274. Teognost)

Filocalia 05
Institutul Biblic 1976 10) Doamne ajută-mi mie, şi ca pe vameşul mă primeşte, pentru că am păcătuit ca risipitorul, la cer şi înaintea Ta, şi ca desfrânata care a vărsa lacrimi şi despre care sa zis: „cea deznădăjduită pentru viaţă şi primită pentru întoarcere, purtând miruri, s-a apropiat de Tine, strigând: nu mă lepăda pe mine, desfrânata, Cel născut din Fecioară; nu trece cu vederea lacrimile mele, Cel ce eşti bucuria îngerilor; ci primeşte-mă pe mine, care mă pocăiesc şi pe care nu m-ai lepădat, Doamne, când am păcătuit, pentru mare mila Ta”6. (pag. 81. Sf. Petru Damaschin) 11) Învredniceşte-mă de împărtăşirea precuratului Tău trup şi cinstitului Tău sânge, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca arvună a vieţii
6

Triod. Stihira la stihoavna din Miercurea mare.

veşnice, celei întru Tine, împreună cu aleşii Tăi, prin mijlocirea Prea Curatei Maicii Tale, cu ale sfintelor şi cereştilor puteri şi cu ale tuturor sfinţilor Tăi. Că bine eşti cuvântat în vecii vecilor. Amin. Prea Sfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu; toate puterile cereşti, ale sfinţilor îngeri şi Arhangheli, şi toţi sfinţii, mijlociţi pentru mine păcătosul! (pag. 83. Sf. Petru Damaschin) 12) Şi iarăşi cel din Damasc: „Minunatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au umplut de uimire, că Dumnezeu s-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele Tău s-a făcut mai cuprinzător decât cerurile. Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, pe tine te măresc cetele îngerilor şi oamenilor”7. Şi iarăşi: „Înfricoşatu-s-a tot auzul de nespusa coborâre a lui Dumnezeu; Cel preînalt s-a coborât de bunăvoie până la trup, făcându-se om din pântece feciorelnic. Pentru aceasta, pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, noi, credincioşii, o mărim”8. (pg. 88. Sf. Petru Damaschin) 13) Preamăresc naşterea Ta şi pe Cea care Te-a născut, pe care ai păzit-o Fecioară şi după naştere ca şi înainte de naştere. Închinu-mă Ţie, Celui ce în peşteră şi în iesle Te-ai înfăşat; slăvescu-Te pe Tine, Cel ce în Egipt cu Maica Ta, Fecioara şi Preacurata, ai plecat şi în Nazaret Te-ai aşezat şi părinţilor după trup Te-ai supus, celui socotit tată şi celei cu adevărat maică. (pg. 95. Sf. Petru Damaschin) 14) Stăpâna cea bună a lumii, Tu ştii că nu avem îndrăznire, noi păcătoşii, către Dumnezeu pe Care L-ai născut. Dar îndrăznind către Tine, noi, robii Tăi, cădem la Stăpânul prin Tine, ca ceea ce ai îndrăznire către El, ca unul ce e Fiul Tău şi Dumnezeul nostru. Lui deci, crezând şi eu nevrednicul, rogu-te Stăpână, să-mi dăruiască simţirea darurilor Tale şi ale celorlalţi sfinţi; cum aţi arătat virtuţi atât de mari, şi cum pe Tine, numai faptul că s-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tine, te-a mărturisit ca fiind mai presus de toate cele ce sunt. Căci Te-a aflat pe Tine vas vrednic de a Sa sălăşluire, Cel ce cunoaşte toate mai înainte de a se face, ca un Făcător al tuturor. Şi nimeni nu poate a întreba despre ale Tale. Pentru că sânt mai presus de fire, de minte şi de înţelegere. Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiţi prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele cele netrupeşti, pentru că: „Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta cetele îngereşti; iar pe Tine Precurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oştile îngereşti, pe Tine Te mărim”9. „Ce Te vom numi pe Tine, o, ceea ce eşti plină de dar? Cer” şi cele următoare10.
7 8

Irmologhion, Cântarea a 9-a, glas 8 (Spăimântatu-s-a..>). Irmologhion, Cântarea a 9-a, glas 8. 9 Canonul înmormântării. 10 Bogorodicina, ceasul întâi.

Născătoare de Dumnezeu, Tu eşti viţa cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieţii; pe Tine Te rugăm, mijloceşte preaslăvită, împreună cu Apostolii şi cu toţi sfinţii, să se miluiască sufletele noastre, ale celor ce Te mărturisim pe Tine cu dreaptă credinţă, Născătoare de Dumnezeu, şi Te fericim pe Tine cea pururi fericită, precum ai prezis, Stăpână. Căci cu adevărat toate neamurile Te fericim pe Tine, singura Născătoare de Dumnezeu, „ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare”, şi celelalte. Dar neputând să înţeleg cele ale Tale, voi grăi, minunându-mă, cele ale celorlalţi sfinţi: (pg. 97-98. Sf. Petru Damaschin) 15) Căci ca fierul şi ca focul, aşa este unirea aceea, ca să cunoaştem pe Hristos cel Unul în două firi, cum a zis Damaschin către Născătoarea de Dumnezeu; „Un singur ipostas în două firi ai născut, Preacurată: pe Dumnezeu Cel ce s-a întrupat, Căruia toţi Îi cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat”. Şi iarăşi: „Cel nehotărnicit rămânând neschimbat, s-a unit cu trupul după ipostas, ca un milostiv, întru tine Preasfântă, Cel singur bine cuvântat”. (pg. 113. Sf. Petru Damaschin) 16) Apoi ca să-mi fie cuminecătura spre împărtăşirea Sfântului Duh; fiindcă Însuşi Mângâietorul mângâie pe cei ce plâng pentru Dumnezeu, în veacul de acum şi în cel viitor, şi pe cei ce-L roagă pe El din tot sufletul cu lacrimi şi grăiesc: Împărate ceresc şi celelalte; de asemenea: Ca să ne fie împărtăşirea de Preacuratele Taine, arvună a vieţii veşnice în Hristos, prin rugăciunile Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor. (pg. 179. Sf. Petru Damaschin) 17) De Avraam se zice că a ospătat îngeri şi unul din ei era Domnul fără trup, cum zice Damaschin către Născătoarea de Dumnezeu: „Avraam a privit în cort taina din Tine, Născătoare de Dumnezeu: că pe Fiul Tău L-a primit fără de trup” şi celelalte. (pag. 238. Sf. Petru Damaschin)

Filocalia 06
Editura Institutului Biblic 1977 18) Că toţi sfinţii zămislesc în ei pe Cuvântul lui Dumnezeu întru-n chip apropiat Născătoarei de Dumnezeu şi-L nasc pe El şi El se naşte în ei şi ei se nasc din El; şi cum sânt fi şi fraţi şi mamă Lui. (pag. 119 Sfântul Simeon Noul Teolog)) 19) Dar ia seama, te rog, întocmai la ceea ce spun. Căci cuvântul ne va fi de folos atât nouă cât şi rândurilor viitoare de oameni. Dar trebuie să ne folosim de un chip oarecare pentru înţelegerea întrupării Cuvântului şi a naşterii Lui de negrăit din pururi Fecioara Maria şi pentru cunoaşterea cuvenită a tainei iconomiei ascunsă dinainte de veacuri (Efes. III, 9) spre mântuirea neamului nostru. Despre întruparea Cuvântului şi în ce chip s-a întrupat El pentru noi.

La facerea de odinioară a strămoaşei Eva, Dumnezeu a luat coasta însufleţită a lui Adam şi a zidit-o ca femeie. De aceea n-a mai suflat în ea ca în Adam, suflare de viaţă, ci a făcut partea pe care a luat-o din Adam, trupul întreg al femeii şi pârga Duhului, pe care au luat-o împreună cu trupul însufleţit, a făcut-o suflet viu deplin, făcând deodată amândouă părţile omului. La fel, luând trup însufleţit din sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ca o mică pârgă din frământătura firii noastre, adică din suflet şi trup, Făcătorul şi Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsă şi neapropiată. Mai bine zis, unind fiinţal cu fiinţa noastră întreg Ipostasul dumnezeirii Lui, a unit fiinţa noastră, în chip neamestecat, cu aceea, adică fiinţa omenească şi fiinţa Sa, zidind fiinţa omenească ca templu sfânt Sieşi. Astfel Însuşi Făcătorul lui Adam s-a făcut om desăvârşit în chip neschimbat şi neprefăcut. Căci precum din coasta aceluia a făcut, cum am spus mai înainte, femeia, aşa şi din fiica Lui, din pururi Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu Maria, luând trup fără de sămânţă, s-a născut în chip asemănător primului om creat, ca precum acela prin neascultare s-a făcut începutul naşterii întru stricăciune şi spre moarte, aşa Hristos, şi Dumnezeu, prin împlinirea a toată dreptatea (Matei III, 15), să se facă pârga rezidirii şi nemuririi noastre întru nestricăciune. Aceasta vrea să o spună şi dumnezeiescul Pavel, zicând: „Primul om din pământ e pământesc; al doilea om e Domnul nostru din cer. Precum e cel pământesc, aşa sânt şi cei pământeşti; şi precum e cel ceresc, aşa şi cei cereşti” (1 Cor. XV, 47-48). Şi iarăşi: „Pârga e Hristos, apoi cei ai lui Hristos” (1 Cor. XV, 22). Căci odată ce El a fost om desăvârşit în suflet şi trup, asemenea nouă în toate, afară de păcat (Evr. IV, 15), comunicându-ne prin credinţa în El din dumnezeirea Lui, ne face şi pe noi rudenii ale Lui, după firea şi fiinţa Sa dumnezeiască. E o taină nouă şi minunată, Dumnezeu Cuvântul a luat de la noi trupul pe care nu-l avea după fire şi s-a făcut ceea ce nu era. Şi împărtăşeşte celor ce cred în El din dumnezeirea Sa, pe care n-a dobândit-o nici unul dintre îngeri sau oameni vreodată şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu erau, prin lucrare şi har. Aşa le dăruieşte lor putere să se facă fii a lui Dumnezeu (Ioan I, 12). De aceea s-au făcut şi se fac neîncetat şi niciodată nu vor înceta să se facă fii ai lui Dumnezeu.11 Ascultă pe dumnezeiescul Pavel care îndeamnă: „Şi precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (1 Cor. XV, 49). Atâta despre acestea. (pg. 130, 131, 132) (Sfântul Simeon noul teolog.) 20) Dar cu cine sau cu ce împărat a primit Stăpânul şi Împăratul tuturor să facă înţelegerea de căsătorie? Fiecare din noi oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său, se grăbeşte să ia pe fiica celui mai de vază şi mai slăvit şi mai bogat. Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-şi aducă Sieşi
11

Se afirmă aici o devenire a stării de îndumnezeire, care e şi o anumită stare de incoruptibilitate. E un paradox care era propriu, se pare, şi stării primordiale.

mireasă de la el? Căci zice proorocul: „Cel ce ţine în mâna Lui marginile pământului şi pe cei ce locuiesc în el, ca pe nişte lăcuste” (Isaia XL, 22) Iar în alt loc: „Dumnezeu cel veşnic, Care a întocmit marginea pământului” (Isaia XL, 28) şi a întemeiat pe nimic stâlpii lui (Iov XXXVIII, 4-6). Iar David zice: „Cel ce priveşte la pământ şi-l face să se cutremure” (Ps. CIII, 32). Deci Cel ce este aşa, să vedem a cui fiică a luat ca mireasă şi a făcut nunţi Fiului Său. Vreţi să aflaţi a cui? Mărime coborâri Lui îmi ameţeşte gândul şi mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: şi-a luat ca mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui şi a celui ce a săvârşit desfrânare şi ucidere; ca să spun aşa, a unui desfrânat şi ucigaş. Vezi ce bunătate şi coborâre de negrăit? Vezi ce covârşitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii şi a bunătăţii? Învaţă deci de aici, tu cel ce-ţi închipui lucruri mari despre tine, să te smereşti şi să fii modest şi niciodată să nu te înalţi asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împăraţi, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toţi bogaţii, învaţă privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinţilor, la fericitul Dumnezeu şi singurul Stăpânitor, la Cel ce locuieşte în lumina neapropiată (1 Tim. VI. 15-16), Care coboară astfel şi-Şi aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, pentru tine şi pentru mântuirea ta. Şi cine e cel ce a săvârşit ucidere şi desfrânare, pe a cărui fiică şi-a ales-o Sieşi ca mireasă? David, fiul lui Iesei, care a omorât pe Urie şi a preacurvit cu femeia lui (2 Reg. XI. 2-5). Pe fiica acestuia, pe Maria, pe preaneprihănita şi pre curata Fecioară a ales-o El de mireasă. O numesc pe aceasta preaneprihănită şi preacurată în asemănare cu noi oamenii de atunci, comparând-o cu aceia şi cu noi, robii ei; faţă de Mirele ei însă şi Părintele Aceluia, ea e om, dar e curată şi prea curată şi mai curată şi mai neprihănită decât toţi oamenii din toate neamurile. Pe aceasta a ales-o pentru Fiul Său şi i-a făcut nunţi. În ce fel? Ascultă cu luare aminte. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a trimis pe unul din slujitorii Săi, pe arhanghelul Gavriil, din înălţimea cea sfântă a Sa (Ps. CI, 20). Acesta coborând, înfăţişează Fecioarei taina şi-i spune: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har Domnul este cu tine” Luca I, 28). Şi împreună cu cuvântul, a intrat întreg Cuvântul ipostatic şi de o fiinţă a lui Dumnezeu şi Tatăl în pântecele Fecioarei, şi prin venirea şi împreună lucrarea Sfântului Său Duh, Celei de o fiinţă, a luat trup înzestrat cu minte şi cu suflet din sângele curat al ei şi s-a făcut om. Aceasta e deci unirea de negrăit şi nunta de taină a lui Dumnezeu; şi aşa s-a făcut schimbul lui Dumnezeu cu oamenii, unindu-se în chip neamestecat cu fiinţa şi cu firea noastră stricăcioasă şi săracă. Cel mai presus de fire şi de fiinţă. Deci Fecioara a zămislit şi a născut din două firi, în chip minunat, adică din dumnezeire şi omenitate, pe Fiul cel Unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care n-a stricat nici fecioria ei şi nu s-a despărţit nici de sânul părintesc.

Dar harul îmi dă şi mă îndeamnă ca, pornind de la cuvântul evanghelic, să cuget şi la alt lucru, care se petrece pururi în chip tainic şi în toţi fiii luminii. Căci de ce n-a spus: „A făcut nuntă Fiului Său”, ci „nunţi” ? De aici îmi vine un gând nou. De ce? Fiindcă cu fiecare dintre credincioşi şi fiii zilei se săvârşeşte pururi aceeaşi nuntă în chip apropiat şi fără mare deosebire. Cum în ce fel ? Dumnezeu unindu-se cu noi într-o nuntă preaneprihănită şi preacurată, înfăptuieşte în noi ceva ce întrece puterea noastră. Ce este aceasta? Ascultă cu luare aminte. Toţi sfinţii zămislesc în ei pe Cuvântul lui Dumnezeu în chip apropiat cu Născătoarea de Dumnezeu şi îl nasc pe El şi El se naşte în ei şi ei se nasc din El. În ce fel sânt fii şi fraţi şi mame ale Lui. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu , intrând în pântecele preasfintei Fecioare şi luând trup din ea şi făcându-se om, s-a născut, cum am spus, om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit, fiind acelaşi amândouă în chip neamestecat. Ia aminte deci: cum se petrece cu noi acest lucru mai mare ca noi ? Fiecare din noi oamenii credem în El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Pururi Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, crezând, primim cuvântul despre El cu credinţă în inimile noastre; ca urmare mărturisindu-L cu gura şi pocăindu-ne îndată din suflet de fărădelegile săvârşite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, în pântecele Fecioarei, aşa Cuvântul se află şi în noi ca o sămânţă.12 Minunează-te, auzind această taină înfricoşătoare şi primeşte acest cuvânt vrednic de credinţă cu toată încredinţarea şi credinţa. Deci îl zămislim pe El nu în chip trupesc, cum L-a zămislit Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, ci înţelegător şi fiinţial. Şi-L avem în inimile noastre pe Însuşi Acela pe care L-a zămislit şi Fecioara Maria, cum zice dumnezeiescul Pavel: „Dumnezeu, Care a zis să strălucească lumina din întuneric, Care a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoştinţei Fiului Său” (2 Cor. IV, 6). E ca şi cum ar zice: „El însuşi a strălucit întreg în chip fiinţial întru noi”. Şi că acesta este înţelesul a ceea ce a spus, a arătat în cele următoare, zicând: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut” (2 Cor. IV, 7), numind comoară pe Duhul Sfânt. În alt loc numeşte însă Duh şi pe Domnul: „Căci Domnul, zice, este Duh” (2 Cor. III, 17). Iar acestea le spune, ca atunci când auzi de Fiul lui Dumnezeu să înţelegi şi să auzi odată cu El şi pe Duhul; şi când auzi iarăşi de Duhul, să înţelegi împreună cu El şi pe Tatăl, întrucât şi despre Tatăl zice: „Duh este Dumnezeu” (Ioan IV, 24). Peste tot te învaţă nedespărţirea şi deofiinţimea Sfintei Treimi şi că unde este Fiul, acolo e şi Tatăl, şi unde e Tatăl, acolo e şi Duhul, şi unde e Duhul Sfânt, acolo e întreaga dumnezeire triipostatică, Dumnezeu cel Unul, Tatăl cu Fiul şi cu Duhul
12

Este o legătură între cuvântul rostit de Cuvântul dumnezeiesc şi între acest Cuvânt ca persoană. Când e primit cuvântul Lui cu credinţă vine în noi prin acest cuvânt Însuşi Cel ce-l rosteşte ca persoană şi creşte în noi pe măsură ce credem şi adâncim mai mult cuvintele Lui şi ne facem asemenea Lui, asimilându-l în conţinutul Lui, comunicat nouă prin cuvânt. Prin cuvântul rostit de Cuvântul dumnezeiesc vine în noi însăşi puterea persoanei Lui, care ne modelează după chipul Lui. Aici e o deosebire mare între ortodocşi şi protestanţi. Ei despart cuvântul rostit sau scris de Dumnezeu, de Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi de puterea Lui.

Său, Cei de o fiinţă, „Cel ce e bine cuvântat în veci. Amin” (Rom. I, 21) Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare şi curate. Şi precum pe aceea, fiindcă era preaneprihănită, nu a topit-o focul dumnezeirii, aşa nici pe noi nu ne topeşte dacă avem inimile curate şi neprihănite, ci se face în noi rouă din cer şi izvor de apă şi râu de viaţă nemuritoare13. Că şi noi primim la fel focul neângustat al dumnezeirii, ascultă pe Domnul zicând: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca XII, 49). Care alt foc, dacă nu Duhul de o fiinţă cu dumnezeirea Lui, cu Care intră împreună şi e împreună-văzut cu Tatăl şi vine şi El în lăuntrul nostru. După ce cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat o singură dată din Fecioara Maria şi s-a născut din ea trupeşte în chip de negrăit şi mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai poate întrupa sau naşte trupeşte iarăşi din fiecare din noi, ce face ? Ne împărtăşeşte spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Maria, născându-se din ea trupeşte. Şi mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi cei credincioşi, care îl mâncăm cu vrednicie, îl avem în noi, întreg, pe Dumnezeu cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul preacuratei Fecioarei Maria, Care şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. Aceasta potrivit cu însăşi spusa Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan VI, 56). Dar nu provine niciodată din noi, sau nu se naşte trupeşte şi nu se desparte de noi. Căci nu se mai cunoaşte după trup (2 Cor. V, 17), ca unul ce ar fi în noi ca un copil, ci este netrupeşte în trupul nostru, amestecându-se cu fiinţele şi cu firile noastre în chip de negrăit şi îndumnezeindu-ne, ca pe unii ce suntem contrupeşti cu El şi trup din trupul Lui şi os din oasele Lui (Efes. V, 29)14 Acesta este lucrul cel mare al negrăitei iconomii şi al coborârii Lui mai presus de cuvânt, săvârşit în noi; aceasta e taina plină de toată înfricoşarea, pe care am şovăit să o descriu şi am tremurat să o înfăţişez. Dar Dumnezeu pururi voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim să-l iubim pe El. De aceea, mişcat de Duhul care mişcă şi luminează inimile noastre, am făcut aceste taine cunoscute prin scris, nu ca să dovedesc că vreun om este egal cu cea care L-a născut pe Domnul în chipul naşterii celei de negrăit – să nu fie! – căci nu este cu putinţă acest lucru. Pentru că alta este naşterea de negrăit cu trupul a lui Dumnezeu Cuvântul din ea, şi alta este cea care se săvârşeşte duhovniceşte din noi. Aceea, născând pe Fiul şi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, a născut taina zidirii din nou
13

Căldura sufletului curat, primind cuvântul Cuvântului, face sufletul ca o pastă moale în care ia chip în mod uşor însăşi persoana Celui ce comunică cuvântul. 14 Hristos este totuşi <trupeşte> în trupul nostru. Dar sfântul Simeon spune că e <netrupeşte> înţelegând că e ca un trup copleşit de Duhul Său cel Sfânt.

a neamului nostru şi mântuirea lumii întregi pe pământ, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu, Care a unit cele despărţite cu Sine însuşi (Efes, II, 1415) şi a ridicat păcatul lumii (Ioan I, 29). Iar aceasta, născând în Duhul dumnezeiesc pe cuvântul cunoştinţei lui Dumnezeu, lucrează totdeauna în inimile noastre taina înnoirii sufletelor omeneşti şi comuninunea şi unirea cu DumnezeuCuvântul. Aceasta ne-o dă să înţelegem şi cuvântul dumnezeiesc care spune: „Prin care am luat în pântece şi am suferit durerile naşterii şi am născut duh de mântuire, pe care l-am născut pe pământ” (Isaia XXVI, 18). Scopul meu a fost să arăt iubirea Lui nesfârşită şi curată faţă de noi şi că, dacă voim, noi toţi ne putem face, în chipul amintit, mame, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos (şi fraţi ai lui) ; şi ne putem face deopotrivă cu ucenicii şi apostolii Săi, nu după vrednicia acelora, nici după călătoriile şi ostenelile ce le-au suportat, ci după harul lui Dumnezeu şi după darul Lui pe care l-a vărsat peste toţi cei ce voiesc să creadă şi să urmeze Lui fără întoarcere. Căci Însuşi El voieşte aceasta, spunând: „Mama Mea, zice, şi fraţii Mei sânt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Luca VIII, 21). Vezi cum a ridicat la cinstea de mame ale Lui pe toţi cei ce ascultă cuvântul Lui şi-l împlinesc pe el şi cum numeşte fraţi şi rudenii ale Lui, pe toţi aceştia ? Dar aceea a fost mamă a Lui în chip propriu, ca una ce L-a născut, cum am spus, pe Acesta, în chip de negrăit şi fără bărbat, trupeşte. Iar sfinţii toţi îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har şi după dar. Din Maica Lui preacurată a împrumutat trupul Său preacurat, dăruindu-i în schimb dumnezeirea – schimb minunat şi nou ! Din sfinţi nu ia trup, ci le împărţeşte lor trupul Său îndumnezeit. Priveşte adâncul tainei! Harul Duhului, sau focul dumnezeirii, este al Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, din firea şi din fiinţa Lui, iar trupul Lui nu este de acolo, ci din trupul preacurat şi sfânt al Născătoarei de Dumnezeu şi din sângele ei preaneprihănit, din care luândul şi l-a însuşit, după cuvântul evlavios: „Şi Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan I, 14). De aceea, Fiul lui Dumnezeu şi al neprihănitei Fecioare împărtăşeşte sfinţilor, cum s-a spus, din firea şi din fiinţa Tatălui celui împreună-veşnic, harul Său dumnezeiesc, precum zice prin Proorocul: „Şi în zilele de pe urmă, voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul” (Fapte II, 16), se înţelege cel credincios; iar din firea şi fiinţa celei ce L-a născut pe El în chip propriu şi cu adevărat, trupul pe care l-a luat din ea. Şi precum din plinătatea Lui noi toţi am luat (Ioan I, 16), aşa şi din trupul neprihănit luat din preasfânta Sa Maică, primim toţi; şi precum Fiul ei şi Dumnezeu s-a făcut Hristos şi Dumnezeul nostru, dar a fost şi fratele nostru, aşa şi noi – o, negrăită iubire de oameni ! – ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui, şi fraţi ai lui Hristos. Căci toţi sfinţii sânt aceasta prin nunta cea preaneprihănită şi preanecunoscută săvârşită cu ea şi în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea şi sfinţii sânt din El. Căci precum Eva cea dintâi a născut din împreunare şi din

sămânţa lui Adam şi din ea şi prin ea s-au născut toţi oamenii, aşa şi Născătoarea de Dumnezeu, primind pe cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânţă, L-a zămislit şi L-a născut numai pe Unul-Născut din Tatăl dinainte de veci şi UnulNăscut şi întrupat din ea, în zilele de pe urmă. Şi încetând ea să zămislească şi să nască, Fiul ei a născut şi naşte în fiecare zi pe cei ce cred în El şi păzesc sfintele Lui porunci. Căci odată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva, trebuia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou să se facă prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potriveala raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii stricăcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemuritorului şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururi fii nestricăcioşi şi nemuritori, după ce s-a născut El însuşi din Fecioara, prin Duhul Sfânt. Potrivit acestora, Maica lui Dumnezeu este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sânt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sânt fii ei, întrucât se împărtăşesc, din preacuratul trup al Fiului ei. Credincios este cuvântul (Tim. I, 15; III, 1 ş.u.). Căci trupul Domnului este trupul Născătoarei de Dumnezeu. Şi împărtăşindu-ne din însuşi trupul îndumnezeit al Domnului, mărturisim şi credem că ne împărtăşim de viaţa veşnică, dacă nu-l mâncăm pe acesta cu nevrednicie şi deci mai degrabă spre osânda noastră. Iar rudenii ale ei sânt sfinţii în chip întreit. După un chip, pentru că au rudenia din acelaşi lut şi din aceeaşi suflare, sau suflet; după al doilea chip, pentru că au comuninune şi părtăşie cu ea, prin trupul luat din ea; iar după al treilea, pentru că prin sfinţenia ce se înfăptuieşte în ei după Duh, fiecare are în sine prin ea pe Dumnezeul tuturor zămislit în sine, precum L-a avut şi ea. Căci deşi L-a născut şi trupeşte, dar La avut întreg în sine totdeauna şi-l are şi acum şi pururi, şi duhovniceşte, şi-L are la fel în chip nedespărţit. Aceasta este taina nunţilor, pe care le-a făcut Fiului Său Tatăl cel împreunăveşnic şi de aceeaşi cinste. Şi a chemat pe mulţi şi a trimis pe slujitorii Săi să-i cheme pe cei invitaţi la nunţi şi nu au voit să vină. (pag. 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162. Sfântul Simeon noul teolog.) 21) Iar despre iconomia întrupării, au teologhisit, privind iarăşi, prin contemplaţie curată, astfel şi zicând15 : „Duhul Sfânt a venit peste Fecioară, potrivit cu cuvântul Domnului, pe care i l-a spus ei îngerul, cuvânt care a curăţit-o şi i-a dat putere să primească dumnezeirea Cuvântului şi puterea de naştere. Şi atunci a umbrit-o pe ea înţelepciunea şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu cel Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască, şi şi-a închegat Lui din sângele preacurat şi nevinovat al ei trup însufleţit de suflet raţional şi
15

De aici urmează până la sfârşitul cap 43 cap 46 din op, cit, a sfântului Ioan Damaschin, P. G. Cit., col. 985-988 D.

înţelegător, pârga frământăturii noastre, nu prin lucrarea seminţei, ci prin lucrarea creatoare, prin Sfântul Duh, neconstituindu-se chipul prin adosuri treptate, ci constituindu-se deplin dintr-odată, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu împlinind rolul de ipostas al trupului. Căci nu s-a unit Dumnezeu Cuvântul cu un trup care preexista ipostatic în el însuşi, ci sălăşluindu-se în pântecele sfintei Fecioare în chip nescris împrejur, a dat subzistenţă în ipostasul său trupului însufleţit de suflet raţional şi înţelegător, luat din sângele curat al Fecioarei. Luând pârga frământăturii noastre, Însuşi Cuvântul s-a făcut ipostas trupului, ca să fie în acelaşi timp trup al lui Dumnezeu-Cuvântul, trup însufleţit, raţional şi înţelegător”. „De aceea nu i-au spus om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit; căci fiind prin fire Dumnezeu desăvârşit, s-a făcut Acelaşi om desăvârşit, nu schimbându-se după fire, nici înfăţişând o iconomie închipuită, ci unindu-se după ipostas cu trupul însufleţit, raţional şi înţelegător, pe care l-a luat din sfânta Fecioară şi care şi-a primit existenţa în El, în chip neamestecat şi neschimbat şi neâmpărţit, neschimbând firea dumnezeirii Lui în fiinţa trupului, nici fiinţa trupului Său în firea dumnezeirii, nici făcând din firea Sa dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o o unică fire compusă”. (pag. 377,378, 379 Nichita Stithatul) 22) … al treilea, întunecat şi cu nume urât, a despărţit pe Hristos în doi fii, socotind că altul este Fiul şi Cuvântul din Dumnezeu şi Tatăl şi altul cel din Fecioara Maria; şi astfel a numit pe prea curata Maică a Fiului şi a Cuvântului lui Dumnezeu, Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu. (pag 381. Nichita Stithatul)

Filocalia 7
Bucureşti 1977 23) Căci spunând că acea preaslăvită doxologie a fost transmisă celor de pe pământ la naşterea lui Hristos de o mare oştire de îngeri şi că îngerul a binevestit păstorilor naşterea, ca unora ce erau curăţiţi printr-o vieţuire retrasă şi liniştită, nu zice că şi slava lui Dumnezeu ce a luminat pe păstori s-a transmis prin îngeri. 16 Dar fiindcă păstorilor nu li s-a descoperit taina mântuirii de către slava ce-i lumina, iar, pe de altă parte, ei fiind cuprinşi de frică, pentru că nu erau obişnuiţi cu astfel de vederi, îngerii le-au vestit ce înseamnă arătarea luminii. Maica Fecioară însă a fost înştiinţată de înger că va avea în pântece pe Dumnezeu şi-L va naşte după trup, dar unirea lui Dumnezeu cu ea nu s-a făcut prin înger.17 Trebuie să presupunem însă şi
16 17

Despre ierarhia cerească 4, 4; P. G. 3, 181 B. Deci mijlocirea lui Dumnezeu prin îngeri e limitată. Dumnezeu se poate comunica şi nemijlocit.

aici că nici ea n-a fost învăţată prin unirea însăşi, ci a trebuit un vestitor pentru aceasta. (pag.299 Sf. Grigore Palama) 24) Nici să nu arăţi ca pe ceva mincinos faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca noi. Căci cum ar fi binevoit să se facă pentru noi ca noi, dacă nu ne-ar fi împărtăşit pe Duhul Sfânt, ci o creatură, mai bine zis dacă nu ne-ar fi dat duhul înfierii în schimbul trupului, pe care luându-l din Fecioară, S-a făcut om? (pag. 409 Sf. Grigore Palama) 25) Căci nici cel ce zice de Cuvântul lui Dumnezeu că S-a sălăşluit odinioară în lăuntrul pântecelui feciorelnic şi neprihănit nu se împotriveşte celui ce zice că dumnezeirea nu se află într-un loc sau că e netrupească. (pag. 417 Tomul Aghioritic)

Filocalia 8
Bucureşti – 1979 26) Fă şi rugăciunile către Domnul nostru Iisus Hristos şi cele către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. (pag. 70 – Calist şi Ignatie Xantopol) 27) Dar zice şi Ioan cel minunat din Damasc, într-un tropar din cele alcătuite de el, către Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Focul din inimă mă împinge spre cântarea dragostei feciorelnice”. 28) „Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, dar înţeleg trupul cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi în însuşi Sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauţi să afli modul cum se face aceasta, îţi ajunge să auzi că aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot aşa cum cuvântul a dat fiinţă trupului Său în Sine din Sfânta Născătoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoaştem, decât că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat lucrător şi atotputernic, iar modul de nepătruns”. (pag. 205 – Calist şi Ignatie Xantopol)

Filocalia 9. Filocalia 10.
Bucureşti 1981.

29) Dar acum, când harul Lui s-a vărsat peste lume prin venirea Lui, nu a coborât în cutremur, nu în foc, nu în glas înfricoşător şi puternic, ci ca ploaie lină şi ca picătura ce picură lin pe pământ. Şi s-a arătat vorbindu-ne nouă în alt chip. Aceasta sa petrecut când a acoperit ca pe o comoară mărirea Lui sub acopărământul trupului, şi a vorbit între noi cu noi, prin acoperământul pe care l-a întocmit cu voia Lui din sânul Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, Maria, pentru ca văzându-L pe El ca fiind neamul nostru şi vorbind cu noi, să nu ne înspăimântăm de vederea Lui. (pag. 106.) (Sf. Isac Sirul.) 30) Alţii au călcat cu desăvârşire pofta firii. Alţii au răbdat cu uşurinţă ocări. Şi alţii au stăruit în boli grele, fără să se necăjească. Şi iarăşi alţi şi-au arătat răbdarea cu tărie în necazuri şi nenorociri. Iar dacă aceştia, pentru o slavă şi o nădejde deşartă, au răbdat acestea, cu cât mai mult suntem datori să răbdăm noi, călugării, chemaţi la părtăşia (comuniunea) cu Dumnezeu ? Fie să ne învrednicim de acesata prin rugăciunile Prea Sfintei Stăpânei noatre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi ale tuturor celor ce în sudoarea nevoinţei lor au plăcut lui Hristos ! (pag. 141) (Sf. Isac Sirul.)

Filocalia 11.
Apologeticum 2005. 31) Iar prin ceia ce am spus despre săptămâni, am arătat că vor fi felurite necazuri şi schimbări. Iar prin munţii de care ai întrebat, să înţelegem pe Sfânta Maria Născătoare de Dumnezeu şi pe sfinţii de după aceea care se vor afla în timpurile acelea, având fără îndoială pecetea Fiului. (pag. 106) (Sfinţii Varsanufie şi Ioan) 32) Căci Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi lumina şi puterea care s-a întrupat din Fecioara Maria, care s-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut şi „s-a adus pe Sine jertfa vie şi bine plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 2) şi Tatălui nostru, „ca să ne facă pe noi Sie-şi popor ales, râvnitor de fapte bune,” (Tit. 2, 14), .. (pag. 270) (Sfinţii Varsanufie şi Ioan) 33) Căci spun unii că şi trupul Domnului va fi aşa la viitoarea înviere, negândind că El a înviat din morţi în trupul nostru, pe care l-a luat din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururi Fecioara Maria pentru a noastră mântuire. (pag. 678)

Filocalia 12.
Bucureşti 1991.

34) Dar Sfântul Duh vine în cei ce se împlineşte Cuvântul lui Ioan Evanghelistul, despre care acesta spune: “Le-a dat lor putere să se facă ai lui Dumnezeu, în cei ce cred în numele Lui, care nu din sânge, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (Ioan 3, 16). Aceştia au fost eliberaţi de necazul care a cuprins- o pe Eva: “În dureri vei naşte fii” (Fac. 3, 16) Aceştia sau eliberat de amarnica hotărâre impusă lui Adam : “Blestemat este pământul întru lucrurile tale” (Ibid. 17). Aceştia sunt cei ce au primit harul, pe care l-a primit Maria: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri” (Luca 1, 35). Pentru că aşa cum necazul a cuprins pe Eva şi sămânţa ei până în ziua de azi, aşa bucuria a cuprins pe Maria şi pe toţi bunii creştinii în veci. (pag. 147) (Cuviosul Isaia pustnicul) 35) Şi iarăşi s-a scris în Ecclesiastul: „Precum se încheagă oasele în pântecele celei însărcinate, aşa nu cunoşti cele ce le face Dumnezeu” (Eccl. 11, 5.) Pentru că precum Sfânta Fecioară a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în trup, aşa cei ce au primit harul Sfântului Duh Îl primesc totodată împreună cu el şi Îl poartă pe Acela în inima lor. Aceasta pentru ca, precum zice Apostolul: „Să vă dea vouă, după bogăţia slavei Lui, să vă întăriţi cu putere prin Duhul Lui în omul dinăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, ca să-l puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii” (Ef. 3, 16-18); (pag. 148) (Cuviosul Isaia pustnicul)

Dogmatica
Sf. Ioan Damaschin. Apologeticum 2004 Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut şi este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere şi purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea Prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria şi s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, …. (pag. 11) Cap. II. (Pag. 81) Despre modul zămislirii Cuvântului şi a întrupării lui dumnezeieşti.

Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta Fecioară, care se trage din seminţia lui David18: „Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-a apropiat de altar”19, după cum a spus dumnezeiescul apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis. „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine”20. Ea s-a spăimântat din pricina cuvântului, iar îngerul a zis către ea: Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi îi vei pune numele Lui Iisus”21. „Căci el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”22. Pentru aceia cuvântul Iisus se tălmăceşte mântuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?”23 Iarăşi zice îngerul către ea: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Prea Înalt te va umbri. Pentru aceia şi Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”24 Iar ea a zis către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”25. Deci după asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţindu-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit Lui din sângiurile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăogiri, ci a fost desăvârşit dintru-o dată. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiurile curate ale pururi Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul s-a făcut ipostasă trupului. În chipul acesta simultan şi trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceia nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvârşit, acelaşi s-a făcut prin fire om desăvârşit. Nu şi-a schimbat firea, nici nu avem iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existenţa, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în fiinţa trupului şi fără ca să se schimbe fiinţa trupului în firea
18 19

Matei I, 16; Luca I, 27. Evrei VIII 14, 13. 20 Luca I, 28 21 Luca I, 30-31. 22 Matei I, 21. 23 Luca I, 34. 24 Luca I, 35. 25 Luca i, 38.

Dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o. Aşadar în ce priveşte modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la fiinţă, spunem că el se uneşte cu extremităţile: în virtutea Dumnezeirii Sale se uneşte cu Tatăl şi cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se uneşte cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Dar cu privire la modul prin care sunt unite firile Lui, spunem că se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui şi au o ipostasă compusă, în virtutea căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi. (pag. 86-87) Cap. VII Despre singura ipostasă compusă a Cuvântului lui Dumnezeu Spunem deci că dumnezeiasca ipostasă a Cuvântului lui Dumnezeu a preexistat fără de timp şi veşnic, că este simplă, necompusă, necreată, necorporală, nevăzută, impalpabilă, necircumscrisă şi are pe toate câte le are Tatăl, pentru că este de o fiinţă cu El; se deosebeşte de ipostasa părintească prin modul naşterii şi prin relaţie, este desăvârşită şi nu se desparte niciodată de ipostasa Tatălui, în vremurile din urmă, însă, Cuvântul, fără să se despartă de sânurile părinteşti, a locuit, cum numai El ştie, în pântecele Sfintei Fecioare, în chip necircumscris, fără de sămânţă şi întru un chip incomprehensibil şi şi-a luat în însăşi ipostasa Lui cea mai înainte de veci corp din Sfânta Fecioară. Cuvântul lui Dumnezeu era în toate şi mai presus de toate, chiar când era în pântecele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în ea era prin energia întrupării. Aşadar s-a întrupat, luând din ea pârga frământăturii noastre, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător. Pentru aceia însăşi ipostasa Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasa trupului, iar ipostasa Cuvântului, care era mai înainte simplă, a devenit compusă. Compusă din două firi desăvârşite, din Dumnezeire şi omenire. Ea are atât însuşirea caracteristică şi determinantă a fiimii dumnezeieşti a Cuvântului lui Dumnezeu, potrivit căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, cât şi însuşirile caracteristice şi determinante ale trupului, potrivit cărora se deosebeşte de mamă şi de ceilalţi oameni. Are apoi şi însuşirile firii dumnezeieşti, potrivit cărora este unit cu Tatăl şi cu Duhul, şi însuşirile firii omeneşti, potrivit cărora este unit cu Maica Sa şi cu noi. Mai mult, se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi, prin aceia că acelaşi este simultan şi Dumnezeu şi om. Căci ştim că aceasta este însuşirea cea mai specială a ipostasei lui Hristos. Prin urmare mărturisim că El este unicul Fiu al lui Dumnezeu şi după întrupare şi acelaşi este şi Fiul omului, un Hristos, un Domn, singurul Fiul UnulNăscut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Domnul nostru. Cinstim două naşteri ale

Lui, una din Tatăl înainte de veci, mai presus de cauză, de raţiune, de timp şi fire, şi alta în vremurile din urmă, pentru noi, asemenea nouă şi mai presus de noi. Pentru noi, pentru că este pentru mântuirea noastră. Asemenea nouă, pentru că s-a făcut om din femeie şi la timpul firesc sorocit pentru naştere. Mai presus de noi, pentru că nu s-a născut din sămânţă, ci din Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria, mai presus de legea naşterii. (pag. 91-92) Cap. XII Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu. Contra nestorienilor Propovăduim că Sfânta Fecioară este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeul adevărat, întrupat din ea. Spunem că Dumnezeu s-a născut din ea, nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, s-a sălăşluit în pântecele ei, s-a întrupat şi s-a născut din ea fără să se schimbe. Sfânta Fecioară n-a născut simplu om, ci un Dumnezeu adevărat: şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu întrupat. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer corpul, care să fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinţă cu noi pe care l-a ipostasiat în El însuşi. Căci dacă şi-ar fi adus corpul din cer şi nar fi luat firea noastră, la ce mai foloseşte înomenirea? Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s-a făcut ca însăşi firea, care a păcătuit, care a căzut şi care s-a corupt, să învingă pe tiranul, care a înşelat-o şi astfel să se elibereze de stricăciune, după cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru că prin om moartea, tot prin om învierea morţilor”26 Dacă prima este adevărată, este adevărată şi a doua. Dar dacă spune: „Primul Adam, din pământ, pământesc, al doilea Adam, Domnul din cer”27, nu afirmă că este din cer corpul lui, ci evident că nu este simplu om. Căci iată l-a numit şi Adam şi Domn, indicând pe amândoi. Cuvântul „Adam” se tălmăceşte: făcut din pământ; şi este neîndoielnic că firea omului este făcută din pământ, pentru că a fost plăsmuită din pământ. Cuvântul „Domn”, însă, arată fiinţa dumnezeiască. Şi iarăşi spune apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul-Născut, care s-a făcut din femeie”28 .N-a spus „prin femeie”, ci „din femeie”. A arătat aşadar
26 27

I Corinteni XV, 21. I Cor. XV, 47. 28 Galateni IV, 4.

dumnezeiescul apostol că însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu este cel făcut om din Fecioară şi că însuşi cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Căci s-a născut în chip corporal, întrucât s-a făcut om. Na locuit într-un om mai dinainte făcut, ca în profeţi, ci însuşi s-a făcut om în chip substanţial şi real, adică în ipostasa Lui există un trup însufleţit cu suflet raţional şi gânditor şi El însuşi s-a făcut ipostasa trupului. Aceasta înseamnă cuvintele: „s-a făcut din femeie”. Căci cum ar fi fost sub lege însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ar fi fost om deofiinţă cu noi? Pentru aceia pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria. Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi cel născut din ea este Dumnezeu şi, negreşit, este şi om. Căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu, care are existenţa înainte de veci, dacă nu s-ar fi făcut om? Este evident că Fiul omului este om. Iar dacă cel născut din femeie este Dumnezeu, este evident că este unul şi acelaşi atât cel născut din Dumnezeu Tatăl, potrivit fiinţei dumnezeieşti şi fără de început, cât şi cel care în vremurile din urmă s-a născut din Fecioară, potrivit fiinţei care are început şi cade sub timp, adică fiinţei omeneşti. Acest fapt indică o singură ipostasă, două firi şi două naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Nu numim deloc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos. Această denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul: „Născătoare de Dumnezeu”, ca supărător şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu satan, tatăl său. Hristos (=uns) este şi David regele şi Aaron arhiereul, căci demnitatea de împărat şi preoţia se ungeau. Poate să se numească de asemenea Hristos orice om purtător de Dumnezeu; acesta, însă, nu este Dumnezeu prin fire. Astfel urgisitul de Dumnezeu Nestorie s-a semeţit să numească purtător de Dumnezeu pe cel născut din Fecioară. Departe de noi de al numi sau de a gândi că este purtător de Dumnezeu! Nu, ci îl numim Dumnezeu întrupat. Căci însuşi Cuvântul s-a făcut trup, a fost conceput din Fecioară, s-a născut Dumnezeu împreună cu natura pe care a luat-o şi care a fost îndumnezeită de El în acelaşi timp în care a fost adusă la existenţă, în aşa fel încât cele trei: luarea naturii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de Cuvânt s-au întâmplat simultan. Şi în chipul acesta Sfânta Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu şi nu numai din pricina firii Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti. Zămislirea şi existenţa acestora, adică zămislirea Cuvântului şi existenţa trupului în însuşi Cuvântul, au avut loc întru un chip minunat în acelaşi timp. Însăşi Maica lui Dumnezeu a dat în chip minunat Făcătorului să se plăsmuiască, iar lui Dumnezeu şi făcătorului universului să se facă om, îndumnezeind ceea ce a luat; unirea a păstrat cele unite aşa cum ele au şi fost unite, anume nu numai firea dumnezeiască, dar şi firească omenească a lui Hristos, cea mai presus de noi şi cea

asemenea nouă. Nu s-a făcut mai întâi om, şi mai pe urmă Dumnezeu, ci totdeauna, din primul moment al existenţei, a existat în amândouă chipurile, pentru că de la începutul zămislirii a avut existenţa în însuşi Cuvântul. Este omenesc, deci, potrivit firii omeneşti; şi este a lui Dumnezeu şi dumnezeiesc într-un chip supranatural. Mai mult, a avut şi însuşirile unui corp însufleţit, căci Cuvântul le-a primit pe acestea în virtutea întrupării. Acestea, potrivit ordinii activităţii naturale, sunt cu adevărat naturale. (pag. 98-99-100.) Când spunem că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, negreşit îi atribuim pe toate cele fireşti, atât ale Tatălui cât şi ale Mamei. (pag. 116) Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfântul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. Căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămână însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceia Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiu al omului, întrupându-se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu. (pag. 129) Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvântul, după cum mint unii, înainte din întruparea din Fecioară şi nici nu s-a numit de atunci Hristos. Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa sufletelor. Noi afirmăm, însă, că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a devenit Hristos în momentul în care s-a sălăşluit în pântecele Sfintei pururi Fecioarei, s-a făcut trup în chip neschimbat şi a fost uns trupul cu Dumnezeirea. „Aceasta este ungerea omenirii”, după cum zice Grigorie Teologul*29. Iar prea sfinţitul Chiril al Alexandriei, scriind către împăratul Teodosie, a spus acestea: „Eu spun că Iisus Hristos nu trebuie să se numească nici Cuvântul din Dumnezeu fără omenire şi nici templul care s-a născut din femeie, fără a fi unit cu Cuvântul. Aceasta pentru motivul că prin numele Hristos se înţelege Cuvântul cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvârşite prin întrupare”*30. (pag. 132) CAP. VII Către cei care întreabă dacă Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut două firi şi dacă au fost răstignite pre cruce două firi Cuvintele αγενητοσ şi γενητοσ, scrise cu un singur ν, se raportă la fire şi indică firea necreată şi creată. Cuvintele αγεννητοσ şi γεννητοσ, scrise cu doi ν, nu se referă la fire, ci la ipostasă şi indică ceea ce este nenăscut şi născut. Firea dumnezeiască este αγενητοσ, adică necreată; iar cele ce vin după firea
29 30

Cuvântul XXX, al patrulea cuvânt teologic, despre Fiul, Cuvântul adresai prea binecredinciosului împărat Teodosie, despre credinţa cea adevărată în Domnul nostru Iisus Hristos.

dumnezeiască sunt γενητα, adică create. În firea dumnezeiască şi necreată se vede nenăscutul în Tatăl, care n-a fost născut, născutul în Fiul, căci s-a născut din veşnicie din Tatăl; iar purcesul în Sfântul Duh. Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sunt αγεννητα, nenăscute, dar nu αγενητα, necreate, căci ele sau făcut de creator, dar nu s-au născut din cele asemenea lor. Cuvântul γενεσισ înseamnă creare, iar cuvântul γεννησισ înseamnă naştere. Cu privire la Dumnezeu naşterea este ieşirea numai din Tatăl a Fiului celui deofiinţă cu El; cu privire la corpuri, însă, naşterea este ieşirea unei ipostase de aceiaşi fiinţă din împreunarea bărbatului cu femeia. Din aceasta cunoaştem că naşterea nu este o însuşire a firii, ci a ipostaselor. Căci dacă naşterea ar aparţine firii, nu s-ar vedea în fire şi naşterea şi nenaşterea. Prin urmare Sfânta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă cunoscută în două firi; în ce priveşte Dumnezeirea Sa a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce priveşte omenirea sa, a fost întrupat în vremurile din urmă din Sfânta Fecioară în timp şi s-a născut în trup. Dacă cei care întreabă ar lăsa să se înţeleagă că cel care s-a născut din Sfânta Născătoare de Dumnezeu este din două firi, spunem: da, sunt două firi, căci acelaşi este Dumnezeu şi om. Tot astfel şi despre răstignire, înviere şi înălţare. Aceste fapte nu sunt ale firii, ci ale ipostasei, Hristos, care este în două firi, a suferit şi a fost răstignit cu firea cea pasibilă, căci pe cruce a fost răstignit cu trupul şi nu cu Dumnezeirea. Dar dacă ar răspunde negativ la întrebarea noastră: dacă au murit două firi, vom spune: prin urmare n-au fost răstignite cele două firi, ci Hristos a fost născut, adică Cuvântul dumnezeiesc înomenindu-se a fost născut în trup, a fost răstignit în trup, a pătimit în trup, a murit în trup, rămânând, însă, impasibilă Dumnezeirea Lui. (pag. 133-134) Cap. XIII Despre Sfintele şi Prea Curatele Taine ale Domnului Dacă „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”31 şi „toate câte a voit Domnul a făcut”32, şi dacă a zis: „Să se facă lumină”33 şi s-a făcut; „să se facă tărie”34 şi s-a făcut; dacă „prin Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile şi prin Duhul gurii Lui, toată puterea lor”35, dacă cerul, pământul, apa, focul, aerul şi toată podoaba lor s-au alcătuit prin Cuvântul Domnului şi chiar această fiinţă faimoasă, omul; dacă voind însuşi Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om şi şi-a făcut fără sămânţă corp Lui şi din sângiurile curate şi neîntinate ale Sfintei Pururea Fecioare, nu poate oare să facă
31 32

Evrei IV, 12. Psalmi CXXXIV, 6. 33 Facerea I, 3. 34 Facerea I, 6. 35 Psalmi XXXII, 6.

pâinea Trup al său şi vinul şi apa, sânge? La facerea lumii a spus: „Să scoată pământul iarbă verde*36 şi până acum când plouă, pământul fiind împins şi împuternicit scoate vlăstarele sale prin porunca dumnezeiască. Dumnezeu a spus: „Acesta este trupul Meu” şi „acesta este sângele Meu” şi „aceasta faceţi-o întru pomenirea Mea” şi se face prin porunca Lui atotputernică, până ce va veni. Căci aşa a spus” „Până va veni”37. Şi plouă, prin invocare, în această ţarină nouă puterea umbritoare a Sfântului Duh. După cum toate câte a făcut Dumnezeu le-a făcut cu energia Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucrează cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credinţa. „Cum îmi va fi mie aceasta, zice Sfânta Fecioară, pentru că eu nu cunosc bărbat”38. Iar Arhanghelul Gavriil îi răspunde: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri”39. Şi acum mă întrebi cum pâinea se face trupul lui Hristos şi vinul şi apa sângele lui Hristos? Ţi-o voi spune eu. Sfântul Duh se coboară peste ele şi face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt şi de cuget. Se ia pâine şi vin. Dumnezeu cunoaşte slăbiciunea omenească; El ştie că de multe ori se întoarce cu dezgust de la acelea pe care nu le săvârşeşte în mod obişnuit. Aşadar, făcând uz de îngăduinţa obişnuită face, prin cele obişnuite ale firii, pe cele mai presus de fire. Şi după cum la botez, pentru că este obiceiul oamenilor să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit harul Duhului cu untdelemnul şi cu apa şi a făcut-o baie a renaşterii*40, tot astfel, pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine şi să bea apă şi vin, a unit cu acestea Dumnezeirea Lui şi le-a făcut trupul şi sângele Lui, ca să ajungem la cele mai presus de fire prin cele obişnuite şi potrivite firii. Pâinea şi vinul sunt în chip real trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfânta Fecioară. Asta nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost înălţat, ci că însăşi pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele Domnului. Dar dacă cauţi să afli chipul în care se face aceasta, îţi este de ajuns să auzi că se fac prin Duhul Sfânt, după cum Domnul şi-a făcut prin Duhul Sfânt, luişi în El însuşi, trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. (pag. 144-145) Cap. XIV Despre genealogia Domnului şi despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu Despre Sfânta şi prea lăudata pururi Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu Maria ne-am ocupat pe cât trebuia în cele de mai sus, expunând partea cea mai însemnată,
36 37

Facerea I, 11. I Corinteni XI, 26. 38 Luca I, 34. 39 Luca I, 35. 40 Tit III, 5.

anume că se numeşte şi este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Acum vom completa cele ce au rămas. Ea a fost predestinată prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboluri şi prin cuvintele profeţilor. În timpul mai dinainte hotărât, a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către el. Căci spune: „S-a jurat Domnul adevărul lui David şi nu-l va lepăda: din rodul pântecelui tău voi pune pe tronul tău”41. Şi iarăşi: „Odată m-am jurat întru cel sfânt al Meu, că nu voi minţi pe David. Sămânţa lui rămâne în veac şi tronul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna făcută pentru veşnicie şi care este martor credincios în cer”42 Şi Isaia: „Va răsări toiag din Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui”43 Aşadar, că Iosif se trage din seminţia lui David au arătat precis prea sfinţiţii Evanghelişti Matei şi Luca. Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon*44 iar Luca prin Natan*45. Amândoi, însă, au trecut sub tăcere genealogia Sfintei Fecioare. Trebuie, însă să se ştie că nu era obiceiul la evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se facă genealogia în linie feminină; dar era lege ca să nu se facă căsătorii între seminţii*46 Iosif se cobora din seminţia davidică; şi pentru că era drept – căci aşa mărturiseşte despre el dumnezeiasca Evanghelie*47 – nu s-ar fi logodit contra legii cu Sfânta Fecioară, afară numai în cazul dacă ea nu se cobora din aceiaşi seminţie. Aşadar, evangheliştii s-au mulţumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif. Trebuie să se ştie şi aceasta că era lege ca atunci când murea un bărbat fără moştenitor să se căsătorească fratele lui cu femeia celui răposat şi să se ridice sămânţa fratelui*48. Cel care se năştea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; după lege, însă, al celui răposat. Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David, Levi a născut pe Melhi şi pe Pantira, Pantira a născut pe Barpantira, căci aşa se numea. Acest Barpantira a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Natan a avut femeie din inia genealogică a lui Solomon, fiul lui David, din care s-a născut Iacov. Dar când a murit Natan, Melhi, cel din seminţia lui Natan, fiu al lui Levi, dar frate lui Pantira, s-a căsătorit cu femeia lui Natan, mama lui Iacov şi din ea a născut pe Ili. Aşadar Iacov şi Ili au devenit fraţi din aceiaşi mamă. Iacov din seminţia lui Solomon, iar Ili din seminţia lui Natan. Ili cel din seminţia lui Natan a murit fără
41 42

Psalmi CXXXI, 11; II Regi VII, 12. Psalmi LXXXVIII, 35-36. 43 Isaia XI, 1. 44 Matei I, 6-16. 45 Luca III, 23-31. 46 Numerii XXVI, 6-9. 47 Matei I, 19. 48 Facerea XXXVIII, 8; Deuteronom XXV, 5-6.

copil şi Iacov, fratele lui, cel din seminţia lui Solomon, a luat pe femeia lui şi a ridicat sămânţa fratelui lui şi a născut pe Iosif. Aşadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboară din Solomon, dar după lege al lui Ili, care se coboară din Natan. Ioachim, s-a căsătorit cu cinstita vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea de altă dată fiind fără de rod a născut pe Samuil, prin rugăciune şi făgăduinţă*49 tot astfel şi aceasta, prin rugăciune şi făgăduinţă către Dumnezeu, primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, ca şi în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Aşadar, harul – căci aşa se tălmăceşte numele Ana – naşte pe Doamna – căci aceasta înseamnă numele Maria – şi în adevăr a ajuns Doamna tuturor făpturilor, fiind Maica Creatorului. Se naşte în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor şi este adusă în templu. Apoi în casa lui Dumnezeu, sădită şi îmbogăţită fiind de Duh, a ajuns ca un măslin încărcat de rod, locaşul oricărei virtuţi, depărtând mintea de orice dorinţă lumească şi trupească, păstrându-şi astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum trebuia, deoarece sânul avea să primească pe Dumnezeu. El, sfânt, fiind, întru sfinţi se odihneşte*50. Stăruie, deci, în sfinţenie, şi se arată templu sfânt, minunat şi vrednic al prea înaltului Dumnezeu. Pentru că duşmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeţiei lui Isaia care spune: „Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui Emanuil, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu”*51, cel care prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor*52, ca să amăgească pe cel care se îngâmfă totdeauna cu înţelepciunea, face ca să fie logodită tânăra cu Iosif, este dată de preoţi „cartea cea nouă celui care ştie carte”*53. Logodna a fost păzitoare a fecioarei şi înşelăciune a celui care pândea fecioarele. Când a venit plinirea vremii*54 a fost trimis îngerul Domnului la ea şi i-a binevestit zămislirea Domnului*55. Astfel a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, puterea enipostatică a Tatălui, nu din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului*56, adică împreunare şi sămânţă, ci din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. A îngăduit Creatorului să se creeze, Făcătorului să se plăsmuiască. Fiului lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu să se întrupeze şi să se facă om din cărnurile şi sângiurile ei curate şi neîntinate, plătind datoria strămoaşei. Căci după cum aceea fost plăsmuită fără de împreunare din Adam, tot aşa şi aceasta a născut pe noul Adam, ca s-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presus de natura naşterii. Se naşte fără de Tată, din femeia şi fără de mamă din Tată. Potrivit legii naşterii, pentru că sa născut prin femeie; mai presus de natura naşterii, pentru că s-a
49 50

I Regi I, 10-11; 20-21. Isaia LVII, 11. 51 Isaia VII, 14. 52 Iov V, 13; I Corinteni III, 19. 53 Isaia XXIX, 11. 54 Galateni IV, 4. 55 Luca I, 26-38. 56 Ioan I, 13.

născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut la timpul sorocit naşterii – căci se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea – mai presus de legea naşterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere. În adevăr, aceleia căreia nu i-a precedat plăcerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: „înainte de a simţi dureri, a născut”57. Şi iarăşi: „înainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit şi a născut băiat”58. S-a născut dar din ea Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Nu s-a născut om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns ca profet, prin energie, ci prin prezenţa deplină a celui care unge, încât cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Acelaşi era atât cel care unge, cât şi cel care a fost uns. Ca Dumnezeu s-a uns pe Sine ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, roabă şi maică a creatorului. După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a fost născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrându-o încuiată. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prin scoaterea obişnuită la iveală a celor care se nasc, cu toate că unii spun poveşti că s-a născut prin coasta Maicii Domnului. Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei. Rămâne aşadar şi după naştere fecioară cea pururi Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte. Chiar dacă s-a scris: „Şi nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei cel primul născut”59, trebuie să se ştie că prim născut este cel care a fost născut întâi, chiar dacă ar fi unicul născut. Cuvântul „prim născut” arată că s-a născut primul, dar nu indică negreşit şi naşterea altora. Cuvântul „până” indică pe de o parte sorocul cel hotărât al vremii naşterii, iar pe de altă parte nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: „Iată sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”60, aceasta nu înseamnă că se va despărţi după sfârşitul veacului, deoarece dumnezeiescul apostol zice: „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”61 adică după învierea obştească. Cum ar fi admis legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea şi experienţa celor care au urmat? Departe cu acest gând! Nu este lucrul unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le face. Dar însăşi fericita, care a fost învrednicită cu darurile supranaturale, care a fost scutită de dureri când a născut, le-a suferit pe acestea în timpul patimii Domnului,
57 58

Isaia LXI, 7. Ibidem 59 Matei I, 25. 60 Matei XXVIII, 20 61 I Tesaloniceni IV, 17.

suportând sfâşierea inimii din pricina dragostei de mamă, pentru motivul că vede omorât ca pe un făcător de rele pe acela pe care îl ştia Dumnezeu prin naştere; atunci a fost sfâşiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: „Sabie va trece prin însuşi sufletul tău”62. Bucuria învierii, însă, care propovăduieşte că este Dumnezeu cel care a murit în trup, schimbă durerea. (pag. 148-149-150-151) Cap. XV Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi câţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”63. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”64; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori ai lui Hristos”65. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”66. Dar dacă creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor*67, Domnul domnilor*68, Dumnezeul dumnezeilor*69, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi. Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat. „Căci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”70. Iar pe Moise Dumnezeu l-a făcut dumnezeul lui Faraon*71. Nu spun că ei sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost creaţi – că se numeşte şi icoana împăratului împărat – şi pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi l-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce El este prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiţi cei care au ajuns slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul obştesc. (pag. 151-152)

62 63

Luca II, 35. Ioan I, 12. 64 Galateni IV, 7. 65 Romani VIII, 17. 66 Ioan XV 14-15. 67 Apocalipsa XIX, 17. 68 Apocalipsa XIX, 17: Deuteronom X, 17. 69 Deuteronom X, 17; Psalmi XLIX, 1; LXXXIII, 8; CXXXV, 2. 70 Ieşirea III, 6. 71 Ieşirea VII, 1.

……. Să le ridicăm stâlpi, icoane văzute şi noi înşine să ne facem, prin imitarea virtuţii lor, stâlpi şi icoane însufleţite ale lor. Să cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în sens propriu şi real Maica lui Dumnezeu. (pag. 153) Cap. XVI Despre icoane Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”72. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeşte crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre cel întrupat din ea. (pag. 155) Dar noi având încredere în Dumnezeu Cuvântul, care s-a întrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început şi că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. (pag. 171)

CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL
Arhimandritul Sofronie Editura Reîntregirea 2003 Trecu astfel nu multă vreme, cel mult trei săptămâni, şi odată seara, rugânduse în faţa chipului Maicii Domnului, rugăciunea pătrunse în inima lui şi începu de la sine să se rostească acolo zi şi noapte; însă atunci el încă nu înţelegea măreţia şi raritatea darului ce-l primise de la Maica Domnului. (pg. 27)

Despre Maica Domnului Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e
72

Despre Sfântul Duh, către cel întru sfinţi Amfilohie, episcopul Iconiei,

mai mare iubirea, cu atâta mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin. Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atâta de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei prea iubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică. Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi. O Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nou, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău*73? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti? Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta. Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului, şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire. Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mia dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu e atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

73

Luca 1, 47.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine. Într-o zi ascultam în Biserică o citire din proorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curăţa”74 mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile*75. Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei. Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicidecum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei. Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi. Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. Nam văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea Mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb
74 75

Isaia 1, 16. Luca 2, 44-46.

eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurat Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire. (pag. 171-172-173-174) Chemaţi cu credinţă pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi şi rugaţi-vă lor! Ei ascultă rugăciunile noastre şi cunosc chiar gândurile noastre. Şi nu vă miraţi de aceasta. Cerul şi toţi sfinţii viază prin Duhul Sfânt şi în întreaga lume nimic nu e ascuns de Duhul Sfânt. Odinioară, eu însumi nu înţelegeam cum sfinţii care viază în cer pot vedea viaţa noastră, dar când Maica Domnului m-a vădit în păcate, atunci am înţeles că în Duhul Sfânt ei ne văd şi cunosc toată viaţa noastră. Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dumnezeu puterea de a ne ajuta. (pag. 178) O, Adame, părintele nostru, vorbeşte-ne nouă, fiilor tăi, despre Domnul. ….. Vorbeşte-ne de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cum este ea mărită în ceruri şi cu ce fel de cântări este ea fericită. ……. Sau vezi pe Maica Domnului în slavă şi nu te poţi smulge de această vedere şi nu vrei să ne spui un cuvânt de mângâiere, nouă, celor ce suntem copleşiţi de întristare, ca să uităm amărăciunea ce domneşte pe pământ? (pag. 223) - Nu tulburaţi odihna mea. Văd pe Maica Domnului în slavă şi cum m-aş putea smulge din această privelişte şi să grăiesc cu voi? (pag. 234) În copilărie sufletului meu îi plăcea să cugete cum s-a înălţat Domnul la ceruri pe nori şi cum au văzut această înălţare Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli. Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii mele), sufletul meu s-a sălbăticit şi a căzut în robia păcatelor şi arareori îmi mai aduceam aminte de înălţarea Domnului. Mai apoi însă, sufletul meu şi-a cunoscut păcatele lui şi am fost cuprins de mare mâhnire pentru că am întristat pe Domnul şi mi-am pierdut îndrăzneala la Dumnezeu şi la Maica lui Dumnezeu; îmi era scârbă de păcatele mele şi am luat hotărârea dea intra în mănăstire ca să mă rog lui Dumnezeu pentru ca Domnul Cel Milostiv să-mi ierte păcatele mele. (pag. 237) Aici trăia părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. (pag. 245) Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul suferă împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurat Lui Maică şi pe toţi sfinţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă. (pag. 250-251) Fiarele sălbatice, animalele din ogradă şi toate vieţuitoarele sunt pământ, şi noi nu trebuie să ne legăm mintea de pământ, ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurata, Ocrotitoarea noastră şi pe sfinţi, şi să-i cinstim; ei se roagă pentru noi şi se întristează atunci când călcăm poruncile lui Dumnezeu. (pag. 251) Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iubirea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele”76. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum l-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. (pag. 278) Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului împreună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discutând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile. Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Domnului în acele zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu prea iubit?” Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi. (pag. 283) E bine dacă sufletul s-a obişnuit să se roage pentru toată lumea şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi asemenea monahi care plâng pentru lumea întreagă: o ştiu şi o cred. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu primesc gândurile rele. Maica Domnului se întristează foarte atunci când cineva duce o viaţă fără de rânduială şi necurată, şi Duhul Sfânt nu va veni în acel suflet. Şi atunci în suflet va fi întristare, urât şi mânie. (pag. 288) Am fost la magazin ca să vă trimit o icoană a Maicii Domnului, dar nu au o asemenea icoană. Rugaţi-vă Domnului şi Sfântului Mucenic Mina şi ea se va găsi. Nu e nevoie ca să dăm în vileag lucrul, ci să ne încredinţăm voii lui Dumnezeu. Aceasta e încă şi mai bine. Proprietarului icoanei spuneţi-i: Maica Domnului îţi va da în schimb mare milă. Numai să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, Domnului şi Maicii lui Dumnezeu… (pag. 295) Sfânt Munte al Athosului, multe minuni vedem petrecându-se întru tine pentru rugăciunile Maicii Domnului. Dar mintea mea e prea scurtă pentru a le descrie. (pag. 296)

76

Ioan 14, 15-23.

Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei
(împotriva lui Nestorie) I: Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pe Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup; să fie anatema. …..

Sfântul Chiril al Alexandriei
Tâlcuiri la naşterea Domnului …. Însă dacă – după părerea lui Eunomie – El se numeşte „întâiul născut” din Dumnezeu ca unul care este născut cel dintâi dintre mulţi alţii, atunci El este „cel dintâi născut” şi din Fecioara (Maria), întrucât din Ea, El este născut mai întâi decât altul, şi mai înainte decât altul. Însă, dacă fiind singurul şi Unul Născut, şi nefiind născut înaintea altora, El este numit „cel dintâi născut” din Maria, atunci El este şi „cel dintâi născut din Dumnezeu”, deşi nu este „cel dintâi” dintre cei mulţi, ci s-a născut Unul singur. …… Aşa zice: „Eu sunt Dumnezeul cel dintâi, şi împreună cu mine nu mai este altul”77. Deci, pentru ca evanghelistul să arate că Fecioara n-a născut un om gol (simplu) a adăugat şi „întâiul născut”. Dar ea nu a mai avut alţi fii, decât pe Acela al Tatălui, rămânând Fecioară. Despre El Dumnezeu Tatăl a strigat prin glasul lui David: „Iar Eu îl voi face Întâiul Născut al Meu, şi cel mai înalt dintre toţi regii pământului”78. …… Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în chipul şi în felul potrivit oamenilor, pentru ca să dezlege blestemul aruncat peste cea dintâi femeie. Fiindcă s-a spus către ea: „În dureri vei naşte copii”. Fiindcă femeile năşteau copii pentru ca să moară (pentru moarte), ele aveau ghimpele suferinţei. După ce însă o femeie a născut, cu trupul pe Emanuel, care este Viaţa, s-a dezlegat tăria blestemului şi s-a nimicit odată cu moartea şi naşterea în mâhnire a mamelor celor de pe pământ. …... Dar îndată ce s-a născut Hristos, a fost prădată puterea diavolului. Întrucât diavolul era slujit şi adăpat la Damasc şi avea acolo foarte mulţi închinători ai lui. Dar în vremea naşterii Sfintei Fecioare şi puterea tiraniei diavolului a fost sfărâmată. …….. Din

Vieţile Sfinţilor
77 78

Isaia 44, 6. Psalm 89, 27.

Sfântul Chiril al Alexandriei (09 iunie) … Însă diavolul vrăjmaşul păcii şi al adevărului şi izvorul tuturor răutăţilor, na lăsat pe Sfântul Chiril şi pe ceilalţi creştini să se bucure multă vreme de această pace, ci a pornit război mare şi tulburare în toată Sfânta Biserica a lui Hristos, cu hulitorul eres al rău credinciosului Nestorie, asupră căruia se cuvenea să se nevoiască dumnezeiescul Chiril, apărătorul dreptei credinţe. Acest rău credincios Nestorie, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol şi ales patriarh după Sinisie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară drept credincios în credinţă şi nimic nu zicea împotriva acesteia; însă ticălosul era eretic în inima sa, numind pe Stăpânul Hristos „numai om, nu şi Dumnezeu”, iar pe Născătoarea de Dumnezeu numindu-o nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos”. Iar cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, şi preotul Anastasie, aceştia au început mai întâi să semene eresul acesta ca nişte neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învăţând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetăţii lui Constantin, a strigat şi a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”. Iar Anastasie iarăşi, propovăduind în popor, a zis: „Să nu numească cineva pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era om de parte femeiască. Şi cum este cu putinţă să se nască Dumnezeu din trupul omului?” Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; şi, pentru ca să se încredinţeze mai bine, au întrebat şi pe patriarhul Nestorie despre acestea. Atunci spurcatul acela şi cel de un cuget cu iudeii n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului şi a început a aduce la arătare hulele acestea împotriva lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie şi a aşteptat un număr de zile şi de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu pe femeia care a născut om cu trup din firea sa”. De atunci înainte au început să se nască prigoniri şi certuri pentru aceasta în popor, căci uni se împotriveau eresului lui Nestorie şi-l urau, iar alţii se împărtăşeau cu el şi primeau păgânătatea lui. Aceste certuri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea şi la fiecare adunare a dreptcredincioşilor, fiindcă acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui, au scris cărţi şi le-au trimis pretutindeni, chiar şi până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulţi clerici, monahi şi mireni, încât după cum mai înainte Arie a sfâşiat haina lui Hristos cea ţesută de sus, tot aşa Nestorie a sfâşiat toată plinirea Bisericii în multe părţi.

Înştiinţându-se de toate acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare, şi ca un rob credincios al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu ce era, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor şi s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel gândit din staulul oilor celor cuvântătoare. Iar mai întâi Sfântul Chiril a scris scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frăţească, să lepede nişte socoteli ereticeşti ca acestea şi, cu schimbarea lui în dreapta credinţă, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte în reaua credinţă. Iar rău credinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă şi mai mult eresul său. Deci pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici şi monahi, îi muncea cu felurite munci. Iar asupra dumnezeiescului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic, şi grăia supra lui multe clevetiri mincinoase şi nedrepte, pe care le semăna în popor. Deci Sfântul Chiril, văzând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris încă şi clerului din Constantinopol şi împăratului; apoi a mai scris şi lui Celestin, papa Romei, şi celorlalţi patriarhi; de asemenea, a scris şi la felurite cetăţi şi laturi, către episcopi, la dregători şi la boieri. Chiar şi la mulţi pustnici şi monahi nu s-a lenevit de trei ori fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieştile Scripturi cât este de pierzătoare şi vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie şi îndemânându-i pe toţi să se păzească de eresul acela ca de nişte otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă de tot, fiindcă eresul lui Nestorie creştea din zi în zi tot mai mult şi sporea din ce în ce mai rău, iar dezbinarea Bisericii se făcea mai mare şi mulţi din episcopi se vătămau de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli şi să cureţe Biserica lui Hristos şi grâul credinţei de mărăcinii şi neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune la Efes al treilea Sinod a toată lumea, în anul 431. Deci s-au adunat două sute şi mai bine de episcopi din toată lumea; iar câţi nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceştia şi-au trimis înlocuitorii lor. De aceia şi Celestin, papa de atunci al Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrâneţe şi slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să ţină locul lui în sinod. Deci cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca un păzitor de loc al papei şi ca un patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, şi al treilea, Memnon al Efesului. Deci fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi şezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalţi părinţi şi a dogmatisit că Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, iar Preacurata Fecioara Maria, care

L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea sa făcut mare bucurie la toţi dreptcredincioşii şi tot poporul cetăţii bătea din palme de bucurie şi zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis mai de demult, ci este mare Preasfânta Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu”. Iar pe spurcatul Nestorie, Sfinţii Părinţi ai acestui sinod l-au anatemizat şi l-au caterisit ca pe un eretic şi hulitor. Dar fiindcă el nici aşa nu se liniştea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceasta l-au surghiunit în Tason – după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia turceşte îi zice Iprim. Şi acolo aflându-se pierzătorul Nestorie, şi-a luat dumnezeieştile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit şi a fost mâncată de viermi, tot asemenea a putrezit tot trupul lui – după cum scriu Chedrinos, Nichifor şi Evagrie. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoşată şi prea dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, mergând la umblătoare, a început a huli împotriva lui Hristos şi împotriva Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta îngerul Domnului l-a lovit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în vasul necurăţeniei lui; şi acolo acel om rău, după cum povesteşte Sfântul Gherman al cetăţii lui Constantin. ……….. Şi pentru ca să înţeleagă fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotrivă căruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici şi istoria pe care o povestesc părinţii Limonariului, Sofronie şi Ioan, care scriu astfel: „Am mers la avva Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, şi ne-a spus nouă acestea: Într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu faţa luminată şi strălucită, îmbrăcată cu haină roşie, şi împreună cu dânsa doi bărbaţi cu sfinţită cuviinţă, care stăteau afară de chilia mea. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu şi că cei doi bărbaţi care erau cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieşit din chilia mea şi, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvinteze chila. Iar Născătoarea de Dumnezeu, n-a voit nicidecum şi, fiindcă eu am rugat-o cu stăruinţă, zicând: „Să nu se întoarcă robul tău ruşinat şi defăimat de la tine”, şi altele asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: „Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmaşul meu într-însa?-„ Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deşteptându-mă, am început a plânge şi a mă mâhni pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greşit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu şi

de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greşit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire şi mâhnire, am luat o carte ca să citesc şi să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. Şi citind în ea, am aflat la sfârşitul cărţii două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmaşul Născătoarei de Dumnezeu, pe care îl aveam în chilia mea. Şi îndată am dat cartea înapoi la acela care mi-a dat-o zicându-i: „Ia-ţi cartea ta, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit”. Iar acela, întrebându-mă şi aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit eu vedenia -, s-a umplut de râvnă dumnezeiască şi îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare şi le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmaşul Stăpânei Născătoare de Dumnezeu”. ….. Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale sfântului Isidor, a început aşi cunoaşte greşeala şi a se îndrepta, însă atunci a cunoscut adevărul şi atunci s-a îndreptat desăvârşit, când a văzut vedenia care urmează: Sfântului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se afla într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov li pe alţi minunaţi şi slăviţi bărbaţi ai Vechilului Testament. Asemenea vedea într-însul şi pe mulţi sfinţi ai darului celui nou al Sfintei Evanghelii în locul acela verde şi o biserică minunată, a cărei frumuseţe era neîntrecută, iar înăuntrul bisericii se auzea o mulţime multă de popor, care cânta o cântare cu viersuire prea dulce. Şi intrând şi sfântul în biserică, cu totul s-a înspăimântat cu mintea de vederea celor de acolo şi s-a umplut cu totul de bucurie şi de dulceaţă în inima sa. Căci vedea acolo şi pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulţime de sfinţi îngeri şi strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea şi pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste şi strălucind cu lumina minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ţinând în mâini cartea învăţăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau şi mulţi alţi bărbaţi slăviţi, care stăteau lângă dânsul ca nişte slujitori, toţi înarmaţi şi ca şi cum ar fi fost pregătiţi să facă o izbândă oarecare. Acestea văzând Dumnezeiescul Chiril, dorea a merge să se închine Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Chiar a şi alergat la ea ca să i se închine, dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de suliţe, au alergat împotriva lui cu mânie şi nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezei, dar şi din biserica aceea l-au izgonit. Iar Sfântul Chiril, în vremea când stătea cutremurat şi se socotea în sine cum se mânia Sfântul Ioan Hrisostom împotriva lui şi cum l-a

izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind şi zicând către Sfântul Ioan să-l ierte şi să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neştiinţă a luat prepus rău împotriva lui: „Iartă pe Chiril – a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfântul Ioan -, căci din necunoştinţă a luat prepusul cel rău pentru tine şi se va arăta că din neştiinţă a câştigat acest prepus rău, după ce îl va cunoaşte”. Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte. Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfântul Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, ruşinând şi înfruntând pe Nestorie, ocărâtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărâtorul Nestorie ruşinându-i şi pe mine, Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit şi, chemându-l înăuntru pe Sfântul Chiril, l-a îmbrăţişat ca pe prietenul său, şi de dragoste îl săruta cu iubire frăţească şi cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat şi s-au împrietenit amândoi sfinţii între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Iar la moartea Sfântului Chiril, a stat lângă el însăşi Doamna şi Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu şi a cercetat pe robul său cu sârguinţă, căci şi el, în viaţa sa, a slujit ei cu credinţă şi mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Şi cum se află în ceruri şi se bucură cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii şi cu apostolii, cu ierarhii şi cu toţi sfinţii cei din veac, iar mai ales cu cel desăvârşit şi iubit prieten al său, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, şi stă fără de mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru şi înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat şi a pătimit rău. Şi neîncetat roagă pe Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime pentru toţi creştinii, ca să dobândească şi ei împărăţia cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca să o dobândim şi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

PIDALION
PROLEGOMENA DESPRE SFÂNTUL ŞI ECUMENICUL AL TREILEA SINOD Sfântul şi Ecumenicul (a toată lumea) al treilea Sinod (Sobor), s-a adunat în Efesul cel din Asia în Biserica cea mare a Cetăţii, care se numeşte Maria de

Dumnezeu Născătoarea*79 în timpul împărăţiei lui Teodosie celui mic, în anul de la Hristos 431. Fiind la mulţime peste 200 de Părinţi. Iar povăţuitor întru el era vestitul între Părinţi Chiril al Alexandriei, care plinea mai-nainte şi locul lui Chelestin al Romei, mai sus şezând în locul aceluia, în urmă însă s-a trimis de la Apus locţiitori al Patriarhului Romei, Arcadie, şi Proect Episcopii, şi Filip Presbiterul. Iuvenalie al Ierusalimului, şi Memnon al Efesului. S-au adunat însă împotriva lui Nestorie, care se trăgea din Germanichia Cetatea cea din Antiohia, după Teodorit, şi prin Dumnezeiasca depărtare s-a fost suit în scaunul Constantinopolului. Căci, sorbind ticălosul din apele cele tulbure, şi ereticeşti ale lui Diodor, şi Teodor, al Mopsuestiei, s-au făcut rău cugetători despre Taina Întrupeştei Iconomii. Că pe unul Hristos, în două feţe, şi Ipostasuri îl împărţeau, Om gol închipuind deosebit Ipostas, fără de cuvântul ce l-a primit, şi Dumnezeu fără partea cea goală de adăugirea omenirii. Precum am zice pe Unul Fiu, în doi fii îl împărţeau, şi altul ziceau că este Fiul lui Dumnezeu, şi altul Fiul Fecioarei. Pentru aceasta şi pe Sfânta Fecioară şi cea după trup Maică a lui, nu voia a o numi de Dumnezeu Născătoare. Deci Sfântul Sinodul acesta, pentru acestea pe acesta anatematesindu-l*80 osebit hotar de Credinţă*81 au făcut, întru care pe Hristos l-au Dogmatisit Unul după Ipostas (Faţă) desăvârşit Dumnezeu pe acestaşi, şi Om desăvârşit pe acestaşi, nu altul, şi altul, ci un Fiu, pe acestaşi, de sus adică din Tatăl fără Maică, iar jos din Maică fără Tată, iar pe pururi Fecioara Maica lui, chiar, şi cu adevărat de Dumnezeu Născătoare a se numi au predanisit, ca una ce chiar, şi cu adevărat pe Dumnezeu Cuvântul cu Trup l-a Născut*82 căci când Exarhul Sinodului
79 80

Aceasta o zice Epistolia lui Chiril către Clerul Alexandrenilor şi praxis 1 a acestui Sinod. După ce s-au anatematesit răucinstitorul Nestorie de Sinodul acesta, neliniştindu-se, ci iarăşi propovăduind eresul său, mai întâi după Teofan s-a izgonit în Tas. Apoi în Oasul Arabiei cu împreună lucrarea lui Ioan al Antiohiei. Iar acolo aflându-se urâtul de Dumnezeu, l-a ajuns mânia lui Dumnezeu. Că după Evagrie i-a putrezit limba, şi după Chedrinul şi Nichifor (Cartea 14 a Istoriei sale) şi tot trupul. Iar în Tibaida de sus înfricoşată şi dureroasă moarte a luat, precum povesteşte sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, unde scrie pentru Sfintele Sinoade. Că în timpul lui Marchian împăratului prin ajutorul oarecărora prieteni ai lui, s-a învrednicit a lua scrisori Nestorie prin care se chema de la izgonire. Deci luându-le aceste scrisori, şi intrând în ieşitoare, până a nu şedea zicea, precum au auzit oarecare stând dinafară, „Te-am arătat pe tine Marie, că om ai Născut.” Şi o minune! Îndată cu hula aceasta, Îngerul Domnului l-a lovit, şi s-au vărsat toate măruntaiele lui, în vasul necurăţiei sale, şi ş-a dat sufletul. Întârziind dar el a ieşi; fiindcă împărătescul boier ce fu trimis, cu scrisorile se grăbea, slugile lui au bătut în uşă. Iar el nerăspunzând, au scos uşa, şi intrând slugile împreună cu boierul, l-au aflat mort pe vasul său, întru care erau toate măruntaiele lui vărsate. Atunci cei ce auziseră hula, au spus boierului, şi toţi au cunoscut că pentru singură aceasta a luat acel fel de moarte, întocmai cu a lui Arie. Pentru aceasta a zis Isaia „Vai de vărsătorul acesta, nu vor plânge pentru el. Şi celelalte. 81 Zic unii că de vreme ce s-au rânduit de Sinodul acesta a se numi Născătoare de Dumnezeu Preasfânta Fecioară, precum şi cu adevărat este, au voit Sfântul Chiril a o scrie aceasta şi în Simbolul Sinoadelor cel 1 şi 2 Ecumenice, dar pentru evlavia simbolului s-au lăsat. Şi făcând numai osebită hotărâre Părinţii, întru aceea au dogmatisit-o aceasta, că pentru unirea lui Dumnezeu Cuvântul cea după Ipostas, adică Ipostasul cel unul al lui Hristos, ca pe o arătată dovadă de Simbol, nu au voit a o adaoge într-însul; Că mărturisind Părinţii în Simbol pe Fiul lui Dumnezeu, că s-a născut din Tatăl, şi s-a pogorât şi Om s-a făcut, arătat este că pe unul şi acelaşi Hristos, după Ipostas îl mărturisesc, că Dumnezeu este, şi Om acestaşi. 82 Însemnează că precum zicerea Deofiinţă era obişnuită Părinţilor, şi mai-nainte de 1 Sinod. Ci el o au întărit aceasta, şi în toată lumea o au predat-o.

acestuia sfântul Chiril al Alexandriei acestea le-a propovăduit în acest Sinod: „Nu om îndumnezeit propovăduim, ci Dumnezeu întrupat mărturisim, pe Roaba sa o a făcut Maică, cel după Fiinţă fără de Maică, şi după Iconomie pe pământ fără de Tată”. Iar în Epistolia cea către Nestorie, pe care osebita sa hotărâre o a făcut acest al 3-lea Sinod (precum zice Dositei şi precum se arată din Practicalele Sinodului al 4-lea faţa 16 a tomului 6 al Sinodicalelor) al cărei început este aşa: „Bârfesc precum am aflat”. Acestea le zice acestaşi Chiril. „A se întrupa, şi a se face om, însemnează pe Cuvântul cel din Dumnezeu, că nu firea Cuvântului prefăcându-se sa făcut carne, dar nici că întru tot omul s-a schimbat, în cel din suflet şi din trup. Ci aceea mai vârtos, că carne însufleţită cu suflet cuvântător unindu-şi Cuvântul luişi după Ipostas, cu negrăit şi neînţeles chip s-a făcut Om, şi stătu Fiu Omului. Nu numai după voie, sau după bunavoinţă, dar nici numai ca în adăogirea feţei, şi că, osebite sunt firile cele ce ţin către adevărata unire, că unul este dintru amândouă Hristos şi Fiu. Nu ca cum s-ar fi stricat osebirea firilor pentru unire, ci mai vârtos ne-a făcut nouă pe Unul Domnul, şi Hristos, şi Fiu, prin negrăita, şi nepriceputa Lucrare către unirea, a Dumnezeirii şi a Omenirii… Şi iarăşi dacă după unirea cea după Ipostas, sau ca de un neajuns, sau ca de un neîncuviinţat ne-am lepăda, cădem întru a zice doi fii… Şi iarăşi, aceasta soleşte pretutindeni cuvântul scumpătăţitei Credinţe. Aşa vom afla pe sfinţii Părinţi, că au cugetat. Aşa au cutezat pe Sfânta Fecioară, a o zice de Dumnezeu Născătoare, nu că doar firea Cuvântului, adică Dumnezeirea lui, a luat început de a fi din Sfânta Fecioară. Ci că Născându-se dintr-însa Sfântul Trup, şi însufleţindu-se loghiceşte, cu care şi unindu-se Cuvântul după Ipostas, se zice că s-a născut după Carne”. (Aceasta stă şi în tomul 1 al Sinoadicalelor foaia 436.) Şi Proclu Episcopul Cizicului cel de atunci în Biserica cea mare, şezând eresiarhul Nestorie, aşa a serbat. „Împreună ne-au chemat pe noi aici Sfânta, şi de Dumnezeu Născătoarea Fecioara Maria, neîntinata Vistierie a Fecioriei. Raiul cel cuvântător al lui Adam celui Aldoilea. Cămara unirii amânduror firilor. Prăznuirea mântuitoarei împăcării şi celelalte.” Iar după ce au rânduit (acest al 3-lea Sfânt Sinod) că, alt Simbol afară de acela ce l-au dat întâiul, şi al doilea
Aşa şi pe Sfânta Fecioara Maria, de Dumnezeu Născătoare o au numit, şi alţi Părinţi, mai-nainte de acest al 3-lea Sinod. Ci Sinodul acesta, pe aceasta preadulce numire a Fecioarei întărindu-o, ca pe o hotărâre dogmatică în toată lumea o au predat. „Că cel mai întâi Origen a numit de Dumnezeu Născătoare pe Fecioara, tâlcuind stih 33 Cap 22 al legii a 2-a, dar şi Socrat (Cartea 7 a Istoriei sale cap 32) zice că acestaşi Origen tâlcuind Epistolia lui Pavel cea către Romani pe larg au scris, în ce chip Născătoarea de Dumnezeu se zice Fecioară. Iar Chiril al Alexandriei scriind către Nestorie zice, că şi marele Atanasie Născătoare de Dumnezeu pe ea o numea, şi o mărturisea, şi Amon Episcopul Andrianupolei, precum şi Alexandru al Alexndriei, scriind către Alexandru al Constantinopolului (cel de pe vremea 1 Sinod adică) de Dumnezeu Născătoare o au zis pe Preasfânta Fecioara. Şi marele Vasilie în cuvântul cel la Naşterea Mântuitorului zice, pentru că nu primeşte, auzul iubitorilor de Hristos, că Născătoarea de Dumnezeu nu a încetat cândva a fi Fecioară, socotesc că sunt îndestule mărturiile aceluia; şi Grigorie Teologul în 1 Epistolie către Clidonie zice: oricine pe Maria nu o socoteşte de Dumnezeu Născătoare, fără Dumnezeu este. Şi în cuvântul cel 1 pentru Fiul, către Ellini întinzându-se, zice; că unde ai cunoscut întru cele ale tale Fecioară de Dumnezeu Născătoare? Şi Evsevie la viaţa lui Constantin Cartea …. Cap 43 şi Socrat Cartea 7 cap 32. Pentru aceasta Împărăteasa cea Preacinstitoare de Dumnezeu (Elena adică) Naşterea de Dumnezeu Născătoarei (adică Vifleemul) cu monumente minunate o a împodobit. Şi alţii mulţi.

Ecumenice Sinoade, să nu cuteze cineva a scrie, sau măcar a adăuga ceva, sau a scădea dintr-însul, pe cei ce vor călca porunca aceasta i-au anatematesit. Şi au întărit Sinodul acesta, şi osândirea lui Pelaghie şi a lui Kelestin, pe care o au luat ei mai-nainte de la multe localnice Sinoade, şi mai ales de la cel din Cartaghen. Iar pe lângă toate acestea, şi pe acest 8 Canoane, şi această Epistolie către Pamfilia le-au alcătuit, întru al 7-lea şi cea mia de pe urmă a sa Praxă, de nevoie fiind spre buna rânduială, şi starea Bisericii, pe care nehotărât le-au întărit Canonul 1 al Sinodului al 4-lea, iar anume şi hotărâtor Canonul al doilea al Sinodului al 6-lea şi cel întâi al Sinodului al 7-lea.

CELE 8 CANOANE AL SFÂNTULUI ŞI ECUMENICULUI AL TREILEA SINOD TÂLCUITE CANON 1
Fiindcă se cuvine să ştie şi cei ce lipsesc de la Sfântul Sinod, şi care rămân prin ţară sau în cetate, pentru oarecare pricină Bisericească, sau trupească, cele ce pentru dânşii s-au închipuit, facem cunoscut sfinţeniei şi dragostei voastre, că dacă vreun Mitropolit de Eparhie, apostasiindu-se sau despărţindu-se de Sfântul şi Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei (revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga (unii cu dânsa), sau cele ale lui Chelestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum poate lucra împotriva Episcopului Eparhiei, fiindcă este nelucrător, şi scos de către Sinod, de acum înainte de la toată Bisericeasca împărtăşire. Ci încă şi se va supune întru totul Episcopilor Eparhiei, şi Mitropoliţilor de prin prejur care cugetă cele ale Ortodoxiei, şi din treapta Episcopiei se va scoate. TÂLCUIRE Canonul acesta înştiinţează pe cei ce nu s-au aflat în Sinod, de caterisirea lui Ioan al Antiohiei, a lui Teodorit Episcopul Chirului, a lui Iva Episcopul Edesei, şi a celor împreună cu aceştia 30 Episcopi*83 zicând: fiindcă Episcopii cei ce nu s-au
83

Pricina pentru care s-au caterisit aceştia, a fost aceasta. După ce Sinodul acesta a osândit pe rău-cinstitorul Nestorie, şi l-au caterisit, după trei zile a venit şi acest Ioan al Antiohiei împreună cu Teodorit, cu Iva şi cu 30 de Episcopi, care ori scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor Sinodul. (Ori şi pentru că au avut prieteşug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, şi întâi pricinuitor ca şi cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril şi pe Memnon al Efesului ca şi când ei ar fi fost îndreptători în Sinod. Şi atâta prigonire s-a făcut între Ioan şi Chiril, şi între cei de lângă ei, încât despre o parte cei de pe lângă Ioan au caterisit pe cei de lângă sfântul Chiril. Iar despre alta, cei pe lângă sfântul Chiril, au caterisit pe cei de pe lângă Ioan. Dar şi Teodorit douăsprezece Capete a scris împotriva a douăsprezece anatematesiri, pe care Dumnezeiescul

înfăţoşat la sfântul Sinodul acesta pentru vreo pricină a lor Bisericească, sau trupească, trebuie să ştie cele ce s-au făcut pentru aceşti zişi. Facem cunoscut dragostei voastre, că oricare Mitropolit s-a despărţit de Sfântul şi Ecumenicul Sinodul acesta, şi s-au unit cu adunarea apostasiei (revoltei), a lui Nestorie adică, şi a lui Ioan, şi a celor împreună cu dânsul. Sau mai în urmă se va uni. Sau au cugetat ereticeştile dogme ale lui Chelestin*84 Acesta nici o putere are a face ceva rău asupra Episcopilor, sau şi asupra mirenilor, asupra celor Dreptslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la Sinodul acesta despre toată Bisericeasca împărtăşire, şi Sfinţita lucrare, şi fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapta Episcopiei, încă şi dintre însuşi Drepslăvitorii Episcopi, şi Mitropoliţii cei ce sunt prin prejur. CANON 2 Iar dacă oarecare Episcopi Eparhioţi s-au lipsit de Sfântul Sinod, şi s-au unit cu apostasia (revolta), ori s-ar ispiti a se uni, ori şi iscălind în caterisirea lui Nestórie, s-au întors către adunarea apostasiei. Aceştia cu totul după socotinţa Sfântului Sinod, străini să fie de Preoţie, şi căzuţi din treaptă. Şi acest Canon, asemene cu cel dintâi zice, că dacă niscaiva Episcopi din Eparhia Antiohiei, nu s-au aflat faţă în Sinod. Ci ori
Chiril împotriva lui Nestorie le-a alcătuit. Şi Iva încă, a scris o Epistolie pentru Nestorie, care împreună cu cele douăsprezece Capete ale lui Teodorit, ca o rea cinstitoare s-a lepădat de către Sinodul al 4-lea şi de către cel al 5-lea. În urmă însă cu împreună-lucrarea Împăratului, iarăşi s-au unit şi Ioan şi Teodorit cu sfântul Chiril. Şi Ioan adică, după ce iarăşi s-a descoperit eresul lui Nestorie, s-a făcut pricinuitor (după Zonara şi Evagrie Cartea 1 Cap 7) a se izgonire Nestorie din Mănăstirea cea din Antiohia unde mai întâi se afla, în Oas, ce turceşte se zice Iprim. Iar Teodorit la Sinodul al 4-lea arătat au anatematesit pe Nestorie şi eresul lui. Pe care eres îl număra împreună cu eresurile în Cartea cea despre bârfiturile ereticilor, şi în caterisirea lui Nestorie a iscălit împreună cu cel al Antiohiei la Sinodul al 3-lea. 84 Chelestin următor învăţătorului său Pelághie, unit cu Nestórie s-au făcut în eres, după sfinţitul Fótie la citirea 54 fiindcă acela hulea întru Fiul lui Dumnezeu. Iar Chelestín întru Duhul cel Sfânt, precum scria Chiríl către Teodísie. „Că Nestórie zice, că, de vreme ce Hristos este de firea noastră, iar Dumnezeu voieşte toţi a se mântui, şi după voinţa sa fiecare poate a-şi îndreptat greşeala sa, pentru aceasta, nu Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce s-a Născut, ci Omul cel ce s-a Născut din Maria, pentru vrednicia fiereştei voinţei sale, avea pe cuvântul lui Dumnezeu următor luişi, cu singura vrednicia, şi cu aceeaşi numire împărtăşindu-se de Dumnezeire. Iar Chelestín zicea, că nu Dumnezeu adică Duhul cel Sfânt împarte fiecăruia precum voieşte cele spre buna cinstire (de Dumnezeu) spre mântuire; ci firea omului care pentru păcat este căzută din fericire, aceasta după vrednicia voinţei, adică proeresul, ori cheamă, ori împinge de la sine pe Duhul cel Sfânt. Şi mai-nainte de Darul, stăpânirea de sineşi a omului povăţuieşte. Drept aceea voinţa omului îndestulă spre împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Relele dogme ale lui Chelestín acestuia, l-au anatematisit şi acest al 3-lea Sinod şi mai înainte de acesta cel din Cartagina, împreună cu cele ale lui Pelaghie

TÂLCUIRE

s-au unit cu apostasia (revolta) acestui al Antiohiei, sau în urmă s-ar uni, sau şi după ce au iscălit, şi au adeverit caterisirea lui Nestorie, iarăşi s-au întors la apostaticeasca lui adunare. Aceştia zic, s-a socotit de cuviinţă de către Sfântul Sinod, să fie străini de Preoţie, şi lepădaţi din treapta Episcopiei. CANON 7 Acestea citindu-se, a hotărât Sfântul Sinod, altă Credinţă nimănuia a-i fi slobod să aducă sau să scrie, sau să alcătuiască, afară de cea hotărâtă de sfinţii Părinţi, cei adunaţi în cetatea Neceenilor, împreună cu Sfântul Duh; iar pe cei ce îndrăznesc, ori a alcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunoştinţa adevărului, sau din ellinísm, sau din Iudaísm, sau din orice fel de eres. Aceştia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, străini să fie, Episcopii de Episcopie, şi Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, să se anatematisească. Şi după asemenea chip, de s-ar vădi oarecare, ori Episcopi, ori Clerici, ori mirensa scriere de către Harísie Prebíterul, despre Înomenirea Unuia născut Fiului lui Dumnezeu, adică spurcatele şi răzvrătitele dogmele lui Nestorie, car s-au şi supus (unii ca aceştia), supuie-se hotărârii Sfântului acestuia şi Ecumenicului Sinod. Încât, adică, Episcopul să se înstrăineze de Episcopie, şi să fie caterisit. Iar Clericul asemenea să cadă din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, şi acesta să se anatematisească. Precum s-a zis. TÂLCUIRE Fiindcă întru acest Sfânt şi Ecumenic Sinod s-au citit şi Símbolul Sfântului şi Ecumenicului Sinodului întâi celui din Niceea, şi símbolul lui Nestórie celui de o cugetarea cu Iudeii, întru care se cuprindeau spurcatele lui dogme, care s-au adus în Sinod de Harísie Presbiterul Filadélfiei; pentru această pricină, după citirea acestora, Sfântul Sinodul acesta a aşezat acest Canon, hotărând, că nu este iertat vreunuia a alcătui, sau a scrie, sau a înfăţoşa la cei ce se întorc către Ortodoxie, altă

credinţă, adică alt símbol de credinţă85, afară de Simbolul Credinţei cel hotărât de Părinţii cei adunaţi în cetatea Neceenilor, prin luminarea Sfântului Duh. Iar cei ce vor îndrăzni, ori a alcătui alt simbol de credinţă, ori al propune pe acela în arătare, ori şi al înfăţoşa Elinilor, şi Iudeilor, şi ereticilor, celor ce se întorc la cunoştinţa Adevărului. Unii ca aceştia, de vor fi Episcopi şi Clerici, să fie lepădaţi din Episcopie şi din Clericat, iar de vor fi mireni, să se anatematisească. Asemenea încă şi câţi
85

Pricina pentru care Sinodul a anatematisit pe cei ce ar îndrăzni a alcătui alt Símbol al Credinţei, este aceasta. Sfântul Marcu al Efesului, în a 5-a Praxă a Sinodului din Florenţa zice, că, peste treizeci de Símboale ar fi alcătuit ereticii împotriva Cuvântului: „Deofiinţă”. De la care au luat prilej şi Nestórie răucinstitorul, de a alcătuit al său simbol, şi al preda celor ce veneau la Dreptslăvitoarea Credinţă, Elinilor adică, Iudeilor, şi ereticilor, precum se arată aceasta în Canonul acesta. Deci acest al 3-lea Sinod, mai înainte văzând, nu cumva, din slobozenia aceasta de a se scrie Símboale, să urmeze vreo nouă scornire (kenotomie) întru Dreaptaslăvire, au oprit de a se scrie de aici înainte alt Símbol al Credinţei, afară de cel al întâiului, şi a celui al doilea Sinod împreună (căci ca unul acestea se socotesc) şi de a se preda în Obşte. Însă nu au oprit de a se scrie altă Credinţă, adică de Obşte a vreunui eretic. Că aceasta şi mai înainte de Sinodul al 3-lea era oprită pururea, nu numai de Sinoade, şi de Episcopi, ci şi fiecare Dreptslăvitor creştin. Ci alta afară de Credinţa Părinţilor celor din Niceea, măcar de ar fi aceasta şi Dreptslăvitoare, nici au oprit pe eretici despre aceasta. Căci câte Legea şi Sinodul le zice, celor ce sunt în Lege le zice. Însă Dreptslăvitorilor creştini, şi nu cutăruia sau cutăruia, ci de Obşte tuturor împreună, atât Sinoadelor, cât şi în scurt fiecăruia de Obşte: „Că nimănui a-i fi cu putinţă aceasta”, şi celelalte. Iar zicând nimănui, va să zică peste tot, şi generală hotărâre este. Şi vezi tălmăcirea Sinodului acestuia cea pentru Símbol, ce o face Dumnezeiescul Chiril în Epistolía cea către Acachie. Că Sinodul îngrijindu-se pentru scurtimea, nu au zis hotărâtor nimănui a-i fi slobod să alcătuiască altă arătare a Credinţei; ci ceea ce Sinodul a lăsat a o zice în Sinodul acesta al său, aceasta Exarhul său, adică Dumnezeiescul Chiril, ca însuşi Sinodul în Epistolía cea către Episcopul Melitinei luminat o arată zicând „Sfântul şi Ecumenicul Sinodul, cel adunat în cetatea Efesului, mai înainte au socotit lucru de nevoie de a nu trebui Bisericii lui Dumnezeu a face altă alcătuire a Credinţei, afară de ceea ce este, pe care Părinţii cei de trei ori fericiţi grăind o au hotărât. Care va să zică că nu numai nu se cade a alcătui cineva alt Simbol Dreptslăvitor, afară de cel al Sinodului din Niceea, dar nici măcar pe însuşi acest Símbol Dreptslăvitor este iertat al aduce cu alt fel de grăire. Precum şi Dumnezeiescul Marcu al Efesului, şi Visarion al Niceei în Sinodul ce s-a făcut în Florenţa prea-vitejeşte aceasta o au dovedit. Dar ce zic cu alt fel de grăire? Nu este iertat a schimba ceva din sfântul Símbol, nu numai o zicere, ci nici măcar o singură silabă. Şi că aceasta este adevărată, martor este iarăşi însuşi Dumnezeiescul Chiril acesta. Iar când zic Chiril, pe însuşi al 3lea Sinod Ecumenic îl zic. Că acela a fost Exarh al Sinodului, şi mai ales Sinodul este care grăieşte prin gura lui. Că scriind acesta în cea către Ioan al Antiohiei, acestea zice: „După nici un chip suferim a se clăti de către oarecare Credinţa cea hotărâtă, adică Simbolul Credinţei, al sfinţilor Părinţilor noştri celor adunaţi în Niceea după vremi alcătuit. Nici însuşi nouă dăm voie, sau altora, ori zicere a schimba din cele puse acolo, sau o silabă a o trece.” Şi dacă nici o silabă a o schimba cineva nu este iertat, cu mult mai vârtos nici a adăogi ceva întru el, nici a scădea. Pentru aceasta Papa Agaton în timpul Sinodului al 6-lea scriind către împăraţii Romani zicea: „Una şi mai aleasă pentru totdeauna a avea ne rugăm şi credem, ca nimic afară de cele canoniceşti hotărâte, să se împuţineze, nici să se schimbe, nici să se adaoge, şi acestea cu graiurile şi cu înţelegerile neschimbate să se păzească.” Iar Sinodul al 7-lea zice: „Noi legiuirile Părinţilor le păzim, noi pe cei ce au adaos, sau scad din Biserică îi anatematisim.” Dar nu cumva altele au zis şi altele au făcut cu lucrul? Nu. Ci şi cu lucrul şi în faptă au adeverit cuvintele acelea, fără a adăogi sau a scădea în Obştescul Símbol toate Sinoadele cele Ecumenice de la cel al 3-lea încoace. Şi măcar că au avut nevoie să o facă aceasta. Că sinodul al 3-lea deşi a avut nevoie să adaoge în Símbol aceste prea de nevoie ziceri, atât pentru cea desăvârşit stingere a eresului lui Nestorie, cât şi pentru adeverirea Dreptslăvitoarei cugetări, pe unirea cea după Ipostas, zic, şi pe zicerea de Dumnezeu Născătoarei, şi cu toate acestea nu au îndrăznit cât de puţin a schimba Sfinţitul Símbol, ci osebită hotărâre din afară făcând, au pus într-însa şi zicerile acestea, şi câte pentru acelea. Iar Sinodul al 4-lea şi nevoie având a adăuga în Obştescul Símbol pe amândouă firile Cuvântului celui ce s-a Înomenit, pentru eresul celor ce dogmatiseau o singură fire întru Hristos, aceasta însă nu o au făcut. Asemenea şi cel al 5-lea pe veşnicia muncii; şi cel a 6-lea pe cele 2 lucrări (ale Dumnezeu-omului Iisus). Şi cel al 7-lea pe închinarea sfintelor Icoane, au fost silite (acestea Sfintele Sinoade) a le adăogi în Sfântul Símbol; pentru ereticii cei ce cugetă cele dimpotrivă. Însă nu au îndrăznit a o face acesta, şi nekenotomisit (neînnoit) au păzit pe Obştescul Simbolul

se vor vădi că cugetă întru sineşi ori învaţă pe alţii spurcatele, şi erticeştile dogme ale lui Nestorie despre Înomenirea Unuia născut Fiului lui Dumnezeu, care se cuprind în alcătuirea cea de dânsul alcătuită, şi adusă în Sinodul acesta de Harisie presbiterul, şi aceştia zic, de vor fi Episcopi, şi Clerici, să fie caterisiţi, şi din Episcopie şi din Clericat lepădaţi. Iar de vor fi mireni, să se anatematisească, precum mai-nainte am zis.
Credinţei. Şi măcar că aceste glasuri nu erau adăogire a Simbolului după Credinţă, ci tălmăcirea celor pe scurt cuprinse în Sfântul Símbol, şi adăogire numai după ziceri. Pentru ce? Negreşit evlavisind şi cinstirea Simbolului Părinţilor din Niceea, şi hotărârea Sinodului al 3-lea, care supune anatemei pe toată adăogirea în Símbol, ori pe cea după Credinţă, ori pe cea după ziceri adică. Pe însăşi această cinstire a Simbolului Părinţilor celor din Niceea. Şi pe această hotărâre a Simbolului al 3-lea după urmarea sfinţitelor Sinoade, se cuvenea a o respectui şi Biserica Apusenilor, şi a nu adăogi în Símbol nelegiuitat adăogire, cea, şi din Fiul. Care şi singură a fost îndestulă să dezbine pe Apuseni de Răsăriteni, să întărâte între dânşii război prea sălbatic, şi să pricinuiască relele cele vrednice de lacrimi. Şi mai pe urmă de toate, câte Istoriile şi Cărţile noastre în scris. Dar zic Apusenii, că precum Sinodul al 2-lea nu a greşit adăugând în Simbolul celui întâi, aşa nici Biserica Apusenilor a greşit iertând adăogirea aceasta. Dar se cuvine a zice că asemănarea aceasta este cu totul neasemănată, că cel al 2-lea Ecumenic, aceeaşi vrednicie a celui 1 Ecumenic avându-o au adaos, după cuvântul cel chiar şi prea de căpetenie, pentru că nu era oprit de alt Sinod Ecumenic de mai-nainte de a adaoge cineva în Símbol (şi măcar că Sinodul cel ce s-a făcut în Sardichia mai-nainte de cel al doilea, au oprit afară de Credinţa cea din Niceea să nu alcătuiască cineva alta, cu toate că acesta şi pentru că au fost particular şi local, şi pentru că aceasta o au zis pentru Arienii cei ce învaţă altă Credinţă împotriva zicerii, Deofiinţă, şi nu pentru Dreptslăvitorul Sinod Ecumenic, nu era volnic a se face învăţător celui al 2-lea Ecumenic, care purta faţa a toată Biserica. Că pururea localul şi particularul Sinod, urmează celui Ecumenic, iar nu cel Ecumenic celui localnic). Iar după al doilea cuvânt, şi pentru că adăogirile acele ce au făcut cel al 2-lea în Símbolul celui dintâi erau adăogiri numai după ziceri, nu însă şi după Credinţă, şi tălmăcire mai vârtos celor în scurt cuprinse. Şi de unde este arătat aceasta? De la Sinoadele cele ce au primit ca pe unul pe al celui întâi şi al celui al doilea Símbol, numindu-l Símbol numai al celui din Niceea, nu însă şi al celui din Constantinopol al 2-lea pentru că se cuprinde întru al celui dintâi Sinod tălmăcirea celui al doilea. Că şi acest al treilea Sinod în Canonul acesta a hotărât a nu fi iertat nimănui a alcătui altă Credinţă afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în cetatea Niceenilor, şi sfântul Chiril al acestuiaşi zice în Epistolia cea către cel al Antiohiei, dar şi Ioan al Constantinopolului, şi Vighilie al Romei scriind către Evtíhie al Constantinopolului, unul îl zic (pe Símbolul) acesta. Şi în cea a cincia adunare a cei în Florenţa, aşa este scris: „Al celui întâi şi al 2-lea sunt arătările Credinţei acestea”, adică Símboalele, iar mai vârtos Símbolul. Iar cum că mai mult au descoperit decât au adaos Părinţii Sinodului al 2-lea în Símbolul celui dintâi, anume mărturisesc mulţi. Că şi cel Ecumenic al 6-lea în idíct scrie că Părinţii cei 150 cu însuflarea prea Sfântului Duh au povăţuit Símbolul cel ce mare şi vrednic de cinstire se zice, cele pentru Sfântul Duh adeverindu-le, că este Dumnezeu prin care mai însemnat au descoperit. Şi Iustinian în Nearaoa cea către Epifánie al Constantinopolului zice: „Pentru că cu mărturii din Scripturi pe aceastaşi învăţătură (adică Símbolul celor din Niceea) sfinţii Părinţi cei 150 zişi, descoperindu-o o au arătat. Dar şi Teologul Grigorie în cea către Clidónie, zice: „Noi nimic am preţuit mai mult vreodinioară decât Credinţa cea din Niceea. Ai căreia îi suntem, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi vom fi, mai îndreptând, cele cu lipsă zise a Credinţei aceia de Părinţii acia pentru Sfântul Duh.” Însă măcar deşi adăogirile acestea ale celui al 2-lea Sinod sunt chiar desvăliri, adică tălmăciri, precum s-au dovedit, cu toate acestea prea fărădelege ar fi făcut a adaoge el în Símbol, şi tălmăcirile acestea, de ar fi apucat mai-nainte vreun Sinod Ecumenicşi ar fi oprit pe adăogire orice fel ar fi în Símbol cu anatematisire, precum au oprit-o acest al 3-lea Ecumenic. Drept aceea din urmare prea fărădelege şi sub anatema este adăogirea în Símbol cea a apusenilor, nu numai pentru că este adăogire potrivnică după Credinţă, pricinuitor de pricină făcând pe Fiul, şi două începătorii întroducând în Dumnezeire, şi mulţime de alte necuviinţe. Dar şi pentru că, de am şi zice, precum ei zic, că au fost tălmăcire, şi adăogire numai după ziceri, cu toate acestea, nici într-un chip se cuvenea a se adăogi în Símbol, pentru hotărârile atât al acestuia al 3-lea cât şi ale celor de aici înainte Ecumenice Sinoade, care poruncesc a se păzi cu totul neschimbat obştescul Símbol, şi care pe toată adăogirea ce s-ar face întru el, o supun anátemei. Ci încă şi Petru al Antiohíe, răul relelor au zis pe adăogire, pentru care rău este că se cântă împreună cu Símbolul în Biserica Romanilor şi neîdreptându-se, pentru aceasta zic, Sérghie al Constantinopolului au scos din pomenire pe Papa Sérghie al 4-lea şi

Din

VIEŢILE SFINŢILOR
Cuvânt la Tăierea Împrejur a Domnului Iisus Hristos (1 ianuarie) Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut. Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu Sar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfîntul Efrem Sirul: "Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sângele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durându-L, plângea, precum se cădea firii omeneşti". Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne
de atunci s-au făcut ruperea cea mare între noi, şi între Apuseni, dar ce zic pe ai noştri? Şi însuşi Ioan Papa al Romei, fiind faţă prin locoţiitorii săi Petru şi Pavel şi Evghénie în Sinodul cel ce s-a adunat în timpul împărăţiei lui Vasilie Machedon, în anul 879 care şi hotărârea acelui Sinod o au primit, care zice. „Dacă cineva afară de sfinţitul Símbolul acesta ar îndrăzni altul a scrie, sau a adăogi, sau a scoate, sau hotărâre a numi sau adăogire, şi împuţinare întru cel dat nouă a o face aceasta, osândit fie, şi de toată creştineasca mărturisire străin. Că a împuţina, sau a adăogi, arată nedeplinită pe cea din început şi până astăzi urmată a noastră mărturisire întru Sfânta TREIME.” Şi însuşi Papa zic, această hotărâre primindu-o, au osândit pe adăogirea cea în Símbol, zicând: „Iarăşi mai arătăm cuvioşiei tale, că despre articolul acesta, pentru care s-au întâmplat smintelile în Bisericile lui Dumnezeu, să aibă deplină încredinţare întru noi, că nu numai, nu o zicem aceasta, că Duhul din Fiul se purcede; ci şi pe cei ce mai întâi au îndrăznit cu a lor ieşiri din minţi a o face aceasta, călcători ai Dumnezeieştilor Cuvinte îi judecăm, şi prefăcători ai Teologiei Stăpânului Hristos, şi a Părinţilor, car Sinodiceşte adunându-se, au predat sfântul Símbol, şi împreună cu Iúda pe ei îi rânduim.” Ci că şi mai-nainte de Ioan acesta, Sinodul al 3-lea cel adunat în Tolít, în vremea lui Ricárd împăratul Ispaniei, în anul 589 a poruncit să se citească în Ispania şi în Galia sfântul Símbol fără de adăogire, întocmai precum Iustin împăratul mai-nainte a rânduit aceasta, să se citească mai-nainte de Dumnezeiasca Rugăciune „Tatăl nostru”, în toate Bisericile Răsăritului în anul 545. Şi Léon al Romei cel al 3-lea la începutul veacului al IX-lea (Sinod făcându-se în Achiísgran, şi în care Ioan Monahul Ierosolimitul vitejeşte luptându-se împotriva în Símbol); întrebat de marele Carol, ce socoteşte despre aceasta, nu numai adăogirea o a lepădat, ci şi pe tot sfântul Símbol, fără de aceasta, o a săpat în 2-uă table de argint, întru una în limba Elinească, iar în cealaltă în limba Latinească, pe care le-a aşezat la mormintele sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, anatemei supuind pe cei ce ar îndrăzni să adaoge, sau să scadă dintru acesta, după Cardinalul Barónie, şi Iisuítul Petávie. Vezi şi la Sinodul cel din Florenţa de la cea a treia până la cea a şaptesprezecea adunare, unde pe aceasta prea rea adăogire vitejeşte elinii noştri o au lepădat, iar latinii fără de glas au rămas.

aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfârşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mânia, zavistia, mândria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriindu-ne nouă cu sângele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cântarea a patra, zice: "Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpânul S-a tăiat împrejur". Sfîntul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: "Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie". Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezământul cel vechi era rânduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, până la sângele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvârşit-o Domnul nostru, scoţând păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întâi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: ...în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămâne pe trupul pruncului. Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire. Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpânul nostru în tăierea împrejur decât în naşterea Sa. Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcându-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rânduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sânt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur. Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru noi, şi gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârşit, grăind pe Cruce: Săvârşitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârşit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai

cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, având naşterea dimineaţa, iar seara sfârşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez. Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începând a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre. Apoi s-a pus numele fericitului prunc "Iisus", nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfântul Ei pântece. Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mântuirea noastră; pentru că "Iisus" înseamnă "Mântuitor", precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătânduse şi zicându-i: Vei da numele Lui "Iisus", pentru că Acela va mântui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfîntul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui. Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii. Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată ca nişte mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat

nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume. La acest nume prea mare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfîntul Ioan Scărarul: "Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ". Acest nume preascump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui! În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori şezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut - zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire. S-a scris cândva numele cel nespus al lui Dumnezeu - după cum povesteşte Ieronim - pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sângele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustându-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea. Pe Acesta gustându-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare, încât şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea. Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi. În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sânge. Că după ce Domnul a câştigat vas ales numelui Său pe

Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sângerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sângelui, cu durerile şi chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului. Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osârdie preasfântului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvârşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfânt numele Tău, pentru preascump sângele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău! Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cântăm în veci. Amin.

Din

Vieţile Sfinţilor
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie) ….. În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), prea necuratul şi preapăgânul, vrând să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei. Iar Sfântul Vasile, cunoscându-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat. Şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-l răsplătească şi să-i dea iarbă din livadă. Iar sfântul, văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, împărate, ţiam adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintru acelea pe care le mănânci tu însuţi”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă

închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat s-a dus în Persia. Iar sfântul întorcându-se în cetate şi chemând toată mulţimea poporului, mai întâi le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicând: „Să nu vă mâhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi. Duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi când vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblânzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte”. Şi ducându-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit lor sfântul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint, şi pietre scumpe. Iar sfântul primindu-le le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze până când vor auzi despre întoarcerea împăratului. Şi când a înţeles sfântul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copii, şi le-a poruncit să postească trei zile. Apoi i-a suit în muntele Cezareei, care şi acum se numeşte „Didim”, adică geamăn, căci are două vârfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci rugându-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezând pe scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stau împrejur: „Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Deci s-a arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luând voie de la femeia aceia, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă. După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorât în cetate. Şi era acolo o biserică a Sfântului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfântul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259). Deci, în biserica aceasta intrând sfântul, s-a rugat înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Iar Vasile se ruga ca acel păgân împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se, şi s-a făcut nevăzută acea închipuire a sfântului câtăva vreme. Iar după puţin, s-a arătat cu suliţa însângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfântul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfântul că acea vedenie a fost adevărată. Şi îndată s-a suit în multe şi a zis creştinilor: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi

împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă. Pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi”. Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: „Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pământului. Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?” Iar sfântul lăudându-le sârguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani.

Viaţa Sfântului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei (2 ianuarie) Să începem de aici: Dumnezeu, Care pe toate întru fiinţă le-a adus, când a zidit pe om şi l-a văzut plecându-se spre tot răul, n-a trecut cu vederea lucrul mâinilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Său, Care este cu El nedespărţit (pentru că Dumnezeu este pretutindeni), să se pogoare până la ale noastre hotare. Deci s-a pogorât şi, născându-se din Fecioară, s-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. Iar despre aceasta, că din Fecioară avea să se nască, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicând: Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele Lui Emanuel. Iar numele acesta precum şi voi ştiţi, însemnează dumnezeiasca venire la oameni, şi, în limba noastră, Emanuel se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Deci pe Dumnezeu, cum că avea să se nască din Fecioară, acelaşi prooroc mai înainte cu multă vreme l-a vestit". Evreii au zis: "În limba noastră evreiască, cartea lui Isaia proorocul nu are scris Fecioară, ci tânără, iar voi aţi stricat Scriptura, scriind în cărţile voastre Fecioară, în loc de tânără". Sfântul episcop Silvestru a răspuns: "Dacă în cărţile voastre nu este scris Fecioară, ci tânără, apoi nu este oare tot una tânără şi fecioară? Să judecăm de aici când Isaia Proorocul a grăit despre Dumnezeu către Ahaz: Cere semn de la Domnul Dumnezeul tău în adânc, sau în înălţime. Ahaz a zis: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul. Atunci a grăit proorocul: Pentru aceasta Domnul singur vă va da un semn. Deci ce semn va da? Fecioara va lua în pântece. Iar de ziceţi voi că proorocul n-a zis "fecioară", ci "tânără", şi că nu este tot una tânără şi fecioară, apoi şi acel făgăduit semn nu poate să se numească semn; pentru că a naşte tânăra cea însoţită cu bărbat nu este acesta semn, ci rânduială a firii şi obicei; iar a naşte fără

amestecare bărbătească, acela este un semn, pentru că este neobişnuit lucru, care covârşeşte rânduiala firii. Deci tânăra aceea, despre care s-a scris de voi, era fecioară, de vreme ce Domnul a făgăduit să dea printr-însa semnul; şi acesta este un semn, ca mai presus de fire să se nască Fiul, necunoscând bărbat. Noi n-am stricat Scriptura, scriind în loc de "tânără", "fecioară", ci am îndreptat-o, ca să ştim mai luminos printr-însa semnul lui Dumnezeu cel prealuminat, care covârşeşte firea omenească. Cine din oameni s-a născut fără unire bărbătească, decât numai Adam cel zidit din pământ şi Eva cea zidită din coasta lui? Apoi când a născut vreo femeie, neamestecându-se cu bărbat? Deci, n-ar fi fost semnul cel ce s-a făgăduit să se dea de la Dumnezeu, dacă tânăra aceea nu mai presus de fire, ci după fire amestecându-se cu bărbat ar fi luat în pântece, căci ar fi fost lucru obişnuit al firii, dar de vreme ce Fecioara a zămislit fără bărbat, de la Duhul Sfânt, pentru aceea semnul lui Dumnezeu este nou şi preaslăvit; şi a fost cu noi Dumnezeu, după făgăduinţă, Cel născut din Fecioară Preacurată, mai presus de fire". Evreii au zis: "De vreme ce s-a numit Iisus cel născut din Maria, iar nu Emanuel, deci nu era El Acela pe Care L-a făgăduit Dumnezeu prin prooroc, ci altul". Sfântul Silvestru a răspuns: "Sfânta Scriptură a obişnuit ca, uneori, în loc de nume a pune întâmplările şi faptele, precum şi aceasta: Cheamă numele Lui grabnic biruitor; măcar că nimeni nu s-a aflat niciodată să se cheme cu un nume ca acesta. Însă de vreme ce Hristos avea să biruiască pe vrăjmaşi, pentru aceea i se numărau lucrurile Lui pe care avea să le facă. Acelaşi prooroc grăieşte şi despre Ierusalim: Te vei numi cetate a dreptăţii, măcar că nimeni n-a numit niciodată cetatea aceea "cetate a dreptăţii", ci o cheamă cu obişnuitul său nume "Ierusalim"; şi de vreme ce atunci Ierusalimul se îndreptase înaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a zis în proorocie cetate a dreptăţii, din lucrurile ce se făceau într-însa. ….. Acestea şi mai multe mărturii aducându-le înainte Sfântul Silvestru, de la sfinţii prooroci, despre Domnul Hristos, a biruit pe evrei, fiindcă grăia Sfântul Duh prin gura lui. Ea a arătat lămurit că Hristos, născut din Fecioară, este Dumnezeu adevărat. Evreii ziceau: "Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc? Nu putea într-alt chip să se mântuiască neamul omenesc?" Sfântul a răspuns: "Nu este nimic cu neputinţă la Dumnezeu, dar se cădea să fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind născut după obiceiul firii, adică nu din amestecare bărbătească, ci din pământ zidit, care era ca o fecioară curată, căci încă atunci nu era blestemat de Dumnezeu, nici nu-l întinase sângele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiară; apoi era străin de stricăcioasele trupuri ale morţilor, nici nu era întinat cu lucruri necurate, dintr-un pământ ca acesta, s-a zidit trupul strămoşului, pe care dumnezeiasca insuflare l-a înviat; deci pe omul acesta născut astfel, după ce l-a biruit diavolul cel rău întru toate, i se cădea cu adevărat ca şi el însuşi să fie biruit de un om. Iar acesta este Domnul nostru Iisus

Hristos, născut nu după obiceiul şi legea firii, ci precum Adam era curat din pământ, aşa şi El din pântecele cel curat fecioresc era sfânt; şi precum acela a înviat cu suflarea dumnezeiască, aşa şi Acesta prin Duhul Sfânt, când a adumbrit pe Preasfânta Fecioară, S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu şi om desăvârşit în toate, afară de păcat, având două firi: dumnezeiască şi omenească. Deci, omenirea a pătimit pentru noi, iar dumnezeirea a rămas fără de patimă". Apoi sfântul a adus asemănarea aceasta: "Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar tăia pomul, raza soarelui nu se taie, tot astfel şi omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea, a răbdat patimi, însă Dumnezeirea n-a suferit nimic". Zicând Sfântul Silvestru acestea, împăratul şi toată suita l-au lăudat şi au găsit adevărate în întregime toate cele spuse de dânsul; pentru că acum evreii nu mai aveau de zis nimic împotriva sfântului. …Atunci episcopul, plecându-şi genunchii, cu tot dinadinsul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi; apoi, sculându-se şi ridicând mâinile către cer, a strigat în auzul tuturor: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, căruia cu înlesnire îţi este a omorî şi a învia, a răni şi a tămădui, binevoieşte ca prin chemarea Preasfântului şi de viaţă făcătorului Tău nume, să redai viaţă acestui bou, pe care Zamvri cu chemarea drăcească l-a făcut mort; pentru că este vremea să se arate minunile Tale pentru mântuirea multora. Auzi-mă pe mine, robul Tău, în ceasul acesta, ca să se preamărească Preasfânt numele Tău". După rugăciune s-a apropiat de bou şi a grăit cu glas mare: "De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria, scoală-te şi stai pe picioarele tale, apoi lepădându-ţi toată sălbăticia, să fii blând". Aceasta zicând sfântul, îndată boul a înviat, s-a sculat şi era blând. Sfântul a poruncit să dezlege funiile din coarnele lui şi i-a zis: "Du-te de unde ai venit şi pe nimeni să nu vatămi, ci blând să fii; astfel îţi porunceşte Iisus Hristos, Dumnezeul nostru". Deci, s-a dus boul cu toată liniştea, el care mai înainte era neîmblânzit şi sălbatic. Aceasta văzând-o toţi, au strigat într-un glas: "Mare este Dumnezeul cel propovăduit de Silvestru". Iar evreii cu Zamvri, alergând la sfântul şi cuprinzându-i cinstitele lui picioare, se rugau ca să mijlocească la Dumnezeu pentru dânşii, ca să-i primească la credinţa creştinească. La fel şi fericita Elena, deschizând perdeaua, după care şedea, ascultând întrebările şi privind la cele ce se făceau, a ieşit şi a căzut la picioarele sfântului şi, mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a cerut Sfântul Botez. Şi s-a botezat atunci Sfânta Elena, la fel şi evreii cu Zamvri; apoi nenumărată mulţime de popor a crezut în Dumnezeu şi s-a unit cu Biserica lui Hristos.

Cuviosul Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie) …. Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie şi de iuţime negrăită şi a trimis în Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe papa Martin, acuzându-l că se uneşte cu saracinii, îndemânându-i asupra împărăţiei greceşti, ca să se scoale cu război asupra împăratului. Şi mai zicea că nici credinţa învăţ ată de părinţi n-o păzeşte drept, ba încă şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o huleşte. Şi ajungând omul împărătesc la Roma aducea pricinile acelea asupra papei înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deşi de nici o pricină din acelea nu era vinovat, se dezvinovăţ ea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la fraţii cei dreptcredincioşi, care la saracini petrec în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, de n-o cinsteşte cineva şi n-o mărturiseşte şi nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Iar credinţa cea sfântă dată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”. ….. Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?” Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mântuitorului, căci se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: „A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una”. Apoi voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul şi s-ar depărta de aceieşimea rudeniei firii omeneşti, pe care o are cu noi şi cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu. … Apoi după vorba cea multă a amândurora părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfânt mişcată au biruit pe potrivnici, încât aceia şedeau cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge şi sculânduse, s-au închinat sfântului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcând

Vieţile Sfinţilor

DIN

rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dânsa. Şi s-au făgăduit a aduce şi pe împăratul la aceiaşi credinţă. Şi pentru ca toate acestea să fie întărite, au sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce şi sfânta icoană a Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. ….. Iar Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toţi aşteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecăţii. Ştii cele ce sau aşezat şi întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce, şi pe sfânta icoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria”. ... A doua zi de dimineaţă , a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea Sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărăteşti: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic”. Şi l-a dat pe el ostaşilor, care l-au dus mai întâi la Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: „A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu”. Iar voievodul chemând clericii cei mai întâi ai cetăţ ii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat până la pământ, cinstind feţele lor. La fel şi ei sau închinat sfântului şi au şezut toţi. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândeţe şi cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”. Cuviosul Maxim întinzându-se pe sine în chipul Crucii, şi iarăşi sculându-se, mâinile spre cer ridicându-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: „Acela ce nu mărturiseşte pe Doamna

noastră, cea întru tot cinstită, şi pe cea mai sfântă şi fără prihană, şi decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este firească Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; precum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfârşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a săvârşit, acum şi pururi şi în vecii vecilor”. Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-a binecuvântat zicând: „Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvârşi alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei.

Cuvânt la Întâmpinarea Domnului şi despre jertfa Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu (2 februarie) După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperământul necurăţiei sale; de tot lucrul sfînt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, până ce se vor sfârşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi când se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un

miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul şi se va curăţi". Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele". Şi iarăşi: "Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruţat cei întâi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuţi în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt preţuia cam vreo trei lei. Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său. Nevătămată şi curată a rămas Fecioara după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului. Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lângă aceasta fiind şi smerită, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşându-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mândria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrând foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul

Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mâinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicând: "Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întâi născut - şi Care este al Tău mai întâi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtându-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rânduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc". Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului. Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfîntul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzând cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţându-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel ca fecioara să nască şi după naştere să rămâie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat". În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfîntul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfârşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci. Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sânt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici. Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfîntul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfânta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreieşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău

pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire". Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtându-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38). Auzind şi văzând aceasta, fariseii şi cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt. Atunci Sfîntul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40). Prăznuirea Întâmpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întâmpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sânt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini: Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor căzând sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pământ cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întâmpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu. Venind ziua Întâmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată

noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârşire şi cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce Sa născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Din

Vieţile Sfinţilor
Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu (17 martie)

Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfânt se odihneşte peste dânsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela şi neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".

Din Vieţile Sfinţilor
Aducere aminte despre minunea ce s-a făcut în Mănăstirea Pecersca. (24 Martie) În cetatea Kievului erau doi bărbaţi slăviţi prieteni între ei, Ioan şi Serghie. Aceştia, venind în biserica cea de Dumnezeu împodobită a Pecerscăi, au văzut o

lumină mai luminoasă decât a soarelui la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înaintea ei au primit duhovniceasca frăţime. Iar după mulţi ani Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsându-şi pe fiul său Zaharia, care era numai de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi. Acela venind, a împărţit averea sa la săraci, iar partea fiului, adică o mie de bucăţi de argint şi o sută de aur, le-a dat lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază şi pe fiul său Zaharia, fiind tânăr, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i aceluia ca, atunci când va creşte fiul său, să-i dea argintul şi aurul. Acestea rânduindu-le, nu după multă vreme a răposat. Ajungând Zaharia la cincisprezece ani, a voit să-şi ia argintul şi aurul său de la Serghie. Iar acesta, fiind rănit de diavol şi soco-tind să dobândească bogăţie, a voit să-şi pierde viaţa şi sufletul, căci a răspuns tânărului: "Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu şi Aceluia să-I ceri argint şi aur; El îţi este ţie dator, de te va milui. Iar eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta ţi-a făcut-o tatăl tău în a sa nebunie, că a împărţit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat". Acestea auzindu-le, tânărul a început a plânge pentru a sa lipsă. Şi a trimis cu rugăminte la Serghie, zicând: "Dă-mi măcar jumătate din moştenirea mea, iar ţie să-ţi rămână jumătate"; iar Serghie ocăra cu aspre cuvinte pe tatăl copilului. Zaharia cerea a treia parte, apoi a zecea şi, văzându-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: "Dacă n-ai luat, vino şi te jură în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde ai primit legătura iubirii de fraţi cu tatăl meu". Serghie, neîndoindu-se, a mers în biserică şi, stând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicea, jurându-se: "N-am luat o mie de bucăţi de argint, nici o sută de aur". Şi a voit să sărute icoana, dar n-a putut să se apropie de dânsa. Apoi, ieşind pe uşă, a început a striga: "Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, să nu porunciţi ca să mă piardă îngerul acesta nemilostiv, ci vă rugaţi Preasfintei Doamne, Născătoarei de Dumnezeu, ca să alunge de la mine pe diavolii cei mulţi, cărora sunt dat, şi să ia argintul şi aurul cel pecetluit în cămara mea!" Şi a cuprins frică pe toţi. De atunci nu mai lăsau pe nimeni să jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci luară vasul cel pecetluit şi aflară în el două mii de bucăţi de argint şi două sute de aur, pentru că astfel a îndoit Domnul, Răsplătitorul celor milostivi. Iar Zaharia tot aurul şi argintul l-a dat egumenului Ioan, care era atunci, ca să-i cheltuiască precum va voi. Iar el s-a călugărit şi şi-a săvârşit viaţa în Sfânta Mănăstire Pecersca. Iar cu argintul acela şi cu aurul au făcut o biserică cu hramul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, nu departe de sfânta biserică cea mare a Pecerscăi, întru pomenirea boierului Ioan şi a lui Zaharia, fiul său, şi întru slava lui Hristos Dumnezeu şi a Preacuratei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, care mai ales în acel loc se preamăreşte, de la care darul ei cel minunat să nu fie depărtat în veci. Amin.

Din

Vieţile Sfinţilor
Sinaxar la Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil (26 martie) A doua zi după Buna Vestire a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, Biserica de demult, prin tipicul Ierusalimului şi prin rânduiala marelui locaş al Sfântului Sava, a hotărât a sărbători Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil cu cântări de laudă, cinstind pe bunul vestitor de bucurie. Pentru că se cuvine aceluia a fi cinstit de noi după vrednicie, ca cel ce a slujit taina mântuirii noastre, aducând Fecioarei celei fără de prihană vestire despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în preacuratul ei pântece. Pentru că, dacă un împărat pământesc, printrun cinstit sol, aduce în cetate vreun cuvânt de milă împărătească, de toţi cetăţenii se cinsteşte mult, cu atât mai mult pe cel trimis de la Împăratul ceresc, cu preamilostivul cuvânt spre neamul omenesc, cel vestitor de veşnică mântuire, pe Gavriil, cel mai ales voievod al îngerilor, cu datorie este a-l cinsti cu deosebită prăznuire. Iar cât este de cinstit acest sol dumnezeiesc, singur şi-a spus cinstea sa mai înainte Sfântului Zaharia, zicând: "Eu sunt Gavriil, care stau înaintea lui Dumnezeu, adică mai aproape decât alţi îngeri de scaunul lui Dumnezeu". Şi precum la pământeasca împărăţie, pe cât cineva este mai aproape de împărat, şi de tainele împărăteşti este mai cinstit; asemenea şi la cereasca împărăţie, sfinţii îngeri cei ce mai de aproape stau înaintea lui Dumnezeu sunt văzători ai tainelor lui Dumnezeu mai încredinţaţi, au mai multă cinste şi slavă şi mai mult strălucesc decât îngerii care sunt în rânduielile cele mai de jos. Sfânta Scriptură spune că îngerii rânduielii celei preaînalte sunt mai aproape de dumnezeiasca şi neapropiata slavă, şi între aceştia se află mai marii voievozi îngereşti, adică ceata Sfinţilor Arhangheli. Că scrie la Sfântul Tobie că, împreună cu călătorul lui Tobie, acel tânăr a spus că este înger şi a arătat că este unul din cei şapte arhangheli care stau înaintea lui Dumnezeu. Încă şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu pe cei şapte îngeri îi pomeneşte în cartea Apocalipsei sale, zicând: Har vouă şi pace de la Cel ce este, a fost acum şi vine; cum şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea scaunului Lui. Deci, dintre cele şapte, unul este Sfântul Gavriil, care este al doilea după Sfântul Mihail. Căci astfel se numără după nume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selatiil, Gudiil şi Varahil. Iar de va zice cineva: "De ce n-a trimis Dumnezeu

la Preacurata Fecioară pe cel dintâi dintre îngeri, pe Mihail, ci pe Gavriil, care este după dânsul?", acela să ştie că toţi cei şapte sfinţi îngeri mai înalţi cu cinstea sunt între dânşii asemenea. Dar cu numărul se începe de la Mihail şi fiecare dintre dânşii îşi are slujba sa deosebită. Astfel, Mihail este biruitorul vrăjmaşilor; Gavriil, vestitor al dumnezeieştilor taine; Rafail, tămăduitor al neputinţelor omeneşti; Uriil este rază a focului dumnezeiesc şi luminător al celor întunecaţi; Selatiil este rugător, pentru că rugându-se totdeauna lui Dumnezeu, îndeamnă pe oameni la rugăciune; Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi îşi are slujba de a întări pe oamenii care se ostenesc la orice lucru pentru slava lui Dumnezeu şi a le mijloci răsplătire, iar Varahil este dătător de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mijlocitor al dumnezeieştilor faceri de bine. Deci, nu s-a trimis la Buna Vestire Mihail, deoarece alta este slujba lui - adică să ţină sabia, să năvălească asupra vrăjmaşilor şi pe aceia să-i izgonească -, ci a fost trimis Gavriil, că aceasta este slujirea lui firească, adică să vestească tainele lui Dumnezeu, precum vestea şi Sfântul Prooroc Daniil pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din Babilon şi pentru timpul venirii lui Mesia. Gavriil a vestit şi Sfântului Zaharia, pentru naşterea Sfântului Ioan Mergătorul Înainte, din maica cea stearpă, Elisabeta. Se spune că Arhanghelul Gavriil şi pe Sfântul Prooroc Moise, îl învăţa în pustie să scrie cărţile Facerii, pentru cele dintâi neamuri şi timpuri, începând de la zidirea lumii. Şi este dreptcredincioasă înţelegere, că el şi zămislirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu a binevestit-o sfinţilor şi drepţilor Ioachim şi Ana şi era ca înger păzitor al Preasfintei Fecioare, de la zămislirea ei şi îi aducea hrană în Sfânta Sfintelor. Deci tot el a binevestit şi zămislirea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria în oraşul Nazaret. Dar şi pentru aceea a fost trimis Gavriil, ca din numele lui să fie cunoscut Cel ce se vestea, căci Gavriil se tâlcuieşte "puterea lui Dumnezeu" şi cu numele său vestea acea minune bunul vestitor, că adică Dumnezeu, Marele Stăpân, în pântecele Fecioarei Se face bărbat desăvârşit, adică Cel ce este desăvârşit Dumnezeu, om desăvârşit Se face. Iar desăvârşit nu cu mădularele, fiind bărbat mare şi desăvârşit, ci cu puterea şi cu înţelegerea. Pentru că ceilalţi prunci ce se zămislesc în pântecele maicilor nu au obişnuinţa înţelegerii, nici nu este vreo putere întru dânşii. Iar Pruncul Hristos, ce se zămisleşte în pântecele Fecioarei Maria, din vremea zămislirii Sale, îndată şi cu înţelegerea cea nespusă şi cu puterea cea nebiruită a fost întru toate bărbat desăvârşit. Căci grăieşte proorocul: "M-am apropiat de proorociţă, care a zămislit în pântece şi a născut Fiu şi mi-a zis Domnul: CheamăI numele Lui "degrabă pradă, îndată răpeşte"". Căci mai înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tată sau pe mamă, va lua puterea Damascului şi dobânzile Samariei. Adică Pruncul, înainte de a grăi, are putere şi tărie mare ca să biruiască pe vrăjmaşii Săi, lucru pe care l-a închipuit cu numele său Gavriil; bărbat Dumnezeu, tare Dumnezeu, Cel ce S-a zămislit prin a lui bunăvestire şi prin venirea Sfântului Duh, întru nestricatul pântece al Fecioarei. Pentru acest lucru

Sfântul Proclu, patriarhul Constantinopolului, vorbeşte astfel: "Singur numele îngerului este de minune, căci cel ce bine a vestit Fecioarei Maria, Gavriil s-a numit; căci el vestea, şi cu numele închipuia, pe Acela ce avea să vină în lume". Pentru că Gavriil înseamnă "bărbat tare", începând de la zicerea "Gavri", care însemnează "bărbat"; "Il" - prescurtat din Elohim -, ce înseamnă Dumnezeu. Acestea amândouă, împreunate, înseamnă Gavriil, adică "bărbat Dumnezeu", despre care de demult a vestit Ieremia, zicând: A zidit Domnul lucru nou pe pământ, femeie va naşte pe bărbat. Deci, foarte cinstit este acest trimis al lui Dumnezeu, şi după numele său, şi după slujire. Iar mai cinstit, după taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută pe care, descoperindu-se întâi de la Dumnezeu, a adus-o la Fecioara. Şi pe cât este mai mare această taină a întrupării lui Dumnezeu decât alte taine, care printr-Însul s-au descoperit de sfinţii prooroci cei mai dinainte, cu atât mai cinstit decât cea mai dinainte a sa cinste între soţii săi s-a făcut acum, cinstindu-se de dânşii ca un mai de aproape văzător al celor mai nearătate taine ale lui Dumnezeu. Şi se grăieşte de învăţătorii bisericeşti, iar mai ales de Sfântul Dionisie Areopagitul, pentru acei şapte îngeri începători, că totdeauna stau nedepărtaţi înaintea lui Dumnezeu. Toţi ceilalţi îngeri se trimit la diferite feluri de slujbe, iar sfinţii arhangheli totdeauna sunt lângă dumnezeiescul scaun, ca cei mai de aproape ai Lui. Însă la cele mai mari taine dumnezeieşti şi aceia se trimit, spre împlinirea celei mai mari puteri a Lui. Căci grăieşte Sfântul Apostol Pavel: Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, care se trimit la slujbă? Şi care este mai mare putere a lui Dumnezeu şi mai mare taină, decât întruparea lui Hristos cea neştiută, neajuns şi nespusă? Deci, la o taină atât de mare ca aceasta se cădea să vină îngerul cel mare care este nedepărtat de scaunul lui Dumnezeu, cel înainte-stătător şi mai de aproape privitor al tainelor lui Dumnezeu, adică Sfântul Arhanghel Gavriil. … Dar mai vrednică de crezut este că Sfîntul Arhanghel Gavriil este din cea mai înaltă rânduială a Serafimilor, netrimiţându-se la mai mici lucruri ale voii Domnului, ci se trimite la taine mari, precum s-a trimis şi la taina întrupării lui Dumnezeu. Titlul de arhanghel îl are din buna vestire cea de bucurie, pe care a adus-o Preacuratei Fecioare şi a bucurat-o, iar printr-însa a bucurat şi toată făptura, nu numai pe cea de jos, dar şi pe cea de sus. De aceea Sfântul Ioan Damaschin cântă astfel: "Cele cereşti cu dragoste s-au vestit şi cele pământeşti cu cutremur sau înspăimântat, când preacuratul glas a venit la tine, de Dumnezeu Născătoare, pentru că veselie mare a răsărit amândurora, când cel fără de trup ţi-a adus acea bucurie". Că Sfântul Arhanghel Gavriil este din rânduiala Serafimilor, ne adeverim de aici că "de scaunul neapropiatei slave dumnezeieşti niciodată nu se apropie şi mai aproape decât Serafimii nu doreşte să fie", după nemincinoasa mărturie a Sfântului Dionisie. Toate rânduielile au locurile lor, fiecare cu deosebita sa împărţire de la Dumnezeu, precum se scrie despre dânşii în luna noiembrie în a

opta zi: "Unii aproape, alţii mai departe. Numai singură ceata Serafimilor este mai aproape de Dumnezeu, mai mult decât toate". Căci grăieşte Isaia: "Am văzut pe Domnul şezând pe scaun sus şi preaînălţat şi Serafimii cu şase aripi împrejurul Lui". Dar de vreme ce Sfântul Arhanghel Gavriil este unul din cei şapte sfinţi îngeri care stau mai aproape de Dumnezeu, este din rânduiala Serafimilor, al doilea între Serafimi. Că şi Sfântul Andrei Criteanul arată că este din cei dintâi îngeri, zicând: "Unuia din cei dintâi îngeri, Dumnezeu îi porunceşte să împlinească vestirea tainelor". Dacă este dintre cei dintâi, apoi este din cele şapte duhuri, care stau totdeauna înaintea lui Dumnezeu; iar dacă este din cele şapte duhuri, apoi este din Serafimi. Pentru că cine este mai întâi decât Serafimii între îngeri? Şi cine este mai aproape de scaunul lui Dumnezeu, decât Serafimii? Deci serafim este Sfântul Gavriil, mai ales întru acea rânduială, lucru care şi de aici este arătat: Că, pentru împlinirea poruncii marelui Dumnezeu, era trebuinţă să se trimită un mare înger. Iar întruparea Cuvântului este lucrul lui Dumnezeu prea mare, mai mult decât toate lucrurile Lui. Deci, şi la vestire s-a trimis cel mai mare decât toţi îngerii, Sfântul Arhanghel Gavriil. Căci zice Sfântul Grigorie astfel: "La slujba aceea a bunei vestiri se cădea să vină cel mai cinstit înger, vestind pe Cel mai mare decât toţi. Căci, precum a venit la Eva, amăgind-o, cel mai mare înger al întunericului, aşa era cu cale, ca şi la Preacurata Fecioară să vină, spre buna vestire, cel mai mare voievod al cereştii lumini. Şi la Maria, care cu dragoste de serafim ardea către Dumnezeu, serafim se cădea să se trimită". Deci, pe acel voievod mai mare între îngeri, pe un serafim din cei şapte mai aproape de Dumnezeu, cel peste toată lumea arhanghel, pe cel ce bine a vestit mântuirea a toată lumea, să-l cinstim cu bună credinţă, cu multă evlavie, cu închinăciune cucernică, cu cântare şi rugăciune, săvârşindu-i soborul cu bucurie. Apoi să-i mulţumim pentru marea lui facere de bine adusă neamului omenesc, pe care din început o făcea şi o face, rugând pentru noi pe Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Iar noi toţi, cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Gavriil, să luăm iertare de păcate. Amin.

Din …
Viaţa Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca (1 aprilie) ….Deci, cu astfel de sârguinţă m-am dus la Ierusalim şi câteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele,

pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii. Când a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau. Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele. Plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: "O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrânata şi urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi sămi fii tu mie mijlocitoare prea vrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei

desfrânări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine". Acestea zicând, aprinzându-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încât tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungând la uşile acelea, care atât mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sârguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea. Ajungând la acel loc unde era sfânta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mâna şi, plecând genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: "Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei". Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigând: "De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!" Auzind glasul acela şi crezând că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: "Stăpână, stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!" Aşa strigând, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergând eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţându-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergând, lăcrimând şi întrebând de cale pe cei pe care îi întâlneam şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi când m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfântă mi-am spălat faţa şi mâinile. Şi mergând iarăşi în biserică m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan şi pe pământ în noaptea aceea m-am odihnit. A doua zi de dimineaţă, aflând acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de

atunci şi până astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El". … Iar ea a zis către dânsul: "Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începând să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cântece desfrânate, care foarte mult mă sileau să cânt cântece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor. Dar gândurile care mă împingeau iarăşi spre desfrânare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă aruncam la pământ şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezământ şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gândurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul".

Viaţa Fericitei fecioare Muza (16 mai) Robul lui Dumnezeu Prov - zice Sfîntul Grigorie Dialogul, Papa Romei către arhidiaconul său Petru -, mi-a spus mie despre sora lui, care se numea Muza, cum că, fiind încă pruncă, într-o noapte oarecare, i s-a arătat în vedenia visului Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau

nişte fecioare de o vârstă cu Muza. Şi a întrebat Stăpâna pe Muza: "Voieşti să vieţuieşti cu aceste fecioare şi să-mi urmezi mie?" Răspuns-a aceea: "Voiesc, Doamnă!" Şi i-a poruncit ei Stăpâna, ca să nu mai facă de acum nimic copilăresc sau ceva necuviincios, să se înfrâneze de râs şi de jucării, ştiind că la treizeci de zile, va veni şi va şedea împreună cu fecioarele acelea. Deci, prunca Muza, deşteptându-se, şi-a schimbat obiceiul din ceasul acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunându-se şi întrebând-o pe ea despre acea vedenie; ea le-a răspuns că a văzut pe Preasfânta Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi a luat poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi să se sălăşluiască cu fecioarele cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri; iar la treizeci de zile s-a apropiat ceasul să meargă la cea care i s-a arătat în vedenie. Apoi, iarăşi a văzut pe Preacurata Fecioară, venind la ea cu fecioarele acelea. Atunci ea a început a zice cu glas lin către Maica Domnului, care o chema: "Iată, vin Doamnă, iată, vin!" Şi cu acest cuvânt şi-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare.

Arătarea icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria, care se numeşte Tihfinsca (26 iunie) În anul 6851 de la facerea lumii, pe vremea dreptcredincioasei stăpâniri a marelui domn Dimitrie Ioanovici, în zilele prea sfinţitului mitropolit Pimen şi ale lui Alexie, arhiepiscopul din marele Novgorod, s-a arătat preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, având însemnat pe mâna stângă Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Arătarea ei a fost astfel: În hotarele marelui Novgorod, nu departe de malurile râului Neva, nişte pescari vânau peşte şi, fără de veste, i-a luminat de sus o strălucire cu rază luminoasă. Ei, uitânduse în sus, au văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strălucind în chipul soarelui şi astfel mergea în văzduh pe deasupra apei, purtată de mână nevăzută. Ei, minunându-se foarte mult de aceea şi umplându-se de spaimă şi de bucurie, şi-au lăsat lucrul şi şi-au îndreptat ochii şi mintea la acea minune care se vedea, voind să vadă în ce parte va merge şi unde va sta acea preaslăvită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar Domnul, nevoind să fie după voinţa lor, icoana a dispărut de la vederea lor şi s-a făcut nevăzută. După aceasta, aceeaşi icoană s-a arătat în aceleaşi hotare ale marelui Novgorod, în satul ce se numea Vimoceniţi, lângă râul Oiti - departe de o sută de stadii de la Tihfin, stând în văzduh şi

strălucind cu negrăită lumină. Văzând-o oamenii din satul acela, s-au adunat toţi şi cu spaimă se mirau de minunea ce se vedea; deci, au început a se ruga cu dinadinsul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Atunci minunata icoană a Stăpânei s-a pogorât din văzduh la acei oameni şi stătea pe pământ. Ei au luat-o cu negrăită bucurie şi au zidit îndată o căsuţă mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi slăvitei ei naşteri, şi se făceau minuni şi tămăduiri de boli la acea sfântă icoană. Nu după multă vreme, acea icoană s-a luat de acolo de mână nevăzută şi, purtându-se negrăit prin văzduh, s-a arătat la locul ce se numea Cojela, aproape de râul ce se numeşte Paşi, într-un munte departe ca la douăzeci de stadii de Tihfina. Cu asemenea chip, ca şi în satul cel dinainte, aşa şi acolo strălucind cu minunată lumină, au văzut-o locuitorii acelui loc şi, adunându-se cu mirare şi cu spaimă, au făcut multe rugăciuni către Maica lui Dumnezeu, ca să stea cu dânşii la locul acela. Deci, şi-au câştigat cererea, căci acea icoană s-a pogorât jos din înălţime, şi oamenii aceia i-au zidit acolo, asemenea, o casă mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitului ei acoperământ. Dar nici în acel loc n-a voit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să-i rămână mult icoana sa. Căci, după o vreme, s-a luat de acolo tot de mână nevăzută şi, mutându-se, s-a arătat în munte la Tihfina, aproape de râul ce se numeşte Tihfini. Ea s-a arătat după asemănarea arătărilor sale de mai înainte, stând în văzduh şi se purta ca un nor uşor pe sus. Deci, s-a adunat şi acolo mulţimea poporului, văzând acea mare minune şi au venit de prin satele dimprejur preoţii cu cinstitele cruci, cu sfintele icoane şi cu cântări de psalmi, făceau rugăciuni mereu şi poporul striga cu lacrimi "Împărăteasă, vino la noi! Stăpână vino la noi! Caută spre noi nevrednicii robii tăi. Trimite îndurările iubirii tale de oameni. Cercetează-ne de sus şi ne luminează pe noi cei întunecaţi de păcate, prin venirea ta cu rază luminoasă". Rugându-se ei astfel, cu osârdie şi vărsând multe lacrimi, s-a pogorât în mâinile lor acea sfântă icoană, pe care, cuprinzând-o cu bucurie, au sărutat-o cu dragoste. Deci, făcând multe închinăciuni, îndată au început a tăia lemne pentru biserică şi au întemeiat-o în acelaşi munte. Tot în aceeaşi zi, au tăiat trei cununi şi le-au pus împrejurul icoanei făcătoare de minuni. Apoi, sosind noaptea, poporul s-a dus fiecare pe la casele lor, lăsând câţiva oameni lângă icoana cea făcătoare de minuni, ca toată noaptea s-o petreacă fără somn şi în rugăciune. Deci, au petrecut toată noaptea oamenii cei rămaşi, rugându-se; iar spre ziuă au adormit şi s-a făcut, pe când dormeau ei, o minune ca aceasta: Icoana aceea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ridicându-se de acolo cu temelia, prin dumnezeiasca voie, s-a mutat în altă parte; asemenea şi toate lemnele cele gătite pentru casa de rugăciune, cu icoana şi temelia s-au luat de mâini nevăzute şi s-au mutat în altă parte. Dar nu numai acelea, ci şi surcelele până la cele de pe urmă, nu se ştie cum s-au mutat de acolo, nevăzând nimeni, nici auzind acea mutare vreunul

din păzitori. Când s-au deşteptat oamenii aceia şi n-au văzut chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nici temelia, nici lemnele, au fost cuprinşi de spaimă mare şi de frică. A doua zi a venit poporul să se închine preacuratului chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să zidească casa de rugăciune cea întemeiată din nou, dar, negăsind nimic în locul acela, s-au înspăimântat foarte şi au întrebat pe cei ce stătuseră acolo: "Cum s-a făcut aceasta?" Ei le-au răspuns: "Petrecând toată noaptea fără somn, spre ziuă am adormit puţin şi, deşteptându-ne, nu se ştie cum şi de cine s-au luat toate de acolo împreună cu sfânta icoană şi unde s-au dus". Atunci toţi s-au umplut de mâhnire şi de jale, căci s-au lipsit de o bogăţie duhovnicească şi minunată ca aceea; deci, au început a plânge şi a se tângui şi a face rugăciuni către Dumnezeu, strigând: "O, Stăpâne, iubitorule de oameni, arată-ne dumnezeiescul Tău dar, pe care cu iubire de oameni şi preaslăvit l-ai trimis în partea Rusiei, să nu ascunzi de noi acea nepreţuită comoară, prin care nădăjduim a ne îmbogăţi sufleteasca noastră sărăcie! O, Stăpână, Maica milostivirii, unde te-ai dus de la noi nevrednicii robii tăi? Ieri, prin venirea ta la noi, ne-ai umplut de mare bucurie, iar acum, prin ducerea ta, ne-ai lăsat în lacrimi şi în tânguire; deci, arată-ne nouă, lumina noastră şi prefă-ne întristarea în bucurie". Aşa tânguindu-se, s-au dus prin muntele acela şi prin toată dumbrava, căutând cu plângere, unii prin văzduh, alţii pe pământ, cercetând cu dinadinsul pe cea dorită. Ostenindu-se ei astfel, li s-a arătat spre răsărit o lumină minunată pe partea cealaltă de râul Tihfina, în pustia cea tinoasă, departe de munte ca la două stadii. Văzând poporul lumina aceea au alergat acolo degrabă şi au găsit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împreună cu temelia şi cu toate lemnele şi surcelele. Temelia stătea întreagă precum era întemeiată în munte; iar sfânta icoană stătea în mijlocul temeliei pe peretele dinspre răsărit, în văzduh, nefiind cu nimic întărită în perete şi strălucind ca soarele. Deci toţi, căzând cu lacrimi de bucurie, strigau: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, pentru Maica Domnului, că nu ne-a lăsat pe noi robii săi! Nu ne lăsa pe noi, Preasfântă Fecioară, până în sfârşit, ci totdeauna să petreci cu noi, mântuind şi păzind cuvântătoarea turmă a Fiului tău". Rugându-se din destul, s-au apucat de zidire şi, alergând bărbaţi cinstiţi, s-au dus în marele Novgorod la prea sfinţitul arhiepiscop Alexie şi la mai marii cetăţii, înştiinţându-i de preaslăvita arătare a icoanei celei făcătoare de minuni, care nu se ştie de unde a venit la dânşii, purtându-se de îngeri prin văzduh. Arhiepiscopul şi mai marii cetăţi, toţi, auzind de aceea, s-au minunat şi s-au umplut de duhovnicească bucurie şi, mulţumind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Maica Lui. Au înştiinţat de aceea şi pe stăpânitorul lor, trimiţând înştiinţare la cetatea împărătească Moscova. Apoi, arhiepiscopul, hirotonisind preoţi şi diaconi, i-a trimis la Tihfin, împreună cu bărbaţii cei vestiţi, dându-le binecuvântare pentru zidire, asemenea şi Sfîntul Antimis pentru sfinţirea bisericii, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi a slăvitei ei adormiri. Ajungând ei la Tihfin, au cântat rugăciuni înaintea icoanei făcătoare de

minuni şi s-au apucat cu sârguinţă de zidirea şi săvârşirea bisericii, pe care au şi isprăvit-o. Apropiindu-se praznicul cinstitei şi slăvitei Adormiri, a trimis pe eclesiarh la satele dimprejur, ca la douăzeci de stadii şi mai mult, ca să spună creştinilor ziua sfinţirii bisericii şi viitorul praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, poruncindu-le ca, cu postire şi rugăciune să vină la praznic spre sfinţirea bisericii. Deci, acel eclesiarh trimis era un bărbat cu viaţă curată, cucernic şi plăcut lui Dumnezeu, cu numele Gheorghe. Acela, împlinindu-şi cele poruncite, se întorcea la biserică în ziua dinaintea praznicului. Ei, fiind departe de biserică, ca la trei stadii în pustie, au simţit miros plăcut de tămâie şi aromate mirositoare, căci darul Sfântului Duh, prin venirea sa de faţă, a umplut acel loc de mireasmă, la care avea să se arate singură Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Deci, mergând Gheorghe şi cugetând în sine de unde poate veni în pustie o mirosire plăcută ca aceea, fără de veste a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, strălucind în lumină negrăită şi şezând pe o creangă de brad. În mâna dreaptă avea un toiag roşu, cu care, ca şi cum s-ar rezema, îi stătea înaintea ei un bărbat luminos în haine arhiereşti, împodobit cu cărunteţe, care, după chip semăna a fi Sfîntul Ierarh Nicolae. Văzând eclesiarhul acea minunată arătare, s-a cuprins de frică şi de spaimă şi a căzut la pământ ca un mort. Arhiereul cel ce stătea înaintea Născătoarei de Dumnezeu, apropiindu-se de el, l-a atins, zicând: "Scoală-te şi nu te teme!" Iar el cu cutremur şi cu spaimă s-a sculat în genunchi, având mâinile strânse pe piept şi privea la ceea ce vedea. Atunci Preacurata Fecioară ce şedea pe ramură, i-a zis: "Omule, ducându-te la biserică, să spui preoţilor şi oamenilor, ca să nu pună crucea cea de fier, pe care vor s-o pună la biserica mea, ci să pună cruce de lemn; pentru că aşa am voit eu". Eclesiarhul, luându-şi puţină îndrăzneală, a zis cu frică: "Doamnă şi Stăpâna mea, nu mă vor crede pe mine!" La aceasta, arhiereul i-a răspuns: "Când nu te vor crede, atunci va fi semn de încredinţare". După cuvântul acesta, Preacurata Fecioară, care s-a arătat şi arhiereul ce stătea înaintea ei, s-au făcut nevăzuţi. Atunci eclesiarhul a înţeles că este adevărată arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar arhiereul cel ce stătea înaintea ei, este marele arhiereu şi făcător de minuni, Nicolae. Deci, căzând la locul acela, a dat mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu, că s-a învrednicit de o vedenie preaslăvită ca aceea. Mergând la biserică, a spus preoţilor şi oamenilor, cele ce a văzut şi a auzit; dar aceia nu l-au crezut, ci au poruncit să pună lucrătorii pe biserică crucea cea de fier. Când unul din acei lucrători, după porunca preoţilor, a luat crucea cea de fier şi s-a suit cu ea pe biserică şi a început s-o aşeze, deodată s-a pornit vânt tare cu vifor mare, iar pe omul cu crucea de fier, apucându-l cineva nevăzut, ca şi cu mâinile, l-a pus pe pământ nevătămat, nu ca şi cum ar fi căzut de sus, ci ca şi cum s-ar fi pogorât cu picioarele. Atunci preoţii şi oamenii, văzând acea înfricoşată minune, sau temut şi au crezut cuvintelor eclesiarhului, preamărind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi au fericit pe marele făcător de minuni

Nicolae. Apoi, îndată făcând o cruce de lemn, au pus-o pe biserică şi au prăznuit cu bucurie ziua sfinţirii bisericii împreună cu praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi se săvârşeau atunci multe minuni, din acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi se dădeau tămăduiri celor cuprinşi de boli, dar nu numai atunci, ci şi după aceea. După sfinţirea bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfina, tot poporul s-a dus acolo, unde plăcutul lui Dumnezeu, eclesiarhul Gheorghe, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe făcătorul de minuni Nicolae şi, rugându-se, a zidit o casă de rugăciuni în numele Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni; iar din ramura aceea pe care a văzut-o şezând pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a făcut o cruce şi a pus-o în casa de rugăciuni, pentru închinarea poporului cel binecredincios ce venea acolo. Deci s-a făcut acolo aceasta, întru neuitata pomenire a celor de pe urmă, despre arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Ierarhului Nicolae. Multe minuni se făceau acolo, ca şi în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spre slava Domnului şi spre folosul oamenilor celor credincioşi. Iar după ce au trecut şapte ani, prin mânia lui Dumnezeu şi prin negrija celor bisericeşti, într-o noapte sa aprins biserica din lumânări nestinse şi toată s-a făcut cenuşă. Iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, scoţându-se din foc, cu puterea nevăzută a lui Dumnezeu, s-a aflat într-un loc depărtat de o jumătate de stadie stând pe un ienupăr. În acel timp a ars şi casa cea de rugăciuni din pădure, iar crucea care era făcută din ramuri şi pe care şezuse Născătoarea de Dumnezeu, asemenea fără să fi căzut foc, s-a găsit întreagă la o mică depărtare, în desişul ienuperilor. Deci, s-a făcut a doua biserică de lemn în locul celei arse, asemenea s-a făcut şi în pustie, în acelaşi loc, o casă de rugăciune. Apoi s-a pus cu cinste în biserica cea nouă, la locul său, sfânta icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum şi crucea şi-a luat locul în noul locaş de rugăciune. După ce au trecut cinci ani, într-o noapte, iarăşi sa aprins biserica şi a ars până la temelie; iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca rugul cel nears s-a găsit în cenuşă, fără să fie cât de puţin vătămată de foc. Tot în acel ceas, nu se ştie prin ce întâmplare, a ars şi casa de rugăciune din pustie, iar crucea s-a găsit în cenuşă nevătămată. Mirânduse toţi de nişte minuni ca acestea, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu. Apoi sârguindu-se, au făcut iarăşi a treia biserică de lemn, mai mare şi mai frumoasă decât cea dintâi, asemenea şi casa de rugăciune din pustie au făcut-o pentru a treia oară. Biserica a treia a stat o sută de ani şi mai mult, până în zilele dreptcredinciosului şi vrednicului de laudă a toată Rusia, marele domn Vasilie Ioanovici. Acela cu deosebită dragoste, din râvnă şi din osârdie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pornindu-se către icoana ei făcătoare de minuni, a poruncit să zidească în Tihfini, din visteriile sale împărăteşti, o biserică de piatră. Dar, când pridvorul era gata întemeiat împrejur şi când lucrătorii au început a netezi şi albi pereţii, atunci, cu judecăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, zidirea

pridvorului a căzut şi a acoperit cu piatră pe cei 20 de lucrători ai bisericii; iar preoţilor, anunţătorilor şi la tot poporul s-a făcut întristare mare, pentru lucrătorii îngropaţi sub piatră; pentru că socoteau ei, că au murit de greutatea pietrelor. Atunci ei au început a da pietrele la o parte şi, după trei zile de muncă, i-au găsit pe toţi vii, nevătămaţi întru nimic; fiind păziţi cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Când poporul a văzut aceasta, s-a umplut de bucurie şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare, de o minune preaslăvită ca aceea. Deci, apucându-se din nou la lucru, au zidit pridvorul acela foarte frumos; iar după ce au sfârşit toată gătirea şi înfrumuseţarea bisericească, cu învoirea stăpânitorului, a mers la sfinţirea acelei biserici şi Serapion, arhiepiscopul marelui Novgorod. Arhiepiscopul, sfinţind biserica, a pus într-însa cu cinste icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; iar în pustia aceea, unde era casa de rugăciune închinată Maicii Domnului, acolo, din porunca marelui domn şi cu binecuvîntarea arhiereului lui Hristos, Nicolae, s-a întemeiat o mănăstire pentru petrecerea călugărească. După zidirea şi sfinţirea bisericii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, trecând şase ani, binecredinciosul şi marele domn Vasilie Ioanovici, din dragostea ce avea pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a mers la Tihfini, ca să vadă icoana ei cea făcătoare de minuni şi să se învrednicească a o săruta, cum şi spre a-şi săvârşi rugăciunile sale cele osârdnice şi spre a vedea biserica cea nouă, zidită cu bani din vistieriile sale. Ducerea sa la Tihfini a fost în zilele arhieriei preasfinţitului Macarie al Novgorodului, care, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit la scaunul mitropoliei a toată Rusia. Într-acea vreme, împreună cu marele domn, a mers şi el la Tihfini, de unde, după multele sale rugăciuni făcute cu credinţă şi cu lacrimi vărsate înaintea icoanei făcătoare de minuni, s-a întors la împărăteasca sa cetate plin de duhovnicească veselie. După moartea acelui domn, scaunul singurei stăpâniri a toată Rusia, l-a luat binecredinciosul său fiu, marele domn Ioan Vasilievici, care s-a încoronat cu împărătească coroană; asemenea având şi el mare credinţă şi osârdie după Dumnezeu către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către icoana ei, cea făcătoare de minuni din Tihfini. Acel împărat, urmând tatălui său, a mers acolo singur la închinare, unde, văzând biserica aceea ţinută şi ocârmuită de preoţi şi diaconi mireni şi multe locuinţe de popor împrejurul ei, nu ia plăcut, dorind ca acolo să fie petrecere călugărească. De aceea, sfătuindu-se cu prea sfinţitul mitropolit Macarie, cu Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod şi cu toţi voievozii şi boierii săi, a poruncit ca locuinţele acelea din jurul bisericii să se mute în alt loc departe, iar lângă biserică să se sălăşluiască rânduială călugărească, care să o chivernisească cu cântare bisericească. Astfel, în scurt timp s-a întemeiat la Tihfini o mănăstire aleasă, întreţinută din îndestulatele vistierii împărăteşti. Toată mănăstirea era de piatră şi îngrădită cu zid de piatră; având într-însa viaţă de obşte, ca şi în celelalte mari locaşuri. Cel dintâi egumen în locaşul acesta a fost egumenul

Chiril; apoi călugării cei îmbunătăţiţi, lăsându-şi locurile lor în pustie, au venit în locaşul Tihfinului, atrăgându-se acolo de minunile care se făceau de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum despre aceasta ne arată povestirea ce urmează. Începând a se zidi locaşul şi Prea Sfinţitul Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod, fiind de faţă pentru chiverniseala rânduielii mănăstireşti, a venit acolo monahul Avram de la mănăstirea lui Serghie cea din pustie şi care se afla în nişte locuri ce se numesc Luni, ce erau departe de locaşul Tihfinului ca la cinci sute de stadii. Avram, precum se spune, a fost bolnav în mănăstirea sa multă vreme şi acum aştepta să moară de acea grea şi lungă boală. Dar povăţuitorul acelei mănăstiri, un bărbat plăcut lui Dumnezeu, anume Martirie, ştiind din auzite de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini şi de multele tămăduiri ce se dădeau de dânsa neputincioşilor, a poruncit ucenicului său să se ducă acolo şi să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Bolnavul, auzind aceasta, a făgăduit că va merge îndată să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi din ceasul acela a câştigat tămăduire de boala sa cea lungă şi grea, întorcându-se de la porţile morţii; şi astfel s-a sculat sănătos de pe patul durerii. Bucurându-se el şi slăvind pe Dumnezeu, împreună s-a bucurat şi Martirie povăţuitorul lui, de grabnica însănătoşire. Deci, Martirie a poruncit ucenicului său să meargă îndată să-şi împlinească făgăduinţa sa. Avram, mergând fără de zăbavă şi ajungând acolo, şi-a îndeplinit făgăduinţa şi, cu lacrimi pline de bucurie căzând la preacurata icoană, o săruta cu buzele, ca după răsplătire pentru mare mulţumire şi spunea la toţi mila ce i s-a dat lui de către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Acea minune a ajuns şi la auzul arhiereului, care într-acea vreme punea începutul locaşului, rânduind pe fraţi la slujbe; şi, umplându-se de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu şi pe Stăpâna cea Preacurată care L-a născut. Pe Avram nu l-a mai lăsat să se întoarcă la povăţuitorul său, ci i-au încredinţat cheile bisericeşti, ca el întâiul şi pe urmă să se afle înaintea icoanei făcătoare de minuni, pentru negrăita milă a Maicii lui Dumnezeu, care s-a săvârşit spre dânsul. Stareţul Martirie, după plecarea lui Avram, a început a plânge, de ce nu s-a dus şi el cu ucenicul, spre a se închina icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi şi-a pus în gând să se ducă, atunci când se va întoarce ucenicul. Aşteptând el multă vreme pe ucenicul său, s-a supărat de zăbovirea lui. Deci, i s-a făcut în vedenia visului o arătare ca aceasta: În partea unde era Tihfinul se vedea un stâlp mare de foc şi pe înălţimea stâlpului acela se vedea stând chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, asemenea ca icoana din Tihfini. Acel chip strălucea foarte luminos, iar el avea dorinţa să-l sărute şi în acea dorinţă fiind s-a deşteptat. De atunci i-a venit mai mare dorinţă să vadă acea sfântă icoană şi să se învrednicească a o săruta. Pentru aceea a lăsat toate şi s-a dus cu sârguinţă la Tihfini, unde, ajungând şi văzând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea ei cu multă bucurie şi se ruga cu multe lacrimi. Apoi,

văzând şi pe ucenicul său sănătos, n-a voit să se mai întoarcă la mănăstirea sa, ci a rămas în locaşul Tihfinului, ca să poată vedea totdeauna icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar după o vreme, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a mutat în alt loc pustnicesc, care se afla ca la patruzeci de stadii de mănăstirea Tihfinului. Într-o seară, Avram a văzut deasupra acelui loc o cruce de stele închipuită pe cer, care lumina locul acela. Deci, mutându-se acolo fericitul stareţ Martirie a luat însemnare cu el după icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi petrecea în liniştea aceea slujind lui Dumnezeu. El purta pretutindeni pe unde umbla, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvită după icoana cea făcătoare de minuni. Într-o vreme s-a întâmplat de a venit în cetatea Tferului Simion, împăratul Cazanului şi a petrecut acolo cu porunca dreptcredinciosului împărat şi marelui domn Ioan Vasilievici. Îmbolnăvindu-se fiul acelui Simion, anume Ioan, a murit şi, întâmplându-se acolo stareţul Martirie, a pus peste cel mort icoana Maicii lui Dumnezeu, ce o purta cu sine, şi îndată a înviat. Atunci tatăl aceluia, umplându-se de bucurie, a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare. Iar fericitul stareţ Martirie, mulţumindu-i, i-a zidit în pustia lui o biserică de piatră din averea sa, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a întemeiat acolo şi o mănăstire. Dar noi să ne întoarcem la locaşul Tihfinului şi mai ales la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca să povestim măcar o parte din minunile ei. De la arătarea sfintei icoane în Tihfini şi până la zidirea mănăstirii au trecut o sută şaptezeci şi şapte de ani. În această vreme, biserica a fost ţinută de mireni şi sau făcut multe minuni de la acea icoană, dându-se şi felurite tămăduiri, pe care nimeni nu le-a scris spre înştiinţarea neamului din urmă; astfel că neînvăţaţii de mai înainte ne-au lipsit de un mare folos. Dar, nici după ce s-a întemeiat locaşul nu s-au scris multe, fie din neştiinţă, fie din nebăgare de seamă, ci numai câteva ne-au rămas de la dânşii, pe care le adunăm ca nişte spice mărunte după seceriş sau ca pe nişte struguri ce rămân după culesul viilor. Iată acele minuni: Un om anume Teofil, fiind orb patru ani şi şase luni, după ce s-a rugat înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut. În aceeaşi vreme, un copil, anume Haralambie, era îndrăcit şi, fiind adus la icoana cea făcătoare de minuni, s-a mântuit de duhul cel necurat. Zaharia orbul, cinci ani nu văzuse lumina cu ochii şi, fiind adus înaintea icoanei sfinte, a căpătat vederea. Femeia unui om, anume Climent, care locuia în Moscova, cetatea împărătească, a cărei nume era Paraschiva, fiind bolnavă şi zăcând în pat un an întreg, pătimea rău cu tot corpul de acea boală. Din pricina durerilor celor mari îşi pierduse mintea şi ochii i-au orbit; de aceea bărbatul ei a umblat şi a cheltuit foarte mult, ca s-o poată tămădui, dar nimic nu sporise; deci, se deznădăjduise de viaţa ei. El, auzind că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin cinstita sa icoană cea din Tihfini, dă milă şi grabnică tămăduire tuturor credincioşilor, s-a umplut de nădejde şi şi-a îndemnat femeia să făgăduiască

că va merge să se închine chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea a făgăduit şi îndată după cuvântul făgăduinţei, s-a sculat din neputinţele cele cumplite ca din somn şi s-a însănătoşit cu tot trupul, numai la ochi nu căpătase vederea. Deci, amândoi, bărbatul şi femeia, s-au dus la Tihfini, împlinindu-şi făgăduinţa lor. El, ajungând la locaşul Preasfintei Născătoare, în sâmbăta cea dintâi a Marelui Post, au făcut cântare de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni şi, când a fost cântarea cea de toată noaptea de sâmbătă spre Duminică, femeia a căpătat vedere din milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Văzând toţi acea minune, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu; iar cei ce au câştigat o milă ca aceea, mulţumind mult, s-au întors cu bucurie la casa lor. Odată a fost adus un om orb, cu numele Grigorie. Acela rugându-se, la praznicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea chipului ei cel făcător de minuni, i s-a dăruit vederea şi s-a dus la casa sa, slăvind pe Hristos Dumnezeu şi pe Maica Lui cea preacurată, pentru acea tămăduire. După câteva zile, a adus în mănăstire, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe un om, anume Andrei, care era slăbănog, mut şi surd. Acela a pătimit în aceste neputinţe cincisprezece ani; deci, făcându-se rugăciune pentru el, îndată s-a tămăduit de neputinţele sale; şi astfel i s-a dat auzire şi i s-a dezlegat amuţirea limbii lui şi s-a sculat sănătos din slăbănogire cu tot trupul. O femeie, anume Mavra, care trăia la râul Ostii, fiind cuprinsă de orbire şi nevăzând lumina şaptesprezece ani, a fost adusă la icoana cea făcătoare de minuni şi a căpătat vedere. În acelaşi an, au adus în sfântul locaş de la marele Novgorod, un copil, anume Gheorghe, care era cuprins de duhul cel necurat de şase ani şi astfel era cumplit chinuit. Venind el înaintea sfintei icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată duhul cel întunecat, nesuferind lumina darului Preasfintei Născătoare, s-a stins ca întunericul înaintea soarelui şi astfel s-a însănătoşit copilul. O văduvă, anume Iuliana, era bolnavă de ochi aşa de greu, încât nu mai văzuse lumina de doi ani. Auzind de făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, şi de negrăitele tămăduiri care se dădeau oamenilor, s-a aprins cu căldura credinţei către Născătoarea de Dumnezeu şi s-a făgăduit să meargă la acea icoană spre închinare. Deci, îndată în ceasul acela i-a dat Stăpâna luminoasă vedere ochilor; iar ea, sârguindu-se să-i mulţumească, s-a dus la mănăstirea ei, astfel împlinindu-şi făgăduinţa şi mulţumind Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru minunea ce i-a arătat ei. În vremea aceea, un şchiop, anume Achindin, neputând nicidecum să umble pe picioare doi ani, deoarece îi erau zbîrcite, a mers înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare şi îndată i s-au tămăduit picioarele. Deci, sculându-se înaintea tuturor, umbla sănătos, mulţumind lui Hristos şi Preacuratei Lui maici. În acelaşi an, a fost adus în

sfântul locaş un tânăr orb, anume Iona, din marele Novgorod, şi a câştigat vederea de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Alt tânăr îndrăcit, anume Maxim, fiind adus de părinţii săi la chipul cel făcător de minuni al Preacuratei, încă pe cale, diavolul a fost izgonit din el cu puterea lui Dumnezeu. Deci, mergând în mănăstire, a spus de acea minune făcută, dând mulţumire lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare. O femeie, anume Elena, fiind oarbă de doi ani şi şase luni, a luat tămăduire şi a văzut chiar înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, într-o zi de Duminică, pe când se săvârşea Sfânta Liturghie, în vremea cântării axionului: "Cuvine-se cu adevărat să te fericim..." Altă femeie oarbă, anume Maria, fiind adusă la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la icoana cea făcătoare de minuni, îndată a văzut, cu darul ei. Asemenea un om, cu numele Climent, lucrător de argint, fiind bolnav cu ochii şi lipsit de lumină, a câştigat sănătate şi vedere, rugându-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Alt orb, cu numele Filip, n-a văzut lumina cinci ani; deci, aducându-se la acea mănăstire în Duminica Ortodoxiei, stătea şi se ruga înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, în vremea Liturghiei, la ieşirea cu Sfintele Daruri, a câştigat vedere. În acelaşi an, a venit din cetatea împărătească Moscova, un om cu numele Chiril şi, rugându-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a câştigat vedere. Acela spunea că a suferit mai înainte de cap şi de ochi, iar după aceea, a orbit din marea durere de amândoi ochii, nevăzând lumina zilei o jumătate de an, nu avea nici o uşurare de durere. El, pentru aceasta, era mult îngrijorat de ai săi; deci, într-o noapte i s-a făcut soţiei sale o arătare în vedenia visului, poruncindu-i să meargă în Tihfini la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi va lua tămăduire; iar de nu va merge, va pătimi mai rău. Femeia, deşteptându-se, a spus bărbatului său cele ce auzise în vis. Începând el a se ruga cu căldură Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi, făgăduind că va merge la Tihfini, din acel ceas i s-a uşurat durerea şi a văzut lumina cu amândoi ochii; astfel s-a însănătoşit desăvârşit. Dar, de vreme ce a uitat făgăduinţa lui şi nu şi-a împlinit-o, după o vreme oarecare, a venit asupra lui boala cea de mai înainte. Atunci, aducându-şi aminte de făgăduinţa neîmplinită şi cunoscându-şi greşeala, a început a plânge şi a se tângui. Apoi iarăşi, punând făgăduinţă, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a câştigat sănătate cu milostivirea ei, dar nu ca întâi, ci vedea numai cu un ochi, celălalt rămânând orb; deci, neîntârziind, a plecat pe calea spre Tihfini spre a se închina la icoana cea făcătoare de minuni, pe care, dacă a văzut-o cu un ochi, îndată i s-a deschis şi celălalt. Într-una din zilele lui decembrie, anume la nouă, au venit în mănăstire 23 de oameni, între care cei mai de seamă erau Grigorie şi Mihail. Aceia, săvârşind rugăciuni de mulţumire înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, spuneau că odată, fiind ei departe pe oceanul mării spre vânarea fiarelor de mare, au stat multe zile la un mal pustiu din

pricina învăluirii mării, astfel că s-au lipsit de hrană multă vreme, încât topindu-se de foame, erau aproape să moară de nemâncare. Deci, fiecare aştepta să moară, însă se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Apoi şi-au adus aminte de icoana făcătoare de minuni din Tihfini a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au început a se ruga către dânsa şi chiar în noaptea aceea, dormind, i s-a arătat unuia dintr-înşii grabnica ajutătoare, poruncindu-le să se hrănească cu iarba ce creştea acolo, până ce le va fi lesnicioasă calea apei, pentru a se întoarce la locul lor. Această vedenie şi arătare spunând-o tovarăşilor săi, au gustat din iarbă şi au aflat într-însa un gust ales şi saţiu de pâine. Iarba aceea le-a fost lor precum a fost israelitenilor mana în pustie. Astfel s-au hrănit cu iarbă douăzeci de zile până ce a încetat furtuna mării. După puţină vreme, o femeie, anume Elena, a venit şi a spus că a fost oarbă trei ani. Aceea, pornindu-se cu credinţă, a poruncit să fie dusă la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; şi, când era încă pe cale, îndată a văzut cu ochii; astfel că a ajuns sănătoasă la mănăstire, dând mulţumire lui Dumnezeu, înaintea icoanei făcătoare de minuni. Asemenea şi un bărbat, anume Mamant, care a venit din hotarele Iezerului Alb, a spus că multă vreme a fost orb şi numai făgăduind ca să meargă la Tihfini, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, îndată a văzut. Alt bărbat, din aceeaşi parte, anume Diomid, a spus că a căzut în slăbiciune un an întreg. Dar, aducându-şi aminte de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se ruga către dânsa şi a făgăduit că va merge acolo; deci, îndată s-a sculat sănătos şi a împlinit făgăduinţa. Un oarecare om, Pimen, cuprins de un drac cumplit, a fost legat de ai săi cu lanţuri şi dus la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe când ei erau pe la jumătatea drumului, s-a tămăduit cu milostivirea Maicii Domnului, pentru că a ieşit dintrînsul diavolul. Deci, ajungând sănătos, s-a închinat grabnicei sale tămăduitoare. Un bărbat oarecare, cu numele Codrat, îmbolnăvindu-se la cap, a orbit de ochi şi n-a văzut lumina un an şi jumătate. Auzind de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, s-a rugat cu umilinţă şi a dat făgăduinţă că va merge la ea spre închinare şi îndată a văzut. Dar, amânând pe altă dată să se ducă, şi-a uitat cu totul făgăduinţa şi n-a mers să dea mulţumire tămăduitoarei sale, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După zece ani de la căpătarea vederii sale, iarăşi a orbit ca şi mai înainte, însă nu şi-a adus aminte de făgăduinţa sa cea mai dinainte, până ce a fost înştiinţat prin vis. Căci a văzut pe cineva care i-a zis: "Mergi la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, ca să-ţi împlineşti făgăduinţa; căci, de nu vei merge şi nu-ţi vei împlini făgăduinţa, nu vei câştiga vederea ochilor". El, deşteptându-se, îndată şi-a adus aminte de ceea ce a făgăduit şi şi-a recunoscut greşeala sa. Deci, fiind dus la locaşul Maicii Domnului, l-au pus înainte icoanei făcătoare de minuni şi se ruga cu căldură. Astfel a câştigat vederea prin milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Un om, anume Ion, fiind aproape de moarte, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos,

Nicolae, zicându-i: "De voieşti să fii viu şi sănătos, făgăduieşte Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, că vei merge la icoana ei făcătoare de minuni de la Tihfini". Omul acela, deşteptându-se, îndată a început a se ruga cu lacrimi şi a da făgăduinţă; deci, în acel ceas, s-a sculat sănătos şi a mers la mănăstire, împlininduşi făgăduinţa cu mulţumire. Într-aceeaşi vreme, au adus şi pe o femeie oarbă, anume Maria, care nu văzuse lumina zilei de zece ani. Şi acea femeie şi-a câştigat vederea înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. O altă femeie, anume Evdochia, din marginea iezerului ce se numeşte Onega, fiind îndrăcită şi slăbănoagă, având încă şi o mână uscată, cum s-a făgăduit a merge la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a tămăduit în casa sa; pentru că a fugit din ea duhul necurat şi slăbănogirea ei s-a prefăcut în sănătate. Dar numai mâna i-a rămas netămăduită ca să nu uite făgăduinţa sa; deci, a mers la Tihfini, s-a rugat Maicii Domnului şi astfel mâna ei s-a făcut sănătoasă. Un om şchiop şi orb, anume Ioan, făgăduindu-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a luat tămăduire în casa sa prin milostivirea ei; căci a văzut cu ochii cum i s-au îndreptat picioarele şi astfel a mers la Tihfini ca să dea mulţumită tămăduitoarei sale. În acest chip mulţi oameni, cuprinşi de diferite neputinţe, în vremile acela şi după aceea, făcând numai făgăduinţă, ca să meargă spre închinare la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată câştigau tămăduiri. Duhurile cele necurate se goneau, orbii se luminau, slăbănogii se sculau sănătoşi de pe paturile lor şi, de orice neputinţă era cuprins cineva, făgăduindu-şi rugăciunile sale Maicii lui Dumnezeu, se tămăduiau degrabă. În zilele stăpânirii dreptcredinciosului împărat şi marelui Vasilie Ioanovici, cel cu porecla Şuisca, prin ştirea lui Dumnezeu, pentru păcatele omeneşti, era mare tulburare pe pământul Rusiei. Pe de o parte, din pricina războaielor dinăuntru, iar pe de altă parte din pricina celor dinafară. Deci, se vărsa pretutindeni sângele credincioşilor creştini şi s-a luat cetatea împărătească Moscova, de oameni de altă credinţă; iar marele Novgorod l-au luat în stăpânire şfezii, împreună cu hotarele cele dimprejurul lui. În acea vreme şi mănăstirea Tihfinului era stăpânită de şfezi şi suferea multă strâmtorare de la ei. Dar, cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui cel puternic, adunându-se cetele din oastea Rusiei, iarăşi au luat împărăteasca cetate Moscova, împărăţind pe vremea aceea binecredinciosul împărat şi marele domn Mihail Teodorovici. El a trimis cetele sale şi în hotarele marelui Novgorod, contra şfezilor şi, făcând cu ei război lângă râul ce se numeşte Ust, a biruit pe potrivnici. Atunci şfezii ce s-au găsit la Tihfini, de oamenii din oastea împărătească, unii au fost ucişi iar alţii prinşi de vii. Auzind despre aceea voievodul şfezilor, care stăpânise marele Novgorod şi fusese într-însul cu cetele sale, s-a umplut de mare mânie şi iuţime contra sfântului locaş al Tihfinului şi voia să-şi facă izbândire. Deci, a trimis pe ostaşii săi să-l pustiască cu sabie şi cu foc şi să-l risipească desăvârşit împreună cu locuinţele cele omeneşti dimprejur. De acest

lucru înştiinţându-se, locuitorii cei din jur s-au adunat cu femeile şi cu copiii în mănăstire, care era întărită cu ziduri de piatră şi, închizându-se într-însa împreună cu călugării şi cu puţini oameni împărăteşti, nădăjduia de scăpare, nu atât prin tăria zidurilor, cât prin ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care este zid nesurpat. Venind şfezii, au înconjurat mănăstirea şi se luptau cu tărie contra ei; iar cei ce se închiseseră în mănăstire erau în mare frică. Deci unii, stând pe ziduri, se băteau cu potrivnicii, iar alţii, adunându-se cu călugării în biserică, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare, înaintea icoanei făcătoare de minuni, făcând astfel rugăciuni de toată noaptea. În acea noapte, unei femei cu numele Maria, care dormita şi avea lacrimi pe faţa ei, i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zicându-i: "Spune tuturor celor ce sunt în mănăstire ca să ia icoana mea şi să înconjoare zidurile de jur împrejur şi vor vedea mila lui Dumnezeu". Femeia aceea îndată a început a spune la toţi despre aceasta. Auzind ei acest lucru, s-au umplut de bucurie şi de nădejde şi, luând icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu cântări de rugăciune, au înălţat-o pe zidul ogrăzii mănăstireşti şi făcând litie au ocolit de jur împrejur, plângând şi strigând: "Împărăteasă, vezi primejdiile robilor tăi, izbăveşte-ne de potrivnicii care ne stau împrejur. Arată-ţi puterea ta, ca să înţeleagă toţi vrăjmaşii că tu eşti cu noi, apărătoarea noastră!" Deci, în acelaşi ceas a căzut frică mare asupra şfezilor, care sau tulburat şi au fugit de la mănăstire negoniţi de nimeni. După aceasta, trecând câtăva vreme, şfezii au venit cu mai multă putere şi, încojurând mănăstirea, s-au luptat multe zile neîntrerupt; dar de vreme ce la înconjurare era mult popor de amândouă părţile şi de toată vârsta, poporul nu se afla fără de păcat într-o strâmtoare ca aceea; căci focul, sălăşluindu-se cu fânul la un loc, şi mânia Domnului le era deasupra; deci, vrăjmaşii se făceau tari cu voia dumnezeiască şi, pentru păcatele lor, îi supăra cu asprime şi cu meşteşugurile sale cele de multe feluri, încât acum le era aproape pierderea celor ce erau în înconjurare. Frica lor era mare, asemenea şi nepriceperea; fiind slăbiţi de neîncetatele războaie. De aceea poporul a început cu amară tânguire a alerga la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare şi cu umilinţă a strigat: "Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, vezi smerenia noastră şi nu părăsi locaşul tău, în care tu singură eşti Împărăteasă. Prin venirea sfântului tău chip ai voit a se zidi această mănăstire; deci, milostiveştete, Preasfântă, de turma ta, că vezi, o, Stăpână, pornirea cea cumplită asupra noastră, a potrivnicilor noştri. Nu ne lăsa pe noi robii tăi, care nu avem de nicăieri nici un ajutor afară de tine". La înconjurarea aceea s-a întâmplat de era şi un slujitor al mănăstirii Soloveţului, anume Martinian, bărbat temător de Dumnezeu. Aceluia i s-a arătat în vedenie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu ierarhul Nicolae, Cuviosul Varlaam Hutnischi şi cu Zosima al Soloveţului şi i-au grăit: "Locul acesta este aproape de pierzare, pentru multele păcate cu care s-a prihănit sfântul meu locaş". Iar bărbatul acela, deşteptându-se din vedenie, s-a spăimântat foarte mult şi,

cu multe lacrimi, a spus acestea celor mai mari din mănăstire. Iar aceia, dacă au auzit, îndată au cercetat toate feţele făcătoare de păcate şi le-au izgonit din mănăstire şi astfel a curăţit pridvorul bisericesc. Apoi, cu multe lacrimi şi rugăciuni, milostivea pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară, ca să nu fie daţi pe mâinile vrăjmaşului. Iar Domnul şi iubitorul de oameni, prin mijlocirea Preacuratei Maicii Sale, mânia sa cea dreaptă a prefăcut-o în milostivire şi din acea zi cei ce erau în înconjurare, au început a se întări, iar potrivnicii a slăbi. Deci, sfătuindu-se cei ce erau înconjuraţi şi îngrădindu-se cu mila Preasfintei Născătoare, au ieşit şi au pornit fără de veste asupra potrivnicilor, bătându-se cu dânşii foarte tare. Dumnezeiasca pronie le ajuta lor, prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, dându-le slăvită izbândă şi biruinţă asupra vrăjmaşilor; pentru că, nefiind mulţi, au biruit multe mii de potrivnici; iar pe alţii de vii i-au prins şi i-au dus în mănăstire. După aceea, şfezii, ca să se răzbune pentru ruşinea lor, au venit cu mai multă oaste la mănăstire şi cu pornire foarte tare s-au luptat asupra ei de toate părţile; deci, începând a săpa gropi tăinuite pe sub poartă şi ziduri, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat în vedenie de noapte lui Martinian, zicându-i: "Spune celor mai mari să meargă să gonească porcii de la casa mea, că au săpat-o de jur împrejur. Asemenea a săpat şi pragul porţii pe dedesupt". Aceeaşi arătare şi poruncă a Preacuratei s-a arătat în acelaşi ceas şi altui om, anume Grigorie; deci, amândoi au spus acea vedenie la cei din mănăstire. Într-acea noapte, Domnul a arătat o minune înfricoşată şfezilor, fiindcă ei au văzut venind la mănăstire din partea dinspre Moscova cete de ostaşi înarmaţi, cu multe steaguri luminoase şi purtătoare de cruci, pe care văzându-le, ei s-au temut; pentru că socotea că este oaste împărătească care vine în ajutorul celor înconjuraţi; deci, voiau să fugă, având nădejde la săpăturile cele de dedesupt, pentru aceea se sârguiau să surpe poarta şi zidurile. Dar cei ce erau înconjuraţi, auzind porunca Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la acei doi oameni, Martinian şi Grigorie, s-au întărit cu multă nădejde şi făcând cântări de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni, au ieşit ca şi mai înainte înarmaţi şi au pornit asupra potrivnicilor. Dumnezeu, ajutând dreptcredincioşilor, a tulburat oştile şfezilor, căci a căzut peste dânşii frică şi cutremur, din care pricină, înspăimântându-se, s-au clătinat şi au început să fugă de ruşine, unul bătându-se de altul, nu atâta de cei văzuţi, ci mai mult de ostaşii cei nevăzuţi. Atunci dreptcredincioşii, văzând pe potrivnicii lor fugind, au luat mai multă îndrăzneală şi, gonindu-i pe dânşii, îi tăiau ca pe nişte paie; iar pe şfezii care erau în gropi, ieşind oastea din mănăstire, pe unii i-au ucis, pe alţii i-au acoperit cu pământ, iar pe cei vii i-au dus în mănăstire, unde spuneau că toată noaptea trecută au văzut venind în mănăstire multă oaste înarmată şi după aceea, ieşind, au pornit cu mare fugă asupra lor. Atunci dreptcredincioşii, auzind aceasta, au mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu şi Preacuratei Lui Maici. Deci, la doi ani după aceea voievodul şfezilor, cel de la marele Novgorod, mâniindu-se asupra mănăstirii

Tihfinului, unde a pierit atâta mulţime de ostaşi, a trimis mai multă putere, poruncind să risipească mănăstirea din temelie; iar icoana cea făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare să o taie în bucăţi şi, din biserica ei, cărămidă cu cărămidă să se arunce. Deci, pornind pe drum spre Tihfini puterile şfezilor, s-au înştiinţat despre aceasta cei din locaşul Tihfinului şi, temându-se cu toţii de frică, voiau ca, luând icoana cea făcătoare de minuni, să fugă în împărăteasca cetate Moscova. Dar icoana stătea la locul ei nemişcată şi, de câte ori se ispiteau mâinile celor sfinţiţi cu cântare de rugăciune, ca s-o ia de la locul ei, cu nimic n-au sporit. Astfel, au înţeles cu toţii că Preasfânta Născătoare nu binevoieşte a pleca de acolo. Deci, punându-şi nădejdea în ajutorul ei cel puternic, s-au închis în mănăstire şi aşteptau venirea potrivnicilor la dânşii. Dar grabnica ajutătoare a credincioşilor şi păzitoarea neadormită a locaşului său, n-a lăsat pe şfezi să ajungă până la mănăstire, ci le-a împiedicat calea cu o minune preamărită. Pe drum li s-a arătat o mare şi înfricoşată oaste, care venea în grabă împotriva lor. Atunci ei, neputând să stea împotriva unei puteri nebiruite ca aceea, şi fără să mai aştepte ajutor, cuprinzându-se de mare frică, s-au întors în fugă, călcând unii peste alţii. Din acel timp, şfezii n-au mai îndrăznit să vină la mănăstirea Tihfinului. Astfel, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de multe ori şi cu preaslăvire şi-a apărat locaşul său. Dar nu numai acel locaş, ci a izbăvit şi marele Novgorod cu toate hotarele lui din mâinile şi stăpânirea şfezilor şi le-a încredinţat dreptcredinciosului împărat creştin. Astfel s-a făcut linişte în împărăţia Rusiei cu rugăciunile Maicii Domnului. După trecerea primejdiilor şi a nevoilor ce s-au zis mai sus, netrecând mulţi ani şi mănăstirea fiind în linişte, Dumnezeu a voit - după neştiutele Sale judecăţi -, ca pe acea mănăstire care a păzito întreagă de şfezi să o cerceteze cu foc, spre curăţirea spurcăciunilor şi spre pedepsire. Cercetarea aceea s-a vestit mai înainte cu minune, astfel: La Tihfin era un om sărac, anume Nichita, care, făcându-se nebun pentru Dumnezeu, i s-a arătat nu în vis, ci la arătare, Cuviosul Macarie Jeltovodschi, zicându-i: "Mergi de spune egumenului şi fraţilor să păzească cu dinadinsul înfrânarea. Mai ales să nu ţină în mănăstire băutură, din care se poate îmbăta; deoarece beţia se face pricinuitoare la toate răutăţile, cum şi feţele cele pricinuitoare de sminteală, adică partea femeiască. Apoi nici ei să nu plece afară din mănăstire şi de lângă biserică, ci să se roage lui Dumnezeu neîncetat şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deoarece are să vie pedeapsă prin foc asupra mănăstirii". Nichita se gândea în sine: "Cine este acest stareţ cinstit, împodobit cu cărunteţe, care-mi grăieşte mie unele ca acestea?" Iar cel ce i se arătase a zis: "Eu sunt Macarie Jeltovodeanul şi am venit să mă închin cinstitei icoane făcătoare de minuni şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu". Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut. Nichita s-a dus de a spus egumenului şi fraţilor, dar ei nu l-au crezut şi îl batjocoreau ca pe un nebun. După câteva zile, dintr-o mică întâmplare, s-a aprins o chilie; din aceea îndată focul s-a lăţit peste toate zidurile, încât s-a aprins toată mănăstirea şi din mânia lui Dumnezeu era atât foc, încât toate

s-au făcut cenuşă, nu numai clădirile care erau din lemn, dar şi cele de piatră, multe s-au stricat de acel foc cumplit. Atunci călugării au cunoscut că erau adevărate cele arătate de Cuviosul Macarie, nebunului Nichita. Deci, înainte de lăţirea focului, ei au început a păzi cuvintele zise de Cuviosul Macarie şi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare, prin a cărei milostivire în câţiva ani s-a înnoit acea aleasă mănăstire. Astfel acum stă întreagă, înflorind ca şi crinul şi îmbogăţindu-se cu minunile cele făcute de icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; deoarece şi acum, cei ce aleargă acolo cu credinţă, îşi capătă cerinţele lor şi toate neputinţele omeneşti se tămăduiesc cu minune. Despre acele minuni nu se poate acum grăi şi a le scrie cu de-amănuntul, dar sunt scrise în locaşul acela, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi a Maicii Lui Preasfinte. Dar de unde a fost adusă la Tihfini acea minunată icoană, prin neştiută cale a văzduhului, nu se ştie desăvârşit. Însă în cărţile cele vechi scrise de mână se scrie: "Acea icoană a venit în Rusia, prin voia lui Dumnezeu, de la Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Ioan Paleologul, cu câţiva ani mai înainte de luarea Constantinopolului de către turci. Că acea icoană este de acolo, se arată într-o povestire ca aceasta: În anii aceia, când acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se preamări la Tihfini, prin minuni multe şi mari, s-a întâmplat că erau în Constantinopol nişte negustori, bărbaţi dreptcredincioşi, din marele Novgorod, cu care vorbind prea sfinţitul patriarh al Constantinopolului, le-a adus aminte de o icoană făcătoare de minuni, ce fusese la dânşii şi îi întreba dacă n-au auzit cumva de o icoană ca aceea. Ei au răspuns de aceasta prin adevărată mărturie, cum că icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie de unde a venit prin văzduh în Rusia cu mare preaslăvire. Acea icoană se arăta în diferite locuri, trecând din loc în loc, în hotarele marelui Novgorod, departe de la dânsa cu o sută optsprezece stadii; apoi, s-a arătat la râul Tihfinului, asemenea cu preaslăvire, făcând minuni de mirare şi negrăite; deci, dând nenumărate tămăduiri, petrece cu cinste şi acum acolo în biserică. Prea Sfinţitul patriarh, auzind unele ca acestea şi înţelegând că acea icoană este cea de care întreba el, a început a suspina din adâncul inimii şi a întreba de dânsa mai cu dinadinsul. După aceea spunea singur cum că acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu se ducea pe mare cu preaslăvire de la Constantinopol, din împărăteasca cetate, oriunde o rânduia dumnezeiasca purtare de grijă şi după câtăva vreme iarăşi se întorcea la împărăteasca cetate. Astfel făcea multe minuni şi faceri de bine oamenilor credincioşi, dându-le biruinţă şi izbândă asupra potrivnicilor, ca cea tare ajutătoare; iar pentru mândrie, pentru ura de fraţi şi pentru nedreptăţi, a plecat de tot de la dânşii şi nu s-a mai întors. Prea Sfinţitul patriarh, spunând acestea cu mare umilinţă, s-a dus în biserică şi le-a arătat locul şi chipul unde a stat acea icoană făcătoare de minuni. Acel loc era cum intri în biserică în partea de apus, la stâlpul din dreapta, în care loc se pusese altă icoană a Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu, dar mai mică şi deasupra ei ardea o candelă. Bărbaţii aceia din Rusia, auzind şi văzând unele ca acestea, s-au mirat foarte mult şi au preamărit pe Domnul Dumnezeu şi pe Preasfânta Născătoare, care face nenumărate minuni peste fire în multe ţări, prin chipul său cel făcător de minuni. Vorbind ei mult cu prea sfinţitul patriarh şi spunând unul altuia minunile, adică patriarhul cele ce făcea în părţile greceşti, iar bărbaţii aceia, cele ce se făcea pe pământul Rusiei, care l-au făcut a se minuna din aceste vorbiri şi foarte mult s-au bucurat bărbaţii cei din Rusia, de înştiinţarea chipului cel făcător de minuni. Apoi, când au plecat din Constantinopol şi au ajuns în Rusia mare, îndată s-a aflat de la dânşii prin povestiri în toate părţile Rusiei. Întrebarea aceea a patriarhului s-a dat în scris pe scurt în toată lumea, adică povestirea de icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu şi arătarea locului unde a stat acea icoană făcătoare de minuni. Aşa se socoteşte de credincioşi că nu este altă icoană, decât aceea care a plecat din Constantinopol. Pentru aceea, după chipul locului din Constantinopol, i s-a făcut loc în biserica din mănăstirea Tihfinului, potrivit chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la intrarea în biserică, în partea dinspre apus, la întâiul stâlp din dreapta, unde stă şi până acum; făcând multe şi nespuse minuni. Dar de vreme ce acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, se socoteşte că s-a adus de la Constantinopol, numindu-se de mulţi Odighitria, Romanca sau Lideanca, este de cuviinţă să pomenim aici că în Constantinopol erau două icoane preaalese şi preaslăvite în minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Odighitria şi Romanca, care se zice şi Lideancă. Alta este Odighitria şi alta este Romanca; deci, să pomenim pe scurt de amândouă acele icoane făcătoare de minuni, ca fiecare să ştie.

Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria (26 iunie)

După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos şi după pogorârea Sfântului Duh, trecând multă vreme, Apostolul Luca Evanghelistul, fiind iscusit a zugrăvi icoane, a zugrăvit pe o scândură chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi l-a dus preasfintei Fecioare Maria. Ea, văzând icoana cu chipul preasfintei feţei sale, şi-a adus aminte de proorocia sa de mai înainte şi a zis: De acum mă vor ferici toate neamurile! Apoi a zis şi aceasta: "Darul meu să fie cu icoana aceasta!"

Astfel s-a făcut cu lucrul prin sfântul ei cuvânt, pentru că au început de la acea sfântă icoană a se face negrăite minuni, cu darul Maicii Domnului. Această icoană s-a trimis de Sfîntul Luca în Antiohia la stăpânitorul Teofil, care primise credinţa în Hristos, către care a şi scris Evanghelia sa. Acea icoană făcătoare de minuni era de închinăciune cinstită nu numai pentru Teofil, ci şi pentru toţi creştinii cei de acolo cu dreaptă credinţă. După Teofil, trecând mulţi ani, acea icoană s-a dus mai întâi în Ierusalim, apoi în Constantinopol. Împărăteasa Evdochia, soţia binecredinciosului împărat Teodosie cel tânăr, fiind la Ierusalim, a luat această cinstită icoană şi a trimis-o în dar surorii împăratului, Sfintei Pulheria, precum s-a scris în viaţa ei. Sfânta Pulheria, luând-o cu dragoste, a pus-o în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Vlaherna, pe care a zidit-o cu cheltuiala ei. Această sfântă icoană a fost împodobirea cetăţii împărăteşti, fiindcă izvorau din ea multe minuni de tămăduiri. După mulţi ani popoarele au numit-o pe ea Odighitria, care se tâlcuieşte, "povăţuitoare şi ajutătoare de cale". Şi a numit-o aşa din lucrurile ce s-au făcut şi anume: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, arătându-se la doi orbi, i-a dus în biserica cea din Vlaherna la icoana făcătoare de minuni şi le-a dăruit vederea cea desăvârşită. Târziu după aceea, în zilele lui Eraclie, împăratul grecesc, a fost năvălirea perşilor şi a sciţilor asupra stăpânirii lui. Venind Sarvar, voievodul puterilor lui Hozroie, împăratul perşilor, asemenea şi Cagan al sciţilor cu multe cete, au înconjurat cetatea şi multă vreme o chinuiau cu tărie. Patriarhul Serghie, luând sfintele Cruci şi sfintele icoane, dar mai ales icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care a zugrăvit-o Sfîntul Evanghelist Luca, împreună şi cu veşmântul ei şi au înconjurat zidurile cetăţii, rugându-se cu lacrimi. Deci s-a făcut cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu folosirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minunată izbăvire de barbari şi s-a dat grecilor slăvită biruinţă asupra perşilor şi sciţilor; pentru că marea - fiind muiat în ea veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cu dumnezeiasca putere a înecat corăbiile potrivnicilor. Iar cei ce erau pe uscat, au fost goniţi şi tăiaţi cu sabia. Deci, pomenirea minunii acesteia, cu cântare de acatist o prăznuiau în toţi anii, în sâmbăta a cincea a marelui post. De atunci locuitorii Constantinopolului au început a numi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoare. Amândouă acele numiri, povăţuitoare şi ajutătoare de cale, în limba grecească se grăieşte cu singurul cuvânt Odighitria; şi astfel acea sfântă icoană se numea Odighitria. După mulţi ani s-a ridicat în Constantinopol eresul cel luptător împotriva icoanelor. Atunci oarecare din cei dreptcredincioşi bărbaţi sfinţi, au luat

noaptea din biserica Vlahernei, această sfântă icoană a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria, şi au dus-o în locaşul care se numeşte Pantocrator. Acolo au ascuns-o în zidul bisericii, aprinzând candelă înaintea ei, şi rugându-se cu lacrimi au astupat-o să nu fie batjocorită de luptătorii de icoane. Acolo a petrecut până la pieirea începătorilor acelui eres. Iar după ce Biserica a primit din cea mai dinainte a sa înfrumuseţare de icoane, a fost multă cercetare pentru această sfântă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care a zugrăvit-o Sfîntul Luca şi care mai pe urmă s-a numit Odighitria. După descoperirea lui Dumnezeu au găsit-o astupată în zidul bisericii Pantocrator şi candela înaintea ei încă nu se stinsese. Credincioşii au avut mare bucurie de aflarea ei; deci, au luat-o şi au pus-o iarăşi la locul cel mai dinainte, în biserica Vlaherna.

Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau Lidianca (26 iunie) Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus şi ceilalţi apostoli, la marginile pământului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetăţile de prin jurul Ierusalimului. Dar când a fost cetatea care se cheamă Lida - iar după aceea s-a numit Diospoli - şi, petrecând acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era linişte între creştini, încetând prigonirea după uciderea Sfântului Arhidiacon Ştefan. Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria aveau pace. Acea pace a fost până la sfârşitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim şi au rugat pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvinteze şi să o sfinţească prin venirea sa, astfel ca

rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către dânşii: "Mergeţi acolo, bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!" Iar ei, mergând, au aflat în biserică pe un stâlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mână, ci de Dumnezeu, având cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzând-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mână şi au mulţumit Cuvântului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzându-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni. Trecând mulţi ani, Iulian Paravatul, luând împărăţia grecilor şi a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cât tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mână cu ciocane şi topoare, pe atât se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adâncul stâlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi. În multe părţi se răspândise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari şi fără număr, încât veneau mulţi credincioşi din toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman - mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfântului Mormânt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, când era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, rugându-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scândură icoana aceea. Luând el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvârşindu-şi toate rugăciunile sale înaintea ei. Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea împărăţiei lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul - care se numea mai înainte Conon -, luând împărăţia, a adus eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioşi. Deci, a izgonit cu necinste pe sfinţitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfinţitul Gherman, izgonindu-se din biserică şi din casa sa, a luat cu sine două sfinte icoane, a Mântuitorului Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.

Deci, vrând să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea Sfinţitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înştiinţându-l de nedreapta sa izgonire şi de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioşi de împăratul cel luptător de icoane. Şi, făcând loc în scândura icoanei lui Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea şi a pecetluit-o, însemnând data, ceasul şi locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfântă icoană a Mântuitorului, de două ori, zicând: "Mântuitorule, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi!" Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea sfântă icoană, plutind o zi şi o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche şi în acea noapte s-a făcut arătare prea sfinţitului episcop al Romei de venirea chipului Mântuitorului. Dimineaţă, când soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumânări şi cu cădelniţe, după aceea s-a suit într-o corabie şi plutind pe râul Tibru spre mare, a ieşit întru întâmpinarea icoanei Mântuitorului. Când a fost la gura râului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape şi din această pricină s-a umplut de spaimă şi de bucurie; după aceea, s-a închinat cu bună credinţă. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu lacrimi: "Stăpâne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai umblat cu preaslăvire pe ape, aşa să Te sui şi pe mâinile noastre; pentru că nu îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri". Deci, îndată, icoana s-a ridicat din mare în văzduh şi, zburând ca o pasăre, a venit în mâinile arhiereului. Episcopul, sărutând-o cu lacrimi de bucurie şi luând-o cu cinste vrednică, a dus-o în Roma cu cântare de psalmi şi a purtat-o prin toată cetatea, ca acea dumnezeiească icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica cea mare a Sfântului Apostol Petru. Şi, scoţând din scândură scrisoarea patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă şi aceasta s-a înştiinţat din scrisoare, că într-o zi şi o noapte a venit acea icoană a Mântuitorului din Constantinopol la dânşii; deci, toţi slăveau puterea cea de neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase la Răsărit şi pentru izgonirea Prea Sfinţitului Gherman, episcopul Romei Grigorie se mâhnea foarte mult şi cu întristare mare se cuprindea. De aceea, a scris împăratului cu îndrăznire, mustrându-l pentru păgânătatea lui. La icoana Mântuitorului se săvârşeau în Roma multe minuni, pentru că diferite boli şi neputinţe se izgoneau de la oameni. Prea Sfinţitul Gherman a petrecut în izgonire până s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Deci atunci, sfintelor icoane li se făcea neîncetată necinste şi batjocură; pentru că unele erau scuipate şi sfărâmate, altele aruncate în noroi şi călcate în picioare, iar altele arse în foc. Pentru aceea el a scris o altă carte către episcopul

Romei, înştiinţându-l de cele ce se făceau. Şi în scândura icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceea care se zugrăvise în Lida, făcând loc, a ascuns într-însa cu dinadinsul scrisoarea sa, punându-i data şi ceasul scrisorii. Deci, sărutând icoana şi plângând mult, i-a zis: "Mergi, Stăpână şi scapă acum fugind, nu ca de Irod în Egipt, ci de vrăjmaşul cel cu nume de fiară! Mergi în Roma la cei binecredincioşi, ca să te păzeşti împreună cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urâtele mâini ale luptătorilor de icoane. Treci această mare largă cu plutire fără primejdie; pentru că porţi pe Făcătorul cerului, al pământului şi al mării. Mergi şi scapă tu în mâinile plăcutului tău, Grigorie; iar pe noi, care pentru cinstea ta ne primejduim, în sânurile lui Avraam ne sălăşluieşte şi în cereştile curţi ne pomeneşte". Astfel grăia Sfîntul Gherman şi pe sfânta icoană cu lacrimi o uda şi, sărutând-o cu dragoste, i-a dat drumul pe mare. Deci, icoana a plutit mai degrabă decât zborul vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma. În acea noapte i s-a făcut cunoscut episcopului Romei de venirea împărăteştii icoane cereşti. Iar el, sculânduse, s-a dus înaintea icoanei lui Hristos, precum se dusese şi înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a ieşit în întâmpinarea ei pe râul Tibru, cu tot clerul, cu lumânări şi cădiri; dar, când era la gura noianului, icoana Maicii lui Dumnezeu s-a văzut de toţi pe apă în preajmă, venind spre dânşii. Atunci, episcopul Romei, întinzând mâinile sale spre dânsa, ea a venit în mâinile lui şi a primit-o cu mare bucurie şi, închinându-se ei, a sărutat-o; apoi s-a întors în cetate minunându-se de lucrurile cele mari şi minunate ale lui Dumnezeu. După aceea, desfăcând tăietura din scândura icoanei, a aflat scrisoarea Prea Sfinţitului patriarh Gherman şi, citind-o, a înţeles cum ieri de dimineaţă icoana a fost trimisă la dânşii; deci, preamărea minunile lui Dumnezeu. Episcopului Romei îi era jale de Sfîntul Gherman, că un luminător atât de mare al Bisericii, se stinge prin atâta îngrozire de moarte, plângând pentru dânsul foarte mult. Atunci el a luat icoana cea cinstită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mântuitorului. Deci, intrând în biserica Sfântului Petru, a pus-o înăuntru Sfântului Altar, dându-se la acea icoană tămăduiri de diferite boli. După aceasta, trecând o sută de ani şi mai bine, de când împăraţii luptători de icoane au pierit cu sunet şi a împărăţit Mihail cu maica sa Teodora, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol se stinse cu totul în Roma, atunci icoana cea nezugrăvită din Lida, era zugrăvită şi trimisă de Sfîntul Gherman din surghiunie spre Roma şi pusă în altar. Ea singură a început adeseori a se mişca fără să se clatine de nimeni, privind toţi la ea. Aceasta se făcea în multe zile, uneori la

cântarea cea de dimineaţă sau de seară, alteori la Liturghie. De această minune, romanilor nu le era puţină mirare şi frică, pentru că socoteau că acesta este un semn de mânie dumnezeiască, ce are să vină asupra lor. În Roma era atunci episcop Serghie, şi într-un timp, fiind singur în biserică la soborniceasca cântare, icoana aceea a început mai tare a se clătina. Acea mişcare văzând-o toţi, s-au spăimântat şi, încetând din cântare, au început a striga cu glas mare: "Doamne miluieşte!" Deci, fiind de mulţi chemată mila Domnului, icoana s-a alinat din mişcare; dar după puţin, iarăşi ridicându-se şi făcând sunet prin mişcarea sa, s-a dus spre văzduh de la locul său. Aceasta văzând-o toţi, s-au adunat în altar, vrând să o sprijinească cu mâinile, ca să nu cadă la pământ şi să se sfarme; dar nimeni nu putea s-o ajungă şi să se atingă de ea, pentru că se purta prin văzduh pe deasupra mâinilor omeneşti, umblând ca pe pământ prin biserică, nu iute, ci încet. Astfel a ieşit din biserică ca şi cum s-ar fi scos de mâini îngereşti. Atunci episcopul Serghie, înspăimântându-se cu tot clerul şi poporul de acea preaslăvită vedere, urmau cu spaimă după icoană încotro mergea ea. Iar ea, ducându-se la râul Tibru, s-a băgat în apă şi a înotat spre mare; iar poporul ce era pe mal, privea la ducerea ei şi cu ochii lăcrimând o petreceau pe dânsa. Atunci episcopul Romei, vărsând lacrimi, se tânguia zicând: "O, împărăteasă, vai nouă! O, Doamnă, vai nouă! Unde te duci de la noi, dumnezeiescule sicriu? Pentru că în ce chip de demult pe ape ai venit la noi, acum tot pe aceeaşi cale te duci? De aceea ne temem, ca să nu ne ajungă şi pe noi, cei care suntem în Roma, prigonirea luptătorilor de icoane, pentru care tu ai fugit din cetatea lui Constantin şi acum iarăşi fugi de la Roma! O, atotputernică, de ce nu alini acel vifor ereticesc, care tulbură Biserica lui Hristos?" Acestea şi multe altele grăia episcopul Serghie, tânguindu-se şi petrecând icoana cu ochii, care, cu mai mare grabă depărtându-se, alerga pe apă până s-a făcut nevăzută de vederea lor. Atunci episcopul Romei a poruncit ca acea slăvită minune să o scrie în cărţile bisericeşti, spre aducere aminte a acelor neamuri de pe urmă, spre slava Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care lucrează nişte minuni ca acestea. Deci, acea sfântă icoană, a doua zi, a ajuns la Constantinopol şi s-a găsit la liman, aproape de palatele împărătesei. Ea a fost luată de nişte oameni dreptcredincioşi, care se aflau acolo şi dusă la binecredincioasa împărăteasă Teodora. Împărăteasa socotea că icoana este din acelea pe care luptătorii de icoane le aruncaseră în mare, legate cu pietre grele şi că acea icoană desfăcându-se de legături, a ieşit la suprafaţă.

În acea vreme, s-a trimis din Constantinopol, de către binecredinciosul împărat Mihail şi de prea sfinţitul patriarh Metodie, nişte oameni vestiţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească cu scrisori la episcopul Romei, înştiinţându-se de Sinodul Sfinţilor Părinţi ce s-a ţinut în Constantinopol, unde s-a dat anatema eresul luptătorilor de icoane, iar credincioasa cinstire a sfintelor icoane iarăşi s-a întărit. Cu nişte scrisori împărăteşti ca acestea ajungând acei trimişi la Roma, au veselit foarte mult pe episcopul Romei şi pe toţi cei dreptcredincioşi. Deci, fiind acolo, a auzit toate despre icoanele cele făcătoare de minuni - a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cum în zilele prea sfinţitului episcop Grigorie au venit la Roma şi cealaltă pe mare, trimise de prea sfinţitul patriarh Gherman; apoi cum, nu de mult, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a dus iarăşi singură la Roma. Acestea auzindu-le ei, şi-au scris acele minunate povestiri, însemnând vremea şi ziua ducerii icoanei celei preacurate din Roma. Apoi, întorcându-se în Constantinopol, au spus împăratului, maicii lui, Teodora, şi prea sfinţitului patriarh Metodie. Aceia îndată şi-au adus aminte de icoana găsită la limanul mării şi au grăit între ei: "Oare nu este aceasta icoana cea din Roma?" După aceasta îndată s-au trimis de către episcopul Romei soli vestiţi la împărat şi la patriarhul Constantinopolului, cărora arătându-le acea sfântă icoană, care a fost găsită la malul mării, romanii îndată au cunoscut-o şi cu lacrimi au căzut înaintea ei, spunând tuturor că aceea este icoana care a plecat de la ei din Roma. Apoi, socotind ziua cea însemnată şi ceasul plecării ei din Roma şi sosirea la Constantinopol, au găsit că într-o zi şi o noapte a mers cale depărtată şi preamăreau atotputernica tărie a lui Dumnezeu Atunci Prea Sfinţitul patriarh Metodie cu tot clerul şi împăratul cu toată suita luând acea icoană din palatele împărătesei, petrecuţi de tot poporul, au dus-o în Halcopatria şi a fost pusă cu cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, bucurându-se de atâta dăruire ce li s-a dat. Din acel timp acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu s-a numit Romanca, pentru că venise de la Roma şi se făcea de la dânsa foarte multe minuni. Acestea s-au aflat despre acele două icoane făcătoare de minuni, care au fost în Constantinopol. Despre cea dintâi, care s-a numit Odighitria, zugrăvită de Sfîntul Luca şi de cealaltă care s-a zugrăvit de Sfîntul Gherman; pe cea din Lida şi mai pe urmă s-a numit Romanca. Însă, acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care a mers din Constantinopol în Rusia prin văzduh, la locul ce se numeşte Tihfini, nu se ştie care este, Odighitria sau Romanca sau altă icoană oarecare izvorâtoare de darul minunilor.

Iar noi de lucrurile cele neştiute, neiscodind cu deşartă iubire de încercare şi neispitind judecăţile cele neştiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu bunăcuviinţă fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu credinţă la dânsa, o sărutăm cu dragoste şi cu frică, ne închinăm cu evlavie privind spre dânsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărăţeşte la cer împreună cu Născătoarea de Dumnezeu. Şi slăvim şi pe Cel născut dintr-însa, Hristos, Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aducerea Cinstitului Veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserica din Vlaherna (2 iulie) Pe vremea binecredinciosului împărat grec Leon şi a soţiei sale, Verina, erau în Constantinopol doi bărbaţi cinstiţi din rânduiala senatorilor, anume Galvie şi Candid, fraţi buni după trup. Aceştia sfătuindu-se, au rugat pe împărat să-i lase să plece la Ierusalim, ca să se închine Sfintelor Locuri. Şi fiind sloboziţi, au plecat la drum şi, ajungând în Palestina, au mers în Galileea, vrând să ajungă în Nazaret, ca să vadă sfânta casă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care - prin buna vestire a Arhanghelului Gavriil şi prin venirea Sfântului Duh -, a zămislit negrăit pe Dumnezeu Cuvântul. Deci mergând acolo şi închinându-se, s-au odihnit într-un sat mic, ce se întâmplase acolo aproape, căci se însera. Iar după dumnezeiasca purtare de grijă, au găzduit în casa unei femei văduve, evreică, care era bătrână cu anii şi cinstită prin viaţă curată. Şi pregătindu-se cina pentru dânşii, au văzut înăuntru o cămară osebită, în care erau multe lumânări aprinse, ardea tămâie şi ieşea bună mireasmă de aromate, căci acolo era ascuns cinstitul veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. încă zăceau lângă cămara aceea şi mulţi bolnavi, iar Galvie şi Candid, văzând aceasta, se minunau de acel lucru străin şi socoteau că acolo se păzeşte ceva din Legea veche. Deci rugând pe acea femeie cinstită să cineze cu dânşii, au întrebat-o: „Ce este în cămara aceea luminată de atâtea lumânări şi plină de miresme de tămâie, şi pentru ce zac neputincioşii lângă ea?" Iar ea tăinuia la început lucrul cel ascuns de

dânsa, dar minunile care se făceau, nu putea să le tăinuiască. Deci a zis către dânşii: „O, cinstiţi bărbaţi, iată, precum vedeţi, aceşti bolnavi care zac aici, toţi aşteaptă tămăduiri de neputinţele lor. Pentru că în acest loc, orbii se luminează, ologii se îndreptează, diavolii se izgonesc din oameni, surzii aud, limbile celor muţi se dezleagă spre grăire şi toate bolile cele nevindecate, aici se tămăduiesc lesne". Iar Galvie şi Candid, auzind aceasta, au început mai cu dinadinsul a o întreba pricina pentru care s-a dăruit acelui loc un dar şi o putere de nişte faceri de minuni ca acestea. Iar ea tăinuind încă adevărul, a zis: „Se povesteşte în neamul nostru evreiesc că unuia din părinţii noştri cei de demult, i s-a arătat Dumnezeu în acest loc. Din acel timp, locul acesta s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi într-însul se fac multe minuni". Iar ei, luând aminte la cuvintele femeii, mai mult se aprindeau cu dorinţa inimii spre aflarea adevărului, precum altădată Luca şi Cleopa, cei ce au zis: Oare nu erau inimile noastre arzând întru noi? Deci au zis cu strigare: „O, preafericită femeie, te jurăm cu Dumnezeul cel viu, să ne spui adevărul. Pentru că noi nu pentru altă pricină am suferit atâta cale de la Constantinopol şi până aici, decât numai să vedem toate locurile sfinte care sunt în Palestina, şi aici să dăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu. Iar de vreme ce auzim că în casa ta este un loc sfânt şi făcător de minuni, voim să aflăm cu dinadinsul despre dânsul cum s-a sfinţit şi pentru care pricină se lucrează puteri întru dânsul". Iar femeia, fiind jurată cu numele lui Dumnezeu, a suspinat din adâncul inimii şi, vărsând lacrimi din ochi, a grăit către dânşii: „O, bărbaţi aleşi, această taină dumnezeiască, care acum mă siliţi să v-o spun, nu s-a ştiut de nimeni până astăzi; dar, de vreme ce vă văd oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu, am să vă spun această taină ascunsă, nădăjduind ca ceea ce veţi auzi de la mine, veţi păzi şi nu veţi spune la nimeni. Aici la mine este ascuns veşmântul Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Hristos Dumnezeu. In timpul când ea s-a mutat de la cele pământeşti la cele cereşti, era acolo, la vremea îngropării ei, una din strămoaşele mele, văduvă, căreia i s-a dat veşmântul acesta, după hotărârea însăşi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Aceea, luând veşmântul, l-a păzit cu cinste în tot timpul vieţii sale. Apoi, înainte de a muri, l-a încredinţat în paza unei fecioare din neamul său, poruncindu-i cu jurământ, ca nu numai veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-l păzească, ci şi fecioria ei s-o păzească pentru cinstea Preacuratei Fecioare Maria. Iar fecioara aceea, în tot timpul vieţii sale, păzind de asemenea cu multă cinste veşmântul acesta, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii, l-a încredinţat şi ea la altă fecioară curată şi cinstită din neamul său. Astfel că, din fecioară în fecioară, trecând mulţi ani, acest sfânt veşmânt a ajuns până la mine, smerita, care am îmbătrânit în

viaţă curată fără bărbat. Iar de vreme ce în neamul meu nu se află nici o fecioară căreia aş fi putut să-i încredinţez această taină, vă spun vouă despre dânsa, ca să ştiţi că, pentru acest cinstit veşmânt, care se găseşte în camera mea dinăuntru, se săvârşesc acele minuni aici. Insă vă rog să nu spuneţi taina aceasta nimănui, nici în Ierusalim, nici oriunde vă veţi duce". Iar Galvie şi Candid, auzind de veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au umplut de spaimă şi de negrăită bucurie, şi au făgăduit cu lacrimi că vor păzi taina. Şi au rugat-o pe femeie să nu-i oprească să petreacă toată noaptea, în cămara aceea, în rugăciuni, lângă sfântul veşmânt. Deci intrând înăuntru, au văzut sicriul în care era păzit cu cinste sfântul veşmânt al Maicii Domnului, în jurul căruia ardeau multe lumânări şi era bună mireasmă de aromate. Atunci au început mai cu dinadinsul a face rugăciuni cu lacrimi şi cu multe închinăciuni către Dumnezeu şi către Preasfânta Lui Maică. Şi aveau un singur gând amândoi, cum ar putea dărui acea vistierie de mare preţ cetăţii împărăteşti. Apoi, sfătuindu-se ei, au măsurat sicriul în lăţime, lungime şi înălţime, şi au însemnat asemănarea lui din ce fel de lemn era. Deci, luminându-se de ziuă, şi-au isprăvit rugăciunile lor şi au ieşit din camera aceea, mulţumind femeii că i-a lăsat să stea toată noaptea înaintea cinstitului veşmânt. Apoi, dând îndestulată milostenie săracilor ce se aflau acolo, au plecat spre Ierusalim, fiind petrecuţi de femeia aceea, căreia i-au făgăduit că, până se vor întoarce în patria lor, iarăşi au să mai vină să se închine înaintea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci ajungând ei la Ierusalim, s-au închinat Făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormântului Domnului. Şi cercetând toate sfintele locuri dimprejurul Ierusalimului, au chemat la dânşii un lucrător de lemn şi i-au poruncit să le facă un sicriu de lemn vechi, după măsura şi asemănarea arătată lui de dânşii. Iar după ce sicriul a fost făcut, au cumpărat pentru el un acoperământ ţesut cu aur şi s-au întors la femeia aceea. Şi ajungând la casa ei, i-au arătat acoperământul cel ţesut cu aur, rugând-o să-i lase să acopere cu el sicriul cinstitului Veşmânt al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi să le dea voie ca să stea toată noaptea la rugăciune lângă sicriu. Şi câştigând ei aceea, au căzut cu feţele la pământ înaintea sicriului şi au udat pământul cu lacrimi, rugându-se Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca să nu-i oprească a se atinge de sicriul său cel cu veşmântul, ca să-l ia cu dânşii. Iar când era la miezul nopţii şi când toţi dormeau, au luat sicriul cu frică şi, scoţându-l din cameră, l-au ascuns în careta lor, iar în locul aceluia au pus celălalt sicriu, care a fost făcut din lemn vechi în Ierusalim şi, învelindu-l cu acoperământul ţesut cu aur, au stat până la ziuă, rugându-se. Iar după ce s-a luminat de ziuă, au

mulţumit acelei cinstite femei şi, închinându-i-se ei, au dat multă milostenie săracilor, apoi au plecat cu negrăită bucurie. Şi ajungând la Constantinopol, la început n-au spus nimănui despre aducerea sfântului veşmânt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vrând ca să ascundă la dânşii acea nepreţuită vistierie. Deci, zidind în casa lor o bisericuţă mică, în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Marcu, au pus într-însa sicriul acela cu sfântul veşmânt, nu la arătare, ci întru ascuns. Iar după ce au văzut că nu pot să tăinuiască sfinţenia cea atât de mare a veşmântului Maicii Domnului, pentru minunile care se făceau cu dânsul, s-au dus şi au înştiinţat pe marele împărat Leon şi pe soţia lui, împărăteasa Verina, asemenea şi pe Preasfinţitul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului. Iar aceştia, umplându-se de negrăită bucurie, s-au dus la casa şi biserica lui Galvie şi Candid şi, descoperind acel cinstit sicriu, au văzut nestricat, după atâţia ani, sfântul veşmânt al Maicii Domnului. Şi s-au atins de dânsul cu frică şi cu bună cucernicie, sărutându-l cu toată dragostea. Apoi l-au luat de acolo şi l-au dus cu slavă şi cu prăznuire în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna. Deci l-au pus acolo într-un sicriu împodobit cu aur, cu argint şi cu pietre scumpe, şi au hotărât ca în toţi anii să se prăznuiască punerea veşmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în ziua de doi iulie, întru cinstea şi slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Celui născut dintr-însa, Hristos Mântuitorul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Notă - Vlaherna a fost un loc din Constantinopol, care se afla la malul portului corăbiilor şi a fost numit astfel după un oarecare slăvit voievod al sciţilor, care se numea Vlahern şi fusese ucis în acel loc, unde, după aceea, s-a zidit biserică prea aleasă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Arătarea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită Tolgsca (8 august) In anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos 1314, în zilele Sfântului Petru, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Iar Prohor, episcopul Rostovului şi al Iaroslavului, care de alţii era numit Trifon, cercetându-şi păstoria sa, s-a dus şi în mănăstirea

Cuviosului Chirii Bieloezerski şi de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul râului Şecsna, care curge în Volga. Şi călătorind pe râul Volga, s-a îndreptat spre cetatea Iaroslav. Iar când era aproape la şase stadii de Iaroslav, înserându-se, s-a oprit pentru înnoptare la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea şi, suindu-se în deal, şi-a întins cortul. Şi era oprirea lui în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este o pădure mare şi un pârâu ce se numeşte Tolga, care se varsă în Volga. Şi rămânând episcopul noaptea acolo, s-a deşteptat la miezul nopţii şi a văzut lumină în cortul său. Deci, sculându-se în grabă şi ieşind din cort, a văzut pe toţi ce erau cu dânsul dormind - preoţi, clerici, slugi şi păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Şi întorcându-se el spre râu, a văzut de cealaltă parte a râului un stâlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, şi un pod peste Volga până la stâlpul acela; deci se mira episcopul cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu, şi-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieşit din cort şi a mers la râu, nedeşteptând pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemn; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa şi se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Apoi, trecând în partea cealaltă şi apropiindu-se de stâlp, a văzut chipul Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ţinând în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos, stând nu pe lemn, ci în văzduh, la înălţime de la pământ mai mult de cinci coţi, cât să nu o ajungă omul cu mâinile. Şi a început episcopul a se ruga cu căldură, închinându-se la chipul acela şi curgându-i lacrimi din ochi; şi, rugându-se din destul, s-a întors înapoi, uitându-şi toiagul în locul în care se rugase. Deci, trecând iarăşi podul cel văzut peste râu, a intrat în cortul său, toţi dormind şi neştiind nimeni de umblarea sa peste râul Volga, şi s-a odihnit până dimineaţă. Apoi, făcându-se ziuă şi toţi sculându-se din somn, au cântat Utrenia după obicei. Şi când era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit şi au spus arhiereului că aseară puseseră toiagul în cort şi nu se ştie ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducându-şi aminte că uitase toiagul de cealaltă parte a râului şi înţelegând că Dumnezeu voieşte ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba. Apoi, abia grăind, le-a spus pe rând ce a văzut şi cum a trecut peste Volga; şi le-a poruncit să treacă râul Volga şi să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul. Şi trecând slugile râul Volga, au căutat toiagul arhieresc şi au aflat în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, stând acum nu în văzduh, ci pe pământ între copaci, şi aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci,

închinându-se icoanei, au luat toiagul şi s-au întors la arhiereu, spunându-i de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsând calea ce ducea spre cetate, a trecut râul Volga cu toţi oamenii ce erau cu dânsul şi, văzând chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, luminat de stâlpul cel de foc şi, căzând, a început a se închina cu osârdie, vărsând rugăciuni fierbinţi cu lacrimi şi sărutând-o cu dragoste, bucurându-se şi veselindu-se cu duhul. Şi se bucurau şi cei ce erau cu dânsul şi vărsau lacrimi de bucurie, şi făceau multe închinăciuni şi rugăciuni. Şi s-a făcut acea minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în opt zile ale lunii august, în care se cinsteşte pomenirea Sfântului Emilian, episcopul Cizicului. Şi a început episcopul în acelaşi ceas a tăia pădurea cu mâinile sale, curăţind locul acela, şi a pregătit lemne de biserică. Acelaşi lucru lau făcut toţi cu osârdie şi au croit în aceeaşi zi o biserică mică pe care au şi întemeiat-o până la amiază. Despre acest lucru s-au înştiinţat toţi din cetatea Iaroslavului şi mulţime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici şi mireni, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi neputincioşi, care, văzând icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat şi se închinau la ea cu osârdie, ajutând la lucrul ce se făcea, tăind lemne şi ajutând meşterilor. Deci săvârşindu-se acea mică biserică, episcopul a sfinţit-o în aceeaşi zi spre seară, ducând în ea acel chip făcător de minuni. Şi slujind în ea, a numit-o în numele cinstitei Intrări în biserică a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, iar prăznuirea arătării icoanei a aşezat a se săvârşi în opt zile ale lunii august. Şi câţi din popor erau bolnavi atunci, toţi au luat tămăduire cu darul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Iar arhiereul a poruncit ca lângă această biserică să fie mănăstire şi a numit egumenul în aceeaşi zi. De atunci s-a aşezat acolo un locaş, întâi mic, iar după o vreme, mai mare şi ales. Acel locaş este şi până acum, păzit fiind de Dumnezeu. El se numeşte Tolgsca, de la râul Tolga, care se varsă acolo în Volga. Iar din ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvârşii, dintre care cele mai alese sunt acestea: In anul 6900 - adică 1392 de la naşterea lui Hristos -, în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cântând fraţii în biserică Utrenia, la a noua pesnă, când preotul a zis: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim", îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir din mâna dreaptă şi a umplut biserica de mare şi bună mireasmă. Deci toţi privind acea minune cu mirare şi cu spaimă, au proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică. Iar după Utrenie au cântat paraclisul şi după

ce l-au sfârşit, au cântat: „Stăpână, primeşte rugăciunea robilor...". Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stâng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgând două izvoare de mir, unul din mâna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi altul din piciorul stâng al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar egumenul şi fraţii, văzând acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune şi cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvântare din acel sfânt mir pe frunţile lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci câţi se ungeau cu el, fiind cuprinşi de orice neputinţă, îndată câştigau sănătate. După aceea, trecând câtăva vreme, un bărbat dregător cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părţile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpânitor în cetatea Iaroslav. Şi venind el cu femeia şi cu oamenii săi, a şezut în luntre, ca să călătorească pe apa râului în sus. Iar acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decât patru ani de la naştere. Acel prunc îmbolnăvindu-se pe cale, a murit şi l-au adus mort la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrând să-l îngroape acolo. Deci tatăl şi mama copilului plângeau în faţa icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se tânguiau nemângâiaţi, căci nu mai aveau alt fiu. Şi îngrijind ei trupul mortului, au pregătit groapa şi cele de îngropare, de la întâiul ceas până la al nouălea. Şi cântându-se rugăciunea şi obişnuita rânduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort şi a vorbit. Atunci toţi s-au înspăimântat şi s-au bucurat, dar mai ales părinţii s-au umplut de mare bucurie, deoarece şi-au luat copilul viu şi sănătos; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui. Iar după câţiva ani, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a întâmplat un foc mare în mănăstire şi văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încât fraţii nu au putut să deschidă uşile bisericii şi să scoată câte ceva de acolo. Deci biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea şi toţi credeau că a ars şi icoana cea făcătoare de minuni întrînsa şi se întristau pentru aceasta foarte. Insă după acel foc au găsit acea sfântă icoană afară din biserică, în dumbravă, stând întreagă pe un copac, strălucită cu lumină, fiind scoasă din foc nu de mâini omeneşti, ci de mâini îngereşti. Deci iarăşi au luat-o cu bucurie şi îndată au zidit o biserică mai frumoasă decât cea dintâi, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, încât acum se vede biserică şi mănăstire zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează şi acum a face minuni, curgând ca din izvor din sfânta icoană, dând tămăduiri la toate neputinţele şi izgonind duhurile viclene din oameni.

Despre acele minuni se scrie pe larg în locaşul acela, iar noi, din cele multe, am pomenit puţine, pentru că nu ne ajunge vremea ca să proslăvim pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, şi să cinstim cu binecuvântată închinăciune preacinstita ei icoană, pe care toate neamurile creştine sunt datoare să o cinstească, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Zidirea Bisericii cinstitei Adormiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Pecersca (14 august) Să se ştie de toţi că în sfânta lavră cea mare făcătoare de minuni a cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, care este cea dintâi în tot pământul Rusiei, biserica de piatră a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost zidită, împodobită şi sfinţită cu voia şi cu purtarea de grijă a Domnului însuşi şi cu mijlocirile şi rugăciunile Preacuratei Maicii Lui. Deci întâi pentru începutul cel făcut cu minune al zidirii ei, să începem cuvântul cu fericitul episcop Simeon, astfel: Pe pământul nemţesc a fost un domn, African, frate cu Iacun cel orb, care a fugit oarecând în haine ţesute cu mătase şi a mers cu ceata sa după Iaroslav, bătându-se cu Mstislav, fratele lui cel cumplit. Acest African avea doi fii, Friand şi Şimon; iar după moartea tatălui lor, Iacun i-a izgonit pe amândoi din stăpânirea lor. Deci Şimon a venit în Rusia, la binecredinciosul domn Iaroslav, care, primindu-l, îl avea în cinste şi l-a dat lui Vsevolod, fiul său, ca să fie mai mare la dânsul. Acest Şimon a luat stăpânire mare la Vsevolod, având mare dragoste pentru Sfânta Mănăstire Pecersca; iar pricina dragostei lui a fost aşa: In timpul domniei lui Iziaslav Iaroslavici în Kiev, au venit polovţii asupra pământului Rusiei; deci s-au adunat împotriva lor trei domni Iaroslavici: Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod, având cu sine şi pe acest Şimon. Aceştia au mers la Cuviosul Antonie pentru rugăciune şi binecuvântare de război. Iar stareţul, deschizând nemincinoasa sa gură, le-a spus despre pierzarea care era să fie lor; iar acest neamţ, căzând la picioarele stareţului, s-a rugat să fie păzit de nişte primejdii ca acestea. Iar fericitul i-a zis: „O, fiule, mulţi din voi vor cădea de ascuţişul săbiei

şi, fugind de vrăjmaşi, vor fi călcaţi şi răniţi şi se vor îneca în apă; iar tu, fiind mântuit, ai să fii pus aici în biserica care se va zidi". Şi fiind ei la râul Alţii, ostile s-au lovit din amândouă părţile şi, prin mânia lui Dumnezeu, creştinii au fost biruiţi. Iar domnii fugind, voievozii au fost ucişi cu mulţi ostaşi într-acea lovire, unde şi Şimon a căzut rănit în mijlocul lor. Deci, privind în sus spre cer, a văzut o biserică mare şi şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului, care le-a auzit oarecând, şi a zis: „Doamne, izbăveşte-mă de această moarte amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie". Şi îndată o putere l-a scos de acolo, dintre cei morţi, l-a tămăduit de răni şi pe toţi ai săi i-a găsit întregi şi sănătoşi. Apoi, întorcându-se, a mers iarăşi la fericitul Antonie şi i-a spus lui, afară de aceasta, un lucru de mirare, zicând aşa: „Tatăl meu, African, a făcut o cruce foarte mare, ca de zece coţi, şi pe ea a închipuit asemănarea dumnezeieştii întrupări a lui Hristos. Şi făcându-i cinste acesteia, a pus un brâu pe mijlocul ei, având cincizeci de grivne de aur şi pe capul ei o cunună de aur; iar când Iacun, unchiul meu, m-a izgonit din stăpânirea mea, eu am luat brâul de la Hristos şi cununa de pe capul Lui. Atunci am auzit un glas de la chipul Care s-a întors spre mine şi mi-a zis: «Omule, să nu pui nicidecum pe capul tău această cunună, ci s-o duci la locul cel pregătit ei, unde cuviosul va zidi biserica Maicii Mele, şi s-o dai în mâinile aceluia, ca s-o atârne înaintea jertfelnicului Meu». Iar eu, de frică, am căzut şi zăceam amorţit ca un mort. Iar după aceea, sculândumă, am intrat în corabie şi, călătorind noi, s-a făcut un vifor mare, încât noi toţi ne deznădăjduisem de viaţă. Atunci mi-am adus aminte de brâul de care uitasem cu totul şi am început a striga: «Doamne, iartă-mă că mor astăzi pentru acest brâu, pe care l-am luat de la cinstitul Tău chip cel cu asemănare de om». Atunci deodată am văzut o biserică sus şi gândeam: «Care este această biserică?» Şi s-a auzit un glas de sus, zicând: «Aceasta este biserica care va fi zidită de cuviosul, în numele Maicii Domnului, precum o vezi cu mărimea şi înălţimea. El o va măsura cu brâul cel de aur, de douăzeci de brâie în lărgime, de treizeci în lungime, iar în înălţime va fi de cincizeci; iar tu vei fi pus într-însa». Făcându-se aceasta, s-a liniştit marea, iar noi toţi am proslăvit pe Dumnezeu şi ne-am mângâiat cu bucurie foarte mare, că scăpasem de moartea cea amară". Povestind acestea, Şimon a zis Cuviosului Antonie: „Iată, părinte, până acum nu ştiam unde se va zidi biserica ce mi s-a arătat, până ce nu am auzit din cinstita ta gură, că aici am să fiu pus în biserica ce se va zidi". Deci îndată a luat brâul de aur şi l-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Iată măsura temeliei acelei biserici".

Asemenea dându-i şi cununa, a zis: „Iar această cunună să se pună la Sfântul Jertfelnic". Iar stareţul a lăudat pe Dumnezeu pentru aceasta şi a zis: „Fiule, de acum înainte nu te vei mai numi Şimon, ci Simon îţi va fi numele". Apoi Sfântul Antonie, chemând pe fericitul Teodosie, a zis: „Simone, acesta va ridica biserica aceea". Apoi sfântul a dat fericitului brâul şi cununa şi de atunci Simon avea mare dragoste către Sfântul Teodosie; şi i-a dat multă avere, pentru întemeierea bisericii celei arătate de Dumnezeu şi se ducea la dânsul adeseori. Iar odată Simon s-a dus la fericitul Teodosie şi, după obişnuita lui vorbă, i-a zis: „Părinte, doresc un dar de la tine!" Iar Teodosie i-a răspuns: „O, fiule, ce pofteşti măria ta de la smerenia noastră?" Şi a zis: „Imi trebuie de la tine un dar foarte mare şi mai presus de puterea mea!" Teodosie i-a zis iar: „Fiule, ştii sărăcia noastră, că de multe ori nu avem nici pâine pentru hrana de toate zilele şi altceva nu ştiu dacă am". Simon a zis: „Dacă vei voi, îmi vei da, că poţi după darul ce ţi-a dat Domnul, care te-a numit cuvios. Căci luând eu cununa de pe capul lui Iisus, El mi-a zis: «S-o duci la locul gătit ei şi s-o dai în mâinile cuviosului, care va zidi biserica Maicii Mele!» Deci aceasta doresc de la tine, să-mi dai mie cuvânt, că mă va binecuvânta sufletul tău, precum în viaţă, aşa şi după moartea mea şi a ta". Sfântul a răspuns: „O, Simone, cererea ta este mai presus de putere; dar dacă mă vei vedea ducândumă din lumea aceasta şi după ducerea mea biserica va fi aşezată aici şi rânduielile cele obişnuite vor fi păzite într-însa, să fii încredinţat că am îndrăzneală către Dumnezeu; iar acum nu ştiu dacă este primită rugăciunea mea!" Simon a zis: „Eşti mărturisit de Domnul, pentru că eu singur am auzit despre tine, din preacurata gură a sfântului Lui chip. De aceea mă rog ţie, ca, precum te rogi pentru monahii tăi, tot aşa să te rogi şi pentru mine, păcătosul, şi pentru fiul meu, Gheorghe, şi pentru toţi ai neamului meu". Iar sfântul s-a făgăduit şi a zis: „Mă rog nu numai pentru aceştia, dar şi pentru toţi cei ce iubesc acest loc sfânt". Atunci Simon, închinându-se până la pământ, a zis: „Părinte, nu voi ieşi de aici, până nu mă vei încredinţa prin scrisoare". Deci cuviosul, fiind silit pentru dragostea lui, a scris astfel: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, a sfintelor puteri celor fără de trupuri...", şi celelalte cuvinte ale rugăciunii preoţeşti cea de iertare, care se sfârşeşte prin acestea: „Să fii iertat în veacul acesta şi în cel ce va să fie, când va veni Dreptul Judecător să judece viii şi morţii". De atunci a început a se pune această rugăciune în mâinile celor ce au murit, precum Simon poruncise cel dintâi să-i fie pusă în mâna lui. Sfântul a mai scris lângă această rugăciune a lui Simon şi aceasta: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Impărăţia Ta, ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui. Deci atunci, Stăpâne, învredniceşte şi pe robii Tăi, Simon şi Gheorghe, să stea de-a

dreapta Ta, întru slava Ta şi să audă glasul Tău cel bun: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Impărăţia cea gătită pentru voi de la alcătuirea lumii". Şi a zis iar Simon: „Părinte, roagă-te şi pentru aceasta: Să se ierte păcatele părinţilor mei şi ale rudeniilor mele!" Iar cuviosul Teodosie, ridicându-şi mâinile, a zis: „Să vă binecuvinteze Domnul din Sion şi veţi vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii voastre, până la cei mai de pe urmă ai neamului vostru!" Iar Simon a luat rugăciunea şi binecuvântarea de la sfântul ca pe un mărgăritar de mare preţ, dorind să nu lase scrisoarea aceea nici când se va duce în mormânt, precum a şi fost la urmă. Iar el fiind neamţ mai înainte, de atunci, cu darul lui Dumnezeu şi prin învăţătura Sfântului Teodosie, a lăsat nebunia latinească şi a primit cu adevărat credinţa ortodoxă a lui Hristos, cu toată casa sa, în care erau ca la trei mii de suflete, împreună cu preoţii lor. Iar aceasta s-a făcut pentru minunile ce se făceau de către cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi. Apoi, după multă vreme, când s-a întemeiat sfânta biserică a Pecerscăi, întâi s-a pus într-însa Simon, după descoperirea de sus şi după proorocia Cuviosului Antonie. Drept aceea, acest Simon vrednic de laudă a arătat aievea, după darul ce i s-a dat, că zidirea sfintei biserici Pecersca, mai înainte de a fi pe pământ, s-a închipuit şi s-a zugrăvit mai întâi pe cer; astfel că s-a împlinit cuvântul psalmistului: Insuşi cel Preaînalt a întemeiat-o pe ea. Acest lucru s-a adeverit după aceasta şi mai arătat, prin mijlocirea Impărătesei cerului, în acest chip: trecând câţiva ani, după ce Simon a dat brâul şi coroana, au venit din Constantinopol la cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, patru meşteri bisericeşti, zidari de piatră, oameni foarte bogaţi, şi au grăit: „Unde voiţi să începem a zidi biserica?" Iar ei au răspuns: „In locul unde va arăta Domnul!" Meşterii au zis: „Minunat lucru! Vremea morţii voastre o ştiţi, iar locul bisericii nu l-aţi însemnat încă, dându-ne nouă atâta aur pentru plată!" Iar Cuvioşii Antonie şi Teodosie au chemat pe toţi fraţii şi au întrebat pe greci, zicând: „Spuneţi-ne adevărul, ce este ceea ce grăiţi?" Meşterii au răspuns: „Noi dormeam în casele noastre, şi dimineaţa, când a răsărit soarele, au venit la fiecare dintre noi nişte tineri frumoşi la chip şi ne-au zis: «Vă cheamă împărăteasa la Vlaherna!» Şi ducându-ne, am luat cu noi pe prietenii şi rudeniile noastre şi am ajuns în Vlaherna toţi o dată. Şi întrebându-ne, am aflat că am fost chemaţi la împărăteasa cu aceleaşi cuvinte şi de aceeaşi soli. Deci am văzut pe Impărăteasă şi mulţime de ostaşi împrejurul ei, şi ne-am închinat ei, iar ea ne-a zis: «Voiesc să-mi zidesc o biserică în Kievul Rusiei şi vă poruncesc să vă luaţi aur pentru trei ani şi să vă duceţi să începeţi zidirea ei».

Noi, închinându-ne, am zis: «O, Doamnă Impărăteasă, ne trimiţi în ţară străină! La cine vom merge?» Iar ea ne-a zis: «Iată, trimit şi pe Antonie şi Teodosie, aceştia care stau aici de faţă». Iar noi am zis: «Atunci pentru ce ne dai aurul acesta pentru trei ani? Spune-le acestora pentru noi, ca să avem hrană şi cele de trebuinţă. Că tu singură ştii cu ce ne vei dărui pe noi». Iar împărăteasa ne-a zis: «Acest Antonie vă va binecuvânta numai la lucru şi se va duce la odihna veşnică; iar Teodosie, în al doilea an, va merge după dânsul. Pentru aceea luaţi aur pentru plata voastră şi mergeţi; iar a vă dărui pe voi cineva ca mine, nimeni nu poate, căci eu vă voi da cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit şi singură voi veni să văd biserica şi voi locui într-însa». După acestea ne-a dat moaştele Sfinţilor Mucenici Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Areta, Iacov şi Teodor, zicându-ne: «Să puneţi acestea în temelia bisericii!» Iar noi luând sfintele moaşte, aurul şi toate cele de trebuinţă, am întrebat pe împărăteasă de mărimea bisericii şi ea ne-a zis: «Măsura am trimis-o; este brâul Fiului meu, după porunca Lui; însă ieşiţi la văzduh şi vedeţi mărimea ei». Iar noi am ieşit şi am văzut biserica în văzduh. Deci, intrând iarăşi, ne-am închinat Impărătesei şi am întrebat-o: «O, Doamnă, care o să fie numele bisericii?» Iar ea ne-a zis: «Voiesc să o numesc în numele meu». Iar noi n-am îndrăznit să o întrebăm cum îi este numele. Insă împărăteasa singură a zis: «Biserica va fi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu». Şi dându-ne această icoană, ne-a zis: «Aceasta îmi va ţine locul». Iar noi, închinându-ne ei, am plecat la casele noastre, având această icoană, pe care am luat-o din mâinile împărătesei". Auzind toţi acestea, au proslăvit pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El. Iar Sfântul Antonie a zis meşterilor: „O, fiilor, noi niciodată n-am ieşit la voi, din acest loc". Iar grecii au zis cu jurământ: „Din mâinile voastre am luat aurul Impărătesei, înaintea multor martori! Dar şi până la corabie v-am petrecut împreună cu aceia şi, după plecarea voastră, petrecând o lună acasă, am pornit pe cale şi astăzi este a zecea zi de când am ieşit din Constantinopol". Iar Cuviosul Antonie iarăşi le-a zis: „O, fiilor, de mare dar v-a învrednicit pe voi Hristos, căci sunteţi săvârşitori ai voii Lui. Tinerii ce v-au chemat pe voi sunt îngerii prea luminaţi, iar Impărăteasa cea din Vlaherna, care s-a arătat vouă în chip simţit, este Insăşi Preasfânta Născătoare şi pururea Fecioară Maria! Iar ostaşii dimprejurul ei sunt iarăşi îngereştile puteri cele fără de trupuri. Asemănarea noastră şi aurul dat vouă, Dumnezeu ştie, precum singur a voit a face pentru robii Săi. Deci binecuvântată este venirea voastră şi aţi avut bună împreună călătoare pe această icoană cinstită a Născătoarei de Dumnezeu, care vă va răsplăti pe voi, precum s-a făgăduit, cu cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu

s-au suit, căci acestea nimeni nu poate să le dea, decât numai aceea şi Fiul ei, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, al Cărui brâu şi coroană au fost aduse aici de către Simon neamţul, căruia i-au fost spuse măsura, lungimea, lărgimea şi înălţimea bisericii Preacuratei de către un glas venit din cer, de la slava cea de mare cuviinţă". Iar grecii cu frică s-au închinat sfinţilor şi au întrebat, ca şi mai înainte, unde este locul pentru zidirea bisericii. Iar Cuviosul Antonie a zis: „Trei zile vom petrece rugându-ne, şi Domnul ne va arăta locul". Iar la începutul acelui lucru, prin îndemnare dumnezeiască, s-a adunat pe câmp o mulţime de oameni nechemaţi de nimeni, alegând locul pentru întemeierea acestei biserici. Deci unii zicând unele, iar alţii, altele, nu aflau loc cuviincios. Iar moşia domnească era aproape şi iată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mergea pe alături binecredinciosul domn Sviatoslav, care, văzând atât de mult popor, a întrebat ce fac acolo. Şi înştiinţânduse el, a abătut calul din cale şi s-a apropiat de dânşii şi ca îndemnat de Dumnezeu, le-a arătat locul pe moşia sa şi le-a poruncit ca acolo să zidească biserica aceea. Insă cuvioşii s-au rugat până la trei zile. Deci, Cuviosului Antonie, rugându-se în noaptea întâi, i S-a arătat Domnul, zicându-i: „Antonie, ai aflat dar înaintea Mea". Iar Cuviosul Antonie a zis: „Doamne, dacă am aflat dar înaintea Ta, să fie rouă peste tot pământul, iar locul pe care binevoieşti a-l sfinţi, să fie uscat". Iar dimineaţa a aflat locul uscat unde este acum biserica; iar peste tot pământul era rouă. Asemenea, rugându-se Sfântul Antonie în noaptea a doua, a zis: „Doamne, să fie peste tot pământul uscat, iar pe sfântul loc rouă". Deci, mergând, a aflat aşa. Iar a treia zi, stând la locul acela, s-a rugat. Apoi Cuviosul Antonie a binecuvântat locul, a măsurat lungimea şi lăţimea cu brâul Domnului Hristos cel de aur, adus de Simon de la nemţi, după măsura pe care Simon a auzit-o din cer, pe când era pe mare. Apoi Cuviosul Antonie ridicându-şi mâinile spre cer, a zis cu mare glas, precum de demult a zis Ilie: „Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă astăzi cu foc, ca să cunoască toţi oamenii aceştia, că Tu eşti cel ce voieşti aceasta". Şi îndată a căzut foc din cer şi a ars toate vreascurile şi mărăcinii, a lins roua şi a făcut şanţ în chipul săpăturii pe locul cel măsurat. Iar cei ce erau cu sfântul, de frică au căzut ca morţi. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile osârdnice ale credincioşilor în frunte cu ale Cuviosului Antonie, s-a adeverit desăvârşit locul cel ales de Dumnezeu, precum şi mai înainte darul Domnului se arăta trecând spre locul acela, la rugăciunea Sfântului Teodosie - precum se scrie în viaţa lui -, că uneori trecea văpaie ca un curcubeu de la biserica cea veche, iar alte ori treceau îngeri ducând icoana.

Deci astfel adeverindu-se locul, s-a întemeiat sfânta şi de minuni făcătoarea biserică Pecersca, cea de piatră, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de cuvioşii părinţii noştri, Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, în anul 6581 de la zidirea lumii; iar de la naşterea lui Hristos, 1073, pe vremea iubitorului de Dumnezeu episcop Mihail - preasfinţitul mitropolit Gheorghe fiind atunci la greci -, şi în zilele binecredinciosului domn Sviatoslav Iaroslavici, care cu mâinile sale a început a săpa şanţ de temelie şi a dat fericitului iconom Teodosie spre ajutor 100 de grivne de aur. Ei au pus în temelie sub zidiri şi moaştele sfinţilor mucenici, date meşterilor în Vlaherne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după a cărei proorocie, Cuviosul Antonie, mai trăind după aceea puţină vreme, s-a dus în acelaşi an la odihna veşnică. Iar fericitul Teodosie a început a avea mare sârguinţă pentru zidirea bisericii, însă şi el, la doi ani după mutarea Cuviosului Antonie, când înălţase acum din temelie biserica, s-a înălţat şi el de la pământ la cer. Iar când fericitul Ştefan a luat egumenia după fericitul Teodosie, a zidit desăvârşit sfânta biserică a Pecerscăi, în anul al treilea. Deci, fericitul Ştefan a văzut el însuşi acele minuni preaslăvite, cum meşterii au venit aducând icoana şi cum au spus vedenia Impărătesei din Vlaherna. De aceea, după plecarea sa din Mănăstirea Pecersca, întru pomenirea acelor preaslăvite minuni, a zidit la Clova biserica Vlaher-nei. Iar binecredinciosul domn Vladimir Vsevolodovici Monomahul, fiind tânăr, a văzut acele minuni, adică când a căzut foc din cer şi a ars şanţul acolo unde s-a pus temelia bisericii. Minunea aceasta s-a auzit în tot pământul Rusiei şi a mers şi voievodul Vsevolod din Pereiaslav împreună cu acest fiu al său, Vladimir, care atunci era bolnav, ca să vadă minunea aceea. Deci, învelindu-se Vladimir cu brâul cel de aur, îndată s-a însănătoşit cu rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Antonie şi Teodosie. De aceea, acest iubitor de Hristos, Vladimir, a luat măsură după această de Dumnezeu însemnată biserică a Pecerscăi şi întru a sa domnie a zidit în cetatea Rostov o biserică asemenea aceleia întru totul, în înălţime, în lungime şi în lăţime. Pe lângă aceasta a descris şi pe hârtie toate praznicele rânduite în această sfântă biserică, pentru îndreptarea bisericii sale. Iar fiul aceluia, voievodul Gheorghe, auzind de la tatăl său, Vladimir, ceea ce s-a făcut pentru această biserică, a zidit şi el în a sa domnie, în cetatea Suzdal, o biserică tot după acea măsură. Dar acum să mergem spre povestirea despre înfrumuseţarea icoanelor acestei sfinte biserici. După zece ani de la venirea meşterilor zidari de piatră, tot din Constantinopol au venit la fericitul Nicon, care pe atunci era egumen al Pecerscăi, meşterii zugravi de

icoane, şi i-au zis: „Adu-ne aici de faţă pe cei care s-au sfătuit cu noi pentru zugrăvirea icoanelor, că voim să ne înţelegem cu dânşii. Aceia ne-au arătat nouă să împodobim o biserică mică şi aşa ne-am şi tocmit cu dânşii în faţa a mulţi martori; dar acum iată că această biserică este foarte mare. Iar dacă nu, luaţi-vă aurul vostru, iar noi ne vom întoarce la Constantinopol". Iar egumenul, auzind aceasta, s-a îndoit şi a zis zugravilor: „Ce fel erau acei oameni, care s-au tocmit cu voi?" Iar zugravii arătându-i lui asemănarea, chipul şi numele lor - că unul era Antonie şi altul Teodosie -, egumenul a zis către dânşii: „Fiilor, nu putem noi să vă arătăm pe aceia, că mai înainte cu zece ani s-au dus la Domnul şi neîncetat se roagă pentru noi, păzind această biserică, ferindu-şi mănăstirea lor şi purtând de grijă de cei ce vieţuiesc într-însa". Acestea auzindu-le zugravii, s-au spăimântat de răspuns şi, aducând neguţători mulţi, care veniseră cu dânşii de acolo, au zis egumenului: „Inaintea acestora ne-am tocmit cu dânşii şi am luat aur din mâinile lor, iar tu nu voieşti să ni-i arăţi pe ei! De au murit, arată-ne nouă chipul lor, ca şi aceştia să-i vadă, doar au fost şi ei cu noi". Atunci egumenul a scos înaintea tuturor icoana Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi; iar grecii, văzând chipul lor, s-au închinat, zicând: „Aceştia sunt cu adevărat şi noi credem că sunt vii şi după moarte şi pot să ajute, să apere şi să mântuiască pe cei ce aleargă la dânşii". Atunci negustorii au dăruit egumenului mozaicul ce-l aduseseră de vânzare, cu care după aceea a fost înfrumuseţat Sfântul Altar. Apoi zugravii au început a se căi de greşeala lor şi spuneau acestea: „Când călătoream cu corabia la Caneva, iată am văzut biserica aceasta mare la înălţime şi am întrebat pe cei ce erau acolo: «Ce biserică este aceasta?» Şi au răspuns: «Este Pecersca, ai cărei împodobitori sunteţi voi». Iar noi, mâniindu-ne că era prea mare, voiam să fugim înapoi în jos, dar întracea noapte s-a pornit un vifor mare pe râu; iar când ne-am trezit de dimineaţă, neam aflat aproape de Tripoli şi luntrea mergea singură în susul apei, iar noi, oprind-o pe ea cu anevoie, am stat toată ziua socotindu-ne ce va fi aceasta, căci atâta cale am trecut-o într-o noapte, nevâslind, pe care alţii, cu mare osteneală, abia ar fi putut-o trece în trei zile. Iar în noaptea următoare am văzut în vedenie această biserică şi această icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicândune nouă: «Oamenilor, de ce vă tulburaţi în deşert, nesupunându-vă voii Fiului meu şi a mea? De nu mă veţi asculta şi veţi fugi înapoi, vă voi lua cu luntrea voastră şi vă voi duce la biserica mea. Şi aceasta să o ştiţi, că de acolo nu veţi mai ieşi; ci, călugărindu-vă în mănăstirea mea, veţi sfârşi viaţa voastră aici; iar eu vă voi mijloci milă în veacul ce are să fie, pentru aceşti iconomi, Antonie şi Teodosie». Deci noi, sculându-ne de dimineaţă, am voit să fugim în jos; şi ne-am ostenit mult vâslind,

dar luntrea mergea sus împotrivă. Drept aceea, supunându-ne, ne-am lăsat în voia şi puterea lui Dumnezeu, şi degrab luntrea a sosit singură lângă mănăstire". Acestea spunându-le aceia, toţi monahii, şi grecii zidari de piatră şi zugravii, au proslăvit pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria, icoana ei făcătoare de minuni şi pe cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Apoi zugravii s-au apucat de împodobirea sfintei biserici, ajutându-le Domnul prin celelalte semne ce urmau, precum înţelegem şi de aici: când meşterii împodobeau cu mozaic altarul acestei biserici zidite de Dumnezeu, atunci chipul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu s-a închipuit singur în altar. Deci, zugravii, fiind atunci toţi înăuntrul altarului, au văzut cu toţii acea minune înfricoşată. Şi privind ei spre acel chip, deodată s-a luminat chipul acela mai mult decât soarele, încât, neputând să privească la el, au căzut cu feţele în jos spăimântaţi; apoi puţin ridicându-se, voiau să vadă iar minunea ce se făcuse, când, iată, din gura chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a zburat în sus un porumbel alb, spre chipul Mântuitorului, şi s-a ascuns acolo; iar cei ce erau în biserică, priveau cu toţii dacă va ieşi din biserică. Deci toţi privind, porumbelul iarăşi a zburat din gura Mântuitorului şi umbla prin toată biserica, zburând pe la fiecare chip al sfinţilor, la unii şezând pe pământ, iar la alţii pe cap. După aceea, zburând în jos, a stat după icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar cei ce stăteau jos, au vrut să prindă porumbelul. Şi au pus scara, dar nu l-au găsit nici după icoană, nici după catapeteasmă; şi, căutându-l pretutindeni, nu vedeau unde se ascunsese. Deci toţi stăteau privind la icoana ce se arătase în altar; când, iată, iarăşi înaintea lor a zburat porumbelul din gura Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi zbura în sus spre chipul Mântuitorului, iar cei ce stăteau jos, au strigat către cei de sus care zugrăveau: „Prindeţi-l!" Iar ei şi-au întins mâinile, vrând să-l prindă; dar porumbelul iarăşi a zburat în gura Mântuitorului şi, iată, iarăşi a strălucit lumină mai mult decât soarele. Iar ei căzând cu faţa în jos, s-au închinat Domnului că s-au învrednicit a vedea lucrarea Preasfântului Duh, care petrece într-acea biserică sfântă a Pecerscăi. Deci meşterii zugravi de icoane, împodobind sfânta biserică cea asemenea cu cerul cu atâta facere de minuni, se împodobeau şi ei singuri cu felurite bunătăţi. Şi, vieţuind în chip monahicesc cu plăcere dumnezeiască, şi-au sfârşit viaţa întraceeaşi sfântă mănăstire a Pecerscăi, precum au făcut şi meşterii zidari de piatră; şi toţi au fost puşi în pridvor, în peştera Cuviosului Antonie, unde se află şi până acum moaştele lor nestricate. Astfel s-a împlinit proorocia pe care au auzit-o acei

fericiţi zugravi când voiau să se întoarcă în Constantinopol şi li s-a arătat lor sfânta biserică a Pecerscăi şi preacinstita ei icoană, care le-a zis: „Nu veţi ieşi de acolo, ci, călugărindu-vă, acolo veţi sfârşi viaţa voastră". Se cuvine să pomenim aici încă şi o altă minune aleasă, arătată de Dumnezeu prin preacinstita icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se află în sfânta, de Dumnezeu zidita şi împodobita biserică de piatră a Pecerscăi, închinată Adormirii Maicii lui Dumnezeu. Au fost doi bărbaţi slăviţi din cetatea Kievului, prieteni între ei, anume Ioan şi Serghie. Aceştia mergând la biserica Pecersca, au văzut o lumină mai mare decât soarele la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi înaintea ei au fost primiţi în frăţia duhovnicească. Iar după mulţi ani, Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsând pe fiul său, Zaharia, care era de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi, şi, de faţă cu acela, şi-a împărţit averea la săraci, iar partea fiului său - o mie de grivne de argint şi o sută de grivne de aur - a dat-o lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază pe fiul său, Zaharia, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i ca atunci când fiul lui va creşte mare, să-i dea argintul şi aurul. Deci, rânduind acestea, după puţină vreme a murit. Iar Zaharia, ajungând la vârsta de cincisprezece ani, voia să-şi ia argintul şi aurul de la Serghie; dar acesta, rănindu-se de diavolul şi socotind să-şi câştige bogăţie, a voit să-şi piardă viaţa şi sufletul, căci a răspuns tânărului: „Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu, deci cere argintul şi aurul de la El. Acela îţi este dator, dacă te va milui! Iar eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta ţi-a făcut-o tatăl tău cu nebunia sa. El şi-a împărţit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat". Auzind acestea tânărul, a început a plânge de nevoia sa şi a trimis la Serghie cu rugăminte, zicându-i: „Dă-mi mie măcar jumătate din moştenirea mea şi cealaltă jumătate să fie a ta", dar Serghie a ocărât cu cuvinte aspre pe tatăl lui şi pe el însuşi. Apoi Zaharia a cerut a treia parte, după aceea a zecea şi, văzându-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: „Dacă n-ai luat, vino şi te jură mie în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde ai legat cu tatăl meu legătura iubirii de fraţi". Iar Serghie a mers cu îndrăzneală la biserică şi, stând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a jurat, zicând: „N-am luat o mie de grivne de argint, nici o sută de grivne de aur". Dar când a voit să sărute icoana, n-a putut să se apropie de dânsa; apoi, ieşind afară, a început a striga: „Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, nu porunciţi să mă piardă acest înger nemilostiv, ci rugaţi-vă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să

gonească de la mine pe diavolii cei mulţi, cărora sunt dat, şi să ia din cămara mea argintul şi aurul pecetluit". Atunci a căzut frică mare peste toţi şi de atunci nu dădeau voie nimănui să se jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi, trimiţând, au luat vasul cel pecetluit şi au găsit într-însul două mii de grivne de argint şi două sute de grivne de aur, pentru că aşa a îndoit Domnul, Răsplătitorul milostivilor. Iar Zaharia le-a dat toate egumenului Ioan, ca să le cheltuiască precum va voi, iar el s-a călugărit şi şi-a sfârşit viaţa sa în Sfânta Mănăstire Pecersca. Iar egumenul, cu argintul şi cu aurul acela, a zidit biserica Sfântului Ioan Inaintemergătorul, întru pomenirea boierului Ioan şi a fiului său, Zaharia, al cărora a fost argintul şi aurul. Aceste însemnări despre minunile icoanei scriindu-le, vom spune aici cum a sfinţit Cel Preaînalt locaşul Maicii Sale. In anul întâi al egumeniei fericitului Ioan, pe vremea mitropolitului cu acelaşi nume, biserica Pecerscăi - cea zidită şi împodobită cu minuni - a fost sfinţită. Sfinţirea ei, cu darul lui Dumnezeu, a fost însoţită de nişte minuni ca acestea: rânduiala sfinţirii bisericii fiind aproape gata, nu aveau lespede de piatră pentru aşezarea Sfântului Prestol. Deci au căutat mult să facă lespedea cea de piatră, dar nu s-a aflat atunci nici un meşter; pentru aceea au făcut o scândură din lemn. Dar preasfinţitul mitropolit Ioan n-a voit ca într-o biserică mare ca aceea să fie scândură din lemn la Sfântul Prestol şi pentru aceasta egumenul cu fraţii erau în mare mâhnire; deci au trecut câteva zile fără să se facă sfinţirea. Iar în ziua de 13 august, monahii au intrat în biserică, după obicei, ca să cânte Vecernia, şi iată, au văzut lângă peretele din mijloc al altarului, pusă o lespede de piatră şi stâlpişori spre aşezarea Sfântului Prestol. Deci degrab s-au dus şi au spus mitropolitului lucrul acela, iar el a lăudat pe Dumnezeu şi a poruncit să se facă Vecernia sfinţirii. Şi au căutat mult pretutindeni, pe apă şi pe uscat, de unde şi de cine s-ar fi adus o lespede ca aceea? Şi cum o duseseră în biserică, care era încuiată? Insă nu au aflat urma nimănui. Apoi au trimis trei grivne de argint acolo unde se lucrează unele lucruri ca acelea, ca să le ia meşterul pentru osteneala sa. Şi făcându-se cercetare pretutindeni, nu s-au aflat lucrătorii ei pe pământ, ci Insuşi Lucrătorul ceresc şi purtătorul de grijă al tuturor bunătăţilor a făcut-o pe ea şi a pus-o spre punerea înainte a preacuratului Său Trup şi a Cinstitului Său Sânge, voind ca pe acea masă, pe care a dăruit-o El Insuşi în casa Maicii Sale, să se junghie în toate zilele, pentru toată lumea. Insă nu este încă sfârşitul minunilor, pentru că a doua zi, după minunata aflare a acelei lespezi, Preasfinţitul mitropolit Ioan era în mare mâhnire, căci sosise vremea

sfinţirii bisericii Pecerscăi şi nu era cu dânsul la sfinţire nici un episcop, de vreme ce locul era departe. Dar iată că fără de veste au stat de faţă, cu puterea lui Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu episcopi: Ioan al Cernigovului, Isaia al Rostovului, Antonie al Iurievului, Luca al Belgorodiei, care, nefiind chemaţi de nimeni din oameni, s-au aflat la rânduiala sfinţirii. Iar preasfinţitul mitropolit Ioan s-a minunat de aceasta, pentru că nu trimisese pe nimeni după episcopi şi i-a întrebat: „De ce aţi venit, nefiind chemaţi?" Răspuns-au episcopii: „Stăpâne, au venit nişte tineri trimişi de tine şi ne-au zis: «La 14 zile ale lunii august se va sfinţi biserica Pecerscăi, să fiţi gata cu toţii la Liturghie cu mitropolitul Ioan!» Iar noi auzind aceasta, după cuvântul tău, iată că am venit!" Apoi a răspuns Antonie, episcopul Iurievului: „Eu eram bolnav şi în noaptea aceasta a intrat la mine un monah şi mi-a zis: «Mâine de dimineaţă se va sfinţi biserica Pecerscăi; să fii acolo». Şi cum am auzit aceasta, îndată m-am însănătoşit şi iată am venit aici, după porunca voastră". Iar mitropolitul voia să caute pe nişte oameni ca aceia, care i-au chemat pe ei, dar îndată s-a făcut un glas ca acesta: Stinsu-s-au cei ce iscodesc iscodiri. Iar mitropolitul şi-a întins mâinile spre cer şi a zis: „O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, precum la adormirea ta ai adunat pe apostoli de la marginile lumii, spre cinstea îngropării tale, aşa şi acum ai adunat pe locţiitorii lor şi împreună slujitorii noştri; deci binecuvintează-ne pe noi la acest lucru şi ne ajută nouă pentru slava Fiului tău şi a ta". Atunci toţi au fost în spaimă, pentru atâtea minuni, care nu au luat sfârşit aici. Deci înconjurând biserica de trei ori şi venind la uşi, au început a cânta: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre...". Şi nimeni nu era în biserică să răspundă: „Cine este acesta Impăratul slavei?", pentru că pe nici unul nu lăsaseră într-însa. Şi, fiind tăcere, s-a auzit dinăuntru un glas îngeresc, zicând: „Cine este acesta Impăratul slavei?" Deci au căutat nişte cântăreţi ca aceia, de unde sunt şi cum au intrat în biserică, fiind toate uşile încuiate; dar nu au aflat nici un om în biserică. Atunci toţi au cunoscut că pentru acea sfântă biserică toate se rânduiau cu dumnezeiasca purtare de grijă, încât au grăit despre dânsa împreună cu apostolul: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui şi cât sunt de neurmate căile Lui! Că cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Astfel s-a săvârşit sfinţirea sfintei biserici a Pecerscăi, în anul 6597 de la zidirea lumii, iar de la naşterea lui Hristos în anul 1089, în 14 zile ale lunii august, pe vremea binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, ajutând Insuşi Domnul Dumnezeu şi făcând minuni în toate, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale cuvioşiior părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi.

Deci minunată este, fraţilor, povestirea acestei sfinte biserici de la Pecersca, care, mai înainte de începutul ei, a fost arătată şi în pământul nemţesc de Insuşi Domnul, care de la cinstitul Său chip de pe icoană, i-a trimis coroana şi brâul şi a arătat asemănarea ei; iar în pământul grecesc de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a trimis icoana Sa şi moaştele sfinţilor mucenici şi aşijderea a arătat asemănarea ei. Iar la început şi în toată întemeierea ei, care s-a făcut în trei chipuri: prin zidire, zugrăvire şi sfinţire, pretutindeni s-a arătat lucrarea Preasfintei Treimi, căci la începutul zidirii acestei biserici Insuşi Dumnezeu Tatăl, Care este vechi de zile, a însemnat locul prin uscăciune, căci uscăciunea este urmare a vechimii şi a bătrâneţilor; apoi Fiul, Care S-a pogorât ca roua pe lână, a trimis rouă; iar a treia zi Duhul Sfânt, Care în limbi de foc S-a pogorât, a trimis foc din cer. Asemenea şi în vremea împodobirii, Tatăl, Care a zidit pe om după chipul Său, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu l-a împodobit cu mozaic în altar, fără mâini de zugrav. Fiul, Care este Soarele dreptăţii, a umplut biserica cu strălucire. Duhul Sfânt, Care S-a arătat în chip de porumbel, a arătat chipul cel de porumbel ce a zburat din gura chipului. Iar mai pe urmă, în vremea sfinţirii, Tatăl, Care oarecând a dat Legea pe lespezi de piatră, a dăruit piatra pentru Sfântul Prestol. Fiul, Care este Arhiereu mai înalt decât cerurile, i-a adunat pe arhierei în minunat chip. Duhul Sfânt, Care este limba ce a grăit vestire în tot pământul, a răspuns dinăuntrul bisericii, nefiind acolo nici un om. Deci, dacă prin atâtea semne, Dumnezeu cel în Treime închinat a iubit a-şi întemeia această biserică, în numele iubitei Sale Maici, Cereasca împărăteasă este arătat că şi petrece într-însa cu dragoste, iar împreună cu El şi Impărăteasa ce stă de-a dreapta Lui, Folositoarea şi Scăparea tuturor creştinilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, precum singură s-a făgăduit meşterilor în Vlaherne, zicându-le: „Voi veni şi eu să văd biserica şi voi locui într-însa". Asemenea şi sfinţii lui Dumnezeu, ale căror sfinte moaşte sunt temelie neclintită sub toate zidurile, petrec nedepărtaţi în această sfântă biserică. Deci ce să zicem despre dânsa? Căci cu adevărat este sfântă această biserică, minunată întru dreptate şi asemenea cerului! Pentru aceasta suntem datori a lăuda pe cei mai înainte răposaţi binecredincioşi domni şi boieri iubitori de Hristos, pe cinstiţii monahi şi pe toţi dreptcredincioşii care au avut osârdie spre această sfântă şi de minuni făcătoare biserică a Pecerscăi, cărora şi nouă, tuturor, fiilor Bisericii Ortodoxe, cu rugăciunile Cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, să ne dea darul şi mila Sa Domnul Hristos, Capul Bisericii, Căruia I se cuvine cinstea şi slava cu Părintele Lui cel fără de început, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururi Fecioarei Maria (15 august) După săvârşirea tuturor tainelor mântuirii noastre şi după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maria, Maica Lui şi Mijlocitoarea mântuirii noastre, vieţuia în Biserica creştină, care începuse a-şi răspândi numele prin toată lumea, veselindu-se pentru slava Fiului şi Dumnezeului său. Căci, prin împlinirea cuvintelor sale, ceea ce se vedea încă din zilele vieţii sale avea să fie fericită de toate neamurile; pentru că Iisus Hristos fiind slăvit pretutindeni, era fericită şi Preacurata Maica lui Dumnezeu pe pământul celor vii. Şi s-a apropiat de preacinstita şi preaslăvita ei adormire, fiind plină de zile; deci, dorea ca să iasă din trup şi să se ducă la Dumnezeu, pentru că era cuprinsă de necurmată şi necontenită dumnezeiască dorinţă, ca să vadă preadulcea şi preadorita faţă a Fiului său, Care şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Arzând către Dânsul mai mult decât serafimii, prin văpaia dragostei, multe lacrimi izvorau din ochii săi cei preasfinţi. Ea se ruga Domnului cu căldură, ca să o ia şi pe ea la Dânsul din valea aceasta a plângerii, şi s-o ducă în bucuriile cele de sus şi nesfârşite. Deci, vieţuind în casa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ieşea adeseori la Muntele Măslinilor, de unde Fiul ei, Iisus Hristos Domnul, S-a înălţat la ceruri, şi acolo îşi făcea rugăciunile sale cu dinadinsul. Odată, rugându-se ea cu căldură pentru a sa dezlegare din trup şi trecerea mai iute către Hristos Dumnezeu, i-a stat înainte Sfîntul Arhanghel Gavriil, care i-a fost ei din pruncie slujitor şi hrănitor întru Sfânta Sfintelor, binevestitor al întrupării lui Dumnezeu şi nedepărtat păzitor întru toate zilele vieţii sale. Acela cu prealuminoasă faţă, aducându-i de la Domnul cuvinte făcătoare de bucurie, i-a vestit ei mutarea, care degrabă avea să fie după trei zile. Deci, vestind arhanghelul Preacuratei Fecioare ceasul morţii, îi zicea să nu se tulbure de aceasta, ci să primească cu veselie cuvântul, de vreme ce viaţa aceasta trece, ca să petreacă în veci cu Cel fără de moarte, cu Împăratul slavei, Fiul ei şi Dumnezeul nostru, cu arhanghelii şi îngerii, cu Heruvimii şi Serafimii, cu toate cetele cereşti şi cu sufletele drepţilor. Căci Hristos o aşteaptă pe ea întru Împărăţia cea de sus, ca să petreacă şi să împărăţească cu Dânsul în vecii cei fără de sfârşit. Iar moartea cea trupească nu va stăpâni peste dânsa, precum n-a stăpânit nici cea sufletească; semnul ei de dănţuire asupra morţii, va fi acesta: printr-un somn de

puţină moarte adormind, dintr-acela degrab se va deştepta ca dintr-un somn şi, scuturând de la ochi stricăciunea mormântului ca pe o dormitare de somn, va vedea viaţa cea fără de moarte şi slava, în lumina feţei Domnului, întru care, dănţuind, cu glas de bucurie va trece în veacul acesta. Deci, binevestitorul i-a dat un dar din rai, care era o stâlpare dintr-un copac de finic, strălucind cu lumina darului ceresc, ca ea să fie dusă înaintea patului, când preacinstitul şi preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. O, de câtă mare şi negrăită bucurie şi veselie s-a umplut preabinecuvântata Fecioară, pentru că ce putea să-i fie ei mai de bucurie şi mai dulce, decât ca să petreacă în ceruri, cu Fiul şi Dumnezeul său şi să se îndulcească totdeauna de vederea feţei lui celei preaiubite? Apoi, închinându-se până la pământ, a dat mulţumire Stăpânului său, zicând: "N-aş fi fost vrednică, Stăpâne, să Te primesc pe Tine în pântecele meu, dacă Tu singur nu m-ai fi miluit pe mine, roaba Ta, însă am păzit vistieria Ta cea încredinţată mie; pentru aceea mă rog Ţie, Împărate al slavei, să nu mă vatăme pe mine stăpânirea gheenei, pentru că dacă cerurile şi îngerii în toate zilele se cutremură înaintea Ta, cu atât mai vârtos omul cel zidit din pământ, nici un bine având, fără numai cât va primi dintru a Ta bunătate; pentru că Tu eşti Domnul şi Dumnezeul cel veşnic binecuvântat". Deci, Preacurata Stăpână dorea să vadă pe Sfinţii Apostoli cei risipiţi prin toată lumea şi să nu vadă pe stăpânul întunericului şi înfricoşările lui în ceasul ieşirii sale. De aceasta se ruga ea Domnului, ca Însuşi Fiul ei, împreună cu sfinţii Săi îngeri venind, să-i primească sufletul în sfintele sale mâini, precum i s-a făgăduit aceasta de mai înainte. Deci, după ce Stăpâna noastră şi-a făcut în Muntele Eleonului rugăciunile şi mulţumirile, şi-a plecat la pământ cinstiţii săi genunchi înaintea lui Dumnezeu, Făcătorul său, atunci un semn de minune s-a făcut acolo: copacii măslinilor celor neînsufleţiţi îşi plecau vârfurile lor în jos, închinându-se împreună cu dânsa, şi astfel îşi arătau slujirea lor cea cu cuviinţă de rob. Prin aceasta cinsteau pe Maica lui Dumnezeu şi de câte ori dânsa se închina la pământ şi se scula de la închinăciune, de atâtea ori şi copacii aceia se aplecau şi se ridicau, închinându-se. După rugăciune, Preacurata Fecioară întorcându-se acasă, îndată s-au cutremurat toate de dumnezeieştile puteri care nevăzut o înconjurau pe dânsa şi de slava cea preasfântă cu care era strălucită Maica lui Dumnezeu. Pentru că faţă ei cea preacinstită, care strălucea de-a pururea cu darul mai mult decât faţa lui Moise, care altădată a grăit cu Dumnezeu în Sinai, s-a luminat atunci mai mult cu nespusă slavă; deci, Preacurata a început a-şi pregăti cele pentru ducerea ei. La început a spus aceasta lui Ioan, fiul cel încredinţat de Hristos, şi i-a arătat stâlparea cea

luminoasă, care de la înger i se dăduse, poruncindu-i lui s-o ducă înaintea patului ei. După aceea a spus de plecarea ei degrab şi celorlalţi slujitori ai casei ei. Ea a poruncit ca să împodobească cămara şi patul, să o tămâieze bine, să pună multe lumânări, să le aprindă şi să gătească toate cele trebuincioase pentru îngropare. Deci, Ioan îndată a trimis la Sfîntul Iacov, ruda Domnului, întâiul ierarh al Ierusalimului şi tuturor neamurilor şi vecinilor, spunându-le de moartea cea apropiată a Maicii lui Dumnezeu şi le-a arătat şi ziua morţii. Sfîntul Ioan a trimis nu numai tuturor credincioşilor din Ierusalim, dar şi prin cetăţile şi satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu el toate rudeniile de pretutindeni, precum şi o mulţime de credincioşi. Preasfânta Fecioară a spus tuturor la arătare toate cuvintele cele ce i le-a zis îngerul despre mutarea sa la cer şi, ca încredinţare a celor grăite, le-a arătat stâlparea cea de finic, ce i-o adusese îngerul Gavriil şi care strălucea ca o rază cu lumina cereştii slave. Deci, toţi cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului, auzind de acest sfârşit din preasfânta ei gură, plângeau; iar din această pricină casa se umplea de plânsete şi tânguiri şi o rugau pe Stăpâna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase pe ei sărmani. Însă ea le poruncea să nu plângă, ci să se bucure pentru moartea ei că, stând mai aproape şi înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind faţă către faţă pe Fiul şi Dumnezeul Său şi vorbind gură către gură, Atunci va putea cu mai multă înlesnire ca să se roage şi să milostivească bunătatea Lui. Ea îi încredinţa pe cei ce plângeau că, după mutarea sa, nu-i va lăsa sărmani; dar nu numai pe aceia, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi şi va ajuta celor din primejdii. Cu aceste cuvinte mângâietoare, pe care le grăia către cei ce stăteau de faţă şi plângeau, ridica mâhnirea din inimile lor şi le potolea tânguirea cea cu lacrimi. Ea a poruncit ca cele două haine ale ei să le dea la două văduve sărace, care îi slujeau cu dragoste sârguitoare şi hrana lor o aveau de la dânsa. Asemenea a poruncit şi pentru cinstitul ei trup, să se îngroape în satul Ghetsimani de lângă Muntele Eleon, care nu este departe de cetatea Ierusalimului, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, era mormântul sfinţilor şi drepţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi a Sfântului şi Dreptului Iosif, logodnicul său; adică între Ierusalim şi Muntele Eleonului se aflau mormintele oamenilor săraci din toată cetatea. Aceasta poruncindu-le şi aşezându-le ea, s-a făcut deodată un zgomot foarte mare, ca de tunet, şi mulţime de nori a înconjurat casa aceea; căci cu dumnezeiasca poruncă, sfinţii îngeri, luând pe Sfinţii Apostoli de la marginile lumii, i-au adus pe nori în Ierusalim, şi i-au pus la Sion înaintea uşilor casei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Văzându-se unul pe altul, se bucurau şi se întrebau care este pricina pentru care i-a adunat Domnul. Ieşind la ei Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, i-a sărutat cu bucurie şi cu lacrimi, spunându-le că s-a apropiat vremea ducerii de la cele pământeşti a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci au înţeles Sfinţii Apostoli că pentru aceea i-a adunat Domnul din toată lumea, ca să fie de faţă la fericitul sfârşit al Preacuratei Maicii Lui, şi ca să-i îngroape cu cinste sfântul ei trup; deci, s-au umplut de multă jale pentru moartea ei. Intrând în casă, au văzut pe Maica lui Dumnezeu şezând pe pat, plină de duhovnicească veselie. Închinându-se, i-au zis: "Binecuvântată eşti Tu de Domnul, cel ce a făcut cerul şi pământul!" Iar Preacurata a zis către ei: "Pace vouă, fraţilor aleşi de Domnul!" Şi i-a întrebat: "Cum aţi venit aici?" Iar ei au spus că fiecare din ei, prin Duhul puterii lui Dumnezeu, din părţile unde propovăduiau, au fost răpiţi de nori şi aduşi. Atunci Preasfânta Fecioară a preamărit pe Dumnezeu că i-a împlinit dorinţa inimii sale, ascultându-i rugăciunea; pentru că dorea ca la sfârşitul ei să vadă pe Sfinţii Apostoli. Şi a zis către ei: "Domnul v-a adus pe voi aici spre mângâierea sufletului meu, care se va despărţi de trup, precum cere datoria firii omeneşti. Acum s-a apropiat vremea cea hotărâtă de Ziditorul meu!" Iar ei au zis către dânsa cu jale: "Stăpână, văzându-te pe tine petrecând în lume, ne mângâiem ca de Însuşi Stăpânul şi Învăţătorul nostru, iar acum vom suferi jalea şi întristarea inimilor noastre, lipsindu-ne de petrecerea ta pe pământ împreună cu noi. Dar, de vreme ce cu voinţa Celui născut din tine, te muţi la cele mai presus de lume, de aceea ne bucurăm de sfatul lui Dumnezeu cel rânduit pentru tine; însă pătimim durere pentru sărăcirea noastră, că de acum nu te vom mai vedea aici pe tine, Maica şi mângâietoarea noastră!" Grăind Sfinţii Apostoli acestea, se udau cu lacrimi. Atunci ea a zis către ei: "O, prieteni şi ucenici ai lui Hristos, nu plângeţi! Nu amestecaţi bucuria mea cu întristarea voastră, ci bucuraţi-vă împreună cu mine, că mă duc la Fiul şi Dumnezeul meu; iar voi să îngropaţi trupul meu, cum îl voi înfrumuseţa pe pat, ducându-l în Ghetsimani. După aceea să vă întoarceţi iar la slujba cuvântului care vă este înainte; iar pe mine, după ducerea mea de la voi, de va voi Dumnezeu, puteţi să mă vedeţi!" Astfel vorbind dumnezeiasca Maică cu Sfinţii Apostoli, a sosit şi dumnezeiescul Apostol Pavel, vasul cel ales, care, căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, i s-a închinat şi, deschizându-şi gura, a fericit-o, zicând: "Bucură-te, Maica vieţii şi luminarea propovăduirii mele, cu toate că nu m-am îndulcit cu vederea feţei lui Hristos, Domnul meu, mai înainte de înălţarea Lui la cer; însă, văzându-te acum pe tine, cred că-L văd pe Dânsul".

Cu Sfîntul Pavel erau şi următorii lui, Dionisie Areopagitul, Ierotei cel minunat şi Timotei, asemenea şi ceilalţi apostoli din cei 70, aducându-i Sfîntul Duh pe toţi, ca toţi să se învrednicească de binecuvîntarea Preasfintei Fecioare Maria şi să se rânduiască îngroparea cea cuviincioasă a Maicii Domnului. Deci, ea pe fiecare îl chema la sine pe nume şi-i binecuvânta şi le fericea credinţa şi ostenelile lor cele suferite întru buna-vestire a lui Hristos, dorindu-le fiecăruia fericirea veşnică, pentru starea împreună a toată lumea, şi făcea rugăciuni către Dumnezeu pentru viaţă cu pace. Sosind ziua a cincisprezecea a lunii August, şi venind acel ceas aşteptat şi binecuvântat, care era ales pentru mutarea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ea voia să se săvârşească. Deci, fiind multe lumânări aprinse şi făcându-se de Sfinţii Apostoli doxologia lui Dumnezeu, preanevinovata Fecioară zăcea cu cinste pe patul cel împodobit, care se pregătise către fericita plecare, aşteptând venirea la dânsa a Fiului şi Domnului ei Cel preadorit. Apoi, deodată a strălucit în casă o lumină a dumnezeieştii slave. De acea strălucire lumânările s-au întunecat, şi, la câţi s-a descoperit vedenia aceea, s-au spăimântat toţi; iar acoperământul casei se vedea deschis, şi slava Domnului venea din cer. Atunci, iată, Hristos, Împăratul slavei, cu arhanghelii şi cu îngerii, cu toate cereştile puteri, şi cu sufletele drepţilor şi sfinţilor strămoşi şi prooroci, au vestit Preasfintei Fecioare Maria mai-nainte, că Hristos se apropia către Preacurata lui Maică. Ea, văzând venirea de faţă a Fiului Său, a strigat cu bucurie cuvintele obişnuitei sale cântări, grăind: Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale... Apoi s-a ridicat de pe pat, sârguindu-se întru întâmpinarea Lui, şi s-a închinat Domnului ei; iar Iisus Hristos, apropiindu-se, privea spre dânsa cu preaiubiţii Săi ochi, şi-i zicea: "Vino cea de aproape a Mea, vino, porumbiţa Mea, vino, mărgăritarul Meu cel scump, şi intră în vistieriile vieţii celei veşnice!" Iar ea, închinându-se, a zis: "Bine este cuvântat numele slavei Domnului Dumnezeului meu, Cel ce ai voit a mă alege pe mine, Împărate al slavei, întru Împărăţia Ta cea fără de sfârşit! Tu ştii, Doamne, că din toată inima Te-am iubit pe Tine şi am păzit vistieria cea încredinţată mie de către Tine, iar acum primeşte în pace sufletul meu, şi mă acoperă pe mine, ca nici o strâmbătate satanicească să nu mă întâmpine pe mine!" Atunci Domnul, mângâind-o pe ea cu cuvinte preadulci, îi zicea să nu se teamă de puterile satanei, care sunt călcate de picioarele ei, ci să treacă cu îndrăzneală de la pământ spre cele cereşti; pentru aceea o chema cu dragoste. Iar ea cu bucurie a răspuns: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Şi iarăşi a zis

cuvântul ei cel vechi: Fie mie acum după cuvântul tău! Deci, s-a culcat pe pat şi, veselindu-se negrăit pentru vederea prealuminatei feţe a Domnului şi a Fiului său Cel preaiubit, din dragostea cea preadulce către Dânsul şi din bucurie duhovnicească, preasfântul său suflet l-a dat în mâinile Fiului său. Însă nici o durere trupească n-a avut, şi a adormit ca într-un somn dulce. Deci, Acela pe Care ea L-a zămislit fără de stricăciune şi L-a născut fără de durere, a luat din trup fără durere preacinstitul ei suflet şi trupului ei cel preacinstit nu i-a dat să vadă stricăciunea. Atunci îndată s-a început acea bucurie şi acea dulce cântare îngerească, întru care se auzeau aceste cuvinte, repetându-se adeseori de îngeri, adică cuvintele închinării lui Gavriil: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei! Astfel a fost petrecut sfântul ei suflet de mâinile Domnului la toate cereştile rânduieli cu bucurie. Şi o petreceau pe ea şi ochii apostolilor, care se învredniciseră a privi la acea preaslăvită vedenie, precum altădată pe Domnul, Care se înălţa din Muntele Eleonului, L-au petrecut cu ochii şi erau înspăimântaţi ca nişte uimiţi. Apoi, venindu-şi întru sine, s-au închinat Domnului Celui ce a înălţat la cer sufletul Maicii Sale. Ei cu lacrimi au înconjurat patul, şi au văzut preasfânta faţă a Sfintei Maria strălucind ca soarele, şi bunămirosire străină ieşea din curatul ei trup, care covârşea toate aromatele pământeşti, şi pe care limba omenească nu poate a le spune. Apoi cu toţii au sărutat cu frică şi cu cucernicie acel trup curat, cinstindu-l cu evlavie; deci, s-au sfinţit din atingerea lui, simţind în inimile lor preamultă bucurie duhovnicească, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Astfel se dădeau tămăduiri bolnavilor, ochii orbilor se luminau, auzul surzilor se vindeca, picioarele şchiopilor se întăreau, duhurile cele necurate se izgoneau, şi se tămăduiau toate bolile. Toate acestea se făceau numai cu singură atingere de patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Acestea toate făcându-se aşa, s-a început petrecerea primi-torului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfîntul Petru era la început cu Sfîntul Pavel, iar Sfîntul Iacov, ruda Domnului, şi cu ceilalţi mari Sfinţi Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfîntul Ioan ducea înaintea patului acea stâlpare strălucitoare de lumină. Apoi venea toată adunarea de sfinţi şi mulţimea poporului, cu lumânări şi cu cădiri împrejur, înainte mergând şi urmând şi cântându-se cântarea cea de moarte. Sfîntul Petru începea, iar ceilalţi după dânsul cântau cu un glas psalmul lui David: Întru ieşirea lui Israel din Egipt..., şi la fiecare stih se adăuga Aliluia. Asemenea cântau şi alţi psalmi de prăznuire, de mulţumire şi de laude precum lucra Duhul Sfânt în gurile celor ce cântau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slăvită petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani. Deasupra patului şi deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare şi

luminos în chip de cunună, care strălucea cu neobişnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cântări îngereşti de uimire, care umpleau văzduhul şi totul se lucra pe pământ în auzul poporului. Acel cerc de nori în chip de cunună mergea cu cântarea îngerească prin văzduh deasupra trupului Maicii lui Dumnezeu, care se petrecea până la mormânt. La o petrecere de bucurie ca aceasta, care a o spune după vrednicie nici un cuvânt nu este îndestulat, s-a întâmplat un lucru potrivnic: poporul Ierusalimului foarte numeros al evreilor necredincioşi, auzind acea străină cântare şi văzând acea preaslăvită petrecere a trupului celui primitor de Dumnezeu, a ieşit din case şi urma prin cetate, mirându-se de atâta slavă şi cinste care se făcea trupului Maicii lui Hristos. Deci, înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi şi au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să gonească pe cei ce petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc. Deci, când cei îndemnaţi spre fapta cea rea alergau cu mânie înarmaţi ca la război şi aproape erau să-i ajungă, atunci îndată acel nor din văzduh, plecându-se la pământ, a înconjurat ca un zid soborul Sfinţilor Apostoli, asemenea şi pe toţi care erau cu dânşii, încât numai cântarea se auzea, iar ei singuri erau nevăzuţi de cei ce veneau cu scop rău. Atunci sfinţii îngeri, zburând nevăzut deasupra preacuratului trup şi deasupra cetei credincioşilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău şi au sfărâmat capetele multora de zidurile cetăţii; iar alţii, neştiind pe unde să meargă, pipăiau zidurile şi căutau povăţuitori. Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rânduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumânări şi cu cântări de psalmi, înconjurând patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: "Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are? Şi, fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pământ preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, când mâinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitându-se cu amar. Dar, cunoscându-şi greşeala, se căia şi striga către apostoli: "Miluiţi-mă pe mine, robii lui Hristos!" Sfîntul Apostol Petru, poruncind să stea cu patul ce se purta, a zis

lui Atonie: "Iată, ai luat ceea ce ai căutat; deci, cunoaşte că Dumnezeul izbândirilor este Domnul; dar a te tămădui de răni noi nu putem, decât numai Domnul nostru, spre care voi v-aţi sculat cu nedreptate, l-aţi prins şi l-aţi ucis. Acum nici El nu va voi să-ţi dea tămăduire, dacă nu vei crede într-Însul mai întâi cu toată inima şi de nu vei mărturisi cu gura că Iisus este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu". Atonie a strigat: "Cred că El este Mântuitorul lumii Hristos, cel vestit de prooroci mainainte! Noi şi mai-nainte l-am ştiut că El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne cu răutate, n-am voit să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi i-am rânduit cu nedreptate moarte. Dar El, cu puterea dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor; dar n-am putut, fiindcă slava Lui a străbătut pretutindeni. Atonie mărturisind acestea şi căindu-se de greşeala ce a făcut cu îndrăzneală, Sfinţii Apostoli s-au bucurat împreună cu toţi credincioşii, precum şi îngerii se bucură de păcătosul care se pocăieşte. Apoi Petru a poruncit lui Atonie ca să lipească cu credinţă rănile mâinilor tăiate de mâinile care erau atârnate de pat şi să cheme numele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu credinţă. Făcând Atonie aceasta, îndată mâinile cele tăiate s-au lipit la locurile lor şi s-au făcut sănătoase desăvârşit, rămânând pe dânsele numai semnul tăierii ca o aţă roşie, care înconjura carnea de la încheieturi. Atonie, căzând înaintea patului, s-a închinat lui Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata Fecioară, şi a fericit-o cu multe laude pe aceea care L-a născut, aducând pentru dânsa prooroceşti mărturii din Scriptură, precum şi pentru Hristos singur, încât toţi se mirau foarte mult de vorbele acelea şi de acea slăvită tămăduire a mâinilor lui Atonie, şi pentru cuvintele lui cele înţelepte, grăite spre slava lui Hristos Dumnezeu şi spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atonie, intrând în rând cu Sfinţii Apostoli, a urmat patului care se ducea la Ghetsimani. Asemenea şi cei ce erau orbiţi şi câţi şi-au cunoscut greşeala alergau cu pocăinţă, fiind duşi de povăţuitori la Născătoarea de Dumnezeu, şi se atingeau cu credinţă de cinstitul pat; atunci îndată câştigau vederea ochilor lor trupeşti şi sufleteşti, că milostiva Maică a tuturor, Preasfânta Stăpână de obşte, precum în naşterea sa a făcut bucurie la toată lumea, tot aşa şi în adormirea sa n-a voit să mâhnească pe nimeni, ci pe toţi, deşi o vrăjmăşeau pe ea, i-a mângâiat cu milostivire, cu darul şi cu bunătatea sa, fiind Maica cea bună a bunului Împărat. Sfinţii Apostoli cu toată mulţimea credincioşilor, ajungând la satul Ghetsimani, când au pus lângă mormânt patul cu preasfântul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plângere în popor, tânguindu-se toţi pentru sărăcia lor şi pentru lipsirea unei

bunătăţi ca aceasta. Ei, căzând la trupul preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprinseră, îl udau cu lacrimi şi îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă; deci, abia spre seară l-au pus în mormânt şi, punând o piatră mare deasupra, nu se depărtau de la mormânt, fiind ţinuţi de dragostea către Maica lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli au zăbovit în satul acela trei zile, petrecând lângă mormântul Preacuratei Fecioare, săvârşind ziua şi noaptea cântări de psalmi. În toată vremea aceea de trei zile, se auzeau în văzduh preadulci glasuri de oşti cereşti cântând şi lăudând pe Dumnezeu şi fericind pe Maica lui Dumnezeu. Dar sa întâmplat, după dumnezeiasca rânduială, ca Sfîntul Toma, unul din apostoli, să nu se afle la preaslăvita îngropare a trupului cel de Dumnezeu primitor al Preacuratei Fecioare, ci el a sosit a treia zi la Ghetsimani. El se mâhnea şi se întrista foarte mult, că nu s-a învrednicit de binecuvîntarea şi de sărutarea cea mai de pe urmă a Preasfintei Fecioare Maria, precum s-au învrednicit ceilalţi Sfinţi Apostoli. Nici s-a învrednicit să vadă dumnezeiasca slavă, tainele lui Dumnezeu cele minunate, lucrările cele de la adormirea ei şi petrecerea trupului care a fost, şi pe care ceilalţi s-au învrednicit a o vedea, deci, plângea mult de aceasta. Pentru aceea Sfinţilor Apostoli le era jale de dânsul şi s-au sfătuit ca să deschidă mormântul, ca măcar astfel să vadă trupul Preacuratei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi, închinânduse aceluia şi sărutându-l, să primească răcorire de jalea sa şi mângâiere de mâhnirea sa. Dar, când au prăvălit piatra şi au deschis mormântul, îndată s-au spăimântat, pentru că au văzut mormântul deşert, nefiind în el nimic altceva decât numai cele de îngropare, şi din care ieşea mare mirosire de bună mireasmă. Sfinţii stăteau şi se minunau şi nu pricepeau ce este aceasta! Deci, sărutând cu lacrimi şi cu cucernicie acea pânză cinstită şi curată ce rămăsese în mormânt, s-au rugat împreună Domnului ca să li se descopere unde se află cinstitul trup al Maicii Domnului. Spre seară, apostolii au şezut să-şi întărească puţin trupurile cu hrană. Iar obiceiul mesei apostoleşti era într-acest chip: între dânşii lăsau un loc gol, cu o pernă pe dânsul, iar pe pernă, o bucată de pâine, locul acela era în cinstea Mântuitorului Hristos. După masă, sculându-se şi făcând mulţumire, au luat acea bucată de pâine ce era menită Domnului, şi au ridicat-o, slăvind numele cel mare al Preasfintei Treimi, şi sfârşeau cu această rugăciune: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!" Apoi mâncau bucata aceea de pâine ca o binecuvântare a Domnului. Astfel făceau Sfinţii Apostoli, nu numai când erau împreună, ci şi fiecare făcea aşa unde se întâmpla. Atunci ei adunându-se în Ghetsimani şi mâncând împreună, mintea şi vorba nu le era de altceva, decât numai pentru aceasta, că n-au găsit în mormânt preasfântul trup al Născătoarei de Dumnezeu.

După sfârşitul mesei, sculându-se şi începând, după obicei, să ridice bucata de pâine pusă în partea Domnului şi să slăvească pe Preasfânta Treime, îndată s-a auzit un glas de cântare îngerească. Ei, ridicându-şi ochii, au văzut vie în văzduh pe Preacurata Fecioară Maica Domnului nostru, stând cu mulţime de îngeri şi strălucind cu negrăită slavă, şi a zis către dânşii: "Bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele!" Atunci ei, umplându-se de bucurie, în loc de "Doamne, Iisuse Hristoase", au strigat: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" De atunci Sfinţii Apostoli s-au încredinţat despre aceasta şi toată Biserica a crezut astfel, că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost înviată a treia zi de Fiul şi Dumnezeul său, şi a fost luată cu trupul la ceruri. Deci, întorcându-se ei iarăşi la mormânt, au luat pânza cea curată, care rămăsese spre mângâierea celor scârbiţi şi spre mărturia cea adevărată a sculării din mormânt a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a făcut, pentru că nu se cădea cortului vieţii să fie ţinut de moarte şi să rămână cu cealaltă făptură în stricăciunea pământului, ea care a născut din nestricatul său trup pe Ziditorul făpturii. Şi s-a mai vădit prin această minunată înălţare, că Dătătorul legii este împlinitorul legii celei date de El, ca fiii să cinstească pe părinţii lor. Deci, ei au cinstit pe Maica Sa cea fără de prihană ca pe Sine; căci precum Hristos singur a înviat cu slavă a treia zi, tot aşa a luat-o şi pe ea la Sine în cele cereşti. Despre aceasta zicea mai înainte şi dumnezeiescul David: Scoală-Te, Doamne, în odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale. Astfel s-au împlinit prooroceştile cuvinte ale lui David, în învierea Domnului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; căci, precum a fost mormântul Fiului său tăiat în piatră, tot aşa a fost şi mormântul Maicii lui Dumnezeu, care se vede deşert şi închinat de credincioşi până acum. Aşa a binevoit dumnezeiasca rânduială, ca Sfîntul Toma să nu fie la Adormirea Preacuratei Maicii Domnului, ca pentru dânsul să se deschidă mormântul şi să se încredinţeze Biserica despre învierea Preasfintei Născătoare, căci şi mai-nainte, despre învierea lui Hristos, s-a încredinţat tot prin necredinţa lui Toma. Astfel a fost adormirea Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu. Astfel a fost îngroparea trupului ei cel fără de prihană. Astfel a fost încredinţarea despre slăvită învierea ei din mormânt şi despre luarea trupului la ceruri. Sfinţii Apostoli, după săvârşirea tuturor acelor minuni şi taine ale lui Dumnezeu, s-au întors iarăşi purtaţi de nori, fiecare în partea sa, unde propovăduiau cuvântul. Despre felul petrecerii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu pe pământ, a scris Sfîntul Ambrozie, zicând: "Era Fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, smerită în inimă, înţelepţită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, prea înţeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu

precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăţi; nu s-a îngreţoşat niciodată de vreun om sărac, nici a râs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei, ceva într-acest fel, care să nu fie dar vărsat; era în toate lucrurile cele fecioreşti, iar vederea ei era chip al desăvârşirii celei dinlăuntru, era model de milostivire şi de bunătate". Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel preasfânt şi cu chipul cel trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie şi la Nichifor: "Ea era în tot lucrul cinstită şi statornică. Grăind, foarte puţin şi numai ce era de trebuinţă. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dând fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obişnuia totdeauna a vorbei cuviincios către fiecare om, fără de râs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie. Vederea feţei ei era ca vederea grăuntelui de grâu; părul, galben; ochii, ascuţiţi la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprâncenele ei erau negre şi plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Faţa, nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă. Mâinile şi degetele, lungi. În scurt, era împărtăşită de toată măreţia; smerită, neprefăcându-şi faţa deloc, şi nici o moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilinţă aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta şi sfântul acoperământ al preasfântului ei cap. Şi ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de faţă mult dar dumnezeiesc. Iar acum, sălăşluinduse în cele cereşti şi stând de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu, în ce fel este, să spună gurile îngerilor şi a arhanghelilor, cum şi duhurile şi sufletele drepţilor, care stau înaintea ei. Deci, precum de vederea feţei lui Dumnezeu, tot aşa şi de vederea feţei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu săturându-se, aceştia să grăiască pentru ea după vrednicie. Iar noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, să ne închinăm ei cu osârdie, ca una ce este slăvită şi fericită de toate neamurile în veci. Amin". Pentru toată viaţa din început a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, s-a scris câte o parte în celelalte praznice ale ei; la zămislire, la naştere, la intrarea în Biserică, la Buna Vestire, la Naşterea lui Hristos şi la Întâmpinare. Aici, după descrierea despre adormirea ei cea fără de moarte, spre împlinirea istoriei celei despre ea, se adaugă şi aceasta: Cum şi unde a petrecut Stăpâna noastră după Înălţarea lui Hristos? Sfîntul Evanghelist Luca scrie în Faptele Apostolilor, că, Domnul înălţându-Se la ceruri, ucenicii Lui s-au întors de la Muntele Eleonului la Ierusalim, şi s-au suit în foişorul unde a fost Cina cea de Taină a lui Hristos. Şi toţi aşteptau cu un suflet în rugăciuni şi în cereri, cu femeile şi cu Maria, Maica lui Hristos, pe care, după ducerea Domnului de la dânşii, o aveau ca pe o mângâiere şi răcorire în mâhniri, întărire şi învăţătoare în credinţă. Pentru că aceasta, toate cuvintele care le spunea şi toate faptele cele minunate, începând de la Buna Vestire cu zămislirea cea fără de

sămânţă şi naşterea cea fără de stricăciune a lui Hristos, cele ce se făceau în pruncia şi în viaţa Lui mai înainte de botezul lui Ioan, toate acestea le spunea iubiţilor ucenici ai Fiului Său. Şi, ca una ce avea de la Duhul Sfânt mai multă descoperire pentru dumnezeirea Lui şi din vederea lucrurilor lui Hristos, îi încredinţa pe dânşii prin spunerea cu de-amănuntul de toate faptele ce s-au făcut cu dumnezeiasca putere, mai înainte până ce s-a arătat lumii, şi cu acelea îi întărea în credinţa cea fără de îndoială. Toţi se rugau în foişorul acela, aşteptând venirea Duhului Sfânt, pe Care a făgăduit Domnul că-L va trimite lor Tatăl, şi se pregăteau înainte de primirea darurilor lui Hristos. După cele zece zile de la Înălţarea Domnului, când s-a făcut pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli, la început Sfîntul Duh a stat peste Sfânta Fecioară Maria, în care şi mai înainte îşi avea locuinţă plăcută şi iubită, şi totdeauna petrecea nedepărtată. În vremea aceea a primit binecuvântata Fecioară pe Duhul Sfânt, mai mult decât pe toţi apostolii; căci, pe cât vasul se face mai mare, pe atât mai multă apă încape în sine. Deoarece Preacurata Fecioară era vas al Sfântului Duh mai mare decât toţi, pentru că este mai înaltă decât apostolii şi decât ceilalţi sfinţi, precum îi cântă Biserica, zicând: "Cu adevărat eşti mai presus decât toţi, Fecioară Curată!" Tot astfel darul Duhului Sfânt a încăput în sine mai mult decât în toţi. Petrecerea Preacuratei Fecioare era în casa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care era în cetatea Ierusalimului. Ea a rămas la el din ceasul acela, când a zis Domnul pe cruce: Femeie, iată Fiul Tău! Iar ucenicului: Iată Maica ta! Deci, ucenicul a luat-o întru ale sale şi slujea ei ca maicii sale. Sfinţii Apostoli, după primirea Sfântului Duh, nu s-au risipit îndată prin lume, ci au petrecut mult în Ierusalim, precum este arătat în Faptele Apostolilor. Acolo se scrie că, după uciderea Sfântului Mucenic Ştefan, era mare prigonire asupra Bisericii Ierusalimului. Toţi cei mai mici, apostolii şi ceilalţi credincioşi, s-au risipit prin toate părţile Iudeei şi ale Samariei, afară de apostolii cei mari; căci ei, deşi unii din ei se duceau într-alte părţi, precum s-au dus în Samaria, Petru şi Ioan, acoperinduse cu rânduiala lui Dumnezeu, se ţineau pe lângă Ierusalim, până la vreo zece ani de la înălţarea Domnului, adică până la acea vreme, în care împăratul Irod şi-a pus mâinile ca să facă rău unora din Biserică. Petru singur a tămăduit în Lida pe Enea, slăbănog de opt ani, şi în Iope a înviat pe Tavita cea moartă. În Chesaria a botezat pe Cornelie sutaşul şi în Antiohia a întemeiat mai întâi scaunul arhieriei sale. Iacov, fratele lui Ioan, s-a dus în Spania, însă iar s-a întors în Ierusalim, ca să slujească mai întâi la mântuirea seminţiilor lui Israel şi să întărească Biserica cea dintâi în Ierusalim, care este maica tuturor Bisericilor,

precum cântă Cuviosul Damaschin, zicând: "Tu ai luat întâi iertarea păcatelor". Pe de altă parte Iacob dorea să vadă adeseori pe Preacurata Fecioară, Maica Domnului, şi să audă de la dânsa cuvinte dumnezeieşti. El o avea pe ea ca pe o moştenitoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi, privind la cinstita şi sfânta ei faţă, ca la faţa lui Hristos şi ascultând cuvintele ei cele dulci, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească. Deci uitau toate amărăciunile şi primejdiile, iar inima lor se îndulcea din limba cea curgătoare de miere a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea, mulţi din cei luminaţi de prin laturile cele depărtate alergau la Ierusalim să vadă pe Maica lui Hristos Dumnezeu şi să-i asculte vorbirea ei cea sfântă. Căci, precum Mântuitorul Hristos umplea cu slavă toate marginile pământului, tot aşa şi Maica Lui cea fără prihană, pe toţi îi atrăgea la vederea Ei, precum este arătat în scrisoarea Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu, pe care a scris-o în Antiohia, către Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: "Sunt multe femei la noi care doresc să vadă pe Maica lui Hristos şi se sârguiesc în toate zilele, că doar ar putea să călătorească la voi, ca s-o cerceteze pe ea, şi să se atingă de pieptul ei, cel ce a hrănit cu lapte pe Hristos, şi să se înştiinţeze de la dânsa pentru oarecare taine. Aceasta, pentru că slava ei a străbătut până la noi, că ea, fiind Fecioară, este Maica lui Dumnezeu plină de toate darurile şi de toate bunătăţile. Se mai spune de dânsa, că în prigoniri şi în primejdii este veselă, în sărăcie şi în neajunsuri nu se mâhneşte, spre cei ce îi fac rău nu se mânie, ci le face mai mult bine, blândă în lucrurile cele de bună întâmplare, milostivă spre cei săraci, cărora le ajută pe cât poate, iar celor ce sunt vrăjmaşi ai credinţei noastre, li se împotriveşte foarte mult. Iar dreptei noastre credinţe şi bunei cucernicii este învăţătoare, asemenea şi tuturor credincioşilor povăţuitoare spre lucrul cel bun. Pe cei smeriţi îi iubeşte mai mult şi singură este smerită către toţi; astfel că toţi cei ce au văzut-o, o laudă. Cât de răbdătoare este când învăţătorii şi fariseii râd de dânsa. Nişte oameni vrednici de credinţă ne-au spus că în Maria, Maica lui Iisus, firea omenească, pentru sfinţirea ei cea multă, se vede că este asemenea cu firea îngerească. Lucrurile acestea care se aud, au deşteptat în noi nemăsurata dorinţă, că doar am putea să vedem pe acea minune cerească şi să admirăm pe această preasfântă". Într-altă scrisoare, Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu scrie către Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: "Eu, dacă îmi va fi cu putinţă, voi veni la tine, ca să văd pe credincioşii sfinţi care s-au adunat acolo; dar mai ales să văd pe Maica lui Hristos, de care grăiesc că la toţi este minunată, cinstită şi iubită şi toţi doresc să o vadă. Cine n-ar fi dorit s-o vadă pe Sfânta Fecioară şi să vorbească cu aceea, care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat?" Din aceste scrisori se poate înţelege cât de multă dorinţă aveau sfinţii, ca să vadă pe acea însufleţită sfinţenie a lui Dumnezeu,

pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit a o vedea, spuneau tuturor că sunt fericiţi; căci cu adevărat, erau fericiţi ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mântuitorul, şi fericite erau urechile care se învredniceau să audă cuvintele ei cele grăitoare de Dumnezeu şi făcătoare de viaţă. O, cât de multă mângâiere şi dar luau unii ca aceia! Pentru aceasta a lăsat Domnul nostru pe Preacurata Maica Sa, ca să fie pe pământ între cei vii, ca, prin a ei stare de faţă, cu sfatul, cu învăţăturile şi cu rugăciunile cele calde către Fiul lui Dumnezeu, Biserica creştină să se înmulţească, să se întărească, şi să primească îndrăznire, ca să stea pentru Domnul său până la sânge. Fecioara Maria pe toţi îi întărea prin mângâierea Duhului Sfânt şi pentru toţi se ruga. Când Sfinţii Apostoli au fost închişi în temniţă, ea a adus lui Dumnezeu rugăciune umilită pentru dânşii şi a fost trimis îngerul Domnului la ei, de le-a deschis noaptea uşile temniţei şi i-au scos. Când a fost dus la moarte Sfîntul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, ea îl urma de departe. Fiind el ucis cu pietre în Valea lui Iosafat, lângă pârâul Chedrilor, ea, cu Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, stătea pe un deal, privind de departe la sfârşitul lui. Deci, se ruga Domnului cu dinadinsul pentru dânsul ca să-l întărească în pătimire şi să primească sufletul lui în mâinile Sale. Când Sfîntul Apostol Pavel, înainte de creştinarea lui, făcea rău Bisericii şi o prigonea, ea a vărsat atâtea rugăciuni calde către Dumnezeu, încât l-a făcut din lup răpitor, mieluşel blând; din vrăjmaş, apostol; şi din prigonitor, ucenic şi învăţător a toată lumea. Dar ce fel de faceri de bine n-a avut Biserica cea dintâi, ca o fiică mică de la maica sa, adică de la Preacurata Născătoare de Dumnezeu? Ce fel de daruri n-a scos, ca dintr-un izvor de-a puru-rea curgător, până ce prin sârguinţa aceea, şi cu darul hrănindu-se şi crescând, a venit în măsura vârstei bărbăteşti! Biserica se întărise atât, încât nici de porţile iadului nu era biruită. Acest lucru chiar şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îl putea vedea şi se umplea de bucurie, după ceea ce s-a zis de David: Maică ce se veseleşte de fii... Deoarece în toate zilele vedea că se înmulţesc fiii Bisericii; căci la începutul propovăduirii lui Petru trei mii de suflete au crezut, apoi cinci mii, şi după aceea mulţi fără număr. Biserica lui Hristos se înmulţea prin toată lumea, fiindcă cei ce se întorceau în Ierusalim de la propovăduire, spuneau toate Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Ea, auzind, se bucura cu duhul, şi dădea laudă Fiului şi Dumnezeului ei. Când Irod a ridicat prigonire asupra Bisericii, pe Iacov fratele lui Ioan, care se întoarse atunci din Spania, l-au ucis cu sabia. Apoi l-au prins şi pe Petru şi l-au închis în temniţă, voind să-i facă şi lui acelaşi lucru. Însă după acea minunată liberare din temniţă şi din legături a lui Petru prin înger, a fost nevoie ca chiar cei

mai mari apostoli să iasă din Ierusalim faţă de cumplita prigonire din partea evreilor. Ei s-au risipit prin toată lumea, după cum le căzuseră sorţii fiecăruia dintrînşii în ce parte să se ducă. Dar, mai înainte de despărţirea lor, au alcătuit Simbolul mărturisirii credinţei, ca toţi să propovăduiască pretutindeni într-un singur fel şi să sădească sfânta credinţă în Hristos. Drept aceea, s-a dus fiecare la sorţul său, rămânând în Ierusalim numai Sfîntul Iacob, rudenia Domnului după trup, care a fost pus de Hristos, cel dintâi episcop în Ierusalim. Într-acea vreme a ieşit din Ierusalim şi Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, al cărei fiu era, pentru primejdiile care veneau de la zavistnicii iudei. Ei s-au dat într-o parte, dând loc mâniei, până ce a încetat acea cumplită prigonire şi muncire. Dar ca să nu se arate că sunt deşerţi, s-au dus în Efes, unde îi căzuse sorţul lui Ioan. Această ducere în Efes a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu Ioan, se încredinţează din aceasta; se află o scrisoare a Sfântului Ioan apostolul la al treilea sinod a toată lumea, ce s-a ţinut în Efes contra lui Nestorie, către clerul din Constantinopol, în care se scrie cuvintele aceste: "Nestorie, născocitorul de eresuri din cetatea Efesului, în care a petrecut odată şi Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fiind chemat la judecată de Sfinţii Părinţi şi de episcopii sinodului, singur pe sine despărţindu-se şi fiind tulburat de ştiinţa cea rea, n-a îndrăznit a veni la dânşii. Drept aceea, după ce a fost chemat de trei ori, Sfîntul Sinod l-a osândit cu dreaptă judecată, dându-l jos din toată cinstea preoţească. Din cuvintele acestea şi din scrisoarea în care se zice că Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi Sfânta Fecioară Maria au petrecut odată în cetatea Efesului, se poate şti că Maica Domnului s-a dus din Ierusalim cu Cuvântătorul de Dumnezeu şi a petrecut în Efes câtăva vreme. Dar Preasfânta Fecioară Maria n-a fost numai în Efes, ci şi în alte cetăţi şi ţări, cercetând pe cei luminaţi din nou. Astfel se povesteşte că ea a fost şi în Antiohia, cercetând pe Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, precum i se făgăduise prin scrisoarea sa, zicând: "Voi veni cu Ioan să te văd pe tine şi pe cei ce sunt cu tine!" Se vorbeşte că a fost şi în Cipru, la Sfîntul Lazăr cel înviat a patra zi, care era episcop acolo. Asemenea a fost şi la Muntele Athonului, pentru care lucru Ştefan Monahul Sfetagoreanul scrie o istorisire ca aceasta: După înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii fiind adunaţi în Sion, cu Maria, Maica lui Iisus, aşteptau pe Mântuitorul, precum le poruncise lor ca să nu se depărteze din Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Domnului. Ei au aruncat sorţi şi unde îi va cădea partea fiecăruia dintrânşii, acolo să propovăduiască Evanghelia Domnului. Atunci Preacurata a zis: "Voiesc ca şi eu să arunc sorţul meu

cu voi, ca să nu fiu fără de parte, şi să am partea pe care va voi Dumnezeu să mi-o dea". Ei au aruncat sorţul cu cucernicie şi cu frică, după cuvântul Maicii lui Dumnezeu, şi i-a căzut sorţii pământul Ivirului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, primind cu bucurie acea soartă, voia ca îndată să se ducă în ţara Ivirului, după primirea cea în limbi de foc a Sfântului Duh. Dar îngerul lui Dumnezeu i-a zis: "Să nu te depărtezi acum din Ierusalim, ci să petreci aici până la o vreme, iar sorţul care ţi-a căzut se va lumina în zilele din urmă şi stăpânirea ta va fi acolo; deci, ai să te osteneşti, puţin după o vreme, în pământul în care va voi Dumnezeu să te pună". Atunci Preacurata a petrecut în Ierusalim multă vreme. Lazăr cel înviat a patra zi era în insula Ciprului, pentru că acolo se hirotonise arhiereu de Apostolul Varnava. El dorea cu multă dragoste să vadă pe Preacurată Maica Domnului nostru, pe care nu o văzuse de demult, dar nu îndrăznea să se ducă la Ierusalim de frica evreilor. Maica lui Dumnezeu, înţelegând aceasta, a scris o scrisoare către Lazăr, mângâindu-l şi poruncindu-i să trimită o corabie, cu care să vină la dânsul în Cipru, iar el să nu vină la Ierusalim. Lazăr, citind scrisoarea, s-a bucurat foarte mult şi s-a minunat de atât de multă smerenie a ei. Apoi a trimis cu mare grabă la dânsa corabie şi scrisoare. Apoi Preasfânta Maria, sculându-se, a intrat în corabie cu Sfîntul Ioan, iubitul ucenic al lui Hristos, şi cu ceilalţi care le urmau lor cu cucernicie, şi au început a călători spre Cipru. Deci, ridicându-se un vânt potrivnic, a dus corabia tocmai la limanul Muntelui Athos, şi aceasta a fost acea puţină osteneală a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care i s-a zis ei de către înger. Muntele acela era pretutindeni plin de idoli, căci acolo era o capişte mare şi o locuinţă a lui Apolon şi multe alte lucruri drăceşti se săvârşeau în locul acela. Deci, toţi elinii aveau pentru acel loc multă cinste, pentru că era foarte ales, deoarece acolo venea toată lumea la închinăciune şi fiecare îşi lua răspunsul la cele ce întreba de la ghicitorii de tot lucrul. Când a sosit acolo Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a făcut printre toţi idolii o strigare şi un ţipet întru acest fel: "Pogorâţi-vă la limanul lui Climent, şi primiţi pe Maria, Maica Domnului Iisus!" Aceasta s-a făcut fiindcă diavolii erau siliţi de puterea lui Dumnezeu, de aceea au vestit adevărul fără voie, precum a făcut altădată în latura gherghesenilor, cei ce au strigat către Domnul: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici, ca mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Poporul, auzind aceasta, s-a minunat şi au alergat cu toţii la malul mării, spre limanul care s-a zis mai sus. Deci, văzând corabia şi pe Maica lui Dumnezeu, au luat-o pe ea cu cinste, şi la adunarea lor au întrebat-o cum a născut pe Dumnezeu şi cu ce fel de nume. Ea, deschizându-şi dumnezeiasca sa gură, a binevestit poporului cu de-amănuntul toate cele despre Hristos şi, toţi căzând, s-au

închinat lui Dumnezeu Cel ce S-a născut dintr-însa; iar pe aceea care L-a născut, au cinstit-o cu multe laude; deci, crezând, s-au botezat, căci multe minuni a făcut Maica lui Dumnezeu. După botez, ea a pus poporului care s-a luminat din nou, povăţuitor şi învăţător, pe unul din următorii săi, care a fost în corabie cu Sfîntul Ioan, şi, bucurându-se cu duhul, a zis: "Acest loc este dat mie de la Fiul lui Dumnezeu să-mi fie mie întru sorţi". Apoi a binecuvântat poporul şi a zis: "Darul lui Dumnezeu să petreacă în locul acesta şi la cei ce petrec aici cu credinţă şi cu cucernicie şi păzesc poruncile Fiului şi Dumnezeului meu; iar bunătăţile cele de trebuinţă spre petrecerea cea de pe pământ, vor fi lor din destul cu puţină osteneală. Deci, li se va pregăti lor viaţa cea cerească şi nu va lipsi mila Fiului meu din locul acesta, până la sfârşitul veacului; iar eu voi fi folositoare locului acesta şi spre Dumnezeu caldă mijlocitoare pentru dânşii!" Acestea zicându-le, iarăşi a binecuvântat poporul şi, intrând în corabie cu Ioan şi cu ceilalţi următori ai lor, au plecat la Cipru, unde au găsit pe Lazăr în mare mâhnire, de vreme ce Maica lui Dumnezeu n-a ajuns la dânsul mai degrab, temându-se să nu i se fi întâmplat ei pe mare vreo împiedicare de valuri şi furtună; pentru că nimic nu ştia despre dumnezeiasca rânduială ce se făcuse. Deci, venind Maica lui Dumnezeu, îndată i s-a schimbat mâhnirea lui întru bucurie şi i-a adus lui daruri, un omofor şi nişte mânecuţe, pe care singură le-a lucrat într-adins pentru dânsul. Deci, toate câte se făcuseră în Ierusalim şi în Muntele Atonului, i le-a spus lui, şi pentru toate au mulţumit lui Dumnezeu. Petrecând în Cipru multă vreme şi Biserica de acolo mângâind-o şi binecuvântând-o, iarăşi s-au suit în corabie şi s-au dus la Ierusalim. Acestea le-a scris monahul Ştefan Atonitul despre străinătatea Născătoarei de Dumnezeu. Preacurata Fecioară, cercetând laturile cele mai sus zise, iarăşi s-a dus la Ierusalim, unde, petrecând în casa cea de la Sion a lui Ioan, a fost păzită de dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu de zavistnica şi ucigaşa de Dumnezeu sinagogă a evreilor, care nu încetau a vrăjmăşui împotriva Fiului lui Dumnezeu şi împotriva celor ce credeau într-însul. Dar nicidecum n-ar fi putut suferi evreii ca să fie între cei vii Maica lui Hristos, ci cu totul ar fi pierdut-o pe ea, dacă n-ar fi acoperit-o Dumnezeu cu o oarecare deosebită purtare de grijă, astfel ca mâna necredincioşilor să nu se atingă de chivotul lui Dumnezeu cel însufleţit; căci precum pe Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, în Nazaret, patria Lui, când toţi care erau în adunare, sau umplut de mânie şi L-au dus în vârful muntelui ca să-L arunce jos, însă Hristos, trecând prin mijlocul lor, s-a dus. Astfel că evreii cei mincinoşi n-au putut să pună chinuitoarele lor mâini pe Dânsul, nici să se atingă de Cel văzut, fiind împiedicaţi şi

opriţi de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, că încă nu venise ceasul Lui. Tot aşa a făcut Domnul şi pentru Preacurata Maica sa, căci a oprit răutatea cea evreiască scornită de ei şi a stricat sfatul lor cel viclean pornit împotriva ei; pentru că de multe ori voiau ei ca să prindă pe Maica Domnului şi să o piardă sau să-i facă rău, dar nu puteau. Deci, Preacurata Fecioară a petrecut în Ierusalim în mijlocul atâtor urâtori şi vrăjmaşi ai săi, ca o oaie în mijlocul lupilor şi ca un crin între spini, găsind adesea întru dreptate cuvintele strămoşului său David: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va teme inima mea; de s-ar ridica asupra mea război, spre Dânsul eu nădăjduiesc; de voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu, Fiule şi Dumnezeul meu, eşti cu mine... Apoi a venit la dânsa spre cercetare şi închinăciune şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, cel luminat în Atena de Sfîntul Apostol Pavel, şi a petrecut nedepărtat de dânsul trei ani, având mare dorinţă să vadă pe Maica lui Dumnezeu. După trei ani de la luminarea sa, mergând într-adins cu binecuvîntarea învăţătorului său, Apostolul Pavel, şi văzând pe cea dorită, s-a umplut de multă mângâiere duhovnicească, încât singur despre aceasta o spune în scrisoarea sa către Sfîntul Apostol Pavel, scriind astfel: "Vai, necredincios lucru mi-a fost mie, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, o povăţuitorule şi începătorul nostru cel preaales! Că afară de Dumnezeul Cel Preaînalt, să fie ceva plin de dumnezeieştile puteri şi de darurile cele minunate, nimeni din oameni nu poate, să o ajungă cu mintea pe aceea, pe care am văzut-o şi am înţeles-o eu cu ochii, nu numai cei sufleteşti, ci şi cu cei trupeşti; pentru că am văzut cu ochii pe cea cu chip dumnezeiesc şi mai sfântă decât toate duhurile cereşti, pe Maica lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pe care mi-a dăruit-o mie a o vedea darul lui Dumnezeu şi cinstea vârfurilor apostolilor, asemenea şi darul cel nespus al singurei Milostive Fecioare şi Preacuratei. Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic, iarăşi şi iarăşi, şi înaintea darului cel mântuitor şi înaintea Preaslăvitei Cinstitei Fecioare Maria, că, pe când era cu Sfîntul Ioan Evanghelistul, petrecând în trup şi strălucind la cer ca un soare, am intrat înaintea feţei celei cu chip dumnezeiesc a Preasfintei Fecioare, atât de mare şi nemăsurată dumnezeiască rază, nu numai m-a strălucit din afară, dar şi înlăuntru mai mult m-a luminat şi m-a umplut de atâtea preaminunate şi felurite aromate cu bună mirosire, încât nici trupul meu cel neputincios, nici duhul n-a putut suferi unele ca acele semne atât de mari şi începături ale fericirii şi slavei

celei veşnice. Inima mea şi duhul meu au slăbit de slavă şi de dumnezeieştile daruri. Mărturisesc cu Dumnezeu, Care a petrecut în preacinstitul şi feciorescul pântece, că, de nu mi-ar fi fost mie dumnezeieştile Tale învăţături şi legi, în pomenire şi în mintea cea luminată, aş fi înţeles-o pe ea că este adevărat Dumnezeu, şi aş fi cinstito pe ea cu închinăciunea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu. Căci nici o slavă şi cinste mai mare nu poate să fie ajunsă de mintea oamenilor celor preamăriţi de Dumnezeu, precum a fost acea fericire pe care am gustat-o eu nevrednicul, învrednicindu-mă în acea vreme şi făcându-mă atunci foarte fericit. Mulţumesc Celui Preaînalt şi Preabunului meu Dumnezeu, dumnezeieştii Fecioare şi preasfântului Apostol Ioan, asemenea şi ţie, începătorului Bisericii care dănţuieşte, celui ce o facere de bine ca aceasta cu milostenie mi-ai arătat mie". Aceasta este scrisoarea Sfântului Dionisie, din care este destul a vedea şi a înţelege ce fel de dar dumnezeiesc avea preacinstita faţă a Preacuratei Stăpânei noastre, petrecând pe pământ. Deci cei ce o vedeau pe ea în trup, se luminau cu sufletele şi se îndulceau cu inimile de multă bucurie duhovnicească. Căci mulţi alergau la ea de pretutindeni din cei noi luminaţi; iar ea, ca o adevărată Maică, pe toţi îi primea întocmai cu nefăţărnicie şi pe toţi îi miluia cu darul său. Celor bolnavi le dădea tămăduiri; neputincioşilor, sănătate; celor mâhniţi, mângâiere, şi tuturor de obşte, întărire în credinţă; neîndoire în nădejde, îndulcire în dragostea cea dumnezeiască, iar păcătoşilor, îndreptare. Preacurata Fecioară, vieţuind în casa lui Ioan, ieşea adeseori spre a cerceta locurile acelea, pe care preaiubitul său Fiu şi Dumnezeu le-a sfinţit cu urmele preasfintelor Sale picioare şi le-a pecetluit cu vărsarea sângelui Său. Cerceta şi Betleemul, unde S-a născut dintr-însa negrăit, păzindu-i nevătămată fecioria ei. Mai ales înconjura acele locuri unde Domnul nostru a pătimit de voie şi le uda cu lacrimile sale, din dragostea cea de maică, plângând şi zicând: "Aici a fost bătut preaiubitul meu Fiu! Aici a fost încununat cu cunună de spini! Aici a ieşit purtând Crucea şi aici a fost răstignit!" Apoi, ajungând la Sfîntul Mormânt şi umplându-se de negrăită veselie, grăia cu lacrimi de bucurie: "Aici, fiind îngropat cu trupul Hristos, a înviat a treia zi cu preaslăvire!" Se scrie şi aceasta, că oarecare din iudeii zavistnici au spus arhiereilor şi cărturarilor că Maria, Maica lui Iisus, iese în toate zilele la Golgota şi la Mormântul în care a fost pus Iisus, Fiul ei, îşi pleacă genunchii, plânge şi cădeşte Mormântul cu tămâie, iar ei au pus păzitori, ca pe nimeni din creştini să nu-i lase să se apropie acolo. De unde este arătat, că dintr-acea vreme s-a început acel dreptcredincios

obicei între credincioşii creştini, ca să cerceteze Sfintele Locuri şi să se închine Domnului Hristos Dumnezeu, Care a voit a pătimi pentru noi de voie. Căci începătura acelui obicei a fost însăşi Născătoarea de Dumnezeu, căreia i-au urmat şi celelalte sfinte femei şi bărbaţi. Drept aceea de la arhiereii şi cărturarii care încă suflau cu îngrozire şi cu ucidere, se pusese pază, ca să nu lase pe nimeni să se apropie de Mormântul lui Iisus şi pe însăşi Maria, Maica Lui, să o ucidă; dar Dumnezeu a orbit ochii păzitorilor, ca să nu vadă venirea Mariei la Mormântul lui Hristos. Deci, de câte ori mergea acolo, după obiceiul său, preabine-cuvîntata Fecioară, păzitorii nu puteau deloc s-o vadă, nici pe cei ce erau cu ea. După o vreme îndelungată, păzitorii, ducându-se de la Mormânt, au spus cu jurământ arhiereilor şi cărturarilor, că pe nimeni n-au văzut venind la Mormântul lui Iisus. Preasfânta Maria mai mergea încă şi la Muntele Eleonului, de pe care Domnul nostru S-a înălţat la ceruri şi acolo, plecându-şi genunchii, săruta urmele lui Hristos, care de preasfintele Lui picioare s-au închipuit acolo pe piatră. Ea se ruga către Fiul său cu multă plângere, ca să binevoiască s-o ia şi pe Ea la sine; pentru că mai mult decât Sfîntul Pavel, fără de asemănare, dorea Fecioara să se dezlege şi să petreacă cu Hristos. Adeseori zicea cuvintele lui David: "Când voi veni şi mă voi arăta feţei Domnului? Lacrimile mele s-au făcut mie pâine ziua şi noaptea. Când voi vedea pe Fiul meu cel preaiubit? Când voi veni către cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl? Când voi sta înaintea Scaunului slavei Lui? Când mă voi sătura de vederea feţei Lui? O, preadulcele meu Fiu, acum este vremea să te milostiveşti spre Sion! Acum este vremea să mă miluieşti pe mine, Maica Ta, din valea plângerii a acestei lumi, pe aceea care, până la atâta nevedere a preasfintei feţei Tale, mă tânguiesc. Scoate de acum sufletul meu din trup ca din temniţă, căci în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, tot aşa doreşte sufletul meu de Tine, Dumnezeule, ca să mă satur, când mi se va arăta slava Ta". Sfânta Fecioară se obişnuise ca uneori să întârzie în Muntele Eleonului, căci lângă muntele acela era satul care se numeşte Ghetsimani şi lângă el, sub munte, o grădină cu saduri, din care Zevedei avea puţină câştigare, şi care era moştenirea Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Într-acea grădină, Domnul nostru, mai înainte de patima Sa cea de voie, se ruga şi asuda faţa cu sânge, şezând în genunchi înaintea Tatălui ceresc. Deci, într-acea grădină, după aceea, şi Preacurata Maica Lui, în acelaşi loc vărsa rugăciunile sale cele fierbinţi, asemenea şezând în genunchi şi udând cu lacrimi faţa sa şi acel loc. Acolo a fost mângâiată de înger cu vestirea de la Dumnezeu a grabnicei ei mutări la ceruri.

Acolo s-a făcut de două ori arătare îngerească Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, mai înainte de sfârşitul ei, după mărturia lui Gheorghe Chedrin, istoricul grec; adică mai înainte cu 15 zile de adormirea ei; apoi mai înainte cu trei zile, când a luat de la înger acea stâlpare de lemn de finic din Rai, pe care a dus-o Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. În ştire să fie şi aceasta, că praznicul Adormirii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu este aşezat în 15 zile ale lunii lui august, ca să se prăznuiască cu toată cinstea, de pe vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat grec Mauriciu. Drept aceea, prăznuim cu bucurie preaslăvita ei mutare de pe pământ la cer şi slăvim pe Cel ce S-a născut dintr-însa şi Care a luat-o la cer cu slavă, pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.* Unii, precum Meliton, episcopul Sardelor, scriu că şi Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se dusese la Efes şi de acolo a fost adus de nor, precum au fost aduşi înainte şi ceilalţi apostoli şi au venit la îngroparea Maicii lui Dumnezeu. Iar ceilalţi, de care povestesc Metafrast şi Sofronie cu neîndoire, spun că Sfîntul Ioan nu se depărta de Maica cea dăruită cu darul de Dumnezeu, al cărei fiu era din încredinţarea lui Hristos, ci îi slujea ei întotdeauna, ca un adevărat fiu pe maica sa, având-o în casa sa până la fericitul ei sfârşit. El se ducea uneori pentru puţină vreme în cetăţile de primprejur, precum s-a pomenit mai sus, adică se ducea cu Petru în Samaria, şi aceasta o făcea după bunăvoinţa şi binecuvîntarea Maicii lui Dumnezeu, dar îndată se întorcea iarăşi la dânsa în Ierusalim. Până să se întoarcă el, slujba Preacuratei Fecioare o împlinea Sfîntul Iacov, ruda Domnului, cel ce întotdeauna petrecea în Ierusalim la scaunul său. După povestirea oarecărora, şi Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ca şi ceilalţi apostoli, a fost răpit de nor, şi aceasta s-a făcut dintr-o cetate mai apropiată. Acestea s-au spus pentru a şti unde şi cum a petrecut Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu după înălţarea Domnului. Deci, pentru cinstita ei adormire, citeşte precum este scris cuvântul mai înainte. Pentru anii Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cât a petrecut pe pământ, şi în care an a murit, multă neîntocmire este între scriitorii bisericeşti de istorii şi de hronografuri. Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, scriitorul istoriei bisericeşti, şi apoi de la dânsul şi sinaxarele lunilor - al Moscovei, al Kievului şi al Azovului -, povestesc că Adormirea Preasfintei Fecioare Maria s-a întâmplat în anul al 48-lea de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, şi în al 15-lea de la Înălţarea Lui. Ea a vieţuit pe

pământ 63 de ani. Sinaxarele lunilor numără aceşti ani astfel: A născut pe Domnul nostru Iisus Hristos în al 15-lea an al vârstei Sale. După răstignirea şi înălţarea Domnului la cer a petrecut în casa Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu 15 ani, şi a murit în anul 48 de la naşterea lui Hristos, pe vremea împărăţiei lui Claudie Cezarul. Astfel că toţi anii vieţii ei au fost 63. Nichifor Calist, în a doua carte a sa, în capitolul 3, aduce pe Sfîntul Apostol Evod, unul din cei 70, care a fost întâiul episcop în Antiohia după marele Apostol Petru, şi spune că, adormirea Preacuratei Fecioare a fost în anul 44 de la întruparea lui Hristos; iar toţi anii vârstei ei sunt 59. Nichifor scrie numărul anilor lui Evod astfel: De trei ani Preacurata Născătoare de Dumnezeu s-a dus în templu şi acolo a petrecut 11 ani în sfânta sfintelor. Apoi s-a dat de preoţi lui Iosif spre pază, la care a petrecut 4 luni şi a luat buna-vestire cea de bucurie de la îngerul Gavriil. A născut pe Domnul Hristos în anul al 15-lea al vârstei sale, în 25 ale lunii Decembrie; după aceea a petrecut 33 de ani, în care Cuvântul cel mai înainte de veci şi Fiul ei, petrecea pe pământ. După pătimirea de voie, învierea şi înălţarea Domnului, a şezut în casa lui Ioan 11 ani. Astfel toţi anii vieţii ei adunaţi sunt 59. Aceste cuvinte ale lui Evod adunându-le Nichifor, pe a sa înţelegere le pune în cartea a 2-a, în capitolul 21, spunând că Preacurata Fecioară s-a mutat în al 60-lea an al vârstei sale. Ipolit spune că Preacurata Fecioară a petrecut după pătimirea Domnului Hristos 9 ani şi s-a mutat în al 43-lea an de la întruparea Domnului, iar toţi anii vieţii ei ar fi 58. Meliton, episcopul Sardelor, a scris că, în anul 22 după Înălţarea Domnului, Preasfânta Fecioară Maria a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti, în anul 58 de la întrupare, iar de la naşterea sa în anul 69. Sfîntul Epifanie şi cu Gheorghe Chedrin scriu asemenea, că Preacurata Fecioară, după înălţarea Domnului, a petrecut 24 de ani, iar toţi anii ei au fost 62, neajungând 23 de zile pînă la 62 de ani, pentru că s-a născut în septembrie, în opt zile, şi s-a mutat în 14 zile ale lunii August. După această numărare a lui Epifanie şi a lui Chedrin, Preacurata Fecioară s-a mutat în anul 57 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, la sfârşitul lui Claudie şi la începutul împărăţiei lui Nero. Sfîntul Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Egiptului, asemenea şi Sfîntul Simeon Metafrast, nu numără anii vieţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci numai aminteşte că Adormirea Preasfintei Fecioare Maria s-a făcut la adânci bătrâneţi. Cu aceştia se uneşte şi Meletie Atenianul, istoric bisericesc.

Să nu ne mirăm de această neîntocmire a acestor mulţi scriitori pentru anii vieţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru că în acele vremi se afla prigonire cumplită asupra Bisericii, şi nu era vreme de scrierea cărţilor, cu de-amănuntul, de numărarea anilor şi de faptele bisericeşti; pentru că atunci credinţa lui Hristos nu se răspândea prin scripturi, ci prin propovăduire cu gura şi cu nevoinţe muceniceşti. Deşi atunci erau scriitori de cărţi, dar aceia în scurtă vreme se sfârşeau muceniceşte şi cărţile lor se ardeau de către păgânii prigonitori. Pentru aceasta să se ţină cine va voi, de oricare scriitor şi numărător de anii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci, este cu putinţă a socoti că mai vrednică este istoria acelora care au scris mai târziu despre anii vieţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au zis că la adânci bătrâneţi a trecut la viaţa cea neîmbătrânită. Socoteşte aceasta de aici: la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul îngropării trupului ei cel curat şi primitor de Dumnezeu, a fost cu Sfinţii Apostoli şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, iar Dionisie s-a întors la Hristos în Atena de Sfîntul Apostol Pavel, în anul 52 de la întruparea Cuvântului lui, după adevărata urmare a celor vrednici de credinţă scriitori de istorii şi de ani. Deci, dacă Preacurata Fecioară s-a mutat, după Ipolit, în anul 43 de la întruparea lui Hristos, după Evod în anul 44, sau după Eusebiu şi sinaxarele lunilor în anul 48, apoi cum putea să fie Sfîntul Dionisie la adormirea ei cea mai de pe urmă în anul 52, când el s-a întors spre Hristos. Deci, Preacurata Fecioară s-a mutat mai târziu, după întoarcerea lui Dionisie. Acest sfânt a fost la adormirea ei cu ceilalţi Sfinţi Apostoli şi bărbaţi apostoleşti. Mai mult, nu se cuvine a ispiti şi-a iscodi tainele acelea, pentru care Dumnezeu n-a voit să le arate tuturor.

Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Gruzinsca (22 august) In Rusia cea mare este ţinutul Dvinsca, care se numeşte astfel de la râul Dvinei, care se apropie de marginea Oceanului de la miazănoapte, pe care merg în Rusia corăbiile din părţile Apusului. Deci, în hotarele stăpânirii Dvinei este alt râu care se cheamă Penega şi care curge în Dvin, râul cel mare, având pe lângă dânsul multe

sate. Lângă râul acela se află un munte mare şi foarte înalt, care se cheamă Cerna şi se întinde până la ocean spre partea de miazănoapte. El are lungimea ca la cinci sute de stadii şi era mai înainte pustiu şi nelocuit de oameni. In anul de la facerea lumii 7111, iar de la naşterea lui Hristos 1603, după oarecare descoperire dumnezeiască, s-a zidit o mănăstire în muntele acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de un preot oarecare din părţile acelea, cu numele Miron, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstirea aceea. Iar întru împărăţia binecre-dinciosului împărat a toată Rusia şi marelui domn Mihail Teodoro-vici, când şahul Persiei Abbas a prădat pământul iberilor şi a aflat acolo veşmântul cel mult tămăduitor al marelui Domn şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi l-a luat, atunci perşii au luat de acolo şi multe alte lucruri sfinte şi icoane cinstite şi le-au dus în Persia, nu pentru cinstire - că ei sunt păgâni -, ci ca să le vândă neguţătorilor Rusiei, de vreme ce atunci erau în Persia mulţi neguţători ruşi şi perşii îi ştiau că ţin cu evlavie la închinăciunea sfintelor icoane. Atunci se întâmplase să fie acolo un neguţător din cetatea Iaroslav, cea din Rusia mare, anume Ştefan, păzitorul averilor cetăţeanului Gheorghe din Iaroslav. La acel Ştefan a adus un persan o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împodobită cu argint şi aur, ca să o dea spre vânzare. Iar bărbatul acela dreptcredincios a cumpărat cu mare bucurie acea sfântă icoană. Dar în vremea când el cumpăra în Persia acea sfântă icoană, în cetatea Iaroslav s-a făcut o arătare dumnezeiască în vis lui Gheorghe, stăpânul lui cel pomenit mai sus, zicându-i: „Păzitorul averii tale, fiind în Persia, ţi-a cumpărat un mărgăritar fără de preţ şi, când ţi-l va aduce, să-l trimiţi pe el în hotarele stăpânirii Dvinscăi, în Muntele Negru". Iar Gheorghe, deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie, neştiind ce este acel mărgăritar şi nici unde se află Muntele Negru. Şi după câtăva vreme, Ştefan cel pomenit mai sus, păzitorul averilor lui, a venit din Persia şi a adus cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o cumpărase. Iar Gheorghe primind icoana aceea cu bucurie şi aducându-şi aminte de vedenie, a zis: „Acesta este mărgăritarul cel fără de preţ, de care mi s-a spus în vedenia visului". Apoi degrab s-a dus în hotarele stăpânirii Dvinscăi, după cum i se poruncise, şi a ajuns la mănăstirea din Muntele Negru cu acea cinstită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se cheamă "Gruzinsca". Şi a dat acelei mănăstiri şi din averea sa mult aur, argint şi alte lucruri bisericeşti şi îndestulare de cărţi. Iar în vremea aducerii acelei sfinte icoane, fiind încă acolo şi dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, pe când egumenul şi fraţii săvârşeau în biserică privegherea de

toată noaptea, un monah din mănăstirea aceea, anume Pitirun, orb şi surd de mulţi ani, care era în bolniţa mănăstirească, în vremea acelei cântări a ieşit să se roage în tindă înaintea chiliei sale. Şi rugându-se el, îndată l-a strălucit o lumină mare şi s-a înspăimântat foarte tare, că de mulţi ani nu văzuse lumina şi i se părea că este o nălucire diavolească. Apoi, făcându-şi semnul cinstitei cruci, şi-a ridicat ochii spre muntele acela mare şi a văzut pe dânsul luminând o strălucire ca raza soarelui. Şi făcând rugăciune, îndată a început a vedea şi a auzi. Apoi, după slavoslovia Utreniei, s-a dus în sobor şi a spus egumenului şi fraţilor tămăduirea ce i se făcuse. Atunci toţi cei ce se întâmplaseră acolo au proslăvit pe Dumnezeu. Iar dreptcredinciosul bărbat Gheorghe, văzând acea minune preaslă-vită, a zidit în mănăstirea aceea o biserică mai frumoasă, în slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci, de la acea sfântă icoană au început a se face mai multe minuni la cei cuprinşi de felurite neputinţe. O femeie, anume Neonila, fiind slăbănoagă, darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a tămăduit-o. Pe alta, anume Teodosia, pătimind de ochi, a vindecat-o. Unui om, anume Codrat, care se îndrăcise şi a fost gonit zece săptămâni de diavoli prin pustii, nemâncând nimic şi pierind de foame, arătându-i-se Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, l-a întărit de foame, i-a arătat calea spre casa părinţilor şi i-a poruncit să se ducă la biserica ei, la icoana cea făcătoare de minuni, făgăduindu-i că-i va da sănătate desăvârşită, pe care i-a şi dato. Pe un alt om, anume Ioan, care era pescar, înecându-se în iezer şi afundându-se, l-a scăpat de la înec. Unui alt om, anume Pavel, care era din partea de lângă mare şi a pătimit mare durere dinlăuntru vreme de un an, i s-a arătat lui, în neputinţa aceea, şi l-a învăţat dumnezeiasca scriptură şi l-a slobozit de boală. A mai tămăduit şi alte multe feluri de neputinţe purtătoare de moarte, dureri de pântece, umflături şi felurite dureri de ochi şi de dinţi, şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate şi erau cuprinşi de farmece. Dar şi până astăzi lucrează nenumărată mulţime de felurite minuni. Şi nu numai acolo, dar şi în împărăteasca cetate Moscova, de la sfânta icoană zugrăvită după dânsa, care stă în biserica Sfintei Treimi, aproape de poarta Sfintei Varvara, multe minuni se fac celor ce se apropie cu credinţă, întru slava lui Hristos Dumnezeu Care S-a născut dintr-însa, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aducerea cinstitei icoane a Preacuratei Fecioare Maria din cetatea Vladimir la Moscova

(26 august) În zilele binecredinciosului şi marelui domn Vasile Dimitrievici, singurul stăpânitor al Rusiei, şi în vremea Sfântului mitropolit Ciprian, a fost năvălirea lui Temiraxac, împăratul agarenilor, asupra pământului Rusiei. Acela, sculându-se cu mare putere de la Răsărit şi prădând multe împărăţii, a ajuns în părţile Rusiei. Deci, apropiinduse de hotarele pământului, a luat cetatea Eleciul şi a robit pe voievodul Eleciului, şi a ucis o mulţime de creştini, căci era mare urâtor şi cumplit chinuitor al neamului creştinesc. Apoi se mai lăuda că tot pământul Rusiei are să-l pustiească, ca să dezrădăcineze creştineasca credinţă; deci, îşi pregătea drumul său spre cetatea Moscova, vrând să o risipească pe ea. Auzind marele domn Vasilie Dimitrievici acest lucru, şi-a adunat oastea sa şi s-a dus în cetatea Colomni. De acolo plecând, a stat la malul râului Ochi, tăbărând împotriva vrăjmaşului, iar Temiraxac a stat într-un loc 15 zile. Deci, înştiinţându-se marele domn şi toată creştineasca oaste de marea putere a păgânului împărat, care venise cu multe cete, şi auzind despre scopul lui, şi-a ridicat mâinile spre cer împreună cu toţi ostaşii şi se ruga cu lacrimi Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru izbăvirea sa de acel agarean fără de Dumnezeu. Ei chemau în ajutor pe cei mai mari plăcuţi ai lui Dumnezeu, pe Sfinţii Ierarhi Petru şi Alexie, pe Cuviosul Serghie şi pe ceilalţi sfinţi făcători de minuni ai Rusiei. Apoi a trimis în cetatea Moscova, la părintele său cel duhovnicesc şi la Preasfinţitul mitropolit Ciprian, ca să poruncească poporului să facă post şi rugăciune. După aceea să trimită în cetatea Vladimirului, ca să ia de acolo icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să o aducă în Moscova, pentru apărarea împărăteşte-i cetăţi a Rusiei. Deci, Ciprian, mai înainte de acea poruncă, se gândea ca să aducă acea cinstită icoană; deci, când i-a venit poruncă de la voievod, atunci a mulţumit lui Dumnezeu că tot acelaşi gând a pus şi-n inima marelui domn. El avea acea împreună glăsuire a lui cu al său gând, ca pe o adeverire de bunăvoinţă a lui Dumnezeu, ca minunata icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să se mute la dânşii. Deci, din duhovnicească rânduială, acei bărbaţi îndată au trimis la Vladimir după acea cinstită icoană. Apoi mitropolitul Ciprian, adunând toată duhovniceasca rânduială şi mulţime de popor, se ruga soborniceşte pentru biruinţă asupra vrăjmaşului. El le-a poruncit tuturor să poftească la rugăciune, până şi el singur nu se depărta de la biserică, făcând slujbă şi rugându-se ziua şi noaptea cu vărsare de lacrimi pentru marele voievod, pentru oastea lui, cum şi pentru toţi pravoslavnicii creştini. Deci, când cinstita icoană a pornit de la Vladimir şi se apropia de cetatea Moscovei, în 15 zile ale lunii august, la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu, a ieşit întru întâmpinarea ei Preasfinţitul Mitropolit cu tot soborul duhovniceştei rânduieli, împreună cu mult popor; şi, văzând sfânta icoană, au căzut la pământ şi s-au închinat ei, ca singurei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care venise la dânşii, şi primind-o cu negrăită bucurie, vărsau multe lacrimi privind spre dânsa şi rugându-se ca să se izbăvească de năvălirea agarenilor. Însă nu le-a fost în deşert rugăciunea lor, pentru că chiar în aceeaşi zi în care preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost adusă în Moscova, Temiraxac, păgânul împărat al agarenilor, îngrozindu-se de o înfricoşată vedenie pe care a văzut-o în vis, s-a tulburat şi a fugit înapoi cu toată puterea sa, nefiind gonit de nimeni. Vedenia aceea a fost astfel: vedea înaintea sa un munte preaînalt, pe al cărui vârf mergeau împotriva lui arhiereii şi aceia având toiege în mână îl îngrozeau pe el; iar deasupra arhiereilor a văzut în văzduh o strălucire neobişnuită şi stând în mijloc o împărăteasă într-o slavă negrăită, îmbrăcată în haină de profiră, cu raze în chip de fulger şi strălucitoare mai mult decât soarele; iar împrejurul ei era mulţime nenumărată de ostaşi înarmaţi care îi slujeau ei şi pregătindu-se ca de război, iar împărăteasa avea mâinile în sus, ca o rugătoare. Apoi a văzut-o pe ea ameninţândul cu groază, ca să se ducă din hotarele pământului Rusiei, ca şi cum poruncea ostaşilor săi să pornească contra lui. De acea înfricoşată vedenie s-a cutremurat Temiraxac, a sărit înspăimântat din pat şi a răcnit: "O, vai mie, ce este această vedenie înfricoşată?" Şi tremurând, se temea suspinând şi era ca într-o nepricepere; iar după un ceas venindu-şi în fire, a chemat pe domni şi pe voievozi şi a început a le spune lor ceea ce văzuse, tremurând încă de frică. Aceia, auzind cele ce li se spunea şi văzând pe împăratul lor tremurând, asemenea s-au înspăimântat şi nepricepându-se, ziceau: "Ce să fie aceasta?" Unii ziceau: "Împărăteasa care s-a văzut, este Maica lui Iisus Hristos, Domnul creştinilor, şi se cunoaşte că voieşte să apere pe creştini, pentru că dânsa le este lor ajutătoare şi purtătoare de griji". Temiraxac a zis: "Dacă creştinii au o ajutătoare ca aceea, apoi în deşert ne-am pornit asupra lor, şi fără de spor ne ostenim, căci măcar pe unul din cei ce stau dinaintea ei, de l-ar trimite asupra noastră, pe toţi ne va birui şi nici loc nu vom putea găsi încotro să fugim". Astfel plângându-se acel împărat păgân, s-a întors înapoi cu toată puterea agarenească, fugind cu ruşine. Aceasta fiindcă li se părea agarenilor că multe cete de ostaşi din pământul Rusiei vin în urma lor şi pentru aceea fiind cuprinşi de frică mare, unul pe altul se călcau, aruncându-şi armele, prăzile şi dobânzile lor. Astfel le-a fost acelor dreptcredincioşi biruinţa asupra vrăjmaşilor, fără de război şi fără vărsare de sânge, cu rugăciunile Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Acea năvălire a lui Temiraxac cu agarenii şi minunata lui gonire din pământul Rusiei s-a întâmplat în anul de la facerea lumii 6903 (sau 1395 de la Hr.) şi din vremea aceea, în împărăteasca cetate Moscova s-a aşezat praznicul întâmpinării icoanei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Vladimirsca, întru neuitata şi mulţumitoarea pomenire a minunatei izbăvitoare de agareni. Această izbăvire s-a făcut prin apărarea sfintei ei icoane, căreia cu Cel născut dintr-însa, lui Hristos Dumnezeu totdeauna de la noi să-I fie cinstea, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aşezarea în raclă a brâului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (31 august) Cinstitul Brâu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cel adus în Constantinopol într-un sicriaş de aur cu pecetluire împărătească, a fost pus în biserica pe care dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr o zidise în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratie, adică "târgul de aramă". După mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Leon, femeia lui, Zoe, era supărată de duhul cel necurat. Pentru aceea, împăratul şi rudele lui aveau mâhnire; deci se făceau multe rugăciuni către Dumnezeu pentru împărăteasa care pătimea. Odată i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, spunându-i că de se va pune pe dânsa Brâul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va lua tămăduire. Împărăteasa a spus această vedenie bărbatului ei, împăratul Leon, şi îndată împăratul a rugat pe patriarh şi a dezlegat pecetea, apoi s-a deschis sicriul şi s-a aflat întreg cinstitul Brâu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, nici câtuşi de puţin vătămat de vechimea vremii, şi l-a sărutat pe el cu cucernicie. Când patriarhul l-a întins pe el deasupra împărătesei, îndată s-a scăpat de chinuirea diavolească şi a câştigat desăvârşit tămăduirea bolii sale. Atunci toţi cu bucurie au preamărit pe Hristos Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Lui cântând cântări de mulţumire; iar cinstitul Brâu punându-l într-aceeaşi raclă de aur, l-a pecetluit cu pecetea împărătească, şi a aşezat prăznuire întru cinstea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, întru aducerea aminte de minunea ce s-a făcut cu sfântul ei Brâu, prin singurul darul acela, şi prin milostivirea şi

iubirea de oameni a Aceluia ce S-a născut dintr-însa, adică lui Hristos Dumnezeul nostru. Aducerea aminte de Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cel de la locaşul Miasinei (1 septembrie) În vremea eresului iconomahilor (iconomah - luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locaşul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locaşul Miasinilor se povesteşte în viaţa Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc şes foarte frumos şi desfătător, costişă între două dealuri, care despărţea amândouă părţile în larg. Prin mijloc, un pârâu repede şi curat curgea spre răsărit, care se numeşte Azor sau Azur, şi de iezere împrejur se umple şesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit şi frumos, o capişte idolească şi o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavoleşti jertfe. Pe acel loc, curăţindu-l Sfîntul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idoleşti, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfinţindu-o pe ea, a făcut locuinţă sfinţilor îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaş diavolilor şi unde se făceau jertfirile cele sângeroase şi spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sânge şi se săvârşeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. Pînă aici din viaţa lui Acachie. Deci, este arătat că lângă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locaşul care se numea Miasina, după locul cu acelaşi nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulţi ani a ieşit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăţiei binecredinciosului împărat Mihail şi a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioşi în luna lui septembrie, ziua întâi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atâta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvârşea sobor în locaşul acela în toţi anii, în cinstea şi slava Prea Nevinovatei Stăpânei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Despre Hebron, cetatea Iudeei

(5 septembrie) Pământul Palestinei fiind împărţit cu sorţi seminţiilor lui Israel, seminţiei lui Levi nu i-a dat Moise moştenirea, de vreme ce Însuşi Domnul Dumnezeul lui Israel este moştenirea lui, precum a grăit Aaron, în cartea Numerilor, în capul 18, stih 20 şi 21: "În pământul lor să nu moşteneşti moşie şi parte să nu-ţi fie ţie între dânşii, că Eu sunt partea ta şi moştenirea ta între fiii din Israel. Fiilor lui Levi, iată, le-am dat toată zeciuiala cea din Israel". Când fiecare seminţie îşi lua partea sa, mergeau şi leviţii cei mai mari în Siloam la Eleazar preotul şi la Iisus al lui Navi, împărţitorii pământului Palestinei, şi ziceau: "Deşi nu s-a poruncit seminţiei noastre să aibă osebită parte de pământ, Domnul a poruncit prin Moise ca celelalte seminţii din partea lor să ne dea nouă cetăţi de vieţuire. Căci a zis Domnului Moise la Iordan, lângă Ierihon: "Să porunceşti fiilor lui Israel ca să dea leviţilor din pământul stăpânit de ei cetăţi de locuinţă şi cetăţui. Deci să ne daţi nouă loc în moştenirea voastră". Şi le-au dat lor fiecare seminţie din stăpânirea sa cetăţi deosebite.

În acea vreme s-a dat seminţiei lui Aaron din pământul în care căzuse sorţul pentru Iuda, vestita cetate Hebron, care era de la Ierusalim, cale de opt ceasuri. Acea cetate era cea mai departe de Betleem, la loc mai înalt, şi se numea cetate de munte, din cauza munţilor celor înalţi, iar hotarele ei se numeau parte de munte, precum se scrie în Evanghelie pentru Preacurata Născătoare de Dumnezeu: "Sculându-se Maria, a mers la munte degrabă în cetatea Iudeei, adică în Hebron, unde era casa Zahariei". Unii, tâlcuind Evanghelia, socotesc că Ierusalimul, precum se arată în altă parte din Sfânta Scriptură, în cartea lui Iisus al lui Navi, capitolul 18, versetul 28, şi în cartea Judecătorilor lui Israel, capitolul 1, nu făcea parte din pământul cuvenit lui Iuda prin sorţi, ci dintr-al lui Veniamin, deşi nu se afla departe de Iudeea. Cu toate că muntele acela se numea parte a Iudeii, având depărtare de la Ierusalim cale de un ceas şi jumătate, Ierusalimul, cu toate acestea, nu se numea cetate a lui Iuda, ci a lui Veniamin, deşi după aceea a împărăţit neamul lui Iuda în Ierusalim. Iar Betleemul şi Hebronul din început au fost cetăţi ale lui Iuda, de unde Gheorghe Chedrinos zice pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: "Maria, ducându-se de la dânsa îngerul, a mers la munte", adică la Betleem. Însă nu în Betleem, ci în Hebron era casa lui Zaharia. Şi amândouă aceste cetăţi erau în partea muntelui, singura cale de la ele la Nazaret fiind prin Betleem la Hebron. Alţii zic astfel: Calea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la munte era prin Ierusalim, iar de la Ierusalim a mers la

Betleem şi de aici la Hebron. Şi era de la Nazaret la Ierusalim cale de trei zile, iar a patra zi a sosit în casa Zahariei, că nu era departe de la Ierusalim, şi s-a închinat Elisabetei.

Cuvânt la naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (8 septembrie) Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrând să Se arate pe pământ şi să vieţuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pământeşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decât alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvârşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mâini omeneşti. "Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?" Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurata, Prea Binecuvântata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: "Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă". Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune şi desăvârşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care

lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicând către dânsa: "Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine". Iar Sfîntul Damaschin zice: "Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu". Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obârşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. O, Doamne, din câte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decât tot aurul şi argintul şi mai cinstită decât pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: "O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!" După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dânşii. Aţi rânduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind. Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpâneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor,

fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia sau îmbogăţit!" Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: "Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decât toate". Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântata Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: "Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?" Iar Domnul, "Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte", a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dânsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tâlcuieşte "casa pâinii", a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pământeşti, încununat şi păzit". Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa şi a umbrito. Şi este mai sfântă decât toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pământeşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut. Toţi cu David grăiesc: "Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea". Numai singură aceea grăieşte: "Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat", pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci şi pe păcătoşi abătându-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dânsa:

"Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate". Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covârşit. "Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele", zice apostolul. Şi cine din pământeni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decât Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui şi gândea în ce chip va fi acea închinare? Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înălţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: "Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată şi se va chema numele ei Maria". Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născând pe Împăratul Hristos. "O, înălţime, cu anevoie de suit de gândurile omeneşti!" Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: "S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfrumuseţată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa slava Născătoarei de

Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei". Şi iar zice acelaşi: "Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ". O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cântând: "Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos", cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mâinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: "scaun de heruvimi, fecioara". A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cântând aşa: "Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor". Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lângă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: "Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat". Şi au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu. Cea desfătată sălăşluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne încape în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, porninduse spre milostivire, zicea către iubiţii săi: "Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi". Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, precum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel

curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare. Întru a ei milostivire toţi cei scârbiţi, năpăstuiţi, flămânzi, înviforaţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemilostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pământeşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos. Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărână, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.

Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana (9 septembrie) Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Deci, s-a măritat cea dintâi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de

Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pământul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblând în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atât au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică. Din aceasta este cunoscută viaţa lor cea sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfântă decât toţi sfinţii şi decât heruvimii mai cinstită, care mai mult decât toţi a plăcut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pământ, între oameni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decât aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decât a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se întrupeze din Preasfânta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pânzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrânate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfântul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorât, roşu şi din vison, întrucât cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. "Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dânşii" (Apoc. 21, 3). Deci, materialul mohorât si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrânare s-a născut. Dumnezeiasca voinţă, mai întâi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi străini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sârguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrânaţi, fiind ei la bătrâneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavând fii,

cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfântului Patriarh Avraam şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrâneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decât Avraam este aici, că pe cât este mai mare Fecioara Maria decât Isaac, pe atât mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decât a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mâhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţuitoare spre câştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu. Când se mâhneau ei mult şi se tânguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusalimului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat când le-a adus, ocărându-l pentru nerodire: "Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavând dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecare tăinuite păcate ale tale". Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducând darurile sale cu ceilalţi oameni, a ocărât pe Ioachim, zicându-i: "De ce apuci înaintea mea, aducând darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?" Acestea auzindu-le Ioachim s-a mâhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plângere şi bucuria praznicului aceluia în tânguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plâns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, aducându-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrânise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvântare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrâneţe, precum oarecând lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrând să guste pâine. "Nu voi da - zicea - gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel". Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezând şi înştiinţându-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărându-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mâhnire,

lăsând-o pe ea, s-a dus în pustie, plângea cu nemângâiate lacrimi. "Acum - zicea sunt mai ticăloasă decât toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întâi voi plânge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?" Şi se tânguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mângâia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dânsa?! Odată, tânguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezând sub un copac de dafin, a suspinat din adâncul inimii. Şi ridicându-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre având pui mici. Şi de acolo, luând pricină de mai mare durere a inimii, a început a striga: "Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai păcătoasă între fiicele lui Israel! Eu singură decât toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pântecelui pe mâinile lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu singură sunt străină de acea mângâiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sunt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pământului, pentru că acelea sunt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pământului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducând, Te binecuvântează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sunt singură şi fără de fii pe pământ. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oarecând, la bătrâneţele cele prea adânci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pântecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi roditoare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvântând, cântând, şi cu un gând slăvind milostivirea Ta". Unele ca acestea cu plângere şi cu tânguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicându-i: "Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvînta toate seminţiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria". Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudând nu-mele Lui cel sfânt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii

sale". Apoi, umplându-se de negrăită bucurie, Sfânta Ana a alergat la Ierusalim cu sârguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă. În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicându-i: "Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pământ la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit". Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurându-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugându-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunându-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dânşii o milă ca aceea, Căruia, închinându-I-se în sfânta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfânta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi binecuvântată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mântuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat. Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvântat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudând pe Dumnezeu. Apoi, crescând Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea precum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mântuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cinstind-o ca pe o stăpână a lor, pentru că-şi aduceau aminte de îngereştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dânsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele cerului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încât erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, când era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecând-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecând câţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, având vârsta de optzeci de ani, iar Sfânta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfântă, rugându-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecând în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, având şaptezeci şi nouă de ani. Deci, o, cât de binecuvântaţi sunteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvântată fiică a voastră! Încă îndoit sunteţi binecuvântaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvântat toate neamurile şi toate seminţiile pământului. Cu drept cuvânt v-au numit pe voi Sfânta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfântă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească înainte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin. Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Mathan a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice - Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvântul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Damaschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: "Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămânţa lui Solomon, iar Ili era din sămânţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dânsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavând fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămânţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amândurora; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după

lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, "femeia lui din fiicele lui Aaron", ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămânţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgându-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfânta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: "Femeia lui era din fiicele lui Aaron!" De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichifor Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Mathan preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron. Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice. Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfânta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcând porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintâi arhiereu Aaron,

care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

DIN Viaţa ţi ostenelile Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan (26 septembrie) O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încât putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decât alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsând pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dânsul, şi plângând şi tânguindu-se cu Prea-curata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la cruce şi la moarte, împreună cu dânsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dânsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 26-27). Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducându-se cinstitul şi sfântul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormânt, sfântul Ioan a dus înaintea patului Ei stâlparea ce strălucea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunându-i de mutarea ei de pe pământ pe cer. Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvânt la Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1 octombrie) În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, când s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încât s-au împlinit cuvintele Sfântului Pavel, care zicea: "Primejdii de la tâlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi" (2 Cor. XI, 26). Când cuvintele Domnului s-au împlinit: "Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri", când ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curata şi prea Binecuvântata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperământul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperământul său nevătămaţi. Despre acest lucru s-a făcut încredinţare în Constantinopol în împărăţia lui Leon cel Înţelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvârşirea cântării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întâi, fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfîntul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzând aceasta Sfîntul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: "Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?" Iar el a răspuns: "O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimânt". Precum odată Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, aşa şi Sfîntul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele. Semnul văzut de Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvârşit în acea vreme când a arătat tulburarea întregii făpturi: "Se făcură fulgere, glasuri şi tunete, cutremur şi grindină mare şi un semn mare s-a arătat pe cer - o femeie îmbrăcată în soare". Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Prea Curata Fecioară Maria

nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur şi de grindină, când încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci când s-a făcut tulburarea cea înfricoşată a cerului şi a pământului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea când năvăleşte nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru şi ne ocroteşte pe noi de fulgerele amăgitoarei deşertăciuni lumeşti, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mândriei vieţii şi de cele ale slavei deşarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmaşului, de cutremurul patimilor şi de grindina pedepsei celei de sus care năvăleşte asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci când toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creştinesc, păzindu-ne şi acoperindu-ne pe noi. Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din faţa arcului, căci în lumea aceasta suntem puşi ca un semn spre săgetare şi zboară asupra noastră săgeţile din toate părţile, unele din arcul vrăjmaşilor celor văzuţi, care îşi încordează arcul asupra noastră şi se laudă întru mândria lor, iar altele din arcul vrăjmaşilor nevăzuţi, încât noi ne jelim aşa: "Nu putem să suferim săgetăturile diavoleşti". Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mâniei şi îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: "De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el. Şi întru dânsul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat ". (Psalm 7, 12) Cu toate săgeţile acelea, ca să nu fim răniţi de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din faţa arcului sub Acoperământul Preacuratei şi Preabinecuvântatei Fecioare, cu al cărei Acoperământ, apărându-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăieşte către dânsa Duhul Sfânt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spânzură pe dânsul, toate săgeţile celor puternici. A zidit odată David un turn al său prea frumos şi prea înalt, între Sionul cel ce stă pe muntele înalt şi între Ierusalim cel pus mai jos şi fiică a Sionului l-a numit. Şi era turnul acela între dânşii ca grumazul între trup şi cap, căci cu înălţimea sa întrecea Ierusalimul şi ajungea Sionul. Iar pe turnul acela erau atârnate pavezele şi toate armele cele de război şi pentru apărarea Ierusalimului. Deci, aseamănă Duhul Sfânt pe Prea Curata Fecioară Maria cu turnul lui David; căci aceasta, fiind fiica lui David, mijloceşte între Hristos, capul Bisericii, şi între credincioşii care sunt trupul Bisericii Lui, întrecând Biserica ca ceea ce este cu adevărat mai înaltă decât toţi; iar pe Hristos ajungându-L, ca cea care I-a dat trup, mijloceşte şi acum, când a stat în văzduh între cer şi pământ, între Dumnezeu şi între oameni, între Hristos şi Biserica

cea care se luptă, ca turnul lui David între Sion şi între Ierusalimul cel plin de pavezele celor tari. Iar paveze sunt rugăciunile ei pentru noi, cele întru tot puternice către Dumnezeu, care s-au auzit de cei vrednici în vremea cinstitului ei Acoperământ, pentru că se ruga cu umilinţă ca o maică către Fiul şi Făcătorul său, grăind cuvinte de rugăciune milostivitoare şi de îndurare, zicând: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul Preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine. Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi de toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte". Unele dintre rugăciunile acestea ale ei oare nu sânt paveze care apără Biserica? Cu adevărat sânt paveze nebiruite, cu care vom putea să stingem toate săgeţile cele aprinse. Sfîntul Ambrozie zice despre turnul lui David că pentru două pricini era zidit: spre apărarea cetăţii şi pentru împodobirea ei. Zice el: "A zidit David un turn care să fie spre apărare şi spre înfrumuseţarea cetăţii. Spre apărare, că de departe priveşte pe vrăjmaşi şi îi izgoneşte pe ei de la cetate, iar spre înfrumuseţare, că pe toate zidirile cele înalte ale Ierusalimului le întrece cu înălţimea sa". De aceea nu în zadar s-a asemănat cu turnul acela Acoperitoarea noastră, care ne este nouă turn de tărie în faţa vrăjmaşului, căci cu adevărat ne apără pe noi şi ne împodobeşte. Ne apără, când pe vrăjmaşii noştri cei văzuţi şi nevăzuţi îi izgoneşte de la noi departe, când pe cei robiţi din legături îi scapă, când pe cei chinuiţi de duhuri necurate îi izbăveşte, când pe cei mâhniţi îi mângâie, pe cei năpăstuiţi îi apără, pe cei flămânzi îi hrăneşte, când celor înviforaţi le face adăpost şi pe bolnavi îi cercetează. Şi ne împodobeşte pe noi acoperind înaintea lui Dumnezeu goliciunea cea de ruşine a sufletului nostru, iar cu slujirile sale prea înalte, asemeni unor prea scumpe podoabe şi unor multe daruri, ca nişte nesecate visterii, împlinind lipsa noastră, ne face bineprimiţi pe noi înaintea ochilor Domnului. Ea împodobeşte pe cei ce nu au îmbrăcăminte de nuntă şi îi îmbracă cu haina sa şi îi face ca şi cum nu s-ar vedea de ochiul cel atotvăzător ruşinea goliciunii lor sufleteşti, lucru care se închipuia înainte în pământul cel nevăzut şi neîmpodobit, acoperit atunci de ape. Căci pământul cel neîmpodobit şi deşert era chipul sufletului celui păcătos, care şi-a pierdut duhovniceasca sa frumuseţe şi s-a făcut deşert de lucruri bune şi străin de darul lui Dumnezeu. Iar apele, care acopereau pământul cel neînfrumuseţat, înainte au închipuit milostivirea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca pe o mare nesecată şi ca nişte râuri ce cu nelipsire spre toţi se revarsă şi pe toţi îi acoperă. Când Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, la fel se purta şi pe deasupra pământului celui neînfrumuseţat şi acoperit de ape, ca şi cum, nevăzând

lipsa lui de frumuseţe, tăinuit închipuia aceea că sufletul cel acoperit prin milostivul Acoperământ al Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, chiar dacă ar fi lipsit de frumuseţe, nu se va păgubi de darul Duhului Sfânt. Căci Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu va acoperi lipsa lui de frumuseţe, ca o apă pe pământul cel neînfrumuseţat şi cu bună podoabă a darului său îl va înfrumuseţa şi pe Sfîntul Duh îl va atrage la dânsul. Ne înfrumuseţează pe noi Preacurata Fecioară, când pe cei păcătoşi îi face drepţi şi pe cei necuraţi îi face curaţi. Fericitul Anastasie Sinaitul grăieşte pentru dânsa aşa: "Pe magi, îi săvârşeşte apostoli şi pe vameşi, evanghelişti, iar pe desfrânate mai cinstite decât pe fecioare le face. Aşa pe Maria Egipteanca, care a fost desfrânată, a făcut-o acum mai cinstită decât pe multe fecioare şi cea care mai înainte era întunecată şi necurată, acum ca soarele străluceşte în împărăţia lui Hristos prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care tuturor celor ce aleargă la dânsa le este acoperământ şi înfrumuseţare". Ea împodobeşte tot Ierusalimul duhovnicesc, adică Biserica lui Hristos, care cântă astfel către dânsa în praznicul acesta de acum: "O, ce minunată înfrumuseţare a tuturor credincioşilor eşti, împlinirea proorocilor, slava apostolilor şi podoaba mucenicilor, lauda fecioarei şi prea minunatul Acoperământ a toată lumea!" Pe turnul lui David, împreună cu pavezele, erau săgeţile celor puternici. Şi acest însufleţit turn, Preacurata Fecioară Maria, are cu ea săgeţile celor puternici, adică rugăciunile sfinţilor, cei ce se roagă împreună cu dânsa. Căci nu singură s-a arătat în biserică stând în văzduh, ci cu oştile îngereşti şi cu mulţime de sfinţi, care în haine albe şi cu cucernicie stăteau împrejurul ei. Rugăciunile cele către Dumnezeu ale tuturor sfinţilor acelora sânt ca săgeţile celor puternici care pot să gonească toate taberele vrăjmaşului. Ştie Doamna Preacurata Născătoare de Dumnezeu că război este viaţa noastră pe pământ. Căci vrăjmaşul se războieşte asupra noastră cu toate puterile sale, pornind împotriva noastră taberele sale şi înconjurându-ne pe noi cu toate legiunile sale: "Înconjuratu-ne-au pe noi câini mulţi, adunarea celor vicleni ne-a cuprins, deschis-au asupra noastră gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte". Pentru aceea cereasca Împărăteasă, vrând să ne ajute, a pornit asupra vrăjmaşului nostru pe toate cereştile puteri, a chemat pe prooroci, pe apostoli, a adunat pe mucenici, pe fecioare, pe cuvioşi, pe cei drepţi şi cu aceştia a venit să ne ajute nouă şi să se aşeze împrejurul nostru, ca să ne dea nouă biruinţă asupra vrăjmaşului. Căci printr-însa se ridică biruinţele, printr-însa cad jos vrăjmaşii. A venit cu îngereşti oşti, că este mai înainte văzută de Iacov ca o scară pe care mulţimea îngerească o înconjoară.

Pomenind aici de scara lui Iacov, poate să se întrebe cineva: pentru ce îngerii pe dânsa neîncetat se urcau şi se coborau? Înţelegând că scara aceea era înainte închipuirea Fecioarei Maria, după cum spune cuvântul cel bisericesc despre dânsa: "Bucură-te, podul cel ce duci la ceruri şi scara cea înaltă pe care a văzut-o Iacov", se va şti pentru ce nu au odihnă pe scară îngerii: Că cea întru rugăciune neadormită, Născătoarea de Dumnezeu, porunceşte îngerilor ca, împreună cu dânsa, neîncetat să ajute oamenilor ca, suindu-se, să înalţe la Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă: iar pogorându-se, să aducă de la Dumnezeu oamenilor ajutor şi daruri. Această scară şi acum a pogorât cu sine din cer mulţimea îngerilor, aducându-ne nouă de sus acoperire şi apărare. A venit cu îngerii, ca îngerilor săi să le poruncească să ne păzească pe noi în toate căile noastre. Şi pe soborul tuturor sfinţilor l-a adus cu sine, ca, făcând pentru noi sobornicească rugăciune, pe ale noastre umile rugăciuni soborniceşte să le aducă la Fiul său şi Dumnezeul nostru. Între toţi sfinţii ce s-au arătat în biserică cu Preacurata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfîntul Ioan Inaintemergătorul - altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuţi din femeie - şi Sfîntul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui. Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe cei ce au multă îndrăzneală către Dumnezeu, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea ajutorându-se. Şi a stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron şi Or; iar Amalicul iadului cade cu toată stăpânirea şi puterea sa cea întunecată. Deci să prăznuim Acoperământul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, aducându-ne aminte de acea preamărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfîntul Andrei şi de Epifanie. Să prăznuim, mulţumind Acoperitoarei noastre pentru această prea mare milostenie arătată spre neamul creştinesc, şi cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum şi întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperământul ei, de vreme ce fără de Acoperământul şi sprijinul ei nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Sfânta Scriptură: "Multe sânt bătăile păcătosului" (Psalm 31, 11). Acum am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpână; căci de nu ar fi stat înainte Sfânta Fecioară, rugându-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit pînă acum liberi? Ne sfătuieşte Proorocul Isaia: "Ascundeţi-vă cât de puţin, pînă ce va trece mânia Domnului". (Isaia 26, 20) Unde vom putea să ne ascundem de mânia Domnului? Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri ca să scăpăm noi, pătimaşii, în

afară de Acoperământul Sfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii, care pentru sine şi prin gura Duhului Sfânt, grăieşte: "Eu ca negura am acoperit pământul". Deci sub Acoperământul acesta să ne ascundem, care acoperă tot pământul ca o negură. O, Prea Cinstită Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru ce te asemeni cu un lucru urât ca negura? Oare nu-ţi sânt ţie soarele, luna şi stelele spre asemănare? Precum şi cu mirare s-a zis despre tine: "Cine este aceasta care se iveşte ca o dimineaţă, frumoasă ca luna şi aleasă ca soarele? Iar negura ce fel de frumuseţe are, că nu te scârbeşti de asemănarea ei? Negura când cade pe pământ se înmulţeşte şi îl acoperă; atunci toate fiarele scapă de vânători, pentru că nimeni nu le poate vâna". Aceasta este taina pentru care Preacurata Fecioară Maria s-a numit negură, căci şi pe noi ne acoperă din calea vânătorilor. Noi, păcătoşii, pentru omenia noastră, dobitoace şi fiare suntem, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Pântecelui îi plăcem ca urşii, trupul îl îngrăşăm ca pe un cal, ţinem minte răul la fel ca şi cămila, răpim la fel ca lupul, ne mâniem ca şerpii, muşcăm ca scorpia, suntem vicleni ca vulpea şi aruncăm otrava răutăţii la fel ca vipera. Pe noi, care suntem astfel, ne ajung vânătorii, ne ajunge dreapta mânie a lui Dumnezeu, izbândind toate meşteşugurile noastre cele rele: "Dumnezeul izbânzilor, Domnul Dumnezeul izbânzilor cu îndrăzneală a stat". Ne ajung pe noi şi fărădelegile noastre, încât grăim fiecare: "Apucatu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd". Ne apucă pe noi vrăjmaşul cel nevăzut: "Făcutu-sa că un urs vânător, pândindu-mă pe mine ca leul în ascunzişuri". Ne apucă pe noi şi vrăjmaşul cel văzut. A zis vrăjmaşul: "Gonind, voi prinde, voi ucide cu sabia mea. Stăpâni-va mâna mea". Dar să îndrăznim să avem negura cea gândită care ne acoperă pe noi, pe Preasfânta Fecioară Maria, spre care nădăjduim să scăpăm, că sub Acoperământul ei nici un fir din capul nostru nu va pieri. Numai cu umilinţă către dânsa să strigăm, zicând: "Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, că tu eşti acoperitoarea noastră, Preasfântă Fecioară Maria. În ziua răutăţilor noastre, acoperă-ne pe noi. Toate zilele vieţii noastre sânt rele, precum odată Iacov cel din Legea Veche a zis: "Puţine şi rele au fost zilele anilor vieţii mele". Rele sânt zilele noastre în care vedem numai rele şi singuri într-însele multe răutăţi facem, adunându-ne nouă mânie în ziua mâniei. Deci, în toate zilele noastre cele rele, o, Sfântă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, de al tău milostiv Acoperământ avem trebuinţă şi te rugăm acoperă-ne pe noi în toate zilele noastre, dar mai ales în ziua cea rea, când sufletul se va despărţi de trup: de faţă să stai nouă în ajutor şi să ne acoperi pe noi de duhurile rele din văzduh şi în ziua înfricoşatei judecăţi de apoi să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământul tău. Amin.

Cuviosul Roman, făcătorul de condace
1 Octombrie

Sfântul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din tinereţe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecând în feciorie şi în curăţie. Mai întâi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol, în anii domniei împăratului Anastasie, şi petrecea în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea îmbunătăţită în post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în rugăciuni şi iarăşi se întorcea în Kiri. Apoi a fost rânduit în biserica Sfânta Sofia la slujba paraclisieriei. Nu ştia carte, dar era înţelept în lucrurile cele bune prin care îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă înţelegere era întru dânsul decât în cei ce căutau înţelepciunea veacului acestuia. Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze". Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi, văzându-i ostenelile în biserică, căci cu toată osârdia se silea la ascultare, îi dădea lui parte asemănătoare cu clericii şi din această cauză cârteau clericii împotriva patriarhului, zicând: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Naşterii lui Hristos, venind împăratul în biserică pe când Roman aşeza lumânările, l-au apucat ceilalţi clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicându-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cânţi ca şi noi asemenea dumnezeiască cântare de laudă". Aceasta o făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie, căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în biserică, s-a ruşinat şi a început a plânge. După sfârşitul slujbei, când toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tânguindu-se şi rugându-se. Apoi, plângând destul şi rugându-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi fără să

mănânce din pricină că era mâhnit, a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat lui în vis Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor celor supăraţi le este mângâiere, ţinând în mâini o hârtie mică, şi a zis cu glas lin către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcând el aceasta, Sfânta Fecioară i-a pus hârtia în gură, zicându-i: "Mănâncă această hârtie". Iar Roman a mâncat şi a înghiţit hârtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de mângâiere duhovnicească şi se gândea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a umplut inima lui de înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită învăţătoarei sale, că în aşa de puţină vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de carte, mai mult decât ar înţelege cineva învăţând mulţi ani. Si venind vremea slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurându-se şi veselindu-se de darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită. Când a sosit ceasul cântării condacului, s-a urcat Sfîntul Roman în amvon şi a cântat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicând: "Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera celui neapropiat aduce" şi celelalte. Toţi, văzând şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu mulţumire au ascultat cântarea aceea, luând aminte la puterea cuvintelor celor ce se cântau. Iar după cântare l-a întrebat patriarhul: "De unde îţi vine ţie această înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mâhnit şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele lui Roman, cerându-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată diacon: şi curgea din gura lui un râu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe urmă învăţau de la dânsul. El a cântat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără cam la o mie şi mai bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit. Deci, petrecându-şi vremea vieţii sale cu dumnezeiască plăcere şi cu dreptate, s-a mutat la veşnicile lăcaşuri şi acum cu cetele îngereşti cântă lui Dumnezeu cântare întreită şi sfântă. Amin.

Viaţa şi pătimirea Sfintei Marei Muceniţe Ecaterina, fecioara cea preaînţeleaptă. (25 noiembrie) … Ei văzând că nu este cu putinţă a se afla vreun tânăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decât dânsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!” Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rânduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc. Astfel, a zis către dânsa: Eu ştiu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gândite. Apoi vistieria Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cât este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”. Acestea auzindu-le Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat de bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sunt adevărate şi încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?” Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată preasfântă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”. Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atât de

Din VIEŢILE SFINŢILOR

minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă ”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”. Apoi bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tânărului Aceluia, de Care ţi-am spus asemenea minunate vrednicii. Deci ia-o în casa ta, şi închizând uşile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”. Atunci, luând fecioara sfânta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucitoare decât soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă ; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo. Această făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă şi cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este şi grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăşi a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decât toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetăţ enilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgânătate şi de aceea nu voiesc a căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă ”. Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu prea dulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar

Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar”. Acestea văzând şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se mira de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân şi, căzând cu lacrimi a picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l ruga să o povăţ uiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-mănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos, despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfârşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţ ată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima lui Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăşi cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca mai înainte. Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcânduse în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea sa rugat cu lacrimi până când a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blândeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prea luminată şi slăvită, pe când înainte era ruşinată şi ocărâtă. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe când mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; şi atât de mult o iubesc încât voiesc să mi-o logodesc mireasă”. Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca sa să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mână cea dreaptă şi a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.

DIN VIEŢILE SFINŢILOR Pomenirea Părintelui nostru Ioan Damaschin (4 decembrie) ….În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvna pentru buna credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sânt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe. Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdând mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos. Atunci ajutătorii răutăţii, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum

ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveştete pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sunt sub mâna mea".

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată pînă la sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti". Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seama scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sânt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mâna mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta. Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sârguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea

vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetăţii. Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: "Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, câtă vreme stă spânzurată în văzduh mâna mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpânul meu, porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan. Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: "Preacurată Stăpână, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mâna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mâna aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu". Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre dânsul şi zicând: "Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi, ridicându-şi mâinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei

Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale". Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arate mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mâna, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată? El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o". Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seama la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel dintâi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră". Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului". Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rânduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugând şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea. Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul şi acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma sa cea aleasă. …. După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare

cântări de umilinţă spre mângâierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: "Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu putând a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare nai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că putând a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu ştie, nici să audă el despre aceasta". Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: "Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sânt deşertăciuni!" şi celelalte care şi pînă acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducându-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând şi, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: "Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cântări?" Ioan, spunând pricina cântării sale şi, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzând cu faţa la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecându-se la rugămintea lui, îndată, despărţindu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie. Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sânt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrânul: "Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine". Bătrânul a răspuns: "Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mâna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele".

Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru şi neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i şi închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, părându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurăţenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzând stareţul o smerenie ca aceea, s-a umilit şi alergând a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mâinile, zicând: "O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!" Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrânului, căzând cu faţa la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfânduse de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugându-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mână în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul. Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata şi binecuvântata Fecioară, zicând: "Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sârguinţă la apă şi câţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vândă împătimirile lor şi mergând să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atât în dogme, cât şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească - Psaltirea lui David - şi va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârşi cântările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cântările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvânt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului".

Dimineaţa, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: "O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suiete la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât pînă în adânc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie". Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi pînă astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale la făcut zicând astfel: "Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit". Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: "De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura" şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mâna lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi pînă acum se hrănesc credincioşii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin. … Apoi, ajungând întru desăvârşită cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

Zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de către Sfânta Ana (9 decembrie) Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, vrând să-Şi pregătească biserică însufleţită şi casă sfântă spre sălăşluire Lui, trimiţând pe îngerii Lui către drepţii Ioachim şi Ana - din care a voit să iasă Maica Sa cea după trup - mai înainte a vestit zămislirea celei neroditoare, ca să adeverească naşterea Fecioarei. Sfânta Fecioară Maria s-a zămislit şi s-a născut, nu după cum zic unii, de şapte luni sau fără de bărbat, ci de nouă luni şi din unire cu bărbat. Căci numai Hristos S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, în chip negrăit şi netâlcuit, precum ştie singur El, fără voie trupească. El fiind desăvârşit Dumnezeu, toate ale iconomiei Lui celei după trup le-a luat asupră-Şi desăvârşit, precum a zidit şi a plăsmuit firea oamenilor din început. Deci ziua aceasta o prăznuim, ca una în care se face pomenirea veştii date de înger, Sfintei Ana cărei i-a vestit sfânta zămislire a Preacuratei Maicii lui Hristos. Pe care lucruri săvârşindu-le Dumnezeu, din nimic le-a înfiinţat pe toate, făcând pântecele cel sterp întru aducere de rod, iar pe cea care a trăit în viaţa sa fără copii, a făcut-o maică născătoare de copii, cu preaslăvire dăruind-o ca un sfârşit vrednic al cererii sale celei drepte. Din Ana Însuşi Dumnezeu avea să iasă purtător de trup, spre a doua naştere a lumii; căci a binevoit ca părinţii cei înţelepţi şi mijlocitori ai oamenilor, să nască fiică pe Maria, cea mai înainte de veci din toate neamurile, mai înainte hotărâtă şi aleasă. Se săvârşeşte acest sobor întru cinstita casă a Născătoarei de Dumnezeu, care este în Svorani, aproape de sfânta ei biserică. Despre această zămislire să se caute istoria, în luna septembrie, în ziua a noua, la viaţa Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana. Acolo s-a scris mai pe larg despre părinţii cei ce au zămislit-o şi despre fiica lor. Cine va voi, poate să o citească, căci cuviincioasă este pentru praznicul de acum.

Naşterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (25 decembrie)

Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept şi bătrân cu anii - căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa şi a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte pînă a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece. Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: "De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii". Asemenea şi Sfîntul Vasile cel Mare grăieşte: "Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif". Şi Sfîntul Ioan Damaschin zice: "Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscând diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, mai înainte de săvârşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi creştea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite. Acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: "De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gândul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dânsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare

de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta". Astfel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: "Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimântez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?" Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: "Iosif, văzând-o pe ea având în pântece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburându-se vorbea către fecioară, zicând: "Ce ţi s-a întâmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?" Acestea şi multe altele zicând Iosif către dânsa, o! cât se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune bunavestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dânsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudându-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: "De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine". Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decât numai acestea: "Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie pînă acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este". Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dânsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dânsa undeva departe.

Acestea gândind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturând părerea acestuia despre desfrânare - căci Iosif socotea că Maria prin desfrânare a zămislit "femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat". Teofilact aşa zice: "Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătând că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege". Aşa socoteşte şi Sfîntul Vasile cel Mare: "Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime". Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rânduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: "Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreiesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintâi ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfârşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit întrînsa de la Duhul Sfânt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punându-i nume". Sfîntul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: "Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mântuitor, pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate". Sculându-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpânului şi care de la Duhul Sfânt a zămislit pe Mântuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mântuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o pînă când a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dânsa niciodată. Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se

atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: pînă ce a născut, acest cuvânt, pînă ce, l-a pus Sfânta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Nu trebuie să înţelegem că numai pînă atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, pînă când va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfârşite. Asemenea şi despre Sfîntul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atâtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii - pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dânsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur. Pentru acest cuvânt, pînă ce, Sfîntul Teofilact vorbeşte astfel: "Sfânta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, pînă ce s-a uscat apa de pe pământ. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sânt pînă la sfârşitul veacului. Oare se înţelege că după sfârşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vârtos va fi cu noi în veacurile cele nesfârşite. Aşa şi aici zice, pînă ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfârşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri? De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci când s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrânare. Când acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfânt, după naşterea lui Hristos - înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducându-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui -

iar nu pe femeia ta - şi fugi în Egipt". Şi în Egipt iarăşi îi zice: "Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pământul lui Israel". Aici se arată că nu spre nuntă rânduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai pînă ce a născut pe Fiul său cel Întâi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine. Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor - aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif - şi, văzând pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicând: "Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată". Ducându-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luând-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: "Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfânta sfintelor, care ai primit hrană din mâinile îngerului şi ai auzit cântări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?" Iar ea, plângând, zicea: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sânt curată şi nu ştiu de bărbat". Atunci arhiereul a zis către Iosif: "De ce ai făcut aceasta?" Iosif a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul meu că sânt curat faţă de dânsa". Şi i-a zis arhiereul: "De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvântată seminţia ta şi fiindcă, nespunând fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor". Era judecată rânduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrânare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurământului în casa Domnului, cu lucrările şi rânduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rânduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întâi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încât se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dânşii arhiereul: "Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu

pace". Iosif, luând pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeul lui Israel. După aceasta a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem - pentru că el era din casa şi familia lui David - ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lângă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte. Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, pînă aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormântul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscând acolo dobitoacele sale, l-a numit casa pâinii, mai înainte văzând cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pâinea, care s-a pogorât din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit - în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: "Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fântâna cea dinaintea porţilor Betleemului?" - acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amândurora, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif. Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfârşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. "Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită". Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfîntul Grigorie al Nissei: "Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas

şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta". Iar Sfîntul Damaschin zice: "O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?" Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, astfel: "Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa". Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. "Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cântă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas". Şi iarăşi zice: "Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată". Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujba cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfîntul Atanasie al Alexandriei - despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întâi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: "Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe când la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întâmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle".

Asemenea şi Sfîntul Ciprian zice: "Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişându-L, sărutându-L, alăptându-L şi făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii". După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punându-L în ieslea ce era întraceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său". De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurata, zicând: "Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinându-L în mâinile

tale, închinându-te Lui şi sărutându-L, ai zis ca o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mâna toată făptura?" Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat pînă la pământ Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserica, astfel: "Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpânul. Lângă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpânului şi Făcătorului. Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt, precum grăieşte şi Sfîntul Atanasie: "Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dânsa, pînă ce a născut pe Fiul său Cel întâi născut. Cât a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzând pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, când fecioara a născut, iar cele ce sânt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut când a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gândite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dânsa a scris Isaia: Iată, fecioara în pântece va lua". Pînă aici sânt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscând, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sâmbătă spre Duminică, la miezul nopţii. Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicând că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mântuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii

vrednice de credinţă, S-a zămislit în pântecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat. Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină - întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: "Pentru că liniştită tăcere cuprinzând toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvântul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pământului celui pierzător". S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorât din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pământ un izvor de untdelemn şi a curs în râul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărâmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În pământul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cântare s-au pogorât îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor. În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stânjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întâi stătător între puterile cereşti - pe care îl socoteşte Sfîntul Ciprian că este binevestitorul Gavriil - s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dânşii, iar ei, văzându-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mântuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle. Acestea vorbind îngerul către dânşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cântările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă pînă la Betleem ca să vadă de sânt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfîntul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezând fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întâmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punându-le în inima sa. Şi sau întors păstorii, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, săI fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel pururea de o fiinţă, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin despre Naşterea Domnului (25 decembrie) Când primăvara soseşte şi stihiile trupurilor se întorc iarăşi către înnoire, atunci toţi oamenii, simţind buna adiere a aerului, primesc sănătatea trupului. Atunci şi pământul, înflorind cu frumuseţea semănăturilor şi înfrumuseţându-se cu tot felul de flori ale ierburilor, îşi face pregătirea rodurilor sale. Atunci şi vitele aflând pajişte verde de păşune se arată bine întremate cu trupurile. Atunci şi neamurile păsărilor, ce zboară la înălţime, ciripesc de veselie. Privighetoarea şi rândunica deschizându-şi ciocuşoarele dau glas, răsunând munţii, văile şi copacii; şi astfel fac veselă primăvara dulce prin glasurile lor. Atunci şi păstorii, glăsuind dulce cântare de fluier, pasc turma lor prin verdeaţa veselitoare, atunci şi soarele revărsându-se pe pământ, peste văi, peste grădini şi peste ţarini, împlinind trebuinţa crinilor şi a tot felul de trandafiri, dând mirosuri dulci, înaintând creşterea pomilor celor roditori şi ale celor neroditori, cum şi a florilor de tot felul şi a răsadurilor. Atunci şi lucrătorii ajung la secerişul ostenelilor lor; atunci şi strugurii înflorind în vie, împodobesc via. Atunci şi munţii odrăslind frunzele copacilor, cu desimea crângurilor pădurii, toate neamurile fiinţelor celor sălbatice se păzesc în ele; atunci şi marea, liniştindu-şi valurile sale, se face lesne de plutit corăbierilor. Aşa şi când s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, ca o primăvară veselitoare a răsărit la toată lumea şi către înnoire s-a întors. Căci a venit Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, raza măririi Lui, chipul cel de-a pururea al ipostasului Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin Care şi veacurile s-au făcut, atât cele văzute cât şi cele nevăzute. Cuvântul cel preasfânt al Tatălui s-a făcut trup fără schimbare,

prin conlucrarea Duhului Sfânt, din Fecioara Maria. A fost mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, Cel singur iubitor de oameni, Care nu din voie sau din dorinţă bărbătească s-a zămislit, în preacuratul pântece al Fecioarei, ci de la Duhul Sfânt. S-a făcut ascultător Părintelui Său, ca, prin trupul cel luat de la noi, să vindece neascultarea noastră. Pentru că Duhul Sfânt a venit peste dânsa şi a curăţito, dându-i puterea primitoare a Cuvântului, făcând-o şi născătoare. Atunci a umbrit peste Fecioara Maria înţelepciunea şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu Tatăl, ca o dumnezeiască sămânţă şi-a închegat trup însufleţit şi suflet cuvântător din preacuratul şi neîntinatul pântece, fiind ca o pârgă a frământăturii noastre, nu după asemănare, ci după naştere; apoi nu prin adăugirile cele câte puţin ale trupului împlinindu-se, ci deodată Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup. Nu prin închegarea trupului s-a unit cu dânsul Cuvântul lui Dumnezeu, ci sălăşluindu-se în pântecele Fecioarei nescris împrejur, cu ipostasul Său, din preacuratul pântec al pururea Fecioarei s-a făcut trup însufleţit, cuvântător şi gândit, luând pârga frământăturii omeneşti. Când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostas trupului, în acelaşi timp s-a făcut şi trup însufleţit, cuvântător şi gândit. Pentru aceea îl numim nu om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit. Fiind cu firea Dumnezeu desăvârşit s-a făcut cu firea şi om desăvârşit, neschimbându-şi firea, nici prefăcând iconomia. Ci cu trupul cel însufleţit, care s-a făcut cuvântător şi gândit din Sfânta Fecioară şi întru dânsa a luat fiinţa, unindu-se după ipostas, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, şi nedespărţit Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Pentru aceea cu dreaptă credinţă mărturisim pe Hristos din două firi deosebite, dar nici unirea nu o luăm ca amestecare, nici despărţirea ca deosebire. De unde mărturisim Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe Preasfânta Fecioară. Precum este Dumnezeu adevărat, Cel ce S-a născut dintr-însa, aşa este adevărată Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce a născut pe adevăratul Dumnezeu dintr-însa. Născându-se Domnul şi Dumnezeul nostru şi izbăvindu-ne din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii, ne-a întors către primăvara bucuriei, după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit prin luarea trupului Său. Că îmbrăcându-se în toată firea noastră, afară de păcat, ne-a făcut după dar, ca fii ai Tatălui Său şi moştenitori ai împărăţiei Sale. Deci, de vreme ce am anunţat cuvântul, veniţi toţi şi culegând ca nişte flori din tot felul de trandafiri, să îndulcim auzurile voastre. Să ascultăm mai întâi pe Matei Evanghelistul, căci el povestind cu de-amănuntul naşterea lui Hristos, bine a zis: "Că naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: logodită fiind mama Lui, Maria, cu Iosif,

mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând să o vădească pe ea, voia în taină să o lase. La aceasta gândind el, îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicându-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întru dânsa, din Duhul Sfânt este. Auzim astăzi luminat împlinirea lucrurilor, care aici cu deamănuntul se tâlcuiesc. Că nu în deşert s-au făcut lucrurile cele pentru întruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci toate au oarecare însemnare ascunsă. Ascultă deci, creştinule în chip minunat însemnarea lor: S-a logodit Maria cu Iosif ca şi cu un bărbat, ca necunoscând diavolul scopul naşterii lui Hristos din Fecioara cea fără bărbat, să fugă de la luptă. Căci ai auzit acum pe evanghelistul Luca, zicând: Ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi, domnind în Siria, Cirineu, ca să se scrie fiecare întru a sa cetate. Şi s-a dus şi Iosif din Galileea din cetatea Nazaret la Iudeea, în cetatea lui David, care este Betleem - pentru că el era din casa şi familia lui David, ca să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind îngreuiată. Caută de vezi aici iubirea de oameni a Stăpânului Dumnezeu, Care are scris în cer toată făptura şi Care a zis către ucenicii Săi: Pentru aceasta mai vârtos vă bucuraţi, căci numele vostru s-a scris în ceruri. El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca aşa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mântuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie şi robi adevăraţi ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rânduială a lumii. Pentru aceea şi El a dat voie stăpânirii romane să-L scrie şi pe Dânsul spre adeverirea şi întărirea legilor. Atunci legea împăratului stăpâneşte, când împăratul cel ce legiuieşte, împlineşte şi el legea sa. Şi ca să se împlinească cele zise de prooroc: În zilele lui va răsări dreptatea şi mulţimea păcii. Deci, mergând ei să se scrie, se zice că două grupuri vedea Fecioara, unul de-a dreapta care era vesel şi drăgălaş, adică duhurile proorocilor şi ale sfinţilor - care sălta şi se bucura de naşterea lui Hristos - iar altul de-a stânga, care în plângere se afla, adică cetele diavolilor, care plângeau şi-şi tânguiau pieirea lor. Ascultă iarăşi pe evanghelistul, zicând: Când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut. O! ce lucruri preaslăvite, Făcătorul vremurilor a aşteptat vremea cea de nouă luni hotărâtă fireşte, ca nu părere sau nălucire să se socotească, că este iconomia Lui. Când erau ei acolo, sau împlinit zilele ca să nască şi a născut pe Fiul ei Cel dintâi născut, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu aveau loc în casă, căci pustiu era locul şi vremea către seară şi nu aveau unde, decât numai o peşteră prea mică. Aceasta era bunăvoinţa Tatălui; căci într-o peşteră mică a primit a Se naşte Stăpânul, Cel ce nicăieri nu este

încăput şi Care are scaun cerul, şi pământul aşternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere şi care s-a făcut peşteră tâlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrarea cea dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseţii de a doua oară. Şi s-a înfăşat cu scutece de Maica Sa, Cel ce cu lumină, ca şi cu o haină dumnezeiască, se îmbracă, ca lanţurile păcatelor noastre cele mult strângătoare să le dezlege. Vedeţi tainica naştere a Fecioarei, pentru că ispită bărbătească n-a cunoscut, şi de cele ale maicilor a scăpat. Căci toată naşterea vatămă fecioria şi se supune la dureri şi chinuri, pentru potrivita certare a blestemului aceluia ce s-a zis: În dureri vei naşte fii. Iar ea mai înainte de naştere, a fost Fecioară şi după naştere a rămas Fecioară; căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de bărbat şi fără de durere, slujitoare a naşterii şi moaşă neînvăţată s-a făcut, fiindcă pe Cel dintr-însa mai presus de fire, fără de dureri L-a născut, L-a înfăşat şi în iesle La culcat. O! Doamne, ce înfricoşată Taină. În ieslea dobitoacelor s-a culcat Dumnezeu, Cel ce pe scaun de heruvimi se poartă, vrând să întoarcă din necuvântare pe oameni către cunoştinţa cea dumnezeiască. Căci dobitoacele înseamnă starea înaintea Stăpânului cea heruvimicească - după cum li se pare şi celor ce bine judecă - care închipuia necuvântarea oamenilor şi slujba cea nefolositoare şi dureroasă către dumnezeiasca cunoştinţă, cum şi întoarcerea către îngereasca buna rânduială, care s-a împrietenit cu Stăpânul, adică însemna chemarea neamurilor mai înainte. Isaia proorocind pentru El, zicea: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a câştigat pe el şi asinul ieslea stăpânului Său. Iar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu n-a priceput. Moaşa însemna biserica cea din neamuri, fiindcă a primit pe Stăpânul Care s-a născut; ca pe un mire potrivit, care în locul Salomeii, s-a roşit cu sângele Lui; iar în Betleem se înţelege în loc de Edem. Şi din neîntinate şi preacurate sângerări ale Fecioarei, care îi este roşeala hainelor din via Vosorului, adică din adevărata vie - Hristos Dumnezeu, fiindcă s-a vopsit cu scumpul şi preacuratul Lui sânge. Mare bucurie a vestit îngerul păstorilor, zicându-le: Nu vă temeţi căci, iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul, căci vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Păstorul păstorilor, mai Marele turmei, Împărat şi ocârmuitor, Care adunând turme cuvântătoare, pe păstorii cei înţelepţi şi învăţaţi îi va pune peste dânsele, care îşi vor pune sufletul lor pentru oi; după cum Hristos, începătorul păstorilor, pentru toţi Şi l-a pus şi către pajiştile gândite ale împărăţiei cerurilor vor porni turma lor. Pe lupii din staulul lor îi va scoate şi-i va goni şi cu toiagul cel de fier, adică cu Crucea Domnului, arma cea nebiruită, pe toţi îi va zdrobi, prin care Hristos a atras neamurile către moştenire şi chiar marginile pământului.

Acestea vestind îngerul păstorilor şi de la dânşii ducându-se, altă oaste de îngeri a stat de faţă în peşteră, care a cântat, zicând: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire. Slavă Celui ce a voit cu materiale fluiere, împreună să ne ospătăm. Slavă Celui ce prin buna voire s-a întrupat pentru oameni". Acestea astfel săvârşindu-se şi toată zidirea cea văzută şi nevăzută dănţuind, de la răsărit a ieşit o stea prealuminată a cerescului Împărat Care S-a născut şi care vestea naşterea Lui, a Celui ce săvârşea pe pământ minuni preaînfricoşate. Pe aceasta văzând-o magii, împăraţii şi astronomii perşilor, strănepoţii lui Valaam, şi spăimântându-se de strălucirea cea luminoasă a stelei, au gândit la proorocia lui Valaam, adică: Va răsări o stea din Iacov şi se va scula un om din Israel, care va sfărâma pe toţi domnii Moabului. Unii care au înţeles şi au cunoscut, din strălucirea cea prea încuviinţată a stelei celei neobişnuite, că mare Împărat S-a născut, au propovăduit că, El, are să stăpânească domnie mare peste tot pământul şi peste toată lumea. Nu numai din proorocia lui Valaam au înţeles acest lucru, ci şi din altă parte au primit adeverirea naşterii celei după trup a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui ce S-a născut, adică din minunea cea înfricoşată care s-a făcut în ţara lor. Căci Casandros, săvârşindu-se, a lăsat pe sora sa Doriada, a lui Piliad, cel ce a fost ucis în Elada, pe care a poftit-o Atal, împăratul Lachedemonilor, şi intrând în cămară ca să se culce şi să doarmă cu dânsa, ea, având cuţit, l-a înfipt în inima lui şi, după ce l-a înjunghiat, i-a stăpânit împărăţia lui. Acest lucru săvârşindu-se, s-a făcut foarte înfricoşată multora. Iar fratele celui ucis, anume Filip, temându-se de Doriada, a fugit la elini şi acolo, luând pe femeia lui Caliop, voievodul lor, care se numea Alsevida, căuta să dea război Doriadei şi poporului său, dar se temea; căci cu mulţi se luase la război şi pe toţi i-a pierdut. Toate neamurile cele dimprejur, fiind biruite şi robite de frumuseţile ei, îi slujeau ei şi pofteau, că doar s-o întâmpla să se dea pe sine lor, spre însoţire de nuntă. Deci se temeau toţi de faţa ei şi au socotit atunci cei mari să trimită la Delfi şi de acolo să ia proorocie pentru război. Şi ducându-se aceia la preoteasa Evoptia, la apa Castalului, au rugat-o să le ghicească pentru ce au venit? Iar ea gustând din apa izvorului celui vrăjitor, le-a proorocit aşa: "Cândva, după multe vremi, cineva va veni în pământul cel mult împărţit şi, fără de păcat, se va naşte cu trup şi cu hotarele cele neobositoare ale dumnezeirii, va dezlega stricăciunea patimilor nevindecate. Acesta va fi pizmuit de poporul necredincios şi întru înălţime se va spânzura, ca un osândit la moarte. Pe acestea toate le va pătimi, voind să le sufere, şi murind, spre viaţa veşnică se va scula".

Aceştia, batjocorind-o şi blestemând-o, au zis: "De trei ori blestemato, noi pentru femeie te-am întrebat, oare pentru un bărbat ţi-am zis ţie ceva?" Ea le-a răspuns: "Vremi nebiruite au început să se ridice". Apoi a zis că şi pe ea şi pe acela şi pe bărbaţii cei împreună cu dânsul, pe toţi îi vor birui. Iar ei s-au depărtat, după ce au necinstit pe proorociţă. Şi s-au mai dus şi la capiştea Atenei, pentru care ţesând haină preoţească şi luând porfiră vestită şi scumpă ei au sărit înăuntru, fără de veste, iar preoteasa Xantipi, mâniindu-se, a zis lor: "În ceas rău aţi venit aici, voi cei ce sunteţi neurmători". Atunci au ocărât-o şi pe aceasta, zicându-i că este vrednică de toată necinstea şi străină de obiceiul preoţesc; căci defaimă porfira pe care zeii au dăruit-o împăraţilor, prin care dobândesc cinste şi slavă cei ce o poartă pe dânsa. Apoi îi ziceau: "Încetează cele străine şi netrebnice, trufaşo şi mândro". Iar ea le-a răspuns: "Acestea nu mi le aduceţi mie, ci dumnezeilor celor nedefăimaţi. Însă, luând vrajă întemeiată, mergeţi, căci un bărbat fără prihană S-a născut, iconom al lui Dumnezeu celui nebiruit, putere nebiruită având şi lumea toată, ca pe un ou înconjurând-o, pe toţi cu suliţa îi va pierde". Aceştia scuipând-o, s-au dus. Apoi au zis între dânşii: "Nu isprăvim nimic, fără numai să ne ducem la Apolon". Deci venind ei în capiştea lui Apolon, au zis, rugându-se: "Biruitorilor, preacuraţilor, preabunilor zei, pentru ce faceţi aşa robilor voştri celor ce cer să biruiască războiul femeiesc? Pentru ce în loc de război, aduceţi alt război înăuntru? Nu, o, nemuritorilor zei, nu, adevăraţilor stăpâni". Atunci, deodată a venit un glas nevăzut şi întorcându-se tripodul, proorociţa a zis: "Întru întreita înconjurare a anului, un Luceafăr din cer trimis a venit, în pântece curat locuind şi trup omenesc pentru milostivirea Lui plămădindu-Şi; iar numele ei este de două ori şaptezeci şi şase. Acesta surpând tirania şi toată sfinţita noastră cinstire, întru preafericită înţelepciune va purta cinstea a toată lauda". Iar ei, auzind acestea, s-au dus mâhniţi. Cir, strănepotul lui Cir, împăratul perşilor, a făcut o capişte şi a pus într-însa idolii zeilor de aur, de argint şi i-au împodobit pe dânşii cu pietre scumpe. Iar în zilele acelea, după cum spun tablele cele scrise, intrând împăratul să primească dezlegarea visurilor, preotul Trupiptos a zis: "Mă bucur împreună cu tine, împărate, că Ira a luat în pântece". Împăratul, zâmbind, a zis lui: "Ceea ce a murit a luat în pântece?" Iar el a zis: "Da, cea moartă a înviat şi viază ca să nască". Împăratul a întrebat: "Ce este aceasta? Descoperă-mi mie". Iar el a răspuns: "Cu adevărat, stăpâne, la bună vreme ai venit aici. Că toată noaptea idolii au petrecut săltând, şi cei bărbăteşti şi cei femeieşti, zicând unii către alţii: "Veniţi să ne bucurăm împreună cu Ira". Şi mi-au zis mie: "Vino, proorocule, şi te bucură şi tu împreună

cu Ira". Iar eu am zis: "Cum putea să fie ceea ce nu este?" Ei au zis: " A înviat şi nu se mai numeşte Ira, ci Urania. Căci soarele cel mare a iubit-o pe dânsa". Iar idolii cei femeieşti au zis către cei bărbăteşti: "Este fântână ceea ce s-a iubit. Au doară Ira este? Căci cu teslarul s-a logodit". Atunci au zis cei bărbăteşti: "Fântână după dreptate s-a numit, însă Maria este numele ei. Care în pântece ca într-un noian o poartă corabia cea aducătoare de nenumărate poveri. Iar dacă fântâna este aceeaşi, aşa înţeleagă-se. Că fântână de apă este, fântână de-a pururea izvorâtoare a Duhului, care numai un peşte are şi care de undiţa dumnezeirii s-a prins. Pe toată lumea, ca şi cum ar petrece într-o mare, o va hrăni cu trupul său. Bine a zis că aceea teslar are logodnic, însă nu din însoţire bărbătească este teslarul Acela pe Care Îl naşte. Teslarul Acesta Care se naşte, adică copilul, va fi începător teslarilor şi întregul acoperământ al cerului l-a cioplit cu meşteşuguri preaînţelepte şi întreit sălăşluitul acesta acoperământ cu cuvântul l-a înfipt. Deci idolii au vorbit pentru Ira şi pentru fântână, apoi cu un glas au zis: "După ce se vor împlini zilele, toţi şi toate vom cunoaşte lucrul cel arătat. Acum, stăpâne, îngăduieşte şi cealaltă parte a zilei că negreşit va fi lucrul şi arătarea desăvârşit. Că lucrul ce s-a ivit nu este cum s-ar întâmpla". Apoi rămânând împăratul acolo şi privind idolii, au început cântăreţele a cânta cu alăutele şi muzele câte erau înăuntru de cele cu câte patru picioare, cum şi păsările cele de aur şi de argint, fiecare scoteau glasul cu jale. Iar împăratul, de frică cuprinzându-se şi cu totul de groază umplându-se, a voit să se ducă, că nu suferea tulburarea făcută de idoli. Preotul Trupip i-a zis : "Îngăduieşte, împărate, că a sosit descoperirea cea desăvârşită, pe care Dumnezeu a voit să ne-o arate nouă". Acestea în acest chip săvârşindu-se s-a deschis numaidecît acoperământul capiştei şi s-a pogorât o stea preastrălucită şi a stat deasupra stâlpului fântânii şi s-a auzit un glas: "Stăpână fântână, Soarele cel mare m-a trimis să-ţi vestesc ţie şi să-ţi slujesc întru cele ce sânt pentru naştere. Nuntă neîntinată făcându-ţi ţie, căci maică a Făcătorului rânduielilor celor de sus te-ai făcut şi mireasă eşti a stăpânirii Celui cu trei nume. Şi pruncul cel fără de sămânţă se numeşte Început şi Sfârşit. Început al mântuirii şi sfârşit al pieirii". După ce s-a dat glasul acesta, toţi idolii au căzut şi sau zdrobit de tot, rămânând numai al fântânii în care se afla înfiptă o diademă împărătească, care avea deasupra o stea ferecată cu pietre scumpe de antrax şi de smarald, iar deasupra ei era steaua din cer pogorâtă. Împăratul a poruncit degrabă să se aducă toţi înţelepţii şi ghicitorii de semne, câţi vor fi în împărăţia lui. Iar propovăduitorii şi crainicii cu trâmbiţele sârguindu-se şi strigând, au venit toţi la capişte. Dacă au văzut steaua deasupra fântânii şi diadema,

adică coroana cu steaua împodobită cu pietre scumpe, şi pe idolii zdrobiţi la pământ, au zis: "Împărate, o rădăcină dumnezeiască şi împărătească a răsărit, Care poartă caracterul cerescului şi pământescului împărat. Fântâna este a Mariei, fiica Betleemului, şi coroana este închipuire împărătească, iar steaua este vestire cerească, care se lucrează cu minune pe pământ. Din Iuda s-a ridicat împărăţie, care toate pomenirile iudeilor le va ridica din mijloc şi le va şterge, iar dacă zeii au căzut la pământ, arată că a sosit sfârşitul cinstei lor, că Cel ce a venit, având mai multă vrednicie, cum va lăsa în vrednicia lor pe cei noi şi de curând veniţi? Deci acum o, împărate, trimite la Ierusalim, că vei afla pe Fiul Împăratului a toate, purtându-se în braţe trupeşti de femeie". Şi a îngăduit steaua deasupra fântânii care se numea Urania, pînă când au ieşit magii şi au purces şi împreună cu ei a mers şi steaua. Împăratul Persiei, nemaiaşteptând, a chemat la sine pe magii de sub stăpânirea sa şi i-a trimis cu daruri spre închinarea Împăratului, Care S-a născut, aducând pârga oamenilor. Iar ei făcând călătoria vreme de zile nenumărate, au ajuns la Ierusalim şi au întrebat: Unde este Împăratul Iudeilor, Care S-a născut acum? Că spre închinăciunea Aceluia am venit, văzând steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. Irod auzind s-a tulburat şi tot Ierusalimul cu dânsul şi, chemând pe preoţii şi pe cărturarii poporului, i-a întrebat unde are să se nască Hristos? Ei au răspuns: "În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de prooroc: Şi tu, Betleeme, pământul Iudeii, nu eşti nicidecum mai mic între domnii Iudeii, că din tine va ieşi Povăţuitor, Care va paşte pe poporul Meu Israel. Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, i-a întrebat cu dinadinsul despre vremea stelei care s-a arătat, iar ei au răspuns: "Un an de zile este astăzi de când vedem steaua şi făcând călătoria pînă aici ne-am povăţuit de dânsa". Irod căuta să afle vremea naşterii lui Hristos, nu ca să-L cinstească, ci spre a-L ucide. Atunci întrebau şi iudeii pe magi, voind să afle lucrul ce va să vie şi pentru ce au venit. Magii răspundeau: "Acela, pe Care voi Îl numiţi Mesia, S-a născut". Iudeii, auzind, s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă; dar au zis către dânşii: "Pentru osânda cerească, spuneţi-ne ce aţi cunoscut?" Ei au răspuns: "Cu boala necredinţei boliţi şi nici cu jurământ, nici fără jurământ nu credeţi că s-a născut Hristos, Fiul Celui Preaînalt, Care va strica şi va dezlega legea şi sinagogile voastre". Ei, sfătuindu-se între dânşii, i-au rugat să primească daruri şi un lucru ca acesta să nu-l spună în ţara lor, ca să nu se facă vreo zarvă între dânşii. Iar ei au răspuns: "Noi în cinstea Lui am adus daruri, ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în ţara noastră când El s-a născut. Voi ziceţi ca să luăm daruri, iar pe cele arătate de dumnezeirea cerească să le ascundem şi să trecem cu vederea poruncile Împăratului cel de-a pururea vecuitor". Iudeii, auzind acestea, s-au înfricoşat foarte şi rugându-i prea mult, i-au liberat.

Ieşind ei din Ierusalim, s-au dus unde erau trimişi, arătându-le steaua pe Pruncul cel stăpânesc. Apoi văzând pe aceea care L-a născut şi pe Cel ce Se născuse, deschizându-şi visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămâie şi smirnă; aur ca unui Împărat; tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor. Atunci s-a împlinit cuvântul cel zis prin prooroc: Împăraţii arabilor şi Sava daruri vor aduce. Împăraţii Tarsisului şi ostroavele vor aduce daruri şi I se va da Lui din aurul Arabiei. Magii au zis către Fecioară: "Cum îţi este numele, o! prea vestită Fecioară şi maică?" Ea a răspuns: "Maria". Iar ei au zis: "De unde eşti de neam?" Ea a răspuns: "Din această latura a Betleemului". Apoi ei au zis: "Dar n-ai avut bărbat pe cineva?" Ea a răspuns: "M-am logodit numai făcându-se tocmelile de nuntă". Magii au zis către dânsa: "De ce neam eşti de ai născut un prunc ca acesta?" Ea a răspuns: "Sânt din neam împărătesc şi preoţesc, din al lui David şi al lui Aaron; acestora sânt strănepoată, din rădăcina Iudeii şi fiică a lui Ioachim şi a Anei". Atunci ei au zis către dânsa cu blândeţe: "O, maică a maicilor, toţi zeii perşilor te-au fericit, lauda ta este mare, că ai covârşit pe toate femeile cele slăvite, şi, decât toate împărătesele, mai mare împărăteasă te-ai arătat". Pruncul, începând al doilea an, avea oarecare trăsături ale feţei la fel cu ale celei ce L-a născut. Ea era puţin mai înaltă decât altele şi cu trup gingaş, cu faţa de culoarea grâului, având părul foarte bine şi cu cuviinţă legat pe cap. Magii, având cu ei un tânăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amândurora şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi şi au scris pe table de aur cuvintele acestea: "În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, pe acestea lui Dumnezeu, marele Împărat Iisus, împărăţia perşilor le-a afierosit". Şi luând magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutându-L fiecare şi închinându-se Lui, au zis: "Ţie, ale Tale Ţi le dăruim cu osârdie, preaputernice Iisuse. Nu s-ar fi ocârmuit bine lucrurile lumii de n-ai fi venit. În alt chip nu s-ar fi unit cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorât Tu. Se cădea aceasta înţeleptului Tău cuvânt, Stăpâne, ca pe cei potrivnici cu un trup ca acesta să-i amăgeşti şi să-i surpi prin naşterea Ta". Pruncul râdea şi sălta de mângâierile magilor. După aceasta, luându-şi ziua bună de la mama sa, iar ea cinstindu-i şi aceştia slăvind-o precum se cădea, s-au dus. Şi dacă au sosit la locul în care poposise, povesteau unii către alţii cele despre Prunc, adică cum S-a arătat lor. Cel dintâi a zis: "Eu Prunc Îl vedeam"; cel de al doilea a zis: "Tânăr, ca de treizeci de ani L-am văzut"; iară cel de al treilea zise: "Bătrân, vechi de zile L-am văzut". Minunându-se de schimbarea feţii Pruncului, a sosit seara, li s-a arătat în vis îngerul Domnului ca un fulger înfricoşat şi le-a zis: "Degrabă să ieşiţi de aici ca să nu pătimiţi ceva rău". Aceia au zis cu frică: "Cine este acela care aduce solie atât de mare, o! dumnezeiescule Arhanghel"? El a răspuns: "Irod, împăratul Iudeilor". Acestea

auzind magii, au încălecat pe cai sprinteni şi puternici şi pe altă cale s-au dus în ţara lor. Ducându-se magii, s-a arătat îngerul Domnului în vis lui Iosif, zicându-i: Sculândute, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi fii acolo pînă când îţi voi zice; căci Irod vrea să caute Pruncul, să-L piardă. Sculându-se Iosif în acel ceas, s-a pogorât în Egipt cu toată casa, după cuvântul îngerului, ca să împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: Din Egipt am chemat pe Fiul meu. Atunci Irod, văzând că l-au batjocorit magii, a trimis satrapi, adică stăpânitori, să ucidă pe toţi pruncii Betleemului, de doi ani şi mai jos, după vremea despre care cu dinadinsul a întrebat pe magi. Venind satrapii în Gavaa, în Rama şi în cetăţile Rahilei şi ale seminţiei lui Veniamin, au ucis pe toţi pruncii dintr-însele. Seminţia lui Veniamin a căzut aproape de soarta Iudeii, asemenea şi cetăţile ei, Betleemul şi Ebus, adică Ierusalimul, asemenea şi cetăţile lui Veniamin: Gavaa, Rama şi Rahil; fiindcă cetăţile Iudei şi ale lui Veniamin sânt aproape unele de altele. Atunci s-a împlinit cuvântul cel zis de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi jale şi tânguire multă, Rahil plângând pentru fiii săi şi nu voia să se mângâie că nu mai erau. Deci să vedem acum cuvântul şi scopul pentru care evanghelistul pomeneşte aici de proorocul care zice: Glas în Rama s-a auzit, plângere, jale, şi tânguire multă, Rahil plângând pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, căci nu mai erau. Toţi ştiţi că Iacov a avut doisprezece fii; adică din Lia, femeia lui cea dintâi, şase: Ruvim, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon; din Rahila, doi: Iosif şi Veniamin. Din Vala, slujnica Rahilei: Dan şi Neftalim; şi din Zelfana, slujnica Liei, doi: Gad şi Asir. Din care s-au făcut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, după numărul celor doisprezece patriarhi luându-şi numirile. A fost un bărbat Levit care locuia în hotarele muntelui Efraim şi care şi-a luat femeie din Betleem, pământul Iudei. Însă a fugit femeia lui de la dânsul, la casa părintelui său, în Betleem şi a stat acolo patru luni. Atunci bărbatul ei s-a dus din hotarele Efraimului şi a venit la Betleem ca să ia femeia înapoi la dânsul. După ce a stat în casa tatălui femeii lui cinci zile, pe la amiază sculându-se cu femeia lui, s-a întors iarăşi şi a venit pînă în dreptul Iebusului, adică Ierusalimului. Cu dânsul avea o pereche de asini împovăraţi, femeia lui şi sluga lui; apoi plecându-se ziua apunând soarele au mers aproape de Gavaa, care este în seminţia lui Veniamin şi sau abătut acolo să găzduiască. Deci au intrat înăuntru şi au şezut în uliţa cetăţii, căci nu era cine să-i primească în casă. Spre seară a venit un om bătrân de la lucrul lui

de la ţarină şi omul acela era din muntele Efraim, iar acum era trecător prin Gavaa şi oamenii acelui loc erau fii ai lui Veniamin. Bătrânul a ridicat ochii şi a văzut pe acel bărbat călător şezând în uliţa cetăţii şi a zis către dânsul: "De unde vii şi unde mergi?". Iar ei au răspuns: "Venim de la Betleem, pământul Iudeei şi mergem pînă în părţile hotarului lui Efraim. Şi am venit ca să găzduiesc aici; dar nu este cine să ne primească în gazdă. Paie şi grăunţe pentru asinii noştri, pâine şi vin avem destul, eu, soţia mea şi copilul, şi nu avem lipsă de nici un lucru". Bătrânul a zis către dânsul: "Pace ţie, însă în uliţă nu te vei sălăşlui". L-a dus în casa lui, a făcut loc asinilor lui şi a spălat picioarele lor, au mâncat şi au băut. Şi pe când ei se veseleau, iată oamenii cetăţii, fiii celor fărădelege au înconjurat casa, bătând în uşă şi zicând: "Scoate afară pe bărbatul pe care l-ai găzduit ca să-l cunoaştem pe dânsul". Stăpânul casei a ieşit la dânşii şi le-a zis: "Nu, fraţilor, să nu faceţi rău bărbatului care a intrat în casa mea, să nu faceţi nebunia aceasta. Iată, fiica mea este fecioară, iată femeia lui, să le scoţ pe dânsele şi să le vedeţi". Deci a luat bărbatul cel călător pe femeia lui, a scos-o afară la dânşii, pe care au necinstit-o şi apoi au eliberat-o. Către ziuă femeia a venit şi a căzut lângă uşa casei unde era găzduit bărbatul ei şi a murit. Dimineaţa sculându-se bărbatul ei a deschis uşile casei şi a ieşit ca să meargă în calea lui, şi iată, femeia lui era căzută lângă uşile casei. Şi a zis către dânsa: "Scoală-te să mergem". Dar nu era glas într-însa şi nu era auzire. Atunci a luat-o şi a pus-o pe asin şi a mers la pământul său. Apoi a luat sabia şi a tăiat-o în douăsprezece părţi, pe care le-a trimis la toate hotarele lui Israel. Toţi cei care le-au văzut au plâns. Apoi s-au sculat toate seminţiile asupra seminţiei lui Veniamin şi au cerut pe bărbaţii cei fărădelege să-i ucidă, dar ei n-au vrut să-i dea, ci, ieşind din Gavaa, s-au pregătit a sta împotrivă la război. Toate seminţiile s-au luat la război cu seminţia lui Veniamin şi au căzut în ziua aceea din fiii lui Israel douăzeci şi două de mii. După aceasta fiii lui Israel au judecat să nu treacă cu vederea această nedreptate. Sau adunat iarăşi la bătălie împreună şi au ieşit fiii lui Veniamin în întâmpinarea lor din Gavaa, în ziua a doua şi au căzut din fiii lui Israel optsprezece mii. Apoi s-au suit fiii lui Israel în Betel, înaintea Domnului, au plâns înaintea Lui cu plângere mare şi a auzit Domnul glasul lor şi le-a zis: "Mai suiţi-vă încă o dată, căci mâine îi voi da în mâinile voastre". Suindu-se fiii lui Israel în ziua a treia împotriva fiilor lui Veniamin, s-au pornit la război lângă Gavaa şi au făcut ocolire împrejurul ei, adunându-se şi făcând război mare. De această dată s-au biruit fiii lui Veniamin, iau omorât de la mic pînă la mare, au înconjurat cetăţile lor, fiii lui Israel şi le-au

prădat şi le-au ars pînă în temelii, încât s-a pierdut de tot din ziua aceea seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei. Pentru aceasta evanghelistul pomeneşte de Rahila, că îşi plânge pe fiii ei, arătând proorocia aceasta. Că precum în vremea de atunci s-a pierdut seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei, aşa s-a făcut şi aici la naşterea Domnului, căci s-a pierdut toată odrasla pruncilor de doi ani şi mai jos, după cum zice şi evanghelistul: Şi nu vrea să se mângâie, căci nu mai erau. Că glas în Rama s-a auzit, se înţelege înaltă propoveduire, că Rama se tâlcuieşte înalt. Drept aceea, acest glas, care în Rama s-a auzit, înseamnă glas de înaltă propovăduire. Căci cu adevărat s-a vestit în marginile lumii, prin glasul apostolilor, cu înaltă propovăduire, uciderea pruncilor şi pînă la marginile lumii s-a auzit. Deci şi noi cele de cuviinţă să le prăznuim astăzi şi să cinstim naşterea lui Hristos şi luminat să strigăm; cu păstorii să dănţuim, cu îngerii să cântăm, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru, Cel ce S-a născut pentru noi şi mulţumită fie Celui ce a venit întru ale Sale ca un străin, că pe cel străin l-a proslăvit. Lui se cuvine slava, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfântul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Soborul Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi pomenirea Sfântului şi Dreptului Iosif, logodnicul (26 decembrie) Sfântul Iosif era de neam împărătesc din casa lui David şi a lui Solomon, nepot al lui Matat şi strănepot al lui Eleazar, fecior lui Iacov după fire, iar lui Ili după lege; pentru că Matat, moşul lui, născând pe Iosif, tatăl său, a murit. Pe femeia lui Matat, mama lui Iacov, a luat-o Melhie, din neamul lui Natan fiul lui David şi a născut pe Ili; deci Ili a luat femeie şi a murit fără fii. După dânsul, Iacov, care era frate al lui dintr-o maică, nu şi dintr-un tată, a luat pe femeia lui, - de vreme ce legea poruncea aşa: de va muri cineva neavând feciori, să ia fratele lui pe femeia lui, ca să continuie sămânţa fratelui său. Deci, după acea lege, Iacov a luat pe femeia fratelui său şi a născut pe Sfîntul Iosif logodnicul. Astfel Iosif era, după cum s-a zis, fiu al amândurora, al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru care pricină Sfîntul Evanghelist Luca, scriind neamul Domnului nostru Iisus Hristos, a pus pe Ili, tatăl lui Iosif, grăind despre Hristos aşa: Care este, precum se pare, fiul lui Iosif, al lui Ili şi al lui Matat. Pe Ili zice în loc de

Iacov. Şi este neunire la înţelegere despre acest Iosif, între apuseni şi între cei din răsărit. Apusenii zic că a fost feciorelnic pînă la sfârşitul vieţii sale, necunoscând nicidecum însoţire, iar răsăritenii zic că a avut o femeie şi a avut fii. Nichifor, istoricul cel vechi, grec luând acestea de la Sfîntul Ipolit, povesteşte că a luat femeie cu numele de Salomi. Însă să nu înţelegeţi că este acea Salomi, care era în Betleem şi care s-a numit moaşă Domnului, ci alta. Aceea era rudenie cu Elisabeta şi cu Născătoarea de Dumnezeu, iar aceasta era fata lui Agheu, fratele lui Zaharia, tatăl înainte-Mergătorului. Agheu şi Zaharia au fost feciorii preotului Varahie. Sfîntul Iosif, cu această Salomi, fiica lui Agheu, vieţuind întru însoţire cinstită, a născut patru fii: pe Iacob, pe Simon, pe Iuda şi pe Iosie şi două fete: pe Estir şi pe Tamar, sau, precum zic alţii, pe Marta. Sinaxarul din Duminica sfintelor mironosiţe adaugă şi a treia fată, cu numele Salomi, care a fost dată după Zevedei. Gheorghe Chedrin, pomenind două fete ale lui Iosif, pe una dintr-însele, cu numele de Maria, zice că ar fi fost dată după Cleopa, fratele lui Iosif, după întoarcerea acestuia din Egipt. Însă Maria aceasta se pare că este Marta sau Tamar. Dar oricare şi oricâte ar fi fost fetele, aceasta este adevărat că Sfîntul Iosif a fost însurat şi a născut fii şi fete. După răposarea femeii sale, Salomi, Sfîntul Iosif a văduvit, petrecându-şi zilele sale întru curăţie; căci se mărturiseşte de viaţa lui cea sfântă şi fără de prihană în Sfânta Evanghelie, deşi în scurte cuvinte, însă foarte lăudătoare: iar Iosif bărbat, drept fiind. Ce poate fi mai mare decât această mărturie? Atât a fost de drept, încât a covârşit cu sfinţenia sa pe ceilalţi drepţi strămoşi şi patriarhi. Căci cine s-a aflat vrednic a fi logodnic şi cu părerea soţ al Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu? Cui i s-a dat o cinste ca aceasta, să fie numit tatăl lui Hristos? Cu adevărat pe acest bărbat l-a aflat Domnul după voia Sa, căruia cele ascunse şi cele tăinuite ale înţelepciunii Sale i-a arătat, făcându-l slujitor Tainei mântuirii noastre. Cu adevărat era vrednic de cinste şi de o slujbă ca aceasta, pentru desăvârşita sa viaţă plină de fapte bune. Deci, fiind el bătrân de optzeci de ani, a fost logodită cu dânsul Preacurata Fecioara Maria şi dată lui pentru păzirea fecioriei ei, iar nu spre însoţire trupească, căci îi slujea ei ca Maicii Domnului şi ca Doamnei şi Stăpânei Sale şi a toată lumea, încredinţându-se de la îngerul care i se arătase lui în somn. Asemenea slujea şi lui Dumnezeu, Pruncului celui întâi născut dintr-însa, cu toată buna cucernicie şi cu frică, fugind în Egipt şi de acolo întorcându-se şi petrecând în Nazaret. Apoi le câştiga hrană din osteneala mâinilor lui, căci era lucrător de lemn şi sărac, deşi era de neam împărătesc, pentru că Domnul a voit a se naşte în sărăcie, luând numai trup de neam împărătesc, nu şi slava împărătească, bogăţie şi stăpânire. Deci săracă

a voit a fi Maica Sa, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea şi pe cel cu părere de tată, dând chip de smerenie. Vieţuind Sfîntul Iosif toţi anii vieţii sale, o sută zece ani, s-a sfârşit în pace şi s-a dus la părinţii săi, care erau în iad, ducându-le veste de bucurie şi de încredinţare, că a venit Mesia cel dorit, Cel ce are să elibereze şi să mântuiască neamul omenesc, Hristos Domnul, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin. Pomenirea celor paisprezece mii de prunci ucişi de Irod în Betleem (29 decembrie) …După uciderea sfinţilor prunci, al căror număr era paisprezece mii, degrabă a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigaşul acela, pe împăratul Irod, pentru că a primit amar sfârşit vieţii sale. Sfîntul Teofilact povesteşte astfel: "Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul şi de alte boli ascunse, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet". Se mai povesteşte şi aceasta, că nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci şi dintre cetăţenii Ierusalimului, la sfârşitul său, pe mulţi din oamenii cei mai de frunte şi mai cinstiţi i-a dat morţii: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorât, precum şi pe toţi mai marii preoţilor şi cărturarilor poporului, pe care îi întrebase mai înainte unde are să se nască Hristos. Ei îi spuseseră că în Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urmă, i-a tăiat cu sabia. Aceasta s-a făcut prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că aceia toţi se sfătuiră împreună cu Irod să omoare pe pruncul Iisus. Deci, împreună cu Irod şi ei rău s-au sfârşit, precum a zis îngerul către Iosif în Egipt: Au murit cei ce căutau sufletul Pruncului. Iată că nu numai singur Irod căuta să omoare Pruncul, ci şi toţi cei ce se sfătuiseră cu dânsul, mai marii preoţilor şi cărturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci şi toţi cei ce căutau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorât, iar ei de Irod ucigându-se, căruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere. Faptul că toţi aceia căutau să ucidă pe Hristos şi se uneau cu Irod la aceasta, arătat este aici: "Că pe dreptul acela, bătrânul Simeon, primitorul de Dumnezeu, după mărturia Sfântului Epifanie, - pentru mărturisirea lui cea pentru Hristos, care a făcut-o în biserică înaintea poporului - după ce s-a sfârşit, nu l-a învrednicit a fi pus în groapă, precum se cădea unui bărbat sfânt şi preaînţelept dascăl, prooroc mai înainte-văzător şi bătrân mai cinstit decât toţi. Ba încă şi Sfântului prooroc Zaharia i-a rânduit moarte pentru aceasta, căci pe Preacurata Fecioară, care intrase în biserică întru curăţie cu Pruncul, a dus-o în locul fecioarelor unde nu se cuvenea

aceasta pentru femeile care aveau bărbat. De aceasta pomeneşte Grigore de Nisa, Chiril al Alexandrinul şi Andrei al Critului. Dacă au văzut aceea, cărturarii şi fariseii au început a cârti, iar Zaharia a stat lor împotrivă, adeverindu-le că acea Maică şi după naştere este Fecioară curată. Dar ei, necrezând, le spunea sfântul că toată firea omenească împreună cu toată zidirea este slujitoare Ziditorului său. În mâinile Lui cele atotputernice stă precum va voi să rânduiască făptura Sa şi să facă ca Fecioara să nască, iar după naştere să rămână tot Fecioară. Pentru aceea şi pe această maică n-a despărţit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioară. Atunci cărturarii cârteau în inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege şi cu zavistie se mâniau pentru aceste două pricini: pentru că a pus pe Maica cu Pruncul în locul fecioarelor şi pentru că da nişte mărturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns aceasta înaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urmă. În acea vreme, Iosif cu Maria fugiseră în Egipt şi îndată, fiind căutat Pruncul, nu s-a aflat şi de atunci s-a mâniat asupra proorocului Zaharia şi asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degrabă murind, nu i-a făcut îngropare cinstită; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urmă moarte de la Irod. Apoi, în vremea uciderii pruncilor Betleemului, însuşi arhiereul Zaharia - pentru că nu a dat pe fiul său Ioan spre ucidere - a fost ucis între biserică şi altar, cărturarii şi fariseii rânduindu-i aceasta, pentru mărturie ce dăduse despre Preacurata Fecioară şi despre ducerea ei în locul fecioarelor.

DIN

A CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU ISIDOR PILUSIOTUL, EPISTOLII, CĂTRE MULTE FELUI DE FEŢE SCRISE.
Lui Ermii comitul, la cea zisă pentru Născătoarea de Dumnezeu: Şi nu o au cunoscut pe Dânsa şi celelalte. De vreme ce sminteală ai zis că se socoteşte Iudeilor, cuvântul cel întru dumnezeieştile Evanghelii zis: Şi nu o au cunoscut pre Dânsa până când au născut pre Fiul ei, ca şi cum după acestea, zice, împreunare să fi avut logodnicul cu Fecioara: Cunoască hulitorul şi ne mulţămitorul norod, că aceia, că aceia, până, de multe ori şi în loc de dea pururi întru dumnezeiasca Scriptură îl aflăm zicând. Până ce voi pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale. Şi este în loc de dea pururi. Şi nu sau întors porumbiţa către Noe, până când sau uscat pământul: Şi în loc de nicidecum nu sau întors să ia. Şi până ce veţi îmbătrâni, Eu Sunt, zice Dumnezeu.

Şi este dea pururi. Şi altele de acest fel multe: întru dumnezeiasca Scriptură se află. Iar dumnezeiasca minte o Iudeilor pre reaua înţelegere a voastră îndreptându-o, carii din curvie şi aţi socotit şi aţi zis că sau născut Domnul, nepipăită pre închinată naşterea a o arăta sau sârguit, cum că fără de toată pofta şi împreunarea sau făcut: Şi cum că şi cu dumnezeiască cuviinţă au fost şi neprinsă (:de înţelegerea omenească:). Pentru că a nu se împreuna între sine-şi nici după acestea, cei clevetiţi pentru curvie, şi faţa îngerului o au oprit, care au zis că din Duhul Sfânt este Cel întrupat în Fecioară: şi mărirea minunilor naşterii, fecioria cea după aceasta, slavoslovia îngerilor, aducerea de daruri a magilor, strălucirea stelei, povăţuirea cea la Egipt, robirea idolilor, şi dreptatea a însăşi acelora cea de dumnezeiasca Scriptură mărturisită, nu o lasă. O arată încă şi aşezământul cel de pre urmă al Domnului, care lui Ioan junelui pre Născătoarea de Dumnezeu o au dat, şi pre fecioriile amândurora le-au împreunat, când pre Cruce fiind pre moartea cea făcătoare de viaţă o au răbdat. Dacă acestea nu pleacă pre cârtitorul şi iubitorul de răutate norod, a căruia preluptarea de Dumnezeu în fire de aceia o au aşezat, apoi pre pietre semeni, şi pre ape scrii, şi încetează în zadar ostenindu-te. Lui Teofil: la aceia, toată partea bărbătească, ce deschide pântecele. Şi împotriva theopashiţilor, şi a celor ce zic că o fire este în duh. 23. Cuvântul cel zis întru dumnezeiasca Scriptură, că tot întâiul născut ce deschide pântecele sfânt Domnului se va chema, nu pentru tot întâiul născut sau zis: nu în acest chip cei neînvăţaţi să socotească: ci pentru Unul acela şi Singurul, care când sau Născut au deschis pântecele. Şi pre tot pântecele amestecarea şi împreunarea îl deschide, iar pre Acela ce au născut pre Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi după ce sau zămislit fără de sămânţă ieşind l-au deschis, şi, iarăşi pecetluit l-au lăsat. Că adevărat adică om făcându-se, şi cu adevărat şi Dumnezeu fiind, şi unul dintru amândouă firile închinându-se. Lui Teolog scolasticului împotriva nestorienilor. 54. Oarece mai mult, sau străin de credinţa noastră ai zis că slăvesc, elinii cei mult amăgiţi, şi cu mulţi dumnezei, maică de dumnezei în cărţile lor scriu când şi noi pre Mama lui Dumnezeu o credem. Deci ascultă în scurt, pre care voiesc a te învăţa tu cu adevărat. Elinii adică, din necurăţie, şi din negrăite patimi, pre mama dumnezeului lor şi a ipaţilor şi că au zămislit, şi că au născut o au cunoscut, că nici un chip de desfrânare nu l-au lăsat, sau să nu-l cunoască, sau să nu-l lucreze, ca o maică a unora ca acestora. Iar pre care mărturisim noi, că sau făcut Maică a

Dumnezeului nostru Celui ce sau întrupat, de un neam şi de un chip zămislire primind, toate neamurile oamenilor întru adevăr o au cunoscut, nici sămânţă fiind, nici stricăciune mijlocind. Iar de nu crezi celor zise, din puterea Celui ce sau Născut vei şti mai adevărat. Că orbilor ochi au dăruit, pre leproşi de bube şi de patimi i-au curăţit, întru muţi şi întru gângavi şi întru surzi pre armonia cea auzitoare, şi glăsuitoare o au pus. Pre spatele mării au călătorit, umflăturile şi năpădirile cele fără de rânduială ale valurilor şi ale duhurilor le-au domolit, cetele şi taberile dracilor, nu numai cu cuvântul le-au gonit, pre mulţi morţi cu graiul iarăşi la viaţă i-au chemat. Pre aceste dumnezeieşti semne însuşi văzătorii lor nouă ni le au dat, carii atâta de amăgire şi de hatâr ne împărtăşită pre mărturie o au păzit, cât şi întâmplările Lui cele de ocară le-au scris, gonirile ocările împroşcările cu pietre, scuipările, pălmuirile, bătăile cele cu palma, Crucea, cuiele, şi moartea, pre care Învierea o au primit după puţin, şi pre Acela ce au pătimit Dumnezeu întrupat îl însemnează, şi pre Ceia ce L-au născut Maică Dumnezeului celui ce sau întrupat, o propovăduieşte. Dacă lucrurile sunt asemenea, nevoie este şi numele să se primească asemenea. Lui Adamantie, către jidovi: pentru dumnezeiasca zămislire: 141. Zi jidovului, celui ce se priceşte cu tine, pentru dumnezeiasca întrupare, şi zice, cum că şi cu neputinţă este firii omeneşti, fără de împreunare şi fără de sămânţă a naşte. Cum că nimic străin nu este, deşi pre aceasta nu o cunoşti împreună cu toate tainele legii, şi dogmele, că cel ce îndată începuturile legii a le învăţa nu poţi, care sunt prea arătate şi luminate, cum poţi întru adâncul cel ascuns al ei a străbate, sau a te cufunda; că scris este, cum că au pus Dumnezeu uimire peste Adam, şi au adormit, şi au luat una din coastele lui, şi iar au împlinit trupul în locul ei, şi au zidit coasta pre care o au luat de la Adam, întru femeie mai întâi zidind din ţărână pre Adam. Deci iată bărbatul din pământ, şi femeia din bărbat, şi amândoi fără de împreunare. Deci de vreme ce datoare era femeia datorie bărbatului, din coasta lui fără de sămânţă ipostesuită fiind. Aceasta au plătit şi Maica Domnului. Care fără de sămânţă pre Dânsul l-au dat întrupat. Deci nu este firii cu neputinţă, ci ceia ce la cei întâi zidiţi atunci sau făcut, întru stăpânească iconomie sau săvârşit. Deşi lucruri prea slăvite datoare era naşterii acesteia. Deci ceteşte ca să cunoşti, iar dacă a cunoaşte nu voieşti, nu ceti, ca să nu te osândeşti, ca cel ce nu cunoşti cele ce ceteşti. Lui Leontie episcopului, pentru preoţie: 159.

Nici o împiedicare Evangheliei Domnului să nu se facă, nici o îngrijare învăţăturii celei duhovniceşti să-i urmeze, nici o tulburare vorbirii cei de folos să-i mijlocească, că nici Hristos, căutat fiind de Maica Sa şi de fraţi pre chemarea lor o au primit, când au început dogmele, şi mântuirea ascultătorilor lucra, arătând cum că se cuvine decât cele trupeşti cele duhovniceşti mai cinstite să fie: În acest chip şi ucenicii Lui, sau lepădat de slujbele meselor, adică de cercetarea ceia ce este de nevoie pentru săraci.

Lui Didim. Cum sau asemănat împărăţia cerurilor aluatului. 201. Aluatului împărăţia cerurilor se aseamănă, adică întrupării celei fără de păcat a Domnului şi Mântuitorului nostru, care au dospit pre toată lumea, şi ipostasului al unui trup, care din fiinţa noastră şi din Născătoarea de Dumnezeu Maria sau luat, pre omenirea cea din veac întru a doua naşterea înnoindu-o. Lui Serin. La cea zisă de Elisabet, şi de unde mie aceasta ca să: 364. Nimic să nu te turbure proorocia Elisabetei, care „de unde mie aceasta ca să vie Maica Domnului la mine, zicea:” Că Cel ce au pus întru dânsa pre plăsmuirea Botezătorului, şi mai înainte de a ieşi din pântece spre proorocie au sfinţit pre Mergătorul Înainte, înăuntru i-au dat lui şi pre arătarea tainei. Dar de vreme ce vârsta cea crudă n-au dat pruncilor ca să vorbească, Botezătorului celui ce se sârguia, să propovăduiască pre Izbăvitorul i-au împrumutat maica pre organul gurii. Lui Olimpie comitului la naşterea lui Hristos. 378. Celei peste fire şi negrăite-i naşteri, toate mai presus de fire i-au urmat, slujba îngerului, slujirea lui Ioan cea mai înainte de naştere, ne semănata zămislire, nestricata naştere, acestora asemenea şi pre slujba stelei o au avut către povăţuirea magilor, care nu obişnuită cale călătorea, ci prea slăvit drum nou izvodit prin care şi pre înţelepţii magi ştiutori a unora ca acestora i-au spăimântat, către lungă cale plecându-i să călătorească. Aceluia-ş. Pentru steaua care au povăţuit pre magi. 379.

Cea zisă în dumnezeiasca Evanghelie pentru stea, venind au stătut deasupra unde era pruncul, mai arătat îţi va arăta ţie, că nu călătoria cea obişnuită a stelelor şi-au făcut steaua cea vestitoare a dumnezeieştii naşteri. Că nici depărtarea înălţimei, lesnicioasă le făcea pre aflarea celui căutat, ci pre altă oarecare mai nouă decât aceia, ca şi cu un deget, cu neobişunitul drum şi pre sfânta peşteră, şi pre ieslea cea dintru dânsa, cea de Domnul purtătoare şi cinstită vestindu-le. A EPISTOLELOR SFÂNTULUI ISIDOR PILUSIOTUL. CARTEA A 3-a. Lui Isidor diaconului. La cea scrisă: Au doară nu avem stăpânire, pre o soră femeie a o purta. 176. Fiecare din Apostoli, precum cu urmare este a zice, o ţară luând, pre aceasta o au pus la rânduială. Iar Pavel ca un înaripat lucrător de pământ, mai pre toată lumea o au străbătut, şi la însăşi marginile pământului au ajuns, şi pre cei ce l-au ascultat punându-i la rânduială, şi întru neascultători semănând pre dumnezeiasca propovăduire. Pentru aceia acelora adică şi femei le urma, nu pentru facerea de fii, nici pentru împreună vieţuirea, ci dintru ale sale averi dând şi hrănind pre propovăduitorii necâştigării. Iar acestuia a urma, nici le-au dat voie, nici au putut, care la însăşi, precum am zis, marginile pământului alerga. Şi ce lucru minunat este; dacă neamul femeiesc au rămas, când şi Varnava, părtaşul însoţirii, şchiopătând către nemărginitul acela drum şi osteneală, au dat lui Pavel întâietate; Căci când împreună cu dânsul rânduit era, acestea au scris Pavel, au doară nu avem şi noi stăpânire pre o soră femeie să o purtăm, ca şi ceilalţi Apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa; sau numai eu şi Varnava nu avem stăpânire a nu lucra; Nu cum că împreună cu femeia locuia sfătuitorii fecioriei, şi propovăduitorii întrege-i înţelepciuni, şi carii pre cetele fecioarelor le punea la orânduială. Că cine iar fi suferit pre dânşii pentru feciorie sfătuind, dacă ei întru dulceţi tăvăliţi fiind sar fi vânat; Deci nu aceasta zic. Că întru alt fel ar fi zis pre o soţie femeie, precum scriitorii de tocmele în zestre scriu, şi a o hrăni şi a o îmbrăca, precum se cade femeii soţiei după putere: pre femeie adică rânduindu-o pentru firea, iar pre soţie pentru împreuna vieţuirea. Dar de vreme ce le urma lor, din averile lor ele hrănind pre vestitorii necâştigării, soră adică o au numit, ca pre curăţie să o arate, iar femeie, ca pre fire să o însemneze. Că femeie şi fecioara se numeşte, măcar deşi nepipăită ar fi: Femeie pentru chip, măcar deşi nestricată ar fi: femeie pentru fire măcar deşi de împreunarea bărbătească ne împărtăşită ar fi. Iar cum că cum că aceasta nu afară de socoteală este, pentru căci trup sau născut Mântuitorul din

sfânta Fecioară Maria, zicând însuşi aceasta Pavel, pre a căruia zicere rău a o tâlcui oarecarii şi cu vicleşug îndrăznesc, au zis, Cel născut din Femeie. Ce faci o Pavele, pre Fecioara femeie o numeşti; aşa zice, femeie o numesc pentru fire, iar Fecioară o am în socoteală. Că femeie era Fecioara, măcar deşi nepipăită era: Femeie pentru forma şi zidirea: Fecioară pentru nestricăciunea curăţia.

ÎNTOARCEREA LA HRISTOS De Ioan Ianolide
Iubea cu deosebire pe Maica Domnului, Preacurata Fecioară Maria, căci el însuşi era feciorelnic. Era iubit de toată lumea şi toţi l-au plâns. După ce a murit cineva l-a văzut în vis şezând undeva sus, în înaltul cerului. 20 Februarie 1945 Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuride dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. ….

Din Limonariu
Capitolul 26 VIŢA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE ŞI DEPRE PĂRTĂŞENIA CU ERETICII Un bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era bătrânul înbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să-l sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţă curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus: -Eu, avva, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit bătrânul de numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a să se despartă de această erezie vătămătoare şi l-a îndemnat să vină la sfânta sobornica şi apostolica Biserică. Şi i-a spus: -Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. -Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, prin faptă, care este credinţa cea adevărată. Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus: -Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îşi va descoperi adevărul! Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiaza în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa şui şi-i spune: -Vin-o şi vezi adevărul! Şi luându-l, la dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc îi arată în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim pe Dioscor, şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva. –Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor ce urăsc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă îţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfântă şi sobornică, aşa cum ţi-a spus bătrânul. Căci îţi spun: chiar dacă ai săvârşi toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreapta credinţă. La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit bătrânul i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la sfânta sobornica şi apostolica Biserică. Şi a rămas împreună cu bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.

ARSENIE PAPACIOC ARHIMNDRIT

DESPRE SMERENIE
Dar dacă există un imbold interior de a căuta şi într-o parte şi în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocşi. Dacă eşti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ţi-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus şi dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-şi fac cruce!... Domnilor, s-au făcut Sinoade; Sinoade ecumenice şi Sinoade locale şi apostolice. Şi au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credinţă, de adevăr de credinţă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Şi pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e TEOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei. Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice şi o mulţime de alte Sinoade locale. Şi atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce şi în altă parte? Atunci nu e ortodox! Şi noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greşeală! Să se ţină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne aşteaptă!... Ne aşteaptă să cerem. Dar să-L recunoaştem pe El, că El este Cel Ce este!

JURNALUL CONVERTIRII
DANION VASILE 28 ianuarie Nu mă mai satur privind icoanele. Ce lucru minunat să ai în faţa ta pe sfinţi, pe Maica Domnului, pe Mântuitorul Hristos. Uneori, după ce îmi fac canonul, stau şi mă mai uit la icoane. Mi se pare că a privi icoanele este un lucru extraordinar. Oamenii nu mai ştiu să acorde atenţie acestui lucru. Se uită la icoane ca şi cum ar fi un lucru de rutină. Dar să ştii că îl ai în faţa ta pe Sfântul Spiridon, pe Sfântul Nicolae, că atunci când te rogi în faţa icoanei sfântul te vede şi te aude, mi se pare extraordinar. Cred că diferenţa dintre icoanele noastre şi tablourile catolice este enormă. Când vezi o Madonă grasă, cu părul despletit, e greu să crezi că eşti în faţa Maicii Domnului. Dar în faţa icoanelor bizantine, în care Maica Domnului e înfăţişată atât de smerit, e greu să nu fii impresionat. Eu mamă nu mai am. Dar ea e Maica mea. Şi de câte ori uit de dragostea ei, ori de câte ori încerc să scap de necazuri fără să-i cer să mă ajute, mă biruie deznădejdea.

Acum câteva luni credeam că de icoane au nevoie numai cei care nu au sporit în rugăciune. Dar cred că, oricât de spori ai fi, nu ai de ce că te desparţi de icoane. (pag. 128-129)

PĂRINTELE ARSENIE
ACUZATUL „ZEC-18376” Un sfânt în lagărele comuniste Editura Bunavestire Bacău 2001 Priviţi orice icoană ortodoxă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi comparaţi-o cu o Madonă occidentală. La prima veţi deosebi o adâncime duhovnicească, minunea credinţei, adevărul Ortodoxiei. La a doua veţi vedea femeia-damă, plină de frumuseţe pământească şi de atractivitate, însă fără Dumnezeiescul har şi putere; simplu, doar o femeie. Urmăriţi privirea Maicii Domnului de la Vladimir şi veţi observa cum radiază cea mai înaltă duhovnicie, o nemărginită şi sfântă iubire de oameni, nădejde a mântuirii…. (pag. 37) Păşind liniştit şi uşor a pornit iarăşi către lumina aceea puternică şi dulce care strălucea în depărtarea orizontului întunecat.. A trecut prin pădure, a traversat satul şi cu totul pe neaşteptate s-a aflat în oraş, în parohia lui. Stătea în faţa bisericii unde de atâtea ori slujise şi depusese multă osteneală să o refacă. - Ce mai este şi aceasta? Doamne, pentru ce am venit aici? a zis în şoaptă şi a intrat gânditor în biserică. Era ca înainte, după cum o lăsase, dar plină de lume, plină de credincioşi cu feţe vesele care se rugau privind la icoana

Maicii Domnului, vechea şi făcătoarea de minuni icoană a Născătoarei de Dumnezeu cu înfăţ işare îndurerată şi privire pătrunzătoare. Părintele Arsenie a înaintat. Credincioşii i-au făcut loc să treacă. A intrat în Sfântul Altar şi s-a pregătit pentru Dumnezeiasca Liturghie. Tot sfântul Altar era plin de lumină, o lumină albă, cerească. Părintele Arsenie a văzut că se aflau acolo mulţi clerici, ieromonahul Gherman, prezbiterul Ambrozie, diaconul Petru şi alţii câţiva, precum şi episcopii Ioan, Antonie, Boris şi Teofil, părintele lui duhovnicesc. Toţi îl priveau bucuroşi, zâmbindu-i cu dragoste, însă nici unul nu-i vorbea. - Doamne, a şoptit părintele Arsenie, aceşti slujitori ai Tăi au murit de mult timp şi acum se află aici!… Ce bine că suntem toţi împreună! A început să slujească şi inima lui bătea aproape să-i spargă pieptul de bucurie. Rugăciunea îl extaziase. Când a ieşit între Uşile Împărăteşti ca să binecuvinteze biserica, a descoperit multe chipuri cunoscute, vechi enoriaşi, fii duhovniceşti ai lui, oameni pe care îi cunoscuse în călătorii sau în lagăre. Îi ştia pe toţi că sunt morţi. - Maica Domnului, ce se întâmplă aici? După ce a terminat Liturghia s-a dus şi s-a aruncat în faţa icoanei Maicii Domnului. - Împărăteasă a cerurilor, a implorat-o cu lacrimi. Am plecat din această lume pământească şi deşartă. Înainte de a mă înfăţişa la înfricoşata judecată a Fiului tău, mijloceşte pentru mântuirea păcătosului meu suflet. Nu mă lăsa, Stăpână. Numai către tine nădăjduiesc, eu ticălosul şi nevrednicul. Ajută-i însă şi pe aceşti oameni chinuiţi care rămân încă pe pământ; pe aceia care au trăit şi trăiesc în atâtea încercări şi atâta durere. Plângea şi se ruga, când deodată, a auzit o voce, o voce femeiască blândă, dar în acelaşi timp şi impunătoare: - Nu a venit încă ceasul morţii tale, Arsenie. Domnul te trimite să-i slujeşti pe copii mei. Du-te şi nu-ţi va lipsi ajutorul meu. Părintele Arsenie şi-a ridicat ochii şi a privit icoana. Maica Domnului stătea vie în faţa lui. A îmbrăţ işat picioarele ei şi a strigat:

- Maica Domnului, să nu-i părăseşti! Preasfânta mea, miluieşte-mă şi pe mine păcătosul. Să se facă voia ta şi a Domnului. Dar uite, eu sunt bătrân şi slab. Voi putea să slujesc oamenilor precum vrei tu, Stăpână? - Nu vei fi singur, Arsenie. Te vor ajuta şi alţi oameni ai mei. În sufletul multora trăieşte credinţa şi dragostea, după cum te-a învrednicit Iisus să vezi. Cu aceştia vei lucra pentru binele oilor risipite ale Fiului meu. Du-te şi voi fi totdeauna alături de tine. Părintele Arsenie a simţit preacurata mână a ei că l-a mângâiat cu dragoste pe cap şi apoi a dispărut… S-a ridicat înlăcrimat, a făcut metanie la toţi cei din biserică şi a ieşit afară. Uşor, ca şi cum ar fi zburat, a pornit spre lagăr, spre baracă, spre tovarăşii lui, îndureraţi copii şi fraţi ai lui Hristos. Nu şi-a dat seama când a ajuns. Oraşul, întinderea îngheţată, satul, pădurea, toate au dispărut de lângă el cu iuţimea fulgerului. Nevăzut a trecut printre paznici şi a intrat în baracă. A văzut trupul lui că se găsea încă pe pat. S-a apropiat şi s-a aşezat. - Cu cât trece timpul, cu atât se răceşte, a auzit pe cineva zicând. Trebuie să înştiinţă m conducerea. - A rămas orfană baraca, a zis altul. Pe mulţi a ajutat. Mie mi-a arătat cu viaţa lui pe Dumnezeu, împotriva Căruia m-am luptat mulţi ani… În clipa aceea din gura aproape îngheţată a părintelui Arsenie a ieşit un oftat adânc. Ce s-a întâmplat atunci? Frică, uimire, strigăte. - Am fost în Biserica Cerească, a şoptit, dar Maica lui Dumnezeu m-a trimis din nou la voi. După două săptămâni s-a ridicat. Toate din baracă i se păreau schimbate, ciudate. Dispoziţia şi purtarea oamenilor era diferită. Cu fiecare ocazie îi arătau simpatie şi dragoste. Câţiva au tăiat ceva din puţina lor mâncare ca să i-o aducă. Chiar şi supraveghetorul Vasiolii i-a trimis unt prin Saricov. Şi-a revenit şi a stat pe picioarele lui apucându-se iarăşi de treabă. Domnul şi Născătoarea de Dumnezeu îl readuseră „de la moarte la viaţă”. Îl trimiseră din nou în lume. L-au încredinţat să slujească oamenilor. (pag. 83-84-85-86.)

EPISCOP NICOLAE VELIMIROVICI Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi
-scrisori misionare-

APOLOGETICUM 2005

Scrisoarea a 62-a UNUI MONAH AGHIORIT, DESPRE APĂRĂTOAREA SFÂNTULUI MUNTE De ce vă plângeţi voi, atoniţii? Şi de ce sunt mâhnite sufletele voastre? Vă strâmtorează oamenii? Priviţi la pinii de pe Athos, cum sunt înalţi şi drepţi şi netezi tocmai acolo unde sunt strâmtoraţi mai mult! Voi cunoaşteţi adevărul, şi din adevăr aveţi libertate lăuntrică. Iar din adevăr şi libertate vine seninătatea sufletului. Din seninătate izvorăşte bucuria. Voi aţi fost purtători de bucurie şi semănători de mângâiere în Balcani vreme de multe veacuri. Şi acum voi să căutaţi, oare, mângâiere de la noi, care trăim în mrejele lumii? Întreaga lume nu vă poate da nici o fărâmă din mângâierea pe care o dă Nemuritoarea voastră împărăteasă, cea dintâi fiică a împăratului. Toate numirile numeroaselor Ei icoane înseamnă bucurie şi mângâiere. Ştiţi cum le-a prezis Domnul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Ce altceva au fost apostolii decât asceţi călători? Întreaga lume a fost mănăstirea lor; dar în această mare mănăstire, fiecare dintre ei avea câte o chilie, în care lumea cu smintelile şi viforele ei nu avea intrare, înăuntrul inimilor lor, ca în nişte chilii zăvorâte, ei păstrau adevărul şi libertatea, seninătatea şi bucuria, în aceste chilii ascunse, sufletele lor se întâlneau cu Duhul lui Dumnezeu Cel de viaţă Făcător. De aceea şi puteau să ţină piept fără să se teamă pe întunecatul câmp de luptă al lumii, şi ca nişte raze luminoase să strălucească prin adevăr şi prin bucurie. Iar voi sunteţi în Sfântul Munte ca într-un liman lin faţă de lume. Deşi nu vă mişcaţi din acel loc, lumina adevărului vostru şi mireasma rugăciunilor voastre se simte în lume. Sunteţi ţintuiţi de stânca ce se numeşte Sfântul Munte ca stâlpnicii de stâlp; cu adevărat, toţi sunteţi nişte stâlpnici. Dacă furtunile lumeşti lovesc câteodată Stâlpul vostru, oare trebuie să vă temeţi? Priviţi cum se lovesc cu urlet de Athos talazurile albe, şi iarăşi fug risipite înapoi. Aşijderea şi neputincioasele talazuri ale răutăţii lumeşti stropesc sfintele voastre mănăstiri, dar se întorc ruşinate în albia lor. Cu toiagul ei

puternic, le pune pe fugă Odighitria. Când oamenii vă strâmtorează şi nu vă dau pace, nu vă uitaţi la oameni, ci la ea - la Preacurata voastră Doamnă Apărătoare. Ea ştie să se răfuiască cu toţi vrăjmaşii stăpânirii sale, ai moştenirii sale. Aţi citit cum ea din vremuri străvechi i-a pedepsit cumplit pe toţi cei ce au năvălit asupra Sfântului Munte. Vă amintiţi cum v-a acoperit cu acoperământul său în vremea Războiului mondial. Cu mai multă grijă decât rândunica pe rânduneii săi. Şi oamenii sunt, oare, nişte vrăjmaşi înfricoşători ca să vă temeţi de ei? Iarbă şi cenuşă sunt faţă de duhurile răutăţii cele de sub ceruri, cu care voi, bine înarmaţi, aveţi a vă lupta. Şi de vreme ce Stăpâna voastră vă mântuieşte de dracii cei cumpliţi, care nu dorm nicicând, cum să nu vă mântuiască de nimicnica răutate omenească? Şi la voi s-a gândit prorocul când a prezis: aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei. Ea este prima fiică a împăratului, iar sufletele voastre sunt fecioare care urmează ei până înaintea tronului împăratului împăraţilor. Mâna ei vă călăuzeşte, veşmântul ei vă acoperă, ochii ei vă privesc, dragostea ei vă încălzeşte, pilda ei vă îmbărbătează. Ferice de voi, neobosiţi slăvitori ai lui Dumnezeu! Ferice de voi, cetăţeni aleşi ai statului Născătoarei de Dumnezeu! Ea nu cere de la voi nici un fel de impozit, ci cere în dar trei bani din aur curăţit în foc. Primul e curăţia feciorelnică. Al doilea e smerenia feciorelnică. Al treilea e ascultarea feciorelnică. Pentru aceste trei daruri feciorelnice, ea vă făgăduieşte să vă înalţe de pe acest Sfânt Munte pământesc în Sfântul Munte ceresc. De ce vă plângeţi, aşadar, voi, atoniţii? Şi de ce sunt mâhnite sufletele voastre? De la Dumnezeu, pace vouă şi binecuvântare! Scrisoarea a 63-a UNEI SÂRBOAICE CARE ÎNTREABĂ DE CE O SLĂVESC RUŞII ATÂT PE MAICA DOMNULUI Dar ce, sârbii nu o slăvesc? Şi grecii, şi bulgarii, şi românii? Cele mai multe dintre ctitoriile noastre împărăteşti sunt închinate numelui Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Hilandarul, model al multor ctitorii şi mărgăritar de mare preţ între acestea, slăveşte Aducerea în biserică. Aşadar, sfântul Sava a închinat Hilandarul numelui Maicii Domnului. Aţi fost la Savina în Primorie să vedeţi acolo icoana Preasfintei Fecioare acoperită toată de salbe şi aur şi bijuterii şi medalii? Tot pieptul e acoperit cu decoraţii, ca la un comandant de oaste! Aceasta e recunoaşterea de către popor a faptului că ea poartă război împotriva răului şi biruie răul din lume. Ai fost, fiică a Serbiei, în Ceainice, care nu este cunoscută prin altceva decât prin Maica lui Dumnezeu? Icoana ei făcătoare de minuni din Ceainice e cunoscută de toată Bosnia şi Herţegovina şi ţinuturile îndepărtate. Să vezi şi cinstirea şi minunarea şi suspinarea de pocăinţă şi recunoscătoarea mărire de către miile de închinători înaintea Maicii Domnului din Ceainice! Şi să auzi minunatele

povestiri despre milele şi darurile ei, pe care le-a revărsat şi le revarsă peste oameni! Însă asemenea povestiri poţi să auzi şi la Peci, şi la Ohrida, şi la Prilep, şi pe toată întinderea Balcanilor, de la Marea Albastră (Adriatica -n.tr.) până la Marea Neagră. Dintre toate rugăciunile din gura sârbilor, nu este cea mai întâlnită aceasta: „Să ajute Dumnezeu şi Maica Domnului!”? Cinstirea Născătoarei de Dumnezeu e înrădăcinată şi în sufletul celei mai bune intelectualităţi a poporului. Când cel mai mare cântăreţ al nostru de muzică populară, Vladika Rade, era pe moarte, a cerut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din mănăstirea Ţetinie. A început să plângă deasupra ei, a sărutat-o şi a strigat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă!” Iar cât priveşte faptul că fraţii noştri ruşi o cinstesc în chip aşa deosebit pe Născătoarea de Dumnezeu, cred eu că este şi o pricină aparte pe lângă toate cele pe care le avem noi. Şi anume: ruşii au simţit de multe ori ajutorul ei în evenimentele hotărâtoare din istoria statului şi Bisericii lor. Astfel, când cnejii păgâni Askold şi Dir au mers să jefuiască la Constantinopol, de jefuit n-au jefuit, însă botezul l-au primit. Când au ajuns pe neaşteptate cu corăbiile lor lângă Constantinopol, creştinii s-au speriat foarte tare şi au fugit la biserică pentru a chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci, patriarhul Fotie a scos icoana Născătoarei de Dumnezeu, a purtat-o în procesiune până la mare şi a băgat-o în mare. Dintr-o dată, marea s-a înviforat de sau scufundat corăbiile ruseşti. Askold şi Dir de-abia au ajuns la ţărm. Şi dânduşi seama de la cine le venise furtuna neaşteptată de pe mare şi izbăvirea cetăţii împărăteşti, sau botezat amândoi şi s-au întors în Rusia botezaţi. - Când a fost clădită Lavra Peşterilor din Kiev, vatra creştinismului rusesc, Născătoarea de Dumnezeu a arătat limpede ajutorul său minunat atât la clădire cât şi la zugrăvirea icoanelor pentru mănăstire. - Icoana Vladimirskaia a Maicii Domnului este slăvită în Rusia de trei ori pe an. Trei slave, pentru trei mari izbânzi pe care ruşii le-au câştigat asupra tătarilor având icoana aceasta ca stindard. Când a fost vremea eliberării definitive a ruşilor de tătari, ţarul Ioan al III-lea a mers cu această icoană asupra împilătorilor poporului rus. Pe râul Ugra, cele două oştiri au stat faţă în faţă pe cele două maluri mai bine de o lună. Stăteau doar, fără să se lupte, în cele din urmă, când ruşii au înălţat icoana şi au început să cânte un imn către Născătoarea de Dumnezeu, tătarii au dat repede dosul şi au fugit. Şi astfel, libertatea a fost dobândită de către ruşi fără o picătură de sânge, totul cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. - Aceste faimoase evenimente, precum şi altele, în care Maica Domnului a luat parte în chip hotărâtor, sunt înscrise adânc în sufletul poporului rus. Şi simţământul de recunoştinţă s-a transmis din generaţie în generaţie. Pace ţie şi milă de la Domnul! Scrisoarea a 64-a

PICTORULUI PAVLE I., CARE ÎNTREABĂ DUPĂ CE SE CUNOAŞTE O ICOANĂ ORTODOXĂ A MAICII DOMNULUI Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?” Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere. După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ. Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul. Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului. Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea. În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume

pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare. Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor! Scrisoarea a 65-a UNEI ÎNVĂŢĂTOARE, DESPRE O ARĂTARE A MAICII DOMNULUI Îmi scrieţi cu entuziasm cum vi s-a arătat Maica Domnului şi cum v-aţi îndreptat acum pe calea de nădejde a credinţei. Fetiţa dvs. zăcea cu febră puternică. Aţi convocat un consiliu de doctori. Aceştia au examinat-o pe fată şi s-au retras ca să se sfătuiască. Dvs. trăgeaţi cu urechea, înfiorată, la convorbirea lor. Unul dintre ei a spus că ar fi salvator dacă bolnava ar transpira. Ceilalţi considerau că este prea târziu. De deznădejde, dvs. vă frângeaţi mâinile şi plângeaţi. Deasupra patului copilei atârna icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Până atunci priveaţi acea icoană mai mult ca pe o podoabă decât ca pe ceva de trebuinţă casei, însă în acel ceas al deznădejdii aţi îngenuncheat dintr-o dată înaintea icoanei şi cu glasul sugrumat de plâns, aţi strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu vezi durerea mea. Tu ştii, Mamă a mamelor, cum e să ai un singur copil şi să îl pierzi. Şi tu L-ai văzut pe singurul tău copil pe cruce. Mă rog ţie, milostiveşte-te de mine, păcătoasa, şi ajută-mi. Numai la tine nădăjduiesc acum. S-a terminat cu nădejdea mea în oameni. Lumea întreagă nu poate să-mi ajute. Numai tu, tu, scumpă Născătoare de Dumnezeu, poţi dacă vrei. Oare o singură mamă amărâtă ai mângâiat tu? Mângâie-mă şi pe mine, o, Sfântă Precistă!” - După îndelungă rugă şi suspinare, aţi privit la icoană - şi aţi văzut lacrimi în ochii Născătoarei de Dumnezeu. La scurtă vreme după aceea v-aţi dus la fiica dvs. şi, iată, era tot o apă de transpiraţie! În dimineaţa următoare s-a ridicat şi a mâncat, şi în scurt timp s-a însănătoşit deplin. Mulţumiri Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Mulţumiri şi dvs. pentru această înştiinţare. Credinţa noastră este întemeiată pe experienţă, nu pe cugetările şi teoriile din capul propriu. Şi pentru mine această trăire a dvs. este deosebit de preţioasă. La noi s-a întâmplat iarna trecută următorul lucru. Fetiţa unei văduve sărace s-a îmbolnăvit grav. O lună de zile nu a ştiut de ea, nici n-a scos vreun cuvânt. Toată nădejdea era deja pierdută. Şi mama întristată începuse să împrumute bani să cumpere lucruri de înmormântare. Într-o seară, şedea mama lângă patul fiicei sale şi plângea încetişor. Dintr-o dată, fetiţa, fără să deschidă ochii, a deschis gura şi a vorbit: „Nu plânge, mămico, mai bine du-mă mâine la Kalişte, şi o să mă

fac bine. Asta mi-a spus Mama mea din ceruri, care e aici, lângă mine!”. - Mama, uimită, s-a cutremurat toată. A doua zi de dimineaţă a dus-o pe fetiţă la mănăstirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Kalişte, şi a adus-o acasă sănătoasă. Dar numai două, sau trei, sau zece, sunt întâmplările de acest fel? Nu este număr, nici sfârşit arătărilor şi facerilor de bine ale Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Serafim de Sarov, răposat acum aproape o sută de ani, mărturisea că Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat în persoană de şase ori în viaţa lui. Şi dacă tot acest popor tăcut, care priveşte toate aceste arătări cereşti ca pe o taină scumpă şi dulce a sa, ar deschide gura sa şi ar spune ceea ce ştie, pământul sar umple de mirare. Credeţi-mă: când omul ajunge să cunoască lucrările şi arătările lumii cereşti în viaţa noastră pământească, simte că a intrat în împărăţia necuprinsă şi necercetată a realităţii celei mai minunate. În acest întuneric (pentru ochii noştri trupeşti) poate intra sufletul nostru doar cu făcliile aprinse ale credinţei şi dragostei, după minunatul cuvânt al apostolului Pavel: ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre, ca întru dragoste fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi, să puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea şi adâncul si înălţimea (Efeseni 3). Iar dvs. daţi mulţumită lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că v-a deschis vederea pentru împărăţia duhovnicească, şi n-o orbiţi prin păcat şi prin nepăsare. Dumnezeu să vă fie totdeauna într-ajutor! Scrisoarea 68-a FRĂŢIEI „SFÂNTULUI ILIE”, DESPRE NU SEMĂNĂTOR DE NEGHINĂ ….. Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că au chipul bunei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: şi de aceştia să te fereşti. Noi am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitor?” Ea se apără destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea:„Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!” Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a

vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate. Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!

Stareţul meu Iosif Isihastul
Editura Evanghelismos 2010 Toţi părinţii athoniţi au credinţă neclintită, evlavie şi dragoste către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aceasta lea făgăduit să le fie Egumenă, Ocrotitoare, Hrănitoare şi Maică. Pentru aceasta şi ei o iubesc foarte mult. Însă Stareţul Iosif i-a purtat Maicii Domnului încă din primii ani ai nevoinţei sale şi până la adormirea sa o dragoste nemărginită. Cuvintele nu pot exprima credinţa, dragostea şi evlavia pe care le avea către Maica Domnului. Nu există problemă sau ispită pe care să nu o lase cu credinţă desăvârşită în purtarea de grijă a Maicii Domnului. Nimic nu făcea fără să se roage fierbinte Maicii Domnului. Şi aceasta pentru că de multe ori simţise prezenţa ei. Doar simpla aducere aminte de ea îl făcea să izbucnească în lacrimi. De obicei căuta să nu fie văzut de nimeni. Pentru aceasta prefera să meargă singur în paraclise, fiindcă atunci când vedea icoana Maicii Domnului cădea înaintea ei şi cu râuri de lacrimi săruta sfântul ei chip. Adeseori treceau ore întregi şi el rămânea în aceiaşi poziţie, îngenuncheat şi vărsând râuri de lacrimi. De aceea şi Preasfânta Stăpână l-a învrednicit să adoarmă în ziua adormirii ei.

PĂRINŢI SCRIITORI BISERICEŞTI -1Scrierile Părinţilor Apostolici Editura institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române – Bucureşti - 1979
CAP. XVIII 1.Duhul meu este „lepădătură”*86 a crucii, care este „sminteală” pentru cei necredincioşi, dar pentru noi mântuire şi viaţă veşnică*87. „Unde este înţeleptul? Unde este 88 întrebătorul?”* . Unde este lauda celor ce-şi zic pricepuţi?. 2. Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânţa lui David*89 şi din Duhul Sfânt; s-a născut şi a fost botezat, ca prin patima Lui să curăţ ească apa. Cap. XIX 1.Stăpânitorul veacului acestuia*90 n-a cunoscut fecioria Mariei*91, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu. 2. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare a fost. De unde noutatea aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele? 3. Atunci orice magie s-a nimicit şi orice legătură a răutăţii a pierit; neştiinţa s-a risipit; iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice*92. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii.
86 87

1 Cor. 4, 13 1 Cor. 1, 23. 24. 88 1 Cor. 1, 20. 89 In. 7, 42; Romani 1, 3; 2 Timotei 2. 8. 90 In. 14, 30. 91 Luca 1, 27. 34. 92 Rom. 6, 4.

-2APOLOGEŢI DE LIMBĂ GREACĂ
Editura institutului Biblic … Bucureşti – 1980Sfântul Iustin, Apologia întâia XXXI. Dar, în cărţile profeţilor noi găsim propovăduit de mai înainte, că Iisus, Hristosul nostru, va veni, născându-Se dintr-o fecioară, că va ajunge la vârsta bărbăţiei şi va vindeca toată boala şi toată slăbiciunea*93, că va învia morţii şi că prigonit, desconsiderat şi răstignit, va muri, că va învia şi Se va înălţa la ceruri, că va fi şi Se va numi Fiu al lui Dumnezeu, că unii vor fi trimişi de El să propovăduiască acestea la tot neamul omenesc şi că oamenii cei dintre neamuri vor fi aceia care vor crede mai degrabă în El. XXXII Un alt profet, Isaia, profetizând acelaşi lucru cu alte cuvinte, a zis astfel: „Răsări-va o stea din Iacob şi o floare se va ridica din rădăcina lui Iessei; şi neamurile vor nădăjdui în braţul Lui”*94. Steaua cea strălucitoare care a răsărit şi floarea care s-a ridicat din rădăcina lui Iessei, este acest Hristos. El S-a născut, prin puterea lui Dumnezeu, dintr-o fecioară, care se trăgea din sămânţa lui Iacob, cel ce a fost părintele lui Iuda, care, aşa cum am văzut, a fost strămoşul iudeilor. Cât priveşte pe Iessei, care de-a lungul generaţiilor a fost fiul lui Iacob şi al lui Iuda, el a fost, la rândul lui, protopărintele lui Hristos. XXXIII. Şi iarăşi ascultaţi acum cum s-a profeţit de către Isaia că El Se va naşte dintr-o fecioară. S-a spus aşa: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi-I vor da Lui numele „Dumnezeu
93 94

Mat. 4, 23; 9, 35; 10, 1. Isaia 11, 1, 10; Num. 24, 17.

cu noi”*95. Căci cele socotite de oameni de necrezut şi cu neputinţă, pe acestea Dumnezeu le-a vestit de mai înainte, prin Duhul cel profetic că se vor întâmpla, în aşa fel ca, atunci când se vor întâmpla să nu fie necrezute, ci să fie crezute prin faptul că ele au fost spuse de mai înainte*96. Pentru ca nu cumva unii care nu înţeleg profeţia arătată, să ne reproşeze nouă, ceea ce noi înşine am reproşat poeţilor, care spun că Zeus s-a năpustit asupra femeilor împins de plăcerile afrodisiace, vom încerca să lămurim aceste cuvinte. Cuvintele „Iată Fecioara în pântece va lua”, nu înseamnă că Fecioara va concepe ca urmare a unei împreunări omeneşti; căci dacă ar fi avut loc o împreunare omenească, cu orişicine, ea nu ar fi mai fost fecioară; ci puterea lui Dumnezeu venind asupra Fecioarei o a umbrit*97 şi a făcut-o, deşi era fecioară, să poarte în pântece. Iar îngerul, care a fost trimis de Dumnezeu, în vremea aceea, i-a binevestit ei, zicând: „Iată, vei concepe în pântece de la Duhul Sfânt şi vei naşte un Fiu, care se va chema Fiu al Celui Prea Înalt şi-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele lui”*98 aşa cum ne-au învăţat despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cei ce ne-au păstrat toate memoriile în legătură cu El şi cărora am crezut, deoarece Duhul cel profetic a amintit şi prin Isaia, cel menţionat mai înainte, aşa cum am arătat, că Acesta Se va naşte. Prin Duhul, deci, şi prin puterea cea de la Dumnezeu, nu este îngăduit să înţelegem altceva, decât pe Cuvântul, Care este primul-născut al lui Dumnezeu, aşa cum Moise, profetul cel mai înainte amintit, a arătat. Şi acesta, venind asupra Fecioarei şi umbrindu-o, a lăsat-o însărcinată, nu ca urmare a vreunei împerecheri omeneşti, ci prin puterea lui Dumnezeu. Iar cuvântul „Iisus”, care este nume evreiesc, în limba greacă înseamnă Mântuitor. Pentru aceasta şi îngerul a zis, adresânduse Fecioarei: „Şi-I vei pune numele Iisus; căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor”. Cum că cei ce profeţesc nu sunt inspiraţi de nimeni altul decât de cuvântul lui Dumnezeu, socotesc că şi voi înşivă sunteţi de acord. Sfântul Iustin dialog cu iudeul Trifon
95 96

Isaia 7, 14; Mat. 1, 23. Ioan 14, 29 97 Luca 1, 35. 98 Luca 1, 31-32; Matei 1, 20.21.

Naşterea din Fecioara. Deci, după cum de la Abraam a început circumciziunea şi de la Moise au început: sabatul, jertfele, ofrandele şi sărbătorile şi s-a dovedit că acestea au fost orânduite din cauza învârtoşării inimii poporului vostru, tot astfel acestea trebuiau să înceteze, după voia Tatălui, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Fecioara cea din neamul lui Abraam şi din tribul lui Iuda şi David, Care a fost propovăduit că va veni lege veşnică*99 şi alianţa nouă*100 pentru toată lumea, după cum arată profeţiile înfăţişate mai înainte. Şi noi, care prin Aceasta am venit la Dumnezeu, n-am luat circumciziunea aceasta trupească, ci pe cea duhovnicească*101, pe care au păzit-o Enoch şi cei asemenea cu el. Şi am luat-o prin botez, din cauza mile celei de la Dumnezeu, pentru că am fost păcătoşi şi tuturor le este cu putinţă să o primească în felul acesta. Dar acum a venit vremea ca să mă grăbesc a vorbi de taina naşterii Aceluia. Despre neamul lui Hristos însuşi, că el este nespus oamenilor, Isaia a spus aşa cum am arătat şi mai înainte: „Iată neamul lui cine-l va spune? Că se ia de pe pământ viaţa Lui; din cauza nedreptăţilor poporului a fost dus la moarte”*102. Deci, neamul Acestuia, care avea să moară, pentru ca, „cu rana Lui să ne vindecăm noi”, oamenii păcătoşi, este nespus şi Duhul cel profetic ne-a arătat aceasta. Ceva mai mult: pentru ca oamenii care cred în El să poată cunoaşte felul în care S-a născut El în lume, prin acelaşi Isaia Duhul cel profetic a profeţit cum avea să fie, în modul acesta: „Şi a adăogat Domnul vorbind lui Ahaz, zicând: Cere ţie un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncime, sau în înălţime”. Şi a zis Ahaz: „N-am să cer şi nici nam să ispitesc pe Domnul”. Şi a zis Isaia: „Ascultă, deci, casa lui David. Oare puţin lucru este vouă să căutaţi ceartă oamenilor? Cum, atunci, căutaţi ceartă Domnului? Pentru aceasta, Domnul însuşi vă va da vouă un semn. Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi veţi numi numele lui Emmanuel. El va mânca unt şi miere şi, mai înainte de a cunoaşte şi de a prefera răul, va alege binele. Căci copilul, mai înainte ca să cunoască răul, sau binele, nu va ţine socoteală de cele rele, pentru a alege binele. Fiindcă mai înainte ca copilul să cunoască a chema pe tatăl, sau
99

Isaia 2, 3; 51, 4; Miheia 4. 2. Ieremia 31, 31; Isaia 54, 3. 101 Col. 2, 11-12. 102 Isaia 53, 8.
100

pe mama sa, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei, în faţa împăratului Asirienilor. Şi pământul va fi cuprins, pământul acesta pe care tu-l vei suporta cu greutate înaintea celor doi împăraţi. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, asupra poporului tău şi asupra casei tatălui tău zile cum n-au venit nicidecum asupra ta, din ziua în care Efraim a luat de la Iuda pe împăratul Asirienilor”*103 Cum că în neamul lui Avraam, cel după trup nu sa născut şi nimeni nu se zice că este născut dintr-o fecioară, decât numai acest Hristos al nostru, acesta este un lucru lămurit tuturor. Dar, deoarece voi şi dascălii voştri îndrăzniţi să ziceţi că în profeţia lui Isaia nu s-a zis nicidecum: „Iată Fecioara în pântece va lua”, ci: „Iată tânăra în pântece va lua şi va naşte fiu” şi explicaţi profeţia aceasta ca referindu-se la Ezechia, care a fost împăratul vostru, mă voi încerca să explic şi aici, pe scurt, lucrul acesta, care se va întoarce tot împotriva voastră şi să vă dovedesc cum că cuvintele acestea s-au zis cu privire la Acela pe care noi Îl mărturisim ca fiind Hristos. LXIII. Naşterea din Fecioară. Faţă de toate aceste Trifon a zis: -În ce chip puternic şi cu multe argumente ai dovedit aceasta, prietene. Acum, mai rămâne să dovedeşti că Acesta S-a născut om din fecioară, după voinţa Tatălui Lui şi că S-a răstignit şi că a murit. Apoi, negreşit, să mai dovedeşti că, după acestea, înviind din morţi, S-a înălţat la cer. Dar eu i-am răspuns: -Chiar şi lucrul acesta l-am dovedit, o, voi, bărbaţi, prin cuvintele profeţilor istorisite mai înainte, de care, amintindu-vile acum din nou şi explicându-le, mă voi încerca să vă aduc şi la înţelegerea acestora. Oare, cuvintele lui Isaia: „Neamul Lui cine-l va spune? Că se ia de pe pământ viaţa Lui”*104, nu vi se pare că s-au zis ca şi cum El nu Şi-ar avea neamul de la oameni, El, care se spune că a fost dat morţii de Dumnezeu din cauza nelegiuirilor poporului?*105. Despre Sângele Acestuia şi Moise a spus în parabolă, după cum am văzut mai înainte, că va spăla haina Lui în sângele strugurelui*106, ca şi cum sângele Lui nu s-ar
103 104

Isaia 17. 10-16; 8, 4; 7, 16-17. Isaia 53, 8. 105 Isaia 53, 5. 106 Facere 49, 11.

naşte din sămânţă omenească, ci din voinţa lui Dumnezeu*107. Da astfel şi cele spuse către David: „În strălucirile sfinţilor Tăi, din pântece, mai înainte de luceafăr te-am născut. Juratu-S-a Domnul şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”*108, nu vă arată vouă că Dumnezeu-Tatăl, al tuturor, avea să-L nască pe El de sus şi din pântece omenesc? Tot astfel şi în alte locuri pe care vi le-am arătat mai înainte, zice: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului. Toiag de îndreptare este toiagul împărăţ iei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât nelegiuirea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul veseliei înaintea tovarăşilor Tăi. Smirnă, picături de mir şi scorţişoară din veşmintele Tale, din palate de fildeş, cu care Te-au înveselit pe Tine. Fiice de împăraţi întru cinstea Ta; de faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta; uită de poporul tău şi de casa tatălui tău, iar Împăratul va pofti frumuseţea ta, căci El este Dumnezeul tău şi tu te vei închina Lui”109. (pag 165-166) LXVI. Naşterea din Fecioară, după Isaia. Deci, reluând din nou cuvântul de acolo unde mă oprisem în dovedirea faptului că El Sa născut din Fecioara şi că s-a profeţit prin Isaia că se va naşte prin Fecioara*110, am început să spun din nou această profeţie care se prezintă astfel: „Şi a adăugat Domnul vorbind lui Ahaz, zicând: Cere ţie un semn…..”*111. Şi am adăugat: că în neamul lui Avraam cel după trup, nimeni, niciodată, nu se zice că se naşte, sau că s-a născut dintr-o fecioară, ci numai acest Hristos al nostru, este un lucru lămurit tuturor. (pag. 170) LXVII.
107 108

Ioan 1, 13. Psalm 109, 3-4. 109 Psalm 44, 7-13. 110 Sfântul Iustin , a citat încă din cap. XLIII pasajul respectiv din Isaia, pe care a început chiar să-l comenteze. Dar, la puţină vreme după aceasta, la cererea lui Trifon, a trebuit să părăsească documentarea sa despre naşterea din fecioară a Domnului, şi a vorbit de condiţiile mântuirii şi despre celelalte chestiuni care au urmat: condiţia întrupării, preexistenţa lui Hristos şi existenţa unui alt Dumnezeu decât Tatăl (cap. XLVIII şi urm.). 111 Isaia 7, 10-16; 8, 4; 7, 16-17.

Dar Trifon a răspuns: -În Scriptură nu este scris: „Iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu”, ci „Iată tânăra în pântece va lua şi va naşte fiu” şi celelalte, aşa cum ai zis tu. Şi toată profeţia aceasta s-a zis cu privire la Ezechia, căruia se şi dovedeşte că i s-au întâmplat acestea, după cum zice profeţia. (pag 170) LXXI. Tot despre naşterea din Fecioară, după Isaia. Dar eu nu mă încred nici în dascălii voştri care susţin că Scripturile nu au fost bine explicate de către cei şaptezeci de bătrâni, în timpul lui Ptolomeu, care a fost împăratul Egiptului, şi care se încearcă să le explice ei. De asemenea, voiesc să vă fac să ştiţi că multe scripturi au fost date afară cu desăvârşire din explicările făcute de către bătrânii care au fost la Ptolomeu. Din acestea se dovedeşte în chip clar, că Cel răstignit, însuşi era propovăduit ca Dumnezeu şi om şi că avea să fie răstignit şi să moară. Însă fiindcă ştiu că pe acestea le tăgăduiesc toţi cei din neamul vostru, nu voi mai începe astfel de discuţii, ci voi căuta să discut numai cele care fac parte din cele mărturisite de voi. De altfel, voi le recunoaşteţi pe toate cele ce am pus mai înainte, afară de cuvintele: „Iată fecioara va lua în pântece”, pe care le-aţi tăgăduit, spunând că s-a zis: „Iată tânăra va lua în pântece”*112. Şi v-am făgăduit să vă dovedesc că profeţia aceasta nu s-a spus cu privire la Ezechia, aşa cum susţineţi voi, ci cu privire la acest Hristos al meu. De aceea, vă voi face dovada. Dar Trifon a zis: -Mai întâi pretindem să ne spui şi câteva din Scripturile care zici că au fost cu desăvârşire lăsate la o parte. LXXII. Evreii au trunchiat Scripturile. I-am răspuns: -Fiindcă vă sunt prieten, voi face şi aceasta. Astfel, dintre explicările pe care le-a făcut Ezdra, cu privire la legea paştelui, ei au dat afară explicarea aceasta: „Şi a zis Ezdra poporului: Acest paşte este Mântuitorul nostru şi scăparea noastră. Şi, dacă
112

Isaia 7, 14.

aţi înţeles şi s-a suit la inima voastră că „trebuie să-L umilim pe cruce, iar după aceasta să nădăjduim întru El, locul acesta nu se va pustii tot timpul, zice Dumnezeul puterilor. Dacă însă nu veţi crede în El şi nici nu veţi asculta predica Lui, veţi fi batjocura neamurilor”*113.Iar din cele ce s-au spus de Ieremia, au tăiat acestea: „Eu sunt ca un miel fără de răutate, care se aduce pentru a fi jertfit. Asupra mea au judecat judecată, zicând: Veniţi să vârâm lemn în pâinea lui şi să-l nimicim pe el din pământul celor vii, iar numele lui nu va mai fi amintit”*114. Şi, deoarece pericopa aceasta din cuvintele lui Ieremia se mai găseşte încă scrisă într-unele copii ale iudeilor din sinagogi (căci au tăiat aceasta de curând), fiindcă şi din cuvintele acestea se dovedeşte că iudeii au plănuit asupra lui Hristos hotărând ca săL ucidă, răstignindu-L, iar El Se arată, după cum s-a profeţit şi prin Isaia, că s-a adus ca o oaie la junghiere*115, tot astfel şi aici Se arată ca un miel fără de răutate*116, de Care mirându-se ei încep să-L defăimeze. Şi din cuvintele aceluiaşi Ieremia, ei au tăiat, de asemenea următoarele: „Şi-a adus aminte Domnul Dumnezeu de morţii lui Israel, care dormeau în pământ de ţărână şi S-a pogorât la ei, ca să le vestească lor mântuirea Lui”*117 LXXIII. Şi în Psalmul al nouăzeci şi cincilea, dintre cuvintele spuse de David, au redus următoarele scurte cuvinte: „de pe lemn”. Căci, deoarece se spusese: „Spuneţi întru neamuri că Domnul a împărăţit de pe lemn”, au lăsat numai: „Spuneţi întru neamuri că Domnul a împărăţit”*118. Iar „întru neamuri” nu s-a spus niciodată despre nimeni din neamul vostru, ca despre un Dumnezeu şi Domn că a împărăţ it, decât numai despre Acest răstignit, despre Care Duhul Sfânt tot în acest psalm spune că înviind a fost mântuit, arătând că nu este asemănător dumnezeilor celorlalte popoare: căci aceia sunt idoli ai
113 114

Textul acesta nu există în Septuaginta. Ieremia 11, 19. 115 Isaia 53, 7. 116 Cf. Ieremia 11, 19. 117 II Petru. 3, 19 şi 4, 6. Este un lucru interesant că, în timp ce sfântul Iustin face deseori menţiune despre înălţarea lui Hristos la cer, în formulele de credinţă el nu aminteşte niciodată de pogorârea lui Hristos la iad. 118 Psalm 35, 10.

demonilor*119. Pentru ca să înţelegeţi, însă, ceea ce s-a zis, vă voi înfăţişa aici tot psalmul. El este acesta: „Cântaţi Domnului cântare nouă; cântaţi Domnului tot pământul. Cântaţi Domnului şi binecuvântaţi numele Lui. Vestiţi zi de zi mântuirea Lui. Vestiţi întru neamuri slava Lui, în toate popoarele minunile Lui, căci El este Domn mare şi vrednic de laudă foarte, El este de temut, mai presus de toţi dumnezeii, fiindcă toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni. Iar Domul a făcut cerurile. În faţa Lui este mărturisire şi frumuseţe, iar în locul cel sfânt al Lui, sfinţenie şi măreţie. Aduceţi Domnului, familiile neamurilor, aduceţi Domnului slavă şi cinste, aduceţi Domnului slavă întru numele Lui. Luaţi jertfele şi intraţi în curţile Lui, închinaţi-vă Domnului, în curtea cea sfântă a Lui. Cutremure-se de faţa Lui tot pământul. Spuneţi întru neamuri: Domnul a împărăţ it (de pe lemn), căci a isprăvit lumea, care nu se va clăti. El va judeca popoare întru dreptate. Veselească-se cerurile şi să se bucure pământul; cutremure-se marea şi toată plinirea ei. Veselească-se câmpiile şi toate cele de pe ele, veselească-se toate lemnele stejarului de faţa Domnului, că vine, vine, să judece pământul. El va judeca lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Lui”*120. Trifon a zis: -Dacă, după cum ai spus tu, conducătorii poporului au şters ceva din Scripturi, numai Dumnezeu poate să ştie. Dar aşa ceva s-ar părea un lucru de necrezut. -Da, i-am replicat eu, s-ar părea un lucru de necrezut, căci este ceva mai îngrozitor decât construirea viţeilor de aur, pe care părinţii voştri i-au făcut, atunci când erau hrăniţi cu mană pe pământ şi decât jertfirea copiilor la demoni, sau decât uciderea profeţilor. Dar, am adăogat eu, îmi păreţi ca şi cum nici n-aţi fi auzit vreodată cele ce-am spus eu acum, că Scripturile au fost trunchiate. Ei, bine, Scripturile istorisite mai înainte, dimpreună cu cele ce urmează a fi spuse şi care sunt încă păstrate de voi, sunt mai mult decât suficiente întru dovedirea celor cercetate. LXXIV. Psalmul XCV. În continuare, Trifon a zis:
119 120

Cf. Ps. 95, 5; 1Par. 16,26. Psalm 95.

-Ştim că ai istorisit toate acestea, din cauză că noi ţi-am pretins-o. Despre psalmul acesta, însă, pe care l-ai spus acum în urmă şi care este luat din cuvintele lui David, mi se pare că nu a fost spus cu privire la altcineva, decât numai cu privire la Tatăl, Care a făcut cerurile şi pământul. Tu, însă, zici că a fost spus cu privire la pătimitorul acela, pe care te străduieşti să-l dovedeşti că este Hristos. Dar eu i-am răspuns: -Prin cuvintele pe care Duhul Sfânt le-a grăit în psalmul acesta, vă rog să înţelegeţi ceea ce spun şi să cunoaşteţi, căci nici eu n-am spus ceva rău şi că nici voi nu aţi fost cu adevărat pângăriţi, căci, în felul acesta, aţi putea să înţelegeţi şi multe alte spuse ale Duhului Sfânt, de veţi căuta să veniţi întru voi: „Cântaţi Domnului cântare nouă. Cântaţi Domnului tot pământul. Cântaţi Domnului şi binecuvântaţi numele Lui. Binevestiţi zi cu zi mântuirea Lui; în toate popoarele, minunile Lui*121. Aici se porunceşte ca toţi cei de pe pământ, care au cunoscut taina aceasta mântuitoare a Lui, adică, pătimirea lui Hristos, prin care i-a mântuit, să vină să cânte şi să psalmodieze Dumnezeului şi Părintelui tuturor, cunoscând că El este şi vrednic de laudă şi înfricoşător şi făcător al cerului şi al pământului; El care a făcut mântuirea aceasta pentru neamul omenesc şi Care, după ce a fost răstignit şi a murit, a fost învrednicit de Dumnezeu să împărăţească asupra întregului pământ, ca şi prin ….. (pag. 176177-178-179) LXXVI. Tot despre naşterea din Fecioară. Oare atunci când Daniel zice că Cel ce primeşte împărăţ ia cea veşnică este „ca un fiu al omului”*122 nu face aluzie tot la acest lucru? Căci a zice: „Ca un fiu al omului”, înseamnă că acesta S-a arătat şi a fost om, dar, cu toate acestea nu înseamnă că el a fost din sămânţă omenească. Şi, atunci când zice că El este „piatră tăiată fără mâini omeneşti*123, strigă acelaşi lucru, în taină. Căci zicând că piatra aceasta a fost tăiată fără mâini omeneşti, arată că el nu este o lucrare omenească, ci o lucrare a voinţei Părintelui
121 122

Psalm 95, 1-3. Daniel. 7, 13-14. 123 Dan. 2, 34.

tuturor, Dumnezeu, care L-a dat la iveală. Tot aşa, atunci când Isaia zice: „neamul Lui cine-l va povesti?”* 124, arată că neamul Lui nu se poate povesti. Aşişderea, când Moise zice că El „Îşi va spăla îmbrăcămintea în sângele strugurelui”*125, nu arată, oare, aceea ce v-am spus de mai multe ori, că a profeţit vouă în ascuns? Căci a arătat de mai înainte că El va avea sânge, dar nu de la oameni, în felul în care nici sângele viei nu este născut de la oameni, ci de la Dumnezeu. Iar Isaia când L-a numit: „înger de mare sfat”*126, oare nu a vestit el de mai înainte, că venind în lume, El avea să fie învăţă tor al lucrurilor pe care va avea să le propovăduiască? Căci toate lucrurile mari pe care le-a gândit Tatăl, cu privire la toţi oamenii care au fost şi vor fi plăcuţi Lui, ca şi cu privire la oamenii care singuri s-au îndepărtat de la El, El singur le-a propovăduit, în chip deschis, zicând: „Vor veni de la răsărituri şi de la apusuri şi se vor odihni dimpreună cu Avram, Isaac şi Iacov, întru împărăţ ia cerurilor; iar fii împărăţ iei vor fi aruncaţi întru întunericul cel mai din afară”*127. Şi încă: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare n-am mâncat şi n-am băut întru numele Tău*128 şi n-am profeţit şi n-am scos demoni?” Şi voi zice lor: „Depărtaţi-vă de la Mine”*129. Şi, în alte cuvinte, cu care va condamna pe cei ce sunt nevrednici de a fi mântuiţi, El a spus că va zice: „Duceţi-vă întru întunericul cel mai din afară, pe care l-a pregătit Tatăl, lui satan şi îngerilor lui”*130 Şi iarăşi, în altă parte, a zis: „Vă dau putere să călcaţi asupra şerpilor, scorpionilor, scolopendrilor şi asupra întregii puteri a vrăjmaşului”*131. Şi acum noi, cei are am crezut în Domnul nostru Iisus, Cel răstignit în timpul lui Pontius Pilat, exorcizând toţi demonii şi duhurile cele rele, le avem supuse nouă*132. Căci dacă prin profeţi s-a propovăduit în chip tainic că
124 125

Isaia 53, 8. Facerea 49, 11. 126 Isaia 9, 6. 127 Matei 8, 11-12. 128 Aici avem o combinaţi de cuvinte din Luca şi Matei, care este în afară de gândirea lor. Este un „logion” păstrat pe cale verbală. 129 Matei 7, 22-23: Luca 13, 26-27. 130 Matei 25, 41. Citaţia aceasta nu corespunde exact cu textul din Matei 25, 41. Ea este totuşi identică în Omiliile Pseudo-Clementine XIX, 2 (P.G.I, 424). 131 Luca 10, 19. 132 Creştinismul a apărut de la început, ca o biruinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, prin Logosul şi Fiul Său, asupra zeilor păgâni, adică asupra demonilor care formează armata lui satan şi aţâţă pe iudei şi pe păgâni împotriva creştinilor (Dialog. CXXXI, 2). Puterea asupra demonilor a fost o harismă foarte vie în Biserica primară, atât timp cât ea a avut de luptat împotriva zeilor. Sfântul Iustin vorbeşte adesea de această harismă (Apologia II,VI, 6; Dialog. XXX, 3;

Hristos avea să fie pătimitor, iar după aceasta, să stăpânească peste toţi, totuşi, El nu a putut fi înţeles de nimeni, până ce n-a convins El însuşi pe apostoli că aceste lucruri au fost propovăduite în chip clar în Scripturi. Căci, mai înainte de a fi răstignit, a strigat: „Trebuie ca Fiul Omului să pătimească multe şi să fie defăimat de cărturari şi farisei şi să se răstignească, iar a treia zi să învieze”133. Iar David a propovăduit că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din pântece, mai înainte de soare şi de lună*134, după voinţa Tatălui*135 şi a arătat că El, care este Hristos, este Dumnezeul puternic*136 şi vrednic de închinare*137. LXXVII. Faţă de acestea, Trifon a zis: -Că citatele de felul acesta, prin mulţimea lor, sunt suficiente ca să mulţumească pe orişicine, sunt şi eu de acord. Aş voi, totuşi să ştii că eu pretind să dovedeşti acum cuvântul pe care de multe ori l-ai pus înainte. Termină-l deci şi pe acesta, pentru ca să vedem în ce chip dovedeşti că şi cuvântul acela a fost spus cu privire la Hristosul acesta al vostru. Căci noi spunem că acela a profeţit cu privire la Ezechia. Şi eu i-am răspuns: -Voi face şi acest lucru, aşa cum voiţi. Dar mai întâi dovediţimi voi că cuvintele: „Mai înainte ca să cunoască copilul a chema pe tatăl sau pe mama sa, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei în faţa împăratului Asirienilor”, au fost spuse cu privire la Ezechia. Să ştiţi însă, că nu vi se va putea îngădui să explicaţi, aşa cum voiţi, cu alte cuvinte, că Ezechia a luptat cu cei din Damasc şi Smaria în faţa împăratului Asirienilor*138. Căci „mai înainte ca copilul să cunoască a chema pe tatăl sau pe mama sa”, cuvântul profetic a zis că: „va lua puterea Damascului şi
XXXV, 8; LXXXV, 2; CXI, 2; CXXI, 3). Puterea demonilor asupra păgânilor neconvertiţi se poate înţelege mai bine dacă ne gândim că sfântul Iustin socoteşte că diavolul şi armata lui nu au fost încă aruncaţi în foc; dar ei vor fi aruncaţi, deoarece Hristos a prezis lucrul acesta (Matei 25, 41,). Dacă Dumnezeu mai întârzie să facă aceasta este pentru că El vrea să lase timp de pocăinţă oamenilor care au urmat pe demoni şi se găsesc încă în slujba lor (Apologia I, XXVIII, 1-2). 133 Matei 8, 31; Luca 9, 22. 134 Psalm 109, 3; 71, 5, 17. 135 Aici este vorba despre naşterea Cuvântului din Tatăl, în opoziţie cu naşterea din Fecioara. A se vedea şi XLV, 4 şi LXIII, 3. 136 Psalm 18, 6. 137 Comp. Ps. 44, 13; 71, 11. 138 Argumentul acesta a fost luat şi de Tertullianus, cu verva lui incisivă în Adv. Marcion. III, XIII şi Adv. Jud. IX.

prăzile Samariei în faţa împăratului Asirienilor*139, şi dacă Duhul profetic n-ar fi spus acestea, cu adaosul: „Mai înainte ca copilul să cunoască a chema pe tatăl, sau pe mama sa, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei”140, ci ar fi zis numai: „Şi va naşte fiu şi va lua puterea Damascului şi prăzile Smariei”, aţi fi putut zice: Deoarece Dumnezeu a cunoscut de mai înainte că El urma să ia acestea, a spus-o de mai înainte. Dar acum profeţia s-a spus cu adaosul acesta: „Mai înainte ca să cunoască copilul a chema pe tatăl, sau pe mama sa, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei”. Şi voi nu puteţi dovedi că s-a întâmplat vreunuia dintre iudei acest lucru, iar noi putem să dovedim că acestea s-a împlinit în Hristosul nostru. Căci de îndată ce S-a născut El, magii din Arabia*141, venind la El, I s-au închinat, după ce mai înainte veniseră la Irod, cel care împărăţ ea în pământul vostru şi pe care cuvântul îl numeşte împăratul Asirienilor, din cauza credinţei lui atee şi nelegiuite. Şi ştiţi că Duhul Sfânt a vorbit de multe ori astfel de lucruri în parabole şi asemănări. Astfel a făcut, bunăoară, faţă de poporul din Ierusalim, către care în mai multe rânduri adresându-se, i-a zis: „Tatăl tău este amoreu, iar mama ta hetee”*142. LXXVIII. Căci regele acesta, Irod, atunci când au venit la el magii din Arabia şi i-au zis că, după steaua care s-a arătat pe cer au cunoscut că „S-a născut un împărat în ţara voastră şi am venit să ne închinăm Lui*143, a căutat să afla de la bătrânii poporului vostru unde S-a născut, bătrânii i-au spus că la Bethleem, căci astfel este scris de profet: „Şi tu Bethleeme, pământul lui Iuda, întru nimic nu eşti mai mic între conducătorii lui Iuda; căci din tine va veni un conducător, care va paşte pe poporul Meu”*144. Deci magii din Arabia, venind la Bethleem şi închinându-se copilului şi aducându-i daruri: aur, smirnă şi tămâie, după ce sau închinat copilului în Bethleem, printr-o descoperire li s-au
139 140

Isaia 8, 4. Ibidem 141 La Matei 2, 1 găsim: „de la răsărituri” precizare trecută şi în tradiţia liturgică creştină. După Clement Alexandrinul (Protrept. V, 4) ca şi după Ieronim şi Augustin, magii au venit din Persia. 142 Ez. 16, 3. 143 Cf. Matei 2, 2. 144 Matei 2, 5-6: Mih, 5, 2.

poruncit să nu mai revină la Irod*145. Iar fiindcă Iosif, cel care era logodit cu Maria, se gândea mai întâi să îndepărteze pe logodnica lui, Maria, socotind că ea fusese însărcinată din unire bărbătească, adică din desfrânare, printr-o viziune i s-a poruncit să nu-şi îndepărteze femeia, căci îngerul care i s-a arătat lui i-a spus, că ceea ce are în pântece, este de la Duhul Sfânt. Deci, temându-se, n-a îndepărtat-o*146, ci dimpotrivă, deoarece în Iudeea avea loc în timpul acela cel dintâi recensământ de sub Quirinius*147, a plecat de la Nazaret, unde locuiau, la Bethleem, de unde erau, ca să se înscrie. Căci erau de neam din tribul lui Iuda, care locuia în pământul acela*148. Apoi, el a primit ordin să plece împreună cu Maria în Egipt şi să rămână acolo cu copilul, până ce li se va descoperi din nou să se reîntoarcă în Iudeea*149. Deci, venind timpul ca pruncul să se nască în Bethleem, deoarece Iosif nu avea unde să poposească în satul acela, a poposit într-o peşteră în apropierea satului*150. Şi atunci, pe când ei se găseau acolo, Maria a născut pe Hristos şi L-a aşezat în iesle*151, unde L-au găsit magii care veniseră din Arabia* 152. Cum că Isaia a profetizat şi despre simbolul peşterii, v-am istorisit-o mai înainte*153. Dar, totuşi, vă voi reaminti din nou această pericopă, pentru cei care au venit astăzi aici. Şi am istorisit şi pericopa acea pe care am spus-o mai înainte din Isaia, arătând că pentru cuvintele acestea, cei care învaţă misterele acelea ale lui Mithras, au fost puşi la cale de către diavolul să spună cum că ei se iniţiază în aceste mistere într-un loc, numit la ei peşteră. Deoarece magii din Arabia n-au mai revenit la Irod, aşa cum le-a cerut s-o facă, ci, conform cu cele poruncite lor, sau dus în ţara lor pe altă cale, iar Iosif, dimpreună cu Maria şi cu pruncul au plecat în Egipt, aş cum li s-a descoperit lor, Irod necunoscând pruncul, la care magii veniseră să se închine, a
145 146

Comp. Matei 2, 11-12. Matei 1, 13-30. 147 Sfântul Iustin mai aminteşte de recensământul lui Quirinius şi în Apologia I, XXXIV, 2, unde îl numeşte procurator al Iudeii, în timp ce, după sfântul evanghelist Luca,2, 2, 2l a fost guvernator al Syriei. 148 Luca 2, 1-5. 149 Matei 2, 13. 150 Este pentru prima dată când întâlnim în literatura Bisericească ideea aceasta, care se găseşte, de altfel, redată de evanghelistul Luca (2, 7). Ea se pomeneşte, de altfel, în evangheliile apocrife (Protoevangehila lui Iacov XVII,3) şi la scriitorii bisericeşti de mai târziu: Origen, Contra Cels. I, LI (G.G.S. I, 102) şi Ieronim, Ad. Paulin., LVIII, 3 (P.L. XXII. 581). 151 Luca 2, 6-7. 152 Matei 2, 11. 153 Comp. cap. LXX; vezi şi Isaia 33, 13-19.

poruncit să fie ucişi, pur şi simplu toţi pruncii din Bethleem. Faptul acesta s-a profeţit deopotrivă de către Ieremia, că avea să se întâmple, deoarece Duhul Sfânt a spus prin el acestea: „Glas în Rama s-a auzit; plângere şi durere mare. Rachela plângându-şi copii ei şi nu voia să se mângâie, fiindcă nu sunt”*154. Deci, din cauza glasului care avea să se audă din Rama, adică din Arabia (căci şi până astăzi există un loc în Arabia care se numeşte Rama), plângerea avea să cuprindă locul unde a fost înmormântată Rachela, femeia lui Iacov care a fost supra-numit Israel, patriarhul cel sfânt – adică Bethleemul, în timp ce femeile îşi plângeau copiii proprii, care fuseseră ucişi şi nu-şi găseau mângâiere din cauza întâmplării care venise asupra lor. Căci faptul că Isaia a spus: „Va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei”*155 însemna că în Hristos. Care abia Se născuse, avea să fie învinsă puterea demonului celui rău, care locuia în Damasc; ceea ce se arată că s-a şi întâmplat. Căci magii, care erau despuiaţi de toate faptele cele rele, săvârşite de demonul acela, venind şi închinându-se lui Hristos, parcă s-au depărtat de puterea aceea, pe care Cuvântul ne-a arătat-o în taină că locuieşte în Damasc. Iar puterea aceea, fiind păcătoasă şi nedreaptă, o numeşte pe bună dreptate, în chip de parabolă, Samaria. Cum că Damascul era şi este o parte a pământului arab, cu toate că este atribuit aşa-zisei Syrofenicii, nimeni dintre voi n-ar putea să tăgăduiască. Aşa că ar fi bie pentru voi, o, bărbaţi, ca cele ce nu le-aţi înţeles, să le aflaţi de la aceia care au primit har de la Dumnezeul nostru, al creştinilor, în loc de a vă zbate, pe toate căile, ca să vă păstraţi învăţă turile voastre, necinstind pe acelea ale lui Dumnezeu. Iată pentru care motiv a şi fost trecut harul acesta la noi, după cum ne arată şi Isaia, care spune astfel, zicând: „Poporul acesta se apropie de Mine; cu buzele lor Mă cinstesc, iar inima lor este mult departe de Mine. În zadar Mă respectă, învăţ ând porunci şi învăţă turi omeneşti. Pentru aceasta, Eu voi adăuga să schimb pe poporul acesta şi-l voi schimba şi voi ridica înţelepciunea înţelepţilor lor, iar priceperea pricepuţilor lor o voi nimici”*156. (pag. 181-182-183184-185-186)
154 155

Matei 1,8; 12, 14, 16-18 şi Ieremia 31, 15. Isaia 8, 4. 156 Isaia 29, 13-14.

… Tot astfel şi cuvintele: „Întru strălucirea sfinţilor, din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”*157 s-au zis pentru Hristos, după cum am spus mai înainte. (pag. 192) LXXXIV. Tot despre Naşterea din Fecioară. Şi cuvintele: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu”*158 s-au spus tot cu privire la aceasta. Căci dacă acesta, despre care vorbeşte Isaia, nu avea să se nască din fecioară, atunci despre cine strigă Duhul Sfânt: „Iată Însuşi va da semn: iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu”?*159. Căci dacă şi acesta avea să se nască la fel ca toţi cei născuţi din împreunare, pentru ce atunci Dumnezeu a mai zis că va da semn, care nu este ceva comun tuturor celor întâi născuţi? Dar, ceea ce este cu adevărat un semn şi care trebuia să devină pentru neamul omenesc un motiv de încredere, este că dintr-un sân fecioresc*160, Cel întâi născut dintre toate creaturile a devenit cu adevărat trup, S-a născut copil şi că, ştiind lucrul acesta de mai înainte, El l-a prezis prin Duhul profetic într-un fel sau altul, aşa cum am arătat mai înainte, aşa încât atunci când evenimentul acesta urma să se împlinească, să se ştie că el s-a întâmplat prin puterea şi voinţa Creatorului universului; în acelaşi chip în care Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam şi tot aşa cum toate celelalte fiinţe vii au luat fiinţă la început, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar voi chiar şi asupra acestor puncte, aveţi îndrăzneala să falsificaţi explicaţiile pe care le-au făcut bătrânii voştri de pe lângă Ptolomeu, cel care a fost împăratul Egiptenilor; voi spuneţi că Scriptura nu conţine interpretarea pe care au dat-o ei, ci: „Iată, tânăra ia în pântece”, ca şi cum faptul acesta ar însemna ceva deosebit, ca o femeie să nască din împreunare bărbătească, aşa cum fac toate femeile tinere afară de cele sterpe, care, la rândul lor dacă Dumnezeu vrea, poate să le facă să nască. Astfel, mama lui Samuel, care nu năştea, a născut, prin voinţa lui
157 158

Psalm. 109, 3. Isaia 7, 14. 159 Ibidem. 160 Col. 1, 20.

Dumnezeu*161 şi tot astfel, femeia sfântului patriarh Avraam*162, ca şi Elisabeta, care a născut pe Botezătorul Ioan*163, sau ca altele care au născut la fel. Aşa că voi nu trebuie să socotiţi că este cu neputinţă ca Dumnezeu să poată toate câte voieşte. Şi, ceva mai mult, deoarece s-a profeţit cum că ceva avea să fie, nar trebui să cutezaţi a falsifica sau interpreta greşit profeţiile, pentru că, în cazul acesta voi vă veţi nedreptăţi numai pe voi înşivă, în vreme ce pe Dumnezeu nu-L veţi putea vătăma cu nimic. (pag. 191-192) …. El ne-a descoperit nouă toate cele câte, de altfel, le-am înţeles şi din Scripturi, prin harul Său, cunoscând că El este Cel Întâi-născut al lui Dumnezeu şi mai înainte decât toate făpturile*164 şi totodată fiu al patriarhilor, întrucât, întrupându-Se prin Fecioara, care era din neamul lor, a îngăduit să fie om de rând lipsit de cinste şi pătimitor*165. De aceea şi în cuvintele Lui, atunci când a vorbit despre pătimirea Lui, a zis: „Că Fiul omului trebuie să pătimească multe şi să fie lepădat de farisei şi de cărturari, să Se răstignească şi a treia zi să învieze*166. Fiu al omului S-a numit aici El, ca unul care Se născuse din Fecioara, care era, după cum am spus, din neamul lui David, al lui Iacov, al lui Isaac şi al lui Avraam, sau, din cauză că Avraam însuşi era tatăl acestora enumeraţi mai înainte, din care şi Maria îşi trage neamul*167. Căci noi ştim că acei cărora li se nasc fete sunt în acelaşi timp şi părinţii copiilor care se nasc din fiicele lor. De altfel şi unul dintre ucenici, care se chema mai înainte Simon, cunoscându-L pe El Fiu al lui Dumnezeu, după descoperirea pe care i-o făcuse Tatăl, a fost supranumit de El Petru*168. Îl avem apoi numit Fiu al lui Dumnezeu, în Memoriile Apostolilor, iar numindu-L Fiu, noi înţelegem că El este mai înainte de toate făpturile şi că a ieşit din puterea şi voinţa Tatălui, (El care în scrierile profeţilor este numit şi înţelepciune*169, şi ziuă*170, şi
161 162

I Regi, 1, 20. Facerea 21, 2. 163 Luca 1, 57. 164 Col. 1, 15-16. 165 Isaia 53, 2, 3. 166 Marcu 8, 31; Luca 9, 22. 167 Luca 3, 38. 168 Matei 16, 15-18 169 Pilde 8, 1 urm.

răsărit*171, şi sabie*172, şi piatră173*, şi toiag174*, şi Iacov*175, şi Israel176*, şi în multe alte chipuri), şi că S-a făcut om, din Fecioara, pentru ca, pe aceeaşi cale prin care a luat început neascultarea cea de la şarpe, să-şi ia şi sfârşitul. Într-adevăr, după cum Eva, fiind fecioară şi fără de pată şi primind întru sine cuvântul şarpelui, a născut neascultarea şi moartea*177, tot astfel şi Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit că: „Duhul Domnului va veni asupra ei şi puterea Celui Prea Înalt o va umbri, din care cauză şi Sfântul, care Se va naşte din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu*178, primind credinţa şi bucuria, a răspuns: „Fie mie după cuvântul tău”*179. În felul acesta S-a născut prin ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi şi prin care Dumnezeu nimiceşte pe şarpe, ca şi pe îngerii şi oamenii cei asemănători cu el şi prin care liberează de moarte pe cei răi, care se pocăiesc şi care cred în El. (pag. 210211)

APOLOGEŢI DE LIMBA LATINĂ
Editura institutului Biblic Bucureşti - 1981 TERTULIAN CONTRA ERETICILOR XIII. 1.Iar principiile credinţei, pentru ca să mărturisim de la început, ce apărăm, sunt acela în care credem precum urmează*180. 2. Există un singur Dumnezeu, Care nu este altul decât Ziditorul lumii, Cel ce a făcut toate din nimic, prin Cuvântul Său Cel născut înainte de toate. 3. Cuvântul s-a numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat patriarhilor în felurite chipuri, a grăit mai apoi fără încetare prin prooroci, s-a
170

Este numele dat lui Hristos şi de Clemenet Alexandrinul, în Stromate, VI, XVI, 145 (C.G.S., 2, 506). În legătură cu aceste titluri date lui Hristos, a se vedea mai departe şi cap. CXXVI, 1 din Dialog. 171 Zaharia 6, 12. 172 Isaia. 27, 1. 173 Dan 2, 34. 174 Isaia 11, 1. 175 Psalm 23, 6. 176 Psalm 71, 18. 177 Cf., Iac 1, 15. 178 Luca 1, 26, 35. 179 Luca 1, 38. Paralela dintre Eva şi Sfânta Fecioară Maria o mai găsim şi la Irineu III, XXII, 4 (P.G. VII, 959) şi V, XIX, 4 (Ibidem, 1175) şi la Tertulian, De carne Christi, XVII (P.L. II, 782). 180 Mărturisirea de credinţă încredinţată nouă de Biserică este suficientă pentru mântuire.

coborât în sfârşit în Fecioara Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea Lui, trup s-a făcut în pântecele ei şi, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos. …….. XXII. 5.Era cu putinţă să rămână ceva ascuns lui Ioan, ucenicul cel prea iubit de Domnul, el care a stat culcat la sânul Domnului, singurul căruia Domnul i-a arătat mai dinainte pe Iuda vânzătorul şi pe care l-a încredinţat, în locul Său, Mariei, ca pe fiul ei?*181 (pag. 154)

CLEMENT ALEXANDRINUL 05 Partea II
Editura Institutului Biblic Bucureşti – 1982 STROMATA III CAP. XVII 102. 1. Dacă naşterea este un rău, atunci să spună hulitorii că în rău este Domnul, Care a participat naşterii, în rău este Fecioara, care L-a născut! 2. Ce ticăloşi! Hulind naşterea, hulesc voinţa lui Dumnezeu şi taina creaţiei. (pag 233) STROMATA VI 127. 1. Dealtfel întreaga iconomie a întrupării, care a fost prezisă de profeţi despre Domnul, pare într-adevăr pildă pentru cei care n-au cunoscut adevărul, când cineva o spune, iar alţii o aud – aşa cum spune apostolul: pare „iudeilor sminteală, iar elenilor nebunie”*182 anume că Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce a făcut toate, a luat trup, a fost zămislit în pântecele Fecioarei, în aşa fel încât s-a născut trupul Său material; şi drept urmare întrucât s-a făcut aceasta, a pătimit şi a înviat. (pag. 455) STROMATA VII. CAP. XVI. 7. După cum se pare, mulţi, şi până acum, socot pe Maria lehuză din pricina naşterii Pruncului; dar nu e lehuză; că spun
181 182

Matei 16, 18 sq. ; Ioan 16, 23 sq. şi 19, 25. I Corinteni 1, 23.

unii că după naştere a fost îngrijită de o moaşă, care a găsit-o fecioară*183. 94. 1. Aşa sunt pentru noi Scripturile Domnului, nasc adevărul şi rămân fecioare, pentru că ascund tainele adevărului. 2. „A născut şi n-a născut”*184 spune Scriptura, pentru că Maria a zămislit din ea însăşi şi nu din împreunare. (pag. 536)

-13EUSEBIU DE CESAREEA ISTORIA BISERICEASCĂ
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC – BUCUREŞTI – 1987 10. Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor şaptezeci şi despre inspiraţia Scripturilor: „Dumnezeu S-a făcut aşadar om şi astfel Domnul însuşi ne-a mântuit, dându-ne semnul fecioarei, dar nu aşa cum zic cei care şi azi îndrăznesc să tălmăcească cuvântul Scripturii: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu”*185, în felul în care a făcut-o Teodotion din Efes şi Achila din Pont, prozeliţi iudei şi unul şi celălalt, în urma cărora „ebioniţii spun că Hristos S-a născut din Iosif”*18611. După care adaogă ceva mai departe: „Înainte ca romanii să-şi fi întemeiat împărăţia, pe când macedonenii stăpâneau încă Asia, Ptolomeu, fiul lui Laogs, foarte doritor de aşi îmbogăţi biblioteca organizată de el în Alexandria cu cele mai bune cărţi ale tuturor oamenilor, a cerut locuitorilor Ierusalimului Scripturile traduse în limba elină. 12. Ca unii care erau şi ei supuşi aceloraşi macedoneni, au trimis lui Ptolomeu pe cei mai buni cunoscători ai Scripturilor şi care cunoşteau amândouă limbile, 70 de bătrâni. Şi într-adevăr, Dumnezeu a lucrat aici după cum a vrut, 13. căci voind să pună la încercare îndemânarea fiecăruia din ei, Ptolomeu a grijit să nu se deosebească deloc conţinutul Scripturilor dacă ei ar lucra uniţi la traducere, de aceea i-a despărţit pe unii de alţii şi le-a poruncit tuturora să traducă aceleaşi aceleaşi cărţi, până s-au terminat toate Scripturile.
183 184

Protoevanghelia lui Iacob, 19-20. A. Resch, Agrapha, 2 Aufl., 305-306, Logion 18. 185 Isaia 7, 14; Iustin, Dialog XLVII, 1. 186 Irineu, o,c III, XXI, 1.

14. Iar când sau întâlnit din nou cu Ptolomeu*187 şi-au făcut comparaţie între traducerile unora şi ale altora, Dumnezeu S-a preamărit şi Scripturile au fost recunoscute într-adevăr ca dumnezeieşti, căci toţi exprimară aceleaşi idei în aceleaşi cuvinte de la început până la sfârşit, aşa încât până şi păgânii şiau putut da seama că Scripturile au fost traduse sub insuflarea lui Dumnezeu. 15. Şi nu-i nici o mirare în ceea ce a lucrat Dumnezeu, El care atunci când Scripturile se nimiciseră în timpul robiei poporului de pe vremea lui Nabucodonosor şi când după 70 de ani mai târziu iudeii se reîntoarseră în ţară şi când acelaşi Dumnezeu a inspirat pe vremea lui Artaxerxe, regele perşilor, pe preotul Ezdra*188 din tribul lui Levi, ca să refacă toate cuvintele proorocilor de până atunci şi să aşeze din nou pentru popor Legea dată de Moise”*189. Atâta despre Irineu.

-14EUSEBIU DE CESAREEA
SCRIERI PARTEA A DOUA VIAŢA LUI CONSTANTIN CEL MARE EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC – BUCUREŞTI – 1991 11. 9. În fine, anterioritatea Lui cred că devine astfel de ajuns de clară. Să vedem însă cum a putut El coborî pe pământ, în lumea noastră, a oamenilor. Pricina hotărârii de a coborî stă – aşa cum cu mult mai înainte şi o spuseseră proorocii – în purtarea de grijă faţă de toate; la urma urmei este firesc ca un creator să se îngrijească de creaţia lui. Dar, de vreme ce urma ca El să ia înfăţişarea trupească şi creată şi să zăbovească un timp pe pământ (aşa cum o cereau lucrurile), şi-a rânduit o naştere zămislită fără
187

După cum ne relatează Epistola lui Aristea, diadohul Ptolomeu Filadelful (286-247 î. Hr.) a poruncit să se traducă în greceşte – la îndemnul bibliotecarului său Demetriu – cărţile Pentateuhului. Aşa a luat fiinţă traducerea de către cei 72 de învăţaţi evrei cunoscută sub numele „Septuaginta”. Cf. Lettre d’Aristee a Pilocrate par A. Pelletier, Paris, 1962. Sub urmaşul său Ptolomeu Everghetes s-au tradus şi celelalte cărţi ale V. Testament. 188 Ezdra, 9, 38-41. 189 Irineu, o.c. III, XXI, 2. Se observă că Eusebiu relatează aici lucrurile cam simplist.

căsnicie, adică în afara împreunării nupţiale: o naştere dintr-o fecioară sfântă (fiind Maica Domnului fecioară). Aşa şi-a făcut fiinţa aceasta dumnezeiască intrarea în timp; aşa a devenit vizibilă esenţa cea spirituală; aşa a putut lumina cea netrupească să devină trup.*190 11. 10. Totul a fost concordat atunci: un porumbel luminos, care-şi luase cândva zborul de pe arca lui Noe, s-a pogorât deasupra pântecului Fecioarei. Concordat a fost însă şi ce s-a petrecut după această unire mai presus de simţuri, de o puritate ce depăşeşte sfinţenia însăşi şi superioară însăşi castităţ ii: o înţelepciune dumnezeiască vădită încă din fragedă pruncie, apoi înfricoşarea cu care L-a primit, la Botez, apa Iordanului. (pag 268) ……… 19. 3. Fiindcă până şi Cicero mărturiseşte că ar fi dat de aceste stihuri, că le-a tradus în latineşte şi că le-a înserat în scrierile sale. Or, Cicero a fost ucis când Antoniu tocmai venise la putere; Antoniu a fost la rândul lui înlăturat de August, care a domnit timp de 56 de ani. Lui i-a urmat Tiberiu; şi în anii acestuia Şi-a făcut Mântuitorul luminoasa arătare în lume, s-a zămislit taina preasfintei noastre credinţe şi a prins (în sfârşit) chiag o omenire nouă – aceea la care cred eu că se gândea 4. cel mai de seamă poet al Italiei, când scria: „Atunci, iată, ivitu-sa o omenire nouă”, sau cum mai scrie el
în alt loc din Bucolice:

„Îngăduiţi-mi, o muze sicile, istorisire aleasă!”
Ce putea fi mai limpede, nu? Şi iată-l, totuşi adăugând:

Prin „femeia din Cumae”, nu încape îndoială că el are în vedere tocmai Sibila.

„Iată s-a împlinit prevestirea femeii din Cumae!”

19. 5. Dar neputându-se mulţumi cu atâta, ascultaţi-l adăugând acum – ca şi cum i sar fi cerut să depună mărturie: „Iată-l mijindu-ne iar sfânt şiragul de veacuri; 19. 6. Or, cine să fie această fecioară revenită printre noi? Cine alta decât aceea împlinită*191 şi rămasă grea de la Duhul Sfânt? Şi ce s-ar fi putut împotrivi ca fiinţa aceasta, rămasă grea
190 191

Fecioara veni-va din nou aducându-ne, drag, împăratul”.

Textual: „să ajungă materie” (n. tr.) Textual: „plină” „Citatele vergiliene aparţin eglogci IV”.

de la Duhul Sfânt, să fie şi să rămână dea pururi fecioară? Iar întoarcerea ei aici se va petrece atunci când se va arăta şi Dumnezeu pentru a doua oară, spre izbăvirea*192 lumii. (pag. 280-281)

- 15 SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE
SCRIERI PARTEA I Editura Institutului Biblic Bucureşti – 1987 … Şi pogorând la stricăciunea noastră şi nesuferind stăpânirea morţii prin care se pierdea ceea ce a făcut şi se nimicea lucrul şi se nimicea lucrul Tatălui Său privitor la oameni, Îşi ia trup, un trup care nu e străin de al nostru. Căci nu a voit să fie simplu în trup, nici nu a voit să se arate numai. Căci ar fi putut, dacă ar fi voit, să-Şi facă arătarea Sa printr-un trup mai mare*193. Ci îl ia pe al nostru, şi pe acesta nu în chip simplu, ci din Fecioara neprihănită şi neîntinată şi neştiutoare de bărbat (I Petru, 1. 18), un trup curat şi cu adevărat străin de unirea femeii cu bărbatul. Căci fiind puternic şi făcător al tuturor, Îşi pregăteşte El însuşi în Fecioara trupul ca templu şi Şi-l face propriu, ca pe o unealtă (organ)*194, făcându-se cunoscut şi locuind în el. (pag. 99) .. Astfel când Fecioara Îl năştea, El nu pătimea* 195, nici nu Se întina de trup, ci mai degrabă sfinţea şi trupul. Şi fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă tuturor le dă viaţă şi le hrăneşte*196. … De aceea, când a coborât la noi la început Şi-a plăsmuit trupul Său din Fecioara, ca să dea tuturor o probă nu mică a dumnezeirii Sale prin faptul că Cel ce L-a plăsmuit pe acesta
192 193

Textual: „uşurarea” (n. tr.) Ar fi fost să-Şi ia un trup mai puternic în faţa morţii decât al nostru, dar n-ar fi învins moartea în trupul nostru. 194 ….. Omul e după chipul Logosului în ambele privinţe. Trupul participă la calitatea de subiect al sufletului şi acesta nu se poate manifesta decât prin raţionalitatea trupului legată de cea a cosmosului. Dumnezeu – Cuvântul, Izvorulcuvintelor, Cuvântătorul prin excelenţă al tuturor cuvintelor în mod nesonor, Se face Subiectul cuvintelor omeneşti sonore. Dar ca trupul să fie al lui Dumnezeu îl ia din Fecioară. 195 Nu suporta pasiv naşterea, ci El însuşi Şi-o lucra. 196 Făcându-Se om, nu primea de la cele create nimic, cum primim noi ca oameni, ci continua să le dea tuturor toate. Deşi Se arăta ca primind de la ele (pâine, apă, aer,) dar El le dădea toate şi deci El era cel ce le făcea chiar pe cele ce le primea.

este şi făcătorul celorlalte trupuri*197. Căci cine, văzând că se naşte fără de bărbat un trup numai din fecioară, nu se gândeşte că Cel ce Se arată în acest trup este făcătorul şi Domnul tuturor celorlalte trupuri?*198 (pag. 112-113)

- 16 SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE SCRIERI
PARTEA A DOUA Editura Institutului Biblic Bucureşti – 1988 … Le scriu acestea, citind Memoriile trimise de Binecredincioşia ta, care ar fi fost de folos nici să nu se scrie, ca să nu rămână nici măcar vreo amintire despre ele celor de mai târziu. Căci cine a auzit astfel de lucruri vreodată? Cine le-a predat, învăţând pe alţii, sau le-a primit de la alţii? „Căci din Sion va ieşi legea lui Dumnezeu şi Cuvântul Domnului din Ierusalim” (Isaia, 2, 3). Dar acestea de unde au ieşit? Ce iad a născocit să spună că trupul cel din Maria este de o fiinţă (ομοουσιον ) cu dumnezeirea Cuvântului, sau că Cuvântul S-a prefăcut în carne, în oase, în păr şi în trupul întreg şi S-a preschimbat din firea Sa? Şi cine a auzit în Biserică, sau în general de la creştini, că Domnul a purtat un trup închipuit şi nu după fire? Sau cine a ajuns la atâta necredinţă , încât să spună şi să cugete că însăşi dumnezeirea cea de o fiinţă cu Tatăl s-a tăiat împrejur şi s-a făcut din desăvârşită, în nedesăvârşită? Şi că ceea ce s-a pironit pe lemn n-a fost trupul, ci însăşi fiinţa creatoare a Înţelepciunii? Sau cine auzind că nu din Maria, ci din fiinţa Lui Şi-a făcut Cuvântul Sieşi un trup pătimitor, ar mai numi creştin pe cel ce spune acestea? Cine a născut această impietate neîngăduită? Sau cui i-ar fi venit măcar în minte să spună că cel ce zice că trupul Domnului e din Maria nu mai
197

Cum a creat la început trupul lui Adam fără de sămânţă, sau pe al Evei, folosindu-Se de Adam, a putut să-Şi creeze şi un trup propriu, folosindu-Se numai de trupul femeii. El Şi-a luat astfel un trup în legătură cu trupurile omeneşti, dar fără plăcerea înfierbântată şi păcătoasă a împreunării între bărbat şi femeie. În Cuvântul dumnezeiesc sunt date potenţial toate cele create, deci şi trupurile noastre. Sub puterea ideii potenţiale a fiecărui trup aflat în El, se naşte fiecare trup când voieşte El, deci s-a putu naşte şi trupul Său. Din Adam se ia femeia, din Maria se ia trupul Său bărbătesc pentru a arăta legătura interioară între trupul bărbătesc şi cel femeiesc. Dar dacă din Adam se ia trupul femeii în vremea somnului lui, din Maria se concepe consimţirea conştientă, arătându-se şi contribuţia credinţei ei. 198 Se vede cât de importantă dovadă a dumnezeirii lui Hristos consideră sfinţii părinţi naşterea Lui din Fecioara.

cugetă în dumnezeire o Treime, ci o pătrime? Şi că pentru a evita aceasta cei ce cugetă aşa spun că trupul pe care l-a îmbrăcat Mântuitorul din Maria este din fiinţa Treimii. De unde au scos iarăşi unii impietatea egală cu cele mai înainte, ca să spună că trupul nu e mai tânăr decât dumnezeirea Cuvântului, ci e coetern cu El, fiindcă s-a constituit din fiinţa Înţelepciunii? Şi cum au îndrăznit unii, care-şi mai zic creştini, să pună la îndoială faptul că Domnul născut din Maria este Fiul lui Dumnezeu prin fiinţă şi prin fire, iar după trup este din sămânţa lui David şi din trupul Sfintei Maria? Cine sunt cei ce sau făcut atât de îndrăzneţi, încât să spună că Hristos care a pătimit cu trupul şi sa răstignit, nu este Domnul şi Mântuitorul şi Dumnezeu şi Fiul Tatălui? Sau cum vor să se numească creştini cei ce spun că Cuvântul a venit la un om sfânt ca la unul dintre prooroci şi nu S-a făcut El însuşi om, Care a luat din Maria trupul, ci altul este Hristos şi altul Cuvântul lui Dumnezeu cel care este Fiul Tatălui dinainte de Maria şi dinainte de veci? Sau cum pot fi creştini cei ce zic că altul este Fiul şi altul Cuvântul lui Dumnezeu? (pag. 169) … Dar şi Părinţii care sau adunat la Niceea n-au spus că trupul, ci că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Numai de Acesta au spus că este din fiinţa Tatălui, iar trupul au mărturisit că e din Maria, urmând iarăşi Scripturilor. (pag. 170) … Căci spunând că trupul este de o fiinţă cu Cuvântul, indicaţi pe unul din altul. Şi spunând că s-a preschimbat în trup, născociţi preschimbarea Cuvântului însuşi. Dar cine vă va mai suporta fie şi numai să spuneţi acestea? Căci întreceţi prin necredinţa voastră orice erezie. Şi dacă Cuvântul e de o fiinţă cu trupul, e de prisosit să se mai amintească de Maria şi de trebuinţa de ea. Căci trupul poate fi etern deci dinainte de Maria, precum este şi Cuvântul însuşi care, după voi, este de o fiinţă cu trupul. (pag. 171) V … Dar nu este aşa. Să nu fie! Căci Apostolul zice că „a luat sămânţa lui Avraam; pentru aceea trebuia să Se facă în toate asemenea fraţilor” (Evrei, 2, 16-17) şi să ia un trup asemenea celui al nostru. Pentru aceea se supune cu adevărat Maria, ca El să-Şi ea cu adevărat trupul din ea şi ca să-L aducă pe el ca trup propriu pentru noi. Aceasta a arătat-o Isaia când a zis,

proorocind: „Iată Fecioara” (7, 14). Iar Gavril e trimis le ea nu simplu ca la o fecioară, ci ca la „o fecioară logodită cu bărbat” (Luca, 1, 27), ca din logodnă să se arate că Maria a fost cu adevărat om. De aceea Scriptura spune că a şi născut. Căci zice: Şi a născut” (Luca 2, 7); şi au fost fericiţi sânii care L-au alăptat (Luca, 11, 27) şi a adus jertfă după naştere (Luca, 2, 23). Iar toate acestea au fost semne că a născut ca fecioară. Şi Gavriil ia binevestit ei cu exactitate, nu spunând simplu „Cel ce se va naşte din tine”, ca să nu cugete că îşi aduce în ea trupul din afară, ci „din tine” (Luca, 1, 39), ca să se creadă că Cel născut din ea este prin fire, dovedindu-se astfel în mod vădit firea. Căci era cu neputinţă ca Fecioara să dea lapte fără să nască şi era cu neputinţă să se hrănească cu lapte un trup care nu s-a născut mai înainte prin fire. (pag. 171) VII Nu s-a făcut acestea pentru închipuire*199 cum au socotit unii. Să nu fie! Ci Mântuitorul, făcându-Se om cu adevărat, prin aceasta S-a făcut mântuirea întregului om. Căci dacă Cuvântul ar fi fost în trup prin închipuire, cum zic aceştia, iar ceea ce se spune prin închipuire e o nălucire, rămâne o părere şi mântuirea şi învierea oamenilor, potrivit prea necredinciosului Maniheu*. Dar nu e fantezie mântuirea noastră, nici numai a trupului; ci mântuirea cu adevărat a întregului om, a sufletului şi a trupului, s-a săvârşit în Însuşi Cuvântul*. După dumnezeieştile Scripturi, ceea ce s-a luat din Maria era omenescul prin fire şi trupul Domnului era adevărat. Era adevărat, pentru că era acelaşi cu al nostru. Căci Maria a fost sora noastră, fiindcă toţi suntem din Adam. Despre aceasta nu se poate îndoi cineva, dacă îşi aminteşte de cele scrise la Luca. Căci după ce a înviat din morţi, părându-li-se unora (δοκουντων τινων) că văd pe Domnul nu în trupul cel din Maria, ci că în trupul acesta văd un duh, El a zis: “Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele şi urmele cuielor Mele, căci sunt Eu însumi. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul carne şi oase nu are, precum Mă vedeţi pe Mine având. Şi acestea zicând, le-a arătat lor mâinile şi picioarele” (Luca, 24, 39-40) Din acestea se pot respinge şi cei ce îndrăznesc să spună că Domnul însuşi S-a prefăcut în carne şi oase. Căci n-a zis Domnul: „Vedeţi că sunt
199

Această idee era o prelungire a dochetismului din primele timpuri creştine, ai ideii că Hristos a avut numai un trup aparent. Din acest dochetism a rămas ceva în monofizism.

carne şi oase”, ci „având”, ca să nu se creadă că Însuşi Cuvântul S-a prefăcut în acestea, ci avându-le acestea să se creadă că este Acelaşi şi înainte de moarte şi după înviere*200. VIII Acestea avându-şi astfel dovada lor, e de prisos a ne mai atinge şi de altele şi de a ne mai ocupa cu ceva din cele ale trupului, în care era Cuvântul. El nu era de o fiinţă cu dumnezeirea, ci născut cu adevărat din Maria; şi Cuvântul nu S-a prefăcut El însuşi în oase şi carne, ci a fost în trup. Căci spusa de la Ioan: „Cuvântul trup S-a făcut” are acest înţeles, cum se poate afla aceasta şi din locul asemănător scris de Pavel: „Hristos S-a făcut pentru noi blestem” (Gal., 3, 13). Căci precum, deşi nu S-a făcut El însuşi blestem, ci a primit blestemul pentru noi, s-a spus totuşi că S-a făcut blestem, la fel, fără să se prefacă în trup, se spune că S-a făcut trup, pentru că a luat trup viu pentru noi şi S-a făcut om. De fapt spusa: „Cuvântul trup S-a făcut” este egală cu spusa: „Cuvântul om S-a făcut”, cum s-a scris la Ioel: „Voi vărsa din Duhul meu peste tot trupul” (Ioel, 2, 28). Căci nu s-a întins făgăduinţa până la animalele necuvântătoare, ci numai la oameni, pentru care S-a şi făcut Domnul om. Acest înţeles avându-l spusa aceasta, cu dreptate se vor contrazice între ei toţi cei ce zic că trupul luat din Maria a fost dinainte de aceasta, sau că Cuvântul a avut înainte de aceasta oarecare suflet omenesc şi a fost el pururi înainte de venirea Lui*201. Vor tăcea însă cei ce spun că trupul nu e capabil de moarte, ci că acesta era de fire nemuritoare. Căci dacă n-a murit, cum a predat Pavel corintenilor ceea ce a primit şi el „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”? (I Cor., 15, 3). Şi cum a înviat, dacă n-a şi murit? Dar se vor ruşina cu totul cei ce gândesc în general că Treimea ar deveni pătrime, dacă s-ar zice că trupul e din Maria. Căci dacă spunem, zic, că trupul e de o fiinţă cu Cuvântul, rămâne Treimea Treime,

200

Trupul real al lui Hristos este şi un semn al identităţii Lui înainte de moarte şi după înviere, adică o dovadă că a înviat cu adevărat şi prin aceasta a învins moartea. Altfel n-am avea nici o siguranţă despre aceasta; am fi victimele unor năluciri. Nimic n-ar fi sigur. N-am şti care e realitatea sigură. Trupul are şi în privinţa aceasta un rol pozitiv. 201 Se confunda prin aceasta în sens panteist umanul cu divinul. Sau se afirma o apariţie a umanului lui Hristos printro evoluţie, deşi acest uman ieşit dintr-o virtualitate a Cuvântului nu e una cu umanul real.

neintroducându-se nimic străin în Treime, adus de Cuvântul*202. Dar dacă spunem că trupul din Maria este omenesc, în mod necesar trupul fiind străin după fiinţă şi Cuvântul fiind în El, Treimea se face pătrime prin adaosul trupului. IX Spunându-le acestea astfel, ei nu înţeleg că se luptă cu ei înşişi. Căci chiar dacă nu spun că trupul e din Maria, ci că e de o fiinţă cu Cuvântul, după cugetarea lor se vor dovedi nu mai puţin admiţând o pătrime (chiar dacă se prefac că nu cugetă cum socotesc). Căci după această cugetare, precum Fiul, după Părinţi, deşi e de o fiinţă cu Tatăl, nu e totuşi El însuşi Tatăl, ci se spune că e Fiul de o fiinţă cu Tatăl, la fel trupul de o fiinţă cu Cuvântul nu este el însuşi Cuvântul, ci altul în raport cu Cuvântul. Iar fiind altul, după ei Treimea lor va fi pătrime* 203. Dar adevărata şi cu adevărat desăvârşita şi nedespărţita Treime nu primeşte adaos, ci numai cea născocită de ei. Şi cum oare mai sunt creştini cei ce inventează un alt „dumnezeu” decât Cel ce este? Dar se poate vedea multă nebunie şi în altă sofismă a lor. Dacă pentru că trupul Mântuitorului este din Maria şi omenesc, precum se zice în Scripturi, ei socotesc că pot zice în loc de Treime, pătrime, întrucât se produce un adaos din pricina trupului, rătăcesc mult, fiindcă fac făpturile deopotrivă cu Făcătorul şi socotesc că dumnezeirea poate primi un adaos şi ignoră că nu pentru un adaos la dumnezeire s-a făcut Cuvântul trup, ci ca să învie trupul; nici ca să se îmbunătăţească Cuvântul S-a născut El din Maria, ci ca să răscumpere neamul oamenilor. Dar cum socotesc că trupul răscumpărat (mântuit) şi ridicat la viaţa adevărată prin Cuvântul poate aduce un adaos dumnezeirii Cuvântului care îi dă viaţă?*204 Mai degrabă s-a făcut trupului omenesc un mare adaos din comuniunea şi
202

Un trup care nu ar fi de o fiinţă cu Cuvântul ar fi, după cei ce susţineau această absurditate, o altă persoană divină. Era o concepţie politeist-panteistă. Consecvent ar fi fost ca ei să spună că nici una din persoanele divine nu e de o fiinţă cu celelalte. Se afirmă pe de o parte un panteism care confunda natura cu divinitatea, pe de alta nu se vedea o unitate în natura constituită din esenţe sau naturi diferite. Apoi nu se înţelegea apartenenţa trupului la o persoană, care e constituită şi din spirit, nu numai din trup, sau se separa prea mult între suflet şi trup, sau se confundau prea mult între ele. Sfântul Atanasie văzând trupul ca aparţinând Persoanei Cuvântului introduce ideea unirii după ipostas a celor două firi ale lui Hristos. 203 Trupul dacă ar fi de o fiinţă cu Cuvântul, fiind deosebit ca persoană de Acela, ar adăoga la Treime o altă persoană. Numai dacă trupul nu e de o fiinţă cu Cuvântul, nu e o persoană deosebită, ci aparţine Persoanei Cuvântului. Caracterul de „de o fiinţă” nu-l poate avea decât o persoană în raport cu altă persoană. Deşi trupul e de altă substanţă, nu e o persoană. Şi dacă ar fi o persoană, iarăşi nu ar reprezenta o nouă persoană în Treime, pentru că nu e de o fiinţă cu Persoanele Treimii. 204 În teoria că Cuvântul Se întrupează ca să adauge ceva Treimii, sau dumnezeirii, e implicată ideea unui Dumnezeu care are nevoie de această împlinire, a unui Dumnezeu supus unei legi a sporirii prin evoluţie, a unei identităţi de esenţă între Dumnezeu şi lume. Nu se mai menţine distinctă creaţiunea de un Dumnezeu desăvârşit în El însuşi, care ca atare o şi poate mântui pe aceasta fără s-o topească în el. În această teorie întruparea nu se mai face pentru oameni, pentru a-i scăpa din nedesăvârşirea vieţi lor, sau din relativitatea şi non-sensul existenţei în lumea aceasta. Se vede în trupul omenesc şi în lume mai degrabă ceva de care are nevoie dumnezeirea. Sau propriu-zis nici dumnezeirea şi nici lumea nu sunt suficiente în ele însele. Avem din nou aci o altă formă a panteismului. Dar cum se

unirea Cuvântului cu el. Căci din muritor l-a făcut nemuritor şi fiind sufletesc l-a făcut duhovnicesc şi, alcătuit fiind din pământ, a trecut prin porţile cereşti. Deci Treimea, chiar luând Cuvântul trup din Maria, rămâne Treime, neprimind vreun adaos şi nepierzând ceva*205. Ci e pururi desăvârşită şi se cunoaşte ca o dumnezeire în Treime şi aşa se propovăduieşte în Biserică un Dumnezeu, Tatăl Cuvântului. X Aceasta va face să tacă şi pe cei ce spuneau înainte că Cel născut din Fecioara nu este Hristos şi Domnul Dumnezeu*206.Căci dacă n-a fost Dumnezeu în trup, cum oare S-a numit îndată ce S-a născut din Maria, Emanuel, care se tălmăceşte „Cu noi este Dumnezeu” (Matei, 1, 23)? Dacă n-a fost Cuvântul în trup, cum a scris şi Pavel romanilor: „Cel ce este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci, Amin” (Romani 9, 5)? Să mărturisească deci cei ce tăgăduiau înainte că Cel răstignit a fost Dumnezeu, că au greşit, ascultând de dumnezeieştile Scripturi; şi mai ales de Toma, care, după ce a văzut în El urmele cuielor, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan, 20, 28). Căci fiind Dumnezeu şi Domnul slavei, era totuşi în trupul pironit fără slavă şi fără cinste. Iar trupul pătimea pironit pe lemn şi din coasta Lui curgea sânge şi apă. Iar trupul fiind templu al Cuvântului, era plin de dumnezeire. De aceea soarele, văzând pe Creatorul său răbdând în trupul batjocorit, şi-a reţinut razele şi a întunecat pământul. Iar trupul însuşi, având o fire muritoare a înviat mai presus de firea lui, pentru Cuvântul ce era în el. Şi a pierdut stricăciunea cea după fire. Căci, îmbrăcându-l Cuvântul mai presus de om, s-a făcut nestricăcios. XI Iar despre închipuirea celor ce zic că precum s-a întâmplat cu fiecare dintre prooroci, aşa a venit Cuvântul şi peste un om oarecare născut din Maria, e de prisos a mai lungi vorba, nebunia lor respingându-se prin ea însăşi. Căci dacă a venit aşa, pentru ce S-a născut Acesta din fecioară şi nu S-a născut şi El dintr-un bărbat şi o femeie? Căci aşa s-a născut fiecare din sfinţi. Sau pentru ce, dacă Cuvântul a venit astfel, nu se supune de moartea fiecăruia că a fost pentru noi, ci numai de a Acestuia? Şi pentru ce, dacă Cuvântul a venit la fiecare dintre prooroci, spuneţi că numai Cel născut din Maria a venit o singură dată la sfârşitul veacurilor? Sau pentru ce, dacă a venit peste el cum a venit peste sfinţii dinainte, toţi ceilalţi murind
poate împlini dumnezeirea prin ceva atât de relativ, de imperfect, de trecător cum e trupul omenesc şi lumea aceasta? Sau cum pot câştiga desăvârşirea prin unirea între ele cele nedesăvârşite? Unde e atunci scăparea de relativitate şi de non-sensul lumii acesteia, dacă nu se uneşte cu Dumnezeu desăvârşit în El însuşi? Aceasta înseamnă că nu e nimic cu d desăvârşit şi care poate desăvârşi. Non-sensul şi moartea care stăpânesc în lumea aceasta sunt o fatalitate de care nu există scăpare. Nu există nici o mântuire din acestea. 205 În acest caz Treimea n-ar fi desăvârşită şi atunci cum ne-ar putea mântui? Avem aici o doctrină panteistă, care nu cunoaşte nici un absolut care să scape lumea de insuficienţa ei. 206 Aceştia erau predecesori nestorianismului.

încă n-au înviat, iar Cel născut din Maria singur a înviat? Sau pentru ce dacă Cuvântul a venit la fel peste ceilalţi, I se spune numai Celui din Maria Emanuel? Desigur fiindcă numai trupul născut din Ea a fost plin de dumnezeire. Căci Emanuel se tălmăceşte „Cu noi este Dumnezeu”. Sau pentru ce dacă a venit astfel, deşi a mâncat, a băut, a obosit şi a murit în fiecare dintre sfinţi, nu se zice că Cuvântul a mâncat, a băut, a obosit şi a murit în fiecare, ci numai de Cel din Maria? Pentru că cele ce le pătimea acest trup, s-au spus că le pătimea El. Şi dacă de toţi ceilalţi se spunea numai că s-au născut, numai despre Cel născut din Maria se spune: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan, 1, 14) XII Din acestea se arată că la toţi ceilalţi a venit Cuvântul ca ei să proorocească. Dar din Maria, Însuşi Cuvântul luând trup S-a născut ca om, fiind prin fire şi fiinţă Cuvântul lui Dumnezeu, iar după trup, făcându-Se om din sămânţa lui David şi din trupul Mariei, cum a spus Pavel. Pe Acesta L-a arătat şi Tatăl şi în Iordan şi în Munte zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei, 3, 17) …. (Pag. 173-174-175-176-177) … Căci trupul nu era al unui om oarecare, ci al lui Dumnezeu, aflându-Se în el şi când a fost răstignit şi când (S-a) sculat din morţi. De aceea nu e bună îndrăzneala lor, care spune că Cuvântul lui Dumnezeu a venit la un oarecare om sfânt. Căci aceasta s-a întâmplat cu fiecare dintre proorocii şi dintre sfinţi. Aceasta ar lăsa părerea că se naşte în fiecare, ca să şi moară iarăşi în fiecare*207. Dar nu e aşa. Să nu fie! Ci o singură dată, la sfârşitul veacurilor, Cuvântul S-a făcut trup spre desfiinţarea păcatului şi S-a născut din Maria Fecioara ca om asemenea nouă, cum a zis şi către iudei: „Pentru ce căutaţi să mă ucideţi pe Mine, omul care v-am grăit adevărul?” Şi nu ne îndumnezeim, împărtăşindu-ne de trupul vreunui om oarecare, ci primind însuşi trupul Cuvântului. III M-am mirat şi de aceea, cum au putut măcar să cugete că S-a făcut om urmând unei legi a naturii? Căci dacă ar fi fost aşa, ar fi de prisos să se amintească de Maria. (pag. 188-189)

207

În acest caz Dumnezeu n-ar fi atotputernic, căci n-ar putea să mântuiască pe toţi oamenii printr-o singură şi adevărată întrupare. Ar fi un Dumnezeu care moare mereu cu fiecare om, fără să poată mântui pe toţi printr-o singură moarte. Ar fi tot o formă de panteism sau o natură lipsită de desăvârşire.

-29SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA SCRIERI
PARTEA ÎNTÂIA EDITURA INATITUTULUI BIBLIC.. BUCUREŞTI - 1982 OMILIA a XIII-a … Zămislirea Lui a fost fără însoţire, iar naşterea, fără întinăciune şi fără durere. Cămară de nuntă i-a fost puterea Celui prea înalt, care a umbrit ca un nor fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul, nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci bine este numit Cel ce S-a născut din acestea „ales din zeci de mii..”, ceea ce înseamnă că nu e din patul durerii. Căci numai naşterea Lui nu e naşterea întru durere, precum zămislirea e fără de nuntă. Căci nu se poate folosi numele de naştere întru durere la cea nestricată şi nesilită de nuntă. Pentru că numirile de feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi* 208. Ci, precum ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere întru durere. Căci precum n-a cunoscut Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a simţit naşterea. Încă proorocul a mărturisit naşterea fără dureri. Căci zice Isaia: „Înainte de a veni durerile naşterii, a scăpat şi a născut fecior” (Isaia, 66, 7). De aceea a fost deosebit şi străin în amândouă privinţele de rânduiala firii, întrucât nici n-a început din plăcere, nici n-a ieşit la lumină prin dureri*209. Şi aceasta se petrece, printr-o urmare firească, într-un chip cu totul cuvenit. Căci odată ce aceea care a introdus prin păcat moartea în fire a fost osândită să nască în întristări şi dureri, trebuia desigur ca Maica Vieţii să înceapă purtarea pruncului din bucurie şi să ducă la capăt naşterea prin bucurie*210. Căci zice
208

Unde se zămisleşte întru feciorie, deci fără împreunarea între bărbat şi femeie, care strică fecioria, nu e nici naşterea întru durere. Precum zămislirea se face sub puterea Duhului, care copleşeşte carnea şi legea firii, aşa şi naşterea se face prin aceeaşi putere a Duhului, care copleşeşte legea firii potrivit căreia naşterea e însoţită de durere. Dacă însuşi duhul din noi poate copleşi până la un grad, prin întărirea dată de el, anumite procese şi simţiri ale trupului, cu atât mai mult o poate face aceasta Duhul dumnezeiesc cel atotputernic, Care întăreşte şi duhul nostru, ridicându-l peste nivelul cel mai înalt al celor ce-i sunt lui cu putinţă. Duhul dumnezeiesc de-viaţă-făcător a putut actualiza în sămânţa femeii virtualitatea bărbătească din ea, dat fiind că femeia poartă în ea virtualitatea bărbatului şi bărbatul, pe a femeii, fapt care se arată într-un alt fel şi în apariţia Evei din Adam, la început. 209 Ideea că plăcerea e urmată de durere, şi apoi că refugierea din durere în altă plăcere produce altă durere, a fost dezvoltată de sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie, XXI, Filocalia rom., III p. 62 urm). Iisus, neprovenind din plăcere, în trupul Lui nu s-a imprimat pornirea spre plăcere, de aceea, suportând durerea fără a alerga în braţele plăcerii, a învins cu tărie durerea. Trupul e supus tendinţei spre plăcere, şi e biruit de durere pentru că acestea sunt ca nişte spasme ale cărnii în care s-a dezvoltat o sensibilitate exagerată, prin faptul că s-a slăbit puterea duhului (sufletului) asupra lui, în urma ieşirii din legătura strânsă cu Duhul dumnezeiesc. 210 Dacă Eva, prin păcatul ruperii de Dumnezeu şi a slăbirii duhului ei, a pricinuit întărirea senzaţiilor trupeşti în fire, deci tendinţa spre plăcere şi frica de durerea sporită ce se naşte din plăcere, era firesc ca Maria, care n-a căutat plăcerea împreunării cu bărbatul, ci a întărit în ea bucuria spirituală a unirii cu Dumnezeu, să fie ferită şi de durere în naşterea ca om a Fiului dumnezeiesc.

arhanghelul către ea: „Bucură-te, cea cu dar hărăzită” (Luca, 1, 28), alungând prin cuvânt întristarea cea întipărită la începutul naşterii. Deci Acesta singur este Cel care, prin noutatea şi chipul deosebit al naşterii, S-a născut astfel din zeci de mii. (pag. 293-294) …..295

ţţţţţţţţţţţţţţşţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţ ţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţ ţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţţ

-22SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR OMILII LAFACERE
Partea – II - a

Editura institutului Biblic Bucureşti 1989
OMILIA XLIX II

Dar trebuie să vă spun şi pricina pentru care femeile acelea erau sterpe. -Care e pricina? Ca să nu pui la îndoială atunci când auzi că Fecioara naşte pe Stăpânul nostru obştesc. Exercitează-ţi mintea, gândindu-te la pântecele acestor femei sterpe, pentru ca atunci când vezi că din harul lui Dumnezeu se deschide spre naştere de copii pântece mort şi legat, să nu te mai miri când auzi că Fecioara a născut. Dar mai bine spus, să te miri, şi să te minunezi, dar să nu pui la îndoială minunea! Când te va întreba iudeul: „Cum a născut Fecioara?”, întreabă-l şi tu: „Cum a născut cea stearpă şi bătrână?”. Două era atunci piedicile: vârsta înaintată şi trupul de nici un folos. La Fecioară, o singură piedică: că nu era căsătorită. Stearpa, deci, deschide drum Fecioarei. Şi ca să afli că femeile acestea au fost sterpe tocmai pentru ca să crezi în naşterea Fecioarei ascultă cuvintele lui Gavriil spuse Fecioarei. Când arhanghelul a venit la Ea şi i-a spus: „Vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”*211, Fecioara s-a spăimântat, s-a minunat şi a zis: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat”*212. Şi ce i-a răspuns îngerul? „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri”*213. „Nu căuta, îi spune arhanghelul, rânduiala firii, când cele ce se fac sunt mai presus de fire. Nu căuta durerile legate de căsătorie, când felul naşterii e în afară de căsătorie”. -„Dar cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” a întrebat Fecioara. -Va fi aceasta tocmai că nu ştii de bărbat, îi răspunde arhanghelul. Dacă ai fi ştiut de bărbat, n-ai fi fost învrednicită să slujeşti acestei slujiri. De acea crede, tocmai pe temeiul faptului care te face că nu crezi. Îngerul n-a grăit aşa pentru că e rea nunta, ci pentru că fecioria e mai bună. Şi trebuia ca intrarea pe lume a Stăpânului de obşte al tuturora să fie mai cinstită decât a noastră. Era intrarea împărătească. Trebuia să se asemene cu naşterea noastră, dar să se şi deosebească. Şi s-a întâmplat şi una şi alta. Ascultă acum. Se aseamănă cu naşterea noastră, pentru că Domnul s-a născut din pântece; naşterea Lui, însă, e superioară naşterii noastre, pentru că s-a născut fără căsătorie. „Naşterea este o naştere omenească, îi spune îngerul Fecioarei, pentru că ai să ai în pântece; dar naşterea aceasta este mai cinstită decât o naştere omenească, pentru că se face fără
211 212

Luca, 1, 31. Luca, 1, 34. 213 Luca, 1, 35.

împreunare. Îţi spun asta ca să cunoşti în ce se aseamănă şi în ce se deosebeşte naşterea ta de celelalte naşteri”. Uită-te cu câtă înţelepciune au fost făcute toate! Superioritatea naşterii Fecioarei n-a dus la pierderea asemănării şi înrudirii cu celelalte naşteri, dar nici asemănarea n-a pus în umbră superioritatea, ci prin fapte s-a arătat şi una şi alta. Pe de o parte se aseamănă întru totul cu naşterea noastră, iar pe de altă parte se deosebeşte întru totul. Dar, după cum spuneam, femeile acelea au fost sterpe tocmai pentru ca să fie crezută naşterea din Fecioară şi pentru ca însăşi Fecioara să fie povăţuită a crede în făgăduinţă. Ascultă ce-i spune îngerul. „Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri”*214. „Aşa vei naşte, îi spune îngerul. Totul se va datora lucrării
Duhului. Nu te uita, dar, la pământ, lucrarea vine din ceruri. Har al Duhului este ceea ce se va face. Nu căuta rânduiala firii; nu căuta ca naşterea să se facă după legile firii, după rânduiala căsătoriei”.

Dar pentru că aceste cuvinte erau adânci pentru ea, îngerul vrea să-i dea şi o altă dovadă. III Uită-mi-te, iubite, că tot o femeie stearpă o face pe Fecioară să creadă în naşterea sa. Dar pentru că dovada dată mai înainte de înger era mai presus de înţelegerea Fecioarei, de acea ascultă cum îngerul îi vorbeşte mai pe înţelesul ei, convingându-o cu pilde din jurul ei. ..Şi iată, îi spune îngerul, Elisabeta, rudenia ta, şi ea a zămislit fiu la bătrâneţele ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, care se cheamă stearpă”*215. Pentru Fecioară, deci a dat-o îngerul pildă pe Elisabeta, care era stearpă! Pentru care altă pricină ar fi adus vorba de naşterea rudeniei ei, pentru ce i-ar fi spus: „ea care se cheamă stearpă”, dacă nu pentru a o face să creadă în buna vestire ce i-o aducea. Pentru aceea i-a vorbit Fecioarei şi de vârsta Elisabetei şi de sterpiciunea ei, pentru aceea i-a vorbit mai târziu, după ce zămislise Elisabeta. Nu i-a binevestit Fecioarei naşterea la începutul zămislirii Elisabetei, ci după trecerea de şase luni, ca sarcina să fie dovada vădită a zămislirii, Şi uită-mi-te cu câtă pricepere lucrează Gavriil. Nu-i pomeneşte nici de Sarra, nici de Rebeca, nici de Rahila. -Pentru ce? Doar şi acestea erau sterpe, bătrâne şi minunate naşterile lor! -N-a pomenit de ele, pentru că acestea erau nişte istorii vechi. Îi dă o pildă nouă ca să o încredinţeze. (pag. 173- 174-175)

214 215

Luca, 1, 35. Luca 1, 36.

-23Sfântul Ioan Gură de Aur
SCRIERI PARTEA A TREIA

OMILII LA MATEI
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC .. BUCUREŞTI – 1994 Iată chiar în primul capitol al Evangheliei câte locuri grele de dezlegat sunt. În primul loc: pentru care pricină se face genealogia lui Iosif, care n-a fost tatăl lui Hristos? În al doilea loc: de unde ştim că Hristos Se pogoară din neamul lui David, odată ce ne sunt necunoscuţi strămoşii Mariei, din care S-a născut Hristos? În al treilea loc: pentru ce se face genealogia lui Iosif, care n-a contribuit cu nimic la naşterea lui Hristos, iar Fecioarei, care a fost mamă, nu i se arată părinţii, bunicii şi strămoşii? În afară de asta, merită să cercetăm şi aceea: pentru ce se amintesc în această genealogie şi femei, odată ce genealogia este făcută pentru bărbaţi? Dar de vreme ce a hotărât aşa, atunci pentru ce nu a amintit de toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile cele vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe Sarra, pe Rebeca şi pe altele asemenea lor, şi a amintit de femei vestite ca păcătoase, de pildă: desfrânate, adultere, femei născute din căsătorii nelegitime, femei de alt neam, păgâne? Că a amintit de nevasta lui Urie, de Tamara, de Rahav şi de Rut, dintre care una era de alt neam, alta desfrânată, alta s-a culcat cu socrul ei; şi aceasta din urmă n-a făcut-o pe temeiul legii căsătoriei, ci a trăit cu socrul ei prin înşelăciune, dându-se drept desfrânată, iar pe femeia lui Urie o cunoaşte toată lumea din pricina grozăviei păcatului ei. Cu toate acestea, evanghelistul Matei a lăsat la o parte pe toate celelalte femei şi a pus în genealogia lui Hristos numai pe acestea. Dacă trebuia să amintească de femei, apoi trebuia să le amintească pe toate; dar dacă nu trebuia să le amintească pe toate, ci numai pe unele, atunci ar fi trebuit să le amintească pe cele vestite pentru virtutea lor, nu pe cele vestite prin păcatele lor. Vedeţi, dar, de câtă luare aminte, de câtă cercetare avem nevoie chiar în primul capitol al Evangheliei lui Matei, cu toate că pare mai clar decât toate celelalte capitole, iar multora poate că li se pare chiar de prisos, deoarece în el e vorba numai de înşirarea unor nume. În afară de aceasta merită să fie cercetată şi aceea: pentru ce Matei a lăsat la o parte trei împăraţi*216? Dacă a trecut cu vederea numele lor, pentru că erau foarte necredincioşi, atunci ar fi trebuit să nu amintească nici pe alţii tot atâta de necredincioşi. Capitolul întâi mai pune încă o problemă: Matei spune că sunt patrusprezece neamuri, dar în al treilea şir de neamuri nu sunt
216

Ohozia, Ioaş şi Amasia (II Paralipomene, cap. 21-25).

patrusprezece neamuri. Apoi, pentru care pricină Luca dă alt nume, nu numai pe ale aceloraşi, ci chiar cu mult mai multe, iar Matei dimpotrivă dă şi mai puţine nume şi alte nume, deşi şi el îşi termină genealogia cu Iosif, ca şi Luca. Vedeţi, dar, câtă luare aminte trebuie să avem nu numai în dezlegarea acestor probleme, dar şi în cunoaşterea locurilor grele ce trebuie dezlegate. Că nici nu este puţin lucru să poţi descoperi locurile grele de dezlegat. Un alt loc greu este şi acesta: cum se face că Elisabeta, care era din seminţia lui Levi, era rudă cu Maria? (pag 23-24) …… Ai văzut chiar din primele cuvinte ale Evangheliei cum sunt Evangheliile! Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului. Pentru că este cu mult mai greu pentru mintea omenească să înţeleagă că Dumnezeu S-a făcut om, decât să înţeleagă ca omul să ajungă fiu al lui Dumnezeu. Aşadar când auzi că Fiul lui Dumnezeu este Fiu al lui David şi al lui Avraam, nu te îndoi că şi tu, fiu al lui Adam, vei fi fiu al lui Dumnezeu. Că Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar şi în deşert atât de mult, dacă n-ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup, ca tu să te naşti după Duh; S-a născut din femeie, ca tu să încetezi de a fi fiu al femeii. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă, şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului*217, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul. (pag. 29) ……. Aş putea fi întrebat: -Dar de unde ştim că Iisus este din neamul lui David? Dacă Iisus nu S-a născut din bărbat, ci numai din femeie şi dacă nu se face genealogia Fecioarei, de unde ştim că este strănepot al lui David? -Două sunt deci problemele care se pun. Prima: pentru ce nu se face genealogia mamei? A doua: pentru ce Iosif, care n-a fost tatăl lui Iisus, este pomenit şi de Matei şi de Luca? Prima pare necesară, a doua, de prisos. Despre care, dar trebuie dar să vorbesc mai întâi? Negreşit despre aceea că Fecioara se coboară din David. -Dar cum vom şti că se coboară din David? -Ascultă pe Dumnezeu, Care-i spune lui Gavriil să se ducă „la o Fecioară din casa şi neamul lui David, logodită cu un bărbat care se numea Iosif”*218. Ce
217 218

Ioan 1, 13. Luca 1, 27.

răspuns mai clar decât acesta vrei când afli că Fecioara era din casa şi neamul lui David? (pag. 31-32) IV Tot din aceste cuvinte se vede apoi că şi Iosif era tot din casa şi neamul lui David. Legea poruncea să nu se facă căsătorie cu altcineva, ci numai cu cineva din aceeaşi seminţie. Patriarhul Iacov a spus mai dinainte că Mântuitorul Se va ridica din semeţia lui Iuda, grăind aşa: „Nu va lipsi domn din Iuda, nici povăţuitor din coapsele lui până la venirea Celui Căruia Îi este pregătit sceptrul; Acesta va fi aşteptarea neamurilor”*219. -Profeţia aceasta, mi se poate spune, arată numai atâta: Că Iisus este din seminţia lui Iuda, dar nicidecum că era şi din neamul lui David; iar în seminţia lui Iuda nu era numai neamul lui David, ci şi multe alte neamuri; se poate, dar, ca Iisus să fie din seminţia lui Iuda, dar nu şi din neamul lui David. -Dar, ca să nu spui aşa, evanghelistul îţi curmă această bănuială, zicând că Iisus era „din casa şi din neamul lui David”. Iar dacă vrei să afli acest lucru, şi din altă parte, nu-mi lipsesc dovezile. Legea interzicea nu numai căsătoriile cu cineva din altă seminţie, dar chiar şi cu cineva din altă familie, adică din alt neam. Deci dacă raportăm cuvintele de la Luca „din casa şi neamul lui David” la Fecioară, am răspuns la întrebare; dacă le raportăm la Iosif, prin Iosif avem acelaşi răspuns, anume că Iisus era din neamul lui David. Dacă Iosif era „din casa şi din neamul lui David”, apoi legea îl obliga să nu ia femeie din altă casă şi din alt neam, ci din acela din care era şi el. -Dar dacă a călcat legea? -Matei, ca să nu spui aşa, Ţi-o ia înainte, mărturisind că Iosif era drept*220; iar odată ce îi cunoştea virtutea, ştii că n-a călcat legea. Ar fi putut, oare, să calce legea, mânat de plăcere, un bărbat atât de iubitor de oameni, şi atât de lipsit de pasiune, ca Iosif, încât, chiar silit de bănuială, să nu vrea să pedepsească pe Fecioară? Omul care s-a ridicat cu mintea mai presus de lege - că hotărârea lui de a o lăsa pe Fecioară şi a o lăsa întru ascuns era hotărârea unui om care s-a ridicat cu mintea mai presus de lege – ar fi putut săvârşi, oare, o faptă împotriva legii, mai cu seamă atunci când nici o pricină nu-l silea? Deci din cele spuse se vede că Fecioara era din neamul lui David. Dar neapărat trebuie să spun acum pentru care pricină evanghelistul n-a făcut genealogia Fecioarei, ci pe a lui Iosif. -Pentru ce?
219 220

Facerea 49, 10. Matei 1, 19.

-Nu era obiceiul la iudei să se facă genealogia femeilor. Deci ca să ţină obiceiul iudaic şi să nu pară că de la primele cuvinte ale Evangheliei nu spune adevărul şi totuşi să ne facă nouă cunoscută pe Fecioară, evanghelistul a trecut sub tăcere pe strămoşii ei şi a făcut numai genealogia lui Iosif. Dacă ar fi făcut genealogia Fecioarei ar fi dat să se creadă că face inovaţii; iar dacă ar fi trecut sub tăcere pe Iosif, n-am fi cunoscut pe strămoşii Fecioarei. Dar ca să aflăm de Maria cine este, din ce neam se trage şi totuşi să nu strice obiceiurile, Matei a făcut genealogia logodnicului ei şi a arătat că era din casa lui David. Odată demonstrat că Iosif se pogoară din casa lui David este demonstrat şi aceea că şi Fecioara este tot din aceeaşi casă, din pricină că dreptul Iosif n-ar fi suferit, după cum am mai spus, să se logodească cu o femeie din altă casă şi din altă familie. Este însă şi un alt motiv, mai tainic, pentru care au fost trecuţi sub tăcere strămoşii Fecioarei. Dar nu-i timpul să descopăr aceasta acum, pentru că sunt multe de spus. De aceea*221, oprind aici cuvântul despre cele cercetate până acum, să ţineţi bine minte cele ce v-am spus. De pildă: pentru ce în genealogie a fost pus David înaintea lui Avraam; pentru ce Matei şi-a numit Evanghelia sa „Cartea naşterii”; pentru ce a spus: „a lui Iisus Hristos”; pentru ce naşterea Lui este şi la fel, dar nu şi la fel cu a oamenilor; pe ce dovezi ne întemeiem că Maria este din casa lui David; pentru ce a făcut Matei genealogia lui Iosif şi au fost trecuţi sub tăcere strămoşii Mariei. Dacă veţi ţine minte toate răspunsurile la aceste întrebări, îmi veţi da mai mult curaj să merg mai departe; dar dacă le veţi dispreţui şi le veţi scoate din sufletul vostru, atunci voi pregeta să mai vorbesc de celelalte. Nici plugarul nu vrea să mai semene un pământ care i-a stricat seminţele. De aceea, vă rog să ţineţi minte ce v-am spus. Că grija de astfel de lucruri va aduce vouă un mare şi mântuitor bine. Îngrijindu-ne de aceasta vom putea să placem lui Dumnezeu; vom avea gurile noastre curate de ocări, de cuvinte de ruşine şi de defăimări, pentru că cercetăm cuvinte duhovniceşti; vom fi de temut şi demonilor, pentru că limba noastră este întrarmată cu astfel de cuvinte; în sfârşit vom atrage asupra noastră şi mai mult harul lui Dumnezeu, pentru că privirea noastră va fi şi mai pătrunzătoare….(pag. 32- 33- 34) OMILIA III „Cartea naşterii lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam”*222. I
221 222

De aici începe partea morală: Mare ne este folosul studierii Sfintelor Scripturi. Matei 1, 1.

Iată aceasta-i a treia cuvântare şi încă n-am răspuns la toate problemele puse de primele cuvinte ale Evangheliei lui Matei. Aşa că nu în zadar spunem că acest început cuprinde gânduri foarte adânci. Haide, dar, să vorbim astăzi de cele rămase încă nelămurite. -Ce vom căuta să aflăm acum? -Pentru care pricină se face genealogia lui Iosif, odată ce el n-a contribuit cu nimic la naşterea lui Iisus Hristos? O pricină am arătat-o în cuvântarea de mai înainte. Trebuie să arăt şi o altă pricină, mai tainică, mai greu de spus prin cuvinte decât cea dintâi. -Care-i aceasta? -Dumnezeu nu voia să arate iudeilor, înainte de naştere, că Hristos Se va naşte din Fecioară. Să nu vă tulburaţi din pricina unui răspuns atât de ciudat. Răspunsul nu-i al meu, ci al sfinţilor noştri părinţi, al acelor bărbaţi minunaţi şi vestiţi. Dacă Domnul dintru început a umbrit multe fapte ale mântuirii noastre, numindu-Se pe Sine Fiul Omului, şi nici nu ne-a descoperit complet întotdeauna egalitatea Lui cu Tatăl, pentru ce te minunezi dacă a umbrit deocamdată şi naşterea Sa, când urmărea ceva mare şi minunat? -Dar ce lucru minunat urmărea? -Voia s-o scape pe Fecioară, s-o ferească de bănuială rea. Dacă iudeii ar fi ştiut aceasta dintru început, printr-o interpretare greşită a cuvintelor Scripturii, ar fi osândit-o pe Fecioară pentru adulter. Dacă s-au purtat cu neruşinare faţă de alte fapte ale Domnului, despre care de multe ori aveau pilde în Vechiul Testament – de pildă Îl numeau îndrăcit, când izgonea dracii din oameni, Îl socoteau potrivnic lui Dumnezeu, când vindeca pe bolnavi sâmbăta, cu toate că şi mai înainte fusese călcată de multe ori sâmbăta-, ce n-ar fi zis dacă li se spunea că Hristos Se va naşte din Fecioară? Se puteau întemeia pe toată istoria care nu avea nici un fapt de acest fel. Dacă iudeii Îl numeau pe Domnul tot Fiul lui Iosif*223 după ce făcuse atâtea minuni înaintea lor, cum ar fi putut crede că S-a născut dintr-o Fecioară înainte de facerea acestor minuni? Pentru aceasta deci a făcut genealogia lui Iosif şi a logodito şi pe Fecioara cu Iosif. Când Iosif, bărbat drept şi minunat, a avut nevoie de multe mărturii până să creadă în ceea ce se săvârşise – a avut nevoie de înger, de vedenie în vis, de mărturiile profeţilor -, cum ar fi putut, oare, iudeii primi această idee, când ei erau suciţi, stricaţi şi vrăjmaşi ai lui Hristos? Cumplit i-ar fi tulburat această faptă nouă şi străină, despre care n-au auzi să se mai fi întâmplat vreodată pe vremea strămoşilor lor. Cel care-i încredinţat că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu mai pune la îndoială nici naşterea Sa din Fecioară; dar cel care-L socoteşte pe Iisus un înşelător, un potrivnic al lui Dumnezeu, cum să nu se scandalizeze şi mai mult din naşterea din Fecioară, cum să nu-i întărească mai mult şi bănuiala sa? De aceea nici apostolii nu vorbesc la început îndată de naşterea din Fecioară, ci vorbesc mai
223

Ioan 1, 15; 6, 4.

mult şi mai des de învierea Domnului, pentru că istoria poporului iudeu le oferea nenumărate cazuri de înviere, cu toate că nu era nici o asemănare între aceste învieri şi învierea lui Iisus. Apostolii deci vorbesc rar de naşterea din Fecioară; dar nici mama Lui n-a îndrăznit să dea pe faţă naşterea Lui minunată. Iată ce spune Fecioara chiar Fiului ei: „Iată eu şi tatăl Tău Te căutăm”*224. Dacă s-ar fi bănuit că Iisus nu-i fiul lui Iosif, atunci n-ar mai fi fost socotit nici Fiu al lui David; iar de aici s-ar fi născut şi alte multe rele. De aceea nici îngerii nu vorbesc altora de naşterea Lui din Fecioară, ci numai Mariei şi lui Iosif; păstorilor le binevestesc naşterea, dar nu le vorbesc de felul naşterii*225. -Pentru care pricină evanghelistul, când a amintit de Avraam, a spus: „Avraam a născut pe Isaac şi Isaac a născut pe Iacov”*226 şi n-a amintit şi de Isav, fratele lui Iacov; dar când a venit la Iacov a amintit şi de Iuda şi de fraţii lui? …. (pag. 48…) Aşadar după ce Matei a numit pe strămoşii lui Hristos şi a ajuns la Iosif, nu s-a oprit aici, ci a adăugat: „Iosif bărbatul Mariei”*227 arătând cu aceste cuvinte că din pricina Fecioarei l-a trecut pe Iosif în genealogie. Dar pentru ca nu cumva la auzul cuvintelor „bărbatul Mariei” să-ţi treacă prin minte că naşterea s-a făcut potrivit legilor firii, află că evanghelistul, prin cuvintele ce urmează, îndepărtează un astfel de gând. „Ai auzit, spune evanghelistul, cuvântul „bărbat”; ai auzit cuvântul „mamă” ai auzit de numele copilului*228, ascultă acum şi felul naşterii!” „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost” *229. -Spune-mi, evangheliste, de ce fel de naştere îmi vorbeşti? Mi-ai spus doar care sunt strămoşii lui Hristos! -Da, răspunde evanghelistul, ţi-am vorbit de strămoşii Lui, dar acum vreau să-ţi vorbesc de felul naşterii Sale! Ai văzut cum a deşteptat Matei curiozitatea ascultătorului? Pentru că avea să spună ceva nou, făgăduieşte că va vorbi şi de felul naşterii lui Hristos. Uită-te cât de minunat înşiră faptele. Nu şi-a început Evanghelia sa dintr-o dată cu naşterea lui Hristos, ci aminteşte mai întâi câte generaţii erau de la Avraam, câte de la David, şi câte de la strămutarea în Babilon; prin menţionarea acestor generaţii evanghelistul pune pe cititorul atent să cerceteze timpul cuprins între Avraam şi Iosif, arătându-i că acest Iisus este Hristosul cel propovăduit de prooroci. Iar când numeri generaţiile şi pe temeiul timpului afli că acest Iisus este Hristos; atunci primeşti cu uşurinţă şi minunea petrecută la naşterea Sa.
224 225

Luca 2, 48. Luca 2, 10-12) 226 Matei 1, 2. 227 Matei 1, 18. 228 Matei 1, 16. 229 Matei 1, 18.

Pentru că avea să spună ceva de o însemnătate deosebită, anume că Iisus Hristos S-a născut din Fecioară, evanghelistul, înainte de recapitulaţia genealogiilor, ascunde taina, spunând: „bărbatul Mariei”; dar, mai bine spus, întrerupe istorisirea naşterii. Face deci numărătoarea anilor ca să amintească cititorilor că Cel născut este Acela despre care patriarhul Iacov a spus că va veni atunci când nu vor mai fi peste iudei domni din Iuda*230, despre care profetul Daniel a prezis că va veni după acele multe săptămâni*231. Iar dacă vrei să numeri anii spuşi de înger lui Daniel şi cuprinşi în numărul de săptămâni, de la zidirea Ierusalimului şi până la naşterea lui Hristos, vei vedea că anii aceştia ne dau exact data naşterii lui Hristos. -Spune-mi acum, evangheliste; cum S-a născut Hristos? „Logodită fiind Maria, Mama Lui”*232 Evanghelistul n-a spus: „Fecioara” ci simplu: „Mama”, ca să fie uşor de primit cuvântul său. Şi, după ce mai întâi îl pregăteşte pe ascultător, care credea că are să audă de o naştere obişnuită, şi după ce pune astfel stăpânire pe atenţia lui, îl uimeşte apoi prin anunţarea minunii, spunând: „Mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”*233. Evanghelistul n-a spus: „înainte de a fi dusă ea în casa mirelui”, că şi era în casa lui Iosif. Era obicei la cei vechi că logodnicele stăteau, de cele mai multe ori, în casa mirelui. Obiceiul acesta se vede şi acum. Ginerii lui Lot locuiau în casă cu socrul lor*234. Prin urmare Maria era şi ea cu Iosif. III -Dar pentru ce n-a zămislit înainte de a fi logodită? -Pentru ca, aşa precum am spus la început, să rămână ascuns deocamdată felul naşterii, pentru ca Fecioara să scape de orice bănuială rea. Când Iosif, care trebuia s-o bănuiască mai mult decât toţi, nu numai că n-o vădeşte, nici n-o face de ocară, ci o ţine mai departe în casa lui, are grijă de ea după naştere, atunci este limpede că dacă n-ar fi fost pe deplin încredinţat că zămislirea se datoreşte lucrării Duhului Sfânt n-ar fi ţinut-o şi nici nu i-ar fi slujit întru toate. Evanghelistul a spus: „S-a aflat având în pântece” cu o intenţie bine precizată. Astfel de cuvinte obişnuieşte să le spună evanghelistul despre întâmplări neobişnuite, mai presus de orice nădejde, nu despre unele ce se petrec de obicei. Nu merge deci mai departe cu iscoditul! Nu căuta mai mult decât spun cuvântul evanghelistului! Nu te întreba: cum a lucrat Duhul Cel Sfânt această
230 231

Facerea 49, 10. Daniel 9, 25-27. 232 Matei 1, 18. 233 Matei 1, 18. 234 Facerea 19.

zămislire din Fecioară? Dacă nu ne putem explica chipul în care se plăsmuieşte copilul când se naşte în chip firesc, cum putem să ne explicăm, oare, o naştere săvârşită prin minunea Sfântului Duh? Ca să nu mai hărţuieşti pe evanghelist, ca să nu te mai necăjeşti punând mereu aceste întrebări, scapă de orice nedumerire spunând: Dumnezeu a făcut minunea! Chiar evanghelistul spune aşa: „Nu ştiu nimic mai mult; atât ştiu, că ceea ce sa făcut, s-a făcut de la Duhul Sfânt”. Să se ruşineze dar cei care caută să pătrundă cu mintea lor naşterea cea de sus a Fiului! Dacă nimeni nu poate explica naşterea aceasta în timp din Fecioară, naştere cu nenumăraţi martori, prezisă cu atâţia ani mai înainte, văzută şi pipăită, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care iscodesc şi încearcă să pătrundă cu mintea naşterea cea nespusă a Fiului din Tatăl? Nici arhanghelul Gavriil, nici Matei n-au putut să spună ceva mai mult, ci atât doar că S-a născut de la Duhul Sfânt; dar cum de la Duhul şi în ce chip, nici unul din ei n-a explicat. Nici nu era cu putinţă. Să nu socoteşti apoi că ai aflat totul, dacă ai auzit că S-a născut de la Duhul Sfânt. Chiar dacă ştim asta, totuşi sunt multe lucruri pe care nu le cunoaştem. De pildă: în ce chip Cel nemărginit este cuprins în pântece? În ce chip Cel care ţine lumea este purtat în pântece de o femeie? În ce chip Fecioara naşte şi rămâne Fecioară? Spune-mi, în ce chip a plăsmuit Duhul templul acela, în ce chip a plăsmuit trupul lui Hristos? În ce chip n-a luat tot trupul din pântecele mamei, ci numai o parte, care apoi a crescut şi a crescut şi a ajuns la forma lui deplină? Că a luat trup din trupul Fecioarei, evanghelistul a arătat-o spunând: „Că cel zămislit în ea”*235 iar Pavel spune: „Cel născut din femeie”*236. Aceste cuvinte închid gura acelora care spun că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal*237. Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, ar mai fi fost, oare, nevoie de pântece? Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, atunci Hristos n-ar mai avea nimic comun cu noi, atunci trupul Lui ar fi din altceva, nu din frământătura noastră. Ar mai putea fi, oare, din rădăcina lui Iesei*238, ar mai putea fi numit toiag*239, ar mai putea fi numit Fiul omului*240 şi ar mai putea fi Maria mama Lui*241, ar mai putea fi din sămânţa lui David*242, s-ar mai putea spune că a luat chip de rob?*243 Nu! Pentru ce atunci Ioan a scris: „Cuvântul trup S-a făcut”*244? Pentru ce atunci Pavel a spus în Epistola către Romani: „Dintre care după trup este Hristos, Care este peste toate Dumnezeu”*245? Din aceste texte şi din altele mai multe încă este limpede că
235 236

Matei 1, 20. Gal. 4, 4. 237 Aşa spuneau ereticii valentinieni. 238 Rom. 15, 12. 239 Isaia 11, 1. 240 Matei 8, 20; 9, 7; 10, 23; Luca 19, 10 etc. 241 Matei 1, 18; 2,11; 12, 46; Luca 1, 43 etc. 242 Ioan 7, 42; Rom. 1,3; Tim. 2, 8. 243 Flipeni 2, 7. 244 Ioan 1, 14. 245 Romani 9, 5.

Hristos este din noi, din frământătura noastră şi din pântece fecioresc. Dar cum, nu ştim. Aşadar nici tu nu căuta, ci primeşte ce ţi s-a descoperit; nu iscodi ce-a fost trecut sub tăcere! „Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind, spune Matei, şi nevoind s-o vădească, a vrut s-o lase în ascuns”*246. După ce evanghelistul a spus că Hristos S-a născut de la Duhul Sfânt şi fără împreunare, vine acum şi dovedeşte spusele sale şi cu alte temeiuri. Ca să nu spună cineva: De unde ştii că S-a născut de la Duhul Sfânt? Cine a văzut, cine a auzit să se fi întâmplat vreodată una ca aceasta? Şi nici să nu bănuieşti pe ucenic că a scris aceste lucruri ca să facă plăcere Dascălului său, aduce ca mărturie pe Iosif, care, prin cele pătimite de el, îi întăreşte spusele. Şi, prin cuvintele sale, parcă spune: „Dacă nu mă crezi pe mine şi bănuieşti mărturia mea, crede-l pe Iosif”. „Iosif bărbatul ei, drept fiind”. „Drept” aici înseamnă virtuos în toate. Cuvântul dreptate are două sensuri: unul, când nu ei dreptul altuia; altul, când săvârşeşti toate faptele de virtute, Scriptura întrebuinţează cuvântul dreptate mai cu seamă în acest din urmă sens, ca atunci când zice: „Iov era om drept, adevărat”*247; sau „Erau drepţi amândoi”*248. IV „Drept fiind” adică bun şi blând, „a vrut s-o ase în ascuns”. Evanghelistul istoriseşte zămislirea lui Hristos de la Duhul Sfânt înainte de a istorisi cunoaşterea acestei zămisliri de către Iosif, tocmai pentru ca să crezi în cele ce s-au întâmplat după ce Iosif a aflat de zămislire. O fecioară însărcinată nu ajungea numai de batjocura şi râsul lumii, ci era şi pedepsită de lege. Iosif n-a vrut s-o dea nici pe mâna legii, pedeapsa cea mai mare, dar n-a vrut nici s-o facă de râs, pedeapsa cea mai mică. Ai văzut bărbat filosof, lipsit de cea mai tiranică patimă, gelozia? Ştiţi doar ce cumplită patimă e gelozia! Din pricina asta un bărbat care cunoştea bine chinurile geloziei, spunea: „Plin de mânie este bărbatul gelos; nu o va cruţa în ziua judecăţii”*249; iar în altă parte: „Crudă ca iadul este gelozia”*250. Cunosc mulţi oameni care preferă să-şi piardă viaţa decât să îndure chinurile geloziei. La Iosif nici umbră de gelozie, cu toate că sarcina era destul de înaintată. Era aşa de puţin gelos, încât nu voia s-o supere pe Fecioară nici cu cea mai mică mustrare. A o tăinui i se părea o nelegiuire; iar a o vădi şi a o aduce înaintea judecăţii însemna să o dea morţii. De aceea n-a făcut nici una, nici alta, ci s-a purtat cu Fecioara într-un chip mai desăvârşit decât poruncea legea. Că trebuia, ca odată
246 247

Matei 1, 19. Iov 1, 1. 248 Luca 1, 6. 249 Pilde 6, 34. 250 Cânt. 8, 6.

cu venirea harului, să se arate şi semnele vieţuirii celei mai înalte. După cum soarele, înainte de a-şi arunca razele sale pe pământ, luminează cu lumina lui de departe cea mai mare parte a lumii, tot aşa şi Hristos, când a răsărit din pântecele Fecioarei, a luminat, înainte de a Se naşte, întreaga lume. De aceea înainte de durerile naşterii, profeţii săltau de bucurie, femeile preziceau cele viitoare, iar Ioan Botezătorul, când încă nu ieşise din pântece, sălta în pântecele maicii sale* 251. Aceasta e pricina că şi Iosif a arătat multă filosofie: n-a învinuit-o, n-a ocărât-o, ci a vrut numai s-o lase. Deci pe când aşa stăteau lucrurile, când totul părea fără ieşire, a venit îngerul şi a dezlegat toate nelămuririle. Merită însă să cercetăm pentru ce îngerul nu i-a spus lui Iosif totul mai înainte de a intra el la astfel de gânduri, ci a venit când se gândea s-o lase. Evanghelistul spune: „Acestea gândind el, iată îngerul vine”*252. Îngerul binevesteşte Fecioarei Maria, înainte de zămislire, că va naşte Fiu. Acest lucru pune iarăşi o altă întrebare. Dacă îngerul nu i-a spus lui Iosif mai înainte, atunci pentru ce nu i-a spus Fecioara, doar ea auzise de la înger buna vestire? Pentru ce nu i-a risipit nedumerirea, când a văzut că logodnicul ei se tulbură? Pentru ce dar îngerul nu i-a spus lui Iosif taina zămislirii înainte de a se fi tulburat? Trebuie să dăm mai întâi răspuns la această întrebare. Aşadar pentru ce nu i-a spus lui Iosif? Pentru ca nu cumva să păţească ce-a păţit Zaharia*253. Crezi cu uşurinţă, întrun fapt când vezi acel fapt; dar nu crezi cu atâta uşurinţă spusele cuiva despre un fapt, când acel fapt nici n-a început să existe. De aceea îngerul nu i-a spus lui Iosif nimic de la început de taina zămislirii. Şi Fecioara, tot pentru aceiaşi pricină a tăcut. Era pe deplin încredinţată că logodnicul ei n-ar fi crezut-o de i-ar fi vestit un lucru atât de neobişnuit, ci l-ar fi mâniat mai mult; Iosif ar fi crezut că încearcă să-şi acopere păcatul săvârşit. Dacă ea, care avea să primească un har atât de mare, a judecat omeneşte buna vestire ce i se făcuse şi a spus: „Cum va fi aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?”*254 cu mult mai mult Iosif ar fi pus la îndoială spusele ei? Şi auzind mai cu seamă acestea de la o femeie pe care o bănuia! V Pentru asta Fecioara nu i-a spus lui Iosif nimic, iar îngerul i se arată lui Iosif la timpul potrivit.
251 252

Luca 1, 41. Matei 1, 20. 253 Luca 1, 8-22. 254 Luca 1, 34.

-Dar pentru ce îngerul n-a făcut acelaşi lucru şi cu Fecioara? aş putea fi întrebat. Pentru ce nu i-a adus vestea cea bună după zămislire? -Ca să nu se tulbure, să nu fie cuprinsă de spaimă. Era firesc, dacă nu ştia precis pricina zămislirii, să-şi pună gândul rău, să se arunce în vreo prăpastie sau să se junghie, pentru că nu putea îndura ruşinea. Minunată a fost Fecioara, iar Luca ne arată virtutea ei spunând că la auzul salutării îngerului n-a tresărit de bucurie, nici n-a primit spusele lui, ci s-a tulburat şi l-a întrebat ce înseamnă salutarea aceea*255. Dacă îngerul n-ar fi vestit-o mai dinainte, Fecioara ar fi căzut doborâtă de durere, gândindu-se la ruşinea de oameni; că nu nădăjduia să convingă pe cineva, orice ar fi spus, că sarcina nu se datoreşte adulterului. Deci, ca să nu se întâmple asta, îngerul a venit la ea înainte de zămislire. Se cădea să fie netulburat pântecele acela în care a păşit Creatorul universului! Se cădea să fie lipsit de orice frământare sufletească sufletul care a fost învrednicit să slujească unor taine atât de mari! Aceasta e pricina pentru care îngerul o vesteşte pe Fecioară înainte de zămislire, iar pe Iosif, atunci când avea să nască. Mulţi oameni, mai puţin pătrunzători la minte, neînţelegând Scripturile, spun că este o contrazicere între evanghelişti, pentru că Luca spune că îngerul i-a binevestit Mariei naşterea lui Hristos, pe când Matei spune că această bună vestire a fost făcută lui Iosif; nu-şi dau seama însă că s-a întâmplat şi una şi alta. De acest lucru trebuie să ţinem seama când cetim Evangheliile; aşa vom lămuri multe contraziceri aparente dintre evanghelişti. Prin urmare îngerul se arată lui Iosif atunci când sufletul îi era răvăşit. I se arată mai târziu şi pentru pricinile arătate mai sus, dar şi pentru a-i vădi filosofia lui. A venit atunci când Hristos avea să Se nască. „Acestea gândind el, îngerul i se arată în vis lui Iosif”*256. Uită-te la bunătatea lui Iosif! Nu numai că n-a pedepsit-o, dar nici n-a suflat cuiva cuvânt, nici chiar celei bănuite! Se frământa în el însuşi şi se străduia să-şi ascundă chiar de Fecioară chinurile sufletului său. N-a zis: „Vreau s-o izgonesc din casă”, ci „Vreau s-o las”*257. Atât era de blând şi de bun! „Acestea gândind el, îngerul i se arată în vis”. Pentru ce nu i s-a arătat pe când era treaz, cum s-a arătat păstorilor, lui Zaharia şi Fecioarei? Iosif era un om foarte credincios şi n-avea nevoie de o astfel de arătare. Fecioara însă avea nevoie de o arătare neobişnuită, pentru că i s-a binevestit, înainte de înfăptuirea ei, o noutate foarte mare, mai mare decât a lui Zaharia; păstorii, la rândul lor; aveau şi ei nevoie de o astfel de arătare a îngerului, pentru că era nişte oameni simpli; Iosif, însă, primeşte vestea de la înger după zămislire, când sufletul îi era stăpânit de rea bănuială şi era deci pregătit să-şi schimbe bănuiala în bune nădejdi, dacă ar fi venit
255 256

Luca 1, 34. Matei 1, 20.

257

Matei 1, 19.

cineva să-i spună adevărul; aşa că a primit cu uşurinţă descoperirea făcută de înger. Pentru aceea deci i se binevesteşte după ce cade în bănuială, pentru ca însăşi bănuiala să-l încredinţeze de adevărul celor spuse de înger. Faptul că Iosif nespunând nimănui, a auzit de la înger tocmai ceea ce gândea el, i-a dat o dovadă neîndoielnică, că de la Dumnezeu a venit cel care a vorbit cu el, pentru că numai Dumnezeu poate cunoaşte tainele inimii. Iată câte lucruri s-au săvârşit, dacă îngerul a venit mai târziu la Iosif! S-a vădit filosofia bărbatului; cuvintele spuse de înger la timp potrivit i-au întărit credinţa; şi în sfârşit ne dovedeşte că spusele Evangheliei sunt adevărate, pentru că venirea îngerului ne-a arătat că Iosif a avut chinurile pe care în chip firesc le are orice bărbat într-o împrejurare ca aceasta. VI Dar cum l-a încredinţat îngerul pe Iosif? Ascultă şi minunează-te de înţelepciunea spuselor lui! Venind la el i-a spus: „Iosife fiul lui David, nu te teme să iei pe Maria, femeia ta”*258. Chiar de la început îi aminteşte de David, din neamul căruia avea să fie Hristos şi nu-i dă răgaz să se tulbure; pentru că, spunându-i de David, îi aminteşte de făgăduinţa făcută de Dumnezeu întregului neam. -Pentru ce îl numeşte fiul lui David? -Ca să nu se teamă, de aceea îi spune: „Nu te teme, Iosife”!, deşi cu alt prilej Dumnezeu n-a făcut aşa. Când Faraon a gândit ce nu trebuia faţă de Sarra, soţia lui Avraam, Dumnezeu S-a folosit de cuvinte ameninţătoare, de cuvinte grele, deşi fapta lui Faraon era tot neştiinţa; că luase pe Sarra, neştiind că este soţia lui Avraam*259; totuşi Dumnezeu l-a mustrat. Cu Iosif însă S-a purtat mai cu blândeţe. De altfel, strălucită era şi măreţia faptelor ce se orânduiau şi mare şi deosebirea între Faraon şi Iosif! Cuvintele „Nu te teme!” ni-l arată pe Iosif ca pe un om care se temea să nu supere cumva pe Dumnezeu că ţine în casă o adulteră. De n-ar fi avut această teamă, nici nu s-ar fi gândit s-o lase. Totul îi arată lui Iosif că îngerul a venit de la Dumnezeu; îi spune şi ce-i trecuse prin minte, şi-i vorbeşte şi de chinurile sufletului său. Îngerul nu s-a mărginit să spună numai numele Mariei, ci a adăugat: ”femeia ta”. N-ar fi numit-o aşa, dacă era o stricată. Cuvântul „femeie” înseamnă aici logodnică; tot astfel Scriptura obişnuieşte să numească pe logodnici gineri chiar înainte de căsătorie. -Ce înseamnă „să iei”?
258 259

Matei 1, 30. Facerea 12, 14-20.

-Să o ţină în casă, pentru că Iosif cu sufletul o lăsase. „Pe aceasta pe care tu ai lăsat-o, îi spune îngerul, ţine-o în casă. Ţi-o dă Dumnezeu, nu părinţii ei! Nu ţi-o dă ca să te căsătoreşti cu ea, ci ca să o ţii sub acoperişul tău. Ţi-o dă prin vocea mea!. Aşa cum mai târziu Hristos o dă pe mama Lui ucenicului Său*260, tot aşa şi acum îngerul o dă lui Iosif. Îngerul îi spune apoi cu dibăcie şi pricina pentru care trebuie s-o ia; nu i-a dat pe faţă bănuiala cea rea pe care o avea despre Fecioară, dar pe o cale potrivită şi mai sfântă i-a îndepărtat din suflet bănuiala, spunându-i pricina sarcinii Fecioarei şi arătându-i că tocmai pricina pentru care s-a temut şi pentru care a voit s-o lase, tocmai ea îl obligă – de este om drept – să o ia şi să o ţină în casă. Îngerul a risipit cu totul neliniştea sufletului său, spunându-i oarecum: „Maria nu poate fi bănuită de împreunare nelegiuită, pentru că ea a zămislit mai presus de fire; iar tu, nu numai că trebuie să alungi frica, dar trebuia să te şi bucuri mult, nu numai că trebuie să alungi frica, dar trebuie să te şi bucuri mult, „Căci Cel zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”*261. Neobişnuite sunt cuvintele, depăşesc mintea omenească şi sunt mai presus de legile firii! -Va crede, oare, Iosif, el care nu mai auzise petrecându-se astfel de lucruri? Da, va crede, pe temeiul tulburării lui sufleteşti, pe temeiul celor descoperite de înger. Îngerul îi descoperise toate frământările sufletului lui, îi descoperise toată teama lui, îi descoperise ce avea de gând să facă, pentru ca, pe temeiul acestora, Iosif să creadă şi în zămislirea cea mai presus de fire; dar, mai bine spus, nu numai pe temeiul acestora, ci şi pe temeiul celor ce îngerul avea să-i spună îndată: „Va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus”*262. „Să nu socoteşti, Iosife, îi spune îngerul că tu nu slujeşti tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru că Hristos este născut de la Duhul Sfânt! Da, n-ai ajutat cu nimic la naştere, Fecioara a rămas nevătămată, dar îţi dau o însărcinare proprie unui tată, să pui numele Celui născut, fără ca asta să pângărească vrednicia Fecioarei! Tu îi vei pune numele! Nu-i copilul tău, dar poartă-te cu el ca un tată! De aceea, chiar de la punerea numelui, te fac tată Celui născut”. Apoi, ca nu cumva să bănuiască cineva că Iosif este tatăl Lui, pentru că I-a pus numele, ascultă cu atenţie cuvintele îngerului. Îngerul a spus: „Va naşte Fiu”,; n-a spus: „Îţi va naşte”, ci numai „Va naşte”, în general; că Maria nu L-a născut lui Iosif, ci întregii lumi. II Care este versetul pe care trebuie să-l tâlcuim astăzi?

260 261

Ioan 19, 26-27. Matei 1, 20. 262 Matei 1, 21.

„Iar acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin profetul care zice”*263. După vrednicia minunii, atât cât i-a fost cu putinţă, îngerul a strigat, spunând: „Iar acestea toate s-au făcut!”. Când îngerul a văzut oceanul şi adâncul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, când a văzut înfăptuit ce nici nu era nădăjduit, când a văzut suspendarea legilor firii şi împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, când a văzut pe Cel mai presus de toate pogorât la cele mai prejos de toate, când a văzut dărâmarea zidului din mijloc, desfiinţarea piedicilor şi altele cu mult mai mari decât acestea, într-un singur cuvânt a înfăţişat minunea, spunând: „Iar acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul”. „Să nu socoteşti, îi spune lui Iosif îngerul, că acum sau hotărât acestea! Au fost propovăduite cu multă vreme mai înainte!”. Aceasta caută şi Pavel să o arate în toate epistolele sale. Şi-l trimite îngerul pe Iosif la profetul Isaia, pentru că de sar întâmpla ca la trezirea sa din somn Iosif să uite cuvintele spuse în vis, să-şi aducă aminte de cuvintele profetice citite necontenit de el şi astfel să-şi amintească şi de cele ce i-a spus. Îngerul nu i-a vorbit Fecioarei de proorocia lui Isaia, pentru că era tânără şi nu cunoştea bine Scripturile; lui Iosif, însă, îi vorbeşte, pentru că era un bărbat drept, un bărbat care citea cu zel pe profeţi. În timpul visului îngerul i-a spus: „pe Maria, femeia ta”*264. Acum, însă, după ce ia adus ca mărturie pe profetul Isaia*265, îngerul îi dă Mariei şi numele: „Fecioară”*266. Dacă Iosif ar fi auzit de la înger numele de Fecioară înainte de a-l fi auzit Isaia, s-ar fi tulburat mult; dar aşa nu s-a tulburat deloc, că nu auzea o noutate, ci un lucru cunoscut, citit şi studiat de multă vreme. Îngerul, deci, aduce mărturia lui Isaia pentru ca Iosif să primească cu mai multă uşurinţă spusele sale. Dar nu se mărgineşte numai la atât, ci atribuie lui Dumnezeu cuvântul: „Cuvântul acesta, spune îngerul, nu-i al lui Isaia, ci al lui Dumnezeu”. De aceea n-a spus: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Isaia” ci: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul”. Gura era a lui Isaia, dar proorocia venea de sus, de la Dumnezeu. Ce spune profeţia? „Iată Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel”*267. Aş putea fi întrebat: -Dar atunci pentru ce nu s-a numit Emanuel, ci Iisus Hristos? -Îngerul n-a spus: „Vei chema”, ci: „Vor chema”, adică mulţimile de oameni şi faptele săvârşite de Hristos. În acest text, numele Emanuel este dat de faptele săvârşite de Hristos. Că are obicei Scriptura să numească pe cineva nu cu numele
263 264

Matei 1, 22. Matei 1, 20. 265 Matei 1, 23. 266 Matei 1, 20. 267 Isaia 7, 13. Matei 1,22.

său, ci cu faptele săvârşite de el. De aceea cuvintele: „Îl vor chema Emanuel” nu înseamnă altceva decât că vor vedea că Dumnezeu este cu oamenii. Totdeauna a fost Dumnezeu cu oamenii, dar niciodată atât de lămurit ca acum. Dacă iudeii n-ar fi fără ruşine, i-aş întreba: Când a fost copilul numit: Degrab pradă, curând jefuieşte!”*268? Dar nu vor putea să-mi răspundă. Deci: Pentru ce spunea profetul Isaia: ;Pune-i numele lui: Degrab pradă”?*269 Pentru că după naşterea lui s-a făcut jefuirea şi împărţirea prăzilor. I se dă, deci, ca nume tocmai fapta săvârşită. Un alt exemplu. Citim în Scriptură: „Iar cetatea va fi numită cetatea dreptăţii, metropolă credincioasă, Sion”*270. Şi nicăieri nu găsim în Scriptură că cetatea a fost numită „Dreptate”, ci totdeauna „Ierusalim”. Dar pentru că avea să ajungă „cetate a dreptăţii” prin schimbarea ei în mai bine, de aceea profetul a spus că se va numi aşa. Când se întâmplă un fapt care defineşte mai bine decât numele pe cel ce a săvârşit fapta sau pe cel care se bucură de rezultatele ei, atunci i se dă acelei persoane chiar numele faptei săvârşite. Odată cu acestea zise am închis gura iudeilor, rămâne să cercetăm o altă obiecţie cu privire la cuvântul „Fecioară” din profeţia lui Isaia. Ni se pun înainte alţi traducători ai Scripturii, care spun că Isaia n-a zis: „Fecioara va avea în pântece”, ci: „Tânăra va avea în pântece”. Acestei obiecţii voi răspunde mai întâi aşa: textul Septuagintei este mai vrednic de credinţă decât toate celelalte traduceri ale Vechiului Testament. Cei care au tradus Vechiul Testament după venirea lui Hristos, rămân iudei, pot fi pe bună dreptate bănuiţi că intenţionat au tradus greşit profeţiile, din ură faţă de Hristos. Cei şaptezeci, însă, au tradus Vechiul Testament cu mai bine de o sută de ani înaintea venirii lui Hristos şi au fost mulţi la număr, aşa că nu li se poate aduce o astfel de bănuială; ei sunt mai vrednici de credinţă şi din pricina timpului când au făcut traducerea şi din pricina mulţimii traducătorilor şi din pricina acordului dintre ei la facerea traducerii. III Dacă chiar dacă iudeii aduc mărturia celorlalte traduceri ale Vechiului Testament, şi atunci biruinţa va fi tot de partea noastră. Scriptura obişnuieşte să dea numele de „tinereţe” şi „fecioriei”; şi face asta nu numai când e vorba de femei, ci şi când e vorba de bărbaţi. „Tinerii şi fecioarele, spune psalmistul, bătrânii cu cei mai tineri”*271. Iar în alt loc, unde este vorba de siluirea unei fete, Scriptura spune: „Dacă va striga tânăra”*272, adică fecioara. Dar şi cuvintele din textele lui Isaia, aflate înaintea cuvintelor spuse de înger lui Iosif, sprijină ideea că în această
268 269

Isaia 8, 3. Isaia 8, 3. 270 Isaia 1, 26. 271 Psalm 148, 12. 272 Deuteronom 22, 27.

profeţie este vorba de o fecioară. Profetul Isaia n-a spus numai: „Iată Fecioara va avea în pântece”*273 , ci mai înainte a spus: „Iată Însuşi Domnul va da vouă semn”*274 şi apoi a adăugat: „Iată Fecioara va avea în pântece”. Dacă aceea care avea să nască n-ar fi fost fecioară, dacă avea să nască pe temeiul căsătoriei, ce semn ar mai fi naşterea? Semn se dă numai atunci când trebuie să se întâmple ceva ce depăşeşte ceea ce se petrece de obicei, când se întâmplă ceva străin, ceva neobişnuit. Altfel cum ar mai putea fi semn? „Şi sculându-se Iosif din somn, a făcut precum i-a poruncit lui îngerul Domnului”*275. Ai văzut ascultare şi supunere? Ai văzut suflet treaz şi cu totul cinstit? Când o bănuia pe Fecioară de o faptă urâtă şi ruşinoasă nu suferea s-o ţină lângă el; dar când a scăpat de această bănuială nici nu s-a mai gândit s-o lase, ci a ţinut-o şi a slujit întregii iconomii a întrupării Domnului. „Şi a luat pe Maria, femeia lui”*276. Ai văzut că evanghelistul numeşte pe Fecioară mereu „femeia lui”? Face acest lucru pentru că nu vrea să descopere deocamdată taina aceea, îndepărtând bănuiala cea rea. „Şi luându-o n-a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei Cel Întâi Născut”*277. Cuvântul „până” nu l-a folosit aici evanghelistul ca să bănuieşti că a cunoscut-o după ce a născut pe Fiul ei, ci ca să afli că Fecioara era fecioară înainte de naştere. -Dar atunci pentru ce a mai spus cuvântul „până”? -Adeseori Scriptura obişnuieşte să facă asta, folosind cuvântul când e vorba te timpuri nedeterminate. De pildă: Când a fost vorba de corabia lui Noe de pe timpul potopului a spus: „Corbul nu s-a mai întors până ce nu s-a uscat pământul”*278 Cu toate că nici după aceea nu s-a mai întors. Vorbind despre Dumnezeu, Scriptura spune: „Din veac şi până-n veac Tu eşti”*279; dar prin aceste cuvinte Scriptura nu pune hotare existenţei lui Dumnezeu. În altă parte Scriptura binevesteşte şi spune: „Va răsări în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii până ce va dispărea luna”*280; asta nu înseamnă că pune capăt acestui corp ceresc. Tot astfel şi în textul din Evanghelie, Matei a spus „până” ca să ne arate că Fecioara a fost fecioară înainte de naşterea Pruncului; cât priveşte timpul de după naştere, l-a lăsat pe seama gândirii tale. Matei ţi-a spus numai ceea ce era de neapărată trebuinţă să afli, anume că Fecioara a rămas fecioară până la naştere; iar ceea ce-i o consecinţă firească şi evidentă a
273 274

Isaia 7, 13. Isaia 7, 13. 275 Matei 1, 24. 276 Matei 1, 24. 277 Matei 1, 25. 278 Facere 8, 7. 279 Psalm 89, 2. 280 Ps. 71. 7.

spuselor sale, a lăsat-o pe seama conştiinţei tale. Că Iosif, care era om drept, nar fi vrut cu nici un preţ să o cunoască nici după naşterea Fiului ei, când ştia că era o Mamă, care a fost învrednicită de o naştere nouă şi străină. Dacă ar fi cunoscut-o şi ar fi avut-o ca femeie, pentru ce Domnul o încredinţează ucenicului ca pe o femeie fără de apărare, care nu are pe nimeni, şi-i porunceşte s-o ia la el?*281 -Atunci pentru ce Iacov şi cei dimpreună cu el sunt numiţi fraţii lui Hristos?*282 -Aşa precum şi Iosif a fost numit bărbatul Mariei. Au fost puse multe văluri pentru ca să se acopere pentru moment o naştere ca aceasta. De aceea şi Ioan Evanghelistul îi numeşte tot fraţi: „Că nici fraţii Lui nu credeau în El”*283. Şi totuşi cei ce n-au crezut de la început au ajuns mai târziu apostoli minunaţi şi vestiţi. Când Pavel şi cei cu el s-au suit la Ierusalim ca să capete lămuriri asupra învăţăturii creştine, s-au dus îndată la Iacov*284. Atât era de minunat Iacov, încât a fost primul episcop al Ierusalimului. Se spune despre el că ducea o viaţă atât de aspră, că i s-au uscat toate mădularile şi din pricina deselor rugăciuni şi a mulţimii de metanii la pământ, frunte i s-au făcut atât de tare că nu era mai moale decât genunchii unei cămile din cauza izbiturii. Tot Iacov, când Pavel s-a suit mai târziu la Ierusalim, îl încurajează, spunându-i: „Vezi, frate, câte mii sunt cei care au crezut?”*285. Atât de mare îi era înţelepciunea şi zelul! Dar, mai bine spus, atât de mare era puterea lui Hristos! Oameni care Îl luaseră în râs pe Hristos pe când trăia, după moartea Lui atât de mult au fost zguduiţi, încât au fost în stare să şi moară pentru El cu dragă inimă. Aceasta mai cu seamă arată puterea învierii Lui. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost păstrate pentru mai târziu faptele cele mai presus de orice îndoială. Dacă noi uităm, după ce-au murit, pe cei pe care i-am admirat pe când erau în viaţă, te întreb cum au putut mai târziu cei care-şi bătuseră joc de Hristos pe când trăia să-L socotească Dumnezeu, dacă Hristos ar fi fost om ca toţi oamenii? Cum au putut primi chiar să moară pentru El, dacă n-ar fi dovada clară a învierii Lui? (pag. 67- 68-69-70-71) OMILIA VIII

281 282

Ioan 19, 26-27. Matei 13, 55; Marcu 6, 3. 283 Ioan 7, 5. 284 Fapte 15, 1. 29. 285 Fapte 21, 20.

„Şi intrând în casă au văzut Pruncul cu Maria Mama Lui; şi căzând s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămâie şi smirnă”*286. I -Pentru ce evanghelistul Luca a spus că Pruncul era culcat în iesle?*287 Pentru că Mama Lui îndată ce L-a născut L-a culcat acolo, că erau mulţi oameni veniţi în Betleem să se înscrie şi n-au putut găsi casă. Aceasta o arată Luca când zice: „Pentru că nu era loc, L-au culcat”*288. După aceea Mama L-a ridicat de acolo şi-L ţinea pe genunchi. Când Maria a ajuns în Betleem, au şi apucat-o durerile naşterii, ca să afli şi de aici toată rânduiala; că toate acestea nu s-au petrecut obişnuit şi la întâmplare, ci s-au împlinit potrivit proniei dumnezeieşti şi profeţilor. -Dar ce i-a făcut pe magi să I se închine? Fecioara nu era cu vază, nici casa nu era strălucită şi nici altceva din cele văzute nu era în stare să trezească uimirea şi să atragă privirile. Apoi magii nu numai că I s-au închinat, ci, deschizând visteriile lor, I-au adus daruri; şi daruri nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu. Că tămâia şi smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu. Ce i-a făcut, dar, pe magi să se închine Lui? -Aceea ce i-a făcut să plece din ţara lor şi să facă un drum atât de lung, anume: steaua şi lumina pusă de Dumnezeu în sufletul lor; ele i-au călăuzit treptat spre o cunoaştere mai desăvârşită a lucrurilor. De n-ar fi fost asta, nici nu I-ar fi arătat Pruncului o cinste atât de mare, când toate cel din jurul Lui erau sărăcăcioase. Nimic din cele văzute de ei nu era strălucitor şi mare, ci o iesle, o colibă şi o Mamă săracă, ca să vezi descoperită filosofia magilor, ca să cunoşti că n-au venit la El ca la simplu om, ci ca la Dumnezeu şi binefăcător. De aceea nu i-a smintit nimic din cele văzute, ci I s-au închinat şi I-au adus daruri, lipsite de toată greutatea legii iudaice; că nu I-au jertfit oi şi viţei, ci daruri care erau aproape de filosofia Bisericii noastre, adică: credinţă, ascultare şi dragoste. „Luând înştiinţare prin vis să nu se mai întoarcă la Irod, s-au dus în ţara lor pe altă cale”*289. Vezi şi de aici credinţa magilor! Nu s-au revoltat, ci sunt supuşi şi de bună credinţă; nu s-au tulburat şi nici n-au spus în ei înşişi: „Dacă Pruncul Acesta este mare şi are vreo putere, pentru ce să fugim şi să plecăm pe ascuns? Pentru ce ne trimite îngerul din oraş ca pe nişte fugari şi surghiuniţi, când noi am venit aici în văzul tuturora cu îndrăznire şi am înfruntat atâta popor şi furia împăratului?” Magii n-au spus şi nici n-au gândit asta! Da, atunci mai cu seamă să crezi, când nu cauţi să afli pricina celor ce ţi se poruncesc, ci simplu împlineşti poruncile.
286 287

Matei 2, 11. Luca 2, 7. 288 Luca 2, 7. 289 Matei 2, 12.

„Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului se arată lui Iosif în vis, zicând: Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt”*290. Se cuvine acum să fii nedumerit şi cu privire la magi şi cu privire la Prunc. Dacă magii nu s-au tulburat, ci au primit totul cu credinţă, merită să ne întrebăm: pentru ce magii, fiind acolo, n-au salvat din mâinile lui Irod şi pe Prunc odată cu salvarea lor, ci ei fug în Persia, iar Pruncul în Egipt împreună cu Mama Lui? Dar ce? Trebuia să cadă Pruncul în mâinile lui Irod, şi căzând să nu fie ucis? Dar atunci nu s-ar mai fi crezut că a luat trup, n-ar mai fi fost crezută măreţia tainei întrupării! Dacă întâmplându-se, după rânduială omenească, acestea şi altele multe, au cutezat totuşi unii să spună că este un basm întruparea Domnului, la ce rătăcire de la credinţă nu s-ar fi ajuns dacă toate le-ar fi săvârşit Domnul în chip dumnezeiesc şi potrivit puterii Lui? Dar aşa, pe magi îi trimite degrab în Persia, îi face în acelaşi timp şi dascăli în ţara perşilor şi-i scapă şi de furia tiranului, ca Irod că afle că încearcă lucruri cu neputinţă de îndeplinit, ca să-şi potolească mânia şi să se depărteze de la această deşartă osteneală. … II … -Dar pentru ce a fost trimis Pruncul în Egipt? ar putea întreba cineva. -Pricina o spune evanghelistul: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”*291 S-au vestit mai dinainte întregii lumi începuturile unor bune nădejdi. Babilonul şi Egiptul, mai mult decât orice altă ţară, erau pârjolite de flacăra necredinţei; şi Dumnezeu, pentru a arăta chiar de la început că va îndrepta şi va face mai bune aceste două ţări, iar prin ele vestind întregii lumi să aştepte aceleaşi bunătăţi, a trimis pe magi în Babilon, iar El S-a dus în Egipt cu Mama Lui. Pe lângă cele spuse, mai învăţăm de aici şi un alt lucru, nu de mică importanţă pentru a ne întări filosofia noastră. -Care? -Acela anume că Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de pe când era în faşă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egipt; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară. Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primejdii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânului!” Nu, ci ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări. Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste
290 291

Matei 2, 13. Matei 2, 15.

Prunc, ci şi peste barbarii aceia. Ei au plecat pe ascuns ca nişte fugari, iar Mama, care nu trecuse niciodată pragul casei, primeşte poruncă să îndure greutăţile unei călătorii atât de lungi, pentru această naştere minunată şi pentru duhovniceştile ei dureri la naştere. Dar iată încă un lucru minunat! Palestina prigoneşte pe Prunc, iar Egiptul Îl primeşte şi scapă pe Cel prigonit. Amândouă ţările au fost tipuri nu numai pentru fii patriarhului Iacov, ci şi pentru Însuşi Stăpânul. Că multe din cele ce aveau să se întâmple mai târziu cu Domnul au fost vestite mai dinainte de Scriptură, cum a fost cu asina şi cu mânzul ei. Îngerul, dar, s-a arătat, dar n-a vorbit cu Maria, ci cu Iosif. -Şi ce-i spune? -„Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui”. Acum nu mai spune: „Pe femeia ta”, ci „pe Mama Lui”. După ce naşterea s-a săvârşit, după ce bănuiala a dispărut, iar bărbatul s-a încredinţat, îngerul îi vorbeşte deschis; nu-L mai numeşte pe Prunc copilul lui, nici pe Fecioară femeia lui, ci: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt”. Îi spune şi pricina fugii: „Că Irod vrea să caute sufletul Pruncului”*292. III Iosif auzind nu s-a revoltat, nici n-a spus îngerului: „Nu mai înţeleg nimic! Nu spuneai mai înainte că va mântui pe poporul Său, iar acum nu Se poate mântui nici pe El, ci trebuie să fugim, să plecăm în străinătăţi, să ne mutăm departe de ţara noastră? Una ai făgăduit şi alta se întâmplă!” Dar Iosif n-a grăit aşa. Era bărbat credincios; nu l-a întrebat nici de timpul întoarcerii. Îngerul îi spusese atât doar că are să se întoarcă: „Stai acolo până ce-ţi voi spune!”*293. Nici asta nu-l supără, ci ascultă, se supune, răbdând cu bucurie toate încercările. Şi iubitorul de oameni Dumnezeu a presărat şi bucurii printre aceste necazuri. Aşa face şi cu toţi sfinţii. Nu le dă numai primejdii, nici numai linişte necurmată, ci urzeşte viaţa drepţilor şi cu unele şi cu altele. Aşa a făcut şi cu Iosif. Şi iată cum! Iosif a văzut pe Fecioară însărcinată; asta l-a tulburat, l-a neliniştit cumplit; o bănuie pe Fecioară de desfrâu; dar îndată apare îngerul, îi risipeşte bănuiala, îi curmă teama; iar când vede pe Prunc născut se bucură nespus de mult; acestei bucurii îi urmează din nou nu mică primejdie: tulburarea Ierusalimului, furia împăratului, care căuta pe Cel născut; dar acestui necaz îi urmează iarăşi o altă bucurie: steaua şi închinarea magilor. După această bucurie, însă, frică şi primejdie: „Irod caută sufletul Pruncului”. Pruncul trebuie să fugă şi să se ducă în altă ţară ca orice om; deocamdată nu trebuie să facă minuni, dacă ar fi făcut minuni din pruncie, nar mai fi fost socotit om. Pentru acelaşi motiv nici templul trupului Său n-a
292 293

Matei 2, 13. Matei 2, 13.

fost plăsmuit necondiţionat de nimic, ci au loc zămislirea, purtarea în pântece nouă luni, durerile naşterii, naşterea, hrănirea cu lapte, tăcere în tot timpul copilăriei, aşteptarea vârstei cuvenite bărbaţilor, pentru ca prin toate să fie primită taina întrupării. -Atunci, ar întreba cineva, pentru ce s-au făcut la naşterea Sa minunile care Sau făcut? -S-au făcut pentru Mama Lui, pentru Iosif, pentru Simeon, care avea să plece din lumea asta, pentru păstori, pentru magi, pentru iudei. Că dacă iudeii ar fi privit cu multă luare-aminte la cele petrecute, ar fi cules mare folos din ele pentru cele viitoare. Să nu te tulburi dacă profeţii nu vorbesc de magi! Că profeţii nici n-au prezis totul, nici n-au trecut pe toate sub tăcere. După cum te minunezi mult şi te tulburi când vezi că se întâmplă fapte de care n-ai auzit nimic, tot aşa, dacă ai fi ştiut totul, te-ai fi pus pe dormit şi n-ai mai fi dat nici o atenţie evangheliştilor. Iar dacă iudeii pun la îndoială profeţia lui Osea, spunând că aceste cuvinte: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”*294 au fost spuse despre ei, le voi răspunde că profeţiile au această lege: multe profeţii sunt spuse adeseori de unii, dar sunt împlinite de alţii. De pildă cuvintele: „Îi voi împărţi pe ei în Iacov şi-i voi risipi în Israel”*295 s-au spus de Simeon şi de Levi, dar s-au împlinit pe timpul urmaşilor lor. La fel cu spusele lui Noe despre Canaan*296, s-au împlinit cu gabaoniţii, strănepoţii lui Canaan. Acelaşi lucru îl poţi vedea şi cu Iacov; binecuvântarea lui Isaac dată lui Iacov, care glăsuieşte aşa: „Fii domn fratelui tău şi se vor închina ţie fii tatălui tău”*297, nu s-a împlinit cu Iacov, ci cu urmaşii lui. Cum ar fi putut să se împlinească cu Iacov, când Iacov se temea, şi tremura în faţa fratelui său şi i s-a închinat lui de nenumărate ori? Tot aşa şi cu privire la proorocia lui Osea. Cine poate fi numit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? Cel care s-a închinat viţelului de aur, cel care a slujit lui Beelfegor, cel care a jertfit pe fii lui demonilor sau Cel ce este prin fire Fiu şi cinsteşte pe Cel Ce L-a născut? Deci dacă Fiul Său n-ar fi fost chemat din Egipt, profeţia n-ar fi primit sfârşitul potrivit. IV (pag. 105) Iată că şi evanghelistul a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru când a spus: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul”*298, arătând că nu s-ar fi împlinit profeţia dacă Hristos n-ar fi venit. Chemarea din Egipt a Fiului lui Dumnezeu a făcut-o şi pe Fecioară mare şi strălucită. Dacă tot poporul iudeu socotea o laudă ieşirea lui din Egipt, apoi şi
294 295

Osea 11, 2. Facerea 49, 7. 296 Facerea 9, 25-26. 297 Facerea 27, 29. 298 Matei 2, 15.

Fecioara putea să socotească laudă chemarea Sa din Egipt. Într-adevăr iudeii se făleau şi se mândreau cu plecarea lor din Egipt, lucru pe care şi profetul îl lasă să se înţeleagă, când zice: „N-am scos, oare, pe cei de alt neam din Capadocia şi pe asirieni din groapă?”*299. Este şi pentru Fecioară o prerogativă chemarea din Egipt! Dar mai bine spus, ducerea în Egipt şi întoarcerea din Egipt a poporului iudeu şi a patriarhului Iacov a fost o preînchipuire a ducerii şi întoarcerii Fecioarei din Egipt. Iudeii s-au dus în Egipt, ca să scape de moarte; îi ameninţa foametea; Pruncul S-a dus, tot ca să scape de moarte; Îl ameninţa ura lui Irod. Ducându-se iudeii în Egipt, au scăpat de foamete; ducându-Se Pruncul, a sfinţit, prin ducerea Lui, toată ţara. Iată cum prin fapte de mică însemnătate se descoperă Dumnezeirea. … … Mama fuge, patria este bântuită de mari nenorociri, se pune la cale ca mai grozavă dintre ucideri, jale mare, plângere şi bocete pe toate drumurile. Dar nu te tulbura! Dumnezeu totdeauna obişnuieşte să-şi împlinească planurile Sale prin contrarii şi tocmai prin asta ne dă cea mai mare dovadă a puterii Sale. Tot aşa îi povăţuia şi pe ucenicii Săi şi-i pregătea să săvârşească toate, rânduind contrariile prin contrarii, pentru ca să fie mai mare minunea. Apostolii au fost biciuiţi, prigoniţi, au suferit nenumărate rele, dar, deşi biciuiţi şi prigoniţi, au suferit nenumărate rele, dar, deşi biciuiţi şi prigoniţi, au biruit pe cei ce-i biciuiau şi-i prigoneau. „Iar după ce a murit Irod, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi mergi în pământul lui Israil”*300. Îngerul n-a mai spus: „Fugi” ci „Mergi”. (pag. 113)

299 300

Amos 9, 7. Matei 2, 19-20.

-81 Sfântul Maxim Mărturisitorul Partea a doua Editura Institutului Biblic … Bucureşti –1990…. Înfăptuind naşterea cea după trup a Cuvântului pentru noi, S-a făcut mai presus de noi. Căci n-a premers voirea pătimaşă sau gândul trupesc, cum se vede la noi, din pricina plăcerii ce ne stăpâneşte din rătăcirea neamului, ci singură voirea Dumnezeirii Fiului, ce Îşi lucrează El Însuşi, cum am spus, întruparea Sa cu buna voirea Tatălui şi împreună-lucrarea Prea Sfântului Duh, înnoind în Sine şi prin Sine modul naşterii introdus în fire şi făcându-şi zămislirea Sa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururi Fecioară Maria, fără de sămânţă. Privind la această raţiune negrăită a naşterii Lui, acela (Atanasie) a spus: „Singura voinţă a Dumnezeirii în EL”, iar acela (Onoriu): „O voinţă a Domnului Iisus Hristos fiindcă, în mod vădit, a fost luată de Dumnezeire firea noastră şi nu păcatul, adică fără voinţele trupeşti şi gândurile omeneşti”, cum zice dumnezeiescul Atanasie. Dar fiind şi om, pe lângă faptul că a fost Dumnezeu, nu putea să nu aibă şi voinţă omenească şi naturală, precum o avea şi pe cea dumnezeiască şi părintească.

Aceasta o dă de înţeles şi în cele următoare, zicând: „A fost conceput fără de păcat din Duhul Sfânt şi din Sfânta, Preacurata şi Pururi Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria; şi S-a născut fără de întinăciune din Ea după trup”. Dar ne prezintă şi dumnezeiasca Scriptură şi ne-o arată aceasta vorbind de trup cu laudă şi cu ocară, îndemnându-ne să înţelegem că Domnul n-a asumat alt trup prin fire şi fiinţă – să nu fie! – faţă de al nostru. Căci l-a ştiut pe acesta luat din fiinţa noastră, adică din prea sfântul pântece al Pururi Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu celei de o fire cu noi, dar altul prin nepăcătuire şi prin faptul de a nu avea nimic opunându-se, cu avem noi în mădulare legea cea de neascultare*301 luptând împotriva legii duhului.

301

E în mădulare o altă lege, născută din păcat şi contrară legii Duhului (Rom. 7, 23). Ca să nu se nască un haos, am căzut într-o lege care ne reglementează viaţa în păcat. De pildă murim toţi cam la aceiaşi vârstă, „ca să nu fie răutatea fără de margini”. E o lege care ne ţine în slăbiciune, ne ţine în limite stricte, ne limitează libertatea rău folosită. În legătură cu această viaţă strâmtorată a noastră, toate legile naturii au devenit legi rigide, ca să nu putem face prin natură tot răul care-l voim.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful