Revista Nouă

- apare de patru ori pe an -

La 15 decembrie 2012 se împlinesc 125 de ani de la apariția primului număr al revistei!
În acest număr semnează: Florin DOCHIA, Christian CRĂCIUN, Gheorghe PâRjA, Mihai VIERU, Dumitru ANGHEL, Mioara BAHNA, Marina NICOLAEV, Maria BĂRAN, Traian VASILCĂU, Iulian MOREANU, Cezara RĂDUCU, Liliana ENE, Dan DĂNILĂ, Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN, Marian DRAGOMIR, Ani BRADEA, Adriana Marilena STROILESCU, Daniel CRĂCIUN, Andrei VELEA, Angela NACHE MAMIER, Gherasim RUSU TOGAN, Camelia RADU, Theodor MARINESCU, Coriolan PĂUNESCU, Virgil DIACONU, Valeriu SOFRONIE, Ioan TODERIŢĂ, Sorin VâNĂTORU, Ionel NECULA, Diana TRANDAFIR, Ana SĂNDULESCU, Rabindranath TAGORE, Serghie BUCUR, Marian DULĂ, Viorel DINESCU, Gabriela DOBRESCU, Adriana Marilena SIMIONESCU, Mihai ANTONESCU, Victor STEROM, Dan RĂDULESCU, Ştefan Al.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4
Anul IX nr. 4 (73) /2012 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CâMPINA, ROMâNIA

CUPRINS: poem de toamnă - Florin DOCHIA - de-ar fi să fugi cu mine / 3  circumstanţiale - Christian CRĂCIUN - Inadaptaţi-vă! / 4  remember - Gheorghe PâRjA - Despărţirea de Ion Stratan / 6  remember - Mihai VIERU - Cartea ruptă. Frângerea săgeţii în rană / 7  cronica literară - Dumitru ANGHEL - OPERE, I şi II de Emil BRUMARU / 10  cronica literară - Mioara BAHNA - Victoria Milescu, Sub steaua câinelui / 18  cartea pentru copii - Marina NICOLAEV - Burschi & Galia Maria Gruder - Miss Jungla / 21  eseu - Maria BĂRAN - Mircea Horia Simionescu, strămoşul postmodernismului / 23  poezie - Traian VASILCĂU / 26  ethica minima - Iulian MOREANU - A douăsprezecea povestire cu un copil / 27  blitz - Cu criticul Constantin Trandafir. Despre poezie în primul rând (Diana MARINACHE) / 31  poezie - Cezara RĂDUCU / 32  răsfoind gazete europene - Pe urma ultimelor manuscrise ale lui Franz Kafka (Philippe Broussard - L’Express. Traducere în limba română de Liliana ENE) / 34  translaţii Franz Kafka – Poeme (transpunere din limba germană de Dan DĂNILĂ) / 39  proză - Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN - Golful / 41  eveniment - Marian DRAGOMIR – Concursul Naţional de Poezie „Iulia HASDEU” / 45  poezie - Ani BRADEA / 46  poezie - Adriana Marilena STROILESCU / 48  proză Daniel CRĂCIUN - În preajma Zeilor / 50  interviu - Andrei VELEA: Încerc nu să mai ocolesc Realitatea, trebuie să intru în inima ei / 58  meleaguri franceze - Angela NACHE MAMIER - Antologia francofonă jacques Basse. «Visages de poésie». Portraits crayon & Poèmes dédicacés / 60  iubiri de scriitori Gherasim RUSU TOGAN - Martha Bibescu, perla Carpaţilor sub seducţia cântecului poetic şi a iubirii / 62  când oglinda o ia razna... - Florin DOCHIA - Cântece pentru Inanna / 74  când oglinda o ia razna... Camelia RADU - Cântece pentru Inanna / 75  flash editorial - Marian CHIRULESCU - „AXIOMA” (Theodor Marinescu) / 76  o nouă revistă! - Spirala Cunoaşterii / 77  poezie - Coriolan PĂUNESCU / 78  poezie - Virgil DIACONU / 80  poezie - Valeriu SOFRONIE / 82  poezie - Ioan TODERIŢĂ / 84  poezie - Sorin VâNĂTORU / 86  poezie - Diana TRANDAFIR / 88  proză - Ana SĂNDULESCU – Anamneza (2006 - 2012) / 90  poezie indiană - Rabindranath TAGORE / 96  note de lectură Christian CRĂCIUN - Pe jos, spre cer (Gilda Monica Bularda) / 97  note de lectură - Serghie BUCUR SAŞA-RONDELURI / 100  note de lectură - Florin DOCHIA - Un istoric al clipei (Florin Frăţilă) / 102  historia mirabilis - col. Marian DULĂ - Cronica militară a judeţului Prahova - col. Constantin Chiper / 106  note de lectură - Viorel DINESCU - Flăcări mici cu ivoriu (Diana Trandafir) / 109  note de lectură Gabriela DOBRESCU - Forţă în scris sau debutul unei autoare puternice: Silvia Bitere / 112  note de lectură - Cezara RĂDUCU - „Mireasa de sare” sau jocul cu obiecte vii / 115  note de lectură - Adriana Marilena SIMIONESCU - mireasa de sare de Maria Dobrescu / 116  note de lectură - Mihai ANTONESCU - Despre fiii soarelui şi ai nemărginirii / 118  cartea franceză - Marina NICOLAEV - Richard Taillefer - „L’éclisse du temps” / 119  cartea rusă - Iulian MOREANU - Ilf şi Petrov în America / 121  bref - Cărţi prezentate de Victor STEROM / 124  note de lectură - Ionel NECULA - Isprăvile lui Christian Crăciun / 126  semnal - Marin Mincu - POLEMOS. Duelul cu/în idei (Adina KENEREȘ) / 129 note de călătorie - Diana TRANDAFIR - Oxford / 130  cronica plastică - Dan RĂDULESCU - Dan Platon. Culoarea! / 135  cronica plastică - Dan RĂDULESCU - Salon de toamnă / 136  cronica plastică Serghie BUCUR - Personala Marcel BEjGU / 137  cronica plastică - Serghie BUCUR - SCĂRLĂTESCU 2012 / 138  cronica actualităţii - Theodor MARINESCU - Arte şi fapte / 140  cronica muzicală Serghie BUCUR - Un înger al pianului / 146  parodii - Ştefan Al.-SAŞA: Emil BRUMARU / 148

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie)
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

poem de toamnă

Florin DOCHIA de-ar fi să fugi cu mine
de-ar fi să fugi cu mine o noapte cât o viaţă, să ne-ngropăm în noi şi în uitare şi căi să ne deschidem în mările de sare, m-aş înălţa cu tine-n dimineaţă o pasăre cu aripa de soare ce te-ar atinge lin dezmierdătoare smulgându-te din farmecul de gheaţă care-ai crezut c-aduce alinare. de-ar fi să fugi cu mine, să ardem împreună, să ne simţim ca într-un miez de stea, vom deveni cenuşă şi abia apoi lăsa-vom să ne descompună lumina trupurile şi să ne redea izvorului din care magic bea nectar un înger auriu; furtună ar fi apoi şi-nchişi în fulger vom cădea. de-ar fi să fugi cu mine, iubito, în oceane, îmbrăţişaţi plutind în estuar, ca lostriţa de mai te-oi duce-n sanctuar, urca-vom râuri repezi în volte diafane, te voi ascunde jos, sub stâncile de var, când vulturul sau ursul mi te-or voi în dar, ori cruzi pescari vor arunca arcane: extazul la obârşii nu fi-va în zadar.
Revista Nouă 4/2012

de-ar fi să fugi cu mine pe-ascunsele poteci, o noapte cât o viaţă în crânguri de arini, te-aş îmbrăca-n petale furate de la crini, şi te-aş ascunde-n sălcii, să nu pleci, s-aprinzi deodată noaptea cu sânii tăi divini, cu trupul tău fierbinte, avid, să mă domini, în temniţa din tine pe veci să mă fereci, zeiţei, ţie însăţi, ca jertfă să mă-nchini. de-ar fi să fugi cu mine în zbor spre alte zori, pe aer legănaţi ca mirii lui chagall, ţi-aş oferi misteriosul salt mortal pe care albatroşii-l fac adeseori vânând cel mai strălucitor cristal purtat de vreun pirat la un pumnal cu care-şi va ucide-n primul port amanta şi-o va-ngropa-n sicriul de santal. de-ar fi să fugi cu mine plutind spre nicăieri ca două aripi care poartă acelaşi vis, m-aş rupe de pământ şi de abis, aş stinge de pe chip orice dureri şi în oglinzi m-aş scufunda decis să aflu ţara minunată a lui alice în care mâine-i împletit cu ieri iară prezentul încă n-a fost scris.
3

circumstanţiale
zise de cultură va lipsi prezentarea cărţilor, temelor, dezbaterilor de religie, filozofie, psihologie, sociologie, istoria religiilor, drept, antropologie, chiar ştiinţă, şamd, cîtă vreme ele vor rămîne cantonate în „literar-ul” îngust, cultura noastră va rămîne într-un vinovat provincialism estetic şi anacronism cultural. De aceea încerc să prezint de cîte ori mi se iveşte ocazia astfel de cărţi îmbogăţitoare. Cum este şi cartea pe care am ales-o aici. Prin 2005, dacă nu mă înşel, Părintele Băzăvan a pus bazele uneia dintre cele mai vii reviste de cultură religioasă de la noi, revista Conştiinţa care apare la Ploieşti. Editorialele publicate aici au fost adunate sub semnul celor două simboluri arcul şi lira, pe care nu voi încerca să le decriptez aici. Autorul nu se fereşte de subiectele „delicate”, cum ar fi homosexualii şi biserica, sciziunea Mitropoliei Ardealului, biserica şi banii, biserica şi prostituţia, biserica şi sinucigaşii, gripa aviară, calendarul sărbătorilor religioase etc. Remarcabil este, de fiecare dată, efortul dreptei socotinţe, apelul la textul scripturistic sau din Părinţi, dar şi la bunul simţ. Citind textele scurte şi incisive ale Părintelui Băzăvan, e prima oară cînd mă gîndesc la faptul că lectura Patericului poate fi (şi) un fel de excelent exerciţiu de ziaristică. Stilul „secant”, tehnica şocului cognitiv, lapidaritatea şi incisivitatea moralei, ridicarea poveştii din text la tensiunea intelectuală a parabolei sunt elemente care apropie cele două tipuri de compoziţii. Sau cel puţin cea cu aură sacră îi dă o demnitate fratelui umil al ziaristicii. Antrenamentul didahiei se vede în aceste texte scurte dar pline de miez, fiecare antrenînd un
Revista Nouă 4/2012

Christian CRĂCIUN Inadaptaţi-vă!
Splendid îndemn spre non-conformism, independenţă şi libertate de gândire, originalitate şi autenticitate, tot atâtea valori pe care nivelarea mass-media, a corectitudinii politice sau educaţiei şcolare tind să le abolească pentru omul actual, căruia i se inculcă de copil ideea că valoarea supremă este adaptabilitatea cît mai deplină la cerinţele sociale. Şi cînd acest îndemn la ieşirea din tipare vine chiar din partea unei feţe bisericeşti, el ne pare cu atît mai surprinzător. Îl aflăm într-o carte, Arcul şi lira, editura Litera ortodoxă, aparţinînd Preotului Dr. Mihai Claudiu Băzăvan, care osteneşte la Catedrala Eroilor Tineri din Ploieşti. Domnia sa este un preot „aşa cum ne trebuie”. Are nu numai har, ci şi o teribilă energie constructivă, cultură nu numai teologică, dar şi filozofică, artistică, muzicală, zburdă în asociaţii de la rock la film şi fotbal, poate scrie cu dezinvoltură despre concertul Madonnei, dar şi subtile consideraţii antropologice despre felul în care vin îmbrăcaţi credincioşii (şi credincioasele) la biserică, are umor, spirit de fineţe, alerteţe a stilului şi a imaginii. Cu alte cuvinte, este un publicist pur sînge, canonul articolului, fără a ieşi o clipă din rigoarea dogmei, îi vine ca o mănuşă. Voi continua mereu să susţin ideea că, atîta vreme cît din revistele noastre
4

dialog între motoul scriptural şi epicul conţinutului. Observ o dublă direcţie a gîndirii, un joc tensionat şi tensionant: uneori textul tabletei publicistice pare o ilustrare, directă a textului scriptural din motto, devine un fel de parabolă sui generis. Alteori, dimpotrivă, pare a porni inductiv de la faptul divers social sau chiar politic pentru a-i găsi întemeierea în absolutul Textului sacru. Acest joc este, prin sine însuşi, o demonstraţie teologică a Întrupării, a faptului că cele înalte se vădesc prin cele mărunte. Se petrece la noi, în contextul „europenizării” (înţeleasă, după părerea mea, într-un mod foarte îngust) un atac destul de susţinut împotriva Bisericii. Nu pun în discuţie multele şi realele ei racile,ci doar faptul că mult mai multele părţi pozitive sunt cu stricteţe ignorate. Preoţi precum părintele Băzăvan, cu anvergură intelectuală necomună, dar şi cu implicare socială excepţională, ar trebui să fie scoşi în faţă, nu tot felul de ipochimeni căzuţi în greşeli blamabile. Domnia sa poate găsi texte de o profundă luare aminte pentru un creştin la Caragiale, dar ştie a compara cu fineţe sărbătoarea Naşterii cu prezenţa copilărească a lui moş crăciun (aşa scris, cu minusculă). Ştie a prezenta cu admiraţie (rar sentiment azi!) faptele unor oameni şi a critica spre îndrepare, nu spre distrugere. Cartea se citeşte cu o nesăţioasă curiozitate, pentru că induce cu tenacitate efectul de surpriză, dubla lectură: a textului scriptural prin faptele cotidiene şi a lumii prin adevărurile eterne, revelate, creează o temeinică plăcere intelectuală a dialogului. Autorul nu scrie pentru el însuşi, ci este evidentă bucuria de a împărtăşi răspunsul pe
Revista Nouă 4/2012

acre-l deţine la interogaţiile realităţii. Miam amintit spusa neuitatului părinte Galeriu care îi încredinţa pe nişte prieteni, mai tineri cărturari: nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu. Şi nu era pic de orgoliu în această apoftegmă, ci doar o strictă situare creştin topologică. Sunt de partea lumii unde se află răspunsurile, dar şi răspunderea cea mai mare. De acest gen de răspunsuri ne îmbogăţim şi în tabletele acestei culegeri. Este o predică de tip work in progress în aceste texte, avînd şi dificultatea şi frumuseţea condensării maxime. Nu-mi dau seama dacă autorul scrie uşor sau lesnicios, dar textele au o fluenţă a stilului şi a ideii admirabilă. Mă întorc la îndemnul de la începutul acestor rînduri. A fi creştin astăzi devine, pe zi ce trece (din fericire, aş zice, dar această a zecea fericire ar cere o demonstraţie aparte) din ce în ce mai greu, ne întoarcem, cum spune cineva, spre o vreme a catacombelor. Inadaptarea în asta constă, în a ieşi din mainstream şi a avea curajul mărturisirii (trimiterea la modelul Steinhardt este aproape obligatorie) directe şi răspicate. De aici îndemnul subiacent din fiecare dintre aceste texte: fii creştin, adică inadaptează-te! De la ceea ce mănînci la viaţa de familie, de la muzica pe care o asculţi la omul pe care îl votezi, o poţi face într-o mie de feluri. Îndepărtează-te de „trend”, alege calea cea îngustă, necomună! Faptul că o asemenea lecţie se poate ţine şi în stilul publicistic, într-o vreme în care presa a devenit principalul agent de transmitere a virusului moral, ne întăreşte în speranţă. Şi nu esteaceasta una dintre virtuţile fundamentale?
5

remember

Gheorghe PâRjA Despărţirea de Ion Stratan
Zicea Andrei Pleşu, cu un prilej trist, ca noi avem bine pusă la punct o cultură a parastasului. Adică, după ce trece omul în veşnicie, scriem despre el. Adevărul este undeva pe la mijloc. Nu am fi creştini, nici scriitori, dacă la plecarea unui confrate nu am scrie ceva despre el. Scriitorul doar prin scris se poate mântui. Cum scriu acum la moartea unui poet extraordinar, pe numele lui, Ion Stratan. După ce a cucerit Capitala şi apoi poezia română cu viziunea lui deplin originală, Ion Stratan s-a retras, tot mai bolnav şi mai singur la Ploieşti. În oraşul lui Nichita, al cărui discipol recunoscut a fost. Acolo, lângă Catedrala Sfântul loan, pe care o privea ca pe un catarg, ca pe o cruce, s-a retras Poetul. După moartea tatălui, pilot de încercare, s-a gândit la sănătatea mamei lui, profesoară de română, de la care a moştenit pasiunea scrisului. Mamă care, în urma cu două săptămâni, s-a prăpădit. Miercuri, 19 octombrie. Poetul, în vârstă de cincizeci de ani, a fost găsit înjunghiat în holul apartamentului său. Se sfârşea din viaţă, la vârsta lui Nichita Stănescu, genialul ploieştean. Pentru optzecişti, Ion Stratan fost recunoscut ca şef de generaţie. Celebră rămâne fotografia lui Tudor jebeleanu pentru coperta volumului „Aer cu diamante”, în care, de o locomotiva veche, erau rezemaţi Ion
6

Stratan, Mircea Cartărescu, Traian T. Cosovei, Florin laru. Este un vehicul simbol al generaţiei sale. Ne-am preţuit discret. În două rânduri drumurile noastre s-au întretăiat cu semnificaţie. În 1999, când s-a dezvelit bustul lui Nichita la Ploieşti, şi în urma cu doi ani, când Ion Stratan a fost oaspete al Festivalului Internaţional de Poezie de Ia Sighetu Marmaţiei. De fiecare dată, am constatat că Ion păstra fascinaţia în faţa Cuvântului, bucuria alăturării literelor, chemarea sunetelor. În ultima vreme, scria poezie religioasă, care porneşte de la postulatul că omul trăieşte în orizontul misterului. Despre cel care credea că bătrâneţea poetului este o irizare de curcubee strălucitoare ale mintii şi cuvântului, criticul Nicolae Manolescu scria ca Ion Stratan este poetul care a marcat generaţia. Da, domnule Pleşu. Avem o cultură a parastasului. Dar, la noi, rugăciunea din urmă se face nu ca în vreme de război, ci ca în timpuri de pace lăuntrică. Ioane, acolo sus vei admira vreascurile din şemineu şi săbiile de colecţie. (24 octombrie 2005)
Revista Nouă 4/2012

remember

Mihai VIERU Cartea ruptă. Frângerea săgeţii în rană*
Eşti un heideggerian? În măsura în care Heidegger spune că graiul este casa fiinţei, iar modernul satelit este o gândire a condiţiei umane, în sensul în care condiţia umană poate fi urmărită si la televizor, nu neapărat mergând prin pieţe sau fiind la putere, da. Cred foarte mult în forţa cuvântului românesc de a da un sens real moralului şi cred că sistemele de comunicare mass-media – cum spune şi Heidegger – ne apropie pe unii de alţii”. (1) Cartea ruptă este un moment de turnură. Împreună cu volumul Cafeaua cu sare 2, intră într-o ecuaţie a rupturii. Două coordonate pe care mergea scriitura lui Ion Stratan se fracturează: interfaţa, hârtia, faciesul ei, papirusul şi inima, cu dezamăgirea la cote ameţitoare, cu denouement-ul cunoscut. Inima şi afectul nu mai acceptă dezvelirea ei. Se închide, comunicarea şi ea nu mai are loc nici la nivelul mesajului, nici la cel al afectului. Era un prim semn al închiderii porţilor, semnalat ciclic chiar în Porţile din Spălarea apei: „Iertaţi-mă, cei care m-aţi iubit, N-am fost demn de voi/ E o lume-nstelată/ apoi? // Iertaţi-mă, cei ce m-aţi urât, N-am fost demn de voi/ E o noapte, / o noaptenstelată...// şi voi?” (Măr) şi „Am să îmi pun lucrurile într-o geamandură / pentru
Revista Nouă 4/2012

a-mi arăta că mă aflu la marginea/ Vieţii // Şi am să plec spre casă// Geamantanul meu/ E o geamandură” (Geamandura). Nu este o iniţiere a poetului dinaintea morţii, fie ea reprezentată şi de un mormânt deschis, căci poetul a trăit şi a scris cu moartea pe umăr, ci o punere dinainte pentru ceilalţi, pentru iniţierea lor, a celor care vor mai rămâne. Ciclul prim, Pe marginea ultimei prelegeri a lui Martin Heidegger (26 mai 1976) (în faţa mormântului deschis) este un confesional, un soliloqui unde, dacă mărturisirea primează şi eclatanţa dispare, poezia si eleganţa îşi fac loc, dar în toată splendoarea tristeţii: „Mărturie pentru fosta vreme/ a imaginilor despre lume// DE OBICEI ÎN ACESTE MOMENTE VÂNTUL SMULGE/ UMBRELE SAU RIDICĂ / GULERUL PALTONULUI// te văd mai mult decât oricând/ prin lupa înmiresmată a inimii.” „Lupa înmiresmată a inimii percepe realitatea şi o transfigurează, imaginile despre lume însemnând un mai mult, o supradimensionare olfactivă, o sinestezie ce decurge din obişnuinţa de a vedea nevăzutul şi semnificaţia lui nebănuită” (2). Întrebările retorice au şi răspunsuri, ca şi cum dialogul se poartă între mai multe feţe/măşti/personae/umbrae ale poetului: „Unde urcă imaginile şi paginile / Din pivniţa Infernului în Purgatoriul/ simţirii cu ochii încondeiaţi ca ouăle de Paşte?// - În Paradisul Înţelegerii”. Poemele sunt punctate de aceste interogaţii retorice. De această dată, contemplativitatea obiectivă a lui Stratan nu este blândă, ci acuzatoare şi resemnată. Pământul apare sub valenţele lui de vinovăţie transferate lutescului imediat, fiinţei umane: „Pământul e dusmanul popoarelor/
7

Oxigenul nu le-a ajuns ca să ajungă la Pace”. Timpul îşi face şi el loc, poetul este deja într-o oboseală existenţială, tortura acestuia părând a nu îl mai afecta. Contemplarea eului se face din afară, e o descriere aproape impersonală, neutrală, indiferentă, ternă în tonul ei, deşi poezia transpiră pe limburi şi pe tâmple: „Timpul trece ca un glonte pe/ la tâmple, sfâşiindu-ne gândurile”; sau: „Timpul nu e decât un orizont, o margine/ din pădure dreaptă de unde aşteptăm/ să apară vânatul”; sau: „Timpul trece uşor când creierul/ poartă o mască/ Dar miile de morţi, jafurile şi emigrarea/ sunt realităţi// – Aşa cum lumea reală e o mască a zeului// În spatele ei sunt priviri fără Timp/ sânge curgând din cascadă în cascadă/ ochi smulşi, mandibule frânte// ca un dor al florii de myosotis în/ spitalele militare”. „Motivul poetic al vânătoriimoarte şi privirea lucidă, «direct în creier» antrenează o resemantizare a termenilor, vânatul, vânătorul şi timpul supunânduse aceleiaşi condamnări premeditate, „tunetul”, venind dinspre o instanţă supremă imanentă” (3): „Ursul nu va veni, el dansează după / propria umbră // Ochii tăi privesc direct în creier // Poate vulpea, învârtindu-şi şiretenia / ca pe mătănii // Vânători şi vânaţi: – se aude un Tunet // pentru Tine sau pentru Mine?” Frumuseţea nu mai este înceată (Ieşirea din apă), nu mai este adevărul cerul senin (Spălarea apei), frumuseţea nu mai este o rugăciune (Biserica ploii). Ea este un rănit de război, mutilat: „Amândoi am văzut Frumuseţea/ – cea din cuvânt, din rostire, pe chip// Frumuseţea cu buzele smulse, cu ochii crăpaţi/ şi obraz jupuit// De asta avuseserăm parte./ De adevărul lor
8

militar.// Spiritul, ca o algă posacă, se/ răsfiră aici, de unde// NU PUTEM PERCEPE ÎN VOIE PIRAMIDELE,/ SFINXUL”. Marea lehamite este sentimentul pregnant care face ca „dinaintea mormântului deschis” să nu mai pară aşa sumbră: „Unii vor spune că viaţa s-a dus./ (...)// De Grijă, de marea Grijă, joc şi-au bătut// În pătuţurile lor de cacao, cu zurgălăi pentru înapoiaţi// desenează cu degetul/ un cerc pe gheaţa subţire.// ca o xilogravură a crengilor/ iarnă de negre.” Conchiderea sentimentului este departe de bucurie, acel departe numai în poezia strataniană simţit ca departe, tărâmul unde Frica e o regulă sfântă de joc: „Şi Frica din hârtie creponată vede/ ce vede ochiul de miel în ciorba pascală// – Să te ferească Dumnezeu de sărbători/ în ţinutul acesta când plouă (...) AM PRINS FRIGUL”. Ilustraţie cu stele căzătoare porneşte de la descrierea fenomenalului pentru a-l transcende prin intelectualizare şi printr-o simbolistică ce înglobează onticul” (4) şi reprezintă un alt peisaj al deconstructivismului matricial stratanian, un paradis terestru abstract în destrămare, o pânză pe care se imprimă haosul când intră în casă. Aici, Ion Stratan reface senzaţia psihedelică de „everything is broken up and dances”, imaginea de sfârsit a lui Morrison, dar aducând originarul ca martor în boxă la o prezumptivă judecată de Apoi. Rămăsiţe, cioburi, picioare de modele „splendid împletite”. Sentimentul de „morţii şi viii laolaltă”, stănescian parcă, este subminat în detrimental, aici fiiţând deconstrucţia, involuţia lumii, căderea din unitate, fărâmiţarea până la lacrimă autentică (Părintele Stăniloaie menţionează cel puţin 50 de feluri de
Revista Nouă 4/2012

lacrimi, din care 49 false): „E adunarea rămăşiţelor zilei, ale cuvintelor – cioburi/ şi cuvintelor pungi, unde unele încă respiră pe / trotuarele ude lângă magazine ori cafenele// (Picioarele modelelor splendid împletite) // Totul e o luptă între claunul ontic şi/ ontologicul grund de acvariu, unde/ se înfruntă carnea cu scoicile// Din cioburile celor morţi/ se reface supiera familiei” (Umbra regelui). De la fărâmiţarea paradisului de cuvinte în imagini de gunoi menajer, de resturi, se merge spre detrimentalizarea împreunătăţii, a unului ca dansă existenţială a posteriori, acel „apoi”, acel de apoi, însă cu o tresărire de lumină, de vitalitate la vederea picioarelor splendid împletite. Tonusurile consiliatoare, în ciuda efasării sunt pline de viu, sunt poruncitoare şi ordonatoare: „IUBIŢI-VĂ CĂRŢILE MAI MULT DECÂT PE VOI ÎNŞIVĂ” (Lesinul în faţa marilor tablouri) fiindcă „îndeletnicirea cu cartea/ nu e o treabă lumească” (Pe pământul ăsta de gaz şi fier). Un poem superb: „Mă doare mâna de cărat atâtea cuvinte”. Această oboseală de singurătate, această oboseală sartriană neobişnuită pentru Stratan îl încarcă şi în acelaşi timp nu îi poate copleşi scrisul sau proprietăţile lui: „Tuşesc, împingând cu suflul veioza/ mult mai departe// Televizorul scorneşte ADUCERI AMINTE// În sfârşit, după multe pile şi intervenţii/ DUMNEZEU A FOST DEMOBILIZAT// Trecea fanfara militară/ În frunte cu-n tambur major// AERUL ŢIPĂ, MOLECULELE DE OXIGEN/ SE SUFOCĂ”. La fel de spectaculos este şi poemul dedicat lui Radu Săplăcan, un poem cald, contemplativ trist, abstract, vivid, calin eliotian „do not go gentle into that good night”: „Politrucul a spus:/ Securitatea e o
Revista Nouă 4/2012

armată de ocupaţie – şi apoi tăcu/ prăbuşit în sine, asemeni balenei Orca înghiţind/ o barcă plină ochi de pescari adormiţi// El zăcea neînvins// ca o garoafă cu o cârpă la rădăcina petalelor// Ah, nelocuita spornicie a florilor// ... Şi continua: «esenţa religiei nu stă/ precum sâmburele măslinei în mijlocul fructului»// ... şi aşa mă zbat ca un peşte pe uscat până când/ moartea mă va primi în valurile sale” (Cum ai număra zăpada). „Ultima poezie – de fapt ultimul mesaj al lui Ion Stratan către posibilii săi receptori – este unul metaforic, alăturând un termen ce implică o dinamică de tip iniţiatic (numărarea) şi un altul, din câmpul semantic al purităţii, rezultatul fiind expresia tragică a inutilităţii oricărui efort de stăpânire a realului” (5). Pentru poet, care se consideră „un cuvânt într-un hotel fără camere”, dar ai cărui pereţi de cameră de carne dor de la loviturile primite în inimă de la creier, ruperea cărţii, ca şi înecul ei (O lume de cuvinte) înseamnă o izolare, nu o retragere în turnul de fildeş, o primă moarte, sau semnalul ei de alarmă. Cartea ruptă este sângele ghimpat din pieptul lui Ion Stratan. Exilul său autoimpus după devoalarea mărturisirii, după încheierea soliloqui-ului.
(1) Bogdan Stoicescu, Convorbiri la lumina gândului, Editura Libertas, 2006, p. 30. (2) Valeria Manta TăicuŃu, Ion Stratan Cartea ruptă, http://www.poezie.ro /index.php/article /228816/index.html. (3) idem (4) ibidem (5) ibidem * Extras din teza de doctorat: PERIMETRE DE EXPRIMARE ALE GENERAȚIEI 80. LIRICA LUI ION STRATAN, Oradea, 2009 9

cronica literară

Dumitru ANGHEL OPERE, I şi II de Emil BRUMARU
Ediţie de lux, în maniera consacrată a Editurii Polirom, Iaşi, 2009, Opere, vol. I, “Julien Ospitalierul”, 578 de pagini; şi Opere, vol. II, “Submarinul erotic”, 486 de pagini, reprezintă Opera Omnia, de talent şi-n evoluţie nonconformistă, a poetului Emil Brumaru. Primul volum cuprinde o amplă selecţie din cărţile de poezie publicate în 1970, “Versuri” şi “Detectivul Arthur”; 1974, “Julien Ospitalierul”; 1976, “Cântece naive”; 1978, “Dulapul îndrăgostit”; 1983, “Ruina unui samovar”; 1988. “Dintr-o scorbură de morcov”; şi 2005, “Opera poetică III”. Cel de-al doilea volum de poeme din cărţile apărute în 2005, adună “Submarinul erotic” şi “Infernala comedie”; 2007, “Cântece de adolescent” şi “O brumă de paiete şi confetti”; 2008, “Ne logodim cu un inel de iarbă...” şi “Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei...”, şi se încheie cu foarte, foarte multe versuri publicate în periodicele din ţară. Tânărul medic din Dolhasca este preocupat mai ales de terapii ale sufletului însetat de absolut şi, după debutul cu versuri, din 17 decembrie 1966, la revista “Luceafărul”, ca şi după un fructuos exerciţiu publicistic de critică literară la aceeaşi revistă, debutează editorial, în 1970, cu volumul “Versuri”, rebotezat de cenzura timpului după titlul iniţial al poetului, “Fluturii din pandişpan”.
10

Recompensa şi recunoaşterea valorii poeziei poetului Emil Brumaru vin foarte repede, pentru că în acelaşi an primeşte Premiul pentru poezie al Uniuni Scriitorilor din România pentru volumul de debut iar doi ani mai târziu, 1972, este admis în Forumul oamenilor de litere din ţară. Poetul Emil Brumaru începe cuminte, sfios, cu roşeaţa în obraz a adolescentului care... n-a fost încă la femei şi se sperie sincer de îndrăzneli venite din vise erotice şi lecturi fierbinţi din literatura interzisă de puritani. Poezia din cartea de debut este erotică, dar una cu iz patriarhal şi nuci bătrâni la vie, pură şi fascinantă, chiar dacă uşor insolentă, ca o revoltă: “Dacă iei o portocală / Şi-o dezbraci în pielea goală / Ca să-i vezi miezul adânc / Peste care îngeri plâng /... / Se întâmplă să uiţi totul...” (“Amnezie,
Revista Nouă 4/2012

vol. I, pag. 34). Şi, în ciuda izbucnirilor impetuoase de adolescent rebel, insolent şi obraznic, doar ca să-şi protejeze sensibilitatea în clocot şi adrenalina sentimentală în exces, poezia de paradă, zgomotoasă şi de frondă lirică a poetului Emil Brumaru ascunde perle de zbucium sufletesc şi de frumuseţi cuminţi, dacă ar fi să semnalăm obsesia erotică liriclexicală a sânului feciorelnic, cuvânt cu o frecvenţă insinuantă în aproape toate poemele sale, cu doar două-trei variante sinonimice, fără nicio aluzie sau impact vulgar, mai degrabă cu tonalităţi de alint matern, copil de ţâţă: “Au pus cu sânii luna în eclipsă / Şi-n miez de noapte, având bluza lipsă” (“Sentinţa”, vol. I, pag. 36); sau “Îmi plac portocale şi sâni, / Iubita mea are trei sâni!!!” (“Balada poetului de duminică”, vol. I, pag. 133); ori “Iubita mea nu-i uşă de biserică! / Ea
Revista Nouă 4/2012

are coapse şui şi ţâţa sferică” (“Cântec naiv”, vol. I, pag. 197). Poezia sa de început cultivă o lirică erotică de o factură surprinzătoare, pe portative în game tematice cu mereu altă tonalitate, de la Fr. Villon la Miron Radu Paraschivescu, de la Stephane Mallarmé la Nicolae Grigore Mărăşanu şi de la aceştia la poeţii nonconformişti contemporani cu poezia lor în afara limitelor decente. Prozodic, poetul Emil Brumaru nu are vreo preferinţă anume, deoarece practică nonşalant o versificaţie polifonică: în metru popular, de doină sau baladă, “Leliţă, / Paraleliţă, / ... / şi să-ţi pup / Cu gura tenul / Şi cu sufletul sutienul / Pe care-o să-l rup!” (“Chiuitură”, vol. I, pag. 268); scrie în vers alexandrin de 15/16 silabe, în vers alb sau liber, nu uită nici catrenele cu rimă împerecheată, încrucişată sau îmbrăţişată; atacă în forţă structuri lirice de formă fixă, sonetul, de preferinţă; cochetează şi cu proza-lirică şi n-are nicio inhibiţie în materie de titulatură pentru poemele sale, cu zeci şi zeci de titluri precum “Cântec”, naiv, trist, de adolescent, de toamnă, de copil, de faun; un “Cântec naiv”, ca o obsesie, ca un puseu dentar, urmate de Elegie, Bocet, Scrisoare, Sonet, numerotate de la 1 la..., Rugăciune etc., etc., etc. Dar, încă de la lansarea primei sale cărţi, în 1970, poetul dă semne de nonconformism liric şi-şi dă în petic, timid cu începuturi de bravadă: “Trăiam în bulion, trăiam în fructe, / În dulci latrine cu hârtii murdare, / În untdelemn duceam naive lupte, / Sticlele mele aveau dop de sare” (“Prezentare”, vol. I, pag. 32), dar îşi păstrează statutul de “tânără speranţă” cu poezie serioasă şi cu rimă încrucişată (1-3; 2-4).
11

Scris şi tipărit tot în acelaşi an de debut, în perioada de ieşire spectaculoasă, impetuoasă în lume a poetului, volumul de versuri “Detectivul Arthur” rămâne, în ciuda titlului şocant, insidios şi protestatar-ideologic, cuminte şi promiţător, pe portative ale unei lirici în avans valoric, novatoare dar păstrând încă “fracul de ceremonie” al limbii române, chiar dacă mai “sare gardul” ca un copil cuminte pus pe şotii: “Apoi va citi elegii dintr-o veche revistă / Şi, sprijinindu-se-ncet cu o mână subţire, prelungă şi stranie / De pianina pensiunii, deodată, spre-a-şi dovedi că există, / El va muia, surâzând dureros, o caisă-n şampanie” (pag. 69), în poemul care poartă titlul volumului. Poetul, tânăr, entuziast şi cu drepturi depline câştigate pe frontul prozodiei moderne, oferă un model de poezie de calitate, de noutate, de altceva de până la el: “Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă, / Când lumina e albă şi-n magazii toamna miroase a praf adormit, / În iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de mătasă, / Aşteptând să se umple cu flori, şi să fiu fericit...” (“Rugăciunea detectivului Arthur”, vol. I, pag. 70), pe un contur melodic sinuos cu profil descendent, ca-ntr-o “cavalcadă” wagneriană. Încet, încet, trece la cel mai incitant, şi contrariant, şi agresiv mod de a scrie poezie, într-o risipă de excentric lexical; o poezie erotică, de-o acurateţe şi de-o impertinenţă egalizatoare, alunecând spre eleganţa sfidătoare a timidului, care nu găseşte de cuviinţă să-şi descarce preaplinul sensibilităţii sale în derivă decât prin şoc verbal: “Apoi, într-o seară... / Ne-am dezbrăcat, neştiind
12

întâmplarea aceasta ce-nseamnă, / ... / Oh, ne-am pictat unul pe altul, palizi, pe coapsele calde, vechi peisaje de toamnă...” (“Prima elegie a detectivului Arthur”, vol. I, pag. 73). La vreo 30 de ani, cât va fi având poetul, când publica poezie erotică, are sfieli de... femeie de la ţară, care-şi muşcă tivul ciumberului cu gânduri păcătoase, dar cu aere de domnişoară de pension: “Ţi-am ridicat de pe jos, întorcându-mi privirea cu multă sfială, / Rochia ta parfumată şi am ascuns-o, gelos pe seraful acela, în vază...” (“A treia elegie a detectivului Arthur”, vol. I, pag. 75). Poezia poetului Emil Brumaru rămâne una autentică, proavangardistă şi cu calităţi de model, în tonalităţi tematice surprinzătoare şi în registre prozodice mereu altele, fără să-şi culpabilizeze opţiunile, ba chiar cu o doză de importanţă agresivă şi scorţoasă: “De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci, / După amiaza, când e-atât de bine, / Şi în sufrageriile adânci / Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” (“Şapte cântece naive pentru parfumat gura”, vol. I, pag. 84). Cu volumul “julien Ospitalierul”, la patru ani de la afirmarea sa spectaculoasă ca poet, Emil Brumaru îşi potenţează spleen-ul arţăgos al liricii sale de avangardă, îşi arogă un pseudo-afront artistic de paradă: “Mă numesc julien Ospitalierul. Am treizeci de ani / Duc o viaţă destul de retrasă, la ţară, şi iată...” (Op. cit., vol. I, pag. 93), iar preaplinul sentimental, iubirea în exces şi explozia erotică sunt convertite în banal: “Apoi m-am îndrăgostit de un şifonier / ... / Pe urmă am ţinut pătimaş la o bilă de fildeş lucioasă” (“Amorurile lui julien Opsitalierul”, vol. I, pag. 95).
Revista Nouă 4/2012

Poezia suavă, uneori într-un regim semi-oniric, dar grevată pe o emoţie sinceră, deşi vizibil îndrăzneaţă şi novatoare de prin anii debutului său, a fost treptat înlocuită cu forme lirice de belcanto impudic, cu acute între pitoresc folcloric şi manierism artificios, voit violent, cu o semantică spre derizoriu: “Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ, / Să te răsuceşti în pielea goală / Pe mătăsuri până, scos din minţi, / Voi izbi în tine-o portocală” (“Pretenţii”, vol. I, pag. 189), sau, dintr-un poem fără titlu, din volumul “Dulapul îndrăgostit” (1980): “Printre gigante bule de oloi / Să mursecăm femeilor dulci ţâţa” (pag. 238, vol. I). Cu volumul “Opere II”, care cuprinde cărţile publicate de Emil Brumaru între 2005-2008, subintitulat “Submarinul erotic”, este promovată o poezie decrepită, cu accente de misoginism patologic, cu descrieri sordide dintr-un univers casnic, în care condiţia umană, în degradare fizică şi morală, de la periferia unei minime civilizaţii şi igiene personale, este terfelită pervers cu pretenţii de artă, de poezie modernă, valoroasă, revoluţionară: “Îţi miroseam cu lăcomie fusta / Plină de purici din bucătărie / ... / Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele / Ca să le sorb cerescul lor parfum” (“Suprema servitoare”, vol. II, pag. 23). O indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură lirică, numai pentru că un poet cu reale şi potenţiale calităţi de om de artă se dă în stambă şi-şi dă poalele peste cap cu aere de artist sensibil: “Mi-ai fluturat cu p..da pe la nas / Şi ai plecat sânii-au rămas” (“Tamaretă”, vol. II, pag. 60). Într-o alternanţă bezmetică, cu reveniri la poezia de calitate, multe
Revista Nouă 4/2012

poeme contracarează pozitiv balastul pseudoliric şi se întoarce la literatura care l-ar reprezenta cu adevărat pe poetul Emil Brumaru: “Aveai părul lung până la cer / Atârnai de dânsul pe pământ / Mă gândeam să-ţi mângâi trupul sfânt / Sânii cu sfială să ţi-i cer” (“Aveai părul lung până la cer”, vol. II, pag. 104). Sau, să redevină poetul grav, cu nostalgii de om echilibrat, deşi cu sufletul răvăşit de crispări lăuntrice şi lumini, ori idealuri de iubire: “Era spre seară. Mai putea / Să-şi ducă sufletul în spate?” (“Cântec”, vol. II, pag. 111); şi chiar cu dileme existenţiale de poet responsabil: “Oare / Cum se moare?” (“Cântec naiv”, vol. II, pag. 112), titlu preferat şi frecvent în lirica poetului. Cum spuneam mai sus, lirica eroticindecentă a poetului Emil Brumaru are încrâncenarea disperată a adolescentului sensibil peste media sentimentalilor, cu nevoi de comunicare, de la idilă la bărbăţie impetuoasă, dar care eşuează în vulgaritate agresivă, pentru că nu are încredere în el şi nici puştoaica frumoasă, nurlie, cu aere de miss, nu-l încurajează şi-atunci înjură în loc să spună vorbe frumoase, calde şi decente de iubire; adică, un comportament de timid incurabil: “Sânii tăi goi fac găuri dulci / ... / Fesele dese şi papi bulci” (“Rouă ca un pospai de fluturi”, vol. II, pag. 32), sau “Iubita mea azi are menstruaţie / Şi-i fragedă şi este indispusă” (“Cântec naiv”, vol. II, pag. 70); ori “În zori, «La Butoiul cu Spermă», / Stau singur, beau whisky şi plâng” (“Blues”, vol. II, pag. 87). O astfel de poezie este rezultatul unor frustrări, fie ale unor neputinţe timpurii, fie ale unor regretabile eşecuri sentimentale, netratate cu poveşti
13

tandre şi curate de iubire, pe măsura unei sensibilităţi în clocot, de adolescent nemulţumit de... coşurile de pe faţă şi, incitat de visele erotice de peste noapte, găseşte în fronda lexicală supapa de refulare pentru lipsa de băţoşenie şi virilitate: “Oh, tu te-ai f..te şi la ceafă, / ... / Ci eu te f..t în p..dă, laş...” (“Tamaretă 26”, vol. II, pag. 140). Sonetele din volumul “Infernala comedie” (2005) se constituie într-o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, versuri forjate, cum le numea “Oglinda Literară”, rezultată din preferinţa pentru un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, unele incestuoase; rezultatul unui misoginism voalat sau al unei nevoi patologice de a terfeli, de a jigni, de a irita: “Iubito, deşi eşti pi...cioasă / Cât patru iepe la un loc, / Încât chiloţii de mătase / Stau să-ţi plesnească de-atât floc; / Deşi li...cu-ţi bate-ntruna / Ca un ceasornic bine-ntors / Şi sfârcul ţâţelor, cât pruna, / Zvâcneşte-n alfabetul Mors, / Eu vreau popoul, aplecată, / Încă o dată să-ţi despici / Şi pe portiţa-nmiresmată / A strâmtei tale găurici / Să intru până ce c....tul / Mă va opri, proptit de-a latul!” (“Sonet 16”, vol. II, pag. 130), un sonet din vreo 43, pe care l-am transcris în întregime, pentru cele peste zece cuvinte, pe care nu le cuprinde nici Lexiconul bătrânului Tiktin!? Insistenţa cu care poetul şarjează pe termeni dintr-o intimitate de peşteră şi mucigai maschează fie o adolescenţă neîmplinită erotic, fie o orientare sexuală indecisă: “O, astăzi nu-ţi mai trage pe c...ul dalb chiloţii, / Vreau să ţi-l f..t într14

una, din zori şi până-n seară, / Şi, dacă găurica va-ncepe să te doară / De-atât amor, ţi-oi unge-o cum osiile roţii / ... / Ne-om f..te la fereastră ca lumea să privească / Şi-ncet, pe stradă, cu toţii se vor f..te” (“Sonetul 25”, vol. II, pag. 139). Plusează liric pe un diapazon în gamă majoră şi disconfort lexical controlat şi-şi asumă nonşalant, puţin insolent, riscul unei poezii de periferie, sfidând tabietul boieresc al strâmbatului din nas şi al vorbelor din vârful limbii, pentru că, probabil, nici nu-şi doreşte o cotă eligibilă de integrare în absolut liric. Sonetele, nonconformiste, licenţioase, “porcoase”, neortodoxe, impudice, se vor un experiment literar, marchează o formă de lirism în clocot, sunt recomandate doar cititorilor după majorat, nu se citesc în schituri, temple, pagode sau mănăstiri, dar poetului nu-i pasă, nu are sentimentul unei culpabilităţi estetice sau morale, deoarece scrie poezie după un instinct primar şi după o ars poetica proprie. Emil Brumaru se flagelează lexical sfidând reguli de conduită lirică, în tonuri insolite şi falsă pudoare prin infuzie de semantică derizorie şi sterilitate metaforică, o poezie în derivă etică, estetică, ca o formă insolentă de anulare a sensibilităţii controlate, ţinută în frâu prin dogme, reguli de conduită civică, educaţie şi chiar tabu-uri restrictive, pe fundalul unei realităţi culturale nonartistice, cu o variantă-rebut de poezie modernă cu orice chip sau o poezie izvorâtă din urâtul ca noţiune estetică şi din imbolduri primare, biologice, necontrolate de educaţie şi rigori civice. În plin proces de practică poetică “modernă” (?!) pe o formulă bastardă,
Revista Nouă 4/2012

“Sonetul 38” nu pare a fi decât un tip de masturbare erotică, prin care sunt exhibate aprehensiunile unei bărbăţii în impas şi, ca o viagra de inspiraţie, se apelează la frondă, la şoc şi provocare prin cuvinte triviale, obscene, necuviincioase şi descrieri scabroase: “Cu p..a prăbuşită de-amor, iubita mea, / N-o să-ţi f..t nici c..ul, nici p..da şi nici gura, / Ci-n dup-amiaza lungă doar limba-mi voi băga / În cele trei dragi găuri ce ţi le-a dat natura. / Cu c..ul voi începe, pe care-o să ţi-l ling / De blonda prăjitur-a c..lui tău dulce / ... / Şi în sfârşit în mlaştini de p..d-o să cobor / Spre-a-ţi suge lin l...cul în pace şi onor” (Op. cit., vol. II, pag. 153), cu peste douăzeci de cuvinte din zona necuviinţei şi a vulgarităţii agresive. După ce-a compromis sonetul ca formă fixă de poezie, în care au scris marii poeţi ai lumii, de la Petrarca, Shakespeare şi Eminescu, şi ca să nu fie acuzat de... malpraxis poetic şi de indecentită cronică, domnul doctor Emil Brumaru recunoaşte în “Sonetul 43”, ultimul din volum, că: “Mi-am cheltuit talentul în lubrice sonete / Cum fluturii-şi dau praful aripilor pe mâini / Netrebnice. Ajunge! Sufletul meu, ţi-e sete / Din nou roua-n tăpşane de lobodă să-ngâni? / Îţi place iarăşi bruma topită-ncet pe case / Loiale-n care sânul femeilor e sfânt? / Hai să luăm o lungă vacanţă de mătase” (Op. cit., vol. II, pag. 158); promiţând că vrea să controleze derapajul liric în care a intrat cu poezia sa mai mult decât îndrăzneaţă şi neconvenţională şi ca să-şi convingă cititorii fideli că el a rămas acelaşi poet sensibil, talentat şi decent, pe care-l ştiu din volumul de debut: “Îmbrobonat de-ardoarea de a-mi
Revista Nouă 4/2012

închide-ntr-însul / În mari bucăţi albastre de zahăr candel plânsul” (finalul Sonetului 43). Ereziile de poet matur, cu hormonii în derivă, din volumele anterioare, din cele 42 de pseudosonete mai ales, sunt convertite în litanii de iertare a “păcatelor” în “Cântece de adolescent” (2007) şi aduc în prim-plan adevăratul suflet de poet, “încrezător, cu sufletul inform” (“De-aici începe cântecul”, vol. II, pag. 161), cu o poezie într-o atitudine de sinceritate şi perpetuă graţie generoasă, savuroasă: “Mâinile-acestea mici deadolescent, / Fermecător de lungi şi de stângace, / Ca pe un fruct de rouă vor desface / Sinceritatea!” (Ibid.). De parcă şi-ar scuza excesele erotico-scandaloase cu poemul “jurnal” (vol. II, pag. 165), de fapt prima variantă apărută în volumul “Cântece naive”, Editura Cartea Românească, 1976: “Trecerea mea prin lume a fost o aventură / Cu sute de primejdii în fiecare clipă, / Îmi atârna, albastră, în iarbă o aripă / Pe când cealaltă-n soare se-nfăşura mai pură”. Ca s-o ia din nou razna cu volumul “Ne logodim cu un inel de iarbă...” , 2008, deşi se pare că i-ar mai fi trecut ţâfna erotică de mahala: “Spre fundul tău mă furişez tiptil / Doar să-l ating strâns în capotul verde, / Mâna să-mi pun când dulce se despică...” (“Cum trece-un flutur, mă simt iar copil...” (1), vol. II, pag. 196); sau să ne păcălească, probabil, c-ar fi revenit la poezia cuminte din adolescenţă: “Intru-n dulap şi-ţi socotesc prin rochii / Şi prin chiloţi... şi-i duc la nas, umil;” (“Cum trece-un flutur, mă simt iar copil...” (2), vol. II, pag. 197), chiar dacă în ultimul poem, “Scriu ca să mor mai blând, mai în răbdarea...”, îşi
15

face o mea culpa, parcă puţin ipocrită, puţin persiflantă: “Să n-o luăm anapoda prin mirişti / Răscoapte-n maci înflăcăraţi de fluturi / Sau să zdrobim în cumpeni clare linişti / De moi fântâni, cu ciuturi însetate” (Op. cit., vol. II, pag. 200). Nu rezistă mult în labirintul moral, pur, al adolescentului de altădată şi trece repede la ceea ce este definitorie pentru lirica de ultimă perioadă cu volumul “Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei...”, 2008; un univers mocirlos, fetid: “Cu nasu-n muci şi ochiul în urdori, / Sufletu-n zemuri de caisă fleaşcă, / Creieri umflaţi de-un sânge murdărit / De sifilisul Idealei mele” (“Zdrobit de roua covârşită-n zori”; vol. II, pag. 206). Ca să pluseze, nestăpânit, în frenezii bolnave: “Că...ul blond îmi dăruie-o cunună, / ... / Să te sărut pe-a c...lui tău lună” (“Oale de noapte-mi verşi, voiasă-n suflet”, vol. II, pag. 211), cu un titlu pe măsură în aceeaşi bălăceală verbală, deşi se mai întoarce spăşit, cuminte şi adolescentin spre un simbol al liricii de început, un laitmotiv erotic prezent în sute şi sute de poeme semnate de Emil Brumaru, sânii: “Temeinicia rugii mele sunt sânii / Ce-i clatini peste viaţa piuită” (vol. II, pag. 215), dar, din păcate, nu zăboveşte în zona nostalgică de altădată şi, peste două-trei pagini, se fuduleşte cu un alt poem, la fel de... “elaborat: “Îţi bag în c..r un flaut şi o p..ă: “Gura-i o cloacă-n vis, p...da-i o floare / Cât / Pe Marele L....ic / Deget şi limbă / Îl mângâie...” (Op. cit., vol. II, pag. 217), ca o onanie liric-patologică şi trivială; sau “Oh, lasă-mă să-ţi muşc p...da răscoaptă / De cracii lungi ce-n raze-or fi / Şi să-ţi deschid cu limba, între fese, / Portiţa tainicelor plăceri dese...” (“Vreau să te ling precum pe-un
16

ciobănel”, vol. II, pag. 218), o poezie anxioasă gata să pleznească de tensiunea lăuntrică a unei vaginite cronice! Şi-aşa o ţine vajnicul poet, după o necesară porţie de viagra de inspiraţie, în zeci de poeme cu acelaşi titlu, asemeni serialului Tamara, o bălăceală buimacă şi indecentă de vocabular terfelit: “Beatămi adoarme-n pat cu p..a-n gură / Nici picurată pe l...ic cu ceară / Să nu se f..tăn c..r nu se îndură, / ... / Vomit pe sânii ei, să-i sting nesaţul, / Trupul i-l p..ş şi fericită cântă; / Şi mă aşez peste gura-i largă / Să-mi prindă-n dinţi c...atul când cald iese” (”Mi-e-o scârbă delicioasă de Tamara...”, vol. II, pag. 227), sinistru, patologic... Poetul speră însă să ajungă şi-n manualele şcolare cu poezia sa mobilizatoare, celestă şi ilustrativă la orele de educaţie sexuală din grădiniţe, şcoli primare, gimnaziale şi licee: “Elevele se duc la şcoală, / Îşi pun chiloţii în penar / Şi-apoi pe săli pi...ţa goală / Şio plimbă-n recreaţii mari / Şi cad când trece-un diriginte, / Ca el să le miroasă-n c..r / Şi să le f..tă fără minte” (“Sonet şcolăresc”, vol. II, pag. 242); sau, în aceeaşi atmosferă de serbare şcolară: “Elevi cu unghiile murdare / Şi cu dezordini grave-n inemi, / Ce desenaţi pe garduri p..le / Şi p...de, neînţeleşi de nimeni, / Voi, fumătorii din closete, / Veşnic căzuţi la matematici / ... / Intransigenţi în timpul orei / De Puritate şi Candoare, / Ucideţi-vă profesorii / Cu rechizitele şcolare!!!” (“Discurs pentru deschiderea anului şcolar”, vol. II, pag. 299), cu intenţia declarată de a spori disciplina în şcoli şi pentru a îmbunătăţi statistica de la bac (!)... Şi, încheia cu un poem, în care poetul
Revista Nouă 4/2012

Emil Brumaru se răsfaţă puţin şi din care răbufneşte jemanfişul său poetic, artistic, de mare împlinire a unui ideal de frumuseţe, cu mirări şi chiar revolte, că nu toţi cititorii cad pe spate de admiraţie pentru poezia sa valoroasă: “Aud că împotrivă-mi sunt iar plângeri”, dar în stilul său inconfundabil: “Şi ce-i dacă-mi dospesc în tăvi aluaturi / Vârtoase-n c..r ca pofta să mi-o satur / Şi-n străchinile mele-i borş de înger? / ... / Voi arbora, trântit între vâzdoage, / Al nevinovăţiei mele steag” (“Aud că împotrivă-mi sunt iar plângeri”, vol. II, pag. 314). Închei şi eu, amintind că un debut cuminte şi promiţător de prin anii ’70 ai secolului trecut anunţa, prin Emil Brumaru şi volumul său de versuri, un poet efervescent, cu un potenţial peste medie şi în avangardă lirică, cu semne de alăturare la pleiada de promotori ai noului, care reuşiseră să ocolească toate capcanele unui proletcultism virulent şi al unei ideologii închistate, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Geo

Dumitrescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu... Poetul Emil Brumaru a ales să fie altfel de poet, atât de altfel, încât doar cititorii antologiei Opere I şi II îi vor judeca creaţia literară în afara oricăror aprecieri şi analize. Dar, dacă voci autorizate şi competente din critica literară actuală, Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Lucian Raicu, dau girul lor valorii literaturii poetului Emil Brumaru, atunci opera sa trebuie inclusă nu numai în Dicţionarele de specialitate sau în Istoria Literaturii Române ci şi în manualele şcolare, alături de cronicarii moldoveni, scriitorii paşoptişti, clasicii Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale sau clasicii în devenire, Marin Preda, Fănuş Neagu, C. Ţoiu, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Nicolae Ţic... Singura şi dilematica rezervă o am gândindu-mă dacă o tânără sau o mai vârstnică profesoară de limba şi literatura română vor putea citi în clasă elevilor lor sonetele poetului Emil Brumaru!?

Avem aici o genealogie apocrifă. Potrivit acestei „poveşi" spuse de Anca Mizumschi, Anca este pusă în relaţie directă cu chiar biblicul Noe şi, desigur, cu arca sa. Este, în fond, o poveste despre seminţia poeţilor, cu prieteni gazetari şi sincerităţi ulcerante, cu droguri de nelegalizat vreodată şi cu poezii tatuate pe braţ, cu eroi de roman şi eroi de cimiir, o istorie plină de handicapaţi şi aurolance, ameninţări, vene tăiate cu vărsare în mare şi un Isus care citeşte din ziar.
Revista Nouă 4/2012 17

cronica literară

Mioara BAHNA Victoria Milescu Sub steaua câinelui
Strângerea febrilă a cât mai multe firimituri de vise din noianul de forme – imagini sau doar păreri, senzaţii – în care se materializează cotidianul, constituie profilul existenţei pe care Victoria Milescu, pe de o parte, o contemplă, iar pe de altă parte, şi-o asumă, trădând o dorinţă irepresibilă (exprimată gerunzial: aplaudând viaţa) de a tezauriza totul, în gând şi în cuvântul liric, într-o cursă nestăvilită, prin spaţiul citadin al celui numit demult şi amintit acum nostalgicironic Micul Paris, fundalul (vizibil ori doar presupus), în primul rând, al poemelor din volumul Sub steaua câinelui – Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012. Aşezată sub steaua câinelui, dar făcând şi aluzie la „viaţa de câine” – oricum, una dintre înfăţişările universului citadin inventariate în carte –, poezia Victoriei Milescu parcurge un traseu iniţiatic, ale cărui trepte se disting numai prin citirea întregului: înregistrarea „reliefurilor” cotidianului, din perspectiva unui „tu” impersonal (Tot bântuind din cameră-n cameră / pe scările spiralate / ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti / traversând holuri, săli, coridoare / cu umbre topindu-se în pereţi / încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii); implicarea pasageră în orizontul existenţial al unor semeni (Cum se uită după mine bărbaţii /
18

când trec pe bulevard / cu rochia mea scurtă şi decoltată / şi pletele răcorite, decolorate / de mările intercontinentale – Evă, conştientă de farmecul ei sau: Aproape că i-am atins obrazul ţepos / între noi era copilul /căruia bătrânul cu ochelari îi oferea biscuiţi /… / autobuzul mergea impasibil cu noi în burtă ori: Aud prin pereţi / plânsetul bebeluşului vecin / cred că vă deranjează se scuză tânărul tată / plânsul lui îmi acompania / treburile mărunte prin casă / plânsul lui însemna viaţă); conştientizarea – neplăcută, desigur – a trecerii timpului (Urăsc toate ceasurile din lume / ele au inventat timpul / timpul a inventat moartea / moartea ne-a inventat pe noi…) şi, în fine, acceptarea unicităţii existenţei, fiindcă N-ai ce face cu prea multe vieţi, din moment ce Restul e totul,
Revista Nouă 4/2012

când Aşa cum stau / cu spatele la soare / ce pavăză bună sunt / pentru pământ… Macarale, betoane, scări de bloc, străzi, case demolându-se şi case noi, colţul străzii, apele Dâmboviţei etc., arealul orăşeanului, imagini din oraşul tentacular creează nevoia de prezervare a inocenţei, ca garanţie a trăirii autentice sau, cel puţin, ca promisiune a posibilităţii de a se refugia, din când în când acolo (în raniţă să ascunzi plânsul tău de copil). Iar pentru a putea trăi sau pentru a fi acceptat măcar aproape de Gloria lumii, soluţia poetei e simularea eşecului: Trebuie să mai şi ratezi din când în când, fiindcă altfel nu te vor crede niciodată că ai învins / în războiul de o mie de ani… De aceea, nu e un paradox, în acest context, atitudinea faţă de nereuşită: Te salut, eşec, / te salut ieşire din cadru. Există însă şi reversul: sentimentul perpetuului învins (mereu altcineva ia premiul cel mare), dar nu este debusolant, devenind chiar o a doua natură, pentru că oricum, altcineva / prinde din zbor moneda de aur – plata luntraşului / spre cea mai bună lume dintre toate… Compromisul devine, prin urmare, deseori, o necesitate, indusă devreme: de la mine are pretenţii / asta aud de când sunt, fiindcă ţelul celor care vor să formeze e, de cele mai multe ori, să fiu mai puţin eu şi mai mult ei. Cu asemenea date, Învingătorul / nu trebuie să mai spună nimic / el e ovaţionat, purtat pe braţe / învinsul rămâne în urmă / pe treptele ude / cuvântul lui nu se aude / plânge fără lacrimă… Cu atâtea „implanturi”, încercarea de reinstaurare a normalităţii, a naturaleţei e stângace şi, până la urmă, eşuează: Încerci să fii vesel, simpatic / la masa
Revista Nouă 4/2012

celor bogaţi, dar în final / spargi preţiosul pahar de cristal // încerci să-l ajuţi/ pe cel prăbuşit pe trotuar / dar el îţi refuză mâna întinsă (…), fiindcă fiecare gest de acest fel poate deschide uşa camerei cu fantome şi atunci refulările se dau în vileag. Oraşul contemporan produce propriile metamorfoze, care, de fapt, sunt doar nuanţări ale vieţii, chintesenţa rămânând aceeaşi. Iar schimbările încep devreme, cu mijloacele pe care acest perimetru puternic antropizat le are la dispoziţie, încât omului oraşului, faţă de ceilalţi semeni ai lui, i se induce ideea de ierarhie tot printr-un spaţiu închis: Când eşti mic / nu te ia liftul. Şi dacă, la fel ca mereu, nevoia copilului e să-şi hrănească imaginaţia, privind către alte făpturi,bestiarul la care are acces acum e mediat de factorul cultural, e artificializat de la început, aici hălăduind iepurele albastru sau lupul argintiu. De asemenea, nevoia de dragoste se menţine, dar e vorba, mai degrabă, de întâlnire dintre sexe, care, departe de a fi un fapt cotidian, se transformă într-o întâmplare, şi, din acest motiv, când întâlneşti un bărbat copt / se schimbă ordinea lucrurilor / în fiecare zi e duminică… Dar există această condiţie: când! În staţia planetară, aşa cum o receptează poeta, călătorii îşi schimbă, de la o epocă la alta, înfăţişarea, mentalitatea, dar gesturile esenţiale rămân aceleaşi: Ei se sărută şi se despart / băieţi cu codiţă, fete rase în cap, iar sinesteziile sunt adecvate contextului: aerul are gustul sărat al apei. În felul acesta,textele Victoriei Milescu alcătuiesc o poezie a
19

cotidianului, în care oraşul nu e idilizat, pentru că poeta, în general, cel puţin în volumul de faţă, nu are deloc tendinţa de a atenua asperităţile realului prin apelul, eventual, la un arsenal de procedee artistice, vocea lirică evoluând, sub acest aspect, nu neapărat cu sobrietate, însă cu destulă reţinere, încât datele urbei contemporane pe care o ipostaziază nu au nimic particular în sine, dar, fiind vorba de o scriere literară, originalitatea – parafrazând celebrul adagiu despre frumuseţea stând în ochiul celui care priveşte – se poate identifica, între altele, în extragerea din tot a unor chipuri, de pildă, şi în punctarea, în ciuda grabei cu care tranzitează străzi, clădiri, situaţii, sentimente etc., a cantităţii de omenesc aureolându-i pe toţi: şi pe cerşetor, şi pe şchiopul din faţa blocului – devenit, graţie sensibilităţiiprivitorului,o manifestare a vieţii prin care se pot aprecia avantajele normalităţii,şi pe bolnavii din sala de mese a spitalului, şi pe bărbatul copt, şi pe călătorii din autobuze, şi pe căutătorul de lucruri pierdute, şi pe doctor, şi pe şoferul rebegit, şi învinsul şi învingătorul, ca în

muzeul de suflete, în care nu duce niciun drum înapoi. Toate aceste „icoane” ale imediatului par personaje dintr-un basorelief aflat pe o friză, peste care îşi poartă privirea poeta, contemplând varietatea alcătuirilor firii. Trecătoare pe această stradă nepăsătoare, totuşi, poeta se autoportretizează (sunt mică / sânge puţin, carne puţină / dar cât univers…), exprimând, măcar uneori, indirect, şi o ambiţie, corelată cu o nestăvilită dorinţă de a-şi asuma condiţia lumii întregi, compusă din universuri concentrice (de exemplu, sanatoriul, închizând în el o lume, închis, la rându-i, în spaţiul lumii celei mari), fără ca multipla recluziune destinală să poată împiedica visul, apanajul omului, indiferent în care dintre aceste straturi s-ar afla (ne ridicăm, noaptea, prin acoperiş / trezind oraşul din vis). Un lucru păstrează însă neschimbat oraşul, pe care îl aduce Victoria Milescu în poezia ei, la fel ca orice aşezare omenească, de când e lumea: nevoia de ceilalţi, fiindcă mai nimic nu poţi face de unul singur.

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

20

Revista Nouă 4/2012

cartea pentru copii

Marina NICOLAEV Burschi & Galia Maria Gruder - Miss jungla*
Într-o zi de noiembrie 2012, am primit o carte postumă aparte. Editura StuDIS din Iaşi reeditase, prin grija lui Alexandru Ciubotariu şi Ana-Maria Nica, într-o formulă inedită, una din cărţile de colorat ale regretatului nostru prieten Burschi Gruder (16 mai 1928 - 7 noiembrie 2010). La doi ani după dureroasa dispariţie a marelui grafician român căruia i s-a dedicat deja o monografie (Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu “Burschi o monografie” – 2011, Editura StuDIS), a văzut lumina tiparului într-o formulă grafică deosebit de reuşită, cartea de colorat “Miss jungla” la care au fost adăugate versurile Galiei Maria Gruder, partenera de viaţă şi de publicaţii a autorului. Un gest delicat, de neştearsă amintire şi profundă preţuire din partea celei care, cu discreţie şi devotament, l-a însoţit pe tărâmul Artelor, într-un complementar şi perfect tandem artistic. Demult, într-un interviu, Burschi mărturisea „Am avut întotdeauna tendinţa de a mă exprima sintetic, fie în lumea desenelor mele, fie în povestirile pe care le-am inventat. Nu mi-a plăcut „să lungesc vorba” când am făcut grafică…” A avut însă, coechipierul ideal în persoana soţiei sale, astfel încât niciodată nu am ştiut cine începe primul o carte, desenatorul sau textierul, pentru că erau la unison. Asemeni formelor
Revista Nouă 4/2012

muzicale polifonice, cărţile “echipajului” Burschi – Galia Gruder au beneficiat întotdeauna de toate circumstanţele artistice ce le-au înfrumuseţat creaţiile comune, adevărate bijuterii-unicat din coroana unei pasiuni reciproc împărtăşite: literatura pentru copii. “Miss jungla” a îmbrăcat hainele versurilor Galiei Maria Gruder, cu spontaneitate şi fin umor. Fiecare imagine este însoţită de versurile adecvate, ca şi cum sunt prezente acolo dintotdeauna, astfel încât 33 de strofe colorează perfect acţiunea personajelor. Imaginaţia Galiei Maria Gruder, este pe măsura exuberanţei desenelor lui Burschi Gruder. Aşa cum am mai menţionat în paginile de nisip ale Timpului, graficianul
21

Max Emanuel (Burschi) Gruder, membru distins al Uniunii Artiştilor Plastici din România, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuţi, din părinţi originari din Bucovina. Imediat după al doilea război mondial, a absolvit Politehnica din Bucureşti, secţia mecanică. Încă din perioada studenţiei s-a evidenţiat ca ilustrator de cărţi şi reviste pentru copii, adevărată pasiune care a durat aproape 70 de ani. Burschi Gruder este menţionat în „Istoria benzii desenate româneşti 18912010” autori Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu - Editura Vellant, 2010; «Dicţionarul benzii desenate din România», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, Editura MjM Craiova 2005; în «Dictionnaire de la bande dessinée roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, şi este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din România, fiind, în fapt, Din anul 1949, când s-au înfíinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele de gen care apăreau la Bucureşti, săptămânale sau lunare, sub semnătura de Burschi. Până în 1989 a fost ilustrator permanent la «Pionierul», «Scânteia Pionierului», «Cravata Roşie», «Arici Pogonici», «Luminiţa», «Șoimii Patriei», iar după 1989 la «Clopoţel», «Licurici», “Luceafărul copiilor” şi «Universul Copiilor», până ce acestea şi-au încetat apariţia. De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din România au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, fosta Iugoslavie, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d. fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc). Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi cărţi, a
22

inventat povestiri în imagini, adept fidel al stilului BD occidental, a ilustrat cărţile lui Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Octavian Sava, Dumitru Prunaru, Alexandru Mironov, Iosef Eugen Campus, Eduard jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a.; manuale didactice precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici. În anul 1956 a ilustrat prima sa carte «Alarmă în subterană» care s-a bucurat de succes, fiind citată în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creangă, Didactică, Știinţifícă, Coresi, All, Hasefer, fiind ani la rând considerat decanul acestui gen de ilustraţie din România. Ideea de a republica postum “Miss jungla” în varianta de a i se adăuga inspirat şi versurile, îi conferă o ţinută artistică originală calitativ, ce, în mod sigur, ar fi fost acceptat cu entuziasm de autor. “Miss jungla” este un discret şi emoţionant omagiu adus unui Artist care şi-a dedicat viaţa revistelor şi cărţilor pentru copii, bucuriei şi imaginaţiei din ochii lor mari, avizi să cunoască întreg universul. Un gest nepreţuit din partea celei care, sufleteşte atemporal şi indivizibil, i-a rămas alături pentru totdeauna, în minunata cetate a Copilăriei fiecăruia din noi. *Burschi Gruder - “Miss Jungla”. Text de Galia Maria Gruder, Editura StudIS, Iaşi 2012, ISBN 978-606-624-230-1, 40 pagini
Revista Nouă 4/2012

eseu

Maria BARAN
Mircea Horia Simionescu, strămoşul postmodernismului
A început să publice abia pe la vârsta de patruzeci de ani de ani, într-un ritm destul de alert; interesant e faptul că s-a scris mai mult despre cărţile sale decât despre opera în care le-am putea încadra, fapt care se datorează poate analizei literaturii pe linie mai mult gazetărească, prin intermediul cronicii, recenziei. A abordat mai multe tipuri de scrieri: tetralogia Ingeniosul bine temperat, romanul şi nuvela. Ingeniosul bine temperat are o arhitectură aparte şi complexă, cuprinzând atât structuri romaneşti, cât şi nuvelistice. Are tendinţa clară de a capta aproape tot ce a scris Mircea Horia Simionescu, inclusiv jurnalul său. Paradoxal nume, deoarece M.H.S era chiar un tip de om lipsit de măsură, după cum el însuşi mărturiseşte. Explicarea acestui fapt o aflăm din faptul că lucra noaptea, (ziua era redactor la ziarul Scânteia), iar această perioadă era propice dedublării. Ziua funcţionar, iar noaptea scriitor. Mare parte a Dicţionarului a scris-o în timp ce se afla la birou, pe foile tip cu antetul Scânteii, iar dacă era prins, risca să fie trimis la Canal. Strămoşul postmodernismului, cel care declarase că „scrie ca să n-o ia razna,” a schimbat modul de a scrie proză în România. Scriitorul lasă impresia că se supraveghează tot timpul, chiar atunci
Revista Nouă 4/2012

când doarme - literatură autoreferenţială. Cărţile lui sunt, de fapt, o urmare a casei pe care a construit-o, fiind un mizantrop. Literatura obiectivă a dispărut; nu ceea ce spune o carte este literatură, ci ceea ce formează, ceea ce este formă, forma norilor, a fumului de ţigară (scriitorul era un împătimit al fumatului). Autorul nu este interesat de subiect, ci de universul exprimat prin ceva inanalizabil; adevărurile lumii sunt exprimabile prin metafore. Munca scriitorului cu cuvântul este precum un laborator complicat. Fantasticul se împleteşte cu vulgarul cotidian alcătuind un dicţionar onomastic cu definiţii paradoxale, observaţii ale comediei umane, dovezi erudite, dar şi false, care dau o notă de adevăr situaţiei. Prozatorul a experimentat cel mai mult personajul proteic, şi anume mai multe feluri de a exista în text ale autorului. În 1969, Mircea Horia Simionescu debuta, după ce trecuse pragul vârstei de 40 de ani, exact aşa cum îşi promiseseră reciproc toţi membrii Şcolii de la Târgovişte, cu Dicţionarul onomastic, primul volum din ciclul Ingeniosul bine temperat. Acesta era doar începutul aventurii literare a unuia dintre cei mai mari stilişti ai noştri, considerat un adevărat precursor al postmodernismului românesc. Ingeniosul bine temperat (1969) cuprinde un dicţionar de nume, ironic, ce exprimă un bun observator al comediei umane. Pentru a da o oarecare notă de verosimilitate caracterelor, scriitorul aduce dovezi atât erudite, cât şi false. A avut drept punct de pornire falsul tratat de vânătoare al lui Odobescu şi însemnările lui Caragiale. Accentele lirice se împletesc cu cele sarcastice în
23

zugrăvirea acestui dicţionar plin de originalitate. Cartea, luată în totalitatea ei, este o parodiere a stilurilor şi a tipologiei din literatura serioasă. Întotdeauna observăm o oarecare corelaţie între individ şi temperamentul lui. Tehnica jocului de cuvinte, a calamburului este folosită din plin: „Ce e Omul, dar ce e Oma?” „Un om şi jumătate poartă trei pantofi.” Redăm o definiţie din Dicţionarul onomastic, pentru numele Achilina: „Fată între optsprezece şi douăzeci de ani, cu piele lucioasă şi purtări mărunte. Parcă o pedeapsă de ursitoare mioapă ar ameninţa-o cu fulgerarea, dacă ar da o mai mare deschidere gesturilor ei. Acum migăleşte un şorţuleţ pentru Mihăiţă. Degetele ei de sârmă pătrund până şi-n butoniera cea mai îngustă. Iată, aşează masa. Întinzându-se după furculiţa de alături nu-şi desprinde cotul de şold. Şterge de praf bibelourile. Îl ia pe fiecare, îl întoarce de zece ori pe o parte şi pe alta, îl priveşte pierdută, îl mângâie tremurândă, îl întoarce din nou ca să-i suspecteze delicateţea. Ia o dulceaţă: chinuie cu vârful linguriţei fiecare boabă de strugure, o străpunge cu un ochi acid, o strânge cu vârful buzei, o saltă în cerul gurii, o reţine într-un colţ al limbii învinuindu-i cu o eliptică strâmbătură calităţile trecătoare. Buzele şi le ţine strânse; ochii întredeschişi. Ar muri dacă ar iubi dezinteresat sau dacă ar transpira; pentru că s-ar închipui aşa cu porii fiinţei deschişi mai dizgraţioasă decât şvaiţerul.” O descriere plină de umor cât se poate de naturală şi prozaică a înfăţişării exterioare, dar şi a trăsăturilor de personalitate ale unei tinere; şi toate aceste pornind doar de la un simplu
24

nume: Achilina. Pe lângă banalitatea descrierii unor activităţi, observăm şi o paradoxală asociere de cuvinte, ce încununează încă o dată (dacă mai era necesar) tehnica poetică inovatoare. Astfel ne este prezentată, în câteva rânduri, o teză fantezistă (sau nu) despre o persoană pretins realistă, Achilina, despre care aflăm amărunte picante. Apelând la fluxul memoriei, totul este relatat cu o extraordinară vervă ludică şi parodică. Dicţionarul onomastic este continuat cu volumul Jumătate plus unu. Personajele sunt acum puţin mai epice, fiind rezultatul unui inteligent joc al spiritului. Irimia, hoţul de nume, restituie scriitorului numele furate. Opera cuprinde printre altele o listă cu nume înveselitoare, biografii grozave (ca aceea a Ledei - sora domnului Posteucă, femeie cu relaţii la marile cancelarii ale Europei), utilizează din plin jocurile verbale, definiţiile ce răstoarnă sensurile grave. Referitor la tetralogia Ingeniosul bine temperat , aceasta se prezintă drept un model de o mare importanţă pentru literatura noastră postbelică, având o îmbinare cu totul şi cu totul originală. Prin cele patru volume ale sale: Dicţionarul onomastic (o înşiruire de nume de persoane în ordine alfabetică), Jumătate plus unu, Bibliografie generală (unde autorul explorează spaţiul infinit la ficţiunii), coborând o dată cu Breviarul în ropotul vieţii şi cercetând zbuciumul psihic din cadrul unui sanatoriu de nebuni, urmând ca prin Toxicologia, replică parodică a Arcei lui Noe, să urce pe arca nou construită, pentru a observa viziunea sa asupra prozei. În introducere la Toxicologie, scriitorul povesteşte de
Revista Nouă 4/2012

prima criză anxioasă din copilărie. Alegorii, basme culte, parabole, utopii satirice au stat la baza Breviarului, în care autorul îşi imaginează un colocviu al vieţuitoarelor. Este scris sub forma unei cronici ale unui anonim cu citate din opera fanteziste, note (text în text), însemnări despre naraţiune, parodii ale ediţiilor academice, colaje, pastişe. Dicţionarul onomastic a fost întrerupt la litera ‘l’ şi continuat până la sfârşitul alfabetului în Jumătate plus unu, fiind un dicţionar veritabil alcătuit după tiparul ştiinţific care era consacrat. Ei bine, nu este chiar un dicţionar, aşa cum suntem noi obişnuiţi, cu expresii/articole explicative, etimologice din dicţionarele onomastice sau toponimice, ci în dreptul fiecărui nume înşirat după alfabet există mici texte fanteziste, care prezintă, în câteva pagini sau rânduri, persoane pretins reale, cărora li se fac portrete, despre care aflăm amărunte picante. Dicţionarul devine în acest mod o adevărată comedie umană, redată din fluxul memoriei, totul fiind relatat cu o extraordinară vervă ludică şi parodică. Eugen Simion îl înscrie în sfera unor „pastişe, colaje si fantezii”, fiind „un dicţionar onomastic fantezist şi ironic, cu fişe caracterologice şi definiţii paradoxale, care arată un spirit cultivat şi un bun observator al comediei umane”, iar Nicolae Manolescu vorbeşte de un catalog de nume „pe de-a-ntregul fictiv, un fals tratat despre nume”, în sensul lui Al. Odobeseu, dar pe altă temă, „descriind, sub bolta numelor, virtuţi şi vicii, caractere, atitudini şi ticuri, însuşiri fizice, temperamente şi maladii spirituale.” Identificând mecanismul esenţial al producerii textului, N.
Revista Nouă 4/2012

Manolescu, afirma: „daţi-mi un nume şi vă reconstruiesc viitorul. Nu lucrurile poartă nume, numele poartă lucrurile. Suntem în apropierea centrului vital al literaturii ca aventură a cuvântului.” Credem că este unul dintre cele mai originale metaromane, un roman al numelor proprii ce devin adevăratele personaje. Scrierile lui Mircea Horia Simionescu nu semănau deloc cu acel neomodernism aşezat. Parodist al clişeelor literare, niciodată în conformitate cu structura, livresc fin, scriitorul prezenta deja incomoditate. Mai făcea parte şi dintr-un grup literar supranumit de comentatori Şcoala de la Târgovişte, alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, alţi prozatori mari. Totuşi, ideea de iniţiativă de grup necontrolată de sistem devenea destul de periculoasă, pentru regimurile est-europene ale epocii. Regimul comunist i-a permis scriitorului să-şi publice cărţile în ţară, însă fără a se evidenţia şi peste hotare. În perioada în care Mircea Horia Simionescu debuta ca prozator, critica nu bănuia că va fi considerat un postmodern. Termenul nu fusese încă introdus la noi. Marele scriitor a ieşit la iveală în anii ’80, când literatura română s-a autoproclamat postmodernă; atunci el era descoperit drept precursor al acestui curent „ca un fel de clasic în viaţă al postmodernismului românesc”. Întreaga operă a lui Mircea Horia Simionescu este concentrată în jurul acestei tetralogii, majoritatea romanelor şi nuvelelor sale preluând situaţii şi personaje din tetralogie şi dându-le frâu liber să se dezvolte, într-un proces de multiplicare a exemplului, constituit de
25

poezie
Ingeniosul bine temperat. Scriitorul a elaborat şi o revistă, Atelier MHS, un fel de broşură de douăzeci de pagini, făcută de unul singur şi multiplicată la xerox, prin care autorul îşi desfăcea ’atelierul’ şi ne arăta nouă ce face în interior. Există un roman-jurnal, autobiografie, ce poate fi considerat pe bună dreptate un breviar al vieţii şi operei prozatorului, un repertoriu al obsesiilor personale, dar şi o fantezie parodică inepuizabilă, şi anume Paltonul de vară. Remarcăm în aceasta operă, în afara titlului atipic ales, frecvente antagonisme: dumnezeiesc-lumesc, sublim-derizoriu, liric-parodic. Întâlnim o combinaţie de nume sacre cu cele profane, fişe psihologice cu jocuri de cuvinte şi paradoxuri, ironia, imaginaţia, tehnici ale calamburului, altfel sus, o adevărată parodiere a stilurilor. Personajul se descrie pe sine, se scrie pe sine la intersecţia realităţii cu imaginaţia şi visul, neexistând o graniţă reală între realitate şi ficţiune. Aflăm cum se supravieţuia în timpul dictaturii în acel hazard al existenţei în care fiinţau fantasticul, proza pură şi notaţia realistă. După mai bine de (alţi) patruzeci de ani, prozatorul Mircea Horia Simionescu ne seduce din nou, în mod surprinzător, cu debutul său în poezie, volumul Versete de unică folosinţă, din care a citit în mod excepţional o selecţie de poeme în cadrul Cercului Poeţilor Apăruţi. Au rămas numai vorbele celui pe care George Pruteanu îl numea „bomba cu efect întârziat”: „Caută să nu te schimbi o dată cu vârsta; mergi înainte în felul tău, chit că numeşti asta defensivă”, vorbe care constituie astăzi adevărate izvoare de înţelepciune.
26

Traian VASILCĂU
- Chişinău Dumnezeu la o cafea De-o vecie viscoleşte Cu luceferi, nu cu nea. Astă seară mă răpeşte Dumnezeu la o cafea. Obosit, abia vorbeşte, Turlă rară—vorba Sa. Astă seară poposeşte Dumnezeu la masa mea. Taci mai bine, Te-odihneşte, Sunt, de vrei, tăcerea Ta, Astă seară cînd opreşte Ceru-ntreg la poarta mea. Şi-o să pururi viscolească Pacea Lui inima mea, De-o să crească, să tot crească!, Veşnicii în urma Sa. Cer de uitare În ziua–n care se–aştepta zăpadă Şi numai moartea–n arbori se–auzi, Văzut–am o măicuţă stînd în stradă, Căreia i–e ruşine a cerşi. Cu mîinile ne-ntinse–a rugăciune, Ea nu ştia că–n suveranul stat Cerşitul a ajuns profesiune Şi toţi o practică neîncetat. Copil al dorului, cu ţara–n soare, Apropiindu–mă, i–am dat un leu, Plîngea în ochii ei chiar Dumnezeu, În mine ceru–nţelegeam că doare Şi n–am mai auzit nici un cuvînt Şi cerşetoarea ruşinată–n pripă Cînd s–a plecat mi s–a părut o Clipă Ce–şi ducea–n spate propriul mormînt. Revista Nouă 4/2012

ethica minima

Iulian MOREANU A douăsprezecea povestire cu un copil
Căzut pe trotuar, copilul îşi simte lacrimile cum se preling pe obrajii din care ies flăcări, şi se împreunează undeva sub bărbie. Palma dreaptă o ţine apăsat deasupra gleznei; nu are curajul să vadă ce e sub ea. Pâinea neagră, de 4 lei, caldă încă, s-a rostogolit ca o roată dezaxată, bălăngănindu-se într-o parte şi-n alta şi în mod curios s-a întors şi s-a oprit la o lungime de braţ; ar putea să ajungă cu mâna cealaltă la ea, dar o lasă acolo. A trecut pe lângă el o femeie cu aer de mare cucoană, care l-a şi atins chiar cu tivul rochiei ei de stambă înflorată şi decolorată de sub care îl izbi pentru o clipă în nas un miros dulceag-acrişor, de transpiraţie umedă; femeia ocoli cu grijă pâinea şi se pierdu după colţ, păşind nesigur pe tocurile strâmbe ale sandalelor sale scâlciate. Apoi un tip care mergea pe lângă bicicleta al cărei lanţ rupt lăsa o dâră subţire în praful străzii s-a oprit şi s-a uitat la el câteva secunde, şi-a scos basca lăsând la iveală o chelie brăzdată de câteva cicatrici, s-a scărpinat viguros în vârful capului, după care şi-a pus la loc basca şi a plecat mai departe. În rest, parcă toată lumea dispăruse brusc. Nu că ar fi avut nevoie de vreun ajutor. De altfel, nu văzuse nimeni ce i se întâmplase. Ar fi vrut să dea frâu liber plânsului care îl sufoca, oprit cu mare efort în gâtul plăpând, simţind că nu o să
Revista Nouă 4/2012

mai reziste mult şi o să elibereze acel ţipăt care-i răscolea trupul, dar o voce pe care acum o auzea pentru prima dată îi şoptea să se abţină… să se abţină… Câinele care îl atacase sărise înapoi prin gaura din gard, revenind în curtea din care îşi făcuse neauzit apariţia. Îl văzuse de atâtea ori până atunci, în drumurile sale zilnice spre chioşcul de pâine sau alimentara. Era o piticanie maro, nu mai mare decât un cotoi, cu nişte urechi clăpăuge şi cu botul urât în draci, din cauza colţilor care i se încrucişau niciodată acoperiţi de buze, motiv pentru care ei în sine trezeau deopotrivă o curiozitate miloasă dar şi spaimă ce-ţi zburlea părul din cap. A naibii javră lătra la toţi cei care treceau pe lângă gardul acela făcut din nişte şipci pe jumătate putrezite, dar o făcea întotdeauna din prispa casei sărăcăcioase în care trăiau nişte bătrâni cumsecade ce rareori puteau fi văzuţi pe afară. Câinele se retrăsese în faţa casei şi de acolo îşi savura proaspăta ispravă; îşi deschidea gura aceea urâtă dând să latre şi parcă mirat şi el că nu ieşea nici un sunet, iar coada şi-o mişca dintr-o parte în alta, aiurea, ca un pendul desincronizat. Copilul se uita la el şi se întreba dacă ar putea fi ceva în capul său. Anul trecut le venise în clasă un coleg cam ciudat, care avea obiceiul să lovească pe la spate, pe nevăzute câte un băiat mai mic, după care se retrăgea repede într-un loc ferit, de multe ori pe lângă profesorul de serviciu care stătea în pauze printre ei, de unde-şi privea victorios victima ce nu apuca să se dezmeticească pentru că nu mai trecea mult şi suna de intrare la oră. Nemernicul ăla care nu stătuse în şcoală decât un trimestru, după care se
27

transferase nu se ştie la ce şcoală, din nu se ştie ce localitate îşi alegea cu atenţie până şi momentul în care să-şi atace prada, în aşa fel încât aceasta să nu poată reacţiona. În acele momente, privind câinele care continua să se uite la el de parcă nu voia să-l scape din ochi, copilul îşi aduse aminte de acel coleg ciudat şi de apucăturile sale. Om şi dobitoc, nici o diferenţă. „Pe unde o fi acum, nătărăul ăla?” se întrebă copilul.. Se ridică, în sfârşit, şi, cu coada ochiului văzu cum câinele avu o zvâcnire ca şi cum s-ar fi repezit iar spre el dar se răzgândi şi se îndreptă undeva spre spatele casei. În pragul acesteia îşi făcu apariţia un bătrân îmbrăcat într-un halat de casă ponosit şi pufăind dintr-o ţigară care parcă i se lipise de buza de jos. „Ai păţit ceva?” întrebă bătrânul venind spre copil, până în dreptul gardului şi mişcându-şi ţigara în ritmul cuvintelor care ieşeau sâsâit printre cei câţiva dinţi pe care-i mai avea. Dădea însă impresia că nu-l interesa nimic, şi că pusese întrebarea aia ca să se afle în treabă, doar pentru că văzuse pe cineva căzut în dreptul casei lui. „Nu, nimic…” Copilul puse pâinea în plasa de sfoară şi se îndepărtă şchiopătând uşor. Tot nu se uită la urmele lăsate de colţii câinelui. Acasă constată că rana nu era cine ştie ce, patru înţepături, la o palmă deasupra gleznei, două câte două, faţă-n faţă, ca nişte capse, şi o zgârietură dublă de gheare. julitura din genunchi se datora căzăturii. Sânge nu cursese mai deloc. Puse puţin spirt pe o bucată de vată, şterse rănile şi se hotărî să nu-i spună mamei ce păţise. Nu a putut însă să le ascundă, pentru că dacă julitura din genunchi ar fi putut fi trecută cu
28

vederea, nefiind prima dată când se lovea în acel loc, în schimb, locul unde intraseră colţii câinelui, începuse să se învineţească. S-a băgat în pat mai devreme ca în alte dăţi, dar până la urmă, pentru că în urmele acelea de colţi ai fi zis că cineva turnase sare şi parcă piciorul începuse să amorţească, s-a dus la mama şi i-a spus ce păţise. Aceasta i-a ridicat cracul pijamalei, a privit rana încercând să-şi stăpânească pe cât se poate reacţia de frică şi s-a dus imediat şi a bătut la uşa vecinului (tatăl lui Mirel, colegul său de clasă): putea s-o ajute, cumva?, pentru că uite ce se întâmplase. Tatăl lui Mirel era căpitan şi comandantul unităţii de pompieri din oraş. A înţeles imediat despre ce era vorba şi a pus mâna pe telefonul de serviciu (un telefon cu manivelă şi alimentat cu curent de la două baterii rotunde, ca nişte sticle de o litră, fără gât, şi care nu suna decât la centrala unităţii). Să i se trimită imediat acasă maşina de serviciu… Moskvici-ul 407 a sosit imediat, la câteva secunde după ce căpitanul, şi el în pijama la ora aceea, dar la fel de autoritar, a pus receptorul greu, de ebonită neagră în furcă. Atunci când a sosit maşina, copilul s-a mirat cum de un militar în uniformă şi cu stele pe epoleţi (deci nu un simplu soldat) salută şi ia poziţie de drepţi în faţa unui om în pijama. Să trăiţi! Avea nevoie mama să fie însoţită? Nu, mulţumesc din suflet, aţi fost şi-aşa atât de amabil şi de… şi de… Atunci, tovarăşe… aşteptaţi întoarcerea maşinii aici, mai am ceva de discutat cu dumneavoastră. Am înţeles! Mă duc şi eu la spital! a hotărât Mirel, care ascultase scurta discuţie din spatele unei uşi întredeschise. Şi eu! şi-a iţit capul
Revista Nouă 4/2012

blond şi ciufulit şi Luminiţa, sora lui. Treceţi imediat în pat! Au mers la spitalul de copii unde lucra mama, haideţi, sora V., ce v-aţi speriat aşa? a întrebat-o medicul Gheorghiu pe mama, încercând s-o liniştească. Aceasta încă tremura toată şi nu ştia cum să nu transmită şi copilului starea sa de agitaţie. Se cunoaşte câinele? Da, este al unei familii de bătrâni care stau în cartier… Ei, să vedem… O colegă a mamei a dezinfectat rana, a pus nişte prafuri pe ea (genunchiul doar l-a spălat cu puţină apă oxigenată – dar deja julitura începuse să se închidă singură), a bandajat-o, hai, măi, V., linişteşte-te că mai mult sperii copilul ăsta, uite ce liniştit e el, ca un bărbat mare, te doare, drăguţă?, nu!, a dat hotărât din cap copilul, vezi?, mama s-a întors cu spatele şi a dispărut câteva secunde într-un alt cabinet, de unde a revenit cu ochii şterşi de lacrimi. În timpul ăsta i-au făcut copilului, în braţ, un antitetanos. Când s-a întâmplat necazul? Pe la ora… Hm, era mai bine imediat. Nici acum nu era târziu. Mâine îţi dau salvarea spitalului şi te duci totuşi cu puştiul şi la T, la „infecţioase”, să vedem ce zic şi cei de acolo, dacă vrei, puteţi merge şi acum, plecaţi imediat. Lăsaţi, mâine, domnu’ doctor, interveni asistenta-şefă, hai, potoleşte-te, că sperii copilul de tot!, se adresă apoi aceasta mamei, care era albă ca varul la faţă şi tremura toată. Afară, Moskvici-ul a aşteptat în tot acest timp cu motorul pornit. Mergem acasă? a întrebat şoferul, un soldat cu faţa plină de coşuri mici şi roşii, ca nişte pistrui în relief, da, acasă, a răspuns mama. Doctorul de la „infecţioasele” din T a spus că rana nu prezenta probleme. De
Revista Nouă 4/2012

unde puteau însă şti dacă acel câine nu avea virusul turbării? Mai bine să facă nu ştiu câte zile nişte injecţii cu un vaccin, o să doară puţin, dar eşti un bărbat curajos, după câte văd. Doctorul acela atât de gras că ocupa jumătate din încăpere, şi cu o faţă de Moş Crăciun bărbierit, l-a ciufulit pe copil şi l-a bătut uşor pe umăr, ca-ntre bărbaţi. Îi facem o doză acum, iar restul vi le dăm la M, am înţeles că lucraţi în domeniu… Mama nu mai avea grai deloc. Injecţia a fost dureroasă rău de tot. Şi asta pentru că i-a fost făcută în burtă. Vârful acului a pătruns doar sub stratul plăpând de piele, dar al naibii ser parcă nu voia deloc să-şi facă loc şi s-a strâns tot sub forma unei nuci, ca o băşică uriaşă de urzicătură care durea cumplit. Mama plângea cu capul întors într-o parte, păi nu sunteţi cadru medical? a întrebat-o cineva, nu mai ştia cine, doctorul sau o asistentă, toată lumea parcă avea aceeaşi voce, ba da, dar acesta este copilul meu… Cine şi cum s-o înţeleagă, însă? Ei, apoi, ce s-a întâmplat, copilul a înţeles mai greu, de fapt n-a înţeles niciodată. Stăpânii câinelui, cât erau ei de în vârstă şi de simpatici când doar îi vedeai, s-au dovedit a fi nişte oameni răutăcioşi şi acri, pe care înaintarea în ani nu îi făcuse mai înţelepţi şi mai cumsecade, ci parcă le înveninase sufletul şi le luase judecata de tot. Când mama a mers la ei ca să întrebe şi să vadă cum se întâmplase treaba, tot ei cu gura mare, că ăsta mic fusese de vină, că el aţâţase câinele, nu avusese ce face şi-l întărâtase trecând un băţ peste şipcile gardului, şi de-aia sărise potaia la el, nici vorbă că ieşise printre şipci (avuseseră grijă să repare spărtura). Numai minciuni.
29

Atunci, pentru prima dată copilului i s-a năruit o idee pe care nici nu mai ştia cum şi când şi-o formase: anume, că oamenii bătrâni nu puteau să mintă. Uite că se putea! N-a fost chip ca mama să se înţeleagă cu ei, deşi la urma-urmei nu voia să afle decât dacă acea caricatură de câine fusese vaccinată vreodată sau dacă prezenta vreun simptom aparte. De fapt, ceea ce nu înţelesese, dar nici nu ştia copilul, era faptul că, pentru a afla dacă era bolnav (turbat, mai precis), câinele ar fi trebuit sacrificat. Mirel îi spusese că auzise el că pentru asta ar fi fost nevoie să taie capul câinelui, ca să vadă acolo nu ştiu ce. Băi, Mirel, tu visezi! i-a spus copilul, nu se poate aşa ceva. A întrebat-o şi pe mama, dar aceasta, fie nu ştia nici ea bine, ceea ce era puţin probabil, fie nu auzea întrebarea, cert e că nu i-a răspuns niciodată clar, doar îl privea adânc în ochi, îl mângâia pe cap şi-l întreba într-una cum se simte. D-aia au făcut moşii ăia pe nebunii, că altfel trebuia să le ia câinele şi să li-l omoare, îi tot dădea zor Mirel, şi până la urmă copilul a rămas cu părerea asta, că aşa era. În zilele când trebuia să meargă să facă injecţia aia în burtă, era un chin şi simţea durerea încă de la ieşirea din casă. Mergeau la Policlinica nouă, care multă vreme a mirosit a var proaspăt şi a clor cu care era dezinfectat linoleumul de pe jos pe care îţi venea să te dai ca pe gheaţă - şi de cum punea piciorul pe prima din cele trei trepte, copilul ameţea şi era cuprins de un tremur care-i făceau dinţii să clănţănească mai rău ca iarna, când erau gerurile acelea mari. Durea al naibii de tare nenorocita aia de injecţie făcută sub piele, pe undeva în apropierea buricului – serul nu intra în muşchi, aşa
30

că locul se umfla mereu ca o nucă şi nu-l puteai atinge fără să te ardă de parcă pe acolo îţi intra un fier înroşit. Prima dată a fost nevoie ca pe lângă sora care îi făcea injecţia, să vină alte două colege de-ale ei ca să-l ţină de mâini şi de picioare, aşa de tare se zbătea. Mama a fost şi ea de faţă, şi pentru că n-a rezistat să-l vadă zvârcolindu-se şi nici să vină şi ea să-l ţină n-ar fi putut, după cum şi să încerce să-l liniştească nu ar fi reuşit – a ieşit din cabinet şi s-a prăbuşit pe canapeaua de vinilin de lângă uşă. După ce ţipetele copilului s-au potolit a intrat iar şi i-a şters lacrimile acestuia şi l-a strâns la piept. Înţelege că n-am avut încotro… i-a zis asistenta care făcuse injecţia, supărată şi ea că trebuiseră să fie puţin dure. Să încerci să-l convingi că mai mare e sperietura… În fine, vezi tu cum faci… Până acasă copilul nu a scos un cuvânt, şi nici mama nu a căutat, inutil, de vorbă. A trebuit să facă mai multe injecţii, a şi uitat câte. De fiecare dată aceeaşi frică încă de cu seara anterioară, aceleaşi dureri, ţipete, lacrimi, şi mama ce nu are puterea să stea lângă el în timpul supliciului, şi rămâne de multe ori, afară, dărâmată, pe canapeaua de lângă uşa cabinetului. După ultima injecţie, după ce mama l-a liniştit iar lacrimile i s-au zvântat, copilul s-a îndreptat în grabă spre uşă şi de acolo, întorcându-se, s-a adresat celei ce încă rămăsese cu seringa în mână, cu toată ura pe care o strânsese până atunci în suflet: Te bag în pizda mă-tii!... Şi dus a fost. În urma sa, femeile rămase în cabinetul cel neprietenos au izbucnit în râs. Mama se îmbujorase toată de ruşine şi şi-a acoperit faţa cu palmele.
Revista Nouă 4/2012

blitz

Cu criticul Constantin Trandafir Despre poezie în primul rând
- Agreaţi sau nu interviurile? u Da. Cu cât sunt mai naturale. De regulă, e bine ca ele să nu fie lungi. Dar când e vorba de personalităţi, parcă aş vrea să nu se mai termine. Aşa am păţit, dau un singur exemplu dintr-o mie, cu jean Baudrilliard. - Aţi scris despre poezie şi poeţi, inclusiv o carte în 2006, Cititul cărţilor. Poezia (Nichita Stănescu, Grigore Hagiu (şi o carte mai înainte), Marin Sorescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina, Adrian Urmanov etc.). u Da, aşa e. - În finalul volumului tipărit, e un fel de epilog: Starea poeziei. Azi. Perspective. Vreţi să sintetizaţi aici în câteva cuvinte ? u N-ar fi relevant. La dorinţă, voi oferi câteva secvenţe din cele 12 pagini. - De acord. Înţeleg că urmează încă o carte despre poeţi şi poezie. Se pot deconspira câteva nume? u E prematur. Mai bine să spun, scurt, că după anul 2000 poezia se reaşează (faţă de deceniul anterior). Vrea să redevină „mare” şi sunt semne bune, a trecut mai bine de un deceniu. Cineva spunea că, în comparaţie, proza încă „bâjbâie”. Nu, proza a luat avânt, e mai bine tradusă decât poezia. - Scuzaţi, nu cunosc, aţi scris poezie? u Versuri, la început „lirice”, ca tot românul (am debutat la 16 ani cu o asemenea poezea), apoi versuri „epice”, balade, cronici rimate. Nu după multă vreme, mi-am dat seama că n-am talent pentru poezie, carevasăzică - „spirit critic”. La versificaţie mă pot lăuda. Dar nu-i totuna. Poezia e o faptă rarisimă. - Riscaţi o definiţie a poeziei? u Nici vorbă. Fiindcă poezia nu se poate Revista Nouă 4/2012

defini. Sunt cunoscute numeroasele aproximări făcute de nume reputate, nimeni n-a avut pretenţia că ceea ce a formulat succint şi memorabil înseamnă „definiţie”. Avea dreptate G. Călinescu: nu se poate spune ce este poezia, ci cum este ea. - În general vorbind, cum trebuie să fie o poezie adevărată? u (Zâmbeşte). Nu există vreun reţetar şi nu cred că va fi vreodată. Poezia-poezie musai să aibă simplitate, dar cu profunzime, simţ al limbii ieşit din comun, intensitate, surprize caleidoscopice, mit, real, mister, sugestii sincretice…Mai bine să spun cam ce nu-i prieşte poeziei, chestii vechi : retorismul, tonul foarte „înalt”, vorbele „mari” şi „lungi”, sentimentalismul, moralismul, filosofarea, metaforita. Începând cu marele romantism, poeţii autentici au pe lângă vocaţie şi multă cultură. „Ingenuitatea” fără cunoaşterea serioasă a poeziei produce numai mediocritate. - Sunteţi de acord cu un joc? u E tentant. Însăşi poezia e, în fond, un joc. E convingerea mai tuturor poeţilor de anvergură. - Prin 2004 s-a făcut o anchetă cu „primii zece poeţi români din toate timpurile”. Care ar fi varianta dv. u (Zâmbet). Lista? Gusturile şi culorile nu se discută, nu-i aşa? Ba se discută. E, totuşi, restrictiv un asemenea clasament. Încerc: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu. - Cu cei în viaţă nu-i de glumit. Poeţii sunt „genus irritabile”? u Iritabili sunt cei cu talent prea puţin sau fără talent. Dacă poeţii care sunt în viaţă fac parte dintre cei mai buni 100 de poeţi din literatura noastră, e o performanţă. - Cum preferaţi, poemele scurte sau de largă respiraţie? u Răspuns stas: poemele bune. Edgar Allan Poe afirma că un poem valoros nu poate fi decât scurt. Dar ce ne facem cu poemele excelente de mari proporţii? Nu acela epice, ci acelea care sunt, la un loc, lirice, epice, dramatice… - Mulţumesc. Diana MARINACHE 31

poezie

Cezara RĂDUCU
1. siaj ,,în ce zi suntem? suntem în toate zilele, iubita mea” (j. prevet) mi-a mai rămas din ziua asta o jumătate de inimă şi tu o iubire cu gust de rufă îmbrăcată în ger ne va hrăni moartea doar sufletele noastre copaci goi sfiindu-se vor împrumuta puţin sânge din rădăcinile memoriei 2. ziua lupilor de casă nu eram pregătiţi pielea nu ne mai surprindea erau prea multe carii în lumina din jur ni se usca somnul urcând zilele treceau deja voalate prin ochi nu aveam picioare să fugim pe dinăuntru ne blestemase noaptea să ne bată raiul cuvintele mergeau invers înspre guri era ziua când lupii de casă ascunşi în noi cereau dreptul la urlet 3. „ce faci? colorez o lume pentru tine !\” AAAAA.... aşteptam taina asta să-mi înconjoare gândurile inconştient şi tandru ca o lenjerie frivolă de mătase fugind sub mâini 32

am s-o port legată sub glezne bisericile vor pleca fruntea semn că păcatul de a fi o femeie iubită uneori nu încape în braţele lor el îmi colorează inima cu ploaie ca o certitudine 4. femeia-poveste uneori ştiu că mai trebuie să aştept încă o zi doar ca să-mi aduci liliac în noiembrie nici nu ne cunoaştem dar ştiu că atunci când ninge îţi scuturi inima de toate poemele înflorind alte cicatrici toamna asta n-a fost niciodată atât de magică 5.mi-e o linişte definitivă „e prea frumos, închideţi fereastra!” mi-e bine aici în lumea asta insinuată oamenii nu se mai repetă atât de des în inima mea mă îndeletnicesc cu pălării din mătase întotdeauna va fi nevoie să acoperim vreo tristeţe decapotabilă aş putea trăi fără apă nici nu e nevoie să mă rog doar uneori poezia mea se înrudeşte cu păcatul de tine nu prea îmi amintesc nici nu mai ştiu care dintre noi s-a gândit primul la celălalt ştiu doar că mi-ai rămas dator cu o toamnă Revista Nouă 4/2012

6. citeşte-o pe ape mariei vom însăila în brocartul zilei un prag aurit dincolo de lumină noi vom rămâne metafora definitivă scrisă în alb pentru o toamnă ciobită pe la colţuri 7. ceva nu e apoi se întâmplă două anotimpuripil îşi desenează aerul pe un zmeu apoi vine aşa o apă şi adună toate numele vechi vine aşa o dragoste şi noi nu ştim ce este 8. eu am fost aceea astăzi este ziua în care începe viaţa mea cum foşnetul lung agăţat de pasul unei virgine înălţare într-o rochie albă cu sfială rămân unealta unei trecătoare ardori prin lumea ta întrebarea cu cele mai multe trupuri astăzi este ziua în care începe viaţa mea ...şi eu abia aştept Revista Nouă 4/2012

9. pe strada aceea locuia doar un ceas franţuzesc titlu ales la sugestia unui necunoscut tata a ştiut dinainte de toate semnele din naştere mi le-a aşezat sărbători pe lângă casa inimii ieri a fost ziua lui şi eu nu l-am ajuns din urmă să-i spun că scriu poezii adevărate şi am însorit un templu de măceş nici nu ştie în oraşul meu există o stradă fără oameni doar un ceas franţuzesc 10. toate femeile din oraş poartă umbrele roşii ploaia e mai dulce azi cu săgeţi de înger şi un rest de copilărie îmi ospătez carnea iubesc înalt ca o columnă strânsă în bejuica raiului ca un dar toate femeile din oraş poartă umbrele roşii toate femeile umblă nud şi ziua se întoarce din drum nesătulă 33

răsfoind gazete franceze
această uşă acoperită de autocolante publicitare. Pentru a îmbuna garda felină, trimisul special de la New York Times s-a înarmat chiar cu un şoricel de pluş, mecanic. Fără mare succes. Un reporter australian a avut mai mult curaj aruncându-i aceste ultime cuvinte Evei Hoffe, atunci când ea pleca să facă alergări: „Această istorie nu se va termina niciodată, este o tensiune mentală teribilă.” La primul sunet al soneriei, niciun răspuns. La al doilea, se aud doar miorlăielile sfâşietoare ale motanilor puşi pe harţă. Trecerea pe afară, prin grădină, permite observarea unei licăriri alburii în apartament, dar ferestrele sunt acoperite de grilaje şi alte pisici veghează acolo. Stăpâna nu va deschide niciodată. Nici astă-seară, nici mâine; va rămâne închisă în vizuina sa, războindu-se pentru o comoară de care justiţia israeliană vrea să o priveze: documente manuscrise ale lui Franz Kafka (1883-1924) şi ale prietenului său Max Brod (1884-1968). Pentru a înţelege această afacere sinuoasă şi, în final, destul de tristă, trebuie să ne întoarcem în zorii secolului XX, la Praga. În acea vreme, scriitorul muncea într-o companie de asigurări. Publicase deja Metamorfoze (1915, în germană) şi diverse texte, dar renumele întârzie, încrederea lipseşte. Prietenul său Max, întâlnit în cursul studiilor lor de drept, este mult mai mult în vizorul microcosmosului intelectualilor evrei germani din oraşul ceh. Este un sionist îndârjit şi sigur pe el, animator al unui grup de gânditori, Cercul din Praga. Cei doi colegi nu au niciun secret unul faţă de celălalt: ei călătoresc în aceleaşi ţări, frecventează aceleaşi bordeluri şi întreţin
Revista Nouă 4/2012

Pe urma ultimelor manuscrise ale lui Franz Kafka
Manuscrise şi desene ale celebrului scriitor ceh sunt subiectul unei bătălii judiciare la Tel-Aviv. O femeie de 78 de ani, Eva Hoffe, luptă pentru a-şi păstra proprietatea râvnită de Biblioteca Naţională a Israelului. O istorie care ne aminteşte despre destinul uimitor al lui Max Brod, cel mai bun prieten al lui Kafka. Franz Kafka însuşi ar fi scris un roman despre asta. O istorie scrisă în felul său, absurdă şi în acelaşi timp plină de sens. Scriitorul ceh ar fi stabilit mai întâi decorul: un univers straniu, între justiţie şi literatură. Ca şi în Procesul, o echipă de bărbaţi în negru ar fi intrat apoi în scenă: experţi, erudiţi pretenţioşi, magistraţi, avocaţi, toţi amestecaţi într-o încurcătură fără vârstă, o ceartă a arhivelor şi moştenirii... În rolul principal, o septuagenară singuratică: Eva Hoffe. La ea, la parterul unui modest imobil din centrul Tel-Aviv-ului, a început totul şi totul se va sfârşi bine într-o zi. Cel puţin în teorie... Iată-ne aici. Strada Spinoza, 23. În hol, pe partea dreapta, acolo este, îl ghicim după miros: aşa duhneşte pisica şi urina ei. Câte sunt înăuntru? 30, 50, nimeni nu ştie cert: vizitatorii sunt rari; proprietara nu îi iubeşte deloc, aşa cum nu are încredere nici în vecini. În aceşti ultimi ani, mulţi jurnalişti s-au poticnit în
34

o corespondenţă susţinută. Convins de geniul lui Kafka, Brod se angajează să-i vâneze îndoielile, să-i deschidă noi orizonturi. În siajul său, supradotatul se va întreba curând asupra raportului său cu iudaismul şi se gândea în acelaşi timp să deschidă un „mic restaurant” la Tel-Aviv. În 1917, când Kafka află că suferă de tuberculoză, evident se confesează „dragului Max”. Oriunde este, la sanatoriu sau în altă parte, el îi scrie cărţi poştale sau scrisori. În două dintre ele, datate 1921 şi 1924, îi ordonă să „ardă” totul sau o parte din textele sale literare, după moartea sa. Din fericire, Brod nu o va face, încercând dimpotrivă să publice opera prietenului său, decedat la 3 iunie 1924. Astfel, el îşi propune să publice Castelul, America, şi chiar Procesul , pe care o socoate capodoperă absolută a literaturii de limbă germană. În decursul anilor, gestionarea acestui patrimoniu şi, în general, a imaginii lui Kafka, devine unul dintre motivele de a exista ale lui Brod, cel puţin la fel de important în ochii săi ca şi propriile ambiţii de autor. L-a trădat el pe defunct, acţionând astfel? Fără îndoială, nu. „Kafka ştia bine că el nu va asculta asemenea instrucţiuni”, estimează Shimon Sandbank, specialist israelian în scriitorul ceh şi traducător în ebraică al romanului Castelul. Când naziştii invadează Praga, în 1939, Brod a prins ultimul tren, împreună cu soţia sa Elsa. În bagajele lor, sute, poate mii de documente ale lui Brod, dar şi ale lui Kafka: scrisori, desene, manuscrise originale, printre care acela al romanului Procesul. Ajunşi în Palestina, ei se instalează la Tel-Aviv, unde Elsa moare trei ani mai târziu. Max
Revista Nouă 4/2012

Max Brod și Franz Kaka, 1911
îşi găseşte repede locul în mediile intelectuale. La Universitatea ebraică din Ierusalim, îi regăseşte pe vechii obişnuiţi ai Cercului de la Praga, filozofii Felix Weltsch şi Martin Buber. Frăţia cehă nu întârzie să se formeze în jurul unui loc simbolic al identităţii evreieşti: Biblioteca Universităţii, condusă de o altă figură pragheză de dinainte de război, Hugo Bergman. Brod frecventează de asemenea un cuplu de cehi, familia Hoffe, care a scăpat cu greu de Holocaust. Tânăra mamă a familiei, numită Esther, devine secretara sa, probabil şi amanta sa. Această femeie de caracter, mamă a două fete (Ruth şi Eva), exercită o puternică influenţă asupra lui. „Prietenilor săi le era greu să-l găsească acasă, în aşa fel îl păzea”, confirmă istoricul Otto Dov Kulka, pe când era student. Margot Cohen, o rezistentă franceză, care a fost asistenta lui Buber, s-a intersectat cu acest duo straniu. „Lucram la bibliotecă, explică ea ziarului L’Express, în casa în care s-a retras la Ierusalim. Conform conducerii, Brod lua în
35

considerare încredinţarea către noi a arhivelor sale. Când a venit să se informeze asupra condiţiilor de păstrare, secretara sa nu-l slăbea deloc, era literalmente lipită de paşii săi”. Acest transfer al arhivelor nu va avea niciodată loc. La decesul lui Brod, în 1968, Esther Hoffe decide să le păstreze. Se înţelege, „stăpânul” său, după cum îl numea, i-ar fi oferit anumite manuscrise şi ar fi numit-o executoarea sa testamentară într-un text redactat în 1961. Acest testament, a cărui formulare părea ambiguă, sugerează o donaţie a colecţiei către bibliotecă sau către o instituţie similară, dar lasă în mod aprioric vigilentei sale asistente posibilitatea de a acţiona după bunul plac. Aceasta, atunci în vârstă de 62 de ani, nu se va priva de acest lucru... Conştientă de faptul că deţinea rarităţi râvnite de muzee şi de colecţionari, ea le vinde cu pipeta. Autorităţile israeliene chiar încearcă să-i conteste statutul de moştenitoare, dar justiţia îi dă dreptate în 1974. Sute de documente pe care ea nu le vinde, suscită deja tot felul de legende. Oare este în lot vreo scriere inedită a lui Kafka? Bătrâna doamnă întreţine misterul şi păstrează discret comoara în zece seifuri bancare, patru la Zürich (Elveţia) şi şase la Tel-Aviv. Conform zvonurilor, ea păstra o parte din ele în apartamentul de pe strada Spinoza, unde locuia cu fiica sa cea mică, Eva, stewardesă la compania aeriană El Al. Spre deosebire de sora ei, Ruth, Eva nu s-a căsătorit niciodată şi nu a avut copii. Ca şi mama sa, ea îl venera pe Brod şi nutrea pentru arhivele sale un fel de obsesie, ba chiar un „ataşament biologic,
36

mai bine spus psihic”, după spusele unuia din vechii săi avocaţi, Oded Hacohen. Şi acesta din urmă adaugă: „Copil fiind, Eva o vedea pe mama ei ocupându-se de ele, nu putea suporta ca cineva să le atingă”.

Eva Hoffe

În cursul anilor 1990-2000, mama şi fiica îmbătrânesc astfel, izolate, pe strada Spinoza, înconjurate de pisici, într-o harababură plină de cărţi şi hârtii îngălbenite. Esther Hoffe se va stinge din viaţă în 2007, la vârsta de 101 ani. La momentul acela, în plină dispută pentru moştenire între cele două fiice, Biblioteca Naţională va ieşi din tăcere pentru a încerca din nou, precum în anul 1974, să recupereze colecţia. Eva, mai puţin conciliantă decât Ruth, refuză orice compromis. Ea intenţionează să facă ce doreşte cu documentele aflate
Revista Nouă 4/2012

încă în posesia sa, şi de ce să nu le vândă Arhivelor literare germane, cu sediul la Marbach, aproape de Stuttgart, deja proprietare ale romanului Procesul. Susţinută de statul israelian, Biblioteca îşi expune argumentele: Brod şi Kafka erau scriitori evrei; locul scrierilor lor este la Ierusalim, ca şi cele ale lui Albert Einstein, Stefan Zweig sau ale altor gânditori din Cercul de la Praga, şi nu în străinătate, mai ales în Germania. Biblioteca ajunge până la a pretinde restituirea Procesului. Polemica vuieşte. Cotidanul Haaretz ţine cronica cotidiană. Un tânăr realizator, Sagi Bornstein, îi consacră un documentar excelent (difuzat pe postul Arte în octombrie 2011). Mai mulţi universitari de mare renume, printre care Otto Dov Kulka, văd în această istorie o cauză naţională. Alţii, minoritari, denunţă o recuperare partizană, ba chiar naţionalistă. „Chiar dacă scrierile sale abordează adesea chestiunea iudaismului şi condiţia sa de evreu, Kafka nu era un scriitor izraelian”, explică astfel Shimon Sandback. „În cazul lui Max Brod, este evident o diferenţă”. Afacerea agită la fel de mult mica lume a kafkologilor (celor ce îl studiază pe Kafka), aceşti gardieni ai templului a căror pasiune se învecinează cu devoţiunea. În mod bizar, singurii care nu s-au manifestat sunt (îndepărtaţii) moştenitori ai lui Kafka, şi ţara sa, Republica Cehă. Ruth Hoffe nu va cunoaşte urmarea conflictului. Când ea moare de cancer, în mai 2012, sora sa Eva, se regăseşte singură pe front. Pentru adversar, ea este o ţintă uşoară, al cărei profil seamănă a caricatură. Eva şi pisicile ei. Eva sălbatica.
Revista Nouă 4/2012

Eva, trădătoarea patriei. Eva care urlă atunci că i se „violează viaţa privată”... Susţinătorii sunt rari, banii lipsesc, dar trebuie să se bată, ca şi mama sa, altădată. Angajând avocaţi. Refuzând deschiderea seifurilor. Ameninţând că se sinucide. Rezistând tentativelor spărgătorilor de locuinţe (trei în opt luni), incoerenţelor judiciare. Confruntându-se cu ea, Biblioteca şi avocatul acesteia, Meir Heller. Intervievat de ziarul L’Express, el invocă mai întâi dorinţele profunde ale lui Max Brod: „Este evident că el dorea ca toate aceste texte să fie păstrate aici. Aşa cum arată Margot Cohen, el venise să se informeze în acest scop. Eva Hoffe vrea să păstreze controlul pentru că acest lucru a devenit ceva foarte important pentru ego-ul său şi pentru viaţa ei. Dar pentru ce? Oare ea însăşi ştie?” Unul din responsabilii Bibliotecii Naţionale, Aviad Stollman, precizează cadrul acestui demers: „Încercăm să recuperăm orice creaţie literară a unui evreu, chiar dacă este israelian sau nu. În această afacere, avem sentimentul că Biblioteca este locul cel mai potrivit pentru conservarea acestor arhive. Bineînţeles, nu ar fi sfârşitul lumii dacă ele ar trebui să plece în Germania, dar, dintr-un punct de vedere universitar, dar şi pentru cercetare, mi se pare coerent ca totul să se regrupeze aici”. În 14 octombrie 2012, se ia o decizie judiciară teribilă pentru Eva Hoffe: arhivele trebuie transmise la Biblioteca Naţională. Fosta stewardesă de la El Al a pierdut, dar nu renunţă la a se lupta. „Vom face apel, previne avocatul său, Uri Tzafat, şi vom spera că tribunalul va bloca transferul”.
37

Auzind acest lucru, Shmulik Cassuto, executorul testamentar desemnat de justiţie, acuză statul de a se fi „comportat urât” în acest caz. „Această doamnă are poate un caracter special, dar acesta nu este un motiv de a o priva de ceea ce-i revine. Pentru autorităţile ţării noastre, această istorie se înscrie într-o agendă politică şi nu judiciară”. Domnul Hacohen, fostul avocat al Evei Hoffe, împărtăşeşte aceste critici: „Ceea ce suportă ea este o injustiţie. Efectiv, se poate spune că ţara, prin intermediul Bibliotecii Naţionale, s-a comportat urât. Totuşi, nu e mare lucru scris de Kafka în aceste arhive...” „Nu mare lucru scris de Kafka...” Poate ar fi trebuit să se înceapă de aici! Să se afle amploarea presupusei comori. Ce ascund, de fapt, aceste faimoase seifuri? „Multe, într-adevăr multe documente”, asigură Shmulik Cassuto. Când justiţia a ordonat deschiderea lor, au fost necesare patru zile, după el, pentru a le examina pe cele de la Zürich, şi „cel puţin şase” pentru a le studia pe cele de la Tel-Aviv. Marile plicuri care se găsesc acolo conţin mai ales scrieri ale lui Brod, în special jurnalul său intim, fără îndoială bogat în confidenţe despre al său „drag Franz”. De Kafka însuşi, sunt scrisori, o broşură de cursuri de ebraică, manuscrisul unui text deja cunoscut (Pregătiri de nuntă la ţară), dar şi desene. Un vis de colecţionar - sau de bancher -, dar nu neapărat de cititor. Rămâne apartamentul de pe strada Spinoza. Oare este el plin, aşa cum circulau zvonuri, de opere pe cale de dispariţie? În ciuda obstinaţiei Evei Hoffe, justiţia termină prin a ordona o inspecţie. De această dată, Shmulik
38

Cassuto, executorul testamentar, a preferat să păstreze distanţa: „Sunt alergic la pisici, mărturiseşte el, dacă intru într-un asemenea loc, mor imediat!” Unul din colaboratorii săi, Dan Novhari, s-a aventurat în locul său, în prezenţa experţilor şi avocaţilor. „Pisicile sunt atât de numeroase, povesteşte el, încât rişti să calci pe ele la fiecare pas. Partea de jos a uşilor este găurită pentru ca ele să poată circula. Pereţii şi tâmplăria sunt zgâriate peste tot. Şi mirosul, mirosul!... Fără să luăm în calcul grămezile de saci de plastic plini de hârtii şi gunoi. Există puţină mobilă, dar foarte multe cărţi, într-o bibliotecă greu de accesat din cauza dezordinii.” După el, nu a fost suficient timp pentru a examina ansamblul în detaliu, dar este puţin probabil ca Eva Hoffe să fi păstrat orice ar fi fost de valoare. Piesele cele mai preţioase vor fi bine în seifuri, aşteptând transferul la Biblioteca Naţională, punct terminus anunţat al unui destin... kafkian. Philippe Broussard (L’Express), 14.11.2012 Traducere în limba română de Liliana ENE

Revista Nouă 4/2012

translații

Franz KAFKA Poeme
transpunere din limba germană de Dan Dănilă
SATUL ÎNVECINAT Bunicul obişnuia să spună: „Viaţa este uimitor de scurtă“. Îmi năvăleşte acum în memorie şi de abia înţeleg, de exemplu, cum un tânăr se poate hotărî să călărească spre satul vecin fără a se teme deloc – neluând în seamă nenorocirile posibile – că durata unei vieţi obişnuite decurgând sub semnul norocului, nu ajunge nici pe departe pentru o asemenea călătorie. SUB SOARELE ÎNSERĂRII Sub soarele înserării şedem cu umerii aplecaţi pe bănci, la iarbă verde. Cu braţele atârnate, cu ochii clipind de tristeţe. Iar oamenii trec în hainele lor se plimbă clătinându-se pe pietriş sub cerul acesta mare care de pe colinele din zare se desfăşoară peste munţii îndepărtaţi. DECLARAȚIE DE DRAGOSTE Mâna ta este în mâna mea Atâta timp cât o laşi acolo.
Revista Nouă 4/2012

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUȚI Cunoaşte-te pe tine însuţi nu înseamnă: Urmăreşte-te. A te urmări Este cuvântul şarpelui. Înseamnă: Fă-te stăpân pe faptele tale. Dar acum deja eşti Stăpânul faptelor tale. Deci cuvântul înseamnă: tăgăduieşte-te! Distruge-te! Deci ceva rău Şi doar dacă te apleci foarte tare Îţi auzi şi partea bună, care spune: „Pentru a te face acel care eşti.” POATE NICI ACEASTA NU E DE FAPT IUBIRE Poate nici aceasta nu e de fapt iubire, când spun că îmi eşti cea mai dragă; iubirea este că îmi eşti cuţitul cu care scormonesc în mine. TIMPUL CARE ȚI-E DAT Timpul care ţi-e dat este atât de scurt, încât dacă pierzi o secundă ţi-ai pierdut deja toată viaţa, fiindcă nu este mai lungă; e doar atât de lungă cât timpul pe care îl pierzi. LASĂ VIITORUL SĂ DOARMĂ Lasă viitorul să doarmă Fiindcă dacă îl trezeşti prea devreme Vei avea un prezent somnoros.
39

RECE ŞI APĂSĂTOR Rece şi grea e ziua de azi. Norii sunt stane de piatră. Vântul e rouă biciuită. Oamenii încremenesc. Sub paşi sună metale Din pietrele de mină Iar ochii privesc Spre lacuri albe, departe. În vechiul orăşel se înalţă Căsuţe luminate de Crăciun, Gemurile lor colorate privesc Spre pieţe mici, viscolite.

Prin scuarul luminat de lună Trece un om neauzit prin zăpadă, Umbra lui mare e purtată De vânt spre înalt, peste case. Trec oameni pe poduri întunecate Pe lângă sfinţi Cu palide luminiţe. Norii trec pe cerul cenuşiu Pe lângă biserici Cu turnuri amurgind. Cineva, sprijinit de balustrada zidită Priveşte în apa înserării Cu mâinile pe pietre străvechi.

40

Revista Nouă 4/2012

proză

Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN Golful
roman
Capitolul I – Golful Aşa deodată se porni o ninsoare cu fulgi uriaşi, leneşi, invadând spaţiul, ca nişte fluturi uşor ameţiţi plutind în derivă în toate direcţiile. Întâi îi acoperiră căciula de astrahan, apoi i se lipiră de gene, se aciuiră pe mustaţa în formă de rândunică, aproape că îi opreau respiraţia. Nu se mulţumiră cu atât, îi intrară în suflet, îi răscoliră toate cotloanele, tulburându-i liniştea. Gavril ridică biciul şi slobozi în aer câteva pocnituri pe lângă trupul iepei minione, de culoare neagră, ţintată cu o steluţă albă în frunte. Aceasta îşi mări avântul, luând-o la trap mărunt prin omătul proaspăt aşternut peste drumul îngheţat.. Sania se legăna uşor ca o mică arcă, Gavril, în picioare, scruta zarea, îndemnându-şi partenerul de călătorie. Dealurile ninse păreau nişte valuri care îl însoţeau apropiindu-se uneori aproape de tâmple şi aerul devenea atunci sufocant. Trebuia să ajungă neapărat în oraş, sosea Octavia cu trenul de două. Făcuse cursurile obişnuite pentru calificarea de învăţătoare, venea obosită de la Cluj, dornică de o mică vacanţă, îi mai rămâneau trei zile. Îi pregăti o surpriză însă nu ştia dacă o va bucura sau o va
Revista Nouă 4/2012

pune pe gânduri. Reuşiseră să strângă o sumă de bani pentru cumpărarea unor corpuri de mobilă. Aşa-zisa mobilă pe care o aveau fusese folosită de alte familii, înainte, şi arăta de parcă o bătuseră vântul şi ploaia. Aceşti bani mai gândiseră să-i folosească pentru fondul de asigurare a familiei, a nevoilor imediate cât şi ale celor ce vor veni, ferească Dumnezeu de vreo boală, apoi mai erau cei doi copii, cel mare la internatul liceului Petru Maior din Gherla, cel mic era în clasa treia primară. Trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi. Veneau sărbătorile, îl cuprinse o nelinişte şi fulgii care i se lipeau de obraz, de cojoc, îl făceau un Moş Crăciun caraghios. Toate acestea îi aduceau aminte de copilărie, de Bucovina, locul în care fusese repartizat prima oară în învăţământ ca director de şcoală elementară. Aici o cunoscuse pe Octavia. Pentru Octavia, elevă de şcoală normală, la cei şaptesprezece ani, fusese prima dragoste adevărată şi ultima dragoste care o cuprinsese cu tot parfumul şi o ridicase într-un nor de borangic, înconjurată de vise şi de o fericire ce venise pe neaşteptate, fericire care o speriase. Surpriza pe care o pregătise pentru sărbători era chiar iepşoara săltăreaţă, Doiniţa, care, sârguincioasă, ca să-şi mulţumească noul stăpân alerga cu gâtul întins, cu coama în vânt, în vântul ce lua roiurile de fulgi şi văruia cu ei copacii, stâlpii de telegraf. Drumul şerpuia printre dealuri, casele din Fizes rămăseseră în urmă, ninsoarea şi zăpada erau stăpâne în ţinut, înainta printr-un tunel de alb, Doinita, la un moment dat, nu se mai vedea, părea că frumosul exemplar din
41

rasa huţulă se topea în neant câteva clipe şi sania aluneca de una singură ca în poveşti cu statuia omului nerăbdător de veghe la cârmă. Gavril avusese o noapte agitată, în care nu închisese ochii. Gherendi, în costum civil, apăruse pe neaşteptate, cu uriaşa Volga, cam pe la apus, timp în care omul sosit acasă după o zi de muncă, de alergături, se închina mulţumindu-i Domnului, lăsând lumea exterioară, şi intra în viaţa familiei în lumea lăuntrică a ei. La un moment dat, auzi câinele lătrând cu furie, nu suporta nici maşinile, care, odată cu înfiinţarea ceapeului, sfârtecaseră liniştea satului, liniştea sătenilor, nu-l suporta nici pe securistul înalt, gălbejit, cu freza linsă, dată pe spate, cu costumul verde-prăzuliu, strâns pe corpul uscat, pregătit parca pentru sicriu, era gata-gata să rupă lanţul la apariţia făpturii stranii, ce înainta legănându-se în stânga şi-n dreapta, părea mai degrabă un lunatec decât pământean. Mircea, un câine alb, mai arătos decât un câine lup, o corcitură între câinele ciobănesc şi o căţea albă pripăşită din alt sat, nu-l suportase din clipa în care apăruse ca o fantomă în curtea largă a castelului, a fostului castel, de fapt, acum adăpostind o şcoală, locuinţa directorului, sfatul popular, magazie pentru C.A.P. şi podul uriaş în care se stoca recolta de grâu. Gherendi se anunţase cu bătăi în uşă, pronunţate, acest fapt arăta că nu era în apele lui şi mai ales ideea că el este totul şi poate să afişeze orice comportament, oriunde, la orice oră, fără a da cuiva socoteală. Fantoma sa apăru în uşă înainte de a veni răspunsul gazdei, Gavril nu fu surprins de gestul
42

intrusului, îi cunoştea năravul, aşa că îl pofti să ia loc la masa aşezată lângă fereastra dublă. Vaza cu flori uscate o aşeză pe noptieră, Octavia obişnuia, toamna, să adune flori uscateş să le aranjeze după culori în cele două camere, pe hol. Acestea îi amintiră de ea. Ofiţerul în civil stătu câteva clipe nemişcat lângă masă fixându-l cu ochii săi mici de mongol, îşi lăsase şuba groasă în maşină ca să arate că gerul nu-l afecta, îşi scoase pistolul şi îl puse pe faţa de masa albă cu flori albastre. «E cald la tine directore, cald şi bine.» Îşi scoase încărcătorul şi glontele pe care îl opri în palma lungă şi subţire îl strânse în pumnul drept, ţintindu-l în continuare cu privirea sa rece. Se aşezară pe scaune faţă în faţă. Privirile se ciocniră instantaneu o clipă, două lumi diferite, două viziuni opuse, fiecare la rândul său încercând să arate, printre vorbe şi gesturi, că deţine adevărul, unul atacând în permanenţă. purtând diferite măşti şi atitudini, celalalt apărându-se discret, parând din umbră, cu răbdare şi inteligenţă. «Tu Gavriş lucrai la Fabrica de cărămizi, împingeai vagonete, de dimineaţă până nu se vedea afară, asta în zilele când nu erai la cursuri. Lucrai şi noaptea, adesea, veneai în clasă obosit. Spune-mi, pentru cine iţi epuizai fiinţa pentru o suma insignifiantă? Cine profita de efortul tău? Cui îi rămânea profitul? Adolescenţa ta cui ai dăruit-o? Eşti un intelectual remarcabil, ai un post important în comună, ce căuta unul ca tine la biserică, cum poţi tu să crezi în poveşti de adormit copiii, stai în strana şi cânţi imnuri stupide cu toţi babalâcii şi băşinoşii, te închini în fata unor picturi
Revista Nouă 4/2012

naive, aştepţi să ţi se arate Dumnezeu, să te miluiască, te umileşti aşteptând viata de dincolo, nemurirea, săruţi bucăţi de scândură, devii caraghios şi mediocru aşa prosternându-te în faţa icoanelor, în fata popii, pe ăştia i-aş executa până la unu...» În timpul acesta îşi scoase din buzunarul vestonului batista imaculată ce împrăştia un miros fin de parfum şi începu să lustruiască glontele cu o răbdare de bijutier, apoi îl duse în dreptul ochilor, chipul său livid se oglindea în metalul auriu, alungit, deformat ca o mască. «Zic, pe burtoşii ăştia i-aş pune la zid. Oricum bisericile astea vor cădea cât de curând, omenirea nu are nevoie de minciuni, de doctrine înapoiate. Nu-mi închipui cum un om cu capacitatea ta a decăzut în halul asta, ce zic sătenii, copiii, ce exemplu dai satului ca om luminat. Partidul vrea să te ridice, să ajungi cât mai sus, iar tu, un copil al poporului, care ai suferit din cauza bandiţilor de exploatatori, te vinzi unor idei sinucigaşe. Se zvoneşte că duci copiii în pădure şi-i pui să cânte cântece religioase, cântece vechi, care nu sunt conforme cu noile vremuri, s-ar crede că acestea ar fi un semnal dat cuiva ascuns în pădure, poate e vreun partizan, încă nu i-au prins pe toţi, poate fi vreun călugăr fugit de la mănăstire care nu vrea să treacă la noua religie, oameni vânduţi popilor unguri. Încă mai avem încredere în capacitatea ta, mai avem radare, dar suntem cu ochii pe tine…» În clipa aceea uşa se deschise cu o bufnitura şi cei doi copii năvăliră roţii în obraz, frecându-şi mâinile îngheţate din cauza zăpezii, râzând, comentând întâmplările petrecute la săniuş, dar se
Revista Nouă 4/2012

opriră când văzură omul, pistolul de pe masă, vorbele le îngheţaseră pe buze. Oraşul era acum aproape, dar aici dealurile se îndepărtează, locul devine ca pustiu, Doiniţa părea că înoată în omătul ce se aşternea peste drumul îngheţat dedesubt. În spate, în faţă, nimeni, îşi roti privirea până în depărtare, un ocean alb îl înconjura, pe aici se mai iveau şi lupii când nici nu te aşteptai. Îşi aduse aminte de fostul coleg din şcoala normală, cel mai bun prieten pe care îl avusese în Gherla şi care acum era plecat. Reuşise să treacă Dunărea înotând sub apă, îşi făcuse rost de o cască prin care putea să respire, şi după multe peripeţii ajunsese în jamaica. Acolo locuia un unchi de-al său, un aventurier care se căsătorise cu fata unui comerciant, cândva, şi avea acareturile şi vapoarele aproape de ţărmul unui golf. Evadase din mizeria socială, politică, spirituală, pe care noul regim, adus de sovietici, reuşise să o creeze. Unchiul acestuia îi trimisese bani şi o scrisoare prin cineva, transmiţându-i că îl aştepta să vină în jamaica, el neavând copii şi fiindu-i dor de meleagurile, de oamenii dragi pe care îi părăsise cândva, în tinereţile sale. Prietenul său, la rândui,îi descrisese locurile în care se afla, situaţia sa prosperă şi îl chema în acel ţinut exotic, punându-i la dispoziţie un mic vas de pescuit cu ajutorul căruia putea să-şi întreţină familia, chiar să locuiască anumite perioade cu toţi ai săi când ar fi dorit s-o facă. Ninsoarea contenise, liniştea şi albul se întindeau de pe dealuri până la ceruri. Un ocean de alb, aproape că uitase de necazurile sale. Peste alb se aşternu oceanul, oceanul la apus, îşi închipui
43

soarele răsfrânt în ape, cărările de lumini portocalii întinse până spre ţărm, vântul blând foşnind printre arborii exotici, printre arbuştii coloraţi în galbenuri ţi violeturi strălucitoare, vasul său mic apropiindu-se de ţărmul pe care se afla mica sa căsuţă înconjurată de tufe de magnolii, plante exotice, miresme, el, Octavia şi copiii admirând de pe fereastra cabinei lumina cerului, pescăruşii gălăgioşi ce îi însoţeau, şirul de vaporaşe ce se vedeau în depărtare ca nişte jucării, înaintând lent, duse de destin, în locuri nemaivăzute. De fapt, obsesia golfului înlocuia obsesia despărţirii de Bucovina, de Cernăuţi, de satul în care fusese numit învăţător, locul în care o cunoscuse pe Octavia, acolo, la poalele pădurii, îşi făurise micul paradis, cu mintea şi mâinile sale, în câţiva ani, apoi năvăliră ruşii, urma refugiul dureros, plecarea cu ultimul tren, haosul din mica gară, unde sute de oameni se omorau să intre în vagoane, momentul in care o urca pe Octavia pe geamul vagonului, copilul, cele două valize, toată averea rămasă, momentul în care reuşi, după o luptă pe viaţă şi pe moarte cu alţi refugiaţi disperaţi, să se caţere pe geam, să ajungă lângă ai săi, in timp ce trenul se porni în mişcare şi halta rămăsese plină de oameni agitaţi, fără speranţă, debusolaţi. Golful putea să fie un vis real, oricât de greu şi absurd ar fi fost, Bucovina era un vis mort acum. Oceanul alb fu înlocuit cu splendoarea oceanului lovit de soarele apusului, străbătut de vaporaşele colorate ca nişte jucării, apoi deodată trezindu-se în aer plutind, simţind o durere surdă la cap şi întuneric. Apoi
44

trezindu-se, îl orbi albul zăpezii, deasupra sa desluşi fata unui om, îi auzi glasul cunoscut ca prin vis, domn` director, domn` director, trezeşte-te, hai, trezeştete, n-ai nimic, în timp ce îi ştergea omătul de pe faţă, de pe păr, căciula era căzută într-o parte, îi dădu câteva palme uşoare, până-l văzu că se ridica în picioare, n-a fost mai nimic, s-au rupt hăţurile şi ai ajuns în şanţ, dar îndreptăm noi totul la loc, în timp ce micuţa iapă de rasă huţulă, după sperietura ce durase câteva clipe, stătea acum liniştită la capul rudei, privindu-i pe cei doi, care încercau să ostoiască emoţiile prin care treceau. Petre Codorean, vecinul, tocmai se întorcea din oraş când, întâmplător, fu martorul întregii scene. După ce îşi spălă faţa cu zăpadă, Gavril se dezmetici, îşi pipăi picioarele, mâinile, pieptul, constată că, în afară de durerea de cap, nu avea nimic. Îndreptară mica sanie, Petrea legă cu sârmă hăţul rupt, o bătu pe spate uşor pe Doiniţa cu palmele sale late şi grele, apoi, scoţând o sticlă cu palincă, i-o întinse vecinului. D-apoi n-a fost mare bai, domn` director, îţi ajunge cu bine la gară, ştiu bine că mergeţi după doamna Octavia, Dumnezeu v-ajute, hai ş-om trăi! Se cinstiră, mai vorbiră despre una despre alta, apoi săniile se îndepărtară în sensuri opuse, se mai auzea clinchetul clopoţeilor, săniile dispăruseră în albul imens, treburile zilei îi chema la datorie.

STR.MIRON CĂPROIU NR. 27 BREAZA SEPTEMBRIE 2012
Revista Nouă 4/2012

eveniment

Marian DRAGOMIR
CONCURSUL NAȚIONAL DE POEZIE „IULIA HASDEU”
În de 13 – XI- 2012 ediţii a Concursului Naţional de Poezie „Iulia Hasdeu” în cadrul Muzeului memorial „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din municipiul Câmpina. Concursul, organizat de Primăria Ploieşti prin Casa de Cultură „I. L. Caragiale”, a avut o participare de peste 60 de concurenţi veniţi din toată ţara. Marele Premiu, în valoare de 1000 de lei, a fost câştigat de Cristi-Ana POPESCU, de la Colegiul Naţional „I. L. Caragiale” din Ploieşti (membră a cenaclului “Atitudini”). Premiul I a fost acordat Cătălinei Elena GRIGORE, C. N. „Nicolae Grigorescu” Câmpina, tânăra fiind o reprezentantă a Cercului literar “Geo Bogza” din Câmpina. Premiul II a fost câştigat de Cinzia BUNEA, Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” Breaza, urmată de Corina CIUCA, C.N. „Gh. Sincai” Bucureşti ce a obţinut Premiul III. Câştigătorii acestor distincţii au primit între 700 de lei şi 100 de lei. Organizatorii au mai oferit premianţilor cărţi în valoare totală de 1000 de lei. Natura, iubirea, condiţia umană au reprezentant paradigmele discursurilor lirice abordate de tinerii participanţi. Juriul concursului a avut o misiune dificilă, aşa cum a precizat Gelu Nicolae IONESCU, preşedintele acestuia. Au mai făcut parte din juriu doamnele
Revista Nouă 4/2012

profesoare Gabriela TEODORESCU şi Laura OPARIUC, din Ploieşti

ultima privire spre Eden ( I )
Cătălina Elena GRIGORE bine-ai venit în templu aici totul rămâne aşa cum a fost din strămoşi nu ai de ce să te sperii am să-ţi construiesc o lume în pumnul meu să ai destule drumuri pe care să mergi nestingherit ştiu că nu ai mai văzut până azi o moarte atât de vie priveşte-o bine până în adâncul măruntaielor priveşte-o nu o să mai ai o a doua şansă aşa că muşcă din mărul pe care ţi-l întinde şi te asigur că o să ţi se împleticească zâmbetul de durere când vei ieşi din calea mea
45

poezie

Ani BRADEA
Revelaţie Mă priveai cu pupila mărită, Încă nu-ţi venea a crede, Când o mare a izvorât Din spatele retinei Înecând-o în albastru. Din adâncuri Răzbăteau strigăte disperate, Ale celor ce muriseră pe corăbii Scufundate de alte furtuni. Chipul meu oglindit Pe cerul lor naufragiat: Simţeau Că le-a trecut vremea. Că abia acum Te va îngropa nisipul. Noiembrie Pe strada locuită Doar de fantomele stâlpilor de electricitate Nu trece nimeni. Paşii mei răsună pe alt caldarâm, Se opresc la altă poartă, Cer adăpost din calea altei ploi. În mângâierea altui vânt Îmi plimb nuditatea Trădată de alte haine jilave. Tu nu mă auzi, Cuvinte lovesc în tăcere pereţi de mucava Deformaţi de umezeală.
46

E lumină la tine? Sau de unde vine fulgerul ce sparge Fereastra lăptoasă? Şi vocea Sfâşie timpanul adormit: „Hei, tu nu te uiţi pe unde mergi?” Sacrificiu Un rest de lumânare... Se stinge pe dealuri asfinţitul, Răcoarea îmi pătrunde-n carne În timp ce ultima rază Aşteaptă muşcătura Şarpelui negru. Strivesc lucirea frunzei roşii între pleoape Şi o ascund, Va lumina mai târziu, Cum pietrele fosforescente Se-aprind în noapte Să le arate îngerilor calea. Zidul pe care-l reazăm mă absoarbe Ca pe o pată de umezeală, Prin plânsul altei Ane Dăruit ochilor mei Privirea va decupa ferestre, Spre noaptea albă-a sufletului tău.
Revista Nouă 4/2012

Naufragiu Liniştea dintre noi s-a spart Cu scrâşnetul carenei eşuate Pe stânci străine, scăldate de lacrimă, De atunci am început să scriu: Riguros, Cu detalii, Despre fiecare gând, Despre fiecare emoţie, Redau cu sinceritate Chiar şi trăirile carnale. Scrijelesc literele cu fierul roşu În crusta inimii, Care pulsează o picătură de sânge pentru i Şi câte una pentru fiecare virgulă Până la punct. Îndur cu stoicism durerea Pentru că e singurul loc Unde-mi pot scrie jurnalul, Cu riscul de a nu fi citit vreodată. Voi deveni, poate, Un simplu mesaj în sticlă, Aruncat de valuri pe o plajă, În timp ce ochiul tău Pândeşte nerăbdător Alte corăbii în derivă. Mecanic Mănânc, beau, dorm, Ritmic, sacadat, Roţile trenului Îngenunchează noaptea. Dincolo de fereastră Nu e nimic, Doar un chip oglindit în smoală, Cu cearcăne-adânci. Sunt mai bătrână decât ieri, Cu o întâlnire,
Revista Nouă 4/2012

Cu două plimbări, Cu trei roze. Şarpele nopţii A otrăvit zâmbetul, Dorm Somnul tenebros de Euridice, Care visează mereu Capul urlând al lui Orfeu! Exerciţiu A trebuit să înveţi Să mănânci, să scrii, Să cari lucruri, Cu o singură mână, Să vezi lumea Cu un singur ochi, Să percepi zgomotele Cu o singură ureche. A trebuit să învăţ Să mănânc, să scriu, Să car lucruri Cu cealaltă mână, Să privesc în jur Cu celălalt ochi Şi să aud Cu cealaltă ureche. Va trebui acum Să învăţăm Să ne sincronizăm Aripile, Am primit două: Una tu Alta eu!

B
47

poezie

Adriana Marilena STROILESCU
Andante de noiembrie am fost o pământeană obişnuită şi mi-a fost bine, deşi unii spuneau că sunt o femeie complicată, mă duceam la serviciu, veneam acasă, deschideam televizorul, vorbeam la telefon, viaţa era frumoasă şi simplă, tu cumpărai pâine, zahăr şi flori, şi câte şi mai câte mirosuri ademenitoare, căruciorul de piaţă era un sipet fermecat în care adunam culori de tot felul şi dulci nimicuri sentimentale, nespus de uşor, precum ai trage în piept un fum de ţigară, firesc trecea timpul cum aburul trece peste câmpiile întomnate în week-end făceam dragoste, sau poate era doar sufletul nostru în nuditatea lui absolută privind prin fereastră către o lume perfectă, apoi adormeam numărând în gând oi duse de stăpân la iernat, dar spune-mi ce pot face acum când aşteptarea e un ucigaş sadic, la tine e noapte, la mine e zi şi roşu doar iedera înfloreşte, spune-mi cum să fiu mai puternică, şi cum să înving timpul, învaţă-mă tu. Carte poştală pentru brumele toamnei pe umerii mei deopotrivă stăteau soarele şi luna niciodată întâlnindu-se dar mereu împreună izvorându-mi din inimă
48

la fel de simplu şi de firesc precum am născut doi copii frumoasă e dimineaţa ca o fecioară despletită la râu păşind după umbletul norilor şi noaptea încă înaltă lăsând în câmpii de lavandă melancolia brumelor indigo viaţa trece prin mine ori poate eu trec prin viaţă ca un şir de cocori uitat peste lume se pierd urmele paşilor prin oraşe nelocuite de oameni dar construite de ei unde eşti tu zveltă umbră a mea ce mi-ai însoţit peste tot tinereţea ca un câine de pază cu mine acum doar îngerul pe umărul drept şi pălăriile din poeme sub boruri ţinând captive vise fragile ca o dantelă Focurile arţarilor roşii înconjoară oraşul când frunzele pun stăpânire pe străzi aşezând triumfal la ferestre luminile purpurii ale toamnei şi în perdele de iederă amurgul e roşu precum obrajii virgini ai unei fete la primul sărut în dantelăria de piatră a oaselor fiecare femeie ascunde o Ană înlăcrimată ca o boabă de strugure
Revista Nouă 4/2012

După-amiază cu arţari galbeni de la etajul 4 toamna se vede mai bine aşa cum planează peste oraş până şi cerul e mai aproape prelungind dangătul frunzelor dincolo de Calea 13 Septembrie tramvaiele trec la fel de frumos cu mirosul copilăriei pe şine traversând fascinant intersecţia o dată cu lumina galbenă a arţarilor deşi fără tine ziua de sâmbătă nu-i decât o busolă ce-şi caută nordul ori poate doar un madrigal dantelat pentru o umbrelă de muselină în ţesătura polifonică a visării Tendresse d`automne uneori octombrie vine fără tine învăluind oraşul cu aceeaşi tandreţe care purifica aerul atunci când ne întâlneam din pântecul străzilor saturate de crizanteme se naşte blând aşteptarea revărsând însorit dimineţile peste cartierul de ceară unde am pus la presat zilele noastre pe care până nu demult le cântau în fereastră păsări cu pene roşii ca un sărut fără tine îmi desenez acum cerul cu frunze şi încerc să inventez
Revista Nouă 4/2012

un alt fel de lume să mă îmbrăţişeze toamna cu mâinile tale Bilet dus-întors ai plecat lăsând în urma ta toamna ca un bănuţ aurit pus la păstrare în caseta fermecată a viselor soarele încă străluceşte sau poate tu ai păşit pe urmele unor zile fosforescente mai lin decât o pasăre călătoare îşi are plutirea în zbor vrăjit stă oraşul drapat în falduri de iederă doar timpul trece greu fără tine iar eu mă gândesc cum nimic nu poate fi mai liniştitor decât această frumoasă fidelitate care uneşte tandru capetele lumii indiferent de fusul orar legându-ne şi mai strâns în iubire chiar dacă aşteptarea pare a fi doar un monstru ce se hrăneşte acum cu inimile noastre
49

proză

Daniel CRĂCIUN În preajma Zeilor
- Fragment de roman Sunt deja trei ani de când am simţit lumina Marii Zeiţe. O lumină intensă, desăvârşită, care pare să atingă fiecare celulă, o lumină care mi-a umplut inima de încântare şi de recunoştinţă. Sunt trei ani de când îmi trăiesc zilnic „păgânitatea” cu uimire pentru graţia pe care am primit-o, mai ales că acela a fost doar începutul. Au fost mistici care s-au hrănit întreaga viaţă dintr-o viziune, eu însă pot să mă declar norocos. Acea lumină unică a fost un început. Noi şi noi imagini puternice au venit după aceea, la săptămâni sau luni, oferindu-mi o cunoaştere simbolică şi un sens al vieţii. Dacă sunt închipuiri sau imagini „adevărate”?... Desigur, m-am întrebat şi eu. Nu sunt vise, sunt imagini percepute în stare de trezie şi, deşi ar putea fi rodul imaginaţiei, deoarece sunt atât de uimitoare şi în afara şirului obişnuit al gândurilor mele, pur şi simplu, le-am considerat a fi altceva. Ar trebui însă să încep cu începutul, să povestesc cum am ajuns aici. Am avut de mic o predispoziţie spre contemplare, cred, dar în ceea ce priveşte religia, pot spune că m-am născut din părinţi atei, iar tatăl meu este ateu şi acum, la o vârstă venerabilă. La şcoală, de asemenea, am fost educat în spiritul „materialismului dialectic şi istoric”, iar mai târziu în spirit ştiinţific, deşi bunicile
50

mi-au transmis unele rudimente de religie normale la ţară, dar fără exagerări pioase. Nu am fost nepoţelul dus de mânuţă la Înviere ori la alte slujbe, pentru că părinţii mei erau suficient de protectori cât să nu mă lase noaptea pe străzi şi nu-mi amintesc de posturi, (des)cântece, rozarii, „viflaime” sau alte lucruri dintr-astea. Proveneam dintr-o familie de muncitori la a doua generaţie, într-un oraş de petrolişti care păstra relativ puţin tradiţiile ţărăneşti. Vizitele noastre la biserici şi mânăstiri se petreceau în vacanţe, în context turistic. Le mulţumesc părinţilor mei că au fost cu adevărat muncitori, din cei harnici nu doar cu numele, nu băgători de seamă, nu turnători sau agitatori politici care se convertesc spre bătrâneţe cu suspectă uşurinţă la mătănii şi pupat icoanele. De fapt, noi am păstrat mereu ceva ţărănesc în structura noastră... Chiar dacă bunicii mei fuseseră muncitori la prima generaţie, iar unul dintre ei a fost maistru şi a lucrat cu americani sau olandezi, când moşteneşti o grădină în care cultivi porumb, ai pruni, o boltă şi rânduri de vie, o curte cu găini şi porc în coteţ, nu eşti „proletarul” clasic. Deşi muncitori cu ascendenţe ţărăneşti, ai mei nu erau oamenii care să se lase modelaţi uşor de timpurile noi. Dimpotrivă, tatăl meu a fost dat afară din liceu, apoi, după ce a reuşit să termine liceul la fără frecvenţă, a fost dat afară şi de la facultate din cauza unei presupuse atitudini pro-germane a bunicului. A reuşit după multe piedici să se strecoare prin sistemul de învăţământ, să termine liceul şi şcoala de maiştri. „Aha”, se va zice despre mine, „sigur, fiind ateu, a trecut la culte New Age”, de
Revista Nouă 4/2012

către creştinii atoateştiutori ai tinerei noastre intelectualităţi... Nimic mai fals! În primul rând, credinţa mea, care nu e mai mică decât lor, nu are nimic de-a face cu asta. Nu m-a interesat niueigi-u, nu m-am simţit atras... Câteva documentare văzute sporadic, târziu, nu pot fi numite preocupare... În al doilea rând, wait and see, n-am fost ateu, dimpotrivă, în liceu şi, mai apoi, în anii studenţiei, am devenit un creştin fervent... Am citit Biblia în întregime de cel puţin două ori, mult mai atent decât mulţi creştini, am petrecut zeci de ani rugându-mă zilnic, participând la slujbe la biserici şi mânăstiri, nu doar ca turist. Am făcut toate astea cu mult înaintea cohortelor de pelerini din zilele noastre. De fapt construcţia asta pur intelectuală, când un om este pus în insectar spunându-se despre el ba că e ateu, ba gnostic, ba creştin – neapărat cu precizarea cultului(!), îmi repugnă. Nu îmi place să mă auto-denumesc „păgân” căci păgânii, de la paganos, erau consideraţi, de către bizantinii de după Constantin şi Theodosius, ţăranii analfabeţi care nu înţeleseseră că trebuie să se conformeze noii religii. Ţăranii aceia greci, dar şi din alte colţuri ale imperiului, se încăpăţânau să aducă ofrande Demetrei pentru recolte, lui Dyonissos când se simţeau bine, Afroditei sau lui Apollo, când voiau copii frumoşi. Aceştia toţi trebuiau convertiţi prin orice mijloc, iar dacă nu acceptau de bună voie sau prin tortură erau ucişi, templele şi altarele lor trebuiau dărâmate, scrierile arse, statuile „idolilor” mutilate sau sparte în bucăţi adunate şi lipite acum cu grijă de către arheologi şi restauratori, când sunt
Revista Nouă 4/2012

găsite. Vieţile acelor oameni care au suferit pentru credinţa lor, fără să fie recunoscuţi ca martiri, nu mai pot fi însă restaurate, iar, de obicei, nu se recunoaşte că au existat sau că au fost persecutaţi crunt, martirii fiind numai de cealaltă parte. Ca să dau un reper, localizat în timp şi spaţiu, al convingerilor mele, pot să povestesc momentul când, fiind student la Politehnica din Bucureşti, prin anul doi de facultate, la începutul anilor ’80, am fost propus pentru admiterea în Partid... Aşa se spunea atunci, căci partidul era unul, Partidul Comunist Român, iar studenţii cei mai buni erau propuşi pe la începutul anului al II-lea, căci, după primul an îndeplineau vârsta de intrare şi se vedeau rezultatele la învăţătură. Era momentul când începeau să fie selectate cadrele de conducere ale studenţilor şi mai târziu ale sistemului, cadre care încă ne conduc într-o anumită măsură şi astăzi. În acel moment eram şef de grupă, datorită mediei de intrare şi a notelor obţinute în primul an. Se ştia că studenţii membri partid au parte de avantaje, au trecere, sunt favorizaţi la note, lucruri care erau ştiute de toţi, intraseră în folclor, nu mai trebuia să ni le spună cineva. Pentru „activitate ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti)” se dădea un plus de 0,5 puncte peste media generală la repartiţie, puncte care se dovedeau extrem de preţioase, întrucât „asecistul” cu 9,20, de exemplu, după ce că fusese favorizat de profesori în timpul facultăţii, la repartiţie lua faţa altui student mai puţin „integrat”, dar având o medie de 9,68, şi obţinea astfel un râvnit loc în cercetare, în oraşele mari, poate chiar în Bucureşti.
51

Mesagerul Partidului către mine era o superbă colegă, nepoata celui mai vestit neurochirurg al epocii, care m-a privit atunci cu prietenie, cu încredere că sunt „om de bază” şi voi merge pe calea cea bună! O voi descrie altădată, era o memorabilă apariţie delicată şi senzuală, rasată, emanând seducţie prin toţi porii, aidoma unei tinere patriciene din epoca de decadenţă a Imperiului Roman. Trebuia să trec pe la biroul organizaţiei de bază să fac cerere, în fine... Eu însă m-am dus la profesorul care era secretarul organizaţiei de bază, un profesor inteligent care mă remarcase cu prilejul unui seminar, şi mi-am pregătit un fel de apărare... În naivitatea mea mam înarmat cu un material tehnic, o formulă matematică concepută de mine pentru transformatoarele electrice, pe care doream să i-o arăt. În ce ordine i-am prezentat problemele nu mai ştiu exact, ceea ce ştiu este că i-am spus că nu vreau să intru în partid deoarece cred în Dumnezeu. După primele momente de surprindere a încercat să afle dacă aparţineam vreunui cult, apoi, cu aluzii culturale, m-a chestionat dacă sunt evreu, culmea, nu era nimic din toate astea... Despre „interogatoriul” la care m-a supus nu pot să adaug decât că a fost rafinat şi în acelaşi timp decent, aproape ca o discuţie paternală, fără insinuări sau acuzaţii. M-am întâlnit şi am colaborat, peste ani, cu acel profesor. Uneori aduce vorba sau face o aluzie la momentul ştiut de amândoi, subtil, pentru că e în continuare om inteligent. Avem o relaţie foarte bună, de respect, ceea ce nu l-a împiedicat să-mi spună ceva de genul „ai fi ajuns director, fraiere”!
52

Cred că am fost singurul student din facultate sau măcar din seria mea care să refuze, ori să se sustragă intrării în partid, întrucât colegii mei se aflau într-o întrecere socialistă să fie primiţi. S-au călcat pe picioare să intre în partid destui care în 3-4 ani urmau să ceară azil politic în Statele Unite, Canada, Republica Federală Germană sau Israel. Era chiar o vorba, ce ironiza un cântec de propagandă: „Uteciştii de azi/RFG-iştii de mâine!” În anul ’82 mi s-a propus, iar atunci a fost prima serie a membrilor de partid, cea a „merituoşilor”... În anii următori, standardul a scăzut treptat, au fost primiţi cam toţi studenţii de nivel mediu, toţi cei care au cerut. Era o frenezie, se considera că, odată ajunşi în producţie, primirile în partid vor fi mult mai dificile căci vor fi favorizaţi muncitorii, pe baza unei norme de reprezentare de zece la unu. Viitorii ingineri voiau să îşi asigure din start atuurile necesare pentru promovări în funcţii, repartiţii de apartamente şi butelii, bilete bune de concediu la mare sau la munte, plecări în străinătate (Polonia, Cehoslovacia, RDG), ş.a.. Primirile se discutau în şedinţe organizate în amfiteatru, dar votau numai cei care erau deja membri. Îmi aduc aminte, să fi fost prin anul IV de facultate, când un coleg oarecare era în discuţie, un bucureştean, dar, când să fie votat, o fată aparent drăguţă, să-i spunem Anca, şi ea bucureşteancă, a luat cuvântul spunând că respectivul nu are activitate, nu are rezultate prea bune şi, în fond, se întreba ea, „de ce vrea Tiberiu Vastopol să intre în partid, nu cumva o face din interes?”! Evident, ea însăşi si toţi ceilalţi de până atunci nu o făcuseră
Revista Nouă 4/2012

din interes, ei doar voiau să triumfe socialismul... Ei bine, peste câţiva ani, această Anca (sincer nu-mi mai amintesc numele), a fost prima care a rămas în State. Ca un făcut, mi s-a propus apoi de nenumărate ori să intru în partid şi după ce am ajuns în producţie. Prin locurile pe unde am ajuns eu dispăruse ca prin farmec aşa-zisa cotă de zece muncitori la un inginer, secretarii de partid mă voiau pe mine, iar eu m-am fofilat de fiecare dată! Nu voiam să fac parte din partidul acela care, cel puţin formal, îmi cerea să fiu ateu... N-am mai dat nicio explicaţie, pur şi simplu mă făceam că n-aud invitaţiile lor. Mă rugam să fiu lăsat în pace, iar în privinţa asta am fost auzit. La un moment dat eram un utecist bătrân, scos din UTC cu puţine merite pe la 2627 de ani, şi vărsat automat la ODUS alături de beţivii şi necalificaţii din întreprindere. (ODUS fiind Organizaţiile Unităţii şi Democraţiei Socialiste, o formă de înregimentare a tuturor celor rămaşi neînregimentaţi) Nu era numai aspectul credinţei cel care mă făcea să stau departe de partid, deşi era unul foarte important. Pe vremea aceea chiar nu aveam o biblie, o doream, dar am cumpărat-o mult mai târziu, după revoluţie, de pe o tarabă pe când mă aflam în Buzău. Împrumutasem însă, de la un fost coleg de generală seminarist, tot felul de cărţi despre părinţii bisericii şi despre călugări. Mai era şi aspectul politic sau moral. Nu-mi plăcea că nu se găseau alimente, că viaţa era atât de cenuşie şi că eram conduşi de tot felul şmecheri sau de stupizi, consideram eu, şi îmi propusesem să practic o rezistenţă care să crească treptat în intensitate, să iau, în
Revista Nouă 4/2012

doze mici, o „raţie de libertate” din ce în ce mai mare. Îmi spuneam că toţi ar trebui să practicăm acest lucru, astfel încât regimul să înceapă să ţină cont de cetăţeni. Dacă în loc să ne călcăm pe picioare să intrăm în partid am fi fost o generaţie de tineri care să nu vrea să intre în partid, partidul şi-ar fi dat seama că are o problemă. Dacă vorbeam despre poetul meu preferat, Vasile Voiculescu, care a suferit în închisorile comuniste şi a murit în suferinţă, gândeam că şi alţii vor înţelege că trebuie să cunoaştem adevărul, căci adevărul ne va face liberi. Eu însumi am scris o revistă „clandestină” în facultate, de fapt o colecţie de eseuri scrise de mână, pe care le dădeam colegilor şi prietenilor. Am scris despre libertate, am scris despre Dumnezeu, am scris despre Vasile Voiculescu în trei „numere” ale acelei aşa-zise reviste pe care am numit-o „Marco Polo” (fusese un serial la TVR cu numele ăsta). Discutam destul, fără să exagerez totuşi, despre ce ascultam zilnic la Radio „Vocea Americii”. Pentru lucruri mai mărunte decât ceea ce făceam eu au existat oameni arestaţi şi persecutaţi cumplit în anii ’50. Nu puteam să recurg la proteste sau dizidenţă pe faţă, eram de unul singur şi nu aveam nici măcar rude la care să emigrez sau care să-mi transmită scrisorile la Europa Liberă, iar părinţii mei cheltuiau şi munceau să devin inginer, nu dizident. Mă aşteptam ca în urma atitudinii mele să se întâmple ceva, în sensul că, fie mi se va atrage atenţia că sar calul şi trebuie să mă potolesc, fie vor apărea din ce în ce mai mulţi care să gândească şi să acţioneze la fel. Ei bine, nu ştiu ce anume s-a întâmplat de fapt... Au fost colegi care
53

mi-au spus prieteneşte: „Ţie ţi s-a urât cu libertatea?!”, dar nu am păţit în realitate nimic. Ar trebui să mă interesez la CNSAS dacă am dosar, s-ar putea să am, oricum, cred că eram atât de înconjurat de „oameni de bine” încât nu mai prezentam un pericol. Am provocat regimul care m-a ignorat sau, dacă nu, pot să spun că s-a comportat elegant... Cred că a contat foarte mult şi patriotismul. În anii aceia ai lui Ceauşescu asta devenise esenţial, era mult mai important decât ataşamentul ideologic. Ca student cu spirit de frondă sau ca tânăr inginer repartizat într-o zonă cu populaţie maghiară (secuiască), nu mam dezis niciodată de dragostea pe care o port ţării şi istoriei românilor. Discuţii pe teme politice aveam tot timpul cu români şi cu maghiari, eram deschis, fiind în acelaşi timp patriot. Nu-i jigneam pe unguri, chiar aveam prieteni buni printre ei. Un secui mi-a spus chiar că eu vorbeam despre Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul de parcă i-aş fi cunoscut personal şi eram rudă cu ei. Era un mare compliment! Apropo de secui, îmi aduc aminte de un tehnician mai în vârstă, Zoltan Eltes, care mi-a salvat viaţa. Mergeam cu un camion, discutam aprins, şi la o curbă s-a deschis uşa şi era să fiu aruncat afară din cabină, dar el m-a ţinut. S-a întâmplat cu o zi înainte să mă însor şi aş fi putut să îmi rup coloana vertebrală. Dacă credeţi că asta e tot, ei bine, nici pe departe... Pe vremea studenţiei mele începuse dărâmarea cartierului Uranus şi a clădirilor din Centrul Civic, pentru a se face loc viitoarelor construcţii. Auzisem la Vocea Americii şi Europa Liberă că se dărâmă biserici şi chiar se făcea apel să
54

fotografiem cât mai multe dintre aceste monumente ca să rămână documentele necesare pentru eventuala reconstrucţie, mai târziu. M-am conformat şi am parcurs într-o zi la pas cam toată zona, fotografiind biserică cu biserică, cu aparatul meu rusesc primit în dar de la părinţi la admiterea în facultate. Poate că zona era cumva supravegheată, iar eu am intrat în vorbă cu muncitori sau localnici să întreb de una sau de alta. În orice caz nimeni nu m-a oprit, nu mi s-a scos filmul din aparat, după cum am auzit fel de fel de întâmplări. Cred că mai am filmul pe undeva prin casă. Am apucat, printre altele, să ajung la Mânăstirea Mihai Vodă înainte de a fi dărâmată complet incinta, Biserica fiind deja mutată pe o distanţă mare, iar la Mânăstirea Antim se muta un corp de clădire pe şine. Am vizitat în studenţie mai toate bisericile frumoase din Bucureşti şi m-am rugat în ele. Locul meu preferat era Biserica Domniţa Bălaşa, acum încercuită între blocuri. Acolo, la slujbă, mi se părea a fi atmosfera cea mai distinsă şi demnă. Am fost la Patriarhie de multe ori şi, odată, urcând dealul, am întâlnit un preot cu figură blândă pe care l-am rugat să mă îndrume de unde aş putea să cumpăr, fiind student şi credincios ortodox, o Biblie. El, amabil, m-a îndrumat spre o cameră unde trebuia să întreb de părintele Emilian, cel care avea bibliile, şi să intru în posesia Cărţii Sfinte. Plin de încredere m-am dus, am întrebat de preotul respectiv, l-am găsit, şi i-am expus doleanţa mea. Omul m-a privit lung şi, negru de indignare, m-a luat la întrebări: - De unde eşti tu?.. Dar cine este preot-paroh la voi?
Revista Nouă 4/2012

- Păi, ăă... părintele Bozariu. - Să-ţi fie ruşine, du-te la preotul paroh, nici nu ştii cum se numeşte preotul paroh şi vii aici! De fapt, ştiusem, doar mă bâlbâisem un pic, chiar dacă nu aveam nicio relaţie cu prea puţin-cucernicul nostru preot. Pe lângă faptul că fusesem până de curând în armată, în stagiu militar, iar apoi, ca student, nu stăteam prea mult pe-acasă, preotul paroh era unul căruia i se dusese buhul de beţiv şi afemeiat. La scurtă vreme după aceea a fost caterisit şi a venit altul, destul de deochiat şi acela. Dar asta nu a însemnat nicidecum sfârşitul relaţiei mele cu Biserica, ea a continuat zeci de ani fără ca eu să lâncezesc, dar asupra acestui aspect nu mai vreau să adaug nimic altceva. Un singur episod din studenţie mai vreau să scot din apele întunecate ale memoriei. Este vorba despre felul cum am fost „implicat” în mişcarea Meditaţie Transcedentală... În acelaşi an doi de facultate, o colegă de grupă a fost demascată ca fiind membră a mişcării Meditaţie Transcedentală. Eu eram, după cum am spus, şeful acelei grupe, cel căruia i se propusese să intre în partid, dar n-a vrut. Culmea e că acea colegă făcuse cerere de intrare în partid şi urma să fie primită, cât de curând, fiind o studentă relativ bună, ea însăşi fiică de activist de partid! De fapt, ce s-a petrecut? Încă din dimineaţa unei anumite zile, colega patriciană, cea superbă, care făcea parte din Biroul ASC pe an şi era în partid, a şoptit câtorva apropiaţi că Mihaela e implicată în ceva suspect şi s-au reunit toţi la Decanat să o pună în discuţie. Mihaela era o studentă bună,
Revista Nouă 4/2012

comunicativă şi conştiincioasă, deşi nu excela în nicio privinţă. Era o surpriză uriaşă să auzim că tocmai ea era implicată într-o chestie care semăna a spionaj, sectă, nu se ştie precis ce era. Zvonul indica ceva grav... Eu personal resimţeam o stare de iritare faţă de Mihaela pentru că era, adesea, nemulţumită şi revendicativă. Toţi studenţii chiuleau de la seminare sau cursuri, iar eu trebuia să notez absenţele, era principala îndatorire a şefului de grupă, în afară aceleia de a iniţia sau conduce, după caz, diferite acţiuni, cum ar fi vizitele la Terasa Lido. Ei bine, Mihaela era mereu nemulţumită, fie nu-i acoperisem o absenţă (îi acopeream pe cei care chiuleau mai mult, ea era în marja admisă), fie chiuleam când nu voia ea... Erau controverse mici, totuşi. În ciuda lor, păstram o relaţie bună pentru că era o fată bună, fiind, totodată, prietena şi „gardianul” fetei de care urma să mă îndrăgostesc. Adică, de care eram deja îndrăgostit. Înainte de asta, de ziua Mihaelei, fusesem invitaţi la ea acasă. Locuia întrun apartament super-luxos şi spaţios, pe o stradă liniştită, într-un bloc de câteva etaje, ca pentru tovarăşi aleşi pe sprânceană. La un moment dat a apărut şi tatăl ei, un bărbat mic de statură, care se dorea discret, dar, lăsându-şi locuinţa şi unica fiică pe mâna golanilor de colegi voia să arate că e pe-aproape... Lucia, o fată suplă, sportivă, brunetă pistruiată cu faţa prelungă şi mult farmec, s-a îndrăgostit pe loc de el. Mai târziu, de ziua altei fete, ne-a mărturisit cât de mult îl plăcea pe tatăl Mihaelei şi, în general, cât o tulburau, până la frisoane, bărbaţii maturi, charismatici, puternici...
55

La sfârşitul facultăţii urma să devină tânăra doamnă profesor doctor docent ing. Lucan, preşedinte de mare companie de stat după ’89, soţia unui bărbat cât se poate de matur, şef de agenţii guvernamentale, membru în comitete şi comiţii, catedre europene şi alte frăţii... Un ins super-dotat financiar, onorat cu titluri, plecări peste hotare, dar şi cu un pântece la fel de onorabil. O mare poveste de dragoste, fără îndoială. În ruleta aceasta a vieţii fiecare miza pe câte ceva, pe „numărul” lui norocos, dar nu ştiu să mai fi fost vreunul care să mizeze pe Dumnezeu. În fond eram ingineri, nu preoţi. Dar, să revin la Mihaela şi meditaţia ei transcendentală. La sfârşitul orelor, într-unul din amfiteatrele mari ale Politehnicii, ne-am trezit că vin peste noi studenţi mai mari de la alte două facultăţi. Pe lângă anul nostru aduseseră în încăpere încă doi ani mai mari, probabil ca metodă de presiune psihologică, ca să ne simţim „pierduţi” printre studenţi pe care nu îi cunoşteam. În faţă, la catedra lungă, se formase un prezidiu unde se aşezaseră tovarăşa decan, ea fiind singura pe care o cunoşteam, dar şi alte cadre. Ceilalţi erau de la Comitetul de Partid pe întreg Institutul, pe Centrul Universitar, dar şi alţii despre care nu s-a spus nimic, dintre care unul cu ochi albaştri ne cântărea pe toţi, atent, din priviri. Şedinţa era condusă de secretarul ASC pe Institut, un lector tânăr, bruneţel, îmbrăcat scorţos în costum maro cu vestă. Secretarul de partid pe Institutul Politehnic a citit un material care incrimina secta Meditaţie Transcendentală, ca având numeroase păcate, unele incredibile pentru urechile noastre,
56

spionaj, propagarea superstiţiilor, spălarea creierelor, şi o acuza pe colega noastră că s-a autoizolat de colectiv şi a urmat căile unei secte periculoase. Aici memoria îmi joacă feste, dar sunt aproape sigur că a mai fost şi un student care a spus acelaşi lucru, dar mai aplicat la adresa Mihaelei, cum că s-a dovedit un element subversiv, şi-a ascuns faptele şi a cerut să fie primită în partid deşi făcea parte dintr-o sectă, s-a autoizolat, a făcut lucruri incompatibile cu calitatea de student comunist, etc.. Suna foarte rău şi parcă bătea un vânt de excludere din facultate. Acuzaţiile cădeau ca bolovanii de grindină pe un acoperiş de tablă când, în finalul discursului, studentul a cerut excluderea din ASC a Mihaelei. La acest moment, tovarăşa decan a întrebat: - Mai doreşte cineva să ia cuvântul? Mare greşeală, căci, cel care a ridicat mâna să ia cuvântul, fără să fi fost programat, a fost şeful de grupă! - Cine eşti dumneata, tovarăşe? - Şeful grupei 223... - Da... Nici nu mai are rost să redau exact ceea ce am spus, cuvânt cu cuvânt. Am spus adevărul simplu că Mihaela, colega noastră, nu s-a autoizolat de colectiv, cum s-a afirmat aici, dimpotrivă, este o colegă bună, conştiincioasă, foarte bine integrată în colectivul anului şi al grupei. Chiar n-am sesizat la ea niciun semn că ar fi avut ceva de ascuns, dimpotrivă, e o fiinţă sinceră... Mi-am ales cu grijă cuvintele, însă i-am făcut o caracterizare de parcă o recomandam pentru intrarea în partid, nu pentru excludere din ASC! Tăvălugul putea să se extindă acum şi asupra mea, dar cred că nu erau pregătiţi
Revista Nouă 4/2012

pentru asta. Dimpotrivă, tovarăşa decan, într-o reacţie de simpatie, a replicat: - Se pare că Mihaela Geraru n-a fost lipsită de sprijinul colegilor şi al şefului de grupă! Ce n-am înţeles de la dumneata este dacă eşti de acord cu măsura excluderii din ASC? - Dacă faptele sunt aşa cum au fost descrise, mda, dar mă îndoiesc... Evident că apartenenţa la o sectă era incompatibilă cu ASC-ul, doar nu era ca tocmai eu, omul religios, să susţin contrariul. Dar, mă îndoiam că... A fost momentul unui freamăt şi a unor murmure care au străbătut sala. - Eei, asta-i bună! Copii, să ştiţi că faptele sunt purul adevăr, totul e adevăradevărat - a sărit tovarăşa pe ton maternal, să ne risipească îndoielile. Numai că nu spunea că e literă de evanghelie, în rest nu mai găsea cuvintele să ne asigure că povestea spusă e purul adevăr. Secretarul pe Institut i-a scurtat chinul, conchizând: - Să trecem la vot! Ceea ce a urmat a fost un vacarm. Tania, prietena ei, a protestat şi ea, a zis că votează împotrivă, şi mai era unul în spate care striga: „Noi nu votăm!Nu votăm!”, plus alte murmure şi vociferări. Cinstit vorbind, ceea ce făceau ei acum era mult mai curajos decât ce spusesem eu, era, în aceste vociferări, o doză necesară de impertinenţă tinerească. Eu am spart gheaţa şi demonstrasem că se poate, acum venea protestul „maselor”! Situaţia era pe punctul să scape de sub control. Cu nervi şi surprindere din partea profesorilor ca şi a „cadrelor”, într-un vacarm de vociferări, s-a expediat în grabă votul de excludere din ASC. Din punctul meu de vedere era un fleac, am
Revista Nouă 4/2012

votat pentru, iar acest lucru a fost notat, am avut impresia. Dacă se vota excluderea din facultate, fireşte, ar fi fost altceva, dar nu cred că o asemenea măsură se supunea la vot. La un moment dat, un secretar de partid şi-a pierdut cumpătul şi a încercat să potolească vacarmul cerându-i Mihaelei să părăsească sala, ceea ce a provocat huiduieli. Alt activist, mai în vârstă, s-a ridicat să spună cu voce gravă cuvintele magice „s-au făcut greşeli, dar...” şi să invite la calm. În final, nu doreau decât să închidă repede şedinţa, ceea ce au şi făcut, abrupt. Indiferent de ceea ce li se ceruse să facă ori de ceea ce vor fi încercat ei, era clar că nu le-a ieşit. „Masele” au făcut ca luarea mea de cuvânt să pară politicoasă şi aproape inofensivă, deşi, în timp, au existat reacţii. Prima reacţie a fost că Mihaela mi-a mulţumit, dar nu cum s-ar crede azi când se spune acest lucru! Noi nu eram aşa dezinhibaţi pe vremea aceea! O vorbisem de bine într-un moment când simţeam că avea mare nevoie de asta, nu puteam să ştiu că vor mai fi şi alţii care îi vor lua apărarea. În anul următor, am avut un nou şef de an, un băiat masiv cu figură de buldog, venit din producţie, cu armata la marină şi carnetul de partid în buzunar. Fusese transferat de la seral sau de la fără-frecvenţă, la zi. Fostul şef de an era un tânăr delicat şi genial, fiu de profesor universitar, cu zece pe linie, dar n-a mai vrut să îndeplinească nicio funcţie. Comunistul fruntaş a propus alt şef de grupă, o fată populară, şi propunerea i-a fost acceptată fără obiecţii. Motivaţia a fost de genul, „eu mă înţeleg mai bine cu o fată”. Toţi păreau fascinaţi de această
57

interviu

Andrei VELEA
Încerc nu să mai ocolesc Realitatea, trebuie să intru în inima ei
Andrei VELEA (câștigătorul Concursului Naţional de literatură Agatha Grigorescu Mizil 2012) este o voce ce s-a impus în lirica galățeană de ceva timp. Este la al doilea volum de poezii și fiorul creației îl duce spre finalul unui nou proiect literar. Volume: „Gimnastul fără plămâni”, Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2010 și „Hotel în Atlantida”, Fundaţia culturală Antares, 2011 atestă un univers poetic bine definit și o mitologie bazată pe sondarea sentimentelor în fața lumii plămădită din figuri de stil. Volumul “Hotel în Atlantida” este structurat în patru secvențe (o atlantidă care nu s-a pierdut / poemele din ultima cameră de hotel / hotel în atlantis / mașina de poetizat) care susțin viziunea acaparatoare a poeticului asupra mundanului. A. G. Secară,

prefațatorul volumului, remarca faptul că poetul “Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o ultimă cameră de hotel într-o atlantida în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „antiportret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantida aproape de al cincilea anotimp, ideal...”. Marian Dragomir: În 2010 aţi debutat în volum. De ce aşa târziu? Andrei Velea: Timiditatea m-a împiedicat, dar sentimentul a fost ELIBERATOR. Cred că mă simțeam apăsat şi aveam impresia că sunt blocat, dar imediat cum am publicat mi-am putut schimba ideile şi am putut să mă apuc de altceva. Acum, desigur, îmi pare rău că nu am debutat mai devreme M. D.: Vă reprezintă munca trudnică de un deceniu şi în momentul actual al liricii dvs.? A. V.: Părerea mea despre un volum de debut este că în el se găsesc toate „direcţiile”

apariţie de bărbat puternic, orientat, cu tupeu, care întinde mâinile către tot ce vede şi-i place, pipăie, „vrăjeşte”, încearcă totul, fete, funcţii, note obţinute uşor, excursii, etc.. Fiat! Asta a fost, pe scurt, întâlnirea mea cu Meditaţia Transcedentală! Există şi urmări tragice, în care am putea vedea mâna destinului şi nu gândim că a fost ea în vreun fel ajutată. Tania, prietena Mihaelei, s-a căsătorit cu noul şef de an, tovarăşul, şi, poate o fi fost fericită, au avut copii, dar nu mai trăieşte de ani buni. Era o brunetă mignonă, fragilă, pasionată de lecturi,
58

scria ocazional poezie sau proză, şi a fost atrasă de forţa marinarului, a bărbatului „adevărat”. Erau cel mai contrastant cuplu din facultate, dar, până la urmă, a părăsit prematur această lume. Dacian, colegul care vociferase cel mai tare, mi-a devenit bun prieten, am avut discuţii lungi şi am ţinut legătura o vreme. Era un băiat înalt, dezinvolt, care spunea lucrurilor pe nume şi uneori vorbea colorat, dar ardea cu intensitate ca un mare sufletist ce era. A fost căsătorit cu o vânzătoare de la Cocor, a divorţat, apoi a plecat să lucreze în Africa de Sud unde a murit într-un accident de maşină.
Revista Nouă 4/2012

viitoare. E ca şi cum cărţile de după ar fi doar „rafinări”, „împliniri” ale unor seminţe de acolo, deci mă reprezintă în continuare, cred că eu continui sugestile din cartea de debut. M. D.: Ne puteţi duce într-un scurt periplu în viaţa literar al lui A. V. până în anul 2010 când apare primul volum? A. V.: Am început în clasa a XI-a, în cenaclul liceului, apoi am continuat în cenaclul facultăţii. În grupări mai degrabă „închise” şi am publicat destul de puţin până în momentul debutului, nici la concursuri nu am trimis (din păcate!) M. D.: De ce la cenaclul liceului? A. V.: Mai degrabă am fondat cenaclul liceului! El nu există înainte, la fel şi la universitate, am fost membru fondator. M. D.: Aţi avut pe cineva alături care să vă ghideze paşii, sau a fost o nevoie lăuntrică materializată intrinsec? A. V.: E clar că nevoia lăuntrică de exprimare a fost motorul... însă am avut şi un profesor, este vorba de criticul literar Constantin Dimofte, cunoscut doar pe plan local. A contat foarte mult talentul pedagogic pe care îl are, a făcut cu mine (şi cu alţi colegi de generaţie) o adevărată Şcoală de Poezie. M. D.: Și acum... în ce cenaclul activaţi? A. V.: Viaţa literară Galaţiului s-a îmbunătăţit considerabil în ultima perioadă. În anii ‘90 ea a atins apogeul, apoi a intrat pe o pantă descendentă, dar acum renaşte din propria cenuşă. Am lansat şi o ANTOLOGIE A TINERILOR DIN GALAŢI, 25 de participant, avem şi serate de muzică & poezie. Avem în jur de şase reviste literare, cenaclu clasic, o adevărată „şcoală”. M. D.: Ce reviste recomandaţi celor care nu cunosc Galaţiul? Care credeţi că este Revista Nouă 4/2012

centrul de configuraţie al acestui pol poetic. A. V.: Încă nu e un „centru”, însă cred că se defineşte destul de bine între Iaşi şi Bucureşti, capătă personalitate, sunt aşteptate mai multe debuturi printre care Octavian Miclescu, Marius Grama, Matei Leonard, Alexandru Maria şi mai tinerii Florin Buzdugan, Elena Donea etc. M. D.: Revenind la o notă mai personală... ce reprezintă volumul „Hotel în Atlantida” pentru dvs.? A. V.: Cred că în „Hotel în Atlantida” am atins maximul „abstractizării” personale, maximul refugiului. După acest volum, revin cu picioarele pe pământ şi revin la realitatea brută.”Lumea e o pisică jigărită” urmează să apară la Editura Brumar în această toamnă. M. D.: De ce aţi ales acest titlul? A. V.: M-am gândit să tratez Atlantida ca şi cum ar exista efectiv, cred că titlul presupune acel ocoliș al Realităţii pe care îl mai face uneori poetul, dar care el există efectiv (te poţi caza într-o astfel de cameră), fantezia devenită efectivă, reală. Îmi place în mod deosebit poemul în mai multe părţi intitulat „maşina de poetizat”, am încercat acolo să descriu un fel de maşinărie bizară, care pune stăpânire peste Galaţi, o maşină care poetizează totul chiar şi în sensul de a induce haos, iar poetul duce o luptă de „domesticire” cu acesta „maşina de poetizat”. Poezia trebuie îmblânzită, umanizată. M. D.: Ce planuri aveţi în viitor? A. V.: Cred că acum încerc să găsesc „un scop practic”, încerc nu să mai ocolesc Realitatea, trebuie să intru în inima ei, să găsesc indicii de poezie, chiar şi în faţa blocului sau în parcare, iar poemul să fie o continuare a acelei seminţe. 59

meleaguri franceze

Angela NACHE MAMIER
Antologia francofonă jacques Basse «Visages de poésie». Portraits crayon & Poèmes dédicacés*
La începutul anului 2012, Éditions Rafael de Surtis din Franţa a publicat al VI-lea volum al antologiei de poezie francofonă, sub semnătura unui original antologator francez, jacques Basse. jacques Basse s-a născut la Toulouse în 1934. Artist plastic şi un poet de excepţie în acelaşi timp, jacques Basse este autorul unei antologii de poezie franceză în şase volume, intitulată „VISAGES de POÉSIE” – „Chipuri de poezie”, ale căror originalitate constă în faptul că în fiecare volum prezintă câte 100 de poeţi cu 100 de poeme dedicate la care se adaugă portretul fiecărui poet realizat în creion de către antologator. În afară de cele şase volume ce însumează 600 de poeţi francofoni contemporani, jacques Basse a mai publicat 11 monografii, respectiv ale următoarelor personalităţi: Frédéric jacques Temple, jean-Luc Pouliquen, jean joubert, jean Claude Tardif, Serge Torri, Rémi Boyer, Paul Sanda, jean Chatard, Bruno Geneste, jean Marc Couvé, jean Claude Albert Coiffard. De asemenea, a publicat volume de poezii: „Poésie” (Mondial livre), 2010, „Questionnement” (Mondial livre), „Frisson d’un souffle” (Mondial livre), „Souffle de Poésie” (Encres Vives), 2010, „La Courbe d’un Souffle”, (Éditions Rafael de Surtis) 2010, „Mots Roses Parfois” (Éditions Rafael de Surtis), 2011,
60

„Échos et Murmures” (Éditions Rafael de Surtis), 2012, (Recueil sélectionné, Concours jean RIVET La Baie en Poésie 2011), „Le temps des résonances”, (Éditions Rafael de Surtis), 2012. jacques Basse a ilustrat „Le Bestiaire miniature” de j.C. Tardif, „Portraits de poètes”, Éditions Sauvages; Collection Dialogue (Guy Allix-Marie-josée Christien, Alis Thèbe-Patrice Perron, Bruno GenesteIsabelle Moign), „Portraits de poètes” Revue Mange Monde (jean-Paul Auxeméry-Gérard Truilhé), „Portraits de poètes”, Revue Mange Monde (jeanPierre Luminet-Bruno Doucey), „Portraits de poètes”, revue Spered Gouez. A fost publicat în diverse reviste printre care Les Cahiers de la Rue Ventura, Encres Vives, Le Courrier International de la Francophilie (Romania), Les cahiers de Poésie (Éditions joseph Ouaknine), L’Inédit (les Éditions du Gril - Paul Van Melle - Belgique), Mouvances ( Canada Québec), Spered Gouez (Bretagne). Din activitatea sa plastică, putem aminti expoziţiile din Toulon, Cannes, Albi, Saint-Raphaël, Draguignan. De-a lungul timpului, jacques Basse a obţinut Grand Prix International de Provence 1970 - Médaille d’or 1er Prix Salon International Le Pradet 1972 – 1er Prix Conseil Général du Var 1977 (Médaille de la Ville de Draguignan Médaille du Conseil Général du Var). jacques Basse este stabilit la Nîmes şi este membru al asociaţiei Maison de la Poésie din Montpellier cât şi al asociaţiei scriitorilor din Languedoc-Roussillon. Acest nou volum este prefaţat de jean-Claude Coiffard, jean-jacques Dorio şi Richard Taillefer. În volumul al VI-lea sunt prezente 100
Revista Nouă 4/2012

de poeme însoţite de o mică biografie şi portretele a 100 de poeţi francofoni şi francofili: Alfroy, Alswairki, Angibaud, Ascal B, Ascal F, Awano, BeaumontHacault, Bertrand, Biedermann, Bonafos, Bongiraud, Botquin, Bouchery, Bour, Bouraoui, Brousse, Cand, Cathala, Cazala, Cillon-Perri, Clarac, Condello, Cosson, Cottron-Daubigne, Cougny D’almeida, Derouard, Desmaretz B, Desmaretz M, Dino, Dubois, Dufresne, Dunand, Farina, Farre, Favier, Foret, Foucault, Freidenkraft, Gabellone, Gdalia, Gerin, Groult, Humann, Huston, Kottelanne, Lamatabois, Laranco, Laugier, Le Floch, Lebeau, Lemoigne, Letore, Lhubac, Lonsdale, Marach, Marin De Charrette, Markowicz, Martin, Meghazi, Mer, Meresse, Mirande, Montebello, MotardAvargues, Nadaus, Nicolaev, Nimrod, Nuel, Palluy, Paris, Parmain, Pelherbe, Poire, Radiere, Rambour, Riet, Roger, Roldan-Roldan, Roques, Ruiz, SagotDuvauroux, Salgas, San Geroteo, Sauvaigo, Savary, Schneider, Schulman, Serre, Shaath, Shesne, Skimao, Szabo, Taillefer, Tancelin, Tarral, Thebault, Touzeil, Vaugardy, Wexler. Printre francezi, belgieni, palestinieni, marocani, camerunezi, canadieni, algerieni, spanioli etc. remarcăm şi prezenţa unei poete din România, Marina Nicolaev. Aşa cum am mai menţionat, „Marina Nicolaev este o personalitate complexă, artist plastic, arhitect, responsabilă a unei reviste de cultură internaţională online care prin intermediul cronicilor de artă plastică, interviuri, eseuri, poeme dovedeşte un gust sigur şi luminat pentru tendinţele şi curentele culturale contemporane la Paris (unde
Revista Nouă 4/2012

frecventează cursuri post-universitare), în Franţa, în lume (România, ţara sa natală ocupă un loc important cu selecţii foarte avizate). Marina Nicolaev este o scriitoare contemporană poliglotă, care resimte o nevoie viscerală de a fugi de clişee, originalitatea ei consistând în faptul că ea lasă să vorbească imediatitatea sentimentelor şi posturilor umane. Ea «copiază» tensiunea între scriitură şi cuvânt, propune propriul său cod poetic de imagini cosmice, hrănit de către o contemplaţie dezinteresată a esteticului, printr-o căutare plastică cât mai avansată cu putinţă”. Prezenţa ei în această antologie demonstrează că „Marina Nicolaev cunoaşte pe de rost (şi pagină cu pagină) febra inimii sau a reflexiei, momentele pure ale melancoliei. Ea pune la încercare toate rănile sale cu o încredere senină în sufletul robust al Artei”. Antologia lui jacques Basse este o realizare de calitate ce reuneşte poeţii lumii sub efigia Francofoniei, în tonalităţile inedite ale sensibilităţii „Poeziei portretelor umane”. *jacques BASSE / ANTHOLOGIE – Tome 6, VISAGES de POÉSIE. Portraits crayon & Poèmes dédicacés. 100 Poètes, 100 Poèmes signés, 400 pag. Éditions Rafael de Surtis, Broşată 16x21 cm – Ilustraţie alb-negru
61

iubiri de scriitor

Gherasim RUSU TOGAN Martha Bibescu,
perla Carpaţilor sub seducţia cântecului poetic şi a iubirii
Urmare din nr. anterior Ea, doar în măreţia şi unicitatea oferită de către destin, îşi brodează starea de excepţie trăită: „Am avut experienţa acestui sentiment cu fiul împăratului”; trăire pe care şi-o proiectează în ţesătură de basm: „care ar fi putut deveni împărat şi n-avea să fie, din nenorocire pentru el şi pentru mine, pentru soarta Europei şi a lumii”, afirmă prinţesa fără de noroc, conştientă de superioritatea sa spirituală, în dincolo de timp şi istorie. Dar să revenim la o frântură din jurnalul prietenului său din toamna vieţii ei, care, se pare, că deţine taina acelui timp de aur: „Dar cu excepţia ei, cine-şi mai aduce aminte de el? N-a fost nici împărat şi nici rege… Doar Martha n-a uitat strălucirea şi marea lui admiraţie (21). Aşadar, basmul în deşirarea lui omite suspansul, printr-o incizie ambiguă, adăugată cu mult mai târziu de la spusa lui. Iar ţie, cititorule, peste timp şi istorie, ţi se rezervă astfel spaţiu de a-i adăuga frumuseţii basmului, jocul propriului tău imaginar sau al logicii tale personale, pe o fisură a destinului de nimeni dorită. Cât priveşte cele două supoziţii, născute din acuzele ce i-au fost de asemenea aduse, considerăm că luciditatea izvorâtă dintr-o inteligenţă excepţională a salvat-o de la comiterea
62

unor păcate ce-ar fi atârnat greu pe axa timpului. Nu, relaţiile despre politica Franţei, cât şi a întregii Europe, date kronprinz-ului s-au ordonat pe firul bunului simţ, respectiv al normalităţii unor constatări şi concluzii personale, ele nefiind prin nimic producătoare de fisuri în caracterul ei de limpezimea cristalului. Apoi, prinţesa noastră nu şi-a încheiat istoria, rămânând în expectativă în faţa destinului. Dragostea este, pentru viaţa ei de-acum înainte, respectiv de la 1909, credem, reazem şi forţă morală în a dăinui predominator! Să pătrundem, considerând emblematic momentul de meditaţiedurere următor: „Cred că pentru a păstra intactă fericirea, scrie la 10 februarie 1910, trebuie să munceşti zilnic continuu, fără zăbavă… pentru a iubi, pentru a fi iubită, pentru a fi crezut că iubeşti, simt că e nevoie de o muncă veşnic reluată. Nimic nu este o dovadă definitivă, nimic nu este un punct obţinut pentru totdeauna… Sunt într-o stare de agitaţie constantă, de veghe, dar sunt convinsă că o merită” (22). În fapt, starea sa de veghe este grija pentru propriul său destin! „Nu merită să cauţi fericirea în căsătorie, unde poţi fi sigur că nu o vei găsi”, notează Martha Bibescu în jurnalul său, într-un moment de cumpătă şi de nestatornicie în plan social. Cât priveşte existenţa sa personală, Martha Bibescu trece într-o altă fază a stării sale de orhidee ce părea că se ofileşte de la o zi la alta. Ca „întâmplare” a fiinţei sale, în expresia poetului, „Orhideea română”, fiind la un pas de o nouă stare de singurătate, la un bal din
Revista Nouă 4/2012

casa prinţesei Eugène et Murat, la care participă sub veghea lui Emmanuel, întâmplarea îi aduce în viaţă pe BeauvauCraon, într-un joc de mare forţă sentimentală, pentru un crai în căutare de sirenă salvatoare, în prag de naufragiu sentimental. Presat de mamă, temătoare că-i dispare viţa aristocratică, îşi presează fiul de a-şi încheia burlăcia. Apariţia femeii căsătorite, fericită sau nefericită, (cine ştie oare cu adevărat?), Martha Bibescu, în viaţa sa, va demola din temelii edificiul nădejdilor, ridicat de către a sa mamă. Pe când plecau de la bal, Emmanuel şi Martha îşi încrucişaseră drumul cu un bărbat încă tânăr, care la vederea ei se oprise înlemnit, iar apoi întinzând braţele încercase să-i bareze trecerea. Se pare, însă, ca întâlnirea lor să nu fie doar un simplu accident, dimpotrivă, dacă i-am da extindere pe axa timpului, cu toate anxietăţile ivite, ne dau dreptul să considera hazard acest moment ce se va transforma în joc la destinului: Dar să-i revedem starea din acele vremi: Tânărul provenea din vechea familie de Anjou, avea 30 de ani şi… el nu s-a căsătorit încă: „Fără a fi frumos, are o siluetă şi trăsături care prin eleganţa lor, aproape prea frapantă, trădează o rasă ajunsă la ultimul ei stadiu de rafinament… Subţirel, cu oase proeminente, îmbrăcat la Londra, … prinţul a păstrat la 30 de ani o prospeţime tinerească, aceea ce corespunde caracterului său, un amestec de slăbiciune şi încăpăţânare, de melancolie şi pasional. Era peste tot, pe urmele ei” (23). Şi, într-adevăr, în primăvara anului 1910, pe vremea când Martha se afla în România, nobilul prinţ îi va cădea pe cap,
Revista Nouă 4/2012

fapt ce nu-i va conturba rătăcitului soţ aventurile amoroase, dimpotrivă. Iar neobositul prinţ călător, aflat într-o stare de extaz, îi va declara Marthei: „Din cauza dumneavoastră, ador viaţa, aşa cum n-am făcut-o niciodată!” Că la iubit pasional, desigur că nu se va putea contesta niciodată! Şi totuşi, de ce Martha Bibescu n-a divorţat, împlininduse într-o asemenea legătură amoroasă? Mama prinţului, catolică, ştie că „fiul ei nu se poate căsători cu o femeie divorţată”, şi, ca urmare, „începe vânătoarea de moştenitoare”. Poziţia Marthei Bibescu: Martha era conştientă că o căsătorie cu Beauvau-Craon ar duce la ostracizarea sa în Sant-Germain, şi lipsirea de poziţia socială cucerită cu atâtea sacrificii. Autorul monografiei, cunoscător al moravurilor acelei epoci, vine cu un punct de vedere acceptat în acele vremi, dar nu de orhideea plaiurilor româneşti: „În lipsa acestei consacrări (căsătoria religioasă, Martha fiind ortodoxă) nu poate fi decât amanta lui Beauvau, fapt mai uşor acceptabil decât o căsătorie” (24). Relaţia cu George: Apăsată psihic de teroarea unui bărbat lipsit de o elementară decenţă, respectiv de cel care-i retezase zborul la o vârstă fragedă, Martha Bibescu a trăit în floarea tinereţii umilinţa unei soţii părăsite şi, mai mult decât atât, a unei soţii îmbolnăvită sexual de soţul mânjit de cele mai decăzute femei. Acea fatală Victoriţă, prima amantă titulară a soţului, va aduce drama capitală în familia care-şi etala sfidător blazonul secular: „…familia Bibescu se va stinge pe linie masculină”. Cauza: „Am refuzat să procreez cu un om îmbolnăvit de desfrâul acestei femei”, va
63

nota în jurnalul său, la 25 septembrie 1937, nefericita soţie. Un nou moment de respiro, într-un joc neiertător al destinului, îl constituie călătoria la Kiel, împreună cu impasibilul George, unde-l va reîntâlni pe Kronprinz, iar o plimbare cu maşina, în doi, îi va îngădui acestui individ, aparent inofensiv, să amestece politica cu sentimentele. Dar Martha nu mai era cea care, odată, trăia blocată de fascinanta imagine a acestui viitor împărat, până la urmă şters de Parce din catalogul împlinirilor. Plecată pentru cură balneară la Luxeuil, Martha s-a hotărât să nu se căsătorească cu Charles Louis, stare ce va tulbura şi mai mult apele existenţei celor doi, mai ales ca urmare a încăpăţânării prinţului de-a nu-i lăsa Marthei calea liberă, dimpotrivă, urmărind-o pretutindeni, sub privirile impasibile ale soţului. Iar Martha, în deruta ce o trăieşte, se retrage la Posada şi mai târziu la Mogoşoaia, dar din partea celui care-i violentase viaţa, printr-o căsnicie ratată. Chiar şi aşa, în degringoladă, la Posada, îşi pregăteşte o toamnă de lecturi din clasicii francezi şi părinţilor bisericii, promiţându-i totodată soacrei, sub jurământ, că nu-l va părăsi niciodată pe „Pufi”. Cel mai puţin impresionat este tocmai George, care-i desconsideră soţiei sale, prin nepăsare, tactul şi discreţia. Dar, culmea situaţiei pe care o trăieşte, este cauzată de agasanta prezenţă a lui Beauvau Charles Louis, evitând o vreme să-l sacrifice, deşi promisiunea de a nu divorţa niciodată era împotriva sa. Se rupe o vreme, totuşi, din lanţul acesta lacrimogen al prinţului, retrăgându-se la Veneţia, „unde rătăceşte între muzee şi biserici, între palate şi vile, vizitând totul conştiincios,
64

iar seara scriindu-i lui Beauvau, pentru ai predica moderaţia” (25). Apoi, privindu-şi viitorul, Martha încearcă să se reconstruiască spiritual, prin acţiunea sa de convertire la catolicism, cu intenţia retragerii la mănăstire, „cea mai bună soluţie pentru a scăpa de cei care se certau pentru ea şi să se ofere lui Dumnezeu”. Drept confident, îl alege pe abatele Mugnier, la rândul său, la un pas de cădea subjugat de farmecele „tinerei românce”. Şi totuşi, pentru dragostea ei, sufletul încă-i vibrează dureros. Mereu reveniri, scrisori, confidenţe, promisiuni încălcate, şi iar, şi iar…! Oricum, Martha este conştientă că nodul gordian va trebui desfăcut. Momentul e 5 noiembrie 1911. Dar, aşa cum vom vedea, soluţia găsită de Martha, spre deosebire de legendarul Alexandru, căruia i-a dedicat o monografie, n-a fost cea mai nimerită, dovadă faptul că modul de a ieşi din situaţia dificilă în care o situa dragostea aceasta ultimă nu va fi deloc, nici energică, nici curajoasă şi nici rapidă! Martha Bibescu pleacă, la data amintită, însoţită de fiică şi guvernantă, spre Franţa. La Lyon îl mai revede odată pe Beauvau, sărbătorindu-şi parcă pasional despărţirea. Culmea, aici află că soţul său i-a oferit Mogoşoaia, recent cumpărată, văzând în perspectivă ca fiind singurul mijloc prin care Martha va mai putea fi legată cu firele sufletului de lumea românească. Dar să reluăm firul iniţial. Se va îmbarca la Marsilia pentru Alger. Ca joc al sorţii potrivnice, aici, la mănăstire, stareţa se pregăteşte să-şi părăsească vechiul său cuib al credinţei, din motive… pur sentimentale! Se divorţează din starea de mireasă a lui
Revista Nouă 4/2012

Christos, pentru a se dărui unui muritor ce i-a redat setea e viaţă lumească! Revine în lumea mireană, reintrând totodată în balamucul citadin. Acesta poate fi şi motivul pentru care scriitoarea caută o consolare, unde în altă parte decât în braţele iubitului de care cu câteva săptămâni înainte se despărţise, crezând că pentru totdeauna. Cu discreţia şi solemnitatea cuvenite, reproducem o înflăcărată şi pasională pagină din jurnalul său, rămasă peste ani neatinsă de corecţii, de modificări interpretative, aşa cum s-a întâmplat cu alte lucrări, în urma revenirilor autoarei (mai ales cu scrisorile, multe distruse, chiar!). „Martha nu se ascunde să-i ofere dragostea ei lui Beauvau, notând fără jenă dovada acordului carnal cerut” crede Ghislain, cu referire la pagina de jurnal vizată. Dar să-i dăm curs autoarei, cu nota din 8 ianuarie 1912: „Soseşte la ora patru, cu puţină întârziere… Îi spun: „Nu vreau scuze, ci doar regrete”. După ce ne-am îmbrăţişat mult, am plâns, totuşi, şi a fost încă minunat. Îmi spune: „Eşti fata mea şi sunt băiatul tău, şi am să te apăr întotdeauna. Ai înţeles că nu mă pot lipsi de tine…” Puţin mai târziu, îi spune: „Nu se ştie ce ne pregăteşte viitorul. Am fost creaţi unul pentru celălalt. Suntem aceeaşi fiinţă…” Iar apoi adaugă: „Niciodată un alt corp nu o să mă facă atât de fericit ca al tău.” (26). Un moment creat parcă tocmai pentru a-i adânci drama iubirii (şi nu numai), îl constituie convertirea la catolicism, la 18 aprilie 1912. Este din nou agasată de Charles Louis, care, deşi logodit, nu-şi poate învinge pasiunea pentru „orhideea din Carpaţi”. Dar trecerea la romano-catolicism condiţionează şi
Revista Nouă 4/2012

ruperea definitivă a relaţiilor celor doi. Urmarea este melodramatică, însă. El va rupe logodna, va pleca în America de Nord… şi de-aici, alte ştiri, alte scrisori, alte chinuitoare trăiri! La rândul ei, Martha se compensează în deşertul său sufletesc, încheind „Alexandru asiatic”, apărută mai apoi la Editura Hachette (Alexandre Asiatique; ou, L’Histoire du plus Grand Bonheur Possible, Pris, 1912). Surprinzătoare sunt jocurile imaginarului în starea prinţeseiscriitoare. Notează în jurnalul său: „Primit cartea Alexandru, de la editor… Şi asta mă leagă de el (de Beauvau). Mă scol şi mă culc rugându-mă pentru succesul cărţii, astfel ca dragostea lui să crească prin orgoliul succesului” (27). Aprecierile critice inundă, fără însă a-i putea anula luciditatea. Dar focul iubirii încă-şi aruncă flăcările devoratoare. Ca stare inedită în peisajul ei de Sahară este reîntâlnirea cu Kronprinz-ul, prea puţin conformă însă cu acel timp miraculos. Dar să-i mai răsfoim odată jurnalul acelor vremi: „Iată-l, cenuşiu, roz, pene şi blănuri, atât de zvelt, din nou visul meu despre bărbat care nu e bărbat. Îşi duce mâna la frunte pentru a-i sublinia subţirimea. N-a încetat să mă privească,” Apoi, colac peste pupăză, revine şi năstruşnicul iubit din îndepărtata Americă de Nord, supus aceleiaşi pasiuni mistuitoare. În jurnalul său, la nota din 30 noiembrie 1912, prinţesa îndrăgostită parcă iremediabil, scrie: „Kronprinzul rămâne arhanghelul luminii, intangibil şi aureolat”, iar Beauvau „e simplu muritor… de care e îndrăgostită o creatură omenească, având slăbiciuni şi vanităţi”. Iar desprinderea se amână sine die!
65

Implicată ca soră în războiul ce a dus la ocuparea Bucureştiului, aparţinătoare în plan european lumii aristocraţiei, care era deja aflată pe picior de ducă din centrul vieţii şi al puterii, Martha Bibescu se înscrie în rândul acelor lideri care au încercat blocarea marii nebunii mondiale. Că a fost spioană, că a servit atât o tabără, cât şi pe cealaltă, explicabil să se ţeasă o asemenea viziune, atâta vreme cât Marta strălucea între frumuseţi şi radia ca inteligenţă între marile personalităţi ale vremii. Nu şi-a pierdut din prestanţa şi forţa de stăpânire, nici atunci când nemţii, în ciuda prieteniei sale cu Kronprinz-ul moştenitor, la 1 noiembrie 1918, este arestată. Despre acest incident, într-un jurnal în manuscris, Zoe Bengescu, fiică a unei doamne de onoare a reginei Elisabeta şi nepoată a lui Titu Maiorescu, nota, la 1 noiembrie 1918: „La spital am fost foarte îngrijorată în ultimele zile, din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă… Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe - e foarte frumoasă şi foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări… Părea destul de neliniştită la plecare” (28). Notăm faptul că evenimentele s-au petrecut cu un an mai devreme, deoarece, la începutul anului 1917, nemţii au decis ca spitalul 118 să primească o cu totul altă destinaţie, respectiv casă de odihnă pentru ofiţeri. Dar, să revenim. Desigur că îndrăzneţele acţiuni ale Marthei, precum obţinerea eliberării unor ofiţeri români prizonieri, care vor trece clandestin frontul, reintegrându-se luptei, cât şi strădania peste puterile sale de a
66

îmbunătăţi soarta soldaţilor români căzuţi prizonieri, la care se va adăuga probabil şi corespondenţa sa diversă, au fost cauzele care s-au finalizat cu intrarea sa în colimatorul comenduirei germane. Cel care o anunţă că a primit de la Berlin ordin să o aresteze este prinţul von Reuss, fost secretar al ambasadei germane de la Viena. La 7 februarie 1917, Martha Bibescu notează în jurnalul său starea pe care o trăieşte, nu însă pătrunsă fiind de o îngrijorare abil ascunsă: „Voluptatea pe care o simt când pătrund în gândurile altuia este aproape criminală. Mă văd ca un tânăr sultan care face să danseze în faţa lui sclave magnifice, venite din toate colţurile lumii. Eu fac să danseze idei în mintea nemţilor şi îi privesc cu interes dublu” (29). Desigur că prinţesa noastră joacă un rol cu un mare talent interpretativ, simţind din umbră veghea Kronprinzului, , primind „La 12 martie 1917… vizita unui ofiţer trimis de la Berlin, de către prinţul moştenitor, pentru a afla veşti de la ea şi a o linişti complet”. Fascinat de prinţesă, prinţul von Reuss cade sub seducţiile ei „prima doamnă adevărată”, cum o denumeşte în scrisoarea ce i-o trimite. El este cel care o însoţeşte pe prinţesă în acel „exil interior” la care este supusă, respectiv cu domiciliul la Buftea, „prilej pentru a-şi declara sentimentele, primite de altfel cu reţinere de către captivanta femeie. Tot von Reuss este cel care-i favorizează, prin intervenţiile sale la contele Czernin, aprobarea lui Ludendorff: „la 17 aprilie, Marta este înştiinţată printr-o telegramă a lui Czernin că poate să părăsească România”. Martha este recunoscătoare lui von Ress, dar cu reţinerea ce i-o va
Revista Nouă 4/2012

impune situaţia de fapt, războiul. „Emoţionată de devotamentul lui pasionat, Martha îi mulţumeşte pentru tot ce a făcut în sprijinul ei”. La rândul său, „În clipa când îşi ia rămas bun de la ea, Reuss cuprins de un elan de admiraţie şi disperare, face o genuflexiune pentru a-i săruta mâna”. Asemenea, a mai obţinut şi favoarea de a lua cu ea „pe cele trei surori de la Saint Vincent de Paul, care o ajutau la spitalul 118”. Iar dacă Martha a fost reţinută la dovezile de sincer îndrăgostit ale contelui, ea va face „cel mai elegant gest: va scrie o scrisoare de mulţumire prinţesei Henri VII von Reuss, al cărui final se constituie, printre multe altele, ca o dovadă certă că „prinţesa română” deţine arta diplomaţiei de un rafinament inegalabil: „Mulţi săraci, bolnavi, oameni roşi de paraziţi şi murind de tifosul cel mai oribil îi datorează fiului dumneavoastră uşurarea durerilor lor… nu mai menţionez serviciile personale pe care mi le-a făcut… care mă obligă să vă exprim aici recunoştinţa mea. Fără să i-o pot dovedi lui în nici un fel, mi-am spus că veţi accepta cu bunăvoinţă această recunoştinţă de care ar trebui să fiţi mândră… De altminteri, drept este să transferi caritatea, mila şi sentimentele cavalereşti ale unui bărbat spre aceea de la care le deţine şi, în consecinţă, trebuie întotdeauna să mulţumeşti mamei” (30). La 26 mai 1917, după un popas destul de îndelungat în Germania şi întâlnirile cu personalităţile militare, precum contele Czernin, veche cunoştinţă şi ajuns ministru cancelar al imperiului, din gura căruia aude întrevăzându-se un destin tragic al României, Martha Bibescu se îndreaptă spre Elveţia. Acum are o ultimă întâlnire
Revista Nouă 4/2012

cu admiratorul său, von Reuss, de care se va despărţi pentru totdeauna. Dar, dincolo de bârfele şi acuzele ce-i tatonează existenţa, în Elveţia, Martha Bibescu trăieşte dramatic vestea sinuciderii lui Emmanuel, expresia primei sale iubiri. Dureros afectată, Martha se va apropia şi mai mult de Antoine, fratele lui Emmanuel, încurajându-l pentru a trece prin această încercare, ce-i sădise în suflet disperarea. Apoi, posibil pentru ca o durere să nu vină niciodată singură, se sinucide, prin împuşcare, Marquerite, sora sa, dintr-o decepţia în dragoste. Cele două lovituri ale destinului o duc în pragul prăbuşirii. Se va reconstrui cu greu, după o lungă perioadă în care se refugiază în scris, idealul suprem al existenţei sale. Anul 1919 o găseşte la Paris, unde, la 14 aprilie, asistă la ceremonia de Pace. Aici se reîntâlneşte cu Thomson, iubitul ei din anii de dinaintea intrării României în război şi participant la corpul expediţionar din Egipt, acum desemnat ca membru al Consiliului Suprem al Războiului la Versailles. Martha Bibescu publică o carte cu valoare memorialistică: „Destinul lordului Thomson of Cardington” (1927; Editura Compania, 2002). Lordul pare să fie cel de al doilea amant pe care Martha l-a cunoscut „la un concert, prin muzică”. Credibil e faptul că Thomson avea ca obiectiv, la venirea în România, în calitate de diplomat, o sarcină dată de către BBC de a racola pe „marea frumuseţe a Smarandalandului (România), având mulţi admiratori” (în Observator Cultural, nr. 153, ianuarie, 2003). În câştigarea uneia dintre cele mai de seamă aderente la planul englez, în contra Germaniei,
67

Martha Bibescu reprezenta absolutul cuceritor: „…avea frumuseţea, inteligenţa şi o poziţie în lumea bună… are un fel de a gândi european. Peste zece ani, această mentalitate va fi poate salvarea Europei, dar astăzi este blamată şi criticată” (31). De-aici, descoperirea de către Thomson, mai târziu, a unor comportări imprevizibile, în firea prinţesei, culminând cu despărţirea celor doi, deşi s-au iubit cu atâta pasiune. Iar cartea pe care a scris-o, la rândul său, Thomson, despre Diva din Carpaţi, dovedeşte faptul că ea a fost, iniţial, proiectată pentru rolul de spion, dar hotarele sufletului au fost mai puternice decât cele a unei lumi niciodată desfăşurată după legile firescului. Greu de spus de câtă afecţiune a fost învăluită prinţesa noastră, de către acest elegant lord, pe care povestea de suflet a unei nefericite Prinţese îl va pierde prin negura timpului, atât de înnegurat pentru regretata noastă „Orhidee”, prea vijelios palidată! Dar să urmărim, totuşi, destinul lui Thomson. În vâltoarea evenimentelor de după încheierea Primului Război Mondial, situaţia se schimbă de la o zi la alta, iar Thomson, ca orice spion, aflat sub acoperire, este trimis cu misiune diplomatică în Turcia, după care tânjeşte tot mai mult pentru viaţa civilă, fapt mărturisit şi Marthei, convins că ea îl va urma, divorţând de George Valentin Bibescu. În fapt, nu era singurul care se agăţase de această speranţă şi, ca urmare, nici el nu va face excepţie de la promisiunea pe care prinţesa o făcuse cu ani şi ani înainte. Totuşi, va avea, în cele din urmă, satisfacţia unei vacanţe. Împreună cu Martha, la 26 iulie 1919,
68

pleacă în Bretania, unde timp de o lună vor trăi departe de lume, într-o casă rustică, „o idilă care îi va obseda şi pe unul şi pe altul până la sfârşitul vieţii lor”. Conştientă că Thomson se autoiluzionează cu rolul ce-l va juca în politică şi hotărâtă să-şi reia zborul, de teama unei colivii aurite şi prea ademenitoare, prinţesa revine în ţară, suportând cu greu noua pasiune a soţului, hotărât să divorţeze pentru o nouă cucerire ce-i luase minţile. Dar, după o vreme, totul reintră în normal, fiecare continuându-şi modul de viaţă, cu totul independent, dar sub faldurile zdrenţuite ale actului marital întocmit pe vremuri… Şi din nou apar momente dureros de şocante, în viaţa ei. La 16 aprilie 1920 mama i se sinucide, în toaleta gării de la Lausanne, fapt despre care îi va scrie confesorului ei de suflet, abatele Mugnier. A doua fiinţă pe care o pierde este Beauvau, care se căsătoreşte cu o italiancă, Mary Gregorini. La rândul său, Thomson devine tot mai puţin interesant pentru „frumoasa lui egerie”, mai ales după ce-şi începuse „brutala ucenicie de politician”, aliniindu-se laburiştilor, iar încercarea de a ieşi din condiţia de aristocrat, ca apărător al mulţimii, „masa oarbă”, îl marginalizează. „Este poate martirul unei cauze nobile, dar nu mai este o partidă matrimonială”. Urmează la rând, ca decepţie, Kronprinzul, o altă stea spre care prinţesa şi-a îndreptat ani la rând privirea. Căzuse şi el în dizgraţie „universală”, respectiv „un emigrant plin de amărăciune”. Astfel, Martha se descoperă o însingurată, dar fără să dispere, având încă încredere în steaua norocului său: „La treizeci şi patru de ani, liberă pe plan sentimental,
Revista Nouă 4/2012

independentă pe plan material, poate încă să contemple cu încredere viitorul, cu speranţa altor aventuri intelectuale şi sentimentale”, observă biograful său (32). O pasiune fulgerătoare o constituie aventura cu regele Spaniei, Alfons XIII, o veche cunoştinţă a familiei Bibescu. Se întâlnesc la Londra, Martha locuind la hotelul Ritz, unde primeşte un telefon de la rege, deghizat în ducele de Toledo, care-i solicită direct favorurile: „Vrei să fii a mea chiar acum?”. În jurnalul ei, la data de 9 iulie 1920, Martha relatează capitularea pudic cu o singură frază: The whole day with the thought. The fact, then”. Iar la 14 iulie, asistând la un meci de polo, la care participa şi regele, Martha suspină, văzându-l evoluând sub ochii ei: „Frumosul meu cavaler! O să avem cel puţin această amintire…”. Înmormântarea acestei idile este conştientizată de prinţesă în felul ei, respectiv amânarea scrisorii sine die: „În fiecare zi, notează ea la 28 iulie 1920 în jurnal, îmi spun că aş putea să-i scriu şi că nu îi scriu pentru a păstra dorinţa de a-i scrie, până când no s-o mai am. Atunci am să-i scriu” (33). Apar însă alţi admiratori şi năbădăiosul rege intră în conul de umbră al uitării, fiind salvată oarecum chiar de instabilitatea ce-i brăzda caracterul, determinând-o mereu şi mereu la alte „schimbări de decor”. Revenită în Parisul ce-i revitaliza de fiecare dată sufletul, spulberându-i decepţiile, Martha este curând vânată de unul din cavalerii ei statornici, posesor al unei averi ce-i crea spaţiu de independenţă, prin afişarea unei „opulenţe orientale”, dar şi a unor calităţi sufleteşti ce stârnesc admiraţie. Invitată de Philip Sassoon la domeniile
Revista Nouă 4/2012

sale de la Lympne, Martha Bibescu are ocazia de a-l revedea pe Winston Churchill, căruia îi va închina, precum lordului Thomson o carte: „Churchill sau curajul”, proiectându-i personalitatea sub semnul curajului: „de la acela de a nu plăcea şi până la curajul de a înfrunta o grevă generală” (34). Revenită la Paris, după viaţa de huzur asigurată de admiratorul său, Marha îşi continuă viaţa mondenă, fiind prezentă „de la un dineu la altul”, fapt ce-i dă ocazia unei reîntâlniri cu Marcel Proust, ce o va imortaliza, de asemenea, în cartea „La bal cu Marcel Proust”. De astă dată, nu mai trezea amintirea magului asirian, venit la bal cu paltonul şi gulerul ridicat, cu barbă şi taciturn. Acum părea un tânăr curtezan, languros, care o urmărea îndeaproape pe doamna Sévigné de pe Avenue Gabriel. Martha îi citeşte până în adâncurile sufletului: „Îmi scruta chipul fără jena de rigoare, cu o gravitate liniştită şi ciudată. Apoi adresându-se lui Walter Berry, a început să discute de desenul nărilor mele, de parcă aş fi fost o siluetă fără viaţă. „De linia asta”, spunea el, îmi amintesc. Pe ea o căutam. Ai fi crezut că e conversaţia unui sculptor discutând despre un modelaj în curs de lucru”. Măreţia acestei femei se vedea acum din capacitatea de a înţelege personalitatea acestui mare inovator al prozei universale, datorită faptului că Emmanuel şi fratele său Antoine au fost intermediarii săi de suflet, prin mijlocirea cărora s-a apropiat de universul încărcat de surprize ale acestui personaj unic, de unde şi argumentarea stării din clipa revederii: „N-am fost oare cu toţii purtătorii uneia din micile cărămizi care
69

au servit la ridicarea bisericii lui? Dar nimic din ce spunea acum nu mă scandaliza; o mare intimitate se stabilise tacit între noi pe parcursul anilor în care nu ne-am văzut, când atâţia morţi ne apropiaseră, ne uniseră, chiar, după expresia lui” (35). În România, unde revine împreună cu soţul său, pe care-l „regăseşte” ori de câte ori reîntregirea cuplului se dovedeşte a fi citadela cu rezistenţa cea mai sigură în faţa asaltului nemilos al denigratorilor, Martha este ocupată cu reconstrucţia clădirilor de la Posada, arse în pragul războiului şi cu modernizarea Mogoşoaiei, greu încercată sub ocupaţia germană. Aici, de fapt, se regăseşte sufleteşte şi va reînvia povestea de dragoste cu regele Ferdinand. De pe vremea când era prinţ moştenitor, „regele o admira pe tânăra Martha Lahovary, arătând întotdeauna, pentru această supusă care onora regatul, o predilecţie care stârnise multe invidii”. (ibidem, p. 460). Idila regală se consumă la Mogoşoaia, unde Ferdinand se refugiază adesea, departe de vacarmul de la curte, iar Martha simţind astfel „beţia puterii”, dat fiind faptul că regele o consultă în diversele probleme ale regatului, după cum sugerează jurnalul şi scrisoarea ce i-o adresează acesta, la 21 iulie 1921, din care desprindem acest floral de cuvinte: „…Am trăit însă în această săptămână cu o amintire scumpă în inimă, amintirea momentelor încântătoare şi cu adevărat fericite pe care am avut bucuria să le petrec cu dumneata, scumpă Martha, în această scumpă Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea amintiri plăcute, comunităţi de gânduri, sentimente de
70

afecţiune şi, îndrăznesc să cred, de cea mai adâncă înţelegere şi dragoste”. Alese cuvinte, izvorâte din inima unui rege de excepţie, aşa cum a fost rege Ferdinand, şi închinate uneia din rarele femei ale timpului! (36). Explicabil de altfel ca Thomson să fie şters din careul de atenţie al Marthei, urmare a rabatului făcut cu viaţa. Măreţia din vremea perioadei sale de militar supus al coroanei Britanice n-o mai atinge ca politician. Abia în 1921, de Crăciun, Martha îl invită să o vadă la Paris, după ce îl ţinuse la distanţă cu ocazia călătoriilor acestuia la Constantinopol şi Moscova. Dar, vai, o clipă, această femeie, idolul vieţii sale, nu doreşte să rămână singuri, dimpotrivă, abatele Mugnier, acest tainic mesager spiritual, este de nelipsit, cât şi alţi invitaţi. Fără a-şi da în vileag dezamăgirea în public, acest om de o mare sensibilitate şi deopotrivă de sincer va scrie la revenirea în modesta pensiune de la Bristol, în cartea semnată Sir Peter Masefield: „Un om sărac trebuie să evite femeile ca Martha, bogate, foarte dotate, frumoase, căsătorite, mame şi catolice. Astfel de femei, oricât ar fi ele de umane, sunt tablouri încântătoare şi au nevoie de cadre somptuoase” (37). În cazul Marthei Bibescu, imaginea sa de „tablou încântător”, în timpii ce au urmat şi, implicit, odată cu înaintarea sa în vârstă, suferă câteva modificări demne de luat în atenţie. Dezlănţuirea ei într-o dragoste pasională, o „dragoste oarbă”, în concept popular, a constituit, posibil, cântecul de lebădă al unei femei veşnic în căutarea armoniei vieţii, prin dragoste. Vizăm pasionanta iubire cu Henry Bertrand Leon de jouvenel. Ocazia
Revista Nouă 4/2012

pasionantei poveşti a fost provocată de primirea celui de al doilea premiu al Academiei Franceze, pentru „Izvor. Ţara sălciilor”, o carte magică prin care autoarea, după a sa mărturie , s-a contopit cu natura, cu vechile datini ale neamului, din care i se născuse izvorul vieţii. Printre admiratorii scriitoarei îşi face prezenţa şi tumultosul şi temperamentalul director al Le Matinului, ale cărui gesturi de admiraţie au depăşit prin gălăgioasele sale prezenţe toate codurile înscrise în lumea aristocratică. Valuri de flori, comandate în diverse colţuri ale lumii i-au inundat casa prinţesei şi vizitele sale inopinate au constituit mijloacele prin care acest mare cuceritor de femei a dovedit, în viziunea victimei pasiunii sale, că era „o forţă a vieţii”. „Era copleşită de pasiunea pur fizică pentru jouvenel… descoperindu-se vulnerabilă în mâinile unui bărbat puternic şi fără scrupule” (38). După trei ani, dragostea se palidează, deşi amantul năbădăios ajunge ministru al Instrucţiunii Publice, în cabinetul în cabinetul lui Raymond Poincaré, apoi funcţionar superior la Naţiunile Unite şi comisar în Siria. Stresată de atâta zbatere şi alergătură, Martha suferă o intervenţie chirurgicală cu grele urmări, printre care imposibilitatea de a mai avea copii, fapt ce o pune pe gânduri în relaţia sa de dragoste. Promisese că se vor căsători după ce fiica sa îşi va întemeia un cămin, dar nu se va mai împlini niciodată! Fostul soţ al scriitoarei Colette îşi va lua tălpăşiţa din viaţa inegalabilei femei, toropit de neta ei superioritate, atât în caracter, cât şi în viaţa artistică. De acum, viaţa sa va avea aceeaşi forţă penetrantă în lumea din jur, fiind
Revista Nouă 4/2012

adorată şi peste tot invitată, atât la Bucureşti, cât şi la Londra sau Parisul viselor sale. Dar nu aventura sentimental-amoroasă a fost suportul acestor elevate întâlniri, ci însetata sa aspiraţie spre spiritualitate; spre împlinirea sa literară şi dorinţa dintotdeauna de a triumfa prin ceea ce muritorilor de rând nu le este dat: creaţia şi ordonarea lumii pe coordonatele armoniei, ale păcii universale. Triumfase prin scânteia geniului şi elevaţia sufletului. La fel, a suportat cu stoicism loviturile vieţii, păstrându-şi cu demnitate echilibrul şi măreţia. După dispariţia lui Emmanuel , a surorii şi a mamei sale, alte două fiinţe dragi părăsesc scena vieţii: dragul ei Thomson, cel mai loial şi iertător dintre cei dragi, prăbuşit ca urmare a visului său romantic de a lega inima imperiului Britanic de coloniile sale prin intermediul zborului cu balonul, deasupra Franţei, în anul 1930. Se stinge şi abatele Mugnier, la 92 de ani, după ceşi pierduse vederea; lovitură grea pentru femeia ce-l avusese confident, încă de la convertirea sa la catolicism. Un gest care o înalţă, oferindu-i o strălucirea de excepţie, este cel al grijii purtate soţului său, în ciuda atâtor conflicte şi jigniri îndurate din partea lui. La fel de glorios în lumea aeronauticii, prin faptele de aviatice din primul război mondial, apoi prin funcţiile ce le împlinise la nivel european şi mondial, George Valentin Bibescu, în anul 1931, cu prilejul unui raid îndrăzneţ, cu destinaţia Saigon, deasupra Indiei este atacat de un vultur, suferise un accident ce-i va marca tot restul vieţii. Astfel, în pragul izbucnirii celui de al doilea conflict mondial, Martha va trăi şocul unei
71

dureroase drame. George se îmbolnăveşte incurabil. Cu inimă curată şi trecutul urât aruncat în coşul uitării, Marta îl va îngriji exemplar, până în ultimele clipe. Paginile jurnalului au păstrat pese vreme mărturiile devoţiunii sale. Spicuim: 1 martie 1941: George: dureri în maxilarul drept. La ora două după amiază, scuipă puţin sânge, îmi ascund lacrimile. La 2 aprilie: …are cu 300.000 de globule roşii mai puţin. Vestea mă copleşeşte. El nu va şti nimic, nu trebuie să ştie. La 5 mai: Toată ziua se scurge pentru mine în durere, cu gândul la ce-l aşteaptă de acum înainte. Dragostei mele i se adaugă un fel de respect pentru el… La 25 mai: de ce nu pot schimba locul cu George? Ar fi cu atât mai firesc ca eu să fiu cea care zace. La 2 iulie 1941, notiţele sale ating punctul culminant: „George, astăzi. La ora 10 şi 20. Agonia. Apoi moartea. (Emoţiile, durerea sunt greu de stăpânit) Tot ce am scris despre tine în această zi, în care viaţa mea se sfârşeşte, împreună cu a ta, George… Amintirea lui va reveni mereu…” (39). Şi totuşi, dincolo de greutăţile vieţii şi apăsătorul sentiment al trecerii timpului, Marta Bibescu păşeşte triumfătoare prin ani, cu darul nealterat al prieteniei şi însetatului său dor de viaţă. Reamintim dintre scriitorii ce au admirat-o pe: Marcel Proust, Robert de Montesquieu, François Mauriac, Paul Valéry, jean Cocteau, Saint-Exupery ş.a. Iar catalogarea oamenilor politici - regi, preşedinţi, comandanţi de armate, diplomaţi - ar necesita pagini întregi.
72

Revenirea ei la vatra ce i-a dat fiinţă va deveni prin vremi convingerea că această prinţesă a tărâmului carpatin a trăit în „Izvor, ţara sălcilor” istoria lumii ce i-a dat fiinţă, proiectând-o în universalitate, cu însemnul Aleşilor pe umeri! Iar descântecele şi farmecele celor ce i-au plâns tinereţea, în parte ofilită, acolo, la Posada, prin atâta negură a vremilor, au înscris-o emblematic, pe o traiectorie aparte, devenind răsunătoare ca spirit şi ca suflu modern, în viaţa europeană. Bibliografie 1 Ghislain de Diesbach, Prinţesa Bibescu. Ultima Orhidee, Editura Vivaldi, 1998, p. 47 2 Cf, ibidem, p. 91 3 Maria, Regină a României, Povestea vieţii mele, vol. 3, p. 201 4 Ghislain…, op. cit., p. 56 5 ibidem, p. 120 6 ibidem, p. 124 7 Cf. Martha Bibescu, Jurnal, în ibidem, p. 131 8 Lecţia de istorie, blog: Iubirile Marthei Bibescu, luni 12 aprilie, 2012 9 Ghislain… op. Cit., p. 191 10 Cf. Jurnal, Martha Bibescu, ibidem, p. 225 11 ibidem, p.223 12 ibidem, p. 234 13 ibidem, p. 230 14 Cf. Documentele Bibescu, ibidem, p.231 15 ibidem, p.239 16 ibidem, p.243 17 ibidem, p. 245 18 Cf. Martha Bibescu, jurnal, 16-18 iunie 1909
Revista Nouă 4/2012

19 Ghislain… op. cit.,p.253 20 ibidem, p.254 21 Şerban Sideri, Jurnal, Cf. ibidem, p 254 22 Martha Bibescu, jurnal, 15 februarie 1910, în ibidem,p. 261 23 Ghislain, op. cit, p. 244 24 ibidem, p. 268 25 ibidem p. 272 26 ibidem, p. 92 27 ibidem, p. 299 28 Martha Bibescu, Jurnal Politic, 1939-1941, Editura politică 1979, p. 16, nota 1 29 Cf. Ghislain… op. cit., p. 376

30 ibidem, p. 384-385 „După o ciornă păstrată în Documentele Bibescu” 31 În Observator cultural, nr. 153, ianuarie 2009… (Prezentarea cărţii Marthei Bibescu despre Thomson…) 32 Ghislain… op. cit. ,p. 445 33 ibidem, p. 446 34 ibidem, p. 447 35 Martha Bibescu, La bal cu Marcel Proust…, p. 32 36 Ghislain… op. cit., p. 461 37 ibidem, p. 462 38 Sursa: lecţia de istorie wordpress, 12 aprilie 2010 39 Ghislain… op .cit., p. 238

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

Pe 27 septembrie 2012 în Sala Coloanelor a Palatului Culturii, a avut loc lansarea volumului „20 de ani în Siberia”, de Aniţa Nandriş – Cudla, o carte ce reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic. La eveniment au participat Mircea Cosma – preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Laurenţiu Rebega – vicepreşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Nicolae Boaru – directorul Bibliotecii Judetene “Nicolae Iorga”, precum şi reprezentanti ai instituţiilor culturale și de învătământ (C. E. “Virgil Madgearu” și C. T. “Toma N. Socolescu”). Cartea prezintă destinul Aniţei Nandriş – Cudla, o femie 1904 născută în Bucovina, remarcându-se cultul familiei și a obiceiurilor. “Eu m-am născut în anu
Revista Nouă 4/2012

1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe.” Cartea poate rivaliza la nivel de literatură cu volumele lui I. Slavici, Agârbiceanu sau I. Creangă. Monica Lovinescu remarca faptul că „... povestirea Anitei NandrisCudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statura net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă.”
73

când oglinda o ia razna

Florin DOCHIA
Inanna, 1 ai construit ziduri în jurul inimii, strada mea nu te-a recunoscut. dacă te-ai fi oprit să-mi asculţi tăcerea, ai fi ştiut totul despre mine. dacă pasul tău ar fi şovăit puţin, fereastra mi s-ar fi deschis înaintea ta, arborele din faţa ei ar fi înflorit iar fructele ţi-ar fi fost dăruite de prietenul meu, şarpele, spre aleasă întrebuinţare. ai vrut să treci mai departe, dar departele nu există, încă nu am avut îndrăzneala de a-l inventa… Inanna, 2 îngheţase pe faţa ta lumina, oglindă aburită erai înaintea gurii mele fierbinţi. doar o respiraţie - flacăra din spatele suprafeţei înecate în ceaţă. singură vei începe lumea, ca şi cum ai aprinde o ţigară la fereastra oarbă a mansardei, după o noapte întreagă pierdută între o rătăcire şi o altă rătăcire, cu sudoarea unei dimineţi,
74

a unei epuizări, a unei dezamăgiri întipărită în pielea moale a pântecului roditor. trântisem uşa pentru totdeauna, drumurile noastre nu se vor mai încrucişa, ultimul barcagiu a pierit demult în furtună, oasele mele se vor odihni pe malul celălalt al mării. Inanna, 3 coapsele tale ascund un animal sălbatic, ogarii încă aleargă în păduri urmând aromele-i de mosc, îl îmbraci în carnea-ţi fierbinte, îl aperi şi-i hrăneşti înverşunarea din prea mare mila ta. el te răsplăteşte cu darul lui, cu sămânţa lui călătoare din care se stârnesc libelulele şi umplu aerul respiraţie cu respiraţie înnodată înainte de a se elibera de coaja oului şi a îmbrăţişa zborul. trupul tău se pliază după voltele pe care le face sub cerul albastru, ca un cearşaf furat de vânt de pe culme, ca o împărţire la şapte, noapte de noapte, umedă ca iarba de roua unei sfinte dimineţi de aprilie.
Revista Nouă 4/2012

când oglinda o ia razna

Camelia RADU
Inanna, 1 cad mere în grădina ninsă aşa cum gândurile cad din ele muşcă depărtarea furând sărutul necuprins cad mere peste visele flămânde şi se întorc în paradis aşa cum uneori privirea se scurge trist deşi mai are pe cerul gurii steaua verii dogoarea gustului de soare e frig pe stradă printre plopi iar merele sunt sus în podul toamnei iar tu prea leneş să mai urci să vezi cum ninge în grădină cum ninge azi în paradis Inanna, 2 pe care ţărm închipuit te ascunzi în care peşteră ţi-ai lăsat hainele albe atât de plină este flacăra pământului încât în ea încape orice avânt nici măcar nu mă obosesc să te caut voi dansa azi până ce sângele va picura pe norii uituci arome rebele din fostul sărut ridic braţele şi între ele cerul rotund e mărul din care mai muşti o dată respirând
Revista Nouă 4/2012

Inanna, 3 te-am furat luându-te de mână cu cea mai înlăcrimată parte din mine aşa cum noaptea înflăcărează amurgul apropierea a fost tânguirea malului rupt care se lasă apei ducând cu sine roşii flori alunecam spre mine cu o vedere nouă atinsă, o frunză înrourată fugitiv dăruind soarelui podoaba te-am dus într-o o stea nevăzută ascunsă între universuri succesive te-am ascuns în mine pământului i se făcuse foame

E
75

flash editorial

Marian CHIRULESCU „AXIOMA” *)
«AXIOMA? O bucurie!» (Marian Chirulescu) După doi ani de la dispariţia renumitei reviste de literatură, ştiinţe, religie şi arte, AXIOMA – care cuprindea peste 3000 de autori şi peste 3000 de pagini – scriitorul Marian Chirulescu **), vechi colaborator şi fondator al publicaţiei respective, revine cu o nouă lucrare cu nume omonim. Cartea „AXIOMA” (sponsorizată de autor)l cuprinde două părţi: volumul I, apărut în anul 2006, la editura PREMIER Ploieşti, cu articole publicate în numerele 1 – 60 ale revistei AXIOMA, din perioada aprilie 2000 – martie 2005, şi volumul II (pe care îl prezentăm alăturat), apărut în anul 2012, la editura TIPO-MAN Ploieşti, cu articolele publicate în numerele 61 – 123 ale revistei AXIOMA, din perioada aprilie 2005 – iunie 2010. Lucrarea „AXIOMA” (vol. II) realizată de bibliograful Marian Chirulescu reprezintă un indice analitic adnotat alfabeticocronologic care reuneşte totalitatea materialelor cuprinse în ultimele 63 de numere ale revistei AXIOMA (studii, articole, informaţii, ştiri, cronici literarartistice, recenzii, iconografie, publicitate). „Toate acestea – după cum subliniază dl M. Chirulescu – au fost ordonate pe domenii de referinţă corespunzător Clasificării Zecimale Universale (CSU), de la 0 la 9… În cadrul fiecărei grupe (clase), cu excepţia „literaturii”, s-a dat prioritate studiilor şi articolelor şi, în încheiere, cronicilor şi recenziilor”.
76

Cu „minuţiozitatea şi rigoarea care îl caracterizează” (după cum remarcă dl ing. Constantin Trestioreanu în lucrarea „10 ani în slujba cuvântului, 2001-2011”), dl prof. Marian Chirulescu a stabilit la fiecare domeniu materialele în ordinea alfabetică a numelor autorilor şi cronologic – în ordinea apariţiei în timp – la fiecare autor, de la nr. 61 la 123 al revistei. Structura lucrării are subdiviziuni, de exemplu: Literatura (czu 82) are: a) Literatura Română (czu 821.135.1) (pe genuri literare: poezie (czu 823.135.1-1), proză, eseuri, cugetări, aforisme-maxime, publicistică, teorieestetică-istorie şi critică literară) şi b) Literatură Universală (generalităţi, literatură engleză, literatură irlandeză etc.) Cartea mai conţine Anexa – fotografia ultimei pagini a revistei AXIOMA, două articole: „Revista AXIOMA şi-a încetat apariţia” (de ing. Constantin Trestioreanu), „AXIOMA după AXIOMA” (de dr. Christian Crăciun), Index-ul şi Cuprinsul. Studiul impecabil al distinsului nostru coleg, prof. Marian Chirulescu, scoate în evidenţă şi contribuţia scriitorilor din zona Câmpina, la realizarea revistei AXIOMA: Bălu Andi, Bălu Ion, Bucur Serghie, Cernica Elena, Cernica Marius, Cernica Viorel, Cionca Ion, Constantinescu Codruţ, Crăciun Christian, Cubleşan Corneliu, Dochia Florin, Marinache Diana, Marinescu Theodor, Moreanu Iulian, Rusu Togan Gherasim, Ştefan Al. – Saşa, Trandafir Constantin, Teculescu Mircea, Toma Emanoil. Împreună cu cele mai calde şi sincere felicitări adresate autorului – domnul profesor Marian Chirulescu, pentru
Revista Nouă 4/2012

excelenta sa lucrare, exprimăm totodată întreaga noastră gratitudine şi pentru cărţile dăruite, cu multă generozitate, „Grupului de la Câmpina” !

Theodor MARINESCU
*) Marian Chirulescu – AXIOMA vol. II (nr. 61-123, aprilie 2005-iunie 2010), indice analitic adnotat alfabeticocronologic, editura Tipo-Man, Ploieşti, 2012, 210 p. **) Marian Chirulescu – n. 8 oct.

1943, Predeal. Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti (1971). Autor de lucrări de specialitate (bibliografii, dicţionare, documentare, antologii, biobibliografii). Autor al bibliografiei PLOIEŞTI (în colaborare), al volumelor PUBLICAŢII PERIODICE PRAHOVENE (în colaborare), CREAŢII LITERARE ŞI AUTORI PRAHOVENI, CĂRŢI TIPĂRITE ÎN jUDEŢUL PRAOVA (în colaborare), ISTORIA PLOIEŞTIULUI ÎN DATE (în colaborare).

Spirala Cunoaşterii
Sâmbătă, 24 noiembrie 2012, junele Mihai Sandu, personalitate a lumii diplomatice, a lansat, împreună cu echipa de tineri publicişti, dominat de o tentantă grupare de doamne şi domnişoare sexy, în sala Auditorium a Muzeului de Istorie şi Arheologie al judeţului nostru, revista „Spirala Cunoaşterii”, concepută şi definită de ctitorul ei, acelaşi distins şi cultivat domn Mihai Sandu, „revista oamenilor inteligenţi”. Contraforţii acestui proiect cultural sunt câteva personalităţi ale mediului ştiinţific şi artistic şi istoric actual, cum de pildă este maestrul Nicolae Costea Teleajen – alături de care, frumosul Mihai Sandu a scos, cu un an în urmă, revista zonală „Malu Vânăt”. „Etimologic vorbind, spirala semnifică ascensiunea, urcarea, parcurgerea unui salt într-o manieră care înglobează mai multe etape sau niveluri. Filozofic vorbind, spirala simbolizează continuitatea, îmbinarea într-o scară ascendentă a anumitor elemente ce marchează o evoluţie către mai mult. Pe plan istoric, spirala a însemnat pentru Arhimede revoluţionarea extragerii apei, elementul esenţial al vieţii” – cităm aici, preambulul din Cuvîntul înainte semnat de domnul Mihai Sandu – preşedinte şi redactor şef al Spiarlei Revista Nouă 4/2012

Cunoaşterii. Secţiunile active ale revistei sunt susţinute de nume în parte consacrate în domeniile de profil. Pe Relaţii Internaţionale, amintim de: Iulian Fota, Şerban F. Cioculescu şi Luiza Popa; Pe Guest – dl Orhan Mammadow; Pe Cultură, sub şefia lui Valentin Albu: prof. Nicolae Boaru, Nicoleta Ruxandra Bohat şi Mihai Ioachimescu; Pe Literatură, coordonator Silvian David: Claudia Mihai, Marian Dragomir şi Mihai Vasile; Consiliul Director al revistei: Mihai Sandupreşedinte şi redactor şef, Nicolae Costea Teleajen - vicepreşedinte, Ion Sandu vicepreşedinte şi Mihaela Mirea-secretar general. Să ne trăiţi, curajoşilor!

Serghie BUCUR
77

poezie

Coriolan PĂUNESCU
Tăcerea din miracol Mă legănam ca un plop solitar, toate lucrurile inerte se legănau ca nişte plopi solitari, ori ca nişte arbori plăpânzi, pe care cerul îşi sprijinea necunoscutul precum o briză pe un ţărm temerar ce trece ţopăind ca un copil înspre nordul de vis al luminii. Muchia albă a timpului prevestitor îmi spunea să trec mai departe ca o stea alb-căzătoare. Şi am păşit temător în necuprinsul nopţii reverberat de spaţiul pulsând al pământului şi al lunii cu-nfăţişarea ei de crăiasă şi de unic miracol al sorţii. Intr-o vreme m-am rătăcit ascultând ademenitorul cântec din inima lui Osiris, înţeleptul ce trăia în silabele limbii vorbite în singurătatea din jur a tăcerii. Am ştiut instantaneu că mă aflu în viul planetei, ca un punct îndepărtat şi învârtind universul tăcerii. Renunţând la revanşă Roata se învârtea, se învârtea şi parcă nici nu era adevărată. Era un fel de pătrat în şase colţuri de diamant găsit în nisipurile lumii. Şi, cum priveam, fascinat de jocul roţii din golul cuvântului, am înţeles că mişcarea, niciodată definită până la capăt, vine din impulsul greu al celulei cu nuclee magice în luptă continuă şi spre absolută cunoaştere. Dintr-o dată, am văzut un ţăran între două veacuri antagonice luând două pietre tari, pe care le-a transformat cu mâinile sale, mari, în pietre de moară, rotunde şi tari, precum grâul arnăut al strămoşilor. Se lupta omul acela cu destinul, cu forţele pietrei, cu rigoarea gândului, până ce totul devenise rotund ca o roată ce se rostogolea înainte-i.

78

Revista Nouă 4/2012

Am ştiut, atunci, că ispita grâului nu-şi va lua niciodată revanşa totul fiind încrustat pe trupul luminii… Tablou Iată, se iveşte pasărea mută, sângerândă şi clară, ca un pilon de marmoră al memoriei dinafară. De-atâta durere în irişii mei, se înfioară luna turnată-n aur precum toamna icoana de tei izvodită de meşterul faur.. . Şi eu, dintrun jilţ de nuiele privesc ca un rege spectacolul lumilor mele ce se deschide spre inima mea ca un joc de noroc mereu ascuns sub perdea. Pe cohorta de gânduri ochiul viu aduna lumina, pentru cea mai lungă noapte a biruinţei dar fără să ştiu. Universul se deschidea pur temurând ca un astru pe cerul înstelat şi nespus de albastru. Bronzul cel grav Mă tem de bronzul strălucitor ca de un îngheţ al statuii care se leagănă în galbena vâlvătaie mereu arătându-se
Revista Nouă 4/2012

nepăsătoare şi gravă. Imi spun că ea, odată şi odată, mă va strivi în şuierul naiv al vântului, ca pe un obiect profan, mereu ascuns subpământului, mereu sedus de chemarea luminii, şi a cărnii tremurânde pe albele degete-ale mâinii. Teama Mă căzneam să-mi ridic trupul de plumb de pe marginea prăpastiei sure. Nu cumva să m-ajungă lupul cel rău şi flămând ca un tigru turbat din marea pustie. Hăulea, hăulea fioros muşcându-şi laba din care tocmai scăpasem. Fugeam prinzând jumătate de nod pe frânghie. Destul ca el să constate cu amplă mânie că iar a greşit pretinsele-i calcule de lup savant. Şi astfel, el a rămas hămesit ca o stea albă, avariată-n marea câmpie.
79

poezie

Virgil DIACONU
Din întunericul dens… Eu vin din întunericul dens, din liniştea rece. Poate voi găsi un loc aici, la masa ceaiului verde. Aici, în mansarda plină de cărţi, printre spaimele şi tăcerile tale. Un loc printre versurile poetului care şuieră luna pe cer. Clinchetul clopotului de bambus este lacrima ta, devenită dintr-o dată sonoră. Eu am plătit cu ultimii bani zăpăcitele de vrăbii din fereastră ca să te facă să râzi. Eu ştiu că îmbrăţişarea îţi va ridica privirile din podele. Deja, lucrurile pe care le atingi au început să viseze, ziua deja a luat chipul tău. Poate că nu ţi-am spus până acum, dar trupul meu a întinerit într-o singură noapte. Eu sunt cireşele pe care le porţi la urechi. Sunt inelul din deget. Încă puţin şi voi sparge tăcerea. Încă puţin şi îţi voi da foc printre cearşafuri. Floarea soarelui Nesiguranţa ei printre lucrurile de aici, care păreau a-i pune toate piedici, m-a făcut să cred că ea vine din lumea de vizavi, din lumea paralelă. M-a făcut să cred că anii mei repezi şi-au găsit, în fine, sensul; şi că destinul meu este să o salvez din mizeria marelui oraş. Să o salvez de toate lucrurile care îi stau împotrivă şi de hoţii care fură din privirile verzi. Salvaţi planeta verde! – aş fi strigat,
80 Revista Nouă 4/2012

ca un adevărat ecologist. De fapt, o salvare secretă am încercat încă din sala de concert, când privirile mele te-au luat fără voie în braţe. Atunci eram convins că simfonia este trupul tău blond şi că mâinile reci mă aşteaptă în spatele partiturii. Şi puţin a lipsit ca să nu mă dau în spectacol, să nu te dezbrac în mijlocul lui do major, ca să mă satur odată de sânii gureşi şi de picioarele lungi şi de piersică. Vezi, eu niciodată nu am putut să mă gândesc la altceva şi încă înainte de a ajunge la tine ţi-am pus mâna pe sâni. Până la urmă, ea a ieşit din partitură şi m-a luat de mână într-un adagio. Şi mi-a dat întâlnire, discret, în câteva poeme de dragoste. Toate estrogene şi cu lacrimile aproape şterse. Ele îmi arătau adesea pielea ei fragedă; sânii cei gureşi, pulpele lungi şi de piersică. Şi la sfârşit – sexul! Uneori acoperit de o floare a soarelui, alteori de-a dreptul dezvelit. În cele din urmă, ea a fugit din poemele estrogene, din lumea paralelă şi s-a mutat în mine. Cine s-ar fi gândit că proiectul meu secret – Salvaţi planeta verde! – va prinde viaţă? Cine s-ar fi gândit că trupul ei blond se mută în mine cu privirile verzi şi cu sânii abia încolţiţi? Cine s-ar fi gândit că ea se mută în mine cu toate depresiile? Cu toate depresiile pe care le reciclăm seara printre cearşafuri, ca să poţi intra încrezătoare în noua zi. - Acum lasă-le Dumnezeului! Nu vezi că s-a făcut dimineaţă? – i-am zis, lipindu-mă şi mai bine de pielea ei umedă, pe jumătate mirat că nu am omorât-o nici în noaptea aceasta, pe jumătate uimit că degetele ei blonde s-au îndrăgostit. Din volumul „Prinţesă cu fluture”, în curs de apariţie
Revista Nouă 4/2012 81

poezie

Valeriu SOFRONIE
Dialog cu un perete vopsit când visa i se evapora corpul îmbolnăvit de sufletul câinelui prins de hingheri timpul a intrat de multe ori în ochii ei şi a rămas acolo nu ieşea decât ca un aer greu de toamnă târzie sau ca o piesă de teatru din care personajul principal lipseşte din ultimul act din piept nu i-a mai rămas decât o umbrelă şi o mănuşă de piele cu degetul arătător tăiat pregătit să poată simţi la vremea cuvenită trăgaciul din frunte câteva strofe din poemele lui vişniec lipite pe literele cu roşu din calendarul lui dumnezeu „La mine vine un singur înger unul singur îmi spune: a ta este această bucată de pâine? ţi-o iau!” ha ha ha !!! acesta a fost ultimul sunet produs de luptă femeii cu bărbatul câmpurile de luptă arătau ca nişte cearceafuri mototolite cutate printre holly bible şi scrumuri de ţigară ieftină rujuri mai ţipătoare decât sângele pierdut în fiecare lună începând din ziua a 24-a şi până la sfârşitul lumii apoi într-un sincronism perfect cu apusul se prefăcea într-o pace profundă de gânduri mai uşoare decât aerul în starea aceasta
82

reuşise cândva să simtă greutatea razei căzute pe umeri fluturele de mătase cum i se zbate între unghie şi sâmburele de lapte aerul încărcat de extratereştri divini coaja lucioasă a mărului pregătit să cadă în iarbă silabisind greoi femeia cu o singură inimă dar cu degetul ferm ieşit prin pielea sfâşiată cu dinţii citea în forul interior cardurile bărbaţilor din cartier uitate în jartierele roşii undeva între casă şi serviciu fără să ridice ochii dădea la spate continent după continent insule în formă de lună şi arhipelaguri acoperite de alge şi le vindea la bursă de la o vreme se obişnuise să păstreze pentru zile mai negre sticle cu suveniruri topite în ele oameni de aur de pământ şi de frunze rămaşi din toamnele prin care trecuse iar duminicile când toate turlele încetau să mai bată cu umbra grea în clopotele de sticlă ale lui dumnezeu se cobora în ape şi le lăsa pe toate să ajungă în locurile în care vederea îmbătrânită nu mai putea să zărească „îmi spune: a ta este această fereastră subţire înnourată? ţi-o iau! îmi spune: a ta este cămaşa, a ta este grădina, al tău este scaunul, somnul floarea, gândul bun şi castanul viu şi peştele care te visează şi drumul din faţa casei şi câmpia de sub drum şi broasca ţestoasă care le ţine pe toate în spinare cu răbdare? ţi le iau!”
Revista Nouă 4/2012

ar fi trebuit să vezi cum îi cade frumuseţea pe podelele unsuroase cu zgomot uşor de mireasă intrată pe furiş în altar mâna lovită de trăsnet în timp ce strânge mana zeilor din nisipul deşertului ar fi trebuit să-i urci muntele răsărit din fiecare scară de bloc să arunci cu piatra în zborul lighioanelor intrate prin ferestrele apartamentelor confort 4 odată cu criticii acestui poem tonul din conservă şi inima din piept îşi descoperă sentimente înrudite cu urmele de dulceaţă pe buze şi privirea iscoditoare a încărcat arma şi şi-a lăsat locatarul să umble liber prin interiorul ei din creierul stâng în cel drept din mâna dreaptă în mâna stângă strigând în gura mare They Shoot Horses, Don’t They toate poemele de felul acesta se termină abrupt „ţi le iau, mincinosule, pe toate!” şi mi le luă dintr-o dată fără niciun regret în celălalat poem bunicul meu fierarul devenise peste noapte om Dialog cu un perete filosofic în faţa peretelui cu vitrine luminoase şi securizate mintea mea se găsise să-şi facă de lucru cu adevărul era acel adevăr pentru care 46 de ani de treziri dimineaţa nu reprezentau mai mult decât
Revista Nouă 4/2012

aproximarea prin rotunjire a lui patruzecisişapte sau a femininului patruzecişicinci orice-ai zice eram şi eu un fel de expert toată viaţa mă ocupasem de aproximări am aproximat câinele cu pisica şi am rămas fără animale de casă filosofia cu ştiinţa de s-a ales praful de amândouă mişcarea cu repaosul fără să înţeleg prea bine rostul plimbărilor prin parc m-am aproximat pe mine cu ceilalţi şi am sfârşit o dungă pe o zebră de asfalt dar în faţa peretelui acesta eram mai aproape de stele punctele de contact dintre ochi şi cortex îmi dezvăluiau ultimele esenţe lumina din lampa electrică semăna perfect cu lumina din soare mă puteam afla oriunde atunci în avionul personal pe luciul apelor de azur sub haina cerşetorului sau între coapsele de aur ale veşniciei şi tot nu m-ar fi fost de ajutor singur între creştet şi tălpi între demenţă şi nirvana ocupăm singurul loc pe care puteam să-l ocup la acea oră din noapte când parcurile se închid în urma ultimelor prostituate de carton iar peste picioarele fotomodelice doar nylonul îşi mai întinde plasa de ochi hexagonali mă priveam în geam eu eram fără niciun dubiu eu-ul din peretele sticlei din care mă priveşte neclintit peştele cu ochiul său uscat
83

poezie

Ioan TODERIŢĂ
BUNĂ SEARA, DOMNULE MALLARMÉ! Reazemul luminii
Un semn că moartea... Un clopot ce se zbate în inimi ca un leagăn ar fi iubirea noastră şi semn divin, precum, stând sub icoană fruntea, plecată-n dulce reazăm iluminează tâmpla de gânduri ce n-au cum să vadă-n jur mânia satanei ce-i m-aseamăn. Vor mai, de timp, pecetluit, sui, încovrigate amintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funii şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii atunci, în viers cântat încet pe săturate. Un semn că moartea nicicând nu mănspăimântă eşti tu, contrară ei, când fără de om milă, nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi calofilă pe un accent silabic, cel convertit la sfântă eternitate-multă, de om ce moare-n silă. Cristianică Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu unt lumina va preface salcâmul în cuvânt ca strigătul de mamă, întors la mine-o clipă să-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită, îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând. Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins. Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatins în lemn să fiu târziu întors ca niciodată
84

ca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de piatră pe-acest suiş nevrednic în spaima celor vii. Petrec, din nou, din ou, lumina în stihii Ce mulţi Irozi de pradă cu măştile pe frunţi, al Romei fast şi scaun vor să nenvrednicească rătăcitori în pânda privirii cea lumească pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi. Dinspre dincolo, de ce... Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândul să tot priveşti reminiscentă în „bulbi de aur” doar cuvântul, sonoră, starea elocventă. Da, printr-un verb copulativ îndemni un substantiv, să-şi facă din epitet contur pasiv şi moartea-ţi pare idolatră. Că dinspre, dincolo, de ce, mi-i dat să-ndur acest avânt n-am parte nici de sâmbete în timp, ce-i scris, să aflu stând. 12.09.2009 Scrisoare Poate ţi-au mai scris şi alţii o scrisoare cu... gest-aţii cum să plângi, hulind cantaţii să trăieşti în spre cei mult. Doamne, timpul, dor ocult, mi se sfarmă-n atrii dulci, sângele vestind năluci şi, din lume, fuga-n brânci. Doamne, din mine o parte
Revista Nouă 4/2012

s-a-mplinit cât se cuvine: dor de om şi dor de tine, şi de-atunci petrec în moarte. Ce-a fost azi, va fi şi mâine Bortelită sită-n ace sub povară de grâu copt, prin doi ochi de sârmă toarce ceru-n mâini sucit în opt. Treeram un snop de floare prin salcâmul despletit cu trei crengi – un cerc rotit şi-n priviri circumpolare. Vântul fuge-n sihăstrie ca Socrate, mai silenic, şi, se ştie, ‘n veşnicie ni-i destinul dat endemic. Numai cumpăna pe silişti saltă-n sus, scurmând octave, oscilaţii, ce prin mirişti clopoţesc tăcerea-n salbe. „‘am!”, mai drept încolăcit, pe tăruş, flămând un câine... ce-a fost azi, va fi şi mâine, doar un glas, de tălmăcit. De mă... De mă, cu vergi, mângâi în cătini, pe umeri moi şi-n covrigată plecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi, asmute noaptea-n râpi curată. De mă, întors prin os în sânge aştepţi, să văd cum bate-n porţi un pumn, ce-n inimă se frânge opreşte clipa, dacă poţi. De mă, ca-n vorbe de ocară,
Revista Nouă 4/2012

alungi în vers, cu ritm a-metric din cuvântări ce au să moară, de tine, Doamne, fug eretic. Plouă Două pietre, centripete, şi scânteia din genuni suie-n florile din mâini cu spirale-n piruete. Simfonii în „la minor”: curgerea cascadelor, şoapta morţii celor vii te-a cuprins şi n-ai să ştii. O suflare cât un sunet, scăpărată-n om, mărunt, jarul carul cu cenuşă tot răstoarnă şi încinge, hora nunţii în sobor, ce distinge, omu’n zbor, şi sărutul care frige. Într-un geam cu cer cernit O gutuie sferotată stă de strajă-ntr-o muşcată, să privească-n cerc rotit scârţâitul dintr-o poartă. Pe cotlon, un ceas de apă uniform, tăcerea-ngroapă. Plouă! strigă cucuvaia Şi-avea ploaia să înceapă sufletul într-o oglindă spartă-n ochi cu o andrea, cât vrea ea. 08 iulie 2009
85

poezie

Sorin VâNĂTORU
Auschwitz Eu, Sorin Vânătoru, am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ? N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină. De atunci, scriu continuu. Cadavrul din groapa comună e fratele nostru, nu Elvis Presley! Nu scriu cu cerneală, scriu pe fruntea Adevărului Absolut cu respiraţia gazaţilor. Scopul minţii noastre nu este misterul Adevărului Absolut, ci posibilitatea camerei de gazare. Înviere astronomică medico-legală Agonia morţii-reprezintă trecerea de la viaţă la moartea clinică în care funcţiile vitale sunt subliminale cu euforie, agitaţie, logoree, mişcări necontrolate, tahipnee cu respiraţie superficială, aritmie cardiacă cu scăderea amplitudinii pulsului. În acest stadiu echilibrul divin se află la terapie intensivă. Răcirea cadavrului- este determinată de oprirea circulaţiei şi a proceselor metabolice. Treptat, transcendenţa
86

“Poezia lui Sorin Vânătoru este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară. Însemnările sale atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text.” Alex Ştefănescu

devine un zer fetid ce se scurge la canal. Mumificarea naturală- se realizează condiţii de mediu cu temperatură ridicată, umiditate scăzută şi ventilaţie bună Decedatul se răspândeşte în argilă, până dincolo de Big -bang. Mineralizarea – este posibilă prin păstrarea cadavrului într-un mediu cu o concentraţie mare de săruri minerale. Este fundul neantului. În structurile de carbon şi siliciu se formează arhetipul viitoarei fiinţe, neantul începe să palpite în palpitaţia realului şi emite o radiaţie spre receptorii matematici ai unui posibil clar-obscur. Dedesubtul fiecărui mormânt se află cerul înstelat, şi ziua noastră de naştere.
Revista Nouă 4/2012

Anatomia nemuririi Deasupra tălpilor, gleznele, apoi, genunchii, în vârful genunchilor, organul facerii, apoi burta, ficatul, pancreasul, inima, gâtul, creierul, mintea, Ideea Absolută, Big- Bang-ul, deasupra lui, tălpile, gleznele genunchii, organul facerii, nemurirea. Când voi fi cadavru Dacă există un fel de coştiinţă dincolo de viaţă, voi face un semn cu degetul mic de la mână. Dacă nu există, voi face un semn pe care nu vi-l puteţi imagina. Sau priviţi linia orizontului: voi fi vegetaţia sălbatică crescută între posibil şi niciodată. Vecii vecilor Vecii vecilor nu au cum să existe. Ei se referă la viitor, nu la trecut. Dar vecii au un inceput, dacă ne întoarcem cu spatele şi privim în urmă. Ceea ce îi face să fie are natură finită, o fiinţa finita care va caracteriza si vecia, iar groaznica găselniţă a minţii numită vecii vecilor va obosi tot repetându-şi numele.Vecii
Revista Nouă 4/2012

vecilor vor fi atât de dezgustaţi si plictisiţi de propriul statut, încât se vor sinucide ,trecând în analiza matematică, sensul concret al vecilor, în moartea lor şi în învierea noastră din morţi. Două neanturi Conversăm la o bere. Prietene, suntem două neanturi vorbitoare. Imaginează-ţi că eu nu mai exist, şi stai de vorbă cu un scaun.Vorbeşte scaunului din ce în ce mai tare, concentrează-te pe spetează, vorbeşte, concentrează-te, lumea începe să se adune, trecătorii, poliţia, ambulanţa, primarul, martorii se înmulţesc, eşti copleşit de curioşii care se adună, la treizeci de centimetri deasupra spetezei va apărea o faţă incertă, vorbeşte, priveşte fix la spetează şi concentrează-te, voi apărea din preaplinul nonexistenţei din existenţa ta. Oamenii ar trebui să experimenteze neantul, să comunice cu el, să-l prefacă într-o fiinţă vie cu sentimente. ....................................... Eu cred în Dumnezeul de dinaintea cuarcului, a credinţei, a Bibliei, în Dumnezeul lui de dinaintea lui de dinainte. Evenimentele din viaţa ta depind de gesturile pe care le faci. Mai schimbă ceva in determinismul vieţii tale.Mai lasă cuierul, aruncă-ţi haina şi pe pat. Sau, chiambaur de bautură sau de luciditate,stai cu haina în mână, ca prostu, neştiind ce să faci. Aşa iţi vei deruta soarta.
87

poezie

Diana TRANDAFIR
Acord final Textul poemului ar trebui purtat pe aripi de înger Am strâns în pumni cenuşa lemnului decojit şi o împrăştii prin garsoniera cu ferestre blocate Aş vrea să ascund textul poemului chiar aici printre ridurile cu care citesc sau undeva în oraş prin viesparul maşinilor Mă tem însă că la prima pală de vânt s-ar lipi de feţele trecătorilor Blues Rufele de pe sârmă ridică braţele bătute de rafale de vânt Lasă gândurile să tresalte uşor între faldurile lor Şi-a injectat sub piele atâta fericire încât dimineaţa arde la foc neclintit printre fluturii galbeni Destin După ce s-au dopat cu cioburi de sticlă şi s-au spart în priviri încă mai toacă în vitrinele mari
88

ca nişte pescăruşi somnoroşi care se zbat în sala de aşteptare clasa a doua Ochiul imobil şi sticlos reflectă lumea invers Morfinomanii mă strigă pe nume din paturile lor de campanie părând a şti multe despre luciditate Negru Broasca ţestoasă de uscat ca şi broasca ţestoasă de apă sfârşesc într-o fosilă neagră ca briliantul Nimeni nu neagă existenţa negrului în carne chiar atunci când ritualul se petrece-n lumină Tăcere Duce cu greu un veşmânt din aglomerări de obiecte pe care ar vrea să le depună cu bine la destinaţie Privirea sa frânghie deasupra abisului lasă urme adânci ca orice cuirasă/ în lumea unde cuvintele se nasc deja ciuruite Numai ploaia ar putea să le astupe gura cu vârful degetelor dar ele nu strigă
Revista Nouă 4/2012

translații

Diana TRANDAFIR
L’accord final Le texte du poème devrait être porté sur des ailes d’ange qui rabattent j’ai ramassé dans mes poigns la cendre du bois en train de mourir et je l’ai dissipée dans mon atelier aux fenêtres verrouillées je tiens à masquer le texte du poème surtout ici parmi les rides de la lecture ou quelque part en ville parmi les voitures je crains que le premier souffle du vent les attache aux visages des passants Blues Les vêtements sur la corde à linge levent leurs bras battus par des rafales de vent Ils laissent les pensées trembler par des traces délicates Il a injecté sous son peau autant de bonheur que le matin brûle au feu ferme entre les jaunes papillons Destin Après s’être dopés avec des éclats de verre et avoir cassé leurs yeux immobiles ils coupent toujours les larges fenêtres
Revista Nouă 4/2012

comme des mouettes endormies qui luttent dans la salle d’attente de la seconde classe L’oeil immobile et vitreux reflète le monde à l’envers Les morphinomanes m’appellent de leurs lits qui se plient Ils crient mon nom et ils semblent savoir beaucoup sur la lucidité j’ai besoin du noir La tortue de l’eau et même la tortue de la terre succombent doucement dans une fossile noire qui ressemble aux diamants Personne ne nie l’existence du noir dans le cadavre même lorque le rituel se déroule dans la lumière du soleil brillant Le silence Habillé d’un lourd vêtement composé de tels objets qu’il aimerait déposer en toute sécurité à la destination Son regard une corde sur l’abîme laisse des traces comme une cuirasse ordinaire dans le monde où les mots criblés sont déjà nés Seulement la pluie pourrait obstruer leur bouche avec les bouts de doigts mais la pluie ne pleure pas
89

proză
experienţă de pseudo-narcotizare. Oboseala, marea tulburată, valurile ameţitoare, nu putem nici eu, nici Andreea să facem distincţia între vis sau realitate. Intru în apă din nou, pe la ora prânzului, ţinând-o pe mama de braţ, în timp ce prietena mea ne aşteaptă pe plajă. Brusc suntem trase în larg de o maree sălbatică. În câteva secunde se schimbă realitatea universului meu. Suntem după baliză. Un val puternic îmi întoarce colacul invers şi sunt aruncată din el la câţiva metri. Mama, o excelentă înotătoare, nu se iveşte de nicăieri. Sunt pe fundul mării de câteva minute bune. Nu fac nici un efort să mă ridic deasupra apei. Pentru ce? Cineva mă apucă de cap şi mă trage puternic în sus. Mama mă împinge la suprafaţă în timp ce valurile îi înghit corpul. Deschid ochii. Sunt tot în salon... Sorin îmi atinge degetele şi îmi mângâie obrazul. Spune o rugăciune. Aş vrea să plâng... dar adorm din nou... O doamnă a alertat salvamarii. Sunt pe nisip. Încerc să mă agăţ de lumina soarelui. O scoică îmi perforează genunchiul. Mă ustura tot corpul. Mă doare capul. Din nas îmi ţâşneşte deopotrivă sânge şi apă. Îmi întorc încet capul ameţit. Mama e la câţiva paşi. Stă în fund şi plânge. Traumatizată... ştie că viaţa nu va mai fi la fel. * Bunu’ e pe moarte. Nu au ce să-i mai facă. Capul meu e varză. Tot ce mi-a mai rămas e să mă rog. Sincer. Sobru. Acum mă întorc cu faţa la Dumnezeu şi mă închin. În genunchi, să fie mai dramatic. * La ultima masă din colţ stau mahării oraşului. Mă cac pe mine. Simt că ameţesc şi că mă duc dracului. În ce naiba m-am băgat? Şi ce dracu caut eu acolo? Oare au aflat de povestea mea cu Sorin? Oare mă recunoaşte cineva la o privire mai atentă? Oare o să mai ajung la vreun curs de
Revista Nouă 4/2012

Ana SĂNDULESCU Anamneza
(2006 - 2012) * Mă mistuie superficialitatea vârstei mele. 17 ani. Mimi îmi spune să zâmbesc, fiindcă sunt tânără. Cică sunt copil, or eu nu mă simt astfel. Ce-i drept, am momentele mele puerile, dar le îngrop rapid în vârtejul dat de senzaţii larvare. Non-sens, singurătate, inutilitate. Poate că înţeleg prea bine ce se întâmplă în jurul meu. Singurătatea celorlalţi. * Sunt la spital, în timp ce inima mea bate cu pulsul „unei femei de optzeci de ani”. Prea mult energizant şi nişte pastile fantomă din bucătăria bunicii lui Duia. Sunt aici, singură şi vulnerabilă, întinsă-n pat, într-un salon mizerabil. Asistentele se agită. Nu pot să-mi administreze nimic. Am opium în creier şi energizant în sânge. La antipod. Sunt neputincioasă în faţa morţii. Nu pot să-mi ţin ochii deschişi... simt că mă duc... m-am jucat prea mult cu viaţa mea... viaţa mea... pe care abia am descoperit-o. Sunt... tânără... vreau... să o ţin de mână pe Mimi. Dacă plec acum... să plec agăţându-mă de pielea ei caldă. Maternă. Protectoare. Sufletul meu pereche. Nu reuşesc să îmi aduc aminte faţa bunicii mele... gândurile mă conduc spre altă amintire... spre unicul moment de apropiere dintre mine şi Dora. Am zece ani. Suntem în Eforie Sud împreună cu Andreea. Avem la bord câteva ore de nesomn şi fiind foarte mici ne pierdem ameţite prin mare. Este prima mea
90

economie? Oare o să mai apuc să citesc vreo carte? Oare o să mai gust vreodată dintr-o clătită cu vişine? [...] Îmi trec diverse gânduri prin cap în timp ce încerc să merg drept până la masa blestemată din colţ. Marius mă ţine strâns de mână şi mă trage după el, de parcă simte reţinerea ce-mi repugnă în tot corpul. Ne aşezăm. - Bă p…ă! Ce p…a mea ai făcut aseară, băăă???!!! strigă unul mai pirpiriu către Marius, Musteaţă cică-i porecla lui. - Frateee... să-mi f… una... păi căcatul ăla de Bilă are mereu grijă băăă, nu are niciodată măcar o singură doza prin buzunar. Da’ aseară a fost sărbătoarea lui Covrig şi a trebuit să ne servim, nu? continuă altul pe care aflu că-l cheamă Bazin. - Asta mică e de încredere? face Musteaţă semn cu capul înspre mine. Marius dă din cap că da, iar omul continuă... - Şi căcănarul ăla de prietenul tău, şpanchiu’ ăla fomist se apucă să sune garda, băăă? Să ne-o luăm cu toţii? zice trântind paharul de whiskey pe masă. Marius, foarte iritat, îşi pierde controlul. Cred că i se trage de la scrâşneala dinţilor. - Bă căcat! Tu nu ridica vocea la mine pentru greşeala altuia. Ce treabă am eu cu vezi că ăla prost şi bou? Crezi că eu nu mi-am luat panică instant? Sunt io vinovat că ăla o băgat câteva shot-uri de tequila şi s-o matrafoxat. Apăi i-a venit poftă de pulbere şi pulbere s-o făcut! - Lasă că vine şefu’ mare acuşica, în zece minute să vedem cum facem... nu ştiu... nu cred că mai ai ce căuta pe la noi prin târg. Sa dat buha prin cunoscuţi şi acum toţi stau geană pe gardă să vadă dacă au ginit pe cineva, zice Musteaţă gânditor. Şi chiar dacă scapi din asta cu obrazul curat, mereu o să se zică despre tine că eşti mârlete, că dai în gură la gaboreţi. Îţi zic, te-ai ars p…ă, te-ai ars. Vezi dacă iei sub aripă toţi şpanchii şi
Revista Nouă 4/2012

boii? Şi asta mică cine e? De se holbează la paharu’ meu? Vrei să bei? Vrei să bei şi tu un şpriţ? Ia, Gicăăă, vino-ncoa. Adă cu tine o damigeană de jack şi serveşte fetiţa aicilea. Că îi curg balele din gură. Musteaţă râde, trosneşte, mă înfioară şi dă pe gât paharul până la fund. [...] - Mazdrobu’ p…ii mele... auzi bă, se laudă în gura mare prin club ca noi am fo’ prin Turcia, prin Cipru, că am sodomizat Italia, Spania, Franţa şi Elveţia. Că am plasat pi…e prin Austria şi că o să ajungem la bulău cât de curând. Ce p…a mea? Adică bă! Zic. Frate, doar zic... dacă unu’ de acolo era gabor, frate? Sau frate de sânge cu un gabor? Ummm? Că noi ne ştim între noi şi ştim cui să-i punem capu’ la cauciuc, să dăm din ambreiaj, da’ vezi şi tu bre că o început să apară maşini noi în oraş, maşini luxoase, feţe noi, persoane dubioase, nu poţi să-i sortezi chiar pe toţi că nu suntem maşini de sortat acadele. Da’ ci p…a mea o luat frate? Shoturi de tequilla cu prăfean ziceai? [...] Gică închide apelul. Ne fixează cu privirea pe fiecare-n parte. Mereu la limită! Mereu la limită! - Vine şefu’ în cinci. A zis să nu plecaţi nicăieri că vrea să termine cu porcăria asta. Marius răsuflă uşurat. Şefu’ are o soluţie pentru el. - Şi şi-a dat drumu’ tâmpitu’ la gură ca la sloboz. Fără filtru, p…a! Fără nimic… Zicea de atelieru’ auto din Cartier. Că doar noi ştim că e ilegal. Şi de pi…a aia proastă, Gina, pe care a f…t-o şi i-a dat-o lu’ Delfinu’ s-o ducă-n Paris la bogătani proşti. Da’ aia nici nu o ieşit din ţară încă. Şi dacă se pune garda pe ea sigur îi găseşte prafurile, banii, bijuteriile şi pozele din Mamaia, articulează nervos Musteaţă. - Gina? Care Gina, bă? întreabă Marius. - Aia de-o puneam să se îmbrace ca o curvă, o trimiteam la oameni în casă, îi
91

dădeam nişte prafuri, îşi dădea pe la bot, făcea criză-n casă, ne suna pe noi să venim să o luăm şi mai ceream şi bani de la bieţii prostălăi nef…ţi. Că deh, din cauza lor i s-a făcut ei rău. Că io-te, nici nu o f…t-o bine, da’ i-o dat să tragă pe nas. Şi oricât se scuzau ei, nu ţinea, că scoteam permisu’ port-armă şi se că…u toţi la c…r. * Aş putea să mă îmbrăţişez cu singurătatea, să mi-o port peste tot ca pe o răceală. Să o simt ca pe un cocon şi după ce update-ul se va fi încheiat să ies din ea ca un fluture stăpânit de o maturitate impecabilă: doar am gustat din „deliciul” atacurilor de panică, în care eram aruncată ca o cârpă într-o fântână fără fund, frica de moarte şi claustrofobia generată de limitările propriului corp. * În singurătatea coşmarurilor mele am cunoscut trei temeri: lupul, ursul şi şantul. * Cum aş supravieţui dacă Mimi, frumoasa mea bunică ar muri mâine? Şi de ce spun „mâine” şi nu „azi”? „Azi” este prea devreme, prea aproape de mine. „Mâine”, pe de altă parte, este promisiunea unui nou început, a unor ancore de care să mă agăţ atunci când viaţa de „azi” îşi pierde sensul. „Azi” nu pot accepta fatalitatea, dar pentru „mâine” există o şansă. Fără Mimi, aş încerca să mă arunc, să mă rup, dar m-aş opri cu mâinile ţinându-mă de burtă şi cu o durere în suflet ce nu poate fi măsurată. Aş încerca să mă sinucid eşuând de mii de ori. Nu din cauza instinctului de supravieţuire, ci cu gândul că ea a trăit pentru şi prin mine. Nod în gât. Şi nu văd sensul acestei „a mai trăi după moartea cuiva sau după un cataclism, după o catastrofă”. Ca să muncesc de la opt la şaptesprezece şi ruptă de oboseală să mă culc la ora zece seara? Să îmi cumpăr o maşină sau să trăiesc în lux?
92

Master, internship la Microsoft, cluburi, insomnii, role, desene, căcatul pe care-l numesc roman, prietenii, mâncarea, cărţile, teatrul, expoziţiile, frigul de decembrie, sărbătorile, curăţenia, natura, Daniel, totul este lipsit de sens. O înşiruire nulă. Sportul, sănătatea, răceală, ştirile, articolele de specialitate, respectul primit din partea profesorilor sau a colegilor de serviciu, înălţimea mea, hainele... părul. Mulţimea vidă. * Trebuie să scriu, este unica mea legătură cu universul. Am fugit din bar. Sukar Nation sunt catchy, dar nu destul. Fac atmosferă, dar în seara asta, în starea asta, muzica lor nu mă atinge; dimpotrivă, simt că nu pot respira. Jurnalul: Trebuie să scrii, nu contează că nu este artă. Este scăpare. Azi m-am înscris la master. Mă uit în oglindă. Nu-mi recunosc privirea. Aceştia nu sunt ochii mei. Apartamentul ăsta în care mă aflu acum şi-n lunile ce urmează pare la prima vedere fără perspective: fără balcon, cu gratii la geam şi cortine arămii ce blochează vederea. Dar azi am spart lacătul ruginit al geamului din bucătărie şi escaladând fereastra am ieşit în imensa curte pavată cu florile vecinilor. Probabil unul din cele mai romantice locuri din Iaşi. Al meu, pe gratis. Curioasă, m-am apropiat cu paşi umili şi am pipăit încetişor imensa „colivie” de sticlă care încastrează bătrâna spirală a motocicliştilor. Fericirea descoperirii mele a rămas suspendată în idee, pentru că altceva mi-a atras atenţia. Iată-mă din nou, aici, în seara asta pierdută, jurnalule, încercând să nu uit să respir. Tabloul urban m-a lovit în plex. Panorama. Mitropolia. Şi în spatele ei, conturându-se silueta flamboyantă a
Revista Nouă 4/2012

Palatului Culturii. Luna plină. Cubul de pe Ştefan cel Mare. Oamenii care socializează pasionaţi la terasa „Curtea Berarilor”. Taxiurile. Luminile hotelului Unirea. Agitaţia. Stând în picioare pe marginea terasei, fumând un Marlboro Lights şi uitându-mă în jos, simt! că trăiesc, urmată de o senzaţie de posibilă cădere ce-mi îngheaţă sufletul. Tragismul. Înălţimea. Secunda infinitului. Un moment, o alegere şi s-a terminat… coşmarul… unei vieţi lipsite de sens. Totul este punct, plat, fără simţăminte. Sufăr şi în agitaţia mea inutilă conştientizez că trebuie să refuz plăcerea cauzată de sfârşit. Trebuie să plec din nou, cu coada între picioare, unii ar spune mai puternică, mai pregatită, eu zic mai pierdută. Mă mai întorc o dată şi privesc luminile oraşului: durere nejustificată. Nu poate fi definită, nu este o reminiscenţă de manifest adolescentin, nu vine din vârstă, fucking shit!, nu este nici plictiseală şi nici lene cognitivă ce naşte delăsare spirituală, nu este nimeni, nu are o cauză. Doar o tristeţe infinită. În timp ce închid gratiile mă gândesc la Daniel. Un băiat pe care credeam că-l iubesc, un individ care mă lăsa să fiu, care îmi înţelegea stările, care mă ajuta să mă explorez şi să mă identific, să caut în mine, să consum din izvorul de gânduri ce transcend umanul şi nici măcar el nu mai înseamnă ceva. Singurii mei prieteni sunt singurătatea şi „jurnalul” ăsta. Şi amândoi complotează împotriva mea. Nu pot să plâng, pot doar să respir sacadat şi zgomotos. Nu pot să scot răul afară. Vai… să-mi bag p…a. Nu este atac de panică. Nu este leşin. Nu se întâmplă nimic fiziologic. Sunt doar un suflet sufocat. Şi cu cât scriu mai mult despre asta cu atât nu mai am scăpare.
Revista Nouă 4/2012

Să-mi fac curaj, nu pot? * Jurnalul: Oare care din cei trei fii ai împăratului o să o satisfacă mai bine pe prinţesa fermecată? Nici unul, pentru că sunt toţi la fel: acelaşi material textil degradant. * Acum nu mai fac planuri, acum nu mai decid ziua de mâine. Acum trăiesc în concretul concretului. Doar percepţiile mi le alterez, astfel totul apare vibrant, nou, cu aromă de epinefrină. Este bine în club. Zgomotul răsuna atât de tare încât nu-mi mai aud gândurile. Vibraţiile, agitaţia, alcoolul, pastilaţii, privirile flămânde ale bărbaţilor şi flirturile nevinovate ale femeilor, cu ochii închişi mă forţez să mă adun, să nu mă dezintegrez până-n zori. * Ce simt, jurnalule, când gust pofticioasă din pasta pixului tău? Promisiunea unei realităţi prietenoase. A unei societăţi tolerante. Dreptul la o judecată corectă. Promisiunea unui amant pe cinste. ... Jurnalul: Să vezi ce şmecher o să fiu mâine când îmi spui că te-ai f…t cu X, Y, Z şi o să-mi frângi inima. Ai şi tu o persoană care te cunoaşte mai bine decât ceilalţi, căreia îi pasă de tine şi pe ăla îl ignori. Foarte frumos. De fapt, toţi te iubesc, stai. Toţi ţin la tine. Eu sunt doar un p…ică cu pretenţii. Ce naiv, nu? Îmi pare rău că nu folosesc cuvinte mari, precum „metafizic” sau „scatofilie”. La mine la ţară nu aveau cărţi interesante la biblioteca culturală. Aveau decât abecedarul, pe care l-am citit şi răscitit şi singură frază pe care o ştiu e „Luisa are mere”. Însă, dezamăgit am fost când am văzut că nici atât nu are, d-apoi termeni precum suflet, demnitate, respect faţă de sine şi multe altele. Filosofia cu merele e
93

simplă: ori faci parte din căcarea de dimineaţă, ori eşti OUT, o cârpă de şters praful sau dacă ai bunul noroc, de şters podelele. Acolo ai acces la apă bună, sănătoasă, de care se lipseşte în nenumăratele rânduri când preferă să bea alcool. Ea ştie că alcoolul îi anulează micile rămăşiţe de bună creştere de acasă, amprenta părintească, de Mimi zic. Şi cu ce drept monologhez despre toate astea? Pentru că şi ea, ca şi celelalte persoane, m-a citit neştiind nimic din capul meu. Creier pané cu spatele părului complicat. Nimic misterios. Însă te pricepi de minune să arunci cu nisip în ochii oamenilor, să nu mai vadă realitatea, să-i faci confuzi. Mă pricep şi eu la asta. Dar stai şi te întrebi dacă se merită. Se merită? Toate persoanele din viaţa ta sunt episodice. Contează cel mai mult cu ce rămâi dincolo de căcatul ăsta numit VIAŢĂ. 30% ai citit (cu citirea ta „rapidă”), 10% ai înţeles, 1% îţi pasă, de fapt 1% e mult. Pe măsură ce scriu 1% converge uşor spre 0. Vei veni să-mi spui: „Ah, sorry, eram pe budă”. * Jurnalul: Te rog scrie-mă când te trezeşti din somn. ... M-am trezit. E ora patru dimineaţa. Aici stau împotriva foii, încercând totuşi să-mi menţin culoarea. Gândurile-mi sunt neclare, iar aerul înnăbuşitor nu mă lasă să adorm. Să termin în sfârşit cu viaţa asta şi mâine să încep una nouă. În fundal se aude surd Sigur Ros [sau altă formaţie la alegere]. Pe măsură ce clipele trec, pe măsură ce ticăitul ceasului de pe perete se aude din ce în ce mai apăsător, îmi dau seama de un lucru. Încet, încet m-am cusut de Jurnal, iar acum mă desprind de foaie pe măsură ce muzica se opreşte până în punctul în care începe să se audă invers. Ce p…a mea, îmi zic? Ce p...a mea?
94

* Cât despre mine? Am plecat la Vlad în Amsterdam să mă chillesc. The Pickwick Papers. Spaghetti Bami Goreng. Cartierul „Red Light District”. Androcell pe fundal. Muzeul sexului. Haga. Rotterdam. Bere Bavaria. Istigkeit. „jointception” încă de la micul dejun. Sat Chit Ananda. Cugetul fără limite a lu’ Huxley. Explorarea sinelui. Fiecare noapte petrecută-n Amsterdam îmi aduce aminte de titlul unui tablou pictat de Liviu Nedelcu, intitulat: „Noaptea curbele sunt periculoase”. Bomboane colorate pe câmpii părăsite. Sunt cuminte sau sunt destrăbălată şi în căutare de senzaţii adrenalinice? Uneori mă văd foarte bine citind o carte într-o cămeruţă la mănăstire. Este asta o formă de bipolarism? Oare asta este viaţa? Să merg, să călătoresc, să colecţionez amulete? Să îmi construiesc micul meu grupuleţ de prieteni? Să am un prieten pe care să îl numesc „Curajul”, altul să fie „Liniştea”, pe unul să-l chem „Precizia”. Norii din avion au fost prietenoşi, ca şi altădată. Vremea aici, ploioasă, dar mai pe după-amiaza va apărea soarele şi noi o să ne ducem la o plimbare cu bicicletele. Liniştea. Am descoperit-o odată cu plecarea mea din căcatul ăla de ţară. Oricum… acasă e doar o senzaţie. Mă voi întoarce peste câteva luni. Până atunci... carpe-diem. * La urcarea în tren lovesc fără intenţie un aurolac. Se uită la mine supărat. Simt în ochii lui că i-am violat cu neruşinare braţul. Vrea să mă taie, să mă jefuiască, să mă desfiinţeze. Îl sfidez încruntându-mă: „Loveşte-mă căcănarule”, îmi spun. S-a speriat. Îşi pune punga la gură şi inspiră
Revista Nouă 4/2012

puternic. Îmi f…e o flegmă direct şi precis, spurcându-mi buzele. Pleacă ameţit. Oroarea societăţii. Pleava umanităţii. Pe buzele mele. Pe gura mea proaspătă. Închid ochii în semn de refuz a ceea ce mi se întâmplă. Astfel evadez. Îmi simt penetrate labiile feţei, şfichiuite de miros de vomă. Nu mă şterg de mizerie, ba chiar îmi place gestul lui abject. De ce să intervin? Din frica lucidă de a lua Hepatita C? Herpes? Din greaţă? Nu. Îmi umezesc buzele amestecându-mi gustul de căpşuni dat de balsam cu saliva nespălată şi puturoasă, îmbibată cu frustrări ale cerşetorului. Înghit fuziunea scârboasă de idei. Şi conştientizez: trebuie să accept

viaţa aşa cum trece ea. Să iubesc! momentul. Să trăiesc Acumul. Cu paşi înceţi şi siguri, certificaţi de încrederea zilei de mâine. Iar cel mai vital şi liniştitor sfat pe care pot să mi-l dau Acum este acceptarea a tot ce vine înspre mine. Să-mi zic: „Interesantă experienţă” şi să-mi diluez conştiinţa paradoxală. Omenirea se autodistruge, iar mie mi-e pofta de colivă ornată cu bombonele glazurate. Este linişte Acum de când mi-am dat seama că eu nu mai sunt eu. Că eul meu şi-a pus rucsacul în spinare şi m-a părăsit, căutând alt corp pe care să-l profaneze. Linişte criptică. ... Jurnalul: Trenul s-a pornit din staţie, iar noaptea încet se lasă peste traumele umanităţii. Noapte bună.

Paul Gorban a.k.a. Zona Literară: Ana Săndulescu are o literatură fragilă, sinceră şi încă în căutarea locului personal în acest amalgam de tipuri literare. Asta pentru că scrierile ei par când fragmente de jurnal, când fragmente lirice, când, pur şi simplu, fragmente ficţionale şi meditative. Cert este că tânăra prozatoare promite să transforme limbajul şi starea de chat în atitudine literară. Nu ar fi prima care ar încerca acest lucru, dar ştiu sigur că proza ei va fi ca un gheizer pentru generaţiile noi, asta pentru că povestirile autoarei se nasc din realitatea uşor dramatică şi metafizică a acestei tinere generaţii. Frazele ei sunt ca nişte fulgere în plină noapte, te ţin mereu în suspans, te obligă să ai încredere că la capătul vijeliei literare personajele vor construi un singur punct geografic, viaţa atât de rapidă… Alexandru Matei: Tăioasă şi neaşteptată, proza Anei Săndulescu e într-un fel orgolioasă. Nu-şi flatează cititorul decît atât cât să-l incite, după care îl duce uşor cu zăhărelul până-ntratât încât el şi uită de recompensă şi citeşte, citeşte fără să-şi dea seama de ce. Cred că asta e calitatea cea mai mare a unei autoficţiuni. Să o citeşti fără să ştii de ce: ca-n dragoste. Michael Shafir: Anamneza: Citit-am. Zguduit. Talent cu carul (cacofonie inversată). Înspăimântător până la prohibiție (pe alocuri) pentru mine fragmentul Domnul bucătar pregătește. Am pierdut o fiică din cauza drogurilor. Ovidiu Pecican: Ana Săndulescu rescrie Jurnalul fericirii cu “puroie şi noroi”, amestecând arome fruste de Ioana Bradea cu elemente de Fight Club. Între Jurnalul unei gheişe şi Jurnalul unei cocote, aglutinând o doză de Trainspotting, proza ei, cu vulgaritari majore alternând cu introspecţii autentice şi severe, pare scrisă de o premiantă cu coşuri care şi-a pictat cu lac roşu de unghii rochia albă în zona inghinală, spre a-şi şoca părinţii contabili, dar visând că diseară va merge cu Tristan Tzara la cabaretul Voltaire din Zurich. Revista Nouă 4/2012 95

poezie indiană

Rabindranath TAGORE
Filozof, pictor, muzician, poet, prozator şi dramaturg, născut în 1860 şi mort în 1941, Rabindranath Tagore a fost permanent înnoitor al culturii indiene. El îşi îngăduia să făptuiască în acest sens, tocmai fiindcă se simţea legat cu toată fiinţa sa de tradiţiile Indiei nobile şi milenare. Zoe DumitrescuBuşulenga îl aşeza pe Tagore între marii poeţi ai lumii: Shelley şi Keats sau Novalis şi Rilke. Încrederea fără margini în eternitatea iubirii, forţa care uneşte şi care creează puritatea fără seamăn, însoţesc în poezia lui Tagore elogiul femeii văzută ca o mare taină, întrupând „ceva” din misterul creaţiei. De asemenea, meditaţia filozofică asupra timpului îmbracă forme inedite la Tagore, în cadrul vast şi cosmic al filozofiei indiene. Două impresii se conturează pe măsura pătrunderii în universul liric tagorean: aceea că te afli în faţa unei opere complexe şi aceea că, oricât ai releva despre ea, întotdeauna rămân puncte intraductibile şi nevăzute. Mai adaug că la Rabindranath Tagore vibraţiile muzicale alcătuiesc însăşi realitatea superbă şi vie a universului său liric.

cuvinte desfigurate de sens e timpul rosteşte omul crez timpul pentru drum stau chibzuiesc nu înţeleg parcă dorurilor totuşi le-ar vorbi ancora zorilor se adânceşte în glie viaţa răsare în rădăcinile tuturor lucrurilor pe drumul împlinirii şopteşte cine ştie de unde un glas rostit din gură în gură cuvântul creşte înţeles bărbaţii ridică faţa se uită femeile mişcă braţele cuviincios copiii bat din palme râzând soarele dintâi ghirlandă de aur pe fruntea omul-crez iar toţi îl aclamă frate bună venire & mama într-o iesle stă cu copilul în poală cum stă aurora cu luceafărul raza dimineţii aşteptând afară lunecă pe creştetul copilului poetul îşi înstrună lăuta cântând victorie omului noului-născut mereu viului îngenunche regele-cerşetorulsfântul-păcătosulînţeleptul-nebunul strigând victorie omului noului-născut mereu viului bătrânul din est murmură sieşi văzut-am Prezentare: Victor STEROM Traducere: George ANCA
Revista Nouă 4/2012

COPILUL noaptea dar noaptea e întrebarea niciun răspuns dar timpul prin labirint orbecăie neştiutor de cale ori noimă in vale întunericul holbează stinse orbitele unui gigant norii-coşmar înăbuşă cerul umbre masive leapădă trupurile nopţii cum capătă scapătă-n zare lugubrul licăr să fie oare un ultimatum de stea stinsă ori foamea în rărunchi lingând cerul delirant de sălbatice lucruri zgomote cu gramatica de zbierat
96

note de lectură metafizice, construieşte textul într-o arhitectură ce variază între rugăciune şi spovadă. Poeziile, fie în vers liber, fie rimate, au o arhitectonică foarte îngrijită, o preczie de filigran. Noi, modernii de ziua a şaptea sau a opta, ne-am obişnuit a crede că sensul poeziei este (dacă este) undeva în afara sau deasupra ei. Refugiindu-se fie doar în jocuri textuale, fie în biograficul redus la fiziologic, poezia a intrat în nevroza identitară şi în amnezia valorică. Există şi aici biografic, din abundenţă, dar bine transfigurat, nu se poate altfel. Hemografiile nichitiene nu erau, în teoria poetică, altceva decât o astfel de vărsare de sânge literal, îngroşat. E o poezie cali-grafiată, nu în sensul unei delicateţi feminine (deloc prezentă aici), ci în sensul respectului pentru cuvânt. Uneori poezia se apropie de incantaţie, alteori are bruscheţea sonoră a sfâşierii unei ţesături fine de mătase (Rochia de zarpă) „O rochie de zarpă îmi e singurătatea/ ce pasul poticneşte. Făgaş săpat de vânt/ mai leapădă un mâine, când trena mult prea largă/ se sfâşie în bocet pecetluind cuvânt.” De altfel, ingambamentul este una dintre figurile, atât de rare în poezia de azi, marcante pentru textele Gildei Bularda. Sugerând parcă şi grafic această fracturare a gândului, obligat să se curme înainte de a zbura. Pe de altă parte, poezia are o materialitate care vine din tensiunea constructivă ce apare între alegerea unor cuvinte de tot rare şi complexitatea sintactică. „De alge simt mirosul/ visând adânc sub tâmplă/ în racla nisipie/ las pacea să mă-ngroape”. Poeta este o degustătoare de cuvinte rare, o limbă uitată renaşte surprinzător dintre rândurile poeziei: paralaghia,
97

Christian CRĂCIUN Pe jos, spre cer
Poezia este ascensiune. Simultan spre cer şi spre inima cuvântului. Un fel de pelerinaj la mănăstirea cuvintelor. Dacă nu ai starea rugăciunii, nu accezi decât la proza din poezie. Aveţi în faţa ochilor un volum de debut poetic târziu, dar nu întârziat. Un volum în care poezia s-a sedimentat printr-o decantare de vinuri vechi. Dintr-o inspiraţie cel puţin ternară: inevitabila experienţă lăuntrică, religiosul şi excepţionala cunoaştere a etosului şi a limbajului vechi. Ispitirea aldinelor1 este un corpus de poezii preocupate de rost, de funcţionalitatea originară a cuvintelor şi a lucrurilor. De aici întâlnirea neobişnuită dintre un soi de hermetism, datorat construcţiilor eliptice, şi un lirism proclamat în deplină libertate interioară şi în respectul temelor majore. Remarc dintru început coerenţa, unitatea volumului, dincolo de tehnicile diverse ale prozodiei. E o poezie care, în aparenţă simplă, nu se citeşte deloc uşor, tocmai pentru că reţinerea autoarei în faţa Spunerii îi impune cititorului să reconstituie el mental totalitatea mesajului (vezi, de exemplu, Gargamela sau După ziua a şaptea). Autoarea îşi construieşte fiecare poem ca pe un fel de scenariu imagistic, poemul presupune un traseu pe care te invită să o urmezi spre o revelaţie mereu aşteptată în interiorul imaginii. Caută prin poezie rădăcini
Revista Nouă 4/2012

chinonic, colimvitra, zarpă, pricesne, şahmarand, corvan, proschinitar, rancoare, pinax, nagode, şabanale, mejdine, ciuhaia, cuticula, pricuroasă, băgrini, gubave, hamsin… pietre rare într-o montură de imagini mizând pe tradiţie mai mult decât pe inovaţie. E nevoie de dicţionar? Fireşte! Este aceasta o deficienţă sau o infatuare a poeziei? Nu cred, dimpotrivă, mi se pare a fi mai degrabă o secretă provocare, o mustrare pentru că am uitat, am sărăcit o limbă pe care am redus-o la o aseptică funcţionalitate. Nu este acesta, până la urmă, unul dintre rosturile fundamentale ale poetului? Realitatea, decantată până la imaginea obscură, este când asaltată rogativ (este evident caracterul psalmic al multor texte), când părăsită pentru refugii romantice în imaginar. Este o poezie care se formează prin succesive epurări, o poezie a desfolierii tomnatice de înţelesuri (tot este toamna anotimpul atotprezent). Iată poemul ISOP „Isopul cuvintelor/ unge rănile/ dintre noapte şi zi,/ dintre toamnă şi iarnă,/ dintre frig şi arşiţă,/ picurând în candela iubirii./ Arunc pe umerii goi ai lumii/ haina mea de înţelesuri./ Totul se pierde/ sub povara rece şi albă/ a gândului îngheţat în veci/ pe buze./ Între noi au înverzit Laponii.” Este, din nou, vorba despre rolul de vindecare al cuvintelor care susţin lumea prin plasa lor atât de subţire de sensuri. Poezia este – simplu – „o pâine mirosind a lacrimi” (excepţională imagine) şi act de penitenţă continuă, pelerinaj „pe jos, spre cer”: „...dar fiindcă m-a-mbrăcat Lumina,/ cu-n vis/ sunt astăzi mai săracă/ şi-ncep cuvintele să-mi tacă./ de
98

scriu... Dar ştii a cui e vina/ că-i prea târziu?...Dansează ploi/ în joc de flăcări furibunde/ şi-amestecând culori fecunde/ au împarţit un cer la doi”. Sau „Puţini sunt cei ce ştiu/ să lege rănile pâinii,/ cu năframa albită de iertare”. Femininul are un rol aparte în aceste poeme. Nu este nimic social, ci mitic în acest strigăt continuu de iertare de a fi femeie, de spaima stîlpului de sare, înţeles ca asumare dramatică a unei complicate şi dificile condiţii de slujire: „Egal să-mpart canonul n-am ştiut,/ la rândul meu rescriu aceeaşi dramă, / să fiu cum pot şi doar atât cât sunt,/ femeie hărăzită, fiică, mamă/ / Talantul fără rost am risipit…/ Nesocotind hieratica povară / mă sângerează crucea unui gând./ E spaima grea rămânerii afară”. Sau „Singurătatea poartă numele femeii”. O altă imagine recurentă, strâns legată, pentru cine ştie referinţele culturale, de cea a femeii este cea a pietrei/ împietririi. „Simt piatra ce mă frânge./ O mângâi, îmi vorbeşte/ din rana unui munte”. Sau: „pietrele desenează păcate/ ce nu-mi vor umbra./ Doar sufletul/ ce nu-şi găseşte loc/ între tâlhari”. Piatra este un simbol ambivalent al „zborului invers”, memento al Căderii, instrument al pedepsei. Fără spasme retorice, ni se arată o poezie a crepusculului, cu viziuni exact desenate şi puternice ale sfârşitului de lume: „Cangrene noi au împânzit oraşul./ Dinspre ruini ce n-au trăit dezastre/ se-nalţă gângave privelişti./ A tot ce-a fost./ Prin crăpături a înflorit uitarea,/ caduce tencuieli astupă rana,/ cu mucegaiuri. Zugrăvită,/ culoarea mântuielii pretutindeni./ Arcade schioape sprijină pe umeri/ tăcerea
Revista Nouă 4/2012

cuibului de cioară./ Mătasea din tapeturi plânge/ golaşe ziduri. Uşi trântite/ aşteaptă paşii de niciunde./ Într-un ungher uitat de ploaie,/ istorii ghemuite în cochilii,/ gubave stafii scot afară / tentacule de întrebări mioape./ Ascult cum de sub tălpi / tresar imperii…/ Din cardinalele cadrane,/ se scurge peste noi apusul/ / ultimei zodii mincinoase”.(Mătase plângând) Este un tip de poezie care se dezinteresează complet de „trenduri”, de autoreferenţialitatea ce-şi clamează urbi et orbi neputinţa creativă, o poezie care se întemeiază pe solul ferm al chestiunilor fundamentale. Nu întâmplător, primul text din plachetă este dedicat tatălui iar ultimul Părintelui Iustin Pârvu. Sunt cele două axe de referinţă pe care se ridică lirismul volumului, un indicator exact pentru grila de lectură. Nu e uşor să-ţi construieşti

poezia ca pe o via dolorosa, să-ţi însângerezi tălpile în ascensiune pentru ca aripile să nu mai doară prin absenţă. „Trupul e o glumă proastă/ sentimentele/ nu se uită în oglindă/ niciodată”. Sublimată până la absenţă, istoria nu apare ca temă, urmărim doar efectele ei interioare. Una dintre cele mai celebre interogaţii asupra rostului poeziei, mereu reluată de atunci, se întreabă (prin Hölderlin) la ce bun poeţii în timpuri sărace (de restrişte, de secetă). Am avut timpuri de mare secetă, de mare restrişte, unele mult mai aprige de atâta se anunţă a urma. Va fi scrâşnirea măselelor. Şi totuşi, apare, iată, poezie. Să înţelegem împreună de ce. Oare pentru că: „În căuşul inimii/ unde sălăşluieşte amintirea,/ frigul cerşeşte adăpost”? Gilda Monica Bularda, Ispitirea Aldinelor, ed. Eikom, 2012
1

semnal semnal semnal semnal semnal semnal
Revista Nouă 4/2012 99

note de lectură

Serghie BUCUR SAŞA-RONDELURI
O sută trei rondeluri au încăput între coperţile recentului şi încă proaspătului volum de versuri semnat de poetul Ştefan Alexandru Saşa, apărut la editura Libra a Fundaţiei Culturale cu acelaşi nume, în anul curent – 2012 –, în condiţii grafice echilibrate. Ne aflăm, prin urmare, în faţa celui de-al 8-lea op al pitorescului nostru confrate, celebru atât prin anvergura umorului epigramelor sale, de sorginte păstoreliană, cât şi prin înfăţişarea trubadurescă insolită, amintindu-ne totdeauna de figura exoticului scriitor Ernest Hemingway. Premiat la mai toate Festivalurile de parodii şi epigrame, câte se ţin prin acele urbe iubitoare de Ridendo Dicere Vero, bateristul şi vocalistul – de pe vremuri – Saşa întreţine un climat vivant, de cea mai bună calitate artistică, literară şi morală, ridicând valuri de râsete şi aplauze în sălile unde domnia sa este invitat. Spiritul său critic şi de observaţie rezonează la capătul reuniunilor unde se află, saturat de fervoarea unor fermenţi care tonifică publicul şi îl aruncă, sarcasticmlădios, în cascade de hohote molipsitoare,strălucind prin eleganţă, inteligenţă şi ironia sonorizată de o prozodie profesional virtuos mânuită. Maestru al Catrenului, al Parodiei şi al Rondelului, poet înnăscut şi format la şcoala marilor predecesori, Saşa
100

recidivează ascendent, subtilizând secretele umorului în scheme lingvistice de o acurateţă ireproşabilă. Exerciţiul său poetic se brodează pe portativele înţelepciunii – dobândite prin inciziile cantabilităţii aluziilor sale ingenioase, cu adresă directă şi precisă, într-o armonie muzicală desăvârşită. În cazul cărţii de faţă, măiestria rondelistului Saşa face o remarcabilă şcoală, înscriindu-se drept un strălucit continuator al antecesorilor genului, valoarea estetică a scrierilor din SAŞA-RONDELURI înnobilând această specie a formei poetice fixe, cu regului de construcţie inextricabile. Parcurgerea cuprinsului cărţii în discuţie, este un prilej avant la letre pentru cronicar / cititor, oferindu-i acestuia un fabulos prilej de a zâmbi cu maliţie şi a izbucni în râsul care se presimte din titlu. Categoriale, portretizatoare, rondelurile domnului
Revista Nouă 4/2012

Ştefan Al.-Saşa sunt oaze unde spiritul uman se curăţă brusc de mâlurile existenţei cotidiene şi chiar de unele mercantile apucături, ba chiar de greu vindecabile metehne şi prejudecăţi. Să ne oprim la un prototip – de astă dată nu al cetăţeanului care, din raţiuni... iraţionale se refugiază în pâcla alcoolismului, ci la un... Rondel – el însuşi – Beţiv: „Acest rondel s-a îmbătat, / Troheii dorm în şanţ, cuminţi / Şi iambii au dureri de dinţi, / Fiind chemaţi la lectorat. // Poetul care l-a vegheat / Înoată-n cupele fierbinţi, /Acest rondel sa îmbătat / Troheii dorm în şanţ, cuminţi. // Visează la matriarhat / Poeme date pe arginţi, / La cârciumi unde bieţii sfinţi / Se spovedesc necenzurat. // Acest rondel s-a îmbătat”. Observăm cum Saşa nu pune la zid un om luat de apele lui Bachus, ci – şi aici dăm cu ochii de măiestria pe care am semnalat-o –, de forma literară a persiflării – în nota sarcasmului bine temperat – flagelului alcoolicilor... pantagruelici. Specia Saşa-Rondelurilor fixează, aşadar, propria galerie a personificărilor, prin translarea mesajului, de la oameni, la ceea ce îi înconjoară, atribuind acestora dezagreabila şi imputabila postură: Haosului = Alandalei, Fluturelui, Morţii (Nedreptate implacabilă pe toată Planeta Albastră !!!), Şahistului miop, Sfântului Ilie, Săracului, Bogatului, Omului cinstit, Mustului, Toamnelor – Îndrăgiostită, Electorală, Gerului la români, (!) Sarmalelor, Visului, Dresorului, Înţelepciunii, Destinului, Revoluţiei, Trântorului, Dricului, Divorţului, Geloziei, (!) Somnului parlamentarilor, Pensiilor amputate, Vârstei a treia, Câinilor vagabonzi, Tinerei
Revista Nouă 4/2012

barmaniţe, Traseismului politic, Banilor de-a gata, Politicii – ne oprim noi, la câteva din savuroasele titluri de saşarondeluri. Nuanţele cu pertinente referiri la dizarmonică relaţie a omului cu împrejurimile şi împrejurările, constituie, prin aceste rondeluri alese pentru a demonstra vocaţia poetic / socializatoare a autorului, geniul construcţiei rondelistice, substanţa percutantei sale moralizări. Bunăoară, în ordinea trecerii noastre prin lume: Rondelul Visului: „De când ne naştem, pân’ la moarte, / Visăm şi treji, şi adormiţi / Că suntem cei milostiviţi / Cu bunătăţile deşarte.// Căci visul are-un gust aparte / Pe care-n minte vi-l sădiţi, / De când ne naştem, pân’ la moarte, / Visăm şi treji, şi adormiţi.// Dorim mereu să avem parte / De bani cu carul, nemunciţi, / Femei, claponi fain rumeniţi / Şi doar norocul le împarte, // De când ne naştem pân’ la moarte”. Şi acum – pentru că, nu aşa?, acesta este traseul nostru pământean, Rondelul Dricului: „Ne duce către veşnicie, / Solemn, familia-l petrece, / În jur e-o atmosferă rece / Şi plânset din dramaturgie.// Cu toţi se-ntreabă ce-o să fie / După ce mortul va să plece, / Ne duce către veşnicie, / Solemn, familia-l petrece. // Pe jerbe şi coroane scrie / Câte regrete stau să-nece / Dureri cu laturi intrinsece, / Dar ea, maşina tuciurie, // Ne duce către veşnicie”.

s
101

note de lectură

Florin DOCHIA Un istoric al clipei
De obicei, textele jurnalistului au o existenţă scurtă. Rezistă numai până la apariţia unui nou număr al publicaţiei. De asta se şi spune, poate, pe urmele lui Albert Camus, că este un „istoric al clipei”. El se străduieşte să spună adevărul, chiar dacă adevărul nu este cel mai comod lucru de pe lume, ba chiar dimpotrivă. El se vrea o oglindă fidelă a realităţii. Dar, în continuare unor reflecţii ale lui Octavian Paler, adevărul poate însemna şi „a subscrie la rău”. „Nu cred că ziaristul se poate mulţumi să joace rol de oglindă. Oricât de fidelă, o oglinda nu va îndrepta niciodată în lume nimic. Nu va micşora răul şi nu va ajuta binele să triumfe. Prin simplul fapt că reflectă lumea, ea n-o va face şi mai dreaptă.” Istoric al clipei reuşeşte să fie jurnalistul Florin Frăţilă, în antologia textelor apărute săptămânal în „Oglinda de azi” de la Câmpina, în cadrul rubricii „Cuvântul care înţeapă”. Titlul antologiei ne pare semnificativ: „Rămân să disper printre ai mei”. Convins de utilitatea demersului său publicistic, Florin Frăţilă are destule îndoieli că „va micşora răul şi va ajuta binele să triumfe”. Ce rămâne atunci, în timp, din textele sale? Termenul prim al expresiei camusiene pare preponderent cu valoare, de această dată. Nu clipa contează, ci ISTORIA ei, amprenta faptelor unor
102

oameni asupra mişcării sociale şi politice. Autorul decupează întâmplări semnificative şi le supune dezbaterii cititorilor, având grijă să se şi implice prin comentariu de ordin etic, ceea ce transcende perceptele deontologice obişnuite în jurnalism. Aşadar, nu avem de-a face cu articole banale, de serie, ci cu texte de atitudine, în care se implică personal, direct. Rubrica „şi-a asumat rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, atât tarele societăţii contemporane, cât şi puterea politico-administrativă. Motivaţia acestui demers a fost dată de sesizările primite zilnic din partea celor ce îşi caută dreptatea pierdută în conflictele şi relaţiile defectuoase cu instituţiile administraţiei publice.” Avertismentul semnatarului este de luat
Revista Nouă 4/2012

în seamă, cum şi orientarea sa ideologică declarat liberală nu trebuie trecută cu vederea! „Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu, acum în vârstă de 9 ani va ajunge, peste câţiva ani, să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român” - avertizează încă de la început, în 13 iulie 2010. Mai mult, este conştient de riscurile pe care şi le asumă: „Zilele trecute am fost întrebat de o cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu fiecare apariţie tot mai mulţi duşmani. I-am răspuns că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. (Pentru a câta oară mi se spune asta?) Poate avea dreptate, dar eu încă mai cred în puterea cuvântului.” De la aceste premise plecăm în lectura volumului de peste două sute de pagini şi descoperim o scriitură crudă, nutrită din sigură sursă pamfletară, mai peste tot satirică, neiertătoare cu ceea ce autorul socoate a fi comportamente imorale, atitudini necinstite, minciună, înşelătorie, ipocrizie. Subiectele principale se extrag din relaţia cetăţenilor cu administraţia locală, avatarele acesteia din urmă, primarul, funcţionarii Primăriei, consilierii locali fiind ţintele preferate. Debuturile textelor sunt aparent benigne, puternic personalizate: „De ceva vreme, mi-am făcut un obicei din a-mi bea cafeaua cu prietenii la barul din
Revista Nouă 4/2012

centru, după părerea mea un fel de «Capşa» a zilelor noastre, unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii. Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu, politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici, muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore, şmecheri de centru şi uneori chiar primari.” Sau: „Nu mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte de câteva zile a venit la pachet cu un soi de indiferenţă, o letargie de care încerc să fug obligând cuvântul scris să fie din nou amprenta gândurilor şi trăirilor mele cotidiene.” Sunt probe în favoarea subtitlului cărţii, „jurnal de ziarist incomod”, dar şi pentru a demonstra preeminenţa artei scrisului jurnalistic în demersul lui Florin Frăţilă, aspect foarte vizibil pentru orice privire cât de cât atentă. Patima cu care se angajează în discurs este ilustrată printr-o retorică sui-generis ce atrage cititorul şi-l convinge. „În ultimele zile am avut o senzaţie puternică de neputinţă în faţa realităţii, provocată de sentimentul că demnitatea şi cinstea sunt pe cale de dispariţie. În locul lor, a apărut o gaură neagră, care nu ne mai dă posibilitatea să ne împotrivim în faţa celor ce ni se întâmplă. Trăim în haos, la discreţia unor ticăloşi pe care i-am ales să ne dispreţuiască, să ne facă să ne simţim străini în propria ţară şi cu mâinile legate. În cinismul lor, aceşti mârşavi ne cer să fim raţionali, să ne obişnuim cu sărăcia şi eventual, în calitate de victime, să le mulţumim că ne jefuiesc. Aş vrea să pot să-i urăsc, însă ştiu că ura este o manifestare a neputinţei şi încă nu-mi permit să fiu neputincios, chiar dacă mă încearcă această senzaţie, trăind într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali,
103

instituţii corupte, comunişti şi securişti. Cu câtă amărăciune spun asta!” Tăietura chirurgicală a textului aminteşte de cele mai acide texte ale lui Pamfil Şeicaru sau chiar, mai departe în timp, un Octavian Goga al deceniului al doilea din secolul XX. Iar abordarea trece dincolo de interesul local de care se bucură hebdomadarul ce găzduieşte îndeobşte articolele, poate şi pentru că o parte dintre ele au apărut şi în cotidianul naţional „Adevărul”, dar cu siguranţă din pricina angajării responsabile a autorului în problematica generală a societăţii româneşti. Evenimente semnificative pe plan local sunt privite cu luciditate. O vizită a artistului Marcel Iureş este pusă în balanţă cu atmosfera orăşelului de provincie. «După ce-l asculţi preţ de două ore pe marele actor Marcel Iureş este foarte dificil să reintri în atmosfera apăsătoare a unui oraş prăfuit de provincie cum este Câmpina, în care singurele bucurii ale sufletului sunt fetele frumoase pe care le observi sporadic pe stradă, lectura unei cărţi bune, emoţiile de suporter al unei echipe de fotbal şi momentele de socializare în faţa unui pahar cu bere, alături de amici. […] Modestia lui Iureş este năucitoare. De la hainele pe care le îmbracă, până la principiile sale de viaţă şi mai ales cele referitoare la societatea în care trăim, omul debordează de bun simţ. Simplitatea lui îţi arată, de fapt, complexitatea unui mare caracter născut în Băileştiul lui Amza Pellea şi desăvârşit pe marile scene ale lumii. Dialogul cu Marcel Iureş a fost un moment de normalitate într-o lume absolut nebună, în care cei peste 200 de invitaţi au aflat că viaţa nu este o simplă piesă de teatru
104

pusă în scenă de o clică de regizori proşti, ci mai degrabă o luptă în care fiecare ne alegem rolul în funcţie de cât ne duce mintea.» Mesajul din Parlament al fostului rege al României îi prilejuieşte ziaristului un excurs senin, într-un text cu titlu plin de semnificaţie, „Majestatea Sa Bunul Simţ”: «Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea bunului simţ, adresându-se poporului său cu demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25 octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii falimentare dâmboviţene.» Dar nu uită şi nu iartă «pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o întâlnire istorică». O sărbătoare oarecum tradiţională dă prilejul pentru o satiră neiertătoare: «Zilele trecute, am asistat la festivitatea de deschidere a serbărilor de toamnă ale oraşului, „intitulate” (vorba lui Garcea) de autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un gust amar multor câmpineni iubitori ai obiceiurilor şi culturii autentice locale. [...] „Câmpina Medievală” a adus din nou în prim plan cârnăţăria înşirată de-a lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal, cred că a fost singurul element autentic al unui târg de provincie din epoca evului mediu, despre
Revista Nouă 4/2012

care prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult sau mai puţin îmbietoare”.» Atitudinea etică este un aspect esenţial pentru înţelegerea demersului jurnalistic al lui Florin Frăţilă. Dacă nu iartă ceea ce crede că este imoral sau ilegal în atitudinea reprezentanţilor administraţiei, nici pe concetăţenii indiferenţi, needucaţi, răuvoitori nu-i iartă, iar discursul capătă valabilitate generală, cum citim în textul „Laşitatea la români”: «Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare dintre noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, ne-au adus în punctul în care ne complăcem ducând o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm. / Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp, am aşteptat propria noastră decădere, care, iată, este pe cale să se producă. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă, în cazul nostru, a fost doar o dezamăgire.» Florin Frăţilă nu rămâne indiferent nici în faţa evenimentelor cu impact european. În „Demagogii noştri nu semănă cu ai lor”, cu referire la blocarea
Revista Nouă 4/2012

aderării Românie la Schengen de către Olada şi Finlanda, pune în lumină asemănarea dintre lumea politică din patria noastră şi aceea din alte patrii, ba chiar din patria europeană. «Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care împreună reprezintă mai puţin de două milioane de voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi în cele din urmă ale Consiliului Europei), care la rândul lor au acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului parlamentar intern. Aşadar, două milioane de populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de milioane de europeni. Concluzia mea după acest neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de decizii în ceea ce priveşte spaţiul Schengen, lăsate la îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi extrem de nocive pentru ideea de libertate a individului european.» Aria subiectelor abordate de autor în „Rămân să disper printre ai mei” este mult mai largă decât a putut fi prezentată aici. Se cuvine subliniată, în plus, valoarea de mărturie istorică a antilogiei prezente - peste decenii, cu siguranţă, cei care vor voi să ştie câte ceva despre viaţa câmpinenilor în cel de-al doilea deceniu al secolului au în textele lui Florin Frăţilă o oglindă, dacă nu obiectivă (aşa ceva este, să recunoaştem, imposibil!), indubitabil cinstită şi îndrăgostită. Căci din ce altceva decât din dragoste să vină patima cu care scrie despre oraşul acesta care în curând va împlini 510 ani de atestare documentară?
105

historia mirabilis

col. Marian DULĂ
Cronica militară a judeţului Prahova col. Constantin Chiper
Volumul este scris de domnul colonel în retragere CONSTANTIN CHIPER, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi preşedintele Asociaţiei judeţene „Cultul Eroilor”. Este tipărit, cu profesionalism si dăruire, la Editura SCRISUL PRAHOVEAN. Autorul a absolvit liceul la Iaşi, în 1955, apoi s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri de Radiolocaţie, Bucureşti, absolvind-o cu gradul de locotenent, în 1958. O perioadă de 7 ani a lucrat în garnizoana Roman, apoi a fost mutat în garnizoana Ploieşti. A ieşit la pensie în 1993, după 38 de ani de slujire a armei Radiolocaţie. La pensie s-a dedicat pasiunii sale de o viaţă, istoria militară a poporului român. Cu mulţi ani în urmă, a demarat proiectul de cunoaştere a trecutului glorios al prahovenilor în domeniul militar. O altă preocupare a domnului colonel în retragere CONSTANTIN CHIPER este aceea de a conduce colectivul de redacţie al publicaţiei PRAHOVA EROICĂ, după ce a fost iniţiatorul acesteia. Cartea este o lucrare laborioasă, cuprinzând 390 de pagini, din care 26 cu hărţi şi 120 cu reproduceri după fotografii. Cuvântul înainte este semnat de Traian Tr. Cepoiu, editorul lucrării, care arată că „Printr-o perseverenţă demnă de toată stima, autorul a reuşit să
106

adune o bogată iconografie, care sporeşte nu numai informaţia, dar şi fondul afectiv al lucrării, reuşind să ne introducă în lumea acelor eroi anonimi care au vegheat şi veghează la apărarea atributelor fundamentale ale statului român - independenţa, suveranitatea, unitatea şi integritatea ţării”. „Cronica militară a judeţului Prahova” este o lucrare de specialitate realizată riguros ştiinţific, care umple un gol resimţit de toţi iubitorii tradiţiilor militare din spaţiul prahovean. Volumul se constituie într-o veritabilă monografie militară a judeţului nostru. Se valorifică o vastă bibliografie, redându-se cronologic evoluţia tuturor structurilor armatei române amplasate pe teritoriul judeţului Prahova, precum şi jertfa de sânge a ostaşilor români. Cititorii lucrării îşi vor
Revista Nouă 4/2012

găsi, fie propriile fapte de arme, fie pe foştii comandanţi şi camarazi, la fel cum cei mai tineri vor afla din surse documentare certe, eforturile şi sacrificiile înaintaşilor. Autorul s-a documentat la unităţile militare din garnizoana Ploieşti, dar şi la cadrele militare în rezervă şi în retragere din judeţul Prahova. Alte surse de documentare le-au constituit fondul arhivistic al Arhivelor militare de la Piteşti, Institutului de Studii OperativStrategice şi de Istorie Militară, Serviciului Istoric al Armatei. Lucrarea este structurată astfel: Un prim capitol este Contribuţia prahovenilor la apărarea fiinţei naţionale a poporului român. Urmează capitole dedicate unităţilor militare pe arme: Infanteria, Cavaleria, Artileria terestră, Vânătorii de Munte, Aviaţia, Artileria antiaeriană, Transmisiunile, Radiolocaţia, Formaţiunile militare, Jandarmii, Pompierii. Un capitol distinct este acordat Unităţilor militare şi cadrelor militare decorate cu Ordinul militar „Mihai Viteazul”. Câmpinenii au făcut parte, iar unii chiar si-au dat viata în unităţi militare aflate pe întreg teritoriul judeţului Prahova. În paginile lucrării găsim informaţii despre unităţi militare ce au funcţionat la Câmpina. Este vorba de: Regimentul 2 Transmisiuni – Câmpina, Centrul de Instrucţie şi Perfecţionare Comunicaţii, Transmisiuni şi Logistică – Câmpina, Regimentul 115 Proiectoare, Compania de jandarmi – Câmpina, Compania de Pompieri - Câmpina. Despre unitatea de transmisiuni, colonelul Constantin Chiper scrie că „la
Revista Nouă 4/2012

data de 24 ianuarie 1932, …s-a dispus înfiinţarea Regimentului 2 Transmisiuni”. „Comanda Regimentului 2 Transmisiuni şi Batalioanele 1 si 2 au fost cazate în clădirea principală a fostei fabrici de bijuterii, iar Batalionul 3 în clădirea societății „Steaua Romană”. Şcoala de radiotelegrafişti a fost dislocată într-o clădire a primăriei din Câmpina”. La 1 aprilie 1933, regimentul se mută la Iaşi. In 30 iunie 1946, Regimentul se mută de la Alexandria, unde se stabilise după participarea la război, la Câmpina, apoi, în august 1948, la Someşeni-Cluj. Când autorul descrie Centrul de Instrucţie şi Perfecţionare Transmisiuni Câmpina, precizează că în anii 1940-1945 cazărmile din Câmpina (cea din parcul „Dr. Istrati” şi cea de la intrarea de sud în localitate) au fost folosite pentru cartiruirea unor unităţi militare care au participat la război. Printre ele se numără: un escadron din Regimentul 1 Roşiori, Regimentul 1 Infanterie Uşoară „Principele Carol”, o unitate motomecanizată, mai multe unităţi militare germane, între care şi primul regiment de tancuri german venit în România, unităţi militare române şi germane venite de pe front pentru refacere. În perioada 1944-1946 cazarma de la sud a fost folosită de unităţi militare sovietice. Factorul economic şi cel demografic a determinat o permanentă reorganizare a jandarmeriei, astfel că la 1 iulie 1921 a luat fiinţă Compania Câmpina, separându-se de Compania Prahova, cu două plutoane, unul la Câmpina şi altul la Filipeşti. În anul 1940 a luat fiinţă Detaşamentul Special de jandarmi de pază zona petroliferă.
107

Despre pompieri aflăm ca prima atestare documentară a subunităţii de pompieri din municipiul Câmpina datează din anul 1900. Înfiinţarea serviciului de pompieri în localitate a fost impusă de dezvoltarea economică rapidă a urbei. Începând cu anul 1935 s-a înfiinţat Secţia de Pompieri Câmpina, făcând parte din Coloana volantă de pompieri Sinaia. În spaţiul destinat hărţilor găsim informaţii se despre dispozitivele unităţilor militare de apărare antiaeriană române şi germane în perioada celui de-al doilea război mondial. Sunt menţionate şi bombardamentele aviaţiei angloamericane asupra rafinăriei, instalaţiilor petroliere, gării Câmpinița şi a oraşului Câmpina. Cercetări ulterioare vor completa, desigur, lucrarea cu date despre evoluţia unităţii de jandarmi Câmpina, azi

transformată radical, unităţile militare din timpul războiului, precum şi prin includerea Divizionului de Rachete Antiaeriene de pe Voila, ce a aparţinut Regimentului 4 Artilerie şi Rachete Antiaeriene. În Postfaţă, autorul arată: „Scrierea si publicarea acestei cărţi constituie pentru mine o realizare cu multiple semnificaţii profesionale şi morale”. „Acum când «Cronica militară a judeţului Prahova» ajunge în mâinile cititorilor, îmi exprim speranţa că eforturile şi bunele intenţii ale autorului şi ale tuturor celor care au fost alături de el, se vor dovedi întemeiate şi, mai ales, utile”. Suntem siguri că această „Cronică militară a judeţului Prahova” se va bucura atât de aprecierile specialiştilor, dar şi ale cititorilor, mai tineri sau mai vârstnici.

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

semnal

108

Revista Nouă 4/2012

note de lectură

Viorel DINESCU Flăcări mici cu ivoriu
Deşi plutim pe aceeaşi elipsă a timpului, nu ne este prea uşor să stabilim o paralaxă precisă între gândirea matematică a epocii noastre şi viziunea eterică şi întrucâtva evanescentă pe care Diana Trandafir ne-o oferă odată cu elegantul ei volum de versuri intitulat Poeme cu ceasuri şi flori apărut în anul 2012 la Editura Premier din Ploieşti. Diana Trandafir, fiica eminentului critic literar Constantin Trandafir, nu este câtuşi de puţin la prima sa împlinire editorială. A mai apărut în vitrine cu „jurnalul unei adolescentine”,1991 (roman,coautor), „jurnalul unei fete naive” , 1993 (roman, coautor), „Scrieri de Dimitrie Cantemir”, 1996 (antologie, prefaţă etc.), „Translucide”, 2011 (poeme, Ed, Vinea), la care putem presupune şi alte scrieri în manuscris, depozitate pe birou, prin rafturi şi pe garderobă. Avem destul timp să le citim şi pe acestea. Poeme cu ceasuri şi flori , editată în excelente condiţii grafice de editura Premier, este o carte de 114 pagini, în care Diana Trandafir îşi eşalonează recentele sale intuiţii poetice, în trei capitole mari: 1. Unelte şi inorogi (38 poezii); 2.Sentimentale. Surâsul Maddalenei (27 poezii); 3. Miresme amare (30 poeme). Total: 95 piese. Înainte de a prezenta propria noastră
Revista Nouă 4/2012

apreciere, să ne fie permis să spicuim din opiniile care însoţesc volumul, semnate de alţi cronicari. Constantin Călin decelează o certă o certă „imaginaţie a sentimentelor”, control intelectual şi luciditate, unitate de ton şi expresie, sobrietate, claritate, sugestivitate. Radu Voinescu declară că Diana Trandafir înţelege că legile poeziei sunt altele decât cele ale reflecţiei. Şi citează din Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Şi adaugă: dezinvoltură, ingenuitate, libertate faţă de reguli, suspans. Nicolae Tzone ne vorbeşte despre un autoportret interior , ezitare existenţială, feminitate austeră şi mândră, fără iluzii. Silvia Munteanu descoperă o tonalitate elegiacă şi senzaţia ultra-realităţii, precum şi „prospeţimea roadelor zămislite înlăuntrul mângâiat de adierea
109

vântului şi atingerea degetelor care le dau viaţă cuvintelor”. Fiindcă ar fi interesant să aflăm în continuare şi opinia autoarei înseşi, vom recurge, deocamdată la poezia Ars poetica, aflată în volum la pagina 18: „Să descompunem poemul/ E ca o femeie uşoară care/ îşi înfige tocurile ascuţite/ în trotuarul încins”. Cum vedem, decriptarea nu e chiar la mintea cocoşului, elementele alegoriei sunt, de cele mai multe ori, anacolutice şi inferenţiale, adică trebuie să găseşti tu însuţi, cititor, punţile de legătură şi punctele de focalizare. „ Dacă găseşti cuvântul magic, lumea începe să cânte” spunea un poet german. De exemplu, imediat, la pagina 19 (final), Diana Trandafir spune:”În atelierul de potcovit inorogi/ viscolul se topeşte”, ceea ce înseamnă că laboratorul mintal de creaţie şi visare unde se domesticesc pegaşii, fantezia, furtunile existenţiale dispar sau amuţesc. Cu toată această atmosferă vaporoasă şi confidentă de haiku dilatat, fluxul vorbirii poetice pare senin şi mai fluid căci recuzita poetică e luată dintr-un mediu familiar: „Bonsoir, mon amour/ în colţ e biserica/ şi şantanul cu paharele goale/ trecerea mea e subţire” (Scuar, p.20). Sub penelul autoarei, imaginea capătă transcendenţă ca o pictură japoneză pe un perete de sticlă. Mesajul se termină în suspans emotiv, sensul urmând să fie căutat sau inventat. Pe neaşteptate, în pagini se deschid şi sugestii armonice asemănătoare bluesului sud-american, tehnici care ne amintesc şi de poezia nostalgică a lui jorge Louis Borges sau de savanele amerindiene ale lui Gabriel Garcia
110

Marquez (p. 9) ceea ce este înţeles ca o mică evadare din orizontul carpatodanubian. Autoarea nu se sfieşte să-şi numească sursele plastice sau armonice ale artei sale poetice. Dintr-o pagină apare Miro cu pictogramele sale din vitrine, dar nu sunt repudiaţi nici clasicii Villon sau Racine care coexistă pe claviatura unui pian cu urme de praf şi de labe de pisică. Nu lipseşte, însă, în versurile Dianei Trandafir, nici permanenta căutare a unei euritmii şi a unei eufonii profane, autoarea permiţându-şi să filtreze în vers o reală voluptate a cuvântului. Poemele păstrează, prin aceasta, legătura cu pământul, iar ceasul şi florile rămân în continuare dimensiuni terestre în timp ce materia este deseori numită carne, poate tocmai pentru a sugera că şi ipostaza materială a creaţiei este aptă unor explorări sensibile. Semnalăm aici virtuozitatea detaliului prezentă în toate piesele, acuitatea observaţiei precum în versul:” Toboşarii graşi trag din secundă/ ca dintr-o pipă stinsă recent” (pag. 15). Prin această modalitate, pe care o întâlnim şi în alte pagini, imaginea capătă relief fără a-şi pierde prospeţimea şi fluiditatea. Din această obsesie a detaliilor insolite se nasc adesea imagini enigmatice sau portrete ipotetice parcă inspirate de stampele lui Arcimboldo: „Duce cu greu un veşmânt/ din aglomerări de obiecte”, dar privirea lui rămâne „frânghie deasupra abisului”, deci jocul funambulesc al artistului e clovneresc prin acumularea detaliilor, dar şi grav precum mersul pe frânghie al acestuia. Diana Trandafir jonglează cu cuvintele care „se nasc ciuruite”, dar
Revista Nouă 4/2012

sugestiile ei poetice sunt deseori grave şi nu din întâmplare. E ca o petrecere de haiku-uri în care aluzia transcendentă se termină într-un gest de neputinţă. Dincolo de orice ne pândeşte neantul lui Sartre, dar omul trebuie să se strecoare în continuare pe marginea prăpastiei. E aici un existenţialism sugerat cu graţie, dar care ne aminteşte că suntem nişte fiinţe pentru moarte şi că e bine să luăm din viaţă partea care ni se oferă: superficială, iluzorie, ironică, misterioasă, „Nu te împodobi cu giuvaeruri tăcute”, spune Diana Trandafir la pagina 36 şi vom cita în întregime această excelentă poezie care ne pare a fi adevărata artă poetică a autoarei: „Nu aveai voie săntrebi/ pentru a-nţelege deplin/ fiindcă există un geniu al formei/ care ştie să împletească nisip/ şi cunună de pai/ Numai ea poate să iubească aşa/ cu graba aceea de care se sparg/ întâmplări/ şi se prăbuşesc nord şi sud// Nu te împodobi cu giuvaeruri tăcute// În afară de păsări şi scoici/ nimic nu mai străluceşte/ în marele val…” (Entitate, pag.36). De pe la mijlocul cărţii se insinuează şi ideea dăinuirii prin credinţă şi prin iubire. Surâsul Maddalenei (de Caravaggiao) este trist, dar plin de pioşenie, dragostea femeii exprimând speranţa în viaţa cerească, dar şi o uşoară undă de îndoială: „Privesc în rănile din palme/ ca în două oglinzi/ două boabe de rouă/ pline de lumea întreagă./ La trezire/ tresar speriată/ ca de prima mea moarte// Se vindecă oare încremenirea/ cu vântul ce bate-n clepsidră ?” (p.65). Totuşi soluţia intimă nu tinde către Câmpiile Elysée, ci ea cată tot spre abisul existenţial al fiinţei: „Nu întreb unde or fi
Revista Nouă 4/2012

oamenii Doamne/ ci cum voi termina munci şi zile/ când mâine va fi un astăzi trecut” (p.77). Finalmente, revenind la tema principală a cărţii Poeme cu ceasuri şi flori , la rolul esteticei în perspectiva timpului, într-un cuvânt la artă, la literatură, la poezie, considerăm că a doua sau poate cea dintâi artă poetică a Dianei Trandafir este perfect prezentată în piesa Iluzie optică (p.38) , pe care, de asemenea, o cităm în întregime:”Numai lucruri paradoxale/ înăuntru şi în afară/ memoria colectivă/ umbra unui simbol luminos/ cărţi semnalate/ la bursa de pariuri sportive/ chipul nu ştiu cui/ pus sub lupă./ Hohote pe strada mare/ foc de paie/ în rana ce nu se mai închide/ Iubiri în turla bisericii/ gardianul de la intrare/ victima cu timp limitat…” Aparent, concluzia noastră nu seamănă cu cea pe care Diana Trandafir a notat-o pe coperta a patra, dar sperăm că rândurile noastre vin cu o lumină în plus. Detalii confidente, miniaturi uneori tragice, senzaţie a mundaneităţii, acumulări anacolute care se grupează în virtual, o tristeţe subiacentă, un „ridi Pagliacco”… Pe curând.

f
111

note de lectură

Gabriela DOBRESCU
Forţă în scris sau debutul unei autoare puternice:

Silvia Bitere
Coraline este numele ei, Coraline este poezia care se naşte dintr-un om şi merge. Coraline este imaginea unui copil, imaginea unei fiinţe, este personajul simbol decupat din lumea lui Nail Gaiman (îmi spunea, cândva, autoarea), îndrăgit de Silvia Bitere, este omul în veşnica lui căutare şi ce caută de fapt, pe cine caută el, dacă nu pe Dumnezeu. Astfel, apare volumul de versuri, debutul autoarei Silvia Bitere, în toamna lui octombrie 2012, la Editura Grinta, Cluj-Napoca, în colecţia 9, coordonată de Adrian Suciu. Îl numeşte simplu “De-a Coraline”, volumul “De-a Coraline” ascunzând sub copertă, pe parcursul a o sută cincizeci de pagini, poeme de o înaltă factură lirică, de un sentimentalism echilibrat care duce cititorul spre meditaţie, unde versurile se construiesc unele pe celelalte, unde versul, dacă trece nedesluşit, există riscul de a pierde esenţa lucrurilor în sine din care a ţâşnit actul creator al autoarei. Volumul cuprinde cinci secţiuni, fiecare secţiune este separată de o grafică bine realizată de artistul Vlad Turburea, care se pliază pe corpul poemelor, să le numim ziduri despărţitoare, care delimitează spaţii de stări ale autoarei. Poemele sunt rafinate. Vulgarul, care predomină în mare parte scriitura
112

douămiistă, nu este prezent la această autoare. Câteva versuri din prima secţiune a volumului “De-a Coraline”, intitulată „În loc de prolog, tablete pentru Coraline”: “din lumea de unde vin azi, vă spun şi vouă: sunt un pion în carouri negru cu alb. ieri, când am deschis poarta, când am crezut că văd un tunel prin care zburau fluturi care încotro, am ştiut că nu erau fluturi de fapt, ci păsări migratoare. apoi, ca dintr-un salt de braţ, mi s-au luminat ochii şi vulturii veneau spre mine să mi-i ceară. de ce tot mai sus, tot mai sus, de ce, mamă? de ce tocmai azi, vrei tu, să-mi iei văzduhul ăsta ca un paradis smuls din jnepeni? să intre vulturii am strigat atunci! în genunchi mi-am căutat echilibrul, din genunchi am înţeles că pot merge ca un soldat rănit. priveşte-ţi raniţa! eşti în război, nu la circ. dincolo, ai pistolul în bandulieră. restul e simplu. se decupează om cu om, frunză cu frunză, umbră cu umbră. ştii, mi-e aşa un dor de tedi... la noapte am auzit că vom fi zidiţi. mai bine taci. eu îmi doream să fiu statuie. mama şi tedi prieteni dar nu a fost aşa. am început eu să alerg pe un câmp minat şi n-am reuşit să mor. i-am spus asta şi lui tedi. când m-am învelit cu vulturi, le-am simţit aerul rece de munte, pe umeri. tedi a devenit moale, pufos, aşa cum îl ştiam eu în copilărie, şi nu s-a plâns de frig. lângă pernă, un cowboy din seria soldaţilor cu arme, îmi ducea raniţa şi cânta: aux armes citoyens, / formez vos bataillons / marchons! marchons! / qu’un sang impur / abreuve nos sillons… “ – tableta 1. Poemele Silviei Bitere nu sunt tocmai uşoare, în sensul că nu te poţi uita la televizor în timp ce îi citeşti din versuri.
Revista Nouă 4/2012

Adesea cu trimitere spre mitic, spre mitologie, poeziile autoarei deschid punţi spre meditaţie cum ar fi: “…/ lumea se schimba/ la picioare mi se arăta peştera lui daniil/ alunecam între uitare şi Vreau Să Fiu coraline/ şi ea/ ea ca un miel dus la tăiere îmi ţesea fir prin coastă/ abia şoptind – am să te salvez ca pe tezeu din creta/ ca o morgana era genunchiul crăpat.../ ... “ – “cauza lui coraline” din secţiunea a doua a volumului, ce poartă, chiar, numele volumului “De-a Coraline.” Când nu face trimitere la mitologie, ne transferă cu multă graţie spre locuri mai puţin obişnuite, cumva, uşor, ne trimite cu gândul la Mircea Eliade cu ale sale scriituri, spre “Nopţi la Serampore”: „când vroiam să-mi simt suflarea şi trupul până în tălpi/ te vedeam pe tine coraline într-un bungalou în serampore/
Revista Nouă 4/2012

eu un tânăr vetust căutător de aur/ un alchimist la picioarele universului/ treceam prin pădurea fermecată pe malul gangelui/ auzeam şarpele cum se zbate sub pleoapă/ şi amuţeam lângă focul care mi se arăta ca un lichid/ din care forma ta era una turnată în recipiente iluzioniste/ realiatea ca un cocor sau ca o broască ţestoasă.../ ...” – coraline pe gange. Secţiunea trei, din volumul autoarei, este “o Coraline” în lumea ei, în lumea autoarei, în “Feritopia”, lumi de copii. Autoarea iubeşte puritatea şi personajele unor lumi curate, aşa cum sunt cele ilustrate de poveşti cu sirene sau cu prinţese cu aripi, lumi de basm din seria “Mermaidia” sau „Feritopia”. Deşi, porneşte de la imagini dragi ei, secţiunea “Coraline în Feritopia” nu se comportă după cum s-ar aştepta cititorul să se comporte. Lumea de basm este redată prin lumea autoarei, printr-o extraordinară introspecţie, unde personajul central al Feritopiei este autoarea, şi autoarea transpare prin dualism. Mânuieşte foarte bine arta discursului poetic şi ţese pânze de păianjen din ce în ce mai mari şi ai senzaţia că nu se va opri din ţesut, că poate să creeze la nesfârşit poezie. „coraline dormea într-un pod de palmă/ sau într-o mansardă la teatru/ e acelaşi lucru îmi zice ea/ că în feritopia lumea se desenează invers/ că uite ochii sunt cercuri care se rotesc în jurul pământului/ şi jos cum priveşti spre gură se formează adâncimi/ ca nişte fântâni pline cu cearcăne/ acolo îşi lasă oameni ca tine grijile/ uneori şi mâinile ruginite.../ ...” „ – lecţia de bunăvoinţă către spectator – prima scenă, ultima
113

scenă”(secţiunea III) „Ţi-am zis vreodată cum văd eu lumea?” ne spune autoarea în secţiunea patru a volumului. Titlul secţiunii se arată sub forma unei confesiuni. Coraline i se confesează autoarei dar şi invers. Se întâmplă ca cele două personaje, autoarea şi eul autoarei, să se suprapună la un moment dat, echilibrul, raţionalul se pierde, de “acest timp” are nevoie autoarea şi asistăm la ceva liniştitor, ceva care te calmează şi te vindecă în interior. Cele două personaje reuşesc să-şi transmită iubire, în formă pură. Boala de a se iubi, de a se regăsi, de a se înţelege şi de a se mulţumi cu ce este, nu este de factură patologică, ci mai degrabă succede o împăcare cu sinele a omului. „toate formele acestea pe care stau, la care privesc/ scaunul înalt cu spătar, mătuşa Mariana/ salcia plângătoare a celui mai bun vecin/ mâncarea de guti din care cresc pe zi ce trece tot mai galbenă/ hamacul în care sunt pregătită pentru zbor/ legat de nucul din care-mi trag durerile de spate şi visele întregi/ pe care le iubesc la cafeaua de dimineaţă din cabana de vară a unchiului Sam/ îmi este aşa un dor să mă văd!/ vezi tu, prietene, eu aşa trăiesc veşnic/ aşa mă hrănesc – cu aomeni, cu forme, tu?.../ ...” – „Ţi-am zis vreodată cum văd eu lumea?”(secţiunea IV) Autoarea Silvia Bitere s-a născut în Constanţa, trăieşte în Constanţa, alături de soţul şi fetiţa lor şi scrie. În loc de epilog la cartea sa, întâlnim tabletele sale, ale lui Coraline. Este finalul unui volum alcătuit cu grijă, detaliat, este volumul care-i poartă amprenta, ultima tabletă fiind un medicament pentru consumatorii de
114

imaginaţie, profunzime, meditaţie. Cartea nu are prefaţă, cititorul ei, însă, va ţine loc de prefaţă. Cu siguranţă se va regăsi într-un capitol sau altul, mai devreme sau mai târziu, în drumul lui cu viaţa. “paşii îmi calcă pe urme, mă strâng. aprind o ţigară, ultima. cercuri se înalţă către niciunde, văd cum se rotesc iar şi iar pe un cerc mai mare. ameţesc şi cad în mocirlă. e starea perfectă în care aş vrea să scriu despre somnul sângelui. din pământ ies cadavre deja machiate, fum, cârtiţe. ce bine. sunt în siguranţă. în vecinătatea mea se nasc prietenii. este soldatul ţinându-şi în mâini capul crăpat de inamic, purtând o discuţie în spatele crucii sale cu viermele care i-a ros din piciorul de lemn atâta vreme. mai încolo, cum te uiţi din întâmplare, femeia iubită îşi lasă rochia pe o bancă şi se îndreaptă spre coafor unde o aşteaptă un alt el. o sonerie zbârnâie. poştaşul îşi abandonează geanta cu scrisori la poarta de la intrarea în parc şi aleargă spre leagănul în care se dă Iulia la trei ore distanţă de moartea ei.” – tableta4 (secţiunea V)

x
Revista Nouă 4/2012

note de lectură

Cezara RĂDUCU „Mireasa de sare” sau jocul cu obiecte vii
Subiectiv sau nu, ceea ce afirm despre poezia Mariei Dobrescu nu este o tranşare a versului spre începuturi şi nici o deconspirare a emoţiei care îl susţine. Nici măcar o definiţie a stilului poetic al autoarei. De asta se va ocupa însăşi poezia Mariei Dobrescu. Pentru că are suficiente ingrediente din care să să aleagă, are suficientă imagistică, recuzită şi forme brute de metafore încît, la un zvîcnet al travaliului creator, va reuşi să îşi ofere şi să ne ofere, cu fiecare poem, o altă reţetă poetică. Cea de faţă este un dulce răsfăţ al autoarei conştientă de faptul că, aşezînd atîtea simboluri, atîtea idei esenţiale în poemele ei, riscă o partitură poetică pe care îşi permite să o dirijeze conştient sau mînată de un dicteu al subconştientului, ca după voia unui copil trecut de mult de inocenţă, un copil care refuză să accepte. Maria Dobrescu nu vrea să îşi lase lumea interioară invadată de luciditate. Preferă complacerea şi pendularea între stări care preced iniţierea în actul de creaţie. Curiozitatea autoarei de a ,,desfiinţa” orice emoţie care îi survolează sinele, jocul interior încărcat de interesecţii cu propria îndoială, ce se vor dirijate spre spunerea în vers, duce la anularea intrării în transa poetică. Asta
Revista Nouă 4/2012

nu înseamnă că poeta Maria Dobrescu nu ne descifrează , în anumite poeme, cu o generozitate copleşitoare şi cu ajutorul unei rostiri confundabile cu confesiunea, imagini poetice de un mare impact, uneori receptat chiar din titlul poemelor (,,departe o vioară cîntă un zbor de toamnă”). Poezia Mariei Dobrescu este un joc dur cu sinele. Lipsa interlocutorului, (după cum s-a spus, poezia se naşte dintr-o mare absenţă), autoconfesiunea, deşi uneori necesară, dăunează cîtorva poeme. Şi acesta este unul din motivele pentru care poeta nu permite uneori poeziei să se detaşeze. Identificarea pînă la contopire cu un spaţiu interior creat intenţionat de autoare ca un refugiu dureros, ca o cameră cu jucării, este o ascunzătoare ideală pentru a sta în oglindă cu propria suferinţă, uneori aceasta înlocuind ca un fetiş, nevoia poetei de autodefinire. Prin universul poetic al autoarei se regăsesc motive complexe. Autoarea însăşi îşi este o continuă uimire, singurătatatea ei luminează parcursul poemelor în volum. Aşa cum ne ameninţă ,,cîndva se va întîmpla o dimineaţă”, aşa cum un alt poet ne îndemna să intrăm într-o carte şi să închidem uşa după noi, vă invit să pătrundeţi în poezia Mariei Dobrescu, să vă aşezaţi comod şi să aşteptaţi.

s
115

note de lectură

Adriana Marilena SIMIONESCU mireasa de sare de Maria Dobrescu
Cred că în fiecare femeie se ascunde o mireasă de sare şi Maria Dobrescu a intuit asta în volumul său de debut dând la iveală cu o fineţe filozofică deosebită stări şi sentimente în imagini poetice pe care le vezi, le auzi şi le simţi la o palmă de loc lângă tine: „am mai adăugat o ploaie o tăcere puţin mov peste două oraşe medievale am aflat totul despre nimic am învăţat cum se sădeşte iubirea în sufletele arse de singurătate chiar dacă ochii tăi nu au culoare eu am văzut cerul” - fără să vrei îmi dăruieşti lumină Pana scrisului îi este propice şi gândul bogat iar acuitatea vizuală a cuvântului are o limpezime şi o claritate în exprimare egale în frumuseţe cu voalul unei mirese dar şi cu tăria, smerenia şi consistenţa unui bulgăre de sare. Versurile Mariei Dobrescu reuşesc să emoţioneze realizând în acest volum un
116

fel de legătură binefăcătoare în transparenţa de la suflet la suflet atingând coarde sensibile în pacea inimii care: „pe drumul sării pisează încremenirea şi păstrează pe vârful limbii rănile” - mireasa de sare – Deşi ca miez al cuvintelor exprimarea Mariei Dobrescu în lirismul ei feminin este uşor dramatică, pentru mine versurile acesteia sunt de o blândeţe binecuvântată şi o tristeţe senină în împăcarea cu sine atunci când spune: „nu ştiu niciodată unde am rămas în povestea asta trebuie mereu să întreb grădina linişte doar pietrele îmi recunosc mersul pe vârfuri din ziduri se scurg flori un măr dă mâna cu pământul tăcerea sapă adânc distanţe” - să ne mutăm în cuvinte În multe dintre poeziile sale, autoarea cultivă cu un talent şi o fineţe acută tăcerea, dar nu orice fel de tăcere ci una mişcătoare, o tăcere pe care o auzi undeva în surdină precum ceasul care măsoară cu tic-tacul său trecerea timpului. Este vorba despre o tăcere grăitoare care nici măcar nu foşneşte, ci picură frumosul cuvintelor, în inimile acelora ce o ştiu înţelege plutind dincolo de
Revista Nouă 4/2012

anotimpuri şi spaţii geografice, într-un limbaj empatic numai de ea si de cei asemenea ei înţeles şi bine cunoscut: „mă simt ca un câine închis în casă aşteptându-şi stăpânul nu cunoaşte ceasul din când în când ridică spre uşă ochii ca două străzi libere” - să păstrezi străzile libere pentru mine Deşi exprimat într-un limbaj poetic al concretului ancorat în realitatea imediată, fiecare poem din acest volum devine un fel de pelerinaj cu aripi de lumină ce ne transportă într-o lume aparte a nuntirii cu poezia şi aleasa simţire a celei care o scrie: „nu închide uşa ascultă cum bate inima păsării din ea va creşte

un cântec orb revărsat printre coaste ca o rugă tu eşti crucea albă între mătănii de zile negre” - bonjour madame! ca va? te-am sunat să-ţi citesc un poem – Şi dacă în „mireasa de sare” vara vine într-o joi după amiaza, parafrazând-o pe Maria Dobrescu pot spune că toamna a venit sâmbătă la prânz într-o zi însorită de mână cu poezia şi lansarea acestei cărţi la Câmpina.

l
Revista Nouă 4/2012 117

note de lectură

Mihai ANTONESCU Despre fiii soarelui şi-ai nemărginirii
Copii ai focului şi-ai aurului, dedaţi la umblet prelung depănat în cântec murmur şin zvon de tingiri lovind în loitrele căruţelor înserânde, neam - filă smulsă din cartea omenirii, dintru începuturi la cheremul vântului şi-al pulberilor. Ţiganii. Istoria lor e risipită în toate hrisoavele ţărilor pe unde au trecut, uneori cu uimirea neînţelegerii daturilor ce-i mână, alteori, cu ura izvorândă din răni fără vindec, fiindcă ţiganii (cu nimic, spunem noi, mai buni sau mai răi decât alte seminţii) au luat când li s-a dat şi când nu li sa dat, mai cu vorbă bună, mai cu şuriul, de li s-a dus pomina. Astăzi, ei constituie o majoră problemă la nivel european şi chiar mondial. Cartea Ilenei Roman, ŢIGANII NOŞTRI, apărută la Editura AUTOGRAF MjM, în anul 2010, dă seamă, într-un studiu pe cât de aprofundat, pe atât de obiectiv tranşant despre etnia mai sus numită, de la primele consemnări, cam prin 1385, şi până în prezent. Istorie, obiceiuri, limbă, cultură, toate trecute printr-un travaliu demn de admiraţie, la care autoarea adaugă o tuşă cumva romanescă, făcând lucrarea nu doar interesant-instructivă, ci şi extrem de plăcută la lectură. Întrebările „a mirare” ale Ilenei Roman au sens, logică şi pretind răspunsuri la care, din păcate, prea puţini dintre cei aşezaţi astăzi în capul „meselor subţiri” europene sunt în măsură să se înhame. Căci, dacă e adevărat că avem un respect pentru rezistenţa în timp şi spaţiu a ţiganilor, e tot atât de adevărat că ideea unul stat unitar al lor, (oriunde ar fi el situat pe planetă) este o utopie. Una pornită tot dinspre ţigani, mai întâi, fireşte. Ce să facă ţiganii cu un 118

Stat? Glumind, am spune că ţiganul nu stă decât noaptea, în jurul focului ori sub coviltirul căruţei, dar nici atunci prea mult, să nu coclească. Statul ţiganului, metaforizând, e unul situat dincolo de zare, de amurguri sau răsărituri. Adică, nicăieri. De aici, credem, şi problemele realei nepotriviri la caracter ori fire cu alţii, căci, nu-i aşa, o sabie presupune o singură teacă, iar două săbii, oricum, nu încap... Poate tocmai de aia „sabia goală” e motiv şi cauză în nepăsarea celorlalţi, iar efectul cuibăreşte rănile, parcă încă nedestule în subsuoara neamurilor. Cartea Ilenei Roman presupune mai multe filtre de înţelegere, pornind de la cel Istoric şi până la cel strict uman, abordând cestiunea ţigănească aşa cum nu mulţi au făcut-o până la ea, după ştiinţa noastră. În Ţările Române, istoria ţiganilor se brodează (parcă mai ceva ca la alte popoare) pe eresuri, pe mister şi vrăjitorie, dar mai cu seamă pe diferenţa de înţelegere şi acceptare a unora pentru (faţă de) ceilalţi, a lipsei voinţei de „învăţătură prin învecinare” cum spune Constantin Noica. Încercările de asimilare a ţiganilor au dat unele roade în sistemul comunist, spune autoarea (şi pe bună dreptate) deşi, într-un final, s-a vădit a nu fi nicicum soluţia magică. Vântul departelui şi mireasma focurilor doar pe înţelesul lor au reapărut după ‘89, tocmai din cărbunii niciodată stinşi ai firii de tot altcumva. Ce să le faci, cum să-i schimbi? Sunt cum sunt: mincinoşi, hoţi, neîncrezători, şireţi, cruzi. Excepţiile (despre care Ileana Roman nu pregetă să ne amintească la superlativ) nu fac decât să întărească regula. Totuşi, revin, întrucât sunt ei mai buni sau mai răi decât alţii? Decât noi, ăştilalţi? Da, cartea ŢIGANII NOŞTRI e o întrebare, iar un răspuns... Pentru ţigani, nu robia, nu asimilarea, nici chiar, culmea, libertatea nu sunt soluţii ultime. Devla al lor i-a croit în aşa fel încât nici un tipar să nu-i încapă pe de-a-ntregul. Oricum, stilul concis, dar mai ales harul narativ al Ilenei Roman fac din carte o reuşită sub absolut toate aspectele ei. Delo Delo! Revista Nouă 4/2012

carte franceză

Marina NICOLAEV Richard Taillefer „L’éclisse du temps”
La începutul lui octombrie 2012, poetul Richard Taillefer, căruia îi tradusesem ocazional câteva poeme în româneşte, m-a abordat pentru a-i prefaţa noua sa carte „L’éclisse du temps” (Éditions Dédicaces, 2012, Canada). Am descoperit astfel un manuscris aparte, cu un titlu inedit, ce m-a captivat imediat. Richard Taillefer s-a născut 21 aprilie 1951 la Montmeyan, familia sa stabilindu-se la Marsilia unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. În 1981 s-a mutat la Savigny-leTemple unde, între 1993 – 1998, a deţinut preşedinţia Casei de Cultură Espace Prévert, după care, din 2011, ocupă funcţia de viceprimar responsabil cu activităţile culturale. Preocupat el însuşi de literatură, va publica de-a lungul timpului volumele de poezii: „Combat pour un amour”, Éditions Pensée Universelle, 1977 „Ombre et lumière”, Cahiers Froissart, 1979; „Litanies pour quatre saisons”, Cahiers Froissart, 1981; „Au rond point des falaises”, Cahiers Froissart (Prix Froissart), 1984; „Corps de papiers”, Éditions La Table Rase, 1991; „En un clin d’œil”, Éditions Patrimages, 2009; „jusqu’à ce que tout s’efface”, Éditions Dédicaces, 2010; „Des clins de mémoire”, Éditions Dédicaces, 2011. Richard Taillefer este prezent în antologiile: „S’il vous plaît, Revista Nouă 4/2012

dessine-moi un poème”, Éditions Hauts de France, 1991; „Anthologie 2010”, Éditions Dédicaces, 2010; „Poètes pour Haïti”, Éditions L’Harmattan, 2011; „Visages de poésie”, jacques Basse, Tome 6, Éditions Rafael de Surtis, 2012. Éditions Dédicaces a fost înfiinţată de curând în martie 2009, la Montreal, Canada. Această editură din Quebec este deschisă noilor provocări ale tehnologiei. Graţie Internetului, a devenit cunoscută foarte rapid în întreaga lume, şi publică autori din mai multe ţări, printre care Franţa, Algeria, Elveţia, Belgia, Republica Congo, Argentina, Statele Unite şi Canada. Cititorii îşi pot găsi cărţile preferate în mai multe magazine online, printre care: Amazon si Intercom (Canada) Caplivres şi PriceMinister (Franţa, Marea Britanie), Biblio.com, şi Authorsbookshop Pubmatch (S.U.A.), eBay sau Lulu.com. Coperta volumului „L’éclisse du temps” este realizată de artistul francez Marc Chenaye. Artist plastic consacrat, sculptor, grafician şi pictor, Marc Chenaye s-a născut la Melun în 1951. Expune din 1976 fiind cunoscut pentru variaţiunile/seriile sale de tangouri, nuduri, cascade şi păduri. Liantul ideatic al acestor creaţii îl constituie confruntarea între dinamism şi imobilitate, prin expresia paletei sale originale. Din 1981, Marc Chenaye este cofondator al revistei Poésimage, remarcându-se în poezie, pictură şi sculptură. De peste 20 de ani organizează expoziţii de artă contemporană în Savigny (Melun-Sénart). Volumul „L’éclisse du temps” este structurat în trei capitole, «Où vont les rêve/ Quand la nuit tombe», «Forêts qui portez tout» şi «Corps de papier». 119

Considerat un capitol aparte «Forêts qui portez tout» - inspirat din tablourile lui Marc Chenaye -, se evidenţiază prin traducerea grupajului de poeme în engleză de către john Batey şi în româneşte de Marina Nicolaev. „L’éclisse du temps” va fi lansată la Salonul de carte din martie 2013 de la Paris, unde ţara invitată de onoare este România. În aşteptarea acestui eveniment, vă propun spre lectură varianta originală a prefeţei: Peut-on parler d’une «nature intime» du temps derrière les rideaux des mots? En avez-vous assez des éclisses intérieures pour prolonger le temps d’autrui dans ce monde, de laisser l’empreinte fanée de son exil intérieur, «Toi qui n’es que poussière du chemin»? Il faut peut-être, au fil du temps créé par nos rêves anciens «T’accorder avec toimême», ou trouver le violon perdu du bien ou du mal, car «Le temps met tout en lumière.» (Thalès) dans cet espace incertain «de la pléthore de vocables» (Émile Cioran), la vie. Il faut toujours – nous assure le Poète - «Être à l’écoute/De la grande horloge/Qui trotte et se lave les mains/De ce temps qui te dépasse» au bord de l’infini qui réside en nous, comme les autres visages oubliés du temps. «L’éclisse du temps» cherche les violons d’un orchestre impromptu «Dans la confidence de nos peines/Pour étancher les larmes». La philosophie originale qui subsiste parmi les poèmes de ce volume est ouverte aux prairies du sublime, de l’idéal, car nous ne sommes pas les seuls dans ce cosmos parce que «Il y a quelque chose d’imperceptible/Qui m’emporte dans ce long voyage dans le temps». L’auteur garde autour de lui ses désirs de changer en bien le parcours du monde où demeurent les vrais voyageurs du temps, car il y a «Un rêve fort et aveuglant comme un soleil» dans leur seconde existentielle. Les étoiles 120

lointaines passent l’une après l’autre, par «Une brèche ouverte dans le ciel», entraînant un black–hole temporel qui dévore tout «sur les cimes du désespoir», en révélant «un rêve apocalyptique, étrange comme une vision de la fin et magnifique tel un grand crépuscule» (Émile Cioran). Toute la souffrance du monde chemine dans «Un immense lupanar vu du ciel» en demandant l’armistice du non-être. En priant la foule des anges déchus. Dans l’hymne à la nuit imparfaite «Seul votre visage/Saura me tirer de cette ivresse solitaire» car «Je suis le maillon de la grande chaîne/Relié à l’évolution», des frégates anéanties de l’espace. Les enfants du hasard «au visage de neige» marquèrent par leur sacrifice les termes du voyage. Les explorateurs des forêts intérieures eurent leur identité accrochée au langage symbolique dont les outils attribués à l’édifice sont presque païens mais initiatiques «Plus je m’en approche/Plus je m’en éloigne». Le miracle perdit son incandescence «J’attends dans la nuit/Une éclaircie qui ne vient pas», là-bas auprès des ombres errantes de Caron, le «nocher des Enfers». Ce voyage étrange prendra des multiples visages, en se réjouissant jadis des choses simples car «La mémoire a des raisons qui/souvent nous échappent.». Un renouveau perpétuel du temps est assuré car «Seul le temps qui passe poursuit sa route/Emportant avec lui tout son mystère» dévoilé jadis simplement parce que «Notre mémoire doit être pétrie d’éternité car nous avons tous la certitude que le mal est éphémère.» (Francis Bossus). L’ambassadeur du Temps - Richard Taillefer, nous convainc que le rêve de l’exile temporaire et temporal est démythifié par ses acteurs et leur scène, en articulant que «L’exilé ne renonce jamais au retour». Au commencement était le Temps et ses éclisses. Revista Nouă 4/2012

carte rusă Veşnic agitatul şi nemulţumitul Mr. Adams, foarte sigur pe el că cei doi nu-l pot înţelege şi că nici America n-o vor înţelege vreodată, îi îndeamnă în permanenţă să noteze în carnetele lor de reporteri tot ce văd şi/sau li se explică. Nu ni se dă de înţeles că aceştia îi urmează pe loc sfatul, în schimb cartea are numeroase fotografii pe care ei le fac locurilor vizitate şi unor persoane publice, specialişti ori oameni simpli cu care au stat de vorbă. Se vizitează cam tot ce e mai reprezentativ pentru America acelor ani: cascada Niagara, Grand Canyon, Empire State Building, uzinele Ford, studiourile Warner Brothers, podurile suspendate din San Francisco, uzinele General Motors, închisoarea Sing-Sing, arena Madison Square Garden, casa-muzeu a lui Mark Twain, şi este străbătut şi deşertul Arizonei. Se stă de vorbă cu şoferi de taxi, foşti conaţionali stabiliţi pe aici, funcţionari publici, paznici de parcuri naturale, autostopişti, inventatori, fondatori de mari imperii industriale etc. Mai presus de toate, autorii par interesaţi de pătrunderea şi înţelegerea „spiritului american”. Pentru aceasta, ascultă cu atenţie, întreabă, observă. O anumită standardizare a vieţii, politeţea întâlnită la fiecare pas (antologică este relatarea despre excesul de amabilitate al unui funcţionar care se chinuieşte să le găsească cea mai bună şi mai ieftină variantă pentru expedierea unei telegrame – indiferent cât timp i-ar lua pentru asta), apetitul şi talentul de a produce lucruri grandioase şi de calitate, şi mai ales acel service care merge mână în mână cu libera iniţiativă şi cu ştiinţa de
121

Iulian MOREANU Ilf şi Petrov în America
Între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936, Ilf şi Petrov, deja binecunoscuţi pentru cele două romane care le-au adus celebritatea, întreprind o călătorie în SUA, „finalizată” cu un jurnal consistent (curios, în Wikipedia, volumul este prezentat: „povestea -?!, n.m. - America cu – brr!, n.m. – un singur etaj”), structurat pe 5 părţi şi 47 de capitole. jurnalul american al celor doi gazetariromancieri este redactat în consacratul şi inconfundabilul stil în care nu ştii ce să admiri-remarci mai degrabă: rafinatul simţ al umorului, nota ironică în care sunt prezentate lucruri serioase ori precizia de laser a observaţiei cu care realitatea este străpunsă până în cele mai ascunse cotloane. În periplul – 10.000 de kilometri - dea lungul şi de-a latul continentului nord-american (inclusiv o scurtă şi riscantă „fugă” de o zi în Mexic, unde urmăresc o tristă şi neizbutită luptă cu tauri), ei sunt însoţiţi de soţii Adams, pereche simpatică, dovedind multă bunăvoinţă, dar şi generând o serie de situaţii comice (dintre care cea mai spumoasă este desigur rătăcirea pălăriei lui Mr. Adams – ce aproape capătă un „statut” de personaj sui-generis). Beneficiari şi ai unor numeroase scrisori de recomandare, autorii se bucură de o bună şi „transparentă” primire peste tot.
Revista Nouă 4/2012

a face profit, fără a neglija nici o clipă mulţumirea deplină, cu bătaie lungă, înspre fidelizare, a beneficiarului bunului/serviciului respectiv – acestea sunt trăsăturile vieţii americanilor, pe care cei doi le sesizează a fi dominante, şi designând un adevărat stil de viaţă. Totul este reţinut şi consemnat cu detaşarea observatorului ce se vrea obiectiv, fără implicare emoţională şi fără comparaţii (decât foarte slab aluzive, prezente, dacă se poate spune aşa, mai mult în mintea cititorului!) la realităţile din care sosiseră. Printre primele lor constatări este aceea că mâncarea americană nu are gust: pâinea este teribil de albă, dar lipsită total de gust, carnea este toată congelată, untul sărat, iar roşiile doar parţial coapte. „Problema alimentaţiei, ca toate celelalte probleme, este axată pe un singur principiu: este avantajos sau nu”. Pe acelaşi principiu al rentabilizării şi eficienţei sunt organizate şi „cafeteriile” (un soi de autoserviri). „Americanii nu mănâncă ci se alimentează ca un motor cu benzină” – iată una din multele lor constatări maliţioase. Un mare impact şi deci şi influenţă îl are asupra americanului omniprezenta publicitate. Dacă n-ar mai exista, oamenii nu ar mai şti ce ţigări să fumeze, cu ce băuturi să îşi răcorească setea, ce benzină să cumpere, dacă să mestece sau nu gumă, ce whisky să bea etc. „Americanul nu trebuie să gândească la nimic. În locul lui gândesc marile companii de publicitate”. Şi ca exemplu al marelui efort financiar al acestei activităţi de „publicity”, este dat cel al sticluţei de „Coca Cola”: din preţul de 5 cenţi, 1 cent este costul fabricantului, 1 cent profit, iar 3 cenţi iau drumul
122

reclamei. Totul în America este construit, constată cei doi, la scară mare. Dacă e vorba de şosele excelente, atunci ele trebuie să aibă un milion şi jumătate de kilometri. Dacă e vorba de un autoturism, atunci el trebuie să fie reprodus în douăzeci şi cinci de milioane de exemplare. Dacă e casă, atunci să aibă o sută două etaje. Dacă e pod suspendat, atunci să aibă o deschidere de un kilometru şi jumătate între piloni. De acest „sindrom” nu scapă nici fotbalul american. Acesta înseamnă, constată autorii, cu acelaşi umor subtil: „Cel mai mare stadion, cea mai mare concentrare de oameni şi automobile într-un singur loc, cele mai zgomotoase ţipete ce pot ieşi din gura unor fiinţe cu două mâini, două picioare, un cap şi o pălărie aşezată pe o ureche. Mai însemnă: cea mai mare casă de bilete, o presă specializată în fotbal şi o literatură dedicată fotbalului”. Concluzia în urma urmăririi spectacolului fotbalistic (pe care reuşesc să-l înţeleagă, la modul elementar, după mari eforturi) este plină de haz: „O asemenea hărmălaie vezi doar când dă dihorul iama în coteţul de găini. Ni se năzăriră chiar şi nişte bătăi de aripi” (superb!). Eficienţa şi profitul cu orice preţ îşi au la rândul lor… propriul preţ. În ce priveşte munca eficientizată: „Munca este astfel calculată încât oamenii de la linia de asamblare să nu fie nevoiţi să se priceapă la ceva, să aibă vreo profesie”. Având în vedere hiperspecializarea operaţiilor, în 20 de minute oricine învaţă să facă o maşină; de aici, spectrul şomajului iminent (în acelaşi an 1936, Chaplin va realiza „Modern times”). Asemănător – în sensul eficienţei
Revista Nouă 4/2012

pecuniare - stau lucrurile şi în industria filmului, unde autorii identifică patru tipuri de filme: 1) comedia muzicală, 2) drama istorică, 3) filmul cu gangsteri şi 4) filmul cu participarea unui celebru cântăreţ de operă. Toate, cu subiecte standard (în comediile muzicale, „practic, spectatorul american se uită an de an la unul şi acelaşi lucru”), sunt făcute doar cu scopul obţinerii profitului, astfel că filmele bune apar împotriva voinţei patronului, sunt reuşite întâmplătoare şi cei doi află că un astfel de caz a fost acela al celebrului „Nimic nou pe frontul de vest”, când patronul (ce nu citise cartea lui Remarque) ar fi fost în stare să schimbe finalul (inclusiv istoria, numai ca să vândă mai bine filmul – pentru că în viziunea sa ar fi trebuit să câştige nemţii, şi nu francezii, cum a fost în realitate). Autorii mai constată şi faptul că în America, Crăciunul n-are nici o legătură cu religia. Acesta nu este o sărbătoare a Naşterii Domnului, ci una întru slava curcanului tradiţional. Iar de cultul curcanului mai este legat încă un ritual ciudat: schimbul de cadouri. De ani de zile, reclama comercială iscusită a făcut ca darurile să se transforme pentru populaţie într-un soi de taxă (ce comparaţie inspirată!) din care comerţul scoate profituri incredibile. Toată marfa, adunată peste an în depozite, se vinde în câteva zile la preţuri ridicate. Aş mai reţine, prin două exemple, consideraţiile despre democraţia americană. Primul este al relaţiilor dintre şef şi subaltern. Ford (cu care de altfel şi stau de vorbă) nu-l va invita niciodată acasă pe inginerul cel tânăr (mr. Smith), dar la serviciu sunt egali, fac automobile împreună. Muncitorii îi zic „Hello,
Revista Nouă 4/2012

Henry!” Când e vorba de construcţia automobilelor, sunt pe picior de egalitate, însă numai bătrânul Henry le va vinde! Iar al doilea exemplu este de la bisăptămânala întâlnire a preşedintelui (Roosevelt) cu presa. Aparent, se crea impresia că democraţia permite punerea oricărei întrebări. În realitate era doar o întâlnire formală, aproape o farsă unanim acceptată. „Tot ritualul acesta era, fireşte, convenţional. Toată lumea ştia că preşedintele n-o să le dezvăluie ziariştilor nici o taină”. La unele întrebări răspunde cu seriozitate, la altele glumeşte sau promite un răspuns ulterior” (care bineînţeles că nu va fi dat niciodată). „America fără etaje” este o carte care se citeşte nu doar cu plăcere, ci şi cu interes cognitiv pentru nişte realităţi care în „pattern”-ul lor de acum aproape opt decenii sunt aceleaşi, doar că ridicate la o scară valorică şi calitativă mult superioară. Cine e admirator al scrierilor lui Ilf şi Petrov, cu siguranţă că o va savura pur şi simplu, neîndurându-se a o lăsa din mână până nu-i va parcurge şi ultima pagină. * Ilf şi Petrov: „America fără etaje”, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 520 pagini

r
123

bref

Cărți prezentate de Victor STEROM
Mariana PâDARU Aproape linişte
Ed. DaniMar, Deva, 2012, Prefaţa Theodor Damian „Mariana Pândaru scrie poezie folosind cuvinte de foc. Ea se pune pe sine în vers ca ofrandă adăugând văpaie văpăii cuvântului înainte de a-l trimite spre ceilalţi ca pe sămânţa menită să aducă rod însutit” (Theodor Damian) Ceea ce se remarcă deosebit în poezia creată de Mariana Pândaru, mai ales în acest volum, sunt semnele noi interogative, metaforice într-o risipă suficientă sieşi, de o persuasivă forţă a expresiei. În realitate, acoperind prin imaginaţie visătoare suprafaţa unei sensibilităţi frământate şi frământătoare. Din acest punct de referinţă, „liniştea” pentru autoare este însăşi zarea inefabilă dinlăuntrul sufletului său în continuă creştere. Având în suflet o poezie care conţine o adevărată estetică, ţintind către cuprinderea ne cuprinderii, sintactică şi unificatoare, Mariana Pândaru speră să se înţeleagă pe sine, când - aproape (de)linişte - se află inflexiuni rafinate, lăsând loc momentelor senine, clipelor fericite, realizând laconic o serie de tablouri metafizice. „Prin tot ceea ce am visat / eu / mi-am alungat mai ales / singurătatea / şi nu greşesc când spun / că moartea s-a dus / mai departe de mine. / Cititorule, cititorule / Oare mai ai timp / să guşti aceste cuvinte? / Oare privirea ta / nu
124

stă agăţată mai mult / de cele lumeşti?!”(Privirea agăţată de lume)

Ileana ROMAN Angoasele de-a-ndoasele
Ed Prier, Drobeta Turnu-Severin, 2012 Creaţia poetică în sine din „Angoasele de-a-ndoasele” se singularizează prin ceea ce presupune structural echilibrul ei în deosebita capacitate a construcţiei proiectată din cuvinte care plutesc în atmosfera citadină unde realitatea e transcendentă vădit, iar elegiacul se impune lax, baroc şi confesiv. La nivelul conştiinţei literare, al expresiei şi al sintaxei poetice, Ileana Roman se foloseşte de imagini-simbol, de imaginiparadigmă sublimate semantic. De aici, iluzia că poeta scrie aşa cum vorbeşte într-o limbă de toate zilele, dar aleasă, magistrală, fără să se simtă vreun efort în acest sens. Sunt în această carte cu un format atipic, destule poeme de natură epică în care Ileana Roman nu se contractă, deci nu gândeşte centripet şi în subsidiar, nu entazic, retrăgându-se în sine ca într-un ecou, ci mai degrabă textul şi-l desfăşoară centrifugal şi deci extazic, surprinzând viaţa cotidiană şi lăuntrică într-un fir al materiei vii proliferând relaţional, reverberând cognitiv. „Există niciodată, există nicăieri / Acolo unde nu mă vedeţi. / Sunt cuvânta care a luat de bărbat / Pe cuvântul gelos, cel prea fortăreţ. / Şi alerg cu vântul, cu gândul / Prin al cincilea punct cardinal / Prin al cincelea anotimp / Cu a cincea roată de la car. / Şi mă întorc mereu acasă / Cu nicăieri, cu niciodat, cu nice / Dar închipuiţi-mă şi credeţi-mă / Până nu mă fac prea ferice.” (închipuiţi-mă şi credeţi-mă)
Revista Nouă 4/2012

Emanoil TOMA Exilat în mine însumi
Ed. Armonii culturale, Adjud, 2012 Romancierul Emanoil Toma manifestă înclinaţii reale de observator la pulsul vieţii în cadrul evocării unor scene pline de culoare din care nu lipsesc nici scenele erotice. Al şaselea roman al său, „Exilat în mine însumi” sintetizează şi potenţează însuşirile de povestitor ale lui Emanoil Toma. Romanul cuprinde elemente autobiografice transfigurate alegoric întro imagine cognitivă a anilor de formaţie a personalităţii artistice a eroului - Damian (un alter ego al naratorului), a cărui existenţă se derulează pe două planuri: al vieţii şi al artei. Preocupat de autenticitate şi de un registru moral, Emanoil Toma optează pentru redarea directă, coerentă a întâmplărilor şi a momentelor, rezervându-şi libertatea de înregistrare la nivelul unei oralităţi evidente de pe poziţiile unui realism ontic cu trimiteri spre confidenţe etice, asimilate unei estetici vitaliste de umanizare a realităţii. Astfel, în aceste mixturi de fulgerări spirituale, ni se relevă şi o seamă de... derapaje - când sociale, când politice, dar tocmai acestea asigură atmosfera epică a întregului roman, autorul ştiind să dozeze în fluxul tematic şi în ţesătura textuală farmecul uşor misterios şi inefabil al zicerii. În fine, originalitatea prozei lui Emanoil Toma trebuie căutată în masiva acumulare a episoadelor, constituind materia densă a romanului, cum şi în particularitatea viziunii, în calitatea povestirii, în sintaxa specifică şi, de ce nu, în arta descrierii unor momente insolite din viaţa lui Damian, Milia ori Sabina la care se mai poate adăuga discontinuitatea narativă
Revista Nouă 4/2012

grefată pe o fantezie a rupturilor de planuri integratoare.

Marian DRAGOMIR Cartea cu măşti
Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012 Când meditative, când confesive, versurile din această „Carte cu măşti” proiectate pe un fond reflexiv au o anume densitate crispată, încordare lăuntrică, exprimând o sete vulnerabilă, gata să înregistreze toate gesturile, toate momentele schiţate psihologic şi patetic totodată. O atmosferă de poezie modernă, o pondere antică păstrează intrinsec şi extrinsec vădit elementele necesare de semnificaţie simbolică şi metaforică mai ales prin sugestie şi stare onirică. Poetul Marian Oragomir îşi retuşează mersul liric prin lume, sensul unei amprente individuale, ale unei adânciri în fluxul axului textual întru obţinerea mesajului dorit. Despletirile de imagini în ritmuri cu stil, surprinderile de senzaţii şi nuanţe apar lucrate într-un spirit post-modernist. Aşadar, poezia creată de Marian Dragomir se înscrie pe dilatarea unei circumferinţe personale, dar şi pe o concentrare maximă ce atinge umbrele şi penumbrele viziunii paradigmatice. „merg pe coate / cu o umbră chiar acolo unde marginea / se loveşte de mine / muşc buzele în fiecare amiază / bineînţeles că iau totul peste picior / numai pe tine te iau de mână / îţi transpiră urechile pentru cât am cântat / dar pierzi timpul cu mine / ai o aluniţă înflorită / şi mă dispreţuieşti pentru bobocii smulşi / din gura ta / cam asta ar fi pentru momente.” (ea)
125

note de lectură

Ionel NECULA Isprăvile lui Christian Crăciun
Pe Christian Crăciun îl creditez de mulţi ani ca pe un spirit rasat, lucid, informat şi bine mobilat intelectualiceşte. Multă vreme l-am suspectat de lentoare, de lâncezeală, de improductivitate şi aveam motivele mele de vreme ce prima sa carte Intrări în labirint a ajuns pe masa de lectură a cititorilor abia în anul 2000, după o lungă şi exasperantă aşteptare – a celor mulţi, care-i cunoşteau aptitudinile exegetice. A trebuit, până la urmă, şi eu şi alţi mohicani ai verbului ţinut în stare lucrătoare, să ne consolăm cu ideea că nu-i vorba, Doamne fereşte, de vreo blazare înainte de vreme a autorului, ci de o gonflată şi responsabilă autoexigenţă şi, bineînţeles, de costurile presupuse de apariţia unei cărţi, costuri care exclud, de regulă, posibilităţile unui profesor, chiar al celor bine aşezaţi în vechime şi grade didactice. Iată însă că de curând, de parcă s-ar fi prins într-o cursă contra-cronometru, scriitorul îmbogăţeşte piaţa cărţii româneşti cu trei apariţii vânjoase, laborioase şi stenice, ridicând vocea celor dispuşi să dea seama de el şi de isprăvile lui livreşti cu cel puţin o octavă. E un semn că autorul n-a fost nicicând liniştit şi inactiv; În acest interval de timp şi-a trecut un doctorat în ştiinţe filologice cu o temă de mare îndrăzneală
126

epistemică – Ucronia eminesciană, eseu despre timp şi imagine în Memento mori, şi-a dat seama de insanităţile acestui timp cătrănit şi rascolnic din condiţia de editorialist la Oglinda de azi – un hebdomadar prahovean, după câtemi dau seama, în care şi-a vărsat tot năduful acestor cumplite vremi, ce i-a fost dat să le traverseze cătrănit, purtând la butonieră în loc de orhidee sfielnică toate umorile neantului valah. Timp de şapte ani (2004-2011) autorul a făcut de cap limpede la nevralgiile acestei ţări şi-a convenit să dea seama de toate derapajele care neau marcat în acest interval de timp – bântuit de hachiţele unor politicieni filistini, incapabili să dreneze pentru ţara peste care guvernau vaduri profilactice de izbăvire. Număr de număr, editorialistul s-a indignat de incapacitatea politicienilor noştri de a optimiza evoluţia realităţii româneşti şi sa consternat de împotmolirile în care-a fost adusă ţara de către politicienii noştri venali şi nepricepuţi. Prin toate prestaţiile sale, autorul confirmă ideea lui Hasdeu că românul nu este nici laş nici viteaz, nici leneş sau harnic, are chipul şi asemănarea conducătorilor săi. Daţi acestui popor conducători vrednici şi pricepuţi, cinstiţi şi înţelepţi, drepţi şi buni şi veţi vedea de ce minuni este capabil şi ce prosperitate poate cunoaşte această ţară. Adunate în volum (Circumstanţiale, Editura Premier, Ploieşti, 2012) toate aceste prestaţii publicistice ale autorului reverberează durerile unei ţări, aflată într-un moment decisiv al evoluţiei sale. Ce probleme reţin atenţia şi-l intrigă pe Christian Crăciun? Întrebarea cade
Revista Nouă 4/2012

rău, pentru că în cei şapte ani, cât a făcut de veghe la tâmpla acestei ţări, s-a înfrigurat de toate devălmăşiile prin carea trecut ţara datorită politicienilor ei obtuzi şi ingraţi. Nu este o voce singulară în vraiştile acestei ţări. Mulţi scriitori şiau abandonat proiectele lor scriitoriceşti şi-au ales să dea seama de ceea ce se întâmplă cu ţara în aceste vremuri de cumpănă şi de derapaj dirijat. Amintesc aici pe Adrian Alui Gheorghe (România pe înţelesul tuturor), Ştefan Ion Ghilimescu (România exilată), Adrian Botez (România sub asediu, Cartea profeţiilor), Victor Mitocaru (Corabia în derivă, Utopia Felix), Ivan Ivamplie (Omul tranziţiei) şi încă mulţi-alţii, careau consimţit să dea seama de ţara în care trăiesc. Bieţii de ei! Ţipă, strigă, se îngrozesc de spectacolul dezagreabil la
Revista Nouă 4/2012

care asistă, în timp ce politicienii, cu un cinism inuman îşi văd liniştiţi de afacerile lor veroase şi necurate. Aceasta e România?- România profundă, despre care vorbeşte Dan Puric şi atâţia-alţii dintre cărturarii acestei ţări? Este fiinţa românească atât de stricată încât să nu găsească mijloacele necesare pentru redresarea ei şi pentru intrarea în normalitate? Ştim că la vremea lui, Cioran a inventariat cu o exigenţă disperată defectele – cronice, endemice, generice şi cutumiare – şi mulţi l-au considerat ca denigrator al poporului din care se întrupase. Ce s-a întâmplat cu această naţiune de şi-a radicalizat şi multiplicat toate aceste metehne originare şi arhetipale? Am folosit mai sus o expresie de compătimire, dar simţământul acesta nu mă exclude nici pe mine care, la fel, am fost încercat de aceeaşi anxietate înfricoşătoare faţă de filistinismul politicienilor noştri post-decembrişti, puşi pe căpătuială şi belferism, în dispreţ imperial faţă de poporul peste care guvernează. Am dat seama de aceste dezabuzări în culegerea noastră de eseuri politice adunate în culegerea Disconfortul de a fi român (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2008). Revin însă la cartea lui Christian Crăciun. Ce probleme scanează autorul în culegerea sa de articole risipite vreme de şapte ani într-o gazetă de provincie? Evident, n-are un domeniu privilegiat, dar se intrigă şi se contrariază de toate insanităţile vieţii noastre publice, de toate alunecările din normalitate şi din buna rânduială. Toate merg prost în această ţară, conchide autorul într-un
127

articol din ianuarie 2008. Nu avem numai cele mai proaste şosele, cel mai prost învăţământ, cel mai prost sistem sanitar, cel mai corupt sistem politic, ci şi cea mai proastă presă din Europa (p. 149). Un articol din 2009 poartă un titlu alarmant: Se tâmpeşte ţara. Cum se tâmpeşte? Bineînţeles, prin stricarea instituţiilor şi autorităţilor sale fundamentale. Învăţământul, bunăoară, este bramburit de toate maladiile păguboase. Furturi de subiecte, profesori mituiţi, vânzări de subiecte, subiecte greşite, fabrici de diplome şi-ar mai fi putut aminti, dacă şi-ar fi adus consternările la zi, bacalaureatul profesional, menit să amăgească loazele c-au trecut printr-un ciclu de învăţământ complet. Multe din articolele confratelui nostru, care-a consimţit, episodic, să facă de veghe la devălmăşiile ţării răsfrâng problema fragilei noastre democraţii. După cinci decenii de regim autoritar, era firesc să-şi pună problema dacă noul curs al vieţii publice de la noi şi-a produs anticorpii necesari care s-o înzdrăvenească şi dacă timida noastră democraţie este destul de înţelenită pentru a evita pericolul revenirii în condiţia pre-decembristă. Articolul Maidanezii de pază ai democraţiei, publicat în mai 2009 răsfrânge această dilemă astringentă şi conchide că democraţia băştinaşă este chioară, ciungă şi şchioapă şi nici nu aude prea bine. Cei care aşa zicând ar trebui să o păzească, nu sunt ciobăneşti dresaţi şi fideli, ci potăi care muşcă atacând pe la spate ca să-şi vâre colţii în pulpă (p. 189). Excelentă premoniţie! Când autorul a publicat aceste rânduri puţini anticipau
128

că peste numai trei ani democraţia românească avea să-şi arate fragilitatea, anemia şi viciile tribale. Cine s-o protejeze? Un fost student repetent sau un plagiator dovedit? Dar tocmai ei sunt artizanii puciului eşuat. Cartea este captivantă, incitantă şi reflexivă. Atât de reflexivă că obligă cititorul la o meditaţie prelungită. Prea inventariază cu obidă nevolniciile acestui popor. E un fel de Cioran în haine de lucru, un editorialist conectat la insanităţile acestor vremi din care se irizează firea românească în toate defectele sale originare, cronice, endemice şi arhetipale. De şi-ar fi prelungit gândul spre concluzii metafizice, ar fi scris, sunt sigur, o pagină la fel de cătrănită ca şi cele înnegrite de scepticul răşinărean. Nu-şi drenează demersul până la extragerea unor constante ale modului românesc de existenţă, dar oferă celor interesaţi destule fapte şi dovezi pentru aşezarea lor într-o partitură metafizică din care să rezulte specificul românesc. Păcat că autorul şi-a încetat exerciţiul publicistic. Mai cu seamă în zarva nesăbuinţelor din vara acestui an era nevoie de spiritul său clarvăzător şi de creionul său ascuţit. Oricum, eu îl creditez în continuare şi-i aştept, cu aceeaşi emoţie şi încredere, fiecare ispravă cărturărească.

u
Revista Nouă 4/2012

semnal

Marin Mincu POLEMOS. Duelul cu/în idei
Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de Bogdan Creţu
Polemos? O istorie a ideilor literare, dar şi larg culturale de la noi din ultimii 40 de ani. O panoramă extinsă, scrisă prin... enervări ! Culmea, fără ţipete şi fără mahalagisme. Căci nu e vorba niciodată în scrisul lui Marin Mincu de revolta lui la vreo persoană, ci numai la textele/luările de poziţie/orientările ideologice ale câtorva zeci de preopinenţi. Dacă eu mi-am luat gândul de multă vreme de la a-mi mai da bună ziua cu unii dintre ei, Marin Mincu a menţinut dialogul cordial cu toţi până în ultima clipă a vieţii. I se părea firesc să nu «globalizeze» omul – creaţie complexă, supusă greşelii, şi deci, şi ameliorării, din punctul său de vedere. Ultima enervare pe teme intelectuale i-a fost însă fatală: în 2009, după o aprigă controversă susţinută în presă, la Uniunea Scriitorilor şi, în cele din urmă, în studioul TVR Cultural, un accident vascular cerebral a întrerupt pentru totdeauna discursul lui autenticist, de apărător hotărât al valorilor / talentelor / întâietăţilor împotriva imposturilor, plagiaturilor, hoţiilor grosolane şi subtile, sterilităţilor fanfaroane, amalgamurilor viclene, trădărilor şi ticăloşiilor cu ştaif de care n-a dus niciodată lipsa (nici) lumea noastră literară. Să fi fost Marin Mincu un mare naiv?
Revista Nouă 4/2012

Să nu fi priceput deloc cum funcţiona relaţia dintre capitalul politic indus şi cel cultural expus al «onorabililor» semnatari cu care-si încrucişa floreta? Greu de crezut! Sigur pare azi doar faptul că persoana care comitea nelegiuiri culturale era de mii de ori mai puţin importantă pentru el decât marele rău pe care un biet agent riscă să-l facă unei comunităţi candide, nepregătite sau amuţite de laşitate, dacă nimeni n-ar fi intervenit să-i deschidă ochii. Şi trebuie spus că arareori intervenea cineva (de capul lui). Or, în fond, ce avea Marin Mincu de pierdut, el care îşi începuse cariera scriind împotriva aberaţiilor dogmatice ale criticilor marxişti? Merită adăugat: şi fiind pe atunci, în 1968-1970, singurul care a făcut-o... Aşa că, dacă tot a început pe baricade, acolo a rămas! Din fericire, un tânăr universitar din Iaşi, Bogdan Creţu, i-a fost aproape în ultimii ani şi s-a achitat excepţional de sarcina îngrijirii volumului Polemos. Notele şi comentariile lui Bogdan Creţu situează articolele lui Marin Mincu deopotrivă în context restrâns şi larg, întregind ambele perspective cu explicaţii şi texte ale autorului neantologate în volum. Sunt chiar acele «armonice» necesare pentru ca Polemos să nu fie o oarecare culegere de articole, fie ele si foarte incitante, ci un autentic tablou : patru decenii de lupta pentru recunoaşterea identităţii culturale româneşti, a creativităţii şi contribuţiei noastre reale (nu propagandistice) la patrimoniul european si mondial. Un tablou cu autor unic: Marin Mincu, cavaler şi scutier, salahor şi martir al cauzei literelor româneşti. Adina Keneres
129

note de călătorie
concerne industriale cu nume sonore, sistemele de electrificare, dotările autostrăzilor (de necomparat cu ale noastre) şi , nu în ultimul rând , cartierele periferice. Anglia, Londra în special (dar şi alte oraşe europene ) ne-a făcut să ne mai vină inima la loc în privinţa diferenţei de grad de civilizaţie, văzând blocurile înghesuite, tomberoanele pline de gunoaie, mormanele de moloz si populaţia pestriţă, mişunând încolo şi încoace, în special către micile buticuri de cartier cu marfa proaspăt scoasă în stradă. Ce diferenţa flagrantă între centrul istoric, decupat parcă dintr-o altă realitate şi aceste imagini de la periferie…nu puţin asemănătoare cu ceea ce se vede şi pe la noi. Am plecat, în zori, de la Câmpina cu autocarul care venea din Bucureşti de la Piaţa Victoriei. Timp splendid pentru mine, cam cald sau prea cald pentru alţii. Dar avem aer condiţionat, care asigură o temperatură constantă, benefică. Traseul ne duce, întins, către Budapesta, opriri din loc în loc pentru respirări ale aerului natural şi relaxări în mişcare. Am parcurs deja 900 de km, mă impresionează în noapte podurile luminate feeric ale capitalei vecine şi prietene. În drum spre Nurnberg, tranzităm Austria, cu oprire pentru a admira splendoarea barocului austriac: Abaţia Melk. Despre toate acestea voi scrie mai detaliat cu altă ocazie. Acum marchez doar ruta. La Nurnberg, facem un tur al oraşului: zidurile de incintă cu Frauentor (poarta Fecioarei), Biserica Sf. Lorentz, vechea piaţă cu Schoner Breunen, Biserica Sf. Sebaldus şi Citadela Oraşului. În drumul nostru spre Bruxelles, tranzităm Germania, cu o scurtă oprire la Koln, pentru a admira măreţia Catedralei – se ştie, cea mai mare de pe teritoriu Germaniei, ale cărei fundaţii au fost puse în anul 1248. În capitala Belgiei ne începem vizita cu Palatul Regal, Palatul de justiţie, Grand Place, Primăria, Manneken Pis. Unde e sediul Consiliului Europei şi al Comisiei Europene? În altă direcţie… nu e timp acum. Doar o voce ne Revista Nouă 4/2012

Diana TRANDAFIR Oxford
Dintotdeauna omul s-a lăsat sedus de plăcerea de a călători. Este un mod de a cunoaşte lumea înconjurătoare nemediat, la modul cel mai concret şi „palpabil”. In călătoria pe care am întreprins-o în vara aceasta în central Europei şi Marea Britanie mi s-au confirmat sau mi s-au infirmat o serie idei şi informaţii culese de prin atlase geografice, ghiduri turistice, emisiuni televizate sau de prin cărţile de călătorie. Mai ales mi s-au infirmat, pentru că “reprezentările” mele mentale conturau o altfel de Europă, foarte îndepărtată de realitatea străbătută… la pas. Totuşi am descoperit cu încântare o serie de pieţe publice, primării vechi, catedrale, faţade ale unor clădiri importante, muzee şi piaţete care se suprapuneau întocmai imaginilor color din pliantele si fotografiile procurate din vreme în vederea acestui periplu. Impresia generală a fost însă aceea de surpriză totală , de noutate , de “altceva”. Miam revizuit atitudinea şi mi-am spus că dacă aşa este în realitate acest colţişor de lume binecuvântat de D-zeu, înseamnă că aşa trebuie sa fie. Că toate sunt aşezate bine pe locurile lor. Nu-mi rămâne decât să iau cunoştinţă de toate… O călătorie cu autocarul de la Bucureşti la Londra ! Nu-i o noutate, dar nici o treabă prea obişnuită nu e. Partea bună într-o călătorie în care ai ales ca mijloc de transport autocarul este aceea că poţi vedea si ceea ce este de obicei ascuns ochilor turiştilor , periferiile, câmpurile (aici întotdeauna cultivate), impresionantele mori de vânt cu paletele lor enorme, halele marilor firme sau 130

aminteşte de aşa ceva, de Herman Van Rompuy şi de Barosso. Şi de nu mai ştiu cine… Când ne vom întoarce în ţară, vom poposi la Strassboug, poate trecem şi pe la Parlamentul European , să convorbim cu Martin Schulz. Se face puţină politichie în doi,oricum eu nu înţeleg mai nimic… Cu 20 de euro putem face o excursie la Anvers, pentru a descoperi Grose Markt, cu Primăria, Catedrala (cea mai importantă din Belgia) şi centrul istoric al oraşului lui Rubens. Voi reveni. La Bruges admirăm Primăria, Turnul Belfort si Biserica Sf. Maria care adăposteşte «Fecioara» lui Michelangelo… Traversăm Canalul Mânecii cu ferry- boatul. Debarcăm în portul Dover, destul de modest. Staţionăm mai mult în Canterburry, capitala eclesiastică a Angliei, atmosferă medievală dominată de renumita Catedrală. Îl “caut” pe Geoffrey Chaucer, îi caut locurile Povestirilor din Canterburry (printre cele mai frumoase poeme ale limbii engleze). A fost el curtean la trei regi succesivi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dar numele lui a rămas şi va fi pentru totdeauna legat de Canterburry. N-aş mai pleca de-aici, dar tentaţia Londrei şi programul ne duce în marea Capitală. Cazare la Londra – sună frumos ? Suntem debarcaţi într-un cartier evreiesc din nord , undeva către periferie… Mic dejun la Londra – picant !Salată de ton cu porumb…trei zile la rand. Vizita capitalei britanice… Palatul Buckingham, Trafalgar Square, Piccadelli Circus, Tower Bridge, The Tower of London (wau !), The Parliment, Big Ben-ul, St. Paul Abbw , Madame Toussaud’s – Muzeul figurilor de ceară şi… British Museum. Vrem să ne plimbăm cu vaporaşul pe Tamisa sau să ne deplasăm la renumitul Greenwich . Călătorii înrăiţi aleg Observatorul, staţionarii – Tamisa. Pentru cine va dori, voi mai povesti impresiile mele. Deocamdată, în grabnică trecere, cu scrisul, către Windsor (“Nevestele vesele “ale lui Shakespeare), Stratford …Oxford. A fost o vară atât de fierbinte! În Anglia însa toată Revista Nouă 4/2012

lumea se aşteaptă la ploaie rece şi la legendara ceaţă. Încă de dimineaţă, cea de-a treia şi totodată ultima noastră zi de şedere în Marea Britanie s-a dovedit a fi însorită, contrar previziunilor meteorologilor şi ale altor câtorva pesimişti din grup. Lumina blândă a soarelui amplifică verdele intens al vegetaţiei , verde cu care ne-am obişnuit deja aici şi pe care nu-l vom mai regăsi în niciun alt colţ al Europei. Graţie umidităţii sporite de care beneficiază tot timpul anului, Anglia îşi îmbracă grădinile, păşunile, luncile şi dealurile într-o haină veşnic proaspătă. Peluzele îngrijite si tufişurile din micile curţi ale caselor roşiatice de la periferie au acelaşi aspect. Părăsind micul hol de la recepţie al hotelului “King Solomon”, ne îmbarcăm în autocar , pentru a vizita trei dintre locaţiile recomandate turiştilor în toate pliantele promoţionale (oferite la colţ de stradă sau prin parcuri de către diverşi tineri, în timp ce ne gratulează cu câte un surâs …aproape amabil ). Este vorba de vestitul castel Windsor (reşedinţa preferată a monarhilor englezi), de orăşelul Stratford-upon–Avon (locul natal al lui Shakespeare, «marele Will») şi de Oxford, cea mai veche instituţie de învăţământ superior din Regatul Unit şi din lumea anglofonă. Istoricii nu pot da o explicaţie plauzibilă de ce prima universitate din Marea Britanie a fost înfiinţată aici. Cert este că un grup de profesori care studiaseră la Paris şi-au ales acest loc de pe râurile Chernell şi Tamisa, unde apa formează un vad (-“ford” în limba engleză; “ox” însemnând “bou”, deci “vadul pe unde trec vitele”, în traducere liberă). În trecut, locuitorii Oxfordului se ocupau cu meşteşugurile şi cu creşterea animalelor, ca într-un târguşor ca oricare altul. Aşadar la sosirea corpului profesoral, localnicii nu s-au arătat prea încântaţi şi nu de puţine ori s-au iscat altercaţii între cele două tabere. Pentru rememorare, poate nu-i nepotrivit un foarte scurt istoric mai ca la carte. Oxford e o regiune din zona central-sudică a Angliei. 131

Dorchester a fost o importantă aşezare romană. În perioada următoare, aşezările saxone s-au concentrat de-a lungul fluviului Tamisa. A fost scenă de luptă în timpul războaielor civile. Economia regiunii se bazează pe agricultură, creşterea animalelor şi producţia de lână. Oraşul Oxford este reşedinţa acestui ţinut. În evul mediu se numea Oxonia. Pentru prima dată a fost menţionat în Cronica anglo-saxonă din 912. Există puţine vestigii ale oraşului din perioada ocupaţiei normande. În perioada saxonă era o localitate de tranzit. Ulterior a fost transformat în oraş şi construit pentru a apăra graniţa de Nord a regiunii Wessex de atacurile danezilor. Este cunoscut , în general, ca «oraşul turnurilor», datorită turnurilor sale care datează din secolele XV-XVII. Majoritatea turnurilor şi clopotniţelor gotice se află pe clădirile Universităţii. A fost sediul central al regaliştilor în perioada războaielor civile. Economia sa este variată, instituţii de educaţie, industrie tipografică, edituri şi fabrici de automobile. Există un Conte de Oxford (Edward de Vere), poet, lingvist, una dintre figurile culturale marcante ale Angliei. Un cercetător l-a indicat drept autor al pieselor shakespeariene! Eroare ! Contele de Oxford a murit cu doi ani înaintea lui Shakespeare, iar cele mai importante piese ale Marelui Will au fost scrise în aceşti doi ani! Hotărârea de la Oxford prevedea că guvernul este subordonat regelui (Henric al II-lea). Actul acesei hotărâri e prima 132

Constituţie scrisă a Angliei. Mişcarea de la Oxford (mişcarea tractariană) s-a produs în cadrul Bisericii Angliei pentru a pune în evidenţă moştenirea catolică faţă de cea liberală. Dicţionarul Oxford al limbii engleze este cel de bază, început în 1857, publicat timp de 22 de ani, republicat în zece volume, iar în 1989, când noi făceam Revoluţie anticomunistă, englezii au publicat dicţionarul în 20 de volume. Culmile domoale ale dealurilor sunt acoperite de aceeaşi iarbă cu aspect fraged, tunsă îngrijit. Ghida ne dezvăluie ca în spatele tufelor bogate se ascund terenurile de golf ale protipendadei londoneze, care îşi petrece week-end-urile mai mult pe aici, practicând sportul preferat. Ne mai spune ca Oxfordulul , acest centru universitar internaţional, mai deţine şi o veche fabrică de autoturisme Morris Motors Ltd. (în prezent Rover Group), ce produce mărcile Morris, Austin şi Rover. Centrul universitar Oxford are un numar de 39 de colegii independente, iar conducerea fiecărui colegiu se ocupa de aspectele financiare şi administrative. Doar Universitatea este finanţată din fonduri de stat. Ni se atrage atenţia că vom vedea un orăşel cu o arhitectură foarte veche , din perioada medievală, colegiile ocupă partea centrala, iar casele localnicilor formează cartierele periferice. Aflăm că aici studiază aproximativ 17000 de studenţi , din toate colţurile lumii, proveniţi din diferite medii sociale, Revista Nouă 4/2012

dispunând de mai mulţi sau mai puţini bani. Cei fără posibilităţi financiare pot beneficia de burse sau de diverse forme de împrumut din partea statului, pe o perioada de timp, pentru a-şi putea susţine studiile. Acestea durează 3 ani, iar la finele a 7 ani , studenţii primesc în mod automat şi diploma de master. Când ajungem noi aici, tinerii sunt în vacanţă, însă tot se mai zăresc pe străzi câteva grupuri… Sau îi confundăm noi pe cei câţiva turişti adolescenţi, care se plimbă agale prin preajma modestelor magazine , cu rezidenţii Oxfordului ? Nu am timp să mă lămuresc. Odată ce se opreşte autocarul şi ne dam jos în faţa Colegiului de arte frumoase, rămân stupefiată… Nicăieri în lume nu am văzut încetăţenită atât de bine modernitatea pe structuri clasice, medievale. Oxfordul este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Marii Britanii, cu o arhitectură extrem de bine conservată! Orăşelul te face să trăieşti cu impresia că ai coborât în istorie cu câteva sute de ani în urmă… Totul este măreţ, impunător, solid. Clădirile colegiilor, ca nişte bastioane, sunt construite cu ziduri groase, din piatră cubică, gălbui-cenuşie. Fiecare are una sau două curţi interioare şi, de regulă, un dom impresionant în centrul celei de-a doua curţi. Să nu uitam că toate au fost fondate drept centre de cultură religioasă, cum se întâmpla în Evul Mediu. Avem cam o oră la dispoziţie de petrecut pe strada comercială (banala de altfel) şi două ore pentru a vizita Revista Nouă 4/2012

inima oraşului. Luăm în grabă câteva suveniruri, însă curiozitatea de a vedea vestitele colegii de aproape ne grupează la locul convenit, cu mult mai de vreme. Trecem pe rând pe langa porţi impunătoare, turle înalte ,vestitele turnuri ,acele pasarele ce leagă un colegiu de altul peste căte o stradelă, privim către faţade cu ornamente baroce şi nu ştim ce să admirăm mai întâi. Oxfordul are şi un muzeu propriu, unde este descris istoricul oraşului, există săli de conferinţă şi de dezbateri, hărţi computerizate etc. Nu îl putem vizita.Vedem însă un muzeu de arhitectură în aer liber, admirat pe viu; vedem Oxfordul însuşi în lumina difuză a amurgului, îmbrăcat de patina timpului într-o aură misterioasă, ce ne lasă fără grai. În pas rapid trecem în revistă (unii dintre noi chiar notează pe câte un colţ de hârtie), numele acestor colegii vestite: University College; Balliol College; New College; Morton College; Regent’s Park College; Magdalen College; All Souls College; Divinity School; Wyclife Hall College. Din păcate, foarte puţine sunt accesibile privitorilor şi asta contra unei taxe speciale. La un moment dat , ne surâde norocul şi găsim o poarta de lemn masiv, bogat ornamentată… deschisă! Păşim cu îndrăzneală ca să admirăm sala de muzică, shop-ul, curţile interioare ; privim pe ferestre dornici să zărim sălile de cursuri si dormitoarele studenţilor… Sunt goale acum. Aici studenţii nu au voie să deţină autoturism, toţi circulă numai pe biciclete şi din loc in loc se văd stelajele special amplasate. Se spune că de multe ori se fac schimburi “în natură”, adică tinerii îşi împrumută bicicletele fără să-si ceară unul altuia permisiunea. Cei din primul si ultimul an sunt obligaţi să locuiască în cămine, la colegiu ,şi ca măcar o masă pe zi să o ia împreună cu profesorii lor, în săli cu mobilă masivă ,la mare etichetă. De altfel, manierele elegante, disciplina si eticheta sunt la mare preţ aici. Toţi studenţii poartă 133

obligatoriu uniforme, iar fetele îmbracă numai ciorapi de culoare neagră. Tinerii vin la masa (de obicei aleg cina) numai dacă sunt îmbrăcaţi la cămaşă , cravată (opţional) şi sacou. Studiem totul în fugă în acea curte a colegiului găsit deschis, pentru că suntem intruşi nepoftiţi. O echipa de muncitori lucrează la o faţada din curtea a doua, însă ne ignoră. Nu e treaba lor să ne întrebe ce căutăm în incinta. De altfel, multe locuri din Oxford sunt în renovare şi conservare. Domul central, imens, cu o cupolă rotundă, este închis, bineînţeles. Ieşim pe o altă poartă, într-o altă străduţă şi ne răsare înainte Muzeul Ashmolean cu faţada sa impozantă, iar mai sus, Teatrul Sheldonian flancat de coloane masive, ambele vestite pentru arhitectura impresionantă şi pentru vestigii. Iată şi Biblioteca Boldeiană, care adăposteşte peste 11 milioane de volume! Boldeian Library este una dintre primele biblioteci ale lumii, ce şi-a deschis porţile în anul 1602. Marea bibliotecă are un fel de contract girat de stat cu fiecare librărie din ţară, care se obligă să trimită câte un exemplar din orice volum sau publicaţie care apare; astfel, accesul la cultură şi informare este garantat. Toate cărţile, publicaţiile şi cursurile tipărite se citesc numai şi numai în bibliotecă, nimeni nu are voie să ia cartea cu sine. Deci aici se învaţă şi comportamentul social, se educă disciplina, toleranţa de orice tip (sunt studenţi din toată lumea şi de toate religiile), precum şi alte abilitaţi , atât de necesare în funcţiile importante pe care le vizează studenţii de aici . La University College au studiat Bill Clinton, fostul preşedinte SUA, Tonny Blair şi mai toţi primminiştrii Angliei, precum şi alţi numeroşi preşedinţi de state, de pe toate continentele. În curtea interioară a fiecărui colegiu, cea care secondează capela, există o porţiune de gazon. Este locul în care părinţii studenţilor se întâlnesc cu profesorii pentru discuţii. Acestora nu le este permis sa intre în incinta (în acest timp tinerii aşteaptă 134

verdictul, curioşi, de pe margine). La Oxford se aplică principiul ”Vine cine vrea, iese cine poate”, însă este nevoie de studiu intens, voinţă şi determinare pentru a face faţă exigentelor intelectuale şi sociale de aici. Fiecare student este îndrumat de către un tutore, un profesor care îl îndrumă pe tot parcursul celor trei ani ,cam ce cursuri să aleagă , ce teme să dezbată şi cum anume să susţină studiul individual cu randament. De mai bine de două secole, Oxford University propune ca principală formă de învăţare dezbaterea. Libertatea de exprimare şi dreptul la opinie sunt întreţinute în mod sistematic prin argumente solide, bazate pe lectură , studiu , curaj şi inteligenţă. Sunt organizate în timpul anului universitar numeroase runde de dezbateri , care pot reuni studenţi ai mai multor colegii. Ne îndreptam în finalul periplului către Christ Church Cathedral College, vestitul colegiu unde au fost făcute filmările pentru vestitul “Harry Potter”, dar nu ni se permite sa intrăm. Pe sub arcadele porţii vedem o secvenţa din curtea interioară , impunătoarea clădire cu turla ei imensă şi peluza pe care sunt invitaţi părinţii la discuţii, prezente si in film. O studentă asiatică, rătăcită pe aici în vacanţă , se îndreaptă spre noi în pas rapid. Portarul, în livrea de epoca , ne face semn sa ne îndepărtam, iar noi ne conformăm , nu fără regret. Oxford-ul are si o frumoasa Gradină Botanică, unde se pot admira diferite specii de plante. Pe Tamisa se organizează în fiecare semestru curse de ambarcaţiuni şi caiac-canoe, destinate studenţilor. Evident, aceştia practică şi multe alte discipline sportive. Iată cum noul şi vechiul îşi dau mâna în acest mare centru universitar, pentru a susţine pe toţi tinerii cu însuşiri speciale, gata să se afirme şi totodată să facă să progreseze lumea civilizată. A fost o excursie inedită, fermecătoare! Oxford-ul în amurg... îmi va rămâne mult timp impregnat pe retină. Vorba lui Creangă al nostru: Lume, lume şi iar lume ! Dar o cu totul altă lume… Revista Nouă 4/2012

cronica plastică

Dan Rădulescu
Dan Platon. Culoarea!
Disputa dintre colorişti şi purişti şi-a pierdut sensul odată cu impresionismul. Imaginea clasică în pictură, a dispărut atunci când expresionismul a evoluat înspre abstract. Lipsa unor canoane de reprezentare, a şcolilor, n-a simplificat actul de creaţie, n-a acordat o mai mare libertate, din contră: pictorul a rămas de unul singur, nevoit să se întoarcă la bunul căluţ de lemn (Gauguin) şi să descopere, pe cont propriu, valenţele decorative ale petei de culoare pură, prezenţa liniei de culoare închisă, să caute armonii, relaţii, lumi, pornind, fără excepţie, de la un motiv simplificat, transfigurat şi de la premisa antinaturalismului. Dan Platon subordonează culoarea luminii. Linia curbă dă naştere unei anumite fluidităţi, într-o geometrie dominată de unghiurile drepte, suplinind, într-un fel, lipsa umbrelor. O prezenţă constantă în opera domniei sale este cercul – în diferite game cromatice, în special calde, apare dublat, încadrat, întretăiat, dinamizând compoziţiile ce, altfel, ar părea extrem de statice, cu o alură constructivistă. Ceea ce, până la urmă, nu-i un lucru rău: suprapunerea, intersectarea aproape caleidoscopică a unor verticale de dimensiuni diferite, generează planuri distincte, obligând cumva privitorul să se familiarizeze atât cu tehnica alla prima, cât şi să acorde culorii rolul primordial în opera de artă. Precum fauviştii. Însă,
Revista Nouă 4/2012

sălbăticia e domolită prin căldura culorilor, moliciunea galbenului, a roşului, diminuează, fără a minimiza, „greutatea”, apăsarea atât de caracteristică nuanţelor reci. Dan Platon speculează în opera sa întreaga panoplie a cercului cromatic (Itten). Întotdeauna, în tablourile sale, poate fi regăsit centrul de interes, amplasat cât mai aproape de mijlocul pânzei – soluţia este astfel aleasă, pentru ca ochiul să poată percepe culorile sub forma unui amestec optic (idee impresionistă) armonizat, amestec ce nu inhibă, ci dă echilibru, oferă un punct de sprijin în iconomia lucrării. Atunci când apare, silueta umană este schiţată, aproape impersonală, lipsindu-i elementele de identificare, de familiarizare şi interacţiune cu privitorul: ochii, nasul, gura – faciesul, adică, tocmai ceea ce ar putea crea o empatie facilă, ceea ce ar deturna atenţia dinspre culoare, lumină şi construcţie. Trupurile personajelor nu sunt decât pretexte pentru a insera (alte) spaţii colorate, verticale, iar contururile şerpuite şi subţiri, ce închipuie siluetele de un albînchis, le detaşează de un fond dominat, adesea, de orizontale. Acest joc continuu, imaginat de Dan Platon, între verticale, orizontale şi succesiuni de spaţii colorate îi conferă originalitate, îl situează printre artiştii liberi, care percep pânza doar ca pe un mijloc eficient, un suport, ce poate reţine, aici, pentru noi, ceilalţi, într-o manieră concretă, episoadele succinte, dar mereu deschise, pe care el le-a surprins observând translaţia luminii dinspre lumea perfectă, a culorilor, către universul comun şi profan.
135

Salon de toamnă
Cred că-ntr-o cronică mai veche, tot despre-un Salon de artă ploieştean, aminteam cam care-ar trebui să fie sensul unei astfel de manifestări. Pe scurt: reconfirmarea unor clasici, să zicem, artişti de o certă valoare, care deja s-au impus conştiinţei publicului printr-o anumită manieră de lucru, care-i face uşor recognoscibili, apoi confirmarea unei anumite maturităţi creaţionale a altora – pentru acelaşi public curios care, de ce nu, poate chiar le urmăreşte evoluţia şi, în sfârşit, debutul, pentru alţii. (Discuţia e lungă!). Desigur, la fel de minunat şi ideal ar fi ca un onorat juriu să selecteze lucrările expuse, eventual având în faţă cataloagele ultimelor cinci Saloane. (Nimeni nu zice că nu s-o-ntâmpla aşa!). Expozanţii toamnei acesteia, împărţiţi în patru secţiuni, pictură, grafică, arte decorative şi sculptură sunt numeroşi, 63, ceea ce, iarăşi să zicem, ar asigura panoplia urbei. Pictura ni-i dezvăluie pe aceiaşi-i (în ordinea apariţiei în catalog), Valter Paraschivescu, Victor Munteanu, Valeriu Scărlătescu, Florin Şuţu cu naturi statice echilibrate atent prin geometrii simple ori formate din spaţii întinse de culoare; titluri inspirate („Recuzita sentimentală”) şi peisaje smulse parcă unor lumi de nepriceput astăzi pentru citadini – „Toamna aurie”, Marcel Bejgu, „Lumină în august”, Ion Şinca. Recunosc surpriza plăcută stârnită de lucrările lui Dan Alexiu, „Toamnă la Urlaţi”, Inga Edu, „Casă la Hârsa” – pânză unde tuşele puternice reuşesc de minune să redea materialitatea
136

structurilor, Ana-Maria Bărbos, „Dealuri spre Văleni” şi, fiind un admirator al subiectelor citadine, reuşesc să trec cu vederea uşorul idilism, lesne de înţeles pentru cine-i cunoaşte maniera, al Cameliei Profirescu din „Iarnă la Ploieşti”. Aria abstractă, antipozi: Cristian Anghel, „Podul”, unde găsesc interesantă soluţia rezolvării titlului: evadarea ritmată, orizontală, înspre zona caldă a spectrului (prin galben) a punţii subţiri, fragile, dinspre masa inertă a unui hău vertical, rece şi inert, şi Filip Kölo, „Apocalipsa” – bun pretext de şantaj cromatic! Decorativismul este pe deplin adjudecat Mihaelei Laslo, „Tribut lui Klimt”, pânză care, de altfel, a şi câştigat un bine-meritat premiu. (Dacă nu i-aş şti formaţia, aceea de restaurator, probabil că tot i-aş fi intuit-o până la urmă, tot văzându-i preocuparea aproape obsesivă pentru detaliu, armonie şi simetrie). Cea de-a doua secţiune, aceea a graficii, ne-o reaminteşte pe Mariana Voicu, „Cai sălbatici”, temă desprinsă din tapiserii, însăşi textura moale, fină a pastelului inducând ideea de textil: dintrun joc aparent, amalgam geometric sălbatic ce ocupă aproape întreaga jumătate dreaptă a compoziţiei, se desprinde, ombilical, înspre stânga, silueta unui cal cuminţit, îmblânzit. „Structuri ruginii” ale Ioanei Neculea aduce noutatea despre care spuneam lanceput, altă viziune, altă tehnică, altă vârstă. Ronde-bosse-ul oscilează în Salonul acesta dinspre amintirea primelor afişe moderne, a art-nouveau-ului (linia şerpuită şi funcţia ornamentală a ei) – „Chat noir”, Adrian Nicolae şi vremurile
Revista Nouă 4/2012

ludice, timpurile jucăriilor simple, elementare, atât prin formă, cerc, liniebăţ, cât şi ca material de construcţie, lemnul brut. Ştefania Stroe cu a sa „Pe roţi”, îşi continuă minunat seria lucrărilor ce au ca laitmotiv copilăria. (Ştim noi a cui!). „Îngerul” lui Cristian Bedivan alunecă mai curând de totemurile amerindiene, Vlad Dumitriu vine cu ceva ce-am mai văzut şi, parcă la fel, Marius Stroe. „Zodia peştilor” reuşeşte să cuprindă în patru elemente, sugerând o alură imponderabilă, o-ntreagă filozofie: firea fluctuantă, oscilatorie a nativilor, balansul peştilor într-un ying şi yang stilizat, aluzie, nu, tot la capriciile zodiei. Autor: Nicolae Lupu. Una peste alta, îmi abţin şi de data asta răutăţile, măcar că-i post, că scuza cu firea artistului, că nu poţi contesta, dezaproba actul de creaţie, n-o cred. Şi pace!

Serghie BUCUR
Personala Marcel BEjGU
Orga verde a pădurii / Anotimp solfegiază / În ferestrele volburii / Dimineaţa meditează // Satele biserici poartă / Printre case vieţuind / Drumurile ca o soartă / Iernile pun lumii grind // Din Infern adastă mov / Greu de arderi şi nesomn / Vrăjitorul prin istov / Al culorii ’naltul Domn // Măsuri triste din Chopin / Luna parcă sângerează / Enescu – un Oedip virgin / Prin Crăcălia înnopetază // Ascultă lui Esenin paşii / E-o nouă zi cu viaţă-n burg / Se-ntorc acasă căruţaşii // Cafeaua singură-n amurg // Sub cearcăne necunoscutul / Orga pădurii creştineşte /
Revista Nouă 4/2012

Cu psalmii Cerului trecutul / Pe prispe goale odihneşte // Păduri alunecă duios / Prin anotimpuri râd şi plâng / Mă-ntorc în satul meu sfios / Să-mi văd părinţii cum se frâng... /// Metafore plăpânde, rime modeste, muzicalitate poetică învechită – prozodie în dulcele stil clasic – cum ne-a spus-o cu maliţie, boierul stihurilor cu Noduri şi Semne, dumnealui Nichita Hristea Stănescu ! Dar cum să sugrum poeticitatea picturilor semnate de contemporanul nostru, maestrul Pesiajului, candidul artist plastic Marcel Bejgu, mânuitorul înnăscut al universului dendrologic, într-o manieră atât de simplă şi în acelaşi timp de adâncă şi de vie, încât uiţi să respiri, privind pânzele cu scene din Natura mai mult decât înconjurătoare, adiind de toamne şi de primăveri exuberante, de ierni sadoveniene şi veri cu semnalmente grigoresciene !?! Publicul prezent la vernisajul personalei distinsului plastician Marcel Bejgu, în ajunul serii de 12 septembrie 2012, a ticsit salonul Galeriei de Artă a Ploieştilor, confirmând astfel interesul faţă de arta picturală bejgiană, valoarea ei estetică unică, proba unei admiraţii indubitabil covârşitoare ! Deloc impresionat de modele în domeniul atît de vast al picturii, implicit al tematicii sale, domeniu care, în creaţiile altor confraţi, panoramează curente dintre cele mai halucinante, maestrul Marcel Bejgu a instituit de mulţi ani stilul peisagistic propriu, ale cărui secrete, oricât pare de simplu transpus pe pânze, nu poate fi imitat, dar – atenţie – sigur declanşează cu pregnanţă şi farmec acea emoţie artistică pe care numai în copilărie – ne-o amnitim şi tresărim bucuroşi – ne-a fost dată să o trăim: mărşăluind prin nămeţi, spre şcoală sau către casă, rătăcind prin coclaurii abia
137

înfrunziţi sau ajunşi în braţele întomnării, prin văioage, clinuri, lunci, coline şi tufărişuri răsunând de pitpalaci, de dropii, de păsăreturile lui Dumnezeu ! A scrie despre Peisajele şi Florile maestrului Marcel Bejgu, e din ce în ce mai complicat. Penelurile pictorului Marcel Bejgu aşează (nu spun bine; descoperă !), după legi infailibile, uneori poate nici de dânsul stăpânite, într-o selectivă tensiune, acele detalii încărcate de sens filosofic, în construcţii pline de expresivitate, de mesaj – spun eu prozaic ! Distribuit pe ritmuri şi tonalităţi, structurate asemenea unor simfonii precum Poemul Scandinav, de Edward Grieg sau, spre a rămâne la rădăcini, precum Rapsodia Română, a inegalabilului George Enescu. De altfel, vinovat de versificaţia care deschide această cronică, capodoperele maestrului Marcel Bejgu, mă fac: Pădurea aurie, Toamna aurie, Drum în pădure, Mestecăniş, Vis de iarnă – toate, cu corolarul lor: Silvaşul de Sus, Valea Plopului, Nostalgia pădurii, Liziera, Iarna în sat, Satul, Marginea satului, Iarna copilăriei (iată că sentimentul mai sus descris, e motivat). Fiindcă am simţit profunzimea legăturii între toate cel aproximativ 30 de lucrări expuse şi emoţia ivită din fiecare dintre ele. Sinteză şi esenţă - pe osmoza dintre aceste principii etalon ale Creaţiei, îşi edifică maestrul Marcel Bejgu, opera peisagistică. Şi, mereu proaspăt, asemenea Naturii în trecerea ei prin Anotimpuri (odată cu noi), Peisajul – purificat de barbarii agenţi ai poluării - iese, din penelul maestrului Marcel Bejgu ca din mâinile Divinităţii; limpede, calm, înţelept, altruist, ocrotitor şi însufleţit. Viu. Îi aud freamătul, şoaptele, sunetele izvorând din adâncimi şi depărtări, pe arcuşul cu un capăt în pletele înserării şi celălalt, într-al
138

răsăritului zilei, pe deasupra uriaşului arbore surprins în silueta austeră a Înţeleptului – arborele semeţ şi dârz ca un împărat roman.

SCĂRLĂTESCU – 2012
Revenirea pe simezele Galeriei de Artă, a pânzelor pictate în ulei, de maestrului Valeriu Scărlătescu, în cazul de faţă, pe 16 august 2012, este un eveniment care stârneşte interesul şi admiraţia publicului – deja format de stilul şi viziunile distinsului artist plastic, cunoscut profesor pentru generaţii de elevi ai Liceului „Carmen Sylva” din Ploieşti. Cronicarul s-a numărat printre doamnele şi domnii invitaţi la vernisaj, a zăbovit cu emoţie în faţa fiecărei lucrări şi s-a lăsat în voia fiecăreia din lucrările expuse, acaparat de vigoarea presonajelor întruchipând acea lume secretă şi numai a Maestrului, precum şi de vivacitatea redată cu discretul nonconformism – marcă eminamente Valeriu Scărlătescu. Acurateţea a fost şi de data asta soră geamănă cu simplitatea – o stare bruscă, neaoşă, a comportamentului personajelor aşezate pe fundaluri de o austeritate nonşalantă, pe vremuri plăcută truverilor şi trubadurilor medievali. Luxurianţa acestei austerităţi, trăsătură cavsipermanentizată în arta picturii scărlătesciene, izvorăşte din gândirea filozofică a marelui nostru artist plastic, încoronează, precum în antichitate, fruntea soldatului de la Marathon, în aureola simplei legături din frunze de laur, izbânda culorilor transpuse în formele unei ontologii spontan deductibile, cu ecouri dintr-un Decameron actual, prezent în stradă, în alcovuri, în ziare, sub cupolele circurilor, la televizor şi prin saloanele ascunse privirii muritorilor de rând.
Revista Nouă 4/2012

Parada pânzelor maestrului Scărlătescu, pe durata părţii a doua a lunii lui Gustar 2012, mi-a adus aminte de versuri din Vasile Militaru şi parcă şi din Farncois Villon – spirite ale trăirii libere, din convingeri etice şi estetice care i-au consacrat şi i-au făcut memorizabili. Anatomia acestor personaje – oameni, cai, clădiri, promontorii – face să auzi, în timp ce te uiţi la ele, pasaje sonore din Gershwin şi Haydn, într-o structură desigur compozită vie, care aruncă materia într-o centripetă mişcare; febrilizează siluete erotizate în interioare spaţioase, animă solemnităţi cabaline, în lungi ropote de aplauze, arcuşuri pe violoncele carismatice înalţă bolţi beethoveniene. Pictorul Valeriu Scărlătescu coexistă cu Poetul Valeriu Scărlătescu. Culorile trec prin metamorfoze asemenea cuvintelor. Reduse la idei, rezumate în forme care adesea ţâşnesc genial, prin zvâcniri aparent întâmplătoare, dar instinctiv calculate. Esenţa rezultă în construcţii generatoare de uimiri şi enigme, în exuberant-misterioase scene de o expresivitate cosmică. Subiectul devine în concepţia maestrului Valeriu Scărlătescu, de la o expoziţie la alta, pretextul transcedentalului. Pământul şi casele capătă dimensiuni contrare legii gravitaţiei şi ordinii fizice fireşti. Geometria se răstoarnă în imponedarbile hăuri, ca în Valea Bisericii – unde o umbră de figurativ de minune transpusă, m-a trimis cu gândul la Chagall; ca în Moara Veche – univers iraţional verosimil, fructificat de o lume din Breugel cel Bătrân sau a fiului său; ca în mozartiana Dimineaţă de Mai – caracteristică forţei de sublimare a laboratorului intim scărlătescian. Şi este de mers mai departe, printre acele fanteziste trupuri feminine pe care
Revista Nouă 4/2012

Maestrul le-a schiţat – în magnifica lor complexitate – în lucrări precum Cafeaua de Dimineaţă – scenă din ToulouseLautrec coroborat cu Marcel Proust, în Rochia Neagră – combinaţie Lautrec cu Guy de Maupassant, în Femeie sofisticată şi în În studio şi în schubertiana Tandru, în Atinge-mă – un veritabil poem baudelairean, în Chipul Amintirii ca şi în Mondena – arpegii carnale cu rezonanţe din Simfonia Fantastică a lui Berlioz. Şi mai departe, pentru că ne aşteaptă fiinţe din lumea Circului, pe care chiar le-am întâlnit în lucrarea Caii de Circ – caii de foc şi diamant în liniile unei sugestii giacomettiene, prelungire în Băiatul cu calul – excelenţa clipei de afecţiune între protagonişti, în Călăreţul – sintagmă a legăturii străvechi între cei doi actanţi în viaţa pământească... Ritmul epocii – slogan cu impact canceros în pictura de dinainte de 89, cronicarul l-a regăsit motivat acum, de o convingere artistică explicită şi profesionist direcţionată spre simţurile şi gândirea privitorului post-decembrist: nevoia acestuia de a accede tărâmuri inimaginabile, în ambianţa unei existenţe realmente libere de orice restricţie. Cumulul de sentimente şi stări degajate din pictura maestrului Valeriu Scărlătescu, are efectul detonant al frumseţii poemului scris între amurg şi răsărit, după o noapte de simfonică drăgăstoşenie. Fiindcă, dominat de spiritul şi forma Femeii, domnului Valeriu Scărlătescu adună sub moliciunea penelului pigmenţii în cadenţe chopiniene şi îi diluează în trăiri danteşti, subjugat de o eternă Beatrice – himera conştiinţei d-sale estetice. În definitiv, cum poţi picta sau cânta sau scrie, fără să ai dinaintea ochilor şi în sângele tău, silueta catifelată-electrizantă a Femeii?!?
139

cronica actualității

Theodor MARINESCU Arte şi fapte
Două zile de cultură autentică După o vacanţă binemeritată, Cercul Literar “Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură şi-a reluat activitatea cu două reuniuni interesante. Astfel, vineri, 21 septembrie, în sala mică a aşezământului cultural amintit, s-a reluat ciclul LECTURILOR PUBLICE, onorat de prezenţa a numeroşi cenaclişti invitaţi. Întrebat cu ce gânduri întâmpină noua “sesiune” a lecturilor publice, poetul Florin Dochia, preşedintele Cercului Literar a răspuns: “Cu bucuria de a ne revedea după o vară incendiară şi un an cu deosebire semnificativ şi pentru autorii din zona Câmpina. Ne reamintim că municipalitatea a acordat pentru prima dată premiile «Cartea anului» şi că numeroase producţii pentru cultura scrisă figurează deja în inventarul realizărilor din 2012”. Amfitrionul a prezentat mai apoi Proiectul măsurilor organizatorice (conducerea cercului, denumirea activităţilor, locul, ziua şi ora desfăşurării acţiunilor, periodicitatea apariţiei “Revistei Noi”, regulamentul concursurilor literare) şi al activităţilor viitoare (Festivalul de poezie, Cartea anului, Colocviile Revistei Noi, Conferinţe, Lecturi publice, Câmpina literare ş.a.). Într-o atmosferă caldă, cenacliştii şi-au expus părerile/ propunerile privind cadrul organizatoric şi tematic al Cercului Literar, pentru ca mai apoi să citească din creaţiile personale. Au citit: Cătălina Grigore, Florin Dochia, Ştefan Al. Saşa, Diana Marinache, Emil Sude.A doua reuniune literară s-a desfăşurat pe 22 septembrie, la Biblioteca Municipală, având ca obiect lansarea cărţii Mireasa de sare (Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2012, 64 p.), autoare Maria Dobrescu. “Versurile Mariei Dobrescu sunt altfel de exerciţiu. În spatele măştii de oxigen poezia este însuşi mijlocul de subzistenţă, peisajul 140

interior al unei călătorii imaginare” menţionează prefaţatorul cărţii, Călin Sămărghiţan; “Poezia este poezia unui om, nu a unei profesoare de română. Pentru ea cuvântul, în poezie, are o altă valoare. Este colocvială. La ea, tăcerea dintre cuvinte este elocventă” (Florin Dochia); “Cartea se află sub semnul elementului purificator al slatinii, pe care îl susţine încă din titlul «Mireasa de sare». Volumul reprezintă debutul autoarei care mărturiseşte faptul că scrierea «este o bucurie şi certitudinea că poezia poate salva frumuseţea cuvintelor»” (Marian Dragomir). După fiecare intervenţie, moderatorul Florin Dochia, inspirat, a lecturat fragmente edificatoare din volum. Emoţionată, autoarea Maria Dobrescu a mărturisit că multe dintre proiecte le-a realizat împreună cu Liliana Ene, directorul Bibliotecii Municipale, iar altele au fost destinate unor colege de suflet: “N-am crezut că poezia poate să-mi aducă atât de mulţi prieteni” - s-a confesat autoarea, recitând o poezie dragă dânsei: “Peste tine aşez icoane/ la care aş fi vrut să mă închin/ din vârful inimii/ îmi creşte o pasăre/ o hrănesc cu o moarte/ şi aştept/ iarna asta/ mă întreabă de noi/ ridic din umeri/ dau drumul cailor bătrâni/ să se topească/ în anotimpul de sare” Dublă lansare de carte la Casa de Cultură “Geo Bogza” Florin Frăţilă: “Rămâm să disper printre ai mei” Christian Crăciun: “Circumstanţiale” Oglinda de azi - o veritabilă “şcoală de jurnalism”, după cum o definea maestrul Serghie Bucur - a facilitat redactorilor şi colaboratorilor săi publicarea în volum a diferitelor articole literare, politice, istorice, artistice. Păstrând tradiţia, scriitorii Florin Frăţilă şi Christian Crăciun au adunat aricolele apărute în cadrul rubricilor lor (“Cuvântul care înţeapă” şi, respectiv, “Editorial”) şi le-au ordonat cronologic în volumele “Rămân să disper printre ai mei” (90 de articole realizate Revista Nouă 4/2012

în intervalul mai 2010 - august 2012) şi “Circumstanţiale” (263 de articole scrise în perioada noiembrie 2004 - decembrie 2011). Prezentate într-o ţinută grafică deosebită, unitară şi elegantă, ambele cărţi au fost realizate la Editura Premier (Ploieşti), după un proiect editorial comun, cu coperţile şi tehnoredactarea semnate de Flowerin. În Prefaţa volumelor, autorii au făcut sublinieri/ mărturisiri interesante: “În tot timpul apariţiei sale, «Cuvântul care înţeapă» şi-a asumat rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, atât tarele societăţii contemporane, cât şi puterea politico-administrativă” (Florin Frăţilă); “Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte, de-a lungul anilor în care am scris constant despre viaţa noastră politico-socială, că voi aduna la un moment dat toate aceste efemeride într-o carte (...). Sunt câteva idei fixe care revin în toate articolele_ democraţia, libertatea, imposibilitatea de a reforma PSD-ul, necesitatea memoriei istorice şi a educaţiei, imaginea unei Europe a culturii” (Christian Crăciun). Activitatea s-a desfăşurat sâmbătă, 27 octombrie, în sala “Constantin Radu” a Casei de Cultură “Geo Bogza”, în prezenţa unui public numeros, în mijlocul căruia au putut fi observaţi: senatorul George Severin, primarul Horia Tiseanu, viceprimarul Ion Dragomir, consilierii locali Marian Dulă, Viorel Bondoc, Daniel Ioniţă, consilierul judeţean jenica Tabacu şi editorul celor două cărţi, Marian Ruscu. “Astăzi - îşi începe cu dezinvoltură speech-ul Florin Dochia - când presupun că vaţi gândit la un eveniment rar, fiindcă se lansează două cărţi odată, avem două volume de publicistică. Autorii care au apărut în hebdomadarul «Oglinda de azi» sunt diferiţi: unul debutant în volum, iar altul a mai produs cărţi, inclusiv cu teza de doctorat despre Eminescu, poetul naţiunii”. Programul, bine gândit, a alternat cuvântările cu un mini concert de chitară interpretat de Constantin Tituş. jovial, cu un farmec aparte, Florin Dochia Revista Nouă 4/2012

a moderat cu discreţie activitatea, citind din opera ambilor autori. Încercând să fie cât mai concret, prof. dr. Christian Crăciun a vorbit cu aplomb despre “speranţă şi disperare”, deoarece, apreciază domnia sa, ambele cărţi vorbesc despre asta: “Speranţa este puntea care leagă aceste două cărţi. Florin este la debut, deşi are o activitate jurnalistică îndelungată. A făcut-o cu un act de maturitate bine conturat. La noi, ziare naţionale de calitate nu avem, ceea ce este un handicap pentru cultura generală. S-a dezvoltat, în schimb, presa locală. Ziarul din Câmpina «Oglinda de azi» a făcut un exerciţiu democratic, o remarcabilă continuitate. Florin Frăţilă încearcă să îndrepte lucrurile. El scrie bine şi acid, e rău, dar nu este vulgar. Atacă, se apără, ceea ce trebuie să facă un publicist al concretului. El a scris despre realităţile strict locale. Eu am scris despre problemele naţionale”. Aprecieri interesante a făcut şi criticul şi istoricul literar prof. dr. Constantin Trandafir: “Am colaborat şi colaborez din când în când la ziarul «Oglinda de azi». Pe o pagină scriam eu, pe altă pagină dl. Crăciun, care avea o poziţie contrară celei pe care o am eu. Am colaborat foarte bine cu cei doi, la rubrica «Pro şi Contra», dar n-am înţeles niciodată cine era pentru şi cine era contra. Cartea dlui Frăţilă, deşi este la debut, este foarte bună. Se vede o forţă a scrisului. Scrie cu o lejeritate surprinzătoare. Are un mod de exprimare cu multă aplecare literară, ceea ce face ca articolele sale să fie citite cu multă plăcere. PS-urile sunt, de asemenea, extrem de interesante”. Aprecieri deosebit de pertinente au mai făcut: Mihaela Căciuleanu (producător TVR): “Apreciez sinceritatea lui Florin Frăţilă în articolele pe care le-a scris de-a lumngul timpului. Simţim permanent tăişul cuvintelor care înţeapă. Totul porneşte de la cetăţeanul aflat în legitimă apărare la statutul de lider de opinie”. 141

Florin Dochia: “Paradoxal, cartea d-lui Crăciun este diferită de cea a lui Frăţilă. Are o «orientare fără fasone». Christian Crăciun are alte opinii, pe care nu le are patronul şi totuşi ziarul le-a publicat”. Alin Ciupală: “Este un regal să participi la o conferinţă ţinută de Christian Crăciun, autor reputat de eseuri. Are un doctorat, o cultură enciclopedică, dar nu are... o catedră universitară”. Christian Crăciun: “Eu nu sunt un comentator politic. În aceste articole sunt mai mult un moralist. Îmi asum o totală libertate în realizarea acestor articole. Politica ar trebui să ne unească, nu să ne dezbine”. Emanoil Toma: “Apariţia ziarului «Oglinda de azi» este pentru mine o bucurie. Cei doi protagonişti, prin articolele lor, fac ca ziarul să se vândă. Cărţile sunt ca un măr: o jumătate a lui Florin Frăţilă, cealaltă jumătate a lui Christian Crăciun”. Nicolae Geantă: “Ch. Crăciun este unul dintre oamenii României de la care am învăţat foarte multe lucruri. Dl. Frăţilă nu este un poet al urâtului, este un moralist care găseşte soluţii”. Florin Frăţilă: “Sunt emoţionat, sunt copleşit de prezenţa atât de numeroasă a invitaţilor la activitatea noastră. Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici (...). Nu accept gândul că fiul meu va ajunge, peste câţiva ani, să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că sa născut român”. Nelipsit de la reuniunile literare, epigramistul Ştefan Al. Saşa a încântat publicul cu producţiile sale: “D-lui Florin Frăţilă - După ce-om sfârşi lansarea/ Şi-om purcede la agapă/ Nu vă prinde, cred, mirarea/ Că şi vinul lui înţeapă!”; D-lui Christian Crăciun - Volumul scris cu mult avânt/ Şi uns cu toate cele,/ Pe unii-i urcă înspre stele/ Pe alţii-i bagă în mormânt”. Sesiunea de autografe şi bufetul suedez asortat au încheiat o excelentă reuniune literară. 142

O carte monumentală: Istoria Ploieştiului în date *) Remarcabilă prin programul său editorial, Societatea Culturală „Ploieşti - Mileniul III” (SCP-M III), condusă cu competenţă şi dăruire de ing. Constantin Trestioreanu, a reuşit marea performanţă a publicării unui număr de peste 65 de volume în perioada celor zece ani de la înfiinţarea instituţiei. De curând, Editura SCP-M III a lansat un nou şi valoros volum, „Istoria Ploieştiului în date”. Realizată de un excelent colectiv redacţional, cu mare experienţă publicistică, alcătuit din Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu şi Mihaela Sandu şi coordonat de Constantin Trestioreanu, lucrarea abordează probleme legate de dezvoltarea istorică, politică, economică, urbanistică, socială şi spirituală a comunităţii ploieştene, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Concepută după o structură modernă, ştiinţifică, sistematică, accesibilă, cu o impecabilă documentare, cartea cuprinde capitolele: Prefaţă, Epoca Veche, Evul Mediu, Epoca Modernă, Epoca Contemporană, Bibliografie, Index, Cărţi publicate. În prefaţă, primarul municipiului Ploieşti, Andrei Liviu Voloşevici, a evidenţiat valoarea deosebită a lucrării, rolul crucial al autorilor, precum şi consecvenţa Societăţii Culturale în lansarea unui număr impresionant de volume: „O carte atât de importantă şi de necesară precum «Istoria Ploieştiului în date», care valorifică izvoare şi surse bibliografice de o amploare enciclopedică şi înglobează un imens volum de muncă, nu poate decât să ne bucure pe noi, locuitorii municipiului Ploieşti. De aceea, în numele administraţiei locale, salutăm apariţia sa şi îi felicităm pe autori şi Societatea Culturală”. În acelaşi sens, preşedintele SCP-M, Constantin Trestioreanu, a subliniat: „«Istoria Ploieştiului în date» se înscrie în acest amplu demers al Societăţii noastre culturale, oferind o imagine de ansamblu, alcătuită pe criterii cronologice, asupra evoluţiei aşezării ploieştene, Revista Nouă 4/2012

pe baza valorificării unei cercetări bibliografice şi arhivistice întinsă pe mai mulţi ani”. Tot în cadrul acestui capitol, autorii, pe baza celor peste 10.000 de referinţe, au căutat să evidenţieze faptul că Ploieştiul a avut şi are o viaţă complexă: istorică, religioasă, socială, administrativă, politică, economică, sanitară, şcolară, culturală, sportivă, un oraş în care au funcţionat/ funcţionează o mulţime de întreprinderi, instituţii, cluburi, societăţi, asociaţii etc. Relevantă este, de asemenea, grija autorilor de a prezenta informaţiile într-o ordine ştiinţifică, pe domeniile: statistică (cu date demografice - recensăminte, densitate, mortalitate, număr de întreprinderi, de instituţii), date istorice (cu informaţii referitoare la conducătorii ţării, vizite în municipiu etc.), administraţie (menţionează înfiinţările/ schimbările denumirilor, desfiinţările unor instituţii de profil, prefecţii judeţului, primarii municipiului etc.) etc. Cronologia - element definitoriu al întregii cărţi - „se bazează pe parcurgerea a peste o sută de lucrări (tratate, sinteze, dicţionare, anuare, monografii, presă) şi cuprinde evenimente ce au contribuit la dezvoltarea municipiului”. Epoca veche: 10.000 a. Chr., unde sunt reţinute primele semne de locuire umană pe teritoriul de azi al municipiului Ploieşti epoca mezolitică; 6.600 - 3.800 a. Chr. epoca neolitică; 3.700 - 2.700/ 2.500 a. Chr. neoliticul târziu; 2.500 - 1.200 a. Chr. - epoca bronzului; 1.200 - 500 a. Chr. - epoca fierului; 450 a. Chr. - 106 p. Chr. - faza Latene a epocii fierului; sec. III - IV - fiinţează la Ploieşti o aşezare cu caracter provincial roman şi elemente dacice, precum şi necropolă; sec. IV - marcat şi la Ploieşti prin construirea, sub împăratul Constantin cel Mare, a marelui obiectiv defensiv „Brazda lui Novac”; sec. IV XII - în perioada de formare a poporului român, a continuat locuirea aşezărilor situate în zona pârâului Dâmbu: Bereasca (Rozmarin, Zăvoiului, Cuptoarelor), Ploieşti-Nord Revista Nouă 4/2012

(Găgeni), Pielari, Ploieşti-Triaj; sec. VIII - X populaţie sedentară, practicând agricultura şi creşterea vitelor. Evul Mediu (sec. IX - 1821) - începutul modernităţii (sec. XVI - XVII); domniile fanariote în Ţara Românească (1711 - 1821). Epoca Modernă (1821 - 1918). Perioada contemporană (1919 - 2010): regimul democratic (1919 - 1938); regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea (feb. 1938 sept. 1940); regimul autoritar al Mareşalului Antonescu (sept. 1940 - aug. 1944); regimul comunist (6 mart. 1945 - 22 dec. 1989); perioada postcomunistă, revenirea la sistemul democratic. „Caracterul ştiinţific indubitabil - a apreciat A. L. Voloşevici -, stilul clar, sintetic, criteriul cronologic, folosite în prezentarea datelor (...) uşurează accesul rapid la informaţie pentru toate categoriile de cititori sau de cercetători, dornici să cunoască evoluţia oraşului în care trăiesc sau să-şi pornească propriile studii în varii domenii ale vieţii comunitare”. Cartea se încheie cu Bibliografia cercetării, Indexul selectiv de nume, denumiri de întreprinderi, instituţii etc. şi cu lista cărţilor publicate de SCP-M III (I. Capitole şi studii pentru monografia Municipiului Ploieşti; II. Cărţi consacrate istoriei judeţului Prahova şi monografii ale unor localităţi; III. Istoria şi cultura universală; IV. Volume de beletristică). Cercetând paginile lucrării, am descoperit printre personalităţile citate şi numele unor redactori şi colaboratori ai ziarului „Oglinda de azi”, precum şi pe cel al directorului publicaţiei noastre, Florin Severius Frăţilă. Aceştia fie că s-au născut la Ploieşti, fie că au absolvit cursurile liceelor ploieştene sau au lucrat în cadrul diferitelor instituţii, intreprinderi şi publicaţii ploieştene, au contribuit „cu date bibliografice esenţiale despre viaţa, activitatea şi opera lor” la extinderea ariei de cuprindere a cărţii. Pentru toate acestea, exprimăm întreaga 143

noastră gratitudine, atât colectivului redacţional, cât şi neobositului coordonatoreditor, Constantin Trestioreanu. *) Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu - Istoria Ploieştiului în date (din cele mai vechi timpuri şi până azi). Coordonator şi editor: Constantin Trestioreanu, Editura Ploieşti Mileniul III, 2011, format A4, 581 p. Triplă lansare de carte la Casa de Cultură “Geo Bogza” Diana Trandafir: “Poeme cu ceasuri şi flori” Iulian Moreanu: “Cerbul însetat” Ştefan Al. Saşa: “Rondeluri triste, vesele şi politice” Stimulat de larga audienţă a publicului câmpinean (la penultima reuniune, spectatorii au umplut până la refuz sala “Constantin Radu”), Cercul Literar “Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură a organizat o nouă întâlnire cu admiratorii săi. Astfel, joi, 22 noiembrie, în instituţia amintită, a avut loc o triplă lansare de carte, avându-i ca autori pe Diana Trandafir, cu cartea “Poeme cu ceasuri şi flori”, Iulian Moreanu - “Cerbul însetat” şi Ştefan Al. Saşa - “Rondeluri triste, vesele şi politice”. Programul, bine conceput şi realizat, a alternat strălucit expunerile lectorilor cu un dans modern, în ritm de tango, interpretat de o pereche de balerini de la Şcoala nr. 8 “A.I. Cuza”, pregătiţi de d-nele Diana Trandafir şi Anda Miroiu. Cărţile, apreciate unanim de critica de specialitate şi răsplătite cu ropote de aplauze de către spectatori, au fost editate de “Premier” Ploieşti (primele două), iar a treia de Editura “Libra”, Bucureşti. Ele abordează genuri literare diferite: poemul, proza scurtă şi rondelul. Prezentată într-o ţinută grafică elegantă (ilustraţia copertei, Maddalena addolorata de Caravaggio), cartea “Poeme cu ceasuri şi flori” este structurată în trei capitole: “Unelte 144

şi inorogi” (38 de poeme), “Sentimentale. Surâsul Maddalenei” (26), “Miresme amare” (30) şi “Din receptarea critică”. Constantin Călin: “Poetă cu ţinută decentă, Diana Trandafir excelează prin sobrietate”; Radu Voinescu: “Diana Trandafir se dezinteresează cu dezinvoltură şi ingenuitate de modelele poetice de azi”. Al doilea volum, “Cerbul însetat”, reuneşte 13 proze scurte (dintre care amintim: “Cerbul însetat”, “Mierla şi glonţul”, “Acvariul”, “Apel amânat”, “Change your mind!”, “Contestaţie admisă”) şi un “Cuvânt înainte” - “Barocul auctorial” de Florin Dochia: “Prozatorul de faţă nu vindecă pe nimeni, pune, însă, dureros, degetul pe rană: omul este eminamente alienat, el nu poate comunica, dialogul cel mai nevinovat seamănă cu un schimb de replici dun teatrul absurd (...)”. Al treilea volum, “Rondeluri triste, vesele şi politice”, adună 100 de rondeluri (“Rondelul lui Păstorel”, “Rondelul beţiv”, “Rondelul Alandalei”, “Rondelul fluturelui”, “Rondelul lui Ulise” ş.a.), precum şi o prefaţă - “Poet în zicere autentică - Saşa” de Gherasim Rusu Togan: “Volumul de faţă îşi încântă lectorul printr-un maraton rondelistic, în diverse sfere ale cotidianului, din care, cu rafinament şi dezinvoltură mucalită, poetul extrage «esenţe», amplificându-le valoarea simbolică”. Lectorii reuniunii (critici şi istorici literari, oameni de cultură, scriitori) au făcut o serie de aprecieri pertinente legăte de calităţile celor trei lucrări. Între aceştia, Constantin Trandafir, Florin Dochia, Gherasim Rusu Togan, Mioara Barna. Dublă lansare de carte la Biblioteca “Dr. C.I. Istrati” Sub patronajul Bibliotecii Municipale “Dr. C.I. Istrati” şi al organizaţiei locale “Cultul Eroilor”, a avut loc ediţia a IV-a a manifestărilor câmpinene cu lansări de carte. Astfel, marţi, 27 noiembrie, la citadela cărţii Revista Nouă 4/2012

Biblioteca Municipală - s-a desfăşurat lansarea volumelor: “Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului” - autor Gherasim Rusu Togan şi “Cronica militară a judeţului Prahova” - autor col. (r) Constantin Chiper. Deşi abordează un subiect comun Armata Română - cărţile sunt diferite: prima lucrare foloseşte forme literare de exprimare, în timp ce a doua utilizează elemente istorice de interpretare a fenomenului respectiv. În schimb, amândouă lucrările au necesitat, după mărturisirile autorilor, un volum imens de muncă, de cercetare/ redactare, întins pe o perioadă de 10, respectiv 7 ani. Lucrarea “Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului” din colecţia “România eroică”, apărută la Editura Premier, Ploieşti, 2012, într-o ţinută grafică elegantă, abordează o structură modernă: “Cuvânt introductiv”: “Cartea de faţă se doreşte să fie sinteza preocupărilor avute în atenţie de către autor, a mulţimii de culegeri colecţionate ani de ani, de la veteranii celor două războaie mondiale şi urmaşii lor”; 19 capitole, dintre care amintim: “Cătănia ca instituţie”, “Cătănia şi războiul”, “Depământenirea sau desţărarea tânărului sărac”, “Veghetorii de pe culmi”, “Tinereţea sub magia vitalităţii” etc. şi un Epilog. A doua carte lansată, “Cronica militară a judeţului Prahova”, apărută la Editura “Scrisul Prahovean”, Ceraşu, 2012, are o structură specifică: “Cuvânt înainte”: “Lucrarea de faţă valorifică o vastă bibliografie, dar, totodată, meritul incontestabil al autorului este şi acela că a urmărit sistematic şi a redat cronologic evoluţia tuturor structurilor armatei române amplasate în teritoriul judeţului Prahova, precum şi participarea, dar şi jertfa de sânge a ostaşilor români pe fronturile celor două conflagraţii mondiale” (Traian Tr. Cepoiu); 13 capitole, dintre care am selectat: “Contribuţia prahovenilor la apărarea fiinţei naţionale a poporului român”, “Infanteria”, “Cavaleria”, “Artileria terestră”, “Vânătorii de munte”, “Aviaţia” etc.; Bibliografie; Postfaţă; Anexe. Revista Nouă 4/2012

Salutând întreaga asistenţă, moderatoarea activităţii, Liliana Ene, a prezentat autorii celor două cărţi şi pe lectorii manifestării literare, prof.dr. Gheorghe Râncu şi col. (r) Marian Dulă. Cu o remarcabilă dicţie, Gh. Râncu a scos în evidenţă calităţile deosebite ale cărţii “Tinereţea, Cătănia, Războiul”...: “În atmosfera colocvială de astăzi, mă bucur că am prilejul să particip din nou la o lansare a cărţilor lui Gherasim Rusu Togan. Eu propun să denumim «noiembrie - luna cărţilor lui Gherasim». Cartea, o triadă - tinereţe, cătănie, război - marchează etapele de formare ale unui tânăr. Autorul dezvăluie, cu talent, pregătirea iniţiatică pe care feciorii o făceau sub îndrumarea unui vornic”. Lectorul a prezentat din carte citate pline de semnificaţii: “Măi Staline, măi Staline/ Tu ascultă de la mine:/ Kremlinul să ţi-l văd pară,/ Să-ţi piară copii şi ţară,/ Să te văd lovit de rău/ cum a fost feciorul meu!” - blestemul unei mame care şi-a pierdut copilul sau “Mareşale, faţă rasă,/ Lasă-mi copilul acasă,/ Nu-l da carne tunului/ Pe la Cotul Donului”. Dezinvolt, în elementul său profesional, col. (r) Marian Dulă a făcut, de asemenea, o amplă prezentare a volumului “Cronica militară a judeţului Prahova”: “Cartea este o lucrare laborioasă, cuprinzând 390 de pagini, dintre care 26 cu hărţi şi 120 cu reproduceri după fotografii. Este o lucrare de specialitate, realizată riguros ştiinţific, care umple un gol resimţit de toţi iubitorii tradiţiilor militare din spaţiul prahovean”. În partea a doua a manifestării, un grup de elevi de la Colegiul Naţional “N. Grigorescu”, alcătuit din: Rovana Munteanu, Alexandra Popa, Alexandra Stoian şi coordonat de prof.dr. Cristina Dinu, a citit eseurile: “România, ţara mea de dor”; “1 Decembrie 1918 - Sentimente şi memorii”; “Şi noi suntem români”, lucrări aplaudate de asistenţă. Reuniunea s-a încheiat cu o sesiune de autografe şi cu un delicios bufet ...suedez. 145

cronica muzicală

Serghie BUCUR
Un înger al pianului
Revederea cu pianista Alina Elena Bercu, în sara de joi / 18 octombrie 2012, mi-a fost una a întâlnirii cu o îngeră – diafană stăpână a celui mai impozant instrument muzical ce s-a inventat vreodată în atelierele Eutherpei ! Elevaţia şi sensibilitatea de crin japonez, mlădioasă creaţie a Domnului, risipind melancolica mierasmă a romantismului perpetuat de Camille Siant-Saens (18351921), odată cu interpretarea Concertului nr. 2 în Sol minor, distinsa domnişoară Alina Elena Bercu ni le-a etalat cu o stenică profunzime; acestea au erupt într-o execuţie istorică, iar dacă le întregim cu efuziunile maestrului Misha Katz – la pupitrul Simfonicului ploieştean, în seara amintită, fixăm cu certitudine un episod solistic perfect stilat, de o nobleţă rarissimă. Într-o cronică precedentă descopeream în fermecătoarea Alina Elena Bercu o virtuală urmaşă a Clarei Haskil, o autentică stilistă a claviaturii pianului, orice lucrare dânsa desăvârşind-o impecabil, în pofida imposibilului. Din nou, accentele s-au insinuat calm şi subtil, din nou tuşeurile au fost ingredientul surdinei în substanţa căreia foşnetele de catifea au ondulat într-un glissando acustic ceresc, din nou modulaţiile au vibrat arcuindu-se în ogive – sonore – ogive pe care le întâlnim doar în grandoarea catedralelor gotice de pe malurile Senei. Negreşit, suava noastră pianistă va fi redat de-a lungul execuţiei, trăirile doamnei de
146

Villers – căreia acest Concert i-a fost dedicat de Saint-Saens, altminteri – şi aici, cronicarul poate depune mărturie – starea de graţie a interpretei a modelat cu virtuozităţi de o precizie copleşitoiare, meandrele fiecărei mişcări. Geniului saint-saensian, domnişoara Alina Elena Bercu i l-a alăturat pe al domniei-sale, misterele Muzicii rezonând în nuanţări personale, din Faure şi Bach – inegalabili expresionişti ai muzicianismului romantic. Imponderabilă în Andante sostenuto, pe canavaua gravă a fantasmelor sonore din Bach, în demersul improvizatoriu peste albul şi negrul claviaturii, cadenţând măsurile în ritmurile introvertite ale baghetei maestrului Misha Katz – un balerin în arta dirijoratului –, angelica Alina Elena Bercu a prefăcut într-o solară audiţie partea a doua, Allegro scherzzando-ul exultând în acea bucurie infailibilă a vieţii eterne ce numai Muzica este capabilă să o dea oamenilor – cu O mare. Care, pe frecvenţa superbei exuberanţe, Alina Elena Bercu să ridice publicul în picioare, mulţi melomani ovaţionând-o cu lacrimile în ochi, după ultima notă a părţii finale, Presto, stârnind acel delir vecin cu starea divină ! Neîndoios, Clara Haskil a fost din nou întrupată de fiinţa aidoma unei trestii veşnic învărate a Alinei Elena Bercu, ridicând solistica pianistică la rangul de artă doar îngerilor destinată de Dumnezeu ! Infuzia invizibilă a gesticii dirijorale s-a resimţit în firul melodic al Concertului, sclipind în privirile visânde ale ilustrei domnişoare Bercu, precum cetina înzăpezită în noaptea Naşterii lui Iisus Hristos ! Orchestra şi magnificul Misha Katz
Revista Nouă 4/2012

au oferit apoi un Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) – singuraticul muzician rus, devotatul domanei von Meck – apetisanta lui protectoare – sugestiv şi viu, pe durata interpretării celor cinci părţi ale Suitei din Baletul Frumoasa din pădurea adormită. Alternanţa mişcărilor a pus în valoare contrastul temponistic, valsul fiind pur şi simplu (prioritate predilectă), materializarea magiei, în structura muzicală a lui Ceaikovski; să ne amintim doar de Spărgătorul de nuci sau de Lacul lebedelor şi ne şi simţim luaţi în zborul rotit al măsurii de 2 / 3, pe sub candelabrele din sala imperială a

ţarilor din „Război şi pace”...! Mistica slavă a brodat, în imginaţia compozitorului, acel Marş omonim inspirat de luptele poporului sârb împotriva otomanilor – crudul tăvălug al Înaltei Porţi, popor căruia ţarii Rusiei iau arătat simpatiile şi sprijinul lor armat, în vederea eliberării. Dacă Istoria inspiră atât de răscolitor Muzica şi o face nemuritoare, excelenţa geniului ceaikovskian ni se relevă din nou, pentru că tot excelenţele ne-au confirmat-o: pianista Alina Elena Bercu, dirijorul Misha Katz şi orchestra Filarmonicii Paul Constantinescu!

Revista Nouă 4/2012

147

parodii de...

Ştefan AL.-SAȘA Emil BRUMARU
SONETUL GĂURIT CU STALACTITĂ Mă chinuieşti cu buzele-ţi rujate, Cât timp bambino o să mai rezist Privind hulpav la ochiul de-ametist, Simt că sucomb în promiscuitate, Căci trupul tău spoit cu icre negre, Fecioară africană vlăguită, Conceptele senine şi integre Le pierde excitând o stalactită. Fii sigură că-mi creşte tensiunea Când sug din sânul plin erotic ser Şi muşcă blând! Te cheamă-Apollinaire Sau Puşkin! Să înceapă fuziunea Furtunilor fierbinţi şi să mă taie Cu pulpele rotunde o văpaie. SUPREMA TâRFOLINĂ O, târfolină, caldă târfolină Din zilele-mi de bravă tinereţe, Te-adulmecam pervers pe sub axila Cu izuri de ogeacuri şi coteţe. Pupam portjartierul ca pe-o floare Să-i beau olfactival din conţinuturi, Cu gânduri delicvente fără margini Şi mintea rătăcită-n azimuturi.

Furoul franjurat cu lungi bretele Cort pentru trupul fierbântat ghiduş, Îl pipăiam şi-l îmbrăcam adesea În camere cu ora, pe la Huşi. O, târfolină, caldă târfolină Când te culcai în patul destinat, Îţi urmăream prin gaură de cheie Triunghiul care m-a făcut bărbat, Iar ţâţa cât cupola de biserici Cu muţuguiul flenduros şi pal, Ţi-am pritocit-o într-o după masă Ţipând ca la un miting sindical. O,meşa blondă precum toamna curvă Purtată când orgasmele aveai, Îţi selecta judicios clienţii, Iar dosul cât e-o insulă-n Hawaii Cu fesele cum pârtiile de schi Iţindu-se obraznic sub chiloţi, Îmbrăţişa obscen cadou-acela Pe care îl dădeai râzând la toţi. MELODIE Solistele interpretau prin vise, Cioroii ciuguleau furând caise Şi se pierdeau în tonomate fise… Ţipau gagici minijupate-n sat Şi lesne-acute false au crăpat, Timpanele cu sensul perforat.

qwuiopv
148 Revista Nouă 4/2012

Related Interests