You are on page 1of 157

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI Catedra Evaluarea şi Managementul Imobilului

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII
Curs universitar

Chişinău
163

2006 Prezentul ciclu de prelegeri este destinat studenţilor U.T.M specialităţilor facultăţii de Cadastru, Geodezie şi Construcţii; Urbanism şi Arhitectură; Inginerie Economică şi Business de la ambele forme de învăţămînt – cu frecvenţă la zi şi cu frecvenţă redusă şi urmăreşte scopul de a asigura însuşirea materialului prevăzut de programa de învăţămînt.

Elaborat: lector superior Liubov Usturoi, conf.univ., dr. Grigore Vascan Redactor reponsabil: conf.univ., dr. Nicolae Ţurcanu Recenzent: conf.univ., dr. Valentin Sverdlic

2

© U.T.M., 2006 CUPRINS I. RESURSELE ÎNTREPRINDERII 5 1. Mijloacele fixe ale întreprinderii 5 1.1. Clasificarea şi structura mijloacelor fixe 5 1.2. Evaluarea mijloacelor fixe 8 1.3. Durata utilă de funcţionare a mijloacelor fixe 10 1.4. Uzura mijloacelor fixe 12 1.5. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe 15 2. Mijloacele circulante ale întreprinderii 16 2.1. Componenţa şi sursele de formare ale mijloacelor circulante 16 2.2. Eficienţa utilizării mijloacelor circulante 18 3. Resursele umane ale întreprinderii 19 3.1. Efectivul de personal al întreprinderii 19 3.2. Fundamente teoretice privind salarizarea 21 3.3. Organizarea salarizării muncii 41 3.4. Productivitatea muncii – metode de calcul şi rezerve de creştere 45 II. ECONOMIA ÎNTREPRINDERII 61 4. Costul producţiei 61
3

4.1. 61 4.2. 84 4.3. 87

Componenţa consumurilor şi cheltuielilor Structura costului producţiei Calculul costului producţiei

4.4. Esenţa abordărilor la stabilirea preţurilor la producţie 89 5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-montaj 91 5.1. Particularităţile formării preţurilor la producţia de construcţie 91 5.2. Componenţa costului de deviz 92 5.3. 96 5.4. Metoda de resurse la întocmirea documentaţiei de deviz 100 6. Profit şi rentabilitate 122 6.1. Venitul din activitatea economicofinanciară 122 6.2. Profitul întreprinderii 123 6.3. Rentabilitatea 128 III. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR 129 7. Activitatea investiţională la nivel de întreprindere 129 7.1. Noţiune despre activitatea investiţională a
4

Componenţa documentaţiei de deviz

întreprinderii 129 7.2. Principiile de bază la evaluarea eficienţei proiectelor investiţiionale 132 8. Valoarea banilor în timp 133 8.1. Acţiunea factorului timp asupra valorii mijloacelor băneşti 133 8.2. Influenţa inflaţiei asupra valorii mijloacelor băneşti 136 9. Analiza proiectelor investiţionale 138 9.1. Metode de determinare a cheltuielelor investiţionale 138 9.2. Pronosticare a elementelor fluxurilor băneşti nete 140 9.3. Metodele evaluării economice a proiectelor investiţionale 143 Bibliografie 148 Anexa 1. Modelul de completare a documentaţiei de deviz 151 Anexa 2. Valoarea viitoare a unui leu, căpătat sau transferat la începutul perioadei de investire 160 Anexa 3. Valoarea actuală a unui leu, căpătat sau transferat la finele perioadei de investire 161
5

Anexa 4. Valoarea coeficientului de recalculare în preţurile anului 1991 162 Anexa 5. Dinamica preţurilor în construcţii 162 I. RESURSELE ÎNTREPRINDERII 1. Mijloacele fixe 1.1. Clasificarea şi structura mijloacelor fixe Pentru realizarea oricărui proces de producţie sunt necesare resurse, şi anume: resurse tehnice, resurse materiale, forţa de muncă (resurse umane). Resursele tehnice reprezintă prin sine active materiale pe termen lung (fondurile fixe). Active materiale pe termen lung – sunt active care îmbracă o forma fizică naturală, au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii sau se află în procesul creării şi nu sunt destinate vînzării. Metodica de contabilizare a activelor materiale pe termen lung este reglementată de SNC 16 “Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”. Fondurile fixe – reprezintă totalitatea valorilor materiale, care au durata îndelungată de funcţionare utilă. Mijloacele fixe – reprezintă exprimarea bănească a fondurilor fixe. Mijloace fixe sunt active materiale (mijloace de muncă), al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie (1000 lei) şi care sunt prevăzute pentru utilizare pe o durată mai mare de un an în activităţile de producere, comerciale şi de altă natură. Clasificarea mijloacelor fixe, precum şi duratele de funcţionare utilă a fiecărei familii de mijloace fixe sunt prezentate în Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM nr.338 din 21.03.2003 (MO nr.6266 din 04.04.2003) /19/.
6

Spre deosebire de activele materiale - activele nemateriale reprezintă active nepecuniare, care nu au formă materială, controlate de întreprindere şi utilizate mai mult de un an în activităţile de producere, comerciale şi de altă natură, precum şi pentru darea în folosinţă persoanelor fizice şi juridice (brevete, licenţe, embleme comerciale, know how, programe informatice, drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung, drepturi de autor etc.). Indiferent de valoare, mijloacele fixe cuprind maşinile şi uneltele agricole, animalele adulte de lucru şi cele productive, instrumentele şi mecanismele de construcţie. Obiectele se consideră incluse în componenţa mijloacelor fixe din momentul punerii lor în funcţiune în baza documentelor perfectate în modul cuvenit. Unitatea de evidenţă a mijloacelor fixe este obiectul de inventar. Mijloacele fixe se clasifică în: - mijloace fixe productive; - mijloace fixe cu destinaţie neproductivă. Mijloacele fixe productive participă în procesul de producţie şi se împart în două grupe: - pasivă (clădiri productive, edificii etc.); - activă (utilaj, maşini, mijloace de transport, inventar, instrument etc.). Mijloacele fixe productive active joacă un rol predominant în eficienţa utilizării mijloacelor fixe productive. Mijloacele fixe cu destinaţie neproductivă participă la deservirea salariaţilor întreprinderii (case de locuit, obiecte cu destinaţie medicală şi social-cuturală). În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale mijloacele fixe se împart în următoarele grupuri: 1. Clădiri Clădiri se consideră construcţiile arhitecturale destinate pentru crearea condiţiilor de muncă, de trai, de deservire social7

culturală a populaţiei şi a condiţiilor de depozitare a valorilor materiale. Clădirile se împart în clădiri construite din: - beton armat cu rezistenţă sporită; - blocuri de piatră cu mortar din ciment; - cărămidă arsă, piatră cioplită, blocuri din călcar tăiat; - blocuri uşoare fără schelet; - lemn, argilă etc. 2. Construcţii speciale După destinaţie şi modul de utilizare construcţiile speciale se împart în : - construcţii subterane (pereţi-sprijin, tuneluri şi canale, fîntîni, sonde etc.); - construcţii în formă de rezervoare (rezervoare pentru depozitarea produselor petroliere, turnuri de apă etc.); - construcţii terestre (drumuri auto şi căi ferate, terenuri sportive, estacade etc.); - construcţii de înălţime (coşuri de fum, antene etc.); - construcţii hidrotehnice (baraje, canale de navigaţie etc.); - alte construcţii. 3. Instalaţii de transmisie Instalaţii de transmisie se consideră instalaţiile cu ajutorul cărora se realizează transportul de energie electrică, termică sau mecanică, precum şi transportul de informaţie, de substanţe lichide, gazoase etc.(cabluri de curent electric, gazoducte, apeducte, canalizări). 4. Maşini şi utilaje, inclusiv: - maşini şi unelte de forţă; - maşini şi unelte de lucru; - aparate şi instalaţii de măsurare; - tehnica de calcul; - alte maşini şi utilaje, inclusiv automate. 5. Mijloace de transport
8

Mijloace de transport sunt mijloacele fixe care servesc la transportarea călătorilor şi mărfurilor, care înclud: - transport feroviar; - transport auto; - transport aerian; - transport naval. 6. Unelte şi scule, inventar de producere şi gospodăresc Unelte şi scule sunt mijloacele de muncă manuale şi mecanizate. 7. Animale de producţie şi reproducţie Acest grup cuprinde animalele de muncă, animalele de reproduţie. 8. Plantaţii perene Plantaţii perene reprezintă plantaţiile artificiale perene, indeferent de vârstă. La ele se raportă: - plantaţiile de pomi fructiferi de toate speciile; - plantaţiile viticole; - spaţiile verzi şi plantaţiile decorative; - gardurile vii; - plantaţiile din grădinile botanice. 9. Alte mijloace fixe La alte mijloace fixe se raportă: fondurile de carte, valorile muzeale, animalele parcurilor zoologice şi circurilor etc. 10. Cheltuieli capitale pentru ameliorarea terenurilor Din această categorie fac parte cheltuielile ce nu au caracter de inventar, cele prevăzute pentru realizarea măsurilor tehnico-culturale de ameliorare de suprafaţă a terenurilor cu destinaţie agricolă, efectuate din contul investiţiilor capitale (nivelarea terenurilor, defrisarea terenurilor pentru arătură, curăţirea cîmpurilor de pietre şi bolovani, curăţirea bazinelor de apă etc.).
9

1.2. Evaluarea mijloacelor fixe Evaluarea mijloacelor fixe este necesară pentru planificarea valorii lor, determinarea corectă a uzurii lor, precum şi pentru calculul indicatorilor eficienţei utilizării mijloacelor fixe. Se disting diferite tipuri de valoare a mijloacelor fixe: valoare de întrare, valoare de bilanţ, valoare corectată, valoare reevaluată, valoare rămasă. Obiectul constatat drept activ este evaluat la valoarea de intrare a acestuia. Valoarea de intrare a obiectului activelor materiale pe termen lung constă din valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale şi taxele pentru import, impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legislaţie, cheltuieli de aducere a activului achiziţionat în starea de lucru pentru utilizarea previzibilă a lui. Cheltuieli de aducere a activului în starea de lucru cuprind: - cheltuielile pentru pregătirea terenului de construcţie; - cheltuielile de transport şi achiziţionare; - cheltuielile de montaj, instalare; - cheltuielile de salarizare a specialiştilor, de exemplu, a arhitecţilor şi inginerilor. Valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe reprezintă valoarea de intrare (Vin), corectată cu uzura acumulată (Ua). La data întocmirii bilanţului contabil activele materiale pe termen lung sunt evaluate după valoarea de bilanţ (Vb) : Vb = Vin - Ua, (1)

Valoarea corectată a mijloacelor fixe reprezintă valoarea mijloacelor fixe, determinată după efectuarea investiţiilor capitale ulterioare în cazul ameliorării stării activelor.
10

Valoarea reevaluată reprezintă valoarea activelor materiale determinată ca urmare a reevaluării acestora (valoarea activelor materiale pe termen lung, create (procurate) în anii trecuţi, iar evaluate în preţuri curente). Valoarea rămasă – suma netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile), pe care întreprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a activului (subansamblurile, piese de completare, elemente de construcţii, noduri utilizabile etc). 1.3. Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe Durata de funcţionare utilă este durata de utilizare, în ani, a activului respectiv, în decursul căreia în rezultatul exploatării activului se obţine un avantaj economic. Pentru mijloacele fixe şi activele nemateriale aflate în posesia întreprinderilor şi neamortizate integral pînă la data întrării în vigoare a Catalogului, durata de funcţionare utilă rămasă, în ani, se va determina cu ajutorul formulei (2): DR = (1 – DC / DV) x DN , (2)

în care: DR – durata de funcţionare utilă rămasă, ani; DC – durata de funcţionare consumată pînă la întrarea Catalogului în vigoare, ani; DV - durata de funcţionare utilă în conformitate cu politica de contabilitate stabilită anterior de către întreprindere, ani; DN - durata de funcţionare utilă stabilită de Catalogul, ani. Exemplu: O clădire administrativă are o durată normală de funcţionare, fixată conform politicii de contabilitate, de 83 ani şi se află în exploatare de 46 ani. Durata ei de funcţionare utilă, conform datelor Catalogului, constituie DN = 40 ani. În acest caz, durata normală de exploatare utilă rămasă va fi: DR = (1 – 46 / 83) x 40 = 17,83 ani.
11

Agenţii economici stabilesc în mod independent durata de funcţionare utilă a unui obiect sau a unui grup de obiecte omogene nou achiziţionate, create cu forţele proprii sau supuse reparaţiei capitale. Ea se stabileşte în momentul punerii acestor obiecte în funcţiune, ţinînd cont de durata de funcţionare utilă, prevăzută de Catalog . Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe poate fi sporită sau redusă cu pînă la 25 % din durata stabilită în Catalog. Această decizie se ia de către întreprinderi în funcţie de intensitatea şi condiţiile de exploatare a activului. Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe poate fi sporită în cazul în care: - intensitatea exploatării activului este mai mică decât în două schimburi; - activul a fost reparat în scopul prelungirii duratei lui de funcţionare, dar cel mult până la 25 % din durata stabilită în Catalog. Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe poate fi redusă în cazul : - în care intensitatea exploatării activului este mai mare decât în două schimburi; - exploatării activului în condiţii nocive în comparaţie cu cele normale, care cauzează coroziunea lui sporită, uzura fizică accelerată etc.; - uzurii morale (învechirii) a activelor, în special a maşinilor şi utilajelor tehnologice. Aceasta poate fi consecinţa diminuării cererii la mărfurile şi serviciile, schimbării tehnologiei de producere etc. Pentru argumentarea duratei de funcţionare utilă a activelor care nu sunt indicate în Catalog se poate utiliza experienţa proprie a întreprinderii sau organizaţiei de exploatare a activelor similare, experienţa altor întreprinderi. Durata de exploatare a mijloacelor fixe de peste 25 % din durata de funcţionare utilă, stabilită conform Catalogului,
12

exploatarea cărora prezintă pericol pentru viaţa, sănătatea şi mediul ambiant (mijloace de transport rutier, feroviar, aerian, naval, maşini de construcţie şi de gospodărie comunală, maşini de ridicat etc.), poate fi majorată numai în baza avizului organelor naţionale de atestare competente. Cheltuielile pentru reparaţia curentă sau exploatarea mijloacelor fixe se efectuează pentru a păstra sau a restabili posibilitatea obţinerii de la acestea a avantajelor economice viitoare în proporţiile determinate la achiziţionare. De exemplu, cheltuielile pentru asistenţa tehnică şi reparaţiile curente la clădiri şi utilaje sunt destinate păstrării şi nu sporirii avantajelor economice evaluate iniţial. De aceea acestea sunt reflectate drept consumuri sau cheltuieli ale perioadei în care au apărut. Reparaţia capitală a mijloacelor fixe se efectuează pentru menţinerea acestora în stare de lucru normală sau în scopul măririi duratei de funcţionare utilă în comparaţie cu durata stabilită la constatarea iniţială. Dacă în urma reparaţiei capitale a obiectului nu creşte productivitatea acestuia sau durata de funcţionare utilă, cheltuielile pentru aceste reparaţii se consideră drept consumuri sau cheltuieli ale perioadei, adică se trec la cheltuielile curente. Dacă în urma reparaţiei capitale durata de exploatare utilă a obiectului se măreşte, atunci cheltuielile pentru această reparaţie se consideră ca investiţii capitale (se capitalizează) şi se trec la majorarea valorii obiectului reparat. 1.4. Uzura mijloacelor fixe Uzura mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematică a valorii uzurabile a mijloacelor fixe în decursul duratei de funcţionare utilă. Distingem uzura fizică şi uzura morală. Durata fizică de serviciu este perioada calculată pentru uzura fizică a activului, inclusiv perioada până când devine inutilizabil.
13

Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la întreprindere poate fi mai scurtă decât durata fizică de serviciu. Uzura morală a activelor are loc odată cu schimbarea tehnologiei producţiei sau perfecţionarea acesteea, modificarea cererii pieţei la produsele fabricate, serviciile prestate, precum şi în urma restricţiilor juridice. Suma uzurii unităţii mijloacelor fixe este repartizată sistematic pe toată durata de funcţionare utilă. Metoda de calculare utilizată trebuie să reflecte modelul, schema, conform căreia întreprinderea obţine un avantaj economic din utilizarea activului. Uzura mijloacelor fixe este inclusă în componenţa costului producţiei (serviciilor, lucrărilor), şi anume, în componenţa consumurilor indirecte. La calcularea uzurii activului pot fi aplicate diverse metode: - metoda casării liniare; - proporţional volumului produselor (serviciilor); - metoda soldului degresiv; - metoda degresivă cu rata descrescătoare; - în scopuri de impozitare. Metoda casării liniare conduce la defalcări uniforme pe toată durata de funcţionare utilă a activului. Suma uzurii (U) se calculează prin înmulţirea valorii uzurabile (MF) cu norma uzurii a activului (Nuz): U = (MF x Nuz ) : 100, (3) Calculul uzurii activului prin metoda casării liniare este prezentat în tab.1. Tabelul 1 Calculul uzurii activului prin metoda casării liniare Anii 0 1 Valoarea de intrare 60000 60000 Uzura anuală (19 %) 11400
14

Uzura acumulată 11400

Valoarea de bilanţ 60000 48600

2 3 4 5

60000 60000 60000 60000

11400 11400 11400 11400

22800 34200 45600 57000

37200 25800 14400 3000

Casarea valorii amortizabile a activului proporţional volumului produselor (serviciilor) prevede trecerea la consumuri şi cheltuieli a sumei uzurii în funcţie de volumul produselor fabricate. La utilizarea metodei soldului degresiv mărimea uzurii calculate pe toată durata de funcţionare utilă a activului se micşorează permanent. Ca varietate a metodei soldului degresiv este metoda degresivă cu rata descrescătoare, care prevede calculul uzurii în primii 3-4 ani, utilizând norma de uzură sporită (dar nu mai mult de 2 ori); pentru perioada de funcţionare rămasă calculul uzurii se efectuează utilizând normele reduse de uzură. Exemplu. Costul utilajului constituie 300 mii lei; durata de funcţionare utilă este de 8 ani; norma uzurii – 12,5 %. În primii 3 ani se aplică norma sporită de uzura – 15 %. În următoarele 5 ani se aplică norma de uzură 11 %. Uzura anuală va constitui: în fiecare din primii trei ani: Ua = 300 x 0,15 = 45 mii lei; în fiecare din următorii 5 ani: Ua = 300 x 0,11 = 33 mii lei. Calculul uzurii în scopuri de impozitare se efectuează în corespundere cu Codul Fiscal. Sunt prevăzute 5 categorii de proprietate; norma uzurii este stabilită, respectiv: 5 %, 8 %, 10 %, 20 %, 30 %. Atribuirea fiecărei unităţi a mijloacelor fixe la categoria respectivă de proprietate se efectuează cu formula (4): CP = 200 : T , în care: CP – categoria de proprietate, %; 200 – constanta, ani;
15

(4)

T - durata de funcţionare utilă a activului, ani (Anexa 1 la Catalog). Exemplu. Întreprinderea a construit şi a dat în exploatare o clădire, a procurat un tractor cu şinele şi un computer. Conform datelor Catalogului, durata de funcţionare utilă a acestor obiecte este, respectiv, de 40 ani, 8 ani şi 3 ani. Valoarea criteriului de atribuire la categoriile de proprietate (CP) a mijloacelor fixe susnumite va constitui, respectiv, 200:40 = 5 %; 200:8 = 25 %; 200:3 = 66,7 %. Reieşind din rezultatele obţinute, clădirea se atribuie la categoria de proprietate 1 cu norma de uzură 5 %. Pentru tractor – categoria de proprietate 5 cu norma de uzură de 30 %. Computerul, de asemenea, se atribuie la categoria de proprietate 5 cu norma de uzură de 30 %. 1.5. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre mărimea efectului obţinut şi mărimеa efortului depus şi se concretizează în creşterea mai rapidă a rezultatelor obţinute faţă de efortul depus. În practica analitică eficienţa utilizării mijloacelor fixe de producţie se determină cu ajutorul următorilor indicatori calitativi: 1) Randamentul mijloacelor fixe (Rmf) care se determină ca raportul dintre volumul producţiei fabricate şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie; acesta poate fi calculat prin formula (5): VPF Rmf = , (5) MF în care: VPF - volumul producţiei fabricate; ___ MF - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie.

16

2) Capacitatea mijloacelor fixe (Cmf) care este un indicator invers proporţional cu randamentul mijloacelor fixe şi reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie ce revine la un leu producţie fabricată (formula 6):

MF , (6) VPF 3) Inzestrarea muncii cu mijloace fixe (Imf) care reflectă valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie ce revine la un muncitor (formula 7): MF I mf = , (7) N ms unde Nms - reprezintă numărul mediu scriptic al muncitorilor. Randamentul mijloacelor fixe este direct proporţional cu productivitatea medie a unui muncitor şi invers proporţional cu inzestrarea muncii cu mijloace fixe de producţie. Randamentul mijloacelor sporeşte numai în condiţiile cînd ritmul majorării productivităţii medii a unui muncitor va depăşi ritmul înzestrării muncii cu mijloce fixe de producţie. Cmf = 2. Mijloacele circulante ale întreprinderii 2.1. Componenţa şi sursele de formare ale mijloacelor circulante Mijloacele circulante sunt mijloace aflate în circulaţie în decursul fiecărui ciclu de producţie şi reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti, plasaţi în fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie. Fondurile circulante de producţie constau din:

17

rezerve de producţie – materiale de bază, elemente de construcţii, materiale auxiliare, obiecte de mică valoare şi scurtă durată; mijloace în procesul de producţie – producţia în curs de execuţie, cheltuielile perioadelor viitoare. Fondurile de circulaţie constau din: - mijloacele în calculele cu clienţi; - mijloacele băneşti pe contul de decontare; - mijloacele băneşti în casă. Spre deosebire de mijloacele fixe, mijloacele circulante: - participă doar într-un ciclu de producţie; - în decursul circuitului economic îşi transformă forma lor fizică iniţială; - îşi transferă pe deplin costul lor în produsul executat. Circuitul mijloacelor circulante reprezintă transformarea fizică consecutivă a resurselor financiare (capitalurilor), din sfera de circulaţie în sfera de producţie şi invers. Cu cât procesul de transformare a formei fizice a capitalurilor este mai rapid, cu atât riscul plasamentului financiar efectuat este mai mic şi cu atât se micşorează perioada de imobilizare a capitalurilor în active circulante. Din elementele fondurilor circulante fac parte şi obiecte de mică valoare şi scurtă durată. Acestea sunt mijloace de producţie ce costă până la 1000 lei şi au o durată de exploatare până la 1 an. Principalele surse de formare ale mijloacelor circulante sunt: 1) sursele proprii – fondul statutar, profitul şi uzura acumulată; 2) sursele împrumutate – datorii pe termen scurt. Datoriile sunt surse de finanţare externe, puse la dispoziţia întreprinderii de bănci, alte instituţii financiare, furnizori, terţi pentru care întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.
18

Datoriile pe termen scurt sunt cu termenul de achitare nu mai mare de un an şi includ: - datorii financiare sub formă de credite bancare şi împrumuturi primite; - datoriile comerciale sub formă de datorii faţă de furnizori şi faţă de alţi antreprenori; - datoriile calculate, sub formă de datorii faţă de personal, privind retribuirea muncii, datoriile privind asigurările. Mijloacele circulante proprii ale întreprinderii, aflate în circulaţie se numesc fondul de rulment (FR) şi se calculează ca diferenţa dintre totalul activelor curente (TAC) şi totalul datoriilor pe termen scurt (DTS), : FR = TAC – TDS , 2.2. Eficienţa utilizării mijloacelor circulante Pentru evaluarea eficienţei utilizării mijloacelor circulante se folosesc următorii indicatori: 1) coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante (9): Kr = unde: V , MC (9) (8)

V - volumul anual al producţiei; MC – valoarea medie anuală a mijloacelor circulante. Acest indice caracterizează volumul producţiei întreprinderii ce revine unui leu al costului mijloacelor circulante. 2) durata medie a unei circulaţii (în zile) (10): 360 D= , (10) Kr
19

unde 360 – numărul zilelor pe an. Rezervele de bază pentru accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante sunt următoarele: - perfecţionarea sistemului de achitare pentru lucrările executate; - micşorarea rezervelor de producţie; - micşorarea volumului producţiei în curs de execuţie; - accelerarea ciclului de producţie.

3. Resursele umane ale întreprinderii 3.1. Efectivul de personal al întreprinderii Resursele umane reprezintă unul dintre factorii de bază în procesul de producţie. Orice activitate economică este imposibilă fără participarea resurselor umane. Insă munca se manifestă ca factor de producţie numai în stare activă, şi nu sub formă de resurse stocate. Personalul fiecărei firme poate fi clasificat, după funcţiile pe care le îndeplineşte, în următoarele grupe: personal productiv şi personal neproductiv. Personalul productiv include muncitorii, conducătorii şi specialiştii, funcţionarii. Personalul neproductiv include paznicii, pompierii, etc. In structura personalului total al firmelor, ponderea principală îi revine personalului productiv, inclusiv muncitorilor. Salariaţii firmei pot fi de asemenea grupaţi în funcţie de vechimea de muncă, după tipul şi nivelul calificării, nivelul de studii primite, după vârstă, sex etc. Structura salariaţilor firmei după diferite criterii oferă informaţii necesare perfecţionării managementului şi asigurării utilizării lor eficiente. Fiecare firmă este interesată în utilizarea eficientă a resurselor umane. Pentru asigurarea gestiunii eficiente a utilizării resurselor umane este necesar ca firma să dispună de datele
20

necesare cu privire la cantitatea forţelor de muncă, structura, dinamica lor etc. Resursele forţei de muncă a unei firme reprezintă totalitatea salariaţilor angajaţi prin contract de muncă. In numărul salariaţilor se includ atât persoanele prezentate la serviciu, cât şi cele absente din diferite motive. Evident că la majoritatea firmelor numărul salariaţilor nu este constant. El se modifică pe baza concedierii unor salariaţi şi angajării altora. Calcularea şi evidenţierea corectă a numărului de personal constituie un factor important în utilizarea eficientă a resurselor umane. În acest scop se folosesc următorii indicatori: - numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi, Ns, care se stabileşte în corespundere cu lista personalului angajat la firmă la data respectivă; - numărul mediu scriptic al lucrătorilor, Ns, pe săptămână, pe lună, pe an), care se calculează prin împărţirea sumei numărului scriptic pe toate zilele calendaristice la numărul total al zilelor calendaristice în intervalul respectiv. Pentru zilele de odihnă numărul scriptic al lucrătorilor este egal cu numărul lor în ziua precedentă. Numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi, Nef, se determină ca numărul celor prezenţi la serviciu în fiecare zi. Numărul mediu efectiv al lucrătorilor, Nef, pe o perioadă oarecare, se calculează prin împărţirea sumei numărului lucrătorilor prezentaţi zilnic la serviciu la numărul zilelor lucrătoare. In unele zile, numărul scriptic şi numărul efectiv al lucrătorilor nu corespund, deoarece unii lucrători, din diferite motive, nu se prezintă la serviciu. De aceea, nici numărul mediu scriptic nu corespunde întotdeauna cu numărul mediu efectiv pe una şi aceeaşi perioadă. Raportul dintre aceşti doi indicatori reprezintă
N ef

coeficientul prezentării personalului la lucru: K
21

pl

− = N . Prin s

urmare, indicatorul respectiv reprezintă gradul de utilizare a personalului scriptic. Schimbările în numărul mediu scriptic al lucrătorilor unei firme au loc în urma angajării unor persoane noi şi concedierii altora. In scopul caracterizării calităţii gestionării personalului, este necesar nu numai să evidenţiem numărul celor concediaţi şi al celor angajaţi pe fiecare perioadă, ci şi să calculăm unii indicatori ce caracterizează intensitatea circulaţiei personalului. Doar este bine ştiut că stabilitatea personalului firmei este un factor pozitiv în asigurarea creşterii economice stabile. 3.2. Fundamente teoretice privind salarizarea 3.2.1. Conţinutul şi definirea recompenselor Totalitatea veniturilor materiale şi băneşti, a înlesnirilor şi avantajelor prezente sau viitoare, determinate direct sau indirect de activitatea desfăşurată de angajat reprezintă recompensa angajatului. Plata reprezintă un element al recompensei care se concretizează în sume de bani primite de angajaţi. Distingem recompense directe şi indirecte.  Recompensele directe includ veniturile pe care angajaţii le primesc pentru activitatea îndeplinită şi rezultatele obţinute, fiind concretizate în salarii de bază, sporuri şi stimulente. Salariul de bază reprezintă principala recompensă directă pentru salariaţi, exprimată în bani, pe care firma o plăteşte în schimbul muncii prestate. Salariul de bază se stabileşte sub forma de salarii tarifare pentru muncitori şi salarii ale funcţiei pentru funcţionari, specialişti şi conducători pentru munca executată în conformitate cu normele de muncă stabilite potrivit calificării, gradului de pregătire profesională şi competenţei angajatului. Mărimea salariului de bază este calculată în funcţie de următoarele variabile: - puterea economico-financiară a firmei;
22

restricţiile legislative; politica salarială a firmei; - piaţa muncii. Sursa de plată a salariului pentru angajaţii din sectorul real o constituie o parte din venitul obţinut din activitatea economică a întreprinderii. Pentru angajaţii din sectorul bugetar sursele de plată a salariului sunt mijloacele aprobate acestora în buget. Sporul reprezintă suma plătită salariatului pentru a-l atrage şi reţine la locul de muncă. Fiecare întreprindere, în funcţie de specificul activităţii, stabileşte în comun acord cu sindicatele propriul sistem de sporuri şi premii precum şi normele acestora, în procente faţă de salariul tarifar sau în sume fixe. Stimulentele angajaţilor pot fi structurate pe trei niveluri: individuale, de grup şi organizaţionale. Stimulentele individuale. Această categorie de stimulente realizează legătura directă între performanţele fiecărui angajat şi recompensa obţinută. Formele de stimulare individuală vizează acele laturi ale activităţii, care pot evidenţia contribuţia individului la activitatea organizaţiei, fiind în concordanţă cu dorinţele acestuia. Pentru ca stimulentele individuale să-şi atingă scopul sunt necesare cel puţin următoarele condiţii: - angajaţii să dorească să fie plătiţi mai bine; - efortul suplimentar să ducă la rezultate suplimentare; - standartele de calitate să poată fi măsurate şi menţinute; - întărzierile şi întreruperile în proces să poată fi controlate.

-

23

Formele principale de stimulare individuală sînt: salariul pe bucată; salariul unitar diferenţiat; comisionul; premiul. Salariul pe bucată este utilizat la acele locuri de muncă unde există o legătură directă între salariul executantului şi cantitatea de produse realizate. Pentru ca această formă de stimulare să fie reuşită, este necesar să existe o dependenţă directă între efortul individual şi numărul de produse realizate, precum şi o normare corectă a muncii. Salariul unitar diferenţiat. Angajaţii sunt plătiţi în mod diferenţiat – în raport cu cantitatea de produse realizate, salariile fiind în creştere, pe măsura sporirii productivităţii. Această modalitate de plată este justificată de faptul că prin creşterea cantităţii realizate scad cheltuielile indirecte. Comisionul reprezintă stimulentul individual, calculat ca procent din vînzări. În prima formă, comisionul direct reprezintă salariul angajatului care constituie un anumit procent din vînzări. A doua formă este constituită din salariu plus comision. În acest caz comisionul constituie un supliment la salariul de bază, care se atribuie pentru îndeplinirea unui anumit minim de realizări. Premiul reprezintă ca şi sporurile o parte variabilă în sistemul de salarizare. Se acordă angajaţilor pentru activităţi şi rezultate deosebite. De obicei, se premiază invenţiile şi realizările tehnice deosebite, rezultatele valoroase reflectate în profituri suplimentare. Stimulentele de grup – reprezintă cele mai utilizate forme de recompensare, deoarece stabilesc legătura directă între individ şi firmă, nu întotdeauna individul îşi poate manifesta capacitatea pentru realizarea unei performanţe avînd nevoia unei cooperări. Pentru ca stimularea de grup să fie cît mai eficientă sunt necesare următoarele condiţii: • grupurile să nu fie prea mari, pentru ca individul să simtă uşor efectul pe care îl are munca lui asupra rezultatului grupului;
24

să existe o reală interdependenţă între indivizii din grup, care să-i convingă pe aceştia de importanţa cooperării. De regulă, aceste contradicţii apar între echipele de pe fluxul tehnologic sau între echipele, care urmăresc obiective diferite. Stimulentele la nivelul organizaţiei includ toţi angajaţii , fiind acordate în funcţie de rezultatele financiare obţinute de organizaţie. Principalele modalităţi de recompensare a întregului personal sunt: • distribuirea veniturilor în timpul anului. Salariaţii pot fi recompensaţi periodic sub formă de premii; • distribuirea unei părţi din profit la sfîrşitul anului. Această formă de stimulare este cea mai cunoscută şi mai aşteptată de angajaţi; această distribuire este efectuată deobicei (în preajma sărbătorilor de iarnă). O cotă din profitul firmei este destinată stimulării angajaţilor sub formă de premii. Multe firme practică păstrarea acestor venituri în conturile personale ale angajaţilor pentru o anumită perioadă, de obicei 3-5 ani. • posibilitatea angajaţilor de a cumpăra acţiunile firmei la preţuri avantajoase. Această formă este avantajoasă pentru ambele părţi: pe de o parte, firma îşi măreşte capitalul, pe de altă parte, angajatul obţine la sfîrşitul anului dividende. În cazul unei firme performante, prin realizarea acestor acţiuni, angajatul poate cîştiga.  Recompensele indirecte reprezintă facilităţile acordate personalului, atît în perioada angajării, cît şi după aceea, datorită statutului de angajat. În practica managerială, un rol tot mai important, în sistemele de stimulare şi recompensare a personalului, este atribuit recompenselor indirecte. Diversitatea recompenselor indirecte depinde, în mare măsură, de politica promovată de firmă privind stimularea şi recompensarea personalului.
25

Principalele forme de recompensare indirectă, utilizate cel mai frecvent în practica managerială sunt:  timpul liber. Angajaţii au nevoie de timp pentru a-şi reface capacitatea de muncă şi pentru a-şi satisface anumite necesităţi spirituale. Timpul liber, la rîndul său, poate fi reprezentat sub următoarele forme: Durata limitată de lucru. Pentru crearea unor condiţii normale de muncă, este utilizată durata de 8 ore/zi, 5 zile/săptămînă, cu zile de odihnă la sfîrşitul săptămînii – sîmbătă şi duminică; Sărbătorile legale. În afara zilelor de odihnă de la sfîrşitul săptămînii, în timpul anului există zile cu semnificaţie deosebită (Ziua Independenţei, Anul Nou, Crăciunul etc.) în care nu se lucrează; Concediul de odihnă. În afară de zilele de odihnă de la sfîrşitul săptămînii de muncă, angajaţii au dreptul la un concediu anual de odihnă plătit. În RM, concediul anual de odihnă se acordă salariaţilor pe o durată de cel puţin 24 zile lucrătoare. În primul an, concediul se acordă după expirarea a unsprezece luni de muncă neîntreruptă la întreprindere. Concediul fără plată. Este acordat angajaţilor pentru rezolvarea problemelor personale, fără perderea dreptului de angajat. Concediul fără plată se acordă cu ocazia unor evenimente de familie sau personale.  facilităţi de ameliorare a condiţiilor de trai. Firma este interesată în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a angajaţilor săi. Pentru realizarea acestui obiectiv firma amenajează săli de odihnă, acordă spaţii locative angajaţilor.  alte elemente de protecţie socială aplicate în unele întreprinderi vizează: acordarea unei mese gratuite tuturor angajaţilor; echipament de protecţie gratuită sau la preţ redus; automobilul firmei; cheltuielile pentru transport; asistenţă medicală gratuită; asigurarea pentru accidente etc.
26

Angajarea personalului reprezintă un act de voinţă reciprocă a celui ce angajează şi a celui angajat, concretizat prin încheerea unui contract individual de muncă în formă scrisă între aceştia şi prin care angajatul se obligă să presteze o activitate potrivit cerinţelor postului în care este încadrat, iar cel ce angajează să-i acorde drepturile salariale şi de altă natură, prevăzute în contractul individual de muncă pentru activitatea şi locurile de muncă respective, în condiţiile realizării sarcinilor, atribuţiilor şi răspunderilor corespunzătoare postului. Personalul este angajat în funcţie de necesităţi, determinate de volumul de activitate, pe baza normelor de muncă, a normativelor de personal şi a posibilităţilor financiare. În primul rînd, salariul reprezintă un element de cheltuieli primare care se situiază, de obicei, pe locul secund în totalul costului de producţie, imediat după cheltuielile pentru materii prime şi materiale. Ponderea salariului, în totalul cheltuielilor de producţie, variază de la o ramură la alta, în funcţie de gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie din ramura respectivă. În al doilea rînd, salariul reprezintă un element al costurilor variabile. Pentru orice întreprindere, fondul de salarii variază în raport cu volumul de producţii realizat. Variaţia fondului de salarii depinde atît de evoluţia volumului de producţie, cît şi de evoluţia productivităţii muncii. În cazul creşterii productivităţii muncii, majoritatea fondului de salarii pentru o producţie sporită se va realiza ca o rată descrescîndă şi, drept rezultat, va conduce la reducerea nivelului salariului pe unitate de produs şi, evident, la creşterea rentabilităţii. În al treilea rînd, luînd în consideraţie modul de calculare a costului de producţie, salariul reprezintă atît o cheltuială directă legată de activitatea de execuţie, cît şi o cheltuială indirectă legată de activitatea de conducere şi administraţie. În al patrulea rînd, salariul, ca element al costului de producţie, reprezintă o sursă de recuperare a consumului forţei de
27

muncă. Spre deosebire de restul cheltuielilor suportate de întreprindere, cheltuielile efectuate pentru plata salariului servesc ca unică sursă pentru refacerea forţei de muncă şi pentru întreţinerea familiilor salariaţilor. Analiza salariului, ca element al costului de producţie, se face cu scopul observării unor posibilităţi importante de reducere a nivelului salariului pe unitate de produs, ceea ce ar conduce astfel la creşterea rentabilităţii firmei. Cheltuielile suportate de către patron pentru forţa de muncă includ:  Salariul de bază care este completat în permanenţă cu diferite premii şi diferite plăţi în natură cu caracter atît individual, cît şi colectiv;  Sporurile atribuite salariaţilor în conformitate cu sistemul de sporuri practicat de întreprindere;  Plăţile pentru concediul de odihnă;  Contribuţiile la asigurările sociale şi protecţia socială;  Cheltuielile ce ţin de pregătirea profesională a personalului întreprinderii etc. 3.2.2. Principiile generale ale sistemului de salarizare Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane evidenţiază faptul că elaborarea oricărui sistem de salarizare trebuie să aibă în vedere următoarele principii generale: • la muncă egală, salariul egal; • principiul salarizării după cantitatea muncii; • principiu salarizării în raport cu pregătirea, calificarea şi competenţa profesională; • principiul salarizării după calitatea muncii;
28

principiul salarizării în funcţie de condiţiile de muncă;

 La muncă egală, salariu egal Acest principiu este enunţat în art. 23 al „Declaraţiei universale a drepturilor omului”, în care se arată că: „Toţi oamenii fără nici o descriminare, au dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală”. De asemenea în Legea salarizării a Republicii Moldova, art. 3 se precizează: “Salariul se stabileşte fără nici un fel de discriminare pe criterii de vîrstă, sex, apartenenţă de rasă şi naţională, confesiune şi stare materială”. Nivelul salariului fiind astfel determinat, aplicarea acestui principiu constituie cea mai bună garanţie a stabilirii unor salarii echitabile. Principiul salarizării după cantitatea muncii Acest principiu constă în aceea că volumul muncii executat de un salariat poate fi măsurat prin cantitatea de produse executate sau prin numărul de ore efectiv lucrate. Salarizarea în funcţie de numărul de ore efectiv lucrate este aplicată muncitorilor salarizaţi după timpul lucrat şi personalului administrativ, executiv şi de deservire generală. Salariile acestor categorii de personal rezultă din înmulţirea salariului tarifar orar la numărul de ore efectiv lucrat. În cazul neîndeplinirii sarcinilor de muncă, muncitorii salarizaţi pot fi sancţionaţi prin stabilirea unor salarii mai mici faţă de cele prevăzute în contractul colectiv de muncă.   Principiul salarizării în raport cu pregătirea, calificarea şi competenţa profesională Salarizarea în funcţie de nivelul de calificare profesională – impune stimularea personalului pentru ridicarea continuă a nivelului de pregătire, în folosul atît a personalului cît şi al
29

întreprinderii, deoarece cu cît calificarea profesională este mai înaltă, cu atît contribuţia personalului este mai substanţială, ceea ce justifică o salarizare mai înaltă. Angajatul cu un nivel de calificare superior produce o valoare superioară pentru firmă, şi deaceea patronul deseori trimite angajaţii la cursuri speciale de perfecţionare sau realizează unele forme de studiu în cadrul firmei. Principiul salarizării după calitatea muncii Deşi aplicarea principiului precedent al salarizării după calificare, satisface în marea majoritate a cazurilor şi cerinţelor cointeresării pentru prestarea unei munci superioare calitativ, este totuşi necesar să se pună accent deosebit pe construirea unui sistem de salarizare bazat pe stimularea muncii de calitate superioară, deoarece pot exista situaţii în care doi lucrători avînd aceeaş calificare, să dea rezultate diferite din punct de vedere al calităţii. Aplicarea principiului salarizării după calitatea muncii se reflectă în sistemul de salarizare prin prevederea diverselor modalităţi de premiere pentru rezultatele deosebite obţinute, ca, de exemplu, premii pentru realizarea pe perioade îndelungate de produse superioare calitativ sau a altor premii speciale pentru calitate.   muncă Principiul salarizării în funcţie de condiţiile de

În conceperea oricărui sistem de salarizare trebuie să se ţină seama şi de condiţiile în care se prestează munca, acordîndu-se salarii mai mari celor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de muncă mai grele, diferenţa de salarizare reprezentînd cheltuielile mai mari strict necesare refacerii sau reproducţiei forţei de muncă. Dacă munca respectivă nu va fi remunerată corespunzător, este evident faptul că ar scădea cointeresarea salariaţilor pentru efectuarea de munci grele şi foarte grele.
30

Greutatea muncii trebuie înţeleasă în sens larg, ca greutate relativă a muncii, constînd în deosebirile procesului concret al muncii, al intensităţii consumului de energie fizică şi nervoasă sau în condiţiile în care se desfăşoară acest proces, respectiv, a caracteristicilor mediului de muncă. 3.2.3. Forme şi sisteme de salarizare În general formele de salarizare pot fi clasificate după următoarele criterii: I. După posibilitatea măsurării cantităţii de muncă prestată deosebim: a) salarizarea în acord (măsurată prin cantitatea de produse executate) b) salarizarea după timpul lucrat (numărul de ore lucrate) II. După modul de organizare şi evaluare a rezultatelor muncii deosebim: a) salarizarea în acord individual b) salarizarea în acord global III. După modul influenţei muncitorului asupra rezultatelor muncii: a) salarizare în acord direct b) salarizarea în acord indirect Salarizarea în acord. Salarizarea în acord este raţional să fie folosită la acele sectoare de producţie şi tipuri de lucrări, unde este posibilă normarea muncii şi măsurarea rezultatelor în muncă, individuale sau colective. Aplicarea salarizării în acord necesită respectarea unor condiţii generale, a căror încălcare poate reduce simţitor eficienţa formei date de salarizare şi să cauzeze prejudicii producţiei:
31

normarea ştiinţifică fundamentată a muncii şi stabilirea tarifelor pe categorii de lucrători în strictă conformitate cu cerinţele indicatorilor tarifare de calificare; - organizarea corectă a evidenţei rezultatelor cantitative ale muncii care exclude diferite falsificări şi majorarea oficială a volumului lucrărilor executate; - efectuarea unui control riguros asupra calităţii lucrărilor efectuate; - organizarea raţională a muncii. În funcţie de condiţiile concrete de producţie şi de interesul pentru stimularea mai puternică a unor laturi cantitative sau calitative ale producţiei, se pot aplica diferite sisteme de salarizare în acord: Salarizarea în acord direct. Esenţa salarizării în acord direct constă în faptul că salariul cuvenit muncitorului se stabileşte pe bază de tarife pe unitate de produs sau lucrare. În general, tarifele pe unitate de produs sau lucrare se calculează în două moduri. În cazul în care se folosesc norme de producţie, salariul tarifar pe unitate se determină prin împărţirea salariului tarifar care corespunde categoriei lucrării la norma de producţie (formula 11): Sun = Sz / Np , (11) unde: Sz – salariul tarifar zilnic sau orar; Np – norma de producţie pe zi sau oră. În cazul folosirii normelor de timp, salariul tarifar pe unitate se calculează prin înmulţirea salariului tarifar care corespunde categoriei lucrării, cu norma de timp (formula 12): Sun = So * Nt , (12)

-

unde: So – salariul tarifar pe oră a muncitorului salarizat în acord.
32

Nt – norma de timp pentru o unitate de produs. Salariul efectiv lunar al muncitorului salarizat în acord direct se calculează după formula (13): Sl = ∑ Sun * Qn , (13)

în care:Sun – salariul tarifar pe unitate pentru fiecare tip de produs n; Qn – volumul efectiv pe fiecare tip de produs executat. Salarizarea în acord direct este destul de eficientă şi simplă. Aceasta poate fi înţeleasă de fiecare muncitor. În cazul acesta muncitorul vede legătura dintre salariul primit şi producţia fabricată; aceasta îi permite sporirea cointeresării pentru creşterea producţiei şi a performanţelor în muncă. Salarizarea în acord global. Este utilizată în cazul în care un colectiv de salariaţi preia spre execuţie unele produse sau lucrări exprimate în unităţi (tone, bucăţi, m.p). Cuantumul salariului se determină pe baza normelor de timp sau a producţiei şi a tarifelor existente pentru întregul complex de lucrări sau produse. Salariul stabilit prin contract se plăteşte integral după realizarea sau recepţionarea lucrărilor sau produselor contractate. În cazul producerii rebuturilor din vina muncitorilor, în procesul de executare a lucrărilor sau produselor, acestea sunt eliminate din timpul muncitorilor fără plată suplimentară. Salarizarea în acord indirect. Este aplicată pentru salarizarea muncitorilor auxiliari (lăcătuşi, mecanici, electricieni, etc.). muncitorii auxiliari au drept obiect de activitate deservirea locurilor de muncă ale muncitorilor de bază. Esenţa acestei sisteme de salarizare constă în faptul că mărimea salariului muncitorilor auxiliari depinde direct de
33

rezultatele muncii obţinute de muncitorii de bază. Deşi nu participă nemijlocit la transformarea obiectelor muncii, ei au o contribuţie deosebită ajutîndu-i pe aceştea, creîndu-le condiţii favorabile pentru desfăşurarea fără întrerupere a activităţii. Această salarizare se face proporţional cu nivelul mediu de îndeplinire a normelor de muncă de către muncitorii salariaţi în acord direct deserviţi. Principalul neajuns al salarizării în acord indirect constă în faptul că nu există o legătură directă între mărimea salariilor şi eforturile depuse de angajaţii auxiliari. Chiar şi în cazul îndeplinirii sarcinilor şi obligaţiunilor de muncă ei vor şti că mărimea salariilor depinde de îndeplinirea sarcinilor de muncă de către muncitorii de bază. Aceasta poate duce la demotivarea muncitorilor auxiliari privind îndeplinirea sarcinilor de muncă sau necesitatea schimbării locului de muncă. Salarizarea în acord progresiv. Se aplică în cazul cînd apare necesitatea sporirii volumului de producţie la unele produse. De fapt, necesitatea sporirii volumului de producţie apare ca rezultat al creşterii cererii pe piaţă la produse respective. Constă faptul că la un anumit nivel de realizare a sarcinilor de muncă dinainte stabilite tariful pe unitate de produs sau lucrare se majorează în anumite proporţii, această majorare se face în funcţie de nivelul de depăşire a sarcinilor de muncă şi se stabileşte după o scară specială. Perioada, pentru care se introduce salarizarea în acord progresiv se stabileşte pentru fiecare caz în parte de patronat, de comun acord cu sindicatele, ţinînd seama de necesităţile de producţie.

34

Salarizarea în acord colectiv. Este aplicată în cazul în care o anumită activitate nu se poate presta decît în colectiv. Această sistemă de salarizare prevede formarea cîştigului colectiv în funcţie de rezultatele comune în muncă ale echipei. Repartizarea salariului între membrii echipei de muncă se face pe baza coeficientului de participare la muncă. Coeficientul de participare la muncă se stabileşte în funcţie de complexitatea şi calitatea lucrărilor executate. Coeficientul este egal cu 1 şi poate fi majorat sau micşorat în funcţie de contribuţia fiecărui membru, el poate fi majorat pînă la 2,0 ca rezultat al îndeplinirii sau depăşirii sarcinilor de muncă şi poate fi micşorat pînă la 0 în cazurile neîndeplinirii sarcinilor de muncă. Coeficientul de participare la muncă nu se aplică asupra premiilor unice şi asupra sporurilor pentru munca prestată în condiţii nefavorabile, în timp de noapte, munca prestată în zilele de odihnă şi sărbătoare etc. Salarizare în regie (după timpul lucrat) Este cea mai simplă şi cea mai veche formă de salarizare. Salariul angajatului se calculă după timpul lucrat efectiv în care s-a prestat munca. Salarizarea este strict proporţională cu timpul efectiv lucrat şi nu este influenţată de producţia obţinută. Această salarizare se aplică pentru remunerarea personalului de conducere, specialiştilor şi funcţionarilor care desfăşoară activităţi administrative în întreprindere. De asemenea, se aplică la locurile de muncă, unde calitatea produselor prezintă mai mare importanţă decît cantitatea lor. În asemenea cazuri salarizarea este mai ridicată, întrucît muncitorul lucrează atent la calitate ne fiind prestat de timp. În afară de situaţiile menţionate, salarizarea după timpul lucrat poate fi aplicată în cazurile în care: - productivitatea muncii nu poate fi măsurată cu exactitate; - munca nu poate fi normată pentru a se stabili exact timpul necesar pentru executare;
35

- lucrările care se efectuează prezintă grad înalt de pericol; - evidenţa producţiei pe fiecare angajat este dificil de controlat sau ar fi prea costisitoare. Salarizarea după timpul lucrat are atît avantaje cît şi dezavantaje. Principalele avantaje sunt: - salariul se calculă foarte simplu şi este uşor de înţeles; - salariaţii au mai multă siguranţă în salariul pe care îl primesc deoarece aceasta nu variază direct proporţional cu volumul de producţie; - se reduc cheltuielile administrative pentru calcularea şi contabilizarea salariului. Dezavantajele principale ale salarizării după timpul lucrat sunt: - nu stimulează muncitorii pentru sporirea volumului de producţie şi a performanţelor în muncă; - salariile sunt calculate uniform pe categorii de calificare fără a lua în consideraţie iniţiativa şi performanţele individuale; - există tendinţa de încetinire a ritmului de muncă în condiţiile unei supravegheri neeficiente; - salariile angajaţilor salariaţi după timpul lucrat sunt inferioare faţă de cele ale angajaţilor salariaţi în acord etc. După perioada de timp pentru care se stabileşte salariul tarifar salarizarea în regie poate fi: orară, zilnică şi lunară. În cazul salarizării pe oră, salariul se calculează pe baza salariului tarifar orar al muncitorului şi numărul efectiv de ore lucrate de acesta în perioada respectivă (formula 14): S t = S 0 * T0 , (14)

unde: St – salariul total; S0 – salariul tarifar pe oră; T0 – numărul de ore efectiv lucrate în perioada respectivă.

36

În cazul salarizării zilnice salariul muncitorului se calculează pe baza salariului tarifar zilnic şi a numărului efectiv de zile lucrate (formula 15): Stot = Sz * Tz , (15)

unde: Stot – salariul total; Sz – salariul tarifar zilnic; Tz – numărul de zile efectiv lucrate în perioada respectivă. În cazul salarizării lunare, salariul se calculează după relaţia (16): Stot = (St / Tg) * Tef , (16)

unde: St – salariul tarifar lunar al angajaţilor; Tg – timpul prevăzut de programul de muncă în luna respectivă; Tef – timpul lucrat efectiv în luna respectivă. Angajaţii salariaţi după timpul lucrat beneficiază, în afară de salariul cuvenit, de premii, care sunt acordate pentru îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor de muncă. Salarizarea după timp cu randament controlat. Acest sistem de salarizare a apărut în condiţiile producţiei moderne de masă care presupune organizarea muncii la bandă, supravegherea şi controlul proceselor de producţie care au loc în instalaţii. Muncitorii care lucrează la astfel de locuri de muncă sunt grupaţi în trei categorii: muncitori în formare, muncitori cu nivel mediu de calificare, muncitori cu nivel superior de calificare. Aplicarea unui asemenea sistem de salarizare impune efectuarea unui control al randamentului colectiv, urmărindu-se concomitent şi randamentul individual al acelora care se constată variaţii de randament importante sau se află la limita inferioară a
37

clasei de încadrare. Atît randamentul colectiv cît şi randamentul individual se determină în funcţie de îndeplinirea volumului de produse şi lucrări într-o anumită perioadă de timp. Practicarea salarizării după timp cu randament controlat este condiţionată de existenţa unei metodologii bazate pe criterii clare privind încadrarea în fiecare din cele trei categorii de muncitori. 3.2.4. Sistemul de sporuri şi premii În afară de salariul de bază, salariaţii beneficiază şi de anumite sporuri la salariu care se stabileşte prin contractul colectiv de muncă. Fiecare întreprindere stabileşte propriul sistem de sporuri şi premii, precum şi normele acestora, în procente faţă de salariul tarifar sau în sume fixe. Spor pentru intensitatea muncii: este acordat muncitorilor pentru ritmul încordat al muncii. Patronii în comun cu sindicatele acordă muncitorilor angajaţi la aceste locuri de muncă spor pentru intensitatea muncii, mărimea căruia constituie 30% din salariul tarifar. Intensitatea muncii nu poate fi similară pentru toate locurile de muncă şi poate să difere în funcţie de gradul de automatizare a locurilor de muncă, tipul muncii etc. Avînd în vedere că faptul că intensitatea muncii diferă, este necesar o diferenţiere pe trepte, a sporului, în funcţie de gradul de intensitatea muncii. Aceasta, la rîndul său este foarte dificil de stabilit. În criteriul după care se poate stabili gradul de intensitate a muncii poate servi volumul de produse şi lucrări realizate. Însă nici acest criteriu nu poate fi considerat cel mai adevărat, deoarece îndeplinirea volumului de produse sau lucrări nu depinde numai de intensitatea muncii angajatului ci şi de alţi factori: vîrsta, starea sănătăţii, vechimea în muncă etc. Spor pentru orele lucrate suplimentar peste programul normal de muncă: munca prestată este programul normal de muncă şi poate avea un interes dublu, atît pentru patron cît şi pentru
38

angajaţi. Pe de o parte patronul solicită ca angajaţii să lucreze suplimentar peste programul normal de muncă în vederea: - realizării volumului de produse într-un termen mai scurt faţă de cel planificat; - prevenirii sau înlăturării unor situaţii care ar putea provoca degradarea sau distrugerea materiilor prime, materialelor şi produselor; - recuperării restanţelor la produsele pe care le are în fabricaţie întreprinderea din lipsa de materii prime, energie etc. Pe de altă parte angajatul, fiind conştient de faptul că orice oră lucrată suplimentar peste programul normal de muncă şi este remunerat cu salariu suplimentar, sunt interesaţi a lucra suplimentar peste programul normal de muncă în vederea sporirii veniturilor salariale. Utilizarea muncii peste programul normal de muncă şi poate aduce unele prejudicii întreprinderii, sau poate cauza unele îmbolnăviri ale personalului, cu consecinţe economice negative pentru întreprindere. În vederea evitării unor asemenea consecinţe, este necesar de reglamentat prin lege numărul de ore care pot fi lucrate suplimentar. Stabilirea unui plafon maxim, lunar sau anual, de ore suplimentare care poate reduce într-un fel, cazurile de îmbolnăvire a angajaţilor, precum şi alte prejudicii de ordin economic aduse întreprinderii. În general primele două ore lucrate suplimentar se plătesc în plus cu cel puţin 50% din salariul unitar pe unitate de timp, pentru orele lucrate suplimentar în mărime de 100% din salariul tarifar. Spor pentru munca prestată în timp de noapte: conform codului muncii a Republicii Moldova munca în timp de noapte este considerată aceea care se prestează în intervalul cuprins între orele 22 şi 6. Mărimea sporului constituie 50% din salariul de bază şi se calculează în raport cu numărul de ore prestate noaptea. De fapt, patronii sunt cei interesaţi pentru folosirea muncii în timp de noapte, deoarece aceasta duce la:
39

- mărirea volumului de producţie în vederea satisfacerii cererii pe piaţă a acestui produs; - optimizarea procesului de producţie; - utilizarea mai eficientă a investiţiilor capitale, în special a încăperilor etc. În acelaşi timp, munca prestată în timp de noapte provoacă unele prejudicii angajaţilor. De aceia, este oportun a se ivita, cînd este posibil, munca în timp de noapte, întru cît aceasta poate agrava starea sănătăţii angajaţilor. Spor pentru munca prestată în zilele de odihnă: munca în zilele de odihnă este utilizată, de fapt în acele unităţi economice în care întreruperea activităţii lor ar putea aduce mari prejudicii economiei naţionale în ansamblu, dar şi la alte întreprinderi. În vederea evitării unei situaţii dificile în economia de piaţă se impune utilizarea muncii atît în zilele de odihnă cît şi în cele de sărbătoare. Pentru munca prestată în zilele de odihnă angajaţii sunt recompensaţi cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. În cazurile în care recompensarea cu timp liber este imposibilă în acest termen, orele respective se plătesc cu o majorare de 100 % din salariul tarifar. Spor pentru munca prestată în zilele de sărbătoare: în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova zilele considerate ca sărbători legale sunt: 1 ianuarie – Anul Nou 7-8 ianuarie – Sărbătoarea de Crăciun 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii 1 mai – Ziua Internaţională a oamenilor muncii 9 mai – Ziua Victoriei asupra fascizmului 27 august – Ziua Independenţii Republicii Moldova 31 august – Sărbătoarea Naţională “Limba noastă cea română” A doua zi de paşti Paştele Blajinului Hramul bisericii.
40

Pentru timpul lucrat în aceste zile este stabilit un spor de 100 % din salariul tarifar pentru salariaţii care sunt remuneraţi în acord sau unitate de timp. La solicitarea salariatului care a prestat munca în zi de sărbătoare i se poate acorda o altă zi de odihnă. Spor de vechime în muncă: pentru angajaţii din sectorul bugetar vechimea în muncă cuprinde întreaga perioadă de activitate profesională a acestora, indiferent dacă au activat în una sau mai multe instituţii bugetare. Pentru angajaţii din unităţile economice vechimea neîntreruptă în muncă include numai timpul lucrat într-o singură unitate economică. În asemenea cazuri, unităţile economice vor întîlni dificultăţi în vederea atragerii persoanelor cu experienţă îndelungată de muncă, deoarece acesta conştientizînd faptul că în urma desfacerii contractului individual de muncă pot pierde sporul de vechime în muncă, nu vor dori încheierea unui nou contract individual de muncă. Ţinând seama că angajaţii cu vechime în muncă îndelungată îndeplinesc cu mai mare competenţă sarcinile şi obligaţiunile de muncă, indiferent de ramura sau domeniul de activitate. În alte cazuri ar fi binevenit ca vechimea în muncă să cuprindă perioada de timp în care persoana a activat în unităţi economice din aceeaşi ramură a economiei naţionale. Pentru atragerea persoanelor cu experienţă îndelungată în muncă este necesar păstrarea sporului de vechime în muncă, indiferent dacă acestea au activat în una sau mai multe unităţi economice. De fapt, patronii acordă acest spor pentru combaterea fluctuaţiei personalului, prin menţinerea indirectă a acestuia în unitatea respectivă. Pentru aceasta patronii pot introduce un spor de fidelitate, acordat în funcţie de numărul de ani lucraţi în firma respectivă. Pentru abateri disciplinare în muncă sporul de vechime în muncă poate fi diminuat sau suspendat pe o perioadă anumită de timp în funcţie de gravitatea abaterilor. Sistemul de premii. Premiile reprezintă un supliment la salariu ce se acordă salariaţilor pentru realizarea unor performanţe deosebite. Premierea
41

angajaţilor se face în conformitate cu regulamentele aprobate de patron în comun acord cu sindicatele. Sursele din care se plătesc premiile pentru cointeresarea personalului sunt: a) fondul de premii constituit, de obicei, în limita de 10% din fondul de salarii; b) fondul de participare a organizaţiilor la profitul net . Mărimea acestui fond se stabileşte de către consiliul de administraţie. Problema creşterii rolului stimulator al premiilor trebuie rezolvată, în primul rînd, prin folosirea unor indicatori, al căror îndeplinire sau depăşire ar asigura o îmbunătăţire a rezultatelor finale a activităţii întreprinderii. Premierea muncitorilor se efectuează conform unor indicatori concreţi. Ca indicatori utilizaţi pentru premierea muncitorilor pot fi: a) creşterea productivităţii muncii; b) îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor, lipsa reclamaţiilor faţă de produse, lucrări şi servicii din partea consumatorilor etc; c) însuşirea tehnicii noi şi a tehnologiei avansate; d) stimularea reducerii cheltuielilor materiale. În cazul premierii muncitorilor angajaţi se recomandă de folosit indicatorii ce caracterizează nemijlocit îmbunătăţirea calităţii muncii cum sunt: reducerea cheltuielilor pentru deservire şi reparaţie, asigurarea continuă a locului de muncă cu tot necesarul etc. Pentru premierea personalului de conducere, de execuţie şi de deservire generală trebuie să se prevadă acele criterii de premiere care să asigure obţinerea unor rezultate finale de muncă deosebite şi anume: folosirea mai intensă a potenţialului de producţie; creşterea productivităţii muncii; reducerea cheltuielilor; sporirea volumului vînzărilor.
42

Mărimea premiilor muncitorilor se stabileşte în mod diferenţiat în funcţie de importanţa şi complexitatea lucrărilor efectuate. Pentru ca premiul să fie cît mai eficace este necesar în primul rînd, să fie corect, adică să reflecte în mod obiectiv importanţa contribuţiei deosebite aduse de către salariatul premiat. 3.3. Organizarea salarizării muncii Principiile economice, juridice şi organizatorice ale salarizării angajaţilor aflaţi în relaţii de muncă, în baza contractelor individuale de muncă, cu angajatorii indiferent de tipul de proprietate şi forme de organizare juridică se reglementează de Legea salarizării nr. 847-XV din 14.02.2002 (M.O. nr.50-52 din 11.04.2002) şi Lege nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar (M.O. nr35-38 din 3 martie 2006). Legislaţia în domeniul salarizării se bazează pe Constituţia R.M. şi Codul Muncii R.M. Salariul poate fi: nominal- suma de bani pe care fiecare angajat o primeşte pentru munca prestată; • real - cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu salariul nominal; • minim- parametru al protecţiei sociale, fiind un nivel stabilit de guvern. Baza organizării salarizării o constituie sistemul tarifar, care include: - îndrumarul tarifar de calificare; - reţelele tarifare; - salariile tarifare. Sistemul tarifar de salarizare se aplică la repartizarea lucrărilor în funcţie de complexitatea lor, precum şi la repartizarea angajaţilor pe categorii în funcţie de nivelul lor de calificare şi de
43

gradul de răspundere şi serveşte drept bază pentru constituirea şi diferenţierea cuantumurilor salariului. Îndrumarul tarifar de calificare – reprezintă culegerea de caracteristici de calificare a profesiilor sau specialităţilor şi funcţiilor, clasificate pe compartimente pe unităţi de producţie şi feluri de ocupaţii destinată pentru tarificarea lucrărilor şi conferirea categoriilor de calificare a muncitorilor şi specialiştilor. Reţeaua tarifară – totalitatea categoriilor de calificare şi a coeficienţilor tarifari corespunzători, prin intermediul cărora se stabileşte dependenţa directă a salariului de bază al muncitorilor de calificarea lor. Salariul tarifar – componenţa de bază a sistemului tarifar ce determină mărimea salariului de bază al muncitorului de categoria de calificare respectivă pe unitate de timp (oră, zi, lună). Coeficientul tarifar – element al reţelei tarifare care indică de câte ori salariul tarifar pentru categoria a II şi cele următoare ale reţelei tarifare este mai mare decât salariul tarifar pentru categoria I de calificare, al cărui coeficient tarifar este egal cu 1,0. Grila de salarii – diapazon de salarii în limitele căruia se stabilesc salariile de bază concrete pentru funcţii aparte sau grupuri funcţionale de conducători, specialişti sau funcţionari. Salarizarea angajaţilor din unităţile cu autonomie financiară În scopul perfecţionării salarizării muncii angajaţilor din unităţile cu autonomie financiară prin Hotărârea Guvernului RM nr.743 din 11.06.2002 au fost aprobate: 1) reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile cu autonomie financiară (tab.2); 2) categoriile de salarizare ale Reţelei tarifare unice de salarizare (RTUS); 3) coeficienţii de complexitate; 4) coeficienţii de multiplicitate; 5) lista adaosurilor şi sporurilor la salariu;
44

6) regulamentul privind salarizarea ucenicilor în perioada de instruire profesională. Reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile cu autonomie financiară este prezentată în tab.2. Tabelul 2 Reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile cu autonomie financiară
Categoria de calificare Coeficienţii tarifari: а) pentru muncitorii din unităţile agricole b) pentru muncitorii din unităţile altor ramuri ale economiei naţionale I 1,00 1,00 II 1,15 1,26 III 1,32 1,59 IV 1,52 1,81 V 1,75 2,07 VI 2,00 2,36 VII X 2,69 VIII X 3,07

Prezenta Reţea tarifară se aplică în mod obligatoriu la stabilirea salariilor tarifare de către toate unităţile, indifirent de tipul lor de proprietate şi forma de organizare juridică. Mărimea salariului tarifar orar sau lunar pentru categoria I de calificare se stabileşte prin negocieri colective între persoanele juridice (patroni) şi salariaţi în funcţie de posibilităţile financiare ale patronului, şi se fixează în contractele colective. Mărimea concretă a salariului tarifar nu poate fi mai mică decât mărimea salariului tarifar pentru categoria I de calificare. Salariile tarifare pentru celelalte categorii de calificare ale muncitorilor se stabilesc prin înmulţirea salariului tarifar pentru categoria I de calificare, la coeficientul tarifar respectiv. Pentru alte categorii de personal (funcţionari administrativi, specialişti şi personal de conducere) salariile de funcţie se stabilesc prin negociere, conform diapazonului coeficienţilor de multiplicitate. Muncitorilor de înaltă calificare, angajaţi la lucrări deosebit de importante şi de o extremă răspundere, li se pot stabili salarii tarifare majorate de la 50 până la 100 procente faţă de salariul tarifar cuvenit conform categoriei de calificare deţinute.
45

Salariile tarifare lunare se determină prin înmulţirea salariilor tarifare orare la 169 ore. Salarizarea angajaţilor din sfera bugetară Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar reglementează modul, condiţiile de salarizare şi mărimile salariilor personalului din autorităţile administraţiei publice, instituţiile şi organizaţiile finanţate de le bugetul public naţional. Salariile personalului din unităţile bugetare cuprind: - salariul de bază (salariul tarifar, salariul funcţiei) care se stabileşte în raport cu răspunderea şi complexitatea sarcinilor, precum şi cu nivelul de pregătire necesar funcţiei ocupate; - adaosuri, sporuri şi suplimente la salariul de bază cu titlu de stimulare sau compensare; - premii pentru rezultatele activităţii curente, precum şi o recompensă conform rezultatelor activităţii anuale a unităţii bugetare. Pe lângă drepturi salariale, personalul unităţilor bugetare beneficiază de ajutor material, acordat în mărimile şi în modul stabilit de legislaţia în vigoare. Baza de organizare a salarizării angajaţilor din unităţile bugetare o constituie sistemul de stabilire a salariilor de bază, care include: - reţeaua tarifară unică de salarizare a salariaţilor din unităţile bugetare; - salariul tarifar pentru categoria 1 de salarizare a Reţelei tarifare unice; - indicii de prioritate interseсtorială diferenţiaţi pe domenii de activitate. Salariul tarifar pentru categoria 1 de salarizare se stabileşte şi se reexaminează în modul stabilit de Legea salarizării nr.847-XV.

46

3.4. Productivitatea muncii – metode de calcul şi rezerve de creştere Esenţa şi rolul productivităţii muncii Problemele productivităţii muncii în toate ramurile economiei naţionale au preocupat şi continuă să preocupe gîndîrea economiştilor deoarece productivitatea muncii constituie unul din factorii economici de primă importanţă în toate orânduirile sociale. Definirea productivităţii muncii, precum şi elaborarea unui sistem de indicatori adecvaţi cu ajutorul cărora să se determine nivelul acesteia se situează în prezent în centrul atenţiei specialiştilor, atît sub aspectul fundamentărilor teoretice, cît şi al aspectelor practice. Productivitatea muncii reprezintă rodnicia sau eficienţa muncii în procesul de producţie. Aceasta se exprimă prin cantitatea de produse obţinute cu un anumit consum de muncă. Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă socială se concretizează într-un volum sporit de bunuri materiale. În virtutea diviziunii sociale a muncii, aceasta se repartizează pe diferite ramuri şi întreprinderi din economia naţională. Ca urmare munca este, pe de o parte, muncă individuală, în sensul de muncă a muncitorului, a întreprinderii sau a ramurii de producţie luate separat, iar pe de altă parte este muncă socială, ca muncă depusă în cadrul diviziunii sociale a muncii, ca muncă socialmente necesară. Aceste două aspecte ale muncii individuală şi socială — se reflectă în mod corespunzător în două aspecte ale productivităţii muncii. Productivitatea muncii individuale este productivitatea muncii pe om, întreprindere sau ramură, în condiţii specifice de înzestrare, calificare, intensitate etc. Ca indicator al productivităţii muncii individuale se ia media producţiei pe muncitor obţinută în unitatea de timp, sau timpul pe unitatea de produs. Productivitatea muncii sociale este dată de munca depusă în condiţii medii de calificare, de înzestrare tehnică, de intensitatea
47

muncii care caracterizează o anumită etapă de dezvoltare a producţiei sociale. Măsura productivităţii muncii sociale este timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unităţii de produs. Cu alte cuvinte, productivitatea muncii sociale este productivitatea muncii realizată în condiţiile sociale medii care caracterizează o orînduire sau alta, o etapă sau alta a dezvoltării producţiei sociale. Reiese că productivitatea muncii sociale nu trebuie considerată ca o sumă sau o medie aritmetică a productivităţii muncii individuale. În ultimă esenţă ea exprimă deci eficienţa muncii în întreaga economie naţională. Productivitatea muncii, ca expresie concentrată a dezvoltării forţelor de producţie, se caracterizează prin multiple aspecte şi corelaţii tehnice. Dinamica ei oglindeşte influenţa reciprocă dintre elementele de producţie, reflectînd o serie de raporturi cu caracter tehnic: dintre obiectul muncii şi mijloacele de muncă, dintre tehnologie şi sistemul mijloacelor de muncă, dintre diferitele elemente ale tehnicii, precum şi interacţiunea dintre tehnică şi forţa de muncă în procesul muncii. Productivitatea muncii este o categorie economică, ea reflectînd în mod complex relaţiile sociale (legăturile dintre ramuri şi unităţi economice, natura relaţiilor sociale dominante, unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie etc). Factorii de influenţă ai productivităţii muncii În cadrul principiilor metodologice de analiză a factorilor care pot influenţa nivelul productivităţii muncii, un loc important îl ocupă clasificarea ştiinţifică a acestora. După cum producţia însăşi este un proces tehnic şi economic complex, tot aşa şi factorii care influenţează nivelul productivităţii muncii au un caracter deosebit de variat, fiind deci necesară gruparea lor după mai multe criterii. 1. Clasificarea factorilor în funcţie de caracterul lor socialeconomic
48

Din acest punct de vedere se deosebesc două mari grupe: factori generali (gradul de dezvoltare a mijloacelor de producţie, experienţa acumulată în producţie, cunoştinţele şi îndemînarea muncitorilor, organizarea tehnică a muncii, condiţiile naturale), şi factori specifici (forma pe care o îmbracă proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi, legate de aceasta, forma de atragere în muncă, caracterul cooperării şi diviziunii muncii). Delimitarea acestor două categorii de factori prezintă importanţă teoretică, pe baza ei putînd fi aprofundată analiza legii economice a creşterii productivităţii muncii. 2. Clasificarea factorilor în funcţie de elementele procesului de producţie O primă categorie o reprezintă factorii material-tehnici (tehnica avansată, utilizarea maximă a capacităţilor în funcţiune, distribuirea raţională a forţelor de producţie, introducerea noilor tipuri de materii prime şi materiale, economisirea cheltuielilor materiale ale producţiei, asigurarea continuităţii producţiei, ridicarea calităţii acesteia). Cea de a doua categorie o formează factorii legaţi de dezvoltarea forţei de muncă (ridicarea continuă a bunăstării materiale a oamenilor muncii, cointeresarea materială, organizarea ştiinţifică a muncii, folosirea normelor cu motivare tehnică, securitatea muncii, îmbunătăţirea balanţei muncii, repartizarea planică a cadrelor, utilizarea deplină a forţei de muncă, ridicarea nivelului cultural-tehnic, întărirea disciplinei, generalizarea experienţei înaintate). 3. Clasificarea factorilor în funcţie de caracterul influenţei lor Există o serie de factori care acţionează direct asupra raportului dintre producţie şi cheltuielile de muncă, influenţa lor se concretizează direct printr-o reducere a consumului de muncă pe unitatea de produs. O altă serie de factori care acţionează indirect,
49

prin mijlocirea primilor, fapt de care trebuie să se ţină seama atunci cînd se încearcă delimitarea influenţei diferiţilor factori. 4. Clasificarea factorilor în funcţie de sfera lor de extindere Ca urmare a diviziunii sociale a muncii, factorii care influenţează nivelul productivităţii muncii nu au o sferă de extindere identică. Pornind de la considerentul că productivitatea muncii poate fi privită la diferite nivele ale producţiei sociale, se deosebesc factori de ramură şi factori la nivelul economiei naţionale. La nivelul ramurii pot fi consideraţi: introducerea tehnicii şi tehnologiei avansate, mecanizarea complexă şi automatizarea proceselor de producţie, modernizarea utilajelor, perfecţionarea organizării muncii şi a producţiei, extinderea experienţei înaintate. La nivelul economiei naţionale se includ: modificările în structura producţiei sociale, îmbunătăţirea repartizării teritoriale, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, dezvoltarea bazei tehnico-materiale în diferite ramuri, orientarea şi planificarea investiţiilor, nivelul material şi cultural al oamenilor muncii. Acţiunea inversă a factorilor care influenţează negativ nivelul productivităţii muncii poate fi evidenţiată în funcţie de natura consumului de muncă. Creşterea productivităţii muncii este de asemenea un factor principal în reducerea costurilor de producţie, în scurtarea duratei de execuţie a lucrărilor de construcţii şi darea în funcţiune mai devreme a obiectivelor de investiţii. Creşterea continuă a productivităţii muncii în toate ramurile este o importantă lege economică şi o condiţie necesară pentru creşterea continuă şi perfecţionarea producţiei în construcţii. Factorii şi măsurile de creştere a productivităţii muncii sunt prezentate în fig.1. Calculul productivităţii muncii
50

Determinarea justă a nivelului productivităţii muncii reprezintă o condiţie necesară pentru planificarea şi aprecierea eficienţei activităţii economice, pentru scoaterea la iveală a rezervelor şi pentru creşterea în continuare a productivităţii muncii. În actuala etapă statistica productivităţii muncii se limitează mai ales la determinarea dinamicii productivităţii muncii în ansamblu; rolul diferiţilor factori de influenţă ai productivităţii muncii nu se determină prin metode statistice decît într-o măsură redusă. . Ca observaţie generală se menţionează faptul că, în ceea ce priveşte metodologia de determinare a productivităţii muncii există încă unele discuţii generate în special de complexitatea anumitor aspecte teoretice şi de unele dificultăţi de ordin practic. Anumite particularităţi ale producţiei de construcţii (durata mare a ciclului de producţie, caracterul neomogen al producţiei etc.) generează de asemenea o serie de probleme a căror reflectare în metodologia de determinare a productivităţii muncii conduce la diverse interpretări.

51

Productivitatea muncii

Factori de crestere

Masuri de crestere Folosirea prefabricatelor Mecanizarea lucrarilor Extinderea tehnicii si tehnologiilor avansate Folosirea materialelor noi, eficiente Tipizarea elementelor Perfectionarea conducerii executiei lucrarilor Organizarea stiintifica a muncii si a productiei

Progresul tehnic

Progresul organizatoric

Folosirea eficienta a utilajelor si masinilor Imbunatatirea aprovizionarii tehnico-materiale Perfectionarea pregatirii profesionale

Cointeresarea materiala si morala a muncitorilor

Aplicarea formelor de cointeresare a muncitorilor

Fig.1. Factorii şi măsurile de creştere a productivităţii muncii
52

Nivelul productivităţii muncii se măsoară prin cantitatea de produse fabricate de un muncitor într-o unitate de timp sau invers, prin cantitatea de timp de muncă cheltuită pentru producerea unei unităţi de produs. Aceasta înseamnă că indicatorul productivităţii muncii se calculează ca raport între volumul producţiei dintr-o perioadă de timp şi timpul de muncă cheltuit pentru această producţie: W = Q / T, (17)

unde: W - indicatorul productivităţii muncii; Q - volumul producţiei; T - timpul de muncă cheltuit pentru această producţie. În unele cazuri măsurarea nivelului productivităţii muncii prin cantitatea de produse fabricate de muncitor într-o unitate de timp de muncă nu poate folosi scopului cercetării economice. În asemenea situaţii nivelul productivităţii muncii se măsoară prin cantitatea de timp de munca cheltuită de muncitor pentru producerea unei unităţi de produs - t: t = T / Q, (18)

Mărimea lui t este invers proporţionala cu productivitatea muncii; creşterea productivităţii muncii atrage după sine micşorarea cantităţii de timp de muncă cheltuit pentru producerea unei unităţi de produs. Rezultă deci că W = l/t, respectiv că aceşti doi indicatori ai productivităţii muncii sînt într-o dependenţă inversă. Caracterizarea creşterii productivităţii muncii într-o anumită perioadă faţă de o perioadă de bază se realizează cu ajutorul indicelui productivităţii muncii prin compararea celor două niveluri. Conform acestui principiu caracterizarea dinamicii şi nivelului productivităţii muncii presupune un calcul precis al
53

cheltuielilor de muncă concretă şi al rezultatelor acesteia, respectiv calcularea următoarelor două elemente: masa cheltuielilor de muncă (timpul de muncă) şi masa valorilor de întrebuinţare produsă de această muncă concretă. Rezultă deci că, în principiu, la determinarea productivităţii muncii nu poate fi vorba decît de un indicator cantitativ în expresie naturală şi anume de cantitatea de valori de întrebuinţare, fabricată în unitatea de timp de muncă. Astfel, rezultă că nu există decît două metode principial juste pentru determinarea productivităţii muncii: 1) Metoda naturală, după care dinamica productivităţii muncii este determinată pe baza schimbărilor intervenite în cantitatea de produse fabricate pe unitatea de timp cheltuită. 2) Metoda unităţilor de muncă, după care dinamica productivităţii muncii se exprimă prin raportul unor mărimi inverse - masele de timp ce revin pe unitatea de produs. În practică se mai folosesc şi alte metode care se substituie metodelor arătate, în cazul în care acestea nu pot fi aplicate. Ca indicator sintetic de eficienţă economică productivitatea muncii trebuie considerată în dinamică, comparînd productivitatea unei perioade curente cu cea a perioadei de bază, ceea ce conduce la un indice al dinamicii productivităţii muncii. Practica curentă, bazată pe fundamentările teoretice arătate, a consacrat pînă în prezent următoarele metode de calcul ale productivităţii muncii: 1. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi naturale (fizice) Metoda constă în raportarea volumului producţiei exprimată în unităţi naturale la numărul mediu scriptic de personal sau muncitori dintr-o perioadă dată. Întrucît această metodă este cea mai apropiată de definiţia ştiinţifică a productivităţii muncii, folosirea ei este recomandată în toate cazurile în care este posibil şi anume, în special în ramurile cu
54

producţie omogenă. În general însă o omogenitate deplină a producţiei este o excepţie şi de aceea metoda în unităţi naturale, în formă pură nu poate fi aplicată decît în mod excepţional. În afară de aceasta, cu toată simplitatea ei aparentă, această metodă cere o serie de condiţii care îngreunează justa ei aplicare. În primul rînd, conform condiţiei care cere un calcul al productivităţii muncii pentru întreaga producţie realizată în perioada respectivă, trebuie să se ţină seama nu numai de producţia finită, dar şi de producţia neterminată din perioada curentă. Această problemă apare în special în cazurile în care greutatea specifică a producţiei neterminate în totalul general al producţiei globale variază. Această situaţie complică calculul productivităţii muncii în unităţi naturale deoarece unitatea de măsură a producţiei neterminate nu coincide cu unitatea de măsură a produselor finite. Din cele arătate rezultă că domeniul de aplicare al metodei de calcul a productivităţii muncii în unităţi naturale este relativ restrîns. În producţia de construcţii-montaj, caracterizată prîntr-o mare diversitate, folosirea acestei metode poate fi avută în vedere numai în anumite condiţii. În special se poate considera că metoda este aplicabilă în cazul în care este posibil să se evidenţieze distinct o producţie cu caracter omogen. În funcţie de sfera de cuprindere: se pot considera în principal următoarele două variante: Varianta I. Calculul productivităţii muncii în unităţi naturale, la nivelul proceselor de lucru (terasamente, betoane, zidării etc). Productivitatea muncii este evidenţiată direct prin relaţia (19): W= Q/T, (19)

unde: Q - volumul producţiei, în unităţi naturale (m3, m2, m etc); T - timpul folosit pentru executarea acestui volum, în omore, om-zile etc.
55

Acest mod de calcul este indicat pentru compararea mai multor formaţii de lucru cu aceeaşi componenţă sau pentru urmărirea productivităţii muncii de la o perioadă la alta, la procesele de lucru respective. Varianta II. Calculul productivităţii muncii în unităţi naturale, la nivelul obiectelor de construcţii (blocuri de locuinţe, hale industriale, drumuri etc). În cazul acestei variante, se pot alege ca unităţi de măsură fie unităţile fizice pecifice obiectelor respective (m, m2, m3 etc), fie unităţile de folosinţă (apartament, loc de clasă, loc de spitalizare etc). Productivitatea muncii exprimată prin consum specific de muncă pe unitatea fizică sau de folosinţă se poate aplica la: 1. Planificarea şi urmărirea productivităţii muncii pe unităţi fizice sau de folosinţă. 2. Compararea pe plan internaţional a nivelelor productivităţii muncii la unele grupe de obiecte de construcţii sau procese de lucru. 3. Compararea eficienţei diferitelor sisteme constructive sub aspectul productivităţii muncii, 4. Elaborarea proiectelor de organizare a executării lucrărilor de construcţii-montaj. 2. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi convenţional-naturale Esenţa acestei metode constă în transformarea diferitelor produse înrudite într-un singur produs convenţional cu ajutorul unor coeficienţi de transformare stabiliţi pe baza raportului dintre volumul de muncă necesar diferitelor produse şi al produsului luat ca bază (ca unitate convenţională) sau pe baza unor parametri tehnici. Avantajele şi dezavantajele acestei metode sînt comune cu acelea ale metodei de calcul a productivităţii muncii în unităţi
56

naturale. Această metodă mai prezintă dezavantajul că nu este suficient de precisă atunci cînd coeficientul de transformare nu se stabileşte în mod riguros pe baza consumului real de muncă, sau nu se revizuieşte la timp. Ca formulă de calcul metoda în unităţi naturaleconvenţionale poate fi prezentată astfel: W=

Q1 K 1 + Q2 K 2 + ... + Qn K n = T1 + T2 + ... + Tn

∑ QK = ∑ L , ∑T ∑T

(20)

unde: W - productivitatea muncii în perioada respectivă; Q - producţia din sortimentul respectiv în expresie naturală; K - coeficientul convenţional pentru recalcularea produselor diferite într-o unitate de calcul convenţională; T - timpul cheltuit pentru realizarea produselor respective; L - producţia respectivă recalculată în unitatea de calcul convenţională. Aplicarea acestei metode de calcul în construcţii are un cîmp mai restrîns datorită diversităţii producţiei acestei ramuri. Metoda a fost folosită în special în domeniul locuinţelor alegînduse ca unitate de măsură apartamentul convenţional compus din două camere, la care mărimea de raportare s-a stabilit aria desfăşurată, ţinînd seama că aceasta este influenţată în mai mică măsură de modul în care proiectantul concepe distribuirea spaţiilor. 3. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi de muncă Această metodă reprezintă, din punct de vedere principial, o variantă mai perfecţionată a calculului dinamicii productivităţii muncii pe baza unităţilor natural-convenţionale. Spre deosebire de metoda unităţilor naturale şi naturalconvenţionale care se pot folosi în special în cazul unei producţii omogene, metoda de calcul în unităţi de muncă (denumită şi
57

metoda timpului normat) poate fi folosită şi în cazul unei producţii eterogene. În acest caz, exprimarea volumului producţiei se face prin aducerea la un numitor comun a diferitelor sortimente fabricate, respectiv prin exprimarea în om-ore a volumului de muncă necesar fabricării lor. Această metodă este indicată în special pentru calculul şi evidenţa productivităţii muncii la nivelul verigilor unei întreprinderi (secţii, ateliere). Indicele în unităţi de muncă se deosebeşte de celelalte forme de indici ai productivităţii muncii prin următoarele caracteristici: 1. Rezultatul activităţii muncii productive nu este exprimat sub forma volumului de valori de întrebuinţare, ci sub forma volumului de muncă productivă, exprimat în unităţi de muncă. 2. Volumul de muncă productivă se referă numai la munca vie, nu şi la munca trecută încorporată în produs. Calculul indicelui productivităţii muncii, măsurat în unităţi de muncă, se face în principiu în modul următor: cantitatea produselor din fiecare sortiment, din perioada curentă, se înmulţeşte cu timpii normaţi pe unitatea de produs, iar produsul înmulţirii se împarte la cheltuielile efective de muncă în perioada curentă, obţinîndu-se în acest mod indicele productivităţii în perioada curentă. Acest indice se compară cu indicele productivităţii muncii din perioada de bază, care reprezintă raportul dintre cheltuirile „invariabile" de muncă din perioada de bază şi cheltuielile totale efective de muncă în perioada curentă. Drept cheltuieli invariabile de muncă se iau normele de timp stabilite pentru unitatea de produs; pentru ambele perioade se iau aceleaşi norme: Indicele de creştere a productivităţii muncii în cazul metodei în unităţi de muncă se calculează astfel:
58

iw =

Q1Tn Q0Tn : , T1 T0

(21)

unde: iw - indicele de creştere a productivităţii muncii în perioada curentă faţă de perioada de bază; Q0 - producţia în perioada de bază, în număr de unităţi de produs; Q1 - idem, în perioada curentă; Tn - timpul normat pe unitatea de produs; To - cheltuiala de muncă în perioada de bază; T1 - cheltuiala de muncă în perioada curentă. Raportul T1/Tn reprezintă indicele de depăşire a normei, în cazul aplicării metodei în unităţi de muncă este necesar să se înlăture influenţa modificării sortimentului de lucrări. In literatura de specialitate sunt formulate unele lipsuri ale calculului productivităţii în unităţi de muncă şi anume: Se obiectează că metoda în unităţi de muncă ia în consideraţie numai economisirea muncii vii, fără să reflecte modul de folosire a muncii trecute. Metoda nu poate fi aplicată pentru compararea a două sau mai multe întreprinderi cu structură organizatorică diferită sau în cazul unei întreprinderi care îşi modifică structura organizatorică în perioada curentă faţă de perioada de bază. Metoda nu oglindeşte în suficientă măsura schimbările intervenite în calitatea producţiei. 4. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi valorice Metoda valorică este cea mai răspîndită. Această metodă constă în raportarea volumului producţiei, în unităţi valorice (în preţuri comparabile), respectiv valoarea producţiei calculată la întreprindere, la numărul mediu scriptic de personal sau muncitori.
59

Metoda valorică se consideră ca metodă principală de calcul atît a nivelului, cît şi a dinamicii productivităţii. O cerinţă principală a acestei metode este aceea că evaluarea producţiei trebuie făcută în preţuri comparabile (constante) şi nu în preţuri curente care sînt variabile. Determinarea dinamicii productivităţii muncii după metoda valorică are un caracter convenţional, întrucît drept unitate comună se iau preţurile, iar nu o altă caracteristică specifică întregului sortiment al producţiei. Prin această metodă se obţine un indicator sintetic şi unitar în toate ramurile economiei, întrucît valoarea producţiei caracterizează volumul întregii producţii a economiei într-o anumită perioadă. Expresia indicelui de creştere a productivităţii muncii după metoda valorică este următoarea: ∑ Q1 p0 : ∑ Q0 p0 , iw = (22) ∑ T1 ∑ T0 sau: ∑ Q1 p0 : ∑ T1 , iw = (23) ∑ Q0 p0 ∑ T0 unde: iw - indicele de creştere a productivităţii muncii; Q0, Q1 - cantitatea de produse de un anumit fel fabricate în perioada de bază şi în perioada curentă; T0, T1 - cheltuielile de timp pentru întreaga producţie în perioada de bază şi în perioada curentă (se exprimă de obicei în număr mediu scriptic de personal sau de muncitori folosiţi în perioada respectivă); p0 - preţul constant pe unitatea de produs. Metoda valorică are unele dezavantaje datorită faptului că ea exprimă în mod inegal variaţia raportului dintre munca vie, cheltuită într-o întreprindere anumită şi munca materializată creiată în alte întreprinderi. Schimbarea acestui raport de la o perioadă la
60

alta sau faţă de prevederile planului, deformează nivelul şi dinamica productivităţii muncii atît la nivelul întreprinderii, cît şi al ramurii. Această influenţă poate fi provocată de schimbarea structurii sortimentelor producţiei, de modificarea volumului şi ponderii cooperării industriale, de schimbări în structura organizatorică. În legătură cu numărul mediu scriptic, element care intră în calculul productivităţii valorice, se fac unele precizări. Pentru determinarea lui se porneşte de la numărul scriptic de personal sau muncitori înregistraţi în scripte într-o anumită perioadă, în fiecare zi calendaristică, inclusiv zilele de repaus săptămînal sau sărbătorile legale, precum şi absenţele din motive de boală, concedii de odihnă, concedii fără plată. Totalul zilelor înregistrate în acest mod se împarte la numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă rezultînd în acest mod numărul mediu scriptic, în cazul numărului mediu scriptic anual, cei care absentează nemotivat mai mult de 5 zile se scad din numărul scriptic, din prima zi a absentărilor; în zilele de repaus sau sărbători se consideră numărul scriptic din ziua precedentă, cu excepţia celor al căror angajament a încetat în ajun. Numărul mediu scriptic este media aritmetică a personalului pe o anumită perioadă şi anume a personalului ţinut în evidenţă scriptică. Fondul total de timp de muncă al întreprinderii reprezintă timpul de muncă exprimat în om-h, necesar îndeplinirii sarcinilor ce revin întreprinderilor şi este compus din: - fondul de timp aferent activităţii desfăşurate de muncitorii care lucrează după norme de muncă în acord; - fondul de timp aferent activităţii desfăşurate de muncitorii care execută lucrări în regie după norme şi normative; - fondul de timp aferent activităţii personalului tehnic productiv (maiştri); - fondul de timp aferent personalului ingineresc şi de conducere.
61

Productivitatea muncii exprimată valoric poate fi:
Orară Valoarea producţiei pe o anumită perioadă ----------------------------------------------------Numărul de om-ore efectiv lucrate în perioada respectivă Valoarea producţiei pe o anumita perioadă -----------------------------------------------------Numărul de om-zile efectiv lucrate în perioada respectivă Valoarea producţiei lunare -------------------------------------------Numărul de personal muncitor lunar Valoarea producţiei trimestriale sau anuale = -----------------------------------------------------Numărul de personal muncitor din trimestrul sau anul respectiv =

Zilnică =

Lunară = Trimestrială sau anuală

In cazul folosirii metodei productivităţii muncii exprimată valoric (în preţuri de deviz) apar unele dificultăţi datorită modului de calcul a producţiei globale (terminate şi neterminate): 1) În structura lucrărilor se pot produce modificări în diferite perioade. 2) Unele modificări de preţuri unitare de deviz ale lucrărilor duc la incomparabilitatea lor. 3) Evaluarea producţiei neterminate se face cu aproximaţie, mai ales pentru perioade mai scurte. 4) Executanţii de lucrări sînt tentaţi să folosească materiale mai scumpe pentru obţinerea unei productivităţi valorice mai mari. 5) Introducerea de soluţii noi de proiectare şi aplicare de tehnologii noi influenţează valoarea producţiei în sensul reducerii preţului de deviz şi deci scade productivitatea muncii exprimată valoric, în contradicţie cu faptul că în realitate productivitatea muncii creşte. 6) Lipsa unui etalon constant de evaluare a producţiei care să facă posibilă compararea în timp şi pe lucrări similare a realizărilor şi deci a productivităţii muncii.
62

II. ECONOMIA ÎNTREPRINDERII 4. Costul producţiei Producerea bunurilor materiale, comercializarea de mărfuri, precum şi prestări de servicii este legată de consumarea resurselor materiale, financiare şi umane. Consumurile care se atribuie produsului finit şi serviciilor prestate formează costul acestora. Prin costuri se înţelege totalitatea consumurilor şi cheltuielilor efectuate de o firmă în vederea realizării de produse sau prestării de servicii, exprimate în formă bănească. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii se reglementează de Standardul Naţional de Contabilitate 3 (S.N.C. 3). Acest standard se extinde asupra persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii. 4.1. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor 4.1.1. Componenţa consumurilor Consumuri - reprezintă resurse utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. Distingem consumuri: directe şi indirecte; variabile şi constante. Consumuri directe reprezintă consumurile identificate nemijlocit pe un anumit produs sau obiect de cheltuieli. Consumuri directe cuprind: - consumurile directe de materiale, - consumurile directe privind retribuirea muncii (de manoperă), - consumurile privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicale. Consumuri indirecte reprezintă consumuri care nu pot fi identificate direct pe un produs sau alt obiect concret de cheltuieli.
63

Consumuri indirecte de producţie cuprind consumurile aferente deservirii şi conducerii subdiviziunilor de producţie, care nu pot fi incluse în mod direct în costul produselor finite (serviciilor prestate); aici fac parte: plata de arendă, uzura mijloacelor fixe, paza, iluminarea, încălzirea, întreţinerea personalului administrativ al secţiei, reparaţiile curente etc. Aşa dar, consumurile de producţie pot fi prezentate prin schemă (fig.2):
CONSUMURI DE PRODUCŢIE

Consumuri directe
Consumuri de materiale Consumuri privind retribuirea muncii
Consumuri privind contribuţiile la asigurari obligatorii

Consumuri indirecte de producţie
Consumurile privind întreţinerea şi deservirea secţiei de producţie

Fig.2. Componenţa consumurilor de producţie Consumurile de materiale incluse în costul produselor finite, producţiei în curs de execuţie cuprind: la întreprinderile de producţie - consumurile directe de materiale, la întreprinderile de prestări-servicii - consumuri de materiale, la întreprinderile de comerţ - consumurile de materiale nu se includ în costul mărfurilor, ci se trec la cheltuielile perioadei de gestiune.
64

Consumuri directe de materiale La întreprinderile de producţie consumurile directe de materiale cuprind valoarea materialelor, utilizate în procesul de producţie (tehnologic) incluse în costul produselor finite, şi anume: a) a materiilor prime şi a materialelor, care constituie baza producţiei fabricate sau o componentă indispensabilă la fabricarea acesteia; b) a articolelor accesorii (piese de completare) şi a semifabricatelor supuse asamblării sau prelucrării suplimentare la întreprinderea respectivă; c) valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi şi cheltuielile suplimentare aferente, raportate la scumpirea valorii materialelor, de exemplu: - executarea unor operaţii distincte privind fabricarea produselor, prelucrarea materiilor prime şi materialelor; - efectuarea probelor privind determinarea calităţii materiilor prime şi materialelor consumabile, utilizate exclusiv pentru fabricarea produselor concrete; d) a combustibilului de toate tipurile, consumat în scopuri tehnologice, la producerea tuturor felurilor de energie; e) a energiei de toate felurile (electrica, termica, aer comprimat, frig, apa etc.), consumate în scopuri tehnologice, de transport şi aferente altor necesităţi de producţie ale întreprinderii. Consumuri de materiale Pentru întreprinderile de prestări de servicii consumurile de materiale, utilizate în procesul activităţii de bază, cuprind: a) materiale auxiliare; b) materiale de construcţie; c) carburanţi şi lubrifianţi; d) piese de schimb pentru prestarea serviciilor de reparaţii; e) alte materiale.
65

Consumuri privind retribuirea muncii La consumurile privind retribuirea muncii incluse în costul produselor finite, producţiei în curs de execuţie se raportă: la întreprinderile de producţie - consumurile directe privind retribuirea muncii, la întreprinderile de prestări servicii - cheltuielile privind retribuirea muncii, la întreprinderile de comerţ cheltuielile privind remunerarea muncii nu se includ în costul mărfurilor. Ele ţin de cheltuielile perioadei de gestiune. Consumurile directe privind retribuirea muncii În consumurile directe privind retribuirea muncii ale întreprinderii de producţie se includ consumurile privind retribuirea muncii plătite personalului încadrat în producţia de bază a întreprinderii, inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă de stimulare şi compensare. La acestea se referă: a) retribuţiile pentru munca prestată efectiv, calculate în baza tarifelor în acord, salariilor tarifare şi salariilor funcţiei şi onorariilor, formele şi sistemele de retribuire a muncii acceptate de întreprindere, precum şi: - sporurile la salariile plătite lucrătorilor din telecomunicaţii, construcţii, transporturi şi altor salariaţi, activitatea permanentă a cărora este legată de deplasări, diurnele plătite din momentul plecării pîna în momentul revenirii la sediul întreprinderilor lor; - premiile pentru rezultatele de producţie obţinute, sporurile la salariile tarifare şi de bază pentru măiestrie profesională; - sumele plătite (la executarea lucrărilor prin metoda de cart) în marimea unui salariu tarifar, salariu de funcţie pentru zilele de deplasare de la sediul întreprinderii la locul de lucru şi viceversa, prevazute de graficul de lucru, precum şi pentru zilele de reţinere a salariaţilor în drum din cauza condiţiilor meteorologice
66

sau din vina organizaţiilor ţde transport referitoare la obiectele concrete de construcţii şi reparaţii capitale; - remunerarea studenţilor instituţiilor de învăţămînt şi ale elevilor instituţiilor de învăţămînt mediu de specialitate şi profesional-tehnic care fac practica de producţie la întreprinderi, precum şi remunerările plătite elevilor şcolilor de cultură generală în perioada orientărilor profesionale; - remunerările lucrătorilor, neincadraţi în statele întreprinderii pentru executarea de către aceştia a lucrărilor conform contractelor de drept civil, dacă decontările cu aceştia pentru munca prestată se efectuează direct de întreprindere; b) remunerarea zilelor de odihnă (recuperărilor) acordate salariaţilor pentru munca ce depăşeşte durata normală a timpului de lucru în cazul organizării muncii prin metoda de cart, evidenţei însumate a timpului de muncă şi în alte cazuri stabilite de legislaţie; c) sumele plătite sub formă de compensaţie în funcţie de regimul de lucru şi condiţiile de muncă, inclusiv sporurile şi adaosurile la salariile tarifare şi salariile de bază pentru munca în timp de noapte, munca suplimentară, munca în zilele de odihnă, de sărbători, munca în regim cu multe schimburi, pentru cumularea profesiunilor, extinderea zonelor de deservire, pentru munca în condiţii grele, nocive, deosebit de nocive etc.; d) remunerarea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, a concediilor legale de odihnă (anuale) şi suplimentare (compensaţii pentru concediul nefolosit), a orelor cu înlesniri pentru adolescenţi, a pauzelor pentru mamele care alăpteaza copilul, precum şi a timpului necesar pentru efectuarea examenului medical, îndeplinirea atribuţiilor de stat; e) alte feluri de retribuţii acordate salariaţilor care participă la fabricarea produselor. Consumuri privind retribuirea muncii La întreprinderile de prestări de servicii consumurile privind retribuirea muncii cuprind salariul de bază şi cel suplimentar,
67

diverse sporuri, adaosuri, premii calculate personalului care lucrează nemijlocit în domeniul prestării serviciilor. Consumuri indirecte de producţie Consumuri indirecte de producţie au loc la întreprinderile de producţie şi îintreprinderile de prestări de servicii disponibile de producţie în curs de execuţie şi cuprind: a) cheltuielile de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă în stare de lucru (cheltuieli pentru asistenţa tehnica şi întreţinere, pentru efectuarea reparaţiilor curente şi capitale); pentru îndeplinirea normelor sanitaro-igienice, inclusiv cheltuielile de întreţinere a încăperilor şi inventarului acordate de întreprindere instituţiilor medicale pentru organizarea punctelor medicale nemijlocit pe teritoriul întreprinderii, pentru menţinerea curăţeniei şi ordinii în unitatea de producţie; b) cheltuielile de întreţinere şi exploatare a mijloacelor destinate protecţiei naturii referitoare la procesul de producţie, inclusiv plăţile pentru evacuarea substantelor poluante în mediul înconjurător; c) cheltuielile de intretinere si deservire a mijloacelor tehnice de dirijare, comunicatii, mijloacelor de semnalizare, altor mijloace tehnice de comanda referitoare la procesul de productie; d) uzura mijloacelor fixe cu destinatie productiva; e) epuizarea resurselor naturale; f) amortizarea activelor nemateriale utilizate in procesul de productie; g) cheltuielile aferente perfecţionării tehnologiilor şi organizării producţiei, precum şi îmbunătaţirii calităţii produselor, sporirii fiabilităţii,
68

h) i)

j)

k)

l)

m)

n)

o)

p)

durabilităţii şi altor proprietăţi de exploatare a acestora în cadrul procesului de producţie; uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată; valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie pentru asigurarea unui proces tehnologic normal, pentru ambalarea produselor în secţii sau consumate pentru alte necesităţi de producţie, care nu pot fi raportate direct la tipuri concrete de produse; salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în producţie şi ale personalului administrativ, de conducere etc. din subdiviziunile de producţie, inclusiv toate tipurile de premii şi adaosuri conform sistemelor în vigoare la întreprindere; sumele plătite sub formă de stimulare a salariaţilor încadraţi în procesul de producţie, inclusiv: recompensele unice pentru vechime în muncă (sporurile pentru stagiul de munca în specialitate la întreprinderea respectivă) în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi premiile neincluse în cheltuielile directe privind retribuirea muncii; sumele platite pentru timpul aflării în concedii forţate cu păstrarea parţială a salariului, prevazute de legislaţia în vigoare; cheltuielile de asigurare a condiţiilor normale de lucru şi a tehnicii securităţii ce ţin de particularităţile producţiei şi prevăzute de legislaţia respectivă; cheltuielile de asigurare a pazei (inclusiv a celei antiincendiare) atelierelor, secţiilor şi subdiviziunilor cu destinaţie productivă; cheltuielile de deplasare a salariaţilor încadraţi nemijlocit în procesul de producţie;
69

q) r)

asigurarea obligatorie a salariaţilor ocupaţi în sfera de producţie şi ale activelor de producţie; alte cheltuieli în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Consumuri variabile sunt consumurile care se modifică în raport cu volumul producţiei, lucrărilor executate, serviciilor prestate. Consumurile variabile pe o unitate de produs rămîn neschimbate în cadrul întregii zone de relevanţă, iar mărimea totală a consumurilor variabilе este o funcţie liniară în raport cu volumul de activitate. Exemplu. În cazul în care consumurile variabile pe o unitate de produs constituie 10 lei, corelaţia între volumul producţiei şi consumurile variabile va fi următoarea:
Cantitatea unităţilor de produse 1 2 3 4 5 Consumuri variabile pe o unitate de produs, lei 10 10 10 10 10 Suma totală a consumurilor variabile, lei 10 20 30 40 50

Consumurile variabile se modifică o dată cu modificarea volumului producţiei, iar consumurile variabile pe o unitate de produs rămân la nivelul neschimbat. Consumuri constante sunt consumurile care rămân constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de modificările volumului producţiei sau activităţii de afaceri a personalului de conducere.
Cantitatea unităţilor de produse Consumuri constante pe o unitate de produs, lei 70 Suma totală a consumurilor constante, lei

1 2 3 4 5

500 250 167 125 100

500 500 500 500 500

Din tabel se observă că consumurile constante totale nu se modifică o dată cu schimbarea volumului producţiei, iar consumurile constante pe o unitate de produs se micşorează în cazul creşterii volumului producţiei şi se măresc în cazul diminuării acestuia. Trebuie de menţionat că în situaţia, când întreprinderea nu produce la capacitatea sa, costul produsului creşte. Aceasta va conduce fie la scăderea profitului revenit la o unitate de produs, fie la întrarea în pierdere cu produsul, fie la o creştere a preţului de vânzare, ceea ce de asemenea va avea o influenţă negativă asupra volumului desfacerii produsului. De aici reiese necesitatea controlului consumurilor constante şi menţinerii acelui nivel de fabricaţie, care să nu conducă la pierderi sau scumpiri ale produsului – respectiv la micşorarea şanselor de competitivitate ale întreprinderii. Analiza pragului de rentabilitate Analiza corelaţiei între cost, volum şi profit reprezintă un instrument puternic de gestiune care permite managerilor să ia repede şi uşor decizii argumentate privind planificarea activităţii, şi să efectueze controlul comportamentului consumurilor şi cheltuielilor în cursul unei perioade scurte de timp. Analiza corelaţiei „cost-volum-profit” arată cum se modifică consumurile, cheltuielile şi profitul sub influenţa modificării volumului vânzărilor. Modelele manageriale, bazate pe studierea acestei corelaţii reprezintă analiza punctului critic (pragului de rentabilitate).

71

Analiza punctului critic prevede că consumurile şi cheltuielile totale ale întreprinderii trebuie să fie divizate în variabile şi constante. Consumurile variabile – sunt consumurile mărimea cărora se modifică în funcţie de volumul producţiei. Aici fac parte: consumuri de materiale, materie primă, retribuire a muncii lucrătorilor din producţie, combustibil, resurse energetice pentru procesul de producţie etc. Consumuri constante – au loc şi atunci când întreprinderea nu funcţionează, adică acestea sunt consumuri, mărimea cărora nu se schimbă odată cu modificarea volumului producţiei. Aici se referă: cheltuielile pentru întreţinerea, încălzirea şi paza clădirilor, retribuirea muncii personalului auxiliar şi administrativ de conducere, calculul uzurii mijloacelor fixe etc. Prin punctul critic se înţelege volumul vânzărilor, la care întreprinderea deja nu mai are pierderi, dar nu are încă nici profit. În punctul critic veniturile totale din vânzări sunt egale cu consumurile şi cheltuielile totale ale întreprinderii, iar profitul este egal cu zero. Scopul analizei punctului critic constă în alegerea unui asemenea volum al vânzărilor care va asigura întreprinderii un rezultat financiar nul. În cadrul sistemului contabilităţii manageriale pentru calculul punctului critic în condiţiile fabricării unui tip de produse se utilizează metoda ecuaţiei, metoda marjei de contribuţie şi metoda reprezentării grafice. Punctul critic poate fi exprimat în unităţi naturale şi monetare. Metoda ecuaţiei În baza analizei corelaţiei „cost-volum-profit” stă una din ecuaţiile de bază ale microeconomiei: Vv = Cv + Cc + P ,
72

(24)

unde:

Vv – volumul veniturilor din vânzări; Cv – consumurile variabile; Cc – consumurile constante; P - profitul. În punctul critic profitul este egal cu zero: Vv = Cv + Cc , Descompunem componente: indicatorii Vv şi Cv în (25) elementele (26) (27)

Vv = Pun x n , Cv = Cv un x n , unde: P un – preţul de vânzare pentru o unitate de produs; Cv un - consumurile variabile pe o unitate de produs; n - cantitatea produselor, unităţi de măsură naturale. Substituim formulele (26) şi (27) în formula (25): Pun x n = (Cv un x n) + Cc , De aici reiese: Pun x n – ( Cv un x n) = Cc , sau: n (Pun – Cv un ) = Cc , Cc n= , Pun − Cvun Metoda marjei de contribuţie

(28)

73

Marja de contribuţie reprezintă depăşirea venitului de vînzări asupra tuturor consumurilor şi cheltuielilor variabile aferente acestui volum al vînzărilor: M c = Vv − Cv , (29)

Cu alte cuvinte, marja de contribuţie reprezintă rezultatul obţinut din vînzarea producţiei după restituirea tuturor consumurilor şi cheltuielilor variabile şi care include profitul, consumurile şi cheltuielile constante: M c − Cc = P , (30)

Dacă marja de contribuţie acoperă cu exactitate consumurile şi cheltuielile constante, profitul este egal cu zero, adică este atins punctul critic şi formula poate fi transformată în felul următor: M c.un × Vv = Cc , (31) unde Mc.un – marja de contribuţie pe o unitate de produs. De aici reiese: Pcrit = unde: M c.un = Pun − Cv.un . Cc , M c.un (32)

Pentru calculul punctului critic în unităţi monetare vom utiliza următoarea formula (33): Pcrit = Cc , Rmc
74

(33)

în care Rmc – rata marjei de contribuţie; reprezintă raportul dintre marja de contribuţie în general şi volumul total al vînzărilor: Rmc = Exemplu. Mc , Vv (34)

De determinat pragul de rentabilitate

(punctul critic) la o întreprindere, dacă: Volumul veniturilor din vînzări - 900 mii lei; Consumurile şi cheltuielile variabile – 720 mi lei; Consumurile şi cheltuielile constante – 123 mii lei. Rezolvare: Conform formulei (29), marja de contribuţie va constitui: Mc = 900 – 720 = 180 mii lei. Conform formulei (34) rata marjei de contribuţie se calculează: Rmc = 180 : 900 = 0,2 sau 20 %; Atunci, conform formulei (33) pragul de rentabilitate constituie: Pcrit = 123 : 0,2 = 615 mii lei. Rezerva siguranţei financiare la întreprinderea constituie: 900 – 615 = 285 mii lei.
75

dată

4.1.2. Componenţa cheltuielilor Cheltuielile reprezintă toate cheltuielile şi pierderile perioadei care se scad din venit la calcularea profitului (pierderii) perioadei de gestiune. Cheltuielile se înregistrează la întreprinderile cu diferite tipuri de activităţi. Acestea se reflectă în contabilitate şi în rapoartele financiare şi cuprind (fig.3): - cheltuielile activităţii operaţionale; - cheltuielile activităţii de investiţii; - cheltuielile activităţii financiare; - pierderi excepţionale. Cheltuielile activităţii operaţionale – reprezintă cheltuielile aferente desfăşurării activităţii de bază a întreprinderii. Cheltuielile activităţii de investiţii – reprezintă cheltuielile şi pierderile aferente scoaterii din funcţiune a activelor pe termen lung. Cheltuielile activităţii financiare – reprezintă cheltuielile rezultate din modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu şi împrumuturilor (creditelor). Pierderi excepţionale – reprezintă pierderi suportate ca rezultat al evenimentelor care nu ţin de activitatea ordinară.

CHELTUIELILE ÎNTREPRINDERII
Cheltuielile activităţii operaţionale Cheltuielile activităţii de investiţii Cheltuielile activităţii financiare Pierderi excepţionale Cheltuieli privind impozitul pe venit

76

Fig.3. Componenţa cheltuielilor întreprinderii Cheltuielile activităţii operaţionale Cheltuielile activităţii operaţionale a întreprinderii includ costul vânzărilor şi cheltuielile perioadei de gestiune (fig.4). Costul vînzărilor cuprinde: a) pentru întreprinderile de producţie – consumurile directe de materiale; consumurile directe privind remunerarea muncii; consumurile indirecte de producţie; b) pentru întreprinderile de comerţ – costul mărfurilor vîndute; c) pentru întreprinderile de prestări servicii – consumurile de materiale; consumurile privind remunerarea muncii; consumurile indirecte de producţie Cheltuielile perioadei de gestiune includ: - cheltuieli comerciale; - cheltuieli generale şi administrative; - alte cheltuieli operaţionale.

77

Cheltuielile activităţii operaţionale

Costul vânzărilor

Cheltuielile perioadei de gestiune

Consumuri de materiale Consumuri privind retribuirea muncii Consumuri indirecte de producţie

Cheltuieli comerciale

Cheltuieli generale şi administrative

Alte cheltuieli operaţionale

Fig.4. Componenţa cheltuielilor activităţii operaţionale Cheltuielile comerciale includ cheltuieli: - privind operaţiile de marketing; - privind ambalajele şi ambalarea produselor şi mărfurilor; - de transport privind desfacerea; - privind reclama; - privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţii pentru asigurările sociale; - uzura mijloacelor fixe etc. Cheltuielile generale şi administrative includ cheltuieli: - privind uzura mijloacelor fixe; - reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe; - amortizarea activelor nemateriale; - de întreţinere a personalului administrativ şi de conducere; - impozite, taxe şi plăţi (cu excepţia impozitului pe venit);
78

pentru donaţii şi în scopuri de binefacere şi sponsorizare; - privind protecţia muncii; - de reprezentare, deplasare şi alte cheltuieli. Alte cheltuieli operaţionale includ cheltuielile: - privind arenda curentă; - sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri achitate; - aferente plăţii dobânzilor pentru credite şi împrumuturi; - aferente produselor rebutate etc. Comerciale sunt considerate cheltuielile de vînzare a produselor finite, mărfurilor şi serviciilor. Acestea cuprind: a) cheltuielile de ambalare, inclusiv valoarea ambalajului şi materialelor de ambalat, salariul muncitorilor ocupaţi cu ambalarea produselor, (la întreprinderile de producţie în cazul cînd ambalarea se efectuează la depozitul de produse finite), mărfurilor; b) la întreprinderile de comerţ - cheltuielile de depozitare şi pregătire a mărfurilor pentru vînzare, aspectul exterior al vitrinelor de reclamă şi alte acţiuni care contribuie la vînzarea mărfurilor, precum şi vînzarea propriu-zisă şi transportarea mărfurilor la cumpărători, daca aceste cheltuieli le suportă firma comercială; c) cheltuielile de transport-expediere a produselor fabricate şi a mărfurilor (cu excepţia cazurilor în care acestea se recuperează de către cumpărător), taxele vamale etc.; d) remunerarea lucrărilor de marcare (etichetare), certificare a produselor şi a mărfurilor, întocmirea declaraţiilor vamale privind comercializarea produselor peste hotarele republicii; e) serviciile de marketing aferente incheierii sau rezilierii contractelor (acordurilor); f) comisioanele (defalcările) plătite organizaţiilor de desfacere, intermediere, de comerţ extern, cheltuielile de procurare a licenţelor pentru exportul produselor şi mărfurilor; g) cheltuielile ce ţin de reclamă, participarea la expoziţii, tîrguri: valoarea mostrelor de mărfuri transmise, în conformitate cu
79

contractele (acordurile) încheiate sau alte acte, nemijlocit cumpăratorilor sau organizaţiilor de intermediere cu titlu gratuit şi care nu pot fi returnate, alte cheltuieli similare; h) cheltuielile de studiere a pieţelor de desfacere interne şi externe, de salarizare a lucrătorilor ocupaţi cu colectarea şi prelucrarea datelor privind pieţele de desfacere a mărfurilor respective, informaţiilor asupra producătorilor-concurenţi, costul literaturii economice pentru efectuarea investigaţiilor de marketing, alte cheltuieli ale secţiilor, serviciilor sau ale lucratorilor din domeniul marketingului; i) cheltuielile pentru reparaţia cu termen de garantie şi deservirea cu termen de garanţie a produselor şi marfurilor vîndute; j) cheltuielile ce ţin de remuneraţiile lucrătorilor întreprinderilor de comerţ care cuprind salariul de baza şi cel suplimentar, diverse sporuri, adaosuri, premii plătite vînzătorilor, casierilor, hamalilor, precum şi bucătarilor, ospătarilor de la întreprinderile de alimentaţie publică, şi altui personal angajat nemijlocit la vînzarea mărfurilor; k) cheltuieli privind datoriile dubioase; l) cheltuieli privind returnarea şi reducerea preţurilor la marfurile vîndute. Nomenclatorul articolelor cheltuielilor comerciale este elaborat de către întreprindere, pornind de la particularităţile şi specificul activităţii acesteia. Cheltuielile generale si administrative cuprind: 1) cheltuielile privind retribuirea muncii personalului de conducere şi gospodăresc, premiile de orice tip conform sistemelor existente la întreprindere, adaosurile de orice tip, inclusiv: a) sumele platite pentru absenţele forţate sau îndeplinirea unui lucru plătit insuficient în cazurile prevăzute de legislaţie; b) suplimentele (adaosurile) plătite pentru concediul medical păna la nivelul salariului efectiv, stabilit de legislaţie; c) diferenţa de salarii plătită lucrătorilor transferaţi de la alte întreprinderi cu păstrarea în decursul unei anumite perioade, a
80

cuantumurilor salariului de funcţie de la locul de munca precedent, precum şi în cazul interimatului provizoriu, dacă aceasta este prevazut de legislatia în vigoare; d) recompensele unice pentru vechimea în muncă şi adaosurile pentru vechimea de muncă în specialitate la întreprinderea respectivă plătite salariaţilor în conformitate cu legislaţia în vigoare; 2) contribuţiile pentru asigurarile sociale şi cele medicale, fondul de pensii, fondul de stat de plasare în cîmpul muncii din suma cheltuielilor privind retribuirea muncii; 3) plaţile suplimentare, indemnizaţiile, sporurile, compensaţiile acordate salariaţilor întreprinderii, inclusiv: a) sumele plătite salariaţilor concediaţi de la întreprinderile din cauza reorganizarii acesteia, reducerii personalului şi statelor; b) sumele plătite salariaţilor, inclusiv femeilor care educa copii, pentru concediile acordate suplimentar; c) sporurile la pensii, indemnizatiile unice acordate salariaţilor care se pensionează; d) sumele platite sub forma de recompense, ca urmare a majorării preţurilor, scumpirii alimentaţiei (bucatelor) la ospătării, bufete şi profilactorii sau acordarea ei la preţuri reduse sau gratuit (exceptind alimentaţia specială pentru anumite categorii de salariaţi în conformitate cu legislaţia); e) compensarea daunelor materiale salariaţilor întreprinderii cauzate de traumele în producţie şi plata pensiei de invaliditate, recuperate pentru această cauză din fondul social, indemnizatiilor unice în caz de deces al salariatului ca rezultat al accidentului de productie; f) indemnizaţiile plătite atît în temeiul deciziilor judecătoreşti, cît şi fără acestea în legătură cu pierderea capacităţii de muncă din cauza traumelor de producţie; g) sumele plătite salariaţilor-donatori de sînge pentru zilele examinării medicale, donării de sînge şi pentru zilele de odihnă, acordate după fiecare zi de donare a sîngelui;
81

4) ajutorul material acordat salariaţilor (inclusiv cota iniţială pentru construcţia de locuinţe cooperatiste sau pentru rambursarea partială a creditului, acordat in scopul construcţiei de locuinte cooperatiste sau construcţiei individuale a locuinţelor); 5) întreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie administrativă, gospodareasca şi de protecţie a naturii (clădiri, construcţii etc.); 6) amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală a întreprinderii; 7) valoarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată în limita stabilită; 8) uzura şi reparaţia obiectelor de mică valoare şi scurtă durată; 9) plata pentru chiria curentă a mijloacelor fixe, activelor nemateriale şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată; 10) cheltuieli de întreţinere a obiectelor şi mijloacelor fixe conservate în conformitate cu actele normative în vigoare; 11) cheltuielile aferente întreţinerii şi deservirii mijloacelor tehnice de comandă, centrelor de telecomunicatii, mijloacelor de semnalizare, centrelor de calcul şi altor mijloace tehnice de comandă, care nu se referă la producţie (de exemplu, cheltuielile pentru chiriea mijloacelor de telecomunicaţii, utilizate în scopuri de conducere); 12) cheltuielile poştale şi telegrafice, cheltuielile de întreţinere şi exploatare a staţiilor de telefoane, comutatoarelor, faxurilor, instalaţiilor de dispecerat, de radiou şi de alte tipuri de telecomunicaţii, utilizate pentru administrare şi care se includ în bilanţul întreprinderii; pentru lucrările tipografice, pentru întreţinerea şi exploatarea biroticii; pentru procurarea rechizitelor de birou, formularelor de evidenţă, de dări de seama; 13) plata serviciilor pentru dirijarea producţiei efectuată de terţe organizaţii în cazurile în care în statele de funcţiuni ale întreprinderii nu este prevăzută finanţarea unor servicii funcţionale sau cînd aceste înreprinderi nu sînt în stare să asigure îndeplinirea unor lucrări necesare fără participarea organizaţiilor specializate,
82

inclusiv pentru executarea unor lucrări periodice la solicitarea organelor de conducere de stat pentru îndeplinirea cărora nu este raţional de a intreţine un personal permanent, precum şi alte cheltuieli legate nemijlocit de activitatea întreprinderii; 14) cheltuielile privind paza obiectelor administrativ-gospodareşti şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora; 15) cheltuielile de întreţinere a transportului auto de serviciu: remunerarea salariaţilor care deservesc acest transport, valoarea combustibilului, lubrifianţilor şi altor materiale, uzura si reparaţia cauciucurilor, asistenţa tehnică a transportului auto; cheltuieli de întreţinere a garajelor, arenda pentru garaje şi parcarea autovehiculelor, cotele de amortizare şi cheltuielile pentru toate tipurile de reparaţie a autovehiculelor şi cladirilor, garajelor, cheltuielile pentru închirierea autoturismelor de serviciu; 16) cheltuielile privind deplasarile personalului de conducere; 17) cheltuielile de reprezentare; 18) cheltuielile pentru măsurile de protecţie civila, inclusiv uzura inventarului şi mijloacelor fixe, utilizate în aceste scopuri; 19) plata compensaţiilor personalului administrativ - de conducere al întreprinderilor, activitatea de producţie a cărora este legata de necesitatea unor deplasări sistematice în interes de serviciu, a cheltuielilor ce ţin de utilizarea în aceste scopuri a autoturismelor personale; 20) defalcări pentru întreţinerea aparatului de conducere al organizaţiilor ierarhic superioare, a asociaţiilor, concernelor şi altor structuri şi organe de conducere; 21) cheltuielile în scopuri de caritate şi sponsorizare; 22) cheltuielile de întreţinere a subdiviziunilor de producţie şi de deservire; 23) cheltuielile pentru asigurarea salariaţilor şi a bunurilor cu destinaţie generală şi administrativă prevazute de actele normative în vigoare; 24) cheltuielile aferente angajării forţei de muncă;
83

25) plata pentru diversele servicii prestate întreprinderii în conformitate cu contractele (acordurile) încheiate de către: a) bănci, bursele de mărfuri, organizaţiile intermediare şi alte organizaţii; b) organizaţiile consultative, juridice, informaţionale, de audit, traducători; c) mass-media în legatură cu publicarea rapoartelor financiare; 26) cheltuielile pentru pregătirea şi reciclarea personalului, inclusiv: a) salariul lucrătorilor întreprinderilor în timpul studiilor acestora cu scoaterea din producţie în sistemul de ridicare a calificării şi de reciclare a cadrelor, precum şi sumele plătite în conformitate cu legislatia în vigoare pentru concediile de studii, acordate muncitorilor şi funcţionarilor, care au succese bune la învăţătură în instituţiile de învăţămînt superior şi mediu, seral şi fără frecvenţă, la doctorantură fără frecvenţă; b) sumele plătite absolvenţilor şcolilor medii profesionaltehnice şi tinerilor specialişti care au absolvit instituţia de învatamînt superior sau mediu de specialitate, pentru deplasarea la locul de lucru, concediul înainte de a-şi începe activitatea, precum şi plata indemnizaţiilor; c) cheltuielile de întreţinere a instituţiilor de învăţămînt, care se afla la bilanţul întreprinderii; 27) cheltuielile pentru cercetari ştiinţifice; 28) cheltuielile pentru invenţii şi raţionalizări cu caracter de producţie, efectuarea lucrărilor experimentale, confecţionarea şi proba modelelor şi mostrelor în baza invenţiilor şi propunerilor de raţionalizare, organizarea expoziţiilor, concursurilor, trecerilor în revista, acţiunilor de certificare şi a altor acţiuni privind implementarea inovaţiilor şi propunerilor de raţionalizare, plata onorariilor şi alte cheltuieli, cu excepţia cazurilor de capitalizare a acestora prevazute de S.N.C. 9 "Contabilitatea cheltuielilor de cercetare, proiectare şi experimentare";
84

29) cheltuielile privind reparaţia ambalajului folosit în multiplă circulaţie şi returnabil, precum şi valoarea ambalajului, scos din uz ca urmare a uzurii naturale a acestuia; 30) impozitele şi taxele, conform legislaţiei în vigoare, precum şi impozitul pe valoarea adaugată şi accizele nerecuperabile, cu excepţia impozitului pe venit; 31) cheltuielile de judecată, cheltuielile de arbitraj şi taxele de stat; 32) cheltuielile pentru procurarea literaturii speciale, actelor normative şi instructive, precum şi abonarea la ediţii speciale (ziare, reviste etc.) necesare în activitatea de producţie; 33) cheltuielile pentru acţiunile de ocrotire a sănătăţii, organizarea timpului liber şi odihnei salariaţilor de la întreprindere, inclusiv pentru: a) întreţinerea şi uzura utilajului şi incăperilor, acordate gratuit pentru desfaşurarea activităţii culturale şi sportive; b) întreţinerea obiectelor de ocrotire a sănătîţii, azilurilor pentru bătrîni şi invalizi, instituţiilor preşcolare pentru copii din sistemul învăţămîntului public, precum şi a obiectelor din fondul locativ (inclusiv uzura şi cheltuielile pentru efectuarea diverselor tipuri de reparaţii; c) achitarea din contul întreprinderii a foilor de tratament şi în case de odihna, organizarea excursiilor şi călătoriilor, ocupaţiilor în secţii sportive, cercuri şi cluburi, a vizitării acţiunilor culturale distractive şi sportive; 34) cheltuielile de organizare aferente desfăşurării adunărilor acţionarilor, perfectării documentelor; 35) alte cheltuieli. 36) Cheltuielile neproductive: a) pierderile din cauza întreruperilor în producţie; b) pierderile, cauzate de casarea produselor alimentare şi medicamentelor cu termenul de garanţie expirat. Cheltuielile care nu pot fi raportate nici la cheltuieli comerciale, nici la cele generale şi administrative sînt incluse în alte cheltuieli operaţionale şi anume cheltuielile privind:
85

a) plata dobînzilor filialelor, îtreprinderilor afiliere şi asociate; b) plata dobînzilor aferente creditelor bancare şi împrumuturilor primite pe termen scurt şi pe termen lung, cu excepţia cazurilor de capitalizare a acestora, prevazute în S.N.C. 23 "Cheltuielile privind împrumuturile"; c) plata dobînzilor privind alte operaţii; d) plata dobînzilor privind împrumuturile expirate şi sancţiunile creditare; e) vînzarea activelor curente, cu excepţia produselor finite, mărfurilor şi serviciilor prestate; f) amenzile, penalităţile, despăgubirile; g) emisiunea şi difuzarea titlurilor de valoare pe termen scurt - obligaţiuni, cambii şi alte titluri de valoare, plata comisioanelor pentru difuzarea acestora; h) consumurile indirecte de producţie constante nerepartizabile; i) sumele diferenţelor dintre costul stocurilor de mărfuri şi materiale şi valoarea realizabilă netă; j) lipsurile şi pierderile de la deteriorarea valorilor; k) producţia rebutată; l) alte cheltuieli operaţionale. Cheltuielile activităţii de investiţii Cheltuielile activităţii de investiţii sunt generate de scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung. Acestea cuprind următoarele cheltuieli: a) privind ieşirea activelor nemateriale; b) privind ieşirea activelor materiale pe termen lung; c) privind ieşirea activelor financiare pe termen lung; d) din reevaluarea activelor pe termen lung; e) aferente participaţiilor în alte întreprinderi; f) privind operaţiile cu părţile legate; g) alte cheltuieli ale activităţii de investiţii.
86

Cheltuielile activităţii financiare Cheltuielile activităţii financiare sunt generate de modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Acestea cuprind urmatoarele cheltuieli: a) privind plata dividentelor; b) privind arenda finanţată a activelor materiale pe termen lung; c) privind diferentele de curs valutar; d) alte cheltuieli ale activitătii financiare. Pierderi excepţionale Pierderile excepţionale apar ca rezultat al evenimentelor sau operaţiilor rare şi netipice, nelegate de activitatea financiareconomică (ordinară) a întreprinderii. Acestea cuprind: a) pierderile provocate de calamităţile naturale; b) pierderile rezultate din perturbările politice; c) pierderile ocazionate de modificarea legislaţiei Republicii Moldova. 4.2. Structura costului producţiei Analiza consumurilor întreprinderii se începe cu examinarea structurii costului producţiei la nivel general. Costul producţiei cuprinde: - consumurile directe de materiale, - consumurile directe privind retribuirea muncii, - consumurile privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicale, - consumuri indirecte de producţie. Totodată informaţia necesară pentru analiză poate fi utilizată atît în dinamică, cît şi comparativ cu nivelul programat prevăzut pentru perioada de gestiune curentă.
87

În acest scop vom examena următorul exemplu. Exemplu: Să se determine: a) ponderea fiecărui element de consumuri în structura costului producţiei – total; b) abaterea absolută pe fiecare element de consumuri în parte. Datele sunt prezentate în tab.(3) Tabelul 3 Analiza structurii costului producţiei
Denumirea elementelor de consumuri Consumuri de materiale Consumuri privind retribuirea muncii Consumuri indirecte Costul producţiei – total Anul de gestiune programat efectiv mii lei % mii lei % 22506,4 69,8 22022,6 69,51 3291,8 10,2 2759,4 8,71 6448,0 32246,2 20,0 100 6901,6 31683,6 21,78 100 Abaterea, (+, - ) mii lei -483,8 -532,4 +453,6 -562,6

În baza datelor din tabel se poate constata că la întreprinderea analizată costul producţiei s-a redus faţă de nivelul programat cu 562,6 mii lei. Această abatere a fost determinată de reducerea consumurilor de materiale cu 483,8 mii lei şi a consumurilor privind retribuirea muncii cu 532,4 mii lei. Totodată, majorarea consumurilor indirecte de producţie faţă de nivelul programat cu 453,6 mii lei a contribuit la sporirea costului producţiei cu aceeaşi suma. Examinând structura costului producţiei, observăm că consumurile de materiale ocupă ponderea principală, deşi comparativ cu nivelul programat, aceasta s-a redus de la 69,8 la 69,51 %. Consumurile la 1 leu producţie fabricată reflectă efortul depus de întreprinderea analizată la obţinerea producţiei fabricate.

88

Îndeplinind funcţia de indicator generalizator de eficienţă, consumurile la 1 leu producţie fabricată ocupă un rol semnificativ în analiza generală a costului producţiei. Reducerea acestui indicator în dinamică, cât şi comparativ cu nivelul programat, se apreciază pozitiv, iar majorarea lui – negativ. Modificarea acestui indicator poate fi influenţată de următorii trei factori: 1) modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate; 2) modificarea nivelului de consum pe unitate de produs; 3) modificarea preţurilor la materia primă, materiale consumate şi producţia finită. Analiza dinamicii acestui indicator poate fi efectuată în baza următorului tabel: Tabelul 4 Analiza dinamicii ponderii consumurilor la 1 leu producţie fabicată
Anul Întreprinderea analizată nivelul rata consumurilor, creşterii, % % 83,4 100 82,5 98,9 80,0 95,9 81,2 97,3 80,7 96,7 Întreprindere-concurent nivelul rata consumurilor, creşterii, % % 85,0 100 83,4 98,1 82,0 96,5 81,8 96,2 80,0 94,1

1 2 3 4 5

Din tabel rezultă că în decursul perioadei de timp de 5 ani întreprinderea analizată a obţinut unele succese privind reducerea consumurilor şi cheltuielilor la 1 leu producţie fabricată. Pentru această perioadă nivelul consumurilor şi cheltuielilor s-a redus cu 3,3 %; concomitent, la întreprindere-concurent acest indicator s-a redus cu 5,9 %, necătând de faptul că la începutul perioadei întreprinderea analizată a avut condiţiile iniţiale mai favorabile. De aici reiese, că la întreprinderea analizată există rezervele interne de reducere a nivelului consumurilor şi cheltuielilor activităţii operaţionale.
89

4.3. Calculul costului producţiei Calculul costului producţiei se efectuează la trei nivele: - al producţiei totale; - al felului de produs; - al unităţii de produs. 1) Costul producţiei totale se determină în felul următor: Producţia în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune + Consumurile efectuate în perioada de gestiune – Producţia în curs de execuţie la sfârşitul perioadei de gestiune = Costul producţiei fabricate. Calculaţia costului produselor fabricate în perioada de gestiune (pentru întreprinderile de producţie) Indicatorul Cheltuieli directe de materiale: 1. Stocuri de materii prime si materiale la începutul perioadei de gestiune 2. Achizitionarea materiilor prime si materialelor 3.Total: materii prime si materiale destinate procesului de productie (1+2) 4. Stocuri de materii prime si materiale la finele perioadei de gestiune 5. Materii prime şi materiale utilizate în procesul de producţie (34) 6. Cheltuieli directe privind retribuirea muncii Cheltuieli indirecte de producţie: 7. Materiale
90

8. Retribuţii 9. Uzura mijloacelor fixe 10. Amortizarea activelor nemateriale 11. Chiria 12. Deplasări 13. Cheltuieli de întreţinere şi reparare a mijloacelor fixe 14. Asigurări obligatorii 15. Total cheltuieli indirecte de producţie (7...14) 16. Cheltuieli de producţie (5+6+15) 17. Se adauga: producţia în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune 18. Se scade: producţia în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune 19. Costul produselor fabricate (16+17-18) 2) Costul unui tip de produs se calculează pe articole de calculaţie (conform SNC 3): C = Cdir + Cind , (35)

unde: Cdir - consumuri directe pentru materiale şi salarii; Cind - consumuri indirecte de producţie. Costul unitar se determină prin raportul costului felului de produs la cantitatea produsului fabricat: Cun = (Cd + Cind ) : Q , (36) unde Q – cantitatea de produse fabricate . 4.4. Esenţa abordărilor la stabilirea preţurilor la producţie Stabilirea preţurilor – este o decizie financiară şi de marketing. Sunt cunoscute trei componente ale preţurilor: - costuri directe; - costuri indirecte;
91

- profit. Prin preţ întreprinderea îşi asigură valorificarea resurselor sale, caută să obţină câştig, îşi recuperează cheltuielile şi obţine un anumit profit. Etapele de parcurgere în vederea stabilirii unui preţ corespunzător sunt: 1. stabilirea obiectivelor politicii de preţ; 2. determinarea mărimii cererii; 3. evaluarea costurilor; 4. analiza preţurilor şi ofertelor concurenţilor; 5. alegerea metodei de calcul al preţului. Decizia privind formarea preţurilor reprezintă procesul de determinare a preţului de vânzare rezonabil şi competitiv, care va genera creşterea vânzărilor şi majorarea profitului. Procesul de formare a preţului presupune examinarea multor factori, cum sunt concurenţa, cererea cumpărătorilor, consumurile şi cheltuielile etc. În practica există două abordări privind formarea preţurilor: costului şi valorii percepute. Abordarea costului reprezintă o metodă de formare a preţului, ce utilizează în calitate de punct iniţial costul efectiv al fabricării şi vânzării producţiei. Abordarea valorii percepute reprezintă metoda, prin care întreprinderea de la început determină preţul de vânzare a produsului nou, iar apoi proiectează însuşi produsul. Cea mai răspândită formă de formare a preţului în baza costului este formarea preţului după principiul “consumuri şi cheltuieli plus”. La utilizarea acestui principiu preţul de vânzare pentru o unitate se determină prin adăugarea la costul total al producţiei a unei părţi a profitului (adaosului).
92

Preţul = Consumuri şi cheltuieli + Adaos. Adaos = Procentul adaosului x Consumuri şi cheltuieli. Procentul adaosului se determină ţinând cont de rata rentabilităţii necesare. În ultimii ani se acordă o atenţiei tot mai mare procesului de formare a preţurilor după modul de abordare a valorii percepute. Valoarea percepută reprezintă stabilirea preţurilor în aşa fel ca ele să asigure întreprinderii obţinerea unui profit mai mare pe seama realizării mai avantajoase a corelaţiei “valoare / cost”. Abordarea valorii percepute prevede calculul preţului în baza cercetărilor de marketing. Firmele văd modul de percepere a valorii de către cumpărătorii produselor, şi nu în costurile suportate de vânzător. Preţul se stabileşte la un nivel care să atragă o percepere corespunzătoare a valorii produsului, conform cererii cumpărătorilor şi se apelează la costul de producţiei doar pentru a aprecia dacă profitul obţinut este suficient pentru a continua activitatea. Cunoaşterea nivelului acestui preţ permite întreprinderii în scopul obţinerii profitului previzibil să determine volumul necesar al vânzărilor şi respectiv volumul producţiei, totodată ţinând cont de conjunctura pieţei existentă real. Apoi prin scăderea din preţ a mărimii profitului previzibil poate fi determinată suma maximă a consumurilor şi cheltuielilor admise pentru o unitate de produs. 5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-

montaj
5.1. Particularităţile formării preţurilor la producţia de construcţie
93

Odată cu trecerea la relaţii economice de piaţă au avut loc modificări esenţiale în sistemul de formare a preţurilor în construcţii. Aceasta este legat de faptul că s-au modificat tipurile de proprietăţi a participanţilor la proiecte de investiţii, sursele de finanţare a proiectelor de investiţii, au apărut tipuri noi de cheltuieli, care trebuie luate în consideraţie la determinarea costului de execuţie a obiectelor de construcţie, cum ar fi: plata pentru lotul de pământ, noile tipuri de impozite, taxe, cheltuieli pentru elaborarea şi expertiza documentaţiei de proiect, petrecerea concursurilor etc. După cum se ştie, baza normativă de deviz a anului 1984 nu corespunde cerinţelor contemporane, deoarece nu ia în consideraţie noile tehnologii în construcţii, materiale şi articole, maşini de construcţii şi utilaje etc. Baza normativă de deviz din anul 1991 la fel nu permitea asigurarea exactităţii calculelor la determinarea preţurilor contractuale. Preţuri curente (Pc) se determinau prin metoda indicelor cu ajutorul coeficienţilor de trecere în preţuri curente: Pc = P84 x K91 x Kcurent , K91 fiind coeficientul de trecere din preţurile anului 1984 în preţurile anului 1991 şi Kcurent – coeficientul de recalculare din preţurile anului 1991 în preţuri curente. Metoda indicilor avea multe neajunsuri, deoarece coeficienţii de recalculare aveau valoarea aproximativă (medie pe ramură), însă, în perioada respectivă această metodă a constituit unica ieşire din situaţie. Începând cu 1 ianuarie 2003, în ramura de construcţii a avut loc un eveniment de importanţă considerabilă: s-a început procesul de trecere la norme şi metodici noi de elaborare a documentaţiei de deviz. Metoda indicilor a fost înlocuită cu metoda utilizată din anii 70 în ţările europene – metoda de resurse penru întocmirea documentaţiei de deviz. Pentru a uşura trecerea de la metoda veche la cea nouă, Ministerul Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului al Republicii Moldova a elaborat Instrucţiuni privind întocmirea
94

devizelor pentru lucrările de construcţii-montaj prin metoda de resurse – CP L.01.01-2001, precum şi Instrucţiuni pentru determinarea cheltuielilor de deviz la salarizarea în construcţii, cheltuielilor de regie, cheltuielilor pentru funcţionarea utilajelor în construcţii şi Instrucţiuni pentru determinarea valorii beneficiului de deviz – respectiv: CP L.01.02-2001, CP L.01.03-2001, CP L.01.04-2001, CP L.01.05-2001. 5.2. Componenţa costului de deviz Costul lucrărilor de construcţie-montaj este expresia bănească a consumului de resurse (materiale, manoperă, utilaje de construcţii) necesare pentru execuţia acestora în condiţii organizatorice şi tehnologice bine determinate. Suma întreagă a cheltuielilor, determinată de deviz pentru construcţia obiectului se numeşte costul de deviz sau investiţii capitale. Componenţa costului de deviz este prezentată în fig.5.
Сostul de deviz al lucrărilor de construcţii -montaj

Cheltuieli directe

Cheltuieli de regie

Beneficiu de deviz % din suma cheltuielilor directe şi cheltuielilor de regie

% din cheltuieli directe

Fig.5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-montaj Costul de deviz se determină cu formula (37): Cd = CD + CR + BD , unde: CD – cheltuieli directe ;
95

(37)

CR – cheltuieli de regie; BD – beneficiu de deviz. 1) Cheltuielile directe cuprind: - costul materialelor, elementelor de construcţii, detaliilor etc.; - salariul muncitorilor; - decontările pentru asigurare obligatorie; - cheltuielile legate de exploatarea utilajelor de construcţii. Componenţa cheltuielilor directe este prezentată în fig.6. Costul materialelor cuprinde cheltuielile legate de procurarea materialelor, semifabricatelor, elementelor de construcţii, articolelor, necesare pentru executarea lucrărilor de construcţii-montaj, precum şi cheltuielile legate de transportarea materialelor pe şantier de construcţii; dara, ambalaj, rechizite; cheltuielile de achiziţionare-depozitare a materialelor. Salariul muncitorilor cuprinde salariul tarifar al muncitorilor, nemijlocit implicaţi în procesul de construcţie, diferite plăţi suplimentare cu caracter de compensare sau stimulare (pentru condiţii nocive, lucrul timp de noapte, vechimea în muncă etc.), premii etc. Cheltuielile legate de exploatarea utilajelor de construcţii se determină prin costul unei utilaj-ore (1 h-ut.) pe tipuri de utilaje. Costul 1 h-ut cuprinde: cheltuieli iniţiale (cheltuielile legate de amplasarea şi reamplasarea utilajelor pe şantier, montarea şi demontarea lor, amenajarea construcţiilor provizorii etc.); cheltuieli anuale (uzura utilajului, modernizări, reparaţii capitale);

96

Cheltuieli directe

Cheltuieli pentru materiale de construcţii

Cheltuieli pentru salariul muncitorilor

Cheltuieli legate de exploatarea utilajelor de construcţii
Cheltuieli iniţiale

Decontări pentru asigurări obligatorii al muncitorilor

97
Salariul tarifar Plăţi suplimentare cu caracter de stimulare şi compensare Premii etc.
Fig.6. Componenţa cheltuielilor directe

Materiale de bază şi auxiliare

Decontările organelor asigurării sociale (26 % din fondul de salariu )

Elemente de construcţii

Uzura utilajului

Articole, detalii

Semifabricate

Cheltuieli de exploatare

Decontările organelor asigurării medicale (2 % % din fondul de salariu )

cheltuieli de exploatare a utilajului (salariul persoanei ce deserveşte utilajul, combustibil, lubrifianţi, carburanţi, energia electrică, piese de schimb, reparaţii curente etc.). 2) Cheltuielile de regie reprezintă totalitatea consumurilor legate de crearea condiţiilor pentru execuţia construcţiilor, organizarea, administrarea şi deservirea acestora. Cheltuielile de regie se stabilesc în mod indirect, în procente din consumuri directe. Calculul cheltuielilor de regie se reglementează prin CP L.01.03-2000 „Instrucţiuni cu privire la calcularea cheltuielilor de regie la determinarea valorii obiectivelor”. Conform Instrucţiunilor, întreprinderile de antrepriză determină normele individuale de cheltuieli de regie pe baza cheltuielilor de regie. Normativele individuale se aprobă de către conducerea întreprinderii de construcţii. Normativul cheltuielilor de regie (Ncr) se calculează ca raportul dintre valoarea cheltuielilor de regie pentru perioada corespunzătoare a anului precedent (CRpr) şi valoarea cheltuielilor directe pentru aceeaşi perioadă (CDpr) : Ncr = (CRpr : CDpr) x 100 %, (38)

În devizele investitorului normativul de cheltuieli de regie se aplică în mărime medie pe ramură “Construcţii”. Cheltuielile de regie sunt divizate în 4 capitole: - cheltuielile generale şi administrative; - cheltuielile pentru deservirea lucrătorilor din construcţii; - cheltuielile pentru organizarea lucrărilor de şantier; - alte cheltuieli generale şi de antrepriză. 3) Beneficiul de deviz reprezintă suma mijloacelor necesare pentru acoperirea unor cheltuieli generale ale întreprinderii de antrepriză, care nu sunt incluse în preţul de cost al lucrărilor, şi constituie partea normată (garantată) a valorii producţiei de
98

construcţii (plata impozitelor, dezvoltarea producţiei, modernizarea utilajelor, plata dobînzilor pentru folosirea creditelor bancare, stimularea materială a lucrătorilor etc). Calculul beneficiului de deviz se reglementează prin CP L.01.05-2001 „Instrucţiuni privind determinarea valorii beneficiului de deviz la formarea preţurilor la producţia de construcţii”. Normativul de beneficiu de deviz (Nbd) se calculează ca raportul dintre valoarea beneficiului de deviz pentru perioada precedentă (BDpr) şi costul lucrărilor executate pentru aceeaşi perioadă (PCpr) : Nbd = (BDpr : PCpr) x 100 %, (39)

În devizele investitorului normativul beneficiului de deviz se include în mărime medie pe ramură. Datele privind norma medie pe ramură pentru cheltuielile de regie şi beneficiu de deviz se comunică de către ministerul de profil, la începutul fiecărui an printr-o scrisoare instructivnormativă cu publicarea în revista “Monitorul construcţiilor”. 5.3. Componenţa documentaţiei de deviz Documentaţie de deviz – documentaţie întocmită pentru determinarea valorii de deviz pentru execuţia clădirilor şi construcţiilor proiectate. Elaborarea documentaţiei de deviz se efectuează în conformitate cu “Instrucţiuni privind întocmirea devizelor pentru lucrările de construcţii–montaj prin metoda de resurse” –CP L.01.01-2001, care reprezintă unul dintre documentele normative ale capitolului “Economia construcţiilor” şi face parte integrantă din sistemul de documente normative în construcţii. Instrucţiunile au fost elaborate cu scopul de a asigura o metodologie unitară, care să servească drept ghid practic pentru
99

participanţii la procesul de construcţii privind determinarea valorii de deviz a obiectivului de investiţii, formarea preţurilor contractuale pentru lucrările executate. Documentaţia de deviz se compune din: - listele cu cantităţile de lucrări; - borderourile de resurse; - cataloagele de preţuri unitare; - calculele şi devizele locale; - devizele pe obiect; - devizul general. Devize locale – documente de deviz primare, care se întocmesc pe categorii de lucrări şi cheltuieli pentru execuţia unei clădiri, construcţii sau lucrărilor pe baza listelor cu cantităţile de lucrări, care se stabilesc la elaborarea detaliilor de execuţie. Valoarea stabilită de devizele locale cuprinde cheltuielile directe, cheltuielile de regie şi beneficiul de deviz (Formularul nr.7 din CP L.01.01-2001). Pentru participare la licitaţii se întocmesc devize-ofertă. Pentru alcătuirea devizului - ofertă sunt necesare următoarele date iniţiale: 1) caracteristica obiectului; 2) lista cu cantităţile de lucrări; 3) norme de deviz al consumului de resurse; 4) norma decontărilor pentru asigurări obligatorii; 5) norma cheltuielilor de regie; 6) norma beneficiului de deviz; 7) norma cheltuielilor pentru clădiri şi edificii provizorii; 8) norma cheltuielilor suplimentare legate de scumpirea lucrărilor pe timp de iarnă; 9) norma cheltuielilor neprevăzute; 10) norma defacărilor în fondul bazei normative în construcţii.
100

Pentru alcătuirea devizului local obişnuit sunt necesare doar primele 6 puncte. Deviz pe obiect – se efectuează conform Formularului nr.8 din CP L.01.01-2001 prin însumarea datelor din devizele locale. Deviz general pentru execuţia clădirilor şi construcţiilor – se întocmeşte conform Formularului nr.9 din CP L.01.01-2001. În devizul general se includ, prin rînduri aparte, totalurile pe devizele pe obiecte şi calculele pe tipuri de cheltuieli, precum şi se evidenţiază structura tehnologică a investiţiilor. Devizele generale se întocmesc şi se aprobă aparte pentru obiectivele productive şi neproductive. În devizele generale pentru obiective productive şi obiective locative-civile mijloacele se repartizează pe următoarele capitole: 1. Pregătirea terenului pentru construirea obiectivului. 2. Obiectivul investiţii de bază. 3. Obiecte auxiliare şi de deservire. 4. Obiecte energetice. 5. Obiecte de comunicaţii şi transport. 6. Construcţii inginereşti şi reţele exterioare (apă, canalizare, termice, gaze). 7. Amenajarea terenului. 8. Organizarea de şantier. 9. Alte cheltuieli. 10. Întreţinerea direcţiei (supravegherea tehnică) a întreprinderilor (instituţiilor) în construcţie. 11. Pregătirea personalului de exploatare. 12. Lucrări de proiectări, prosperări, controlul de autor. Pentru devizul general se întocmeşte un memoriu explicativ în care se prezintă:
101

nivelul preţurilor de deviz pe a căror bază a fost întocmit devizul general (trimestru, an); normele cheltuielilor de regie şi a beneficiului de deviz; lista Indicatoarelor de norme de deviz pentru lucrări de construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii; alte date privind modul de determinare a valorii, caracteristice pentru obiectivul dat (existenţa proiectelor de execuţie a obiectelor de uz comun, documentelor privind includerea mijloacelor pentru construcţie în obiectele de uz comun, proporţional cu necesarul de servicii ale obiectelor de uz comun etc.). După totalul capitolelor 1 – 12 în devizul general printr-un rând aparte se include rezerva de mijloace pentru cheltuielile neprevăzute, destinată acoperirii cheltuielilor care apar în procesul de construcţie. Această rezervă se determină din totalul capitolelor 1 – 12, în mărime de 2 % - pentru obiectivele din sfera socială şi de 3 % - pentru obiectivele productive. În conformitate cu Regulamentul „Cu privire la modul de creare şi distribuire a mijloacelor fondului extrabugetar pentru finanţarea lucrărilor de constituire a bazei normative în construcţii” aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.216 din 20.03.2001, după totalul care cuprinde rezerva pentru cheltuielile neprevăzute, se include rândul „Defalcările în fondul bazei normative în construcţii”. Defalcările din volumul de investiţii capitale, finanţate din bugetele de stat sau locale au fost stabilite în mărime de 0,3 %; defalcările din volumul de investiţii capitale, finanţate din alte surse au fost stabilite în mărime de 0,5 %. Din total se calculează taxa pe valoarea adăugată (TVA), conform modului şi mărimii stabilite. Conform art.103 (4) din capitolul III al Codului fiscal, din 01.07.1998 lucrările de construcţii ale clădirilor de locuit, realizate cu atragerea mijloacelor bugetare şi a fondurilor extrabugetare speciale, sunt scutite de plata TVA, cu condiţia că aceste mijloace
102

constituie minimum 40 % din valoarea lucrărilor. În acest caz materialele, articolele, elementele de construcţii, resursele energetice, serviciile de transport, alte servicii se includ în devizele locale luînd în considerare TVA. Documentaţia de deviz pe obiectele de construcţii începute, eliberată până la punerea în aplicarea a Instrucţiunii CP L.01.012001, nu se reîntocmeşte şi nu se recalculează. Devizul investitorului întocmit pentru licitaţie supune precizării în conformitate cu devizele-oferte contractantuluicâştigător şi condiţiile contractului de antrepriză încheiat şi se aprobă de către investitor. Devizul general precizat se prezintă pentru admiterea la finanţare a investiţiilor capitale. 5.4. Metoda de resurse la întocmirea documentaţiei de deviz În condiţiile economiei de piaţă, când factorii valorici sunt extrem de instabili, determinarea valorii de deviz a obiectivelor de investiţii se stabileşte în baza indicelor de resurse evidenţiaţi în documentaţia de proiect şi deviz: materialele, manopera, utilaje de construcţii-montaj şi preţurilor de livrare a acestor resurse. O astfel de metodă se numeşte metode de resurse şi ea dă posibilitate de a determina cu mare exactitate, în orice moment, valoarea obiectivelor de investiţii pornind de la preţurile curente ale resurselor materiale, energetice şi de manoperă. Metoda se utilizează pentru lucrările de construcţii, montaj, de construcţii speciale şi reparaţii (reparaţii capitale şi curente ale clădirilor şi construcţiilor). Metoda de resurse poate fi utilizată la orice fază de elaborare a documentaţiei de proiect pentru construcţii: studiu de fezabilitate, proiectul tehnic, detaliile de execuţie, proiectul de execuţie. Coordonarea metodei de resurse a fost asigurată de Comitetul Tehnic, iar ratificarea acesteia s-a aprobat prin ordinul Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului al
103

Republicii Moldova din 23 noiembrie 2001, nr. 137 cu privire la aprobarea Indicatoarelor de norme de deviz pentru lucrările de construcţii, montaj şi reparaţii. Introducerea metodei de resurse este reglementată prin HG RM nr.1570 din 09.12.2002 (MO nr.170-172 din 13.12.2002). Pentru a elabora devize în construcţii mai repede, mai corect şi mai uşor au fost elaborate programe automatizate de calcul al devizelor. Astfel, în România au fost elaborate aşa sisteme informaţionale ca: WinDev, Delta, X-Dev, CityDev, iar în Rusia: РИК, СВС-Net, WinSmeta, Багира, Барс, Grand-Smeta etc. Noile norme de deviz sunt grupate în 57 Indicatoare de norme de deviz (fig.7), şi anume: - pentru lucrările de construcţii-montaj - 40 indicatoare; - pentru lucrările de montare a utilajului tehnologic - 9 indicatoare; - pentru lucrări de reparaţii în construcţii – 8 indicatoare. Întocmirea devizelor prin metoda de resurse presupune trecerea consecutivă a următoarelor etape: 1. Întocmirea listelor cu cantităţile de lucrări (Formularul nr.1 din CP L.01.01-2001). 2. Evidenţierea indicelor de resurse (Formularul nr.2, Formularul nr. 5 sau 6 din CP L.01.01-2001). 3. Întocmirea devizului local (Formularul nr.3 sau 7 din CP L.01.01-2001). 1. Întocmirea listelor cu cantităţile de lucrări La etapa de elaborare a detaliilor de execuţie (a proiectului de execuţie) organizaţia de proiectare întocmeşte şi predă în mod obligatoriu Listele cu cantităţile de lucrări. În funcţie de particularităţile unor categorii de lucrări, de specializarea întreprinderilor de construcţii – montaj, de structura documentaţiei de proiect, listele cu cantităţile de lucrări se întocmesc aparte:
104

105

PENTRU LUCRĂRI DE CONSTRUCŢII: D, P, G, 1 ...
-9, RD m, 36, 37, 40

Ts, C, I, S, V, Ac, Tf, Iz, IF, , T, Fj, H2,
-

Pentru lucrări de montare a utilajului tehnologic: RCs, RpC, RpI, RpS, RpV, RpE, RpAc, RpG.
Deviz al antreprenorului Baza normativă proprie a utilizatorului Reieşite

Pentru lucrări de restaurări, consolidări şi reparaţii 8

TR RD 07m, 08m, 10m,11m,33m,34 38, 39, 40, 41, 42, 47

H1,

, , , M1 2 9 3 M M , , M4 5 6 , M M , , M7 8 9 M M .

106

Deviz al investitorului

Aprobate

Norme de deviz orientative 01.01.01.

Organul Naţional de dirijare în construcţii

Condiţiile reale de activitate Fig.7. Baza normativă de deviz

pentru clădiri şi construcţii: pentru lucrările de construcţii speciale, lucrările tehnico-sanitare interioare, iluminatul electric interior, instalaţiile electrice de forţă, utilajele tehnologice şi alte tipuri de utilaje, aparatele de măsură şi control şi mijloacele de automatică, instalaţiile de curenţi slabi (telecomunicaţii, semnalizări etc.),procurarea mobilierului, inventarului şi pentru alte lucrări; pentru lucrări de amenajare a şantierului: pentru sistematizarea pe verticală, construirea reţelelor edilitare, căilor şi drumurilor, amenajarea teritoriului, formele arhitectonice mici etc. În cadrul listelor cu cantităţile de lucrări se efectuează gruparea categoriilor de lucrări pe capitole conform cu succesiunea tehnologică şi specificul categoriilor de lucrări: lista cu cantităţile de lucrări de construcţie trebuie să cuprindă următoarele capitole: lucrări de terasamente, fundaţii şi pereţi la subsol, pereţi, schelet, pereţi despărţitori, pardoseli, acoperiri şi învelitori, ferestre, uşi, scări şi podeste, lucrări de finisaj la interior, lucrări de finisaj la exterior, diferite lucrări ş.a.; lista cu cantităţile de lucrări de construcţii speciale: fundaţii pentru utilaje, paturi pentru fundaţii speciale, căptuşeli şi izolaţii etc; lista cu cantităţile de lucrări pentru instalaţii sanitare interioare: conducte de apă, canalizare, încălzire, ventilare şi condiţionare a aerului etc. La obiectivele relativ simple gruparea categoriilor de lucrări pe capitole poate să nu se efectueze. Categoriile de lucrări, codurile lor, unităţile de măsură a lucrărilor şi resurselor care se includ în lista cu cantităţile de lucrări, trebuie să corespundă cu articolele de deviz, cu codurile lor şi cu unităţile de măsură prevăzute în Indicatoarele de norme de deviz pentru lucrări de construcţii, montaj şi reparaţii care sunt în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.
107

La obiectele pentru care nu este necesar să se elaboreze documentaţia de proiect (de exemplu, pentru reparaţia curentă a unei clădiri, în valoare de până la 100 mii lei), listele cu cantităţile de lucrări pe categorii, cataloagele de preţuri unitare şi devizele se întocmesc de către beneficiar sau, la rugămintea lui, de către antreprenor cu avizarea ulterioară de către beneficiar. 2. Modul de evidenţiere a indicilor de resurse Evidenţierea resurselor se efectuează în conformitate cu normele de deviz în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova. În Republica Moldova se utilizează două tipuri de norme de deviz: a) normele de deviz orientative, care figurează ca Norme de deviz pentru lucrări şi reparaţii puse în aplicare de la 1 ianuarie 2001 prin ordinul Ministrului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului Nr.137 din 23.11.2001. Normele de deviz orientative se utilizează pentru întocmirea devizului investitorului, de asemenea, pot fi utilizate de către întreprinderile de construcţii; b) baza normativă proprie a utilizatorului, din care fac parte normativele de deviz individuale care ţin cont de condiţiile reale de activitate a întreprinderii executante de lucrări. De regulă, această bază normativă se bazează pe normele de deviz orientative. Baza normativă proprie a utilizatorului se utilizează şi pentru întocmirea devizelor antreprenorului (determinarea valorii ofertelor). Dacă indicii de resurse din normele de deviz aprobate se deosebesc de consumurile resurselor reale mai mult decât cu 5%, normele de deviz sunt supuse modificărilor necesare. Pentru tipurile de lucrări, care lipsesc în Indicatoare, se elaborează normele de deviz suplimentare, care se supun avizării şi aprobării de către Organul Naţional de dirijare în Construcţii, cu înregistrare în Registrul documentelor normative al ONC. Normele de deviz suplimentare aprobate sunt publicate în revista Monitorul Construcţiilor.
108

Fiecare categorie de lucrări se reprezintă sub forma de indici de resurse: manopera (h-om), necesarul de utilaje de construcţii (h-ut.), necesarul de resurse materiale (în unităţi de măsură adoptate: m3 ; m2 ; t; buc. etc.). Pentru evidenţierea resurselor se întocmesc borderourile de consumuri de resurse, conform Formularului nr.2 din CP L.01.01-2001 sau se întocmeşte catalogul preţurilor unitare, conform Formularului nr.5 din CP L.01.01-2001. Pentru obiectivele finanţate din bugetul de stat sau din bugetul unităţilor administrativ-teritoriale borderourile de resurse sau cataloagele de preţuri unitare şi devizele se eliberează în mod obligatoriu ca parte componentă a documentaţiei de proiect. Pentru obiectivele finanţate din alte surse, borderourile de resurse, cataloagele de preţuri unitare şi devizele se eliberează la cererea beneficiarului. Pentru evaluarea valorică a ofertelor sau a contractelor de construcţii, întreprinderea de antrepriză întocmeşte cataloagele de preţuri unitare şi devizele-oferte. Contractantul-câştigător prezintă, în mod obligatoriu, investitorului cataloagele de preţuri unitare, în a căror bază au fost evaluate devizele-oferte. Volumele şi preţurile în devizul-ofertă rămân constante pe parcursul întregii perioade de construcţii, dacă altfel nu prevăd condiţiile speciale stipulate în contractul de antrepriză. Pentru fiecare categorie de lucrări se efectuează evaluarea resurselor şi însumarea valorii lor, adică se formează preţurile unitare. Pentru fiecare obiectiv de construcţii se întocmeşte un catalog individual de preţuri unitare. După totalul fiecărui preţ unitar se evidenţiază indicele “inclusiv: salariul muncitorilor constructori”. 3. Întocmirea devizului local La întocmirea devizelor locale prin metoda de resurse se propun 2 procedee:
109

Procedeul 1 - pe baza resurselor evidenţiate în total conform listelor respective cu cantităţile de lucrări, pe obiecte sau pentru obiectivul în ansamblu. Se recomandă pentru întocmirea devizelor investitorului. Indicii de resurse globali obţinuţi prin însumarea totalurilor din borderoul de resurse se evaluează în preţurile curente pentru a obţine cheltuielile directe. Valoarea de deviz a lucrărilor se determină conform formularului pentru devizul local (Formularul nr.3 din CP L.01.012001). Pentru evaluarea indicilor de resurse în preţuri curente se utilizează valoarea resurselor determinată în felul următor: a) Valoarea 1 h-om se determină pornind de la salariul lunar al unui muncitor constructor dintr-o întreprindere de antrepriză sau de la salariul acceptat în structura preţului contractual pentru execuţia unui obiectiv concret (fig.8). Determinarea salariului mediu al muncitorilor se poate face diferenţiat, pe profesii, prevăzute în norme. Valoarea de calcul a mijloacelor de salarizare în preţuri curente se face pe baza manoperei de lucru, exprimată în h-om, cu formula (40): S = (M x Slun) / t, (40) unde: S - valoarea de calcul a mijloacelor de salarizare a muncitorilor constructori în preţuri curente, inclusă in componenţa cheltuielilor directe ale devizelor locale, preţurilor contractuale şi proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor executate, lei sau mii lei; M - manopera lucrărilor în componenţa cheltuielilor directe (consumul de muncă al muncitorilor-constructori) care se determină conform normelor de deviz pentru lucrările construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii, în vigoare pe
110

teritoriul Republicii Moldova sau normelor folosite în organizaţiile de antrepriză, h-om; Slun- salariu mediu lunar al unui muncitor-constructor în organizaţia de antrepriză sau inclus (convenit cu beneficiarul) în componenta preţului contractual pentru construirea obiectului concret, (în conformitate cu pct.20b) al S.N.C. 11 "Contractele de construcţii"; t - numărul mediu lunar de ore de lucru, aplicat la determinarea salariului tarifar orar din salariu tarifar lunar stabilit (pentru săptămâna de 40 ore lucrătoare - 169 h/lună). La calcularea mijloacelor de salarizare a muncii indicatoarele de manopera pot fi grupate conform meseriilor muncitorilor, prevăzute de norme de deviz, cu înmulţirea ulterioară la salariul mediu orar al unui muncitor de meserie respectivă în organizaţia de antrepriză dată. La elaborarea documentaţiei de proiect şi deviz, de licitaţie la comanda investitorului (beneficiarului) în devizele investitorilor cheltuielile pentru salarizare se recomandă să se determine pornind de la salariul mediu lunar în ramura "Construcţii", fixat trimestrial de către Departamentul Statistică şi Sociologie. Modul de calculare a valorii mijloacelor de salarizare din documentaţia de deviz, preţurile contractuale şi procesele-verbale de recepţie a lucrărilor executate, indicile de modificare a salariului de baza de deviz sau mărimea salariului mediu lunar (orar) al muncitorilor angajaţi la lucrările de construcţii-montaj se stabileşte prin înţelegerea dintre părţi (beneficiar şi antreprenor). b) Valoarea 1 h-ut pe tipuri de utilaje se calculează de către întreprinderile de antrepriză, deţinătoare de tehnică de construcţii, prin calcularea cheltuielilor pentru carburanţi, lubrifianţi, piese de schimb, amortismente, salarizarea mecanicilor, deservirea şi reamplasarea utilajelor etc. (fig.8).

111

Ch-om = Ch-ut = I + A + E
Deviz al investitorului Deviz al antreprenorului Deviz al antreprenorului

Sallună 169h

Deviz al investitorului

Salariul lunar include:

112

1. Salariul tarifar; 2. Premii; 3. Sporuri la salariu cu character de compensare şi stimulare etc.

1. Cheltuieli iniţiale : cheltuieli legate de transportarea utilajului pe şantier, montarea, demontarea si reamplasarea lui ; 2. Cheltuieli anuale: uzura, reparaţii capitale, modernizări; 3. Cheltuieli de exploatare: salariul maşinist ilor, deservirea tehnică şi reparaţii curente, combustibil etc.

Fig.8. Determinarea valorii 1 h-om şi 1 h-ut

Valoarea de deviz pentru funcţionarea utilajelor (maşinilor) antrenate în construcţii se determină pe baza timpului normat de lucru al utilajelor (numărului de ore efectiv lucrate), necesar pentru executarea volumului stabilit de lucrări de construcţii, montaj, reparaţii-construcţii şi al altor lucrări, şi pe baza preţului de deviz individual pentru funcţionarea utilajelor de construcţii, calculat pe unitate de timp - 1 oră-utilaj (1 h-ut) în preţuri curente. Drept norme de determinare a necesarului de utilaje de construcţii se utilizează datele din Indicatoarele de norme de deviz pentru lucrări de construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii, în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova. Preţul de deviz pentru 1 h-ut de funcţionare a utilajelor de construcţii se calculează cu ajutorul formulei (41): Put = A + S + C + L + H + R + Ream, (41) unde: Put - preţul pentru 1 h-ut de funcţionare a utilajului de construcţii, lei; A - normativul de amortismente pentru restabilirea utilajului, lei/h-ut; S - normativul de salarizare a mecanicului (echipei de muncitori care conduc utilajul de construcţii), inclusiv contribuţii la asigurarea socială, lei/h-ut.; C - normativul de cheltuieli pentru carburanţi, lei/h-ut; L - normativul de cheltuieli pentru lubrifianţi, lei/h-ut.; H - normativul de cheltuieli pentru lichidul hidraulic, lei/hut.; R - normativul de cheltuieli pentru toate tipurile de reparaţii ale utilajelor, deservirea şi diagnosticarea lor tehnică, lei/h-ut.; Ream - normativul de cheltuieli pentru reamplasarea utilajelor de pe un teren de construcţie (baza de mecanizare) pe altul, lei/h-ut. Normativul de amortismente pentru restabilirea utilajelor se calculează cu formula (42):
113

A = (V x Na) / (T x 100) ,

(42)

unde: V - valoarea de bilanţ a utilajului (grupei de utilaje), se ia conform datelor din evidenţa contabilă, lei. Valoarea de bilanţ este egală cu valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată; Na - norma anuală de amortismente pentru restabilirea tipului dat de utilaje de construcţii, procente/an; T - regimul normativ anual de funcţionare a utilajului (grupei de utilaje), h-ut./an. Determinarea regimului normativ anual de funcţionare a utilajelor de construcţii se efectuează pe baza recomandărilor privind determinarea regimului anual de funcţionare şi productivitate a utilajelor de construcţii şi se calculează cu formula (43): T = (Ta – Tl – Tream – Tm – Tn – Tr) x t, (43) unde: Ta - durata anului (365 zi); Tl - numărul de zile libere şi de odihnă (112 zi); Tream - durata de reamplasare, inclusiv timpul pentru montare şi demontare (conform datelor efective); Tm - numărul zilelor nelucrătoare pe an din cauza condiţiilor meteo (conform datelor medii statistice); Tn - numărul zilelor nelucrătoare din motive neprevăzute (conform datelor efective); Tr - durata de efectuare a deservirii tehnice şi a reparaţiilor, inclusiv timpul tur-retur de transportare pentru reparaţie, precum şi timpul de aşteptare a reparaţiei (conform datelor efective); t - durata schimbului de lucru (8 h). Normativul de salarizare a mecanicului (a unei echipe de muncitori care conduc utilajul de construcţii) se determină conform salariilor tarifare care se aplică în organizaţie, ţinând cont de sporuri, adaosuri, premii, alte plăţi şi contribuţii la asigurarea socială.
114

Componenţa echipei şi categoriile tarifare ale muncitorilor se determină conform normelor de producţie, iar în lipsa lor conform instrucţiunilor privind exploatarea utilajelor şi Indicatorului unic tarifar şi de calificare pentru lucrări şi profesii de muncitori. Salariile muncitorilor, care participă la procesele mecanizate de construcţii, însă nu conduc utilajele şi nu le deservesc (manipulatori de cabluri, montatori, perforatori, pozatori de conducte etc.), nu se includ în normativul de salarizare. De asemenea nu se ţine cont de salariile muncitorilor care lucrează cu unelte mecanizate al căror consum de muncă se include în normele de consum de resurse pentru lucrările de construcţiimontaj. Normativul de cheltuieli pentru carburanţi (benzină, motorină, energie electrică, aer comprimat) se calculează cu formula (44): C = Nc x Pc, (44)

unde: Nc - norma de consum de carburanţi, luând în considerare consumul suplimentar pe timp friguros, pornirea motorului Diesel, reamplasarea utilajelor prin autopropulsie (automacarale, autoturnuri, autogudronatoare etc.), 1/h-ut. Normele de consum pentru materialele sus-indicate se aplică conform reglementărilor în vigoare, datelor din cartea tehnică sau prin calcul. Pc - preţurile locale de procurare a carburanţilor, inclusiv cheltuielile pentru transportarea lor, lei/1. La calcularea preţului pentru 1 h-ut de funcţionare a utilajelor, care funcţionează cu energie electrică, costul de energie electrice nu se ia în considerare, deoarece plata pentru energie electrică se efectuează de către antreprenorul general conform contorului montat pe şantier.
115

În mod similar se determină cheltuielile pentru lubrifianţi: L = Nl x Pl, (45)

unde: Nl - norma de consum de lubrifianţi, kg/h-ut. Normele de consum de lubrifianţi se iau conform reglementărilor în vigoare, datelor din cartea tehnică sau prin calcul; Pl - preţurile locale de procurare a lubrifianţilor, inclusiv cheltuielile pentru transportarea lor, lei/kg. Normativul de cheltuieli pentru lichide hidraulice se calculează cu formula (46): H = (V x Dh x Ch x Ph) / Th , (46) unde: V - volumul sistemului hidraulic, dm ; Dh - densitatea lichidului hidraulic, kg/dm3; Ch - coeficientul de adaos de lichid hidraulic (Ch = 1,5); Ph - preţurile locale de procurare a lichidului hidraulic, inclusiv cheltuielile pentru transportarea lui, lei/kg; Th - periodicitatea de înlocuire a lichidului în sistemul hidraulic, h-ut. Valorile mărimilor V, Dh, Th se iau din cartea tehnică a utilajului. Normativul de cheltuieli pentru toate tipurile de reparaţii, deservirea şi diagnosticarea tehnică a utilajului de felul, tipul sau de grupa de tipodimensiunea dată se calculează cu formula (47): R = RDDa / Ta , (47)

unde: RDDa - cheltuielile medii anuale pentru reparaţii şi deservirea tehnică a utilajului (a grupei de utilaje) pentru unitatea (întreprinderea) dată. Indicatorul RDDa cuprinde cheltuielile în conformitate cu următoarele articole: agregate şi piese de schimb, salarii pentru reparatori, contribuţii la asigurarea socială defalcate din sumele aferente, materiale de
116

reparaţii, cheltuieli pentru organizarea şi executarea lucrărilor la baza de mecanizare pentru reparaţii şi exploatări (cheltuieli pentru amortizare, exploatare şi întreţinere a clădirilor, construcţiilor şi utilajelor tehnologice ale atelierelor de reparaţii staţionare sau mobile, cheltuieli pentru amortizare şi reparaţie a inventarului şi uneltelor, cheltuieli pentru întreţinerea pazei contra incendiilor, pentru tehnica securităţii, pregătirea cadrelor, plăţi pentru revizii tehnice, pentru obţinerea autorizaţiilor de circulaţie a vehiculelor cu masă totală, cu sarcina masică pe osie şi cu gabarite ce depăşesc limitele admise, întreţinere şi reparaţie a căilor de rulare ale macaralelor-turn şi macaralelor-capră); Ta - regimul însumat normativ anual de funcţionare a utilajului (a grupei de utilaje), h-ut. Calcularea normativului de cheltuieli pentru reamplasarea utilajelor de construcţii trebuie să se efectueze pornind de la următoarele condiţii: modul de reamplasare - prin autopropulsie, prin remorcare cu cablu sau pe trailer la un autotractor (cu demontarea sau fără demontarea utilajului), pe cale ferată; distanţa (timpul) de reamplasare, inclusiv timpul pentru montare, demontare, încărcare, descărcare şi transportare a utilajului; structura mijloacelor de transport auto - numărul şi marca autotractoarelor, remorcilor (trailerelor), maşinilor de însoţire; tipul de macara care se utilizează pentru montare, demontare, încărcare şi descărcare a utilajului; structura calitativă şi cantitativă a echipei de muncitori ocupaţi la lucrările de reamplasare a utilajului. Pentru autovehicule, utilajele autopropulsate pe şasiu de autovehicule sau de tractoare pe pneuri cheltuielile pentru reamplasare nu se planifică, deoarece astfel de utilaje se transportă prin autopropulsie.
117

Utilajele pe pneuri (fără autopropulsie) se transportă în remorcă la autotractoare, utilajele mici - în autocamioane. Pentru transportarea utilajelor de tonaj mare şi de gabarite mari pe autodrumuri se utilizează trailere cu capacitatea de încărcare până la 20, 40 t şi autotractoare MAZ-200, KRAZ ş. a. Cheltuielile pentru reamplasarea utilajelor de construcţii, care se transportă la şantier cu ajutorul autotractoarelor sau al trailerelor, se determină pornind de la cheltuielile medii anuale pentru încărcare, descărcare şi transportare a unui singur utilaj (a unei singure grupe de utilaje) calculate pentru 1 h-ut. de regim normativ anual de lucru al acestui utilaj (grupei de utilaje): Ream = [(Vî-d + Vtr) / T] x n , unde: Vî-d - costul încărcării, descărcării unui singur utilaj, lei; Vtr - costul transportării unui singur utilaj, lei; n - numărul de reamplasări pe an; T - regimul normativ anual de lucru, h-ut. Cheltuielile pentru o singură încărcare şi descărcare a utilajului la trailer cu folosirea macaralei se calculează cu formula (49): Vî-d = (Tî + Td) x (Pa + Pr + Paî + Pm + S + Se), (49) unde: Tî, Td - timpul necesar pentru o singură încărcare şi, respectiv, descărcare, care se determină pe baza normelor de producţie, h-ut; Pa, Pr, Paî, Pm - preţurile de deviz pentru funcţionarea autotractorului şi, respectiv, a remorcii (trailerului), automobilului de însoţire, macaralei care efectuează încărcarea şi descărcarea utilajului, lei/h-ut; S - salariul mecanicului utilajului de reamplasat, lei/h-ut; Se - salariile echipei de muncitori care participă la încărcarea şi descărcarea utilajului reamplasat, lei/h-ut.
118

(48)

Cheltuielile de deviz pentru transportarea utilajului se calculează cu formula (50): Vtr = [(Pa + Pr + Pai + Pm + S + Se) / V] x L , unde: V - viteza medie de transportare a utilajului, km/h; L - distanţa la care se reamplasează utilajul, km. Cheltuielile pentru reamplasarea utilajelor pe pneuri neautopropulsate prin remorcare cu autotractoare se calculează cu formula (51): Str = [(Pa + S + Se) x n x L] / (T x V), (51) Pentru unele utilaje de construcţii (macarale cu capacitatea de ridicare mare, excavatoare păşitoare, tehnică pentru lucrări de săpare a tunelelor şi de decopertare) în cheltuielile pentru reamplasare se includ şi cheltuielile pentru montare şi demontare care se determină prin calcule aparte. La reamplasarea utilajelor la distanţe mari cheltuielile de reamplasare nu se includ în preţul pentru 1 h-ut., dar se calculează individual în conformitate cu condiţiile concrete şi se includ în decontările pentru lucrările executate, printr-un rând aparte. Calcularea preţurilor de deviz pentru funcţionarea utilajelor de construcţii (preţul pentru 1 h-ut) trebuie să se efectueze în două variante: varianta 1 - pentru cazul în care lucrările de construcţiimontaj sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată (TVA), varianta 2 - pentru cazul în care lucrările de construcţii-montaj nu sunt scutite de TVA. Pentru lucrările de construcţii-montaj scutite de TVA în preţurile de deviz pentru funcţionarea utilajelor se include valoarea resurselor materiale şi energetice ţinând cont de TVA, plătită la procurarea lor. Pentru lucrările de construcţii-montaj, care nu sunt scutite de TVA, în preţurile de deviz pentru funcţionarea utilajelor se
119

(50)

include valoarea resurselor materiale şi energetice fără a ţine cont de taxa pe valoarea adăugată, dacă există facturile care confirmă achitarea TVA. In acest caz, în procesele-verbale de recepţie a lucrărilor executate TVA se include, printr-un rând aparte, din valoarea totală a lucrărilor de antrepriză care cuprinde valoarea de funcţionare a utilajelor de construcţii. În documentaţia de deviz şi de licitaţie elaborată la comanda investitorului (devizul investitorului) valoarea 1 h-ut pe tipurile de utilaje se adoptă pornind de la informaţia pe care o deţine alcătuitorul privind preţurile pentru acest tip de cheltuieli. De regulă, acestea sunt preţurile medii pentru 1 h-ut de exploatare pe tipurile de utilaje de construcţii pentru localitatea dată, în care se execută construcţia; c) Valoarea resurselor materiale se determină pornind de la informaţia pe care o deţine alcătuitorul privind preţurile pentru acest tip de cheltuieli. Pentru întreprinderile de antrepriză acestea sunt datele medii privind valoarea efectivă a materialelor, elementelor şi articolelor (ţinând cont de cheltuielile pentru transport până la depozitele obiectivului, inclusiv pentru lucrările de încărcare-descărcare şi de cheltuielile pentru achiziţionare-depozitare suportate de întreprinderea de antrepriză), care se determină în baza preţurilor de piaţă şi a tarifelor furnizorilor şi în baza datelor din evidenţa contabilă. Cheltuielile de transport pot fi determinate luând în calcul datele efective sau cele medii pe unitatea de măsură adoptată pentru materialul transportat (pe m2, t, m etc.), în procente din valoarea materialelor, pe 1 t-km de încărcătură. Cheltuielile de achiziţionare-depozitare se iau în calcul sub forma de procentenorme din valoarea materialelor şi a cheltuielilor de transport. Fiecare întreprindere de antrepriză calculează şi aprobă pentru sine o normă individuală de cheltuieli pentru achiziţionaredepozitare, stabilită pe baza datelor din evidenţa contabilă (fig.9). În caz de necesitate normele pot fi revizuite şi reaprobate, de regulă, o dată pe an.
120

Deviz al antreprenorului
Preţul angro
Se stabileşte de către firma de construcţii conform datelor din contabilitate

Valoarea

resurselor
Deviz al investitorului
Se stabileşte în dependenţă de preţurile medii din localităţi unde are loc procesul de construcţie

Cheltuielile de transport pînă la depozitul obiectivului Dara, ambalaj, rechizite

materiale

121

Cheltuieli de achiziţionare-depozitare [% din (P a+C tr +D)] pentru devizul investitorului

Fig.9. Determinarea valorii resurselor materiale

În documentaţia de deviz şi de licitaţie elaborată la comanda investitorului (devizul investitorului) valoarea resurselor materiale se determină pe baza preţurilor de piaţă pentru materiale, articole şi elemente, tarifelor medii pentru transportul încărcăturilor şi cheltuielile de achiziţionare-depozitare. Normele cheltuielilor de achiziţionare-depozitare se adoptă din valoarea materialelor şi a cheltuielilor de transport până la depozitele obiectivului: a) materialelor de construcţii şi tehnico-sanitare - 2 %; b) utilajelor-1,2%; c) construcţiilor metalice - 0,75 %. Informaţia privind preţurile curente pentru resursele materiale folosite în construcţii poate fi obţinută de la organele de statistică, din diferite materiale informative publicate, de la fabricanţii de materiale şi de la întreprinderile de antrepriză. Pentru obiectivele nescutite legal de TVA, valoarea materialelor, resurselor energetice, serviciilor de transport, altor servicii achiziţionate se iau în calcul fără TVA. Pentru obiectivele scutite legal de TVA valoarea materialelor, resurselor energetice, serviciilor de transport, altor servicii achiziţionate se iau în calcul ţinând cont de TVA. În ambele cazuri trebuie să existe, în mod obligatoriu, factura care confirmă includerea TVA în structura preţului. Procedeul 2 – prin întocmirea preţurilor unitare individuale pentru fiecare categorie de lucrări, inclusă în lista cu cantităţile de lucrări. Se recomandă pentru evaluarea valorică a ofertelor. Pentru categoriile de lucrări se întocmeşte un catalog de preţuri unitare conform Formularului nr. 5 – desfăşurat şi Formularului nr.6 – sumar din CP L.01.01-2001. Pentru fiecare obiectiv de construcţii se întocmeşte un catalog individual de preţuri unitare. După totalul fiecărui preţ unitar se evidenţiază indicele: “inclusiv: salariul muncitorilor constructori”. Devizele locale pentru procedeul 2 se întocmesc conform Formularului nr.7 din CP L.01.01-2001.
122

Pentru ambele procedee (Formularul nr.3 şi nr.7 din CP L.01.01-2001), după totalul devizului, se efectuează calculul: - contribuţiilor la asigurările obligatorii defalcate din cheltuielile pentru salarizarea muncitorilor constructori în mărimea stabilită de Legislaţia în vigoare; - cheltuielilor de regie din totalul cheltuielilor directe (fig.10); beneficiului de deviz din totalul cheltuielilor directe şi cheltuielilor de regie (fig.11). Pentru procedeul 2 contribuţiile la asigurările obligatorii, cheltuielile de regie şi beneficiul de deviz pot fi luate în calculul preţurilor unitare. În acest caz devizele locale se întocmesc fără a lua în calcul aceste cheltuieli. În devizele-oferte antreprenorul ia în consideraţie cheltuielile limitate, printr-un rând aparte (52): K = 1,015 x 1,005 x 1,0066 x 1,015 = 1,042, (52)

unde: 1,015 – coeficient care ia în consideraţie cheltuielile pentru organizarea de şantier (1,5 %); 1,005 - coeficient care ia în consideraţie plata pentru energia electrică (0,5 %); 1,0066 – coeficient care ia în consideraţie scumpirea de timp friguros (0,66 %); 1,015 - coeficient care ia în consideraţie cheltuielile neprevăzute (1,5 %). Taxa pe valoarea adăugată se include conform legislaţiei în vigoare.

123

124
Fig.10. Calculul cheltuielilor de regie

Deviz al investitorului

Deviz al antreprenorului
Conform datelor din contabilitate

Conform scrisorii nr. 11-09 / 1 din 25.08.2005 norma cheltuielilor de regie constituie 14,5 % din cheltuieli directe

NCR =

∑ CRPER.PREC . ∑ CDPER.PREC .

⋅ 100%

6. Venit, profit şi rentabilitate
Fig.11. Calculul beneficiului de deviz

125

6.1. Venitul din activitatea economico-financiară Venit – aflux global de avantaje economice în decursul perioadei raportate, care se formează în rezultatul activităţii economico-financiare a întreprinderii sub forma de sporire a activelor sau micşorare a datoriilor, ceea ce duce la creşterea capitalului propriu. Sursa principală a veniturilor întrprinderii este venitul din vânzarea produselor (prestarea serviciilor) sau, cu alte cuvinte, venituri din vânzări. Volumul veniturilor din vânzări influenţează asupra stabilităţii financiare a întreprinderii, mărimii profitului, oportunităţii achitării cu bugetul, furnizorii, băncile, muncitorii etc. Din venitul din vânzări întreprinderea achită TVA, accize, recuperează uzura mijloacelor fixe, achită salariul lucrătorilor, acoperă alte cheltuieli. Volumul veniturilor din vânzări se planifică, de regulă, prin metoda calculului direct, şi se calculează cu formula (53): Vv = Σ (Q x Pun), (53) în care: Q - volumul producţiei comercializate (serviciilor prestate); Pun – preţul unitar. Asupra volumului veniturilor din vânzări influenţeată mulţi factori: - volumul producţiei; - calitatea produselor (serviciilor); - sortimentul; - ritmicitatea etc. Venitul întreprinderii se adună din următoarele elemente (formula 54): - venitul din activitatea operaţională (VAO) – venituri rezultate din activitatea de bază a întreprinderii;

126

- venituri din activitatea de investiţii (VAI) – venituri
rezultate din ieşirea şi reevaluarea activelor pe termen lung ale întrprinderii sub formă de dividende, dobânzi etc.; - venituri din activitatea financiară (VAF) – venituri din transmiterea în posesiunea altor persoane pe un termen mai mare de un an a activelor nemateriale şi a celor materiale pe termen lung, a activelor intrate cu titlu gratuit, sub formă de diferenţe de curs valutar, subvenţii de stat etc.; - venituri excepţionale (VE) – venituri rezultate din operaţiuni şi evenimente neordinare, de exemplu, compensaţii primite pentru recuperarea pierderilor din calamităţi naturale, perturbări politice etc.: V = VAO + VAI + VAF + VE, (54)

La rândul său, venitul din activitatea operaţională este adunat din veniturile din vînzări şi alte venituri operaţionale (formula 55): VAO = Vv + AVO, unde: Vv - venituri din vînzări; AVO - alte venituri operaţionale. 6.2. Profitul întreprinderii Aprecierea performanţelor, obţinute de întreprindere, se efectuează în baza profitului. Profitul este rezultatul final al activităţii întreprinderii şi caracterizează eficienţa lucrului acesteia. Capacitatea întreprinderii de a asigura un profit necesar determină existenţa ei şi depinde mult de activitatea de conducere a managerilor. În condiţiile economiei de piaţă apare necesitatea determinării şi evaluării argumentate a rezultatelor financiare ale agenţilor economici.
127

(55)

Trebuie să distingem următoarele principale profit:

tipuri de

- profitul brut; - profitul perioadei de gestiune până la impozitare; - profitul net. În Raportul privind rezultatele financiare (Anexa 2 la Raport financiar) veniturile şi cheltuielile se grupează pe tipuri de activitate: - operaţională - de investiţii - financiară. Ponderea cea mai mare ocupă rezultatul (profit sau pierdere) din activitatea operaţională. Rezultatul din activitatea operaţională (RAO) este compus din următoarele elemente (formula 56): - profitul brut (P br); - alte venituri operaţionale (AVO); - cheltuieli comerciale (C com); - cheltuieli generale şi administrative (C adm); - alte cheltuieli operaţionale (Ca): RAO = Pbr + AVO – C com – C adm – Ca, (56) Profitul brut (pierderea globală) – caracterizează nivelul de depăşire a venitului din vînzări asupra costului acestor vânzări: Pbr = Vv – C (rd.010 – rd.020 = rd.030) din A2 la Raport financiar. Asupra volumului profitului brut influenţează următorii factori:

- modificarea volumului de vânzări nete;
modificarea costului vânzărilor nete consumurilor şi cheltuielilor); modificarea preţurilor la producţia vândută;
128

(nivelului

modificarea structurii şi sortimentului producţiei vândute. Modificarea volumului veniturilor din vânzări are o acţiune directă asupra profitului brut, iar modificarea costului vânzărilor – acţiune indirectă. Profitul perioadei de gestiune până la impozitare (Pp.im.) reprezintă suma rezultatelor din cele trei tipuri de activităţi şi rezultatul excepţional şi se exprimă prin relaţia (57): Pp.im. = RAO ± RAI ± RAF ± RE, (57) Formarea profitului pînă la impozitare este prezentată pe fig.12. Exemplu: De analizat structura şi dinamica profitului până la impozitare pe baza următorului tabel:
Nr. Indicatori Sursa de informa ţie 3 rd.080 rd.090 rd.100 rd.120 rd.130 Perioada precedentă lei % 4 19527 2300 920 22747 5 85,8 10,2 4,0 100 Perioada raportată lei % 6 28968 2682 986 32636 7 88,7 8,3 3,0 100 Abatere lei 8 +9441 +382 +66 +9889 % 9 +2,9 -1,9 -1,0 -

1 1 2 3 4 5

2 Rezultatul din activitatea operaţională Rezultatul din activitatea de investiţii Rezultatul din activitatea financiară Rezultatul excepţional Profitul perioadei de gestiune până la impozitare

Din informaţia, prezentată în tabel, rezultă că în perioada raportată întreprinderea a înregistrat rezultate financiare bune. Profitul perioadei de gestiune până la impozitare s-a mărit cu 9889 lei sau cu 43,5 % (9889 : 22747 x 100) faţă de perioada precedentă.
129

130

Fig.12. Formarea profitului pînă la impozitare

Ponderea esenţială a revenit profitului din activitatea operaţională în mărime de 88,7 % în perioada raportată. Mărimea profitului realizat merită o apreciere pozitivă, deoarece ea asigură un interval de siguranţă suficient pentru a suporta anumite influenţe nefavorabile externe cum sunt, de exemplu, majorările de preţuri la materiile prime, resursele energetice etc. Creşterea profitului până la impozitare a fost realizată pe seama celui din activitatea operaţională – 95,5 % sau 9441 lei. Din aceste considerente managerii întreprinderii trebuie să cunoască mai profund cauzele care au contribuit la creşterea profitului din activitatea operaţională. Exemplu: De analizat acţiunea factorilor asupra modificării profitului operaţional:
Nr. crt. 1 2 3 4 Indicatori Profit brut Alte vanituri operaţionale Cheltuieli operaţionale Profit din activitatea operaţională Perioada precedent ă 30913 3644 15030 19527 Perioada raportată 44784 6985 22801 28968 Abaterea +13871 +3341 +7771 +9441 Influenţa factorului +13871 +3341 - 7771 -

Se constată că ponderea cea mai mare în creşterea profitului din activitatea operaţională a avut-o profitul brut (13871 lei), ceea ce se apreciază ca un factor favorabil, reflectând şi măsurile privind marketingul. Pozitiv au influenţat şi sumele altor venituri operaţionale. Al treilea factor îl reprezintă cheltuielile operaţionale la care s-au înregistrat supracheltuieli în suma de 7771 lei, ceea ce a redus profitul operaţional. În raport cu volumul de vânzări nivelul cheltuielilor operaţionale de asemenea a înregistrat o creştere de la 21,2 % (15030:70780x100%) la 26,5 % (22801:86106x100%). Creşterea a avut loc atât în urma măririi cheltuielilor comerciale, cât şi a cheltuielilor generale şi administrative. Deci, întreprinderea
131

dispune de rezerve de creştere a profitului în urma unei gestionări mai eficiente a cheltuielilor operaţionale. Profitul net se calculează ca diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi suma impozitului pe venit (conform taxei în vigoare). 6.3. Rentabilitatea Rentabilitatea reprezintă mărimea relativă a profitului şi caracterizează profitabilitatea întreprinderii. Rentabilitatea se calculează ca raportul dintre rezultat (efect) şi resurse, consumate pentru obţinerea acestui rezultat. Trebuie să distingem următoarele principale tipuri de rentabilitate: a) rentabilitatea vânzărilor – reflectă în ce măsură întreprinderea este capabilă să obţină profit din activitatea de desfacere, adică (rd.030:rd.010 din A2). Mărimea acestui indicator trebuie să fie nu mai mică de 20 %; b) rentabilitatea activelor –reflectă eficienţa utilizării activelor indiferent de sursele de formare a lor, adică (rd.130 din A2 : rd.470 din A1). Indicatorul trebuie să atingă un nivel nu mai mic de 10 %; c) rentabilitatea economică – reflectă eficienţa utilizării mijloacelor materiale şi financiare ale întreprinderii, prevăzute în vederea desfăşurării activităţii sale (capitalului permanent), adică rd.130 din A2: (rd.650 + rd.770 din A.1). Indicatorul trebuie să atingă un nivel de cel puţin 20…25 %; d) rentabilitatea financiară – reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu, adică (rd.150 din A2 : rd.650 din A.1). Nivelul acestui indice trebuie să atingă cel puţin 15 %.

132

III. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR 7. Activitatea investiţională la nivel de întreprindere 7.1. întreprinderii Activitatea investiţională cuprinde astfel de elemente componente ca: elaborarea strategiei investiţionale, elaborarea proiectului investiţional, determinarea surselor de finanţare a proiectului, încheierea contractelor de antrepriză, gestiunea operativă a realizării proiectelor investiţionale. Prin noţiunea de investiţie în economia de piaţă se subînţelege alocarea mijloacelor băneşti într-o afacere cu scopul atingerii obiectivelor businessului. Cu alte cuvinte, investiţii sunt toate tipurile de valori materiale şi intelectuale, investite în obiectele activităţii de antreprenoriat şi alte genuri de activitate, ca rezultat al cărora se formează profitul sau se realizează anumite efecte sociale. Principalele scopuri de investire a capitalului pot fi clasificate în trei grupe: 1) înnoirea bazei tehnico-materiale (modernizarea utilajului); 2) sporirea volumului producţiei fizice, lucrărilor, serviciilor (extinderea întreprinderii); 3) însuşirea noilor tipuri de activităţi (businessul nou). În teoria şi practica contemporană investiţiile planificate şi realizate iau forma proiectului de investiţii (Investment project). Proiectul de investiţii reprezintă prin sine un plan sau program de alocare a capitalului în scopul obţinerii veniturilor în viitor sau atingerii altor efecte utile. În practica contemporană mondială cele mai răspândite proiecte de investiţii tipice sunt: - înnoirea utilajului învechit;
133

Noţiune

despre

activitatea

investiţională

a

modernizarea utilajului (reutilarea tehnică a întreprinderii); - sporirea volumului producţiei fabricate sau extinderea pieţei serviciilor prestate; - extinderea întreprinderii în scopul însuşirii noilor produse; - proiecte de investiţii cu destinaţia social-ecologică. În noile condiţii ale economiei de piaţă proiectele de investiţii sunt orientate spre sporirea gradului de competitivitate a producţiei pe piaţa mondială, dar nu spre sporirea volumului de producţie. O atenţie deosebită trebuie să fie acordată proiectelor investiţionale în construcţii (P.I.C.) reale, legate de construcţia obiectivelor noi, modernizarea utilajului, reconstrucţia clădirilor şi edificiilor existente etc. Proiectul investiţional în construcţii reprezintă un document, care argumentează oportunitatea economică şi posibilităţile financiare ale investirii capitalului în reproducerea mijloacelor fixe. La analiza eficienţei proiectului de investiţii şi alegerea variantei mai convenabile din câteva proiecte alternative este necesar de analizat multilateral atât cheltuielile investiţionale, cât şi rezultatele activităţii operaţionale ale întreprinderii până la uzura morală şi fizică totală a capitalului fix. Activitatea de investiţii necesită resurse financiare considerabile. Utilizarea resurselor financiare pentru realizarea proiectului de investiţii se efectuează numai contra plată indiferent de sursa mijloacelor financiare. Plata pentru utilizarea resurselor financiare se efectuează sub forma dividendelor – proprietarului întreprinderii (acţionarilor), şi sub forma dobânzilor (adică, taxa procentuală pentru credit bancar) – creditorilor. Sursele de formare a resurselor financiare se divizează în 3 grupe, şi anume: proprii, împrumutate şi atrase. 134

Principalele surse proprii sunt: a) partea din profitul net căpătat în urma activităţii economice; b) uzura mijloacelor fixe, amortizarea activelor nemateriale pe termen lung (amortismentul acumulat). Principalele surse împrumutate sunt: a) împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu; b) leasing investiţional prin intermediul căruia se închiriază utilaje şi maşini moderne, mijloace de transport şi a.; c) emisie de obligaţiuni. Principalele surse atrase sunt: a) capitalul atras prin emiterea şi vânzarea de acţiuni; b) cotizaţiile investitorilor autohtoni şi străini (capitalul pe bază de asociere). Diferenţa principală dintre sursele proprii şi cele împrumutate constă în faptul că plata dobînzii pentru credit bancar se efectuează înainte de impozitare, adică se include în costul vânzărilor, iar plata dividendelor se efectuează din profitul net. Acest fapt asigură întreprinderii obţinerea unui profit suplimentar în cazul utilizării surselor împrumutate. Toate necesităţile investiţionale pot fi divizate în 3 grupe: 2) investiţii directe; 3) investiţii auxiliare (de însoţire); 4) investiţii în investigaţiile şi cercetările ştiinţifice. Investiţii directe sunt investiţiile în capitalul fix şi circulant: procurarea şi modernizarea utilajului; construcţia şi reconstrucţia clădirilor şi edificiilor; procurarea materialelor noi; crearea rezervelor de producţie; procurarea tehnologiilor noi, licenţelor şi mărcilor comerciale etc. Investiţii auxiliare sunt legate de exploatarea întreprinderii: construcţia drumurilor de acces; crearea infrastructurii sociale; protecţia mediului ambiant; asigurarea obiectului cu energia electrică, canalizare etc.
135

Investiţii în cercetări ştiinţifice – asigură şi însoţesc proiectul de investiţii: procurarea standurilor, calculatoarelor, aparatelor de măsurare, întreţinerea laboratoarelor ştiinţifice etc. Volumul total al investiţiilor necesare pentru realizarea proiectului de investiţii este suma tuturor cheltuielilor investiţionale: investiţiilor directe, auxiliare şi investiţiilor pentru cercetări ştiinţifice. 7.2. Principii de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor Practica contemporană de evaluare a eficienţei proiectelor de investiţii se bazează pe următoarele principii de bază: 1. Principiul comparabilităţii cheltuielilor şi veniturilor. Esenţa acestui principiu constă în faptul, că la evaluarea oportunităţii (eficienţei) proiectului este necesar de a compara veniturile viitoare, ca rezultat al activităţii investiţionale, cu volumul cheltuielilor investiţiionale necesare. 2. Principiul fluxului de mijloace băneşti. Veniturile viitoare, obţinute în procesul de exploatare a proiectului de investiţii, reprezintă fluxuri de mijloace băneşti nete (Net Cash Flows, NCF). Fluxurile de mijloace băneşti nete se formează din contul sumei profitului net, uzurii fondurilor fixe şi amortizării activelor nemateriale pe termen lung. 3. Principiul valorii provizorii a mijloacelor băneşti. La evaluarea proiectului investiţional se ţine cont de valoarea provizorie a mijloacelor băneşti, atât investite în reproducerea capitalului fix, cât şi obţinute sub formă de fluxuri de mijloace la etapa de exploatare a proiectului. Suma cheltuielilor investiţionale şi suma fluxurilor de mijloace băneşti nete trebuie aduse în corespundere cu valoarea curentă, adică cea de la începutul etapei investiţionale a proiectului. Procesul de aducere în corespundere a viitoarelor încasări băneşti şi plăţi la momentul dat se numeşte scontare.
136

4. Principiul alegerii ratei de scont. Procesul de aducere în corespundere a cheltuielilor investiţionale şi fluxurilor de mijloace băneşti nete la un interval unic de timp presupune alegerea întemeiată a ratei de scont (r). Această rată trebuie să ţină cont de norma minimală a profitului la capitalul investit, la rata inflaţiei şi la riscuri. Selectarea ratei de scont trebuie să fie diferenţiată în funcţie de tipul proiectului investiţional. 5. Principiul limitării în timp a proiectului. Durata efectivă de funcţionare a proiectului unei construcţii noi a obiectelor poate constitui 50-100 ani. Însă durata de funcţionare a anumitor elemente ale proiectelor investiţionale, în special, a utilajului, este mult mai redusă. În scopul sporirii corectitudinii indicatorilor de prognoză în calcule este raţional de limitat etapa examinată de exploatare a proiectului. Perioada de analiză poate fi adoptată în limitele duratei de exploatare a utilajului tehnologic principal (6-10 ani) sau în limitele perioadei de recuperare a proiectului, preferate pentru investitor (nu mai mult de 10 ani). 6. Principiul evaluării şi scontării valorii de lichidare a proiectului. După încheierea perioadei de calcul a exploatării proiectului trebuie să fie evaluată valoarea lui de lichidare la preţuri de piaţă. Valoarea de lichidare este considerată drept element component al fluxului de mijloace băneşti nete (NCF), prognozat la finele fazei de exploatare a proiectului, şi reprezintă încasările totale de la vinderea convenţională a obiectului. Valoarea de lichidare, de asemenea, trebuie să fie adusă în corespundere cu etapa iniţială a procesului de investiţie. 8. Valoarea banilor în timp 8.1. Acţiunea factorului timp asupra investiţiilor Factorul timpului are o importanţă deosebită pentru sporirea eficienţei investiţiilor în condiţiile concurenţei de piaţă. Banii au obţinut o caracteristică nouă, obiectivă, şi anume, valoare în timp.
137

Esenţa acestui indicator constă în faptul că valoarea banilor se modifică în timp cu evidenţa normei profitabilităţii pe piaţa monetară şi pe piaţa hârtiilor de valoare. Valoarea banilor în timp are două aspecte: primul este legat de pierderea valorii banilor sub influenţa inflaţiei (devalorizarea banilor). Orice unitate bănească astăzi este de o valoare mai mare decât în viitor. Al doilea aspect este legat de rotaţia economică a mijloacelor băneşti (a capitalului), şi anume: fiecare leu al investiţiilor, aflându-se în rotaţie economică, periodic trebuie să asigure obţinerea unui oarecare profit. Adică, investirea banilor într-o afacere presupune creşterea capitalului în viitor. Este necesar de menţionat, că fluxurile de numerar apar în orice moment pe parcursul anului, însă convenţional putem considera că toate fluxurile de numerar ale perioadei analizate apar (au loc) la finele perioadei. Evident, aceasta nu corespunde realităţii, însă, luând în consideraţie perioada îndelungată de realizare a proiectului, în general, nu duce la greşeli mari la evaluarea eficienţei investiţiilor. De regulă, fluxurile mijloacelor băneşti viitoare se evaluează la momentul iniţial al realizării proiectului de investiţii, deoarece anume acest stadiu necesită siguranţa maximă în eficienţă a unui sau altui proiect de investiţii. La compararea valorii banilor investiţi (fluxul de ieşire) cu valoarea fluxurilor mijloacelor băneşti viitoare de întrare trebuie să distingem două noţiuni principale: valoarea viitoare a banilor (FV) şi valoarea actuală a banilor (PV). Valoarea viitoare – reprezintă acea sumă a mijloacelor băneşti, care va fi căpătată peste o anumită perioadă de timp, la investirea banilor într-o afacere, cu evidenţa ratei de creştere. Acest proces de creştere a valorii banilor se numeşte metoda procentului compus sau metoda de fructificare (compounding). Calculul valorii viitoare se efectuează cu formula (58): FV = PV · (1 + r)n sau
138

FV = PV : Kd, în care: r - rata (taxa) de scont (preţul capitalului); n – numărul de ordine al intervalului planificat; Kd – coeficientul de scontare a valorii banilor (59): 1 Kd = , (1 + r ) n

(58)

(59)

În Anexa 2 sunt prezentate valorile coeficientului de scontare a unui leu, căpătat sau transferat la începutul perioadei de investire. În Anexa 3 sunt prezentate valorile coeficientului de scontare a unui leu, căpătat sau transferat la finele perioadei de investire. Valoarea actuală a banilor este valoarea fluxurilor de numerar viitoare, readusă la momentul actual cu evidenţa ratei de scontare. Acest proces este legat de scădere a valorii şi se numeşte procesul de discontare a valorii banilor (discounting) (formula 60): PV = FV : (1 + r)n sau PV = FV · Kd . (60)

De exemplu: De determinat valoarea actuală a sumei viitoare de bani (200 dol.) care va fi căpătată peste 5 ani (preţul capitalului este de 5 %). PV = 200 : 1,276 = 156,8 dol. (Anexa 2) sau PV = 200 · 0,784 = 156,8 dol. (Anexa 3) . Aşa dar, orice suma a mijloacelor băneşti poate fi evaluată din 2 poziţii: din punct de vedere a valorii viitoare şi valorii actuale. Aici trebuie de menţionat, că aritmetic valoarea viitoare a banilor întotdeauna este mai mare decât valoarea actuală.

139

8.2. Influenţa inflaţiei asupra valorii banilor La evaluarea valorii banilor în practică este necesar de luat în consideraţie aşa fenomen ca inflaţia. La nivelul sporit al inflaţiei preţul resurselor băneşti creşte, iar puterea de cumpărare a banilor este minimă; în condiţiile economiei stabile preţul banilor este minim, iar puterea de cumpărare a banilor este cea mai sporită. Aşa dar, inflaţia duce la devalorizarea banilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. La evaluarea valorii banilor cu evidenţa inflaţiei se folosesc două noţiuni: d) valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti; e) valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti. Valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti nu ia în consideraţie modificarea puterii de cumpărare a banilor. Valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti reprezintă valoarea banilor cu evidenţa modificării puterii de cumpărare a banilor sub influenţa inflaţiei. La estimarea inflaţiei se folosesc doi indicatori de bază: f) rata inflaţiei (T) – caracterizează nivelul mediu de supracreştere a preţurilor în perioada examinată; g) indicele inflaţiei (i): i = 1+T . Valoarea viitoare reală a banilor (Vvr) se va determina cu formula (61): Vvr = Vvn , i (61)

în care Vvn – valoarea viitoare nominală a banilor (se presupune că rata inflaţiei T nu se modifică pe anii perioadei de analiză); se determină prin metoda procentului compus:
140

Vvn = PV · (1 + r)n sau Vvn = PV :

1 , (1+ r)n

(62)

Valoarea viitoare reală a banilor cu evidenţa inflaţiei se va calcula cu formula (63) : (1 + r ) n Vvr = Vvn : (1+T) = PV · , (1 + T ) n
n

(63)

Adică, valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti se reduce sub influenţa inflaţiei în (1+T)n ori (conform reducerii puterii de cumpărare a banilor). În cazul general, la analiza corelaţiei dintre rata de actualizare şi rata inflaţiei sunt posibile următoarele 3 cazuri: 1) r = T - nu are loc creşterea valorii banilor în timp (dispare sub influenţa inflaţiei); 2) r > T - are loc creşterea valorii banilor în timp; 3) r < T – valoarea viitoare reală a banilor scade, ceea ce duce la pierderi. Exemplu: De calculat valoarea viitoare reală a banilor peste un an cu evidenţa inflaţiei, dacă: valoarea actuală a sumei de bani PV = 15 mii lei; rata creşterii r = 20 %; rata inflaţiei T = 18,4 %. Reieşind din formula (63) : 1) Vvn = PV · (1 + r)n = 15 · 1,2 = 18 mii lei 2) Vvr = Vvn : (1 + T)n = 18 : (1,184) = 15,2 mii lei > 15,0 mii lei. Aşadar, are loc creşterea valorii banilor (capitalului) în timp, deoarece r > T .

141

Previziunea ratei inflaţiei este un proces foarte complicat, care depinde de mulţi factori subiectivi. De aceea, cea mai răspândită abordare în ţările cu economia nestabilă este următoarea: valoarea investiţiilor (sau a profitului aşteptat) se recalculează din valuta naţională în una din cele mai stabile valute după cursul stabilit la momentul recalculării. În acest caz evaluarea valorii banilor se efectuează fără evidenţa inflaţiei.

9. Analiza proiectelor de investiţii
Analiza proiectului de investiţii constă din următoarele trei etape consecutive: 1) determinarea volumului investiţiilor necesare; 2) alegerea şi căutarea surselor de finanţare a investiţiilor; 3) determinarea fluxului net de numerar şi contrapunerea lui cu cheltuielile investiţionale. 9.1. Metodele de determinare a cheltuielelor investiţionale Practica recomandă de utilizat câteva abordări metodice pentru determinarea volumului investiţiilor necesare. Cea mai exactă este metoda determinării costului de deviz al proiectului în baza întocmirii documentaţiei de deviz, elaborate cu ajutorul normelor de deviz contemporane. O astfel de metodă se numeşte metoda de resurse, care dă posibilitate de a determina cu mare exactitate, în orice moment, valoarea obiectelor de investiţii pornind de la preţuri curente la toate tipurile de resurse. Metoda se utilizează pentru lucrările de construcţii, montaj, de construcţii speciale şi reparaţii (capitale şi curente). Metoda de resurse poate fi utilizată la orice fază de elaborare a documentaţiei de proiect pentru construcţii: studiu de fezabilitate, proiectul tehnic, detaliile de execuţie, proiectul de execuţie.
142

Întocmirea devizelor locale, pe obiect şi a devizului general prin metoda de resurse cere de la specialişti cu nivelul sporit de pregătire profesională şi cheltuieli de timp semnificative. A doua metodă presupune utilizarea obiectelor reprezentate (analogilor), care conţin informaţia necesară, inclusiv şi cea despre costul construcţiei. Informaţia existentă trebuie să fie corectată prin introducerea modificărilor (precizărilor) respective ce ţin de capacitatea (volumul) obiectului, rata inflaţiei, locul de construcţie şi alţi factori. Valoarea corectată poate fi considerată drept cheltuieli investiţionale pentru noul obiect. Metoda a treia presupune utilizarea indicatorilor comasaţi ai valorii de bază. Un loc special în sistemul indicatorilor comasaţi îl ocupă normativele investiţiilor capitale specifice, care sunt elaborate pentru diverse ramuri economice conform preţurilor şi condiţiilor anului 1984. Aceste normative pot fi utilizate de elaboratorii proiectelor cu condiţia corectării lor în corespundere cu indicii de modificare a valorii diferenţiaţi pe ramiri ale economiei naţionale: indicele de recalculare a valorii din preţurile anului 1984 în preţurile anului 1991 (Anexa 4), apoi din preţurile anului 1991 în preţurile curente (la data evaluării proiectului) (Anexa 5). Pentru determinarea volumului investiţiilor necesare în preţuri curente este necesar de corectat indicii comasaţi în corespundere cu indicii de modificare a valorii. Aşa dar, volumul investiţiilor se va determina conform formulei (64): I = IS1984 х К1 х К2 х M , (64)

unde: IS1984 – investiţii specifice la o unitate de capacitate a obiectului (în preţurile a.1984); К1 - indicele de modificare din preţurile anului 1984 în preţurile anului 1991; К2 - indicele de modificare din preţurile anului 1991 în preţuri curente; M - capacitatea de producţie a obiectului.
143

9.2. Pronosticarea elementelor fluxurilor băneşti nete Fluxurile băneşti nete (Net Cash Flow, NCF) se formează din contul profitului net (Pnet ) şi uzurii (amortizării, Ua) activelor de lungă durată: NCF = Pnet + Ua, (65) Calculul elementelor componente principale ale NCF se recomandă de efectuat în următoarea ordine. 1. Calculul profitului net Profitul net se calculează în modul următor: 1) venitul global potenţial (VGP) – se determină reieşind din capacitatea de producţie potenţială a întreprinderii (volumul producţiei, lucrărilor, serviciilor etc.) şi valoarea de piaţă a unităţii de produs (lucrări, servicii) fără TVA şi se determină cu formula (66): VGP = Σ(Q х Pun), (66) unde: Q – volumul producţiei (lucrărilor, serviciilor) în unităţi naturale; Pun - preţul unităţii de producţie; 2) venitul global real (VGR) – ia în consideraţie neuniformitatea utilizării utilajului (obiectului) după capacitate, în decursul perioadei de exploatare etc., ceea ce permite de a determina cu mare exactitate valoarea venitului global. VGR se determină conform formulei (67): VGR = VGP х Кut , (67)

unde Кut – valoarea coeficientului, care ia în consideraţie neuniformitatea utilizării obiectului (exploatării utilajului); 3) profitul din activitatea operaţională (Pop) – se determină ca diferenţa dintre VGR şi valoarea consumurilor şi
144

cheltuielilor întreprinderii. Consumurile şi cheltuielile se împart în: variabile şi constante. Calculul lor necesită o bază informaţională considerabilă, cercetări de marketing, cunoaşterea proceselor tehnologice de execuţie, legislaţiei în vigoare etc. Pentru a facilita calculele (în stadiul preliminar) se admite determinarea profitului din activitatea operaţională reieşind din nivelul mediu de rentabilitate a vînzărilor pe ramură (68): Pop = (VGR х R) : 100 , (68)

unde R – nivelul mediu de rentabilitate a vînzărilor pe ramură, %; profitul net (Pn) - reprezintă prin sine diferenţa dintre profitul perioadei de gestiune până la impozitare şi suma impozitului pe venit (formula 69).
4)

Pn = Pop - Iv , unde: Iv – suma impozitul pe venit. 2. Calculul uzurii mijloacelor fixe

(69)

Mijloacele fixe, utilizate în activitatea operaţională a întreprinderii (firmei) sunt supuse uzurii. Cea mai răspândită metodă în practică la evaluarea proiectelor de investiţii este metoda casării liniare. Uzura se determină prin înmulţirea valorii iniţiale a mijloacelor fixe la norma stabilită a uzurii (formula 70): U = (MF · Nuz ) : 100 , (70) unde: MF – valoarea iniţială a mijloacelor fixe; Nuz - norma uzurii, stabilită în % la valoarea iniţială a mijloacelor fixe.
145

Norma uzurii mijloacelor fixe şi a activelor nemateriale se stabileşte conform Catalogului /19/. 3. Actualizarea fluxului net de numerar Actualizarea fluxului net de numerar, adică determinarea valorilor scontate ale fluxurilor de mijloace băneşti nete se efectuează conform formulei (60). Valoarea coeficientului de scontare (Kd) depinde de doi factori: rata de scont şi perioada de analiză (formula 59). Rata scontului în general reflectă randamentul minimal acceptabil pentru investitor al capitalului investit, în cazul existenţei pe piaţă a domeniilor alternetive accesibile, de orientare fără risc a investiţiilor. Semnificaţia ratei a scontului rezidă în măsurarea ritmului de devalorizare în timp a mijloacelor băneşti. Valoarea ratei de scont poate fi stabilită de investitor, ţinînd cont de următoarele componente: - rata de scont fără risc; - componenta inflaţionistă; - coeficientul ce ia în considerare gradul de risc investiţional. Rata de scont fără risc reprezintă rata reală minimă a profitului din capitalul investit. Evidenţa impactului nedeterminării se realizează prin majorarea valorii ratei de scont fără risc cu valoarea preconizată a inflaţiei şi a gradului de risc (71): r = rf + i + rr , (71)

în care: rf - rata de scont fără risc; i - rata inflaţiei; rf - gradul de risc. În calitate de valoare apropiată a ratei de scont pot fi recomandate: rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Republicii Moldova;
146

dobînda mediată la creditele bancare pe termen lung; valoarea medie ponderată a capitalului investit (Weighted Average Cost of Capital, WACC). -

9.3. Metodele investiţionale

evaluării

economice

a

proiectelor

Pentru evaluarea obiectivă a proiectelor investiţionale urmează a fi aplicate diverse metode şi procedee. La etapa preinvestiţională este posibilă utilizarea unei scheme simplificate a evaluării economice a proiectului. Drept criteriu al unei asemenea evaluări de pe poziţiile investitorului potenţial se prezintă venitul net preconizat de la capitalul investit. Proiectul va fi atrăgător numai în cazul dacă norma venitului corespunde aşteptărilor investitorului. Metodele de evaluare a eficienţei economice a proiectului se divizează în două grupe: - metode simple (statice); - metode de scontare. Metodele simple nu ţin cont de valoarea fluxurilor băneşti în timp şi se folosesc pentru estimarea prealabilă rapidă la etapa preinvestiţională a proiectului. Metodele simple presupun calculul a două elemente principale: 1. Norma simplă a profitului (Accounting Rate of Return, ARR) se determină cu formula (72): ARR = NP , IC (72)

unde: NP (Net Profit) – profitul net; IC (Investment Capital) – volumul investiţiilor. Indicatorul ARR caracterizează partea cheltuielilor investiţionale ce se compensează sub formă de profit într-un
147

interval de timp planificat. În cazul evaluării comparative a proiectelor alternative se selectează poiectul cu cea mai mare valoare a ARR. 2. Perioada simplă de recuperare a investiţiilor (Payback Period, PP) reprezintă intervalul de timp necesar pentru compensarea completă a cheltuielilor investiţionale iniţiale. Dacă veniturile sunt repartizate pe ani uniform, PP se calculează prin împărţirea cheltuielilor unice la mărimea anuală a NCF. Proiectul se acceptă, dacă perioada lui de recuperare nu depăşeşte termenul preferenţiat de investitor. Metodele simple de evaluare nu presupun reglementarea în timp a încasărilor monetare, însă sunt aplicabile în cadrul analizei preinvestiţionale pentru selectarea soluţiei preferenţiale. Metodele de scontare se bazează pe concepţia valorii în timp a fluxurilor băneşti, legate de investirea pe termen lung a capitalului, şi fac posibilă o evaluare mai corectă a proiectului. Evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii prin metoda de scontare constă în determinarea şi analiza următorilor indicatori: 1. Valoarea netă actualizată; 2. Indicele de profitabiliate; 3. Rata internă de rentabilitate; 4. Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor. 1) Valoarea netă actualizată Valoarea netă actualizată (Net Present Value, NPV) se numeşte valoarea actualizată a sumelor de bani, care pot fi obţinute în viitor şi se calculează ca diferenţa dintre costul actualizat al câştigului şi valoarea actualizată a cheltuielilor pentru realizarea, exploatarea şi deservirea tehnică a proiectului în decursul termenului întreg de funcţionare a acestuia. Cu alte cuvinte, NPV se determină ca diferenţa dintre valoarea actualizată a fluxului net de numerar cumulativ şi cheltuielile investiţionale scontate:
148

NPV = ∑ NC F − ∑ IC d , d
t =1

n

(73)

unde: ∑NCFd – fluxul net de numerar cumulativ actualizat; ICd - cheltuielile investiţionale scontate. Fluxul net de numerar actualizat (NCFd) reprezintă echivalentul financiar actualizat al sumelor băneşti viitoare (aşteptate) şi se calculează cu formula (74) :

NCFd = ∑

NCF n , n =1 (1 + r )

t

(74)

unde: r – rata de scont; n – numărul intervalului de timp; t - cantitatea intervalelor. Este necesar de menţionat, că fluxurile de numerar apar în orice moment pe parcursul anului, însă, convenţional se consideră că toate fluxurile de numerar al întreprinderii au loc la finele perioadei analizate (anului). Desigur aceasta nu corespunde realităţii, însă, cu evidenţa perioadei îndelungate de realizare a proiectului, în general, nu duce la greşeli mari la evaluarea eficienţei investiţiilor. Este identificat ca rentabil (avantajos) acel proiect de investiţii, care la rata de actualizare respectivă are valoarea pozitivă a NPV. La existenţa variantelor alternative cel mai bun proiect se consideră acel, care are valoarea NPV mai mare. 2) Indicele de profitabilitate (Profitability Index, PI) Indicele de profitabilitate a investiţiilor se determină conform formulei (75): t NCFd PI = ∑ , (75) I 1 Este evident că valoarea PI depinde de valoarea ratei de actualizare. În urma calculelor pot fi obţinute următoarele cazuri: 1. PI > 1 - proiectul este rentabil; 2. PI = 1 - decizia o ia investitorul;
149

3. PI < 1 - proiectul trebuie respins. Cu cât este mai mare valoarea PI , cu atât proiectul este mai rentabil. 3) Rata internă de rentabilitate sau eficienţa limită a capitalului, (Internal Rate of Return, IRR) reprezintă procentul maxim al împrumuturilor, pe care proiectul îl poate plăti pentru finanţarea resurselor lucrând fără profit şi fără pierderi. NPV în acest caz este egal cu zero. Altfel spus, IRR este acea rată de actualizare, la care suma fluxurilor de numerar actualizate este egală cu suma angajamentului de capital. La nivelul IRR se ajunge atunci cînd NPV = 0 şi deci IRR = r. Din punct de vedere economic, dacă IRR = r, acest lucru semnifică că proiectul degajă un flux de numerar (cash flow) egal cu capitalul investit şi că pe durata de viaţă economică el asigură o rentabilitate anuală de r % a capitalului. IRR se determină prin metoda grafică şi metoda analitică. La calculul IRR este raţional de găsit câteva valori ale NPV la diferite rate de actualizare. Dacă NPV are valoare pozitivă, se alege rata de actualizare mai mare, iar dacă valoarea NPV este negativă, atunci se alege rata de actualizare mai mică. Calculul se repetă până când valoarea NPV îşi schimbă semnul în opus. Folosind o valoare pozitivă şi una negativă a NPV, prin metoda interpolării se poate determina IRR. a) metoda grafică (fig.13):

150

NPV NPV(r1) IRR, % r, % r1 r2

NPV (r2) Fig.13. Determinarea IRR prin metoda grafică Din câteva proiecte alternative prioritate o are proiectul, la care valoarea IRR este mai mare. b) metoda analitică IRR se determină cu formula (76) : IRR = r1 + NPV( r1) NPV( r1) − NPV( r 2) × (r2 − r1 ) , (76)

unde: r1 - rata de actualizare, la care NPV(r1) > 0, %; r2 - rata de actualizare, la care NPV(r2) < 0, %. La alegerea valorilor r1 şi r2 durata intervalului (r1, r2) trebuie să fie minimă. 4) Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor (Payback Period, PP) este egală cu perioada, în care investiţiile iniţiale se recuperează totalmente prin fluxul net de numerar cumulativ actualizat. Perioada de recuperare se calculează în formă de tabel. Dacă se analizează o serie de proiecte alternative, selectarea se face după unul din indicatorii examinaţi, considerat prioritar de
151

către investitor. Atunci cînd alegerea este dificilă, este preferabil indicatorul NPV, deoarece acesta caracterizează creşterea posibilă a potenţialului tehic al întreprinderii.

Bibliografie 1. Hotărîre Guvernului R.M. nr. 743 din 11.06.2002 cu privire la salarizarea lucrătorilor din unităţile economice cu autonomie financiară. М.О. nr.79-81 din 20.06.2002. 2. Legea R.M. privind principiile urbanismului şi amenajerii teritoriului nr.835-XIII din 17.05.96. 3. Legea R.M. salarizării Nr.847-XV din 14.02.2002. M.O. nr. 50-52 din 11.04.2002. 4. Lege cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar nr. 355-XVI din 23.12.2005. M.O. nr.35-38 din 03.03.2006. 5. Hotărîre Guvernului R.M. privind majorarea salariilor angajaţilor din sectorul bugetar. M.O. nr.9-12 din 20.01.2006. 6. SNC 2. Stocuri de mărfuri şi materiale. 7. SNC 3. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii. 8. SNC 5. Prezentarea rapoartelor financiare. 9. SNC 11. Contractele în construcţii. 10. SNC 16. Evidenţa activelor materiale pe termen lung. 11. Экономика строительства. Учебник / Под общ. ред. И. С. Степанова. – М.: Юрайт-Издат, 2003. 12. Contabilitatea managerială. Ghid practico-didactic. ACAP, Chişinău, 2000.
152

13. CP L.01.01-2001. Economia construcţiilor. Instrucţiuni privind întocmirea devizelor pentru lucrările de construcţiimontaj prin metoda de resurse. Ediţie oficială, Chişinău, 2001. 14. CP L.01.02-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni privind determinarea cheltuielilor de deviz la salarizarea în construcţii. Ediţie oficială, Chişinău, 2000. 15. CP L.01.03-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni cu privire la calcularea cheltuielilor de regie la determinarea valorii obiectivelor. Ediţie oficială, Chişinău, 2000. 16. 10. CP L.01.04-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni privind determinarea cheltuielilor de deviz pentru funcţionarea utilajelor de construcţii. Ediţie oficială, Chişinău, 2000. 17. 11. CP L.01.05-2001. Economia construcţiilor. Instrucţiuni privind determinarea valorii beneficiului de deviz la formarea preţurilor la producţia de construcţii. Ediţie oficială, Chişinău, 2001. 18. NCM А.07.02-99. Proiectarea construcţiilor. Instrucţiuni cu privire la procedura de elaborare, avizare, aprobare şi conţinutul-cadru al documentaţiei de proiect pentru construcţii. 19. Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale. Aprobat prin Hotărîrea Guvernului R.M. nr.338 din 21 martie 2003. M.O. nr.62-66 din 4 aprilie 2003. 20. NCM L.01.07-2005. Regulament privind fundamentarea proiectelor investiţionale în construcţii. Ediţie oficială, Chişinău, 2005. 21. Usturoi L. Fezabilitatea economică a investiţiilor. Ciclu de prelegeri. – Chişinău, 2005. 22. Albu S., Capsîzu V., Albu I. Eficienţa investiţiei. Curs universitar. – Chişinău, 2005. 23. Ковалев В.В. Методы оценки инвестиционных проектов. – М.: Финансы и статистика: 1998.
153

24. Лимитовский М. Основы оценки инвестиционных и финансовых решений. – М.: «ДеКА»: 1996. 25. Савчук В.П. и др. Анализ и разработка инвестиционных проектов. – Киев, «Абсолют В», «Эльга»: 1999. 26. Usturoi L. Modelul de estimare a potenţialului economicofinanciar al întreprinderii (firmei). Meridian ingineresc Nr. 1, Chişinău, pag.82.85, 2001. 27. Balanuţă V. Analiza gestionară (lucrare didactică şi practico-aplicativă).–Chişinău, 2003. 28. Савицкая Г.В. Анализ хозяйственной деятельности предприятия. – Минск, 1999. 29. N. Ciornîi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual universitar. Prut Internaţional. Chişinău, 2003. 30. Vascan G., Şerbănoiu I, Şerbănoiu A. Conceptul de cost global în construcţii – conţinut şi aplicabilitate, Conferinţa Tehnico – Ştiinţifică Jubiliară „Tehnologii moderne în construcţii”, Chişinău, 2000. 31. Cârlan Şt. Economia construcţiilor, Editura “Ch. Asachi”, Iaşi, 2003. 32. Hagiu V. ş. a. Organizarea şi conducerea producţiei de construcţii, I.P. Iaşi, 1985. 33. Hagiu V. Managementul execuţiei proiectelor de construcţii, ed. Dosoftei. Iaşi 2003.

154

155

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII Curs universitar

Elaborat de Liubov Usturoi Grigore Vascan

Bun de tipar 20.10.06 Formatul hîrtiei 60x84 1/16 Hîrtie ofset. RISO Tirajul 200 ex. Coli de tipar 10,3 Comanda

U.T.M., 2004, Chişinău, bd.Ştefan cel Mare, 168. Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
163

2068, Chişinău, str.Studenţilor, 9/9.

157