You are on page 1of 4

ENIGMA OTILIEI

de George Călinescu

Romanul Enigma Otiliei (numit iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început
probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, arhitectura
naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic,
romantic şi realist, dar nu lipsesc nici elemente baroce.
SUBIECTUL
Firul naraţiunii începe, după precizarea autorului, în iulie 1909 şi are în principal ca spaţiu de desfăşurare
casa lui moş Costache.Raţiunile epicului implică însă şi alte spaţii, astfel că se pătrunde în locuinţa familiei
Tulea, în casa lui Leonida Pascalopol, la moşia acestuia din Bărăgan, în casa Georgetei sau a lui Stănică Raţiu.
Mediile sunt diferite: negustori, afacerişti, industriaşi, curtezane, parveniţi, ceea ce dă imaginea amplă a unei
societăţi care se închină zeului ban. Aproape în fiecare loc este prezent Stănică Raţiu cu debitul său verbal
exagerat şi cu îndrăzneala-i calculată.
Personajul martor este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi.Rămas orfan (îi
moare întâi mama, apoi tatăl) ajunge sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă.Tânărul, încă
minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Când ajunge în strada Antim, unde locuia moş Costache,
bătrânul avar îl întâmpină cu afirmaţia stupefiantă: “…nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc”. Intervenţia Otiliei îl
salvează pe tânărul timid. Din prima seară, eroul are în faţa ochilor persoanele care îi vor zbuciuma puţinul
timp până la majorat. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu şi
protectorul Otiliei, apoi clanul Tulea – familia Aglaei, sora bătrânului, care avea un soţ senil şi trei copii:
Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, fată bătrână, şi Titi, retardat.
În casa lui moş Costache se înfiripă idila dintre Felix şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu are o viaţă ciudată,
amprentă a zgârceniei bătrânului: interiorul slab luminat, mobilele adunate de ocazie, pereţii scorojiţi, scările
care scârţâie. În antiteză, camera Otiliei e plină de lucruri scumpe şi de bun-gust, toate dăruite de generosul
Pascalopol.
Felix devine martorul jocului de cărţi care adună în jurul mesei cele mai bizare caractere: moş Costache şi
Aglae – avizi după câştig, Pascalopol – blazat şi dezinteresat, Aurica – anostă, uneori absentă la ceea ce e în
jur. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia (care e mereu în preajma lui Pascalopol) şi Simion Tulea – încă
inofensiv şi taciturn.
Jocul de cărţi e un bun prilej pentru etalarea gândurilor maliţioase ale Aglaei care ironizează, jigneşte cu
premeditare, atât pe Felix cât şi pe Otilia.
Felix observă avariţia bătrânului unchi, cochetăria Otiliei, răutatea şi meschinăria Aglaei. Începe să ţină un
jurnal în care găseşte curajul de a nota stările afective legate de frumoasa Otilia. Faţă de Pascalopol, eroul-
martor are sentimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe
care i-o acordă Otilia moşierului.
Otilia este în ochii lui Felix în acelaşi timp domnişoara fină, cultă, elegantă, dar şi copilul zburdalnic, plin
de candoare şi de sensibilitate. Când cei doi tineri merg la moşia lui Pascalopol, Felix crede a i se clarifica
multe dintre atitudinile Otiliei, în care vede un amestec ciudat de copilărie şi maturitate. Rămâne însă
consternat când, fără a spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris, însoţită de Pascalopol.
Maturizarea lui Felix este grăbită de acest lung interval de frământări când, prin intermediul lui Stănică, o
cunoaşte pe Georgeta, curtezana unui bătrân general.
Revenirea Otiliei se face firesc, totul reintră în normal, declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate. Idila
celor doi reliefează prin antiteză meschinăria eforturilor clanului Tulea şi ale lui Stănică de a pune mâna pe
averea lui Costache. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament Otiliei. Îi linişteşte oarecum
intenţia lui Costache de a construi o casă în grădina imobilului din strada Antim. Construcţia pare să fie
nefastă pentru bătrân deoarece, în timp ce-şi inspecta materialele, el suferă un accident vascular.
“Familia”, interesată “să nu iasă un ac din casă”, pune stăpânire pe locuinţă şi îl păzeşte pe bătrân
aşteptând să moară. Dar moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze mai mult de sănătate şi de suflet.
Încearcă să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă, când aceasta îi cere să o treacă în testament, Costache
refuză, iar femeia pleacă.
Casa lui moş Costache este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv, colportând
diverse ştiri dintr-o casă în alta.Când Giurgiuveanu are a doua criză, Stănică profită de scurta absenţă a Otiliei
şi a lui Felix şi îi fură bătrânului banii de sub saltea, ceea ce provoacă moartea lui Costache. Familia îl
îngroapă cu oarecare pompă spre a nu fi “de râsul lumii”.
Într-o situaţie incertă rămâne Otilia, pentru care moş Costache nu apucase să depună la bancă decât o sută
de mii de lei şi care refuză căsătoria cu Felix, pe motiv că ea ar constitui o piedică în calea realizării sale
profesionale. Într-una din zile, Otilia părăseşte casa şi din acel moment Felix nu o mai vede niciodată, dar află
că se căsătorise cu Pascalopol.
Felix îşi realizează visul de a ajunge doctor de renume, profesor universitar şi se căsătoreşte. Revăzând-o
într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă s-o recunoască în femeia aceea pe Otilia
cea plină de farmec din anii tinereţii.
O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat graţie banilor furaţi de la moş Costache,
o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.
În final, eroul observator Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa lui moş Costache lăsată în
paragină, amintindu-şi replica bătrânului, acum confirmată: “Aici nu stă nimeni”.
TITLUL
S-a vorbit mult despre titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix şi
Pascalopol la comportamentul Otiliei; în principiu, critica literară este de acord că romanul transfigurează
feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi, nealterată de tutela
paternă sau de o educaţie rigidă.
O explicaţie dă Călinescu însuşi: “Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu este personajul principal. Felix
şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie. Voisem să numesc cartea
Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor Enigma Otiliei […]. Dacă am pus acest titlu […] e pentru
a sugera procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de
douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge dându-i totuşi dovezi de afecţiune.
Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material propriu-zis,
arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe
tinerii de vârsta lor şi că bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este o
enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate. De ce Otilia
să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el, şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o relaţie mai plată? De
ce la o fată aşa de fină urme de impuritate în idealuri?”.
ELEMENTE BALZACIENE, MODERNE, ROMANTICE ÎN ROMANUL ENIGMA OTILIEI
În intenţie, romanul lui George Călinescu este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei într-o
epocă dominată de romanul de tip proustian.
Enigma Otiliei se vrea aşadar primul nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic,
balzacian.
Tema romanului este balzaciană: viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub strictul
determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema paternităţii şi cea a moştenirii.
În centrul romanului stă istoria unei moşteniri şi lupta pentru înavuţire, pentru urcarea scării sociale
imprimă acţiunilor principalul sens. Unii dintre eroi înaintează către mobilurile vieţii lor cu acea încordare a
voinţei tipic balzaciană care-I înscrie în familia lui Rastignac, ca pe Stănică Raţiu, sau a lui Gobseck, ca pe
moş Costache Giurgiuveanu.
Naraţiunea porneşte ca în Balzac. În construcţia romanului, expoziţiunea, întâiul capitol, este exemplară
prin densitatea actelor definitorii. Ea dă tonul întregii desfăşurări epice, atât în privinţa personajelor luate
separat, cât şi în cea a raporturilor dintre ele. Toate evoluţiile lor ulterioare sunt cuprinse în germene aici. Şi tot
aşa ţinuta stilistică a cărţii. Începutul romanului constituie astfel matricea sa narativă. Tematic, se conturează
acum ideea paternităţii care apare în Enigma Otiliei sub un unghi economico-social.
În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să se decidă în funcţie de determinantele materiale
imediate ale paternităţii. Ce situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze romanul. În cadrul
schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă autorul lumea burgheză urmărind cine sunt
2
“părinţii” Otiliei, cum îşi îndeplinesc rolul de suplinire cu care-i învesteşte societatea, ce reacţii revelatorii au
caracterele lor în aceste posturi.
Alături de tematică şi de construcţie, balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia
clasicistă şi arta portretului.
Romancierul particularizează personajul printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae
Tulea, sora lui Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea întruchipează
decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este arivistul.
Arta portretului este preluată tot de la Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare
tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obicei, la începutul romanului şi realizat în
tuşe groase, insistând pe defecte sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o teză, demonstrată
apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de esenţă a caracterului uman tipizat,
aşezat în tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezana etc.).
Fiecare dintre însuşirile insistent descrise în portretul iniţial este dezvoltată în plan narativ, completată
prin detalii edificatoare.
Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu
o consecvenţă caracterială perfectă.
Omniscienţa şi omniprezenţa autorului impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj uniformizat.

Ţinuta clasică pe care şi-o propune G. Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la experienţele
mai noi ale romanului românesc.
Autorul narator nu mai este, ca la Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu competenţă
arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică, estetică. El se substituie permanent personajului în
receptarea realităţii.
G.Călinescu, urmărind să repete polemic în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină, în
mâinile sale, o expresie a comicului şi a unui joc estetic de esenţă barocă. Satiriconul călinescian
înfăţişează o comedie umană modernă, în care elementele jocului cu măşti, ale farsei nu sunt cu nimic mai
puţin grave, estetic, decât cele mai grave implicaţii ale romanului clasic.
Tipologia călinesciană este redusă la clara esenţă şi aproape mecanică.
Observaţia se deplasează din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi
caricatură.
Interioritatea personajului(vezi Stănică) este exhibată şi motivaţiile sale sunt dezvăluite.
Abundă în roman teme şi motive caracteristice comediei clasice: Stănică trage pe sfoară când pe Felix,
când pe Costache, aproape toate personajele ascultă pe la uşi, trag cu urechea, spionează, pun întrebări perfide;
pretextele lui Costache de a se afla singur în casă spre a putea ascunde sau scoate banii sunt cusute cu aţă albă.
Totdeauna comedia clasică foloseşte aţa albă. Împreună cu jocul cărţilor pe faţă , această voit superficială
motivaţie constituie elemente prin excelenţă comice.
Modernitatea romanului nu ţine însă numai de caracterul său de Satiricon modern, ci şi de aplecarea lui
Călinescu asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante, cum e psihologia
Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o permanentă
defensivă, firi rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.
Modern se poate spune că e şi interesul pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub raport
literar, ca dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc. “Cazul” lui Simion Tulea e astfel
introdus în roman şi lărgit prin implicaţii ereditare la “cazurile” Aurica şi Titi.
În general, sufletul omenesc e observat într-un spirit mai nou, intuindu-i-se dialectica. Analiza e împinsă
până acolo unde trăsăturile de caracter trec printr-un joc ciudat al compensaţiilor în contrariul lor. Gargariseala
ramolită a lui moş Costache se relevă a fi, în fond, o formă supremă de şiretenie senilă, iar asiduitatea
echivocă a lui Pascalopol, un exerciţiu de protecţie delicată.
Până şi arta lui Stănică Raţiu de a se băga cu neruşinare în sufletul oamenilor, de a manevra şi a trage
sforile cunoaşte momente de dezinteresare şi se dovedeşte, sub o anume lumină, expresia unui puternic simţ
familial.
3
Călinescu foloseşte şi tehica modernă a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu
unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii. Una
copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de protecţie, a lui
Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit, cea de-a patra :”zăpăcită”,
“dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae.
Tulburător e că toate imaginile eroinei se ţin şi păstrează între ele ceva comun datorită naturii
contradictorii a sufletului feminin.

În Enigma Otiliei există însă şi a treia faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a
realităţii, de aglutinare şi proiectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic.
Descriind Bărăganul, cu sentimentul grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic,
fabulos.
Grandiosul, colosalul, teribilul trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti trimit la poetul
Călinescu.
Nu sunt dispreţuite deloc de romancier efectele romantice de contrast. Moş Costache, Otilia, Pascalopol şi
Felix pleacă la plimbare cu trăsura, în oraş. Scena senină e urmărită din umbră cu intenţii malefice de către
clanul Tulea, care, la poarta casei, compune un grup simbolic de complotişti, o îngrămădire de capete
dominată de cocoaşa îmbrobodită a lui Simion.

Trăiesc aşadar în G.Călinescu un clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă modernitate.
Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor artistice şi relativitatea lor estetică,
ceea ce îngăduie această originală sinteză.

.

4