You are on page 1of 5

MOROMEŢII

de Marin Preda

Romanul Moromeţii (vol. I, l955) este anticipat de nuvelele lui Marin Preda.În volumul de debut,
Întâlnirea din pământuri, sunt câteva naraţiuni care prefigurează motive, întâmplări şi personaje din roman:
Dimineaţă de iarnă, O adunare liniştită, În ceaţă.Constantă este şi preocuparea scriitorului pentru reflectarea
destinului ţăranului român.
Moromeţii conţine în aproape o mie de pagini povestea unei familii de ţărani din câmpia Dunării, care
cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică transformare.
Tema romanului o reprezintă libertatea morală în luptă cu istoria.

STRUCTURA ŞI PROBLEMATICA PRIMULUI VOLUM

În punctul iniţial, acţiunea e plasată cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, când timpul
părea foarte răbdător cu oamenii, iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. În spaţiul epic al lui Marin Preda
funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul
ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia.
Un sfert din acţiunea primului volum se petrece de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la
întoarcerea Moromeţilor de la câmp şi până la fuga Polinei cu Birică.
Scriitorul decupează scene de o mare simplitate din viaţa ţăranilor, narând lent, stăruind asupra fiecărui
amănunt, gest sau replică. Totul se desfăşoară parcă după un ritual străvechi căruia i se supun ţăranii.
Epica primului volum e împărţită în trei părţi, fiecare având în centru o scenă semnificativă: masa, prispa,
secerişul.
Primul moment dezvăluie relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată
şi de locul său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din
prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă
dintre fraţii mai mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit, conflictul dintre
tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din societate.
Aceste conflicte adâncindu-se, vor destrăma familia Moromete, deşi ea pare solidă, ocrotită de un tată care
doreşte s-o menţină intactă. Este prima dată în literatura română când ţăranul nu luptă să aibă pământ, ci să-l
păstreze.Comparaţia cu romanul Ion al lui Rebreanu aduce faţă în faţă ţăranul dezumanizat de lupta pentru
pământ cu ţăranul lui Marin Preda eliberat de încrâncenare, cu posibilitatea de a contempla lumea ca
spectacol.
Ilie Moromete are două loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să-l muncească. Totuşi, mica-
i proprietate intră în declin pentru că, în calculele lui, Moromete nu prevăzuse disensiunea interioară a familiei
şi pericolul veşnicelor datorii amânate.
În primele capitole ale cărţii, aceste lucruri rămân necunoscute; prozatorul îşi începe povestea nu de la
capăt, ci de la un punct oarecare al desfăşurării ei. Personajele sunt gata formate, ele intră în acţiune fără nici o
pregătire şi se mişcă după firea lor. Modalitatea aceasta trădează un gust al reprezentării dramatice, viziunea
lui Marin Preda fiind adeseori scenică, ceea ce imprimă o apăsată amprentă de autenticitate.
După lunga descriere a întoarcerii Moromeţilor acasă, atenţia naratorului se îndreaptă spre viaţa
comunităţii rurale. El alege în acest scop secvenţe dintr-o duminică la ţară şi narează, detaliind prin insistenţă,
evenimente precum: tăierea salcâmului, un drum spre fierărie cu secerele pe umăr, o adunare în poiană, plata
impozitelor, căluşul, hora.
Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificaţia ascunsă a faptului banal este magistrală şi obişnuitul
capătă un relief neobişnuit, tulburător, ca şi cum ne-am afla în faţa unor adevărate ritualuri ale universului
sătesc. De altfel, s-a remarcat existenţa unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), în care scenele trimit la
altă faţă a existenţei ţărăneşti. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare premonitorie; el este pentru
gospodăria Moromeţilor un “axis mundi”, un punct de sprijin, un corespondent al lui Ilie Moromete.Prăbuşirea
salcâmului are semnificaţia intrării în derivă a lumii Moromeţilor. Dacă până atunci Moromeţii stau ca sub un
clopot cosmic şi prin ograda lor trec, fără să-i atingă, drumurile mari ale istoriei, din acel moment, simbolicul
clopot se sparge şi destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.
Un timp, Ilie Moromete reuşeşte să nu vândă pământ, să nu taie salcâmul cerut de Tudor Bălosu, să amâne
pentru momente mai favorabile achitarea datoriei la bancă şi a foncierei. Răbdarea timpului fărâmiţa
ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de suportat. Moromete glumeşte inteligent cu prietenii săi, îl
înfruntă cu subtilitate pe Tudor Bălosu, care stă mereu la pândă să-şi mărească averea.
Atenţia se orientează spre reacţiile acestui personaj complex, în crearea căruia Marian Preda dă întreaga
măsură a originalităţii sale. Ilie Moromete are “acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Bucuriile lui nu erau mari, dar nici oarecare: să ai
sentimentul independenţei şi libertăţii, mândru de gândirea ta liberă, să discuţi în poiana fierăriei lui Iocan, să
trăieşti acele ceasuri de visare ciudată pe stănoaga podiştei, de unde poţi judeca lumea etc.
Ceva din primejdiile care se apropie tulbură spiritul lui Moromete şi monologurile sale se resimt.
“Ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau” se asociază cu obiceiul de a se retrage “pe undeva, prin
grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, fiindcă, afirma el, “n-are cu cine discuta, în sensul că
nimeni nu merită să-i asculte gândurile”.
E oare întâmplător că, după un asemenea monolog, va lua hotărârea să vândă salcâmul lui Tudor Bălosu?
Autorul nu dă lămuriri, se creează o sincopă care marchează profunzimea hotărârii, adâncimea resorturilor ei.
În relaţie cu satul, individualitatea lui Ilie Moromete se dezvăluie pregnant, confirmând ceea ce, în cadrul
familiei era doar o ipoteză: că el are trăsături care-l situează deasupra celorlalţi.Eroul e portretizat în mişcare şi
se conturează finalmente prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă
la drum şi spectacolul lumii începe. Obiectele şi oamenii nu-l lasă indiferent. În faţa lor sensibilitatea lui
vibrează şi el sesizează într-o existenţă oricât de cenuşie elementul inedit, de cele mai multe ori comic. Lumea
e plină de personaje pe care el le contemplă cu voluptate şi le recreează ca un adevărat artist. La Moromete se
îmbină gustul contemplaţiei cu darul vorbirii şi mai ales cu plăcerea de a vorbi.
Scena care-l defineşte, tocmai pentru că sintetizează epic poziţia lui Moromete în relaţie cu o colectivitate
umană reprezentativă pentru mediul său de viaţă, se petrece în poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranii, gătiţi ca
de sărbătoare, se adună să discute, cu un inimitabil umor, politică.
Simpatia spontană cu care este întâmpinat Moromete, faptul că discuţiile nu încep fără el, greutatea
cuvântului său dovedesc un prestigiu real şi recunoscut.Sensibilitatea, sociabilitatea, inteligenţa, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplaţiei fac din el un ţăran neobişnuit.
Există şi o altă faţă a lui Ilie Moromete, în consens cu trăsăturile sale fundamentale, particularizându-l şi
mai pregnant printre ceilalţi ţărani. Personajul este un disimulat, stăpâneşte arta de a-şi desincroniza în mod
voit gândurile şi vorbele, de a mima gesturi şi opinii false pentru a sonda partenerul de discuţie şi a se distra pe
seama prostiei, a îngâmfării şi a limbajului acestuia sau pentru a se ascunde pe sine. Semnificativă e comedia
jucată în faţa agenţilor fiscali care-i stricaseră plăcuta discuţie de duminică.
Disimulaţia lui Moromete nu e numai o reacţie defensivă, ea îi devine o a doua natură pentru că, deşi e un
tip sociabil, de o mare curiozitate intelectuală, constructiv în intenţii, are un comportament bizar. Adevărata lui
fire trebuie dedusă din gesturi şi reacţii care o contrazic.Celor din jur le apare ca un om sucit, cu toane,
imprevizibil, închis într-o meditaţie a sa “obscură şi impenetrabilă” (Ov.S.Crohmălniceanu).
Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrăinare de o dureroasă intensitate, observabil, mai
ales, în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei.
Serbarea şcolară la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru prima dată nevoia de a-şi transmite
afecţiunea în mod direct şi atunci el nu găseşte gesturile cuvenite.Uimirea de a-şi vedea fiul premiant când el
credea că va rămâne repetent, stinghereala copilului şi sărăcia lui, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce
încearcă să spună o poezie, îi produc o emoţie vecină cu panica. Întoarcerea lor spre casă e aproape patetică
fiindcă, pentru o clipă, distanţa dintre tată şi fiu dispare prin gesturi schiţate cu multă stângăcie.
Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinţa lui în posibilitatea comunicării. El crede că oamenii,
propria familie, îl înţeleg. Mai mult, Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă
demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de a te gândi şi la altceva decât la
ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un spectacol sau ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi.
2
Eroul lui Marin Preda este un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativităţii, adică, explică
scriitorul, “este drama omului care fără a dispreţui activitatea îşi dă seama că insul care este numai activ îşi
consumă viaţa şi nu înţelege nimic pentru că devine robul acţiunii. ” (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin
Preda)
Moromete nu este un om inactiv. El acţionează în virtutea ideilor sale despre societate. “Cel din urmă
ţăran”(N. Manolescu) nu acceptă ideea dispariţiei modului de viaţă patriarhal. De aici, drama.
Marin Preda are meritul de a fi integrat o dramă eternă istoriei şi realităţilor sociale româneşti. Analiza unei
psihologii se completează cu studiul aproape balzacian al mecanismelor sociale şi al comediei umane. Drama
lui Moromete se declanşează într-un timp istoric în care puterea banului îl pune pe ţăran în situaţia de a face
din producţia sa o marfă.
În satul patriarhal, cu o economie autarhică, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relaţie. Banul înseamnă un
atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El
vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective
incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui până la sfârşit.
Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi, pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi a surorilor
vitrege, pun la cale fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îl lasă pe Achim să plece cu oile
la Bucureşti, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete, îi lasă lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală.
Atitudinea lui conciliantă nu dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar
Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul pe Paraschiv şi pe Nilă într-o secvenţă de mare dramatism ,
care-i exprimă disperarea de a nu fi putut să-i oblige să rămână ceea ce ar fi trebuit ei să fie după părerea lui,
adică ţărani adevăraţi.
Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o
parte din pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El bate la poarta lui Bălosu şi vinde o parte din
pământul familiei. Trufaşul vecin n-are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit; sub puterea unei
lovituri năprasnice, el rămâne”îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan. Omul netulburat şi ironic
părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind nici una
dintre acele întâmplări care fermecau pe prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide.Omul
creator este învins de omul social.Din Moromete de dinainte nu mai rămâne decât capul de humă făcut în
timpul unei adunări în poiana fierăriei lui Iocan de Din Vasilescu. Existenţa dăinuie în artă.
Volumul I se termină prin schimbarea unghiului de referinţă asupra timpului care, departe de a fi răbdător
şi tolerant, şi-a dus la capăt eroziunea. Moromete ia cunoştinţă de acest timp în urma unei experienţe care îi
modifică psihologia. Muţenia în care alunecă e o stare de criză şi, în mod simbolic, o dispariţie.
Deşi cea mai importantă, istoria Moromeţilor nu acoperă toată suprafaţa volumului. Alte istorii (aceea a lui
Birică şi a Polinei, a bolii lui Boţoghină, a răzvrătirii lui Ţugurlan) vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie în
care oamenii, trăind sub ameninţarea unui timp capricios, continuă imperturbabil să se nască, să iubească, să
treacă prin întâmplări vesele şi triste şi să moară în cele din urmă, lăsând locul altora.
Foşnetul acestei vitalităţi necurmate, sub apăsarea unui soare moleşitor de câmpie, este admirabil sugerat
în Moromeţii.Lupta pentru existenţă, crâncenă şi aici ca peste tot, nu desfigurează pe indivizi. Marin Preda
înlătură din viziunea lui imaginea omului înlănţuit de instincte, iar când, pentru o clipă, instinctele ies la
suprafaţa textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care luminează faţa sufletului ţărănesc.
S-a vorbit, în legătură cu stilul romanului, de detaşarea ironică a naratorului. Moromete a fost numit un
ironist şi pe tema capacităţii lui de disimulare s-a scris o întreagă literatură. Formula pleacă de la un adevăr, ea
nu exprimă însă integral psihologia complexă a personajului apt să trăiască pe mai multe registre. De remarcat
că eroii lui Marin Preda nu se închid într-o virtute sau un viciu, nu sunt brute sau îngeri. Asprimea învelişului
ascunde adesea un fruct moral gingaş, spinii ocrotesc floarea unei candori profunde.
Moromete e un spirit creator care, în mişcarea vieţii obişnuite, se foloseşte de supapa umorului. Umorul
sancţionează şi, în acelaşi timp, amplifică, selectează, pune în lumină, cu un cuvânt, creează. “Petrecerile”
ţăranilor din Siliştea-Gumeşti sunt, în fapt, nişte spectacole de ironie într-o tulburătoare varietate de
nuanţe.Memorabilă este în acest sens adunarea de duminică din curtea lui Iocan. Protagoniştii acestui banchet

3
sunt, în fond, nişte spirite socratice dedate cu otrava speculaţiei. În lumea şi cu fantezia lor specifică, ei se
bucură de jocurile inteligenţei.
Într-o lume în care spiritele sunt atât de caustice s-ar putea bănui că poezia n-are nici o şansă. Marin Preda
are, în plus, cel mai adânc dispreţ pentru proza rurală duioasă, arta lui literară se constituie prin radicalizarea
conştiinţei ţărăneşti şi expurgarea spiritului de toate nuanţele lirice. El scrie fără culoare şi fără obişnuita
figuraţie a limbajului. Există, totuşi, în Moromeţii , pagini unde lirismul iese ca o pată de ulei şi se întinde pe
suprafaţa textului. Lirismul vine din modul nuanţat de a înfăţişa fără poezie verbală solemnitatea unor gesturi,
momente din existenţa ţărănească, pregătirea de seceriş, de pildă, sau moartea care zguduie existenţa unei
familii. Preda a descris de două ori momentul sacru al secerişului cu o fervoare care aminteşte de marile scene
iniţiatice din literatura lui Balzac şi Tolstoi.

SUBIECTUL ŞI PROBLEMATICA VOLUMULUI AL DOILEA

Epica volumului al doilea se ordonează în funcţie de două evenimente: reforma agrară din 1945 şi
transformarea socialistă a agriculturii de după 1949.
În centrul romanului pare a nu se mai afla Ilie Moromete. Locul lui este luat de Niculae, convertit la noua
“religie” şi devenit activist de partid.În această calitate, el va coordona campania de seceriş din satul natal.
Acest eveniment devine prilej de dezvăluire a noilor realităţi ţărăneşti. Satul patriarhal cu agricultură autarhică
se transformă; o dată cu el se schimbă şi oamenii sau trec într-un con de umbră, locul celor vechi fiind luat de
figuri noi. Naratorul observă că satul se transformase într-o groapă din care ieşeau la intervale regulate figuri
necunoscute. Sunt cei pe care se sprijină noul regim, cei dornici de parvenire: Isosică, Bilă, Zdroncan.
O mare parte din acest volum se consumă în dialoguri reale sau imaginare între tată şi fiu. Tatăl, apărător al
vechii societăţi pe care o consideră coerentă, armonizată cu esenţa oamenilor, se opune fiului. Acesta doreşte
să-i demonstreze caracterul revolut al acelei societăţi care ar fi inferioară celei noi.
Volumul al doilea are un altfel de epic decât cel dintâi. Marin Preda scrie aici mai eseistic, succesiunea
întâmplărilor este mai rapidă, prozatorul nemaiinsistând asupra unor scene decât foarte rar.
Cea mai semnificativă scenă a romanului este cea în care Moromete îşi rosteşte monologul de apărare a
vechii rânduieli ţărăneşti: “Până în clipa din urmă, omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie
ce s-o alege de el”. Ilie Moromete nu dispare de fapt din roman, evoluţia lui ilustrează drama idealismului
moral ţărănesc.Discuţiile despre politică continuă şi ele, dar într-un cadru restrâns. Ţinta ironiei lui Moromete
nu mai sunt Tudor Bălosu sau fiul său Victor, ci Bilă, Isosică, Mantaroşie, Ouăbei sau Adam Fântână. Acestea
sunt figurile noi ale satului care încearcă să ia locul autorităţilor şi, împinşi de noua istorie iraţională şi
neselectivă, chiar reuşesc. Ei sunt reprezentanţii forţei obscure care distruge valorile satului tradiţional.
Niculae va descoperi că această nouă religie căreia i se închina este, de fapt, o politică a jocurilor de culise, a
aleatoriului, căreia îi poţi deveni victimă fără să vrei. De fapt Niculae îi este acestei religii victimă, chiar mai
mult decât tatăl său.
Ilie Moromete încearcă să-şi aducă băieţii acasă, dar umilinţele şi promisiunile nu-i vor convinge. Ceea ce
face pentru băieţi are însă ca efect plecarea Catrinei care devine o figură mai pregnantă decât în primul volum.
Despărţirea de Moromete este rodul acumulării nemulţumirilor ei, Catrina dezvăluindu-se acum plină de
îndârjire şi neiertătoare. Pe lângă Moromete nu mai rămâne decât Tita. Bătrânul, după un scurt moment de
revitalizare (dragostea pentru Fica) suferă o degradare fizică evidentă. Agonia lui este lentă şi aparent lipsită
de măreţie. El este purtat în roabă de nepotul Sande şi moare spunând totuşi doctorului: “Domnule, eu
totdeauna am dus o viaţă independentă”. Victoria lui Moromete are loc pe plan simbolic. Niculae, lovit şi el de
istorie, nu-şi găseşte liniştea până nu-şi regăseşte tatăl în plan imaginar, în viaţa “de sub ochi”, în vis.
Volumul al doilea înfăţişează excelent erosul ţărănesc, de data aceasta purtând însă o amprentă naturalistă.
Marin Preda alcătuieşte o galerie interesantă de femei “buimăcite” de instinctul erotic: văduva lui Ilie Pipă,
Sora, Ileana lui Costică Roşu sau Stela lui Jugravu. Erosul rural nu este senin, calm, temperat, ci izbucneşte
tulbure şi violent, manifestându-se uneori aberant sub presiunea unui cod moral sever.

4
Dacă primul volum era centrat pe trei scene mari (cina, prispa şi secerişul), cel de-al doilea este o
aglomerare de fapte şi figuri care şi-au pierdut orice semnificaţie ritualică. Cu termenii lui Mircea Eliade,
lumea Moromeţilor, sacră în primul volum, alunecă în cel de-al doilea, în mod tragic, în profan. Este adevărat
că nu dispare preocuparea scriitorului pentru realitatea spirituală a satului. El descrie aici: bobicul, spălatul
picioarelor de Rusalii, înmormântarea, parastasul, pregătirile pentru secerat. Viaţa, în general, este, însă, lipsită
de forţa reală a vechilor valori morale şi de răbdarea timpului.

STATUTUL NARATORULUI

Un narator omniscient ne furnizează de la început câteva elemente necesare pentru datarea şi localizarea
subiectului. Oare rostul acestui narator omniscient este însă acelaşi din romanele dorice mai vechi? Chiar
prima frază care îi este atribuită ne oferă un răspuns: aici, în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea războiului,
“se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. Ştim, după ce citim romanul, că această răbdare e o
impresie greşită a oamenilor înşişi, aflaţi în pragul unor imense răsturnări istorice. Naratorul îşi însuşeşte,
aşadar, tactic iluzia acestor ţărani pentru care nimic nu este mai important decât stabilitatea lumii lor. Ne
induce în eroare pentru a face mai viu conflictul, mai puternică ieşirea acestei lumi din matcă; ca şi pentru că,
pe o latură a lui, acest conflict şi-această istorică schimbare implică tocmai destrămarea unei iluzii.
Omniscienţa apare, în tot cazul, cerută în acest început de roman de strategia globală a romancierului.
Viziunea ominiscientă este părăsită apoi pentru aceea “din afară”, ceea ce nu ne permite să aflăm unele
lucruri decât treptat.
Din când în când, limitarea omniscienţei înseamnă trecerea la o perspectivă internă (a lui Moromete, de
exemplu) care nu apare neapărat şi psihologizată. Astfel, naratorul introduce unele informaţii utile, fără să-şi
aroge privilegiul de a şti totul.
Această limitare a omniscienţei pretinde totodată naratorului un efort suplimentar: apelul la “informatori”.
Informatorii sunt personaje care, luând parte la un eveniment,ca martori de obicei, îl relatează altora. Ei se
deosebesc de “reflectori” pentru că se mărginesc să comunice anumite fapte, fără să le interpreteze şi mai ales
fără să prelucreze realitatea brută în funcţie de propria conştiinţă.Povestesc ce au văzut, nu ce au trăit ei
înşişi.Repetă înăuntrul romanului situaţia naratorului care nu ştie mai mult decât personajele sale sau nu are
acces la conştiinţa lor. Asemenea informatori sunt foarte numeroşi, mai ales în volumul al doilea:Ilinca,
relatând lui Niculae moartea tatălui, Alboaica etc.
Aprecierile morale sau lingvistice nu sunt făţişe în roman. Naratorul îşi manifestă poziţia cu ajutorul unui
intermediar: Moromete. E vorba de o contaminare a naratorului de către personajul său, de la care împrumută
o optică şi un tip de expresivitate verbală.
În Moromeţii apare limpede o altă vârstă a modelului doric de roman, în care represiunea auctorială însăşi
se dovedeşte neputincioasă: nu se deosebeşte doar de privirea înţelegătoare de la Slavici, dar şi de dominaţia
necontestată de la Rebreanu. Protagoniştii par a-şi fi cucerit dreptul la cuvânt: în fond însă naratorul şi-a
pierdut suveranitatea. Face efortul de a-şi exercita controlul. De la viziunea tolerant omniscientă a naratorului
din Mara, la aceea tot omniscientă, dar represivă, din Ion, şi de aici la viziunea “din afară” înstrăinată şi
neeficace sub raportul stabilirii adevărului ultim, din Moromeţii, practica artistică a romanului românesc
transcrie o modificare a structurilor sociale înseşi: de la socialitatea armonios triumfătoare din Mara, la o
impunere brutală a valorilor supraindividuale, instituţionalizate din Ion şi, de aici, la o punere în discuţie a
adevărurilor istorice generale incapabile să se facă acceptate sau măcar să reuşească a corecta impulsurile
anarhice ale oamenilor dintr-o perioadă de tranziţii adânci.

5