You are on page 1of 57

SUPORT TEORETIC EXAMEN SCRIS, SOCIOLOGIE BUCUREȘTI, IUNIE 2012

acesta este un suport orientativ-suplimentar

frunza.eugen@gmail.com

Page | 1

TEORII SOCIOLOGICE.

1. Auguste Comte şi pozitivismul.

Auguste Comte este fondatorul pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca ştiinţă), termen pe care l-a folosit pentru prima dată în volumul al IV-lea al Cursului de filozofie pozitivă apărut în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea (1842), termenul de „fizică socială” nu mai apare, fiind integral înlocuit cu cel de sociologie considerată ca ştiinţă socială generală alături de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului generalizării descrescânde şi al complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel: Matematica, Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia este ştiinţa cea mai complexă, deoarece dincolo de conţinutul său ştiinţific propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi sensul progresului pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective. În concepţia sa, Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi starea pozitivă. Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile gândirii religioase, de abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă pe care o favorizează psihologia în evaluarea fenomenelor sociale. Această „lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale, avea ca scop asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte ca ştiinţă cu cea mai mare complexitate problematică. Obiectul sociologiei îl constituie, deci, „l’être social” sau „le Grande Être” prin care A. Comte înţelege Umanitatea, adică toţi oamenii de la începutul speciei umane, până în prezent. „Individul izolat este o abstracţie scolastică, numai specia este o realitate”, cunoaşterea individului nefiind posibilă decât prin definirea cadrului general, material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea individului şi afirmarea sa ca individualitate creatoare. Ca disciplină de studiu, sociologia cuprinde două ramuri: Statica socială: studiază geneza societăţii şi structura instituţională a sa, de la familie, la biserică şi stat – acestea fiind considerate principalele instanţe de socializare pentru individ. Prin analogie, statica socială este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea explicativă a acestei ramuri vizează descoperirea condiţiilor constante ale existenţei societăţii, respectiv: echilibrul social, ordinea socială. „Statica socială” este expusă în lecţia a 50-a, din volumul VI de Filosofie pozitivă, în contextul definirii sociabilităţii fiinţei umane şi a modului în care este satisfăcută această nevoie de sociabilitate. Dotat cu o „sociabilitate esenţialmente spontană”, care explică înclinaţia spre viaţa în comun, urcând pe treptele civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant interese egoiste care pun în discuţie „interesul general” pe care se bazează existenţa societăţii. Din acest paradox al dezvoltării sociale izvorăsc două tendinţe: una conservatoare, alimentată de egoism, şi alta orientată spre legimitarea unor forme specifice de inovaţie, alimentată de creşterea altruismului ca urmare a educaţiei religioase şi a ridicării nivelului general de cultură prin aportul ştiinţelor „pozitive” (experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie familia, în care se reflectă toate categoriile de relaţii proprii

Page | 2

organismului social: autoritatea părinţilor dă putere tradiţiei, iar sursa principală a disciplinei sociale o constituie autoritatea paternă. În acest sens, societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă de indivizi, deoarece familia este cea mai stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune naturală a funcţiilor sociale ale oamenilor. Diviziune socială a muncii pe care se intemeiază cooperarea socială, arată faptul că organizarea socială eficientă este posibilă numai prin valorificarea diversităţilor individuale. Dar tocmai din această cauză ordinea socială rămâne artificială şi mult mai vulnerabilă decât cea familială. Accentuarea specializării, ca urmare a diviziunii muncii, necesită coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia îi corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de A. Comte, astfel: „Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod firesc sub conducerea neîntreruptă a celor de grad de generalitate imediat superior”. Inegalitatea socială fiind generată de diversitatea gradelor de generalitate a ideilor care orientează activitatea socială, evitarea conflictelor este posibilă tot prin aportul ideilor, îndeosebi a celor referitoare la interesul general: acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se sprijină o unitate socială autentică şi longevivă. Dinamica socială: are ca obiectiv de studiu evoluţia spirituală a omenirii în vederea descoperirii legilor dezvoltării sociale şi a criteriilor progresului. „Legea socială a supremaţiei puterii practice este o aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale: fenomenele cele mai nobile sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane… preponderenţa socială a forţei materiale, departe de a constitui o anomalie deplorabilă, este la fel de normală ca şi dominarea ordinii sociale de către cea organică şi a acesteia de către ordinea anorganică. Când modalitatea modernă va accepta normalitatea preponderenţei sociale a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină o sursă incompatibilă a dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”. A. Comte consideră că regimul social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi spirituale ale întregului sistem social global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană, dar numai prin integrarea tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient. De aceea, studierea regimurilor sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor sociale, a intereselor şi a motivaţiilor individuale şi comunicare. Deviza sub care trebuie explorat spaţiul social este: „Iubirea ca principiu, ordinea ca bază şi progresul ca ţel”. „Dinamica socială” este prezentă ca „teorie generală a progresului natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie pozitivă”. Cauza fundamentală a progresului o constituie perfecţionarea neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează intensificarea şi amplificarea interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele care au legimitate să conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie recunoscuţi ca o clasă cu autoritate şi funcţiuni specifice celor trei stări. În faza teologică puterea speculativă o deţineau preoţii, iar puterea activă militarii. În faza metafizică, filozofii aveau prerogativele culturale ale puterii speculative, în timp ce oamenii legii (magistraţii) deţineau puterea activă. În faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă în sfera speculativă (teoretică), în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care aplică ştiinţa în practică, denumiţi de A. Comte cu numele de „industriali”. Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului de civilizaţie, contribuie la relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca efect polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de aplicare practică a ei. În consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa socială favorizează afirmarea solidarităţii sociale în sensul menţinerii valorilor care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei la nivelul tuturor structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca resursă nelimitată pentru progresul natural al omenirii.

Page | 3

În concepţia lui A. Comte, sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii societăţi, ci trebuie înţeleasă ca o platformă teoretică de investigare calificată a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire socială. Progresul social fiind ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea ritmurilor dezvoltării sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci una practică. Implicarea sociologiei în practica de reconstrucţie şi reformă socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul pozitiv este o etapă distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre real, spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el face posibil relativismul axiologic şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului social, prin subordonarea afectivităţii de către raţiune. Raţiunea este aceea care face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice societatea poate fi organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie, experiment, comparaţie. Pe baza sintezei superioare a cunoaşterii operată de sociologie oamenii pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi se implică responsabil în redimensionarea structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute de modernizarea permanentă a societăţii. Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele raţionale, presupune şi motivaţii corespunzătoare. În acest sens, dacă în contextul stării teologice motivaţia se realizează prin religie, aceasta capacitându-i pe oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă motivaţia este de natură profană. Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a societăţii umane i-au corespuns „tehnici sociale” specifice de legitimare a comportamentelor, atunci apare clar că primele structuri organizate în plan social sau bazat pe „tehnica magiei” structurile fiind susţinute de „tehnicile sociale ale ritualurilor teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile sociale aflate în ascensiune au fost cele ale ştiinţei. Aceste noi tehnici sociale permit angajarea cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată pe A. Comte ca precursor al „ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în prezent. Cercetarea ştiinţifică trebuie orientată spre transformarea spaţiului social prin „educaţia morală”, aceasta fiind prima secvenţă într-un proces ce se îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a asimilării organice a rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este, însă, posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei „sociocraţii” prin care A. Comte înţelegea cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală la viaţa socială pe baza unui umanism al întrajutorării şi altruismului reciproc între grupurile şi clasele sociale. O teorie sociologică asupra finalităţii practice a ştiinţei poate asigura „încrederea socială” şi „bunăstarea colectivă” ca rezultat al corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale creşterii economice. Acest lucru este posibil întrucât sociologia este „ştiinţa dintre faptele disparate ale societăţii” care construieşte „unitatea limbajului claselor” şi grupărilor sociale. Cunoaşterea ştiinţifică, proprie spiritului pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria umanităţii fiind o istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate „condiţiei umane”. Ca „embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica întreaga lor forţă transformatoare numai prin aportul sociologiei care conferă finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane normate de raţiune, făcând corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.

Page | 4

2. Sinuciderea anomică la Emile Durkheim.

Analiza fenomenului sinuciderii din Europa secolului al XIX-lea l-a condus pe Emile Durkheim să propună patru tipuri de sinucidere: egoistă, altruistă, anomică şi fatalistă. A/ Sinuciderea egoistă - specifică „indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic, ceea ce dovedeşte lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă” (p.160). Un individ pentru a fi integrat sau a se simţi integrat, explică Durkheim, trebuie să aibă o conştiinţă comună, să împărtăşească aceleaşi credinţe şi practici, să interacţioneze unii cu alţii şi să aibă scopuri comune. Din moment ce aceste condiţii lipsesc sau sunt îndeplinite doar parţial, individul se izolează şi se axează exclusiv asupra propriului eu. B/ Sinuciderea altruistă este caracteristică indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă. Pentru ei sunt mai importante interesele şi problemele colectivităţii, decât ale lor personale. Cel mai adecvat exemplu aici este cel al militarilor, care îşi jerfesc viaţa în numele unor valori (patria, de exemplu), neglijindu-şi viaţa personală şi securitatea. Scopul actului sinucigaş nu este de a-l satisface pe individ, ci este privit ca un sacrificiu personal. Acesta din urmă va ajuta grupul sau comunitatea din care vine individul să-şi atingă scopurile propuse. C/ Sinuciderea anomică. Etimologic, termenul anomie, înseamnă lipsa normelor, regulilor sau legilor. Cu acest sens îl foloseşte şi Emile Durkheim când analizează sinuciderea anomică. Conform scrierii, sinuciderea anomică apare îndeosebi în perioadele de crize economice sau de „boom” economic. Fiindcă în aceste situaţii indivizii sunt mai puţin legaţi de ordinea socială, iar dorinţele lor primare pot crea confuzie, depăşind orice limită. Durkheim evidenţiază faptul că anomia instalată într-o societate duce la dispariţia tradiţiei, perturbând şi activitatea socială. Dorinţele indivizilor nu mai pot fi ţinute în frâu de societate, forţele integratoare sunt tot mai slăbite, iar indivizii se află în competiţie unii cu alţii. Ei încep să ceară prea multe de la viaţă, ajungând şi la dezgust faţă de ea; ambiţiile şi aspiraţiile lor nu mai au nici limite precise, ci se întind la infinit. Acest lucru duce la sinuciderea anomică. Chiar şi disproporţia dintre satisfacţii şi aspiraţii poate constitui o cauză a sinuciderii. Aceasta din urmă este caracteristică mai mult societăţilor moderne, care au cunoscut o dezvoltare grandioasă a economiei. Şi cum industria este un factor revoluţionar, duce la pierderea multor valori şi obligaţii indispensabile vieţii sociale, punând mai presus interesul. De aceea procentul sinuciderilor anomice e mai ridicat în sectoarele cele mai avansate ale societăţii: în mediul cotidian sau la protestanţi. Iată cum explică Durkheim acest fenomen: „Sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează doar sărăcirii, de vreme ce şi valurile de prosperitate au aceleaşi efecte. Orice perturbări ale ordinii colective, orice zdruncinare a echilibrului, chiar dacă provoacă belşug şi sporirea vitalităţii generale, favorizează sinuciderea”. „Anomia este deci, în societăţile moderne, un factor regulat şi specific al sinuciderii. Sinuciderea anomică depinde de felul în care societatea reglementează viaţa indivizilor, apare din suferinţa oamenilor, este datorată dereglării activităţii lor” (p.190). Constatând că, în societăţile moderne, anomia este „un factor regulat şi specific al sinuciderilor” (p. 209), Durkheim propune pentru rezolvarea acestui fenomen dezvoltarea de organisme asociative sau facilitarea unor politici contractuale; întărirea structurii familiei, cu atât mai mult cu cât există şi o anomie conjugală.

Page | 5

adică atunci când ambiţiile şi dorinţele scapă de sub control. sinuciderii egoiste îi corespunde apatia şi depresia. La prima vedere. în funcţie de personalitatea victimei. pe când în al doilea caz ea este precedată de crimă comisă într-un acces de mânie. fie mai întâi asupra altei persoane considerată vinovată. dezamăgirea sau frustrarea. În primul caz există doar sinucidere. iar individul se izolează manifestând tendinţe spre melancolie decepţionată” (p. fiecărui tip de sinucidere îi corespund anumite caracteristici esenţiale de natură psihică. cu atât gesturile sinucigaşului sunt mai pasionale. cu reguli prea stricte care blochează orice perspectivă individuală. izolarea socială. instituţii intermediare între stat şi indivizi pe care îşi doreşte să le vadă jucând rolul de organizaţii economice. Acesta depinde de „demnitatea pe care fiecare popor sau grup social o atribuie diferitelor genuri de moarte” (p. dar mai ales înzestrate cu o autoritate morală capabilă să umplă.225). cădere etc. Energie şi pasiune este de obicei caracterul sinuciderii altruiste. Odată cu legalizarea divorţului în Franţa în anul 1884. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor. Furia că nu-şi poate atinge obiectivele se poate îndrepta. Emile Durkheim nu s-a limitat doar a numi cauzele sociale şi modului cum îşi produc ele efectul. s-ar putea crede că există mai multe categorii de sinucigaşi.) pentru a-şi atinge scopul.229). sinuciderile sunt rezultatul unor cauze sociale care se individualizează în cazuri particulare ce dobândesc nuanţe variate. Când lipseşte controlul. iritarea. după Durkheim. iar diferenţele dintre acestea s-ar datora temperamentului personal care îl îndeamnă pe fiecare să recurgă la un anumit gest (spânzurare. prin acţiunea sa asupra celor implicaţi. Acest tip de sinucidere variază invers proporţional cu gradul de libertate conferit de normele sociale şi direct proporţional cu gradul de constrângere. familia nu mai poate fi singura instanţă de socializare pierzându-şi chiar întâietatea. Astfel. juridice însărcinate cu reglementările. „Fie legăturile individului cu ceilalţi se rup. prin sensul înnoit al comunităţii. Dacă familia protejează împotriva sinuciderii. Cu cât altruismul atinge cote maxime. Alegerea gestului final depinde de obiceiurile sinucigaşului şi de circumstanţele momentului respectiv. familia modernă este tot mai ameninţată de anomie. Acet tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană prin numărul redus de cazuri. De exemplu.Cu alte cuvinte.239). D/ Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi se datorează excesului de reglementare socială. „Ea poate avea însă o însemnătate istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor” (p. De aceea. ci a arătat şi consecinţele acestora asupra stărilor psihologice individuale. fie societatea nu este suficient de închegată pentru a-i satisface exigenţele. Cauzele care îl împing pe om la sinucidere nu determină şi mijlocul ales. divorţul. fie asupra lui însuşi. a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea restrictiv. golul pe care sociologul îl deplânge fără încetare. dezvoltarea corporaţiilor pe meserii. În realitate. sinuciderea soţilor prea tineri. politice. omul devine supărat şi frustrat din cauza incapacitaţii de a şi le satisface. mai iraţionale. împinge la sinucidere. Sinuciderea anomică e asociată mai mult cu neliniştea. Page | 6 .

sau altfel spus „fiinta sociala din om”. Comte a fost cel care a mentionat primul faptul ca diviziunea muncii nu este doar un fenomen economic. pentru ca agentul moralizator al omului ca fiinta sociala este societatea. Omul social nu poate fi decat omul moral. suma sentimentelor asemanatoare care se manifesta in constiintele individuale. Toate crimele decurg direct sau indirect din constiinta colectiva. Aceste raporturi negative sau de abtinere nu implica sub nicio forma cooperarea. Exista doua tipuri de sanctiuni juridice: sanctiuni represive (ele au ca obiect al atinge pe agent in viata sau in libertatea sa. a-l priva de ceva de care se bucura si sunt caracteristice dreptului penal) si sanctiuni restitutive (consta intr-o „repunere a lucrurilor la locul lor” si sunt caracteristice dreptului civil. Dreptul este cel mai vizibil simbol al solidaritatii sociale. „Inceputul” care reprezinta faza primordiala asociata unei prezente si dezvoltari masive a constiintei comune a membrilor societatii.3. administrativ si constitutional). comercial. arhaice. in timp ce omul mediu este omul banal. Diviziunea muncii sociale are un caracter moral pentru ca necesitatile impuse de solidaritatea sociala sunt nevoi morale. In mod cert nu exista societati care sa functioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate (mecanica sau organica) insa ele tind spre unul din acestea. cel supus greselilor si defectelor. Sanctiunile restitutive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate organica. Durkheim face distinctia intre omul social sau omul etnic si omul mediu. privita dintr-o perspectiva contemporana este o morala cu valente sociologice. un act fiind criminal atunci cand ofenseaza starile puternice si definite ale constiintei colective. Durkheim explica dualitatea fiintei umane in felul urmator: in fiecare din noi exista doua constiinte Page | 7 . Regulile penale exprima conditiile esentiale ale vietii colective pentru orice tip de societate. Diviziunea socială a muncii (Emile Durkheim). Sanctiunile penale demonstreaza rezistenta sentimentului colectiv la o anumita crima. Pe masura ce evolueaza. Diviziunea muncii este sursa solidaritatii sociale. Raporturile pozitive sau de cooperare deriva in cea mai mare parte din diviziunea muncii sociale si nu din constiinta colectiva. ca fundament al moralei. Acesta reprezinta organizarea vietii sociale in cea mai exacta si precisa forma. societatile se confrunta cu fenomenul cresterii gradului de diferentiere sau individualizare. dar si intre doua persoane. care consta in raporturi intre un lucru si o persoana. procedural. Constiinta comuna incepe sa-si piarda din importanta si astfel apare constiinta individuala. Aceasta din urma genereaza o solidaritate organica. nu doar pentru latura sa economica. Dreptul restitutiv corespunde unei solidaritati negative. comun. ci este un element principal in solidaritatea sociala. Sociologia lui Durkheim. Durkheim arata cum sanctiunile represive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate mecanica. care determina la randul ei o „solidaritate mecanica” specifica societatilor simple. In prima parte a cartii autorul spune ca societatile parcurg in dezvoltarea lor istorica doua momente semnificative din punct de vedere al constiintei sociale. raspandita in cadrul societatilor moderne. Durkheim considera societatea ca producatoare a regulii sociale. prin care oamenii se deosebesc intre ei. Constiinta comuna este ansamblul similitudinilor sociale. Diviziunea muncii sociale este vazuta ca un fenomen fundamental pentru destinul societatii in ansamblu. Se pot clasifica diferitele sisteme de reguli juridice pentru a vedea care tip de solidaritate sociala le corespunde.

progresiv. Individul poate sa se izoleze in activitatea lui specifica. Ştiinţele . fiind o multime de practici colective care stau sub protectia opiniei publice. Alta forma anormala a diviziunii muncii apare cand „organele” sistemului nu functioneaza intr-un mod eficient impreuna in scopul de a realiza o solidaritate sociala benefica. Totuşi. in societatile in care dreptul penal este foarte raspandit.. Pe masura ce actiunile sunt mai puternic legate una de alta. Acumularea de informaţie a determinat. nivelul ştiinţific al cunoaşterii este o fază relativ recentă în evoluţia spiritualităţii. Chiar daca societatile pot creste in volum (marime absoluta). Diviziunea muncii sociale este direct proportionala cu densitatea morala a societatii. morala comuna este foarte intinsa. dezechilibru. Daca este impinsa prea departe. Pentru a crea solidaritate sociala nu este suficient ca fiecare individ sa aiba o sarcina. O societate care se mareste. In mod normal munca este impartita in functie de distributia aptitudinilor in societate si cu cat societatea este mai avansata. si nu evolueaza intr-o diviziune a muncii. lărgirea sferei de cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu. ci aceasta trebuie sa-i fie pe plac. Daca diviziunea muncii produce insatisfactie. Diviziunea muncii prin constrangere. pentru ca in caz contrar oamenii ar profita unii de altii. 4. cu atat ei vor fi mai specializati. In schimb. sa uite de colegii de munca si sa nu mai aiba nicio idee despre ceea ce este de fapt sarcina colectiva. Durkheim explica cauzele diviziunii muncii sociale. Diviziunea muncii este in mod obisnuit un fenomen normal. corespunzătoare. ele devin mai dependente. In partea a treia a „Diviziunii muncii sociale”. poate ramane segmentara. unde dreptul restitutiv este foarte dezvoltat. Oamenii isi diferentiaza specialitatile in scopul de a diminua competitia si pentru a coexista. ele nu cresc neaparat in densitate. multă vreme cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună. dar din cand in cand. Durkheim pune baza formelor anormale ale diviziunii muncii: A.una continand stari personale. este pentru ca functiile sociale nu corespund distributiei abilitatilor personale. Aparitia știinţelor sociale. reprezentand personalitatea individuala si alta continand stari comune tuturor indivizilor. Diviziunea muncii sociale diferentiaza pentru a uni si pentru a aduce oamenii mai aproape. C. diviziunea muncii poate deveni o sursa de dezintegrare. exista pentru fiecare profesie o morala profesionala. intra intr-o stare patologica. ca atare. simbolizand societatea.atât ale naturii. Page | 8 . adică tributară speculaţiilor. în calitate de laturi funcţionale ale cunoaşterii. Diviziunea muncii anomice. cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există. B. Cu cat sunt mai multi indivizi care lucreaza intr-o societate. cu atat este mai greu ca meseriile sa corespunda abilitatilor personale ale fiecarui individ. dar numarul contactelelor sociale nu creste. In cea de-a doua parte a lucrarii. Deci. diversificarea limbajelor reflectându-se într-o diversificare epistemologică. Contractele regularizeaza viata sociala. Daca solidaritatea nu reiese din diviziunea muncii este pentru ca relatiile dintre organele sistemului nu sunt bine reglate ele aflandu-se intr-o stare de anomie. iar aceasta din urma creste o data cu cresterea densitatii fizice. Libertatea si egalitatea sunt produsele regularizarii.

) în lucrarea sa „Republica” creionează contururile unei societăţi perfecte având în vedere structurile sale. mai târziu. o formă de guvernământ absolută. a funcţionat. în condiţiile în care aceştia să nu dispună nici de proprietate şi nici de familie deoarece numai astfel ei vor putea împiedica corupţia. funcţia fundamentală a statului fiind aceea de a asigura Page | 9 . pe baza cărora se formulează legile prin care se asigură cadrul normativ al polisului.subiectivităţii şi spontaneităţii. Le vom consemna pe cele mai semnificative.reprezintă grupurile umane din societate.  Acestei stări i-a corespuns „dreptul natural”.H. formele de guvernământ. doctrinelor social-politice economice. orientat de un anume scop. A. „Politica”. agresivitate şi individualism. moravurilor. adică dreptul fiecăruia de a-şi asigura existenţa prin utilizarea oricărui mijloc („homo homini lupus”). b) Platon (427 – 347 Î. preocupările pentru studiul fenomenelor sociale au fost dezvoltate în cadrul concepţiilor filosofice. devine obiect de studiu sistematic. care interzicea omului să facă ceva ce ar fi putut duce la nimicirea propriei sale vieţi. la constituirea sociologiei. însă. şi o „lege naturală” bazată pe raţiune. Până la constituirea sociologiei ca ştiinţă.  Politeia . în lucrări ca: „Etica Nicomachică”. sănătate. Ideea fundamentală a lucrării sale „Leviathan sau materia.  Cainoma .  Nomos . b) John Locke (1632-1704) aduce argumente în defavoarea unei puteri absolute. 2. datorită dezvoltării sale. „Constituţia atenienilor”. El consideră că societatea poate fi perfectă numai dacă va fi condusă de către filosofi.reprezintă statul. În perioada modernă realitatea socială. concurenţă. respectarea acestui contract putea fi garantată de Leviathan. în care puterea aparţine unui monarh. Formulează pentru prima dată ideea necesităţii separării puterilor în stat. educaţie. 1. El a definit omul ca „animal social” iar societatea ca pe un mecanism cu autoreglare. Idei cu privire la societate prezente în doctrinele filosofice.reprezintă ansamblul obiceiurilor.H.reprezintă conduita omului în raport cu regulile şi valorile cetăţii şi este sinonim cu sociabilitatea. În antichitate: a) Cele 282 de legi ale lui Hammurabi erau reglementări ale unor importante aspecte ale vieţii sociale: comerţ.) a formulat importante idei care au contribuit. forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” este aceea potrivit căreia a existat o stare naturală a societăţii care s-a caracterizat prin anarhie.  Pentru ca oamenii să poată trăi în comun şi să fie egali ei trebuie să adopte un contract social prin care fiecare să renunţe la dreptul lui natural. a) Thomas Hobbes (1558 – 1679) defineşte viaţa socială în temeiul principiilor mecaniciste. În opinia sa realitatea socială este alcătuită din mai multe niveluri:  Philia . c) Aristotel (383 – 322 Î. organizarea economică.

aşa cum acesta este alcătuit din organe şi societatea este alcătuită din economie.  Aduce argumente împotriva teoriei contractualiste. etapa superioară în devenirea ei. stat. pe care a dezoltat-o.  Societatea este analoagă organismului biologic. d) Immanuel Kant (1724-1804) elaborează o teorie a statului întemeiat pe imperativul categoric (principiu moral). elemente prezente în egală măsură în constituirea lui. e) G. Hegel (1770-1831). sub acţiunea unor legi. 1. Idei ale fondatorilor sociologiei (aparţin epocii moderne şi contemporane). dar se deosebeşte de acestea prin faptul că se bazează pe ordine.  Apreciază că monarhia prusacă (din perioada respectivă) este forma perfectă de organizare socială. cetăţeni care să participe la voinţa comună. B. Page | 10 . realizarea practică a „Spiritului absolut”. idee preluată şi dezvoltată de Charles de Montesquieu. societatea parcurge aceleaşi etape de la naştere până la moarte. liber şi egal cu ceilalţi. legea şi cauzele sale”). c) Jean Jacque Rousseau (1712-1778) este autorul teoriei contractualiste prin care susţine că omul nu a fost rău şi corupt de la natură. pe care o consideră inadecvată.W. susţine că societatea şi omul reprezintă sinteza evoluţiei „ideii absolute”. familie.F.ordinea legislativă.  Pentru a putea trăi într-un „corp moral şi colectiv” oamenii trebuie să se detaşeze de interesele şi trebuinţele lor şi să devină parteneri într-un contract social.  În lucrările „Principiile filosofiei dreptului” şi „Filosofia istoriei”.  Studiul societăţii trebuie realizat de către statica socială (structura societăţii) şi dinamica socială (schimbările sociale). Ca şi organismul viu. considerat cel mai mare filosof la epocii moderne. educaţie. A. însă. dar că a fost corupt de civilizaţie. el a acceptat distincţia lui. deoarece s-ar ajunge la limitarea libertăţii. în deplină egalitate şi prin vot direct (ideia necesităţii unui stat democratic).  În societate acţionează selecţia naturală: suprvieţuiesc numai cei care s-au dovedit capabili să se adapteze cerinţelor realului şi se vor perpetua doar acele forme sociale care au rezistat exigenţelor evoluţiei naturale („Progresul. b) Herbert Spencer (1820 –1903) pune bazele teoriei sistemice despre societate. într-o teorie specială. În epoca modernă a) Auguste Comte (1798-1857) este considerat fondatorul sociologiei deoarece el a elaborat termenul de „sociologie” şi a definit-o ca pe o ştiinţă a societăţii. că el s-a născut bun. formulează ideea potrivit căreia statul este o unitate a raţionalului şi realului. un individ trebuie să acţioneze astfel încât şi ceilalţi indivizi să dorească să acţioneze în acelaşi mod. dată de comunitatea de idei a membrilor săi. Comte între statica şi dinamica socială şi a preluat ideea societăţii ca organism colectiv. etc.  Societatea este asemănătoare organismelor vii. dar fără să-i oblige să acţioneze astfel.  Puterea statului trebuie exercitată prin legi stabilite de totalitatea indivizilor într-o dezvoltare liberă.

rezultate din măsurarea lor în contextul vieţii sociale. de sociologie. solidaritate care a fost mecanică. şi organică. finalitatea oricărei dezvoltări este crearea unei situaţii de echilibru.  Faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care nu pot fi explicate în termeni specifici individului. intenţiile. concretizate.  Acţiunea socială se află în centrul de interes al sociologiei şi este definită ca acea comportare a oamenilor care este orientată către alţi oameni.  Explică relaţiile care se stabilesc între componentele sistemului social.  Prefacerile sociale sunt determinate de contradicţiile dintre forţele şi relaţiile de producţie. determinându-l pe individ să acţioneze aşa cum îi dicteză ea.  Argumentează ideea rolului determinant al economicului (producţiei) în ansamblul sistemului. considerând că sociologia este studiul ştiinţific al realităţii sociale (realitatea socială fundamentală este grupul). şi el. condiţiile şi atitudinile oamenilor. în conflictul dintre deţinătorii mijloacelor de producţie şi cei ce îşi vând forţa de muncă proprietarilor. c) K.  Societatea acţionează. prin reuniunea indivizilor în vederea asigurării funcţionării întregului sistem social. printre fondatorii sociologiei. deci. în societăţile primitive. deoarece ele se produc autonom de acesta şi sunt exterioare lui. şi ele. prin ideile formulate. Cunoaşterea lor presupune (din partea sociologului) căutarea de date senzoriale obiective. Comportamentul uman se sprijină pe valorile. în societatea modernă. Evoluţia socială nu este lineară. ci divergentă. de aceea societatea este mai mult decât suma părţilor sale. în anumite condiţii sociale şi culturale ea cunoaşte şi regres şi stagnare. juridică. 2. În epoca contemporană se contureză curente sociologice şi direcţii teoretice dintre cele mai variate. e) Max Weber (1864-1920) se numără.  Faptul social trebuie să acţioneze pentru asigurarea ordinii sociale. artistică etc. atât gândirea sociologică din vremea sa cât şi pe cea din epoca contemporană. ca un sistem de constângeri. în ultimă instanţă.  Societatea este considerată un sistem în structura căruia sunt cuprinse forţele de producţie. religioasă. Marx (1818-1883) a influenţat.  Dezvăluie mecanismele funcţionării şi organizării societăţii capitaliste din vremea sa. a) Analiza funcţionalistă Page | 11 . relaţiile de producţie. d) Emil Durkheim (1858-1916) este fondatorul sociologiei ca stiinţă. de la o stare eterogenă la o stare omogenă. strucura socială şi suprastructura politică. Acesta duce la formarea solidarităţii sociale. Prin solidaritate se realizează unitatea dintre ordinea socială şi libertatea individuală iar nucleul ei îl reprezintă diviziunea complexă a muncii. studiate. Faptele sociale constrâng individul să urmeze o anumită direcţie şi nu alta.  Munca este singura marfă ce produce valoare.  Dezvoltarea socială este trecerea de la starea de dezagregare la o stare structurată.

pentru aceasta el trebuie să cunoască bine regulile sociale şi să fie credibil. statul.K. prin lupta dintre indivizi. educaţia) îndeplineşte funcţii sociale distincte. Indivizii îşi îmbunătăţesc performanţele cu privire la ceea ce este bun. comunităţi. grupuri. religia.  În viaţa socială indivizii. prezintă numai unele dimensiuni ale personalităţii lor şi ascund alte trăsături. . acestea permit adaptarea şi reglarea sistemului. el mediează înţelegerea şi comunicarea dintre oameni în cadrul interacţiunilor reciproce. precum şi metodele şi tehnicile de cercetare a socialului şi care orientează şi fundamentează sociologiile de ramură. c) Perspectiva interacţionistă susţine că studiul nivelului microsocial se realizează prin punerea în evidenţă a interacţiunilor.  Ei susţin că din tensiunea dintre grupuri şi indivizi rezultă direcţia de evoluţie a unei societăţi.Merton: Pentru ca sistemul social să supravieţuiască el trebuie să îndeplinească anumite funcţii. (prof. Lewis Coser. dr. a organizării şi dinamicii sale. a subsistemelor din care este alcătuită societatea globală. cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. evenimente.. steaguri.  Unitatea sineului individual rezultă din raporturile stabilite între oameni în comunitate şi grupuri. care elaborează un sistem de concepte. Primele două formează sociologia generală. idei şi principii generale. partide. îmbrăcăminte.Bronislav Malinowski a pus bazele funcţionalismului sociologic. familia.  Pentru a avea succes individul trebuie să-şi joace rolul asfel încât să fie acceptat de către ceilalţi. Societatea însăşi este creată în procesul interacţiunii.  Societatea este un sistem. privilegiul şi puterea) prin luptă.  Prin simbol omul îşi reprezintă obiecte.teoria societăţii globale (macrosociologia). Cătălin Zamfir). gesturi. Obiectul şi problematica sociologiei. o ştiinţă a societăţii globale. idei. Irving Goffman elaborează conceptul de „dramaturgie socială”. faptul că acest obiect complex se cere studiat de un sistem complex de discipline sociologice: .sociologiile de ramură. economia. jucând roluri adecvate. etc. Randall Collins. Page | 12 . b) Perspectiva conflictualistă explică evoluţia şi funcţionarea societăţii prin conflict. valoros. Sociologia este o ştiinţă a socialului. considerată ca sistem global. a relaţiilor lor atât cu sistemul social global. Simbolurile îmbracă diferite forme: cuvinte (scrise sau vorbite).  Adepţi: George Simmel. un ansamblu de elemente legate între ele în cadrul unei formaţii mai complexe şi relativ stabile. R. medalioane. care este determinată de diverse motive şi care se finalizează cu dezordine şi tensiune socială. Din această definiţie rezultă: obiectul sociologiei este societatea. . state. dezirabil (în primul rând. ca formă generală de existenţă a omului.teoria generală a socialului. Herbet Mead are în vedere construcţia şi dezvoltarea sinelui individual în societate. Fiecare element (instituţii. în grup individul comunică datorită simbolurilor. clase sociale. ca şi actorii.

care s-a dovedit utopic în ţările care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de societate. prefacerile sociale sunt provocate atunci când forţele de producţie determină sensul evoluţiei societăţii. văzut ca o clasă ataşată progresului determinat de dezvoltarea industrială şi tehnologică. Omul liber şi sclavul. În Germania. cînd ascunsă. sau prin pieirea claselor aflate în luptă. în locul celor vechi. dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării”. concepţia lui Marx dezvăluie mecanisme ale funcţionării şi organizării societăţii capitaliste occidentale. Cu un limbaj nu întotdeauna riguros ştiinţific. Iată de ce Marx susţine în 1848. Această nouă clasă luptă. o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţi. „acelaşi partid care a organizat în 1846 răscoala de la Cracovia”. Explicaţia dată de Marx se referă la ritmul rapid de progres cunoscut de forţele de producţie.5. cînd făţişă. „Manifestul Comunist“ formulează teza fundamentală a marxismului: „comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare. Epoca noastră. Marx a văzut dezvoltarea societăţii prin revoluţie. în Polonia. Cu privire la tactica luptei politice. el susţine. Revoluţia comunistă ar duce la instaurarea unei societăţi lipsite de clase sociale şi de proprietate. în 1848 şi 1849. Ea a creat doar clase noi. rolul determinant avându-l în acest raport capacităţile ce produc bunuri. la apariţia unor noi clase capabile să gestioneze progresul rezultat din modificările produse în planul producţiei materiale. artistică. cunoaşte inevitabil transformări radicale. El privea burghezia germană ca un element „dispus din capul locului să trădeze poporul” (numai alianţa cu ţărănimea ar fi putut îngădui burgheziei să-şi îndeplinească în întregime sarcinile) „şi să încheie un compromis cu reprezentantul încoronat al societăţii vechi”. „Manifestul Comunist” (pasaje relevante): „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă. inevitabil. un conflict între deţinătorii de mijloace de producţie şi cei careşi vând forţa de muncă proprietarilor. astfel. împotriva vechilor clase interesate în a-şi menţine poziţiile conducătoare în stat. epoca Page | 13 . periodic. politică. fiecăruia după necesităţi”. condiţii noi de asuprire. fără să retracteze vreodată cele spuse atunci cu privire la tactică. Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forţe de producţie şi relaţii de producţie. ceea ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare. iar noile tehnologii şi moduri de organizare a producţiei conduc. Societatea burgheză modernă. nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Clase sociale și lupta de clasă la K. afirmă Marx. forme noi de luptă. ridicată pe ruinele societăţii feudale. act înfăptuit de proletariat. democraţia revoluţionară extremistă. nobilul şi iobagul.. explică modul cum se stabilesc relaţiile între componentele sociale. Marx. Orice societate. patricianul şi plebeul. argumentează rolul primordial al producţiei în orice societate. într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism. În acest mod a explicat Marx apariţia societăţii capitaliste occidentale şi tot în aceeaşi manieră a apreciat ca va avea loc înlocuirea societăţii capitaliste cu societatea comunistă. meşterul şi calfa. ea fiind organizată pe principiul „de la fiecare după nevoi. religioasă. Cum are loc schimbarea socială? După Marx. indiscutabil. Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă deoarece în orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie fiinţează. duceau o luptă neîntreruptă. Sistemul social este structurat în baza economică şi suprastructura juridică.. partidul „revoluţiei agrare”.

deoarece acest lucru nu ar crea nici o valoare nouă. toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. 46). Ea poate tot atît de puţin să provină din aceea că cumpărătorii şi vînzătorii s-ar înşela reciproc. adică nici o plusvaloare. ci ar repartiza doar în alt mod între capitalişti capitalul existent. Marx aduce ideea schimbului de munca materializata in marfa intre oameni. ci conservatoare. Mai mult încă. singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. căci fiecare este pe rînd cînd cumpărător. de un fenomen mediu. 1969: 36—38. ca şi valoarea oricărei alte mărfi.. de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei (adică de costul întreţinerii muncitorului şi a familiei sale). 45.. pe piaţă o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare”. (Marx. „Orice luptă de clasă este o luptă politică”. şi în felul acesta ar pierde într-un caz ceea ce ar cîştiga în celălalt. „Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei. meşteşugarul.. nu-şi apără interesele actuale. căci aceasta nu cunoaşte decît schimbul de echivalente. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane. deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. desăvîrşeşte teoria valorii bazate pe muncă.burgheziei. adică să-1 silească pe muncitor să Page | 14 . Plusvaloarea nu poate izvorî din circulaţia mărfurilor. este propriul ei produs. micul negustor. Plusvaloarea poate însă tot atît de puţin să rezulte din faptul că vînzătorii şi-ar vinde mărfurile peste valoarea lor. ci de un fenomen social de masă. posesorul de bani este în drept s-o consume. de bani ar trebui. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii. Consumarea ei este munca. Şi o asemenea marfă există: este forţa de muncă a omului. Teoria plusvalorii: capitaliştii îşi valorifică capitalul prin schimb: ei cumpără marfă cu banii lor şi o vînd apoi cu mai mulţi bani decît i-a costat. 6.Marx). ţăranul. iar munca creează valoarea. proletariatul. Pentru a obţine plusvaloare. Aşadar. în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul”. ci interesele lor viitoare. Păturile de mijloc: micul industriaş. o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului. Pin „Capitalul” Marx realizează o adevărată revoluţie în economia politică. Posesorul de bani cumpără forţa de muncă la valoarea ei. să descopere.. aici nu este vorba de un fenomen individual. Valoare și marfă (K.. căci pierderile şi cîştigurile cumpărătorilor şi ale vînzătorilor sar compensa reciproc. sau cumpărătorii le-ar cumpăra-o sub valoarea lor. „posesorul. şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului”. se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. or. Cumpărînd forţa de muncă. Daca economistii clasici vedeau oamenii ca pe o marfa. determinată. ele sînt reacţionare. dimpotrivă. făcînd o analiză cuprinzătoare a economiei capitaliste şi a legilor acesteia.. cînd vînzător. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar. ea nu poate izvorî nici dintr-un spor de preţ. ele nu sînt revoluţionare. El dezvăluie procesul de producere şi de reproducere a capitalului. o marfă al cărei proces de consumare să fie în acelaşi timp un proces de creare de valoare.

a început să fie disimulat. un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie personală . când se dovedesc incapabili să se adapteze la noile metode de muncă. de altfel. să zicem 12 ore. munca neplătită. Comportamentul tradiţional este evident atunci când muncitorii preferă muncă mai puţină în loc de bani mai mulţi.şi capitalul variabil. plusvaloarea nu trebuie raportată la întregul capital. a clasei capitaliştilor. 7. unelte de muncă. negustorii şi concurenţii sunt mai curând personale şi directe. adică plusvaloarea. rentele funciare ale proprietarilor funciari etc.aceasta este o trăsătură a „omului capitalist modern”. Valoarea forţei de muncă se plăteşte. cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini. dar această valoare este mult mai mică decît aceea pe care capitalistul ştie s-o stoarcă din forţa de muncă. Spiritul capitalismului la Max Weber.şi s-a extins treptat. Deosebirile dintre cele două tipuri de comportamente se pot observa şi în Page | 15 . în măsura în care ele privesc clasa capitaliştilor. când se mulţumesc cu venituri care permit o viaţă confortabilă şi când relaţiile lor cu lucrătorii. cât şi al unor concepţii ideologice. aşa cum a fost cazul la sfârşitul Evului Mediu târziu. Aşa încît. mai exact. ajungând un sistem de organizare economică de cuprindere mondială. El se manifestă atunci când întreprinzătorii se concentrează pe o gamă diversificată de produse şi nu pe producţia de calitate standardizată. aceea care întreţine pe toţi membrii societăţii care nu muncesc. acest „spirit tradiţional” a cedat locul unui nou spirit orientat după anumite principii morale. că a reuşit doar în anumite societăţi. Alte trăsături ale spiritului tradiţional sunt zgârcenia şi lipsa de scrupule în organizarea afacerilor. a condus la o dezvoltare fără precedent a societăţilor. Treptat. materii prime etc. drept singura cale raţională de dezvoltare modernă. dar ea are o origine transcendentală şi o semnificaţie religioasă evidentă.) . Capitalismul a apărut într-o anumită parte a lumii . iar diferenţa. Capitalismul. ci numai la capitalul variabil. Dar în primele 6 ore (timpul de muncă „necesar”) muncitorul creează un produs care acoperă cheltuielile necesare întreţinerii sale. Chiar dacă el se mai practică. ci creşte în procesul de muncă prin crearea plusvalorii. ca tip de organizare economică. iar în altele nu? Acestea sunt întrebările principale la care Weber oferă un răspuns în lucrarea sa. Această muncă neplătită este. când în orele de muncă urmăresc maximum de confort şi minimum de efort. Cum se explică faptul că el a apărut într-o anumită zonă. Prin urmare. ajungând să fie considerat la nivelul simţului comun.muncească o zi întreagă. Pentru omul modern. comportamentele economice au un conţinut etic intrinsec. când ritmul muncii lor este inegal.Europa occidentală . din punctul de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale capitalului: capitalul constant.a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o dată sau treptat) în produsul finit . munca este o datorie. reprezintă tocmai partea capitalistului sau. Cu ea se plătesc impozitele către stat şi comună. toleranţa publică faţă de el diminuându-se mult. Valoarea acestui din urmă capital nu rămîne neschimbată. „Spiritul capitalismului” la Weber are o semnificaţie care contrastează cu un alt tip de activitate pe care el îl desemnează ca fiind „tradiţional”. iar în celelalte 6 ore (timpul de muncă „suplimentar”) el creează un „plusprodus” neplătit de capitalist. cheltuit pentru forţa de muncă. In concepţia lui Weber. Pe ea se întemeiază întreaga orînduire socială actuală. pentru a exprima gradul de exploatare a forţei de muncă de către capital.

Protestantismul induce o concepţie nouă asupra predestinării. războaiele. Weber afirmă că doctrinele protestante conţin în mod implicit încurajări ale noului tip de comportament economic. individul trăieşte o stare dramatică. ci în ceva comun tuturor membrilor unei societăţi. Pentru a-şi depăşi îndoielile şi a se convinge că Page | 16 . prin participarea la finanţarea unor tranzacţii politice cum ar fi revoluţiile. spiritul capitalist nu este o invenţie absolută a epocii moderne şi a unei anumite zone geografice. pe libertatea juridică a forţei de muncă. prin comerţul monopolist cu coloniile sau prin utilizarea a diferite metode de impozitare. Soluţia oferită de Calvin este ca omul să se comporte ca şi cum ar fi ales şi să respingă orice îndoială ca pe o tentaţie a diavolului. aceştia au constituit însă cazuri izolate şi nu au putut impune o nouă ordine economică. Considerat la nivelul comportamentului individual. Conform acestei doctrine. prin tranzacţiile speculative cu bunuri standardizate. care au avut un consum modest şi şiau folosit economiile pentru a le investi. pentru că o asemenea ştiinţă ar însemna ca el să poată pătrunde misterele divine şi să-şi poată negocia destinul cu Dumnezeu. ceea ce ştim este doar faptul că unii oameni sunt aleşi. de permanentă incertitudine. confruntările între grupări politice. In cele din urmă. Capitalismul este o organizare economică de tip raţional care cuprinde întreprinderi bazate pe investiţiile pe termen lung. în special. Dumnezeu este bun şi îndurător. prin dezvoltarea întreprinderilor orientate în funcţie de obţinerea profitului pe termen lung. prin exploatarea colonială sau fiscală. cum este cazul. prin operaţiile financiare. In perioadele premoderne. de gradul în care aceştia respectă poruncile divine. prin dezvoltarea de întreprinderi productive care folosesc conturile contabile. care au muncit mai mult şi mai greu decât oricare dintre lucrătorii lor. Doctrina predestinării elaborată de Calvin (15091564) oferă un răspuns la această nelinişte. prin administrarea permanentă a organismelor politice. Câştigurile realizate din acest comportament depindeau foarte mult de fluctuaţiile politice. dar dominată de reguli şi legi. prin utilizarea forţei de muncă aservite. ceva care să fie acceptat ca de la sine înţeles. aceasta ar însemna o neînţelegere a atotputerniciei şi atotştiinţei lui Dumnezeu. Faptul de a fi ales sau damnat este stabilit de Dumnezeu de la începuturile timpurilor şi pentru totdeauna. capitalismul urmăreşte câştigul în mod raţional. Intotdeauna au existat întreprinzători care şi-au condus în mod sistematic afacerile. Intrucât nu mai poate coopera cu Dumnezeu la făurirea propriului destin şi nici nu-i poate pătrunde misterele. Acest ceva comun majorităţii membrilor unei societăţi este identificat de către Weber în etica protestantismului. Chiar şi cele mai cumplite păcate pot fi iertate. Doctrina protestantă a predestinării produce. In doctrina catolică (şi în cea ortodoxă). cu doctrina predestinării. protestantismul a marcat o diferenţiere evidentă în raport cu catolicismul. prin comercializarea continuă pe o piaţă liberă. cu condiţia ca păcătosul să-şi recunoască greşelile şi să se conducă în continuare după preceptele divine. In contrast cu acest comportament. Faptul de a fi ales sau damnat depinde în mare măsură de comportamentul indivizilor. Starea de graţie sau de damnare este hotărâtă de o putere absolută şi nu depinde de ceea ce face omul.modul în care întreprinzătorii urmăresc câştigul. pentru început. Omul nu poate şti dacă a fost ales sau damnat. Niciodată nu este prea târziu pentru a intra în graţia divină. Pentru ca noul comportament să se generalizeze în întreaga societate. Întreprinzătorul tradiţional dobândeşte câştigul prin camătă şi circulaţia banilor. Sub acest aspect. pe diviziunea planificată a muncii în cadrul întreprinderii şi pe alocarea factorilor de producţie în funcţie de cerinţele pieţei. o stare de inconfort psihic. iar alţii sunt damnaţi. a fost necesar ca el să-şi aibă originea nu în comportamentele individuale.

munca. care la rândul lor reprezintă semne ale graţiei divine. Weber arată că etica protestanta a fost doar unul dintre multele fenomene care au condus la creşterea raţionalismului în diversele aspecte ale vieţii sociale. Raţionalismul a fost folosit în Vest în cunoaşterea şi observaţia ştiinţifică. de asemenea. în jurisprudenţă. Analiza doctrinelor teologice şi a scrierilor pastorale din cadrul protestantismului pune în evidenţă faptul că acestea conţin în mod intrinsec ideile încurajării planificării şi urmăririi permanente a câştigului economic. Raţionalismul s-a manifestat îndeosebi în civilizaţia vestică şi este într-o măsură importantă corelat cu dezvoltarea capitalismului. Generalizând analiza. Orice cheltuială este suspectă din punct de vedere moral dacă ea serveşte plăcerilor. omul trebuie să lucreze în permanenţă în slujba lui Dumnezeu şi să se comporte ca un ales. Munca desfăşurată conform comandamentelor lui Dumnezeu este singurul mijloc de a obţine certitudinea asupra graţiei divine. Tocmai în acest comandament al eticii protestante este identificată de către Weber legătura dintre calvinism şi „spiritul capitalismului”. sistematizarea raţională a Occidentului ia fost totuşi străină. Doctrina puritană se opune. Utilitatea muncii este judecată după rezultatele bune obţinute. Comportamentele întreprinzătorilor protestanţi din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt o reflectare a acestui principiu etic dedus din doctrinele religioase. în petreceri de societate. a îndoielilor. simplitatea şi autocontrolul în toate acţiunile sunt trăsături care se generalizează rapid pe măsura statornicirii protestantismului. slăbiciunilor emoţionale în viaţa personală. Impulsurile psihologice care-şi au originea în credinţele şi practicile religioase au dat un sens vieţii cotidiene a oamenilor şi i-au determinat să adere la acest sens.se numără printre cei aleşi. pietatea. o datorie pentru întreprinzător. Precizarea intensităţii acestor legături ar necesita studii mai numeroase şi mai amănunţite. In acest fel. Exagerarea relaţiilor emoţionale dintre oameni îi plasează în pericolul de a se lăsa pradă idolatriei. Credinciosul trebuie să folosească fiecare clipă din viaţa sa pentru a servi gloria lui Dumnezeu şi pentru a dobândi încrederea asupra „alegerii” sale. Evitând reducţionismul. protestantismul ca mişcare religioasă a influenţat dezvoltarea culturii materiale şi a imprimat o tendinţă generală activităţilor oamenilor. Munca permanentă. chiar şi în rugăciuni este rău pentru că omul se sustrage astfel de la o viaţă activă care este singura conformă cu cerinţele lui Dumnezeu. Atâta timp cât este rezultatul unui efort permanent. Profitul şi bunăstarea sunt condamnabile numai dacă ele conduc la lenevie şi delăsare. Page | 17 . în utilizarea metodelor experimentale. A folosi viaţa în conversaţii inutile. Doctrina puritană argumentează credincioşilor faptul că munca este singura apărare împotriva tentaţiilor. dacă sunt rezultatul îndeplinirii obligaţiilor. La o asemenea evoluţie a Occidentului au contribuit şi ideile religioase. Munca perpetuă este modul de viaţă poruncit de Dumnezeu căruia fiecare om trebuie să i se conformeze. dobândirea de câştiguri este o obligaţie. Doctrina predestinării şi alte doctrine teologice conexe încurajează viaţa activă. în analiza istorică. Weber afirmă că anumite aspecte ale culturii modeme au fost determinate de forţe religioase. Dimpotrivă. în organizarea administraţiei şi a activităţilor economice. pentru că omul este doar un servitor care trebuie să dea socoteală pentru toate bunurile pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia sa. dormind mai mult decât este necesar pentru menţinerea sănătăţii. ele sunt de apreciat ca daruri ale lui Dumnezeu pe care omul nu le poate refuza. Deşi Orientul a fost foarte avansat în multe domenii ale cunoaşterii. Sociologul german afirmă că între protestantism şi capitalism este o legătură incidentală şi nu o dependenţă cauzală absolută.

Naţiunile au devenit obiect de studiu sociologic din necesitatea înţelegerii corecte a sensului. Stigmatizarea reprezintă un concept complex care se referă la: 1) a utiliza etichete (cuvinte) sau sintagme compromitatoare cu referire la comportamentele sau caracteristicele particulare ale unei persoane sau ale unui grup de persoane cu probleme de sanatate mintala. procesele sociale sau schimbul permanent de idei. sintetizate de cei doi mari sociologi. abordata din diferite unghiuri si cu variate instrumente teoretice si practice. la un diagnostic). ca stări naturale ale organizărilor sociale. precum şi reproduceri ale organizarilor sociale in modalitati care sunt marcate de discontinuitati ce întreţin stările „departe de echilibru”. Condiţii de posibilitate ale sociologiei românești interbelice. 3) atitudine negativă. Investigarea naţiunilor prin instrumentele sociologiei moderne oferă repere teoretice pertinente pentru înţelegerea şi caracterizarea acestora. Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie Gusti. ostilă faţă de persoanele etichetate şi evitarea sau refuzul dea le acorda sprijin. pe baza paradigmei identităţii naţionale. 2) a reduce identitatea unei persoane la un comportament sau caracteristică (ex. cum sunt cele de tip cauzal şi de tip sistemic. Continuarea investigaţiilor este cerută de noile posibilităţi oferite de două teorii recente ale emergenţei naţiunilor: teoria latenţelor.). Sociologii vremii au pus bazele unei sociologii a natiunii. a sociologului Ilie Bădescu – care. susţine că „naţiunea este o sinteză specială între un sentiment şi o nouă idee colectivă” şi teoria procesual-organică. semnificaţiei şi devenirii lor. pe trasee diferite. Rezultatele cercetărilor sociologice. cam toti sociologii vremii. dar relevă şi dificultăţile metodologice generate de limitele genurilor de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente. cea de-a doua este o prelungire pe teren a acestui demers. dezaprobării. inclusiv ale naţiunilor. Agenda sociologiei romanesti interbelice avea in prim plan chestiunea nationala. Stigmatul la E. fac posibile procesele sociale organizante şi dezorganizate. care susţine că oamenii şi organizaţiile. Concluzia desprinsă din abordarea sociologică a naţiunii române este că fundamentul etnic. plasandu-se in tipul de abordare pe care literatura anglo-saxona il numeste „nation building”. disputarea altor teorii etc. 4) experienţa respingerii. Page | 18 . dispreţului. funcţionând ca procesori de informaţii sociale. continua acumulare de cunoştinţe prin care oamenii devin „fiinţe sociale”. precum şi capacitatea etnicului de a organiza societatea.8. confirmă că „etnicul este sufletul unei naţiuni” şi că „naţiunea este cea mai complexă unitate socială”. pe de alta aspectul practic – sociologia militans a natiunii. sunt definitorii în fiinţarea naţiunilor. Goffman. Cea dintai cuprinde aspectele teoretice relativ la tema (definitia natiunii. pentru a argumenta perenitatea şi caracterul lor organic şi a combate abordările empirice ale ideologiilor generatoare de construcţii mecanice (<feude> şi <imperii>). a sociologului Lucian Culda. Natiunea a fost piscul spre care se indreptau. perspectiva de sociologie istorica a chestiunii. O ultima observatie: doua sunt ipostazele sub care poate fi radiografiata sociologia natiunii in interbelicul romanesc: pe de o porta aspectul teoretic – sociologia cogitans a natiunii. 9.

ci o relatie intre stigmatizat si cel „normal”. 10. deficite de caracter sau stigmate tribal precum rasa. Goffman indică faptul că cei stigmatizaţi utilizează uneori stigma pentru a dobândi anumite „câştiguri secundare”. portul aceleiasi uniforme. Instituţia totală. Erving Goffman a arătat că resocializarea membrilor instituţiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri si supunerea la un tratament restrictiv. 3. durabile. Goffman se ocupă de cei stigmatizaţi şi de aceste diferenţe (diformităţi trupeşti. fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă. stigma tribală. care au o situaţie identică. Acestea sunt izolate fizic de ciclul normal de activitate. naţiune. aceştia fiind integraţi şi izolaţi în cadrul unei instituţii ai căror proprietate sunt înacte. „Le sens practique” defineste conceptul habitus pornind de la notele de continut sezizate de Durkheim si Mauss. duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi administrată în mod formal. poate fi definită ca un loc de rezidenţă în care un mare număr de indivizi. Simtul practic la Bourdieu. Bourdieu plaseaza habitusul în contextul actiunii practice (caracterizate prinr-o dimensiune corporala si o finalitate transformatoare) si evidentiaza : (a) caracterul structurat al dispozitiilor subiective. cu aşteptările noastre despre cum ar trebui să fie un anumit individ”. generată de apartenenţă la o anumită rasă. alcoolismul. detenţia. cum ar fi atribuirea eşecului personal stigmei. „habitus” indica structuri subiective profunde. Casele de copii servesc ca un exemplu clar in această privinta. Termenul de „instituţie totală” a fost introdus de Goffman in „Asylum” (1961) pentru a analiza o categorie de instituţii care controlează in mod birocratic mari grupuride oameni. naţionalitatea. cu caracter dobândit si care au rol generator si unificator în raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii. inconstiente. şomajul. prin obligaţia de adormi. Page | 19 . homosexualitatea. De asemenea. discreditabil”. atributele care sunt incongruente cu stereotipurile noastre. religie. bazata pe o recunoastere impartasita asupra a ceea ce este. stigma generată de anumite caracteristici individuale blamate percepute ca lipsă de voinţă (necinstea. rezultat din faptul ca (b) ele îsi au sursa în structurile obiective ale experientei. „Stigmatul nu este o caracteristica a persoanei careia ii este atribuit. vizibil înprogramul disciplinar. etc. „Sunt stigmatizante. 2. intr-un anumit context si intr-o relatie particulara. Persoanele etichetate sunt plasate în categorii distincte astfel încât să se asigure separarea/ distincţia „noi”. valorile si stilul de viaţă al instituţiei respective. sublinia Goffman. tentativele de suicid). in raport cu normele. cea generată de diferite anormalităţi ale corpului (handicapuri fizice). Goffman arată că există trei tipuri de stigmă: 1. a munci şi a se distra intre zidurile aceleiaşi instituţii. religia) care fac ca anumiţi indivizi să fie discreditaţi.excluziunii sociale şi discriminării. tăierea părului. (c) rolul generator si structurat nu numai în raport cu manifestarile particulare ale personalitatii. ci si în raport cu practicile agentilor. În „Stigmate”. El demonstrează că un stigmat este o diferenţă apreciată drept anormală un deficit mental am putea spune.

astfel. totusi. starea discursiv reflexiva) si care sunt actualizate în practici. fara a implica dimensiunea constienta. astfel. Actualizarea practica a structurilor încorporate nu este constienta. si care asigura adeziunea imediata si totala la principiile profunde. Coerenta actiunii sociale (ordinea sociala) este. iar prin aceasta ea reactiveaza (conserva si întareste) si realizeaza continuu sensul obiectivat în institutii: „Simtul practic. al structurilor interiorizate. totusi în limitele unui pricipiu general. cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun. „stilul personal” nu este nimic altceva decât o îndepartare. analog „simtului jocului” pe care îl poseda sportivii. pe de o parte. respectiv de diversitate în omogenitate între indivizi si reprezinta fundamentul cel mai sigur. ci prin capacitatea sa esentiala de a le construi ca relatii obiective. convertita în scheme motorii si în automatisme corporale. la o clasa etc. El constituie conditiile oricarei obiectivari al caracterului impersonal si substituibil al practicilor individuale. Habitusul de grup (clasa) exprima o relatie de omogenie. ceea ce fac are mai mult sens decât stiu ei” (116). Page | 20 . o coerenta (ordine) practica rezultata din coerenta dispozitiilor subiective. daca. întrucât el consta.Habitusul de clasa (sau de grup) poate fi definit ca sistem subiectiv. în si prin ceea ce ramâne în ele obscur pentru ochii producatorilor lor si tradeaza principiile transsubiective ale producerii lor. Conceptele „habitus”. singulara. necesitate sociala devenita natura. înainte de toate. „strategie” indica o lume sociala care este în esenta o lume a practicilor care se auto-genereaza: dispozitiile subiective practicii sunt produse ale practicii care se „fixeaza” în indivizi în stare practica (fara a exclude. o stare a corpului care antreneaza spiritul. este cel care face ca practicile sa fie. dar nici mecanica: habitusul orienteaza catre actiune în calitate de istorie încorporata si uitata ca atare. Habitusul (simtul practic) functioneaza ca mijloc al consacrarii indivizilor în câmpul corespunzator si ca instrument de conservare si reproducere a acestui câmp. de stilul clasei. previzibila. ale apartenentei la un câmp. imprevizibila. gîndire si actiune învatate învatate vor intra în functiune de îndata ce agentul a recunoscut conditiile. este o varianta structurala a celorlalte. înteles ca sens (simt) practic. ca sistem de dispozitii individuale care exprima sau reflecta clasa sociala (sau grupul). El se constituie. dar si cel mai ascuns. determinata. habitusul genereaza o conduita inovatoare de raspuns care se înscrie. nedeterminata. pe de o parte. Principiul diferentelor între habitusurilor individuale rezida în singularitatea traiectoriilor sociale. Conceptul „habitus” subliniaza primatul ratiunii practice (ratiune necesara si suficienta în raport cu nevoile practicii) si defineste agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaste si recunoaste obiectele sociale. „sens practic”. în principiu al identitatii sociale determinate. conditiile actuale sunt diferite de cele ale producerii sale. de bun simt [sensee]. Actualizarea este dependenta de raportul existent între situatia actuala în care se afla agentul si conditiile experientei trecute încorporate: daca situatia actuala este identica sau similara celei în care structurile subiective s-au format. carora le corespund serii de determinari ordonate cronologic si ireductibile unele la altele. ea însasi produs al coerentei conditiilor obiective în care aceste dispozitii s-au constituit. scheme ale perceptiei. iar pe de alta parte. ale organizarii câmpului. a constituirii unei viziuni unitare despre lume si a actiunii concertate. Obiectivarea în corpuri (hexis corporal) reprezinta principiul constituirii sensului comun al actiunii. adesea ocultate. Fiecare habitus individual. mai mica sau mai mare. Conduita este. în calitate de istorie devenita natura. într-o credinta practica. dar nu individual. ale gîndirii si ale actiunii comune membrilor unei clase. Tocmai pentru ca agentii nu stiu niciodata complet ce fac. dimpotriva. recursiva. schemele de perceptie. al integrarii grupurilor si claselor.

analiza functionala. analiza institutionala. cumulativitatea ipotezelor . de culegere a datelor. Se detaşează de orice filosofie sau metafizică socială: desfilosofarea teoriei sociologice. Aplică principiul „neutralităţii valorice”. • Cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic. • Desfilosofarea discursului sociologic şi formularea de generalizari empirice. Analiza socială practicată de orice observator individual. • Opţiuni strategice: Aplică o logică inductivistă în elaborarea de generalizări empirice. Pozitivismul sociologic: • Aplicarea metodelor. • George A Lundberg este iniţiatorul operaţionalismului în sociologie pe baza operaţionalismului fizicalist al lui P Bridgman. Practici metodologice obiective: pozitivism. • Pozitivismul sociologic a luat diferite forme în epoci istorice consecutive . operationalism. b) Page | 21 . Operaţionalismul: • Se dezvoltă. Lazarsfeld despre sociologie ca ştiinta empirică matură: a) Analiza comportamentului concret al oamenilor. de identificare a sociologiei cu ştiinţele naturii. Analiza empirică în sociologie se dezvoltă mai ales după deceniul al 5-lea al sec. ca formă a pozitivismului. • Eliminarea judecăţilor de valoare. Opţiuni strategice ale empirismului: Preocupat de prezentul social. Elimină cunoaşterea de tip istoric şi speculaţiile psihologice. Atitudini pozitiviste în sociologie : • Nu există un pozitivism sociologic consecvent. tehnicilor şi chiar a unor concepte din stiintele naturii. ci doar atitudini pozitiviste (Ex. instrumental: sociologie= inginerie socială. empirism. Paul Lazarsfeld – initiator al practicilor empiriste. Stiinţă empirică matură.METODOLOGIE/ STATISTICĂ (i) Metodologie generală 1. analiza sistemica. analiza structurala. • Măsurarea socială este fundamentală pentru construcţia sociologiei ca ştiinţă a naturii. al inegalităţilor actuale şi stratificării sociale etc. ci prin operaţiile de concretizare a proprietăţilor. • Conceptele nu se definesc prin proprietăţi. inclusiv de „legi sociale” şi modele logico-matematice. • Măsurabilitatea în sociologie. de prelucrare statistică a datelor.: Durkheim sau Weber). al publicităţii şi mass-media. Analiza sociologică sectorială a comportamentului uman. Operaţionalismul sociologic: • De la „entităţi ipotetice” la concepte măsurabile. • Mai întâi s-a prezentat ca operationalism şi apoi s-a concretizat în empirism. • Independenţa dintre fapte şi teorii. XX sub influenţa sociologului american P. de testare a ipotezelor. Empirismul: • Practică metodologică în care nu se ia ca referinţă o teorie sociologică. Lazarsfeld Lazarsfeld distinge 4 moduri de analiză socială: Analiza istorică a instituţiilor şi ideilor sociale. începând cu dec al IV lea din sec XX. • Metoda istorică este înlocuită de istoricitatea metodei. Cunoaşterea socială are un caracter „instrumental”: studiul opiniilor şi comportamentelor electorale. • Exercitiile de operationalizare a conceptelor in sociologie. Centrat pe specificarea de tehnici de măsurare socială.

c) Preferinţa pentru studiul situaţiilor şi problemelor sociale care se repetă faţă de cele care nu survin decât o singură dată. procesualitatea relaţiilor sau interacţiunilor. Malinowski) şi din antropologia culturală americană (R. d) Analiza preferenţială a evenimentelor sociale contemporane şi nu a celor istorice. • Ar marca trecerea de la analiza structurală statică a sistemului social la analiza dinamică a acestuia în forma analizei functionale.). marketing electoral şi comercial. analiza funcţionalistă din antropologia socială engleză (R. explicată. (b) constrângerile structurale exercitate de Page | 22 . dar care nu ajung sa fie integrabile în teorii mai cuprinzătoare. functiile si disfunctiile sunt manifeste sau latente. testate empiric. • Extinderea aplicaţiilor practice ale cunoaşterii sociologice (sondaje de opinie. • Dezvoltarea metodelor si tehnicilor de culegere a datelor. Paradigma analizei functionale . Linton): cultura e un tot organic în care fiecare cutumă sau normă îndeplineşte o funcţie bine stabilită. scheme institutionale. funcţia este demonstrată. Merton: analiza funcţională s-a dezvoltat ca o „schemă interpretativă” a cărei coerenţă interioară depinde de „alianţa triplă dintre teorie. adica la specificarea consecintelor lor obiective pentru sistem. demersul construcţiei sociale . In timp ce structura este postulată. • Dupa descrierea structurilor. In raport cu intentionalitatea actorilor. B. desfăşurată prin mecanisme sociale procesuale adecvate. K. • Acumularea multor date fragmentate. Predecesori: functionalismul biologic (functia crează organul). Pareto. Brown. Analizele empirice sunt menite să stabilească: (a) domeniul de variaţie al elementelor echivalente funcţional.K. • Dezvoltarea tehnicilor de prelucrare statistică şi calitativă a datelor.g. • Stabileşte structurile de care apartin elementele (e. Kluckhohn. c) Fragmentarea ipotetică exagerată. • Formulează cadrul ipotetic de analiza functională. Benedict. Limite ale empirismului: a) Tipizarea proiectelor de cercetare şi inhibarea imaginaţiei creatoare. b) Subordonarea problematicii investigate faţă de tehnicile statistice de prelucrare a datelor. Demersul analizei functionale: • Identifică un sistem şi elementele lui specifice. neintegrabile. Structura nu este o entitate ontologica. Spencer. analiza audienţei media. Disfunctii – impiedica adaptarea sistemului . metodă şi date”. Parsons şi apoi R. • R. se trece la analiza functionala. Se urmăreşte să se deceleze mecanismele prin care se realizează funcţiile sau disfuncţiile. d) Ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare.roluri sociale corelate. Consecinţe ale acestei practici: • Pierderea dimensiunii istorice a cercetarii sociale. • Parsons & Merton: „paradigma analizei funcţionale” constă în „codificarea acelor concepte şi probleme care au fost impuse atenţiei noastre de analiza critică a cercetării curente şi a teoriei din analiza funcţională” . Realizări: • Acumularea de generalizari empirice. care s-a asociat cu segmentarea realităţii investigate şi cu dificultăţi în cumularea rezultatelor teoretice disparate. analiza stratificarii şi inegalităţilor etc.Studiul corelat al diferitelor sectoare umane. şi de generalizări empirice. este postulată teoretic şi se manifesta prin consecinte obiective pentru sistem si prin dispozitii subiective ale actorilor sociali . Analiza functională: • Consacrată de teoria structural-functionala formulată în a doua jumătate a sec XX mai ales de către T. care se manifesta ca: Functii – asigura adaptarea sistemului la cerintele mediului. • Acumularea de multiple ipoteze. • Analiza functională vizează temeiurile generării şi conservării ordinii sociale prin explorarea „consecintelor functionale” ale structurilor . funcţionalismul organicist al lui H. procese sociale).. Merton. Neutre functional – nu interfereaza cu sistemul. C. modele culturale. R. funcţionalismul sociologic de tip matematic al lui V.

(c) teorie a ordinii sociale si nu a schimbarii. ci la un model (eventual formalizat) al acelei realităţi care-i supusă investigării. Analiza structurală: • A fost consacrată în cadrul structuralismului – orientare teoretică şi metodologică în ştiintele sociale şi umane în anii 1960-1980 (lingvistică: F. • Forma primează asupra continutului: structura determină viaţa umană sau socială individuală.contextul sistemului asupra substituirilor funcţionale. • „Structure and agency”: de la ignorarea subiectului istoric la analiza „dualitătii structurale” (A. bazată pe compararea şi pe abstragerea elementelor comune. Caracteristici ale analizei structurale: • Analizează totalităti integrate. abordare statică. nu doar a elementelor.) şi analiza mobilitătii sociale şi a migratiei pe baza retelelor. • b) Observarea obiectivă a faptelor subsumate. • O noua perspectivă epistemologică: depăşirea analizelor atomiste şi fragmentate de tip empirist. Analiza sistemica. N. bazate pe experiente . structura nu se referă la o realitate concretă. Metoda de cercetare cea mai propice pentru realizarea unor asemenea analize este experimentul sau cvasiexperimentarea socială . Conceptul de structură: • 1. • Teoria sistemelor generale formulata de L. Eliminarea si înlocuirea tradiţiei ştiinţifice clasice. Optiuni majore ale teoriei sistemelor generale. antropologie: C. datorită concentrării pe întreg sau totalitate. (e) hiperfunctionalism asociat cu actori „hipersocializati” . explicate şi prezise prin model sau experimentarea cu modelul prin modificarea unora din elementele sale. • Analiza structurii retelelor sociale (din grupuri. de Saussure. Merton). Von Bertalanffy la mijlocul sec XX: formularea matematica şi logica a principiilor generale care sunt aplicabile «sistemelor» în general. Premise: • Analiza sistemica in relatie cu analiza structurala si cu cea functionala. • 2. • Analiza efectelor contextuale sau structurale ale variabilelor independente. Critica analizei structurale: • Ignorarea integrală sau partială a rolului activ al persoanei individuale în configurarea socială. Acceptiune generală: mod de stabilire a relaţiilor dintre elementele integrate într-o „totalitate ireductibilă la suma părţilor”. • Analiza structurală este centrată pe conceptul de structură pentru a ajunge la constructie teoretică pe baza analizei empirice. care ignoră formele inductive. Necesitatea studierii totalităţilor care dispun de o integralitate ce conferă noi proprietăţi componentelor . (b) teorii cu nivel mediu de generalitate (R. Demersul analizei structurale: • a) Formularea teoriei de referinţă în forma modelului ipotetico-deductiv. (b) elimină filosofia socială. newtoniene. Acceptiune specifică analizei structurale: noţiunea de structură nu ţine de o definiţie inductivă. adică a modului său de reacţie la modificările introduse . Identificarea similarităţilor dintre sistemele Page | 23 . convergenta cu analiza sistemică. Chomsky. • Optiuni: (a) ia ca model ştiintele naturii. Limite ale analizei functionale . Forme ale analizei structurale in sociologie : • Analiza întregului sau totalitătii. (d) relativism functional. comunităti etc. (c) depaşeşte empirismul sociologic . vizibilă. • Preeminenta data formei în raport cu continutul vietii sociale. • Constructie teoretică deductivistă. • In plan empiric: asociere cu „empirismul abstract” (Mills) . • Analiza structurală se concentrează mai ales asupra statornicitului decât asupra devenirii. • Se concentrează asupra modelului despre realitate şi nu asupra realităţii însăşi. atomiste. Giddens). • c) Verificarea modelului. LeviStrauss). • In plan teoretic: (a) teoria globala a lui Parsons. Transcenderea graniţelor dintre disciplinele tradiţionale prin studiul sistemelor generale .

ale proceselor cognitive si culturale din viata sociala . • Caracterizarea sistemului cu referire la: elemente. Parsons: „sistemul total al acţiunii” este format din mai multe sisteme: sistemul social. b) identificarea şi caracterizarea stărilor de echilibru ale sistemului: c) folosirea unui limbaj sau a unei abordări matematice pentru caracterizarea acestor stări. dar mai ales in sociologie la nivel descriptiv. cel cultural şi cel referitor la personalitate. stari. generatoare de angajari si credinte morale. • Sens restrans: tip de analiza care considera ordinea sociala ca o realitate construita de actorii sociali prin procese cognitive si culturale specifice. Legi. in economie si apoi si in celelate stiinte sociale. • S-a dezvoltat mai ales dupa anii 1990 ai sec XX. • La nivel micro-social: tipurile de institutii (design institutional) sunt corelate cu nivelurile performantelor unei organizatii sau ale unui grup . • Analiza sistemica este doar o promisiune metodologica. • Analiza institutionala este diferita de analiza organizationala. prin care sunt reglementate comportamente. Sensuri ale institutiilor: 2. chiar daca prin N.individuale si raportarea acestora la sisteme generale . de tip structuralist şi funcţionalist Analiza sistemica –optiunea de consacrare. • Analiza lui Parsons este. 3. Parsons si Buckley . Exista reguli si constrangeri formale si informale care modeleaza comportamente. de tehnici de analiză operaţională a izomorfismelor sistemice. adica reguli interiorizate de actorii sociali. Corelatii : • Analiza institutionala readuce istoria in analiza sociologica. Aplicatii si limitari . asociate cu anumite valori. reguli si sanctiuni de impunere a acestora. relatii. Acceptiuni ale analizei institutionale. valori. • V. structura. practicare si schimbare a semnificatiilor asociate regulilor si normelor. Ce este sistemul? • Sens relational: relaţie input-output. • Aplicare explicita in analiza sistemelor economice si a organizatiilor. reglementeaza interactiuni. partitionari. Aplicatii ale analizei institutionale: • La nivel macro-social: nivelul de dezvoltare al unei societati depinde de institutiile dominante si de modul de aplicare/realizare al acestora (constrangeri institutionale). Pareto: a) relaţiile de interdependenţă dintre elementele sistemului social.. • Aplicare implicita generalizata. reduc incertitudinile vietii individuale si sociale . Weber. ). transformate in obigatii interne care motiveaza si orienteaza actiunile individuale. • Abordarea sistemica explicita: Pareto. adesea privita cu suspiciune . Studiul institutiilor: • Analiza istorica: institutiile s-au cristalizat istoric si determina comportamantele individuale si cultura sociala („dependenta de istorie” – path dependence) . Institutiile sunt norme. Institutiile sunt parti componente ale sistemelor simbolice comune. Durkheim. • Abordarea sistemica implicita (Marx. si inca este foarte influenta in prezent . • Sens functional sau teleologic. • Page | 24 . se dezvolta independent sau in relatie cu teoria jocurilor si cu teoria alegerilor rationale. „cutia neagra” . • Sens larg: acel tip de analiza care pune accentul pe functiile regulilor. Parsons). Durkheim etc). • Metodologia analizei sistemice aplicată în sociologie în cursul deceniilor al şaptelea si al optulea este: derivată mai ales din teoria sistemelor generale. dar limitata (relativism. Analiza institutionala: • O orientare metodologica prin care se face trecerea de la metodologiile obiective la cele interpretative. Luhmann s-a incercat recent sa fie construita o sociologie sistemista. de strategii aplicative în forma unei „inginerii sociale” sui-generis. • Analiza cultural-cognitiva: moduri de asimilare (invatare). dispune de limbaje particulare (în mare parte formalizate). imprecizie conceptuala. Termenul de institutie (sensuri): 1. • T.. normelor si valorilor sociale in generarea si mentinerea ordinii sociale (Weber. tranzitii. insa. organizare.


fiind 
obiectiv 
 posibil 
şi 
adecvat 
din punct 
de 
vedere
nomologic. • În 
structura 
sa 
logică. fenomenologia sociologica. a institutiilor la nivel individual. 2. Tipuri 
ideale: • Tipul 
ideal este un construct 
mental. Construcţia
 şi 
relevanţa tipurilor 
ideale: • Un tip 
ideal 
este 
creat 
prin 
analiza
empirică 
a problemelor
 concrete. Înţelegerea 
interpretativă: • Înţelegere a
observaţională 
directă 
a 
 semnificaţiei subiective 
a
unei
 acţiuni 
date 
(a
 ideilor 
sau emoţiilor)
. Optiuni 
metodologice 
ale 
sociologiei interpretative: 1. 
bazată 
pe observarea
 directă 
a
semnificaţiilor 
implicate 
în situaţii 
sociale. Construcţia
 teoretică 
în 
sociologie. 
nu 
este 
detaşat 
de 
real.
 care 
pur 
şi 
simplu
 însumează
 caracteristicile comune 
ale 
unei 
grupări
de 
fenomene empirice. selectări 
si 
recombinări)
 sau 
prin
înţelegere interpretativă.„sociologia interpretativă”: • Sociologia ca ştiinţă interpretativă a semnificaţiilor acţiunilor individuale şi sociale. 
Stabilim „uniformităţi 
statistice” 
 sau „generalizări 
sociologice” 
despre 
fenomene saturate 
de 
semnificaţii
 subiective 
şi interpretabile. • Un
concept
 descriptiv 
poate 
deveni tip
 ideal prin 
raţionalizari 
utopice 
(abstractizări. 
Înţelegerea 
(interpretarea) 
subiectivă. • 
Este 
un „construct 
 analitic”
 care 
are 
atributul de „ideal” 
numai 
în 
sens
 strict 
logic 
(nu evaluativ). 
distincţia 
şi 
certitudinea 
 interpretării propuse 
(empatie 
şi 
introspecţie. 2. Tipuri 
ideale 
şi 
concepte
 descriptive: • Tipul
 ideal
 rezultă 
din 
accentuări 
unilaterale 
şi din
sinteze 
integrate 
într‐un 
 construct. 
experimentarea reală 
sau
probabilistă). înţelegere interpretativă.Analiza obiectiva si macrosociala a determinarilor institutionale se asociaza cu analiza constructiei cognitive si culturale. 
Înţelegerea 
contextelor
 de 
semnificare
 în 
care este 
implicat 
un 
curs 
dat 
al 
acţiunii 
intenţionate 4. • Conceptul
 descriptiv 
rezultă 
dintr‐o 
sinteză abstractă 
a 
comunalităţilor. Nivelul 
II: 1. etnometodologia. Nivelul
 I: 1.•Concepte centrale: acţiune individuală. 
 fiind 
deci 
obiect 
al
înţelegerii subiective. 3. • Scopul analizei sociologice: reconstrucţia sensurilor care orientează acţiunile prin construcţia de tipuri ideale. Sociologia
 este 
menită
 să 
facă 
inteligibilă 
în Page | 25 . interpretative. Practici metodologice interpretative: metoda comprehensiva a lui Max Weber. • O
înţelegere 
raţională 
care 
generează 
 o 
explicaţie a
 acţiunii
 intenţionale. 2. Metoda comprehensiva a lui Max Weber . tipul
 ideal
 se
 bazează 
 pe concepte 
generice: 
are 
un 
conţinut flexibil 
şi clasifică
diversitatea 
manifestărilor 
empirice.
Claritatea. interactionismul simbolic. • Oferă 
posibilitatea 
de 
creştere 
a 
preciziei analizei empirice. acţiune socială. • Inţelegerea 

explicativă 
care vizează 
motivele acţiunilor 
(„înţelegerea
raţională 
a 
motivaţiei”)
 prin 
plasarea 
actelor 
singulare 
în contexte
 inteligibile 
şi 
mai 
cuprinzătoare 
de 
semnificare. Opţiuni teoretice:• Sociologia ca ştiinţă socială care urmăreşte înţelegerea interpretativă a acţiunilor sociale. De aceea.• Un nou model de ştiinţă socială şi de metodologie specifică a cercetării sociale. 
Formularea 
de 
ipoteze 
 plauzibile 
despre 
acţiunile raţionale 
intenţionale.
semnificaţii asociate acţiunilor. numai dupa prezentarea metodologiilor interpretative se va putea mai bine intelege specificul analizei institutionale . • 
Tipul 
ideal
 este
 opus 
conceptului 
descriptiv. 
 Elaborarea 
explicaţiilor 
cauzale:
 
există o probabilitate 

ca 
un 
eveniment 
observabil 
dat
(vizibil 
 sau 
subiectiv) 
va 
fi 
urmat
 sau 
însoţit 
de un
 alt
 eveniment.


M.
 Interacţionismul
 simbolic: • anii
 1930. 
Caracterizarea 
stabilităţii 
şi schimbării 
intervenite în 
viaţa 
grupurilor. 5. 
un tip 
distinct 
de 
interacţiune. 
Orientarea 
atomista 
a 
cercetării 
sociologice
 spre acţiunile 
individuale şi 
interacţiunile 
sociale considerate 
situaţional 
şi 
din 
punctul
 de 
vedere 
al semnificaţiilor
 subiective
 investite 
de 
actorii sociali. Interacţiuni
 şi 
roluri : • Interacţiunea
 ca
 negociere 
simbolică. 2. • Metodologia 
interacţionismului
 simbolic
 îşi
 propune
 să
 studieze
 geneza acţiunilor.
 G.
Goffman. 
Analiza
 specificităţii 
sau 
a 
 unicităţii evenimentelor
 sociale. 
ale 
cărui simboluri 
şi
 semnificaţii
 trebuie 
să 
fie
conştientizate 
şi prezentate 
ca 
atare 
în
 elaborarea 
discursului 
de prezentare 
a 
 datelor. 2.
H. • 3.
Shibutani. • Metoda 
de 
investigare 
este 
un 
mod
 de
 implicare 
şi acţiune 
în 
grup. • Analize 
comparative. 
toate subsumate 
înţelegerii interpretative.
 Becker.
T.
 ancheta. • Autoinstituirea 
sinelui 
şi 
adoptarea 
de 
roluri.
Kuhn. 
A. 
le 
 construiesc .
Cercetarea
 trebuie
 să 
se 
concentreze 
asupra dublei 
ipostaze 
a 
actorului
 social
 ‐
 creator 
de simboluri
 şi 
figurator 
al 
unor 
comportamente
 rutinizate. Opţiunile 
lui 
H. 4. 
în acelaşi timp. 
a 
semnificaţiilor 
lor 
unice şi 
subiective
din 
punctul 
de 
vedere 
al actorului social 
(individualism 
metodologic).
M. • Omul 
acţionează 
faţă 
de 
sine 
şi 
faţă
de 
alţii 
numai pe 
baza 
semnificaţiilor 
pe
 care le 
construieşte
 situaţional
 şi 
le 
activează 
în 
interacţiuni. • Metoda
 de 
cercetare 
cea mai 
utilizată 
a 
fost 
observaţia
 nestructurată 
sau 
 observaţia 
participativă. 
în 
care situaţiile
 simulative 
oferă 
 actorilor 
sociali posibilitatea 
adoptării 
şi 
preluării 
de 
roluri. 
Semnificaţiile 
 sunt 
modificate 
de interpretările 
utilizate 
de 
persoane 
în
 situaţiile concrete
. 3. Etnometodologia
 : • Orientare
 metodologică
 desprinsă
 din
 interacţionismul 
simbolic 
în 
perioada 
 Page | 26 . 
dar 
si 
(auto)biografiile. 
Semnificaţia 
derivă 
din 
interacţiunea socială. Principii 
 teoretice: • Perspectiva 
teoretică 
deschisă
 de 
Mead
 a 
fost contiuată
 de 
H. 
Implicarea 
directă 
a
cercetătorului 
în 
situaţia interacţională 
în 
vederea
 înţelegerii
 şi interpretării 
introspective 
a comportamentelor
 . 
Identificarea
 şi 
caracterizarea 
aspectelor situaţionale 
 ale conduitei 
umane. 3.
Mead: 
a 
studiat 
geneza 
sinelui (self) 
şi 
a 
conştiinţei de 
sine 
în 
contexte interacţionale
 ale 
căror 
produse 
sunt 
şi 
pe 
care. – Metodele 
de 
investigare: 
intuiţia 
empatică. Obiectivitatea 
propoziţiilor 
teoretice: separarea mijloacelor
 de
 scopuri 
şi 
a 
judecăţilor 
valorice 
de
 judecăţile 
factuale. 
 experimentarea.
 H. 
sau prin 
observaţii 
participative 
şi 
 introspecţie. 4. 
s‐au 
mai folosit 
interviul
focalizat 
şi 
cvasiexperimentarea 
(mai ales 
în
 forma 
jocurilor 
de 
simulare 
a „situaţiilor 
de întâlnire”).mod
 obiectiv
baza 
subiectivă 
a 
fenomenelor 
sociale printr‐o 
înţelegere 
interpretativă 
a semnificaţiilor 
acţiunilor 
sociale. observaţia.S.
 Investigaţii 
bazate 
pe 
jocuri 
de 
roluri.
 E. 
Fiinţele 
umane
 acţionează 
faţă 
de
 lucruri 
pe baza 
semnificaţiilor 
pe care 
lucrurile
 le 
au pentru 
ei. 
Cercetătorul 
adoptă 
 poziţia „neutralităţii
 etice”. Teorie 
şi 
metodă: 1.
Blumer. • Forma 
de 
 prezentare 
a 
analizelor 
a 
fost
 de tip literaturizat. • Afirmarea 
rolului 
creator 
al 
individului 
social
 în contexte 
sociale 
date. interacţiunilor 
şi 
situaţiilor 
sociale 
concepute ca 
schimburi 
 sau 
tranzacţii 
simbolice 
de semnificaţii
. • Intervenţia si 
construcţia 
regulilor.
Rose
etc. Semnificaţiile
 se 
modifică 
situaţional 
şi interacţional. • 2.
Blumer: • 1. 
generator 
de 
reguli 
prin 
negocieri 
sau tranzacţii 
simbolice 
şi 
purtător 
manifest
 al 
 unor
comportamente 
standardizate 
cu 
semnificaţii 
de‐la‐sine‐înţelese.

Obiecte
 ale 
analizei: • Construcţia 
ordinii 
 sociale 
interacţionale.anilor 1960/70
 de
către 
H. Posibilitatea 
cunoaşterii 
ştiinţifice 
a societăţii: • „Câmpul 
observaţional” 
din 
ştiinţele 
naturii este 
diferit 
de 
cel 
al
sociologiei. • Este 
studiată
geneza
 ordinii 
sociale
 prin chestionarea „de‐la‐sine‐înţelesului”. 
b) 
elaborarea 
limbajului 
sociologic în 
funcţie
de „etnografia 
comunicării” 
cotidiene.
 despre
 ceilalţi 
şi despre 
lumea
 socială 
în 
care 
trăiesc. Fenomenologia 
sociologică: • Dezvoltată 
în 
anii 
1960/70 
de 
Alfred
 Schutz 
ca sinteză
 a
 sociologiei
 interpretative
 (Max Weber). Probleme 
ale 
reconstrucţiei: 1. atea
cunoaşterii. 
• Premise: „unitate
metodologică 

şi 
logică unitară 
a
 ştiinţelor 
empirice”.
 pentru 
conformare. Domenii ale 
analizei: • Etnografia 
comunicării:
 rostiri 
verbale („materiale 
conversaţionale”). • Metode
aplicate 
în 
situaţii 
cotidiene de 
viaţă pentru 
adoptarea 
şi 
practicarea 
de 
reguli 
şi norme. • Constructele 
ştiinţelor 
sociale 
sunt
constructe de 
gradul 
doi. 
ci 
cunoaşterea 
comună 
pe 
care oamenii o 
au
 despre
ei. • Trebuie 
să 
se 
 plaseze 
pe 
sine 
(introspectiv
 sau prin 
preluare 
de 
rol) 
pe 
poziţia 
actorilor 
sociali investigaţi. • Metoda
folosită 
pentru 
elaborarea Page | 27 . 
care 
se 
referă la 
 viaţa 
personală 
a 
oamenilor
 şi 
la 
obiecte
 culturale. 
structuri lingvistice. relaţiilor
 şi
organizaţiilor 
sociale.
Mead) şi 
metodei 
fenomenologice 
(Ed. 
 • Interpretarea 
datelor: 
depăşirea 
practicilor obiective 
prin: 
a) 
 considerarea 
analizei 
ştiinţifice
 ca
 proces interacţional 
specific. 
interacţionismului 
simbolic
 (H. • Comportamente 
raţionale 
sau 
raţional 
aşteptate de 
alţii. d) 
Folosirea
aceloraşi 
constructe 
de 
 către observator
 şi 
subiecţi. 
nesistematică. 
Mod 
de 
 abordare: • Cercetătorul 
trebuie 
să 
fie 
conştient 
de 
poziţia sa 
ca 
actor 
social 
şi 
de 
experienţa 
sa cognitivă asociată 
sau 
derivată 
din 
cunoaşterea cotidiană. 
pentru ca 
astfel 
să 
se
 schimbe 
şi 
actorii 
şi 
ordinea
 . 2. 
Formularea 
 metodelor: a) Distincţie 
între
percepţiile 
şi 
interpretările cercetătorului 
şi 
cele 
ale 
subiecţilor. • Etnografia 
limbajului 
interacţiunilor 
şi 
a cunoaşterii 
comune 
a 
actorilor
 comuni 
în 
 situaţii comune 
de
viaţă. c) 
 Subiecţii 
să 
treacă
 în 
mod
 invariabil
 prin 

stări identice.
Garfinkel 
şi 
A.
Modul 
de 
abordare
 sociologică 
a interacţiunilor. 
integrare. 
comună. 
 Concluzie: • Etnometodologia 
a 
formulat 
probleme metodologice.
Cicourel.
 inclusiv
 a
celei 
de 
investigare 
socială. 
dar 
ea 
 însăşi 
a 
produs 
prea 
puţine cercetări
fundamentate 
empiric 
şi 
nu 
a avansat 
un 
set
 coerent 
de
 principii metodologice 
menite 
să 
ghideze 
cercetarea empirică. schimbări 
sociale
 sau 
 reorientări
ale
 raţionalizării 
ordinii 
prestabilite.
 • Metodologia 
sociologică 
are 
ca
referinţe
 ale analizei
 nu
 persoanele 
umane 
considerate 
ca obiecte. Scopul 
analizei: • Scopul 
cercetării 
este 
de 
a
conştientiza mecanismele 
ordinii 
şi 
organizării 
sociale. 2. • Preocupată 
de
 identificarea 
metodelor aplicate de 
actorii 
sociali
 pentru
 analiza etnografică 
a 
limbajului 
şi 
cunoaşterii comune. 3.
 respectiv
 constructe 
despre constructele 
desfăşurate 
de „actori”
 pe 
scena
 socială.
 înţelegere. 
Formularea 
metodelor
 de 
investigare sociologică.
 Husserl). 
Specificul 
 limbajului 
teoriei 
sociologice
în raport
 cu 
limbajul 
cotidian 
al 
actorilor 
sociali. 
dar 
diferenţe mari 
între 
ştiinţa 
socială 
şi știinţa 
naturii

. b) Descrierea
 unui
 comportament 
să 
fie 
identică sau „evidentă” 
pentru 
orice
 alt 
observator. Analiza 
sociologică. • Vizează 
 conştientizarea „de‐la‐sine‐înţelesului” 
ordinii 
sociale. 
a
 relevat
aspecte 
critice importante
 ale
 practicilor „obiective” 
de cercetare. • „Sociologia 
cognitivă”: 
analiza
 modurilor 
de utilizare 
a 
cunoaşterii 
pentru 
organizarea 
 sau raţionalizarea 
vieţii 
în
comun. 
 pentru 
a
face 
publice 
şi 
a interpreta 
semnificaţiile 
vehiculate interacţional. pentru 
ca 
astfel să 
determine
 actorii
 sociali
 să
 elaboreze
construcţii
 simbolice 
alternative. • Fundamentele 
analizei 
sociologice.

Metoda 
fenomenologică: • Asigură
 trecerea 
de 
la „semnificaţia subiectivă” 
la „armonia 
 intersubiectivă”. Sociologul nu analizează "agregatele" sociale. 
care 
presupune
 armonia
 intersubiectivă. • Max
Weber 
nu 
s‐a 
preocupat
 de 
modul 
în 
care actorul 
social 
conferă 
sens 
 acţiunii. • Sociologia
 trebuie
 sa 
ajungă 
la „modele raţionale 
(ştiinţifice)
 ale 
acţiunilor 
raţionale”. Individualismul metodologic este un principiu al cercetării sociale care stipulează că faptele. Construcţia 
de „tipuri 
ideale”: 1. 
Pentru a înţelege
 sensul 
acţiunii
 sociale
trebuie
 a 
releva fenomenologic 
reţeaua 
de 
 intenţionalităţi
 care
 corelează 
acţiunea 
obiectivată 
şi
 actorul 
social. procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii datelor despre persoanele umane individuale.
 „Tipuri 
ideale
 ale 
conduitei
 subiective”. fenomenele. De 
la 
structurile 
subiective 
de semnificare 
la 
teoria
obiectivă: a)
 Aplicarea
 regulilor 
construcţiei teoretice
 specifice 
oricărei 
ştiinţe empirice 
şi 
elaborarea de tipuri 
ideale
obiective
 (în
 sens 
weberian). 
în timp 
ce 
pentru
 Schutz
 este
 „un 
sistem
 complex de 
perspectivă”. 
care 
constă
 în
 interpretarea 
subiectivă 
a 
semnificaţiilor acţiunilor 
umane. 
 Traducerea
oricărui 
concept ‐tip 
de 
acţiune 
în enunţuri 
despre
 semnificaţiile 
subiective 
pe care 
o acţiune 
sau 
rezultatele 
acesteia 
o
au
 pentru „actor”.
 b) 
Detaşarea
observatorului
 social
 de „situaţia 
sa biografică”
 şi 
implicarea 
într‐o „situaţie ştiinţifică” 
definită 
în 
acord
 cu 
tehnica
 generală 
a 
muncii ştiinţifice. Complementaritatea
 celor 
două tipuri 
ideale. 
 • 
Există 
o
 raţionalitate 
a 
construcţiei 
de tipuri ideale
. 3. referinţele prime şi ultime ale oricărei cercetări sociale. 3. adică 
constructe 
de 
gradul
 al doilea
 care incorporează 
ipoteze
 testabile. Construcţia 
teoriei 
obiective: • Detaşarea
 de 
valori. Două tipuri 
ideale: 1. Semnificaţia 
ca 
obiect 
de 
analiză: • Trebuie 
distins 
între: 
(a) semnificaţia 
pe 
care 
o 
are un
 „obiect 
cultural”
 pentru
producătorul 
acestuia şi 
(b) semnificaţia „obiectivă” 
care 
este 
transindividuală 
şi 
statuată 
ştiinţific 
raţional 
în 
forma
 tipurilor 
ideale. 
Consistenţa 
logică.„constructelor 
de 
gradul 
doi” 
este 
cea 
propusă
 de 
Weber
 ‐ 
metoda
 înţelegerii 
‐. „Modele 
raţionale 
(ştiinţifice) 
ale 
acţiunilor raţionale” 
ca „tipuri 
ideale” acceptabile 
într‐o „idealitate” 
postulată 
ştiinţific
 şi 
adaptabile 
la realitate 
în 
funcţie 
de
criterii 
 bine
 determinate
. • Demersul 
de 
cercetare 
debutează
cu
 observarea 
faptelor 
şi 
apoi
 se 
construiesc in „tipuri 
ideale
 ale 
conduitei 
subiective (umane)” 
sau „modele
 ale
comportamentului raţional”. 2. obiectivitate sau implicare ideologica. Raţionalitatea 
construcţiei
 de
modele: • Se
 distinge
 între: „construcţiile 
raţionale 
de modele 
ale 
 acţiunilor 
umane”
 şi „construcţiile de 
modele
 ale
acţiunilor 
umane 
raţionale”. evitând 

elaborarea 
de 
modele raţionale 
ale acţiunilor 
umane
 iraţionale 
sau
 de 
modele iraţionale
 ale 
acţiunilor 
raţionale. 
care au 
ca 
referinţă 
individul 
 uman
 concret 
şi acţiunile
 sale 
saturate 
de 
semnificaţii subiective. 
claritatea 
şi 
distincţia cadrului
 conceptual. adică totalităţi Page | 28 . 
 semnificaţia 
distribuită sau 
vehiculată 
social 
ar 
implica 
omogenitatea. • Din 
perspectiva 
lui 
Weber. Indivizii sau actorii individuali implicaţi în situaţii interacţionale sunt "atomii" logici ai analizei sociologice. 2. 
Asigurarea 
adecvării:
 un 
act 
manifestat 
de un actor
i ndividual
 în 
felul
 indicat
 de 
constructul
 tipic
este 
comprehensibil 
pentru 
actorul 
 însuşi
. Optiuni metodologice: individualism sau holism metodologic.



 3.

tranzacţii interindividuale de semnificaţii. Acest principiu se referă atât la tipurile de date cu care operează sociologia. explicare a fenomenelor sociale generate individual. sistem) social este compus din actori individuali. considerându-le ca false. Empirismul generat de individualismul metodologic trebuie depăşit prin analiza legilor de structurare şi funcţionare integrală specifice totalităţilor sociale mai cuprinzătoare. proprietăţile sale sunt specifice şi se răsfrîng asupra persoanelor umane conferindu-Ie acestora acele caracteristici care n-ar putea fi detectate prin simpla lor considerare individuală. d) acţiunile. norme. c) acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii iar în interacţiuni au loc negocieri între indivizi privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea si urmarea unor reguli sau norme. tradiţii etc. în timp ce al doilea ipostaziază Page | 29 . Weaver. cercetarea se finalizează în formularea de legi privind organizarea şi funcţionarea independentă a structurilor sau sistemelor în raport cu indivizii componenţi. organizarea instituţională a societăţii nu pot fi explicate decât după ce am ajuns la o înţelegere. e) situaţiile sociale complexe rezultă dintr-o configurare particulară a indivizilor. Principiul holismului metodologie solicită operarea cu date obiective care transcend subiectivitatea actorilor sau agenţilor sociali.). individuale sunt mai mult sau mai puţin conforme cu dispoziţiile (motivele. reguli. d) ceea ce St. un astfel de principiu conduce la: a) atomism sociologic. pentru că orice fenomen social este explicat în mod direct prin fenomene de ordin psihologic (dispoziţii individuale. şi admite numai formulări de tipul "generalizărilor empirice". b) indivizii umani se manifestă prin acţiuni şi interactiuni sociale. Chiar dacă orice "întreg" (structură. în măsura în care entităţile sociale de tipul instituţiilor sau asociaţiilor sunt considerate ca modele abstracte. Lukes numeşte "teorie negativă". construite cu scopul de a interpreta acţiunile individuale. utilizarea de metode de cercetare predominant caIitative. în timp ce holismul metodologic postulează necesitatea investigării "complexităţilor organizate". pentru că refuză statutul epistemologic al propoziţiilor de tip legic.postulate care sunt insuficient de limitate în timpul şi spaţiul social sau care nu dispun de organe reprezentative. anticipările şi înţelegerea particulară a situatiilor sociale. c) psihologism. Funcţionarea globală a socialului nu poate fi redusă la acţiunile indivizilor componenti. individualismul metodologie orientează cercetarea către "complexităţile dezorganizate". b) nominalism filosofic. raportarea comportamentelor la motive. a dispozitiilor lor a interacţiunilor. care să depăşească reflecţiile introspective şi proiective ale observatorului social. singurul generator al vieţii sociale. cât şi la formele pe care trebuie să le ia explicaţiile teoretice. adică a relaţiilor multiple dintre obiectele sistemelor structurate sau structurabile. Conform acestui principiu. În conformitate cu primul principiu. adică ale totalităţilor care dispun de proprietăţi de integralitate ireductibile la componentele lor. care o orientează către investigarea şi analiza sistemelor sau structurilor sociale. f) fenomenele sociale transindividuale. individul uman este activ. Reluând metafora lui W. Holismul metodologic este un alt principiu al practicii de cercetare. deşi se realizează prin acestea. descriere. aşteptările. negocierilor şi regulilor instituite şi se constituie în anumite conditii de mediu social. considerând că acestea sunt semnificative în măsura în care sînt formulate în termenii specifici faptelor despre indivizii umani singulari. În consecinţă. Presupoziţiile cercetărilor orientate de principiul individualisrnului metodologic ar fi următoarele: a) constituenţii primari ai lumii sociale sînt persoanele individuale. în sensul că orice teorie socială se referă la persoanele individuale şi ia forma unei teorii despre semnificaţiile vehiculate interindividual. iar "tipurile ideale" sunt ţinta şi finalitatea oricărei explicaţii. Principiul individualismului metodologic a fost formulat în mod detaliat mai întâi de către Max Weber şi a fost reluat apoi în esenţa sa de toţi reprezentanţii "sociologiei interpretative".

iniţiator al sociologiei interpretative". preferinţele proprii. Implicare ideologică. scopurilor personale ale cercetătorului social de procesele tehnice de colectare analiză şi interpretare a datelor. atâta vreme cât numai totalităţile dispun de proprietăţi structurante. Dezvoltarea unei metodologii sociologice diferită de metodologia ştiinţelor naturii este necesară din punctul de vedere al sociologiei interpretative. prelucrabile statistic şi integrabile în modele matematice sau simulatorii. deoarece numai o metodologie ştiinţific orientată poate duce la cunoaşterea obiectivă a socialului. a teoretizat principiul obiectivităţii sau al "neutralităţii etice" a cercetătorului social. în măsura în care cunoaşterea socială se finalizează în legi obiective. preferinţelor. în sensul că sînt considerate în analiză totalităţile structurate sau structurante. ci date pozitive. a viza relaţiile. ci aceasta îi determină comportamentele). b) cercetarea socială nu investighează „obiecte” inerte. comportamentul actorilor sociali fiind determinat sau generat de sisteme sau subsisteme sociale. analiza şi interpretarea datelor să facă abstractie de valorile. în măsura în care aceştia sunt eliminaţi de pe scena vieţii sociale pentru a identifica factorii sociali mai generali care determină organizările sociale cuprinzătoare. în colectarea. al cercetării mijloacelor acţiunii sociale în mod independent de implicaţiile lor etice sau valorice. Cercetătorul nu este doar un observator obiectiv şi exterior al realităţii sociale. Metodologiile interpretative s-au orientat cu aceeasi consecvenţă spre elaborarea cunoaşterii sociale ştiinţifice. întrucât: a) cercetătorul social este el însuşi actor social. Cercetătorul înţelege şi interpretează introspectiv datele în termenii propriei experienţe de viată şi a conduitelor pe care le manifestă social. dorinţele. în. pentru că numai astfel observarea repetată a aceluiaşi fenomen de către diferiti investigatori va produce rezultate similare şi obiective.agentul uman ca obiect al structurărilor sociale. atât de adepţii metodologiilor orientate pozitivist cât şi de către cei orientaţi interpretativ. asemenea legilor naturii. sensul separării enunţurilor factuale de enunţurile valorice. adică a caracteriza sistemele sau structurile prin relevarea succesiunii. Obiectivitatea. A urma principiul holismului metodologic înseamnă a considera ca obiect al cercetării totalitătile sociale structurate. A ajunge la aceasta înseamnă ca cercetătorul să practice detaşarea de orice univers valoric. pe cât posibil. constrângătoare şi generatoare de comportamente individuale (nu individul construieşte structura. În consecinţă. Cercetătorul social trebuie să se considere exterior situaţiei. iar metodele de cercetare trebuie să producă nu date subiective. Spunem "oarecum diferită”. el a pledat pentru conştientizarea lor de către cercetător cu scopul de a le elimina din discursul social teoretic. b) separarea valorilor. al semnificatiilor investite de actorii sociali în acţiunile lor zilnice trebuie făcut. pentru că tocmai Max Weber. O cunoaştere socială obiectivă este o cunoaştere a principiilor şi legilor naturale ale societăţii. c) obiectivism analitic. Chiar dacă Weber a considerat că valorile înseşi ale colectivităţii pot constitui obiect al investigării ştiinţifice. de orice scopuri sau opţiuni sociale. organizării şi transformării diferitelor stări identificate în timpul şi spaţiul social. Cunoaşterea socială nu Page | 30 . Sensurile obiectivităţii în metodologia orientată pozitivist sunt următoarele: a) considerarea fenomenelor. dar dintr-o perspectivă oarecum diferită. interrelaţiile şi comportamentele sau proprietăţile acestora. "interpretative". neutral. neânzestrate cu conştiinţă de sine. un astfel de principiu conduce la: a) globalism sociologic. c) utilizarea procedeelor de cercetare consacrate în ştiinţele naturii pentru investigarea fenomenelor (obiectelor) sociale. Un astfel de sens al obiectivităţii a fost practicat cu asiduitate in sociologia occidentală. proceselor. Studiul acţiunilor şi interacţiunilor sociale. b) o sociologie fără subiecţi umani. de pe poziţia actorului social implicat. ci fiinţe umane care dispun de o cunoaştere comună a vieţii zilnice în societate. relaţiilor sociale ca "obiecte" ale investigaţiei. structurate.

experienţă prin care ajungem ca. grup de prieteni etc. (ii) Metode si tehnici de cercetare. fiecare dintre noi să fie un „expert“ în problemele ridicate de spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. majoritatea oamenilor adoptă legea minimului efort. Aceste cunoştinţe se bazează. nu trebuie doar să o proiecteze asupra universului investigat pentru a-l forţa să-şi destăinuie semnificaţiile. Această imagine este imprecisă deoarece este produsă de procese psihice elementare. Această manieră de a ne relaţiona cu mediul social o numim cunoaştere comună. fiecare individ îşi însuşeşte în cursul existenţei sale o sumă de cunoştinţe despre realitatea mediului social. Ei utilizează diverse strategii pentru a obţine informaţii care să fie. achiziţia unor cunoştinţe. este implicată în cunoaşterea comună actorilor sociali şi totul este să fie descoperită. Trăind în societate. aspiraţiileşi valorile individuale sau de grup. formularea unor posibile explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan. ci doar pe baza activităţilor desfăşurate contextual (loc de muncă.este exterioară. are numeroase limite şi poate produce anumite deformări. b) Tendinţa de generalizare (overgeneralization) – transformarea caracteristicilor unui fenomen izolat sau particular în caracteristici Page | 31 . prin înţelegerea introspectivă a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali şi printr-o atitutdine „ştiinţifică” (A. Cea de-a doua etapă constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute. cât mai simple şi uşor de procurat. adică formarea unui sistem de reprezentări. organizaţii. (dupa http://septimiuchelcea. în acelaşi timp. b) recpectarea exigenţelor. Prin implicarea cercetătorului în activitatea practică. se derulează în două etape. dar şi de o mare acurateţe. la care apelăm cel mai des.). fără o cercetare sistematică. în principal. supuse unui control raţional mai puţin riguros. cunoaştere spontană sau cunoaştere la nivelul simţului comun.wordpress. Cercetările recente din domeniul cogniţiei sociale au confirmat şi nuanţat faptul că. Cunoasterea comuna vs cunoasterea stiintifica. Cunoaşterea comună. Schutz) este posibil să se realizeze cunoaşterea obiectivă. Căutarea permanentă a drumului mental cel mai scurt (mental shortcut) implică o serie de riscuri. pe experienţa directă a fiecăruia. Limitele cunoaşterii comune: a) Subiectivitatea – selectarea şi procesarea informaţiilor sunt o puternic influenţate de interesele. Cunoasterea comuna. până la un punct. a criteriilor şi principiilor specifice construcţiei logice a problemei sau teoriei specifice. în activitatea de cunoaştere. Pentru metodologiile interpretative sensurile obiectivităţii cunoaşterii sociologice rezultă din: a) considerarea problemei ştiinţifice ca singurul determinant al relevanţelor cognitive teoretice. la cele prezente sau viitoare. În prima etapă. Cunoastera există. în mod spontan realizăm o imagine de ansamblu a evenimentului sau a fenomenului respectiv. indiferent de valorile care ar guverna comportamentul sau conduita actorilor sociali.com/metodologia-cercetarii-sociologice/) 1.

a căror valoare de adevăr este acceptată de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale sau comportamentale: a) principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră. Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte. sau b) Dacă societatea este autentic democratică. nu interesează cazurile particulare. având în mentalitatea cotidiană o sursă esenţială de informaţie. la dinamica diferitelor colectivităţi umane şi/sau fenomene sociale care le sunt asociate. ci ceea ce este general. ierarhie. democraţie. acestea sunt formulate în termeni vagi şi nu se bazează pe numărare şi/sau măsurare. cât mai obiective. Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale. Va trebui. instituţie. inteligenţă etc. obţinând astfel confirmarea sau infirmarea lor. ceea ce îi face să se înşele adesea „cu bună credinţă“.m. să formulăm ipoteze în care relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale concrete. c) principiul cognoscibilităţii – lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin metode obiective. fără a fi rodul experienţei personale şi fără a fi examinate critic de gândirea proprie. societate. acceptându-le necritic. urmăreşte depăşirea simţului comun. pur şi simplu. înaltă.a. b) principiul determinismului – relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect. Unul din dezideratele cunoaşterii ştiinţifice este acela de dobândire de informaţii cât mai exacte. 2. Cel de-al doilea deziderat presupune existenţa posibilităţii de a verifica teoriile sau ipotezele formulate. autentică. Ipoteza: „Cu cât apropierea fizică dintre două persoane este mai mare. Analiza ipotezelor in cercetarile socioumane empirice. iar caracterul iluzoriu al cunoaşterii spontane decurge din implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială.d. Page | 32 .). o variabilă (coeziune. în funcţie de interesele lor personale. etc. nu este creată de simţurile noastre. cel mai adesea. După cum se poate observa. cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai mare. excepţională ş. d) Lipsa de precizie – oricât de juste ar fi constatările simţului comun. referitoare la multitudinea dimensiunilor. persoană. Folosind exemplele de mai sus putem formula mai multe ipoteze: a) Cu cât oamenii sunt mai inteligenţi. datorate contextului de producere a fenomenelor sau a lipsei de experienţă (cazuistică relativ mică). de a fi foarte creduli în receptarea informaţiilor. Putem enumera mult mai multe astfel de false raţionamente. experienţa directă a oamenilor este limitată. Numai aşa putem formula diverse predicţii ale evoluţiei fenomenelor studiate sau să construim strategii sau planuri de intervenţie. atunci ierarhia organizaţională în instituţii nu este prea înaltă.) şi un set de valori ale variabilelor (puternică. c) Înregistrarea aparenţelor – identificarea unor trăsături neesenţiale sau a unor legături aparente. cu atât apropierea psihică dintre ele este mai mare” se referă la toate persoanele. Dimensiunile ipotezei: 1) Generalitatea – in ştiinţele socioumane.). cum ar fi cel de a lega necondiţionat adevărul unor informaţii de autoritatea şi prestigiul sursei emitente sau. deci.universale. Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate. d) principiul regularităţii – potrivit acestui principiu fenomenele sociale pot fi anticipate datorită caracterului lor probabilist. În structura ipotezei se regăsesc: o unitate (grup. e) Prezenţa clişeelor şi stereotipiilor – judecăţi care circulă într-un context sociocultural şi care sunt însuşite ca atare de către indivizi.

Specificitatea depinde de numărul câmpurilor într-un tabel de contingenţă. instrument de investigare. Atât în sociologie. ordonate logic şi psihologic care.). se preferă. În general. nivel economic-divorţialitate. 4) Reproductibilitatea presupune repetarea demersului cercetării şi obţinerea aceloraşi concluzii. iar în legătură cu cea de-a doua întrebare răspunsul este: acelaşi cercetător sau alţi. În cercetările sociologice c. În legătură cu reproductibilitatea se pun două întrebări: Ce se repetă? Cine repetă? In cercetările empirice se urmăreşte reproducerea fenomenelor. se urmăreşte o cuantificare a distribuţiei comportamentelor într-o populaţie determinată. Sunt cel mai frecvent întîlnite în cercetările de teren. număr valori/număr unităţi. 2) Specificitatea se referă la numărul de valori. 353-354) consideră că ipotezele de lucru se clasifică după nivelul lor de abstractizare în trei clase: a) Ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor.indiferent de caracteristicile socio-demografice (tineri sau vârstnici. Madeleine Grawitz (1972. 1975). Primele propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor. nivel de şcolaritate. ipotezele în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două valori. de teren. În fond. de ce schimbarea atitudinilor şi opiniilor politice este mai puternică la unele categorii sociale decât la altele etc. şi spre publicul larg. religie-divorţialitate etc. comportament agresiv-divorţialitate. Chestionarul. imagini grafice. Chelcea. este utilizat atît pentru culegerea datelor obiective (vîrstă. diferenţă mare de vîrstă între soţidivorţialitate etc. 3. Cu privire la divorţialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-divorţialitate. corespunzător. 3) Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privită în dublu sens: transmiterea lor în grupul de specialişti. Braşov sau Câmpulung) şi de epoca în care au trăit. constînd dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi. de exemplu. Şi într-un caz şi în celălalt. determină din partea celor anchetaţi răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris (S. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor. sex. cît şi a celor Page | 33 . Tipuri de ipoteze. Cel de-al doilea tip de ipoteze ce sunt vehiculate în cadrul ştiinţei normale poartă şi numele de ipoteze empirice. De exemplu. Chestionarul în investigaţia sociologică. Oamenii de ştiinţă încearcă să explice de ce divorţalitatea în unele zone este mai ridicată decât în altele. cât şi în celelalte ştiinţe socioumane întâlnim ipoteze teoretice şi ipoteze de lucru. fără calificare în domeniu. trăiesc sau vor trăi. Chestionarul: tehnică şi. sunt indirect testabile şi delimitează ceea ce s-a numit revoluţiile ştiinţifice. muncitori sau intelectuali). într-o cercetare empirică se încearcă verificarea ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri mai ridicate. Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor probabiliste. venituri etc. de zona în care îşi desfăşoară activitatea (Bucureşti. c) Ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relaţii probabil între variabile complexe: de exemplu. Astfel de ipoteze sunt direct testabile în cercetările empirice. ca şi a analizelor. eventual. funcţionari. Specificitatea ipotezelor corelează pozitiv cu o altă dimensiune: determinarea. b) Ipoteze care vizează corelaţii empirice. prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare. pe de o parte. imaginea pe care şi-o face receptorul trebuie să corespundă cât mai deplin imaginii pe care emiţătorul a intenţionat să o transmită.

Chestionarele postale.d. modul de administrare a chestionarului. Structura chestionarului vizează tipurile de întrebări şi raporturile dintre ele. dar şi aspiraţiile. care a fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea chestionarului de opinie: se începe cu cîteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele anchetate cunosc problema pusă în discuţie. întrebările închise (dihotomice. În finalul chestionarului sînt formulate mai multe întrebări deschise vizînd motivarea opiniilor exprimate. particularităţi temperamentale etc. diminuarea efectului de interviu. atitudinile şi interesele ş. Întrebările scrise şi. astfel că ele sînt mai puţin adecvate cînd se urmăreşte evaluarea cunoştinţelor. Chestionrul cu întrebări închise sau precodificate nu permit decît alegerea dintre două sau mai multe răspunsuri prestabilite. tri-hotomice. forma întrebărilor. de la cele neutre la cele încărcate emoţional). chestionarele pot fi clasificate în chestionare cu întrebări închise. După funcţia pe care o au. se face distincţie între chestionare autoadministrate şi chestionare administrate de către operatorii de anchetă. şi chestionare mixte (cu întrebări închise şi deschise). cu întrebări deschise. eliminarea influenţei operatorilor de anchetă. trebuinţe etc. indicîndu-se răspunsul care corespunde cel mai mult situaţiei sau opiniei celui intervievat. Succesiunea lor este logică (de la particular la general sau invers. După forma întrebărilor. aspiraţii.m. nivelul de cultură. 1971). apoi.subiective (opinii.). Se face astfel distincţie între chestionar de date factuale (de tip administrativ) şi chestionar de opinie (vizînd nu numai opiniile. Page | 34 . schiţe) au funcţie de indicatori.a. de problema cercetată. Această distincţie are o importanţă deosebită în elaborarea chestionarului cînd trebuie urmărită „dramaturgia" succesiunii întrebărilor şi plasarea întrebărilor esenţiale în prima parte a chestionarului. cu o singură temă şi chestionarul „omnibuz". imaginile grafice (desene. În funcţie de modul de aplicare. eventual. un set de întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor anchetaţi. Clasificarea chestionarului poate fi făcută după mai multe criterii: conţinutul întrebărilor. chestionarele autoadministrate ridică serioase probleme privind reprezentativitatea investigaţiei. dar şi psihologică (de la întrebările de stabilire a contactului psihic la cele esenţiale pentru verificarea ipotezelor cercetării.). urmează una sau mai multe întrebări deschise privind atitudinea faţă de respectiva problemă. atitudini. Autoadministra-rea elimină posibilităţile de distorsionare a informaţiilor datorită prezenţei operatorilor de anchetă. În acelaşi timp. sporirea gradului de concentrare în formularea răspunsurilor. În ceea ce priveşte numărul temelor abordate.). Acest tip de chestionar impune adesea apelul la tehnica analizei conţinutului pentru prelucrarea răspunsurilor. Chestionarul cu întrebări deschise sînt recomandabile în studierea problemelor complexe. ca şi cele publicate în reviste şi ziare au multiple avantaje: număr mare de persoane care pot răspunde concomitent. trebuinţele şi valorile. presupunîndu-se că pe măsura desfăşurării anchetei concentrarea atenţiei persoanelor intervievate scade. Chestionarul se încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop măsurarea intensităţii opiniilor exprimate. George Gallup. cu mai multe teme. asigurarea anonimatului (W. se face distincţia între chestionare speciale. de la trecut la prezent şi apoi la viitor). Structura chestionarului depinde de conţinutul lor. Friederich. oferind în afara conţinutului răspunsurilor informaţii bogate despre personalitatea celor anchetaţi (coerenţa logică. cu alegere multiplă sau în evantai) implică un proces de recunoaştere. fotografii. dar introduce o anumită incertitudine în legătură cu persoana celui care efectiv răspunde la întrebările din chestionar.

întrebările pot fi: introductive. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului. b) timpul îndelungat. cuvintele ambigue. pentru că se desfăşoară in locuri private în studiul credinţelor opiniilor si atitudinilor (Margaret Stacey. fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor. de identificare. 1973). de identificare a variabilelor si a relaţiilor dintre ele. c) observarea comportamentelor nonverbale. să nu aibă sensuri multiple şi să nu fie afectogene. asigurată de faptul că pot oferi informaţii si persoanele care nu ştiu să scrie si să citească. Interviu: tehnică de obţinere prin întrebări si răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi si grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri. fără intervenţia altora. Formularea corectă a întrebărilor în chestionar presupune alegerea judicioasă a cuvintelor astfel ca să fie înţelese de întreaga populaţie anchetată. d) asigurarea standaraizăni condiţiilor de răspuns. Interviul in sociologie. bifurcate. fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei răspunsurilor. în cazul chestionarelor poştale. Dezavantaje: a) costul ridicat. de control. )c de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode si tehnici (Fred N Kerlinger. d) imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării unor răspunsuri precise. În ordonarea întrebărilor trebuie avute în vedere „efectul halo" şi „efectul de poziţie". în timp ce întrevederea nu constituie decît o condiţie care facilitează transmiterea indirectională a informaţiilor de la persoana intervievată spre operatorul de interviu. Page | 35 . Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea sociologică. In cercetările socioumane. g) asigurarea unor răspunsuri personale. Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri: a ) de explorare. chestionare. precum si cele care se simt mai protejate cînd vorbesc decît cînd scriu. se recomandă utilizarea intervilui cînd se studiază comportamente greu de observat. Avantaje: a) flexibilitatea. De asemenea. interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. c) erorile datorate operatorilor de interviu. b) rata mai ridicată a răspunsurilor. 1970). fapt ce sporeşte cantitatea si calitatea informaţiilor. ca şi cele de jargon sau argou. 1963). h) asigurarea răspunsului la toate întrebările si. de trecere. ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor mal fidel decît cele realizate sub control normativ. lucru imposibil de realizat de exemplu. ca şi chestionarul Spre deosebire însă de chestionar. posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare. prin aceasta. sporirea volumului informaţiilor. / spontaneitatea răspunsurilor. unde întrebările şi răspunsurile sînt de regulă scrise. „de ce". e) asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor. b) ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor. Formularea întrebărilor presupune verificarea faptului dacă: sînt dificultăţi de înţelegere a limbajului? întrebările sînt prea abstracte? Depăşesc elocvenţa celui anchetat? Necesită o capacitate de observaţie ieşită din comun? Suprasolicitată gîndirea? Sînt obositoare? Sînt plictisitoare? Generează teamă? Sînt prea intime? Generează conflicte cu idealul propriu? (Elisabet Noelle. 4. / precizarea datei si locului convorbirii. e) inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia psihică. j) studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare. se vor evita termenii tehnici.

judecăţi. Ele aparţin fie universului subiectiv al vieţii sociale (aşa zise fenomene calitative sau atribute): opinii. ce se întinde de la extrema favorabilă (pozitivă) la extrema nefavorabilă (negativă). Cel mai adesea. fie sferei acţiunilor şi comportamentelor umane. gradul de libertate a cercetătorului în abordarea diferitelor teme si formularea întrebărilor si în respectarea succesiunii lor. ca de exemplu în anchetele panel. în 1956. în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite. care are exigenţe specifice în vederea elaborării prin interacţiunea grupului a unui răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. ştiinţifice şi culturale. prin simboluri. scala prescrie o procedură de operaţio-nalizare a unui concept şi un model de cuantificare a domeniului studiat. Astfel de interviuri sînt larg utilizate în cercetările sociologice. numărul persoanelor participante. In funcţie de calitatea informaţiilor.de starea de oboseală etc. prin ordonarea pe un continuum sau un spaţiu linear gradat (scală). Interviurile pot fi făcute cu adulţi. calitatea informaţiilor obţinute. a fost prezentat pentru prima dată de sociologul american Robert K Merton. Tehnic. se disting interviuri extensive si interviuri intensive. Criterii de clasificare a interviurilor: sînt numeroase. repetabilitatea convorbirilor. Interviul centrat (ghidat sau focalizat) ca procedeu de cercetare în ştiinţele socio-umane. dînd naştere multiplelor tipuri de interviu. anume de cîte ori fenomenele ce constituie obiectul măsurării au una sau mai multe proprietăţi ce se pot ordona în funcţie de gtadul de intensitate. aspiraţii. lnterviul cu întrebări deschise si interviul cu întrebări închise fac parte din categoria interviurilor structurate. astfel: conţinutul comunicării. Din punct de vedere teoretic. Scalarea: modalitate de măsurare realizată prin redarea intensităţii de manifestare a unor fenomene sociale şi psihosociale. status-ul sociodemografic al acestora. expresii sau valori numerice. Este un interviu semistructurat. h) dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion. interviul se derulează ca o comunicare între două persoane: operatorul de interviu şi persoana care răspunde. Pot fi intervievate personalităţi ale vieţii politice. motivaţii. Acesta este tipul de interviu personal. dar întrebările si succesiunea lor nu sînt prestabilite Acest tip de interviu impune centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor subiecţilor Cercetătorul elaborează un ghid de interviu în care sînt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a implicării persoanelor intervievate în situaţia analizată. De fiecare dată diferenţele dintre statusurile socio-profesionale ale cercetătorului comparativ cu persoana intervievată ridică probleme în ordinea acceptării.. cu tineri sau copii. modalitatea de comunicare. Interviurile pot fi unice şi repetate. g) lipsa de standardizare în formularea întrebărilor. Scale si tehnici de scalare. Aria de aplicabilitate a sclaei se dovedeşte a fi extinsă. funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare. desemnînt tot atîtea poziţii distincte. desfăşurării şi valorificării interviului. 5. satisfacţii. Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se face distincţie între interviul de opinie şi interviul documentar. Page | 36 . f) neasigurarea anonimatului. In cercetările sociologice se poate apela şi la interviurile de grup. ea este un spaţiu unidimensional de-a lungul căruia sînt marcate gradele de intensitate. convingeri.

♦ Scalele compuse. Deşi acest lucru permite o anumită standardizare în domeniul măsurării. poziţii individuale şi nu aprecieri cu valoare de generalitate. Dacă în cazul scalelor de ierarhizare a variantelor de răspuns la întrebările de opinie. al tipologiilor. precum şi o multitudine de forme particulare de construcţie. Neajunsul principal al unor tehnici de scalare se referă la faptul că ele exprimă mai degrabă forma (modalitatea de opinare). obiectivelor etc. nu conţinutul opiniilor. Ele descriu comportamentul verbal al subiecţilor investigaţi.scale itemizate. aprecieri. ideilor. notarea se realizează de către subiecţii investigaţi sau de către un grup de experţi (judecători. Prin urmare. depăşindu-se nivelul nominal. în care caz pot rezulta opinii. sau ca serii ordonate ale unor caracteristici ale fenomenelor sociale şi psihosociale. instruirea adecvată a judecătorilor şi controlul activităţii lor. a punctelor sale de referinţă şi a criteriilor de notare. notarea poate fi dependentă de subiectivitatea celor ce o efectuează. Ansamblul scalelor întîlnite în cercetarea socială pot fi grupate în două mari clase. halo. la calităţile persoanelor. se atrage totuşi atenţia că algoritmul scalarii ar fi preferabil să nu fie elaborat independent de conţinutul a ceea ce se cercetează. (evident atunci cînd domeniul cercetat comportă astfel de diferenţieri). dar care se dovedesc utile în activitatea de cunoaştere a unor fenomene sociale şi psihosociale. sînt elaborate criterii obiective de apreciere a gradului de corespondenţă dintre model şi materialul observat. evaluări emise pe baza unor criterii explicite. aceeaşi scală putînd fi utilizată în studierea unor fenomene relativ diferite. cunoscut fiind faptul că apar diferenţieri între oameni. privitoare la acţiunile şi performanţele indivizilor şi grupurilor umane. Scalele de ierarhizare sînt alcătuite din variantele de răspuns la diferite întrebări de opinie. Pentru prevenirea erorilor şi obţinerea unor notaţii obiective se impune o definiţie cît mai exactă a scalei. d. variabilă) a fenomenului analizat. ♦ Scalele simple: cele mai răspîndite sînt ierarhizările şi notările (evaluările). Acestor clase le corespund mai multe tipuri în funcţie de domeniul de aplicabilitate. c. Unele erori de notare au caracter sistematic. de a aprecia. arbitri). procesul apreciativ ţine exclusiv de persoanele investigate. În acest fel însă. obiectele sînt plasate pe scală conform unei metodologii constante. scalarea ar include numai procedeele în care: a. ♦ Formele scalelor simple se pot prezenta ca serii de categorii verbale ordonate .scale grafice (corespunzătoare unui nivel de măsură de interval). Scalele de notare sînt şi domeniul de apariţie a multor erori. ordinea de scală rezultă din datele culese. b. Se surprinde intensitatea cu care oamenii sînt de acord sau în dezacord. a contrastului etc. Potrivit unei accepţii restrînse. s-ar exclude o serie de tehnici de scalare mai puţin riguroase. exprimînd o anumită intensitate (ierarhie). Itemii care intră în construcţia lor (adesea scale simple de ierarhizare sau de notare) Page | 37 . cum ar fi efectul. a poziţiei mediane (prin evitarea extremelor). scale compuse formate dintr-un set de itemi ce se referă la aceeaşi proprietate (dimensiune. Deşi se urmăreşte obţinerea unor judecăţi obiective. la scalele de notare acest proces este controlat printr-un set de criterii obligatorii. pentru a se obţine o diferenţiere de grad. modelînd felul de a opina. în care se utilizează un număr impar de puncte şi cărora le pot fi asociate şi expresii verbale . acceptă sau resping o idee etc. ♦ Scalele de notare (sau de evaluare) sînt alcătuite din judecăţi.Prin scalare se realizează cel puţin un nivel ordinal de măsură (eventual parţial ordonat). de a emite judecăţi. eroarea generozităţii (sau contrarul ei). ori de cîte ori se poate introduce o diferenţere de grad.alcătuite dintr-un singur item ale cărui componente se distribuie pe un continuum. se descoperă un continuu latent existent în datele de observaţie. există un model al legilor de repartizare. în funcţie de structura lor: scale simple . ca spaţii gradate. acţiunilor. obiectelor.

Aplicarea urmăreşte măsurarea distribuţiei caracteristicii respective în rindul populaţiei. ceea ce permite elaborarea indicatorilor generali (scoruri). metoda de construcţie. 1931) sînt cele mai răspîndite. ♦ Scalele sumative (iniţiate de către R. ♦ Scalele diferenţiate sînt aplicabile situaţiilor de tipul preferinţă/respingere. cele sumative redau modelul liniar (mişcarea de-a lungul continuumului creşte sau descreşte valoarea indicatorului). Au fost iniţiate de către L L. Scala se realizează printr-o singură culegere de informaţii. fiecărei persoane i se poate determina o valoare (poziţie pe scală) în funcţie de datele de observare. Elaborarea scalei . în condiţiile existenţei unei serii ierarhizate. După o procedură de verificare a unidimensionalităţii.alcătuiesc un chestionar şi reprezintă indicatorii prin care a fost operaţionalizată o anumită variabilă (atitudine. Fiecărui tip îi corespunde un anumit model al relaţiilor dintre indicatorii empirici: scalele diferenţiale exprimă o relaţie non-monotonă (valorile indicatorilor se schimbă secvenţial de-a lungul continuumului). ♦ Scalele cumulative (iniţiate de către E. a căror utilitate poate fi valoarea predictivă asupra comportamentului uman. expresii pe o scală. din care se poate deduce poziţia individuală. desemnînd modele cumulative (unidimensionale). poate avea loc anterior aplicării sale sau cele două activităţi (elaborare şi aplicare) se efectuează printr-o singură culegere a informaţiilor.erori / nr.[nr. modelul de răspuns. se determină scorurile pentru fiecare subiect. Domeniul de aplicabilitate al scalelor diferenţiale îl reprezintă variabilele psihosociale. cînd situaţia poate fi analizată în termeni de similaritate/disimilaritate. ele cuprind valori sintetice (scoruri) pentru seturi de indicatori ce exprimă o anumită variabilă. subiecţilor li se cere să-şi exprime gradul de acord/dezacord cu fiecare indicator introdus în scală (sînt utilizate ierarhizările cu 5 grade de intensitate. comportament). Likert. R. În construcţia scalelor se cere subiecţilor judecători să emită o judecată privind poziţia unor propoziţii. prin elaborarea (1927) a scalelor comparaţiei în perechi. iar scalele cumulative reflectă modele puternic ierarhizate. nivelul de măsură etc. atunci cînd valorile dobîndite de un indicator se menţin prin trecerea de la un indicator la altul.1941. preferinţă/respingere. tip Likert). Prin. acţiuni. Page | 38 . valori. cum ar fi importanţa unor evenimente. gravitatea unor delicte etc.95.sub x nr. a intervalelor aparent egale şi a intervalelor succesive (determinate ulterior). furnizează o singură valoare de scală. un spaţiu definit anterior. (al cărui nume îl poartă). şi superior reproductibilităţii teoretice (cît). Bogardus – 1925. prin acceptarea sau respingerea propoziţiilor incluse în instrumente de măsurare. Thurstone.itemi] este acceptabil dacă este mai mare de 0. Heise). prin analiza de scalogramă) prezintă avantajul că. fiecărei propoziţii i se atribuie o valoare de scală. Ulterior. prin însumarea valorilor de răspuns la fiecare item. prin scala distanţei sociale şi L Guttman . Scalele compuse diferă după domeniul de aplicabilitate. exprimată prin itemul acceptat cu valoarea cea mai mare. În scala sumativă toţi indicatorii au aceeaşi importanţă din punct de vedere al puterii de a reflecta proprietăţile fenomenului studiat. elaborare se urmăreşte obţinerea unui set de propoziţii ordonate în funcţie de intensitatea pe care o exprimă. simple scoruri. sumative şi cumulative (D. Coeficientul de reproductibilitate CR = 1 . În lipsa unidimensionalităţii rezultă măsurători index.a instrumentului de măsură. Gruparea lor în trei mari tipuri permite o prezentare sintetică a multitudinii scalelor existente: diferenţiale. iar în măsurare se cere subiecţilor investigaţi să-şi exprime opinia.

participant implicat emoţional şi comportamental în situaţii sociale. cercetător exterior situaţiilor sociale. în funcţie de gradul de implicare în universul observat: 1. video sau audio-video. într-o astfel de reţea se manifestă comportamente lingvistice (schimburi de mesaje vocale. intensitatea. culegînd informaţii cu ajutorul unei tehnici speciale. Posibilităţile de utilizare a observatiei se diferenţiează în funcţie de obiectul observării. Se aplică în studiile de caz centrate pe grupuri sau alte componente ale organizaţiilor. înregistrarea post-festum a informaţiilor. cît şi a eventualelor clase de comportamente similare. Specifice observatiei structurate sînt mai ales sistemele de codificare. Din combinarea variantelor de roluri adoptate de analistul social cu posibilităţile de înregistrare a datelor rezultă trei tipuri de observatie: structurată. sistemele de codificare a interacţiunilor şi descrierea narativă. care pot fi elaborate pentru aplicaţii particulare sau pentru o aplicare repetată în situaţii similare. în general în orice grup în care se constituie o reţea de comunicare interactivă. Problema tehnică a observatiei constă atît în surprinderea diversităţii. respectiv a atitudinilor şi comportamentelor asociate relaţiilor interpersonale şi manifestate în grupurile de muncă şi de conducere. în analiza stilurilor de conducere observatorul se ghidează după ipoteza şi interesele investigaţiei pentru a nota enunţuri ale conducătorilor cu privire la organizarea şi dirijarea muncii. gestică. deplasări în spaţiul social. Alteori. folosirea unor aparate de înregistrare audio. stilul vorbirii.6. problema şi modelul teoretico-ipotetic al investigaţiei. expresii faciale. frecvenţa de apariţie şi repetare. Observatorul poate adopta trei roluri alternative. c. succesiunea. frecvenţa. Atenţia se orientează către diferitele faţete ale acţiunilor şi interacţiunilor sociale: forma (schimburi de mesaje. ♦ Tehnica descrierii narative constă în înregistrarea scrisă a tuturor detaliilor manifestate ale evenimentelor care corespund obiectului şi scopului observatiei. categoriile se definesc pe baza unei teorii de referinţă. Rezolvarea acestei probleme se face prin definirea de categorii care subsumează tipuri de caracteristici similare. comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali. Metoda observatiei. Practica de investigare a consacrat trei posibilităţi: a. 3. scalele de evaluare. Obiectul observatiei se precizează pe baza scopului teoretic urmărit. în momentul manifestării lor. ritmicitatea rostirii. în elaborarea unor tehnici cu aplicabilitate mai extinsă. De exemplu. la acordarea de recompense sau pedepse în raport cu aşteptările privind Page | 39 . tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului. durata (repartiţia în timpul subiectiv şi obiectiv). Observatia: perceperea sistematică a atitudinilor. nedistorsionantă şi participativă. conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare. b. Scopul lor este de a aduna informaţii privitoare la conţinutul. caracteristici fizice ca indicii ale unor stări subiective). referindu-se la manifestări "psihosociale ale persoanelor. dispunere spaţială etc. Tehnicile de observatie sînt circumscrise de procedeele şi instrumentele de înregistrare a datelor. Precizarea categoriilor este dependentă de ipoteza cercetării. disponibilitatea tehnicilor de observatie. 2. gradul de pregătire metodologică a observatorului. orientarea şi tipologia interacţiunilor. înregistrarea datelor în procesul observarii. Aplicarea lor se face avînd în vedere: specificul domeniului investigat. În observatia structurată observatorul adoptă rolul de cercetător şi utilizează următoarele tehnici de înregistrare a datelor: listele de control. participant-cercetător parţial implicat în situaţii sociale şi dispunînd de posibilităţi de producere şi înregistrare de informaţii. înregistrînd post-festum date şi informaţii. timpul de producere şi locul sau contextul social al acestora.

În afara teoriei. cît şi pe cel de cercetător. tipuri de interacţiuni şi distribuţii spaţiale şi temporale ale acestora. să rămînă constanţi. fenomenele şi procesele sociale. în afara celor manipulaţi de cercetător. în condiţiile în care acţiunea altor factori. variabile exterioare controlate. observatorul adoptă în grup atît rolul de participant. Se aplică nu numai pe situaţii sociale naturale. În această ipostază. activităţi şi performanţe. să nu influenţeze situaţia experimentală. S-au conturat două variante de aplicare. nespecificaţi în ipoteză. experimentul social rămîne o activitate sterilă. Experimentul: metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele. este ţinută sub control. Înregistrarea este precedată de o eşantionare a situaţiilor sociale şi a perioadelor de timp şi este urmată de codificare prin aplicarea tehnicii analizei conţinutului. la consistenţa aplicării regulilor şi procedeelor de interacţiune etc. teste. Într-o a doua variantă. Experimentul in stiintele socioumane. în funcţie de modul de înregistrare a datelor.efect. care constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente. ci şi de laborator (mai ales în jocurile de simulare). putînd astfel utiliza şi alte metode de investigare (interviuri informale. Pentru a-şi îndeplini funcţia cognitivă. chestionare. de redare cît mai completă a situaţiilor sociale în desfăşurarea lor naturală. pe cînd dezavantajul este legat de necesitatea simplificării şi integrării calitative a acesteia pentru a facilita formularea de generalizări. În orice experimentul social întîlnesc patru tipuri de variabile: explanatorii. Prima constă în implicarea observatorului în situaţii şi evenimente sociale pînă la identificarea cu actorii şi în notarea post-festum a observatiei. Controlul situaţiei experimentale constituie nota difinitorie a acestei metode de cunoaştere. moduri de gratificare a performanţelor şi de instituire a normelor pentru construirea integrării şi conformării. Avantajul descrierilor constă în culegerea unei mari cantităţi de informaţie detaliată. observatorul este eliminat din scenele sociale şi astfel sînt evitate şi efectele reactive sistematice sau de conformare a subiecţilor la normele dezirabilităţii sociale.performanţele. observatia participativa este considerată ca analiză calitativă sau etnografică. Variabilele Page | 40 . S-a aplicat în studiul grupurilor de muncă şi al devianţei. Aparatele tehnice sînt ascunse. întrucît nu aplică sisteme precodificate de înregistrare a mesajelor empirice. 7. Observatia nedistorsionantă constă în utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală. variabile exterioare necontrolate care introduc erori sistematice. Ca observaţie provocată. Observatia participativă presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale actorilor propriu-zişi pentru a înţelege mecanismele lor constitutive şi a le supune analizei teoretice ulterioare. În experimentul sociologic cercetătorul îşi propune să provoace producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra dinamica şi de a le explica prin identificarea relaţiilor cauză . Informaţiile sînt culese avînd în vedere episoade sau perioade de timp în cele mai mici detalii şi fără nicio interpretare sau judecată de valoare. variabile exterioare necontrolate care generează erori aleatoare ce se compensează reciproc. Se urmăresc cu precădere ierarhii şi comunicări. analiza documentelor sociale etc. ci pur şi simplu este preocupată de culegerea datelor concrete pentru scopuri descriptive. experimentul social trebuie să se fondeze pe teorie. în experimentul social se urmăreşte ca factorii exteriori.). stagnării şi evoluţiei probabile.

În experimentul social de laborator pot fi proiectate experimente cruciale. de teren pot fi: pasive. Experimentul social de teren se desfăşoară în situaţii sociale reale. în care situaţia experimentală este creată de cercetător (J. complexitatea relaţiilor cauzele şi datorită influenţei situaţiei experimentale asupra comportamentului subiecţilor incluşi în cercetare. Aceasta este problema validităţii externe a e. cînd alţi factori decît cercetătorul determină introducerea variabilelor independente. ex post facto cauză-efect şi ex post facto efect-cauză. Mill). 2) De asemenea. în care situaţia experimentală este însăşi viaţa socială. Cel mai adesea se face. Validitatea internă a e. rezultă din: complexitatea obiectului de studiu. experimentul social se împarte în: . nu este.explanatorii se compun din variabile independente. se face distincţie între experimentul social proiectat. de asemenea. cercetătorul trebuind să purifice variabila independentă pentru a stabili cu exactitate dacă între x (variabila independentă) şi y (variabila dependentă) există într-adevăr o legătură cauzală. şi active. Generalizarea rezultatelor e. de regulă. şi variabile dependente care iau valori diferite ca urmare a influenţei asupra lor a variabilelor independente. Problema validităţii interne a e. Ansamblul persoanelor asupra cărora se exercită influenţa variabilelor independente poartă numele de grup experimental. e.s. Situaţia experimentală cuprinde ansamblul persoanelor. proiectat succesiv. E.s. desfăşurat într-o situaţie socială artificială. au caracteristici socio-demografice specifice.succesive şi simultane (E. St. Page | 41 . Există mai multe tipuri de experimente sociale: 1) natural. În raport cu posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele. permisă decît în limitele procedeelor de alcătuire a grupelor experimentale şi de control şi numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de e. o problemă generată de complexitatea obiectului de studiu. hotărîtoare pentru testarea ipotezelor. reprezentînd factorii introduşi în experimentul social de către cercetător. După criteriul temporal.s. Alte tipologii ale experimentului social utilizează criterii complexe.s.. în care situaţia experimentală este planificată de cercetător şi 3) experimentul social ex post facto.s. Experimentul social de laborator.s. însă.S. deci. Sydenstricker). Subiecţii din e. Momentul experimental se referă la măsurarea variabilelor dependente. în care situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială serveşte ca material de analiză raţională a legăturilor dintre variabile (F. obiectelor şi condiţiilor concrete în care se desfăşoară experimentul social. şi artificial. înainte şi după introducerea variabilelor independente. Specificul e. Chapin). este primordială pentru că în ştiinţele socioumane variabila independentă reprezintă foarte adesea o combinaţie de stimuli. Pentru compararea efectelor introducerii variabilelor independente se utilizează unul sau mai multe grupe de control.s. constituie şi ea. Greenwood (1945) a propus luarea în considerare a unui număr de patru tipuri de experimente sociale: proiectat simultan. distincţie între experimentul social de laborator şi experimentul social de teren. Duverger). asupra cărora nu acţionează variabilele independente.s. în care cercetătorul are posibilitatea de a introduce variabilele independente în situaţia experimentală naturală (M. permite izolarea variabilelor explanatorii şi un bun control al situaţiei experimentale.

cu scop euristic: pornind de la o similaritate de structură între două fenomene. putem observa că în general sociologii holişti găsesc satisfacţie în explicaţii care implică factori macro-sociali. variabilele alternative care ar putea modifica efectul. putem crea ipoteze pe care ulterior să le testăm empiric. Atunci când acest transfer nu este susţinut de relaţiile de asemănare postulate. Se spune. În cercetarea ştiinţifică analogia nu este în general acceptată ca argument într-un raţionament inductiv. deja cunoscute. descrierea devine o explicitare – deoarece urmăreşte nu atât prezentarea caracteristicilor ce pot fi văzute „cu ochiul liber”. Analogia este folosită însă: .(iii) Explicatia sociologica 1. deoarece nu poate fi stabilit clar că o asemănare este suficient de puternică şi de relevantă pentru a garanta existenţa unei alte asemănări. că toate lucrurile bune în viaţă fie sunt imorale. dar sporeşte calitatea explicaţiei): explicaţia respectivă este valabilă pentru mai multe cazuri. influenţa cercetătorului şi răspunsul placebo sunt controlate. Dat fiind că fiorul înţelegerii este una dintre plăcerile intense ale oamenilor. dimpotrivă. Explicaţia este o relaţie între un fenomen misterios pe care ne propunem să-l explicăm şi alte fenomene familiare. . nu sunt mulţumiţi dacă explicaţia nu ajunge să se refere. dar ale căror mecanisme interioare să fie necunoscute. ci a trăsăturilor intime. . Calitatea unei explicatii stiintifice se evalueaza utilizand criteriile: Sens (cerinţă necesară): procesul de producere este inteligibil pentru observator. între un fenomen necunoscut şi un fenomen familiar. lămuriţi sau dumiriţi. avem de-a face cu eroarea falsei analogii: apare atunci când folosim o similaritate irelevantă sau chiar falsă ca argument al existenţei unei alte similarităţi. Descrierea este o relaţie între fenomenul necunoscut şi conceptele pe care le avem la dispoziţie.Generalitate (nu e strict necesară. Argumente empirice (cerinţă necesară): explicaţia propusă este sprijinită de date empirice corecte şi relevante pentru fiecare caz sau context în care este considerată valabilă. Strategii comparative. creat special pentru a surprinde nuanţele unui anumit domeniu. fie îngraşă. De aceea. cu alte cuvinte. transferul unei caracteristici de la un obiect la un altul asemănător este o operaţie cognitivă riscantă. este de aşteptat să aibă şi el nişte costuri ascunse. mediată de concepte. Două fenomene analoge dintr-un anumit punct de vedere specificat pot să difere esenţial din alt punct de vedere. Emotia intelegerii: apare atunci când avem dintr-o dată certitudinea că am înţeles ceva – suntem. Page | 42 . la acţiunile individuale şi la semnificaţiile pe care indivizii le acordă fenomenelor sociale. în glumă. sau în mai multe contexte diferite. care îl produc pe cel dintâi – relaţie descrisă de asemenea prin intermediul conceptelor pe care le avem la dispoziţie. ascunse ale fenomentului respectiv. Atunci când descrierea implică un aparat conceptual specializat.ca rezultat final al unui demers complex de comparaţie. Sociologii individualişti. nu sunt incluse aşa-zise „cutii negre” care produc efectul din cauze. în cele din urmă. fără a simţi nevoia implicării reflecţiei şi deciziei individuale. Disputa holism / individualism : Fără a intra într-o discuţie detaliată asupra acestei dispute şi a varietăţii poziţiilor posibile. fie sunt ilegale. Analogia reprezintă detectarea unei relaţii de similaritate.

.Variabile exogene (exterioare. În funcţie de contextul social. Cauzalitate: Asocierea (covariaţia) a două variabile reprezintă primul semn empiric al unei posibile relaţii cauzale. Acesta nu ne indică numai relaţia dintre cele două variabile. Majoritatea variază de la -1 (relaţie negativă perfectă) la +1 (relaţie pozitivă perfectă). Asocierile se referă la o varietate mare de coeficienţi care măsoară puterea unei relaţii. Exemple de variabile: Page | 43 . ci cuprinde şi relaţiile datorate altor factori care covariază cu variabilele respective. . Testarea ipotezelor cauzale. independente) ipostaze de cauze. acele grupuri vor fi diferite în multe alte privinţe. Coeficientul de corelaţie cuprinde şi relaţiile datorate altor factori care covariază cu variabilele respective.Variabilele endogene (dependente) apar ca efecte.Variabile reziduale sunt doar postulate şi nespecificate (indică efecte probabile). variaţia lor nu trebuie explicată. variaţia trebuie explicată. Tipuri de variabile: . şi toate aceste diferenţe colaterale vor fi reflectate în coeficientul de corelaţie. menţinându-i constanţi atunci când comparăm grupurile. Pentru a elimina influenţele factorilor ascunşi trebuie să îi controlăm explicit.2. Măsurile de asociere a două variabile într-o populaţie dată se calculează pe baza comparării grupurilor de indivizi din populaţia respectivă definite de valorile uneia dintre variabile.

adică ele covariază: valorilor de un anumit tip al primei variabile le corespund mai ales valori de un anumit tip al celeilalte. lungimea medie a părului bărbaţilor va fi mai scurtă. prezentând proporţia din populaţie la care se regăseşte fiecare dintre valorile variabilei. Altfel spus. variabila „sex” şi variabila „lungimea părului” sunt asociate. dacă vom compara un grup de bărbaţi cu un grup de femei. Page | 44 . Cu alte cuvinte: dacă valoarea primei variabile se schimbă. cel puţin în România: dacă ştim de ce sex este o persoană. dacă vom compara un grup de bărbaţi cu un grup de femei.Niveluri de masurare: Putem descrie o populaţie în funcţie de o anumită variabilă. Variabile asociate: Asocierea a două variabile numerice sau ordinale este numită şi corelaţie. Valorii „masculin” a variabilei sex îi corespunde mai des valoarea „scurt” a variabilei „păr” decât valorii „feminin”. de exemplu cu numele de Gabi. atunci şi valoarea medie (sau probabilitatea de a avea o anumită valoare a celei de-a doua variabilă) se schimbă. Două variabile asociate variază una în funcţie de cealaltă. putem ghici cu o probabilitate mai mare de succes ce lungime are părul său decât dacă nu ştim ce sex are. dacă ştim valoarea uneia dintre ele pentru un anumit membru al populaţiei. De exemplu. In exemplul anterior: sexul covariază cu lungimea părului. probabilitatea de a avea păr lung mai fi mai mare la femei decât la bărbaţi. Această descriere se numeşte distribuţia de frecvenţe a valorilor variabilei respective în populaţie. este mai probabil să ghicim (sau să „prezicem”) valoarea celeilalte variabile decât dacă nu am fi avut nici o informaţie. Reformulând. Două variabile sunt asociate atunci când.

Nu este vorba despre faptul că pompierii sunt neîndemînatici şi se încurcă unii pe alţii. Controlul variabilelor .Numărul de pompieri la locul unui incendiu corelează pozitiv cu mărimea pagubelor produse. dar care nu sunt nici cauză nici efect unul pentru celălalt. şi pentru a izola efectele variabilelor suspecte de a ne influenţa corelaţia. Dacă pentru incendii de aceeaşi mărime continuă să existe o relaţie între numărul de popieri şi daune. Câteva exemple de corelaţii iluzorii sunt următoarele: . putem presupune că lungimea părului nu este asociată cu etajul la care locuim. independent de mărimea incendiului. vom compara între ele numai incendiile de aceeaşi mărime (sau. De exemplu. Exemplu intrebare examen Explicatia Sociologica: Page | 45 . Cu alte cuvinte: greutatea câinelui nu influenţează probabilitatea de a avea părul lung. ci de faptul că ambele variabile sunt determinate de o a treia: mărimea incendiului. Pentru a studia corelaţiile mai în detaliu. mai simplu. O situaţie frecventă de „corelaţie iluzorie” este cea în care două variabile corelează deoarece ambele sunt efectul unei a treia variabile (deci corelaţia dispare atunci când controlăm variabila care este o cauza comună). De exemplu. Oamenii cu câini grei au. trebuie să căutăm o explicaţie. pentru a studia legătura dintre numărul de pompieri şi mărimea pagubelor. cu atât vin în medie mai mulţi pompieri şi pagubele sunt în medie mai mari. Cel mai clar exemplu de fenomene asociate. se procedează la o metodă numită „controlul variabilelor”. în medie. calculînd rate de participare şi rate de pagube). Cu cît focul este mai mare. sunt cazurile de „corelaţie iluzorie”. împărţim numărul de pompieri şi gravitatea pagubelor la gravitatea incendiului. asigurîndune astfel că ele nu mai pot perturba procesul. aceeaşi lungime a părului cu oamenii cu câini uşori. Prin această metodă ţinem constante variabilele pe care le suspectăm că influenţează relaţia pe care o studiem. sau cu greutatea câinelui pe care îl avem. Corelaţiile iluzorii (cauzalitatea aparentă).Două variabile nu sunt asociate dacă ele nu covariază – adică dacă putem ghici valorile uneia la fel de precis atunci când o ştim pe cealaltă şi când nu o ştim.

Ne interesează probabilitatea ca un coeficient să fie zero în populaţie deoarece în acest caz asocierea nu există. Tabele de contingenţă : un tabel în care prezentăm distribuţia valorilor a cel puţin două variabile într-o populaţie dată. • Un coeficient de -1 indică o corelaţie perfectă negativă (norul de puncte are forma unui segment de dreaptă descendent). dar neliniar – de exemplu. Valoarea semnificaţiei statistice este deci o probabilitate. Semnificaţia statistică este probabilitatea ca acel coeficient. Totuşi. Un coeficient de 1 indică o corelaţie perfectă pozitivă (norul de puncte are forma unui segment de dreapta ascendent). Valoarea „Sig. Un tabel de contingenţă a două variabile poate fi realizat în patru feluri: tabel cu cifre absolute. se recomandă utilizarea lui pentru tabele de dimensiune mai mare (de la 8-10 linii sau coloane în sus). este posibil ca cele două variabile să fie puternic asociate. care a fost calculat pe un eşantion reprezentativ. tabel cu procente pe coloană şi tabel cu procente din total. Un coeficient zero indică lipsa unei asocieri liniare între cele două variabile (un nor de puncte fără o direcţie liniară clară). variind între 0 şi 100 %. Interpretare: • Poate lua valori între 0 și 1. Exemple: Page | 46 . să aibă de fapt valoarea zero în populaţie. chiar dacă calculăm un coeficient de corelaţie cu valoare foarte mică sau chiar zero. (2-tailed)” reprezintă semnificaţia statistică a coeficientului respectiv. în forma de U sau ∩.Coeficientul de contingenţă C al lui Pearson : este utilizat pentru pentru a testa asocierea variabilelor categoriale. tabel cu procente pe linie.

Scheme cauzale: Page | 47 .

coeficienţii beta între A şi C vor fi zero în ambele situaţii (discrepanţă între coeficientul de corelaţie şi coeficientul beta). În schema 1 întîlnim situaţia pe care C. Coeficientul de corelaţie între A şi C include ambele influenţe dinspre A înspre C – şi cea intermediată de B. datorită legăturii dintre A şi B.  În schema 2. deşi va fi diferit ca valoare de coeficientul de corelaţie dintre A şi C.29): există o legătură de cauzalitate între cele două variabile. fiind necesar controlul variabilei B pentru a le distinge unul de altul. dar.Problema cauzelor aparente se referă la situaţia în care două variabile (A şi C) corelează şi par a fi cauză şi efect. Legătura cauzală dintre B şi C se îmbină cu legătura cauzală dintre A şi C. 2) Se anuleaza reciproc) . Erorile aleaturii in masurare : sunt datorate unor factori care împing rezultatul când într-o direcţie. 30 – 31). şi cea directă. variabila B fiind esenţială pentru înţelegerea procesului cauzal. Zamfir denumeşte „problema interacţiunii” între relaţiile de cauzalitate (Zamfir 1999. avem un coeficient de corelaţie diferit de zero între A şi C. dar de fapt ele sunt asociate deoarece au o cauză comună (variabila ascunsă B): între A şi C nu există o legătură de cauzalitate. b) in sociologie este posibil ca efectul sa fie anterior cauzei . În schema 3 întîlnim problema cauzelor aparente . Fiecare proces în parte devine astfel mai greu de observat. p. când întralta (In test ca raspuns era: 1) Nu influenteaza rezultatul analizei intr-un anumit sens. atunci când controlăm variabila B. În schemele 1 şi 3. Page | 48 . Zamfir (1999) o denumeşte „riscul de a fi corect din raţiuni false” (p. pe care o anulăm în cazul lui calculării coeficientului beta. Aceste erori sunt legate de efectul de dezirabilitate socială: subiectul încercând să pară cât mai apropiat de idealurile sociale (pe care le atribuie şi intervievatorului). În schema 2 întîlnim ceea ce C. ci doar o corelaţie empirică produsă de B. Problema sensului cauzarii se refera la urmatoarele aspecte: a) daca doua variabile sunt asociate nu stim care variabila este cauza si care este efectul . dar însă ea nu este directă (in test: Relatia cauzala dintre doua variabile asociate este intermediata de alte variabile importante pe care le ignoram ). Erorile sistematice: datorate unor factori care împing rezultatul predominant într-o anumită direcţie . coeficientul beta între A şi C atunci cînd controlăm B nu este zero.

In general se noteaza cu majusculele de la sfarsitul alfabetului. . continua.. Z={z1 = l. z 2 = 2. } 2. numar de sortimente cumparate relativ la produsul analizat: variabila atributiva. discreta.06. Variabila statistica reprezinta o insusire sau o trasatura comuna tuturor unitatilor unei populatii..  Variabila continua este acea variabila care poate lua orice valoare reala din intervatul sau de variatie.. S= {s1-cartierul M sau s2strada P. decat timpul sau spatiul) unitatilor populatiei. X={x1 = [l5-20)[20-30). Dupa natura lor variabilele statistice pot fi atributive.2012.  Variabila de timp ne arata timpul in care au luat fiinta unitatile populatiei sau perioada de timp in care au existat (exista). t2 = 24.06. T = {t1 = 12.. … Xn se vor nota starile variabilei respective.. Y..} 4.. Se mai numeste variabila nominala (starile se exprima prin cuvinte) sau variabila ordinala (starile se exprima prin coduri).. Daca se noteaza cu X o variabila statistica oarecare. Variabile..  Variabila de sptiu ne arata spatiul in care exista sau au luat nastere unitatile populatiei.(iv) Statistică socială descriptivă 1.. X2. atunci cu X1. cantitativa. localizarea magazinelor de unde cumpara: variabila de spatiu. X. Dupa modul de variatie variabila cantitativa poate fi:  Variabila discreta este acea variabila care. Variabilele statistice se clasifica in raport cu natura. Z etc. variatia are loc in salturi. Exemple de variabile statistice relativ la populatia formata din multimea consumatorilor unui produs: 1.. Y = { y1 . varsta: variabila atributiva. Page | 49 . frecventa de cumparare: variabila atributiva calitativa. } 5. in intervalul sau de definite inregistreaza cel mult valori rationale.foarte rar.. y2 . } 3. de timp si de spatiu. Dupa modul de exprimare a starilor deosebim:  Variabila cantitativa este variabila ale carei stari se exprima prin valori mimerice.  Variabila atributiva exprima un atribut sau insusire esentiala (alta. data ultimei cumparari a produsului analizat: variabila de timp. Nivelul inregistrat de o variabila statistica la o unitate oarecare a populatiei se numeste realizare sau starea variabilei. calitativa.  Variabila calitativa este variabila ale carei stari se exprima prin cuvinte sau coduri. Se mai numeste si variabila metrica. cantitativa.2012.rar. modul de exprimare si modul de variatie..

nu variabila in sine asa cum masuram greutatea unui obiect nu obiectul in sine). 2. Nivelul nominal. cu o anumita probabilitate. In acest cazuri nu putem stabili rapoarte (daca astazi au fost 10 grade si ieri 20 nu putem spune ca astazi a fost de doua ori mai rece decat ieri).. dar in plus in acest caz exista un punct de referinta 0 (zero) care ne indica lipsa caracteristicii. ca dintr-o variabila masurata la nivel de rapoarte se poate obtine una ordinala prin operatiuni relativ simple de transformare a datelor. „3-5. etc. primele doua calitative si urmatoarele cantitative: 1. Astfel putem folosi patru tipuri de niveluri de masurare.} Variabila aleatoare.. Operatiunea de masurare ne da o prima idee despre ce insemna calitativ si ce cantitativ. Masurarea presupune atribuirea unei valori numerice unei caracteristici a variabilei (masuram o caracteristica. Pentru aceasta avem nevoie de un instrument de masura care sa aiba un punct de referinta (punctul zero) si o unitate de masura. 4. care reprezinta pur si simplu clasificari. Starile unei variabile statistice nu sunt probabile. 2. Trebuie mentionat insa. daca vom folosi cifra exacta). numita lege de probabilitate. „sub 3 mln”. „rrom” si. venitul unei familii il putem masura la nivel ordinal introducand categoriile „peste 20 milioane”. Page | 50 . ele cuantifica o trasatura proprie fiecarei unitati din populatie.mergand pana la „foarte rau”). „10 mln”. 3. „maghiar”. Nivelul ordinal este acela in care putem construi o ierarhie a categoriilor (de exemplu. dar si la cel de rapoarte. cum ar fi in cazul temperaturii. In timp ce o variabila aleatoare inregistreaza valori la intamplare. Trebuie spus ca exista multe variabile care pot fi masurate pe mai multe niveluri (venitul unei familii poate fi masurat la nivel ordinal. Categoriile folosite sunt construite astfel incat sa nu avem un obiect care sa poata intra in doua dintre ele. in multe cazuri definite ad-hoc.99 milioane”. Nivelul de rapoarte: este un nivel de masurare de interval. Niveluri de măsurare. rezultata dintr-o functie asociata variabilei. dar operatiunea inversa este imposibila. Variabila aleatoare este variabila care poate lua orice valoare din valorile unei multimi finite sau infinite. „6-9. „bine”. variabila aleatoare in raport cu valorile sale poate fi discreta sau continua. pentru celelalte se foloseste cel mai des „alta nationalitate”. variabila statistica constituie o insusire certa a unitatilor statistice din populatie.99 milioane”. O masura nominala este si cea folosita pentru masurarea etniei unei persoane: avem urmatoarele categorii in Romania: „roman”. fara insa a putea spune cat de mare este distinctia intre doua categorii particulare. un alt exemplu este cel in care categoriile pornesc de la „foarte bine”. Ca si variabila statistica. Valorile unei variabile aleatoare sunt probabile si in stransa legatura cu un anumit experiment. unde 0 pentru scara Celsius a fost stabilit punctul de inghetare al apei). Nivelul de intervale se foloseste pentru variabile cu valori continue in cazul carora punctul de referinta a fost stabilit arbitrar. Nivelul de masurare trebuie ales in functie de necesitatile cercetatorului provenite din metodele de prelucrare statistica pe care vrea sa le aplice.

aceea a intervalelor egale. cata vreme scala vine si cu reguli care ne ajuta in interpretarea valorii fiecarei observatii. Acest lucru inseamna ca respectivele enunturi fac o discriminare mai buna intre raspunsuri. In caz contrar efortul nu este justificat. Mediana reprezinta scorul dat de individul de la mijlocul distributiei ordonate a scorurilor de favorabilitate daca avem un numar impar de judecatori sau media scorurilor celor doi indivizi din mijloc in cazul unui numar par. Cele mai cunoscute scale sunt cele ale lui Thurstone. putem cere judecati de valoare despre un anumit program. Page | 51 . Acestia vor atasa o valoare de la 1 (foarte putin favorabil) la 11 (foarte favorabil) – uneori se mai foloseste notarea de la 1 la 7. Pentru administrare vom atasa la fiecare propozitie variantele acord si dezacord. Acestia vor evalua fiecare enunt fata de fenomenul studiat. astfel incat sa obtinem o diversitate cat mai mare si sa nu omitem judecati pertinente. Dupa ce am generat acest set urmeaza sa-l evaluam. precum si diferenta dintre ele. Este bine sa recurgem la construirea unei astfel de scale in momentul in care o vom aplica in mai multe cazuri. vom include si intrebari de clasificare precum si de verificare a sinceritatii. Pentru a obtine un rezultat cat mai bun grupul trebuie sa fie cat mai mare (vorbim aici de 100 sau 200 de persoane). Acestea sunt instrumente care ne permit atasarea unor valori numerice unor observatii conform unei reguli. sa nu fie aplicabile unor cazuri exceptionale. se bazeaza pe generarea unui set de judecati de valoare despre fenomenul studiat. De exemplu. Scala Likert este o scala ordinala. Pentru fiecare enunt se ofera o scala de raspunsuri de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) si scorul total se calculeaza prin insumare. Calculul scorului final se face prin impartirea numarului de propozitii cu care avem acord la numarul total de propozitii. Un indice se compune din combinarea (de obicei prin insumare) unor indicatori (valorile variabilelor luate in calcul). in forma ei cea mai simpla. sa contina un singur enunt. Procedura este in mare masura similara: incepem cu generarea de propozitii si avem judecatori care sa le analizeze. clare. Pentru aceasta trebuie sa obtinem un grup de judecatori care sa aprecieze cat de favorabila este judecata respectiva. Propozitiile care le exprima trebuie sa fie formulate la prezent. Selectaram un enunt in momentul in care valoarea medie din cuartila 1 este diferita semnificativ statistic fata de cuartila 4 (folosim pentru asa ceva testul t de semnificatie). sa nu fie general acceptabile (de genul veniturile populatiei trebuie sa creasca). de exemplu pe o scala de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total). Scala Thurstone. Pentru a obtine acest set de propozitii vom folosi un grup cat mai mare de indivizi. Likert si Guttman. Avem de a face cu un concept mai complex decat cel de indice. Ordonam propozitiile in ordine crescatoare dupa mediana si descrescatoare dupa diferenta inter-cuartile Vor fi selectate cate doua propozitii cat mai apropiate de mijlocul fiecarui interval (al propozitiilor cu aceeasi valoare a medianei). Mai calculam si medianele pentru prima cuartila (primul sfert) si a treia (al treilea sfert). dar si a rezultatului final. Dupa ce am facut evaluarea vom calcula mediana raspunsurilor pentru fiecare judecata.Pentru masurare putem folosi si scale. dar foarte usor de aplicat si calculat. Scala Thurstone este greu de construit. Se recomanda sa eliminam din grup judecatorii care plaseaza mai mult de 25% din aprecieri in aceeasi categorie.

daca am fi de acord sa ne casatorim cu o persoana de alta etnie. adica o lista a valorilor (categoriilor) posibile ale unei variabile.999. Un alt tip de frecvente sunt frecventele cumulate si reprezinta suma dintre frecventa relativa a respectivei categorii si frecventele relative ale categoriilor inferioare. pe axa verticala sunt reprezentate frecventele (absolute sau relative) iar pe axa orizontala sunt reprezentate valorile variabilei analizate. colegi de munca sau sa locuiasca in acelasi oras. Aceasta diferenta provine din modul lor de constructie. Sa presupunem ca 20 de studenti au dat un examen.000. sau ca 10% dintre studenti au luat nota 6. De exemplu.999.0% nu au luat examenul. 3. etc). vecini. cele doua tipuri de grafice sunt utilizate diferentiat: histograma este recomandata numai in cazul variabilelor masurate la nivel de interval sau de raport. Pentru o variabila cu valori continue (de exemplu. adica sa spuna DA la o intrebare cu intensitate mare si NU la una cu intensitate mica). In cazul ambelor tipuri de grafice. dar cumulativa. insotite de numarul de observatii care iau respectivele valori. Procedeul de construire se face intr-un mod similar cu cele anterioare (aici folosim doar raspunsuri DA si NU). intre 3 milioane si 3. Totusi. in timp ce diagrama-bara se foloseste de preferinta pentru variabile nominale si ordinale. se presupune ca nu avem nimic impotriva ca astfel de persoane sa ne fie prieteni.999. Pentru descrierea variabilelor folosim distributia de frecvente. 4.999. Tabelul de frecvente asociat notelor la examen este: Pe baza acestui tabel putem afla ca 2 studenti au luat nota 10. sau ca 25. Pot aparea erori (adica sa avem indivizi care nu raspund conform presupunerii noastre. salariul brut pe luna decembrie al angajatilor unei institutii) aceasta lista poate contine prea multe elemente si se poate intreprinde o re-codificare (salariu sub 3 milioane. Daca-l raportam la numarul total de observatii obtinem frecvente relative. in sensul ca raspunsul afirmativ la o intrebare presupune raspunsul afirmativ la intrebarile anterioare (cu o intensitate mai mica a opiniei).Scala Guttman este tot una ordinala. Numarul de observatii este numit frecvente absolute. Daca dorim sa vedem cum se prezinta greutatea romanilor chestionati in Barometrul Opiniei Publice din Page | 52 . Măsuri descriptive.000-4. Reprezentarea grafica a unui tabel de frecvente se face de obicei cu ajutorul unei histograme sau a unei diagrame-bara.

Daca dorim sa vedem cati dintre romanii chestionati o duc mai bine ca in urma cu un an folosim o diagrama bara: Page | 53 . De exemplu. bara corespunzatoare cifrei 70 ne spune de fapt cate persoane din esantion au greutatea intre 65 si 75 de kilograme.octombrie 2003 histograma s-ar prezenta astfel: Fiecare bara verticala ne spune de fapt cati indivizi sunt intr-un interval.

*Modul este preferat în a fi utilizat atunci când ne interesează categoria cea mai importantă (reprezentată cel mai mult în setul de date). 34. In exemplul cu notele avem un caz aparte: care este observatia din mijloc: 10 sau 11? Valoarea medianei in cazul unei Page | 54 . modul se calculeaza în doua etape: a) se determina intervalul ce contine valoarea dominanta I(D). 32. 37. Alt exemplu: 1) pentru o serie numerică simpla de forma {30. *O serie de date statistice poate să aibă una sau mai multe valori modale. modul reprezintă valoarea de pe abscisă. o distribuţie este bimodală dacă are două valori dominante şi multimodală dacă are mai mult de două valori modale. manifestarea si dezvoltarea fenomenelor.67 120  15  120  40 Cele mai multe firme au realizat o cifră de afaceri de aproximativ 30. *Grafic. In cazul exemplului cu notele. modul este acea valoare a variabilei care apare cel mai des intr-un esantion sau intr-o populatie. Altfel spus. Mo = 32. b) se calculeaza modul pornind de la limita inferioara a intervalului modal (X0). Retinem: *Modul se poate determina pentru orice tip de variabilă (nenumerică sau numerică). de asemenea. Indicatorii tendintei centrale sunt utilizati în analiza statistica a fenomenelor de masa. reprezentând expresia sintetizarii într-un singur nivel reprezentativ a ceea ce este esential. tipic si general în aparitia. utilizându-se. într-o histogramă ori poligon al frecvenţelor. 40. cel mai des se intalneste nota 9. adica intervalul cu cea mai mare frecventa de aparitie (intervalul modal). indiferent de scala de măsurare. un procedeu de interpolare. deci ea este modul. 32. la care se adauga o portiune din marimea intervalului modal (K). Indicatorii tendintei centrale cei mai des utilizati sunt: modul. Tendinţă centrală. Modul se poate folosi in cazul oricarui nivel de masurare. 41}. Mediana este definita ca fiind acea valoare a unei variabile care imparte seria ordonata de date in doua parti egale. Dacă toate valorile apar cu aceeaşi frecvenţă spunem că seria nu are mod. astfel incat 50% din observatii se vor situa deasupra valorii mediane iar 50% dedesubtul ei. 32. Modul sau valoare modala (dominanta) este definit ca fiind valoarea cu frecventa cea mai mare a unei distributii. mediana si media. *O distribuţie cu un singur mod se numeşte unimodală. deoarece valoarea 32 apare de cele mai multe ori. corespunzătoare vârfului reprezentării.4. 35. adica varianta „aproximativ la fel”. 35. In cazul diagramei bara modul este varful distributiei. *Modul este singurul indicator ce poate fi determinat pentru variabilele măsurate pe scala nominală. 2) pentru o serie cu distributie de frecvente (grupate pe intervale). Exemplu: Se cunoaşte distributia a 200 de agenti economici in functie de cifra de afaceri: Intervale de variaţie a cifrei de afaceri (zeci mii euro) 5-15 15-25 25-35 35-45 45-55 Total Număr de agenţi economici (ni) 5 15 120 40 20 200 Mo  25  10  120  15  30.67 zeci mii euro.

Variaţie. Dispersia exprimă gradul de împrăştiere a valorilor individuale ale unei distribuţii în jurul valorii centrale şi este datorată influenţei factorilor aleatori. adică este necesară calcularea indicatorilor statistici ai variaţiei întâlniţi în literatura de specialitate şi sub denumirea de indicatori ai împrăştierii sau ai dispersiei.  verificării gradului de omogenitate a seriei. Percentila p este acea valoare sub care se afla p% din cazuri si deasupra careia se afla (100-p)% din cazuri.distributii cu numar par de observatii este media valorii observatiilor din mijloc. Media (aritmetica) este probabil cea mai importanta si totodata cea mai populara masura a tendintei centrale a unei distributii. 5. avand in vedere ca nu putem realiza aici o ordonare.80. In cazul nostru este 7. Media este indicatorul cel mai bun pentru tendinta centrala in cazul variabilelor masurate la nivel de interval sau de rapoarte. Acestea ne ajuta sa impartim valorile observatiei. cat de omogena respectiv eterogena este populatia (esantionul) a carei distributie in raport cu o anumita variabila o studiem. Retinem: *Mediana poate fi calculată pentru orice tip de date. Pentru descrierea completa a unei variabile este foarte important sa stim si cat de 'imprastiate' sunt valorile acesteia in jurul tendintei centrale sau. cu excepţia celor nominale (care nu pot fi ordonate). *Mediana este indicată atunci când: a) datele sunt profund asimetrice. In exemplul notelor luate la examen suma notelor este 136. interdependenţa dintre factorii de influenţă etc. Ea se calculeaza ca suma a tuturor valorilor observate ale distributiei impartita la numarul total de observatii. se mai folosesc cuartile (impartire in 4). Mediana reprezinta o impartire a distributiei in 2. Page | 55 . cu alte cuvinte. dar nu si suficiente. Gradul de complexitate a unui fenomen este dat de gama factorilor de influenţă şi variabilitatea termenilor unei serii de repartiţie. Indicatorii de variaţie aduc un plus de cunoaştere şi informare asupra:  verificării reprezentativităţii mediei ca valoare tipică a unei serii de repartiţie. Mediana nu se poate folosi in cazul nivelului nominal. *Indicatori oarecum similari cu mediana sunt percentilele sau cuantilele.  comparării în timp sau spaţiu a mai multor serii de repartiţie după caracteristici independente sau interdependente.  cunoaşterii gradului de influenţă a cauzelor după care s-a făcut gruparea unităţilor statistice înregistrate şi separării cauzelor esenţiale de cauzele întâmplătoare. c) datele sunt măsurate pe scala ordinală. Aceasta înseamnă că analiza tendinţei centrale cu ajutorul indicatorilor medii necesită operaţii de verificare a reprezentativităţii lor în raport cu valorile individuale ale caracteristicilor înregistrate. quintilele (in 5) si decilele (in 10). In cazul nivelului ordinal sau a celui nominal se recomanda sa se evite folosirea mediei. b) există valori extreme. impartita la numarul total de observatii (20) obtinem 6. excesul. Aceşti indicatori ai variaţiei sau împrăştierii stau la baza calculului altor indicatori prin care se caracterizează asimetria. Masurile tendintei centrale sunt esentiale pentru descrierea unei caracteristici a unei distributii.

Indicatori bazati pe pe abaterile observatiilor de la tendinta centrala: Abaterea de la medie a unei observatii este diferenta dintre valoarea pe care o ia respectiva observatie si media variabilei. calculate în raport cu valoarea mediei. abaterile pozitive le vor anula pe cele negative. In acest caz exista o valoare maxima. calculat ca raport intre abaterea standard si media unei variabile. cu alte cuvinte. Valoarea in sine a abaterii standard nu ne spune. Dacă intervalele sunt deschise.Indicatorii simpli ai variaţiei servesc pentru a caracteriza gradul de împrăştiere a unităţilor purtătoare ale caracteristicilor înregistrate. Ei se calculează pentru a măsura amplitudinea variaţiilor şi abaterilor valorilor individuale de la media lor. mediana si media se regasesc in acelasi punct. Pentru aceasta introducem coeficientul de variatie. in jurul careia se regasesc majoritatea valorilor. spre stanga sau spre dreapta (vezi figurile de mai jos). fie suma patratelor acestor abateri. pentru a obtine o masura a variatiei la nivelul intregului esantion sau a intregii populatii trebuie utilizata fie suma valorilor absolute ale abaterilor individuale de la medie. in cazul populatiei sanatoase.5 este mica sau mare? Pentru sti acest lucru trebuie sa ne raportam la valorile existente. Aceşti indicatori se pot exprima atât în mărimi absolute. O reprezentare grafica este: Un exemplu de distributie normala este cea a inteligentei (valorii coeficientului de inteligenta in cadrul unei populatii). Distributia poate fi alungita.Una din proprietatile mediei este insa aceea ca suma tuturor abaterilor individuale de la medie este egala cu 0 sau. în mod convenţional intervalele extreme. In acest caz si modul si Page | 56 . Amplitudinea absolută a variaţiei (A) se calculează ca diferenţă între nivelul maxim (xmax) şi nivelul minim (xmin) al caracteristicii: A = Xmax – Xmin . cât şi în mărimi relative. În cazul unei serii de distribuţie de frecvenţe. sau mai ales la media valorilor. Eterogenitatea unui grup este cu atat mai mare cu cat abaterea standard este mai mare. extrem de rar. iar valorile extreme sunt extrem de rare. varful distributiei. Abaterea medie absoluta este definita ca medie aritmetica a abaterilor individuale absolute (ignorand semnul acestora) de la media variabilei. Amplitudinea relativă a variaţiei (A%) se exprimă de regulă în procente şi se calculează ca raport între amplitudinea absolută a variaţiei şi nivelul mediu al caracteristicii: A% = A :X*100 . Forma distributiei se poate vedea cel mai bine din reprezentarea grafica. Cazul cel mai fericit este cel al distributiei normale sau simetrice. O abatere standard de 3. „A” se foloseşte în prelucrarea statistică la alegerea nr. Valoarea cel mai des intalnita este in jurul cifrei 100. cifre extreme (extrem de inteligenti sau cu inteligenta redusa) intalnindu-se. unde A nu este un indicator suficient de semnificativ deoarece nu ţine seama decât de valorile extreme ale caracteristicii ori asupra variaţiei unui fenomen influenţeaza toate valorile individuale şi frecvenţele lor de apariţie. In consecinta. folosind aceleaşi mărimi ca şi pentru caracteristica studiata. de grupe şi a mărimii intervalului de grupare. A se calculează ca diferenţă între limita maxima a intervalului superior şi limita inferioară a intervalului inferior. In acest caz modul. atunci A se determină după ce s-au închis. deseori suficient. pentru ca este in functie de valorile distributiei.

Evenimentele posibile ale unui meci de fotbal: victorie.org/wiki/Teoria_probabilit%C4%83%C8%9Bilor Page | 57 . 7.  Probabilitatea unui eveniment care trebuie să se întâmple este 1 (eveniment sigur). Ex. Cu cat alungirea este mai mare.  Probabilitatea unui eveniment care nu poate să se întâmple este 0 (eveniment imposibil).net/probabilitati. înfrângere şi egal: P(Victorie) + P(Înfrângere) + P(Egal) = 1 Mai multe despre probabilitati se poate citi.mateonline.htm  Teoria probabilitatilor: http://ro.. cu atat indicatorii tendintei centrale isi pierd din relevanta. Probabilitatea este o măsură numerică a faptului ca un eveniment să se întâmple. 6.  Suma probabilităţilor tuturor evenimentelor este 1.media se deplaseaza fata de mediana in sensul opus alungirii.wikipedia. Proprietăţile de bază ale probabilităţilor:  Probabilitatea unui eveniment este întotdeauna între [0 şi 1] inclusiv: 0 ≤ P ≤ 1. Probabilitate. Se vorbeste aici despre Mod sau Dominanta ca indicator de pozitie. aici:  Posibilitati si statistica: http://www. modul chiar mai mult decat media. Poziţionare.