Petru Stefaroi

SOCIAL-ONTOLOGICAL ADAPTATION AND INTEGRATION OF THE CHILD IN FOSTER FAMILY

Because the integration of a child after being separated from the natural familliy group, requires the ontological congruence of two systems - existentially entities, child`s being/ soul, on the hand, and „being” of the substitute familly group, on the other hand - it consider that the fundamental source of child maladaptation and predictable disorsders is represented by the socialontological incongruity of the two unique ontological systems, singulares, irreducibles, aprioristic incompatible. So, in this end, the book explains and addresses the adjustment problems and behavioral disorsers of the child in substitute family through the social-ontological-humanistic theories and paradigms, through the methodological paradigm of humanistic social work.

Electronic collection Humanistic Sociology and Social Work 2012

Colecţia electronică:

Cuprins
Introducere / 7 Capitolul 1 Ontologia socială / 14 1.1. Aspecte teoretic-metodologice fundamentale 1.2. Existenţialismul 1.3. Sociologia interpretativă 1.4. Contextualismul sociologic 1.5. Interacţionismului social 1.6. Constructivismul social 1.7. Teoria haosului 1.8. Specificul onto-sistemelor sociale/ comunitare 1.9. Specificul ontologic a problemelor sociale Capitolul 2 Sociologia umanistă / 34 2.1. Aspecte teoretice generale 2.2. Instituirea sociologiei umaniste ca disciplină autonomă 2.3. Obiectul sociologiei umaniste 2.4. Evoluţia sociologiei umaniste. Aspecte contemporane 2.5. Sociologia umanistă ca ştiinţă proiectivă şi proactivă

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 4

Colecţia electronică:

Capitolul 3 Separarea copilului de familia naturală şi integrarea în familia substitutivă. Perspectiva social-ontologică / 15 3.1. Rolul social-ontologic al familiei în creşterea şi existenţa copilului 3.2. Ruptura social-ontologică a copilului de familia naturală 3.3. Dimensiuni social-ontologice ale integrării şi adaptării copilului în familia substitutivă 3.4. Dimensiuni psihologic-ontologice ale integrării şi adaptării copilului în în familia substitutivă Capitolul 4. Grupul familial (substitutiv) în reprezentare social ontologică / 73 4.1. Abordarea ontologică a grupului familial 4.2. Onto-sistemele familiale 4.3. Grupul familial ca unitate şi entitate socială unitară şi unică 4.4. Comunitatea compatetică familială şi compatia familială Capitolul 5 Copilul şi personalitatea (copilului) în abordare socialontologică / 84 5.1. Copilul în abordare social-ontologică 5.2. Personalitatea (copilului)– tipuri de abordări 5.3. Sufletul (copilului) 5.4. Unicitatea, unitatea şi integralitatea sufletului/ personalităţii

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 5

Colecţia electronică:

Capitolul 6 Probleme şi tulburări de adaptare ale copilului în procesul integrării în familia substitutivă / 111 6.1. Factori, surse, explicaţii. Studii şi cercetări 6.2. Specificul tulburărilor de adaptarea socială a copilului din familia substitutivă 6.3. Anxietate, fobii, stări depresive 6.4. Conduitele opozante sau deviante. Tulburările de comportament Capitolul 7 Explicaţii social-ontologice ale dificultăţilor şi tulburărilor de adaptare a copilului în procesul de integrare / 125 7.1. Incongruenţa onto-sistemelor 7.2. Efectele traumei de integrare 7.3. Distorsiuni în relaţiile şi raporturile psihosociale 7.4. Devieri în dezvoltarea ontologică a personalităţii/ sufletului Capitolul 8 Asistenţa socială umanistă a copilului aflat în dificultate / 138 Bibliografie / 169

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 6

Colecţia electronică:

INTRODUCERE

O

dată ce copilul o fost separat de familia naturală, care ar trebui să-i asigure cadrul domestic, condiţiile de creştere, îngrijire şi educaţie, şi se pune problema identificării unei alternative, unei familii din sfera familială lărgită, a unei familii din comunitate, sau unei familii ori instituţii din sistemul de protecţie, pentru serviciile de asistenţă socială a copilului apare nu doar o problemă socială ci şi una ontologică. Această latură, social-ontologică, din păcate, este puţin luată în considerare de câtre serviciile de asistenţă socială şi puţin abordată în literatura de specialitate. Impactul factorului ontologic este cu atât mai mare cu cât copilul a crescut şi convieuit mai mult în familia naturală şi s-a „setat” ontologic, în toate sferele personalităţii şi conduitei, cu caracteristicile sociale, umane, culturale, economice etc. ale acesteia. Chiar dacă se fac eforturi ca mediul social alternativ familiei naturale să întrunească condiţii cât mai bune de creştere şi educare riscurile apariţiei deficienţelor, tulburărilor şi devianţelor de tot felul este foarte mare. De altfel se ştie că după ce părăsesc sistemul de protecţie, familiile sau instituţiile substitutive în care au fost găduiţi, mulţi tineri întâmpină dificultăţi de adaptare mult mai mari decât omologii care au fost crescuţii în familiile naturale. Una din cauzele determinante o reprezintă, fără îndoială, nu atât lipsa condiţiilor sociomateriale de creştere şi educaţie, care pot fi mult mai bune decât cele din familia naturală, ci pur şi simpla şocul socio-ontologic produs de ruptura de familia naturală şi creşterea într-un mediu pentru care nu au fost „setaţi”, instituindu-se în acest caz o

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 7

Colecţia electronică:

acută inconguenţă ontologică, manifestată în principal prin tulburările grave în formarea sufletului afectiv, unde rolul grupului şi persoanelor constante de referinţă este determinant. Ruptura şi separarea de durată de grupul semnificativ, de mamă, de tată, de fraţi etc este de fapt o întrerupere a unui proces psiho- şi socio-ontologic în curs. Continuarea procesului de creştere şi formare a sufletului şi personalităţii copilului trebuie să se facă, în acest caz cu noi începuturi, cu noile medii şi persoane, după şocul pierderii şi rupturii de mediul domestic, originar, de provenienţă. De aici se va naşte şi o confrutare, în sufletul copilului, între mediul social originar, autentic, dorit şi cel nou, impus şi respins aprioric. În proces este antrenată întreaga personalitate, cu sferele sale cognitive, motivaţionale, afective, voliţionale, caracteriale, comportamentale etc. Toate acestea fiind grav perturbate, unele chiar paralizate parţial sau total pentru lungi perioade de timp. Lucrătorii sociali foarte adesea atribuie manifestările dezaptative sau ostile ale copilului unor trăsături sau atitudini individuale endemice însă explicaţia se află în afara lui şi a voinţei lui, în evenimentele şi contextele sociale prin care a trecut. Oricum, dacă adopţia, plasamentul sau altă măsură de protecţie este necesară, nemaifiind posibilă menţinerea sau reintegrarea în familia naturală problema care se va pune va fi aceea a maximizării succesului în procesul de integrare în grupul substitutiv iar aici trebuie operat şi cu instrumentele conceptul-metodologice ale ontologiei sociale ori sociologiei umaniste. Din nefericire, în literatura de specialitate şi în practica serviciilor de asistenţă socială a copilului predomină încă

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 8

Colecţia electronică:

paradigmele paradigmele şi teoriile clasice ale integării persoanei (copilului) într-un nou mediu social, care sunt, de regulă aferente unor teorii sociologice de tip nomoteticstructuralist, deterministe ori „ştiinţifice”. În sociologie sau consacrat încă de la Durkheim şi Weber practic două sociologii, sociologia pozitivă (obiectivă) şi sociologia interpretativă (subiectivă), în psihologie psihologiei generale i se opune psihologie umanistă, în teoria asistenţei sociale teoriilor de origine structuralist-sociologistă, precum teoria acţiunii sociale sau participării sunt completate de teoria ataşamentului sau teoria fericirii, în timp ce în pedagogia educaţiei pe bază de programă unitară i se opune educaţia individualizată/ personalizată. După W. Silvert (2001, p. 261) modelarea sociologică ştiinţifică este de fapt o reconstituire a structurii şi invariabilelor unei situaţii reale, bazată pe conceptualizare, alcătuită în vederea obţinerii unor rezultate aproximative sau a unei clasificări valabile în majoritatea cazurilor posibile. Aşadar, modelul rezultat nu reflectă toate cazurile posibile, putând avea grade diferite de fidelitate faţă de situaţia de la care se porneşte. Acesta se serveşte de legi obiective, universale, reflectând în mod formal şi esenţializat realitatea teoretizată. Clientul „social” reprezintă o mare provocare pentru ştiinţă tocmai datorită marii varietăţi, diversităţi şi complexităţi a cazurilor în structura lor socio-culturală sau psihologică, cât şi în ceea ce priveşte profunzimea şi impredictibilitatea variabilelor intrinseci acestuia – organismul, personalitatea, comportamentul, micro-contextul social, caracteristici particulare psiho-sociale ale grupurilor. Investigaţiile experimentale reuşesc foarte greu să elimine erorile şi

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 9

Colecţia electronică:

variabilele parazite. Rezultatele pot cu greu fi generalizate şi extrapolate la întreaga categorie de clienţi avută în vedere prin tema de cercetare. Operarea, în studiul şi reprezentarea clientului din asistenţa socială, cu metodele ştiinţifice aplicate riguros (reducţionismul metodologic, abstractizarea şi generalizarea, limitarea la concluziile experimentale, neglijarea factorilor de profunzime şi dinamică, neglijarea dimensiunii axiologice şi subiective) poate conduce la modele simpliste, reducţioniste sau chiar cu o fidelitate foarte scăzută. În sociologie şi asistenţă socială paradigma nomoteticstructuralistă este de fapt o schemă logică nu foarte complexă care consideră individul uman un element relativ invariabil într-un sistem, într-o structură socială. Principalele caracteristici şi efecte ale acestor tipuri de abordări sunt: •tendinţa de abstractizare teoretică accentuată şi de disociere de realitatea concretă/individuală a persoanelor şi situaţiilor problemă; •instrumentare metodologică şi operaţională dusă la extrem; •standardizare a sistemului client; •lipsa de atenţie faţă de contextul psihosocial, cultural şi moral concret în care trăieşte persoana/clientul; • tendinţa de definire a clientului colectiv/ grupului social ca grup socio-paradigmatic cu eliminarea variabilelor individuale şi problemelor socio-culturale sau antropologicpsihologice particulare; •neglijarea raporturilor şi influenţelor particulare între subiecţi, a relaţiilor efective de putere şi situaţiilor potenţiale sau reale conflictuale;

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 10

Colecţia electronică:

•tendinţa de a supraestima factorul integrare în dinamica grupurilor „client”, în dauna factorilor disociativi inerenţi condiţiei de personalitate a membrilor şi situaţiei problemă. În psihologie, abordarea structuralistă este cel mai bine reflectată în ceea ce s-a consacrat ca psihologie generală sau psihologie ştiinţifică. Orientarea nomotetică susţine că psihologia trebuie să se ocupe şi să se rezume la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile tuturor indivizilor şi în orice situaţie (K. Lewin, 1968). După M. Zlate unul dintre aspectele esenţiale al abordării structurale îl reprezintă faptul că „porneşte nu de la parte ci de la întreg, nu de la elementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale” (M. Zlate, 2004, p.14). Acest tip de abordare mai implică analiza personalităţii prin trăsături şi factori, precum şi conceptul de configuraţie. Complexată de acuzaţia de lipsă de rigoare şi subiectivism, în psihologie s-au dezvoltat ca reacţie teorii şi paradigme ce tind să excludă în totalitate subiectul ontic, eul, sufletul, individualitatea, forţând şi atribuind personalităţii valenţe eminamente structurale. Structura este, fără îndoială, o necesitate epistemologică în actul de cunoaşterii a personalităţii însă personalitatea nu se reduce la aceasta. Ideea organizării structurale a personalităţii este legată şi de numele unor întemeietori de ştiinţă sau doctrină precum W. Wundt ori E.B. Titehener. Trebuie precizat faptul că aceşti gânditori din sociologie sau psihologie au subliniat corect valenţele epistemologice, ştiinţifice autentice ale modelelor structurale, nomotetice. Nu abordarea în sine reprezintă o exagerare ci absolutizarea abordării.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 11

Colecţia electronică:

Abordările de tip structural-nomotetic operează, mai mult sau mai puţin, conştient ori asumat şi în reprezentările sau deciziile care privesc actul de abandon sau separare forţată de familie a copilului precum atunci când se analizează sau se dau hotărâri de plasament. Şi reprezentarea tulburărilor de adaptare/ integrare, a devianţei, tulburărilor de comportament este, în foarte multe cazuri, fundamentată epistemologic de monada structurală. S-au constituit şi impus în acest sens chiar foarte multe teorii, enumerăm doar câteva: teoriile organizării sociale, teoria subculturilor deviante, teoria controlului social (C. Bocancea, G. Neamţu, 1999). Astfel că abandonul sau separarea copilului de familia substitutivă este motivată de postulate de genul: „într-o altă familie copilului va dispune de condiţii materiale, sociale sau morale mai bune de trai” (conceptul general de familie, nu familia originară, singulară, naturală, ancestrală a copilului primează). În plasarea copilului în grupul familia substitutiv problema adaptării şi integrării este abordată prin postulate structurale de genul raporturile ierarhice din familie, status-rol, ori prin aşa-zisele compatibilităţi de natură culturalantropologică, psihologică (factori, trăsături, tipuri), ori socială (norme, valori). Din aceste puncte de vedere adaptarea şi integrarea în familia substitutivă nu poate pune probleme dacă se identifică corect similarităţile şi compatibilităţile dintre cele două părţi, copil şi grup familial substitut. Din păcate, aşa cum se ştie, integrarea copiilor în familiile substitutive şi în instituţiile rezidenţiale întâmpină de cele mai multe ori mari dificultăţi, chiar dacă sunt identificate şi luate în calcul aceste similarităţi structurale. Una dintre cauze o reprezintă, în perspectivă ontologică, faptul că nu se au suficient

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 12

Colecţia electronică:

vedere aspecte de ordin fenomenologic, particular, spiritual şi în special pentru că se neglijează componentele de ordin subiectivexistenţial ale copilului, unice, singulare, profunde precum fiinţa/ sufletul copilului, compatibilitatea dintre ontologia personalităţii copilului şi ontologia grupului familial. Dacă în abordare structural-nomotetică poate să existe similaritate şi compatibilitate aproape deplină între cele două părţi, din punctul de vedere al ontologiei sociale şi sociologiei umaniste nu există, cel puţin iniţial, în procesul integrării copilului în familia substituitvă sau instituţie, nici un fel de similaritate sau compatibilitate. Motivul? Cele două părţi sunt de fapt două universuri total distincte, unice, singulare. Sunt fiinţe. Aprioric, din punct de vedere ontologic, între acestea nu există nici o similaritate şi nici o compatiblitate. Lucrarea de faţă pe acest aspect se concentrază, făcând apel la conceptele, teoriile şi paradigmele ontologiei sociale şi sociologiei umaniste, care vor fi, schematic abordate, în rândurle care urmeazî.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 13

Colecţia electronică:

Capitolul I ONTOLOGIA SOCIALĂ 1.1. Aspecte teoretic-metodologice fundamentale Dincolo de paradigma metafizic-speculativă, inerentă şi necesară în discursul filosofico-analitic , ontologia socială, atât ca filosofie cât şi ca ştiinţă, porneşte de la teza că în existenţa/ realitatea socială, individul şi comunitatea sunt antrenaţi, cu biologia şi psihosociologia lor particulare, în unice, emergente, contingente şi complexe ţesături social-ontologice (C. Lawson, J.S. Latsis, M.N.O. Martins, 2007): aici putându-se identifica explicaţiile inadaptării sociale ori identifica resursele autentice şi durabile ale integrării sociale a persoanei, inclusiv a copilului în mediile şi grupurile sociale alternative familei naturale. Doar o abordare şi o gândire sociologică de tip ontologic, existenţialist, opusă gândirii universaliste, structuraliste, poate surprinde, în fenomenologia şi etiologia complexă a unei situaţii sociale concrete, particulare, locale toate aspectele relevante şi factorii etiologici implicaţi într-un fenomen/ proces social/ uman. În lipsa relevării acestora evaluarea ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în perspectiva obiectivelor unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi ameliorare durabilă. S-ar limita la o simplă schematizare epistemologică structural-funcţională universală, aplicabilă aprioric unui număr nelimitat de situaţii (ipotezate convenţional ca relativ identice), când, în realitate, sursa problemei şi resursa

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 14

Colecţia electronică:

schimbării ar sta în factorii de ordin contextual-existenţial local, ideografici, social-ontologici. Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip ontologic, existenţialist este justificat şi de caracteristicile societăţii contempoane, etichetată şi ca postmodernă, şi noilor probleme sociale, altele şi de altă natură/ origine decât cele de acum câteva decenii. Dacă majoritatea anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau cauze şi caracteristici de ordin sistemic, societal, global odată cu dezvoltarea explozivă socială, culturală (multiculturalismul), cu apariţia unor noi tipuri de probleme sociale/ umane, multe dintre cauze sunt identificabile la nivel local, prin factori de ordin ontologiccultural, administrativ, etnic sau psihosocial specifici, unici (D. Weissman, 2000). Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt, în metodologia cercetării sociologice sau intervenţiei, foarte mult de folos nici sociologului nici asistentului social pentru că originea problemelor pe care le investighează sau încearcă să le rezolve se află în socio-ecologia locului, la nivelului agentului social nu al structurii sau sistemului, iar natura acestora solicită focalizare pe context, unicitate, specificitate. La nivel local, contextual sau personal, se află şi soluţiile ameliorării/ normalizării. Ontologia socială, ca disciplină contemporană a cunoaşterii, este fapt un cadrul filosofic şi conceptual-teoretic pentru o arie foarte largă de orientări, teorii, abordări, perspective, curente, mişcări ori tentinţe, prin care, de fapt, se exprimă. Între acestea se evidenţiază existenţialismul, sursă şi cadru, la rândul său, pentru alte orientări ori teorii, unele, foarte importante pentru înţelegerea problemelor din procesul de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 15

Colecţia electronică:

integrare a copilului în grupul social substitutiv. Le vom aborda în secţiunile de mai jos.

1.2. Existenţialismul Curent şi teorie fenomenologică importantă, îndeosebi în filosofie, este legat de numele unor mari gânditori precum Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Frankl, Simone de Beauvoir, Merleau-Ponty şi mulţi alţii. A făcut din studiul omului şi existenţiei sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind şi la constituirea unei orientări fenomenologice în sociologie, în principal prin Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este, alături de fenomenalism, sursa filosofică principală a orientărilor contextualiste sau microsociologiei. Se afirmă prin creştererea interesului pentru cercetarea realităţii sociale concrete, pentru existenţa socială. A impus primatul existenţei omului ca individ şi unicitate în societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici, acum, astfel, într-un context sociouman existenţial determinat (Sartre, 2000). Fiinţa (umană), aşa cu este ea, rezultă din asimilarea ontogenetică a experienţelor sociale, din interacţiunea cu celălalt concret. Fiind, un produs al mediului, existenţei, trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de acestea, constituind o unitate ontologică cu mediul. Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 16

Colecţia electronică:

semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane concrete în context social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa, fragilitatea fiinţei umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa nefiinţei şi a vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de nesiguranţă, instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate existenţială şi neadaptare socială (Frankl, 2009). Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie, conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul destin conform aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între excludere şi adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol negativ - suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la marginalizare sau chiar sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea, realizarea personală şi socială, împlinirea, adaptarea socială. Unele dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi existenţialiste au fost preluate şi adaptate de către sociologie şi asistenţa socială, chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială abstractă generalizatoare este înlocuită prin concepte precum existenţă socială, realitate umană, fapt social (Comte, 2009, Durkheim, 2004), problemă socială, suferinţă umană etc. Astfel, în ceea ce s-a consacrat, până la urmă, ca sociologie existenţialistă, nu structura, funcţia sau macroorganizarea socială/societală abstractă sunt teme de interes ci existenţa socială şi umană ca atare, existenţa ca existenţă, existenţa socială în sine, singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5). Atenţia se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele culturale, etnografice,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 17

Colecţia electronică:

antropologice sau psihologice. Devianţa este expresia unei angoase/excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii de impas sociouman existenţial şi nu expresia unor neadaptări structuralfuncţionale într-o societate aproric reglată. În perspectiva sociologiei şi asistenţei sociale existenţialiste sunt interesante situaţiile unice şi particulare de sărăcie, marginalitate, devianţă etc, descrise în multitudinea de factori şi elemente de expresie sau cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale socioumane temporare (Tiryakian, 1962). Fără nici o îndoială gândirea sociologică şi culturală postmodernă are un rol crucial în susţinerea noilor orientări şi practici, de criză, din asistenţa socială, nu doar pe raţionamentul contemporaneităţii dar şi pentru că multe dintre dintre teoriile sau valorile pe care le promovează se pot constitui în paradigme teoretice valoroase. Aşa cum bine se cunoaşte postmodernismul în are originea în artă, însă, mişcarea, care s-a impus tot mai mult ca un curent de gândire major în contemoraneitate, a fost puternic resimţită în filosofie, între alţii prin Thompson, Pannwitz sau chiar Nietzsche. În sociologia contemporană postmodernismul este identificabil, printre altele, prin următoarele idei şi valori (le enumerăm doar pe acelea care au relevanţă pentru tema articolului): • societatea, comunitatea, grupul etc. sunt entităţi deosebit de complexe, fără scopuri şi ţinte clare; • societatea umană este o existenţă fragmentată, discontinuă şi neunitară; • dinamica socială este deosebit de fluidă, entitatea socială este în contină schimbare, societatea nefiind modelabilă

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 18

Colecţia electronică:

• • • •

episemologic şi nefiind niciodată identică cu ea însăşi (Beck, 1992). predomină indeterminarea şi iraţionalul; relaţia dintre instituţii şi persoană este ambivalentă şi nesigură; de la economia bazată pe bunuri la economia bazată pe servicii, de la de la obiecte la infomaţie; hedonismul şi relativismul moral/ cultural; de la teoria generală a sistemelor la teoria sistemelor complexe (a haosului) sau la teoria sistemelor emergente etc.

1.3. Sociologia interpretativă Paradigma ontologică poate fi analizată şi în lumina unei orientări foarte importante din sociologie precum sociologia interpretativă. Weber (2001) a construit o metodologie interpretativă de studiere a fenemenelor sociale, în concordanţă cu propria sociologie subiectivă, bazată pe analiza semnificaţiilor psihologice (fără a cădea în psihologism) investite de către persoane în acţiunile lor. Se pune accentul pe aspectul ireductibil al faptelor sociale cercetate. Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă. Dacă în perspectiva paradigmelor universalistdeterministe, a celor structural-funcţionaliste clasice cruciale sunt concepte precum sistem, organizare, structură, funcţie, unitate, omogenitate sau finalitate, sistemul social (societatea, familia, organizaţia etc) reprezintănd un întreg structurat, universal şi funcţional în care diferitele elemente (persoane,
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 19

Colecţia electronică:

grupuri, comportamente, instituţii, norme, finalităţi) pot fi explicate prin cerinţele funcţionării întregului (Parsons, apud Buzărnescu, 1995: 123), structura rămânând în esenţă constantă, paradigmele interpretative şi contextualiste descriu entitatea socio-organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi dinamice, unice, ireductibile, autodeterminante, foarte complexe, nerecurente, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale în care primează rolul actorului social în faţa structurii ori întregului (Schutz, 1972). De aceea, adevărata cunoştere sau succes al schimbării sunt condiţionate de focalizarea pe context şi agentul social, de luarea în considerare a aspectelor contingent implicate şi nu doar a unor cauzalităţi/ legităţi/ determinisme structurale, universale sau structuri imuabile. Presupune abordări de tip calitativ (Mjoset, 2009: 46), iar în asistenţa socială a copilului atenţia pentru factorii culturali, umani şi psihosociali ai implicaţi.

1.4. Contextualismul sociologic Propune focalizarea pe contextul social, psihologic, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009: 46), în asistenţa socială pe caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate (Bocancea, 2011). În domeniul ştiinţelor sociale, şi-a constituit un set de principii, valori şi caracteristici definitorii: • conduitele, reacţiile, acţiunile oamenilor se desfăşoară în contexte sociale (personale, culturale, economice, etice) particulare şi nerecurente;

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 20

Colecţia electronică:

• schimbarea şi dezvoltarea socială au ca principal motor motivaţia persoanelor şi grupurilor pentru nou şi viaţă mai bună; • nu există corespondenţă deplină între reprezentările intelectuale (stiinţifice) generalizante şi realitatea socio-umană concretă; • existenţa şi comportamentul în context social, economic, psihologic, cultural, moral, juridic determinat este adevăratul obiect de cunoaştere sau de intervenţie al ştiinţelor şi practicilor sociale. Contextualismul sociologic s-a afirmat el însuşi prin mai multe orientări şi paradigme sau are multe în comun cu interacţionismul şi construcţionismul (Thomas, 1996).

1.5.

Interacţionismului social

Reliefează teoretic aspectul că societatea, sistemele sociale şi umane sunt produsul interacţiunii umane, indivizii la rândul lor se explică prin interacţiunea cu ceilalţi indivizi şi cu sistemul social din care fac parte, în principal prin sistemul de valori, norme şi simboluri sociale, culturale morale etc. (interacţionismul simbolic, Blumer, 1969). Societatea/ comunitatea este produsul acţiunii şi interacţiunii umane, este produsul modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile personalităţii lor (Endler şi Parker, 1992: 183).

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 21

Colecţia electronică:

1.6.

Constructivismul social

Societatea este un construct, de aceea analiza se focalizează pe modul său de constituire şi instituire. Organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea, vulnerabilitatea socială sunt produse/ creaţii umane (Cojocaru, 2005: 48), procese, construcţii dinamice complexe, ontogenetice şi nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau procese predestinate. „Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate componentele culturii – limbile, religia, miturile, arta, familia cu regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci inovaţii” (Zamfir, 2009: 8). În perspectivă constructivistă copilul, în procesul de învăţare socială, nu este reprezentat ca un învăţăcel pasiv, sau ca un element amorf în sistemul familial sau grupul de învăţare ci ca un actor al propriei dezvoltări şi emanicipări personale (Harel şi Papert, 1991). Acesta își dezvoltă deprinderi şi conduite adaptative în mod activ prin interacțiunile dinamice cu mediul psihosocial, cu ceilalţi membrii ai comunităţii. Învățarea socială şi adaptarea sunt văzute ca procese active de construire de noi comportamente, „negociate” cu mediul social, de devenire şi asimilare culturală creativă (Lock şi Strong, 2010: 5). Comunicarea şi interacţiunea personală concretă, senzorială, având, în acest sens, rol crucial, intervenind direct în activitatea de construire ontologică sau psihologică (constructe personale/sociale) a realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii socio-umane, în care părţile îşi ajustează reciproc conduitele, atitudinile, personalitatea, ataşamentele.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 22

Colecţia electronică:

Odată cu avansarea gândirii şi abordărilor postmoderne în sociologie şi constructivismul, aşa cum a fost iniţial definit, a început să se nuanţeze ajungândsu-se chiar la o anumită contestare a tezelor sale fondatoare prin deconstructivism, contribuind din plin la constituirea sociologiei critice. Prezintă dezinteres pentru istoric şi cauzalitate, propune viziunea globală şi pierderea detaliului în întreg (Game, 1991). Teza sociologică centrală a deconstructivismului este: ceea ce este societatea şi existenţa socială la un moment dat se constituie şi instituie prin mecanismele puterii şi presiunii globale, de aceea trebuiesc supuse unor unor judecăţi şi justificări comune. O resursă sociologică teoretic-metodologică importantă a asistenţei sociale de criză şi pos-criză o constituie, fără nici o îndoială, gândirea realistă, mai ales realismul sociologic modern. Se impune cu paradigme precum: • realitatea socială există idiferent de prezenţa sau reflecţia observatorului; • realitatea există ea trebuie şi poate fi studiată; • societatea evoluează în „în legea ei” indiferent de aşteptările, proiectele sau acţiunile oamenilor; Metoda sociologică a realismului modern, a „noilor realisme”, propune observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei cât mai obiectivă, cu focalizare pe particular şi ideografic, fără, însă a desconsidera total întregul, viziunea şi abordarea teleologică. Realismul modern depăşeşte gândirea atomistempirică fondatoare şi concentrarea pe realitatea fizică; în ştiinţele socio-umane relifează tot mai mult importanţa fiinţei umane, a persoanei şi valorilor/ experienţelor spirituale în existenţa socială şi practica socială (Amall, apud Buzărnescu, 1995: 141). După Watt (1957), reprezentant de frunte al

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 23

Colecţia electronică:

realismului modern, în linia de gândire a lui Descartes, Locke sau Reid, adevărul (adevărul social/ uman) poate fi descoperit cel mai bine prin simţire şi prin modul în care este efectiv trăit de către persoană sau colectivitate, prin experienţă socială. În zona cercetării sau practicii sociale propune metodele bazate pe evidenţe care presupun concentrarea pe realitatea concretă nerecurentă, fenomenologică şi experimentabilă a situaţiei socioumane, evaluarea pleacă de la relevarea caracteristicilor legate de cultura locală, religie, etnie, surprinde relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice (de ataşament) specifice, caracteristicile culturii organizaţionale ori specificităţile psiho-socio-culturale, antropologice şi economice ale problemelor sociale. În activitatea de intervenţie profesionistul operează cu calităţi profesionale şi umane precum meticulozitate, rigoare, empatie, experienţă profesională, umană şi socială adecvate specificului mediului, problemei şi clientului. Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi epistemologică insuficient utilizată în sociologie sau asistenţă socială atunci aceasta este teoria existenţialistă. Din cauza expresiei aparent sofisticate categoriile acesteia au pătruns destul de puţin în ştiinţele sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi exploatată tot mai mult în viitor.

1.7. Teoria haosului Cunoscută şi ca sistemelor complexe este considerată de către multi autori drept paradigmă epistemologică constituţională a posmodernismului. Este legată de numele

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 24

Colecţia electronică:

matematicianului Poincare şi consacră abordarea multidimensională, emergentă şi deschiderea spre noi obiective sau reprezentări. De asemenea, se consideră că această paradigmă epistemologică permite operarea cu succes şi în reprezentarea contextualist-umanistă a problemei sociale sau clientului. De exemplu, Hudson (2000), inspirându-se din teoria haosului propune abordarea problemei sociale prin paradigme mai complexe decât cele consacrate, luându-se în calcul şi alţi factori decât cei consacraţi în calificarea unei situaţii de dificultate şi proiectarea soluţiilor/ metodelor adecvate. Acesta nu contestă validitatea paradigmelor clasice, construite în logica teoriei generale a sistemelor, dar semnalează pericolul nesurprinderii unor dinamici ale sistemului social sau cultural, mai ales cele de calitate şi de profunzime, prin paradigme logice sau matematice relativ simple, reducţioniste, universale. Societatea, comunitatea, grupul social, familia, problema socială, situaţia de dificultate, personalitatea, clientul sunt entităţi mult mai complexe decât le pot modela paradigmele clasice ale teoriei generale a sistemelor. Primul factor „imprevizibil” şi greu controlabil îl constituie libertatea persoanei, personalitatea umană. După Hudson, teoria sistemelor tinde să standardizeze persoana (clientul), neluând în calcul toate valenţele şi dimensiunile acesteia.

1.8.

Specificul comunitare

onto-sistemelor

sociale/

În perspectivă teoriilor ontologice expuse mai sus ontosistemele sociale sunt entităţi existenţiale hiper-complexe, în

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 25

Colecţia electronică:

care sunt antrenaţi în combinaţii unice factori umani, sociali, culturali, psihologici, etnografici, economici etc. Această complexă şi unică interacţiune determină apariţia unor structuri, procese şi situaţii de grup aproape imposibil de modelat nomologic. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, unitatea, adaptabilitatea şi funcţionalitatea grupului social, al comunităţii (Healy, 2007). Sublinierea este necesară în principal în analiza situaţiilor sociale problemă ori a sistemului client. Aceaste singularităţi şi specificităţi sunt condiţionate şi de factori precum proximitatea, logistica şi temporalitatea lor inconfundabile. Se ajunge, în consecinţă, prin emergenţă şi sinergie ontologică, la instituirea unor onto-sisteme locale, sub-comunităţi, precum: • Onto-sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: litere şi cuvinte de amor propriu, limbajul, expresii uzuale specifice; imaginile cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; apercepţiile şi reprezentările referitoare la personalitate, caracter, comportament, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie; reprezentările şi judecăţile sociale etc. • Onto-sistemul socio-afectiv. Relaţiile socio-afective din comunităţi reprezintă principalul factor intern de coeziune şi durabilitate, în principal în grupurile mici, în familie. Instituie ataşamentul interpersonal şi de grup. Sunt relaţii cu o forţă socială extraordinară. Comunităţile compacte în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar membrii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare, adaptare, performanţă sau de comportament (Stangor, 2004).

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 26

Colecţia electronică:

Onto-sistemele cultural şi economic. Cuprinde: sisteme de concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; religia; limba, obiceiurile, ritualurile etc; relaţiile şi condiţiile economice specifice etc. • Onto-sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status ideografice. Chiar dacă, de exemplu, prin natura ei familia este un grup mic informal, constituit preponderent în mod spontan dar şi sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic, raporturi ideografice ierarhice, de sarcină, poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul (structural) social de copil/ fiică/ fiu copilul este „cineva” în „universul” familial, este unic şi este parte ontologică doar a „acestei” familii. Onto-sistemele socioumane sunt forme de existenţă specifică, locală, determinată şi singulară, sunt parte, sau contribuie la formarea macro-sistemului social ori societal. Specificul şi unicitatea acestuia rezultă din combinaţia absolut unică a elementelor şi onto-sistemelor dar şi din unicitatea existenţială a fiecărui factor. Grupul social devine o entitate distinctă în colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face parte, dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali. Chelcea (2008: 184) utilizează în acest sens sintagma „sentimentul de noi”. În aceiaşi ordine de idei, Moghaddam (1998) atribuie grupurilor primare, în speţă grupurilor familiale, caracteristici precum interacţiunea personală (faţă în faţă), identificarea puternică a membrilor cu grupul, relaţii afective puternice, precum şi durată îndelungată de convieţuire.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 27

Colecţia electronică:

Aşadar, precum se vorbeşte de o ontologie a persoanei, se poate vorbi şi despre o ontologie a grupului social sau comunităţii. Realitatea socială, aşa cum este ea la un moment dat, este produsul unor circumstanţe şi oportunităţi socioculturale, psiholgice şi economice determinate şi irepetabile (Weissman, 2000). Comunitatea sau situaţia problemă se descriu prin caracteristicile membrilor dar şi prin aspecte de ordin cultural particular, diferenţiindu-se şi asemănându-se de celelalte în moduri absolut unice. Prin raportare la comunitatea lărgită şi societate dobândesc specificitate culturală, socială, psihosocială, economică etc. (Collins şi alţii, 2010). În asistenţa socială a familiei, cu precădere, factorii psihosociali şi umani contextuali, precum spaţiul personal, învăţarea socială, identitatea sau conceptul/ sentimentul de familie, ataşamentul, empatia sunt foarte importanţi. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, un anumit teritoriu, de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, care îl condiţionează fundamental, creând împreună cu alţi factori de ordin simbolic, cultural sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu personal. Hall (1966) propune, pentru a delimita cadrul spaţial şi social propriu al unei persoane, conceptul de proximitate. Atât conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice sau culturale particulare. Literatura de specialitate subliniază aspectul că adaptarea socială a copilului este şi expresia unui lung proces de influenţă şi învăţare socială a regulilor şi valorilor specifice mediului în care creşte. Între copil şi agentul de influenţă/

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 28

Colecţia electronică:

învăţare socială se stabilesc atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective, particulare, intime, unice. În perspectivă ontologică persoana, şi în speţă copilul, este o personalitate, o individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu element al unei entităţi sociale sau un nume întrun dosar. Acesta, ca persoană, trăieşte într-un context sociouman particular, în organizaţii şi comunităţi cu caracteristici determinate, dincolo de pattern-urile şi legităţile de organizare şi funcţionare socială, de reflectările sociologic-ştiinţifice abstracte, generalizatoare. De către serviciile de asistenţă socială el trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate psihologică, socială, culturală, ca problemă socială şi situaţie de dificultate diferenţiată, concretă şi particulară. Strategiile şi tehnicile de evaluare/ intervenţie nu neglijează componenta teoretic-generalizatoare, plasarea clientului în sistemul social global, dar vor desprinde acele caracteristici care conferă reprezentării clientului relief şi specificitate. Fiecare persoană/ personalitate/ client dispune în mod constituţional de capacităţile elementare de dezvoltare personală şi socială, de integrare socială autonomă şi eficientă. Clientul este reprezentat ca o resursă în sine de dezvoltare personală şi integrare socială prin însăşi condiţia şi funcţia personalităţii. Abordarea umanistă şi contextualist-realistă solicită activismul epistemologic şi axiologic al clientului (individual sau colectiv), dezvoltarea conştiinţei, creşterea încrederii în forţele şi abilităţile de părăsire a sistemului de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009a).

1.9. Specificul ontologic a problemelor sociale

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 29

Colecţia electronică:

Paradigma sociologică ontologică explică şi abordează normalitatea, problema socială, vulnerabilitatea, rezilienţa ca teme mai degrabă socioumane decât pur sociale, societale. Atenţia se focalizează în principal pe cauzele, realităţile, problemele şi experienţele nemijlocite ale comunităţilor şi persoanelor: injustiţia socială, lipsa solidarităţii umane, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, conflictele, violenţa, carenţele morale, egoismul, suferinţa, nefericirea, trauma, eşecul, tragedia. Normalitatea este asociată cu normalitatea socioumană, cu definiţiile privind drepturile omului, fericirea, autonomia, integritatea psihosocială, justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor interumane, normalitatea ontologică şi morală a comunităţilor. Comunitatea socială optimă convieţuirii şi afirmării umane, funcţionează şi ca un sistem de relaţii empatetice, simboluri, valori care trebuie să-şi aibă originea, în mare măsură, în personalitatea membrilor şi în contextul sociocultural, fiind, aşadar, implicaţi atât factori interni psihologici, cât şi externi, socio-culturali. Comunitatea socială optimă, normală, funcţională, umană este mai mult decât un simplu ansamblu de structuri şi relaţii interpersonale, sociale, este un univers existenţial de o complexitate enormă, în care se formează şi operează specific ataşamentele comune, timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate care se formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp, un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale existenţiei umane individuale şi colective: cognitive, afective, spirituale, sociale, morale, economice, estetice, ludice, religioase

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 30

Colecţia electronică:

etc. Au loc complexe procese de compatibilizare, complementalizare, intercunoaştere, interacceptare, de reciprocitate şi solidaritate (Zamfir, 2008: 5). Se instituie cadre particulare de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune. Comunitatea socioumană optimă, normală şi funcţională realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit, dintre economic şi cultural. Unitate reflectată simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii. Persoana şi comunitatea funcţionează prin mecanisme onto-psiho-sociale unice şi unitare, în care au loc procese de comunicare/ interacţiune (sinergică) informaţională, emoţională, spirituală. Între comunitatea socioumană şi persoanele care o compun trebuie să se instituie un echilibru, un optim existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective sau funcţionale. Comunitatea socioumană normală are, aşadar, pe lângă o valenţă ontologică sau formativă importantă, şi una terapeuticpreventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor unei comunităţi împreună, într-un sistem comun de valori, orientaţi spre eficienţă şi adaptare socială/ profesională. Fiind un sistem complex de sub-comunităţi afective, culturale, morale poate avea şi influenţe nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau excluziunii/ marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini anti-sociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 31

Colecţia electronică:

imatură. În toate cazurile membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau inadaptare socială/ morală. Cum adaptarea socioumană presupune dobândirea de către actori a unor seturi de deprinderi umane specifice de convieţuire, de relaţionare/ comunicare, o setare axiologică corespunzătoare, o structurare onto-personală, bio-psihologică şi socio-morală congruentă cu sistemul de valori şi ataşamente colective, cu sistemul de sub-comunităţi, cu personalităţile celorlalţi membri ai comunităţii se va interpreta, aşadar, problema socio-umană, vulnerabilitatea, nedezvoltarea, marginalitatea socială, devianţa şi ca o insuficientă integrare sau ca o excludere din sistemul de ataşamente, valori, idei, credinţe, obiceiuri, afinităţi al entităţii sociale din care, persoana sau comunitatea, face parte. Anormalitatea şi apariţia problemei socioumane se asociază cu vicierea relaţiilor interumane, cu lipsa justiţiei sociale şi solidarităţii umane, cu violenţa şi anomia socială, cu nedezvoltarea personală şi organizaţională, cu lipsa empatiei şi ataşamentului, cu suferinţa, cu nefericirea, cu drama şi tragedia, cu impasul existenţial şi eşecul persoanei/ comunităţii. Aşadar, dacă în perspectivă sociologică structuralfuncţionalistă vulnerabilitatea sau problema socială derivă în principal din procesele de dezorganizare societală (Dynes şi alţii, 1964) ori ca abatere de la normele, legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adopate de majoritatea populaţiei (Durkheim, 2005) teoriile sociologice contextualist-umaniste şi umanist-postmoderne o explică şi prin disfuncţiile socioculturale şi umane ale comunităţilor ori persoanelor.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 32

Colecţia electronică:

Abandonul copilului, devianţa, marginalizarea socială, sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea şi abandomnul şcolar, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa sunt fără îndoială efecte ale deficienţelor de sistem, de structură şi funcţionare a societăţii, dar fiecare persoană este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului arbitru şi conştiinţei, o fiinţă umană, în care se află multe dintre explicaţiile vulnerabilităţii (Munteanu şi Muntean, 2011) sau este parte a unei comunităţi socioumane concrete, mai mult sau mai puţine optime pentru convieţuire/ adaptare socială sau împlinire personală. Paradigma sociologic-ontologică prezentată mai sus o utilizăm şi în lucrarea de faţă pentru a reliefa specificul şi dificultăţile procesului de integrare a copilului în grupurile şi comunităţile sociale alternative familiei naturale, după abandon sau orice altă formă de separare copil-familie. Însă pe lângă teoria sociologic-ontologică şi teoria sociologiei umaniste, tot mai mult prezentă în literatura de specialitate va fi antrenată în demersul teoretic-analitic şi explicativ de faţă.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 33

Colecţia electronică:

Capitolul 2 SOCIOLOGIA UMANISTĂ

2.1. Aspecte teoretice generale Ca sub-ramură a sociologiei sociologia umanistă, ca teorie, metodologie şi practică reprezintă paradigma ştiinţifică cea mai adecvată prin care să fie abordată/ analizată problema adaptării social-ontologice a copilului în grupul social alternativ familiei naturale. Chiar dacă iniţial sociologia umanistă a apărut ca reacţie ştiinţifică la unele probleme de ordin cultural şi uman ale imigranţilor din Statele Unite ale Americii din ce în ce mai mult în sfera de procupării au intrat, aşadar, şi marile teme sociale “umane”, etice, antropo-filosofice ale oamenilor, comunităţilor, societăţilor mileniul III. Realităţile acestui nou ev oferând multe teme pentru sociologia umanistă, mai ales legate de ceea ce s-ar numi dezumanizarea persoanei, abrutizarea prin tehnologie şi anomie socială, despritualizarea, disoluţia comunităţilor, degradarea valorilor familie etc. Dincolo de această menire umanist-socială şi societală, antropologic-filosofică şi etică, sociologia umanistă tinde tot mai mult să se constituie într-o paradigmă epistemologicmetodologică pentru ansamblul ştiinţelor şi practicilor sociale de orientare umanistă, cu o componentă tot mai consistentă de cercetare ştiinţifică şi practic-aplicativă.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 34

Colecţia electronică:

Sociologia umanistă, ca disciplină ştiinţifică autonomă, a apărut în contextul unor probleme sociale, politice şi culturale ale mijlocului secolului trecut, în special legate de aspecte umane/ umanitare, etice, de identitate culturală şi integrare socială ori naţională a imigranţilor din unele tări occidentale, cu precădere din Statele Unite. Imediat sociologia umanistă şi-a lărgit mult aria temelor şi abordărilor, antrenând în procesul de afirmare şi instituire ştiinţifică alte orientări sociologice precum structuralismul, funcţionalismul, structural-funcţionalismul, construnctivismul, realismul, modernismul, postmodernismul etc; scopul fiind atât de a se impune printre aceste orientări mult mai consacrate, de a le redefini eventual în manieră umanistă, ori pentru a se defini şi nuanţa pe sine în raport de acestea. Rezultatul acestui proces destul de sinuos dar sigur s-a concretizat în instituirea unei noi discipline sociologice şi umaniste.

2.2. Instituirea sociologiei umaniste ca disciplină autonomă Aşa cum s-a consacrat ea iniţial, ca forma “clasică”, apariţia acesteia este legată cu precădere de numele lui F. Znaniecki, după care, în principal, temele sociologiei umaniste ar fi: • Preocuparea ştiinţifică pentru studiul valorilor, semnificaţiilor culturale şi umane ale interacţiunii umane şi convieţuirii sociale; • Primatul intereselor persoanei ca fiinţă umană sensibilă şi subiect de suferinţă în raport de societate şi opresiunea politică;

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 35

Colecţia electronică:

• Reafirmarea importanţei rolului familiei în funcţionarea socială şi coeziunea societală, în creşterea şi educaţia copilului în spiritul valorilor umaniste şi ale solidarităţii sociale etc. După Znaniecki, pe de o parte, sociologia umanistă s-a impus ca efort de detaşare de abordările ortodox-ştiinţifice, excesiv generalizatoare şi universalizatoare ale ştiinţei şi cercetării sociologice experimentale consacrate, bazate pe o metodologie specifică ştiinţelor naturale ori exacte, pe de altă parte, sociologia umanistă propune o paradigmă epistemologicştiinţifică secularizată a interpretării fenomenolor sociale şi umane, distanţându-se de intepretările mistice sau religioase dogmatice ale vieţii sociale a oamenilor. Sociologia umanistă nu a fost uşor acceptată, în primul rând ca disciplină ştiinţifică, apoi ca diciplină sociologică distinctă, reproşândui-se lipsa de rigoare ştiinţifică, imprecizia metodelor şi obiectului de cercetare şi alte apecte care au îngreunat afirmarea autonomă a acesteia. Totuşi prin autori precum W. I. Thomas, K. Plummer, R. A. Nisbet şi alţii procesul de instituire a continuat. Aceştia au dezvoltat vechile teme ori au introdus altele, precum: • Rolul personalităţii şi valorilor individualităţii în organizarea/ funcţionarea socială, în comunitate/ societate opoziţia la structural-determinismul depersonalizant, pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv generalizatoare, care minimalizează rolul contextului socio-uman şi cultural, al valorilor intrinsec umane în ecuaţia explicativă a fenomenelor sociale. • Urmărirea modului în care trăiesc, iubesc, suferă şi interacţionează în mod concret oamenii - ce relaţii de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 36

Colecţia electronică:

ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie, prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere; rezilienţa, copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme, adaptarea la schimbare sau reacţia în faţa unor crize sau evenimente majore, cum îşi reglează interactiv conduitele şi simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială (legile, valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile, ideologiile).

2.3. Obiectul sociologiei umaniste Sociologia umanistă are, pe de o parte, acelaşi obiect de cercetare cu sociologia generală, adică relaţiile sociale, fenomenul social, grupul social, comunitatea umană şi societatea, ca disciplină şi subcomponentă a acesteia, însă, pe de altă parte, se particularizează, aşa cum relevă şi titlul prin concentrarea pe acele aspecte, dimensiuni, fenomene care pot fi considerate expres umane, umaniste, care implică fiinţa umană sensibilă şi existenţa ei în context socio-uman concret, ori care comportă implicaţii umaniste ancestrale, relative la condiţia şi natura umană, la idealurile de emanicipare şi fericire etc. Comunitatea/ grupul social ca alcătuire de fiinţe umane/ persoane/ personalităţi, contextul sociouman şi cultural, valorile şi factorul istoric, familia, contextul şi microcomunitatea socioumană, societatea ca macrocomunitate solidarist-umanistă, fenomenele şi problemele sociale ca fenomene şi probleme umane sunt, aşadar, aspectele asupra cărora se focalizează cu prioritate această inovativă ştiinţă socială.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 37

Colecţia electronică:

În sociologia umanistă orice relaţie interpersonală, situaţie/ realitate socială, este, mai mult sau mai puţin, şi o interacţiune/ congruenţă psiho-socială, de ataşament, empatetică şi inter-empatetică. Este o interacţiune între sufletele/ personalităţile membrilor. Această ascunsă interacţiune determină apariţia unor procese şi situaţii de grup mai subtile, de regulă neglijate de paradigma ştiinţifică psihosocială clasică. Şi procesele de ataşament sau empatetice, chiar dacă sunt mai subtile şi aparent mai neorganizate, au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului social. Cu cât grupul este mai mic cu atât probabilitatea ca acestea să aibă un rol mai important, cu cât grupul este mai mare, desigur, rolul lor scade, funcţionalitatea fiind asigurată,în principal, de reguli, legi, valori etc. Însă şi la acest nivel, acţionează empatia, ca trăsătură de personalitate a membrilor sau imprimată în sistemul de norme şi valori, contribuind la instituirea unei culturi organizaţionale. După S. Chelcea (2008, p.83) oamenii aflaţi în număr mare laolaltă tind să aibă un comportament dezorganizat. Ataşamentul şi interacţiunea socială empatică are, din punct de vedere social, funcţia crucială de liant şi forţă intenă de menţinere a unităţii şi constanţei grupului. Nici interesele, nici valorile, nici regulile şi nici legile nu ar fi suficiente pentru a evita entropia socială. Ataşamentul uneşte între ele persoane de vârste, categorii sociale sau profesionale dintre cele mai diverse.. Teoria ataşamentului teoretizează importanţa afectivităţii în relaţiile interumane şi convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce priveşte rolul legăturii de ataşament copil-părinte în formarea

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 38

Colecţia electronică:

armonioasă, eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului. Lansată de Bowlby, teoria aduce în planul dezbaterii sociale un concept crucial: ataşamentul. Ataşamentul este o necesitate fundamentală a fiecărei fiinţe umane, la fel cum este şi cea de hrană sau de securitate (Bowlby, 1999). Nesatisfacerea nevoilor socio-afective poate afecta fundamental dezvoltarea şi creşterea bio-psiho-socială a copilului, formarea echilibrată şi solidă a personalităţii, dezvoltarea şi integrarea socioumană. Copiii care trăiesc de la naştere în instituţii de ocrotire resimt dramatic starea de privaţiune afectându-le grav dezvoltarea personalităţii şi adaptarea socială. În domeniul asistenţei sociale este interesant de urmărit rolul ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari, între angajaţi şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi stilul managerial. In funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei de ataşament, literatura a consacrat trei tipuri de ataşament: sigur; nesigur/anxios şi foarte nesigur/ ambivalent. Teoria ataşamentului s-a îmbogăţit an de an, depăşind problematica creşterii copilului. Actualmente, ea depăşeşte diada mamă copil, înglobând relaţiile cu ceilalţi membri ai anturajului. La orice vârsta, o fiinţă umana este atrasă de alte fiinţe umane, fiind înclinată în mod natural spre relaţii de afecţiune cu semenii. Nevoia de celălalt devenind o problemă ontologică, trebuinţa afectivă ocupă un loc important în economia internă a personalităţii, satisfacerea ei conducând la confort, siguranţa şi împlinire personală, pe când ruptura, frustrarea socială poate fi cauza unor întârzieri în dezvoltare, tulburări psihice sau de comportament.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 39

Colecţia electronică:

În sociologia organizatională umanistă se urmăreşte rolul ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane între angajaţi sau între angajati şi patroni ori manageri. Din acest punct de vedere Ainsworth, Blehar, Waters şi S Wall (1978)) disting, în acord cu paradigma consacrată a teoriei ataşamentului, trei stiluri caracteristice relaţiilor interumane din organizaţii în general: stilul de ataşament sigur (securizant); stilul anxios-ambivalent; stilul evitant . Empatia reprezintă în prezent, în domeniul ştiinţelor socio-umane, cu precădere în pshihologia socială, unul dintre conceptele cele mai misterioase, controversate, interesante dar şi mai puţin studiate prin paradigma ştiinţifică/ experimentală clasică. Totuşi, mai mult euristic, asupra conceptului şi fenomenului psihosocial pe care îl reprezintă sau aplecat mai gânditori precum Th. Lipps (a se simţi pe sine în ceva), G. Allport (înţelegerea şi simţirea celuilalt), E. Titchener (capacitatea de a gândi şi simţi ceea ce gândeşte şi simte o altă persoană), C. Rogers (al patrulea stadiu în procesul de dzvoltare afectiv-personală; capacitatea de a te pune cu adevărat în locul altuia, de a vedea lumea aşa cum o vede el), D. Batson (dispoziţie/motivaţie personală orientată spre altul). În România conceptul de empatie şi fenomenul empatetic a fost sistematic cercetat, printre alţii, de către Stroe Marcus (vezi Stroe Marcus, Empatia - Cercetari experimentale, Bucuresti, Ed. Academiei, 1971). M. Hoffman (2000) interpretează dispoziţia empatică a unei persoane ca efect al acţiunii cognitiv-afective a celuilalt, determinând astfel un răspuns afectiv mai apropiat de interesele acestuia decât ale sinelui, în timp ce V. Pavelcu (1972) atribuie conceptului de empatie următoarele sensuri:

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 40

Colecţia electronică:

proiecţie simpatetică a Eu-lui, fuziune afectivă, intuiţie simpatică, comuniune afectivă, cunoaştere prin întrepătrundere, introecţiune, tranzitivism, intropatie, simpatie, transpunere în starea de moment a celuilat, identificare cu altul, transfer, proiecţie simpatetică. Solomon Marcus (1987, p. 110) descrie condiţiile de bază necesare ale proceselor empatetice: • condiţii externe – existenţa unor împrejurări externe, adică raportarea celui ce empatizează la un model extern de comportament pe care fie că îl percepe nemijlocit, fie că îl evocă, fie şi-l imaginează; • condiţii interne – predispoziţii psihice precum o mare sensibilitate pentru trăiri emoţionale, o viaţă afectivă bogată, experienţă emoţională, posibilităţi evocatoare şi imaginative care asigură o mare posibilitate de integrare a stărilor altora, dorinţa de a stabili un contact emoţional şi de a comunica; un contact viu cu propria viaţã emoţionalã care înseamnă un proces intensiv de autocunoaştere. După acelaşi autor empatia are următoarele principale funcţii: cognitivă, de comunicare, anticipativă, de contagiune afectivă şi performanţială. În prezent se vorbeşte tot mai mult despre funcţia de solidaritate - comportamentul altruist (Feldman, R. 1985), despre comportamentul prosocial - oamenii care au un nivel înalt al empatiei sunt mai apţi să ajute decât cei cu nivel redus. Capacitatea empatetică este asociată cu comportamentul prosocial în timp ce nivelul redus al acesteia se coreleză negativ cu comportamentul asocial (C.D. Batson, 2009) Concluzionând, vom sublinia faptul că empatia este o formă de cunoaştere a mediului, deci un proces cognitiv, este o formă de simţire şi trăire emoţională a celuilalt/mediului,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 41

Colecţia electronică:

aşadar, un proces afectiv, fiind un proces interpersonal este un proces social şi, nu în ultimul rând, un proces/fenomen spiritual, prin capacitatea omului de a rezona la cultură, ştiinţă, filosofie, religie etc. Toate aceste fenomene şi procese contribuie la reprezentarea complexă o omului ca fiinţă socială. Dacă empatia este o capacitate a unei persoane de a simţi şi gândi ceea ce simte celălalt inter-empatia este un fenomen interpersonal, de grup, de organizaţie. Eu „exist” în personalitatea celuilalt, iar celălalt există în personalitatea mea. Existenţa mea este condiţionată de existenţa celuilalt. Organizaţia este o ţesătură infinită de astfel de inter-empatii. Ea însăşi depinde de membrii ei, iar membrii depind empatetic de aceasta. Este un fenomen crucial în asigurarea coeziunii grupului. Prin structurarea, consolidarea, emergenţa şi organizarea acestor inter-empatii se constituie comunităţi empatetice, în care apar fenomene şi procese specifice precum compatia. În comunitatea empatetică sunt atrase toate caracteristicile fizice, psihologice, sociale, culturale, morale ale persoanelor şi mediului de convieţuire: • caracteristici personale - vârste, aspect fizic, personalitate etc; • relaţii interpersonale senzorial-cognitive şi afective specifice; • litere şi cuvinte de amor propriu; • sistem comun/specific de valori, sensibilităţi, gusturi, obiceiuri, reguli, cutume etc; • specific cultural, de educaţie al membrilor; • comportamente, gesturi, activităţi; • memorie socială şi afectivă comună; • ecologie;
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 42

Colecţia electronică:

• interese, aspiraţii, proiecte comune. Comunitatea empatetică se construieşte şi defineşte specific prin circumstanţele comune, trăsăturile şi conduitele persoanelor care o compune. Cuprinde în principal trei tipuri de procese sau fenomene: afective, cognitive şi spirituale. Fenomenele afective sunt de fapt relaţii, interacţiuni, compatii între sferele afective ale persoanelor, iar cele cognitive şi spirituale sunt procese între sferele spirituale sau Eurile proiective ale acestora. Desigur, aria interacţiunilor, proceselor şi fenomenelor compatetice este infinit mai largă. În această perspectivă fiecare membru al unei comunităţi este un produs al unei interacţiuni unice, în funcţie de personalitatea celorlalţi (M. Golu, 1997, p. 136), loc, timp, nişă culturală, hazard. Fiecare persoană este de fapt un element al unui sistem compatetic particular. Acest sistem fiind la rândul său parte a unui sistem curinzătoar. Sistemul compatetic cel mai frecvent şi cel mai consistent este familia. Consistenţa compatetică este dată de faptul că personalităţile individuale sunt constituite din experienţele comune, din faptul că în personalitatea fiecăruia fiinţează prin, empatie şi proiecţie, ceilalţi. Se instituie o dependenţă existenţială mutuală; dispariţia, plecarea sau nefericirea unuia este resimţită ca o angoasă şi afectare a propriei fiinţe de către celălalt. Existenţa şi fericirea celuilalt este condiţie a integrităţii şi fericirii proprii. Existenţa şi fericirea unuia influenţează compatia colectivului iar gradul de compatie al colectivului influenţează existenţa şi fericirea fiecărui membru. Prin eul proiectiv sunt antrenate şi complexe procese intercognitive, proiective. Eul fiecărului este, în parte dimensionat de caracteristicile fizice, psihice sau spirituale ale celorlalţi sau de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 43

Colecţia electronică:

sistemul de valori şi cutume ale comunităţii. Aceste sisteme, la rândul lor sunt, în parte, produse ale caracterelor membrilor comunităţii. Procesele antenează imaginarul colectiv, caracteristicile fizice şi morale, conduitele interpersonale, activităţile, obiceiurilor, ritulurile etc. Astfel, fiecare eu este parte a unui imaginar şi existenţe colective unitare şi uniformizatoare. Tendinţa este ca forţa de grup să depăşească pe cea a individului, determinând şi o anumită conformare de grup, procesele compatetice fiind foarte greu de monitorizat şi controlat. Dinamica lor scapă capacităţii de reprezentare şi modelare a membrilor. Comunitatea empatetică se instituie astfel ca o entitate, forţă în sine, ghidând holistic procesul de formare a personalităţii fiecărului membru al comunităţii. Comunitatea empatetică funcţionează, prin cultura organizaţională, şi ca un sistem de simboluri ori valori care îşi au originea în personalitatea sau activismul persoanelor. Aceste simboluri, valori se constituie astfel în resorturi de joncţiune şi unitate între cele două părţi. Existenţa şi funcţionarea lor conferă sentimentul de apartenenţă, de familiar, de cunoscut, conferă confort, siguranţă, fericire, instituie un cadru afectivproiectiv de formare şi dezvoltare a valorilor, ritualurilor, activităţilor comune, de dezvoltare culturală şi morală, un cadru de exprimare şi satisfacere a trebuinţelor de toate felurile, de formare sau sporire a stimei de sine. Comunitatea empatetică astfel definită reflectă şi caracteristicile ancestrale ale fiinţei şi personalităţii, ale modelului optim de convieţuire umană/socială, cadrul autentic prin care persoana se poate forma şi manifesta conform definţiilor clasice filosoficantropologice relative la natura şi condiţia umană, libertate şi fericire autentică.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 44

Colecţia electronică:

Aşadar, comunitatea empatetică este mai mult decât un simplu sistem de relaţii interpersonale, sociale, este un univers existenţial unic şi unitar de o complexitate enormă, în care operează specific timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate existenţială care se formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Chiar dacă această comunitate se descrie preponderent cu termeni afectivi şi, cum am precizat, are dinamici greu controlabile, este şi un mediu cu o anumită predictibilitate, în care se pot face anticipări sau pot preveni unele evoluţii nefaste. Deci nu este o organizare de tip iraţional. Prin dimensiunea şi componenta intelectual-proiectivă comunitatea empatetică se instituie şi ca un spaţiu al conştiinţei, al libertăţii, al creaţiei, al acţiunii. Prin asimilarea valorilor, a celuilalt, alteritatea nu mai este un potenţial pericol ci o parte a propriei conştiinţe şi a propriei personalităţi, facilitând coexistenţa şi adaptarea. Alăturânduse, oamenii vor sfârşi prin a semăna unii cu alţii (S. Moscovici, 1998, p. 116). Au loc complexe procese de compatibilizare, complementalizare, intercunoaştere, interacceptare. Se instituie cadre de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune. Pertinenţa acestora nu rezidă doar din presiunea socială, ca rezultat al instituţionalizării sau regulilor democratice ale majorităţii, ci din asimilarea lor compatetică, din faptul că sunt parte a propriei personalităţi, a propriei identităţi, a propriului statut ontologic, sau propriului Eu, dar şi din faptul că sunt legate idestructibil de satisfacerea trebuinţelor. Spre deosebire de societatea sau comunitatea instituţionalizată, în care primează valorile şi obiectivele

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 45

Colecţia electronică:

colective ori instituţionale, în comunitatea compatetică, în pofida forţei holiste a acesteia, primează valorile şi scopurile persoanelor care o compun, relaţiile fiind de regulă interpersonale, directe, contextuale. Fenomenele şi caracteristicile prezentate ne conduc la concluzia că între comunitatea compatetică şi persoanele care o compun se instituie un echilibru ontologic, un optim existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective. Şi la nivelul societăţii în ansamblul ei, al unei comunităţi etnice, a unei naţiuni, sau ţări, sau la nivelul societăţii umane în general, a istoriei şi culturii, a speciei umane se instituie o formă de compatie. Cu precădere prin sfera spirituală, prin conştiinţă fiecare persoană este „racordată” la aceste lumi şi îşi defineşte identitatea ontologică, cu toate sferele ei, de la statutul de fiinţă umană până la statutul de elev, de exemplu, prin atribute ale acestora. Aici se află una din explicaţiile ataşamentului pentru valorile generale ale existenţiei umane, dragostea faţă de oameni, dragostea faţă de patrie, sentimentele etnice, ataşamentul pentru limba naţională, pentru zona sau localitatea de domiciliu, altruismul (S. Moscovici, 1998, p. 68). Structura şi organizarea compatetică a unei comunităţi nu se reduce la relaţiile interpersonale. Comunitatea compatetică este un sistem complex de sub-comunităţi afective, religioase, culturale, morale, determinând şi ceea ce în psihologia socială s-a consacrat ca polarizare ori extremizare (W. Doise, (1996), p. 96), cu dinamici autonome şi cu rol foarte important în procesul de influenţă educaţională, în constituirea diferitelor sfere sau formaţiuni ale personalităţii actorilor. În comunitatea

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 46

Colecţia electronică:

empatetică interesele se pot contrapune, este şi o sferă a confruntărilor de status-rol, de prestigiu sau profesiune. Comunitatea empatetică poate avea şi procese/ fenomene compatetice nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau excluziunii/ marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini antisociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională, imatură. În ambele cazuri membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau inadaptare socială/ morală. Efectele grave se resimt şi în creşterea şi educaţia copilului prin deteriorarea calităţii climatului familial. În sociologia umanistă nu există două situaţii socioumane identice, chiar dacă aparent prin structură şi manifestare pot fi considerate astfel. Este şi o oarecare abatere de la paradigma ştiinţifică clasică care nu concepe că un fenomen, chiar şi socio-uman, poate fi considerat singular, că nu este o materializare a unor legi obiective. Totuşi, paradigma umanistă permite această reprezentare, pornind de la infinita complexitate a proceselor, sursa şi natura fenomenelor, adică emergentă şi spirituală. Orice fenomen care implică oameni, deci personalitate, suflet, afect, empatie abdică automat de la legile naturale, obiective. De aici unicitatea lor existenţială şi fenomenală. Fiecare fenomen socio-uman, dincolo de fundamentul ontologic obiectiv şi legic inerent substratului fizic este generator de legitate, o legitate limitată şi la propria existenţă. Este raţionamentul pentru care sociologia umanistă aduce în prim planul cunoaşterii, investigaţiei sau intervenţiei aspectele de unicitate şi specificitate socio-umană, morală,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 47

Colecţia electronică:

psihosocială ori economică, punând accent pe elementele de detaliu, expresie şi profunzime. Doar o abordare şi o gândire sociologică umanistă poate surprinde, în fenomenologia şi etiologia complexă a unei situaţii sociale concrete, particulare, locale elementele sau factorii de specificitate socio-umană. În lipsa relevării acestora cercetarea ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în perspectiva obiectivelor unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi ameliorare. S-ar limita la o simplă modelare epistemologică structural-funcţională universală, aplicabilă mecanică unui număr nelimitat de situaţii (ipotezate convenţional ca identice), când, în realitate, sursa problemei sociale / situaţiei de dificultate şi resursa schimbării ar sta în factorii de ordin contextual, local. Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip contextualist, cu accent pe factorii umani este justificat şi de caracteristicile noilor problemelor sociale, altele şi de altă natură/ origine decât cele de acu câteva decenii. Dacă majoritatea anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau cauze şi caracteristici de ordin sistemic, societal, global, universal, odată cu dezvoltarea socială, economică, culturală (multiculturalismul), cu apariţia unor noi tipuri de probleme sociale, multe dintre cauze sunt identificatele la nivel local, prin factori de ordin socio-uman locali. Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt foarte mult de folos nici sociologului nici asistentului social pentru că originea problemelor pe care le investighează sau încearcă să le rezolve se află în contextul socio-uman local, iar natura acestora solicită focalizare pe context, unicitate, specificitate. La nivel local, contextual, se află şi soluţiile ameliorării/normalizării. Aşa se explică extinderea, ca număr de itemi, diversitate sau

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 48

Colecţia electronică:

specializare, a chestionarelor şi machetelor de evaluare utilizate de către specialiştii din asistenţa socială, interesul sporit pentru aspectele ontologice, contextual-sociale ale cazurilor, pentru caracteristicile psihosociale particulare ale grupurilor/comunităţor, pentru implicaţiile locale de ordin etnic, juridic, politic sau etic. În acest context interesul pentru paradigmele sociologice universaliste, şablonarde scade iar cel pentru paradigmele contextualistice, ideografice creşte accentuat.

2.4. Evoluţia sociologiei umaniste. Aspecte contemporane Chiar dacă sociologia umanistă are foarte multe de spus în raport de marile probleme sociale, societale şi umane contemporane este destul de puţin luată în considerare de comunitatea ştiinţifică sociologică, fapt reflectat şi prin slaba ei prezenţa în programele de studii şi curriculumurile facultăţilor din domeniu. Cu toate acestea temele pe care le-a consacrat precum şi altele noi se regăsesc din ce în ce mai mult în literatura sociologică, mai ales ca reflectare a preocupărilor legate de evoluţia percepută ca dăunătoare a societăţii în contextul unor fenomene precum apariţia Intenetului sau globalizarea. De aceea chiar dar aceste teme nu sunt abordate sub eticheta sociologiei umaniste şi sunt abordate în alte ştiinţe sau domenii decât sociologia pot fi considerate ca desfăşurânduse în paradigma acestei discipline socio-umane, a sociologiei umaniste.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 49

Colecţia electronică:

Una dintre accepţiunile actuale ale sociologiei umaniste este aceea sistemul social, societatea, comunitatea, familia, organizaţia profesională este de fapt o uniune de individualităţi/ personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse de normele, valorile şi constrângerile sistemice sau funcţionale ale întregului ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor umane şi spirituale particulare (R. A. Nisbet, 1988). Atunci când se analizează comunitatea sau grupul mic, de exemplu, atenţia se focalizează pe existenţa socioumană empatetică şi pe relaţiile singuare de ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre membrii acestuia. Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de cogniţie interpersonală, de atribuire, identificare, de comunicare, cât şi de influenţă socială sau adaptare/conformare se descriu în termeni mai degrabă umanontologici, decât psihosociologici (Lawson şi alţii, 2007). Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În abordarea sociologică umanistă accentul cade pe raporturile unice instituite prin interacţiunea contingentă preponderent empatetică şi pe relaţiile sociale între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a). Rolul individualităţii şi personalităţii umane este magistral ilustrat şi de marele sociolog român Traian Herseni (1982: 51):
„Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen colectiv, de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 50

Colecţia electronică:

omenesc: a neglija adevărul acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a face o teorie din ce în ce mai înstrăinată de realitate”.

O altă tendinţă definitorie a sociologie umaniste contemporane este şi aceea a abordării şi asimilării unor teme, metode, valori sau practici din alte domenii sau ştiinţe socioumane în care orientarea şi practicile umaniste sau impus şi consacrat cu mai multă vigoare. Avem în vedere în principal psihologia umanistă, care aduce în prim-planul cunoaşterii fenomenului uman concepte şi idei precum: personalitatea, libertatea, speranţa, auto-actualizarea, creativitatea, trăirea autentică, impasul existenţial, fericirea, unicitatea persoanei, auto-determinarea, focalizarea pe aspectele deosebite ale existenţei umane. Se afirmă că fiinţa umană individuală dispune de un „simţ nativ al Sinelui” care la animale nu există şi care îi dirijează procesul unic al propriei deveniri, de formare şi dezvoltare a personalităţii. Acest şimţ ghidează şi procesul de adaptare şi organizarea socală, în care actualizarea, valorizarea potenţialului uman personal determină nevoia de celălalt, de valori şi apartenţă socială. Mulţi psihologi şi sociologi umanişti vorbind despre o aşa-zisă congruenţă socială personalitatemediu social. Funcţionalitatea şi echilibrul personal şi social fiind crucial influenţate de calitatea şi nivelul acestei congruenţe. Nu în ultimul rând, sociologia umanistă tinde să se impună tot mai mult ca o ştiinţă a problemelor umane şi socio-umane, interferând astfel cu asistenţa socială sau alte domenii ale practicii sociale, contribuind esenţial la apariţia şi consacrarea unui concept şi sistem novator de asistenţă socială, respectiv cel de asistenţa socială umanistă.
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 51

Colecţia electronică:

2.5. Sociologia umanistă ca ştiinţă proiectivă şi proactivă Una dintre misiunile şi procupările fundamentale ale sociologiei umaniste este aceea răspunde la întrebarea: ce poate face ştiinţa sociologică pentru a contribui la împlinirea idealurilor sociale şi umane, la umanizarea societăţii, astfel încât aceasta să nu mai fie percepută ca limitând libertatea şi posibilitatea de manifestare umană, spirituală a indivizilor? O alta la fel de importantă este: ce se poate face ca ştiinţa sociologică în ansamblul ei să se umanizeze şi să fie mai mult preocupată de studiul fenomenelor şi problemelor cu implicaţii umaniste (W.Du Bois, R.D.Wright) La aceste întrebări sociologia umanistă răspunde cu o abordare şi o metodologie care poate fi mai greu catalogată ca pur ştiinţifică fiindcă se focalizează pe idealuri şi valori şi investighează procese cu origini personale spirituale sau de natură socială/societală proiectivă, mai puţin manifeste şi investigabile experimental. Se ştie că una dintre notele definitorii ale fiecărui om este speranţa. Însă speranţa nu este caracteristică doar persoanei ci şi grupului, comunităţii, societăţii. Este orientarea şi proiectarea dorinţelor în viitor, tendinţa de depăşi contingenţa care este entropică şi proiectarea în viitor, unde se află resursele, idealurile, obiectul dorinţei. Pentru aceasta se construiesc proiecte, mai mult sau mai puţin materializate în documente, instituţii etc. Majoritatea acestora se confectionează sau înserează în imaginarul colectiv, în cultură, în personalitatea

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 52

Colecţia electronică:

oamenilor. Sociologia umanistă are şi această sarcină, să cerceteze aceste societăţi “proiective”, posibile, dezirabile şi să aducă în prezent cunoştinţe şi instrumente pentru a ajunge ca idealurile, speranţele să se materializeze. De aceea sociologia umanistă poate fi considerată o ştiinţă proiectivă. Practic, societatea în interioritatea ei ontică este o confruntare permanentă dintre un existent contingent, endemic şi unul proiectiv, dezirabil, ideal, dintre un prezent material şi legic, unde este incorporat şi trecutul sincretizat, istoria şi un viitor, care operează, în principal prin acest imaginar colectiv proiectiv, în care sunt reflectate speranţele, idealurile, valorile. Ambele entităţi se manifestă precum nişte fiinţe. Fiinţa necesară, sigură, „reală” şi fiinţa proiectivă, construită din vise, fantezii, experienţe exaltante, idealuri sociale, valori, credinţe etc. Procesul şi etapele constituirii “societăţii proiective” este marcat de complexitatea, diversitatea factorilor, de natura şi caracterul acestora precum şi de antagonismul inerent dintre material şi spiritual. Societatea prezentă funcţionează după legi obiective şi adoptate bine determinate, în timp ce societatea proiectivă este reglată de fenomene specifice mai degrabă spaţiului noetic şi spiritual. Tendinţa societăţii reale, prezente de a se impune este de necontestat, forţa realităţii şi materialităţii este mult mai mare decât cea a lumii spiritului, axiologicului şi imaginarului. De aceea, impunerea societăţii proiective şi deci impunerea valorilor, a idealurilor, proiecţiilor nu poate fi decât expresia unei presiuni formative, educative socializatoare, sistematizate şi consistente. Aici intervine, aşadar rolul proiectiv şi proactiv al unei sociologii umaniste, de se impune şi pe plan ştiinţific în

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 53

Colecţia electronică:

efortul de studia societatea nu doar ca existenţă ci şi ca speranţă, ideal, posibilitate, valoare şi astfel de a răspunde unor nevoi mai complexe şi de perspectivă ale oamenilor şi societăţilor. Mai mult decât în forumul sociologiei umaniste se identifică şi propun soluţii, se promovează valori umaniste cu acoperire socială sau societală, existând avantajul că acestea au suportul ştiinţific al sociologiei ca disciplină a cunoşterii şi cercetării riguroase a fenomenelor şi proceselor sociale şi societale.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 54

Colecţia electronică:

CAPITOLUL 3 SEPARAREA COPILULUI DE FAMILIA NATURALĂ ŞI INTEGRAREA ÎN FAMILIA SUBSTITUTIVĂ. PERSPECTIVA SOCIAL-ONTOLOGICĂ

3.1. Rolul social-ontologic al familiei în creşterea şi existenţa copilului Aproape fără excepţie întreaga literatură privitoare la creşterea, formarea personalităţii şi integrarea socială a copilului reliefează aspectul că mediul, cadrul socio-uman optim care asigură dezvoltarea normală, echilibrată a copilului, este reprezentat de familie, grupul familial, grupul familial originar, unic, acelaşi. Privarea afectivă este tot atât de periculoasă pentru copil pe cât este şi privarea de hrană, îmbrăcăminte sau adăpost (C. Levi-Strauss, 1969). Cercetările au ilustrat faptul că nici o altă instituţie sau familie substitutivă nu poate suplini în mod adecvat această funcţie de protecţie, valorizare şi susţinere socio-afectivă, pentru că nici o altă instituţie sau grup social nu dispune de capacităţile necesare pentru a percepe trebuinţele, dar şi dificultăţile existenţiale concrete, originare, singulare ale copilului. Se consideră că familia originară, întemeiată pe un sistem de inter-relaţii afective foarte puternice este aptă să reacţioneze adecvat, optim, adaptat şi la timp la trebuinţele constituţionale, ontologice ale copilului şi de asemenea, este singura aptă să

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 55

Colecţia electronică:

favorizeze dezvoltarea optimă personală, stima de sine, atitudinea pozitivă, proiectivitatea. Familia oferă copilului un cadru unic de referinţă ontologică socio-afectivă (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991), repere axiologice, cultură organizaţională, un mediu social şi fizic care poartă amprenta singulară, ontologică, culturală şi antropologică (ancestrală) a membrilor ei, oferind copilului un “bun” indispensabil unei vieţi, creşteri şi dezvoltări normale, sentimentul de siguranţă, un cadru de manifestare liberă a potenţelor sale creatoare, de dezvoltare spontană şi, gradual, de manifestare a voinţei, activismului, iniţiativei, autonomiei, libertăţii, auto-asumării existenţiale. Sentimentul de siguranţă, protecţia oferită de existenţa celor doi poli ancestrali, mama şi tata, dar şi de fraţi, rude constituie condiţii cruciale ale dezvoltării, fericirii şi optimismului. Toate aceste condiţii sunt percepute, inconştient, de către copil ca pe un „univers” propriu în care teama, anxietatea, angoasele, inerente copilăriei, sunt menţinute în limitele normalităţii/ funcţionalităţii. Grupul familial este, aşadar, un fel de cordon socialontologic de siguranţă, dar şi resursă esenţială de dezvoltare bio-psiho-socială, de adaptare şi integrare socială, de realizare personală şi fericire, conferindu-i copilului, pe lângă sentimentul de siguranţă, un alt „bun” la fel de important, sensul existenţial şi dreptul la dezvoltare/ formare ca om integru, în drumul către dobândirea calităţii ontologicantropologice de fiinţă umană (C. Levi-Strauss, 1969), prin parcurgerea firească, legică a stadiilor necesare, cu particularităţile fiecărei perioade. Integritatea ontogenetică, dezvoltarea normală fizică, intelectuală, emoţională, socială sau spirituală sunt, aşadar, determinate de calitatea mediului

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 56

Colecţia electronică:

social/ cultural/ moral în care creşte copilul şi nu sunt efecte ale manifestării automate a unor programe genetice sau proiecte ancestrale. C. R.. Maslow, G. Allport , E. Erikson şi alţi gânditori de factură umanistă atrag atenţia asupra rolului fundamental al factorului socio-afectiv şi al grupului familial semnificativ în dezvoltarea şi fericirea copilului, în dezvoltarea stimei de sine, autonomiei personale, capacităţii de adaptare şi integrare socială. După aceştia afectivitatea, emoţia sunt produse ale unor procese psihice foarte complexe, profunde, insuficient cunoscute şi studiate, cu puternice ancore inconştiente sau ontologice. De aceea este foarte important mediul familial; în lipsa acestuia, ca şi cordon de siguranţă emoţională, copilul ar cădea în mod iremediabil în prăpastia angoaselor existenţiale (S. Kierkegaard, 1999), ar pierde ritmicitatea dezvoltării ontogenetice stadiale normale, dispărând, de fapt însuşi sensul existenţial propriu, autenticitatea antropologică a sinelui, drumul către calitatea integrală de fiinţă umană, personalitate, persoană, fiinţă socială.

3.2. Ruptura social-ontologică a copilului de familia naturală Probabil că nu există în viaţa oamenilor o ruptură mai cumplită şi cu efecte mai devastatoare decât cea determinată de separarea părinte-copil. Fără îndoială efectele cele mai grave le resimte copilul. Din motive obiective sau subiective, acest fenomen nu este deloc o raritate sau o excepţie ci a fost dintotdeauna, este în prezent, va fi şi în viitor o mare problemă,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 57

Colecţia electronică:

cu care se vor confrunta serviciile de asistenţă socială şi nu numai. Este, însă, îngrijorătoare uşurinţa cu care se produce acest lucru, modalitatea superficială în care este perceput de către opinia publică şi, în unele cazuri, chiar de către autorităţi sau profesionişti. În toate cazurile copiii, pe lângă faptul că vor cunoşte grave deturnări de dezvoltare bio-psiho-socială vor experimenta şi mari suferinţe ori drame personale. Omul este cea mai complexă şi sublimă formă de existenţă cunoscută, iar copilăria este procesul prin care se ajunge, ontogentic, în context natural şi socio-cultural la acest statut. Procesul individual nu este deloc simplu şi presupune antrenarea întregii zestre ancestale şi experienţe istorice a omenirii. Are loc pe multiple planuri interdependente şi transmergente şi priveşte constituirea personalităţii cu sferele sau subpersonalităţile sale: personalitatea ontologic-spirituală, psihologic-comportamentală şi socio-morală. Toatea acestea se constitutie, în cea mai mare măsură, pe parcursul copilăriei. Fiecare dintre aceste sfere sau subpersonalităţi trece prin stadiile de contact, achiziţie, structurare, constituire, instituire şi ontificare. În cazul copiilor maltrataţi, prin abandon/ separare, neglijare, agresare etc. procesele sunt mult încetinite sau tulburate, fapt ce conduce inevitabil la grave tulburări de structurare şi contituire. Însă, aşa cum s-a precizat, pe lângă afectările tehnice de contitutire procesul disfuncţional este însoţit de mari suferinţe şi drame personale, resimţite cu precădere în plan sufletesc. Chiar dacă prin măsuri de protecţie se restabilieşte la nivel formal, instituţional situaţia socială a copilului prin plasament la familii alternative sau instituţii sufletul copilului este în mod

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 58

Colecţia electronică:

radical afectat, producând nefericiri profunde chiar dacă nu totdeauna sunt vizibile şi indentificate. În prezent una dintre cauzele principale ale separării copilpărinte/ familie o constituie plecarea, din motive preponderent economice, a multor părinţi în străinătate. Din statisticile oficiale, potrivit datelor înregistrate de Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) peste o suta de mii de copii au unul sau ambii părinţi plecaţi în străinătate. În realitate însă numărul acestora ar putea fi mult mai mare. Aproape jumătate dintre minori au rămas în îngrijire şi educaţie la vecini ori au ajuns în medii cu care anterior nu aveau nici un fel de relaţii: familii profesioniste (AMP), familii adoptive sau instituţii de tip rezidenţial. Alţii ajung pur şi simplu în stradă, devenind „copii ai străzii”. Plecarea părinţilor în străinătate nu este singura cauză a rupturii dintre grupul familial originar şi copil. Experienţe emoţionale traumatizante şi cu efecte greu de descris trăiesc şi copiii care au fost pur şi simplu abandonaţi de către părinţi, ori cei preluaţi, conform legii, de serviciile de asistenţă socială în sistemul de protecţie. În toate cazurile însă, aşa cum relevă experienţa serviciilor de asistenţă socială sau literatura de specialitate, efectele asupra vieţii, dezvoltării şi adaptării sociale a copilului sunt, fără îndoială, catastrofale. Acest aspect se explică, în principal, prin importanţa ataşamentului, climatului socio-empatic specific mediului familial şi prezenţei constante a adulţilor semnificativi în viaţa şi dezvoltarea normală a copilului. Ruptura produsă prin separarea de definitivă sau de durată de părinţi are dimensiuni profund ontologice, prin impactul produs asupra formării sufletului copilului, a pierderii

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 59

Colecţia electronică:

celuilalt sursă, asupra dezvoltării, împlinirii şi fericirii, de aceea poate fi numită o ruptură social-ontologică. Pentru majoritatea copiilor abandonaţi, separaţi într-un fel sau altul de grupul familial originar/ semnificativ, după şocul rupturii social-ontologice urmează un alt eveniment traumatizant: integrarea într-un grup familial sau instituţional alternativ, şi acesta cu importante aspecte social-ontologice..

3.3. Dimensiuni social-ontologice ale integrării şi adaptării copilului în familia substitutivă Procesul integrării copilului într-un nou grup social (familie adoptivă, AMP, plasament la rude, în instituţii rezidenţiale etc), după separarea de grupul de origine, este de o complexitate mult mai mare decât o poate releva o simplă analiză sau modelare psiho-sociologică obişnuită. De fapt acest proces se desfăşoare pe mai mult planuri, administrativ-instituţional, social, psihologic, dar şi social-ontologic. Neînţelegerea şi neluarea în considerare a factorilor ontologici, cu precădere a celor umani, sufleteşti, empatetici se constituie, fără îndoială, în una dintre cauzele şi explicaţiile cruciale ale apariţei multor probleme de adaptare şi integrare, psihice şi de comportament, ori de performanţă/ adaptare şcolară. Nu de puţine ori experienţa integrării în noul grup este mai cumplită decât cea trăită cu ocazia separării. Prin trecerea întrun nou grup social/ familial nu se schimbă pur şi simplu un obiect cu altul în viaţa acestuia ci se schimbă însăşi resursa fundamentală, ontologică a formării sufletului şi personalităţii

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 60

Colecţia electronică:

proprii: persoanele concrete şi reale cu care a interacţionat şi care au conferit protecţie, cu care a stabilit profunde relaţii afective, empatice, de ataşament. Copilul schimbă (aspect de obicei neglijat, dar foarte important) figuri faciale cu semnificaţie existenţial-perceptivă unică, cum este faţa, figura grijulie a mamei ori altor persoane semnificative pentru copil, cu figuri şi trăsături absolut necunoscute. Din aceste puncte de vedere nu greşim foarte mult dacă am afirma că experienţa integrării într-un nou mediu familial, necunoscut, reprezintă pentru copil o formă, mai specială, de maltratare, chiar dacă în mod efectiv se fac eforturi uriaşe pentru a asigura copilului condiţii optime de viaţă, afecţiune, iar membrii grupului substitut încearcă să valorifice toată experienţa practică şi emoţională dobândită în exerciţiul creşterii şi educării altor/ propriilor copii. Contactul cu membrii noii familii reprezintă foarte mari provocări pentru copil şi de multe ori acesta nu dispune de rezilienţa, resursele psihologice necesare unei astfel de experienţe. Noile relaţii impun în mod obiectiv, necesar şi inerent construirea unor noi sisteme de atribuiri, reprezentări sociale, identificări, construirii unor noi atitudini şi sisteme/ engrame interne cerebrale, psihofiziologice ori emoţionale/ sentimentale, care depăşesc capacităţile şi limitele obiective, naturale rezolutive şi de adaptare ale minorului. În foarte multe cazuri experienţa traumatizantă a separării se suprapune cu şocul integrării în noul grup familial, ceea ce poate conduce la o adâncire a stării anxioase a copilului şi nu la diminuarea acestei aşa cu ar fi de dorit şi se intenţionează prin măsurile de protecţie luate.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 61

Colecţia electronică:

Aşadar, în pofida a ceea ce s-ar crede, anume faptul că integrarea grabnică într-un nou grup familial ar conduce la o diminuare a stării de anxietate, a suferinţei copilului ca efect al rupturii de familia de origine, este foarte posibil, ca, nu în puţine cazuri, lucrurile să stea exact invers. Nu ne referim doar la cumularea şi amplificarea stării psihice disfuncţionale şi negative ca efect al suprapunerii a două experienţe traumatizante într-un timp scurt, ci, exprimându-ne în limbaj existenţialist, şi la şocul, resimţit inconştient, prin mecanisme bio-psihice complexe şi profunde, al incongruenţelor ontologice dintre cele două „universuri” existenţiale singulare, respectiv fiinţa copilului şi „fiinţa” noului grup familial. Pentru cunoaşterea şi evaluarea acestor procese, acestor tipuri de relaţii este utilă, aşadar, şi o abordare în paradigmele gândirii existenţialiste, apelul la filozofia existenţei (ontologie), la valorile fundamentale ale existenţei umane individuale şi colective. Din păcate acest tip de abordare este încă, atât în literatura de specialitate, cât şi în activitatea serviciilor de asistenţă socială ori educaţie, puţin prezentă, marginală. Constituie însă, în opinia noastră, o resursă extraordinară de îmbogăţire a literaturii, a principiilor/ paradigmelor investigative şi de intervenţie, dar mai ales o şansă în plus pentru copiii aflaţi în dificultate. Prin conceptele şi valorilor acestei gândiri se pot integra în ecuaţia complexă diagnostică a unei situaţii de dificultate postulate/ concepte precum: fiinţa copilului, suflet, ontologia persoanei, ontologia familiei, congruenţă/ incongruenţă ontologică copil - familie substitutivă etc. Scopul nu este acela de a propune o alternativă ci de completare a cadrului epistemologic şi metodologic în

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 62

Colecţia electronică:

perspectiva întregirii tabloului diagnostic al sistemului client, îmbogăţirea acestuia cu aspecte ce reflectă realităţi/ dimensiuni mai subtile ale psihologiei persoanei şi sociologiei grupului familial. Această abordare nu este interesată de compatibilitatea ce rezultă din abordarea nomotetică şi structurală, în care similaritatea structurală, sau compatibilitatea psihologică (personalitate) pot conduce la predicţia unui succes al integrării copilului în noua familie, ci de congruenţa sau incongruenţa ontologică inerentă ce decurge din interacţiunea a două existenţe absolut distincte în obiectualitatea şi fiinţa lor intrinsecă. Desigur, această incongruenţă este, de fapt, un principiu epistemologic şi metodologic, un aspect care trebuie luat în considerare. În realitate, fiinţa umană este prin definiţie şi geneză o fiinţă socială şi empatică. Chiar în sferele endemice/ ancestrale/ ontice ale fiinţei persoanei există formaţiuni, pârghii şi resurse antrenate în procesele de relaţionare interpersonală. Una dintre aceste onto-formaţiuni este sufletul. Funcţia esenţială a acestuia este tocmai aceea, de a reflecta şi ancora în structura personalităţii sau în subiectul ontic valorile existenţiale ale celuilalt semnificativ. Rolul serviciilor de asistenţă socială, al asistenţilor sociali, psihologilor ar fi, din acest punct de vedere, de a căuta compatibilităţi nu doar „psihometrice” sau „sociometrice” ci şi „sufleteşti”. Această atitudine ar presupune ca pe lângă apelul la gândirea sau metodologia ştiinţifică consacrate, la psihologie, sociologie etc., cu metodele preponderent nomotetice cu care sau impus, să se opereze şi cu valorile ori conceptele gândirii/ paradigmei ontologic-umaniste.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 63

Colecţia electronică:

În această lucrare tocmai acest lucru vom încerca, să explicăm tulburările emoţionale şi de adaptare ale copilului ce trece prin experienţa nedorită şi dramatică a transferului din grupul familial originar în cel substitut, prin folosirea teoriei asistenţei sociale umaniste - cadru teoretic-filosofic şi metodologic pentru o teorie ontologic-umanistă a integrării copilului în familia substitutivă sau instituţie, a paradigmelor consacrate ale orientării ontologice din domeniile şi ştiinţele sociale/ umaniste (filozofie, sociologie, psihologie, antropologie etc). Integrarea copilului într-un nou mediu social este, fără îndoială, şi o problemă metafizică, ontologică, existenţială sau umană. Familia, prin includerea noului membru tinde să devină o unitate ontologică, o „fiinţă”, să se realizeze o congruenţă ontologică. Această congruenţă sau unitate ontologică se va institui pe mai multe niveluri sau sfere; ne interesează cu precădere cel afectiv (ataşament) sau spiritual (empatie). Este crucială cunoaşterea de către profesionistul din asistenţa socială a acestor aspecte. Procesul este foarte dificil pentru că fiinţa umană este o existenţă fragilă, relativă, supusă angoaselor existenţiale de tot felul. Acestea se manifestă din plin şi în procesul de integrare, în personalitatea şi experienţa subiectivă a a copilului. În „Existenţialismul este un umanism” J.P. Sarte (1994) afirmă fiecare om se găsesc resursele propriei împliniri şi adaptări socială. Este un postulat/ principiu al orientării umaniste, spre care s-au orientat foarte mulţi gânditori existenţialişti. Fiecare individ sănătos deţine capacitatea potenţială individuală de a se integra social, împlini din punct de vedere uman, social şi spiritual, totul depinde însă de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 64

Colecţia electronică:

activismul său intern şi voinţa de schimbare sau împlinire, autoîmplinire (Rod Plotnik, Haig Kouyoumdjian, 2007), În momentul pătrunderii copilului în familia substitutivă, din punct de vedere ontologic, cele două părţi sunt şi două lumi aprioric diferite, chiar opuse. Compatibilităţile, similarităţile structurale, psihologice sau sociale nu au mare relevanţă în abordare existenţialistă. Practic, dacă minorul, în timp, se va adapta şi integra în mod funcţional în noua familie acest lucru se datorează experienţelor comune, şi unui proces comun de reconstrucţie onto-familială. Desigur factorii psihosociali vor contribui şi ei la succesul acestui proces. Tulburările emoţionale sau comportamentale, care de regulă apar, au o importantă cauzalitate ontologic-spirituală, indiferent de condiţiile psihosociale sau materiale pe care încearcă membrii familiei substitutive să le ofere, copilul va fi afectat, mai mult sau mai puţin manifest, sub o formă sau alta, în echilibrul interior, în viaţa psihică sau socială, în formarea ontogenetică a personalităţi. Utilizăm, în explicaţia ontologică a acestor tulburări, paradigma ontologică într-o versiune umanistă pentru că vorbim de oameni, de copii şi nu de fiinţe abstracte. Pentru a verifica ipoteza noastră a trebuit să explicăm personalitatea copilului şi nu numai, pe de o parte, şi grupul familial, pe de altă parte în termenii acestei paradigme. Motivul este evident: tulburările de adaptare ale copilului în familia substitutivă se explică şi prin incongruenţa ontologică dintre fiinţa/ sufletul copilului şi ontologia grupului familial, dintre onto-sistemele celor două familii: substitutivă şi de origine.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 65

Colecţia electronică:

3.4. Dimensiuni psihologic-ontologice ale integrării şi adaptării copilului în familia substitutivă Ontologia – filosofia existenţei – a consacrat triada ontologică fundamentală: fiinţă – existent – existenţă. Monada cheie o reprezintă fiinţa, pentru că de aceasta se leagă celelalte. Abordarea care în timp s-a consacrat în mai mare măsură este aceea că fiinţa reprezintă esenţa, invariabilul lucrurilor, existentului şi existenţei. Existentul reprezintă exprimarea întro entitate concretă a fiinţei, în timp ce existenţa reprezentă latura expusă timpului, situaţional-contextuală. Conceptul ontologic de fiinţă îşi are originea în filosofia antică, fiind utilizat cu sensul de existenţă primordială, realitatea absolută a lucrurilor, ceea ce se ascunde dincolo de aparenţe. Tema fiinţei/ existenţei a făcut parte din marile dialoguri ale filosofiei pe întreg parcursul evoluţiei acesteia, regăsită în abordările şi temele ontologice sau gnoseologice fundamentale precum existenţa, omul, libertatea, protocronismul, timpul, ordinea, binele, frumosul, Dumnezeu, fericirea, existenţa umană, sensul, Celălalt, lucrul, unu, calitatea, evenimentul, intenţionalitatea, lipsa, esenţa, natura umană. Caracterul de fundament existenţial, dual, polivalent sau contradictoriu al fiinţei fost surprins încă din antichitate. Problema fiinţei/existenţei a făcut parte din tema contradicţie/noncontradicţiei la Aristotel, iar părintele filosofiei, Platon, considera, în celebrele Dialoguri, că abordarea interogativă, contradictorie reprezintă căi esenţiale în revelarea fiinţei, asimilând-o energiei. Cele mai multe şcoli filosofice antice, elene şi romane, se consacră şi prin temele de natură

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 66

Colecţia electronică:

ontologică. Tema existenţei, fundamentelor sau dualităţii lumii, a omului ca fiinţă, sau existenţei în comunitate (fiinţă – existenţă) este frecventă şi în gândirea orientală, cu precădere în cea indiană (Hinduism, Jainism, Buddhism). În metafizica evului mediu scolasticii dezbat aşa numitele "transcendentalii”, sau „universalii” fiind consacrată disputa dintre „realism” şi „nominalism”, însă tema fiinţei ca atare şi a existenţei s-a impus abia prin gânditori precum M. Heiddeger, S. Kierkegaard, Hegel, Husserl, ori J.P. Sartre. Inspirat de fenomenologia lui Husserl, Heidegger (1995) a folosit sintagma „scoatere din ascundere” pentru a explica, în mod plastic, geneza fiinţei în general, în timp ce Hegel identifică fiinţa cu ideea sau conceptul absolut. Mai mult orientat spre natura umană, Nietzche (1999), consideră voinţa de putere drept notă fundamentală a fiinţei (umane). O altă dimensiune a fiinţei o reprezintă unicitatea acesteia, singularitatea. Unicitatea fiinţei umane este condiţionată de intenţionalitate, autodeterminare dar şi de responsabilitate sau libertate. În aceiaşi ordine de idei, Sartre (2004) insistă asupra importanţei celuilalt, în constituirea şi definirea sinelui, a fiinţei. Plecând de la primatul "intenţionalităţii" a lui Husserl, constată că iniţial fiinţa este o lipsă. Ceea ce o transformă în fiinţă este celălalt. Prin celălalt marele filosof francez nu se referă strict la persoane ci la tot ceea ce există în afara ordinii subiectului, cu care acesta are direct sau indirect legături. Celălalt intră în constituţia ontologică a fiinţei umane individuale, a persoanei. Doar prin celălalt persoana se relevă ca fiinţă umană - celălalt persoană, celălalt grup/comunitate sau celălalt valoare. Conştiinţa de sine este de fapt o inferenţă din conştiinţa de celălalt. Prin celălalt persoana se valorizează

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 67

Colecţia electronică:

individual şi social, se defineşte ca fiinţă umană, dobândeşte identitate. Altfel ar putea rămâne doar o…fiinţă. Totodată celălalt reprezintă şi o ameninţare, este legea, ordinea, în limitează libertatea. Oricum este preferabilă prezenţa celuilalt, lipsa acestuia poate fi neantul, depersonalizarea, dezumanizarea, alienarea. Atât Heidegger cât şi Sartre relevă un aspect ontologic crucial: nu există fiinţă fără existenţă. După cum nu există existenţă fără fiinţă. Tot astfel putem spune că nu există fiinţă/ suflet fără existenţă socială. Între fiinţă şi existenţă se situează sinergic existentul - în abordare ontologic-metafizică, şi personalitatea - în perspectivă ontologic/psihologic-umanistă. Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor metafizic-ontologice problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane, contingenţa trăirilor, dificultăţile ontogenetice, fragilitatea fiinţei umane, iminenţa morţii, neantul ca nefiinţă, angoasa existenţială, raportul libertate-necesitate şi implicaţiile libertăţii, suferinţa, disperarea etc. Sunt teme care, în opoziţie, cu ontologia supraomului la Nietsche, subliniază nimicnicia şi limitele existenţei omului. Fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care „i sa dat” (Heidegger, 1995) şi prin judecată, imaginaţie, trăire să-şi conducă conştient propriul destin conform aspiraţiilor, dar totodată aceleaşi capacităţi „îi dau” abilitatea de a-şi cunoaşte propriile limite şi să le trăiască consecinţele la modul tragic (Sartre, 2000). Pentru subiect este o alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între durere şi plăcere.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 68

Colecţia electronică:

Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol pozitiv, care în extremă reprezintă dorinţa de nemurire, extazul existenţial ancestral, şi cu un pol negativ, suferinţa, nebunia sau nefiinţa, ce pot conduce la sinucidere. Conştiinţa nefiinţei sale este o permanentă sursă de nesiguranţă, instituind, o stare permanentă (componentă a fiinţei) angoasa, anxietatea existenţială. Înaintea lui Sartre, părintele existenţialismului, S. Kierkegaard (1999), compară anxietatea cu ameţeala în faţa unei prăpastii, prăpastia fiind asociată cu libertatea. Spre deosebire de alte „fiinţe”, regnuri, specii, etc. fiinţa umană este, generic vorbind, „în construcţie”; antropogeneza, preistoria, istoria, cultura, civilizaţia sunt căi către fiinţă. Este motivul pentru care putem spune că gradul de entropie, nesiguranţă, anxietate sunt foarte ridicate, fiecare individ este o treaptă, încă o încercare pe care fiinţa o face pentru a „a ieşi din ascundere” (Heidegger, 1995). Entropia este maximă în fazele ontice incipiente (copilăria, adolescenţa) şi scade odată cu dezvoltarea structurilor personale (existentul). Tot procesul de creştere şi formare a fiinţei umane este marcat de tensiune şi conflicte ontologice (existenţiale), cruciale, sursa acestora este atât condiţia libertăţii şi conştiinţa limitei cât şi inegalitatea de forţe între existenţă (societate/ valori) şi fiinţă (individul psihologic) – inconsistenţă ontologică (V. Frankl, 2009) Fiinţa umană are tendinţa să existe, mai ales prin conştiinţă, „în afară”. Pentru că afară sunt resursele existenţei. Întoarcerea spre sine este anguasantă, o pierdere în abis, o lipsă de sens, chiar nefiinţa. După Sartre, fiinţa se construieşte ontogenetic, ea nu există aprioric ci se confecţionează din multitudinea de experienţe de la nivelul “trăitului” sau conştiinţei prin interacţiunea cu celălalt (persoane, valori etc).

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 69

Colecţia electronică:

Iniţial fiinţa este o lipsă, însă o lipsă ancestrală, cu un proiect, iar rolul fundamental în constituirea fiinţei/proiectului este reprezentat de celălalt, celălalt semnificativ spunem noi. Lipsa fizică sau simbolică, inconsistenţa, fluctuaţia prezenţei celuilalt reprezintă sursă crucială de angoasă, nelinişte şi nedezvoltare personală, de constituire defectuoasă sau insuficientă a fiinţei (inconsistenţă existenţială). Eventuala separare definitivă de celălalt semnificativ, după constituirea fiinţei, conduce la disoluţie a sinelui, a fiinţei, pentru că, mai ales în cazul copiilor, fiinţa se construieşte ontogenetic preponderent prin “conştientizarea” şi „trăirea” celuilalt. Celălalt devine altfel parte ontologică a sinelului/fiinţei/eului (fiinţa umană este fiinţaîmpreună - Heidegger, 1995). Separarea definitivă de celălalt instituie o criză existenţială, alienarea, angoasa, activează nefiinţa, suferinţa şi conştiinţa morţii, conduce la regresie în planul dezvoltării personale, pregăteşte terenul pentru tot felul de dezvoltări disfuncţionale ori patologice, stări anxioase - fobii, devianţă comportamentală, (introversivă sau extroversivă), suicid - ca soluţii/strategii adaptative alternative de compromis. Despărţirea de celălalt nu este unica sursă de anxietate, nefericire şi nedezvoltare. La fel de importantă este şi pierderea speranţei. După Sartre una dintre caracteristicile definitorii ale fiinţei umane este speranţa. Ea reflectă distanţa dintre obiectiv şi subiectiv, dintre contingent, real şi proiectiv, ideal. Practic persoana în interioritatea ei ontică este o luptă permanentă dintre un sine contingent, endemic şi o fiinţă proiectivă, dezirabilă, ideală. În ambele formaţiuni se manifestă fiinţe. Fiinţa necesară, endemică, sigură, „reală” şi fiinţa proiectivă, construită din vise, fantezii, experienţe exaltante, idealuri sociale, valori, credinţe etc. Procesele şi etapele constituirii

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 70

Colecţia electronică:

fiinţei proiective nu sunt mult diferite de cele care premerg constituirea altor sfere personale, sunt însă marcate de complexitatea, diversitatea factorilor, de natura şi caracterul acestora precum şi de antagonismul inerent dintre organic şi ideatic. Organismul funcţionează după legi şi reguli reglate în milioane de ani, în timp ce lumea ideilor şi valorilor nu are decât câteva mii de ani. Tendinţa organismului de a se impune este de necontestat. Fiinţa se va engrama pe schemele ontice endemice, ghidate de funcţiile organice. Constituirea formaţiunilor proiective şi deci impunerea „spiritului” nu poate fi decât expresia unei presiuni formative, educative socializatoare, sistematizate şi consistente. Istoria a constituit în societăţile umane instituţii, structuri culturale , educaţionale etc., care oferă „material” de dezvoltare proiectivă cu conţinuturi socio-culturale adaptative, medii din care copiii, în creştere, să asimileze valori şi cunoştinţe care, pe de o parte să facă persoane, în sens social, dar şi persoane în sens ontic, adică fiinţe în sine, entităţi de drept existenţial. Eşecul în procesul de constituire a acestui proiect uman (Sartre, 2004) şi pierderea speranţei nu determină doar o simplă nedezvoltare a fiinţei, o angoasă ocazională, ori un sentiment trecător de disconfort sau disperare ci conduce la procese disfuncţionale pe toate nivelurile şi în toate sferele fiinţei/ persoanei, pierderea sensului, pierderea unităţii ontologice, pentru că perspectiva, proiectul, speranţa sunt condiţiile primordiale şi definitorii ale fiinţe umane prin raportare la alte fiinţe, întregeşte fiinţa, îi dă relief, eu, voinţă, conştiinţă, alternativă, perspectivă şi conferă sentimentul libertăţii, optimism, fericire autentică.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 71

Colecţia electronică:

Discursul de mai sus care subliniează importanţa celuilat semnificativ şi constant, dar şi a celuilalt proiectiv, dezirabil, ancestral sau model în structurarea psihologic-ontologică a personalităţii umane/ fiinţei reliefează şi fragilitatea ontologică a personalităţii şi procesului de formare social-ontologică a acesteia. Motivul: procesul de formare a omului ca persoană este condiţionat crucial de factorul uman, personal, socio-uman, el însuşi în mare dinamică şi emergenţă continuă, este condiţionat de prezenţa constantă a unor adulţi ei înşişi fiinţe fragile, limitate, aflate de cele mai multe ori în impasuri şi existenţiale. Este unul dintre motivele pentru care integrarea copilului într-o altă familie decât cea naturală este aşa de complicat. Persoanele din familia substitutivă nu se descriu doar prin rolurile sociale sau instituţionale pe care le îndeplinesc ci sunt fiinţe limitate şi angoasate de propriile crize, impasuri, angoase, neîmpliniri, eşecuri. Luarea în considere a acestor aspecte întregeşte ceea ce am putea numi paradigma social-ontologică a integrării copilului în familia substitutivă. Aşadar copilul nu se va integra pur şi simplu într-un grup social ci se va insera într-un univers şi proces social-ontologic în curs, necunoscut şi foarte delicat. Apariţia tulburărilor de adaptare şi integrare se explică, aşadar, în mare măsură, şi prin eşecul acestei integrări social-ontologice. Se vor contrapune, în consecinţă două existenţe şi două procese, emergente, în curs, în evoluţie, dinamice şi cu tendinţe naturale de autoprotecţie şi evitare a impasurilor existenţiale şi eşecurilor. Fiinţa şi personalitatea copilului, pe de o parte, comunitatea familială, social-ontologică substitutivă, pe de altă parte.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 72

Colecţia electronică:

Capitolul 4 GRUPUL FAMILIAL (SUBSTITUTIV) ÎN REPREZENTARE SOCIAL-ONTOLOGICĂ

4.1. Abordarea ontologică a grupului familial Abordarea ontologică, sau existenţial-umanistă, atât a copilului cât şi a grupurilor sau mediilor în care s-a format ori urmează să se integreze copilul, nu reprezintă nicidecum o alternativă la abordările şi metodele mult mai consacrate ci o completare; se alătură ca teorie la teoriile şi orientările consacrate iar ca practică aduce în tabloul diagnostic şi în strategia de intervenţie metode, factori cruciali şi, credem noi, instrumente de succes în activitatea asistentului social şi a celorlalţi specialişti implicaţi în managementul strategiei de integrare a copilului în familia substitut. Abordarea este prezentă în sociologie şi asistenţa socială, în studiul familiei ca grup, însă mai mult ca dimensiune sau menţiune. De aceea există mult loc pentru cercetare în acest domeniu. Atunci când analizăm grupul familial în perspectivă socialontologică vom trece în plan secund abordările şi teoriile nomotetic-structuraliste, paradigmele tip rol-status, legităţile sociale „obiective”, în schimb ne focalizăm pe existenţa şi procesualitatea concretă, relaţiile efective instituite în dinamica interacţiunii obiective dintre actori (Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O., 2007). Ne interesează relaţiile şi procesele „vii”, irepetabile, contingente şi efectele pe care le au asupra

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 73

Colecţia electronică:

constituirii onto-genetice a personalităţii, a formării gradualontice a sufletului. Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de congniţie interpersonală, de atribuire, identificare, cât şi de influenţa socială sau adaptare/ conformare se descriu în termeni mai degrabă ontologici, decât psihosociologici. Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În abordare ontologică accentul cade pe relaţiile între persoane ca fiinţe unice, ca suflete. Orientările consacrate ale psihosociologiei – teoria apartenenţei, teoriile gestaltiste, teoriile cognitiviste, teoriile controlului, teoriile selfului, teoriile încrederii (S. Chelcea, 2008), precum şi teoriile construcţioniste – reprezintă achiziţii ştiinţifice deosebit de importante şi sunt absolut necesare însă nu „acoperă” în totalitate obiectul de studiu, tind să neglijeze subiectul, eul ontologic, sufletul, fiinţa ca unicitate, omul ca eu, grupul ca grup de suflete. Asemănător stau lucrurile şi în cazul teoriei şi practicii în domeniul asistenţei sociale a copilului. Abordând, însă grupul familial, copilul şi interacţiunea dintre ei în paradigma existenţialist-umanistă putem contribui la întregirea obiectului de studiu şi astfel nu vom pierde din vedere aspecte cruciale în deciziile ce privesc măsuri de protecţie pentru copil, sau atunci când sunt puse în aplicare. Caracteristicile definitorii ale grupului familial în abordare existenţial-umanistă sunt: unicitatea, singularitatea, originalitatea acestui. Această unicitate este determinată de fapt de unicitatea interacţiunii şi îmbinării dintre diferiţii factori generatori ai realităţii psihosociale şi fizice precum şi din proximitatea, logistica şi temporalitatea lui unice (Zajonc, R. B. (1980). Vom enumera mai jos câţiva factori şi aspecte care

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 74

Colecţia electronică:

contribuie la unicitatea şi singularitatea unei familii, avem în vedere atât factori sociali, umani sau psihologici cât şi materiali: • caracteristici unice personale - vârste, aspect fizic, personalitate etc; • relaţii interpersonale senzorial-cognitive şi afective unice – copil-mamă, copil-tată, copil-copil, mamă-tată etc; • locuinţă de un anumit fel – stil, mărime, locaţie naturală, număr camere, camera copilului; • obiecte, decor, curte, vedere; • litere de amor propriu – numele de familie, numele mamei, tatălui, fraţilor etc; • sistem comun/specific de valori, sensibilităţi, gusturi, obiceiuri, reguli, cutume etc; • relaţii unice între suflete; • grup unic de suflete; • consangvinitatea; • modul unic de utilizare a timpului şi activităţilor pe parcursul unei zile – ora mesei, ora de trezire sau de culcare, efectuare a temelor, orar de joacă pentru copii; • nivelul cultural, de educaţie al membrilor, stilul educaţional al părinţilor; • modul unic de distracţie şi divertisment; • modul specific de participare la unele evenimente, sărbători, aniversări; • comportamente, gesturi, activităţi specifice; • memorie socială şi afectivă comună, unică; • ataşamentul unic între membri; • aceleaşi cunoştinţe şi aceiaşi vecini; • ecologie unică;
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 75

Colecţia electronică:

• • • •

fiecare membru este unic, “cineva” în familie; relaţii preferenţiale unice; interese, aspiraţii comune, unice; proiecte comune, viitor comun. Pentru copil abandonat nu are nici o importanţă faptul că şi alt copil, din altă familie, are mamă ca şi el şi că aceasta ar putea deveni, dacă este nevoie şi mama lui. Nici din punct de vedere psihic sau social, nici cultural „nu există nici naţiune şi nici părinţi de schimb” (S. Moscovici 1998, p. 66). Schimbul nu este posibil decât fizic sau administrativ. Doar mama lui contează, faţa, gesturile, ataşamentul concret al acesteia reprezintă ancore ontice/hedonice cruciale în sufletul lui. Reprezintă, chiar, aproape sufletul lui. La fel stau lucrurile şi cu celelalte lucruri sau factori enumeraţi. Ruptura definitivă sau temporară de acestea reprezintă o amputare sufletească dureroasă şi destabilizantă în toate sferele personalităţii şi conduitei.

4.2. Onto-sistemele familiale Elementele şi aspectele de unicitate, enumerate mai sus nu există şi nu operează separat, ele fac parte din, sau se integrează în sisteme complexe holistice sau particulare, cu puternice semnificaţii ontice. Le vom numi, convenţional, onto-sisteme. Numărul lor poate fi foarte mare. Ne vom opri la câteva. • Onto-sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: litere şi cuvinte de amor propriu, limba, expresii uzuale; imaginile cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; apercepţiile şi reprezentărilor referitoare la
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 76

Colecţia electronică:

personalitate, caracter, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie etc. Onto-sistemul conduitelor şi competenţelor membrilor familiei. Curpinde: modalităţi de reacţie şi acţiune, temperamente, egoism/altruism, conduitele verbale, asertivitatea, comunicarea nonverbală; abilităţi, aptitudini, deprinderi, talente, competenţe, obiceiuri, hobiuri etc. Onto-sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status antrenează familia ca grup social şi organizaţie. Chiar dacă prin natura ei familia este un grup mic informal, format preponderent în mod spontan dar şi sub presiunea factorilor antropologicculturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic raporturi ierarhice, de sarcină, poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul social de copil/fiică/fiu copilul este „cineva” în „universul” familial, este parte ontologică doar a „acestei” familii. Onto-sistemul socio-afectiv. După J. Bowlby (1999) relaţiile afective din cadrul familiei reprezintă principalul factor de coeziune şi durabilitate. Instituie ceea ce autorul a consacrat chiar sub forma unei teorii (teoria ataşamentului), în relaţiile interpersonale, ataşamentul. Este o relaţie cu o forţă extraordinară. Familiile în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar copii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare sau de comportament. Ataşamentul este o valoare crucială în familiile de tip tradiţional. De regulă relaţia mamă-copil este esenţială în coeziunea unei familii (Levy-Strauss (1969). Se instituie spontan un sistem de relaţii afective absolut unice între toţi membrii familie. În procesul de instituire a sistemului de relaţii afective concură şi factorii socio-

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 77

Colecţia electronică:

cognitivi, aptitudinali, socio-ierarhici etc. Onto-sistemul socio-afectiv contribuie definitoriu la formarea şi instituirea, la nivel personal, a sufletului, după cu sufletul este entitatea ontic-personală cel mai mult implicată în relaţia de ataşament Onto-sistemul atitudinal, cultural şi spiritual. Cuprinde: sistemul de atitudini, faţă de oameni, faţă de lume, faţă de muncă; concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; aspiraţiile, proiectele de viitor, credinţa religioasă etc. Acest onto-sistem contribuie esenţial la formarea sufletului spiritual dar şi la conturarea holistică a fiinţei/ sufletului prin valenţele integrative şi orientative ale acestuia.

4.3. Grupul familial ca unitate şi entitate socială unitară şi unică Onto-sistemele schiţate mai sus sunt parte, sau contribuie la formarea macro-sistemului familial ca entitate ontică unitară şi singulară. Specificul şi unicitatea acestuia rezultă din combinaţia absolut unică a elementelor şi onto-sistemelor descrise mai sus dar şi din unicitatea existenţială a fiecărui factor. Grupul tinde să aibă caracteristici de fiinţă, prin unicitate dar şi prin autonomie (C. Rădăuţi, 2000). Grupul familial determinat devine o entitate în colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face parte, dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali. S. Chelcea (2008) utilizează în acest sens sintagma „sentimentul de noi”. În aceiaşi ordine de idei, F.M Moghaddam (1988) atribuie

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 78

Colecţia electronică:

grupurilor primare, în speţă grupurilor familiale, caracteristici precum interacţiunea faţă în faţă, identificarea puternică a membrilor cu grupul, relaţii afective puternice, precum şi durată îndelungată. Precum vorbim de o ontologie a persoanei, putem vorbi şi despre o ontologie a grupului familial. Triada fiinţă – existent – existenţă funcţionează şi în acest caz. În virtutea postulatului sartrian după care existenţa precede esenţa (fiinţa) vom afirma că de fapt familia aşa cum este ea la un moment dat este produsul unor circumstanţe şi oportunităţi ontogenetice, procesuale unice (D. Weissman, 2000). Nu se descrie prin caracteristici universale decât în abordare strict epistemologică. Familia concretă se impune prin caracteristicile membrilor dar şi prin aspecte de ordin holistic-cultural particular, diferenţiindu-se şi asemănându-se cu celelalte familii din comunitate în moduri absolut unice. Prin raportare la comunitate ea dobândeşte „personalitate” şi specificitate. Membrii acesteia sunt identificaţi şi caracterizaţi cu atribute consacrate ale grupului familial, pe de altă parte, marea majoritate a caracteristicilor familiale se regăsesc reflectate în personalitatea şi sufletele acestora. Se instituie o simbioză unică, indestructibilă, între membrii familiei, între familie ca entitate ontică şi fiecare membru în parte (Wiesman, 2000). Astfel că nici una dintre părţi nu există decât prin cealaltă. Copilul plasat în familia substitut va trebui să retrăiască experienţa constituirii unui nou suflet, pentru că sufletul constituit în grupul de origine, nu este, aprioric congruent cu „fiinţa” noului grup familial, chiar dacă psihodiagnosticul ori ancheta relevă multe similarităţi şi

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 79

Colecţia electronică:

compatibilităţi structurale, tipologice, factoriale, de trăsătură, situaţie socială ori materială. „Fiinţa” grupului familial constituit intră în interacţiune cu fiinţa copilului. Sau altfel spus fiinţa copilului trebuie să se integreze în fiinţa familiei. Succesul depinde de foarte mulţi factori. Din punct de vedere ontologic totul pleacă de la zero. Dar se pot face anticipări în funcţie de caracteristicile sufleteşti ale copilului şi de cele ale familiei, acestea au rol facilitator. Procesul şi aspectele de similaritate şi compatibilitate pot fi avute în vedere. Caracteristicile sufleteşti ale familiei ca întreg depind de cele ale membrilor care o compun. Dacă domină membrii cu suflete imature, endemice sau afectiv-gregare atunci familia, foarte probabil, funcţionează defectuos, lipseşte ataşamentul sigur, empatia, coeziunea. Le vom numi familii „endemice”. Dacă în familie predomină persoane cu suflet constituit pe dimensiunea socio-afectivă este probabil ca relaţiile să fie armonioase şi un climat de cooperare, însă să existe o mai redusă deschidere pentru exterior sau pentru intruziunea unor membri noi. Le vom numi familii „afective” În cazul în care în grupul familial predomină persoane cu dezvoltare sufletească avansată (suflet spiritual) este foarte probabil ca relaţiile interpersonale să fie lipsite de egoism sau de ataşament gregar, impunându-se prin empatie, respect, compasiune, înţelegere. Grupul familial este aprioric deschis spre exterior, cooperant şi dispus să resoarbă cu mai mare uşurinţă membri noi, însă, aprioric mai puţin unitar. Le vom numi familii „spirituale”. 4.4. Compatia familială

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 80

Colecţia electronică:

Fiecare familie este o simbioză unică, indestructibilă, între membrii ei, între familie ca entitate ontică şi fiecare membru în parte (Wiesman, 2000). Astfel că nici una dintre părţi nu există decât prin cealaltă. Această comunitate ontologic-empatetică este o unicitate existenţială care, printre altele, cuprinde: • Sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: limba, expresii uzuale; reprezentările cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; litere şi cuvinte de amor propriu; apercepţiile şi reprezentărilor referitoare la personalitate, caracter, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie etc. • Sistemul conduitelor şi competenţelor membrilor familiei. Curpinde: modalităţi de reacţie şi acţiune, temperamente, egoism/altruism, conduitele verbale, asertivitatea, comunicarea verbală şi nonverbală; abilităţi, aptitudini, deprinderi, talente, competenţe, obiceiuri, hobiuri etc. • Sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status. Antrenează familia ca grup social şi organizaţie. Chiar dacă prin natura ei familia este un grup mic informal, constituit de regulă în mod spontan şi sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic raporturi ierarhice de rol-status, de sarcină, poziţie sau reputaţie. • Sistemul socio-afectiv. După J. Bowlby (1999) relaţiile afective din cadrul familiei reprezintă principalul factor de coeziune şi durabilitate. Instituie ceea ce autorul a consacrat chiar, sub forma unei teorii (teoria ataşamentului), în relaţiile interpersonale, ataşamentul. Este o relaţie cu o forţă extraordinară. Este angajament, dragoste, apropiere, căldură umană (A. Bormaniuc, M. Borza, 2009, p.48). Familiile în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 81

Colecţia electronică:

ameninţate de destrămare, iar copii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare sau de comportament. Ataşamentul este o valoare crucială în familiile de tip tradiţional. De regulă relaţia mamă-copil este esenţială în coeziunea unei familii (C. Levy-Strauss, 1969). Se instituie spontan un sistem de relaţii afective absolut unice între toţi membrii familie. În procesul de instituire a sistemului de relaţii afective concură şi factorii socio-cognitivi, aptitudinali, socio-ierarhici etc. Sistemul socio-afectiv contribuie definitoriu la formarea şi instituirea, la nivel personal, a personalităţii empatetic-afective. • Sistemul atitudinal, cultural şi spiritual. Cuprinde: sistemul de atitudini faţă de oameni, faţă de lume, faţă de muncă; concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; aspiraţiile, proiectele de viitor, credinţa religioasă, sentimentul estetic, etic etc. Acest sistem contribuie esenţial la formarea personalităţii empatetic-spirituale prin valenţele integrative şi orientative ale acestuia. Comunitatea empatetică familială este un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale convieţuirii umane: afective, spirituale, morale, estetice, ludice, religioase etc. Este resursa din care se alimentează capacitatea empatetică a persoanei, altruismul, solidaritatea umană. Este principala forţă socio-ontologică a coexistenţei şi convieţuirii umane. Este un „univers” psihosocial şi cultural magic al satisfacerii trebuinţelor personale intime, profunde, empatetice, al creşterii şi educaţiei spirituale, afective şi morale a copilului. Este locul în care se construiesc bazele ontologice ale personalităţii umane. Este mediul în care persoana se alimentează cu energie spirituală şi morală. Este

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 82

Colecţia electronică:

cadrul existenţial magic al formării, existenţei şi manifestării personalităţii, al fericirii autentice. Comunitatea compatetică familială realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit. Unitate reflectată unitar, indestructibil, simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii empatetice familiale. Persoana şi familia funcţionează printr-un mecanism onto-social unic şi unitar, în care au loc procese de comunicare informaţională, emoţională, spirituală. Este mediul şi sunt procese fără de care personalitatea şi societatea s-ar forma şi ar funcţiona în mod defectuos ori inpropriu. În educaţia timpurie a copilului compatia afectivă, prin forma ataşamentului, este esenţială. La maturitate însă ajunge să aibă o podere importantă compatia spirituală ori organizaţională, pe fondul dezvoltării generale a personalităţii, a sferei spirituale, a caracterului şi personalităţii sociomorale, nevoii de afiliere socială sau la sisteme de valori. În toate cazurile rolul compatiei familiale este foarte important în formarea echilibrată a personalităţii, în dezvoltarea personală, în adaptarea socială şi evitarea marginalizării sociale ori culturale. Comunitatea empatetică familială are astfel, pe lângă o valenţă formativă, şi una terapeutic-preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor într-un sistem comun de valori, orientaţi spre fericire autentică, eficienţă şi adaptare socială/profesională.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 83

Colecţia electronică:

Capitolul 5 COPILUL ŞI PERSONALITATEA (COPILULUI) ÎN ABORDARE SOCIAL-ONTOLOGICĂ

5.1. Copilul în abordare social-ontologică Aplicat la domeniul asistenţei sociale a copilului orientarea existenţialist-umanistă generează, în opinia noastră, următoarele principii: •Respingerea tendinţelor de abordare unidimensională a clientului copil, sistemului client şi situaţiei de dificultate chiar dacă tehnologia de evaluare şi intervenţie presupun inevitabil şi aceste abordări este recomandat a nu se pierde în nici un moment perspectiva ansamblului, unităţii şi unicităţii sistemului client. Clientul este un ansamblu unitar, unic dar şi aflat într-un proces continuu de schimbare, de unificare a experienţei şi reflectare a ei în voinţă, conştiinţă şi ansamblul personalităţii. Abordarea umanist-ontologică solicită activismul epistemologic şi axiologic al clientului, dezvoltarea conştiinţei de sine, creşterea încrederii în forţele şi abilităţile proprii de integrare şi adaptare socială. • Clientul copil este o personalitate, o individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu element al unei entităţi sociale sau un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană, creşte într-un context socio-uman particular, dincolo de tiparele şi legităţile de organizare sau funcţionare socială obiectivă, de reflectările sociologic-ştiinţifice

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 84

Colecţia electronică:

abstracte, generalizatoare. De către serviciile de asistenţă socială el trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate psihologică, socială, culturală, ca problemă socială şi situaţie de dificultate diferenţiată, concretă şi particulară. Strategiile şi tehnicile de evaluare/ intervenţie nu neglijează componenta teoretic-generalizatoare, plasarea în context social global, dar vor desprinde din acestea acele caracteristici care conferă reprezentării acestuia relief şi specificitate. •Copilul, reprezentat în viziunea orientărilor terapeutice umaniste (orientarea existenţială, gestaltterapia, artterapia, terapia experienţială, terapia centrata pe client, analiza existenţială, terapia rogersiana, terapia adleriana, analiza tranzacţională etc), o resursă în sine de dezvoltare personală şi integrare socială prin însăşi condiţia şi funcţia personalităţii. În activitatea de educaţia şi îngrijire a copilului instituţionalizat, a copilului crescut în familii substitutive profesionistul trebuie să-i perceapă şi reprezinte în primul rând ca resursă şi actor principal al propriei recuperări sociale, psihologice sau morale şi deloc ca „inapţi”, „incapabili”, „nedotaţi”, „neadaptaţi”. •Orientările umaniste percep şi definesc clientul copil nu ca pe un “asistat”, ci ca pe o persoană demnă, cu toate drepturile/ valenţele sociale, morale şi psihologic-acţionale, cu abilitatea naturală de a se ridica din situaţia în care se află temporar. Rolul serviciilor de asistenţă socială este acela de conferi acestuia cadrul şi prilejul şi a-şi valoriza în mod demn potenţialităţile. Nici asistentul social, nici educatorul, nici psihologul nu au vreun fel de ascendenţă faţă de acesta. Cele două părţi se situează pe poziţii de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 85

Colecţia electronică:

egalitate în ceea ce priveşte demnitatea şi drepturile fundamentale. Clientul copil este, aprioric, o fiinţă umană cu toate drepturile ancestrale, istorice şi morale recunoscute, la fel ca toţi ceilalţi oameni. Profesionistul din asistenţa socială îl va percepe şi aborda aşa, sau va face tot posibilul pentru a ajunge să beneficieze de aceste drepturi. Abordarea existenţial-umanistă în teoria şi clinica asistenţei sociale propune principiul totalităţii/ integralităţii personale şi de abordare a clientului în asistenţa socială. Acest aspect impune luarea în considerare în procesul integrării copilului în familia substituitvă şi a sferei psihologic-spirituale, trebuinţelor estetice, ludice, epistemologice şi mistice ale clientului. Adică a trebuinţelor spirituale. Scopul este acela de a valorifica în proces şi resursele de umanism şi spiritualitate ale copilului şi mediului social substitutiv.

5.2. Personalitatea (copilului)– tipuri de abordări Întrucât problema adaptării copilului în familia substitutivă priveşte, în ultimă instanţă, impactul ontologic şi psihosocial al interacţiunii dintre personalitatea/ fiinţa copilului şi personalitatea/ fiinţa membrilor familiei sau dintre personalitatea copilului şi „ontologia” grupului familial, în această secţiune ne vom concentra pe problematica personalităţii, implicit a personalităţii copilului, în abordare existenţial-umanistă (ontologică), în special prin concepte cheie precum fiinţă, existent, existenţă, respectiv suflet (endemic, afectiv, proiectiv-spirirual), eu.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 86

Colecţia electronică:

Abordarea existenţialistă, existenţialist-umanistă a personalităţii este legată de o serie de nume precum A. Maslow (personalitatea auto-actualizată), C. Rogers (teoria fenomenologică), Frankl (abordarea holistă). Această abordare completează o constelaţie de concepţii şi optici privind personalitatea, reflectate într-o multitudine de curente sau teorii printre care remarcăm: teoria psihodinamică şi analitică (S. Freud, C. Jung, A. Adler); abordarea funcţională şi behavioristă (W. James, B.-F- Skinner, E. Thorndike, J. Dollard, N. Miller); abordarea structurală şi tipologică (R. Cattell, H. Eysenck, K. Leonhard, A. Liciko, W. Sheldon, E. Kretschmer); modele cognitive şi social-cognitive (E. Kelly, J. Atkinson, A. Bandura, W. Mischel). Dacă pentru aceste tipuri din urmă abordări personalitatea este un obiect de studiu printre altele în cazul abordărilor existenţialiste sau existenţialist-umaniste personalitatea este principalul obiect de studiu şi, în unele cazuri, chiar paradigma, raţiunea de a fi a acestora. De regulă abordările existenţialistumaniste percep, explică şi descriu personalitatea ca fiinţă şi nu ca structură, ca entitate şi nu ca şi calitate, sau sistem de trăsături. Pe de o parte, descriu limitele, angoasele fiinţei umane singulare şi personalităţii, pe de altă parte descriu personalitatea ca rezervor inepuizabil de optimism, speranţă, sursă de auto-actualizare permanentă, de adaptare şi integrare socială. Din această paradigmă ne-am extras şi noi teoria/paradigma personalităţii pe care o vom schiţa mai jos. Facem precizarea că în această secţiune, prin paradigma existenţialist-umanistă a personalităţii aducem micul nostru aport personal necesar, nota de originalitate a articolului.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 87

Colecţia electronică:

Concepţia esenţială a acestei teorii este aceea că personalitatea umană se constituie ontogenetic cu respectarea triadei ontologice fiinţă, existent, existenţă, prin formarea sufletului, eului şi conştiinţei. Astfel, sufletul, care se constituie eminamente ontogenetic, din trăiri, reprezintă fiinţa, conştiinţa, care reflectă/conţine existenţial şi temporal/contingent realitatea/mediul reprezintă în paradigma ontologică existenţa iar eul se constituie prin sinteza ontologică a fiinţei/sufletului şi existenţei/ conştiinţei, reprezentând existentul. Deoarece conceptele de eu şi conştiinţa sunt mult abordate în literatură ne vom focaliza cu precădere, în cele ce urmează pe conceptul de suflet; sufletul fiind în concepţia noastră entitatea personală care „suferă” cel mai mult în procesul de integrare a copilului în familia substitut şi explicaţia principală a tulburărilor de adaptare. În primul rând pentru faptul că acesta reflectă, în ontologia sa, caracteristicile particulare/ existenţiale ale celuilalt semnificativ. Ori, aşa cum se ştie, deprivarea de celălalt semnificativ este problema crucială a copilului abandonat/ separat de familia de origine şi integrat într-o familie substitut.

5.3. Sufletul (copilului) Fiinţa persoanei, sufletul, nu este un dat ci se construieşte ontogenetic individual în contextul altor „daturi”. Credem că acestea sunt organismul, mintea, subiectul şi mediul/ celălalt. Organismul omenesc este „programat” filogenetic pentru formarea sufletului. Prin morfologie sau fiziologie sunt favorizate două mari procese constituţionale: hedonismul şi

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 88

Colecţia electronică:

frica. Aferente acestora funcţionează aparate şi sisteme organice foarte complexe, în primul rând sistemele: cardiovascular, respirator, endocrin şi nervos. Paralel cu formarea ontogenetică a sufletului subsisteme sau elemente ale acestora se combină în cele mai sofisticate moduri. Desigur, sufletul este un edificiu mai mult spiritual decât biologic, personalitatea şi conştiinţa nu decurg mecanic din activitatea cerebrală. Esenţiale nu sunt procesele biologice care au loc consecutiv manifestărilor personale ci semnificaţia subiectivă a conţinuturilor şi trăirilor. Organizarea acestora pe matricea funcţională a organismului şi în special a creierului uman este însă necesară - din această joncţiune se nasc formaţiuni, structuri, sisteme situate la graniţa dintre fizic şi metafizic, dintre materia amorfă şi trăirea sublimă, într-o dinamică ontogenetică cu valenţe ancestrale. Memoria, fiind o însuşire, capacitate care depăşeşte cu mult cadrele fiinţei umane se impune ca un primat al (dezvoltării intelectuale şi personale) în general deoarece numai capacitatea subiectului, organismului, creierului de a fixa, stoca şi reactualiza informaţia sau trăirea poate asigura formarea şi dezvoltarea celorlalte formaţiuni inclusiv a sufletului. Retenţia imaginii obiectului (a figurii materne, de exemplu), favorizează interiorizarea şi asimilarea, constituirea primelor reprezentări, scheme senzorio-motorii formaţiuni noetice, afective sau spirituale. Produsele superioare ale activităţii mnezice, să le spunem conţinuturi noetice, care au depăşit fazele de procesare, semnificare şi interpretare, fiind asimilate ca adevăruri intră în ansambluri de conţinuturi grupate după criterii de semnificaţie subiectivă sau obiectivă care se organizează în microformaţiuni cu dinamici autonome. Aceste microformaţiuni noetice sunt nişte mici lumi, reprezentări mult deformate, personalizate,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 89

Colecţia electronică:

similare, oarecum cu constructele personale ale lui G. Kelly, cu deosebirea că ele sunt entităţi profunde mintale/spirituale şi nu condiţionate de activismul social al persoanei. Aceste entităţi intră în conexiune, formând ansambluri şi formaţiuni tot mai complexe. Universul noetic constituit se poate disocia, în parte, de activităţile mintale şi personale curente, intrând în procese autonome de organizare, structurare, evoluţie, după legităţi sau principii de genul emergenţei sau imergenţei. Conţinuturile acestor formaţiuni, dorim să întărim această precizare, nu îl formează reprezentările senzoriale, noţiunile, conceptele, ideile, teoriile ci „universurile” ontice noetic-subiective, adică semnificaţiile ontice asimilate de către subiect ca trăiri epistemice sau afective sublime. Aceste conţinuturi nu depind de legităţile obiective ale entităţilor similare din realitate decât parţial, gradul de obiectivitate fiind determinat de nivelul de informare şi de realismul gnostic al subiectului. Interacţiunea ontică dintre funcţiile organismului şi funcţiile mintale (noetice) determină apariţia ontogenetică a subiectului ontic. Formarea şi instituirea subiectului ontic este un proces stadial, complex şi multidimensional. Acesta permanentizează relaţia dintre nevoie şi obiectul care o satisface. Odată cu instituirea şi funcţionarea subiectului scade rolul instinctelor în determinarea conduitelor; necesitatea, stringenţa existenţială, absolută a acestora este preluată/atenuată de subiect. Rolul acestuia nu mai este doar acela de a căuta plăcere pentru a alimenta ontosul hedonic ci şi conservarea, supravieţuirea, sentimentul continuităţii.. Construcţia celei mai mari părţi a subiectului în câmpul mintal determină o sporită ipostaziere a acestuia în imaginar.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 90

Colecţia electronică:

Tendinţa de a se disloca de mecanismele interne ale organismului şi de procurare a siguranţei sau plăcerii determină orientarea spre reprezentări, simboluri, fantezii, ficţiuni, obiecte ipotetice care pot oferi satisfacerea acestor obiective. Creşterea capacităţii de control al relaţiilor cu aceste „obiecte” favorizează ruptura de obiectele reale, directe, nemijlocite, materiale dar şi de senzaţiile, trăirile pozitive sau negative. Această ruptură este de fapt o delimitare de contingent, de instinct, de organism şi de mediu, o auto-instituire, o tendinţă (greu finalizabilă) de autofiinţare. Este sursa fundamentală a autonomiei personale, a delimitării şi opoziţie faţă de mediu şi celălalt, a individualizării şi în final, a constituirii sufletului sau al personalizării, ca proces ontogenetic. Se instituie astfel relaţia specială a subiectului cu celălalt. Prin simbolizare organismul, corpul devin instrumente care produc conduite în funcţie de dinamicile interne şi instinctuale subiective. Nu mediul fizic este obiectul de interes al subiectului ci evenimentul ca distemporalitate (temporalitatea este condiţia instinctului) sau ca ansamblu de întâmplări cu semnificaţie onto-subiectivă (hedonică, fobică sau epistemică). Doar prin autonomizarea şi individualizarea impusă de instituirea subiectului ontic este posibilă recunoaşterea semnificaţiei ontice (singulare) a celuilalt, celuilalt semnificativ. În funcţia şi procesul constituirii sufletului celălalt semnificativ (persoane, obiecte, locuri, habitusuri, valori) are o semnificaţie constituţională. Celălalt, cel mai important, este propria fiinţă, propriul eu auto-perceput cognitiv sau senzitiv. Asimilarea experienţială a sinelui auto-perceput ontogenetic determină constituirea sufletului endemic, asimilarea ontic-subiectivă a experienţelor relative la persoanele, locurile sau situaţiile

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 91

Colecţia electronică:

semnificative pentru subiect, prin interacţiune directă determină constituirea sufletului afectiv, în timp ce asimilarea experienţelor relative la valori şi entităţi ideale, proiective conduce la formarea şi instituirea sufletului proiectiv-spiritual. Sufletul endemic. Orice element face sau tinde să facă parte dintr-un sistem, după cum orice trăire este aferentă sau tinde să contribuie la constituirea unei formaţiuni organice sau ontic-spirituale. Tendinţa de organizare ontică în formaţiuni a trăirilor este legică şi obiectivă. Toate lucrurile sau procesele din natură, societate sau spirit sunt aferente unor sisteme, ori tind să conducă la apariţia unora. Asta este şi explicaţia ştiinţifică a formării sufletului. Sufletul endemic se constituie prin asimilarea şi organizarea în onto-formaţiuni a trăirilor şi experienţelor senzitive, afective sau cognitive relative la sine. Desigur, vor fi reţinute cu prioritate cele semnificative în ontologia subiectului. Cele pozitive, reconfortante, funcţionale, detensionante, euforice se organizează în formaţiunea hedonică, iar cele care provin din stările de frică, teamă, angoasă, disconfort în formaţiunea fobică. Cele două formaţiuni nu sunt aprioric opuse, fiind aferente unor funcţii distincte, dar nici nu se constituie sau funcţionează autonom ci ca un mecanism/resort existenţial fundamental al persoanei, cu rol crucial în adaptarea şi dezvoltarea psihică/ personală, în formarea sufletului şi personalităţii. Constituirea onto-formaţiunii hedonice este fundamental legată de fenomenul bio-psihic numit trebuinţă. Trebuinţa, care reflectă lipsa, este resimţită ca o tensiune disconfortantă de către organism sau subiect cu atât mai mult cu cât momentul până la care este satisfăcută este mai îndepărtat. După repetarea multor asemenea experienţe disconfortante, are loc un proces

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 92

Colecţia electronică:

de interiorizare, permanentizare, generalizare, „ontificare” a stării de trebuinţă şi tensiune. Starea de anxietate, durere, tensiune dispare aproape instantaneu odată cu satisfacerea trebuinţei. Repetarea experienţei determină sistemul psihic să reţină condiţiile care au favorizat-o şi să generalizeze caracteristicile. Starea în sine de confort creată de detensionare este şi ea localizată, reţinută, asimilată. Dezvoltarea mintală ontogenetică stimulează procesul de retenţie şi valorizare, identificare, caracterizare a stării de confort determinată de satisfacerea trebuinţei. Intervin procese psihice complexe, memoria, gândirea, limbajul, imaginaţia dar şi procesele subiectivităţii, emoţia, chiar voinţa. În concluzie, pentru supravieţuirea şi funcţionarea organismului, subiectului, identificarea condiţiilor exterioare favorizante, dar mai ales localizarea, izolarea, identificarea internă a caracteristicilor „stării de bine” sunt procese absolut necesare. Starea de bine, libidoul, juisanţa au tendinţa legică de a se auto-organiza. Rezultatul acestor procese se va concretiza în formarea şi instituirea onto-formaţiunii hedonice. Funcţia onto-fobică endemică a sufletului şi personalităţii este asigurată de către onto-formaţiunea fobică. Este produsul şi reflectarea, în organizarea ontogenetică, a luptei subiectului pentru „a fi”. Asta însemnă dreptul la timp, la cât mai mult timp, la resurse energetice interne, la controlul comportamentului, a mediului. Fiecare dintre aceste drepturi se obţine printr-o dispută acerbă şi se menţine prin constituirea unui complex sistem de securitate. Procesul se încheie în momentul în care subiectul controlează toate nivelurile organice, anorganice şi personale. Dar este doar o tendinţă, deoarece acest lucru nu este niciodată cu putinţă; boala, de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 93

Colecţia electronică:

pildă, poate provoca moartea organismului, dar şi a subiectului. De unde şi angoasa paroxistică în faţa morţii ( iminente, probabile, ipotetice, posibile). Soluţia disperată, profitând şi de atributul imaginaţiei, este iluzia, nemurirea, eternizarea sau negarea, nerecunoaşterea posibilităţii morţii. Fiecare fiinţă vie are încrustată în structura şi resorturile profunde, ale organizării interne teama endemică de dezagregare, de pierdere a unităţii care tinde să anihileze fiinţa, eul, existenţa – entităţi onto-dependente, emergente. Însă pericolul nu este atribuit în totalitate imperfecţiunilor organizării interne ci şi mediului, în limbajul psihologiei sociale sau psihanalizei, celuilalt. Aici este cazul să vorbim despre conceptul de agresiune, fenomen foarte prezent în grupurile de copii instituţionalizaţi. Constituirea formaţiunii fobice este un răspuns la virtuale sau reale agresiuni, şi este un proces legic, necesar. În schimb, dezvoltarea ei excesivă este expresia unei stări de insecuritate acută sau generalizată. În general, de la cele mai elementare forme de viaţă, micro-celulare, până la mamifere, organismele sunt predestinate agresiunii mediului fizico-chimic dar şi a celui socio-uman. Unele elemente ale mediului, de fapt cea mai mare parte, sunt percepute ca indiferente şi deci neglijate. Altele ca binefăcătoare care demobilizează. Foarte multe, însă, sunt percepute ca agresiuni declanşând instinctual sau raţional (în cazul omului) reacţii de răspuns, îndepărtare, agresiune sau reorganizare internă. Modalitatea cea mai simplă de răspuns a organismului la agresiune este iritabilitatea, care se manifestă comportamental prin îndepărtarea mecanică de sursa agresivă. Dar organismele mai complexe şi personalitatea funcţionează cu mecanisme mai complexe de răspuns, prin organizări internalizate ale

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 94

Colecţia electronică:

mecanismului stimul-răspuns, structuri bio-neuro-psihice care susţin afectele iar în cazul persoanei emoţia, sentimentele, atitudinile, aptitudinile, concepţiile sau strategiile inteligente (conştiente), precum şi prin organizări specifice, de pildă formaţiunea fobică. Dacă iniţial această formaţiune instituie stările de angoasă şi nesiguranţă permanentizând conduitele subiective de evitare a surselor de agresiune şi evitare a conflictului, în procesul de formare a personalităţii funcţia socio-fobică capătă un rol proactiv, necesitând organizare superioară specifică, adaptativă. Funcţia internă esenţială a formaţiunii fobice este aceea de a determina formarea de gestalturi personale şi tipare comportamentale care să evite alienarea, de-realizarea. Rolul acestei nu se limitează la semnificarea situaţională şi reacţia actuală la stimuli potenţiali traumatizanţi ci, fiind o componentă a personalităţii afective, devine un fundament al organizării generale ontogenetice a persoanei în scopul unei bune integrări, adaptări la mediu şi împlinirii destinului personal. De aceea formaţiunea fobică acţionează ca un agent critic intern, un reglator al proceselor de organizare şi structurare personală, îndeosebi în constituirea personalităţii psihologice. Însă capacitatea subiectului de a-şi construi mecanisme de securitate cu forţe proprii este limitată. Atât securitatea fizică cât şi cea personală nu sunt depline niciodată. Familia, comunitatea, grupul preiau o parte din această sarcină. Mediul social oferă securitate atât direct, prin reguli, valori morale, legi, norme, protecţie etc dar şi prin educaţie. Procesul de construire a personalităţii stă, după cum vom vedea, sub semnul acumulărilor culturale, determinărilor sociale, etice,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 95

Colecţia electronică:

influenţelor şi practicilor educative. Securitatea personală este o dimensiune şi un atribut al organizării în grupuri, comunităţi a indivizilor umani. Acestea oferă modele, situaţii, status-uri, dar pentru care indivizii trebuie să se confrunte pentru a le obţine şi menţine. Dacă în primii ani de viaţă copilul beneficiază, de regulă, de securitate aproape deplină datorită grijii părinţilor cu timpul, treptat, este nevoit, prin voinţă, cunoaştere, educaţie şi conştiinţă să-şi sporească contribuţia proprie (P. Ştefăroi, 2008). În concluzie securitatea şi confortul intern al copilului presupune organizări securizante interne dar şi un sistem de relaţii şi raporturi interpersonale, organizaţionale cu rol protectiv. Mama, tata, ruda, locuinţa, comunitatea au un asemenea rol. Rolul securizant al acestora nu constă atât în acţiunea fizică de protecţie ci constă în internalizarea semnificaţiei socio-afective pozitive a stimulilor. Lipsa acestor „semnificări” socio-afective pozitive, protective face ca minorul în mod inerent să fie predispus experienţelor fobice, emoţiilor negative şi sentimentelor de insecuritate. În zadar se vor strădui membrii familiei substitut să simuleze toate condiţii de securitate socio-afectivă, similare familiei naturale atât timp cât copilul nu le percepe deloc aşa. Sufletul afectiv. Celălalt, mediul, habitatul domestic reprezintă sursele constituţionale ale formării sufletului afectiv, însă constituirea acestei onto-formaţiuni este precedată de instituirea unor micro-formaţiuni afective centrate pe obiecte, circumstanţe sau persoane concrete. Odată instituite, acestea operează ca formaţiuni ontic-personale relativ autonome, fiind condiţionate de relaţii determinate, incidentale. Vor persista doar atâta timp cât persoanele sau obiectele respectiv se vor

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 96

Colecţia electronică:

impune prin prezenţă sau importanţă pentru subiect. Unele dintre acestea, îndeosebi persoanele, capătă o semnificaţie existenţială, cum este mama, sau, după caz, alte persoane din micro-mediul originar al copilului. Aceste persoane au rol de „pivot” în travaliul de constituire a sufletului. Fizionomia, comportamentul, gestica etc vor reprezenta treptat surse de identificare şi dezvoltare. Însă nu acţiunea directă a lor ca obiecte sau reprezentări, entităţi cognitiv-senzoriale, operează ca factori formativi ci trăirile şi experienţele interne pe care le determină. Sursa de formare ontic-personală o reprezintă trăirile. În procesul de formare a sufletului afectiv sunt atrase şi cele două onto-formaţiuni constituţionale endemice: formaţiunea hedonică şi formaţiunea fobică. Acestea operează ca mecanism, „infrastructură”, sau în balanţă. Chiar dacă formaţiunile afective sunt mult influenţate de constanţa relaţiilor cu mediul instituirea sufletului afectiv presupune, aşadar, constituirea şi dezvoltarea unor montaje, scheme, structuri generice, cu importante componente conative, fiziologice, cognitive şi voluntare. Odată sufletul afectiv constituit va funcţiona ca toate celelalte formaţiuni dar va avea nevoie de trăiri afective, în principal socio-afective, ca sursă a existenţei şi dezvoltării. Este interesant de reflectat asupra modului în care trăirile sunt asimilate de către suflet ca sursă a existenţei sale, după cum, după constituire, prin funcţionarea specifică în cadrul ansamblului personal sufletul este el însuşi producător de trăiri. Deosebirea este aceea că înainte de instituirea sufletului ca formaţiune trăirile se realizau cu preponderenţă din manifestările emoţionale primare – plăcere, durere, emoţie – pe

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 97

Colecţia electronică:

când, după ce sufletul se impune ca formaţiune psihologicpersonală, trăirile antrenează persoana ca ansamblu şi se descriu prin montaje holistice de tipul sentimentelor, empatiei, pasiunilor exprimate în stări de sublimare, suspendare, alienare. Aceste trăiri „superioare” vor reprezenta la rândul lor resursă în procesul de consolidare ontică dar şi de dezvoltare şi sublimare psihologic-comportamentală generală. Credem că feed-back-ul este unul dintre mecanismele cibernetice principale care determină atât consolidarea cât şi dezvoltarea sau funcţionarea acestei formaţiuni în procesele generale de dezvoltare personală. Astfel că, în cazul unor categorii profesionale, ocupaţionale, confesionale, sufletul devine forţa internă, resursa ontică şi personală fundamentală. Este şi cazul celor mai mulţi dintre artişti, oameni ai bisericii, psihologi, profesionişti sociali. Totuşi, până a ajunge aceştia săşi exprime vocaţia în activităţi sau produse specifice parcursul perso-genetic trece prin apariţia şi instituirea altor formaţiuni ca personalitatea şi conştiinţa. Instituirea sufletului ca formaţiune psihologică autonomă şi structură de personalitate este o etapă importantă deoarece presupune instalarea în ansamblul psihologic al persoanei şi creşterea gradului de autonomie al formaţiunii. La acest nivel începe procesul de desprindere accentuată de referinţe, de autonomizare accelerată. Persoana (copilul) începe să devină receptivă la valori şi critic în raport de conduitele şi atitudinile persoanelor apropiate. Sufletul începe să contribuie esenţial, de aici, la constituirea şi a celorlalte formaţiuni, integratoare, precum personalitatea. Trecerea de la dependenţă, care este o relaţie în care primează obiectivele subiectului endemic, la fază în care primează scopurile celuilalt se realizează tot în acest

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 98

Colecţia electronică:

stadiu, este momentul în care celălalt este reprezentat ca subiect dezirant şi tot mai puţin ca obiect dezirabil. Practic de aici se instituie Celălalt (în cadrul personalităţii) ca entitate psihică relativ autonomă şi nu ca obiect care satisface unele trebuinţe. Celălalt ca subiect dezirant, cu trebuinţe, temeri, scopuri se ancorează adânc în structura ontică a persoanei, poate controla, prin mecanisme şi strategii, preponderent involuntare, personalitatea şi chiar conştiinţa. Persoana acceptă această situaţie, nu neapărat intenţionat sau conştient deoarece Celălalt oferă conţinut vieţii interioare, trăiri şi chiar securitate emoţională. Această formaţiune se instituie şi îşi atinge ţinta ontogenetică la maturitate, atunci când persoana devine responsabilă/dependentă de destinul/situaţia altor persoane, de creşterea, integrarea şi realizarea lor socială/individuală. Operează în contextul proceselor interne complexe după ce personalitatea s-a instituit iar conştiinţa s-a constituit. În acest stadiu sufletul are un rol determinant în formarea credinţelor şi convingerilor şi un rol crucial în determinarea orientării caracterului, atitudinilor şi chiar intereselor sociale şi profesionale. În cazuri limită ruptura de concret şi individual poate deveni aproape totală, persoana este receptivă la obiecte „ideale”, valori, chiar creator – ca expresie supremă a „abstractizării” afective, sufleteşti. Interesele celuilalt „operează” nu direct în mecanica relaţiilor inter-personale ci mijlocite de construcţiile superioare ale persoanei. Nu trebuie totuşi să facem unele confuzii. Sufletul, în natura sa generică, se impune şi instalează ca expresie a dorinţei Celuilalt instituit iar aproape toate dezvoltările ulterioare respectă acest ordine. Dar, după

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 99

Colecţia electronică:

cum am mai precizat, celălalt nu se reduce la persoane sau obiecte determinate, casa părintească, mama, de pildă, ci poate fi orice entitate, valoare etc care s-a impus în mediul de viaţa al oamenilor - cultura, istoria, ştiinţa, religia, comunitatea, societatea, arta – receptate atât fenomenal cât şi categorial. În perspectiva constituirii personalităţii socio-afective a copilului din familia substitut ne interesează şi relaţia dintre procesul de formare a sufletului şi dezvoltarea personală echilibrată şi eficientă, în special în perspectiva autonomizării sociale, dezvoltării capacităţii de adaptare. Caracteristicile sufleteşti determină empatia, compasiunea, iubirea, gustul estetic, ataşamentul, vocaţia profesională, concepţia faţă de lume, credinţa religioasă. În procesul de constituire, prin apariţia sufletului, are loc umanizarea organismului, însufleţirea prin celălalt. În lipsa acestuia organismul ar deveni ceea ce cibernetica se străduieşte să construiască, cu intenţia de imita şi reconstrui fiinţa umană, adică robot. Formarea şi instituirea sufletului face ca organismul să devină om şi nu robot, de aceea este atât de importantă creşterea copiilor în familie, în medii bazate pe ataşament, afecţiune, respect pentru celălalt. Celălalt este sursa propriei dezvoltări. Rolul sufletului în economia persoanei este de a resimţi disfuncţia celuilalt şi de a determina acţiuni şi competenţe care să reinstituie binele, normalitatea, echilibrul, fie că este vorba despre celălalt extern sau de propria persoană, automonitorizată. Se poate vorbi de o structură a acestuia şi de o specializare a unor componente, pe persoane, obiecte, animale, sau valori, dar, probabil, fiecare este susţinut de un mecanism comun de percepţie şi reacţie afectivă, un aparat format pe

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 100

Colecţia electronică:

aproape toate nivelurile şi prin aproape toate formaţiunile personale, structurat şi orientat specific. Aşadar putem vorbi de un fond sufletesc comun, care încrustează tiparul relaţionalafectiv ale fiinţei umane, o structură de fond personală, dar şi de specializare în funcţie de particularităţile biologice, psihologice individuale, sau ale mediului social ori profesional. Iubirea, ataşamentul şi empatia sunt principalele „produse”, creaţii, tipuri de manifestări ale sufletului. Termenul de iubire este folosit pentru tipuri variate de stări, sentimente şi situaţii. În ontogeneza personală putem vorbi de o adevărată metamorfoză a simţirii. Dacă iubirea faţă de mamă, caracteristică perioadei de dinaintea constituirii sufletului ca formaţiune, o putem mai degrabă explica ca fiind expresia unei dependenţe hedonice şi fobice primare, după cu am precizat, după constituire, în perioada de instituire, celălalt este căutat ca expresie a nevoii de constituire a eului, personalităţii exprimată, printre altele, în forma adolescentină a îndrăgostirii. Celălalt, de această dată, întruneşte caracteristicile genetice ale persoanei ideale, constituită gradual în travaliile imaginativ-afective infantile. Procesul devine delicat deoarece se asociază tendinţelor de identificare sexuală şi socială şi de constituire a sinelui. După cum şi impulsurile de începere a vieţii sexuale au un rol semnificativ. Toate acestea fac ca, în această perioadă, iubirea să fie un fenomen hipercomplex care se extinde în întreg arealul personal-subiectiv, de la procesele biologice elementare până la proiecţiile hedonic-euforice şi de realizare personală imaginativă. Se împleteşte iubirea caracteristică copilăriei, definită mai degrabă ca dependenţă hedonică, după cum am văzut, cu elemente ale iubirii altruiste, care se va institui la

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 101

Colecţia electronică:

vârste mai înaintate. De această formă de iubire putem vorbi mai degrabă după ce persoana se dovedeşte disponibilă de a aşeza scopurile celuilalt înaintea scopurilor proprii, nu din interes sau raţionament ci din considerente empatice. Acum am putea vorbi de instituirea sau chiar de asimilarea celuilalt. De regulă este vorba despre progenituri dar am putea vorbi şi despre iubirea de patrie, dăruirea pentru artă, ştiinţă, umanismul, iubirea pentru animale, locurile natale. Iubirea adultă ia forma grijii, empatiei, protecţiei şi ataşamentului. În acest din urmă caz Celălalt este profund instalat în personalitate, existenţa celuilalt(obiect). Unele persoane sunt dispuse chiar să-şi sacrifice propria viaţă pentru a asigura protecţia şi securitatea celui drag. Acest exemplu demonstrează rolul şi forţa extraordinară a sufletului afectiv. În această accepţie fiecare persoană este o sumă virtuală de persoane şi entităţi. Dar prin facilitatea comunicării, minţii, limbajului, comunităţii, convieţuirii şi prin contribuţia mijlocitoare a sufletului se constituie şi defineşte ca un ansamblu mai mult sau mai mult unificat. Unificarea se realizează sub semnul intelectului, conştiinţei şi personalităţii, eului, dar cum acestea nu trec, de regulă de stadiul constituirii rămâne să concluzionăm că nota fundamentală a existenţei individuale personale interioare o reprezintă interacţiunea afectivă dintre subiect şi celălalt, în pofida etichetelor consacrate de genul „omul este o fiinţă raţională”. Structurile realizate de către personalitate reuşesc să impună „compromisuri” prin care să se satisfacă „interesele” subiectului dar şi ale celuilalt. Instituirea acestor compromisuri stă, în parte, la baza constituirii caracterului. La acest nivel sufletul a trecut de faza de constituire şi nu reprezintă principala

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 102

Colecţia electronică:

„preocupare” a travaliului ontogenetic; el intră în faza de instituire unde se impune ca factor reglator între cele două tendinţe, aparent opuse, care angoasează de regulă adolescenţa, de formarea a eului şi de socializare - Eul în ordinea subiectului şi socializarea în ordinea Celuilalt. Din perspectiva sufletului esenţială este prezenţa, securitatea şi fericirea celuilalt drag. Nu este un altruism total dezinteresat. Deoarece Celălalt instalat operează ca o entitate proprio-existenţială, intrând practic în constituţia personalităţii. Persoana definită ca o asimilare a hedonismului celuilalt se îmbogăţeşte ea însăşi, deoarece în lipsa experienţei ontice a Celuilalt pierde prilejul de a se umaniza. La naştere, „fiinţa” e în celălalt, corpul în sine nu este suficient pentru personalizare. Aceasta este calea prin care omul accede la experienţă socială, la cultură, istorie, practic asimilează întreaga evoluţie a comunităţii, prin contactul cu celălalt, cu mediul, cu valorile. Procesul este complex deoarece se realizează pe mai multe planuri, fizic, cognitiv, afectiv, voluntar, axiologic (Text preluat din volumul Teoria fericirii în asistenţa socială, P. Ştefăroi, Editura Lumen, 2009, p. 92-95). Sufletul proiectiv-spiritual. Sufletul proiectiv-spiritual este o construcţie ontogenetică, care se constituie şi instituie stadial, pe fondul acumulărilor şi dezvoltării psihologice generale, a experienţei socio-culturale particulare a persoanei şi a setărilor axiologice succesive, inerente convieţuirii organizaţionale. Reprezintă o formă superioară de organizare a personalităţii (holistice) dar se constituie, fără excepţie, la toate categoriile de persoane, fiind consubstanţială condiţiilor de organism, psihic, intelect, conştiinţă, comportament şi viată socială. Presupune constituirea graduală a unor onto-fomaţiuni

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 103

Colecţia electronică:

(noetică, estetică, mistică, morală, ludică etc). Se formează cu precădere în zona proiectivă a personalităţii holistice şi debutează cu procesul de constituire a onto-formaţiunii noetice. În rândurile care urmează vom puncta principalele etape şi caracteristici ale formării acestor formaţiuni şi a personalităţii spirituale ca ansamblu. Între diferitele formaţiuni componente ale sufletului proiectiv-spiritual credem că sufletul mistic, ca sub-formaţiune, are, onto-genetic, rolul cel mai important, chiar dacă, ne ferim, de regulă, să facem ierarhii. Sufletul mistic este „epicentrul” ontic al spiritualităţii persoanei şi se descrie ca o formaţiune care ontogenetic a asimilat tot ceea ce percepe şi trăieşte ca anormal, metafizic, supranatural subiectul. Această formaţiune se constituie în strânsă legătură cu formaţiunile fobice, cu ipoteza morţii, cu nefiinţa. Este latura sa malefică. Există şi o latura benefică, care se descrie prin raportare la bine, dezirabil, ideal. Legătura este, desigur, cu onto-formaţiunea fericirii. Aici vorbim despre supranatural, mistica binelui, iubirea, îndrăgostirea, sfântul ca model şi aspiraţie, raiul, fericirea fantastică. Prin sufletul mistic experienţele şi cunoştinţele paranormale şi supranaturale, metafizice, neadevărurile devin adevăruri personale, trăirile şi experienţele sunt resimţite ca parte a existenţei ancestrale, cosmice, absolute, personale. Acestea tind să reconstruiască persoana, iar în unele cazuri acest lucru se întâmplă nu în sens patologic ci dimpotrivă, construieşte un altfel de normalitate, mai apropiată de persoana universală, autentică, ideală, „proiectată”, acontingentă. Pentru că, în dimensiunea „pozitivă” a misticii personale se înscriu

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 104

Colecţia electronică:

coordonatele existenţei umane autentice, ancestrale, cu perspectivă multimilenară, atemporală, divină, teleologică. Procesul psihologic de constituire a onto-formaţiunii spirituale generează nevoi de altă natură şi factură decât cele pe care le impun onto-formaţiunile endemice. Este vorba despre nevoi şi dorinţe mistice, estetice, ludice şi gnostice. Ele sunt expresia existenţei unor formaţiuni onto-proiective, reamintim, precum: sufletul ludic, sufletul estetic, sufeltul mistic, chiar a sufletului etic sau gnostic. Această din urmă formaţiune are multe asemănări şi legături cu formaţiunea noetică. Ceea ce le diferenţiază este faptul că acesta din urmă este o organizare a ideilor în sine, o lume obiectivă, logică, intrinsecă, cognitivă, autosuficientă în timp ce sufletul gnostic este impregnat subiectiv şi afectiv şi determină nevoia superioară a subiectului de căuta gnoze care produc satisfacţie personală. În timp ce pentru formaţiunea noetică nevoia fundamentală este de adevăr, în cazul sufletului gnostic se impune nevoia de cunoaştere propriu-zisă, de informaţie. Ambele tipuri de nevoi sunt foarte intense la oamenii de ştiinţă, filozofi etc, dar mai puţin semnificative la oamenii obişnuiţi. Pare paradoxal, dar şi aceste nevoi, „intelectuale”, vor facilita, organizarea superioară ca suflet, cu trăsăturile caracteristice acestuia: generalitate, esenţialitate, concentrare, intensitate, subiectivitate. Între cei doi poli, sufletul mistic şi cel gnostic, se descriu: sufletul ludic şi cel estetic. Desigur fiecare dintre aceste formaţiuni va trece prin fazele de acumulare şi constituire; forma de suflet, pe care o capătă, este determinată de caracterul preponderent proactiv, dar dublat şi de o latură semnificativă ontică şi subiectivă. Este interacţiunea sublimă, superioară dintre organism şi mediu, mediul uman – social, cultural,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 105

Colecţia electronică:

mistic, istoric, ancestral, spiritual. Aceste caracteristici impun constituirea unei entităţi existenţiale/experienţiale detaşate de contingent, atât temporal cât şi spaţial. Impune ruptura de endemic şi crearea unui univers interior liber, autosuficient într-o anumită măsură, constituirea unei lumi “virtuale” dar corespondentă cu realul, înţeles mai mult ca sursă şi mai puţin ca determinare. Una dintre caracteristicile acestei noi ordini o constituie spiritul ludic, care impune nevoia persoanei de libertate, divertisment, ironie în faţa limitelor existenţei, contingenţei, detaşare. Personalitatea va reflecta, într-o dimensiune a ei, acest spirit, fiind condiţie a acţiunii sociale, culturale, morale dar şi a creativităţii, raportării libere la necesităţile, legităţile obiective. Mediul şi sursa sufletului ludic este o altă lume decât cea reală, configurată cu elemente şi legităţi ale acesteia dar aşezată într-o ordine inerent contestabilă. Spiritul ludic luminează şi fluidizează căile de comunicare internă şi cu mediul, dă persoanei confort şi senzaţia existenţei autentice, concordante cu sine, cu sinele liber, spiritual. Din spiritul liber se alimentează şi procesul de formare a sufletului estetic. De fapt, este destul de greu de realizat distincţia clară dintre cele două formaţiuni onto-personale proiective. Totuşi sufletul estetic se raportează la valori consacrate istoric-cultural, impuse de către societate, asimilate subiectiv de către persoană. Pe noi ne interesează, dincolo de aspectele sociale, culturale, istorice, axiologice organizarea individuală, deci ca suflet a acestor valori. Se poate afirma că prin impunerea valorilor, drept comandamente sociale, ontosul ludic se mai disciplinează, permiţând organizarea în structuri de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 106

Colecţia electronică:

personalitate şi conduite personale. Nevoia estetică astfel instituită emite dorinţe care caută armonia, echilibrul, ritmul dar şi conflictul, tragedia – totul sub semnul frumosului ca ideal estetic. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, poezia sunt medii şi surse ale sufletului estetic. Dar ar fi simplist să considerăm că sufletul estetic, frumosul ar fi nişte lumi în sine. Ele se relevă în contextul general al manifestării ataşamentului faţă de adevăr (cunoaştere), nemurire sau bine (se poate vorbi şi despre un suflet moral). Toate aceste formaţiuni, respectiv sufletul mistic, ludic, estetic, gnostic, moral şi altele, întregesc şi tind să definitiveze definiţia integrală a sufletului în perspectivă personal-ontică. Acesta, împreună cu formaţiunea fericirii constituie conţinutul personalităţii spirituale, care va tinde să se instituie ca fiind ceva mai mult decât însumarea dinamică a elementelor enumerate. Trebuie să înţelegem rolul onto-formaţiunii spirituale în perspectiva genezei pesonale, ca tendinţă spre sublim şi umanizare. Deci, dincolo de aspectul structural, organizatoric se distinge latura dinamică, pro-activă şi funcţională, factor esenţial al dezvoltării personale. Se poate vorbi atât despre o funcţie mistică a acestuia, o funcţie estetică, ludică, gnostică şi morală, precum şi de una spirituală, ca emergenţă a acestora. Ajungem la legătura dintre funcţie şi fiinţă şi deducem faptul că în procesul de constituire şi instituire a personalităţii spirituale are loc şi constituirea “fiinţei” spirituale a persoanei. În travaliul general de personalizare prin apariţia ontoformaţiunii spirituale, a sufletului spiritual, are loc şi un proces subtil, sublim şi complex de spiritualizare, cu influenţă esenţială

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 107

Colecţia electronică:

prin feed-back, asupra self-personalităţii, personalităţii sociale şi vieţii sociale. Efectul este acela că, individul face saltul de la psihic şi personalitate la persoană şi de la animal la fiinţă umană, în definiţia consacrată antropologic şi cultural în multe zeci de mii de ani: preistorie, istorie şi civilizaţie. Spiritualizarea presupune desprinderea (relativă) de natură, materia brută şi tehnică şi ancorarea în magia ideilor, a metoforei ludice şi estetice. Presupune valorificarea inepuizabilelor resurse oferite de creaţia umană istorică, de cultură şi religie. Conferă omulului o capacitate unică: creativitatea Acestea aduc satisfacţii mult mai intense, autentice şi sublime, cu investiţii şi eforturi minime, în comparaţie cu investiţiile care trebuiesc făcute pentru obţinerea de satisfacţie şi fericire prin bunăstare materială. Sunt, în consecinţă resursă inepuizabilă şi în activitatea serviciilor de asistenţă socială (P. Stefaroi, 2009a), în procesul de adaptare a copilului în al mediu decât mediul familial natural.

5.4. Unicitatea, unitatea şi integralitatea sufletului/ personalităţii Sufletul endemic, sufletul afectiv şi sufletul proiectivspiritual reprezintă, în opinia noastră, reunite şi abordate unitar în conceptul de suflet, fiinţa persoanei concrete, esenţa ei, raţiunea ei de a exista, explicaţia existenţei ei. Celelalte sfere ale persoane sunt părţi ale altor „lumi”: natura, societatea, cultura etc. Sufletul nu aparţine nici unei lumi, nici unei ordini. Îşi aparţine doar sieşi. Este o entitate de drept existenţial. O lume, o lume unică, singulară, irepetabilă. Aceste aspecte implică

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 108

Colecţia electronică:

caracterul de unicitate, unitate dar şi de integralitate. Conferă aceste trăsături personalităţii ca întreg şi persoanei ca fiinţă umană. Unicitatea este o proprietate crucială a sufletului, aspect care ne interesează în mod deosebit în perspectiva temei volumului de faţă. Chiar dacă factorii care contribuie la apariţia şi formarea sufletului sunt aferenţi unor structuri sau stereotipuri, sunt multiplicabili, ceea ce ei determină se caracterizează, aşadar prin unicitate. Motivul: sufletul se constituie din caracteristicile de contingenţă şi temporalitate a acestora. Conţinutul sufletului afectiv nu este reprezentat de conceptul sau rolul social de mamă ci de figura concretă şi gesturile unice ale acesteia. Chiar şi copilul care a fost crescut în primii ani în familia substitutivă şi este integrat în familia naturală va avea dificultăţi de adaptare, pentru că consangvinitatea (similaritatea biologică) nu va facilita acest proces. Conform principiului ontologic al unităţii fiinţă – existent – existenţă relaţia dintre sufletul endemic, suflet afectiv şi suflet spiritual va tinde spre unitate chiar dacă sufletul endemic, cât şi cel afectiv sau cel spiritual sunt ele însele din punct de vedere ontologic unicităţi şi singularităţi existenţiale. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte relaţia dintre suflet, eu şi conştiinţă. De exemplu o abatere accentuată a unităţii dintre suflet şi conştiinţă (conţinut social al acesteia) determină în mod inevitabil anxietate şi tendinţe deviante. Principiul integralităţii personale priveşte unitatea ontologică suflet-eu-conştiinţă, precum şi unitatea dintre sfera ontologică, biopsihologică şi cea socială/ culturală - presupune teza că fiinţa umană nu poate fi cunoscută şi reprezentată în

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 109

Colecţia electronică:

natura şi esenţa ei autentică decât luând considerare toate nivelurile, dimensiunile şi sferele persoanei, în contextul vieţii materiale, sociale, culturale şi morale concrete. Paradigma sincretică a acestui principiu presupune sferele: corp – intelect – suflet - self-personalitate – conştiinţă – context social/moral/cultural determinat. Conform acestui principiu, omiterea unei laturi sau dimensiuni nu doar că modifică configuraţia particulară a ansamblului personal ci alterează grav însăşi natura şi calitatea intrinsecă de persoană, fiinţă umană, predispune la angoasă şi inadaptare. În asistenţa socială evitarea uneia dintre sfere, ne referim cu precădere la sfera ontologică sau spirituală, a sufletului din tabloul de reprezentare diagnostică generală, înseamnă practic vicierea întregului demers de evaluare sau intervenţie, în esenţa şi menirea lor, nu doar o limitare sau reprezentare incompletă.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 110

Colecţia electronică:

Capitolul 6 PROBLEME ŞI TULBURĂRI DE ADAPTARE ALE COPILULUI ÎN PROCESUL INTEGRĂRII ÎN FAMILIA SUBSTITUTIVĂ 6.1. Factori, surse, explicaţii. Studii şi cercetări Chiar dacă prin obiectul lucrării ne vom focaliza pe tulburările de adaptare (emoţionale şi de comportament) ale copilului din familia substitutivă nu putem să nu facem conexiuni cu experienţa separării copilului de familia de origine. Motivele sunt următoarele: • copilul plasat într-o familie alternativă vine cu toată experienţa negativă, încărcătura sufletească şi trauma separării de familia de origine, acestea condiţionează inevitabil procesul de integrare şi limitează capacitatea de adaptare în noua familie; • de regulă cele două experienţe, separare şi integrare, sunt evenimente consecutive şi se petrec la distanţă mică de timp, ori chiar simultan; • în trăirea copilului ambele experienţe antrenează cam aceleaşi structuri/funcţii psiho-fiziologice şi de personalitate; • experienţa separării are, de cele mai multe ori, un impact traumatizant accentuat, ceea ce conduce la instalarea unor stări, sau chiar gestalturi, disfuncţionale, amplificând efectele traumei de integrare; gestalturile, trăirile şi reprezentările traumei separării vor condiţiona şi/sau vor intra în

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 111

Colecţia electronică:

„economia” experienţelor integrării şi adaptării în grupul familial substitut. După I. Mitrofan şi D. Buzducea (2003) în experienţa separării de familie copilul parcurge următoarele faze: de şoc (negarea a realităţii), de suferinţă şi dezorganizare (durere intensă şi suferinţă emoţională acută), de reorganizare (trecerea la tristeţe moderată), de acceptare a situaţiei. Mai trebuie precizat faptul că cu cât relaţia de ataşament dintre copil şi membrii familie de origine este mai puternică cu atât despărţirea este mai grea (J. Bowlby , 1969). În temeiul acestor argumente putem aborda epistemologic şi metodologic cele două experienţe ca pe o unitate ontologică, două faţete ale aceleiaşi experienţe personale. Punctul de plecare al acestei abordări este reprezentat, fără îndoială, de momentul abandonului, separării forţate sau perioada în care în familia de origine a fost, într-o formă sau alta, neglijat emoţional. În plan psihologic, aceste secvenţe din viaţa copilului se vor reflecta ca traume emoţionale, cu impact foarte puternic asupra vieţii, dezvoltării şi adaptării sociale, şi vor determina apariţia a ceea ce s-a consacrat în literatura şi practica de specialitate ca sindrom al traumei de abandon/separare, sau mai scurt sindrom de abandon. Fără îndoială, forma, intensitatea, caracteristicilor tulburărilor implicate în acest sindrom diferă foarte mult, atât în raport de specificul abandonului/separării cât şi în funcţie de personalitatea sau rezilienţa copilului (Werner, 1995). Însă, însă nivelul de afectare poate fi accentuat de: • predispoziţia pentru distress, trăiri emoţionale imature, fond bio-psihic anxios; • melancolie, dorinţă de izolare şi neexpunere socială;
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 112

Colecţia electronică:

• tristeţe, fond depresiv, lipsă de sens şi speranţă; • scăderea interesului pentru activitatea şcolară, risc de fobii şcolare; • scăderea capacităţii de autocontrol şi a puterii voinţei, apatie, dezinteres; • abilitate scăzută de a lega sau întreţine legături interpersonale; • tulburări ale conduitelor motorii sau atenţiei, kiperkinetism; • atitudini de ostilitate sau agresivitate; • neîncredere în oameni; • întârziere în structurarea personalităţii şi asimilării valorilor sociale sau morale ale colectivităţii/grupului; • sentimente de vinovăţie, auto-culpabilizare; • personalitate anxioasă, angoase, frici, tulburări ale somnului şi alimentaţiei; • nevoia de vagabondaj şi neimplicare socială, ostilitate faţă de ideea de familie (Ş, I. Ionescu 2001). Din păcate, foarte multe dintre aceste tulburări se regăsesc în tabloul diagnostic al copilului plasat în familia substitut şi cu această „încărcătură” porneşte procesul lung şi anevoios de adaptare şi integrare în noul grup familial. Observaţiile şi studiile realizate au evidenţiat foarte clar faptul că minorii crescuţi altundeva decât în familia de origine prezintă tulburări emoţionale şi de adaptare mult mai frecvente şi mai intense decât cei din familii naturale. Analizele cantitativ-statistice a datelor au confirmat majoritatea ipotezelor cu care s-a lucrat, concluziile acestora arată în mod evident diferenţe semnificative între valorile medii ale subiecţilor din lotul experimental (crescuţi în familii substitut) şi cele ale subiecţilor din lotul de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 113

Colecţia electronică:

control (familie de origine) în ceea ce priveşte variabilele dependente tulburarea de tip anxios şi tulburarea de tip depresiv. Adică, minorii crescuţi în familii substitut abandonaţi permanent sau temporar de către părinţi şi plasaţi la rude, vecini, familii străine etc – dezvoltă tulburări emoţionale şi socio-adaptative într-un procent şi cu valori sensibil mai mari decât copiii crescuţi în familiile în care s-au născut. Analiza datelor statistice obţinute prin aplicarea instrumentelor şi metodelor de evaluare psihologică sau socială au relevat şi alte aspecte demne a fi remarcate precum faptul că există diferenţe notabile la unele variabile între scorurile obţinute de subiecţii de sex feminin şi cei de sex masculin, precum şi între subiecţii situaţi pe niveluri diferite de vârstă. Preocupări privind relaţia dintre condiţiile familiale ale creşterii copilului şi dezvoltarea sa psihosocială, în literatura şi cercetarea românească, au existat în special odată cu celebrele "Studii si cercetari psihologice" după 1928 ale lui F. Ş. Goangă. Însă studii concentrate pe problematica efectelor în plan psihologic şi socio-comportamental a creşterii copilului altundeva decât în familii naturale s-au realizat abia în ultimii ani, odată cu apariţia unor adevărate fenomene şi probleme sociale precum abandonul în masă a copiilor sau plecarea părinţilor în străinătate. Psihologia, sociologia şi alte ştiinţe socio-umane au fost puse în situaţia de a-şi construi metodologii proprii de cercetare, de evaluare şi intervenţie adaptate acestor noi provocări, aferente unei literaturi specifice tot mai dezvoltate. Studiile s-au concentrat în special asupra categoriei copiilor a căror părinţi au plecat în străinătate şi au ajuns să fie crescuţi de către rude, vecini, cunoştinţe sau în diferite forme de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 114

Colecţia electronică:

plasament familial. Conform unui studiu realizat de către Fundaţia Soroş copiii abandonaţi in tară de părinţii care si-au găsit de lucru in străinătate sunt mult mai anxioşi decât colegii lor, înregistrează întârzieri în dezvoltarea psihică generală, primesc note mai scăzute. Potrivit anchetelor si interviurilor realizate, în cadrul programului "Migraţie si dezvoltare” copiii cu cel puţin un părinte plecat in străinătate au avut in medie note de final de semestru cu aproximativ 10 sutimi mai mici decât ceilalţi copii. Potrivit concluziilor studiului principalele efecte în planul vieţii şi dezvoltării copilului sunt în principal de ordin psihologic: datele de anchetă confirmă existenţa unei asocieri semnificative între absenţa ambilor părinţi sau doar a mamei şi frecvenţa simptomelor de deprimare la copii, creşterea riscului apariţiei comportamentului deviant (consumul de substanţe interzise minorului, probleme cu poliţia şi cu profesorii de la şcoală) dar şi scăderea interesului pentru şcoală sau frecvenţa ridicată a tulburărilor de comportament. Menţionăm ponderea destul de sporită a adolescenţilor cu un comportament deviant cărora le lipsesc ambii părinţi. O bună parte dintre ei au atitudine negativă faţă de şcoală (66,7%), profesori (84,4%), colegii de clasă (55,6%), cca ¼ din ei nu sunt şcolarizaţi. Majoritatea minorilor cercetaţi demonstrează manifestări medii de rigiditate (86,6%), anxietate (97,8%), frustrare (86,6%), agresivitate (77,8%), ultimele două întrunind minori cu manifestări puternice. Într-un alt studiu realizat de către Centrul Educational "Pro Didactica" DIDACTICA PRO, editat cu sprijinul Fundatiei Soros-Moldova s-a constatat că, în comparaţie cu preadolescenţii din familii naturale, cei din familii substitut sunt mai introvertiţi, mai sceptici, au o disponibilitate socială redusă,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 115

Colecţia electronică:

manifestând indiferenţă, au o rezonanţă afectivă foarte scăzută şi sunt înclinaţi spre atitudini de ostilitate, au necesităţi de afiliere sporită, posedă tendinţe spre manifestări nevrotice, au o instabilitate emoţională ridicată şi o toleranţă la frustrare foarte slabă. Se caracterizează prin suspiciune ridicată, anxietate sporită, un nivel redus al încrederii în sine, sunt mai pasivi şi mai retraşi în timp ce cei din familii normale sunt mai siguri pe ei. Preadolescenţii din familiile dezintegrate sunt mult mai prudenţi, mai timizi, au o slabă capacitate de contact social, tendinţe de rivalitate, egocentrism, demonstrează sentimente de culpabilitate, tendinţe depresive accentuate. În concluzie, toate aceste studii evidenţiază fără excepţie faptul că viaţa, dezvoltarea ontogenetică, personalitatea, adaptarea socială sunt afectate într-un fel sau altul la toţi copiii victime ale abandonului familial, definitiv sau temporar, absenţa unuia sau a ambilor părinţi lasă o amprentă negativă, în special asupra sferei afective a acestora, le deteriorează imaginea de sine, le schimbă atitudinea faţă de membrii familiei şi faţă de familie în general, le afectează performanţa şcolară, precum şi capacitatea de adaptare socială.

6.2. Specificul tulburărilor de adaptarea socială a copilului din familia substitutivă Una dintre explicaţiile cruciale ale acestor disfuncţii, tulburări şi lipsă de performanţă a copiilor crescuţi în familii alternative, pe fondul rupturii definitive sau temporare de părinţi o reprezintă scăderea capacităţii lor de adaptare la noile condiţii, la cerinţele noului grup familial. În acest context se vor

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 116

Colecţia electronică:

putea impune o serie de tulburări specifice procesului de integrare într-o nouă familie, alta decât cea naturală, sau de referinţă. După P.P Neveanu (1978, p. 25) adaptarea socială reprezintă “capacitatea individului de a se integra într-un grup sau mediu social, de a face faţă noilor solicitări, de a se simţi ca acasă”. Este rezultatul raportului de concurenţă şi competiţie, dar şi de concurenţă sau solidaritate, a individului cu mediul. În psihanaliză, adaptarea este considerată un mecanism de apărare a eului. Adaptarea constituie mecanisme ce conduc la consolidarea şi constanţa eului. Reuşita determină eliberarea de tensiune, dezvoltare pe cănd eşecul adaptării determină sentimente de frustrare, tensiune, complexe, regresiune personală (S. Freud, 1994). Adaptarea copilului în familia substitut depinde şi de atitudinea de acceptare efectivă, empatică de către membrii familiei substitut. De regulă, nu după mult timp de la integrarea în grupul familial substitutiv copilului i se solicită atitudini şi conduite ca şi cum ar fi în familia respectivă de la naştere. Lucrul se explică plin acţiunea în inconştientul cognitiv al membrilor familiei substitut a unor postulate referitoare la raporturile de rol/status adult – copil, părinte – copil, familie - copil. Ori pentru copil, mult timp, noul grup familial, nu va fi “acasă”. Intervin şi incompatibilităţi psihologice sau culturale, ori încărcătura traumatizantă a trecutului şi, toate acestea pot constitui premise pentru apariţia tulburărilor de adaptare, tulburărilor emoţionale sau de comportament specifice procesului de integrare în noul grup familial. Prima experienţă emoţională traumatizantă, chiar dacă în mod conştient nu este chiar aşa semnificată de către copil este

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 117

Colecţia electronică:

reprezentată de însuşi contactul şi interacţiunea psihosocială iniţială cu membrii familiei substitut. Putem numi aceasta drept traumă emoţională de contact. Aceasta lasă nişte urmări şi constituie fond pentru ulterioare tulburări de proces, determinate de conflicte sau alte tipuri de evenimente disfuncţionale. Le vom numi tulburări emoţionale de proces, sau repetate. Repetarea, accentuarea sau intensificarea acestora vor determina schimbări nefericite în structura bio-psihică şi în conduita cotidiană a copilului, internalizări ale unor conflicte, disfuncţii, organizarea în formaţiuni disfuncţionale. Le vom numi afecţiuni. Integrarea acestora în procesele de constituire a structurilor personalităţii, în paternul caracterial, va conduce la formarea unei personalităţi dezadaptative, unor atitudini şi trăsături caracteriale restrictive, opozante sau deviante. Acestea predispun, în mod inevitabil minorul la conduite deviante, tulburări de comportament. În cazuri extreme, pe fondul unor predispoziţii genetice sau unor psiho-traume majore se poate ajunge, pur şi simplu, la boli psihice sau acte antisociale foarte grave.

6.3. Anxietate, fobii, stări depresive Convertirea trăirilor şi emoţiilor negative, traumatizante ale copiilor în afecţiuni, entităţi mai mult sau mai puţin deviante sau patologice, reprezintă o tendinţă implacabilă şi o necesitate obiectivă în procesul de dezvoltare şi structurare ontogenetică. Intră în ecuaţie atât mecanisme naturale de apărare şi compensare dar reflectă şi eşecul rezilienţei copilului în faţa

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 118

Colecţia electronică:

factorilor percepuţi ca nocivi cu care, în mod nedorit, s-a confruntat. În literatura şi practica se specialitate se operează destul de frecvent cu sintagma anxietate de separare. Chiar dacă sensul originar al acestei se referă mai degrabă la o temere apriorică, înnăscută, pentru copilul separat în fapt de părinţi aceasta va rezulta dintr-o realitate, trauma de integrare; care va îngloba prin accentuare şi tensiunea ontologică aferentă anxietăţii originare. În general, de cele mai multe ori, anxietatea (teama nejustificată, fără obiect) îşi are rădăcinile în relaţia socială primordială sau invocată părinte-copil. Anxietatea de postseparare poate determina tulburări emoţionale grave, fobii, agresivitate sau izolare socială. În această situaţie, se poate afirma că minorul din familia substitut suferă de anxietate socială. Reprezintă o teamă nefirească a copilului de a intra în contact cu persoane străine (copii sau adulţi), în aşa fel încât evită să meargă să se joace şi să vorbească cu acestea. Poate determina apariţia şi a unor simptome fizice: ameţeala, palpitaţii ale inimii, stomac deranjat, tremuratul mâinilor, roşeala a feţei sau tensiune musculară. Dacă membrii familiei substitut nu întreprind acele demersuri pentru diminuarea şi anihilarea acestor afecţiuni, dacă tendinţa de dezvoltare anxioasă nu este estompată, atunci prin mecanismele bio-psihice antrenate, prin spiralele vicioase specifice este previzibilă instalarea anxietăţii generalizate şi, pe acest fond, proliferarea diferitelor tipuri de fobii nu mai poate fi stopată. Se poate afirma că, în acest stadiu, încercarea de integrare a copilului în familia substitut a eşuat şi ar fi necesară reevaluarea măsurii, identificarea unor soluţii alternative, fie de tip terapeutic fie social.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 119

Colecţia electronică:

Fără îndoială tipul de fobie dominant va fi fobia socială. Fiind o formă accentuată de anxietate socială este însoţită de senzaţii profunde de timiditate, teama puternica de expunere socială, precum şi o posibilă atitudine fermă de ostilitate socială şi blocaj în relaţionarea cu familia substitut. Familia si contextul social în care creşte copilul sunt foarte importanţi în etiologia şi profilaxia anxietăţii sociale şi fobiilor. Suportul corect din partea unor persoane cheie din familia substitut îi pot fi de mare folos. Copilul care părăseşte forţat casa părintească schimbând mediul familial natural cu unul substitut este aprioric predispus diferitelor forme de anxietate şi fobie. Odată cu pătrunderea într-un nou mediu social raporturile psihosociale anterioare suportă rupturi dramatice afectând grav stima de sine, identitatea, poziţia şi statutul copilului în colectivul de copii. Încep să se de dezvolte în structura personalităţii copilului formaţiuni disfuncţionale, complexe, strategii restrictive de adaptare, izolare, repliere pe valori şi obiective defensive, îngustând mult perspectiva de dezvoltare şi performanţă socială. Instalarea anxietăţii şi a fobiilor sociale este pentru copiii cu temperament „slab” aproape previzibilă. În cazul în care membrii familiei substitut sunt indiferenţi la aceste procese nefaste prin care trece copilul, nu încearcă să le diminueze amploarea sau nu încearcă să le găsească rezolvare atunci ceea ce pentru un copil din familia naturală ar putea fi un episod, o criză de creştere pentru copilul din familia substitut ar putea deveni o trăsătură de personalitate sau chiar o afecţiune gravă. Efectele rupturii ontologice de familia naturală, dar şi trăirile disconfortante, anxioase, fobice, dureroase vor conduce, aproape implacabil către instalarea unor stări sau formaţiuni

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 120

Colecţia electronică:

depresive. Depresia este o tulburare psihică caracterizată printro modificare profundă a stării timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii, „asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreţine la pacient o impresie dureroasă de neputinţă globală, de fatalitate disperată, iar uneori putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii”. (Larousse, 1998, p.101).

6.4. Conduitele opozante sau deviante. Tulburările de comportament Impactul separării de familia de origine afectează copilul într-o măsură mai mare decât se presupune de obicei. Este o pierdere generală a echilibrului interior cu efecte asupra conduitei. Pentru restabilirea echilibrului, zdruncinat prin separarea de părinţi sau de experienţele dureroase din familia substitut, pentru învingerea anxietăţii, ei, mai des decât cei din familii naturale, sunt nevoiţi să recurgă la strategii defensive (izolare, auto-marginalizare) sau ofensive (agresivitate verbală, ostilitate socială, opoziţie, confruntare, violenţă) precum şi , în unele cazuri la consumul de alcool, droguri, tutun. Sunt mai predispuşi la abandonului şcolar, traficului, violenţei, vagabondajului. Pierderea fiinţelor apropiate înseamnă pentru ei pierderea mediului familial stabil, a ataşamentului, a dragostei şi sprijinului părintesc, a siguranţei zilei de mâine dar şi a speranţei sau sensului propriu în viaţă (I. Mitrofan, D. Buzducea, 2003). Opoziţia, devianţa sau retragerea tind să fie asimilate ca soluţii etice, dar şi resorturi psihologice.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 121

Colecţia electronică:

Fără îndoială, nu toţi copiii crescuţi altundeva decât în familia naturală sunt afectaţi, sau afectaţi în mod egal. Vulnerabilitatea lor depinde şi de factori genetici, personali ori de calitatea mediului în care au fost plasaţi. Astfel, unii nu prezintă tulburări de comportament, în timp ce alţii pot dezvolta forme accentuate, chiar infracţionalitate. De regulă. în faţa unor situaţii cărora nu le poate face faţă copilul crescut în familii substitut are de făcut, mai mult sau mai puţin conştient, unele alegeri. Acestea depind de vârsta sa, de perioada care s-a scurs după separarea de familia de origine dar şi de gradul personal de rezilienţă, climatul social-empatic sau de caracteristicile psihologic-culturale. Dacă condiţiile din familia substitut nu sunt la un nivel foarte jos şi gradul de rezilienţă al copilului este ridicat e de presupus că minorul se va adapta însă dacă climatul nu este favorabil şi capacitatea de adaptare a copilului este scăzută atunci vom presupune că acesta va opta, mai mult involuntar, pentru soluţii deviante ca alegeri de compromis pentru a-şi păstra echilibrul şi homeostazia psihologică temporară. Dacă alegerile deviante ale copilului care sunt orientate spre sine se vor operaţionaliza în conduite de tipul izolării, marginalizării şi în cazuri tragice în tentative de suicid. Vor impune structurări de personalitate de tip introversiv, depresiv şi socio-evitant. În timp ce copiii cu temperamente mai puternice, cu grad mai ridicat de rezilienţă prin asociere cu un mediu ostil sau prea permisiv vor dobândi, foarte probabil, tulburări de comportament orientate spre ceilalţi, spre mediul social sau grupul familial substitut: agresivitate, minciună, furt etc. Izolarea sau auto-marginalizarea socială este o strategie inconştientă a personalităţii copilului din familia substitut cu

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 122

Colecţia electronică:

scopul evitării situaţiilor traumatizante pe care le-ar putea trăi în cazul în care ar alege soluţia expunerii. Eventuala confruntare a copilului cu părinţii substitut sau ceilalţi membri ai familie oricum nu ar conduce decât în cazuri limitate la impunerea propriei poziţii şi a propriilor nevoi, de aceea replierea pe sine, construirea unei juisanţe interioare homeostazice ca replică la disconfortul produs de condiţiile traumatizante din mediul social este soluţia aleasă, în special de copiii cu temperament melancolic sau flegmatic. Din punct de vedere social presupune disocierea sau îngustarea câmpului relaţiilor sociale ale copilului, putându-se manifesta atât ca separare (parţială sau totală) spaţial-geografică/rezidenţială, cât şi în termenii comunicării, interacţiunii cooperative, implicării sociale reciproce (I. A. Popescu , 1993). Violenţa are drept cauză, în cazul multor copii, frustrările repetate de care a avut parte copilul în tentativa nereuşită a-şi menţine homeostazia internă şi stările pozitive, de satisfacţie, de fericire firească, necesară oricărei copilării. Iniţial aceasta se manifestă prin diferite forme de refuz sau izolare, dar depăşirea unor praguri de toleranţă şi rezistenţă la frustrare a condus la soluţii de tip ofensiv sau agresiv. Se defineşte şi prin trăsături personale de tipul impulsivităţii, retardului în dezvoltarea psihică sau caracterului vicios (atitudini antisociale, lene, tulburări de voinţă). Una din cauzele violenţei copilului din familia substitut, şi a tuturor copiilor aflaţi în diferite forme de protecţie, o reprezintă şi tendinţa grupurilor de copii de a-i izola, marginaliza, jigni sau eticheta. Minciuna, furtul, tâlhăria, vagabondajul, absenteismul şcolar şi alte conduite deviante sunt alte alternative la frustrare, soluţii adaptative extreme, deviante, dar şi forme de răspuns,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 123

Colecţia electronică:

protest şi pedepsire a societăţii, adulţilor, care i-a neîndreptăţit, care le-a oferit mult mai puţine şanse decât copiilor „normali” (C. Bocancea, G. Neamţu, 1999) . Dacă iniţial aceste conduite, după cu am precizat, se definesc ca forme de răspuns, reacţii, odată cu formarea caracterului, personalităţii se vor regăsi în sistemul de atitudini şi în trăsăturile de personalitate, moment în care se poate afirma cu siguranţă că adaptarea copilului la familia substitut a eşuat, dar, mai mult decât atât, s-a ratat un destin, o fiinţă umană.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 124

Colecţia electronică:

Capitolul 7 EXPLICAŢII SOCIAL-ONTOLOGICE ALE DIFICULTĂŢILOR ŞI TULBURĂRILOR DE ADAPTARE A COPILULUI ÎN PROCESUL DE INTEGRARE

7.1. Incongruenţa onto-sistemelor Procesul de construcţie a ontologică a noului grup familial nu este deloc uşor. În primul rând pentru faptul că familia prin mecanismele şi funcţiile ei bine instituite va tinde doar să integreze formal (automat) copilul printre ceilalţi membri, neglijând ontologia particulară (sufletul) a acestuia. Un alt factor este faptul că minorul vine în nouă familie, de regulă după o amputate sufletească gravă prin ruptura de familia de origine, în funcţie de caz. La fel de important este şi aspectul că sufletul copilului, rănit, amputat, aşa cu a rămas după trauma despărţirii, este constituit în onto-geneza unei alte familii, unei alte realităţi socio-umane. Schimbarea pur şi simplu a „conţinutului” istoric al sufletului copilului cu cel al ontologiei noului mediu familial este aproape imposibilă. Reprezentările şi onto-sentimentele legate de vechiul mediu habitual şi familial, vechile onto-sisteme, nu sunt doar conţinuturi psihice sau structuri bio-psihice, ci pur şi simplu reprezintă constituţia ontică a copilului. Procesul de reconstrucţia ontologică ar presupune ori construcţia unui nou suflet, un para-suflet, suprapuneri, configurări întâmplătoare sau, caz nefericit, destrucţia sufletului constituţional, alinarea. Aici credem noi că

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 125

Colecţia electronică:

se află sursa principală a tulburărilor de adaptare a copilului din familia substitut în perspectivă ontologică. Chiar dacă minorul întâlneşte în noul mediu familial realităţi sociale, obiectuale şi contextuale similare celor avute în mediul de origine şi înscrise în constituţia sa ontică sau în inconştientul cognitiv, interesul şi ataşamentul pentru acestea este, cel puţin în perioadele de început, destul de scăzut. De exemplu, similaritatea aparentă a onto-sistemelor sociocognitive, asemănările între persoane semnificative din mediul de provenienţă şi cel substitut, la nivelul limbajului, gesturilor, personalităţii, vârstei, sexului sau profesiunii/ocupaţiei ar putea determina concluzia că adaptarea ar decurge fără probleme. Numai că, foarte probabil, nu după mult timp de la alăturarea la noua familie s-ar putea constata apariţia unor manifestări atipice ori deviante: izolare, irascibilitate, evitarea comunicării ori pur şi simplu intenţia de părăsi noua familie. Explicaţia: similaritatea caracteristicilor nu este foarte importantă pentru copil, ea există doar pentru un observator al procesului, sau pentru membrii familiei substitut; caracteristicile sunt doar nişte imagini sau aspecte cantitative, copilul nu a pierdut prin separare nişte reprezentări ci nişte suflete cu care empatiza şi care reprezentau conţinutul sufletului propriu. Chiar dacă aparent oamenii interacţionează prin forme şi caracteristici fizice (corp, gesturi, culoare, sunete) prin mecanisme complexe inconştiente de procesare acestora le sunt atribuite valenţe existenţiale unice cruciale, în spatele lor se află fiinţe, suflete, unice în sine, dar şi unice pentru celălalt. În nici un caz copilul nu va realiza vreo identificare a caracteristicilor persoanelor din familia substitut cu fiinţa persoanelor pe care le-a pierdut. În concluzie, putem afirma că, în pofida unor

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 126

Colecţia electronică:

similarităţi sau congruenţe fizice ori psihologice, între ontosistemele socio-cognitive ale familie de origine şi cea substitut nu există, aprioric, nici un fel de congruenţă. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte relaţiile între onto-sistemele socio-cognitive, onto-sistemele conduitelor şi competenţelor membrilor familie, onto-sistemele atitudinal, cultural şi spiritual, onto-sistemele relaţiilor şi raporturilor rolstatus ori dintre onto-sistemele socio-afective. Fără îndoială incongruenţa absolută se instituie în raporturile dintre ontosistemele socio-afective, implicând, aşadar relaţia de ataşament. Modul unic, singular şi ancestral prin care se instituie relaţia afectivă dintre mamă şi copilul nu va putea fi vreodată reprodusă cu noua „mamă”, chiar în condiţiile utopice ale unei asemănări depline, sau chiar în cazul în care noua mamă este sora geamănă a acesteia. Sora geamănă este o altă fiinţă, un alt suflet. Relaţia unică de ataşament mamă-copil nu este fizică, senzorială ci spirituală, ancestrală.

7.2. Efectele traumei de integrare Orice nouă experienţă reprezintă pentru fiinţele vii, pentru oameni în mod special, surse de tulburare biologică, psihică sau comportamentală. Integrarea copilului într-un nou grup familial reprezintă, în mod obiectiv, o astfel de sursă. Este experienţa unei interacţiuni inedite dintre sufletul, persoana sa şi ontologia noului grup social/ familial. „Confruntarea” rezultă în principal din faptul că atât grupul pentru copil, cât şi copilul pentru membrii grupului familial substitut, sunt nişte necunoscute, determinând traume. Confruntarea, şi trauma nu rezultă din

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 127

Colecţia electronică:

conflicte de tip rol/status ci din lipsa de familiarizare cu particularităţile „ideografice” ale celuilalt. Pentru fiecare dintre părţi celălalt este potenţial periculos, necooperant, oricum puţin cunoscut şi îi pot fi atribuite, aprioric, conştient sau inconştient, tot felul de intenţii sau caracteristici de tip opozant, ostil ori răufăcător. Pentru copil aceste experienţe, confruntări, conflicte previzibile pot reprezenta şi întruni caracteristicile unei adevărate traume emoţionale, cu efecte în sfera celorlalte procese psihice, a personalităţii sau conduitei. Am putea adăuga la acestea şi posibile condiţii ocazionale pentru favorizarea şi accentuarea traumei de integrare: • experienţa integrării să nu fie dorită şi aşteptată, de o parte sau alta, ori de ambele părţi; • copilul să nu fie suficient pregătit pentru procesul de integrare şi adaptare; • familia substitut să nu dorească suficient prezenta copilului în rândul membrilor acesteia; • familia substitut nu este suficient de aptă sau pregătită să primească noul membru; • diferenţele mari de cultură, istorie personală sau trăsături psihologice între cele două părţi. Lista acestor premise nefaste poate fi mult mai lungă. Oricum, în orice situaţie, este aproape imposibil de a se realiza o compatibilizare perfectă astfel încât copilul să nu treacă şi prin experienţa traumatizantă a contactului cu noua lui familie, resimţită mai mult sau mai puţin manifest. Chiar dacă se fac eforturi, de ambele părţi, pentru evitarea traumelor şi o integrare uşoară efectele se pot manifesta în multe feluri, de multe ori fără atribuiri cauzale clare. Îşi pot face
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 128

Colecţia electronică:

prezenţa în dezvoltarea personală, în diferite laturi sau sfere ale acesteia, ori se pot manifesta la mult timp de la evenimentul traumatizant. În planul fizic, biologic copilul resimte efectele traumei prin lipsa poftei de mâncare, apatie, lipsă de energie, tulburări ale somnului etc. Efectele se pot resimţi şi în ceea ce priveşte sfera cognitiv-intelectuală: tulburări sau lipsă de performaţă în activitate mnezică, tulburări de concentrare, slăbirea capacităţii rezolutive, lipsă de interes pentru cunoaştere teoretică. Fără îndoială efectele cele mai grave se întâlnesc în viaţa şi dezvoltarea afectiv-emoţională. Instabilitatea emoţională, interiorizarea excesivă, tendinţele de dezvoltare anxioasă, sensibilitatea excesivă, răceala emoţională, incapacitatea de a se dezvolta din punct de vedere sentimental, tendinţa de regresiune şi nedezvoltare socio-afectivă, moral-afectivă. Sunt doar câteva dintre posibile afectări ale vieţii şi dezvoltării copilului în procesul iniţial de adaptare la noul grup familial. Desigur, nu toţi copii sunt afectaţi în aceiaşi măsură, sau în aceleaşi forme. Însă majoritatea vor merge mai departe în procesul de integrare cu aceste „achiziţii”, având un rol important în celelalte experienţe, de „cursă lungă”, pe care le va parcurge copilul în familia substitut.

7.3. Distorsiuni în relaţiile şi raporturile psihosociale Incongruenţa ontologică copil-familie substitut îşi arată efectele cel mai bine în planul relaţiilor psihosociale, cu posibile consecinţe negative asupra procesului de adaptate şi dezvoltare

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 129

Colecţia electronică:

bio-psiho-socială normală. Aceste incongruenţă iau forma unor deficienţe ori distorsiuni de relaţionare, de comunicare, influenţă etc. Dificultăţi de definire a teritorialităţii (acasă) şi a spaţiului personal. Copilul crescut altundeva decât “acasă” resimte integrarea ca pe o traumă majoră, chiar dacă face eforturi pentru a disimula consecinţele şi a crea impresia că s-a adaptat în noua locaţie. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, de o anumită locaţie, un anumit loc, de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, creând împreună cu alţi factori de ordin simbolic sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu personal. Edward Hall (1966) propune pentru a delimita cadrul spaţial şi social propriu al unei persoane conceptul de proximitate. Atât conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice sau culturale. Subiectul stabileşte legături profunde de ordin afectiv, tinde să se identifice social, să facă asocieri şi atribuiri cauzale complexe între destinul personal şi locul de care este legată naşterea sau existenţa sa cotidiană. Intervin mecanisme psihologice profunde de condiţionare care influenţează nu doar atitudinea, afectul ci însuşi procesul de învăţare sau de dezvoltare bio-psiho-socială globală, formarea personalităţii. Ruptura pentru o perioadă îndelungată sau definitivă de acest spaţiu “originar”, de “acasă” a copilului nu este, aşa cum am crede la o primă analiză, doar o simplă disociere spaţială, fizică ci şi una epistemologică, axiologică, socială, antropologică sau afectivă. Presupune părăsirea a ceea ce Altman (1975) numeşte teritoriu primar. Înserarea într-o altă familie

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 130

Colecţia electronică:

presupune capacităţi de adaptare şi rezilienţă pe care copii abandonaţi de cele mai multe ori nu le au. Respectarea teritorialităţii domestice, fizice şi sociale, originare este o condiţie fundamentală a normalităţii vieţii şi creşterii copilului. Plasarea copilului într-un spaţiu fizic şi social necunoscut va tulbura radical atât consistenţa şi echilibrului ontic al copilului, integritatea sufletului, echilibrul vieţii sale psihice interne afective, dar şi cognitive, motivaţionale sau voliţionale; de asemenea, va afecta profund normalitatea dezvoltării sale ontogenetice cu risc crescut de neadaptare şi devianţă. Distorsiuni în procesele de influenţă şi învăţare socială. Literatura de specialitate subliniază aspectul că dezvoltarea psiho-socială şi formarea personalităţii copilului este în ultimă analiză expresia unui lung proces de influenţă şi învăţare socială. Agenţii acestor procese sunt în cele mai multe cazuri părinţii sau cadrele didactice. Între copil şi agentul de influenţă/învăţare socială se stabilesc atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective. Aceste relaţii capătă consistenţă şi continuitate fiind întărite de valorile grupului familial, de scopurile comune. Copilul care a fost crescut până la o anumită vârstă în familia naturală şi a stabilit astfel de legături şi procese de influenţă şi va fi integrat ulterior într-o altă familie va suferi cu siguranţă profund de pe urma acestei măsuri. Agenţii de influenţă nu vor mai fi aceiaşi iar valorile, atitudinile şi normele „transmise”, de asemenea, vor fi altele. Copilul plasat într-o familie străină reîncepe procesul de învăţare şi socială şi este supus unui nou proces de influenţă şi normalizare. Din păcate riscul de devianţă este foarte mare. Prin procesele de influenţă şi reînvăţare socială practic se contrapun cele două onto-sisteme familiale, cel al familiei substitut şi cel

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 131

Colecţia electronică:

reprezentat în personalitatea şi sufletului copilului provenind din familia de origine. Cum influenţa, învăţarea, normalizarea, presupune schimbarea de atitudini (Chelcea, 2003), şi contrapunerea celor două onto-sisteme este practic forţată; riscul inadaptării, devianţei, sau tulburărilor emoţionale este imens. Distorsiuni în reprezentarea realităţii sociale (familiale) şi în construcţia conceptului de familie. Erorile de atribuire. De regulă ruptura dintre părinţii naturali şi copii este redusă la şocul emoţional, însă şocul poate fi surprins şi în plan sociocognitiv, respectiv al reprezentărilor sociale, fenomenelor de atribuire şi de percepţie socială. Tiparul, paternul de familie construit în familia de originea s-ar putea să nu mai corespundă celui din familia substitut. Conceptul de familie construit în ani de zile în cadrul familie naturale va fi supus unor schimbări pentru care copilul foarte probabil nu deţine instrumentele epistemologice pentru a-l rectifica. Lucrurile sunt foarte complicate şi pentru faptul că la copil reprezentările sociale sunt intens personalizate şi impregnate afectiv ceea ce ne conduce automat la concluzia că de fapt situaţia socială substitut se va constitui automat, aprioric într-o situaţie de maltratare. Cunoaşterea şi construirea conceptuală a noii realităţi sociale/familiale de către copil întâmpină dificultăţi pentru faptul că el nu va putea relua, fizic, gradual tot procesul epistemologic de construcţie progresivă şi sistemică, fiind supus unor interacţiuni forţate, cât şi pentru că noul mediu familial s-ar putea să nu ofere suficiente resurse de informare. Copilul va atribui, din inerţie, valori şi caracteristici ale familiei de origine noii familii, tinzând să atribuie valorilor şi

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 132

Colecţia electronică:

cutumelor familiei în care a crescut caracteristici de universalitate. În acest context riposta de nemulţumire a membrilor familie substitut ar putea fi chiar violentă, mergând până la agresiune. Conditii atipice de constituire a eului, imaginii de sine şi a identităţii sociale. Copilul care a avut o copilărie, mai mult sau mai puţin fericită, într-un anumit context social, până la o anumită vârstă şi va cunoaşte situaţia de abandon/separare, forţat să se integreze într-un alt colectiv familial, chiar dacă este vorba de rude, va fi pus în faţa unor dileme şi probleme pentru care cu greu găseşte instrumente şi soluţii de rezolvare. Dincolo de soluţiile practice şi curente de adaptare şi integrare formală în noul grup social intervin aspecte precum redefinirea identităţii sociale sau probleme precum imaginea şi stima de sine, care după cum se ştie au o mare legătură cu contextul social originar. Cu timpul vor apare întrebări de genul: de fapt eu cărei familii aparţin? cine sunt eu? (identitatea socială), dar şi mari angoase relative la imaginea şi stima de sine. Potenţial de conflict şi tulburări în procesele de comunicare. Cuvântul comunicare are ca rădăcină termenul comun, ceea ce conduce la constatarea că se referă la un proces de schimb de idei şi sentimente între două părţi care au unele lucruri în comun. Copilul crescut în familia substitut, fie că este vorba despre plasament familial instituţionalizat, fie că este crescut de vecini sau rude, are în mod natural multe lucruri în comun cu familia din care a provenit. Este vorba de aspecte de ordin biologic (dacă provine din familia naturală) dar şi cultural, dacă ne referim la copiii care au fost crescuţi un număr mai mare de ani în familia de provenienţă. Conflictele şi dificultăţile de adaptare ale copilului la condiţiile noii familii sunt

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 133

Colecţia electronică:

determinate, pe lângă problemele de comunicare (limbă, limbaj etc), şi de incongruenţa onto-sistemelor. Aceste stări de lucruri reprezintă surse de distress pentru copil şi premise pentru inadaptare socială.

7.4. Devieri în dezvoltarea ontologică a personalităţii/ sufletului Incongruenţa onto-sistemelor, efectele amputării sufleteşti din experienţa abandonului, efectele traumei de integrare forţată, tulburările onto-psihosociale, trăirile traumatizante în experienţa integrării precum şi alte condiţii frustrante îşi vor pune în mod profund amprenta asupra procesului general de dezvoltare bio-psiho-socială sau de formare a personalităţii, cu precădere a fundamentelor ontice ale acesteia, având consecinţe directe asupra comportamentului, Cum „conţinutul” ontoformaţiunilor era reprezentat de cogniţii şi sentimente relative la membrii familiei de origine, habitus-urilor sau valorilor acesteia, parcursul onto-genetic este radical afectat. Prin schimbarea condiţiilor fundamentale de existenţă, în special a condiţiilor existenţei sociale procesul este blocat şi intră în mod legic în involuţie sau disoluţie. Onto-formaţiunile constituţionale instituite tinzând să dispară în cazul în care acestea nu au ajuns la un grad suficient de ridicat de generalitate sau autonomie. În abordarea existenţial-umanistă a volumului nostru tulburările psihologice, fiziologice şi sociale de adaptare îşi au originea în tulburările produse în sfera ontologică a personalităţii copilului. Acestora le vom spune, în mod

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 134

Colecţia electronică:

convenţional, onto-tulburări sau devieri de dezvoltare a ontologică a personalităţii. Ele sunt cauzate de deficienţele resimţite la nivelul fiinţei/ sufletului, prin dezvoltarea excesivă a unor onto-formaţiuni sau deturnarea deviantă, atipică sau patologică a cursului normal al devenirii lor. Este vorba în principal de onto-formaţiunea fobică şi onto-formaţiunea depresivă. Hiper-dezvoltarea formaţiunii fobice. După cum am văzut în secţiunea Personalitatea în abordare existenţial-umanista rolul onto-constituţional al formaţiunii fobice este acela de a determina organizări personale şi tipare comportamentale care să evite alienarea, nerealizarea. Rolul acesteia nu se limitează la semnificarea situaţională şi reacţia actuală la stimuli potenţiali traumatizanţi ci, fiind o componentă a fiinţei, devine un fundament al organizării generale ontogenetice a persoanei, în scopul unei bune integrări, adaptări la mediu şi împlinirii destinului personal. Formaţiunea operează de regulă în balanţă cu formaţiunea hedonică precum şi cu formaţiunea afectiv-spirituală (sufletul). De aceea afectarea funcţionării şi dezvoltării normale a acestora prin experienţa fobic-traumatizantă a înlocuirii mediului familial, şi a angoaselor inerente, va conduce la o dezvoltare excesivă, sau în cazuri extreme chiar patologică, favorizând în plan fiziologic şi psihologic-comportamental tulburările anxioase, fobiile, conduitele asociale, conducând chiar la instituirea unor noi formaţiuni şi gestalturi nespecifice, deviante. Dezagregarea, decentrarea, denaturarea, alienarea sunt pericole permanente care ameninţă stabilitatea şi integritatea internă a subiectului, pentru că organismul are proprietatea de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 135

Colecţia electronică:

a permite dinamici şi restructurări aproape nelimitate. Constituirea mal-formaţiunii fobice este un răspuns adaptativ la repetatele experienţe fobice, la temeri, destructurări în constituţia ontică profundă. Dezvoltarea ei excesivă este consecinţa unei stări de insecuritate acută sau generalizată determinată de ruptura ontologică de mediul familial originar. Instituirea şi funcţionarea mal-formaţiunilor onto-fobice reprezintă explicaţia ontologică principală a tulburărilor de adaptare de speţă emoţională. Una dintre soluţiile de evitare a hiper-dezvoltărilor fobice o reprezintă construcţia, prin alte componente, a unei personalităţi puternice. Cu cât soliditatea personalităţii este mai mare cu atât rolul formaţiunii fobice scade. Un subiect (psihologic) vulnerabil dublat de o personalitate fragilă determină dezvoltarea unor formaţiuni fobice hipertrofiate. În acest caz formaţiunea fobică tinde să acopere subiectul, se instituie angoasa, neliniştea existenţială, fobia ca stare dominantă onto-subiectivă. Instalarea fobiei (sensul nu este neapărat similar celui din psihanaliză sau psihiatrie) reflectă un raport generalizat subiect-mediu. Acesta din urmă este aprioric perceput ca agresiv. Hiper-dezvoltarea onto-formaţiuni depresive. Evoluţia deviantă a acestei onto-formaţiuni se realizează oarecum similar formaţiunii fabice. Ceea ce o particularizează este faptul că de această dată orientarea deviantă, atipică sau patologică va fi determinată de stările, experienţele şi trăirilor morbide, dureroase, dar mai ales de lipsa perspectivei. Onto-formaţiunea operînd cu precădere în zona proiectivă a personalităţii. Ca şi în cazul de mai sus devenirea patologică este necesară, în condiţiile unor frustrări repetate sau unor stări negative cronicizate.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 136

Colecţia electronică:

Situaţii întâlnite frecvent la copiii plasaţi arbitrar în familii străine. Hiper-dezvoltarea conduce la construcţii de personalitate „depresive” sau morbide ori foarte „agresive”, ca răspunsuri adatative. Manifestarea depresivă este susţinută de dezvoltarea deviantă a personalităţii şi conduitei, exprimată cu precădere prin retragere, interiorizare, dezangajare socială; antrenează mecanisme şi procese fiziologice deconcertante sau patologice foarte complexe, cu intensitate foarte mare, ce pot conduce, până la blocaj în cazuri extreme. Extinderea excesivă a rolului acestei formaţiuni în cadrul ansamblului personal şi în comportament explică în parte tulburările de adaptare prin introvesiune, retragere, iziolare, dar şi devianţa socială, ostilitatea, sau suicidul copilului din familia substitut. Atât instituirea onto-tulburările fobic-anxioase cât şi a celor depresive reprezintă, credem noi explicaţii fundamentale ale tulburărilor de adaptare/integrarea socială a copilului din familia substitut: anxietăţile, fobiile, stările depresive frecvente, devierele în conduita socială. Persistenţa lor în timp vor favoriza, mai mult decât nişte episoade sau experieneţe nefericite ale integrării, dezvoltarea bio-psiho-socială deviantă şi formarea unei personalităţi dezadaptive, cu risc crescut de inadapare şi eşec în perspectiva vieţii de adult, a formării ca om, ca fiinţă umană fericită, împlinită.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 137

Colecţia electronică:

Capitolul 8 ASISTENŢA SOCIALĂ UMANISTĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE Valoarea centrală a paradigmei umaniste a asistenţei sociale a copilului o constituie primordializarea individualităţiişi fericirii personale a copilului a intereselor, sentimentelor şi valorilor fundamentale ale copilăriei în contextul dominanţei/ extinderii unor fenomene şi procese sociale/ economice/ culturale de degradare umană şi socială, în care individualitatea, fiinţa umană concretă, umanismul şi spiritualitatea tind, în mod inerent, să fie tot mai mult desconsiderate/ minimalizate, iar sistemul de asistenţă socială a copilului să funcţioneze ca o entitate instituţională depersonalizată, scopul principal fiind supravieţuirea şi „aruncarea” acestuia, după părăsirea sistemului, fără antrenament, mult sprijin şi discernământ în „jungla socială”. Modelul umanist de reprezentare şi abordare a clientului copil impune necesitatea reprezentării şi definirii profesionale în primul rând prin prisma unor valori „umane”, care pun pe prim plan copilul ca fiinţă în sine, autentică, subiect de suferinţă tăcută şi fericire şi nu doar ca umili beneficiari ai unor servicii comunitare. Ele nu neagă rolul altor abordări care analizează copilul în manieră instrumentală, sociologistă, biologistă, cibernetică sau comportamentală ci le completează şi le dă conţinut, transformând clientul-copil în persoană, în om, în eu, în subiect. Omul este cea mai complexă şi sublimă formă de existenţă cunoscută, iar copilăria este procesul prin care se ajunge,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 138

Colecţia electronică:

ontogentic, în context natural şi socio-cultural la acest statul. Procesul individual nu este deloc simplu şi presupune antrenarea întregii zestre ancestale şi experienţe istorice a omenirii. Are loc pe multiple planuri interdependente şi transmergente şi priveşte, aşa cu s-a expus mai sus, constituirea personalităţii cu sferele sau subpersonalităţile sale: personalitatea ontologic-spirituală, psihologiccomportamentală şi socio-morală. Toatea acestea se constitutie, în cea mai mare măsură, pe parcursul copilăriei. Fiecare dintre aceste sfere sau subpersonalităţi trece prin stadiile de contact, achiziţie, structurare, constituire, instituire şi ontificare. În cazul copiilor maltrataţi, prin abandon/separare, neglijare, agresare etc. procesele sunt mult încetinite sau tulburate, fapt ce conduce inevitabil la grave tulburări de structurare şi contituire. Însă pe lângă afectările tehnice de contitutire procesul disfuncţional este însoţit de mari suferinţe şi drame personale, resimţite cu precădere în plan sufletesc. Chiar dacă prin măsuri de protecţie se restabilieşte la nivel formal, instituţional situaţia socială a copilului prin plasament la familii alternative sau instituţii sufletul copilului este în mod radical afectat, producând suferinţe şi nefericiri profunde chiar dacă nu totdeauna sunt vizibile şi indentificate. Latura cel mai mult deteriorată este la majoritatea copiilor din sistemul de protecţie este cea afectivă. Marea majoritate au avut experienţe deprivative personale, pierderi prin abandon sau deces, istorii personale pline de tragedii familiale, declinuri pe plan familial sau profesional. Copilul este cucerit de trăiri melancolice traumatizante, obsesii multiple, angoase, fapt ce instituie o stare generalizată de anxietate şi dezangajare socială. Mediul străin, „oficial” şi ostil din instituţiile sociale se

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 139

Colecţia electronică:

constituie în factori amplificatori, de multe ori chiar cauzali. Despre afectare, chiar retardare se poate vorbi şi în cazul funcţiei cognitive, în special în cazul minorilor instituţionalizaţi în centre de mari dimensiuni de tip clasic. Componenta proiectiv-aspiraţională este la fel de mult afectată. Psihologii şi asistenţii sociali au mari dificultăţi în a reaprinde flacăra speranţei şi a găsi energii interne pentru relansarea şi construirea unor strategii viabile de reintegrare şi readaptare. În cazul copiilor instituţionalizaţi, maltrataţi în familie sau vagabonzi se poate vorbi chiar de o deturnare motivaţională. Lipsa perspectivei, promiscuitatea mediilor şi precaritatea relaţiilor interpersonale condiţionează structurarea unei arhitecturi de personalitate cu o compoziţie motivaţională minimală, redusă la palerul fiziologic sau emoţional în care cu greu îşi găsesc loc motivele superioare, aspiraţiile spre realizare personală prin muncă şi efort personal. Riscul marginalizării şi intrării în aria serviciilor de asistenţă socială este în aceste condiţii imens. În asistenţa socială umanistă copilul este o personalitate, o individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu element al unei entităţi sociale sau un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană, trăieşte într-un context socio-uman particular, în organizaţii şi comunităţi cu caracteristici determinate, dincolo de paternurile şi legităţile de organizare şi funcţionare socială obiectivă, de reflectările sociologic-ştiinţifice abstracte, generalizatoare. De către serviciile de asistenţă socială el trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate psihologică, socială, culturală, ca problemă socială şi situaţie de dificultate diferenţiată, concretă şi particulară. Strategiile şi tehnicile

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 140

Colecţia electronică:

de evaluare/intervenţie nu neglijează componenta teoreticgeneralizatoare, plasarea clientului în context social global, dar vor desprinde din acestea acele caracteristici care conferă reprezentării clientului relief şi specificitate. Copilul dispune în mod constituţional de capacităţile elementare de dezvoltare personală şi socială, de integrare socială autonomă şi eficientă, de bunăstare sufletească şi fericire. Clientul-copil este reprezentat în viziunea orientărilor terapeutice umaniste (orientarea existenţială, gestaltterapia, artterapia, terapia experienţială, terapia centrata pe client, terapia rogersiana, terapia adleriana, analiza tranzacţională etc) ca o resursă în sine de dezvoltare personală şi integrare socială prin însăşi condiţia şi funcţia personalităţii. Lucrurile stau la fel şi în cazul clientului-copil al serviciilor de asistenţă socială. În activitatea de educaţia şi îngrijire a copilului instituţionalizat, a copilului crescut în familii substitut, a copiilor cu dizabilităţi asistentul social, psihologul sau medicul trebuie să-i perceapă şi reprezinte în primul rând ca fiinţă aflată în mare impas existenţial, expus inerent unor mari suferinţe, angoase, eşecuri, iar obiectivul fericire trebuie să devină primordial. Asistenţa socială umanistă, teorie şi practică inovativă contemporană, oferă cadrul metodologic cel mai adecvat pentru impunerea ca obiectiv al practicii fericirea, dar şi integrarea ori adaptarea socială, inclusiv pentru copilul separat de familia naturală şi plasat în familia substitutivă. Conceptul de asistenţă socială este atât o reacţie obiectivă la o realitate şi un sistem de asistenţă socială excesiv globalizat, tehnicizat/ instituţionalizat, dar, mai mult decât atât, este o filosofie, teorie, ştiinţă şi acţiune în sine, justificată de natura

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 141

Colecţia electronică:

complexă a problemelor socioumane pe care asistenţa socială le abordează, propunând, nu doar o teorie ci şi metode ori modele umaniste coerente de intervenţie. Asistenţă socială umanistă se relevă atât ca o orientare distinctă, un concept forţă, un sistem de valori, o teorie/ metodă dar şi ca un sistem de politici ori practici sociale (Ştefăroi, 2012) Malcom Payne (2011), în volumul „Humanistic Social Work. Core Principles in Practice”, asociază asistenţa socială umanistă cu drepturile fundamentale ale omului, dezvoltarea personală şi spirituală, creativitarea, responsabilitatea şi justiţia socială, identificând, ca principale surse/ modele teoretice şi metodologice gândirea umanistă şi fenomenologică, filosofia existenţei/ fiinţei (umane), psihologia/ psihoterapia existenţial-umanistă, psihologia transpersonală, constructivismul social şi microsociologia. Autorul critică excesul de tehnicism metodologic şi simplitatea epistemologică în reprezentarea clientului sau a contextului social, propunând concentrarea pe resursele „umane” şi spirituale/ culturale ale actorilor (client, asistent social) şi comunităţii, pe care asistenţa socială umanistă le consideră adevăratele resurse ale reabilitării. Fără îndoială asistenţa socială umanistă operează cu paradigma umanistă a personalităţii, care se caracterizează prin: • o focalizare semnificativă pe resursa internă de spiritualitate şi creativitate; • studiului eului şi individualităţii personale (Zlate, 2002); • caracterul unic, particular, singular al personalităţii umane (Moustakas, 1994); • sursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, de libertate şi responsabilitate;
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 142

Colecţia electronică:

• exprimarea sinelui, auto-actualizarea şi auto-determinarea ca modalităţi principale de manifestare şi creştere personală (Maslaw, 2008); • altenativa angoasei existenţiale, nefericirii, dezadaptării, chiar sinuciderii (Frankl, 2009). Echilibrul, eficienţa, adaptabilitatea, bunăstarea psihică sunt condiţionate de gradul de unitate şi congruenţă internă a personalităţii, dar şi de congruenţa empatetică a personalităţii cu mediul (Rogers, 2008). Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei, coerenţei interne, unităţii şi unicităţii sau a congruenţei cu mediul predispune la nefericire şi opţiunea pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la formarea unei personalităţi dezadaptate social/ cultural/ moral. Marginalizarea, devianţa, sărăcia are şi această explicaţie (umanistă), pe lângă explicaţiile mai consacrate de tip sociologic (teoria subculturilor deviante, teoria anomiei, conflictelor etc). Aşadar, una dintre explicaţiile inadaptării sociale ori devianţei este reprezentată de nedezvoltarea sau dezvoltare inadecvată a personalităţii în context social (Fleck-Henderson, 1989). Contextul sociouman al persoanei/ clientului (individual, colectiv), în perspectivă umanistă, este de fapt o interacţiune ontologică umană nemijlocită complexă, empatetică, cognitivă, hedonică, spirituală, morală. Presupune prezenţa unor procese şi situaţii de grup unice, subtile, de regulă neglijate de paradigma sociologică clasică. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului social. Contextualismul, curent asimilat adesea postmodernismului, propune focalizarea pe contextul uman, social, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009, p. 46),

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 143

Colecţia electronică:

pe caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate şi personalităţile actorilor. În cadrul aceluiaşi tip de gândire, constructivismul relevă faptul că organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea, situaţia de risc sau dificultate sunt produse/creaţii umane (Cojocaru, 2005, p. 48), sunt construcţii dinamice circumstanţiale complexe, ontogenetice şi nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau esenţe. În asistenţa socială contextul se descrie, aşadar, nu doar prin factori sociali, culturali sau economici structurali/universali ci în primul rând prin cei umani, personali şi spirituali. Resursele de reabilitare se află în toate categoriile de factori însă asistenţa socială umanistă reliefează rolul factorilor contextuali psihologici (cognitivi, motivaţionali, afectivi, voliţionali, atitudinali etc), psihosociali, empatetici sau culturali (Ştefăroi, 2012). Practica asistenţei sociale umaniste se centrează pe o serie de metode, în mare comune asistenţei sociale tradiţionale, însă care reliefează dimensiunea umană, empatetică şi spirituală a activităţii profesionistului. Translatarea metodelor din psihoterapie în asistenţa socială. Metodele existenţialiste sau umaniste de diagnostic şi intervenţie, ori de monitorizare, s-au impus cu precădere în psihologie, însă din ce în ce mai mult sunt abordate şi de către asistenţii sociali sau de către alte categorii de profesionişti din domeniul social. Fără a desconsidera rolul celorlalte metode sau tipuri de abordări, consacrate, profesioniştii din domeniile sociale apelează tot mai mult la ele, pe de o parte pentru că problematica socială capătă, din ce în ce mai mult, dimensiuni mai complexe şi mai profunde, solicitând abordări de tip ontologic, dar şi pentru că literatura şi practica

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 144

Colecţia electronică:

de specialitate subliniază nevoia unor noi perspective şi paradigme în condiţiile în care metodele clasice au, în mod firesc, limitele lor. Prin metodele de tip ontologic asistentul social antrenează în procesul de evaluare sau intervenţie sociale laturi sau perspective neglijate în evaluările clasice, care au însă semnificaţie crucială în situaţia de dificultate a clientului social. Paradigmele psihoterapeutice consacrate pot fi foarte uşor adaptate modelelor de tip social, cu atât mai mult cu cât multe dintre acestea conţin o componentă socială importantă. În psiho-terapiile existenţialiste celălalt, situaţia socială a clientului sunt categorii de bază. Chiar dacă teoria şi practica asistenţei sociale existenţialiste nu s-a impus într-o foarte mare măsură ea are o istorie destul de lungă. Însăşi Heiddeger i-a consacrat, într-o lumină filosofică, o atenţie importantă, iar în unele ţări occidentale asistenţa socială existenţialistă s-a impus ca disciplină importantă în domeniul asistenţei sociale clinice. Face parte din categoria metodelor/ abordărilor de tip calitativ/ comprehensiv şi este operabilă în toate zonele sau nivelurile de analiză ori intervenţie socială, psihosocială. În ceea ce priveşte asistenţa socială a copilului, în speţă a copilului din familia substitut, activitatea asistentului social existenţialist-umanist ar presupune: • evaluarea şi managementul cazului în paradigma existenţialist-umanistă; • analiza existenţial-umanistă a situaţiei sociale copilului; • analiza ontologică a impactului separării şi integrării; • modelarea ontologică a situaţiei sociale a copilului; • definirea în concepte existenţialiste a situaţiei de dificultate a copilului; • identificarea surselor de alienare socială, depersonalizare;
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 145

Colecţia electronică:

• identificarea cauzalităţii ontologice ale tulburărilor de adaptare; • modelarea onto-sistemelor care susţin situaţia socială de dificultate a copilului; • modelarea ontologică a raporturilor dintre onto-tulburări şi tulburările de adaptare; • identificarea şi definirea situaţiilor de impas social existenţial şi criză existenţială; • identificarea şi aplicarea soluţiilor de tip existenţial-umanist sau integrarea acestora în metodologia generală a managementului cazului. Fără îndoială metodele existenţialiste trebuie să se coreleze cu celelalte tipuri de abordări, sau să reprezinte componentă a metodologiei unitare de evaluare, intervenţie sau monitorizare. În aceste procese asistentul social existenţialist va reprezenta sfera, problema socio-existenţială a copilului. În planul intervenţiei sau socio-terapiei scopul principal este reprezentat de obiectivul armonizării ontologice a relaţiilor din interiorul familiei substitut, cu efecte asupra creşterii consistenţei ontologice a personalităţii copilului şi diminuării riscului inadaptării. Analiza existenţială în asistenţa socială şi în managementul cazului copilului plasat în familia substitutivă. Analiza existenţială ca teorie şi metodă terapeutică este legată o serie de nume precum: Rollo May, Ludwig Biswanger, Max Scheler sau Viktor Frankl, însă fundamentele teoretic-filosofice se regăsesc în filosofia existenţialistă (Heiddegerr, Kierkegaard, Buber, Sartre etc). Operează cu termeni/categorii precum: Impas existenţial, criză existenţială, sens existenţial, anxietate existenţială sistem
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 146

Colecţia electronică:

axiologic, dialog existenţial, scenariul existenţial etc. Analiza existenţială nu abordează clientul ca pe un caz patologic, în această abordare „nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţial” (I. Mitrofan, D. Buzucea, 2005, p. 133). S-a impus ca replică la excesele din abordările psihologiste sau la aşa-zisa psihologie abisală, precum şi la psihanaliză. Pe lângă paradigma existenţialistă analiza existenţială a atras, cu precădere prin V. Hankl, şi dimensiunea spirituală/noetică. După Frank (2009), neglijarea dimensiunii sensului, a ontologiei persoanei sau a laturii spirituale poate conduce la apariţia unor tulburări psihice sau comportamentale. Analiza existenţială poate fi cu succes utilizată de către profesionistul social, în managementul situaţiilor sau problemor sociale, în asistenţa socială a copilului, în procedurile specifice de management de caz (măsuri de protecţie), ori pur li simplu în activitatea concretă de intervenţie şi reabilitare socială ori psihologică. Prin analiza existenţială asistentul social poate lucra, în cazul copilului plasat în familia substitut, la construcţia unui nou modus vivendi, a unei noi realităţi sociale cu instrumente existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial. Scopul este acela de a redescoperi sensul existenţei şi plăcerea de trăi în noul colectiv familial. Cum anxietatea existenţială, angoasa, onto-tulburile, tulburările de adaptare ale copilului din familia substitut au o cauză preponderent socială înseamnă că procesul de reabilitare trebuie derulat cu instumente din zon socială, de către asistentul social. Analiza existenţială este, în acest caz, o metodă potrivită. Presupune:

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 147

Colecţia electronică:

• analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale, culturale şi psihosociale actuale a copilului şi familiei substitut; • analiza onto-sistemelor familiale; • analiza culturală/axiologică; • identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas existenţial, criză existenţială, pierderea sensului existenţei de către copil; • analiza legăturile dintre anxietatea existenţială, pierderea sensului existenţial şi tulburările emoţionale ori de comportament. Fără îndoială lista posibilelor „analize” existenţiale este mult mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare însă analiza existenţială propune şi metode sau tehnici de intervenţie, în scop ameliorativ, precum: stabiliea unui nou sistem axiologic, explorarea sensului vieţii, examinarea problemelor sociale, explorarea eului, reconstrucţia realităţii sociale, schibarea sensului vieţii, analiza şi clarificarea valorilor etc. Utilizarea acestora în activitatea asistentului social existenţialist trebuie realizată în strânsă legătură celelalte laturi ale situaţiei de dificulate, a sistemului client şi prin corelare cu metodele consacrate în asistenţa socială. Metoda balanţei. Conform principiului integralităţii şi unităţii personalităţii în perspectivă existenţialistă fiinţa/sufletul, existentul/eul şi existenţa socială / realitatea socială reprezintă o unitate ontologică. Tulburările acestei unităţi instituie angoasa, anxietatea existenţială, cu efecte profunde asupra vieţii şi condiţiei sociale a subiectului. Situaţia de dificultate a copilului din familia substitut se descrie printr-o serie de grave dezechilibre, între care cea dintre sufletul copilului (Celălalt instituit) şi conştiinţa socială (celălalt
Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 148

Colecţia electronică:

existent/reflectat) este determinantă. Ne referim aşadar, la dezechilibrul dintre conţinutul şi „fiinţa” sufletului copilului, constituit în timp, într-o anumită realitate socială şi spirituală, într-o anumită familie sau mediu social şi noua realitate socială, familia substitut. Într-o logică simplă, Celălalt trebuie să fie identic cu celălalt, ori o situaţie de echilibru între aceste două entităţi ontice. Situaţia de normalitate ar presupune, aşadar, echilibrul însă situaţia copilului din familia substitut este, în toate cazurile puternic dezechilibrată, excepţie poate, dacă copilul a fost integrat în noua familie la vârstă foarte timpurie. Instrumentarea acestui aspect în managementul cazului de către asistentul social este o bună oportunitate de a identifica soluţii de ameliorare în procesul de integrare, sau de identificare de măsuri optime în hotărârea de plasament (alegerea familie substitut). Vom numi această cale metoda balanţei. Termenul cheie al acestei metode este, desigur, conceptul de balanţă. Folosirea acestuia este metaforică, însă are legătură ca proprietăţile instrumentului fizic de cântărire sau de comparare a greutăţii a două obiecte, cantităţi. Cuvântul balanţă este (la modul metaforic) relativ frecvent folosit în limbajul curent, cu sensul de punere în contrapondere a două forţe, entităţii, sau de raportare cantitativă a uneia la cealaltă. În abordări mai complexe este folosit şi pentru a desemna un raport sau un echilibru dinamic, aparent static. În lumea fiinţelor vii sau a organizaţiilor este corelat cu homeostazia, sau cu un al fenomen vital: compensarea. Se vorbeşte chiar despre o lege a compensaţiei. Alte concepte su sensuri apropiate sau corelate: mecanism, pârghie, resort.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 149

Colecţia electronică:

Conceptul crucial care este direct asociat celui de balanţă şi îi determină, în mare parte intensiunea; funcţia specifică ori sensul metaforic este cel de echilibru. În definirea cea mai simplă, în perspectiva balanţei, reprezintă un raport de egalitate, coliniaritate între cele două talere, este situaţia în care „gramajele” entităţilor situate în aceste talere sunt perfect egale. În psihologie se utilizează, printre altele, sintagma echilibru emoţional (egalitate între emoţiile pozitive şi cele negative, stabilitate), în sociologie sintagama echilibru social este folosită începând cu A. Comte, de către H. C. Carey, H. Spencer, V. Pareto şi alţii. Acesta din urmă îl prezintă ca tendinţa legică a sistemului social de a restabili starea iniţială după încetarea acţiunii unei forţe perturbatoare (V. Pareto, 1916). Perspectiva balanţei activează şi antonimul dezechilibru, dar şi proprietatea intervenţei reglatoare. Aici se află sursa metodei, metodei balanţei. În sistemele vii, în cele sociale, în sistemele spirituale, în organizaţii echilibrul perfect este un ideal utopic sau o imposibilitate. În activitatea de intervenţie reglatoare poate fi o ţintă, un obiectiv, însă fără perspectiva perfecţiunii. De altfel nici nu este recomandată. Starea de dezechilibru limitat, este, în perspectiva dezvoltării, optimizării, eficientizătii chiar o necesitate. Ea reflectă natura constituţional dinamică, duală, multiplă, relativitatea, plasticitatea şi complexitatea sistemelor, atât a celor fizice cât şi celor sociale sau psihologic-spirituale. Cu cât sistemele (fizice, biologice, psihologice, sociale, spirituale) sunt mai complexe cu atât şi mecanismele, balanţele sau subsitemele care le compun sunt şi ele mai complexe. În perspectivă „onto-socială” ne interesează aspectele ce privesc structura socială, dinamica şi funcţionarea socială. În

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 150

Colecţia electronică:

toate există şi „lucrează” multitudini de balanţe ontice. Realitatea fiind astfel „victoria” ontică a uneia dintre forţe împotriva celeilate. Avem în vedere atât abordarea istorică (dinamică) cât şi cea actuală (structura). Structura este, de fapt o instituire a unor balanţe anterior dinamice - prezentul ca victorie a unor forţe sau tendinţe împotriva altora, sau prezentul (structura) ca sistem de balanţe, ori balanţe de sisteme. În asistenţa socială a copilului din familia substitut se pot modela o multitudine de balanţe. Prezentăm câteva: • Balanţa onto-sistemelor socio-cognitive. Priveşte evaluarea prin contrapunere a elementelor mediilor (reprezentărilor) socio-cognitive din cele două medii: familia, de origine şi substitut. Vor fi urmărite aspecte cu privire la constituţia fizică, numărul şi structura pe roluri sau vârste a celor două familii, aspecte referitoare la referitoare la personalitate, caracter, interese ale membrilor celor două grupuri. Vom menţiona aici şi importanţa punerii în balanţă a aspectelor rederitoare la habitat, abiecte sau fiinţe dragi. De exemplu integrarea copilului în familia substitut at fi mult mai uşoară dacă ar avea acelaşi tip de jucării, sau aceiaşi rasă de câine, ori dacă e posibil, atît jucăriile cât şi căţelul din mediul famiulia de origine să fie preluaţi în familia de origine. • Balanţa onto-sistemelor conduitelor, competenţelor şi obiceiurilor. Chiar dacă la o primă analiză balanţa nu pare a releva lucruri interesante, în realitate, în perspectiva mangementului cazului şi succesului adaptării copilului importanţa ei este foarte mare. Modalităţile de reacţie şi acţiune a noilor parteneri de viaţă, temperamentele, altruismul, conduitele verbale, comunicarea nonverbală, abilităţile, aptitudinile, deprinderile, obiceiurile, hobiuri,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 151

Colecţia electronică:

modul în care este servită masa, cum sunt aniversate diferite sărăbători constituie conţinutul efectiv al unei zile şi elementele cele mai evidente cu care intră copilul în contact în noua familie. Dacă foarte multe dintre elementele enumerate, cu un anumit specific în mediul de provenienţă, nu se vor regăsi în modalităţi asemnătoare în mediul alternativ atunci este foarte probalil ca procesul de construcţie a unei noi „ontologii” comune să întâmpine dificultăţi suplimentare. Aşadar, aceste asemănări „ecologice” au importanţa lor, chiar dacă, aşa cum am precizat mai sus, elementele noului mediu de viaţă nu vor căpăta niciodată semnificaţiile ontologic-afective pe care leau avut corespondentele lor din mediul de provenienţă. Balanţa onto-sistemelor socio-afective. Este un instrument care poate fi folosit de către profesionaistul social în procesul de integrare. Priveşte analiza în contrapondere a relaţiilor de ataşament pe care le-a avut copilul în grupul de origine şi cel substitut. Dacă după mult timp de la integrare se constată o slabă relaţie de ataşament cu membrii noii familii, în condiţiile în care în familia de origine a avut legături afective puternice, atunci situaţia este îngrijorătoare şi un indiciu clar de inadaptare, de apariţie a unor posobile tulburări emoţionale sau de comportament. Balanţa onto-sistemelor relaţiilor şi raporturilor rol-status poate fi realizată destul de uşor, iar echilibrul la fel. Este totuşi util să se evalueze după un timp de la plasament poziţia copilului în familie şi modul în care o percepe el prin raportare la situaţia pe care a avut-o în familia de origine. Balanţa onto-sistemelor atitudinale, culturale şi spirituale. De regulă în managementul de caz şi în hotărârea de

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 152

Colecţia electronică:

plasament nu se acordă o importanţă foarte mare acestor aspecte. Noi credem că importanţa lor este foarte mare. Nu ne referim la nivelul sau standrdul cultural/moral al celor două familii ci la aspecte de sensibilitate, gusturi, orientări, sau estetică socială, de exemplu. Par mici detalii însă în sufletul copilului pot avea o semnificaţie specială. Mai pot fi realizate balanţe între posibilele opţiuni de plasament al copilului. De exemplu, alegerea între două familii în care ar putea fi plasat copilul, una de tip „afectiv” şi cealaltă de tip „spiriritual”. Între cele două variante credem că opţiunea pentru familia de tip „spiritual” este preferabilă pentru că aceasta este mai deschisă spre exterior şi orientată spre viitor sau dezvoltare personală, respectă personalitatea şi particularităţile individuale ale copilului, asigură un mediu propice manifestării aptitudinilor copilului, este mai aptă să absoarbă noi membri. Spre deosebire de aceasta, familia de tip „afectiv” este, aprioric, mai puţin, predispusă să absoarbă membri noi, este orientată preponderent spre sine şi obiective pe termen scurt, primează interesul membrilor „consangvini” ai grupului. În domeniul asistenţei sociale, noi credem, că metoda balanţei poate fi folosită pentru cazuistici şi problematici mult mai vaste decât cele la care ne-am referit în articolul de faţă. Totuşi asistenţa socială a copilului, a copilului abandonat, plasat în instituţii, familii substitut, adoptat sau alte alternative, reprezintă domeniul în care aplicabilitatea ei ar avea efecte pozitive sigure. Această metodă ne poate ajuta şi să punem în balanţă diferite soluţii sau măsuri, dar şi să promovăm valorile/abordările umaniste în protecţia şi educaţia copilului

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 153

Colecţia electronică:

aflat în dificultate, atribuindu-i astfel şi semnificaţii teoreticaxiologice. Atât analiza existenţială cât şi metoda balanţei sau alte tehnici ori metode le reunim în ceea ce am putea numi metoda existenţial-umanistă în asistenţa socială. Metoda, ca instrument epistemologic/ evaluativ cât şi curativ (de strategie sau intervenţie) operează prin cele două componente ale sale, dar şi prin asocierea/sinteza lor. Aduce, pe de o parte, în asistenţa socială paradigma existenţialistă, categoriile acesteia (unicitatea clientului şi grupului familial, limitele fiinţei umane, fragilitatea, anxietatea existenţială a clientului etc) dar şi categoriile orientării umaniste (gândirea pozitivă, optimismul, orientarea spre reabilitare, demnitatea clientului, respectarea individualităţii/personalităţii, dreptul la fericire etc). Asociere/sinteza celor două orientări/metode, în asistenţa socială a copilului, a reprezentat tema articolului nostru. Prin modelarea existenţial-umanistă a situaţiei sociale a copilului plasat în familia substitut se poate înţelege mai bine cât de importantă este analiza cu multă atenţie a personalităţii/ sufletului acestuia, a particularităţilor/ ontologiei grupului familial, precum şi necesitatea punerii în balanţă a opţiunilor posibile în demersurile şi măsurile de protecţie socială pe care le întreprinde asistentul social. La fel de importantă este şi problema calităţilor umane ale profesionistului în întreg procesul integrării ontologice. În asistenţa socială umanistă a copilului şi calităţile personale ale profesionistului sunt foarte importante. Asistentul social care manageriază procesul de integrare a copilului în familia substitutivă sau instituţie, asistentul maternal profesionist, educatorul şi îngrijitorul din instituţia rezidenţială

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 154

Colecţia electronică:

trebuie să întrunească o serie de calităţi umane astfel încât integrarea ontologică a copilului să se realizeze cu succes. Persoanele obtuze, neempatice, neagreabile, in-umane nu-şi au locul în acest proces. Trăsături precum sensibilitatea umană, bunăstarea sufletească şi fericirea personală, empatia, agreabilitatea, sensibilitatea spirituală, vocaţia pentru lucrul cu persoana în suferinţă, personalitatea echilibrată, viziunea şi proiectivitatea, toleranţa, nediscriminarea, idealismul, altruismul sunt acele trăsături personale care facilitează mult integrarea copilului în mediul social substituitiv, deoarece între personalitatea copilului şi personalitatea profesiontului se instituie un înalt grad de congruenţă umană, empatetică, sufletescă - factor crucial al succesului integrării ontologice. Capacitatea şi conduita empatetică nu este o alternativă ci o necesitate consubstanţială oricărei profesiuni din asistenţa socială (Zamfir, 1998), cu precădere în asistenţa socială a copilului. Prin empatie personalitatea acestora dobândeşte sensibilitate la suferinţele şi problemele oamenilor aflaţi în dificultate, iar în plan comportamental agreabilitate. Prin calităţile empatetice, respectiv, capacitatea de a resimţi juisanţa (dorinţa, suferinţa) celuilat, capacitatea de a gândi şi trăi ceea ce gândeşte şi simte o altă persoană, capacitatea de a se pune cu adevărat în locul altuia, de a vedea lumea aşa cum o vede el, dispoziţia/ motivaţia personală orientată spre altul, proiecţie simpatetică a Eu-lui, fuziune afectivă, intuiţie simpatică, comuniune afectivă, cunoaştere prin întrepătrundere, introecţiune, tranzitivism, intropatie, simpatie, transpunere în starea de moment a celuilat, identificare cu altul, transfer etc. profesionistul dobânşte accesul la personalitatea clientului dar şi o metodă eficientă de schimbare terapeutică.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 155

Colecţia electronică:

Empatia profesionistului operează prin funcţiie sale definitorii, cognitivă, de comunicare, anticipativă, de contagiune afectivă şi performanţială, de solidaritate, prosocială. Este o modalitate fundamentală de cunoaştere a clientului şi mediului în care convieţuieşte de cunoaştere a mediului, deci un proces cognitiv, este o formă de simţire şi trăire emoţională a clientului/ mediului, aşadar, un proces afectiv, fiind un proces interpersonal este un proces social şi, nu în ultimul rând, un proces/ fenomen spiritual, prin capacitatea personalităţii profesionistului de a rezona la sensibilitatea şi cultura clientului. Toate aceste calităţi, funcţii şi capacităţi aparţin personalităţii empatetice a profesionistului, care se intituie prin internalizare, prin experienţa nemijocită cu celălalt concret – persoane, mediul proxim, habitatul domestic. Formarea unor mecanisme, automatisme, montaje, gestalturi, scheme de funcţionare a trăirilor reprezintă, de fapt, actul cristalizării (interiorizării) acesteia. Prin personalitatea empatetică persoana devine responsabilă/ dependentă de destinul/ situaţia altor persoane, de creşterea, integrarea şi realizarea lor socială /individuală. Are un rol determinant în formarea credinţelor şi convingerilor şi un rol crucial în determinarea orientării caracterului, atitudinilor şi chiar intereselor sociale şi profesionale. Devine receptivă la obiecte „ideale”, valori, chiar creator – ca expresie supremă a „abstractizării” empatetice. Interesele celuilalt „operează” nu direct în mecanica relaţiilor inter-personale ci mijlocite de construcţiile superioare ale persoanei. Caracteristicile personal-empatetice ale personalităţii empatetice a profesionistului determină şi compasiunea,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 156

Colecţia electronică:

iubirea, altruismul, solidaritatea, sentimentul estetic, etic, ataşamentul, vocaţia profesională, concepţia faţă de lume, credinţa religioasă etc. Calităţie empatetice ale lucrătorului dintr-o instituţie rezidenţială au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea organizaţiei. În aceste organizaţii empatia are un rol foarte important. Interempatia profesionist-client are o funcţie curativă de necontestat (Rogers, 1959). Organizaţia de asistenţă socială este o ţesătură de interempatii în care, cu precădere în instituţiile pentru copii, personalitatea empatetică a profesionistului poate avea o funcţie educativă crucială. Personalitatea profesionistului interacţionează cu toate caracteristicile sale fizice, psihologice, sociale, culturale, morale: caracteristici personale - vârste, aspect fizic, personalitate etc; limbaj; calităţi senzorial-cognitive şi afective specifice; sistem de valori, sensibilităţi, gusturi, obiceiuri, reguli, cutume etc; comportamente, gesturi, activităţi; memorie socială şi afectivă comună. Organizaţia de asistenţă socială se defineşte prin personalităţile care o compune, inclusiv personalităţile profesioniştilor, cu cele trei dimensiuni: afective, cognitive şi spirituale. Fenomenele afective sunt de fapt relaţii, interacţiuni, compatii între sferele afective ale persoanelor, iar cele cognitive şi spirituale sunt procese între sferele spirituale sau Eurile proiective ale acestora. Desigur, aria interacţiunilor, proceselor şi fenomenelor compatetice din aceste organizaţii este infinit mai largă. De exemplu, prin valenţele socializatoare şi spirituale ale personalităţii empatetice profesionistul dintr-o instituţie

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 157

Colecţia electronică:

rezidenţială pentru copii poate contribui la crearea unui „univers” psihosocial şi cultural magic al satisfacerii trebuinţelor personale intime, profunde, empatetice, al creşterii şi educaţiei spirituale, afective şi morale a copilului. Este locul în care se construiesc bazele ontologice ale personalităţii umane. Este mediul în care copilul se alimentează ancestral cu energie spirituală şi morală. Este cadrul existenţial magic al formării, existenţei şi manifestării personalităţii, al fericirii autentice. Comunitatea compatetică din instituţia rezidenţială realizează unitatea ontologică dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit. Unitate reflectată unitar, indestructibil, simultan în personalitatea copilului şi existenţa comunităţii empatetice organizaţionale. Copilul şi instituţia funcţionează printr-un mecanism onto-social unic şi unitar, în care au loc procese de comunicare informaţională, emoţională, spirituală. Prezenţa lucrătorilor cu calităţi umane şi empatetice dezvoltate conduce la instituirea unui mediu caracterizat prin, altruism, întrajutorare, coeziunea socială, morală şi culturală, protecţie şi predictibilite, probleme sociale şi umane puţine. Însă aceast climat, empatic-uman, trebuie creată, iar, în acest scop aportul personalităţii empatetice a profesionistului este esenţial. Acesta nu este doar un creier sau un simplu organizator, coordonator sau supraveghetor al proceselor din organizaţie ci este parte ontologică şi compatetică crucială, imprimând sensul şi calitatea relaţiilor interumane. În schimb organizaţiile în care predomină angajaţi cu calităţi empatetic-umane precare relaţiile interpersonale sunt dominate de conflictualitate, sunt ostile, nefuncţionale, inumane, asistaţii sunt nefericiţi.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 158

Colecţia electronică:

În perspectiva unei teorii autentic umaniste angajatul din asistenţa socială este o persoană empatică, sensibilă la suferinţa şi problema clientului, sinceră, atruistă, modestă, respectuoasă, dezvoltată spiritual, moral, cu interes pentru cunoaştere şi adevăr, pentru frumos şi bine social, se auto-perfecţionează, este interesată de dezvoltarea sa personală, aptitudinală şi morală, caută rezolvarea paşnică a problemelor, îl ajută pe celălalt să depăşească situaţia de dificultate oferindu-i mijloacele de autodeterminare, este o personalitate complexă, morală, spirituală, sociabilă, agreabilă şi, în consecinţă, eficientă. Profesionistul care cunoaşte importanţa empatiei şi fenomenelor psihosociale aferente, în etiologia, fenomenologia, sau dinamica problemelor sociale utilizează, ca foarte importantă, în activitatea profesională şi evaluarea umanempatetică (P. Ştefăroi, 2009a, p.31). Există o serie de caracteristici personale/ de personalitate precum gradul de fericire, confortul interior, ironia, atitudinea relaxată faţă de greutăţile vieţii şi dificultăţile profesionale, adică bunăstarea sufletescă şi fericirea, ce se constituie în calităţi cruciale în practica asistenţei sociale pentru că ele sunt sursa sensibilităţii umane/ umanitare, empatiei, agreabilităţii – trăsături definitorii ale profesioniştilor, cu precădere a celor care lucrează direct cu minori. Starea de „fericire” profesională este strâns legată de caracteristicile mediului dar şi de unele caracteristici şi predispoziţii de personalitate precum fondul psiho-afectiv dominant (pozitiv/negativ), toleranţa la ironie, relaxarea şi atitudinea pozitivă faţă de viaţă, muncă şi sine. Nu greşim dacă le numim calităţi „spirituale”.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 159

Colecţia electronică:

Clienţii sunt persoane în suferinţă, în impas existenţial, unii, cu viaţă ratată, şi existenţe sensibile dar şi foarte complexe. Au sentimente, emoţii angoasante şi la limită, trăiri, gânduri, proiecte, aşteptări, temeri, complexe. Lucrătorul va opera mai mult cu acestea decât cu statutsul social sau cu comportamentul manifest al acestora. Aşadar, relaţia cu clientul nu este obiectuală, ci „spirituală”. Termenul ne poate ajuta mai mult să înţelegem mai profund, complet şi complex natura şi specificul relaţiei angajatclient. Dincolo de obiectivul primar al reintegrării sociale sau reabilitării economice, clientul aşteaptă şi servicii conexe precum toleranţă, înţelegere, umor, simţ estetic, moralitate, creativitate, „spiritualitate” (Ştefăroi, 2009b, p.174). În activitatea de recrutare a personalului se urmăreşte ca viitorul angajat să aibă acele calităţi care să-i permită să ofere şi astfel de „servicii”, de care depinde de multe ori însăşi succesul intervenţiei. Ele sunt determinanţi esenţiali ai eficienţei profesionale în asistenţa socială. Sursa autentică a acestor calităţi o constituie sufletul şi starea de fericire instituită, existenţa unei onto-formaţiuni a fericirii bine dezvoltate şi a unei onto-balanţe hedonic-afective pozitive. Este imposibil a se imagina eficienţă profesională în posturi care presupun lucrul cu oameni fără eficienţă personală, cu starea de bunăstare sufleteacă şi fericire pe care o presupune. Literatura concluzionează faptul că performanţa profesională este puternic condiţionată de gradul de fericire şi confort intern al persoanei. Eficienţa profesională este corelată direct cu atitudinea pozitivă, cu gradul de relaxare interioară, de ironie şi de fericire personală (Bandura, 1986). James (1981) este de părere că fericirea/ satisfacţia profesională este raportul între

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 160

Colecţia electronică:

aspiraţiile şi realizările persoanei. În acelaşi timp, fericirea este o caracteristică psihologică onto-subiectivă şi ea condiţionează aprioric profesionistul social spre performanţă. În acord cu aceste teorii se consideră că profesioniştii din asistenţa socială (profesionişti sociali, psihologi, sociologi, educatori, îngijitori, manageri etc) la care onto-formaţiunea fericirii are o greutate mai mare în juisanţa personală sunt ipotetic vorbind mai eficiente din punct de vedere organizaţional-profesional. În acest caz vom spune că subiectul are o onto-balanţă pozitivă şi este aprioric condiţionat pozitiv pentru activităţi sociale/ umane, pentru profesiuni în asistenţa socială. Juisanţa negativă, adică dominanţa formaţiunii depresive este predispoziţie pentru ineficienţă socială, plecând de la premisa că eficienţa personală/ profesională/ organizaţională este strâns legată de gradul de fericire şi stimă de sine al persoanei. Credem că următoarele predispoziţii şi factori psihologici/ de personalitate, ca reflectări structural-operaţionale ale dispozitivului onto-personal al fericirii (suflet, formaţiunea fericirii etc) favorizează eficienţa profesionistului din asistenţa socială în efortul de adaptare şi realizare a sarcinilor profesionale specifice, în îndeplinirea obiectivelor umaniste ale activităţii: conţinut ontic-psihologic bogat, stare de fericire, stimă de sine, flexibilitate funcţională; agreabilitate, extraversiune; spirit democratic, toleranţă, nediscriminare; adaptabilitate; respect pentru viaţa, fericirea şi valorile personale ale celuilalt; deschidere pentru idei noi, flexibilitate epistemologică şi metodologică; personalitatea matură; stabilitate emoţională; autocontrol; detaşare etc.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 161

Colecţia electronică:

Dacă vom transforma indicatorii enumeraţi în nişte scări şi profesionistul se va situa cu majoritatea la nivele scăzute cu siguranţă acesta va avea mari probleme de relaţionare umană şi în consecinţă de eficienţă în activitatea specifică asistenţei sociale. Pentru adepţii unei asistenţe sociale de subzistenţă misiunea profesionistului ar fi aceea de a identifica soluţii pentru asigurarea un minimum de condiţii materiale necesare supravieţuirii, de aceea calităţile personalităţii acestuia ar fi în principal legate de abilităţile psihologice şi comportamentale de a satisface nevoia de supravieţuire a clienţilor. Teoria umanistă însă subliniază faptul tocmai neglijarea sau abordarea insuficientă, atât teoretică cât şi practică, a soluţiilor umanist-spirituale, în societate, cultură şi asistenţă socială, se constituie, istoric, economic şi social, în surse importante ale generării anomiei sociale, sărăciei şi handicapurilor social-morale de toate felurile. Argumentul principal însă în susţinerea necesităţii unei abordări de tip umanist-spiritual a profesionistului în asistenţa socială îl constituie faptul că metodele şi perspectivele cu care se operează în momentul de faţă, în cea mai mare parte a literaturii de specialitate, dar şi în practica asistenţei sociale nu reuşesc, din păcate, să răspundă misiunii originare şi scopurilor umaniste declarate în asistenţa socială, iar nevoia unor noi viziuni şi abordări devine tot mai evidentă. Atât timp cât un serviciu social care se declară prin natură preocupat de client în calitate de „om”, se ocupă cu preponderenţă de client în calitate de simplu „organism”,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 162

Colecţia electronică:

logic, este imposibil, să apară rezultate conform aşteptărilor. Pentru că omul este o fiinţă bio-psiho-socioculturală, şi în consecinţă, şi spirituală, iar nesatisfacerea nevoilor acestor sfere predispune inerent la ineficienţă. Conform principiului integralităţii personale şi de abordare a clientului în asistenţa socială o persoană nu poate fi cunoscută şi reprezentată în natura şi esenţa ei autentică decât luând considerare toate nivelurile, dimensiunile şi laturile personalităţii în contextul vieţii materiale, sociale, culturale şi morale concrete. Paradigma sincretică a acestui principiu presupune sferele: corp – intelect – suflet - self-personalitate – conştiinţă personalitate spirituală – context social/moral/cultural. Conform acestui principiu, omiterea unei laturi sau dimensiuni nu doar că modifică configuraţia particulară a ansamblului personal ci alterează grav însăşi natura şi calitatea intrinsecă de persoană, fiinţă umană. În plus, principiul integralităţii personale presupune aserţiunea că sfera spirituală, reprezentând în natura ei expresia holist-emergentă a dezvoltării personale, are un caracter integrator, unificator şi marchează prin procese complexe de feed-back şi feed-before caracterul de unitate şi unicitate în organizarea internă, generând tendinţe complexe de omogenizare (nu de uniformizare), impunând sensul de dezvoltare, caracteristicile de personalitate şi, în sens antropologic, natura, esenţa, condiţia de fiinţă umană, conferind totodată persoanei dimensiunea universalităţii şi ancestralităţii. Sfera psihologic-spirituală a personalităţii, pe lângă faptul este un nivel, o achiziţie şi o dimensiune are şi un rol integrator cu valenţe importante în configurarea self-personalităţii, a capacităţii de decizie, a voinţei, conştiinţei sociale şi a conştiinţei de sine. Astfel că,

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 163

Colecţia electronică:

observăm, sfera spirituală nu este un epifenomen sau o opţiune epistemologic-filozofică ci, în mod obiectiv, însăşi esenţa personalităţii şi a condiţiei umane individuale, devenind astfel instrument, resursă şi pârghie esenţială în practica asistenţei sociale. Clienţii sunt fiinţe umane complexe: mistice, ludice, estetice, morale, au nevoi şi dorinţe mistice, estetice, ludice şi gnostice. Ele sunt expresia existenţei unor formaţiuni ontoproiective, reamintim, precum: sufletul ludic, sufletul estetic, sufeltul mistic, chiar a sufletului etic sau gnostic (Ştefăroi, 2009a, p.25). Şi personalitatea profesionistului trebuie să aibă dezvoltate aceste onto-formaţiuni personale. Personalitatea va reflecta, într-o dimensiune a ei, acest spirit, fiind condiţie a acţiunii sociale, culturale, morale dar şi a creativităţii, raportării libere la necesităţile, legităţile obiective. Mediul şi sursa sufletului ludic este o altă lume decât cea reală, configurată cu elemente şi legităţi ale acesteia dar aşezată într-o ordine inerent contestabilă. Spiritul ludic luminează şi fluidizează căile de comunicare internă şi cu mediul, dă persoanei confort şi senzaţia existenţei autentice, concordante cu sine, cu sinele liber, spiritual. Construcţia modelului umanist-spiritual al clientului presupune apelul la valori, la cultură, la cunoaştere, artă, spirit. Mai mult decât atât, aceste valori trebuie să caracterizeze şi strategul sau lucrătorul, la care se vor defini nu doar ca valenţe personale ci şi ca atitudini sau calităţi intelectuale/profesionale. Modelul nu este numai a clientului, a situaţiei problemă ci, este o reprezentare anticipativ-proiectivă şi operaţională din care face parte, aşadar, în primul rând personalitatea

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 164

Colecţia electronică:

profesionistului. Scopul nu este de a transforma clientul într-o fiinţă spirituală, ci de a valorifica din sistemul client resursele de umanism şi spiritualitate cu scop de recuperare, fericire, autonomizare şi reintegrare socială, folosind atât inteligenţa emoţională, ludică, mistică, estetică, noetică proprie cât şi a clientului. Fundamentul epistemologic al definirii clientului în perspectivă umanist-spirtuală îl constituie, de fapt, reprezentarea acestuia ca personalitate, suflet, fiinţă spirituală şi trecerea în plan secund (tehnic) reprezentarea ca organism, psihic sau viaţă socială elementară, aşezarea în prim-planul strategiilor de asistenţă şi intervenţie a obiectivului satisfacerii nevoilor aferente acestora, odată cu obiectivul valorificării/stimulii şi dezvoltării lor. Ceea ce presupune o deplasare de pe obiectivele minimale, de supravieţuire spre obiective „umanist-spirituale”, de pe obiectivele de satisfacere a nevoilor de la baza piramidei lui motivaţionale pe satisfacerea nevoilor de pe niveluri superioare sau oricum mai complexe, emergente. Din păcate, de puţine ori observăm sau auzim de intenţii de satisfacere a unor nevoi spirituale ale clienţilor în domeniul asistenţei sociale. Chiar dacă strategiile, proiectele şi obiectivele de asistenţă socială conţin şi elemente de acest ordin, enumerarea acestora este de multe ori strict protocolară sau reprezintă ţinte greu de atins, de aceea sunt abandonate pe parcurs. Vom auzi însă adesea că obiectivul serviciilor de asistenţă socială îl reprezintă asigurarea unui minim de condiţii materiale, asigurarea condiţiilor pentru o viaţă decentă, un venit minim garantat, condiţii pentru creştere şi dezvoltare normală.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 165

Colecţia electronică:

Proiectivitatea, vizionarismul şi idealismul profesionistului sunt calităţi absolut necesare profesionistului din asistenţa socială, pentru că pe o parte reprezintă sursa onto-psihologică a empatiei, dar şi pentru că această profesiune este prin natura ei teleologică. Profesionistul umanist nu doar îngrijeşte, nu se preocupă doar de supravieţuirea clientului ci urmăreşte dezvoltarea umană, reabilitarea. Deci construcţia unui nou modus vivendi şi a unei noi arhitecturi de personalitate. Fără viziune, fără idealizare, fără proiectivitate personalitatea acestuia rămâne contingentă, plată, ne-empatică. Obiectivele umaniste vor rămâne doar pe hîrtie. Tot ceea ce urmăreşte să contruiască profesionistul trebui să existe şi în personalitatea, în universul onto-ideatic, proiectiv, al acestuia. Reabilitarea, fericirea autentică, dezvoltarea clientului, stima de sine, intervenţia pot fi cel mai bine abordate şi rezolvare prin operarea asupra formaţiunilor, referenţilor şi pârghiilor din sferă onto-proiectivă. Dar aceste instanţe trebuie să existe în primul rând în personalitatea profesionistului. De aceea în educaţia şi pregătirea specialiştilor este important să se pună un mare accent pe formarea onto-referenţilor hedonici, percepuţi cu rol de ancore, idealuri. Procesul conduce la formarea unei personalităţii energice, active, pozitive, autonome, orientate spre auto-realizare, dezvoltă puternic instanţe şi funcţii psihice precum voinţa, motivaţia intrinsecă, imaginaţia, inteligenţa (inclusiv cea emoţională). Utilizarea propriilor referinţi hedonic-proiectivi în intervenţiea terapeutică asupra referenţilor hedonic-afectivi onto-proiectivi ai clientului poate fi o cale de ameliorare sau prevenire a unor afecţiuni psihice precum depresia, fobiile şi altele. Prin monitorizarea genetic-terapeutică sau intervenţia

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 166

Colecţia electronică:

punctuală asupra acestor onto-formaţiuni se pot declanşa procese de deschidere şi decomprimare, de aerisire, relaxare, identificare salvatoare. Asta pentru că, de fapt, multe afecţiuni psihice nu sunt altceva decât consecinţe ale unor limitări, comprimări şi interiorizări excesive a energiilor psihice şi concentrare a procesărilor spre zona existenţial-contingentă, concretă, lipsită de perspectivă, de vis. În orice tip de intervenţie psihoterapeutică trebuie măcar să se ştie de existenţa şi rolul acestor referenţi/ formaţiuni onto-hedonici proiectivi. Calităţile proiectiv-vizionare în asistenţa socială umanistă pot fi considerate constituţionale. Proiectivitatea, cu dimensiunea sa crucială idealizarea, spiritul vizionar, cu valenţa sa proactivă sunt generatoare de personalitate eficientă, empatetică, de omenie şi altruism. În opinia noastră o persoană care nu are aceste calităţi sunt total contraindicate să lucreze în acest domeniu, mai ales în asistenţa socială a copilului. Profesiunile din asistenţa socială ar trebui transformate în profesiuni vocaţionale, precum cele de artist, învăţător sau preot. Proiectivitatea, viziunea, speranţa sunt atât calităţi ale profesionistului cât şi ca obiective ale clientului principalele resurse şi mijloace de îndeplinire a obiectivelor umaniste ale asistenţei sociale. Acestea sunt dimensiuni inerente personalităţii şi condiţiei umane, însă trebuiesc cultivate şi educate, aici rolul fundamental revine sistemului educaţional general, dar şi a celui de pregătire a personalului din asistenţa socială. Atunci când în sistemul de asistenţă socială vor lucra în majoritate personale cu însuşirile de mai sus foarte probabil numărul asistaţilor va scădea gradual, iar situaţia celor din sistem va fi din ce în ce mai bună.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 167

Colecţia electronică:

Calităţile psihologic-personale ale profesionistului din asistenţa socială trebuiesc interpretate şi prin prisma calităţilor ontologic-sufleteşti. De fapt, ceea ce am putea numi personalitate psihologică este şi expresia celei ontologice, a sufletului. De aceea dacă se interpretează personalitatea umană, prin suflet, şi ca o internalizare emergentă de persoane ori sentimente general umane atunci se va reprezenta şi personalitatea psihologică ca un produs şi al acestor procese. Capacităţile dobândite astfel conferă personalităţii psihologicpersonale, comportamentale calităţi precum altruismul, toleranţa, omenia, voluntarismul (a nu se confunda cu voluntariatul sau unele curente psihologice) ori agreabilitatea, determinând o sporită competenţă operaţională în activitatea asistenţială, de sprijin, intervenţie şi schimbare terapeutică.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 168

Colecţia electronică:

BIBLIOGRAFIE Allport, G.W., Pattern and growth in personality, Holt, Rinehart &. Winston New York, 1961. 2. Anderson, J., Wiggins-Carter, R. (2004), Diversity Perspectives for Social Work Practice, în R. A. Dorfman, P. Meyer, M. L. Morgan, Paradigms of Clinical Social Work: Emphasis on Diversity, London: Routlege. 3. Bandura, A., (1975), Social Learning & Personality Development, NY: Holt, Rinehart & Winston, INC. 4. Boboc, A., (1982), Filosofia contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 5. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999) Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi. 6. Bowlby , J., (1999), Attachment and Loss (vol. 1) (2nd ed.), Basic Books, New York. 7. Chelcea, S., (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi. 8. Compte A., (2004), Catéchisme positiviste ou Sommaire exposition de la religion universelle, Kindle Edition, EbooksLib. 9. Frankl, V., (2009), Teoria şi terapia nevrozelor Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, trad. în lb. română Daniela Ştefănescu, Editura Trei, Bucureşti 10. Freud, S., (1994), Opere vol. IV, traducere de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 11. Hall, E. (1966), The Hidden Dimension, Anchor Books, New York.
1.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 169

Colecţia electronică:

12. Ionescu,

Ş.I., (coord), (2001), Copilul maltratat, Fundaţia internaţională pentru copil şi familie, Bucureşti 13. James, W., (1981), Pragmatism: A New Name for Some Old Ways of Thinking, Hackett Publishing. 14. Larousse, (2009), Dicţionar de psihologie, Editura:Univers Enciclopedic, Bucurşti. 15. Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O., 2007, Contributions to Social Ontology, Routledge, New York. 16. Levi-Strauss, C., (1969), The elementary structures of kinship, Beacon Press, Boston 17. Lewin K, (1968), The Conceptual Representation and the Measurement of Psychological Forces. Johnson Reprint Corporation, New York. 18. Kierkegaard, S. (1999), Conceptul de anxietate, Editura Amarcord, Timişoara 19. Heidegger, M, (1995) Introducere in metafizică, Humanitas, Bucureşti 20. Heidegger, M., (1995), Timp şi Fiinţă, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti. 21. Mjoset, L. (2009), The Contextualist Approach to Social Science Methodology, în D. Byrne, Ch. C. Ragin, The SAGE Handbook of Case-Based Methods, SAGE Publications Ltd. 22. Mitrofan, I.; Buzducea, D. , (2003), Experienţa pierderii şi a durerii la copil, Editura Polirom, Iaşi. 23. Mitrofan, I, Buzducea, D, (2005), Analiza existenţială sau drumul către sens, Orientarea experienţială în psihoterapie, Editura Sper, Bucureşti 24. Mitrofan, I., Mitrofan, N, (1991), Familia de la A la Z , Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 170

Colecţia electronică:

25. Mitrofan,

I., (2001) Terapia Unificării,. O nouă psihoterapie experienţială, Editura Polirom, Iaşi. 26. Moghaddam, F.M., 1998, Social psychology, W.H. Freeman end Company, New York 27. Moody R., Carroll, D. (1997), The Five Stages of the Soul: Charting the Spiritual Passages That Shape Our Lives, New York: Anchor Books. 28. Moscovici, S., (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi. 29. Neveanu, P.P., (1987) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti 30. Nietzsche, F.,(1993), Amurgul idolilor, traducere de Vasile Frăteanu şi Camelia Tudor, note de Vasile Frăteanu, Editura Eta, Cluj-Napoca. 31. Nietzsche, F, (1999), Voinţa de putere: încercare de transmutare a tuturor valorilor (fragmente postume), traducere de Claudiu Baciu, Editura Aion, Oradea. 32. Payne, M. (2005) Modern Social Work Theory, Hampshire: Palgrave MacMillan. 33. Payne, M. (2011) Humanistic Social Work, Core Principles in Practice, Palgrave Macmillan. 34. Pareto, V. (1916), Trattato di sociologia generale, G. Barbera, ́ Firenze. 35. Plotnik, R., Kouyoumdjian, H., (2007), Introduction to Psychology, Wadsworth Publishing Company, Belmont. 36. Rădăuţi, C., (2000),. Management industrial, Universitatea Politehnică, Bucureşti. 37. Rogers, Carl. (1959), A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal Relationships as Developed in the Client-

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 171

Colecţia electronică:

centered Framework. In (ed.) S. Koch, Psychology: A Study of a Science, New York: McGraw Hill. 38. Rogers, C. (1977). On Personal Power: Inner Strength and Its Revolutionary Impact. Delacorte Press, New York.. 39. Popescu I.A., (1993), Izolare socială, în Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti. 40. Sartre, J.P., (2000), Căile libertăţii, Editura Rao, Bucureşti 41. Sartre, J.P., (2004), Fiinta si neantul. Eseu de ontologie fenomenologica, Editura Paralela 45, Bucureşti. 42. Sartre, J.P., (1994), Existenţialismul este un umanism , Editura George Coşbuc, Bistriţa 43. Silvert, W, (2001), Modeling as a Discipline, International Journal of General Systems, Volume 30, Issue 3, Lisboa. 44. Ştefăroi, P., (2009)a, Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa sociala, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Editura Polirom, Iaşi. 45. Ştefăroi, P., (2009)b, Teoria fericirii în asistenţa socială, Editura Lumen, Iaşi. 46. Ştefăroi, P., (2008), Tulburări de dezvoltare socio-afectivă ale copilului instituţionalizat, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Editura Polirom, Iaşi. 47. Ştefăroi, P. (2012), Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială umanistă, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1, Iaşi: Editura Polirom. 48. Zajonc, R. B. (1980). Social psychology: An experimental approach, California: Brooks/Col 49.Znaniecki, F., On humanistic sociology. University of Chicago Press; 1st Edition/1st Printing edition November, 1969.

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 172

Colecţia electronică:

50. Zamfir, E, Asistenţa Socială în România. Teorie şi acţiune socială. Texte alese, Editura Mitropoliei, Craiova, 2009. 51. Zlate, M., (2004), Psihologie. Eul şi personalitatea, Editura Trei , Bucureşti. 52. Werner, E.E., (1995), Resilience in developement, American Psyhological Society. 53. Weissman, David, (2000), A social ontology , Yale University Press, New Haven, London. 54. www.Helpguide.org 55. www.osf.ro/ro/index.php 56.www.prodidactica.md/publications.php3 57. www.soros.md/

Petru Stefaroi – Integrarea social- ontologica a copilului in familia substitutiva

Page 173