UZANŢE DIPLOMATICE ŞI DE PROTOCOL

1

Cuprins
Cuvânt înainte.......................................................................................................................................3 CAPITOLUL I Notiuni fundamentale ale diplomatiei 1.1.Definiţia si conţinutul diplomaţiei......................................................................................4 1.2.Obiectul de studiu al diplomaţiei...........................................................................................5 1.3.Evoluţia istorică a diplomaţiei...............................................................................................6 1.4.Formele actuale ale diplomaţiei...........................................................................................11 1.5.Rolul, esenţa şi diplomaţia...................................................................................................12 CAPITOLUL II Relatiile diplomatice 2.1.Relaţiile si misiunile diplomatice.....................................................................................15 2.2.Relaţiile diplomatice în viaţa internaţională ....................................................................16 2.3.Forme de reprezentare externă a statelor..............................................................................17 2.4.Dezvoltarea relaţiilor diplomatice........................................................................................19 2.5.Încetarea relatiilor diplomatice.........................................................................................20 CAPITOLUL III Diplomatia economică 3.1.Rolul diplomaţiei economice in economia externă.........................................................21 3.2.Funcţiile diplomaţiei economice......................................................................................22 3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice..........................................................27 CAPITOLUL IV Misiunile diplomatice 4.1.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente.............................................................32 4.2.Tipuri de misiuni diplomatice permanente.......................................................................33 4.3.Funcţiile unei misiuni diplomatice...................................................................................35 4.4.Structura unei misiuni diplomatice...................................................................................37 4.5.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni..................................................38 CAPITOLUL V Structurile diplomatice traditionale 5.1.Diplomaţia preventivă......................................................................................................39 5.2.Diplomaţia de criză...........................................................................................................44 5.3.Diplomaţia tradiţională.....................................................................................................44 CAPITOLUL VI Studiu de caz 6.1. Războiul rece...................................................................................................................54 6.2. Concluzii..........................................................................................................................93 Bibliografie......................................................................................................................................98
2

Cuvânt înainte
Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu începutul istoriei civilizaţiei , dar despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Definită sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”, sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”, cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state. Diplomaţia simbolizează existenţa şi respectarea unui sistem internaţional de state suverane, bazat pe reguli comune, convenţii, imunităţi şi privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, continuarea funcţionării diplomaţiei internaţionale este o confirmare a disponibilităţii statelor, indiferent de politicile promovate şi interesele urmărite, de a interacţiona într-un cadru oficial, universal acceptat. În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial. Diplomaţilor li s-a încredinţat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri în probleme de insemnătate majoră pentru statele respective, convenţii mutilaterale, în care interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate. Diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi implicit al convergenţei intereselor reprezentate. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă. Diplomaţia este arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse. Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă, şi ale statului unde sunt trimişi, necesita o informare atentă şi permanentă pentru a acţiona în conformitate cu acestea. Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare diversificată. Ea nu se desfăsoară doar la masa tratativelor. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanţi săi, pe teritoriul altui stat. În zilele noastre diplomaţia are un caracter deschis, discuţiile sunt directe, iar diplomaţia economică a trecut pe primul plan. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperării si a confruntării economice.

3

Potrivit lui Hernry Kissinger care defineşte diplomaţia ca fiind “o ajustare a diferenţelor prin negociere“ acest process este posibil numai in cadru sistemului internaţional care prevaleaza legitimitatea. “Pacea este un fenomen viu de mişcare. Din punct de vedere al conţinutului diplomaţia ca activitate reprezintă conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state. Diplomatia îşi are originea în trecutul îndepărtat în convenţiile teritoriale şi de bună-credinţă ce existau uneori chiar şi în rândul animalelor. iar activitatea desfaşurată de acesta este denumita diplomaţie. Cel care poartă un asemenea document este denumit diplomat. 4 .CAPITOLUL I Notiuni fundamentale ale diplomatiei 1. distrugând bunul cel mai de preţ al oricarei naţiuni. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime. Când mijloacele diplomatice înceteaza a fi utilizate în rezolvarea diferendelor. Noţiunea de diplomaţie derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo” in traducere “dublez”. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat. un scop o direcţie şi nici vorba de odihnă şi delasare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică.1. au decât politici guvernate de interese. fară de care misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenta. a politicilor unui stat intr-un alt stat. iar în limba română apare în secolul al-XIX-lea fiind preluat din limba franceză. din principiile dreptului internaţional şi al tratatelor şi convenţiilor” Diplomatul este chemat să reprezinte statul sau. numit stat acreditar. unul ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimişilor. şefilor de stat şi de guvern. o promovare. necesită o informare atentă şi permanentă pentru a acţiona în conformitate cu acestea. prin mijloace sau căi oficiale. Definirea diplomaţiei a fost o mare preucupare încă din secolul al-XIX-lea pentru marea majoritate a oamenilor de ştiinţă. Noţiunea de diplomaţie înseamnă acţiunea de a redacta acte oficiale sau diplome în două exemplare. orice strădanie este in zadar. Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă. stabilirea unei colaborări de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă. pe teritoriul altui stat. Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomaţie pentru a aplana stările de tensiune. Diplomaţia potrivit acestei definiţii.Definiţia si conţinutul diplomaţiei Diplomaţia a apărut încă din antichitate. Un diplomat trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă doar insistenţa. ale ministerelor afacerilor externe. expunerea forţei nu va întârzia sa apară. deveninând o formă a relaţiilor economice intenaţionale. termenul de diplomaţie a fost utilizat prima oara în secolul al – XVII. înfăptuit treptat. Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare diversificată. celălalt fiind păstrat la arhivă. Căci statele nu au legături dezinteresate. Ea nu se desfăşoară doar la masa tratativelor. stările conflictuale. prin reprezentanţi săi. Charles Calvo scria despre diplomaţie “Diplomaţia este ştiinţa relaţiilor care au existat între diferiţele state. şi ale statului unde sunt trimişi.lea. Termenul de diplomaţie este întalnit în limba engleză încă din anul 1645. El ştie că dacă interesele nu converg. şi căruia îi este răspunzator pentru tot ce înteprinde în numele acestuia. se referă la activităţile agenţilor diplomatici. Diplomaţia este acea artă ce aduce o expunere. pentru a normaliza relaţiile dintre state. aşa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce.

culturale. deosebită de celelalte forme a relaţiilor internaţionale. şi abilitaţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orintările de politică externă. Politica externă este reprezentată de totalitatea obiectelor şi mijloacelor urmărite şi folosite de către un stat în relaţiile cu alte state.Obiectul de studiu al diplomaţiei Diplomaţia are ca obiect de studiu modul de promovare şi transpunere în practică a politicii externe a statelor a strategiilor persoanelor juridice sau fizice pe plan internaţional. să ducă la îndeplinire politicii lor externe. sau mai pe scurt..Diplomaţia ca formă de relaţii adica formă distinctă a raporturilor bilaterale sau multilaterale dintre state.altfel spus arta de a negocia. Diplomaţia este ştiinţa. arta şi activitate menite sa reprezinte statele. oficiu consular. agent diplomatic. arta şi activitatea depusă în slujba promovării acestei politici. reprezentanţă economică. de a reprezenta guvernul şi interesele ţării. Ca ştiinţă. să le apere şi să le promoveze interesele. îndemânării. sau intr-un sens mai restrâs ştiinţa sau arta negocierelor. ea fiind totodata şi o formă de relaţii. demers diplomatic. diplomaţia este parte dintr-un întreg. Ca artă diplomaţia poate fi definită ca fiind ’’folosirea tactului. 5 . concepţii. În sfera relaţiilor internaţionale alături de relaţiile diplomatice regăsim şi relaţiile politice. în orice negociere. principii. Dicţionarul Oxford defineşte diplomaţia ca fiind ’’activitatea de conducere a relaţiilor internaţionale prin negociere. diplomaţia. 1.. ştiinţifice. Diplomaţia ca artă reprezintă abilitea de a folosi procedee şi metode adecvate de a promova interesele statelor şi pentru a dezvolta colaborarea dintre acestea.2. politice. Diplomaţia serveşte obiectivelor externe. de a rezolva paşnic conflictele internaţionale. miltare. Diplomaţia ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune diplomatică. metodă prin care aceste relaţii se reglementează şi se desfăşoară şi/sau trimişi’’. întreţinerea afacerilor afacerilor intre state prin mijloace paşnice. Dicţionarul Collins defineşte diplomaţia ca fiind conducerea relaţiilor unui stat cu celelalte prin mijloace paşnice şi abilitate în managerul relaţiilor internaţionale. economice. agreat. Relaţiile diplomatice au identitate proprie. economice si de altă natură. ca activitate diplomaţia acţionează prin mijloace specifice indeosebi de negocieri. Diplomaţia nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relaţiile internaţionale. Relaţiile internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale şi neoficiale. agent consular.. fiind ştiinţa. emite idei. persoană non-grată. pe care le intreţine un stat cu alte obiecte de drept internaţional (organizaţii şi organisme internaţionale). În raport cu relaţiile internaţionale. subtilităţii. Diplomaţia ca ştiinţă poate fi definită ca fiind ’’ştiinţa relaţiilor dintre state aşa cum rezultă din interesele lor reciproce’’ sau ’’ştiinţa care învaţă a cunoaşte administrarea afacerilor internaţionale’’ sau ’’totalitatea cunostinţelor sau principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice intre state’’. Diplomaţia ca ştiinţă şi artă in acelaşi timp reprezintă ştiinţa raporturilor şi intereseselor popoarelor intre ele. de aplicare a tactului şi inteligenţei în întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor. pentru punerea în practică a politicii statului.

dar şi din cauza fărămiţării politice au simţit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin exploatarea intereselor divergente şi convergente şi acordarea de concesii reciproce. nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Spania. Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute de timpuriu de reprezentanţi sau agenţi. dar despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului. Instrumentul principal de infăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia . În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de “istoria diplomaţiei” sau “Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia raporturilor dintre state. Aceşti factori au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut instituţii şi modele noi în sensul modern al cuvântului. Definiţia sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”. Roma. care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa paralizeze pe cale diplomatică tendinţele de supremaţie ale statelor puternice şi ambiţioase. De aici necesitatea ambasadelor permanente . războaiele italiene). Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale. Mai repede decât marile monarhii europene . tot mai consolidate şi centralizate işi atintiseră privirile asupra lor. cum era Italia organizata în mic. marile războaie ale Occidentului ( războiul de o suta de ani. sau aşa cum spune istoricul francez Jacques Droz. Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele: înlocuirea statului dezagraea şi a acţiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin centralizarea puterii ( alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa. conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central. Prima şi cea mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitătii şi evului mediu. datorită gradului mai inalt de dezvoltare al forţelor de producţie. care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei pentru aproape o jumatate de secol. Istoria relaţiilor internaţionale nu se limiteaza numai la o expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii. cu alte cuvinte organizarea Europei în mare . Milano şi Veneţia. a congreselor şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii moderne şi este considerată ca cea mai proprie modalitate de înlaturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state. alcatuită din ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe. de la care a împrumutat structura şi modelele 6 . Faza a doua. războiul “celor doua roze”. Neapole. ofensiva turcilor în Orient. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg. cea a ambasadelor permanente în statele străine. Consecinţa politică a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 ) semnată de către Florenţa.1. Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze.Evoluţia istorică a diplomaţiei Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu inceputul istoriei civilizaţiei .3. Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria relaţiilor internaţionale. sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”. Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a devenit o forţă politică în Europa . Faza a treia .cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni scopul său direct. Începutul facut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Veneţia. Anglia. Sub influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul Bizantin . Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care sa le asigure integritatea şi independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine . problema externă a marilor puteri. ci ea analizează cauzele psihologice. la mijlocul secolului XV ). statele italiene. a apărut la sfârşitul evului mediu şi caracterizează epoca modernă şi contemporană. fiind mentinerea păcii si bunei armonii între state. pune în lumină interesele multiple şi interacţiunilor ascunse.

pag. discuţiile sunt directe. Pentru a-şi atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter permanent.lumeam. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export.a fost si continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor.5 7 1 2 . ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă . Nero. cât si transparenta. ca si Claudius. Există practici care demonstrează inegalitatea .Univ. sǎ promoveze relatii pasnice si de bună vecinătate. este un ansamblu de practici care ascund adevărul. a schimburilor comerciale. Dr.diplomaţiei. diplomatia – în formele ei clasice. Fără să fie confundate.ro/nr10_2000/diplomație. Prof. Partea I-a. iar argumentele lor au un caracter specific pentru a asigura soluţii adecvate. unele tări au pozitii privilegiate. care nu vor putea fi niciodata acoperite de calitatea actului diplomatic 4. În zilele noastre diplomaţia are un caracter deschis. împăraţii. în scopul apărării intereselor proprii cu o eficientă sporită în concertul continental si mondial”1. care este astazi recunoscut de toti cercetătorii si oamenii politici. Prof.html. Vespasianus. toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă. însă există si state care doresc să isi menţină poziţia de lider în anumite domenii si recurg la mijloace care nu corespund declaratiilor de prietenie. „Din cele mai vechi timpuri. evolutia relatiilor diplomatice. Heliogabal si Caracalla – regii Angliei si Frantei. mijloace precum: interceptări de convorbiri guvernamentale. Partea I-a. la liziera elementului confidential. Dumitru Mazilu 3 Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”. „Cu toate progresele pe care le-a inregistrat stiinta. pag. Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia. Marile interese comerciale a obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine . diplomatia parlamentară. Dumitru Mazilu Preluare din : http://www. Karl W. tuturor fortelor politice. În acelasi timp. multe state practică atât diplomatia deschisă. "deschisă " si "secretă". ca un atribut al diplomaţiei”3. Commodus. a cooperarii si a confruntării economice.5 4 Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”. diplomatia oficială si cea secretă au constituit. cât si unul confidenţial”2. recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea scopurilor. Granita dintre cele două tipuri de diplomatie. fete ale aceleiasi politici. se regăseste de fapt.lumeam. Othon. Concomitent cu diplomatia economică se extinde continuu si diplomatia culturală. nici astazi nu există hotare bine demarcate între ceea ce ţine de diplomaţia oficială si ceea ce tine de diplomatia secretă. Preluare din : http://www. pentru asigurarea infăptuirii unor interese majore ale statelor. Deutsch observa că „ dintotdeauna diplomatia deschisǎ s-a imbinat cu diplomaţia secretǎ” si se pare că „trimisii diplomatici având adesea de transmis: atat un mesaj public.ro/nr10_2000/diplomație. relatiile dintre tări fiind in continuă expansiune. incercări de a obţine informaţii economice si politice confidentiale etc. Marcus Aurelius si Pertinax. însă metodele folosite au fost diferite în functie de scopurile tărilor. O diplomatie trebuie să fie deschisă popoarelor.html. ţării Rusiei. Mentionez ca diplomatia secretă. Diplomaţii au un rol important in convorbirile diplomatice.Univ. Marii imparaţi ai Romei – Augustus. Dr. în defavoarea altora. Antonius Pius. Vitelius. iar diplomaţia economică a trecut pe primul plan.

pag. Corint. Soliile funcţionau ca o adevarată instituţie în antichitate. inutilitatea si caracterul decorativ al diplomatului”6. popoarele trebuie sa lupte pentru eliminarea vechilor practici si a vechilor metode politice. de ambiţia si inteligenţa sau chiar naivitatea lor. Îmbinarea diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă reprezintă o problemă care ţine de momente istorice. trebuie să promoveze spiritul negocierilor. orientând diplomaţia spre îndeplinirea sarcinii sale reale. reflectau specificul acestei perioade de dezvoltare a umanităţii. astfel că de multe ori informaţiile furnizate de serviciile de informaţii au fost lasate nevalorificate. concepte antagoniste”7. prin formele sale. să elimine orice forme ale diplomaţiei secrete.”. Pentru viitor.5 8 . aceasta este prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe. Deasemenea în Roma antică există dreptul de ospitalitate regăsit şi la proxenii greci. Aceştia sunt prezenţi la curtea faraonilor din Egiptul Antic. Orice triumf al conceptului de forţă a adus zambete la adresa diplomatiei. în lucrările referitoare la diplomatie.6 7 Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”. condamnate de istorie. atât de puternice in epoca noastră”5. Solii români purtau un inel din aur care le dădea dreptul să călătorească fără plată şi să obţină tot ceea ce era necesar pe parcursul călătoriei. În general. activitatea de incheiere a tratatelor de alianţă (ofensivă sau defensivă). desfăşurarea conferinţelor interstatale. care adoptă optiuni independente de dezvoltare economică si socială. pag.6 Mircea Malita – „Diplomatia. activitatea legală de rapoartele împuterniciţilor. Partea I-a. caricaturizată în neputinţa. Tot în Grecia antică apare pentru prima dată noţiunea de etichetă internaţională. regăsesc si urmatoarea apreciere: „ diplomatia se găseste intotdeauna în raport invers proportional cu politica de forta. se regăseau sub denumirea de proxenie (proxen. însă diplomaţia viitorului trebuie să ţină cont de egalitatea între popoare. modul de derulare a corespondenţei diplomatice. Partea I-a. 5 6 Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”. negocierile. Sparta. Misiunile soliilor române erau legate de acţiuni de : declarare a războiului sau de încheiere a păcii. pag. de tipul de guvernare. acestea deţinând si o poziţiei dominantă in stat. Între afirmaţiile de mare valoare în ceea ce priveste diplomatia. iar alteori ambiţia unor state a avut efecte dezastruase. Din toate aceste motive „ diplomaţia oficială si diplomaţia secretă sunt. cum ar fi războaiele. din punct de vedere juridic. Relaţiile dintre diplomaţia oficială si diplomaţia secretă a fost marcată de personalitaţile unor oameni politici. Scoli si Institutii.Concluzia este că. diplomatia trebuie să fie o diplomatie publică.locuitor al unui oraş care aducea servicii altui oraş) în Grecia antică în oraşe ca Atena. in deplină concordantă cu interesele si aspiratiile nationale.Dacă diplomatia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare intre state. În statele conduse de suverani legăturile diplomatice se desfăşurau in numele acestora. ea nu s-ar putea concretiza în dominatia unor state asupra celorlalte. in cel mai rău caz. Formele de activitate diplomatică cele mai răspândite în antichitate au fost : soliile. care „să ridice la rangul de imperativ fundamental respectul aspiratiilor de pace si dreptate. În antichitate (din cele mai vechi timpuri pâna în anul 476) activitatea diplomatică. de anumite grupări politice sau de grupurile de interese.

n. în 412 î. Prin activitatea diplomatică a evului mediu se urmărea în special reglementarea litigiilor şi conflictelor dintre suveranii statelor şi principatelor medievale. la întoarcerea din misiune a unor rapoarte către suveran. care era considerat părintele arienilor. Alianţele se consfinţeau prin tratate (tratatul din anul 1296 i. regele Macedoniei. care este cel mai vechit document de dret internaţional.n. Practicarea negocierilor. Sunt nenumărate alianţele încheiate de Egipt.e. Actele diplomatice de o deosebită importanţă sunt şi rapoartele secrete ale împuternicirilor. La adunare s-a proclamat încetarea războiului unei păci generale. soliile nu erau înstituţii permanente.n s-a incheiat între Persia şi Sparta.XIII-lea ele nu durau mai mult de trei-patru 9 . În secolul al. Aceasta conţine un cod alcătuit din diferite decizii în legătură cu politica. o gândire asupra normelor şi regulilor diplomaţiei. comerţul internaţional şi arta militară. Se purtau tratative diplomatice înainte de începerea oricărei operaţiuni militare. care reglementa relaţiile dintre romani şi străini. răspunderea acestora faţă de Senat.de semnare a unor tratate. O astfel de corespondenţă este acea purtată de Filip al-II-lea al Macedoniei către poporul atenian. Spania. o adunare pan-elenică. a exercitat o influienţă considerabilă asupra diplomaţiei tinerelor "state barbare". O etapă nouă apare în istoria diplomaţiei odată cu formarea marilor monarhii absoluteFranţa. există practica prezentării de către solii. Anglia. Diplomaţia alianţelor îşi are începuturile în perioada antică. Diplomaţia prin progrese s-a practicat în Grecia antică. Rusia.e. cuprinzând o serie de principii referitoare la relaţii internaţionale. de reglementare prin arbitraj a unor conflicte. În antichitate apar şi primii germeni ai dreptului internaţional. La romani s-a înstituit de exemplu dreptul popoarelor. Esenţa acestor învăţături este ca o arta diplomatică constă în priceperea de a preântâmpina razboiul şi de a întări pacea.n încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al-III-lea. Diplomaţia devine tot mai mult un domeniu special în activitatea statului. durata lor depinzând de importanţa mai mare sau mai mică a problemelor pe care urmau să le rezolve. la care au fost prezentate toate statele greceşti în afară de Sparta. este cunoscută încă din antichitate. existau norme şi reglementări bine stabilite cu privire la activităţile diplomatice. În evul mediu (476-1456) diplomaţia a fost instrument realizării politicilor statelor fudale. deasemenea soliilor şi misiunilor lor. ca formă de manifestare în practică a diplomaţiei. În evul mediu.e. Este de asemenea bine cunoscută cualiţia anti-romană dintre Filip al-II-lea regele Macedoniei şi Hanibal în 215 î. În unele state antice. cu dreptul. Filip al-II-lea. de organizare a provinciilor nou cucerite. În China şi India relaţiile diplomatice datează din perioada apariţiei celor mai vechi formaţiuni statale. Persia sau de alte state din Orient. Un rol aparte a devenit în diplomaţia evului mediu bisericii catolice. de rezolvare a unor litigii religioase. Unul dintre cele mai interesante documente în acest sens este ccea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de Legile lui Manu.e. În Grecia corespondenţa diplomatică îşi are începuturile deasemeni în antichiate. a convocat la Corint în 338 î. Grecia. Bilanţul care părăsise tradiţiile diplomatice ale Imperiului Roman. În antichitate s-a format nu numai o practică ci şi o concepţie diplomatică. cu deosebire la romani. ci erau determinate de diferite evenimente sau imprejurări speciale.

Epoca modernă (1453-1789) apar şi se dezvoltă forme de diplomaţie specifice statelor naţionale centralizate şi a monarhiilor absolute. Acum se pun şi bazele dreptului întenaţional. Spre sfârşitul evului mediu existau nu numai solii cu misiuni temporare. Necesitatea reglementării relaţiilor lor externe (având în vedere rolul lor în comerţul înternaţional) a dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate. care a împrumutat multe trasături din orient. Statele mai puternice şi suveranii lor au încercat sa-şi marcheze prestigiul prin rangul ambasadorilor acreditaţi. graniţe naturale a unui stat. în special din Bizant. ambasadorul fratelui lui Ferdinand (regele Romei) şi ambasadorul Veneţiei. ci şi permanente pe perioade de luni. În această luptă au triumfat de regula ţările care au pornit mai devreme pe calea dezvoltării economice şi progresului social. Se poate spune ca secolul al-XVI-lea a fost perioada constituirii organelor diplomatice care deserveau politica externă a statelor. În ceremonialul diplomatic se stabilesc reguli precise încă din secolul al-XVI-lea se fac deosebire între: trimişi. Conţinutul principal al activităţii diplomatice desfăşurate de statele europene în această perioadă a fost lupta pentru supremaţia comercială şi politică. Ei au început să-i denumească pe aceştia ambasadori extraordinari. diplomaţia oraşelor italiene au înfluenţat foarte mult practica diplomatică a monarhiilor absolute ce se formau în Europa. ca ducerea de tratative între guverne. şi chiar ani. un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au avut oraşele italiene. Paralel cu reprezentanţele diplomatice permanente. ea luând locul limbii latine. Ceremonialul diplomatic devine mai riguros reglementat. unanim acceptată în relaţiile diplomatice între toate statele lumii. dar şi între Spania şi Anglia. Politologii secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea (Machiavelli în Italia. la curtea lui Carol al -V-lea. 10 . Bodin în Franţa. s-a conturat şi stilul diplomatic. caracterizată prin rivalităţi între Spania şi Franţa. Genova Florenţa şi Pisa au fost cele mai reprezentative. Este de asemeni perioada în care reprezentanţele diplomatice permanente au luat o extindere globală.. Nu toţi suveranii aveau dreptul să trimită ambasadori. trimise în cazuri deosebit de importante. Apar totodată noi noţiuni politico-diplomatice ca: echilibru politic. La rândul ei. urcarea pe tron a unui nou suveran etc. În ulima parte a evului mediu. Din secolul al-XVII-lea acest obicei a luat o largă raspândire. înviolabilitatea acordurilor înternaţionale etc. Instituţia reprezentantelor diplomatice permanente capată bază tot mai trainică. în epoca modernă au continuat să fie folosite şi misiunile speciale. Slujirea întereselor statului a fost proclamată ca obiectiv principal al politicii şi diplomaţiei. dreptul declarării razboiului şi încheierii păcii. durata acestora a început să se prelungească. şi Hobbes în Anglia). (Ex.cea a preponderentei spaniole (secolul al-XVI-lea). ambasadorul regelui Franţei . libertatea mărilor. au dezvoltat ideia de stat ca principiu suprem. împăratul sfântului imperiu Roman existau doar: nunţiu papal. In secolele al-XV-lea şi al-XVI-lea. Odată cu consolidarea relaţiilor diplomatice. Printre acestea. Unii cercetători împart istoria relaţiilor înternaţionale şi a diplomatiei în secolele XVI-XVII în trei perioade : . Limba franceză devine limba oficială.luni. agent obişnuit sau ambasator. Grotius în Olanda. oraşele Veneţia.

Africa. care a atins apogeul în secolul XX. Ei pot acţiona în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. In secolul al-XIX-lea a luat amploare diplomaţia derulată prin congrese şi conferinte înternaţionale. diplomaţia integrării mediului. Diplomaţia economică câştigă o pondere crescândă în cadrul activităţilor diplomatice. Plecând de la acest principiu o direcţie fundamentală a activităţii diplomatice de-a lungul secolelor XIX-XX fost unificarea naţională a statelor divizate în evul mediu. la acesta participând în prezent toate statele lumii. America Latină. diplomaţia mediului etc. Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice. 1. . a carei punct culminant este pacea de la Westfalia 1648. Odată cu creierea unor înstituţii înternaţionale cum ar fi Liga Naţunilor a aparut o noua diplomaţie şi anume diplomaţia oganizaţiilor înternaţionale. cultural. 11 . diplomaţia resurselor. Ei pot participa la analizarea situaţiei de fapt dintr-o anumită ţară. cuprinde practic toate domeniile relaţiilor internaţionale: politic. finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice. În practica internaţională regăsim o diplomaţie parlamentară internă (ex. Această diplomaţie îmbracă diferite forme: diplomaţia dezvoltării. pot acţiona pentru deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern).Formele actuale ale diplomaţiei Acţiunea diplomatică. În perioada contemporană (din 1789 şi până în prezent) diplomaţia se afirmă ca un puternic mijloc de reglementare şi promovare a relaţiilor înternaţionale. Diplomaţie economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat dar şi ale agenţilor economic din ţara respectivă în strainătate. Diplomaţia orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizaţii). ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaţionale. Totadată diplomaţia secolului XX este pentru marile puteri un înstrument de împărţire şi reîmpărţire a sferelor de înfluenţă.adică aceea desfăşurată de către parlamentari. Diplomaţia se desfăşoară nu numai în domenii diferite dar şi în dicerse forme. Ucest uriaş proces de transformări istorice a necesitat o diplomaţie esfervescentă. în scopul garantării securităţii lui şi apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor etc. în care au predominat rivalităţile dintre Franţa şi Olanda. O caracteristică esenţială a acestei perioade este proclamarea în relaţiile înternaţionale a principiului suveranităţii naţiunilor.4. social. În domeniul politic s-a detaşat diplomaţia parlamentă. şi eliberarea naţională a popoarelor din Europa.cea a rivalităţilor dintre Franţa şi Anglia care au durat aproape întreg secolul al-XVIIIlea. economic. fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei. Asia etc. militar etc. în diversele ei forme.cea a preponderenţei franceze. Mai există şi parlamentari interneţionali care pot acţiona fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare). ştiinţific. ceea ce face posibilă casificarea diplomaţiei după mai multe criterii: După domeniul de activitate: Diplomaţia politică prin care se urmăreşte promovarea intereselor politice ale unui stat (grup de state). şi o diplonaţie parlamentară externă (diplomaţie orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizaţii).

Diplomaţia culturală prin care se urmăreşte intărirea cooperării bi şi multilaterale în domeniul culturii. Diplomaţia ştiinţifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituţiilor de cercetare din diferite zone ale lumii. Diplomaţia militară ansamblul acţiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomaţia atomică) etc. Diplomaţia socială care urmăreşte stabilirea de relaţii, dialog şi negociere între entităţile vieţii internaţionale. După forma de reprezentare Diplomaţie guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă, Diplomaţie integrată atunci când unele organisme şi instituţii internaţionale, prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituţia respectivă, cât şi tările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene). Diplomaţia neguvernamentală se desfăşoare fără a angaja guvernele de anumiri reprezentanţi ai unor instituţii neguvernamentale (ex.ONU) Diplomaţia personală desfăşutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi acţiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomaţie este atribuită lui Stalin şi Roosevelt). După spaţiul de desfăşurare Diplomaţie bilaterală care se desfăşoară numai între două părţi (ţări). Diplomaţie multilaterală cea desfăşurată cu participarea unui numări mare de ţări, în special prin conferinţe, organisme organizaţii şi progreme internaţionale. La rândul ei acesta poate fi: o diploamţie triunghiulară (SUA, URSS şi China în anii 60), sau diplomaţie trilaterală care poate desemna acţiuni întreprinse de state din aceeaşi zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex triada România-Polonia-Ucraina). După timpul de desfăşurare Diplomaţie permanentă desfăşurată prin instituţii cu caracter permanent (ex. Prin misiuni diplomaţice, oficii consulare, organizaţii internaţionale etc) Diplomaţie ad-hoc care cuprinde activităţile diplomatice desfăşurate temporar, prin trimişi speciali delegaţi la conferinţele internaţionale, misiuni speciale etc. Din punct de vedere al transparenţei Diplomaţie deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conţinutul şi modalităţile de desfăşurare ale acţiunilor diplomatice. Diplomaţia secretă sau confidenţială în care negocierile şi acţiunile diplomatice sunt desfăşurate fără informarea opiniei publice

12

1.5.Rolul, esenţa si diplomaţia
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţa sporită în mediul continental şi mondial. Diplomaţia definită ca „ştiinţă şi artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor mai multe concepte elaborate de ştiinţele sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiilor internaţionale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale. Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe“, prin care „arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi“. Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredinţat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaţilor li s-a incredinţat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianţă, înţelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate. Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii militare şi relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Rolul avut de diplomaţie şi diplomaţii în aceste evoluţii a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistiţiilor şi pentru încetarea ostilităţilor; pentru încheierea păcii şi convenirea condiţiilor menţinerii şi consolidării unor relaţii paşnice, după semnarea tratatelor de pace. Complexitatea mandatului diplomatic şi dificultăţile - nu de puţine ori greu de depăşit - în finalizarea sa conferă diplomaţiei „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenţia cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referinţă Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968). Printre aspectele politice care au suscindat interesul faţă de această zonă se numără şi rolul jucat de diplomaţie în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte şi principii ferme ale politici interne şi externe constând în preluarea iniţiativelor şi angajarea totală în abordarea intereselor externe precum şi efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea faţă de prevederile legale internaţonale, nerecurgerea la forţa în reglementarea conflictelor,contribuţia exprimată pentru înlăturarea divergenţelor pe plan zonal şi internaţional. În baza acestor concepte s-a format treptat nuanţe specifice ale desfăşurării şi derulării actelor diplomatice, existenţa sa fiind ca o garanţie de natură socială de exprimare la nivel internaţional al formelor şi intereselor entitaţilor statale. Amatorismul şi improvizaţia în sistemul diplomatic implică riscuri imense şi pot avea consecinţe de o gravitate deosebita. Denumirea în funcţii diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existenţa în relaţiile internaţionale şi nici o bună instruire va fi pus în situaţia să semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecinţe nu vor fi în masură să le inteleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat şi se vor produce schimbări
13

în multe privinţe prin încheierea şi desfacerea alianţelor, prin întocmirea şi semnarea de noi acorduri şi tratate, prin noi înţelegeri şi noi forme de cooperare instituite, care nu de puţine ori au fost încalcate sau modificate. Prin respectarea fermă a regulilor şi principiilor stabilităţii diplomaţia şi actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă. Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomaţi ai Franţei şi ai lumii, a jucat un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (8141815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile şi a unor reguli ce caracteriză diplomaţia cu privire la autonomia, caracterul şi relaţiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă şi secretă. Diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi implicit al convergenţei intereselor reprezentate. Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaţilor şi protecţia acestora factor ce crează un mediu de desfăşurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezintă. Deplina protecţie şi inviolabilitatea diplomaţiilor serveşte încrederii reciproce şi bunei convieţuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ). Rolul diplomaţiei pe aria politică este o adaptare continuă la climatul şi dezvoltarea societaţii umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluţia relaţiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacţii se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

14

Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor diplomatice permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 – stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimţământul mutual al statelor. fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. care guvernează relaţiile dintre state. normele juritice. a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa. Totuşi practica statelor. Astfel statele pot încheia alianţe politice. Ludovic al -XIV-lea a folosit. prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta şi intreţine dialogul politic permanent. organizaţii economice sau militare. Pacea din Westfalia. din 1648.1.XV-lea. când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. diplomaţia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) şi intinerant. sunt bine conturate pentru diferenţierea procedurii stabiliri relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice. Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele dreptului internaţional. în Europa până în secolul al. Aceste caractere ale diplomaţiei s-au menţinut. deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor. Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. Alte subiecte de drept internaţional cum sunt organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele. adaptându-se la sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au devenit practice generale. Ele au fost stabilite la Veneţia la Constantinopol şi la Roma. pot stabili relaţii consulare. În cadrul relaţiilor internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii. Părerea dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de trimiterea de misiuni diplomatice. determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. dar s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri. pot încheia tratate.Relaţiile şi misiunile diplomatice La începuturile sale. Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente. 15 . fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Regulili privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la Viena. relaţiile internaţional diplomatice au o caracteristica aparte.CAPITOLUL II Relatiile diplomatice 2. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice.

6 16 . capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Convenţia de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii: Are o populaţie permanent. Astfel doctrina a facut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept internaţional. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc. Dar nu numai statul poate fi persoană internaţionala.Consimţământul mutual al statelor: Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat. . Articolul 7 al convenţiei specifică cu referire la misiunile speciale. Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de drepturi restrâns şi obligaţii.Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc. Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie.Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor între ele “ şi deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relaţii juridice permanente în diverse domeni. Exista teorii cu privire la consecinţele recunoaşterii internaţionale. altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul suveranităţii statelor. . Pot avea drept de legistlaţie active şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru independenţă. prin care părţile convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaştere reciprocă. existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale8. care susţin caracterul constitutiv. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stării relaţiilor între state. care.Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate juridică internaţională. Exemplu Statul Papal. întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice internaţionale. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale. Statul de drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor de a beneficia de toate drepturile. considera. pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă generală. care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relaţiilor internaţionale. Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 . pot deveni subiecte ale relaţiilor internaţionale. Ordinul de la Malta şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. exercita funcţii de putere public şi controlează un teritoriu determinat. . daca şi-au creat organe proprii. În această categorie intră insurgentii. În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale. al cunoaşterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritică. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. Pe altă parte denumită teoria declarativă. că obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui stat. care au capcitatea de a de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale. în mod expres.al Convenţiei de la Viena – Nu se antrenează prin ea însăşi. 8 Stan P. încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relaţiilor misiunilor permanente. recunoscuţi internaţional. un guvern. Asa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care işi exercita funcţii politice în numele poporului pe care îl reprezintă şi care intreţine relaţii diplomatice cu mai multe state. un teritoriu determinat.

organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor respective. 1969 la New York. dar datorită poziţiei guvernului acestuia. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale.Forme de reprezentare externă a statelor Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către state ca subiecte drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanentă relaţiilor diplomatice. care are misiuni la Washington şi Tokyo. ca subiect de drept internaţional. 2.Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral.N. Aceste relaţii interstatale au o notă distinctă dată de subiecţi. internuntiaturile apostolice. fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc. state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. ea nu poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. obiectul şi finalitatea pe care acestea o au”. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state: ambasadele.E. Reprezentantele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale sunt numite misiuni permanente. La rândul lor. Acestea au regimul stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961. sediul. nuntiaturile..12. după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O. funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de resedinţă. Relaţiile diplomatice presupun: recunoaşterea reciprocă a statelor care au stabilit astfel de relaţii. Lipsa de relaţii diplomatice poate fi interpretată ca incapacitatea a unui stat de a-şi îndeplini obligaţiile de subiect de drept internaţional. exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut. cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Existenţa relaţiilor diplomatice dintre ţări este reprezentativă în a exprima calitatea raporturilor dintre acestea. înaltele comisariate şi înalti reprezentanţi. Este cazul U. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii şi stabilirea sau încetarea relaţiilor diplomatice.2.Relaţiile diplomatice in viaţa internaţională Relaţiile diplomatice constituie cadrul optim de desfăşurare a raporturilor de cooperare dintre ţări independente şi suverane.U. legaţiile. iar regimul acestora este stabilit de Convenţia relativă a relaţiilor statelor cu organizaţiile Internaţionale din 1975. Pe de altă parte. caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare. Tipul. Instituţiile care asigură permanenta relaţiilor dintre state. deschisă pentru semnare la 16. daca acestea sunt organizaţii interguvernamentale. ca subiecte derivate de drept internaţional. sunt misiunile diplomatice permanente. sa nu se dorească dezvoltarea relaţiilor cu acesta. Statele pot intreţine relaţii diplomatice şi cu organizatiile internaţionale. 17 . cu atât se bucură de o recunoştere internaţională mai largă. caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente.3. rangul. Cu cât un stat are relaţii diplomatice cu mai multe state. Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor internaţionale. 2. Relaţiile diplomatice pot fi definite ca fiind “o calitate specială de raporturi între state de o calitate superioară şi de o importanţă deosebită.

Consiliul de Securitate a încredinţat. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii.U. din Republica Dominicană (1965). Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept international .U. pe care contractanţii o recunosc. sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia.N.12 18 . aşa cum au fost convenite de statul trimiţător în favoarea statului primitor. Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor.U. fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O. în Guineea Ecuatorială (1969). iar cutuma este în curs de formare.N.U. toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate. în Timorul de Est (1976). ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale.N.. dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O. în conflictul indo-pakistanez (1966). de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor. în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967).N. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp. Astfel. Misiunile acestea. sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat. cum ar fi. cum ar spune Adolfo Maresca. cele mai cunoscute misiuni sunt câteva: 9 Stan P. Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia el se bucură de un regim special evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de stat. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate. la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.de a rezolva o sarcinä specială. deşi au ca scop de a rezolva un interes comun. Misiunile speciale ale statelor. reţinuţi ostatici în anul 1980. Adunarea Generala a O. Teoretic.N. cel puţin economică. La randul sau. organizate într-un stat terţ. dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously Affected Countries). de asemenea. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor internaţionale regimului reciprocităţii9.U.deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale . Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice. De regulă. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.U. misiunea Secretarului General al O. cultural sau chiar militar. de exemplu.N.Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar.N.. sau din însărcinarea acestuia. contribuţiíle statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt inegale. specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O. În anul 1971 Adunarea Generala a O.U. câteva reguli comune se pot reţine: Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sä aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţä între statul trimiţător şi statul de reşedinţă. la sesiunile Adunării Generale a O.U. în anul 1954. Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz. Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958). a încredinţat misiunea Secretarului General al O. întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură. se numesc delegaţii. ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic.N. trebuie să aibă consimţământul statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. să negocieze la Teheran situaţia diplomaţilor americani. Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei preventive. întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recenta.

2. s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentatä în fiecare ţară a ACP sau regional. asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională. în baza căruia procesul se dezvoltă în continuare. cu România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei reprezentanţe permanente la Bruxelles. U. în fiecare ţară din ACP. denumit Standard Basic Agreement with Governments. . spre deosebire de asistenţa acordată de state. în sensul că este determinată de însăşi competenţa limitată a organizaţiei Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965).Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă. la Lorné (Togo). s-a creat Fondul PHARE de asistenţă.E. Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă. mai multe convenţii cu 46 ţäri in curs de dezvoltare din Africa. decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S. care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv şi Program.. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul şi legätura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze programul de asistenţă. În România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul rezident. la ajutor economic şi ąsistenţă tehnicä. prin Convenţia denuniită Lomé III. de regulă. Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări. care a încheiat. a deschis o delegaţie permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993. Banca Europeană pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc. Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar International. felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare. sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. conduse de un reprezentant rezident. Când relaţiile diplomatice iau amploare. prima dată de fosta Piaţa Comună (CEE). În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Concomitent sau ulterior stabilirii relaţiilor diplomatice statele pot începe să-şi deschidă misiuni diplomatice. cele două state pot veni în înfinţarea de birouri şi în alte localităţi. care face parte din agenţiile specializate ale O. deschis şi pentru România în anul 1991. prin delegaţi acceptaţi de statele respective.A. Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975. 19 . cum o să examinăm mai departe. . De asemenea cele două ţări îşi pot acorda reciproc mai multe imunităţi şi privilegii decât cele stipulate prin Convenţia de la Viena. Dezvoltarea relaţiilor diplomatice Relaţiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar începutul. PNUD poate trimite misiuni permanente..U. care poate fi şi în alte domenii. renuvelate de mai multe or În anul 1984. parte la Convenţie. Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie.. Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre. care. iar delegaţii perrnanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea administrativă a U. în principal. nerambursabil. şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). care este Comisia Europeană şi să supravegheze utilizarea fondurilor.U. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi.Misiunile franceze de cooperare.N. În baza unui acord cadru. pe 14 aprilie 1990.E. Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice este un acord cadru.Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä (US-AID).4. Rind plasaţi sub o dublă autoritate.

De aceea.5. de regulă. Încetarea relatiilor diplomatice Odată începute relaţiile diplomatice au o existenţă continuă în perspectiva procesului de dezvoltare. . dar se realizează prin intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele commune. cooperarea pe plan internaţional se întăreşte.Cea mai profundă dezvoltare a relaţiilor diplomatice se realizează prin înmulţirea şi lărgirea funcţiilor diplomaţiei. pentru raţiuni de securitate. prin afirmarea independenţei şi suveranităţii popoarelor. Relaţiile diplomatice se stabilesc între state. dat de dreptul internaţional prin recunoaşterea dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru. 20 . ONU şi instituţiile specializate capătă noi membri. în art. încetarea relaţiilor diplomatice este rezultatul voinţei politice unilaterale. La fel de importantă este şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice prin intermediul organismelor şi organizaţiilor internaţionale. Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileşte. Se dezvoltă relaţiile diplomatice în cadrul OSCE şi se extinde diplomaţia prin organisme de cooperare regională. Ruperea relaţiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate. se adânceşte colaborarea. institutia este doar menţionată în art. care prevede numai coconsecinţele care urmează în cazul ruperi relaţiilor diplomatice definitive sau temporare. Suspendarea relaţiilor diplomatice este o procedură provizorie având la bază o lipsă a motivaţiei politice de a întreţine un dialog. Ruperea relaţiilor diplomatice este. Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi : . Se consideră în perioada dintre apariţia noilor forme de regimuri politice sau guvernare şi până la recunoaşterea acestora o suspendare formală (temporară) a relaţiilor diplomatice.încetarea temporară / suspendarea. când avem situaţia de rupere a relaţiilor diplomatice. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961. Procedura ruperii relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină . 2. În acest caz ambasadori deja numiţi anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare şi să primească agrementul de la noul guvern. 63. este norma juritică care prevede însă o sancţiune. guvernele se informează reciproc mai mult.încetarea definitivă. practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoaşterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente. ambele state trebuie să-şi retragă misiunile diplomatice. pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relaţiilor diplomatice cu un stat. în sensul că dacă un subiect al relaţiilor internaţionale decide ruperea relaţiilor. ea nu se realizează prin acord între state. Acest interes poate să dispară unilateral în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoaştere. care este rezultatul a două voinţe politice puse de acord. În practică însă relaţiile diplomatice pot şi să inceteze. un act unilateral unilateral cu efecte bilaterale. se amplifică negocierile. interesele cetăţenilor şi ale statului se protejează tot mai bine. de asemenea consecinţe ale acestui act. Dreptul internaţional nu stabileşte nici condiţiile şi nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. Relaţiile diplomatice cunosc de asemeni o largă dezvoltare şi prin inmulţirea subiecţilor de drept internaţional. dar nu este exclusă nici varianta bilaterala în care statele convin bilateral ruperea relaţiilor. Carta ONU la articolul 41. Se extind acţiunile de reprezentare. Spre deosebire de stabilirea relaţiilor diplomatice .

Razboiul fără declaraţie nu duce automat la ruperea relaţiilor diplomatice menţinând relaţiile. Istoria ne arată prin ruperea relaţiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca această declaraţie de război nu este necesară. dacă întreţin raporturi diplomatice. Declaraţia de război este dimpotrivă socotit ca un mod de exprimare a voinţei unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice. căci statele trebuie să fie intotdeauna paşnice. Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de război. Însă în practică statele au o atitudine mai flexibilă. Voinţa de rupere a relaţiilor diplomatice nu este considerată suficient experimentată dacă sunt declanşate ostiliăţi militare. Războiul nu are influenţe nici asupra relaţiilor diplomatice în cazul în care părţile negociază un armistitiu. fără ca ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. 21 . Armistiţiu poate fi considerat o restabilire a relaţiilor diplomatice. deşi starea de război continuă. fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile şi care în unele situaţii poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume.“Războilul este în afara legii“ considera Philipe Charer şi se considera că acestea intrerup relaţiile diplomatice.

Prin promovarea intereselor economice românesti. elaborarea unei strategii. consolidarea relaţiei interministeriale în vederea sprijinirii componenţei de reprezentare economică externă. organizarea de seminarii. medierea informaţiilor şi a contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români.CAPITOLUL III Diplomatia economică 3. Menţionez în această direcţie: coordonarea ansamblului activităţilor desfăşurate de România pe lângă Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. În cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcţioneaza Direcţia de Diplomaţie Economică. pentru a face faţă mediului de afaceri şi competitivităţii la nivel internaţional. facilitarea dialoguilui între oamenii de afaceri români şi misiunile diplomatice străine la Bucureşti. mediul de afaceri şi alte instituţii cu atribuţii pe plan economic. O altă linie de acţiune a Direcţiei de Diplomaţie Economică este reprezentată de cooperarea cu organizaţii economice internaţionale. precum şi participarea în cadrul comisiilor şi grupurilor de lucru interministeriale pe probleme economice.ro/index. are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale tuturor întreprinzatorilor români şi în aceaşi măsură a statului român. sau Birouri Comerciale 10 Preluare de pe : http://www. a calificativelor de ţară şi o latură activă cu rezultate eficiente a prezenţei reprezentanţilor României pe lângă organizaţiile cu caracter economic.mae. organizarea de intâlniri cu reprezentanţi ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar. specific între principalele acţiuni: perfectarea sistemului informaţional economic între Direcţia Diplomaţie Economică şi mediul de afaceri.php?unde=doc&id=26644&idlnk=1&cat=3 22 .Rolul diplomaţiei economice in economia externă Diplomaţia economică reprezintă funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei tări. Astfel. conferinţe şi alte reuniuni. care este interfaţa între reprezentăntele diplomatice ale României în străinătate. În cadrul acesteia. promovarea intereselor românesti pe lângă organizaţii economice internaţionale ( FMI. vreau să specific urmatoarele acţiuni: “lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românesti în străinătate. monitorizarea rapoartelor elaborate de diferite organizaţii economice internaţionale. principalele obiective: promovarea intereselor economice româneşti în străinătate. activitatea personalului cu atribuţii economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al consilierului economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate. Diplomaţia economică presupune sprijinirea reprezentanţilor economici externi. precum şi a unui plan de acţiune în scopul promovării intereselor economice ale României şi distribuirea de informaţii cu caracter economic pentru mediul de afaceri”10. cooperarea interinstituţională pe linie economică şi oferirea unor expertize economice în cadrul MAE. Banca Europeană pentru Reconstruc ie şi Dezvoltare). în vederea realizării demersurilor legate de promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate. Diplomaţia economică reprezintă cadrul eficient de cooperare institutională.1. Despre cooperarea interinstituţională pe linie economică. cooperarea cu organizaţii economice internaţionale. Grupul Băncii Mondiale. Aceasta.

Specific faptul că atribuţiile şi competentele personalului MEC din reţeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr. încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranităţii pot trimite soli.2003. investiţii şi de integrare economică europeană. Pierderea suveranităţii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare.proprii în tări sau centre comerciale care prezintă interes pentru Romania.regii care au fost însă biruiţi într-un război solemn. au pierdut. deschiderea unei economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital financiar. cooperare economică. O ţară se poate integra în circuitele economice prin doi paşi: statul respectiv se poate implica mai mult pe piaţa mondială şi prin lupta pentru caştigarea unor segmente mai consistente de piaţă pentru produsele în exces. şi dreptul de a trimite soli". iar marile nereusite au avut la baza dezvoltarea de sine. Un aspect important a fost total neglijat. de capital fix. şi ca .07. prin mijloace sau căi oficiale. De asemenea. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecţioniste.Funcţiile diplomaţiei economice În accepţiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state. care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV.738/03. adică să se facă reprezentaţi. putem cunoaşte performanţa unei ţări şi rezultatele obţinute în anumite domenii. politicile guvernamentale ale Romaniei s-au axat doar pe cresterea atractivitatii prin crearea conditiilor de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi pe promovarea exporturilor. pe aspectele comerţului exterior. ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii autohtone să fie prezente cu filiale şi în alte ţări. conform careia nivelul unei ţări şi al economiei acesteia se măsoara pe plan internaţional şi prin talia companiilor multinaţionale cu capital autohton care işi desfăşoara activitatea în alte ţări. Doar pe plan internaţional. România figura începând cu 1998 doar cu SNP Petrom. cât şi de 11 Preluare de pe: http://www. caracterizată prin creşterea ponderii exportului şi importului în produsul intern brut. Un exemplu important este acela ca în top 25 al companiilor multinaţionale din Europa Centrala şi de Sud-Est. De altfel. Prin acest exemplu sustin ipoteza enuntata mai sus. în ultimii ani . atât de practica relaţiilor intenaţionale contemporane. În concluzie. bazată pe resurse interne fără apelarea la oportunităţile oferite de restul lumii. Vechiul concept după care agenţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai suveranului a fost în mare măsură depăşit astăzi. o liberalizare a întregii economii pentru a permite concurenţa internă şi internaţională.2. Pot preciza că. privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Comerţului şi privesc activităţile specifice de diplomaţie economică. şi li s-a răpit domnia. a fluxurilor bilaterale cu restul lumii de bunuri şi servicii. 3. care ar putea fi sintetizate după cum urmează: Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranităţii.. împreună cu celelalte prerogative ale acestuia. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituţii cu personalitate juridică internaţională. diplomaţia indeplineşte o multitudine de funcţiuni. dacă România doreşte să devină importantă pe plan internaţional.neogen.ro/desprenoi/?1=1&desprenoi_p=press&wtd=detail&idpr=645 23 . odată cu promovarea schimburilor informaţionale cu alte ţări”11. Abordez ca aspect important al diplomaţiei economice problema extinderii companiilor româneşti în regiune şi menţionez că o ţară nu este competitivă atâta timp cât nu este caracterizată de o economie deschisă. acesta presupunând crearea condiţiilor pentru dezvoltarea investiţiilor româneşti în străinătate.

atunci când statele întră în legături reciproce. prin întreaga sa activitate. care includ eliberarea de paşapoarte. în limitele admise de Dreptul Internaţional". Reprezentarea impune. Astăzi.ministerul de externe. metode şi mijioace. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stabileşte în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini şi funcţii consulare. agenţii diplomatici nu mai sunt identificaţi cu persoana fizică a guvernanţilor. în limitele permise de legislaţia şi practica statului acreditar. ca şi respectarea egalităţii în drepturi dintre state. este evident că diplomaţia reclama oameni bine pregătiţi. El este chemat ca. cu simţ de responsabilitate şi dăruire totală îndeplinirii instrucţiunilor primite. inclusiv atitudinea faţă de problemele internaţionale. În ceea ce priveşte protecţia pe care diplomaţia este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar. deşi şi alţi agenţi diplomatici pot îndeplini funcţii de reprezentare. la articolul 3. • urmărirea îndeplinirii întocmai. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice plasează pe primul loc între funcţiile unei misiuni diplomatice pe aceea de . misiunile diplomatice . de asemenea.evoluţia ştiinţei politice. această distincţie rigidă se estompeaza din ce în ce mai mult. Diplomaţia nu elaborează politica externă. Ca principala funcţie a misiunii. Diplomaţia are funcţia de a servi aceste scopuri..a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. căsătorii şi decese. folosind instrumentele şi specificul activităţii diplomatice. De aceea.. Acest lucru este firesc deoarece. prevede funcţia misiunii diplomatice de . să realizeze şi să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice. urmărindu-se în principal aspecte privind: • păstrarea bunului renume. Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor şi metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relaţiile cu alte state. aliniatul b. a demnităţii şi onoarei statului acreditant în statul acreditar. dezvoltarea unor relaţii normale. respectarea unor reguli de ceremonial.a reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3. ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici. Dat fiind ca reprezentarea înseamna în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare. ei reprezintă statele care i-au acreditat.nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. presupune în primul rând existenţa unor reprezentanţi ai lor care trebuie să intre în interacţiune. O consecinţă a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat . care. ea trebuie exercitată în termeni generali. norme de curtoazie şi politeţe. asigurarea menţinerii acestor legături. Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor săi Şi această funcţie este expres definită în Convenţia de la Viena din 1961. 24 . alinatul a). alte funcţii notariale. aceasta este încredinţată în primul rând şefului de misiune. menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanţii statelor. a înţelegerilor încheiate între statul acreditant şi cel acreditar. înregistrări de naşteri. cu buna credinţă. Protecţia cetăţenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradiţional considerată ca fiind o funcţie a consulilor. de colaborare.

adică neoficiale. În general. in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. a fost consacrat într-una din şentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie. pe care legislaţia statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziţia persoanelor fizice. • cetăţeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilităţile oferite de legislaţia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge. de origine cutumiara. emisiuni de radio sau televiziune. daune care nu au primit reparaţiile cuvenite s. în condiţiile libertăţii presei şi a separării puterilor în statele democratice. spaţiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar. dacă este cazul. efectuarea de demersuri şi proteste. atunci când aceasta se află în afara teritoriului tării sale. Uneori. protecţia diplomatică a drepturilor cetăţenilor a dat naştere la complicaţii internaţionale. ceea ce generează obligaţii şi drepturi reciproce. sau Pactul de la Bogota.În această categorie de îndatoriri intră. Declaraţia Adunării Generale a ONU din 25 . aceasta se datoreşte desfăşurarii unor activităţi economice. un cetăţean se supune jurisdicţiei acestui stat. Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. comerciale. privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne. legături familiale etc. beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaşte propriilor cetăţeni. Principalele condiţii ca această protecţie să se poată executa sunt: • actul impotriva căruia cetăţeanul solicita protecţie să aibă un caracter internaţional ilicit. negarea accesului în justiţie. şi care prin tonul lor violent. turistice. Protecţia diplomatică este acţiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetăţean al său şi o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat. ceea ce a determinat consacrarea regulii. protecţia diplomatică porneşte de la temeiul că cetăţenia este legătura care uneşte o persoană cu un stat anume. cu excepţia drepturilor politice. Principiul. Daca pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluţionare satisfăcătoare. practic.a. În ceea ce priveşte persoanele şi bunurile lor. • cetăţeanul să nu aibă şi cetăţenia statului acreditar. pentru a deosebi un act tendenţios de actele de libera expresie a persoanelor. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecţiei pot fi oficiale sau oficioase. Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internaţional. Indiferent de motiv. sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialităţi. între care şi acela de a pretinde protecţia persoanei. evocate mai sus. la scara universală. agresiv sau tendenţios pot aduce prejudicii statului acreditant şi relaţiilor sale cu statul acreditar. ieşind de sub jurisdicţia sa naţională. De aceea. spre exemplu. înceteaza de a ţine de jurisdicţia internă a statului vizitat şi intră în domeniul Dreptului Internaţional. care ar ameninţa sau viola dreptul acelui cetăţean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-şi valorifica singur drepturile. ne aflăm în prezenţa unui diferend internaţional între statul acreditar şi cel acreditant. cum ar fi violarea drepturilor lor. atunci când se produc violări ale frontierei. aici intervine puterea de discernământ a şefului misiunii diplomatice sau a agenţilor diplomatici. însă. eventualele discriminări în prejudiciul străinilor. care se cere soluţionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnică a diferendelor dintre state. din 30 aprilie 1948. De asemenea. Acest regim de tratament este acceptat astăzi. ţările latinoamericane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea paşnică a diferendelor. dând posibilitatea statului de origine să acţioneze pentru restabilirea legalităţii. juridice şi administrative. din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat. Desigur. industriale. pronunţarea de discursuri de către oficialităţi ori publicarea de cărţi. stiinţifice.

un . ca experţi în arta inducerii în eroare. În condiţiile de astăzi. aliniatui c).în care părţile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator. care mai are şi astăzi reverberatii. distinge trei faze: • prima fază a pre-negocierilor. Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacţie. fără a ţine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. schimburi de păreri.bun diplomat". de acomodare şi salvgardare a intereselor ambelor părţi.. ca şi a părţilor care ntra în negociere. Ori. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi. oameni cu două feţe s. Negocierea Printre funcţiile misiunii diplomatice. Cu toate acestea.. discuţii.. în ascunderea adevărului în fraze mesteşugite.a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3. care începe prin stabilirea contactului între părţi . pe cale paşnică şi pe calea compromisurilor de o parte şi de alta. nesocotindu-i interese fundamentale. • cunoaşterea intenţiilor profunde ale partenerului de negociere. nu pot fi decşt precare.. ca şi informarea cât mai completă asupra personalităţii celui 26 .a. adesea. pentru a impune acceptarea de către cealalta parte a unei anumite rezolvări. între care: • stăpânirea temeinica a subiectului negocierii.1982 privind reglementarea pe cale paşnică a diferendelor cuprinde şi ea clauza epuizării căilor de recurs interne. • faza a doua a negocierilor propriu-zise . un negociator trebuie să întrunească un număr de condiţii esenţiale pentru a încheia cu succes o negociere. care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general. Unul din marii jurişti români care s-au ocupat de teoria şi metodologia negocierilor. pentru a putea distinge între pretexte şi dificultăţi reale ale acestuia. datorită perfecţionării legislaţiei şi avansului pe care statul de drept îl cunoaşte în tot mai multe ţări ale lumii. nu există o formulă pentru succesul negocierii.o fază extrem de importantă în special în situaţiile de tensiune n care părţile au suspendat orice raporturi între ele.o acţiune politică se transformă într-un act de drept internaţional. astfel încât părţile să ajungă să-şi cunoască reciproc poziţiile. • faza a treia a post-negocierilor . pentru care obiectul negocierii era obţinerea pe toate căile a avantajului maxim. Convenţia de la Viena o prevede pe aceea de . inclusiv a istoricului fiecărei probleme. cu scopul de a se obţine rezultate durabile. De aici şi faima proastă a diploma ilor. negocierea este confruntarea dintre voinţele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun. partea lezată să repună în discuţie rezultatele negocierii. Este o certa evoluţie în conceptul de negociere. în raport cu cel enunţat de Machiavelli. este faza în care . data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere. în aşa măsură încât. un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relaţiile internaţionale. negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomaţia. prin studierea amanunţită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate. recurgerea la protecţia diplomatică a co-naţionalilor devine din ce în ce mai puţin frecventă. Negocierea este poate una din cele mai importante funcţii ale diplomaţiei. ea este eminamente personală şi subiectivă. în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. în această fază între reprezentanţii părţilor au loc întâlniri. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziţie momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă. Desigur. care a fost precis stabilit.în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul sau înţelegerea intervenită între părţi în problema negociată. În esenţă. Dintre toate procedeele.bun negociator" este sinonim cu un .

. sunt fireşti contactele agenţilor diplomatici şi cu reprezentanţii formaţiunilor politice de opoziţie. adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne. • ştirile şi comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar – agen ii de presa. televiziune. • asigurarea unei documentări corespunzătoare. ziare. Dacă procedeele folosite pentru obţinerea de informaţii sunt anormale. Negocierile presupun un acord prealabil între părţi de a căuta împreună soluţia unei probleme date. În lumina celor de mai sus. astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale. relaţiile cu statul acreditant. socială şi economică locală. în bine sau în rău.a. Observarea şi informarea Această funcţie a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenţia de la Viena din 1961 în următorii termeni: . Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanţiate între statul acreditant şi cel acreditar. Dacă nu au asemenea împuterniciri. o confruntare de idei sau un schimb de păreri. centrale şi locale. sursele de informare ale agen ilor diplomatici sunt în principal: • convorbiri cu oficialităţile statului acreditar. într-un document. apărarea lor cu fermitate. Pentru o 27 . şi capacitatea de a discerne poziţiile susceptibile de compromis şi concesii. activitatea începe să semene cu spionajul. in general. • prezentarea cu claritate a poziţiilor propriului guvern. sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenţa. Ar mai trebui facuă distincţia între negocieri şi discuţii. negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului. în consecinţă. reviste. • urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care participă oficialităţi ale statului acreditar. aliniatuild).temperament. atunci când sunt în joc interese majore. la Ministerul de Externe. • întâlniri cu colegii din corpul diplomatic.. îndeosebi pentru date sensibile. O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcţiei de observare şi informare este aceea de a raporta informaţiile obţinute cu maximă obiectivitate. este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică.a se informa prin toate mijioacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3. reacţii previzibile. el poate fi semnat pe loc. care nu urmăresc neaparat realizarea unui acord. radio. pentru schimburi de informaţii. • asigurarea serviciilor unor consilieri şi experţi pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere. orizont cultural. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare. pentru a veni în întâmpinarea aspiraţiilor legitime ale celeilalte părţi. cum ar fi cele cu caracter militar. chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autorităţile statului acreditant. În statele democratice. argumente la care este sensibil s. şi. precum şi cu obiectivele şi metodele sale de politică externa si. la încheierea negocierii. de regula. în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări. dat fiind ca acestea fie că au fost. • vizite speciale în scopuri de informare. sunt interesate în relaţiile internaţionale ale statului acreditar. Rezultatele negocierii se consemnează. fie pot venii oricând la guvenare. Discuţiile diplomatice sunt doar un contact verbal.cu care se poartă negocierea . să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar. asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii.

misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală şi ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaţionale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenţii lor secreţi, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenţii prinşi este doar acela de a fi expulzaţi din statul acreditar. Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcţiilor diplomatice este culegerea clandestină de informaţii, inclusiv obţinerea de informaţii de la agenţi plătiţi. Protejarea relaţiilor dintre state Având ca obiectiv statornicirea unor relaţii prieteneşti între state, diplomaţia are, de asemenea, funcţia de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar şi de a înlătura dificultăţile şi obstacolele care survin în relaţiile dintre două sau mai multe state. Această funcţie se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice şi avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenţilor diplomatici, care trebuie să colaboreze şi să caute soluţii chiar şi atunci când statele lor se află pe poziţii diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decât atât, diplomaţia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state şi caut nd soluţii care să aplaneze divergenţele şi neânţelegerile încă din faza lor incipientă. Diplomaţia preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Ea îşi propune ca, prin măsuri practice de bune oficii şi mediere, că şi prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluţii care ar putea putea genera în confruntări militare.

3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice
Primirea sefilor de misiune Misiunea diplomatică este rugată să comunice Ministerului Afacerilor Externe, în timp util, data sosirii, mijlocul de transport si punctul de intrare în România a noului sef de misiune pentru a fi întâmpinat conform uzantelor diplomatice. La sosirea la post, sefii de misiune sunt salutati în Bucuresti, la gara sau aeroport, în numele ministrului afacerilor externe, de directorul Protocolului sau de adjunctul acestuia. Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sambătă sau duminică, sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau inainte de orele 08.00, acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol. Vizitele protocolare ale sefilor de misiune la sosirea la post După sosirea sa la Bucuresti, seful de misiune face o vizită directorului Protocolului Ministerului Afacerilor Externe, care îl informează asupra uzantelor locale privind ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare si asupra regulilor de protocol care trebuie respectate de sefii misiunilor diplomatice în România. Cu ocazia acestei vizite, seful de misiune solicita o audientă, în legătura cu prezentarea copiilor scrisorilor de acreditare, la ministrul afacerilor externe sau, în lipsa acestuia, la un secretar de stat. Ulterior, directorul Protocolului informează pe seful de misiune despre ziua si ora când va fi
28

primit de ministrul afacerilor externe sau de secretarul de stat în vederea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare. Însărcinatul cu afaceri titular înmânează directorului Protocolului copia scrisorii de cabinet prin care este numit în aceasta functie si a celei de rechemare a predecesorului, în cazul că acesta nu a depus-o la plecare. În ziua si ora fixate pentru audientă la ministrul afacerilor externe sau la secretarul de stat, seful de misiune este asteptat si prezentat ministrului de directorul Protocolului. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat are o convorbire cu seful de misiune. Șeful de misiune înmânează ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat copiile scrisorilor de acreditare si ale scrisorilor de rechemare a predecesorului său, în cazul în care acesta nu le-a depus la plecare. Directorul Protocolului informează pe seful de misiune de data si ora fixate pentru audienta la presedintele României în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. Șeful de misiune comunică în prealabil directorului Protocolului numele colaboratorilor săi cu grad diplomatic care urmează să-l însotească la ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare; numărul acestora poate fi de 1-3 persoane. Numirea unui însărcinat cu afaceri a.î., va fi comunicată ministrului afacerilor externe al tării acreditare printr-o scrisoare sau telegramă, de către ministrul afacerilor externe al tării acreditante. Ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare În ziua fixată pentru depunerea scrisorilor de acreditare, directorul Direcţiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador de la resedinta/ ambasada la Palatul Cotroceni. Deplasarea ambasadorului la Palatul Cotroceni se va face cu un autoturism pus la dispoziţie de Protocolul Presedinţiei. Colaboratorii care îl însotesc (1-3) se deplasează cu masini ale ambasadei. La intrarea în curtea Palatului Cotroceni, ambasadorul coboară din masina si este salutat de seful Protocolului Presedinţiei, care îl invita să treacă în revista garda militara de onoare. Această ceremonie se desfăsoară în acordurile Marsului de întâmpinare. Ambasadorul se opreste în dreptul drapelului României si salută printr-o usoară înclinare a capului, după care continua trecerea în revista a gărzii. După trecerea în revista a gărzii militare de onoare, ambasadorul este invitat în masină, unde îl asteaptă directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe. Odată ajunsi la Palat, ambasadorul si colaboratorii săi sunt condusi într-un salon de asteptare în care sunt arborate steagurile respectivei tări si al României. Ambasadorul, însotit de directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe, urmati de colaboratorii ambasadorului, intră în Sala Unirii si se opresc la 4-5 pasi in fata prşedintelui României. Sunt prezenti ministrul afacerilor externe sau un secretar de stat si un consilier prezidential sau de stat.Directorul Protocolului din Ministerul Afacerilor Externe se adresează presedintelui României cu formula "Domnule presedinte, am onoarea să vă prezint pe Excelenta Sa, domnul ….., ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al ….. în România". Ambasadorul îl saluta pe presedintele României printr-o usoară înclinare a capului si se adresează cu urmatoarele cuvinte: "Domnule presedinte, permiteti-mi să vă înmânez scrisorile prin care presedintele ….., Domnul ….. mă acreditează în calitate de ambasador extraordinar si plenipotentiar al ….. în România, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului meu". Ambasadorul se apropie de presedinte pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare, precum si scrisorile de rechemare a predecesorului său, dacă este cazul. Înmânarea se face cu ambele mâini de la o distanta de circa un metru. După primirea scrisorilor, presedintele îi strânge mâna ambasadorului. Presedintele prezintă ambasadorului persoanele oficiale romane care asista la ceremonie. La rândul său, ambasadorul prezintă presedintelui pe colaboratorii săi.
29

Presedintele îl invită pe ambasador pentru o fotografie oficiala lângă steagul României. Presedintele are apoi o intrevedere, într-un salon contiguu – Biblioteca – cu noul ambasador. La intrevedere asista ministrul afacerilor externe/secretarul de stat, consilierul prezidential/de stat, seful Protocolului Presedintiei si colaboratorii ambasadorului. Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe se retrage într-un salon alăturat în asteptarea încheierii ceremoniei care dureazs circa 15 minute. După terminarea convorbirii, marcata de oferirea unei cupe de sampanie, presedintele îsi ia ramas bun de la ambasador. Ambasadorul si colaboratorii săi ies din palat si se indreapta spre masini. De aceasta dată, autoturismul oficial în care se află ambasadorul are arborat fanionul national al tării respective (pe aripa din fata dreapta). Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador până la resedinta/cancelaria acestuia, unde se poate oferi o cupă de sampanie/cocktail restrans. Ţinuta la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare este costum de culoare închisă, uniforma diplomatica sau costum national. Ordinea de precădere a sefilor de misiune Ordinea de precădere a sefilor de misiuni diplomatice va fi determinată, pentru ambasadori, de ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare presedintelui României, iar pentru însărcinatii cu afaceri a.i. de data notificării la MAE a asumării conducerii misiunii diplomatice; Ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare de către ambasadori sunt stabilite în functie de ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare la ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat; Ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare se stabilesc în functie de ziua si ora sosirii la Bucuresti; Dacă în aceeasi zi si la aceeasi oră sosesc doi sau mai multi ambasadori - în acelasi avion sau navă maritimă - ordinea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare va fi stabilită pe criterii alfabetice (denumirea tării) sau prin tragere la sorti. Absenta sefului de misiune În caz de plecare temporară din România, seful misiunii trimite o Notă Verbală Ministerului Afacerilor Externe - Directia Protocol - indicând numele colaboratorului care îl înlocuieste pe timpul absentei sale, în calitate de insărcinat cu afaceri . De asemenea, seful misiunii notifica în scris Ministerului Afacerilor Externe - Directia Protocol întoarcerea si reluarea functiilor sale; În caz de plecare definitivă sau temporară din Romania a unui însărcinat cu afaceri, notificarea înlocuirii acestuia cu un alt însărcinat cu afaceri se face printr-o scrisoare sau telegramă adresată ministrului afacerilor externe al României de către ministrul afacerilor externe al ţării respective. Plecarea definitivă din Romania a sefilor de misiune La plecarea definitivă din Romania, scrisorile de rechemare pot fi depuse la Presedintele României fie personal de către sefii de misiune, fie de succesorii acestora, odată cu depunerea scrisorilor lor de acreditare; Scrisorile de rechemare ale însărcinatilor cu afaceri titulari se depun ministrului afacerilor externe, fie de ei personal, fie de succesori, odată cu scrisorile lor de cabinet.
30

Sotiile sefilor de misiune trimit cărti de vizită sotiilor personalitătilor române cărora sotii lor le-au făcut vizite protocolare de prezentare sau le-au trimis cărti de vizită. Însărcinatul cu afaceri titular înmânează ministrului afacerilor externe/secretarului de stat scrisoarea de cabinet pentru numirea sa si pe aceea de rechemare a predecesorului său. Ceilalti membri ai misiunii. În Romania. Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sâmbătă sau duminica. la Ministerul Industriei si Comertului. însărcinatul cu afaceri titular vine la Ministerul Afacerilor Externe unde este primit de directorul Protocolului caruia îi inmânează. conform uzantelor respectate în aceste ministere. dorinta efectuării unor vizite de rămas bun (la presedintele tării. de directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau de adjunctul acestuia. La plecarea definitivă a unui ambasador/sef de misiune. Intrarea si iesirea din functie a decanului Corpului Diplomatic se face în mod automat. Obligaţiile protocolare ale soţiilor sefilor de misiune După prezentarea scrisorilor de acreditare de către seful de misiune.Şefii de misiune care părăsesc definitiv România sunt salutati la plecare. Cu aceasta ocazie are loc o scurtă convorbire. Prezentarea scrisorilor de cabinet de către însărcinaţii cu afaceri titulari la ministrul afacerilor externe În ziua si la ora fixate pentru depunerea scrisorii de cabinet. sosit la post. sotia acestuia poate solicita o vizită protocolară de prezentare la sotia ministrului afacerilor externe. Decanul Corpului Diplomatic Decan al Corpului Diplomatic este seful de misiune cu grad de ambasador extraordinar si plenipotentiar. decan al Corpului Diplomatic este. pentru depunerea scrisorilor de cabinet. Plecarea definitivă a sefului de misiune se notifica de către respectiva misiune prin Nota Verbală în care se mentionează data plecării definitive. În absenta acestuia. reprezentantul Vaticanului . un membru al conducerii Ministerului Afacerilor Externe (ministrul de externe sau un secretar de stat) oferă un dejun/dineu în onoarea respectivului sef de misiune. fără nicio ceremonie. din oficiu. directorul Protocolului îl conduce la cabinetul ministrului/secretarului de stat. sărbatori sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau înainte de orele 08.respectiv Nuntiul Apostolic. cu cea mai mare vechime la post. copia scrisorii de cabinet. Ținuta pentru audienta la ministrul afacerilor externe/secretarul de stat a însărcinatului cu afaceri titular. cu grad diplomatic. directorului adjunct al Protocolului din MAE sau altor colaboratori ai acestei Directii. într-o scurtă întrevedere. Imediat după aceasta întrevedere. respectiv.00. în cazul că acesta nu a depus-o înainte de plecare. printr-o vizită pe care o face directorului Protocolului si directorului de relatii din Ministerul Afacerilor Externe. sunt prezentati. acesta va fi salutat de un functionar al Directiei Protocol. este costum de culoare închisă. primul ministru si ministrul afacerilor externe) de a căror perfectare se ocupa Ministerul Afacerilor Externe . la sosirea la post. Prezentarea colaboratorilor sefului de misiune Seful de misiune prezinta pe primul sau colaborator.Directia Protocol. Atasatii militari si atasatii comerciali fac vizite de prezentare la Ministerul Apărării Nationale si. la gară sau la aeroport. decan al Corpului Diplomatic devine ambasadorul aflat imediat după 31 .

În lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy.Nuntiul Apostolic. ca urmare a preponderenţei relaţiilor de importexport. R. Bryant Wedge atrage atenţia asupra faptului că. diplomaţia economică ocupă un loc tot mai important în relaţiile internaţionale. a schimburilor comerciale în general si a deplasării centrului de greutate din zona politică „în sfera afacerilor“. Un diplomat instruit si talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste asupra soluţiei pentru care are mandat“ atunci când intuieste ca sunt sanse de reusită. Având în vedere dificultăţile cu care se confrunta fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc. Notificarea acestei situatii la Ministerul Afacerilor Externe . în condiţiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganţa limbii“ se impune în faţa partenerilor. factorii politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia cuvenită negocierilor diplomatice. Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy ca „exigenţele sau accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. În circumstanţele actuale.intra în practica diplomatică.Directia Protocol . „în afara unor cunostinte temeinice în domeniul dreptului si relaţiilor internaţionale“ si „în domeniile conexe“.în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-si ocupe locul pe care îl merita. folosind în derularea lor cei mai pregăţiti diplomaţi. astfel încât . diplomaţii trebuie „să aibă talentul de a-si valorifica cunostinţele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“. 32 .absolut necesare oricărui diplomat de profesie . Tactul diplomatic trebuie să însoţească toate actele si acţiunile intreprinse de corpul diplomatic. n ordinea de precadere.trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putinţă“. Diplomaţia economică a trecut pe primul plan. Factorii de decizie politica care au înţeles că „diplomaţia este o siinţă“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinică a diplomaţilor. Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze si promoveze cât mai bine interesele. Cunostinţele de specialitate . Iar investiţia facută pentru instrucţia unor oameni de elita în acest domeniu si-a arătat efectul. a cooperării si confruntării economice.

5 din Convenţia de la Viena din anul 1961. care priveşte o atitudine faţă de un stat. poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic. 91 al. Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare. iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia. cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional. nu al normelor dreptului intern. deci prin suspendare. că acestea se fac prin consimţământul mutual. la art. pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic. pe de o parte.1. cum am väzut Prin implicaţie. 37 din Legea nr. cum am văzut. afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta12. . art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant. stabilind. statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe. Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice. Stabilirea relaţiilor diplornatice. nici temporar.CAPITOLUL IV Misiunile diplomatice 4. acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. cu un statut aparte şi un regim juridic complex. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special. care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce. Aceste două momente pot să nu coincidă.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente Din categoria misiunilor diplomatice se desprind. Aşadar. sau deschiderea unei misiuni permanente. este o decizie politică. nici definitiv. 2 din Constituţie şi art. desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni 12 Stan P.în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. temporar sau definitiv. aşadar. pe de altă parte. în mai multe state. după caz. Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”. după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate.18 33 . O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice.. 2. care sunt variate de la stat la stat. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente. în scris sau pe alte căi de legătură. misiunile diplomatice permanente. prin acreditarea multiplă. respectiv de apreciere a unui interes actual. când activitatea acestein încetează. conform art. care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961. 37/1991 se referă la înfiinţarea. numit raportul de misiune diplomatică. Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art.

11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială. în 1964. b) Sediul misiunii. România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica. a recunoscut R. Brazilia. atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia. Chineză. o misiune temporară într-una permanentă etc. desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice. de regulă. chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul . se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa. In lipsa acesteia. Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării primitoare. care va reprezenta. Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii. în Art. cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei.diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere. Astfel. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris. a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. Ia Ierusalim. Dacă acordul este realizat. în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă. O misiune poate să-şi schimbe rangul.al statului acreditar. statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant. România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general. data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii. Structura misiunii. poate avea sediul în alt oraş decât capitala. ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat. şi. menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. sediul poate fi transferat. pe principiul reciprocitaţii. cand a mutat. in anul 1950. Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează. spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională. capitala la Brasilia. acreditarea şefului de misiune. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut. un schimb de note etc. acest drept îi este conferit şi de Legea nr. deşi Israelul a stabilit capitala sa. deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze. De asemenea. prin decret. conform art. Este necesar. Astfel. în sfârşit. Şi. fără ca Republica Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. oficial. România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Köln.in personam . 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961. ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO. România are sediul ambasade sale la Tel Aviv. De reglementare bilaterală (art. o declaraţie. Preşedintele României aprobă. iar la Viena. asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente: a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie). Acest acord poate interveni şi ulterior. de fiecare dată. Potrivit art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.birouri făcând parte din misiune”. în capitala 34 . care poate avea. c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris. . înfiinţarea. obligatoriu. forma tratatului poate fi diferita: o conventie. în principal. un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar. care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei. în anul 1972. Părţile convin.P. misiunea diplomatică. 91 din Constituţia României.

întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat. Ulterior. Paris. aşa cum se prevede înregulamentul de la Viena. faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi. face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici. cu rangul cel mai ridicat. În practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura13. deşi ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituţie laică. Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii strânse. misiunea sa încetează. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel. din 1815. Franţa. Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii internaţionale şi. nu o transformare a misiunii. cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii. Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală. P. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiaturä. face parte din prima categorie. potrivit dreptului canonic. întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal. de precădere. Madrid.statului acreditar. Bonn. Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică. XVI. poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei. Tipuri de misiuni diplomatice permanente Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante. s-au transformat în. formate din 5 membri.care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore. pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate. Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul respectiv.Senegal. în absenţa acestora. în septembrie 1979. Chineze şi. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA. ambasadorul. Niger. Până în sec. colonelul Gadaffi a apelat la studenţi. şeful ei. şeful misiunii titular de post. pe baza celor convenite de părţi. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. când este numit cardinal. . pe acest temei. Darius George – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor pag. a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata. condusă de un ministru sau un ministru rezident. Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. iar misiunile permanente au alt regim. afară de câteva state africane . Roma şi Washington. cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. Mali şi Volta Superioară . nefiind un agent diplomatic propriu-zis.24 35 . înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa. 13 Stan P. Nigeria. De regulă. Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic. Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. nunţiul. şi China (Taiwanul). întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic. ea are şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală. în lipsa unui răspuns. majoritatea statelor nu au reacţionat. misiunile diplomatice din Atena. rnisiunea papală se numea legaţie.2. Londra. face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici. conduse de un secretar. drept urmare. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815. guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior. care nu beneficiază de dreptul de precădere. 4. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop.birouri populare”.

prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii. fără acordul partenerului. care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. înalti reprezentanţi. întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate. regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă. aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor. care interesează cele două state. în primul rând. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor. specialişti în diferite domenii. reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplomatică de a exprima voinţa. dar ea cere. el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv. ea are la bază. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu rninistrul afacerilor externe este deja o negocicre. acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris. Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii. un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale. Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă. pe care îl angajează. aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. însă. oricât ar fi de deschise. 36 . negocierea. care nu angajează cele două state. A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni. participă tehnicieni ai admínistraţiei. Aşa cum rezulta din prevederea de la lit. în limitele admise de dreptul internaţional. al cărui reprezentant este.3 Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. . a intenţiilor. căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţător. care declară: 1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:. interesul acestuia. Termenul de negociere nu se referă la un tratat. A reprezenta statul acreditant în statul acreditar. la recepţii ş. preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant. Trebuie menţionat că negocienile. dorinţele. A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. În al doilea rând. trebuie să aibă un maximum de secret. preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963. Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat.a. în numele statului. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică. pentru a fi cu rezultate trainice. misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.. Reprezentarea este. Totuşi ea începe să piardă din importanta. participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale.a” a articolului 3. o întrevedere politică. Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant. ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală. acestui stat. Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. 4. Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. a duce tratative cu guvernul statului acreditar. să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului. in principal. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului. Negocierile oficiale sunt purtąte. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor.Franţa are. care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern.

Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit. O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar. Cu toate acestea. personae fizice sau juridice. De aceea. care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la colaborarea internaţională.26 37 .. Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională.În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state. Spania a susţinut că misiunea diplomatic poate exercita funcţii consulare. discutii cu colegii diplomaţi. . informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare. comerciale. Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul. rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice.c” al art. statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ. Potrivit acestui articol. politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. la acordarea vizelor. relaţii de prietenie. cunoaşterea atentă a vieţii sociale. Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant. ale personalităţilor politice etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase. cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi. după cucerirea independenţei. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi. Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda.Funcţia de observare şi informare priveşte. dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar. cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau. comunicatele de presă. dacă statul acreditar aprobă aceasta. când aceasta are la bază o legătura specială. pretenţiile şi aversiunile lui etc. în anul 1961. În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. care dispune: . acceptat de statul acreditar” 14. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “pag. eliberarea de paşapoarte etc. Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi. un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică. poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor. în caz de război. Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară. Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară. despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc. mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. părerile opoziţiei. Rusia a 14 Stan P. relaţiile acestuia. putând transmite. în special. în acest context. Acestea se referă în special. care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961. poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament. cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe. apare legitim faptul că Indonezia a cerut. la protecţia şi asistenţa consulară. culturale. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala şi. Funcţia de informare şi observare are în vedere. dacă statul acreditar nu se opune. legalizarea de documente. pe acelaşi plan.

Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici. aici se primesc. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale. organizează conferinţe şi expoziţii’ artistice. dacă informaţiiłe transmise au caracter de secret militar. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. care declară: . 3.4 Structura unei misiuni diplomatice O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni. care redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar. în primul rând. Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare. în cadrul ambasadelor. să corecteze anumite informaţii din presa locală. Cancelaria este condusă de un consilier. statele au nevoie de a cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar. oferă burse de studii. astfel cum este reflectată în presă.30 38 . În această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag. ea are următoarele secţiuni sau birouri: Cancelaria este organul principal al misiunii. nevoile sale. care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice15. Conferinţa de la Viena a adoptat art. paragraful 2. piaţa de importuri şi exporturi. 4. dar este subordonat şefului de misiune. şi de un prim-secretar. El editează un buletin de presa. El poate comunica direct cu ministerul apărării. de regulă. resursele. Ataşatul comercial colaborează cu consulul. fără a avea grade diplomatice. ori această se poate face prin publicaţii oficiale. sau cu personal care foloseşte limba statului acreditar. Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant. Ataşatul militar are rolul de observator militar. pornind de la influenţa culturii unui stat în viaţa internaţională.susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite funcţii consulare. 15 Stan P. Drept urmare. Biroul ataşaţilor militari. la armamentul din dotarea forţelor armate.Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”. sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente. în cadrul legaţiilor. Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. Biroul de presă este. el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. creează cadrul învăţării limbii naţionale etc. întrucât misiunea lui este de informare legală. contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. care oferă surse limitate de date. se elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de misiune. Poziţia ataşatului militar este delicată. îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitond şefului de misiune. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere. la politica militară etc. Pentru a conduce cu profit o politică economică. Consilierul ajută pe şeful de misiune. Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din statul acreditant. prin discuţii oficiale etc. o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională. Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia dar. care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali. politica valutară şi de contingentare.. care corespund unei specializări a diplomaţilor.

a scris în anul 888 unei cunoştinţe.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar.F. de asemenea. Totuşi. 41 al. toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar.A. lordul Sackville. 12 al Convenţiei prevede:. Pentru a evita asemenea abuzuri. Astfel. să stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii însăşi” 16. ce a divulgate scrisoarea. însă. ambasada Suediei a intervenit la guvernul R. deşi este o intervenţie în treburile interne ale R. lordul devenind persona non grata. Principiul trebuie înţeles în sens larg.A.G. Ele au.G.U. care interzice militarilor de a avea asemenea legături. ministrtil Angliei în S. Această obligaţie se fondează pe principiul egalităţii statelor. misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “ pag. conferinţe de presă. datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. trebuie să fie negociate cu M. Astfel. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:. 2 al Conventiei de la Viena din anul 1961 prevede că. art. În toate cazurile. poate face Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice.E.. fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar. art. faptul s-a corisiderat inacceptabil. toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich.. să subvenţioneze un partid politic.5. . în măsură în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar. încredinţate misiunii statului acreditant.. MulţLautori consideră că acest demers este legitim. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. 41 al. Regula art.F. Art. este cazul Elveţiei. 16 Stan P. care ar fi candidatul american la preşedinţie. întrucât se invoca o discriminare.Fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor. susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit” Totuşi. Un şef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală.Statul acreditant nu poate. preferat în Anglia. .4. 32 39 . intervenţia trebuie să fie pe căi legitime.

a cerut recomandaţii în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii. În 1993.CAPITOLUL V Structurile diplomatice traditionale 5. în una din cuvîntările sale. În raportul său „O agendă pentru pace“. De atunci Naţiunile Unite tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizaţiei. În ianuarie 1992. întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de state şi guverne.Diplomaţia preventivă La începutul anilor 90. Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU. Noi trebuie să avem o diplomaţie nouă. Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol aparte diplomaţiei preventive.întărirea păcii (peace enforcement). În acest raport diplomaţia preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu aşa concepte ca menţinerea păcii (peace Keeping).În manifestul său preelectoral. Tematica diplomaţiei preventive este şi în atenţia liderilor marilor state din lume în special a celor americani. consolidarea păcii (peace making). la ordinea de zi a celor mai prestigioase instituţii internaţionale şi-a găsit înaintare tematica diplomaţiei preventive.1. Iar la mijlocul anului 1994. Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susţinea: „Noi nu putem să mergem de la o criză la alta. prin dislocarea efectivului înainte de începerea luptei. Bush menţiona: „Monitorizarea şi menţinerea păcii în mod preventiv. poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. mai degrabă decât să le administreze“. În adresarea sa către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în septembrie 1992. odată cu sfârşitul războiului rece. Acest fapt şi-a găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993. fostul Preşedinte al SUA J. a menţionat că administraţia sa va dezvolta programe care vor ajuta naţiunile africane să identifice şi 40 . care poate anticipa şi preveni crizele. Preşedintele Bill Clinton urgenta necesitatea de a trece de la aspectul militar la o înţelegere mai deplină a condiţiilor economice şi culturale care pot să aducă la conflict.

Susţinând măsurile îndreptate la creşterea şi modernizarea potenţialului de reacţie rapidă a ONU 41 . Comisia Carnegie intenţionează să insiste la o creştere a capacităţii de reacţie a Naţiunilor Unite în caz de necesitate. Şi mai recent. în care se prevede. Secretarul General al ONU K. fapt care confirmă recunoaşterea actualităţii tematicii diplomaţiei preventive. prin adoptarea de către Administraţia de Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“. că întărirea rolului de consolidare al ONU în lume presupune: -reformarea a ONU în scopul dezvoltării mecanismului ei de reacţie rapidă la evenimentele care au loc în lume inclusiv mărirea capacităţii ei de preântâmpinare şi rezolvare a conflictelor.9 md. Lansînd raportul Naţiunilor Unite. Această idee este susţinută în Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse. dolari. inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii şi unirea naţiunilor dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare. cu un buget anual de 1. Accentul spre prevenţie îşi găseşte reflectare şi în structura administraţiei de stat a SUA cu destinaţie de asigurare a securităţii naţionale. 16 membri ai Comisiei au urgentat Naţiunile Unite de a lua unele măsuri specifice pentru prevenirea conflictelor. este necesar de a forma un organ mondial cu o capacitate de reacţie rapidă care ar include un contingent de 5000 — 10 000 persoane capabil să fie dislocat în situaţiile de conflict înainte ca ele să erupă. Această propunere a fost în unison cu comunicarea expusă de ziarul The Washington Post din 2 octombrie 1998. de a găsi căi de reţinere a proliferării armelor în alte ţări. Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Naţiunilor Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul mortal. a menţionat Jane Holl. ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele. care a publicat informaţia că Pentagonul a unit unele agenţii din perioada războiului rece în una nouă DTRA — Agenţia de apărare şi reducere a ameninţării. de a găsi căi de diminuare a ameninţării SUA şi a aliaţilor săi.să rezolve problemele înainte de eruperea lor. Printre mijloacele care ar răspunde acestei cerinţe. prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului. directorul executiv al Comisiei. În acest raport. Destinaţia ei în Departamentul apărării este de a găsi căi pentru a micşora răspîndirea tehnologiilor periculoase. Annan a urgentat guvernele să ajute la formarea unor astfel de forţe care ar putea să evite repetarea inacţiunii internaţionale cum a fost în perioada primelor luni de genocid din 1994 în Ruanda.

Aşa de exemplu unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. de către organizaţii regionale şi subregionale. mijloacele şi instrumentele ei. Astfel. spectrul lor larg şi multiplu. asigurării securităţii internaţionale şi regionale. În ceea ce priveşte concepţia diplomaţiei preventive care cuprinde definiţia. diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu. Scopul principal este creşterea activităţii sale în structurile de menţinere a păcii şi ordinii în lume. Lund. care are drept obiectiv primar anticiparea şi prevenirea conflictelor. Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomaţiei preventive ca formă de activitate politică. însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism. Din alt punct de vedere. În ea se spune. aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 8 februarie 1995. fapt despre care ne vorbeşte varietatea de opinii în domeniul respectiv. 42 . În acest sens. cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente. care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. putem constata că aceasta este în proces de formare. cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale diferendelor.Federaţia Rusă intenţionează să continuie participarea activă la operaţiile pentru menţinerea păcii petrecute atît sub egida ONU. că direcţia prioritară a activităţii Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale este sporirea eficienţei participării în cadrul ONU şi instituţiile sale specializate. O viziune similară este expusă şi în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. după cum menţionează autorul american Michael S. Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La rîndul său. metodele. b) mai tîrzie. chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. Boutros Boutros Ghali vede diplomaţia preventivă acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de dezvoltare a lor: a) foarte timpurie. cât şi în cazuri concrete. formele.

din timp ce toate aceste politici şi activităţi ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului. a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi antagoniste. administrarea conflictelor. Nu-i definiţie care ar încadra pe deplin scopul propus dar fără un concept relativ clar cu care s-ar lucra în mod practic interesul înalt faţă de diplomaţia preventivă nu poate să producă o orientare politică utilă sau să desemneze priorităţile. În aceeaşi ordine de idei. prevenţia conflictelor. planificare a familiei. Realizarea lor aplanează condiţiile ce creează conflicte precum sărăcia. a drepturilor minorităţilor şi a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele populaţiei. inclusiv relaţiile diplomatice.. Diplomaţia preventivă sunt acţiunile îndreptate spre preîntîmpinarea apariţiei diferendelor între părţi neadmiterea evaluării în conflicte a diferendelor existente şi limitarea dimensiunilor conflictelor după apariţia lor.Бекяшев. drepturile omului etc. comerţul.c) şi mult mai tîrzie.care sînt rău. Astfel noţiunea de prevenţie poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului. juridic. folosiţi 43 . suprapopulaţia. intreprinse în plan internaţional şi naţional. Există însă şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea conflictelor propriu-zise.a. Termenul diplomaţie preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. administrate şi în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau religioase. După cum se menţionează şi în Raportul Secretarului General al ONU K. călătoriile. cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei declanşate. Astfel definiţia cea mai completă a diplomaţiei preventive ar trebui să includă întregul şir de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-şi configureze relaţiile şi care afectează bunăstarea umană. diplomaţia preventivă ar putea include toate programele naţionale interne de dezvoltare economică şi socială. în mod evident. cum ar fi programe de dezvoltare economică. să includă sisteme de măsuri şi programe cu caracter social-economic. Deacea suntem de acord cu acei autori care susţin că diplomaţia preventivă. În această ordine de idei una din definiţiile diplomaţiei preventive este propusă de către autorul rus K. ignoranţa etc. cultural. necesită o definiţie mai precisă. Annan la Assambleia milenimului conflictele de cele mai desseori au loc în ţările sărace mai ales în cele din ele. educativ. migraţia ş. dar şi uneori prevenţia crizelor. Actuala temă referitoare la prevenţie este în corelaţie nu numai cu aşa termeni ca diplomaţia preventivă. Dar o definiţie atît de amplă nu ar evedenţia semnele particulare ale diplomaţiei preventive.

unica diferenţă posibilă fiind că cea din urmă aparţine vocabularului tehnic curent al dreptului internaţional. Lund argumentează existenţa următoarelor forme de diplomaţie. • să vorbească ce fel de probleme intenţionează să desemneze. militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe sociale de la ameninţarea cu forţa. Diplomaţia preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilităţile iar în cazul cînd conflictul a evaluat pînă la confruntări armate. metodele diplomaţiei preventive. 44 . administrare şi rezolvare nu au o justificare solidă. “administrarea crizelor” şi “rezolvarea paşnică a diferendelor”. politice.fără schimbări.Iată de ce o definiţie mai riguroasă a diplomaţiei preventive este necesară şi ar trebui: • să indice ce este diplomaţia preventivă în esenţă şi cum s-o distingem de alte forme de diplomaţie şi alte intervenţii în conflict. aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naţionale sau internaţionale.Trei părţi ale acestei definiţii conţin orientarea la acţiunea timpurie. să ajusteze diferenţele. Luând ca bază această definiţie propusă. Noţiunea de conflict şi cea de diferend se intersectează substanţial. să creeze canale pentru soluţii şi să uşureze insecurităţile şi condiţiile materiale care pot provoca violenţa. Cei drept Capitolul 3 al Documentului de la Helsinki din 1992 face deosebirea între “prevenirea conflictului”. În viziunea acestui autor diplomaţia preventivă include activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale. Aceasta tinde să-şi asume existenţa a trei situaţii diferite cerînd trei tratări diferite: conflicte care trebuie preîntîmpinate. Michael S. să reducă tensiunile. O definiţie utilă pentru scopurile numite este propusă de către Michel S Lund în proiectul lucrării sale Prevenind conflictele violente. • să arate prin ce tehnici şi instrumente se realizează şi cine este antrenat în activitate.În afară de aceasta noţiunile de “criză” şi “conflict” sînt dialectic interdependente după cum pot fi două faze succesive a unei singure situaţii. crise ce necesită să fie administrate. În viziunea autorului englez Victor Ives Ghebali destincţia între prevenţie. chiar dacă diferenţele conceptuale pot avea implicaţii importante pentru deciziile politice. diferende ce urmează să fie rezolvate. economice. ca bază a diplomaţiei preventive. nerecurgerea la forţă sau constrîngerea în rezolvarea diferendelor politice.

Această stare deseori se caracterizează prin regim de represii. Timpul de care dispun actorii în perioada aplicării diplomaţiei de criză este limitat. 45 . 5.Aplicarea forţei de către una sau mai multe părţi pentru rezolvarea diferendului este înalt probabilă şi iminentă. Există primejdia reală a confruntării între forţele armate ale părţilor. lipsa de comunicare între părţi.Cu alte cuvinte.Existenţa a aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia tradiţională. criza poate fi spus că a generat în conflict armat(război). tulburări. minoritare.Diplomaţia tradiţională Diplomaţia tradiţională cuprinde relaţii între state sau între grupe în limitele statelor care sunt puţin probabile de a deveni violente.a. 5. o probabilitate înaltă a începerii războiului.Orice administrare reuşită a conflictului evaluiază. în sensul. poate să intre în joc dacă diplomaţia de criză dă faliment şi ostilităţile majore susţinute izbucnesc. Administrarea unei situaţii de conflict poate fi întreprinsă atît în absenţa aplicării sistematice şi masive a forţei de către părţi (administrarea preventiva a unui potenţial conflict) cît şi în cadrul unui astfel de scenariu (administrarea posterioară a unui conflict actual). rezolvării lui. .Diplomaţia de criză Diplomaţia de criză /război/-Care cuprinde eforturi de administrare şi rezolvare a tensiunilor sau a conflictului care este deja foarte intens. diplomaţia de criză. război şi diplomaţie preventivă. încălcarea sistematică a drepturilor omului. Ca exemplu poate fi adusă criza din 1963 din Cuba. diplomaţia ad-hoc.2.Cînd aplicarea este generalizată sau masivă. criza(a cărei dezvoltare nua fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat -doar că un conflict armat este o escalare a crizei neaplanate. următoarea gradaţie. Aşa “prevenţia” şi rezolvarea practic sînt comparabile a „administrării” care au loc doar la etape diferite. Diplomaţia de război.În general criza este o situaţie marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puţin acut dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forţei armate.diplomaţia multilaterală ş.3. diplomaţia economică. Aici s-ar putea adăuga că mai sînt cunoscute şi aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia secretă. Diplomaţia tradiţională se aplică în cadrul relaţiilor internaţionale ordinare mai mult sau mai puţin stabile sau la nivel naţional ca proces politic intern.marginalizarea comunităţilor. Pentru a elucide însă conceptul diplomaţiei preventive în plan comparariv ne vom oferi la primele trei tipuri.

se află diplomaţia preventivă. dezarmare şi acorduri cu privire la controlul de arme. În această perspectivă „ diplomaţia preventivă” nu era considerată ca o anponuere pentru prevenirea conflictelor potenţiale.Aceste sarcini îşi găsesc realizare prin folosirea unor aşa instrumente ca dialoguri şi consultaţii regulare. chiar stringente diferende politice şi discursuri. În astfel de situaţii se practică măsuri de încredere reciprocă. declinul economic şi presiunea populaţiei de rînd. deoarece uneori pot să apară puternice. conceptual.Obiectivele diplomaţiei tradiţionale sunt menţinerea de relaţii prieteneşti între state. reducerea inegalităţii. promovarea integrării paşnice între entităţile prezentate. dar nu aşa de înaltă ca în caz de criză sau război. avînd de afacere cu diferende de o intensitate mai mare decît în condiţiile diplomaţiei tradiţionale. influenţarea opiniei publice pînă la manevrarea grupelor interesate pentru menţinerea propriei bunăstări prin beneficierea de avantaje. La sfîrşitul anilor 50 începutul anilor 60 Secretarul General Дад Наташвильд l-a creat numai pentru a descrie funcţia residuală ( cea din urmă) care. pot să genereze tensiuni şi dezacorduri politice şi diferende înalt contencioase care pot duce chiar la limitarea cooperării. în relaţiile interstatale sau politica internă. de Declaraţia specială a Asambleiei Generale din 1988 cu privire la prevenirea şi eliminarea conflictelor. La mijloc.Din punct de vedere semantic.Interesul faţă de diplomaţia şi politica tradiţională se exprimă în protecţia propriei economii şi a altor interese materiale prin negocieri. proiecte comune de dezvoltare. 46 . Condiţiile care pot să ducă la violenţă. stimularea investiţiilor private. Cu timpul sebsul frazei s-a dezvoltat să însemne (şi cuprinde) administrarea conflictelor potenţiale după cum e demonstrat de exemplu. acorduri economice regionale privitor la distribuirea echitabilă a resurselor. stabilirea şi întărirea principiilor şi a normelor internaţionale care reglementează folosirea mediului. promovarea standartelor internaţionale în domeniul drepturilor omului. fraza “ diplomaţie preventivă” a apărut în cadrul Naţiunilor Unite în perioada Războiului Rece. pregătirea şi petrecerea de negocieri. dezvoltarea instituţiilor democratice. lipsa de resurse. Dar în aceste circumstanţe se admite o mică probabilitate a violenţei. promovarea creşterii economiei durabile. confruntări legale. dar mai mult pentru a feri (a conserva) conflictele apărute de la atracţia magnetică al confrontării Est-Vest. ideea păstrării vigilente a securităţii este acceptată. ajutor economic preventiv pentru dezvoltarea. Desigur. afaceri politice. diplomaţia tradiţională nu totdeauna este o împărăţie a armoniei şi a liniştii totale. cum ar fi schimbările sociale internaţionale şi naţionale rapide. între diplomaţia de criză şi diplomaţia tradiţională. conform lui s-ar fi putut spera că ONU ar o va juca în sistema internaţională bipolară.

ci întrun mediu instabil. Lund distinje trei faze ale diplomaţiei preventive.. se ridică de la neînţelegerile care se amplifică. Aceste măsuri 47 . programele. chiar dacă aceste măsuri au un oarecare grad de efect indirect asupra posibilităţii apariţiei unui conflict într-un viitor mai îndepărtat. Deci o puternică posibilitate există că violenţa poate să fie exalată ca mijloc prin intermediul căruia părţile să se isprăvească cu diferenţele.a. interes sau necesitate umană potenţială. regimul controlului de arme. conflict. Dar spre deosebire de diplomaţia tradiţională. Posibilităţile sunt semnificative. care afectează sau îmbunătăţesc bunăstarea umană. diplomaţia preventivă nu ia în considerare orice diferend. unde potenţialul folosirii forţei sau constrîngerii pentru „rezolvarea“ diferendelor şi intereselor este posibilă sau probabilă. în ceea ce priveşte folosirea imediată sau aplanarea aplicării violenţei sau constrîngerii. cărora le corespund eforturile preventive şi limitele de timp. dislocarea forţelor de menţinere a păcii. tensiunile. perfecţionarea procesului de educare şi instruire a copiilor şi a manualelor. suspiciunile şi neliniştile lor. Aici din nou criteriul de bază este intensitatea conflictului sau constrîngerii. cea preventivă propriu-zisă nu încadrează toate politicile. actele şi relaţiile între state sau comunităţi mai mult sau mai puţin paşnice. deoarece dezacordul. ş. Părţile potenţialului conflict sunt destul de înrăite iar mijloacele disponibile care exercită puterea şi alte mijloace de influenţă ca să păstreze situaţia neviolentă sunt slabe. În acest caz insecuritatea şi incertitudinea pot fi tratate prin folosirea armelor de una sau mai multe părţi iar părţile poate că deja au început s-o facă. precum şi proceduri pentru administrarea lor nu există sau sunt inapte de a rezolva aceste conflicte în mod paşnic. în diplomaţia preventivă perspectiva participanţilor încadraţi urmează a fi pe un termen mediu şi îşi încep activitatea înainte ca conflictele să atingă nivelul de confruntare caracteristic crizei sau războiului. În termeni specifici. neliniştit. nutriţiei.Diplomaţia preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin. Se întreprind eforturi preventive speciale necesare în spaţiul vulnerabil aşa cum ar fi asistenţa economică. M. cum ar fi protecţia mediului. monitorizarea lui. naţionale sau regionale. Astfel. diplomaţia preventivă include: Prevenirea crizei înseamnă eforturile ce intenţionează să reţină escalarea ostilităţilor sau răspîndirea lor în scopul supravegherii lor de a se transforma în criză sau război.a. Diplomaţia preventivă intră în joc atunci şi acolo unde este probabil ca aceste materii să fie administrate prin forţă şi constrîngere iar instituţii locale. Respectiv. Astfel. sancţiuni economice ş. diplomaţia preventivă propriu-zisă apare la mijlocul spectrului între „dezvoltare“ şi „ajutor“. diferendele.

adică ca diplomaţie preventivă de ultimă oră. Menţinerea păcii în cazul necesităţii anticipării conflictului poate să includă ameliorarea condiţiilor social-economice care de altfel stimulează conflictul violent. Astfel de măsuri includ crearea încrederii. Iniţiativele preliminare constituie acţiuni care se concentrează asupra diferendelor particulare principale şi a problemelor lor înainte ca ele să devină deosebit de intense. Un mediu material minimal asigurat poate fi cerut drept condiţie pentru începerea sau menţinerea negocierilor şi stoparea elementelor extremiste de la utilizarea neajunsurilor ca pretext pentru provocarea violenţei. în aria turbulentă.(sancţiunile. Distincţia între iniţiativele preliminare ca fază a diplomaţiei preventive şi menţinerea păcii în condiţiile anticipării conflictului se plasează în luarea în cauză a problemelor în discuţie între părţile care deja oral litighează pe de o parte şi pe de altă parte concentrarea asupra instituţiilor şi condiţiilor sociale. a lipsi părţile de folosirea metodelor armate de acţiune. 48 . ca să prevadă o alternativă a violenţei în rezolvarea conflictului. Apreciind viziunea expusă de către savantul american M. menţionăm că noţiunea de diplomaţie preventivă poate fi tratată şi în alt mod. care devine perpetuantă chiar dacă divergenţele politice particulare încă nu sunt cristalizate sau instituţionalizate.S Lund referitor la conceptul diplomaţiei şi varietăţile ei. negocierea şi judecarea. forţele preventive de menţinere a păcii. a forma proceduri şi instituţii de cooperare acolo unde ele nu există sau pentru a le întări acolo unde sunt fragile. instituţionalizarea anumitor valori precum democraţia. drepturile minorităţilor. adoptarea normelor de drept. Prin astfel de metode ca bunele oficii. care sunt îndreptate spre crearea sau susţinerea dialogului şi comunicărilor între părţile ostile. a atmosferei politico-psihologice în care domină neîncrederea. Realităţile lumii contemporane ne impun şi cer cu imperativitate să privim lucrurile în perspectivă şi în toată complexitatea lor. pentru a crea un climat de încredere. În prezent nu ne putem permite şi nu este suficient să reflectăm conceptul diplomaţiei preventive numai în sens îngust. neproliferarea armelor. Este obiectiv şi raţional să recunoaştem că există diplomaţia preventivă de termen lung şi diplomaţia preventivă propriu-zisă. misiunile pe teren) tind să fie adresate direct către comportarea deschisă a părţilor specifice. medierea. văzînd în aceasta doar sistemul de măsuri urgente întreprinse în vederea preîntîmpinării unui potenţial conflict violent. Anticiparea conflictului încadrează eforturi generale întreprinse în mediul conflictului.

dar mai mult la interesele divergente între forţele armate sau alte forme de constrîngere. Restabilirea creşterii numărului angajaţilor va fi un stimul puternic pentru ca tineretul să refuze. Este cunoscut deasemenea. care afirmă că conflictele violente au doar o natură politică sau culturală şi ceea ce trebuie de prevenit se atribuie nu la sursele primare ale conflictelor care apar natural. a conflictului va da posibilitatea să fie luate atitudini adecvate şi efective în vederea diminuării contradicţiilor la stadiul timpuriu al conflictului sau rezolvarea lui şi aducerea situaţiei în albia făuritoare posibilă. Reforma agrară. pot să reîntoarcă şi să întărească speranţa în rîndurile poporului. contradicţiile interne şi conflictele regionale. zonele comune de antreprenoriat economic. naţional-etnice. contribuie şi cauzează tulburările sociale. că politologii şi autorii jurişti afirmă că diferendele nu sînt toate de acelaş tip. Şi invers astfel de realităţi ca degradarea ecologică. a rădăcinilor lor adînci şi a ameninţărilor care afectează societatea mondială.“ 49 .Însuşi conceptul prevenţiei este introdus pentru a semnifica măsuri luate în vederea înlăturării surselor conflictului. O atare viziune limitează noţiunea diplomaţiei preventive la un sens îngust şi nu încurajează aplicarea de măsuri preventive foarte timpurii… „cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale conflictelor“. Numai determinarea corectă a forţelor motorice. proiecte comune în domeniul turismului şi schimburilor culturale pot avea în înlăturarea cauzelor conflictelor un rol deosebit de mare. Teoria şi practica demonstrează complexitatea şi diversitatea părerilor referitor la sursele conflictelor şi difilcultatea de a oferi prioritate cauzală la vreo sursă particulară sau a unei singure opinii. ca să fie satisfăcute cele mai arzătoare necesităţii postconflictuale şi restabilirea societăţii distrusă de război. deaceia proceduri diferite trebuie să fie dezvoltate ca să se lucreze efectiv cu tipul de problemă dată. Deoarece cauzele conflictului sînt diferite. Înlăturarea rădăcinilor conflictelor nu se limiteză doar la aceia. Acestea pot fi contradicţiile politice.şi cînd „…chiar acţiuni mici. întreprinse la momentul potrivit. diferite trebuie să fie şi mijloacele de înlăturare a lor. „Acest concept este chemat să contribuie la crearea condiţiilor în care relaţiile colaborative de valoare controlează comportarea“. În acest sens nu este acceptabilă părerea acelor autori care neagă legătura cauzală între sursele profunde ale conflictelor şi izbucnirea lor. sociale. religioase . economice. distribuirea inechitabilă a resurselor. suprapopulaţia. Deosebit de multiple sînt izvoarele apariţiei conflictelor militare. E necesar de înlăturat acele condiţii care au dus la conflict. planurile de folosire în comun a resurselor de apă. Făurirea păcii înseamnă “promovarea”culturii păcii.de la profesii legate de război. Extinderea conceptului diplomaţiei preventive ne permite să includem în diplomaţia preventivă de termen lung măsuri în vederea înlăturării cauzelor de bază a conflictelor.

Conţinutul raportului prevedea următoarele: „Printre ameninţările care afectează societatea mondială cinci pot fi evidenţiate ca globale: micşorarea biodiversităţii. presupunind dibăcia statului în politica sa externă.La Forumul despre rolul ştiinţei şi tehnologiei în promovarea securităţii naţionale şi stabilităţii globale din 29 martie 1995. un altul ar fi faptul că diplomaţia preventivă prezintă ceva mai mult decît diplomaţia tradiţională. Ca rezultat în prezent este practic imposibil să izolezi statul de sistemul internaţional şi în circumstanţe deteriorante. punerea în aplicare a mecanismului de menţinere a păcii a ONU şi organizaţiilor regionale. Statele şi popoarele au relaţii în multiple dimensiuni la toate nivelele societăţii şi fluxul de contacte poate să mărească înţelegerea reciprocă şi să ajute la stabilirea unei baze largi pentru cooperare. acest argument a fost formulat în Raportul secţiei Dezvoltarea consistentă şi diplomaţia preventivă. Unul dintre ele constă în suspiciunea motivelor celor care ar practicao. Acestea pot fi misiuni de stabilire a faptelor. Statele ar trebui să reziste la tradiţionala practică de suspendare a relaţiilor diplomatice şi în loc de aceasta să menţină deschise liniile de comunicare de înaltă încredere cu liderii şi grupele în 50 . suprapopulaţia şi tulburările politice şi consecinţele lor.“ Aceste indicaţii nu pot fi neglijate şi pot servi ca punct de reper în elaborarea şi realizarea de programe globale cu destinaţie preventivă care nu este altceva decît esenţa şi conţinutul de bază al concepţiei diplomaţiei preventive de termen lung. nu numai pentru că aceste crize sunt tragice în ele însele. Aceasta înseamnă că in procesul aplicării diplomaţiei preventive diplomaţii şi politicienii necesită să găsească căi şi mijloace pentru a se isprăvi cu crizele oriunde în lume atît în limitele statului precum şi între state. ca niciodată în trecut. În prezent diplomaţia este legată. subiecţii neoficiali sunt ascendent importanţi în relaţiile internaţionale şi deseori operează de asupra nivelului atins de diplomaţi. Pe de altă parte. de un ţesut complex de relaţii economice şi sociale care acoperă globul. bolile. Diplomaţia preventivă propriu-zisă la rîndul său include acele acţiuni operative care se întreprind pentru aplanarea evaluării unui conflict concret. deja conturat. Un rol important in funcţionarea diplomaţiei preventive o poate avea respectarea următoarelor recomandări: 1. organizarea de negocieri directe între părţi. dar şi pentru că ele sunt în creştere costisitoare pentru ţările vecine şi multe ţări îndepărtate. degradarea ecologică. Este recunoscut că diplomaţia preventivă are de înfruntat şi unele obstacole. un număr de măsuri diplomatice pot să ajute la administrarea cu succes a crizei şi previn apariţia violenţei. probabil.

în mod repetat. Trimişii speciali şi reprezentanţii statelor sau ai organizaţiilor internaţionale sau din numele ONU din nou demonstrează valoarea lor la etapele timpurii ale crizei. Guvernele şi organizaţiile internaţionale trebuie să exprime în mod clar şi impunător interesele sale în situaţia de risc. trebuie să fie stabilite mijloace pentru a urmări dezvoltarea crizei şi a prevedea ajustări regulare. 51 . 4. iniţiind şi suportînd dialogul public pe marginea opţiunilor accesibile pentru rezolvarea crizei. procedeele şi mijloacele diplomatice de a avertiza crizele cer noi căi creative pentru a difuza tensiunile şi a facilita acomodarea reciprocă între potenţialii beligeranţi. după cum a fost menţiont mai sus. în special. din timp. Aceasta se poate face oferind explicaţii sistematice cum interesele naţionale sunt deservite prin obligaţii preventive. se favorizează ilustrarea largă a contextului şi. deoarece nu s-a făcut lucrul de pregătire al parlamentului sau a altor organe de stat precum şi a publicului pentru astfel de paşi. forme ale autonomiei regionale sau culturale ş.criză. directă este esenţială. important de a folosi măsuri concrete pentru a contura linii clare împotriva comportării inacceptibile. destul de timpuriu pentru a permite acţiuni preventive. Acest pas este esenţial să ajute la mobilizarea suportului pentru acţiunile preventive şi este. cel mai înalt preţ al crizei. Pe lîngă aceasta. Aceasta demonstrează publicului respectiv ce eforturi serioase sunt necesare pentru a rezolva problemele. Criza trebuie să fie pusă în agenda Consiliului de Securitate al ONU sau al organizaţiei internaţionale relevante sau a ambelor. În acelaşi timp. Expunând decurgerea crizei în aşa mod. un mijloc important de administrare a problemei exact în timpul cînd informaţia sigură. Poate să fie contraproductivă negarea guvernelor. 3. Persoanele de resort deseori întîlnesc dificultăţi interne cînd propun aprobarea de măsuri mai reale pentru rezolvarea conflictului. Aceste strategii pot include discuţii serioase ale ajustării paşnice a graniţelor sau revederii lor. interesele naţionale în încadrarea constructivă pentru a preveni înrăutăţirea crizei. 2. noi aranjamente constituţionale. Circumstanţele fluide ale perioadei de după războiul rece. probabil. Chiar şi în contextul multilateral al conflictului guvernele trebuie să fie atente la oportunităţile de a susţine diplomaţia liniştită şi dialogul cu şi între liderii moderatori în criză. Este esenţial să se articuleze clar. dezvoltînd o strategie decisivă pentru administrarea situaţiei. trebuie să fie stabilit un mecanism pentru a incorpora informaţia de la Organizaţiile Neguvernamentale şi alţi subiecţi neguvernamentali pentru a asigura discutarea în Consiliul de Securitate a evenimentelor ce au loc. strategiile. a.

Societatea contra sclaviei. aşa. remarcabile în acţiuni şi scopuri atinse. înaintarea plîngerilor către organizaţii internaţionale. multipolaritatea noii ordini mondiale stimulează influenţa factorilor mai mici în sistemul internaţional. de persoană terţă al ONG-urilor le conferă abilitatea unică de a ajuta la procesul de consolidare a naţiunii. Mijloacele lor de activitate sînt: investigarea. să adere la standarte internaţionale şi prin efectuarea de anchete şi cercetări care sînt mai dificile de efectuat de către state sau organe interguvernamentale. dar şi acţionează direct la nivel transnaţional în 52 . În acest sens este recomandată aşa-numita „a doua cale a diplomaţiei“. ONG-urile pot fi distinse în dependenţă de statutul lor juridic. principii de operare şi experienţă. În ultimul timp mai mult de 1000 de ONG-uri li s-a oferit statutul consultativ la ONU şi aproape 20. Unele guverne au găsit Organizaţiile Neguvernamentale şi alte instituţii nestatale foarte utile în mijlocirea acordurilor politice şi în completarea rolului organelor oficiale. ridicînd nivelul eforturilor oficiale.Pe lîngă aceasta ONG-urile au funcţia unică de a avertiza despre apariţia vreunui conflict sau a unei suferinţe masive. Statutul independent neutru. prin presiunea asupra statului. Comisia internaţională a juriştilor. Astăzi. folosit de către liderii care vreau să primească date neformale despre intenţiile adversarilor. restabilire a refugiaţilor monitorizare a drepturilor omului. sînt cunoscute pentru rezultatele lor. ONG-urile joacă un rol semnificativ în mediere. ca Amnistia internaţională. asistenţă umanitară şi consolidarea păcii şi sunt acum parte a efortului de prevenire şi soluţionare a conflictelor. expunerea şi convingerea. activitatea de lobby pe lîngă organisme naţionale şi internaţionale ş. de la medierea motivelor care cauzează conflicte pînă la strategiile de promovare a dezvoltării economice şi sociale la probleme zilnice de monitorizare a alegerilor. un produs principal neformal în negocierile diplomatice. Unele recurg la un număr restrîns de tehnici sau activităţi cum ar fi: pregătirea rapoartelor.000 de ONG-uri din toată lumea au intrat în diverse relaţii cu ONU şi oferă singure mai mult de 3 mlrd dolari SUA în termeni de asistenţă pentru dezvoltare. resurse. promovarea legislaţiei internaţionale. După cum constată autorul italian Antonio Cassese unele organizaţii neguvernamentale au îndeplinit şi îndeplinesc sarcini importante în ambele maniere. funcţii.Capacitatea de alegere a diplomaţiei oficiale poate fi întărită de către activitatea în sectorul privat.a. Metodele utilizate de ONG-uri pentru a-şi atinge obiectivele propuse diferă de la un grup la altul. Alte organizaţii aşa ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii operează la diferite nivele: nu numai incurajează Guvernele să facă ceva. Organizaţii.

organizaţie neguvernamentală care a luat naştere în 1992 ca un proiect umanitar cu ţelul de a răspunde provocărilor războiului din fosta Iugoslavie. organizaţiile bisericeşti norvegiene erau instrumentele în facilitarea dialogului între părţile la conflict. Cînd apar conflicte. 1994-1995 peste 300 de maşini cu ajutor umanitar au fost trimise de către ICS în Anaconda. SUA. unde trăiau peste 5000 de refugiaţi în diferite localităţi ale Albaniei.000 tone avînd costul în jurul la 75 mln dolari SUA. întruneşte astăzi peste 100 de organizaţii de acelaş gen.100. ICS lucrează în mai multe domenii: -în condiţiile stării de urgenţă în caz de război: livrarea ajutorului umanitar. În timpul crizei umanitare în Kosovo. nu rareori. ICS conducea 6 centre. Ei vorbesc direct persoanelor şi popoarelor ca să le mărească nivelul de cunoaştere referitor la drepturile lor. Institutul de cercetări din Norvegia. În Tadjikistan forţele unite ale cetăţenilor din SUA şi Russia cu experienţă profundă în rezolvarea şi medierea conflictelor.nu numai Guvernele direct implicate dar şi alte state care preferă să stea în tăcere să se plaseze în afara consideraţiilor politicii reale. În procesul din Orientul Apropiat. care deja demult joacă un rol activ în căutarea păcii. naufragiaţilor şi tuturor acelora care au nevoie de ajutor în rezultatul calamităţilor naturale sau a conflictelor armate. administrarea taberelor de refugiaţi.beneficiul răniţilor.zona Mediteraniană şi Orientul Mijlociu. a fost de neînlocuit în spargerea gheţei şi punerea temeliei pentru acordul de la Oslo în 1993. suport psihologic. ONG. au întrunit 53 . distribuirea echipamentului necesar. În timpul punctului culminant al conflictului din Bosnia. sponsorizată de către Fundaţia Kettering din Dayton. Alte organe private au ca scop desemnarea idealurilor pentru eliberarea indivizilor sau grupelor de persoane din condiţiile de miserie şi exploatare. Această formă de activitate a ONG-urilor poate servi în scopul diplomaţiei preventive. printre primii se află la locul conflictului. Grupe de persoane într’adevăr au simţit că este obligaţia lor morală să vorbească atunci cînd statele păstrează tăcerea. coordonarea ajutorului medical. aducînd un aport de nepreţuit în acordarea ajutorului urgent populaţiei care a suferit şi punînd temelia restabilirii păcii. asistenţă jurudică şi educaţională. În Guatemala. În prezent ICS îşi desfăşoară activitatea în republicile din ex-URSS. bolnavilor. de exemplu. Spre exemplu Consorţiul Italian al Solidarităţii(ICS). cu rădăcinile sale în mişcarea sindicală. transportînd peste 1. În prezent Organizaţiile Neguvernamentale îndeplinesc proiecte la care se cheltuie annual mai mult de 7 mlrd dol.

inclusiv trimiterea de mesaje bine definite liderilor care au ales o cale inacceptabilă în atingerea scopurilor lor. care sunt încadrate în diplomaţia preventivă neoficială. sunt necesare măsuri mai stringente. International Alert.fracţiile tadjice în mijlocul anului 1997 aproape de 20 de ori pentru a stabili o bază pentru negocieri formale. Grupa de criză Internaţională. studierea diplomaţiei şi rezolvarea conflictelor. este şi lista impresionantă de participanţi. Uneori. 54 . care duc experienţa în comunităţile lor şi influenţează atunci când mulţi dintre aceştea îşi asumă poziţii de conducere. din timp. Aceste organizaţii au jucat un rol activ în stabilirea relaţiilor între părţile în conflict şi guvernele interesate. oferirea bunelor oficii părţilor care sunt antrenate în rezolvarea paşnică a conflictelor. mijloacele şi instrumentele folosite în diplomaţia preventivă sunt o parte integrantă a acestui concept. pentru a ajuta la dizolvarea unei crize potenţiale sau in creştere. The Carter Center’s International Negotation Network. Strategiile. În adaos la progresul substanţial pe care aceste eforturi îl fac în legarea diferenţelor care deseori divizează vecinii ostili. Alte grupe în SUA şi Europa. În sumar. o largă reţea de măsuri politice şi diplomatice sunt posibile. însă. include Institutul pentru Multi-Track Diplomacy.

anume Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. După transformările revoluţionare din anii 19891990. deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război. parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. În 2002. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX. deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Marea Britanie. Polonia. Ungaria şi Uniunea Sovietică. după această dată Alianţa Nord-Atlantică numărând. URSS îşi crea o grupare proprie. Portugalia şi Statele Unite. Războiul singularizase două ţări. Estonia. la Summi-tul de la Praga. NATO se menţinea ca alianţă politico-militară. victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. nu a presupus lupta armată. După depăşirea acestuia. în care intrau Albania. Islanda. care au format alianţe politico-militare. deci. Letonia. privită în perspectivă istorică. România. Republica Democrată Germană (RFG). care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia. adică de puteri având interese globale şi dispunând de capacităţi. Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri până la încheierea Războiului Rece. apoi în 1999. erau invitate. Danemarca.207 55 . de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. Franţa.1. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state. De cealaltă parte. Italia. Lituania. pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaţei Tratatului de la Varşovia. în primul deceniu al secolului XXI. Olanda. constituită pe 5 mai 1955. Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre. adică blocuri de putere. era semnată. Cehoslovacia. anume Organizaţia Tratatului de la Varşovia. inclusiv militare. Albania îşi suspenda participarea la Tratatul de la Varşovia. 19 state membre. în întregul ei17.CAPITOLUL VI Studiu de caz 6. De aceea. La începutul anilor ’60. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia. iar în 1981 . Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Bulgaria. Norvegia. În 1997. erau invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria. România. Ca rezultat. Astfel. Războiul rece În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. Canada. Luxemburg. încetarea existenţei acestei Organizaţii. în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG). Ultimul era astfel denumit pentru că. acelaşi an. Polonia şi Ungaria. primite ca membre ale Alianţei Cehia. pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO). în postura de supraputeri. de către statele membre. iar pe 1 iulie.Spania. Slovacia şi Slovenia. 17 Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag.

confruntarea Est-Vest în condiţiile Războiului Rece a avut un pronunţat caracter ideologic. în 1953. individual si colectiv. radarul. Statele Unite produceau arma atomică în 1945. iar în 1968 pe cea cu hidrogen. cu deosebire cele nucleare. ci chiar si vieţii pe pământ.În deceniile Războiului Rece. în ultimă instanţă. În terminologia economiei politice ca stiinţă. când URSS detona primul său dispozitiv atomic. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare. cum sunt cele chimice si biologice. Franţa obţinea bomba atomic în 1960. avioanele cu reacţie. care cuprindea toate domeniile: politic. sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părţi. bazată pe pluralism politic si pe o economie de piaţă. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masă. confruntarea Est-Vest a dus la constituirea. Câţiva ani. Cel estic era format din state totalitare — mai precis. omenirea a stat sub semnul primejdiei unui război racheto. între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare. 5). se evidenţiază războiul din Coreea si cel din Vietnam. unităţi din armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor. anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză). adică din două state dezmembrate. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale. confruntarea Est-Vest reprezenta o competiţie între două societăţi. cea dintre URSS si SUA. două bombe aparţinând acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). În sfârsit. desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenţionale. s-a aflat confruntarea Est-Vest. izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului. laserul. Rachetele. între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie. Cel mai adesea. transformau diferitele tipuri de armament convenţional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece. China reusea aceleasi lucruri în 1964 si. au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiţionale.nuclear între cele două blocuri militare. dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense distrugeri materiale. în 1967. cât si Tratatul de la Varsovia (art. respectiv. economic. care se întreceau în furnizarea de arme. cu alte cuvinte. pentru respingerea agresorului. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste obţinerea armelor cu hidrogen. ea concretiza o competiţie între două ideologii opuse. întrucât conţineau prevederi conform cărora un atac împotriva oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianţei în ansamblu. iar URSS câteva luni mai târziu. Pe plan militar. totodată. respectiv. în anumite etape. Blocul vestic întruchipa o orânduire democratică. totalitare. Pe de altă parte. autoritare. începând cu cele cu rază scurtă de acţiune si terminând cu cele intercontinentale. mijloacele ultramoderne de comunicaţii făceau vulnerabil faţă de armamentul nuclear orice punct de pe glob si. prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relaţiile dintre blocuri. S-a reusit evitarea unui astfel de război. Războiul din 56 . capabil să pună capăt nu numai civilizaţiei umane. iar pe cea cu hidrogen în 1957. bani. SUA deţineau monopolul armei atomice. toate statele member având obligaţia de a acţiona. o adevărată revoluţie se petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la ţintă a diferitelor categorii de armament. a unor mecanisme militare — structuri de comandă unice. De aceea. 4) instituiau ceea ce se numesc garanţii de securitate pentru statele membre. anume între socialism si capitalism. Acesta înceta în 1949. în spatele acestor conflicte. confruntarea Est-Vest însemna o competiţie între două sisteme economicosociale. Atât Tratatul de la Washington (art. adică între două tipuri de orânduire socială. Ambele aceste tipuri de arme. bazate pe fuziunea atomilor). militar. potrivit distincţiei subtile a lui Ralf Dahrendorf. Pe plan politic. Statele Unite reusind acest lucru în 1952. Între aceste conflicte. o strânsă împletire a apărării naţionale cu cea aliată etc. în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. pe osatura celor două alianţe. definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“. ele deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri. În deceniile Războiului Rece.

frontul se stabiliza si. ci era ocupat în continuare de către regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai-si. devenea un război în care se înfruntau Vietnamul de Sud si Statele Unite. Statele Unite pierdeau în lupte 50 000 militari. După capitularea necondiţonată a Germaniei. Harry Truman. Johnson si Nixon. apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee. Alte momente de criză în relaţiile Est-Vest se petreceau în inima Europei si în apropierea coastelor estice americane. comandantul forţelor americane în Extremul Orient. proclamate pe 1 octombrie 1949. a unui regim autoritar si corupt. O miscare diplomatică neinspirată a Statelor Unite avea să precipite evoluţiile în peninsulă: Washingtonul declara că teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA. cu capitala la Seul. cu capitala la Phenian. Criza legată de Vietnam a fost mai îndelungată si mai complicată. La solicitarea regimului de la Saigon. Trupele americane se alăturau celor sud-coreene. ca si întreaga Indochină. echipate militar de către Moscova si Beijing. contându-se ca acest lucru să ducă la unificarea Coreii sub autoritatea Phenianului. contingente de trupe chineze intrau în luptă de partea nord-coreenilor. după cum se pare. în semn de protest pentru că locul Chinei în Consiliul de Securitate nu revenise încă R. După ani îndelungaţi de lupte. Statele Unite aveau să rămână angajate în acest război de-a lungul mandatelor a patru presedinţi: Eisenhower. legat de URSS si China. O răscoală antijaponeză se transforma într-o miscare de eliberare naţională după ce.P. într-o operaţiune care.peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950. pe 26 iulie 1953. În 1941. Atunci. ceea ce avea să devină Vietnamul de mai târziu era colonie franceză. si Vietnamul de Nord (Republica Populară Democratică Vietnam). Armata sud-coreană sporea de la 60 000 militari la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950. cu capitala la Hanoi. baze situate pe teritoriul Chinei. 57 . Într-una din fazele de maximă încordare. Primele erau legate de Berlin. de partea Saigonului. a unui regim totalitar. Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea să încurajeze atât Seulul. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. intraseră trupele sovietice. va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de susţinere a trupelor chineze angajate în război. Ostilităţile începeau prin trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38. Chineze. ceea ce începea ca un război civil între două părţi ale Vietnamului. o dată cu capitularea Japoniei. si Republica Populară Democratică Coreeană în nord. cu capitala la Saigon. si Vietnamul de Nord. al căror număr ajungea la 135 000 în iunie 1950. în 1954 se încheia un accord la Paris în baza căruia trupele franceze părăseau teritoriul Vietnamului. Kim Ir Sen. urmărea ocuparea Seulului si doborârea regimului Rhee. Statele Unite aveau să se implice din ce în ce mai mult în conflict. trupele americane înaintaseră în partea de sud a peninsulei. Se ajungea astfel la un război de proporţii si la o criză profundă în relaţiile Est-Vest. Coreea de Nord îsi întărea forflele armate. Între Nord si Sud se declansa în curând un adevărat război. pe de o parte. până la paralela 38. Vietnamul în întregul său — peste 3 milioane. Statele Unite preluau rolul de până atunci al Franţei. cu paralela 38 devenită linie de demarcaţie între cele două state coreene. Războiul se încheia prin retragerea trupelor americane si unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. care se diviza în două state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam). În Nord. era ocupat de japonezi. Prezenţa trupelor de ocupaţie facilitase instaurarea a două regimuri în cele două părţi ale peninsulei: în Sud. Astfel. după trei ani de ostilităţi. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic si militar al URSS si Chinei. se ajungea la încheierea armistiţiului. administraţia colonial franceză se reinstala în Peninsulă. pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la Statele Unite. generalul MacArthur. în fruntea căruia se afla un lider comunist. În final. atunci când se contura înfrângerea Seulului. cât si Phenianul să se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forţă. în Nord. Existenţa a două state coreene: Republica Coreea în sud. Decizia devenea posibilă întrucât tocmai atunci URSS nu participa la lucrările acestui forum. Statele Unite obţineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru o intervenţie militară sub stindardul ONU. Pe de altă parte. pe de altă parte. propunerea lui în acest sens era respinsă de presedintele SUA. La rândul lor. atunci când devenea iminentă victoria trupelor americane si sud-coreene. Kennedy. era rezultatul direct al ultimei faze a războiului din Pacific.

Sub acel regim. pe care se aflau noi rachete. A doua criză a Berlinului începea în noiembrie 1958. care devenea un adevărat simbol al divizării continentului. cu capitala la Bonn. prin ridicarea pe 13 august 1961. afectând întreaga Ordine Mondială. Într-un mod asemănător era divizat si Berlinul. Omenirea fusese însă la un pas de un cataclism nuclear. formulată în termenii unui veritabil ultimatum. si zona sovietică — în partea de est a Germaniei. Asa cum am arătat mai sus. Cuba se apropia de URSS si aliaţii acesteia. Statele Unite vor fi ostile faţă de noua putere de la Havana si vor sprijini tentativele întreprinse de refugiaţi cubanezi aflaţi pe teritoriul american de a o înlătura. Lecţia va fi învăţată de ambele părţi. De partea cealaltă a Atlanticului. sub autoritatea RDG si a forţelor de ocupaţie sovietice. Puterile occidentale. ceea ce determina limite severe în afirmarea principiilor de piaţă. Cele trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau. se părea că orientările celor două tabere vor duce la destrămarea pieţii mondiale unice si formarea unor pieţe paralele si opuse. Prima criză se declansa în 24 iunie 1948. aflat în zona sovietică de ocupaţie. Tentativa URSS esua. aveau să acţioneze energic pentru refacerea postbelică a ţărilor din propria zonă. În 1962. în primul rând a celor nucleare. în caz de conflict. cea britanică si cea franceză — toate situate în partea de vest. criza era dezamorsată: Moscova accepta să-si demonteze si să retragă rachetele. Cea mai importantă dintre aceste tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961). prin care Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. condus de Fidel Castro. Rachetele erau descoperite de către sateliţi de supravehere. pe teritoriul lor formându-se Republica Federală Germania (mai 1949). Pe plan economic. realizau un pod aerian. fiecare dintre acestea aflându-se sub administraţia uneia dintre cele patru mari puteri. În octombrie acelasi an. navigau spre Cuba. cât si în relaţiile economice internaţionale. Se lua cursul unei destinderi a încordării si a unor măsuri de ţinere sub control a înarmărilor. precum si cele ale aliaţilor celor două supraputeri erau puse în stare de alertă. implicaţiile ei economice. politice si chiar militare. Mai ales în primele faze ale Războiului Rece. Criza lua proporţii si devenea cea mai gravă confruntare Est-Vest. prin instituirea de către URSS a unei blocade a Berlinului de Vest. pentru consolidarea si extinderea principiilor liberale ale economiei de piaţă. Statele Unite instituind o blocadă navală si aeriană împotriva Cubei. parte componentă a Cartei. Dimpotrivă. La puţină vreme după începerea activităţii ONU. Se depăsa astfel faza potenţial cea mai periculoasă a Războiului Rece. Puterile occidentale respingeau propunerea sovietică. cu capitala în sectorul sovietic din Berlin. 58 . blocada Berlinului era ridicată pe 9 mai 1949. Blocada tăia legăturile terestre dintre acesta si cele trei zone aflate sub ocupaţia puterilor occidentale si urmărea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est. Statele Unite. între partea occidentală si cea orientală a orasului. Consiliul Economic si Social lua măsura convocării Conferinţei de la Havana asupra Comerţului. Criza se încheia abia după aproape trei ani. atât în economiile acestor ţări. a impus un tip similar de economie ţărilor pe care le inclusese în orbita sa. a cărei economie era etatizată si de comandă. anume în patru sectoare. URSS instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu rază medie de acţiune care. când Moscova anunţa că intenţioneaază să pună capăt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. Conferinţa elabora Carta unei organizaţii internaţionale a comerţului si proiectul unui acord general de tarife si comerţ. puteau lovi o parte importantă a teritoriului american.aceasta era împărţită în patru zone de ocupaţie: zona americană. cu sprijinul Marii Britanii. în zona rusească se constituia Republica Democrată Germană. Nave sovietice. în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim revoluţionar. în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. confruntarea Est-Vest avea să fie mai puţin dramatică. a Zidului Berlinului. înfrântă însă de forţele cubaneze. la nevoie prin folosirea forţei. Forflele armate americane si sovietice. URSS. în care un rol de prim rang revenea Statelor Unite. flota navală si aeriană americană se pregăteau să le oblige să facă cale întoarsă. În final. dar la fel de profundă.

Franţa. România si Ungaria adoptau o poziţie similară. sociale si culturale. Elveţia. cu temei. Bevin. în care intrau Albania. menite să împiedice aplicarea Planului Marshall în ţările lor. organizaţje cerută de puterile occidentale si respinsă de Moscova. În plus. prin secretarul de stat. în aceste condiţii. adresându-se tuturor satatelor.F. nu lua fiinţă. La presiunea sa. Bulgaria. Ulterior. Din iulie 1947. tendinţele de afirmare a principiilor liberale si economiei de piaţă. Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s-a ridicat la 13 miliarde dolari. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupări de state. cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. era destinat si flărilor din Est. generalul Marshall. Moscova avea să ezite. îndeplinindu-si fiecare în parte menirea pentru care fuseseră create. Cehoslovacia. Norvegia. RDG. metoda sa principală de activitate fiind coordonarea planurilor naţionale de dezvoltare. Statele Unite. CAER. Ea trimitea la Paris. Iugoslavia. Albania. ţările occidentale beneficiare atingeau nivelul producţiei antebelice. partidele comuniste din ţările est-europene . Germania (1949) si Spania (1959). devenind Planul Marshall. De cealaltă parte. GATT se năstea. Irlanda. Ungaria si URSS. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea unei organizaţii menite să dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Molotov. Urmând linia Moscovei.Întrucât Carta nu intra în vigoare. Totodată. Luxemburg. Îsi dădeau acceptul faţă de Planul Marshall 16 state: Austria. România. Danemarca. Belgia. politic si politico-militar. care-si avea sediul la Moscova. Moscova respingea propunerea de participare la Planul Marshall. În martie 1948. Polonia. devastat de război. aveau să întărească. Portugalia. El exprima prin aceasta teama că o administrare centralizată a Planului Marshall ar fi subminat bazele economiei sovietice si ar fi slăbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa de influenţă. când Planul era adoptat. Belgia. Polonia. prin care partidul sovietic acţiona spre a-si subordona miscarea comunistă internaţională. Finlanda. iniţiativa Planului Marshall venea după lansarea a ceea ce avea să devină Doctrina Truman. despre care voi vorbi mai târziu. Marea Britanie si Olanda semnau un pact asupra colaborării economice. Planul Marshall făcea din divizarea Europei un proces ireversibil si constituia un moment de seamă al Războiului Rece. totodată. Suedia si Turcia. Molotov era în favoarea unei organizări care să lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. lansau un amplu program de ajutorare a ţărilor continentului european. si cu cel britanic. Franţa.partide de guvernământ în aceste ţări . Principalele instituţii financiare: Banca Mondială si Fondul Monetar Internaţional. Aceste ţări constituiau în 1948 Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). care ar fi avut o deschidere universală. forţând transformarea regimurilor politice si a sistemelor economice din aceste ţări conform cu modelul sovietic. În 1947. Islanda. Acesta va negocia cu ministrul de Externe francez. mai ales datorită opoziţiei României. În aceste condiţii.si unele partide comuniste din ţările occidentale (Franţa si Italia) constituiau un Birou informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform). acţiuni rămase însă fără succes. cu tot ceea ce implica aceasta. E. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizaţie supranaţională prin impunerea unui plan unic de dezvoltare si a altor măsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER aveau să esueze. pe plan economic. Italia. se poate vorbi. partidele comuniste din vestul European organizau greve si alte manifestări. V. organizaţia internaţională pentru comerţ. Bidault. o numeroasă delegaţie condusă de ministrul sovietic de Externe. Cehoslovacia. unde urma să aibă loc o reuniune a ţărilor potenţial beneficiare ale Planului. G. va funcţiona ca o uniune de state ce-si păstrau independenţa. aderau la OECE R. 23 de state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a Acordului General pentru Comerţ si Tarife. ca o organizaţie economică occidentală. La sfârsitul anului 1947. Olanda. Acest program. în 1952. Grecia. de divizarea Europei între Est si Vest. Marea Britanie. Moscova replica la Plan prin întărirea controlului său în ţările din estul si centrul Europei. 59 . care lua numele iniţiatorului său.

Olanda. În acest cadru creat de raporturile transatlantice. Libera circulaţie a serviciilor. Prin statutul său. Franţei. care adăuga cooperării economice pe cea politică. În 1964. propunea constituirea unei autorităţi franco-germane în domeniul cărbunelui si oţelului. Norvegia si Suedia. deschisă si altor state din Europa occidentală. Paralel cu această adâncire a integrării. Consiliul Europei devenea un important organism al afirmării valorilor occidentale în confruntarea Est-Vest. În consecinţă. un acord de asociere era semnat de Turcia. CEE si Euratomul formau Comunităţile Europene (CE) ). prin Tratatul de la Paris. În 1954. Franţa. Libera circulaţie a bunurilor. unde „cei 6“ constituiau. a Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO). iar în 1987 intra în vigoare Actul Unic vest-european. prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949). dar această ţară avea să străbată un drum lung până la îndeplinirea condiţiilor de admitere în Comunitate. cu durată de 50 de ani. drum care continuă si în primul deceniu al secolului XXI. CECO. Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951. având ca state fondatoare Belgia. blocul occidental dobândea dimensiunile si structurile corespunzătoare între flările care i se alăturau. cerere respinsă de SUA si Marea Britanie. Luxemburgului. apoi la Bruxelles. 4.precum si pentru autoapărarea colectivă (Pactul de la Bruxelles). Potrivit Tratatului de la Roma. Urma „replica“ răsăriteană a NATO. condus de un Consiliu al Ministrilor (format din ministrii de Externe ai ţărilor membre) si dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. Italia. în mai 1950. Marea Britanie. Italiei. Danemarca. Dacă el putea fi considerat eficient împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german. ceea ce va îndepărta Marea Britanie care. apărea ca o organizaţie eminamente politică. URSS cerea să se alăture Tratatului NordAtlantic. Consiliul Europei. Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei. 2. care-si propunea ca prioritate absolută promovarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale. Se năstea NATO. cu participarea Belgiei. Prin crearea NATO si prin Planul Marshall. Planul Marshall si Tratatul Nord-Atlantic consacrau prezenţa permanentă si poziţia dominant a Statelor Unite în Europa. alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului. Comunitatea Economică Europeană — Piaţa Comună (CEE) si Comunitatea Europeană a energiei atomice (Euratomul). O asemenea autoritate era concepută ca o structură supranaţională. primul pas către integrarea europeană. Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei. Astfel.F. Olandei si a R. prin admiterea de noi membri în cadrul acestora. totodată. Libera circulaţie a persoanelor. era menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. Pactul. cu sediul la Strasbourg. Islanda si Turcia. nu agrea ideea de supranaţionalitate. Robert Schuman. Pe plan economic. în acele condiţii. Libera circulaţie a capitalurilor. În 1967. 3. Germania. Organizaţia Tratatului de la Varsovia. Luxemburg. 60 . după 20 de ani. adică în 1981. CEE urma să realizeze „cele 4 libertăţi“: 1. ducând mai departe procesul integrării europene. Irlanda. în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu Comunităţile Europene. el era total insuficient pentru cazul unui potenţial mars spre vest al URSS. El nu ţinea. ministrul de Externe francez. Consiliul Europei era o organizaţie cu atribuţii supranaţionale. Europa occidental îsi putea continua căutările pentru găsirea propriilor forme de grupare. devenea membră a CE atunci când îndeplinea condiţiile de aderare. Urma Tratatul de la Roma (1957). Ca si CECO. CEE si Euratomul s-au născut ca organisme supranaţionale. seama de ponderea pe care Statele Unite o dobândiseră în Europa si în treburile continentului. caresi stabilea sediul la Paris. În condiţiile opoziţiei tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora dintre statele occidentale si cele totalitare. începea si un proces de lărgire a Comunităţilor Europene. cărora li se alăturau Grecia. Statele Unite si Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles pentru un pact nord-atlantic.

de menţionat că această crestere s-a realizat pe seama ponderii ţărilor puternic dezvoltate. în care se produceau anual 1930 dolari pe locuitor.5% din populaţie îsi ducea viaţa în ţări mediu dezvoltate. alături de America de Nord (Statele Unite si Canada) si Japonia. Astfel. încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru si Malta. era locuită de doar 16.2 1980 6.5% din populaţia globului.8 22. într-o diviziune internaţională care va evidenţia nevoia presantă a reformelor economice si politice în statele estice. respectiv II si III. în 1988 în ţările slab dezvoltate trăia 60. În 1981. refacerea postbelică si procesul integrării făceau din Europa de Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentală. Desigur. în perioada menţionată ţările puternic dezvoltate si-au consolidat poziţia fruntasă. În intervalul dat.Irlandei si Marii Britanii. evoluţia acestor ţări integrându-se în tendinţele generale. anume ţări slab dezvoltate. 22. totusi. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul mondial de valori.0 75. Nu 61 .5 16. influenţa pe care acestea o exercitau în cadrul marilor instituţii internaţionale financiare si comerciale determinau ca ordinea economică a Războiului Rece să evolueze în direcţia afirmării tot mai puternice a princpiilor de piaţă. ponderea ţărilor subdezvoltate în totalul produsului mondial brut a scăzut continuu.2 12. spre usurinţa lecturii. anume Japonia si Germania. este de remarcat că această crestere s-a petrecut tocmai în perioada primelor decenii ale dezvoltării. statisticile Băncii Mondiale se bucură de o largă recunoastere în lume pentru temeinicie si acurateţe. mai bine zis privilegiată a planetei.8 81.4 1988 5. deasemenea. O dată cu acesta. Partea dezvoltată. iar PIB este doar unul dintre indicatorii prin care se măsoară gradul de dezvoltare a unei ţări. Nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări Categorii PIB de ţări (% din totalul mondial) 1965 9. căreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor. le numerotez cu cifrele I. după a crestere spectaculoasă între 1965-1980. nivelul lor de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situaţia altor ţări în aceeasi perioadă. astfel că Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“.9 23. CE numărau 10 state. Tabloul se întregeste prin luarea în considerare a celorlalţi indicatori privind nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări. Astfel. bucurându-se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. pentru ca în 1986 să se ajungă la Europa „celor 12“ prin aderarea Spaniei si Portugaliei. Asadar.5 PIB totalul (dolari) pe locuitor 1988 (medie) 320 1 930 17 080 I II III Pentru PIB reproduc clasificarea statelor. impuse mai ales de ţările „Lumii a Treia“. în deceniile Războiului Rece. categorii de ţări pe care. cărora li se alăturau încă din anii ’50 „marii învinsi“ în război. orice statistică poate prezenta deficienţe. ponderea ţărilor mediu dezvoltate a scăzut doar puţin. ceea ce avea să ducă în mod necesar la răsturnările revoluţionare din anii ’90. chiar dacă în cifre absolute PIB al acestor flări a cunoscut cresteri.4 Populaţia (% din mondial) 1988 60. sfera economiilor de piaţă se extindea.1 13. ţări cu dezvoltare medie si ţări puternic dezvoltate. Pe de altă parte. Tot în 1986. decenii care au coincis cu procesul destinderii între Est si Vest si cu o anumită liberalizare a comerţului internaţional. puneau capăt Războiului Rece. care. este. în final. în perioada Războiului Rece. Pivotul dezvoltărilor ce aveau loc în acest sens erau Statele Unite. dar boom-ul ţărilor mediu dezvoltate s-a terminat repede. Pe de altă parte. folosită de Banca Mondială. prin admiterea Greciei.3 79. principii care aveau să se impună treptat si în economiile de comandă.8% din populaţia globului. Forţa economică a statelor occidentale. devenind dominantă pe plan mondial.

De aceea. în cazul statelor din Est. învăţământului îi erau destinaţi doar 24 dolari. în drum spre San Francisco. „Nimeni nu mi-a vorbit încă pe acest ton“. la Ialta se hotărâse ca. unde urma să se deschidă Conferinţa pentru crearea ONU. în 1981 ele ajunseseră la 29.sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amănunflite pentru a înţelege diferenţele fundamentale existente în ceea ce priveste asigurarea drepturilor omului. cu tributul lor plătit în milioane de vieţi omenesti si mari distrugeri materiale. La 22 aprilie 1945. asa cum am arătat deja. cifra pentru învăţământ era în acele ţări de 382 dolari. diferenţe în defavoarea marii majorităţi a populaţiei lumii.1%. insecuritatea — ca percepţie si dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare număr de ţări slab dezvoltate într-o aberantă cursă a înamărilor. de educaţie si sănătate. anume 16. în orice caz. iar cea pentru sănătate de 284 dolari. era însă deja limbajul său. care apoi să organizeze alegeri libere. Este limpede că angajarea unui mare număr de ţări din Lumea a Treia în cursa înarmărilor înrăutăţea si mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condiţiilor de trai. va răspunde Molotov. Și este de subliniat că mai mult de jumătate din aceste procente. Harry Truman. înainte de toate pe plan economic si social. iar pentru sănătate rămâneau numai 10 dolari. în zonele neangajate si în curs de dezvoltare s-au acumulat tensiuni si stări conflictuale. Cât de mare era disproporţia resurselor alocate pentru înarmări de către ţările dezvoltate. Molotov se oprea la Washington şi era primit de preşedintele SUA. aceasta. este limpede că proclamaţia înaripată din Declaraţia Universală: „Toate fiinţele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi“ a rămas în mod fatal în perioada Războiului Rece — si. pe 21 aprilie 1945. Astfel. Dar această imagine despre condiţia umană a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregită cu aspecte privind situaţia acestor ţări în ceea ce priveste securitatea lor ca state. reiese din următoarea comparaţie: la 309 dolari pe locuitor alocaţi pentru cheltuieli militare în ţările dezvoltate. la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru achiziţii de arme. Astfel. „onoraţi-vă angajamentele şi nimeni nu vă va mai vorbi astfel“. în cazul ţărilor în curs de dezvoltate însă. dacă se dovedea imposibil să se pună în aplicare hotărârea de la Ialta privind Polonia. puterile Coaliţiei să acorde acestora asistenţă în constituirea unor guverne democratice. Dincolo de aceste raporturi însă. între care la loc de frunte se înscria confruntarea Est-Vest. pentru a caracteriza condiţia umană în aceste ţări trebuie avută în vedere împrejurarea dacă ele s-au situat în zone de liniste si siguranţă ori. în zone bântuite de insecuritate.“Diplomația “ 62 . Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplătoare: într-adevăr. Truman. În plus. pentru că Declaraţia proclamase prin art.9% din totalul cheltuielor militare mondiale. guvernul sovietic semna un tratat ruso-polon cu guvernul polonez provizoriu. după ce pe 18 Henry Kissinger. si cele în curs de dezvoltare.6% din respectivele cheltuieli. replica Truman. dimpotrivă. din diverse cauze. îi va vorbi brutal lui Molotov şi va remite un mesaj pentru Stalin. 3 dreptul la viaţă si securitate al oricărei fiinţe umane. în condiţii când negocierile ruso-americano-britanice privind guvernul Poloniei încă nu fuseseră încheiate. pe de o parte. încrederea în alianţa celor trei puteri va primi o lovitură dură. de conflicte deschise ori latente. pe de altă parte. V. „Nu era vorba încă de războiul rece. dacă în 1972 ţările neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria înarmare 20. Este un lucru constatat în această privinţă că bipolarismul caracteristic Războiului Rece a asigurat stabilitatea si securitatea în raporturile dintre cele două blocuri. după cum voi arăta ulterior — un ideal de neatins. Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate. prin care prevenea guvernul sovietic că. potrivit propriilor mărturisiri. cu alte cuvinte. reveneau ţărilor în curs de dezvoltare. si după încetarea acestuia. adică a condiţiei umane proprii multor sute de milioane de oameni. Incertitudinile. situaţia era total diferită. acesta nu mai era cel folosit de Roosevelt“18. mai mult. care au trecut adesea în conflicte deschise. avea astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul şef al administraţiei americane. Ori. de fapt.

suferise însă mari distrugeri. atenţie faţă de 63 . devenite la sfârşitul războiului supraputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. s-a străduit iniţial să continuie moştenirea lăsată de Roosevelt. „Oricum inevitabil. tematic şi. Înainte ca Churchill să-şi rostească faimosul discurs de la Fulton. Cele două mari state. dar nu şi la formarea celor două blocuri. După convorbiri oficiale „Stalin ne-a invitat la cină. arătase în repetate rânduri înţelegere pentru interesele sovietice. economice.14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându-i să invite la Moscova un număr de personalităţi poloneze — a căror listă o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ. Pe plan politic general. Harry S. ultima rămăşiţă a înţelegerii existente pe durata războiului dispăruse. acumulările care au dus la instalarea lui şi apoi i-au punctat evoluţiile de-a lungul a peste patru decenii. în care denunţa căderea Cortinei de fier în mijlocul Europei. Dimpotrivă. pas cu pas. arată însă că drumul către Războiul Rece n-a fost deloc întâmplător. În ciuda existenţei unor astfel de interese comune. Stalin exprima în faţa liderului iugoslav Milovan Djilas. niciodată!“. Stalin şi-a petrecut mâna peste Uniunea Sovietică şi a exclamat (în legătură cu britanicii şi americanii — C. cei doi giganţi de la periferie. Churchill urmărea să prevină dominaţia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. refacerea economică postbelică reclamând atât imense cantităţi de bunuri. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori nu cred acest lucru. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit. cronologic. Venirea la Casa Albă a lui Truman. aveau mari interese comune în menţinerea cooperării lor după înfrângerea Germaniei şi a Japoniei. nu în ultimul rând. Obiectivele Aliaţilor erau pur şi simplu prea divergente. războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. „Contradicţia structurală a celor două puteri mondiale explică doar faptul că trebuia să se ajungă la concurenţa şi contradicţiile celor două sisteme. Semnele apropierii Războiului Rece se vor înmulţi. Iată în relatarea lui Djilas momentul respectiv. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice şi suferinţele eroice ale poporului rus. o ordine internaţională de pace şi securitate. Truman. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Echilibrul puterii fusese distrus. inclusiv a acţiunilor diplomatice. acţiunile diplomatice care marcau. prin natura lor. nu putea fi concepută în absenţa unei cooperări postbelice sovieto-americane. Fără să-şi propună o analiză istorică propriu-zisă a marilor procese care au dat conţinut acestui război. Noul preşedinte american. cele ce urmează urmăresc să prezinte. însă în hol ne-am oprit în faţa hărţii mondiale. aducea o schimbare notabilă a atitudinii Statelor Unite faţă de URSS. pe care Uniunea Sovietică era colorată în roşu şi din cauza aceasta era mai evidentă şi părea mai mare decât în realitate. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeaşi cooperare. URSS. militare şi. Până la sfărşitul primului său mandat însă. Roosevelt manifestase o grijă aparte faţă de relaţiile cu Uniunea Sovietică. ar fi trebuit să acţioneze în acelaşi sens: Statele Unite ieşiseră din război cu capacităţi productive mult sporite. ideologice. Pe plan economic. precum şi credite şi investiţii de capital substanţiale. bazată pe Carta Naţiunilor Unite. Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Coaliţia Naţiunilor Unite avea să se destrame în curând şi lumea postbelică intra sub zodia Războiului Rece. înainte de toate de echipamente industriale. aflat în vizită la Moscova în iunie 1944. existau puternici stimulenţi care. cu un uriaş surplus de produse. În tot timpul războiului. pentru care trebuiau găsite noi debuşee. opinia privind inevitabilitatea rupturii dintre Est şi Vest din raţiuni politico-ideologice. se aflau acum unul în faţa celuilalt în inima Europei“. la ameninţarea reciprocă a securităţii şi la starea de asediu în politica internă“. Analiza evenimentelor. iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. în linii mari. la împărţirea lumii în două.V.): Ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spaţiu atât de mare să fie roşu: niciodată. cu motivaţiile lor politice. învingătoare în război. de a ţine alianţa unită. în lipsa cărora se conturau perspectivele unei crize de supraproducţie şi ale unui şomaj ridicat.

declara: „Dacă vedem că Germania e pe cale să câştige războiul.susceptibilităţile lui Stalin. pe atunci senator. Aşadar. cu menţiunea că Statele Unite erau mai bine situate în determinarea cursului general al politicii postbelice. guvernul american a iniţiat în 1945 un mecanism de percepere reciprocă greşită şi de escaladare a conflictului. împotriva a peste 250 divizii. recunoscând inevitabilitatea Războiului Rece. „Nu ştiu să se poarte. Truman nu va continua o astfel de linie. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de după 1945. Privită în perspectivă istorică. Atitudinea lui faţă de ruşi nu era nouă. printr-un adevărat control internaţional al armei atomice sau printr-un ajutor economic. „Trebuie să fim duri cu ruşii“. Loth. La deschiderea celui de-al doilea front în iunie 1944. Succesele militare de pe frontul de Est făceau ca armata americană să poată învinge Germania şi Japonia cu mai puţin de jumătate din diviziile considerate necesare. În fapt. după trei ani de război. înainte de toate.Dar ideea unei atitudini dure faţă de URSS nu izvora doar din înclinaţii personale ale noului preşedinte american. „Pe baza superiorităţii lor structurale. reflectau neîncrederea crescândă a Moscovei că problemele securităţii URSS erau luate în serios de către aliaţi occidentali. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovietică prin încercarea inutilă ca prin superioritate economică şi atomică să revizuiască situaţia creată în Europa de est. de obiectivele pe care acestea şi le propuneau. Depindea de interesele marilor puteri. Roosevelt acorda un rol deosebit obţinerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelică pentru înfăptuirea marelui său proiect (Grand design) al formării unei „lumi unice“. Trebuie să-i învăţăm cum să se poarte“. toate acestea indicau o criză a Coaliţiei Naţiunilor Unite: premizele ei din timpul războiului încetau să existe. de concepţiile care patronau căile şi modalităţile de înfăptuire a acestor obiective ca astfel de premize să se constituie sau. scrie în acest sens Eric Hobsbawm: 64 . după conferinţa de la Ialta. Alţi autori. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de securitate a URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat şi au reacţionat prin a refuza orice altă cooperare. afirma el. o reacţie la măsurile luate de Moscova în ţările ocupate de forţele armate sovietice. care provenea din caracterul de cruciadă împotriva comunismului ca dominantă a politicii externe a Statelor Unite. în scopul menţinerii Coaliţiei şi asigurării participării ruseşti la înfrângerea Japoniei. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsiderări generale a politicii americane postbelice. nu erau încă formate. Stătea în puterea lor să demoleze asimetria din cadrul stării de siguranţă a celor două puteri prin recunoaşterea intereselor sovietice de securitate în Europa de est. în vreme de pace. El ţinea seama de un memorandum al Comitetului reunit al şefilor de stat major (JCS 506 din 18 septembrie 1943). Truman. va trebui ca noi să ajutăm Germania şi astfel să le lăsăm să se ucidă între ele cât mai mult posibil“ . dimpotrivă. potrivit calculelor făcute în anii de dinaintea războiului propriuzis. În plus. În 1941. SUA aveau posibilităţi mai mari să determine viitoarele relaţii sovieto-americane. deşi asemenea înclinaţii pot conta mult în politică. de cele ale Statelor Unite şi URSS. Conducerea sovietică a interpretat la rândul ei greşit acest refuz de cooperare ca fiind o dovadă a caracterului agresiv al capitalismului american şi a reacţionat printr-o mai dură politică de securitate. Sunt ca nişte tauri într-un magazin de porţelanuri. Dacă vedem că Rusia este pe cale să câştige. în faţa trupelor americane şi britanice din Franţa şi Italia se aflau mai puţin de 90 divizii inamice. altele noi. eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esenţial în răspunderea celor două supraputeri. care susţinea că SUA nu puteau câştiga războiul împotriva Germaniei şi nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. favorabil ambelor părţi. iar formarea blocurilor a devenit definitivă“ . din punct de vedere sovietic. după declanşarea războiului germano-rus. să nu apară niciodată. va trebui ca noi să sprijinim Rusia. pun pe seama diplomaţiei americane încrâncenarea deosebită a confuntării Est-Vest. măsuri care. în timp ce armata rusă continua să lupte pe frontul de est. scrie în acest sens W.

Truman înţelegea să promoveze o politică mai fermă decât predecesorul său faţă de URSS. o atitudine de fermitate faţă de ei în toate problemele importante putea fi luată fără a exista riscuri serioase în raporturile cu Moscova. dar el n-a reuşit „să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extreme de serios 65 . dar nu este tot adevărul. fiind însă animat de filozofia wilsoniană. aşa cum fusese cazul în timpul războiului. secretarul de stat. şi el a venit din America. până la ţărmurile Mării Nordului şi ale Atlanticului. Churchill. îl informa pe Truman că. adăugând că poziţiile dobândite de ruşi le vor permite „să avanseze. menţinându-l acolo. Vizita lui Hopkins era precipitată de confruntările apărute la conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite. îi va spune el lui Truman. acela a fost Washingtonul“ . Harriman. Ruşii. Între 27 mai -7 iunie. Lucrul acesta este perfect adevărat.„Cine poartă răspunderea Războiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de această problemă au fost multă vreme un fel de meci de ping-pong între cei care aruncă vina în exclusivitate asupra URSS şi dizidenţii (cei mai mulţi. Cehoslovacia şi Balcanii“. ambasadorul SUA la Moscova. trebuie s-o spunem. considera că ruşii nu au intenţia de a rupe legăturile cu Statele Unite. Îl va trimite la Moscova pe Harry Hopkins. dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu circumspecţie: ele erau. cu mesaje clare către conducătorii Kremlinului. impregnate de ideile sferelor de influenţă şi politicii echilibrului de putere. Stettinius. americani) care spun că a fost în primul rând vina SUA. La Washington se va accepta propunerea privind o nouă întâlnire la nivel înalt. după Ialta. Harriman. Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. El. sosea precipitat la Washington spre a-i împărtăşi opinii şi preocupări asemănătoare noului şef al administraţiei. la care adera cu entuziasm. îşi relua argumentele către Washington. prea făţiş. Dacă cineva a introdus elemental cruciadei în Realpolitik. Dintre ţările democratice numai în America preşedinţii erau aleşi împotriva comunismului. dacă o vor voi. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliaţii să nu se retragă de pe poziţiile lor actuale din lungul liniei de ocupaţie (trupe americane şi engleze se aflau în regiuni întinse din sudul a ceea ce avea să devină zona de ocupaţie sovietică ) până când nu suntem satisfăcuţi în privinţa Poloniei. Numai o întâlnire personală ne poate permite să ajungem la aşa ceva“). ne simţim tentaţi să ne alăturăm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce faţă de escaladarea confruntării. Dar toate acestea nu explică tonul apocaliptic al Războiului Rece. adică în politica confruntării de putere pe plan internaţional. unde URSS insista pentru păstrarea dreptului de veto al ţărilor membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiţii când aceste ţări erau implicate în conflictul aflat în atenţia ONU. Pe 12 mai. Discuţii cu colaboratorii săi apropiaţi îl întăreau pe Truman în intenţia de a promova o politică mai hotărâtă faţă de Moscova. în special Austria. guvernul sovietic adoptase o poziţie rigidă şi intransingentă în aproape toate problemele majore care interveniseră în relaţiile sovieto-americane. pentru a uşura presiunile interne ale administraţiei americane“. un diplomat care credea că. Revenind la problema elaborării poziţiilor americane în perioada post-Roosevelt. Hopkins însă. El explică mai ales ceea ce s-a numit “îngheţarea” fronturilor între 1947 şi 1949. ceea ce permitea semnarea Cartei ONU. de la Londra. invadează Europa şi iau dorinţa americană de cooperare drept o dovadă de slăbiciune. se va ajunge la o soluţie de compromis privind constituirea guvernului polonez şi se va conveni convocarea unei noi reuniuni între cei trei mari în iulie-august 1945. Este fără îndoială vital să se ajungă acum la o înţelegere cu Rusia sau să evaluăm care este stadiul relaţiilor cu ea. care a făcut cele două tabere înarmate să se mobilizeze “sub drapelele lor opuse”. de aceea. Iar A. după ce îi sugerase lui Truman o nouă întâlnire a celor trei mari. rezolvarea problemelor ruso-americane presupunea spirit de armonie şi nu confruntare „îi va cere lui Stalin săşi modifice pretenţiile privitoare la estul Europei. precum şi în privinţa caracterului temporar al ocupaţiei ruseşti a Germaniei şi a condiţiilor de stabilit în ţările rusificate sau controlate de ruşi în Valea Dunării. Vor fi deblocate lucrurile la San Francisco. transmitea îndemnuri în acelaşi sens. premierul britanic. înainte de a slăbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupaţie. vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt.

avea să facă propriile reevaluări în politica sa fată de aliatii occidentali. intrarea URSS în război împotriva Japoniei ş. La 5 iunie 1945 era semnată la Berlin Declaratia guvernelor URSS.chestiunea autodeterminării Europei de est“. Churchill îl invita pe Truman ca. în formula atât de dragă lui Roosevelt. Moscova. Marii Britanii şi Frantei privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme. episodul dezvăluia şi dificultăţile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu care ţara ieşea din război. în vreme ce Stalin doar mârâe. dar nu oprea cursul spre confruntare. Comisia urma să adopte hotărâri în unanimitate. în condiţii când lumea devenea bipolară19. Avea să vadă în curând că Stalin rămânea la concepţiile sale. anume de partener second al Statelor Unite. Conferinţa de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania. Administarea regiunii urma să fie asigurată de o autoritate interaliată de guvernământ. de a prelua administraţia unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene. La rândul său.. de nevoie. anii 1946-1948 duceau la cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii. înainte de toate. cum erau Iranul. de aceste ultime probleme. până la sfârşitul lunii iunie trupele americane erau retrase din zona sovietică de ocupaţie. Regiunea Marelui Berlin era ocupată de fortele armate ale fiecăreia din cele patru mari puteri. spre a sărbători împreună victoria anglo-americană în război. Truman îl refuza pe primul ministru britanic. Pentru a evita suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înţelegeri separate. aşa cum rezultaseră ele din cel de-al Doilea Război Mondial. a. „Churchill vorbeşte întruna. numiti fiecare în parte de către comandantul şef respectiv din Comisia Interaliată de Control. dar ştii ce vrea să spună“. Churchill însă avea să răspundă iritat că el nu va participa la nicio reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferinţe Truman-Stalin. căile realizării unei „lumi unice“. În fapt. soarta statelor din Europa centrală şi de est. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocinţa premierului britanic. precum şi unele probleme punctuale. Conferinţa de la Potsdam era precedată de unele „mişcări“ diplomatice care dădeau expresie unor repozi ionări în raporturile dintre cei trei. precum şi de recunoaştere de către puterile occidentale a regimurilor prosovietice din România şi Bulgaria. de a se institui un control comun al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului. Se constituia Comisia Interaliată de Control. fată de URSS. graniţele de vest ale Poloniei. să se oprească la Londra. Viitorul Germaniei După 9 mai 1945. formată din cei patru comandanti şefi ai zonelor respective. 19 Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag. motivând că el şi Stalin nu se cunoşteau. mai ales aceea privind internaţionalizarea regimului Dunării. înaintea conferinţei propriu zise. Conferinta de la Potsdam şi evolutiile imediate de după încheierea ei duceau la o reevaluare generală a politicii Statelor Unite. compusă din patru comandanti supremi. Marea Britanie proceda. la fel în ceea ce priveşte propriile trupe. la rândul ei. deşi Churchill se împotrivise până la capăt (el propusese ca retragerea să fie amânată până la Conferinţă). Grecia şi Turcia. gestionarea energiei atomice. înţelegerile puterilor învingătoare referitoare la Germania au fost limitate şi strict practice. Aceeaşi soartă o aveau unele propuneri ale lui Truman. avea să afirme el. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea că a reuşit să-i transmită acestuia fără echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Mai multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bază militară în Strâmtori. Truman va încerca să şi-l apropie pe Stalin. Conferinţa de la Potsdam cerea ca Germania să fie tratată ca un întreg şi stabilea principiile după care aliatii urmau să actioneze pentru demilitarizarea şi crearea conditiilor pentru o dezvoltare democratică a ei. mă voi ocupa însă ceva mai târziu. Privit în perspectivă. în drum spre Berlin. În perspective Potsdam-ului. SUA. Germania era împărtită în patru zone de ocupatie. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere se ciocneau erau: viitorul Germaniei. 233 66 . Truman lansa ideea unei întâlniri cu liderul sovietic.

Va urmări cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor de ocupatie proprii şi. la Potsdam s-a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. ministrul de Finante din timpul războiului). paşnice. Germania sau o parte a acesteia urma să fie încorporată în acest grup occidental pe considerentul că a ceda resursele Germaniei unei puteri ostile însemna a aduce prejudicii securitătii insulelor britanice. pentru o anumită perioadă. încă din timpul pregătirilor pentru Conferinta de la Ialta. care prevedea dezindustrializarea şi dezmembrarea Germaniei. Bulgaria. Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit căreia „scopul politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate. Ea va fi puternic întărită atunci când devenea stringentă refacerea economică a Europei. cu deosebire. Statele Unite aveau să ia hotărât cursul spre unificarea celor trei zone occidentale. Consiliul urma să functioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia. aşa dar. interesele sovietice de a nu lăsa ca acest potential să intre pe mâna britanicilor şi americanilor“. pe baze liberale şi democratice. ca un mijloc de a mentine resursele acesteia în interesul unei viitoare aliante occidentale“ . Se va vedea în curând că supraputerile în devenire abia îşi formulau politicile de perspectivă în privinta Germaniei. „La Ialta a apărut pentru prima oară conflictul esential care diviza cele trei mari puteri în problema germană: intersele americane de a integra potentialul german în asociatia economică a unei “lumi unitare”. în vara anului 1944. proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania. URSS urma să primească 50 la sută din întregul cuantum al reparatiilor datorate de Germania. În fapt însă. Atunci când divergentele cu URSS vor arăta clar că nu era posibilă nici formarea unei lumi unitare. Finlanda. perspectiva ca potentialul Germaniei unificate să fie înglobat într-o sferă de influentă americană. La rândul ei. cunoscut ca “Planificatorii post-ostilităti” prevedeau că Uniunea Sovietică va deveni un adversar potential şi vorbeau deschis despre formarea unui bloc vest-european care să se contrapună sovieticilor.De asemenea. Conferinta stabilea că cele patru puteri de ocupatie aveau dreptul de a ridica din zona proprie. în fapt. transformarea ei în câteva state predominant agrare. ceea ce nu se putea concepe lăsând în afara economiei europene —potential — cea mai puternică. Marii Britanii. Roosevelt fusese initial adeptul „planului Morgenthau“ (după numele autorului său. În ceea ce o priveşte. Astfel. neagresive economic —pe baza egalitătii în drepturi — într-un sistem economic mondial liberal“. anume cea germană. Spre sfârşitul verii lui 1944. Atât şi nimic mai mult. Discutiile purtate pe această temă în timpul războiului. se dovedeau preliminare şi. 67 . Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. se va pronunta pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unită. cum avea să arate viitorul Germaniei urma să se stabilească de-abia ulterior. serios interesate în împărtirea Germaniei. după încheierea războiului. neangajante pentru puterile învingătoare. astfel de idei contraveneau proiectului Grand design al lui Roosevelt. Totodată. Uniunea Sovietică îşi va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. în curând avea să se pună problema că Germania nu putea rămâne în afara unui asemenea proiect. în replică. „grupul comun al ministerului de Război şi al Foreign Office-ului. inclusiv la Teheran şi Ialta. România şi Ungaria „cât mai curând posibil“. autoritătile britanice erau. în contul reparatiilor de război. utilaje industriale şi alte bunuri. Acesta va ajunge ideea-cheie în definirea politicii americane fată de Germania postbelică. precum şi pozitiile sale în structurile aliate de control şi gestionare a treburilor germane pentru a îşi extinde influenta asupra Germaniei în ansamblu. nici integrarea într-o astfel de lume a întregii Germanii. Iar când confruntarea Est-Vest va atinge stadiul opozitiei blocurilor militaro-politice şi problema apărării Europei occidentale se va impune pe un prim-plan. RFG va fi integrată în alianta statelor democratice. care să răspundă intereselor britanice. apoi a tratatelor de pace cu Germania şi Austria. compus din şefii diplomatiilor Chinei. Frantei. Astfel. Marea Britanie se orienta relativ timpuriu către o anumită diviziune a Germaniei. Va căuta să folosească prezenta sa militară într-o zonă întinsă a teritoriului german. având posibilitatea de a-şi acoperi drepturile şi din celelalte zone de ocupatie. care vedea viitorul în forma unei lumi unitare.

atunci. Ungaria. Astfel. dar şi posibilă. Astfel. Finlanda simtea din plin presiunea marelui său vecin de la răsărit. armatele ruse înaintaseră până pe Elba. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizării continentului. era împărtită în zone de ocupatie. Cehoslovacia. eliberată de partizani. Datele realitătilor istorice erau clare.neutră şi democratică. abandonată apoi. ea se afla în fata unei optiuni iminente şi grave între statele Coalitiei. Soarta statelor din Europa centrală şi de est confruntarea marilor puteri învingătoare în legătură cu statele din Europa centrală şi est se accentua rapid după 9 mai 1945 şi avea să fie. Astfel. ale cărui teluri acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri. Mai târziu. practic. Stalin putea să transforme această prezenţă într-un atu de mare forţă în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare general postbelică pe care. România. deşi aceste posibilităţi nu lipseau. o urma Albania. divizat. în care intraseră şi staţionau trupele ruse? Se va vedea repede că. Iugoslavia lui Tito. eu cred. În martie 1945. adopta o linie net anti-occidentală. „Este posibil . Bulgaria. ele erau limitate şi temporare. discutii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliatilor. acceptând doar prezenta rusă la discutiile referitoare la capitularea propriu-zisă a Italiei. ca Stalin să nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut 68 . În nord. continentul era deja. în ceea ce le priveşte. Danemarca. Norvegia fuseseră eliberate de puterile occidentale ale Coaliţiei. ideea dezmembrării avea să devină realitate de-abia după tinerea pentru un timp a Germaniei sub ocupatia puterilor învingătoare şi în forme la care puterile aliate nu se gândiseră atâta vreme cât luptaseră alături.D. Ele se aflau în zona sovietică de ocupatie din Germania. Pe de altă parte. în timp ce se continua cu înverşunare rezistenta pe frontul de est. Dorită în anii războiului. Belgia. convenită în principiu la Potsdam. dar va decide ca acest incident să nu provoace o criză în relatiile sovieto-americane. conducerea germană ar fi deschis americanilor şi britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidă în teritoriile germane. Cu toate că suferise pierderi umane şi distrugeri materiale imense. Olanda. aveau să fie respinse de către Statele Unite şi Marea Britanie. precum şi din participarea sa la negocierile tratatelor de pace. Roosevelt va considera învinuirea în acest sens a lui Stalin „o imensă necuviintă“. Italia. Stalin va reactiona iritat. Austria. Rusia sovietică ieşea din război ca o mare putere. Grecia. o componentă esentială a confruntărilor de bloc în inima Europei. aproape scrie în acest sens Kissinger. trupele anglo-franco-americane se instalaseră în zonele apusene de ocupatie din Germania. puterile Coaliţiei o considerau nu numai de dorit. la Potsdam. într-un fel. cărora li se alătura în curând Franta. în răfuielile Rusiei cu ea. puterile occidentale. altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania şi Austria. în Polonia. ceea ce ducea inevitabil la constituirea R. Prezenta Armatei roşii pe teritorii atât de întinse şi de o importantă strategică vitală oferea Kremlinului poziţii deosebit de puternice în relaţiile sale cu aliaţii. Occidentul nu-i fusese niciodată de un sprijin credibil. limitele exercitării influenţei ruse spre vest erau clar trasate. Toate tentativele URSS de a dobândi pozitii care să-i permită exercitarea unei influente în Vest. Washingtonul va fi împotriva participării sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea fortelor germane din Italia de nord.într-adevăr. URSS nu va reuşi să obtină internationalizarea regimului regiunii Ruhr şi nici preluarea unor foste colonii italiene în Africa de nord. Eşecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea hegemoniei sale asupra acelei părti a Germaniei aflate sub propria ocupatie. rămânea fără obiect pentru un viitor nedefinit. hotărâtoare pentru instalarea Războiului Rece. Germane. fără să uite însă că. Aveau. teritorial. Unii autori chiar consideră că Stalin tindea să atribuie un asemenea rol poziţiilor cucerite de fortele armate sovietice dincolo de granitele URSS din 1941. încheierea unui tratat de pace cu Germania. posibilităţi de a influenta semnificativ situatia tărilor din Est. în schimbul unor conditii de pace îngăduitoare. văzând în acestă împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor întelegeri potrivit cărora. ca şi Germania. Pe de o parte.

„De fapt. argumentând că. Secretarul de stat Byrnes se opunea însă. poate. le-a ratat pe amândouă“. În vara anului 1945. într-un fel sau altul. Loth. practice inepuizabilă. este dificil să-ţi 20 Henry Kissinger. Pe de altă parte. a întregii istorii“ . Dilema atomului: Cutia Pandorei sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era marcat de un eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie. Uniunea Sovietică a fost în stare să-şi transforme ocupaţia militară într-o reţea de regimuri satelit“ (ibidem). necunoscând condiţiile europene. aşa cum se stabilise de-a latul Europei în momentul capitulării Germaniei. iar sferele de influenţă se statorniceau pe continent pentru o jumătate de secol. „Truman nu va fi nicio clipă tentat să urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna să utilizeze monopolul atomic american pentru a-i obliga pe ruşi să se replieze în cadrul frontierelor lor. Prin aceasta. Statele Unite. în schimbul unui comportament sovietic cooperant. Ca rezultat. hotărâtoare. militar. interesate în asigurarea cooperării sovietice postbelice. În felul acesta însă. cea atomică. Stimson. pledase pentru a se acorda URSS parteneriatul atomic. în conditii când aliaţii URSS nu i se opuneau în mod hotărât. un astfel de comportament din partea sovietică putea fi obţinut tocmai prin monopolul armelor atomice. În 1945. Truman declara: „Putem să spunem că ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii. prestigiului politic fără precedent cu care SUA intrau în perioada postbelică. ori diplomaţia postbelică nu a fost capabilă să le facă. ştiinţifico-tehnologic. făceau totodată din respectarea principiului autodeterminării popoarelor din estul Europei o condiţie indispensabilă a unor relaţii normale cu URSS. fără prea multe riscuri o politică de rezistenţă faţă de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier. controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţii şi niciodată într-o manieră care ar fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. administraţia Truman decidea definitiv să păstreze monopolul asupra armelor atomice. pas cu pas. Pe de altă parte. de plutoniu: aruncarea celor două bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. cât a intentionat să-şi întărească mâna în vederea unei inevitabile etalări diplomatice“. naţiunea cea mai puternică. respectiv. în acceptarea de către Japonia a capitulării necondiţionate. dar nici de Roosevelt însuşi care. ministrul de Război al SUA. dimpotrivă. compatibile“. continuă Kissinger. Dar el putea la fel de bine să socotească pozitiile teritoriale câştigate drept oportunităti spre a extinde orânduirea de tip sovietic în tările ajunse la discretia sa. compatibile. un nou izvor de putere se adăuga imensului potenţial economic. desigur. Omenirea lua cunoştinţă de extraordinara forţă ascunsă până atunci în interiorul unor particule elementare printr-o înfricoşătoare demonstraţie a capacităţii de distrugere a diviziunii atomului de uraniu.drept orbita satelitilor. care putea fi folosită în scopuri paşnice.“Diplomația “pag. politicii ruse de sovietizare a Europei centrale şi de est.371 69 . Fără bombă. scrie W. Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adăpostul căreia el va putea practica. Chiar aceasta avea să facă. Stalin pierdea orice şanse de a păstra după război raporturi de conlucrare cu puterile aliate. „Deoarece conducerea americană. vroia să obţină în acelaşi timp şi autodeterminarea Europei de est şi prietenia sovietică. În consecinţă. puterile occidentale aveau să cedeze. ţara care avea privilejul de a poseda cunoştinţele şi tehnologiile necesare stăpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite. Poziţia americană faţă de perspectivele folosirii energiei atomice se va contura repede: în 1946. cumva. Faptul că „alegeri libere conform criteriilor democratice şi instaurarea unor regimuri prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înţeles de administraţia Roosevelt. raporturi în posibilitatea menţinerii cărora liderii sovietici credeau pentru un timp20. Într-un discurs ţinut pe 9 august (după folosirea celor două bombe atomice). prin spargerea atomului se deschidea accesul la o sursă de energie. spera ca principiile Cartei Atlanticului şi interesele sovietice pentru siguranţa Europei de est să poată deveni. Ele nu erau însă.

activitatea Comisiei era blocată. acest al doilea punct al Planului Baruch urmărea instituirea unui control internaţional asupra producţiei şi folosirii energiei atomice. prin care cei trei condiţionau comunicarea de informaţii privind energia atomică a altor state de existenţa unor garanţii că aceste informaţii nu vor fi folosite în scopuri distructive. măsură resimţită dureros la Londra. prin acea că ea devenea proprietara materialelor fisionabile şi dobândea capacităţile de a administra cercetarea ştiinţifică şi celelalte activităţi în domeniul atomic şi dreptul de a face inspecţii asupra acestui domeniu. Planul Baruch ridica o dilemă în faţa URSS: să renunţe la obţinerea propriei arme atomice în favoarea instituirii unui control internaţional. acest refuz se referea la toate celelalte state. începând cu materiile prime. pentru divulgarea de astfel de secrete unor puteri străine. Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenţia Naţiunilor Unite. care încredinţa unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul Statelor Unite. În iunie 1947. să accepte interdicţia asupra producerii şi folosirii acestor arme şi să pună la dispoziţia Agenţiei toate cunoştinţele lor ştiinţifice şi tehnologice privind energia atomică. în condiţii când. (2) să ofere statelor securitatea împotriva unui atac surpriză din partea celor care ar fi violat interdicţia folosirii armelor atomice. în condiţii când savanţi britanici contribuiseră efectiv la producerea bombei atomice. Planul prevedea constituirea unei Autorităţi Internaţionale pentru Dezvoltarea Atomică. La 19 iunie. să fie distruse toate armele atomice existente şi instalaţiile de producere a lor şi numai după aceea să se instituie un sistem internaţional de control asupra energiei atomice. În esenţă. garanţii care. După dezbateri îndelungate. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce ţinea de procesele de fabricare a armelor atomice şi pedepse drastice. În curând se va vedea însă că. organism căruia urma să i se încredinţeze răspunderea pentru toate fazele dezvoltării şi utilizării energiei atomice. Baruch. El preciza că numai după ce mecanismele de control intrau în funcţiune şi se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate să renunţe la armele lor atomice. se recunoştea. cum s-ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite să le protejeze“. se opunea Planului Baruch şi făcea contrapropunerea ca. acestei autorităţi îi reveneau următoarele responsabilităţi: (1) să asigure deplina exploatare a potenţialităţilor paşnice a energiei atomice. propunea un ansamblu de măsuri pentru controlul internaţional al utilizărilor energiei atomice (Planul Baruch). ambasadorul sovietic la ONU. Adoptarea acestei legi. la 14 iunie acelaşi an. La 24 ianuarie 1946. Rezulta o declaraţie comună Truman-Attlee-King (ultimul fiind primul ministru canadian). pentru o perioadă neprecizată. Gromîko. la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomică adopta planul american (URSS s-a abţinut de la vot). La numai câteva zile după respingerea de către URSS a planului Baruch. în consecinţă. inclusiv cea capitală. preşedintele Truman semna Legea McMahon. să ia cursul producerii aceluiaşi tip de armament: vor opta curând pentru această a doua variantă. mai întâi. În faţa acestei Comisii. din punct de vedere american. În noiembrie 1945. punea capăt cooperării americanoengleze în domeniul energiei atomice. potrivit Planului. Ea îşi suspenda lucrările în iulie 1949. În condiţii când cursul spre confruntare Est-Vest se instalase definitiv. Era un refuz de a împărtăşi asemenea informaţii ruşilor. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aproba hotărârea din decembrie 1946 a Comisiei ONU pentru Energia Atomică.imaginezi cum ar fi rezistat ţările Europei occidentale contagiunii comuniste. Moscova îşi reafirma poziţiile. iar în 70 . Potrivit Planului. Agenţia urma să funcţioneze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU. dimpotrivă. reprezentantul american Bernard M. în condiţii când statele membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activităţii Agenţiei. guvernul englez lua decizia creării propriei industrii de armament atomic. nu puteau fi obţinute. La 4 noiembrie 1948. Adunarea Generală a ONU hotăra crearea Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Energia Atomică. A. Statele Unite se consultau cu Marea Britanie şi Canada în problemele privind energia atomică. A. SUA aveau să beneficieze de monopolul atomic sau.

Kissinger scrie în acest sens: „Stalin. si URSS. când devenea evident că fiecare parte interpreta diferit hotărârile adoptate în Crimeea. ale cărei premise se puneau prin constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Euforia Yaltei se domolea repede. ci devenea un motiv în plus de dezbinare şi confruntare. Această supoziţie se va dovedi în curând utopică. rămânea refractar liberalizării raporturilor economice internaţionale. de un curs urmărind fragmentarea pietii mondiale. dar într-un termen foarte scurt. tentativa de a institui controlul internaţional asupra energiei atomice. Mai târziu. trecerea de la colaborarea puterilor Coaliţiei Naţiunilor Unite în timpul războiului la confruntarea Est-Vest se petrecea treptat. vor determina Marea Britanie să renunţe în final la Zona lirei sterline. Prin aceasta.iunie 1952 Adunarea Generală ONU decidea desfiinţarea ei. nemulţumirile. prin negocieri îndelungate şi dificile. pe care se vor grefa nu peste multă vreme structurile de bloc. s-a gândit la promisa versiune sovietică de alegeri libere. legate indisolubil de economia de piaţă. mai ales că Armata Rosie ocupase deja ţările în discuţie. documentele juridice. considera că rivalităţile economice din perioada interbelică avuseseră un rol substanţial în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. În fapt. ci la bazele economice ale acestei ordini. evident. o manifestare de o gravitate extremă a Războiului Rece. Este greu de stabilit si. Cordell Hull. când s-a hotărât să organizeze rezistenţa împotriva expansiunii sovietice. Referindu-se în acest sens la concesia făcută de Stalin aliaţilor săi prin adoptarea Declaraţiei Comune asupra Europei Eliberate. desi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau. Asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt. constatând neputinţa sa de a-şi îndeplini mandatul. cui i-a revenit iniţiativa într-un moment sau altul în acestă cursă de acţiuni. mai ales după dispariţia lui Roosevelt. Astfel. O „lume unică“? Nu mai puţin adânci se vor dovedi divergenţele de concepţii şi poziţii între cele două supraputeri în ceea ce priveşte viziunea despre lumea postbelică. cât şi de încorsetările etatiste. Istoria diplomatică a ultimelor luni de război si a primilor ani de pace consemna evoluţii care constituiau un fel de preliminării ale politicii de îngrădire. Divergenţele de interese si de poziţii. cursa înarmărilor atomice. cu deosebire în primele faze ale confruntării Est-Vest. apoi a celor nucleare. Tipul de economie sovietic. neîncrederea reciprocă între Statele Unite si Marea Britanie. pe de o parte. în fond. aveau să se acumuleze rapid. eşua. America a făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-si ţinuse cuvântul — asa cum fusese dat la Ialta si asa cum îl înţeleseseră conducătorii si publicul american“. Iar extinderea acestui tip de economie în ţările intrate în orbita URSS era însotită. secretarul său de stat. Statele Unite. în mod tradiţional. avea să devină o componentă deosebit de primejdioasă a cursei generale a înarmărilor. Pe de altă parte. înainte de toate asupra armamentelor atomice. lipsit de importanţă. domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile până atunci membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. care transformau literalmente peste noapte aliaţii de până atunci în adversari neînduplecaţi. reacţii si contrareacţii. bazat pe proprietatea colectivă şi rolul predominant al statului în gestiunea economică. Nu mă refer aici la componenta de securitate a ordinii mondiale. De aceea. pe de altă parte. În curând. Concepând „Marele proiect“. Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a principiilor liberalismului. pe care se baza viziunea „lumii unice“. marele proiect rooseveltian era încrezător şi în perspectiva includerii URSS în această economie mondială. Suspiciunile Uniunii Sovietice că interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într-o măsură satisfăcătoare de către partenerii săi occidentali întăreau orientarea Moscovei spre 71 . de asigurarea unui comerţ internaţional eliberat atât de barierele grupărilor economice închise.

Aceasta va fi pusă în practică imediat. un tânăr diplomat de la ambasada americană la Moscova. dar vedea în aceasta mai mult. Harriman însă. distrusă de război. încă aliate. Partea sovietică era de acord. cel din Pacific continua în forţă). Eisenhower s-a opus si Truman si-a însusit punctul său de vedere. Churchill va fi adeptul politicii de presiuni. pe 11 mai 1945. (22 februarie 1946). ci printr-o atitudine fermă si prin condiţionări în diferitele probleme aflate pe agenda raporturilor Americano sovietice. în numele presedintelui american. anume modalitatea de a forţa Moscova să poarte negocieri care să ducă la acorduri angajante pentru ea înainte ca poziţiile sale de putere să se fixeze în inima Europei si. Ideea acesteia era enunţată si fundamentată iniţial de George F. 1945). Truman va replica prin politica „să fim duri cu rusii!“. înaintate Departamentului de Stat si ulterior într-un articol 72 .satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. Maresalul englez Montgomery obţinea pe 4 mai 1945 o capitulare parţială a guvernului Dönitz. au rămas în istorie ca o politică de presiuni. chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse din drum. dacă obţinea un credit în condiţii rezonabile. ulterior. Anume. la îndemnul lui Harriman si sub presiunile Congresului. în timp ce URSS. ambasadorul SUA la Moscova. Truman aproba o hotărâre prin care se stopau orice livrări către URSS în cadrul programului lend-lease. erau necesare credite substanţiale americane. dar căuta această cooperare nu atât prin în elegere si dispoziţie de compromis. Este tocmai ceea ce a încercat să facă administraţia Roosevelt. oferea conducerii sovietice. Sovieticii vor protesta. numai pe frontul de vest. va renunţa la această intenţie doar pe 23 mai. ineficace. Această orientare se concretiza îndeosebi în consolidarea sferei sale de influenţă în Europa de răsărit si centrală. Kennan. în decembrie 1943. precum si propuneri privind rambursarea creditului si dobânzile aferente. Molotov îl înstiinţa pe Harriman că Uniunea Sovietică era interesată să cumpere din SUA instalaţii industriale în valoare de 6 miliarde dolari. îsi schimbase între timp poziţia. cerând totodată o serie de concesii politice din partea sovieticilor. Pe de altă parte. Pentru a pune în valoare asemenea oportunităţi. Într-un memorandum (mai. administraţia americană în frunte cu el urmărea în continuare să obţină cooperarea URSS (războiul din Europa nu era încă încheiat. El i-a cerut lui Truman ca trupele americane să rămână pe Elba si să nu se retragă imediat din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau să intre în zona sovietică de ocupaţie — precum si o înaintare rapidă spre Viena si Praga.format după sinuciderea lui Hitler. în cazul unei înaintări sovietice spre Marea Nordului. în ciuda faptului că interesele americane si cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite dispuneau de uriase surplusuri de produse. sub o puternică presiune americană. în ansamblu. o politică de presiuni prin care Statele Unite urmăreau să obţină un comportament cooperant din partea rusilor. condiţionări care. Pe terenul acestui esec. apoi în faimoasa Long Telegram (Telegrama Lungă). Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic. Congresul american se opunea însă acordării de împrumuturi către URSS încă din timpul războiului. pentru că „Uniunea Sovietică are mai multă nevoie de noi decât invers“. luate împreună. un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. ca sub Roosevelt. Astfel. atâta timp cât exista monopolul atomic american. mai târziu. până acolo unde înaintaseră trupele ruse. În ianuarie 1945. În termini concreţi. ceea ce devenea evident în cursul anului 1945. presedintele american va recunoaste că semnase decizia respectivă fără s-o citească. Averell Harriman. iar în 1945 întreaga problemă a creditelor era înghe ată. unele livrări vor fi temporar reluate. Roosevelt va fi de acord cu ambasadorul său. avansa cifre mai modeste. se cristaliza „politica de stăvilire“ (îngrădire). avea nevoie acută de astfel de produse. iar Churchill a continuat să sprijine acelasi guvern pentru o eventual folosire a trupelor germane împotriva Armatei Rosii. dar episodul rămânea înscris în lista punctelor controversate între cele două mari puteri. adept iniţial al acordării de împrumuturi URSS. susţinând că amânarea oricăror credite era un mijloc de a obţine o atitudine cooperantă din partea sovietică în problemele nerezolvate dintre Moscova si aliaţii ei occidentali. Politica de presiuni faţă de URSS se dovedea.

spre a crea. avea să atragă America în întinsele periferii ale imperiului sovietic.“Diplomația “ 73 . Avem de a face. căreia Kennan i-a dat denumirea de containment (stăvilire. în timp. având ca reprezentant de seamă pe Walter Lippmann. prin urmare. secătuind resursele Americii. guvernele Rusiei au căutat să se extindă asupra Europei de Est. Politica de stăvilire. sublinia el. Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i “stăvili” pe rusi în puncte disparate. Trei scoli de gândire criticau ideile sale. Churchill. ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei. iar pe plan politic-practic expansionist prin natura sa. El respingea premisa că societatea sovietică purta în sine germenii proprie-i prăbusiri si cerea o diplomaţie americană activă si fermă spre a înfrunta URSS si nu una care astepta pasiv decăderea si descompunerea puterii sovietice. Kennan a reusit să provoace o dezbatere amplă si de durată asupra politicii externe americane. opina Lippman. cea de a doua a adepţilor echilibrului puterii. în vreme ce interesul Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei. îngrădire). afirma Lippman. pe plan ideologic angajat faţă de ţelul răspândirii comunismului la scară mondială. el accentua că Statele Unite trebuie să stabilească criterii clare pentru definirea zonelor în care stăvilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital. Politica ce se impunea. altfel. modul nostru de viaţă tradiţional si prestigiul internaţional. inclusive prin forţe militare superioare. remarcă socotită profetică de către Kissinger. 21 Henry Kissinger.publicat în Foreign Affairs în 1947. propunând viziuni alternative. cât să ducă la restabilirea echilibrului puterii în Europa distrusă de război. să apere statu-quo-ul cu orice preţ. Prima era cea a realistilor. el a exprimat această opinie doar în cadru privat. toate acestea pentru a-i asigura Uniunii Sovietice securitatea“. „Timp de mai bine de o sută de ani. Dar numai după ce Armata Rosie a ajuns la Elba au fost în stare conducătorii Rusiei să realizeze ambiţiile imperiului rus si ţelurile ideologice ale comunismului. împărtăsind opinia că „Uniunii Sovietice nu-i pasă de revoluţia mondială“. Stăvilirea. semnat X si intitulat Sursele comportamentului sovietic. clienţi. ci pentru a ţine sub control întreaga masină militară rusească si pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce înseamnă retragere“21. implica divizarea pe termen nedefinit a Europei. dependenţi si marionete“ care vor profita de politica de stăvilire. Potrivit lui Kennan. „cu o forţă politică ce crede fanatic că nu poate exista un “modus Vivendi” durabil cu SUA. definite în fiecare caz în parte. automat si neselectiv. Desi. ceea ce excludea o înţelegere si cooperare pe termen lung. continua el. „în esenţă. decât de principia generale. Kennan a realizat că exagerase componenta ideologică a politicii externe sovietice. Lippman susţinea că politica de îngrădire conducea la o supraextindere psihologică si geopolitică. O politică veritabilă ar avea. din partea căreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace. Lippman socotea că politica externă americană trebuia să fie călăuzită mai de grabă de interesele americane. potrivit principiului dominoului. Această politică trebuia să-si propună mai puţin să înlăture sistemul comunist. că este necesar si de dorit să fie distruse armonia internă a societăţii noastre. personalitatea proieminentă între ei fiind W. Kennan argumenta că divergenţele dintre URSS si SUA sunt de ordinul principiilor si îsi au originea în sistemul sovietic. ulterior. iar cea de a treia a criticii radicale. perspectiva prăbusirii puterii sovietice sub greutatea propriilor carenţe congenitale. Dacă nu se exercita o opoziţie fermă faţă de instalarea de regimuri prosovietice în ările unde intraseră trupele rusesti alte state aveau să cadă ulterior în orbita sovietică. trebuia să oprească expansiunea sovietică. Statele Unite aveau să fie nevoite să pună în picioare „o paletă eterogenă de sateliţi. politica sovietică este un amalgam de zel ideologic comunist si expansionism florist de modă veche“ . fost vicepresedinte al SUA în timpul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt.

dar era pregătit să coexiste în limite reduse cu puterea sovietică. fie că nu. ci căuta „mai de grabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea astfel încât aceasta să facă treaba în locul lui“. Cele două idei se vor strădui să demonstreze care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacţie omului obisnuit din propria arie de dominaţie politică“. pentru a aplica o soluţie wilsoniană la problema ordinii mondiale“. Statele Unite au adoptat-o încrezătoare în superioritatea valorilor societătii americane. nu să restrângă sfera adversarului lor. prin eforturi 74 . Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferentiau si. critici de pe pozitiile lor au fost puternic prezente. Anume. Preferau să astepte victoria totală si prăbusirea comunismului. pentru conducătorii americani. considerând ideea dreptului Americii de a-si asuma responsabilităţi internaţionale o expresie a aroganţei. el anunta hotărârea de a pregăti tara. dar nu ca un scop în sine. la rândul ei. ea mai trebuia creată. desi nu a specificat-o niciodată. Politica de stăvilire a fost o sfidare. Conducătorii americani aveau o repulsie aproape viscerală faţă de sferele de influenţă. linia stăvilirii a devenit repede politica oficială a Statelor Unite fată de URSS. exact în sensul în care o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire fermă. oricât de îndepărtate. El nu se resemna să astepte pasiv prăbusirea comunismului. s-a dovedit mai trainică decât orânduirile non-sovietice. si acesta a sprijint politica de îngrădire. “Mă declar. menită să-i înfrunte pe rusi cu o contrafortă intolerabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pasnice si stabile“. se opuneau ideii si politicii de stăvilire. mai mult. dar nega dreptul ei de a interveni unilateral pe glob. „Noul radicalism“ susţinea viziunea istorică a Americii ca far al libertăţii. Chiar înainte de discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946). continuă Kissinger. Ei vroiau să distrugă. îl citează Kissinger pe Churchill. politica externă si diplomatia americană de-a lungul Războiului Rece au fost pătrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. declaraţiile sale publice sugerează cu putere faptul că el avea în vedere un fel de ultimatum diplomatic al democraţiilor occidentale. Ideile noastre despre democraţia liberei întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. Și. o provocare în raporturile dintre principalii protagonisti ai competitiei Est-Vest. Pentru Churchill. a luat cursul confruntării. Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomaţia. desi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa si întreg globul să fie împărtite în sfere de influentă pentru multe decenii. Churchill voia să restrângă aria influenţei sovietice. El scria: „S-ar putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. rusii vor încerca să-si socializeze sfera de influenţă exact la fel cum noi încercăm să democratizăm sfera noastră de influenţă. pe care îsi propuneau să le apere si să le răspândească în lume. Acţiunea militară era legitimă doar cu aprobarea Naţiunilor Unite. pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovietică de îndată ce se va ivi o ocazie potrivită si pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa si nemăsurata superioritate atomică a Statelor Unite egalează predominanţa sovietică în toate celelalte aspecte militare”. Desi influenta „noilor radicali“ în dezbatearea publică si în politica Statelor Unite a rămas redusă. ci prin instituţiile internaţionale. Orânduiurea sovietică. expropiere industrială si suprimare a libertăţilor fundamentale supără marea majoritate a oamenilor din Statele Unite. În ciuda unor astfel de critici. confidentă în propriile valori. Dar fie că ne place. De aceea. afirma Stalin cu referire la cel deal Doilea Război Mondial.Punctele de vedere ale realistilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. fie si numai ca ameninţare. mai ales în ani precum cei ai angajării SUA în războiul din Vietnam. Wallace postula o echivalenţă morală a acţiunilor americane si sovietice pe plan internaţional si schiţa perspectiva unei coexistenţe a două sisteme social-politice. o poziţie de forţă era deja stabilită. iar asistenţa economică trebuia distribuită nu direct. URSS. Ideile rusesti despre dreptatea socialeconomică vor guverna aproape o treime din lume. Conducătorii americani dădeau înapoi de la a folosi monopolul atomic. în anumite puncte sau într-o anumită măsură. Genul ei de reformă agrară. ca instrument al politicii externe.

nu a prezentat mai precis ce avea să se întâmple de fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. ar fi putut înainta până la Canalul Mânecii si. superioare ca performanţă (citeste: ca forţă de distrugere). Istoriceste. Se desfăsurau intens producţia de rachete cu rază mică si medie de acţiune si instalarea lor pe teatrele potenţiale de luptă. cu aliatii de până mai ieri. Churchill sublinia în acest sens că URSS nu vrea război. politica Moscovei va fi de păstrare a statu-quo-ului postbelic. Kennan a înţeles si descris mecanismele prin care. În aceeasi cursă intrau. Întrucât acel sistem. folosind situatia economică grea din unele tări europene. toate categoriile de arme convenţionale dobândeau caracteristici calitative noi. într-un anumit moment. sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental. 22 Henry Kissinger. În genere. nu reusise niciodată un transfer legitim de putere. politica de îngrădire a fost validată. mai ales din Europa. dominat de un partid unic. URSS experimenta o bombă cu hidrogen având o putere de 50 megatone. de această dată. în primul rând supraputerile. printr-o luptă sau alta în cadrul puterii. în una dintre cele mai slabe si mai demne de milă societăti“… Nici un alt document. în ciuda protestelor internaţionale. Ca efect al revoluţiei în stiinţă si tehnică. Date fiind asemenea schimbări calitative în starea armamentelor. ceea ce provoca infestări radioactive cu consecince grave pentru locuitorii planetei. efortul general producând colapsul comunismului numai după o serie prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente“22 . pe întreg parcursul Războiului Rece si al crizelor care l-au marcat. pe rând. Într-adevăr. pentru partidul comunist puteau decurge consecinte stranii. „obiectivul politic american a fost considerat a fi păstrarea statu quo-ului. diversi competitor ai autoritătii ar putea : „coborî în acele mase imature politic si neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar pretentiilor lor. Un asemenea pericol s-a dovedit. mai de vreme sau mai târziu. Crearea de noi arme nucleare. în 1960. nu prin arta compromisului si a adaptări. cele două blocuri. Statele Unite instalând pe acestea lansatoare de rachete balistice: SLBM.“Diplomația “ 75 . produceau cele dintâi submarine atomice. Kennan considera probabil că. era să apară vreodată ceva care să sfarâme unitatea si eficacitatea partidului ca instrument politic. inclusiv al unui apel solemn făcut de Adunarea Generală a ONU. În acei ani. transcontinentale. ca număr de focoase si capacitate de distrugere. Spre deosebire de alti experti. iar SUA în 1958). subliniază Kissinger.deosebite timp de 2-3 planuri cincinale. Statele Unite si URSS îsi creau flote de bombardire startegice. însă. prin urmare. arsenalele nucleare american si sovietic sporeau rapid. Marea Britanie si Franţa. Dacă. beneficiind de superioritatea sa în domeniul fortelor terestre. Tot ele construiau primele rachete balistice intercontinentale: ICBM (URSS în 1957. aflate în inima continentului. continuă Kissinger. deoarece calitatea de membru obisnuit fusese exersată numai prin practica disciplinei de fier si supunerii. Războiul Rece încheindu-se cu prăbusirea URSS si a regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. ci urmăreste să se bucure de roadele războiului abia încheiat. Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice. pentru o eventuală nouă confruntare armată. cu un accent major pus pe cea a armelor nucleare si a mijloacelor de transport a acestora la ţintă. nereal. care se contura ca posibilitate. de exemplu. angajându-se într-o adevărată cursă contra cronometru în dezvoltarea tuturor categoriilor de armamente. Perioada „Diplomaţiei pe marginea prăpastiei“ era martora unei accelerări fără precedent a înarmărilor. Ca stare de fapt. adaptarea lor pentru diverse modalităţi de folosire determinau un ritm febril de testări ale acestor arme în diferite medii. în Occident a circulat ideea că URSS. cum era Franţa si Italia. ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei de influenţă sovietice în ţările est si central europene. unde partidele comuniste participau la guvernare. să încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste tări. Dacă asta era să se întâmple vreodată.

strâns legată de cea pentru câstigarea sprijinului majorităţii statelor membre ale Naţiunilor Unite. URSS. în noiembrie 1957. desi importante în sine. URSS se opunea în mod categoric. dintre cele două supraputeri. cele mai numeroase se concentrau tocmai la ONU: planuri de dezarmare. era format pe bază paritară din state membre ale celor două blocuri militare: Canada. Birmania. un factor major în cresterea încordării situaţiei internaţionale. pe de o parte. Astfel. exerciţiile diplomatice din cadrul său reprezentând oportunităţi deosebite pentru promovarea în faţa opiniei publice internaţionale. totodată. nu aveau o semnificaţie majoră ca măsuri de dezarmare. Iugoslavia. Franţa si Canada. Marea Britanie. În ansamblul ei. Comisia de Dezarmare (1952-1957) era formată din membrii Consiliului de Securitate si Canada. Argentina. pe de altă parte. acelasi forum oferea o tribună de mare audienţă. Egiptul. dar si. Cehoslovacia.reducerile operate.mai ales a celor mari . SUA. Marea Britanie. diseminarea acestor arme. între altele. marile puteri vor încerca si vor reusi să aducă în cadrul sau măcar sub egida Naţiunilor Unite politica blocurilor cărora le aparţineau. controlul acestora si eventualele măsuri de dezarmare erau luate la Washington si la Moscova. ca regulă. Desigur. Acţiunile diplomatice în acest domeniu se desfăsurau în relaţiile dintre state. Ea stimula apelul la forţă în forma războaielor locale si. ţară membră a SEATO. Interesul arătat ONU era determinat de faptul că forumul mondial dezbătea probleme fundamentale privind securitatea si pacea internaţională. Italia. Diplomaţia nu va sta deoparte de aceste evoluţii. în cazul Alianţei Nord-Atlantice. În fapt. anume Belgia. în ceea ce priveste numărul de militari aflaţi sub arme. slab dezvoltate. Aceste lucruri vor fi reliefate cu pregnanţă. Polonia. la rândul ei. si Bulgaria. respectiv în cele două alianţe politico-militare: NATO si Organizaţia Tratatului de la Varsovia. Aceasta reflecta necesităţile de securitate si de apărare ale statelor. aceasta. Bugetele militare înghiţeau sume enorme. cu menţiunea că. în cele dintre blocuri militare si la Naţiunile Unite. în timp ce în blocul estic reuniunile statelor participante aveau mai ales menirea să aprobe iniţiativele URSS. aflate în competiţie. principalele hotărâri privind înarmările. care ar fi devenit inevitabil un cataclism nuclear.erau propuse si trei state membre NATO. Mai mult decât atât. România. de o parte si de alta. Motivul: alături de unele state nealiniate. Dar această împrejurare nu diminua atenţia acordată Naţiunilor Unite de către cele două părţi. precum si Australia. India. Modul cum 76 . ele erau precedate de ample consultări. într-o măsură considerabilă. sustrăgând astfel mijloace preţioase de la acoperirea nevoilor civile. Astfel când. de instituirea structurilor de negociere în domeniu. diplomaţia vremii contribuia nemijlocit si substanţial la desfăsurarea cursei înarmărilor.si a grupărilor de state în problemele dezarmării. agrava pericolul unei conflagraţii mondiale. în ultimă instanţă. Comitetul celor 10 state pentru dezarmare. ea se va implica direct si masiv în tot ceea ce privea fenomenul militar. proiecte urmărind oprirea experinţelor cu armele nucleare. Dimpotrivă. 1959). totodată. Pe de altă parte. ca instrument al politicii statelor si grupărilor de state. Franţa. din inţiativa puterilor occidentale. transferarea unora dintre fondurile rezultate din dezarmare în beneficiul statelor slab dezvoltate etc. Italia si Norvegia. precum si confruntarea acestora referitoare la problema dezarmării. Brazilia. Deosebit de negativă era împrejurarea că în cursa înarmărilor intra si un număr crescând de state recent eliberate. a cărui constituire se decidea la Conferinţa Ministrilor de Externe ai celor patru puteri (Geneva. Cursa înarmărilor era un efect al confruntării Est-Vest. în Subcomitetul acesteia intrau doar SUA. mai ales americano-anglo-franceze. adânc îngrijorate de pericolele grave inerente cursei înarmărilor. Competiţia dintre cele două blocuri. privitoare la componenţa organismelor de negociere a problemelor dezarmării era. URSS. Ponderea principală a acţiunilor diplomatice va fi în domeniile controlului armamentelor si dezarmării. devenind. a unei imagini favorabile despre politica statelor . de natură să pună sub semnul întrebării civilizaţia umană în ansamblu. preocupările lor pentru propria imagine în faţa opiniei publice. îngheţarea si reducerea bugetelor militare. Mexicul si Tunisia . Adunarea Generală a ONU vota în favoarea lărgirii Comisiei de Dezarmare prin includerea unui număr de state nemembre ale Consiliului de Securitate.

în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Era momentul când Moscova. în termeni generali. promovând planuri elaborate în forumuri destinate să le unească forţele si să le sporească influenţa. Nigeria. tocmai având în vedere miza politică si de imagine pe care o reprezentau Naţiunile Unite. adopta Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA). asa cum am menţionat deja. Desi erau foarte vehemente în plângerile lor privitoare la tensiunile internaţionale. de exemplu. desigur. India. dar trăsătura lor distinctivă fusese o politică externă pasivă. de-a lungul mai multor decenii. Va conta pe îndepărtarea statelor nealiniate si în curs de dezvoltare de poziţiile occidentale. o alianţă a nealiniaţilor. întotdeauna. grupul asa-numitelor ţări Nealiniate a reprezentat o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. în ajunul crizei Suezului si al celei ungare. ţările membre ale blocurilor militare occidentale si ţările neutre“ . guvernul sovietic a subliniat că organul de lucru pentru dezarmare poate fi eficient si capabil să îndeplinească sarcinile care-i stau în faţă numai dacă în acest organ vor fi reprezentate pe bază de drepturi egale toate cele trei grupuri de state . care se constituiau în factori favorabili în dezbaterea problemelor dezarmării. desfăsurată la New York cu participarea a 81 de state. Negocierile sovieto-americane care duceau la constituirea Comitetului celor 18 se finalizau prin adoptarea unui document care marca un moment de vârf în domeniu. Mexic. de fapt. Suedia. Un alt asemenea factor favorabil îl constituia faptul că. Acest lucru se poate afirma. În acest sens. Aceasta. cu adaptări la împrejurările concrete. avea să declanseze o adevărată ofensivă de durată pentru schimbarea raportului de forţe în cadrul forumului mondial. ridicând uneori glasul. Această orientare va fi urmată de către URSS. deci în ONU: 60 de voturi pentru.statele socialiste. fără să simtă nevoia să aplice Uniunii Sovietice aceleasi exigenţe morale pe care le aplicau Statelor Unite“ . Prin contrast. din 1961. În genere. 77 . vor fi momente când această miscare sau ţări care-i aparţineau vor avea iniţiative de certă însemnătate. precum si un inspectorat internaţional pentrru aplicarea garanţiilor de securitate si de verificare a programelor nucleare civile. Egipt.era adoptată rezoluţia în cauză (1150/XII. ca agenţie autonomă. Astfel. Uniunea Sovietică va insista si va obţine în negocieri laborioase cu Statele Unte revizuirea componenţei Comitetului celor 10 prin includerea a 8 state nealiniate si neutre: Brazilia. 19 noiembrie 1957) indică fără dubii raportul de forţe în Adunarea Cenerală. Și pentru că se temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de Statele Unite. o conferinţă diplomatică internaţională. formând. într-un raport comun înaintat Adunării Generale a ONU la 20 septembrie 1961. ţările nealiniate din perioada Războiului Rece nu si-au înţeles neutralitatea ca neimplicare. Noua orientare a URSS era exprimată cu claritate într-o comunicare a guvernului sovietic adresată presedintelui sesiunii Adunării Generale a ONU la 22 septembrie 1961: „În cadrul tratativelor bilaterale cu SUA. Astfel. având sediul la Viena. Etiopia. Naţiuni neutre existaseră. b) dezarmarea să fie însoţită de adoptarea unor proceduri sigure pentru reglementarea pasnică a diferendelor si a unor aranjamente eficace pentru menţinerea păcii. aflată sub egida Naţiunilor Unite. 11 împotrivă (statele din blocul sovietic) si 9 abţineri. în octombrie 1956. Au învăţat cum să asmută supraputerile una împotriva alteia. devenea forumul mondial central interguvernamental pentru cooperarea stiinţifică si tehnică în scopul folosirii pasnice a energiei nucleare. Ele erau jucători activi. iar războiul să nu mai constituie un instrument pentru reglementarea problemelor internaţionale. desi. Declaraţia cuprindea următoarele prevederi: 1. spre a preveni deturnarea acestora către obiective militare. despre miscarea de nealiniere si în problemele dezarmării. „În anii 1950. ele au stiut cum să profite de pe urma acestora. ele s-au situat în general de partea comunistilor. Comitetul celor 10 devenea Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. Birmania. guvernul american si guvernul sovietic prezentau Declaraţia asupra principiilor convenite ca bază a viitoarelor negocieri multilaterale de dezarmare. Scopul negocierilor este de a realiza acordul asupra unui program care să asigure ca: a) dezarmarea să fie general si completă.

dezarmarea generală si totală nu se realiza nici în timpul Războiului Rece si nici măcar după depăsirea acestuia. avea semnificaţia sa. pentru asigurarea păcii si securităţii internaţionale. privind dezarmarea. care să curpindă toate statele la Tratat.2. simplul fapt că supraputerile ajungeau la respectivul acord . lichidarea instalaţiilor militare. Totusi. 4. În timpul si după realizarea programului de dezarmare generală si completă trebuie luate măsurile necesare. În plus. se află obligaţia statelor de a pune la dispoziţia ONU efectivele necesare pentru o forţă internaţională de pace. compoziţia si raporturile de forţe în cadrul Organizaţiei mondiale aveau să se modifice substanţial. 3. pentru orice exerciţiu. neafectat de dreptul de veto. inclusiv a bazelor. apoi chiar a unui număr mai mare de asemenea state în structuri succesive 78 . mijloacele si instalaţiile apreciate de comun acord drept necesare menţinerii ordinii interne si protejării securităţii personale a cetăţenilor. spre a se oferi asigurarea fermă că toate părţile îsi onorează obligaţiile. bacteriologice si a altor arme de distrugere în masă si încetarea producţiei lor. în concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. încetarea instruirii militare si închiderea scolilor militare. încetarea producţiei de armament. care deveneau membre ale ONU ca urmare a decolonizării. d) încetarea alocării de fonduri pentru nevoi militare. Aranjamentele pentru folosirea acestor forţe trebuie să asigure ca Naţiunile Unite să poată în mod efectiv să descurajeze sau să suprime orice ameninţare sau folosire a armelor pentru violarea scopurilor si principiilor Naţiunilor Unite . Programul dezarmării generale si complete va asigura ca statele să dispună numai de arme nenucleare. recomandând acestui Comitet să înceapă de urgenţă negocieri în vederea ajungerii la un acord privind dezarmarea generală si completă. din afara blocurilor militare. ca si lichidarea acestuia sau transformarea lui în scopuri pasnice. în scopul unei verificări eficace. Progresul obţinut în direcţia dezarmării trebuie însoţit de măsuri destinate să întărească intituţiile pentru menţinerea păcii si reglementarea conflictelor internaţionale prin mijloace pasnice. Pentru realizarea controlului si inspectarea dezarmării trebuie să se creeaze în cadrul Naţiunilor Unite o Organizaţie Internaţională de Dezarmare. Toate măsurile de dezarmare trebuie efectuate de la început până la sfârsit sub un strict control internaţional. La 20 decembrie 1961. 6. Prezenţa celor 8 state neutre si nealiniate în Comitetul celor 18. în etape fixate de comun acord. Programul va conţine dispoziţiile referitoare la mijloacele militare ale fiecărui stat pentru: a) demobilizarea forţelor armate. Adunarea Generală a ONU lua notă cu satisfacţie de Declaraţia sovietoamericană si recomanda ca negocierile de dezarmare să se bazeze pe principiile cuprinse în aceasta. 5. între acestea. care să fie dotată cu tipuri de armament asupra cărora se va cădea de acord. Privit în perspectivă istorică. pe plan politic si moral. de forţele armate. Programul de dezarmare trebuie pus în aplicare treptat. negocierile si acordul cu care ele se soldau constituiau una dintre expresiile timpurii ale orientării celor două supraputeri spre abordări bilaterale ale problemelor cu adevărat fundamentale ale vremii. Această Organizaţie si inspectorii săi trebuie să aibă acces complet. 7. b) lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare. În condiţiile cresterii rapide a numărului de state mici si mijlocii. când cursa înarmărilor atingea ritmuri si proporţii alarmante. ea îsi însusea hotărârea privind constituirea Comitetului celor 18 state. în toate locurile apreciate ca necesare. fiecare măsură si etapă fiind înfăptuite într-un interval de timp determinat. c) desfiinţarea organizaţiilor si instituţiilor destinate susţinerii efortului militar al statelor. Întradevăr. Toate măsurile de dezarmare generală si completă trebuie echilibrate astfel încât în nicio etapă a realizării programului vreun stat sau grup de state să nu dobândească avantaje militare si ca securitatea să fie asigurată în mod egal pentru toţi. Principiile cuprinse în Declaraţie deveneau un fel de reper de vârf. până la realizarea sa deplină. acordul sovieto-american din 1961 pare o sumă de deziderate utopice. acceptat în mare măsură de către Moscova — într-un moment de serioasă încordare internaţională.de menţionat că el era negociat pornindu-se de la un proiect american. chimice. diplomatic sau academic. împrejurare având un impact deloc de neglijat în opinia publică internaţională.

Pe lângă aceasta. iar îmbunătăţirea performanţelor economice ale Sudului ar fi un factor important în cresterea economică a Nordului. va fi făcut încă un pas în această direcţie. un raport privind consecinţele economice si sociale ale dezarmării. a alianţelor între marile puteri si a pactelor ce decurg din acestea au accentuat războiul rece si au mărit încordarea internaţională. după ce sublinia importanţa supremă a dezarmării. În consecinţă. ţinută în octombrie 1964 care. cu sprijinul unui grup de experţi guvernamentali. o delegaţie condusă de savantul Linus Pauling prezenta secretarului general al ONU o petiţie în numele a peste 9 000 de oameni de stiinţă din 45 de ţări prin care se cerea încheierea fără întârziere a unui acord internaţional pentru oprirea experienţelor cu armele nucleare. Ulterior.C. Miscarea de nealiniere si lumea în curs de dezvoltare luau poziţie împotriva continuării cursei înarmărilor si acuzau blocurile militare pentru intensificarea acesteia. Suedia veneau cu propuneri proprii privind unele sau altele dintre aspectele dezarmării. La Naţiunile Unite se făceau auzite îngrijorările oamenilor de stiinţă în legătură cu pericolele cursei înamărilor: pe 13 iunie 1958. El plasa această corelaţie în contextul interacţiunii dezarmare-dezvoltare-securitate. sub un control internaţional eficient. un studiu privind relaţia dintre dezarmare si dezvoltare. India. În acelasi an. dominată de o cursă a înarmărilor aparent fără limite între principalii actori ai vieţii internaţionale. Studiul făcea o serie de recomandări privind măsurile de dezarmare si reconversia mijloacelor eliberate prin asemenea măsuri către scopuri civile. pe de o parte.Comitetului. va constitui un factor major în această evoluţie. Conferinţa consideră că menţinerea sau înfiinţarea în viitor a bazelor militare străine si staţionarea trupelor străine pe teritoriile altor ţări. Studiul demonstra că înarmările si dezvoltarea se află într-un raport de concurenţă. Este clar însă că pregătirile pentru reconversie ar trebui să fie printre primele etape pe calea dezarmării. mai ales dezarmarea nucleară. era publicat. Iugoslavia. si depăsirea stării de subdezvoltare. Grupul (de experţi .) a demonstrat că există o gamă largă de factori nemilitari cu acţiune tot mai intensă care agravează problemele de securitate ale statelor sub forma unei: (a) reduceri ample a perspectivelor cresterii economice. împotriva voinţei exprimate de ţările respective.Rezoluţia 1837 (XVII). Naţiunile Unite pregătind. cu efecte benefice pentru economia mondială. După ce sublinia că ţările în curs de dezvoltare sunt victimele cele mai grav afectate de către o situaţia strategică ostilă. „Procesul reconversiunii va fi faza finală a executării oricăror măsuri negociate de dezarmare. inclusiv pregătirile 79 . Prezenţa tot mai numeroasă în cadrul ONU a statelor nealiniate si în curs de dezvoltare determina cresterea preocupărilor forumului mondial pentru problemele subdezvoltării si pentru cele privind raportul dintre cursa înarmărilor si eventualele măsuri de dezarmare. ceea ce fundamenta concluzia că trebuie stabilită o corelaţie efectivă între dezarmare si dezvoltare. constituie o încălcare grosolană a suveranităţii statelor si o ameninţare împotriva libertăţii si păcii internaţionale“ . ajungînd la concluzia „că însăsi cursa înarmărilor a devenit o ameninţarela adresa securităţii Naţiunilor si că dezarmarea generală si totală.si (c) polarizării inacceptabile din punct de vedere moral si hazardate din punct de vedere politic a bogăţiei si sărăciei si progresului insuficient în ţările în curs de dezvoltare“. arăta: „Conferinţarea firmă convingerea sa că existenţa blocurilor militare. va întări în mod direct securitatea. tot sub egida ONU. Citez în acest sens Declaraţia Conferinţei de la Cairo a sefilor de state sau de guverne ai ţărilor nealiniate. (b) constrângerilor economice inerente — mai ales în domeniile energiei si materiilor prime neregenerabile. studiul menţionat opinia că efectele economice ale unor măsuri de dezarmare ar consolida destinderea Est-Vest. pe de altă parte. studiu devenit Raport al secretarului general al ONU . Adunarea Generală a ONU adopta o rezoluţie privind folosirea în scopuri pasnice a resurselor eliberate ca urmare a dezarmării . dar si al solicitărilor serioase la care este supus mediul înconjurător si cresterii populaţiei planetei . ţările neangajate nu sunt de acord să participe la asemenea alianţe si pacte. Grupul recomandă ca guvernele să creeze premizele necesare.V. În decembrie 1962.

Cu titlu de măsuri practice. Iniţiative de acest gen. dar si state dezvoltate cereau încetarea sau măcar limitarea unor astfel de experienţe. member ale alianţei Nord-Atlantice. mai numeroase decât cele menţionate aici. Camera Consilierilor din Dieta japoneză adopta o rezoluţie prin care cerea puterilor nucleare interzicerea armelor atomice si cu hidrogen. în afara faptului că alimentau cursa înarmărilor. Conferinţa cu privire la încetarea experinţelor cu arme nucleare si Conferinţa experţilor privind preîntâmpinarea unui atac prin surprindere. pe de o parte. Asemenea mijloace si metode includeau colectarea de esantioane de reziduuri radioactive. planificarea. studiul citat îmbogăţea angajarea diplomaţiei în problemele dezarmării atât în forumul mondial. ajungea la concluzia că existau deja mijloace si metode care făceau posibilă din punct de vedere tehnic detectarea exploziilor nucleare. membre ale Subcomitetul Comisiei de Dezarmare. se constituiau în presiuni la nivel mondial asupra puterilor nucleare în sensul măcar a limitării experienţelor cu armele menţionate. acustice si hidroacustice. precum si inspecţiile la faţa locului. Proiectul preconiza instituirea unui sistem de înregistrare prealabilă la Naţiunile Unite a experienţelor cu arme nucleare. pentru a facilita reconversiunea resurselor eliberate prin măsuri de dezarmare în scopuri civile. înregistrarea undelor seismice.si. Însusit de către secretarul general al Naţiunilor Unite si pus la dispoziţia Adunării Generale ca Raport propriu. Canadei. cât si în alte structuri internaţionale cu un instrument analitic de o certă valoare teoretică si bogat în sugestii practice. Poloniei. În plus. cu participarea Angliei. precum India. Canada. prezentau în Comitetul politic al Adunării Generale a ONU un proiect de rezoluţie intitulat „Înregistrarea la Naţiunile Unite a exprienţelor nucleare“. Grupul de experţi considera că trebuie creată o reţea. Anume. douăiniţiativesemnificative în domeniul înarmărilor si dezarmării priveau raporturile Est-Vest. Franţa. Marea Britanie si Statele Unite propuneau la 2 iulie 1957 convocarea unui grup de experţi care să elaboreze propuneri privind un sistem de inspecţii pentru controlul încetării testelor nucleare. Pe canale diplomatice. în care îsi declara acordul privind controlul asupra unei astfel de măsuri. ridicată la rang de Conferinţă. urmând ca acesta să fie însărcinat cu pregătirea unui studiu asupra metodelor de detectare a eventualelor încălcări ale unui tratat de încetare a experienţelor cu arme nucleare. Nu numai ţări nealiniate. declaraţii cuprinse în diferite pachete de acţiuni menite să slăbească încordarea internaţională si să ducă la dezarmare. care să garanteze că eventualele obligaţii asumate în acest domeniu nu erau încălcate în mod fraudulos. Conferinţa îsi desfăsura lucrările între 1 iulie-31 august 1958. se convenea ca reuniunea experţilor. crestea preocuparea la nivel internaţional faţă de continuarea experienţelor cu arme nucleare. să debuteze la Geneva în data de 1 iulie 1958. cu implicaţii globale. Deschiderea diplomatică în această privinţă era operată de puterile occidentale. înaintat la 21 august guvernelor statelor cărora acestia le aparţineau. precum si Naţiunilor Unite. cea a semnalelor radio. URSS prezenta la 14 iunie 1957 un document privind încetarea experinţelor cu arme atomice si cu hidrogen. îndeosebi din ţările în curs de dezvoltare“ . Este semnificativ în acest sens că la 18 ianuarie 1957. României si URSS. După ce. Moscova îsi dădea acordul pentru întrunirea Grupului de experţi. Franţei si Statelor Unite. care să includă 170 de posturi de control terestre si alte 10 instalate pe nave 80 . Aflate sub asemenea presiuni. în cazul evenimentelor seismic neidentificate. la 15 martie acelasi an. Raportul Grupului de experţi. si a Cehoslovaciei. aflată sub supravegherea unui organ internaţional. împreună cu Japonia. ca un prim pas în direcţia încetării acestor experienţe. Canada si Norvegia. acolo unde este cazul. pe de altă parte. Orice intenţie în această privinţă se lovea însă de problema exercitării controlului. În anii la care mă refer aici. afectau direct si grav mediul înconjurător. mai ales pentru a satisface necesităţile economice si sociale urgente. Aceste experienţe. La 30 mai 1958. în faţa acestui subcomitet. ţară aliată a Statelor Unite. În a doua jumătate a deceniului 6. cu efecte nocive majore asupra oamenilor. puterile nucleare îsi vor multiplica declaraţiile privind dorinţa lor de încetare a testelor nucleare. mărind pericolul unui război cu folosirea acestor arme teribile.

D. se convenea întrunirea acesteia. Statele Unite îsi dădeau acordul pentru organizarea reuniunii experţilor. de această dată cu succes. România si URSS. 60 amplasate în diferite insule din Oceanul planetar. Progrese vor fi puţine. publicat la 10 iulie 1959. Comisia ONU pentru Dezarmare cu Subcomitetul său. deoarece la 27 noiembrie 81 . prost programată. în Geneva. Franţa nu va lua parte la Conferinţă. însă. Cehoslovacia. Chineză va declara că orice aranjament internaţional privind armamnetul nuclear nu o angaja. Conferinţa tripartită de la Geneva avea să lucreze timp de aproape patru ani. N. în condiţii când un adevărat noian de proiecte de rezoluţii. pe fond. Eisenhower. precum si cu cele create sau aflate sub egida formului mondial: Consiliul de Securitate. Marea Britanie. 37 în Asia. îsi deschidea lucrările Conferinţa cu privire la încetarea experienţelor cu arme nucleare. într-un mesaj adresat presedintelui american. 6 în Europa. marcând un moment de seamă în căutările pentru limitarea si încetarea testelor cu arme atomice si cu hidrogen. problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere ocupa un loc central în orice elaborări privind eventuale măsuri de dezarmare. acorduri. . statele occidentale din Subcomitetul Comisiei de dezarmare propuneau un document de lucru privind instituirea unor sisteme de inspecţie pentru înlăturarea posibilităţii declansării unui atac prin surprindere. criza în cauză se apropia însă cu repeziciune. Conferinţa nu putea fi mai prost programată. că. acelasi an. La fel. La 31 iulie. Raportul Grupului. se propunea alcătuirea de urgenţă a unui grup de experţi. Conferinţa tripartită îsi înceta activitatea în ianuarie 1962. temerară. tratate privind dezarmarea va ocupa un prim-plan al diplomaţiei internaţionale.speciale. din punct de vedere al perioadei. Prin contacte diplomatice. În conţinutul documentului. Era o iniţaitivă temerară iar. de către URSS sau Statele Unite si Marea Britanie. destinată mai ales efectuării pregătirilor necesare următoarelor teste nucleare. nu se dovedea decât o măsură limitată. primul ministru sovietic. se pronunţa în favoarea întrunirii unei reuniuni de experţi care să studieze aspectele practice ale prevenirii unui atac prin surprindere. Ca un prim rezultat.P. în paralel cu organismele Naţiunilor Unite. ea apărând în mod sistematic în orice plan înaintat de cele două blocuri în această privinţă. recomandând în acest sens instituirea unui sistem de control bazat pe o reţea de sateliţi si posturi de observaţie terestre. 16 în Africa. La 2 august 1957. În condiţiile nivelului atins de cursa înarmărilor si de confruntarea Est-Vest. la 10 noiembrie. anume Albania. Beijingul având propria politică în domeniu. Franţa. această reţea ar fi putut avea următoarea distribuţie geografică a posturilor de control: 24 în America de Nord. etc. transferând examinarea problemei privind încetarea experienţelor nucleare unui subcomitet al Comitetului celor 18 pentru dezarmare. SUA. plus cele 10 instalate pe nave. Conferinţa crea un grup de experţi în problemele detectării si identificării exploziilor nucleare la mare altitudine. 4 în Antarctica. Adunarea Generală. 16 în America de Sud. din punct de vedere tehnic. Era nevoie de socul provocat de criza rachetelor din Cuba pentru ca problema încetării respectivelor experienţe să fie reluată. S. întrucât subiectul propus se intersecta în puncte esenţiale cu toate aspectele de bază privind înarmările si dezarmarea. pe rând. 7 în Australia. diferitele sale comitete. Polonia. si cinci ţări din blocul sovietic. R. Suspendarea (încetarea) unilaterală a experienţelor nucleare pentru anumite intervale de timp. La 2 iulie 1958. lucrurile băteau pasul pe loc. Potrivit propunerii Grupului. considera posibilă o astfel de detectare. decisă. Hrusciov. cu participarea SUA. având statut de conferinţă internaţională. cu participarea unor experţi din cinci ţări membre ale NATO: Canada. Marii Britanii si URSS. Era un rezultat remarcabil. deci. Concluzia generală din Raportul Grupului de experţi era. Dar. echipate cu o aparatură electronică adecvată. care să examineze aspectele tehnice ale unui potenţial accord în această privinţă. se putea institui un sistem de control operativ si eficient pentru detectarea încălcărilor unui acord privind încetarea experinţelor cu arma nucleară. anunţând că intenţionează să efectueze testele necesare înzestării sale cu armament nuclear. Italia. la 31 octombrie 1958.

avusese rolul său în iniţierea propunerii poloneze . posturi terestre de control în principalele porturi. păstreze sau importe arme nucleare de orice tip. statele ce intrau în zonă se obligau să nu fabrice. puterile nucleare se obligau să nu facă uz de arme nucleare împotriva teritoriilor statelor cu regim denuclearizat. si anume stabilirea obiectivelor controlului si a mijloacelor de efectuare a acestuia pentru prevenirea unui atac prin surprindere. instalaţii sau echipamente nucleare guvernelor sau altor entităţi din ţările din zonă. unde se aflau faţă în faţă forţele armate ale Tratatului de la Varsovia si ale NATO. Alte iniţiative urmărind reducerea pericolului unui conflict nuclear nu aveau o soartă mai bună. după numele ministrului de Externe polonez al vremii. scoaterea armelor nucleare din dotarea forţelor armate occidentale din 82 . la iniţiativa diplomaţiei americane. înaintată la 2 octombrie 1957. căi rutiere si aeroporturi.1958 Moscova provoca cea de a doua criză a Berlinului. RDG si RFG. Era primit însă cu răceală de către puterile occidentale. SUA si URSS se obligau să nu menţină arme nucleare în dotarea forţelor lor armate staţionate pe teritoriile statelor din zonă. si acţiuni de preîntâmpinare a unui atac prin surprindere. desigur. erau eminamente politice si.care. acest plan propunea: zona avută în vedere urma să cuprindă teritoriul Poloniei. rămasă în analele diplomaţiei drept Planul Rapacki. Asemenea acţiuni trebuiau însoţite de schimburi de date privind forţele armate si armamentele pe care statele le aveau în zonele supuse controlului. în scopul supravegherii aplicării obligaţiilor statelor aflate în zonă si a celor străine urma să se stabilească un mecanism adecvat de control. Cea mai importantă în această privinţă era cea aparţinând Poloniei. Planul Rapacki era prea ambiţios si mergea prea departe prin consecinţele sale spre a avea vreo sansă. Într-o detaliere ulterioară (Memorandumul Rapacki din 8 februarie 1958). vor considera că sarcina Conferinţei era limitată la aspectele strict tehnice. Ele nu se aflau însă întâmplător între propunerile Estului: Moscova vedea în cererile statelor occidentale. pe care-l socotea un sistem legalizat de spionaj militar. ele nu puteau fi examinate si decise de experţi. noduri de cale ferată. fără îndoială. după ce îsi concretizau poziţiile privind posturile de control terestre si fotografierea aeriană. Statele din blocul sovietic.si a celorlaţi membri ai blocului sovietic. să nu permită amplasarea unor astfel de arme. stabilirea de echipe de observatori terestri. Pe masa Conferinţei se aflau propunerile celor două părţi în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere. El primea. În mod concret. Marea Britanie. simultan. Nota considera că propunerile erau prea limitate ca sferă de cuprindere pentru a reduce pericolul nuclear sau pentru a furniza o bază serioasă securităţii în Europa. În plus. ci si diametral opuse. statele occidentale. Mă refer aici la diferitele propuneri privind crearea unor zone lipsite de arme nucleare. si nici instalaţii de întreţinere si lansare a acestor arme. evident. Asemenea măsuri de dezarmare. aprobare si sprijin din partea URSS . fie sub forma unor declaraţii unilaterale solemne ale acestor state. aceleasi puteri îsi asumau obligaţia să nu transfere în nici un mod si sub nici un motiv arme nucleare. ci de plenipotenţiari diplomaţi. Între aceste mijloace erau observarea aeriană. Răspunsul concret al acestora avea să fie dat de Washington la 3 mai 1958 printr-o notă a ambasadorului american la Varsovia. Cehoslovaciei. cele patru puteri nucleare: Franţa. cu mandat adecvat. propuneau ca asemenea mijloace de control să fie acompaniate de unele măsuri de dezarmare. se propunea reducerea cu cel puţin o treime a forţelor armate străine de pe teritoriile statelor europene ce intrau în zona de control. precum si asumarea de către statele posesoare de arme nucleare a obligaţiei de a nu amplasa asemenea arme si rachete purtătoare în cele două părţi ale Germaniei. Conferinţa ţinea ultima sedinţă pe 18 decembrie 1958. mai ales în cele privind datele despre forţele armate si armamentele din zonele asupra cărora urma să se cadă de acord. considerate. amânarea ei sine die consemna propriul esec. Astfel. propuneri care se vor dovedi repede nu numai diferite. obligaţiile statelor în cauză urmau să fie stipulate fie într-o convenţie internaţională. În aceste condiţii. ca si a unor instalaţii de deservire si de lansare a lor. mijloace de exercitare a unui control asupra înarmărilor.

Chiar în timpul sesiunii. Italia si Iugoslavia. Alte iniţiative în acelasi domeniu: propunerea sovietică si cea finlandeză privind crearea unei zone denuclearizate în Peninsula Scandinavică sau propunerea Moscovei referitoare la denuclearizarea Orientului Apropiat rămâneau fără ecou. Australia. Japonia. la propunerea Statelor Unite. inclusive de natură nucleară. adresa un mesaj sefilor de guvern ai Albaniei. Un refuz similar primea si propunerea URSS privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani si Marea Adriatică (25 iunie 1959). denuclerizarea unor regiuni restrânse nu era un adios de securitate. Tratatul interzicea în mod expres exploziile nucleare si depozitarea deseurilor nucleare în Antarctica. de experienţe cu arme de orice fel. prin care propunea întrunirea unei conferinţe a sefilor guvernelor statelor din Balcani pentru examinarea si convenirea unor măsuri menite să ducă la dezvoltarea colaborării pasnice multilaterale. Italia si Turcia îsi anunţau acordul în această privinţă. Statele Unite. Chile. La 5 iunie 1959. Iugoslaviei si Turciei. sub garanţia puterilor nucleare. sugerând ca Balcanii să devină o zonă denuclearizată. în aceste ţări erau amplasate arme nucleare si rampe de lansare pentru rachete cu rază medie de acţiune. premierul român. Tratatul asupra Antarcticii era semnat la 1 decembrie 1959. în urma unor negocieri desfăsurate. România relua propunerea sa din septembrie 1957. adoptate în sesiunea acestuia desfăsurată la Paris între 16-19 decembrie 1957. efectuarea de manevre. sub comandament american. Această propunere sovietică acoperea si o iniţiativă românească. Se hotăra cresterea personalului 83 . Belgia. De atunci. între 15 octombrie-1 decembrie 1959. Consiliul NATO stabilea măsuri de intensificare a producţiei militare de către statele membre si de intensificare a coordonării acestei producţii la nivelul Alianţei. în urma unor acorduri semnate cu Statele Unite. În anii 1958-1959. Tratatul asupra Antarcticii constituia un semnificativ pas înainte în abordarea si soluţionarea provocărilor pe care fisiunea si fusiunea atomului le adresa comunităţii internaţionale. URSS si Uniunea Sud-Africană. această întinsă zonă de la Polul Sud al Planetei a rămas în afara oricărei competiţii militare. Consiliul Alianţei hotăra amplasarea de arme nucleare si mijloace de transport la ţintă a acestor arme pe teritoriile statelor membre. Franţa. pledând pentru dezvoltarea colaborării multilaterale si a relaţiilor de bună vecinătate între statele balcanice. Sofia si Tirana sprijineau iniţiativa românească. Grecia. îsi dădeau un acord similar Grecia si Olanda. Anume. constituind o oază de cooperare internaţională pasnică în diferite domenii. construirea de fortificaţii. Greciei. Tratatul prevedea că în Artactica sunt permise doar activităţi pasnice si interzicea orice măsuri cu caracter militar — stabilirea de baze. Belgradul. la Washington. Noua Zeelandă. Statele participante la negocieri si semnatare ale Tratatului erau Argentina. La 11 iunie. Singura excepţie în ceea ce priveste crearea de zone lipsite de arme nucleare o constitua acordul privind demilitarizarea Antarcticii. Guvernul român adăuga acum propunerii sale o dimensiune nouă. în plus. Marea Britanie. Chivu Stoica. la întărirea păcii si securităţii în această zonă. Astfel. De asemenea. O importantă componentă a cursei înarmărilor în anii la care mă refer aici decurgea din deciziile Consiliului NATO. Marea Britanie. acelasi an. Bulgaria. care propunea (la 8 iunie 1959) crearea unei zone denuclearizate cuprinzând Albania. Motivaţia poziţiei americane era temeinică: în condiţii când raza de acţiune a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare se măsura în mii de kilometri. Ulterior.Germania de vest ar fi pus aceste forţe într-o situaţie dezavantajoasă faţă de masiva prezenţă convenflională sovietică în centrul continentului. la 10 septembrie 1957. ci putea deveni un factor de dezechilibru în raporturile de forţe. O idee similară exprima Belgradul. crearea unor astfel de zone putea îngrădi în viitor opţiunile politico-militare ale puterilor care se angajau să le garanteze. aceasta nu se putea însă concretiza întrucât Grecia declara că problemele în suspensie pe care le avea cu unele state balcanice nu-i permiteau să participe la o astfel de conferinţă. Statele Unite anunţa că nu pot accepta propunerea sovietică privind denuclearizarea regiunii Balcanilor si Mării Adriatice întrucât vecinătatea URSS de această zonă reprezenta un pericol pentru securitatea Greciei si Turciei. Bulgariei.

incontestabil. se preconiza formarea unor forţe nucleare multilaterale ale Alianţei Nord-Atlantice. progresul tehnico-stiinţific. Hrusciov dobândise poziţii dominante pe plan intern si reusea. la aceeasi provocare se va răspunde prin Iniţiativa de Apărare Stategică (SDI). În acelasi interval de timp. În câţiva ani după plasarea pe orbită a primului satelit artificial al pământului (Sputnik. coleric si impulsiv. ministrii apărării ai statelor membre adoptau măsuri pentru introducerea unor arme atomice tactice („de teatru“) la nivelul diviziei (Planul Norstad. purtând încărcături nucleare. realizările în domeniul zborurilor cosmice. inclusiv prin constituirea de echipaje mixte pe nave de luptă făcând parte din dispozitivele NATO. Progresul stiinţific si tehnic demonstat prin lansarea Sputnik-ului. în ţări europene aliate. ci se înrola între factorii care stimulau această cursă. Literalmente peste noapte. pitoresc. Pe baza hotărârii Consiliului. precum si planurile de viitor. fără posibilitatea de a-l preveni. îndreptăţeau promovarea unei politici externe mai active si militante. omul forte de la Kremlin. În viziunea Moscovei. sub administraţia Reagan. se afla sub presiunea criticilor venite de la Beijing. o inteligenţă nativă si o siretenie ţărănească. si în genere prin programele de producer a armelor antirachetă sub administraţiile ce urmau. ca si de pe teren neutru. Comunist convins. în genere faţă de Occident. pentru prima oară în istorie. în aprilie 1958. cu efectele lor asupra cresterii puterii militare sovietice. în plus. Atlantic si Pacific. liderii chinezi cerând Moscovei o linie mai dură faţă de Statele Unite. dezvoltarea industriei si agriculturii.pentru cercetare-dezvoltare în domeniul militar. ca o dovadă a superiorităţii sistemului sovietic. el era un personaj ambiţios. era interpretat de liderii de la Kremlin. totodată. Statele Unite îsi pierdeau condiţia de invulnerabilitate. Pe termen lung. denumit astfel după numele generalului american care îndeplinea atunci funcţia de comandant supreme al forţelor aliate din Europa). direct si colorat în modul de exprimare. dar capabil să se replieze în ultimă instanţă. care dispunea de principalele pârghii ale puterii: era lider al partidului comunist si. pornite din Vest. în faţa efectelor neasteptate ale propriilor greseli de calcul si nechibzuinţe. Desi întreprindea un număr impresionant de iniţiative. Măsurile immediate vor fi menţinerea permanentă în zbor a unor escadrile de bombardiere starategice echipate cu arme nucleare si amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune. asigurată de cele două oceane. inclusiv a celor intercontinentale. În acest sens. dar care în anii respective nu puteau fi privite de către Occident decât cu seriozitate si preocupare — privind depăsirea Statelor Unite si a celorlalte state vestice în ceea ce priveste PIB-ul. Se vor face calcule — care se vor dovedi fanteziste. Dar Hrusciov era. America putea fi victima unui atac lansat de la distanţă. 26 august 1957). Cea mai spectaculoasă dintre aceste modificări era determinată de introducerea în arsenalul sovietic a rachetelor cu rază mare de acţiune.1962. După înfrângerea tentativei de înlăturare a sa (iunie 1957). în primul rând de Hrusciov. Personalitatea care-si va pune amprenta pe această politică externă era Hrusciov. dinamic si imprevizibil. datorită dezvoltării unor rachete purtătoare de mare putere. din Est. grosolan în atitudini. URSS lansa sonde spaţiale si staţii orbitale. el nu se afla în poziţia de autoritate a lui Stalin . 1957 . cum aveau s-o arate consfătuirile din noiembrie 1960. presedinte al Consiliului de Ministri. Astfel. nivelul de trai al oamenilor. desi angaja forţe impresionante prin dimensiuni si professionalism în 84 . capabile să transporte încărcături grele si masive. Desigur. Anii lui de glorie. inclusiv arme nucleare. să obţină o influenţă evidentă asupra miscării comuniste internaţionale. vor fi unii dintre cei mai periculosi pe care-i cunostea diplomaţia mondială în perioada post-Stalin. cu mai multe trepte. Ideea „întrecerii cu capitalismul“ si a posibilităţii câstigării acestei întreceri devenea un adevărat slogan al zilei. diplomaţia vremii nu numai că nu oprea cursa înarmărilor. la distanţe enorme. Asemenea măsuri ale Alianţei erau întreprinse în contextul modificărilor pe care le cunosteau raporturile de forţe si situaţia strategică generală în a doua jumătate a deceniului al 6-lea.biroul politic. înzestrat cu o energie debordantă. el întâmpina opoziţii în formul cel mai înalt al partidului comunist . creându-se totodată un comitet special pentru cercetare-dezvoltare al NATO.

Erau poziţii pe care statele în cauză le reafirmau în repetate rânduri de-a lungul deceniilor Războiului Rece. Orientarea către ăîncheierea sa. Într-adevăr. cât si geostrategic. Războiul Rece intra în linie dreaptă în faza lui terminală. când problemele dezarmării aveau să fie abordate în condiţii mai favorabile. — era atrasă într-un adevărat vârtej de contacte. întâlniri. care deveneau un fel de puncte de reglare o modului de manifestare a acestor puteri în mediul internaţional. De fapt. Moscova avea să formuleze ideea că puterile care deţineau arme nucleare ar trebui să se angajeze că nu vor folosi primele aceste arme. ale negocierilor internaţionale într-un domeniu vital ca importanţă si extrem de sensibil ca efecte si consecinţe. Prin contrast. convorbiri. ei au urmat simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până 85 . complex pe care-l identifica cu administraţia Carter. cum se exprimă Kissinger. pe plan regional etc. Retorica lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de destindere. Încă de la instalarea lui Reagan. Reagan fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a ţinut promisiunea . a respins „complexul de vinovăţie“ de după Vietnam. puterile occidentale anunţau că vor folosi armele nucleare doar în scopuri de autoapărare. Războiul Rece „în surdină“ părea să redevină ceea ce fusese înainte de 1963. rezultatele diplomaţiei anilor ’50 si a începutului deceniului al -7. Dar principalii actori pe scena diplomatică erau cele două alianţe politico-militare: Alianţa Nord-Atlantică si Organizaţia Tratatului de la Varsovia si. adoptată de ambele părţi. este de remarcat că anii la care mă refer aici aduceau cristalizarea unor tipuri de comportament al puterilor nucleare.la Naţiunile Unite. exprima voinţa politică a principalilor protagonisti ai confruntării EstVest. conceptuale si practice. Crearea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. devenea principalul câmp de acţiune si instrument prin care cele peste patru decenii de competiţie se îndreptau spre final. dacă nu dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor“. atenţia este îndreptată tocmai spre acţiunile diplomatice care transformau. Desigur. centrul confruntării mondiale într-un veritabil catalizator al instaurării unei noi ordini mondiale.iată sumarul acestor rezultate. ci pe dialog si cooperare. identificarea mijloacelor tehnice pentru depistarea exploziilor nucleare.slujba dezarmării. în câfliva ani. achiziţii care îsi vor evidenţia valenţele mai târziu. Apoi. În plus. având ca vârf de lance diplomaţia la nivel înalt. Iar diplomaţia. cele două supraputeri — Statele Unite si Uniunea Sovietică. reliefarea legăturilor dintre cursa înarmărilor. perioada 1985-1991 cunostea o densitate si un ritm al vieţii diplomatice internaţionale fără egal. negocieri. bazate nu pe confruntare si pe competiţia în domeniul armamentelor. Astfel. pentru ele. dar si pentru pacea si securitatea internaţională. dezarmare. si a apărat cu mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forţă a păcii din întreaga lume de azi“. El a calificat URSS drept un „imperiu al răului“.lea al secolului trecut erau mai mult decât modeste. După 1985. în acest cadru. Lumea în ansamblu . ci cruciada si convertirea. În primul său mandat. Reagan si asociaţii săi si-au înţeles literal profesiunea. lor li se adăugau valoroase achiziţii. ceea ce implica o provocare morală fără precedent. Am în vedere poziţia generală a respectivelor puteri în problema cardinală a apelului la armele atomice si cu hidrogen. „Reagan a fost primul presedinte de după război care a preluat ofensiva atât ideologic. Din fericire. din fericire. URSS propunea renunţarea la armele nucleare ca instrumente de ducere a războiului. ele nu se aflau niciodată în situaţia de a pune în practică atitudinile afirmate. De aceea. în prezentul paragraf. Estimări ale serviciilor secrete americane elaborate la începutul anilor ’90 arătau că perioada 1989-1991 a reprezentat „un timp când ritmul istoric s-a accelerat atât de rapid încât evenimentele au părut a se desfăsura dincolo de controlul. sub presedintele american Ronald Reagan. Uniunea Sovietică nu mai fusese obligată să facă faţă unui asemenea fenomen din timpul lui Dulles — dar Dulles nu fusese presedinte si nici nu încercase vreodată să-si pună în practică politica de eliberare. pregătirea acestui ritm istoric accelerat fusese începută mai de vreme. dezvoltare si securitate . Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor. Tratatul asupra Antarcticii. Reagan.

Pentru a depăsi impasul. Acest imoibilism avea să fie depăsit de către noua conducere sovietică. Era reluată pregătirea pentru producerea bombardierului B-1 si începea amplasarea rachetelor intercontinentale MX. a dezvoltat un program important de rezistenţă împotriva gherilelor comuniste în America centrală si chiar a extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei. si. încetarea programului SDI. dar voia. prin care America fusese împiedicată să acorde ajutor forţelor anticomuniste din Angola. în decembrie 1984. atâta vreme. Lumea ajunsese la o limită primejdioasă. Respingând Doctrina Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceririlor comuniste. orice conflict mai serios în cadrul politicii mondiale putându-se preschimba într-un război nuclear. gândea Reagan. Dar primul lider occidental care încerca să sondeze aceste potenţialităţi si să le instrumenteze era Reagan. La aceasta se adăuga un puternic impuls dat înarmărilor. dacă nu înceta ostilitatea crescândă dintre puterile nucleare. odată lansată o armă nucleară. După convorbiri. „Noua gândire. un presedinte era hotărât să conteste din nou expansiunea sovietică în lume. această ofensivă generală a administraţiei Reagan contribuia la imobilismul sovietic. înainte ca el să acceadă la funcţia supremă. sub Mihail Gorbaciov. era decis să ia cursul negocierilor. în ceea ce îl priveste. cine stie până unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare“. nu numai de a-l stăvili. anume amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acţiune si angajarea Americii în Iniţiativa de Apărare Strategică. de astă dată cu succes“ . si conveneau în principiu reducerea cu 50 la sută a forţelor nucleare strategice si trasau liniile directoare ale viitorului acord privind eliminarea rachetelor nuclerae cu rază medie de acţiune din Europa (INF). primul ministru britanic declara: „el este un om cu care eu am putut să tratez“. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era problema drepturilor omului. provocarea fundamentală adresată URSS. între 19-21 noiembrie 1985. singura miscare a Moscovei în perioada dată fiind acceptarea reluării negocierilor de la Geneva asupra armelor strategice si a spaţiului cosmic. s-a născut sub influenţa unei convingeri de nestrămutat: dacă nu se înceta cursa înarmărilor. pe care să-l transforme în garanţie strategică. Totusi. Reagan si Gorbaciov aveau un punct comun: înţelegerea faptului că armamentul nuclear scotea războiul dintre mijloacele politicii mondiale. „Scopul ofensivei strategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înţeleagă că ajunseseră prea departe. Urma summitul istoric de la Reykjavik. a intensificat sprijinul acordat gherilelor antisovietice afgane. Reagan miza pe negocieri. „Nu pot să cred că aceasta poate să meargă mai departe după generaţia noastră si generaţiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părţi le îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare să nu declaseze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toţi“ . Primul lider occidental care detecta potenţialităţile de negociere cu Gorbaciov era Margaret Thatcher. să lanseze un program de înarmare menit să omoare în fasă aspiraţiile sovietice de superioritate strategică. Sub Brejnev. pe care Reagan si consilierii săi au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic“ . la puţin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina. Personalităţi foarte diferite. din 11-13 86 . strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul. precum si orice alte preferinţe si presiuni ideologice s-ar fi transformat în cenusă“ . ar exista permanent si riscul ca ele să fie folosite si. Întărirea capacităţii militare devenea.care „nu constituia obiect de negociere“. sub Ronald Reagan. cât există arme nucleare. totodată. Gorbaciov. umanitatea nu va mai putea evita catastrofa. „Nimeni nu poate “câstiga” un război nuclear. A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela că. Două decizii strategice aveau să contribuie cel mai mult la încheierea Războiului Rece. reflecta Gorbaciov. în care socialism si capitalism. în al doilea rând.când procesul de expansiune avea să fie înfrânat si apoi sugrumat. Andropov si Cernenko. Reagan a reusit anularea amendamentului Clarck. în timpul unei vizite a acestuia la Londra. mai întâi la Geneva. Acesta era cadrul în care cei doi se întâlneau. dar era hotărât să continue cercetările si pregătirile pentru realizarea Iniţiativei de Apărare Strategică .

începând cu 1989: „Într-o tumultuoasă si plină de emoţii cursă cu obstacole care a durat patruzeci si opt de ore. Pentru prima oară în relaţiile noastre. Astfel. îi răspundea presedintele American . dar a evaluat gresit poziţia interlocurotului său. el a răspuns: “Ne gândisem la toate. cât si în relaţiile chino-americane. La începutul mandatului său. În mod surprinzător. a apărut posibilitatea unui acord pentru o reducere substanţială a armelor nucleare. întrucât el a ţinut SDI ca ostatec pentru succesul reuniunii. Între scepticii cu privire la aceste relaţii se aflau oficiali de rang înalt si colaboratori apropiaţi ai presedintelui. ceea ce ar fi împiedicat Statele Unite să desfăsoare proiectul lui privind Războiul Stelelor. iată părerea despre summit-ul de la Reykjavik a unui veteran al diplomaţiei sovietice. anume propuneri impresionante referitoare la dezarmare. dacă n-ar fi fost la fel de încăpăţânat ca Reagan în legătură cu SDI. Întâlnirea în sine a fost foarte dramatică. La un moment dat. El a avut în mână cărţi bune. dacă ei ar fi ajuns la un acord asupra unei reduceri ample a armelor nucleare — de fapt. Reagan a fost de acord cu ideea unor reduceri substanţiale si chiar a eliminării complete a acestor arme în decurs de un deceniu. Anatoli Dobrînin: „Gorbaciov la întâlnit pe Reagan la Reykjavik între 11-12 octombrie 1986.anume desfiinţarea unităţilor de rachete — si de a transfera problema testelor SDI în cadrul negocierilor asupra controlului armamentului de la Geneva. consilierul pentru securitatea naţională. pe care le-ar fi putut juca cu succes. eu consider că Gorbaciov n-a fost mai puţin răspunzător decât Reagan pentru esecul întânirii. aţi pierdut o sansă unică de a intra în istorie ca un mare presedinte. îi spunea Gorbaciov lui Regan. „Domnule presedinete. Acest subiect ar fi putut fi amânat pentru o considerare ulterioară. primul an al presedinţiei lui George Bush trecea sub semnul rezervei faţă de liderul de la Kremlin si al asteptării. Poate si sub influenţa acestei experienţe a predecesorului său. noul sef de la Casa Albă ordona efectuarea unei analize cuprinzătoare a stadiului si perspectivelor relaţiilor dintre Statele Unite si URSS. Dar el a refuzat să-si asume obligaţii sub tratatul rachetelor antibalistice. Baker considera că strategia lui Gorbaciov avea la bază divizarea Alianţei Atlantice si ruperea Americii de 87 .octombrie 1986. de ce nu s-au mulflumit cu ceea ce Statele Unite deja acceptaseră. Gorbaciov a ajuns să se împotrivească promisiunii pe care Reagan o făcuse înaintea summitului — anume aceea de a nu folosi SDI ca pârghie de negocieri. Gorbaciov a urmat o astfel de strategie de negociere în ultima parte a administraiţiei Reagan . Reagan a răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici un profesionist în politica externă: pur si simplu s-a ridicat si a părăsit încăperea. dar amândoi au fost profund dezamăgiţi. Pe de altă parte. Atunci când Gorbaciov a insistat. Aceasta ar fi îngheţat ceea ce fusese deja convenit si ar fi produs cu siguranţă o criză majoră în cadrul Alianţei Atlantice. După ani de zile. ce avea să fie operată de George Bush si Mihail Gorbaciov. Tot Dobrînin relatează o scurtă convorbire între cei doi lideri. în afară de posibilitatea ca Reagan să părăsească sala“ . cât si propria-i poziţie de negociere. cum erau James A. Secretarul de stat. Ca martor ocular la Reykjavik. înainte ca acestia să părăsească capitala Islandei. Făcând presiuni pentru a obţine mai mult. care a pavat drumul către dezarmarea nucleară“. fără succes însă. Iată în descrierea lui Kissinger acest moment premergător marii cotituri în raporturile sovieto-americane. „Acest lucru se aplică amândurora dintre noi“. Gorbaciov pur si simplu si-a supraestimat puterea. si Brent Scowcroft. Reagan a ajuns aproape să accepte oferta sovietică de a desfiinţa în totalitate armele nucleare… Înţelegerea de la Reykjavik a esuat în ultimul moment din două motive. Baker III. În acea etapă de început a mandatului său. Gorbaciov a încercat din greu să-l convingă să-si modereze poziţia în această problemă. El a încercat să lege desfiinţarea rachetelor strategice de interzicerea testelor SDI pe o perioadă de zece ani. Reagan si Gorbaciov au căzut de acord în principiu să reducă toate forţele strategice cu 50 la sută într-un interval de cinci ani si să distrugă toate rachetele balistice pe parcursul a zece ani. când l-am întrebat pe un consilier superior al lui Gorbaciov. O tactică înţeleaptă pentru Gorbaciov ar fi fost aceea de a propune publicarea celor convenite .

Acesta era fundalul pe care raporturile americano-sovietice cunosteau o intensitate fără precedent. înainte de a fi prea târziu“. Chiar de la început. liderul sovietic Mihail Gorbaciov a realizat cea mai largă deschidere către lumea din afară din istoria rusă. Scowcroft declara: „Eu am fost suspicios cu privire la motivele lui Gorbaciov si sceptic în legătură cu perspectivele sale. se încheia examinarea de către noua administraţie a problematicii privind relaţiile cu Moscova. în decembrie acelasi an. cum sunt controlul armamentelor. Secretarul de stat Baker se întâlnea de nu mai puţin de 20 de ori cu omologul său sovietic Șevardnadze. dar acesta era un motiv să se acţioneze repede si nu să se astepte. . Pentru de convinge Vestul si. centrată pe subiectele de natură să preocupe ambele părţi. „Ultima mare dramă a Războiului Rece. au condus la sfârsitul Războiului Rece. a fost parteneriatul tacit SUA-URSS care i-a ajutat pe Gorbaciov si Șevardnadze în reducerea caracterului supra-militarizat al statului sovietic. într-un fel.Europa Occidentală. în decurs de mai puţin de trei ani. ca efect. Prin urmare. La 12 mai 1989. Pentru a simplifica. în special înainte de 1990. se putea însă ca succesorul său să nu aibă aceeasi înclinaţie. noua administraţie de la Washington de sinceritatea sa. În acest sens. Cel mai important. s-a angajat să reducă forţele de uscat sovietice cu o jumătate de milion si a respins lupta de clasă în favoarea “valorilor general-umae” ca bază a politicii externe sovietice. apăreau semne că în gândirea americană se schimba ceva cu privire la URSS. Dar. Unii au atribuit sfârsitul Războiului Rece forţelor impersonale 88 . De aceea. corespondenţa purtată între Casa Albă si Kremlin. George Kennan. În aprilie 1989. au salvat Vestul de pericolele unei gândiri care ia dorinţa drept realiatate. eu am crezut că scopul lui Gorbaciov este să restaureze dinamismul sistemului politic si economic si să revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern si internaţional spre a putea continua competiţia cu Vestul. bilaterală.anume colapsul comunismului în Uninea Sovietică si Europa de răsărit si sfârsitul conflictului de patru decenii între Est si Vest . se adăugau contactele telefonice. estimau la timpul cuvenit serviciile secrete americane. Administraţia Bush ajungea la un consens în ceea ce-l priveste pe Gorbaciov si scopurile politicii americane: cu Gorbaciov „se putea face treabă“. probabil. În mai acelasi an. continuând acelasi gen de contacte cu succesorii acestuia. internaţională. Astfel. urmărind reducerea prezenţei sovietice în Europa de răsărit si unificarea Germaniei în sistemul NATO. presedintele Bush rostea un discurs în care enunţa unele din aceste idei si susţinea că Statele Unite ar trebui să meargă dincolo de îngrădire si să urmărească aducerea URSS în comunitatea internaţională. În acelasi timp. Consilierul pentru securitatea naţională considera că perestroika este. SUA ar trebui să urmărească două agende: una. Gorbaciov a făcut concesii majore în ceea ce priveste controlul armamentelor. cum se exprima Scowcroft). Gorbaciov mi-a apărut mai periculos decât predecesorii săi care. Iniţial sceptic din cauza deziluziilor anterioare cu destinderea. conflictele regionale si asistenţa economică. Liderul sovietic era văzut ca unul care oferă concesii (se miscă în direcţia noastră. Administraţia avea îndoieli că Gorbaciov va rămâne la putere. declara în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului că Uniunea Sovietică nu mai reprezenta o ameninţaremilitară pentru Statele Unite. alta. ei au stabilit un preţ ridicat pentru cooperare si au fost surprinsi să descopere că sovieticii erau dispusi să-l plătească“ .s-a desfăsurat între 1989 si 1991. Totusi. Bush si Gorbaciov aveau trei întâlniri bilaterale si purtau convorbiri în două rânduri la reuniuni internaţionale. înainte de toate. această activitate diplomatică deosebit de intensă era cea care a produs numeroasele acorduri formale si înţelegerile informale care. prin unele miscări agresive. În ceea ce îl priveste. a retras trupele sovietice din Afghanistan. care să dureze chiar dacă conducerea era schimbată. El îsi exprima sprijinul pentru politica internă de reforme a lui Gorbaciov si îi cerea acestuia să întărească declaraţiile sale de politică externă cu fapte concrete. frecvente. sistemul lui Brejnev zugrăvit în culori umane . presedintele George Bush si echipa sa de politică externă s-au convins treptat că Gorbaciov era pregătit pentru dialog si compromis. La acestea. În viziunea Washingtonului. Era preludiul deschiderii operate la Malta. „părintele“ teoriei îngrădirii. scopul politicii americane era de a obţine cât mai multe acorduri posibile.

care împiedica Uniunea Sovietică să beneficieze de clauza naţiunii celei mai favorizate. Șeful Casei Albe arăta că asemenea măsuri ar permite familiarizarea mai rapidă a URSS cu condiţiile. atunci când a decis să-i propună lui Gorbaciov să se întâlnească. Cei doi sefi de stat discutau o gamă largă de probleme privind controlul armamentelor si dezarmarea. sau mai degrabă norocului decât judecăţii. Documentele istorice atestă însă că factorul principal a fost efortul gigantic al unui mănunchi de oameni de stat de ambele părţi în relaţiile SUA-URSS. să colaborăm cu America. Punctul crucial în raporturile dintre presedinţii Bush si Gorbaciov îl constituia întâlnirea lor din Malta. liderul sovietic sublinia că ţara sa a adoptat o doctrină militară defensivă. ancorat în apropierea coastelor malteze) pe o mare varietate de probleme de interes comun. a căror gestionare punea responsabilităţi majore în faţa URSS si SUA. Iniţiativa organizării acestei întâlniri îi aparţinea lui George Bush. Dorim ca securitatea fiecăruia dintre noi să fie garantată prin eforturile noastre comune . Un schimb de vederi larg si însufleţit avea loc în legătură cu armele strategice ofensive. El declara că Washingtonul e împotriva modernizării rachetelor sovietice SS-18 si se pronunţa pentru limitarea acestui tip de purtători de arme nucleare. terestre si navale. Uniunea Sovietică era gata să nu mai considere Statele Unite drept inamicul său si să declare acest lucru în mod public. Pentru aceasta. afirma Gorbaciov. Astfel. Suntem gata. Bush exprima dorinţa Statelor Unite ca discuţiile în curs să ducă la un acord care să aibă ca efect reduceri substanţiale a arsenalelor strategice. care îngrădeau posibilităţile de acordare de credite Moscovei. funcţionarea si dezvoltarea pieţii internaţionale si ar crea un cadru mai bun de lucru în probleme economice în relaţiile Est-Vest . se modifica 89 . încorporat în acordurile la care au ajuns. cele două state trebuiau să înceteze să se considere dusmani. Structura grupării de forţe din Europa centrală trecea la o postură defensivă: diviziile dispuneau de un număr mai redus de tancuri. avea loc evacuarea dispozitivelor de debarcare. Ba mai mult. trebuie să stie că Uniunea Sovietică nu va declansa nici un război.modernizare ce consta în producţia de asa-numitele arme binare . sublinia Gorbaciov. Statele Unite aveau să sprijine acordarea URSS a statutului de observator la GATT si stabilirea de legături între Uniunea Sovietică si Organizaţia pentru cooperare si dezvoltare economică (OECD). Presedintele american mărturisea că.mai degrabă decât diplomaţiei de înalt profesionalism. făcea o cotitură de 180º faţă de poziţia sa anterioară. administraţia sa urma să întreprindă măsurile necesare pentru anularea amendamantului Jackson-Vanik. Timp de 2 zile (2-3 decembrie 1989). El sublinia că. liderii american si sovietic se întreţineau într-o atmosferă destinsă si departe de ochi indiscreţi (reuniunile aveau loc pe vasul sovietic Maxim Gorki. care înconjura URSS. inclusiv în domeniul militar. Gorbaciov exprima îngrijorarea părţii sovietice cu privire la rachetele balistice instalate pe nave si evoca centura de baze militare. Pe de altă parte. În ceea ce îl priveste. Discuţia pe această problem evidenţia că declaraţia presedintelui american privind armele binare era de natură să deblocheze negocierile în legătură cu interzicerea armelor chimice. tot astfel trebuie luată în considerare necesitatea reducerii asimetriilor în ceea ce priveste armamentul nuclear transportat pe nave de război. însă. El anunţa o serie de măsuri menite să vină în sprijinul reformelor în curs în URSS si de natură să opereze noi deschideri în relaţiile sovieto-americane. cunostea schimbări fundamentale.după intrarea în vigoare a unei convenţii privind interzicerea armelor chimice. ca si a amendamentelor Stevenson si Bird. Cei doi conveneau că mersul negocierilor referitoare la armele convenţionale în Europa. De asemenea. Presedintele Statelor Unite. declarând că astepta de mult un atare prilej. George Bush declara că Statele Unite ar putea renunţa la modernizarea armelor chimice . Forţele armate sovietice se aflau în plină schimbare. aflate în desfăsurare la Viena. Liderul sovietic aborda unele probleme de ordin general: lumea. dar Mihail Gorbaciov accepta ideea imediat. asa cum Statele Unite si aliaţii lor sunt preocupaţi de securitatea în Europa si de înlăturarea asimetriilor de forţe existente pe continent în favoarea Estului. permitea ca în 1990 să se ajungă la acorduri care să ducă la reduceri radicale a acestei categorii de arme si forţe armate. sublinia el. precum si să mărească sansele strategieide prevenire a proliferării acestor arme de distrugere în masă.

Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos. Având în centrul său contactele sovieto-americane. Liderul sovietic se pronunţa pentru menţinerea instrumentelor care contribuie la echilibru. diplomaţia la nivel înalt care se solda cu încheierea Războiului Rece cunostea extensii mai ample. În acelasi timp. „Trebuie să spun că am fost uimifli de rapiditatea transformărilor. NATO si Tratatul de la Varsovia . El menţiona în acest sens CSCE. toate acestea deschid posibilităţi fără precedent pentru relaţii de tip nou. dar această împrejurare nu afecta raporturile lor de înţelegere si conlucrare. ocupau un loc distinct în convorbirile de la Malta. La Washington se considera că summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush să „folosească dispoziţia sa pentru prietenie“ spre a face să avanseze interesele Occidentului. arme cu character defensiv. este dreptul fiecărei ţări la libera opfliune.care ar trebui să devină tot mai mult si instituţii politice. ea încearcă să fie discretă“ . Dar mi s-a sugerat cu insistenţă un alt lucru: să mă caţăr. „As zice că momentul pe care îl trăim este complicat si deci răspunderea noastră este deosebit de mare. mai democratică. de lucru. după actualul statuquo“. de a grăbi procesul în curs. Întâlniri repetate Gorbaciov-Thatcher duceau la adâncirea raporturilor deschise. pe zidul Berlinului si să dau declaraţii sforăitoare. Bush sublinia că Gorbaciov era catalizatorul schimbărilor constructive din Europa. într-un spirit real de răspundere si cu multă moderaţie în cursul unei perioade în care Europa cunostea atâtea frământări. Pe de altă parte. reuniunea de la Malta ducea la stabilirea unor raporturi strânse. administraţia mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine poziţiile. fără amestec din afară“ . să creeze mecanismele pentru a se putea integra în economia mondială. Dreptul de a alege. fundamentale“. Totusi. în acelasi timp. Europa orientală să fie mai deschisă. Premierul britanic se pronunţa 90 . cu atât mai mult cu cât acesta are loc spre profitul unei singure părţi“ Gorbaciov chema la o acţiune comună. El pleda pentru o Casă comună a Europei. care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. În ansamblu. pasnic. care permiteau abordarea a numeroase probleme stringente. Doamna Thatcher era liderul occidental cu care Gorbaciov avea unele controverse ideologice. Am apreciat mult reacţia pe care a avut-o Uniunea Sovietică si Dumneavoastră personal faţă de aceste schimbări dinamice si. Statele Unite nu au făcut declaraţii arogante. În acest context. în timpul schimbărilor din Europa de est. Ar fi primejdios de a forţa în mod artificial. transformate în funcţie de realităţi. remarca presedintele american. în primele linii fiind împinse aparatele de vânătoare. cum s-ar spune. ca un mijloc de crestere a încrederii reciproce. Șeful Casei Albe preciza în încheierea prezentării poziţiilor americane în problema dată: „Ceea ce mă interesează cel mai mult este de a sti cum aveţi de gând să acţionaţi în viitor. el îsi exprima nedumerirea în legătură cu menţinerea de către NATO a strategiei ripostei flexibile. „nădăjduiesc că a-ţi observat că. inclusiv dreptul de a reveni asupra opţiunii sale iniţiale si s-o modifice. Mihail Gorbaciov prezenta poziţia de bază a conducerii sovietice: „Principiul de bază adoptat de noi. nu numai militare . când Statele Unite acţionau pentru unificarea Germaniei . Schimbul de idei pe asemenea teme ducea la concluzia necesităţii întăririi contactelor dintre militari. de ordin general si bilateral.amplasamentul forţelor aeriene în sensul că aviaţia de soc era trecută în esalonul doi. Bush cerea mai multă transparenţă în ceea ce priveste bugetele militare sovietice. dar e un drept esenţial. astfel încât procesele care se desfăsurau în Vestul si Estul continentului să aibă efecte convergente si să nu genereze noi diviziuni. Iar Secretarul de stat Baker afirma că relaţiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale. administraţia mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri. Evenimentele revoluţionare din Europa de răsărit si centrală. care marcaseră anul 1989 si continuau în timpul summit-ului. să se apropie de valorile universale. care ne-a condus în cadrul noii gândiri. pentru care vedea largi posibilităţi de cooperare cu Piaţa Comună. Este foare dureros. de sinceritate si încredere între cei doi lideri. Gorbaciov avertiza asupra tentaţiei de a forţa ritmul evoluţiilor care aveau loc în Europa răsăriteană. relaţii care aveau să se dovedească de o importanţă critic în primăvara anului 1990. Mai mult chiar. să procedeze în liniste.CAER.

La urma urmei. O reală deschidere către Tokyo rămânea blocată din cauza contenciosului insulelor Kurile. precum si principiul coexistenţei pasnice.) progrese. Mitterrand era unul dintre liderii occidentali care sprijinea participarea URSS la programul de cercetare vest-european „Eureka“. avea loc al doilea zbor cosmic al unui echipaj mixt. Încă în mai 1986. respectiv de constiinţa unităţii lumii în care trăim“ . prilejuri potrivite pentru a examina numeroase probleme de larg interes. la invitaţia lui Václav Havel. Spre „alte azimuturi“. aflată în vizită la Moscova. o mică localitate situată în apropiere de graniţa franco-spaniolă. acolo unde este posibil si realizabil. aflat în vizită la Moscova. în nici un caz distrugerea Uniunii. într-o încercare de a se evita atacarea terestră a Irakului. are loc apropierea „de o sinteză esenţială. O realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere. declara Thatcher în martie 1987. Thatcher sprijinea activ procesele reformatoare din URSS si încerca — în zadar. Mitterrand despre o Confederaţie europeană. dar cu rezultate mai puţin spectaculoase. În 1988. Dorim în domeniul acesta (al drepturilor omului — C. căruia nu-i plăcea să invite străini la ferma sa. Dar si noi va 91 . apropiate. China este o putere nucleară. care se dezvoltă rapid. În pofida îndoielilor unora dintre aliaţii nostri. Sub conducerea lui Gorbaciov. la 15 octombrie 1991. cum va trebui să acţionăm pentru ca ea s-o facă pe o direcţie care să întărească poziţiile socialismului în lume. Ne întrebăm încotro se va îndrepta China. nu avea să dureze.V. Cu presedintele Franţei. conducătorul Croaţiei. si pe Franjo Tudjman. franco-sovietic. suntem cu toţii europeni. încrederea reciprocă constituiau elementele-cheie ale stabilităţii si păcii internaţionale. De relaţiile chino-sovietice vor depinde din ce în ce mai mult situaţia externă si întreaga atmosferă internaţională. Ultima întâlnire între ei avea loc la sfârsitul lui octombrie 1991. China anilor nouăzeci nu trebuie privită prin prisma anilor saizeci. el le spunea diplomaţilor sovietici: „Raporturile de bună vecinătate cu Republica Populară Chineză nu sunt de mai mică importanţă pentru noi decât cele cu Statele Unite sau cu alte ţări. după mai bine de un deceniu de război istovitor. cei doi oameni politici erau de acord că dreptul egal la securitate. la Paris si la Moscova. În prezenţa premierului maghiar József Antall. Trebuie să ne eliberăm de temeri. François Mitterrand. Presedintele francez considera că după ce s-a intrat într-o perioadă de evoluţie mai linistiră. care va fi forma ei. aceasta este problema dumneavoastră. La capătul unor discuţii informale îndelungate. sub Mitterrand si Gorbaciov raporturile franco-sovietice cunosteau o dezvoltare ascendentă. după ce acesta invadase Kuwaitul. presedintele Serbiei. URSS îsi retrăgea trupele din Afghanistan. din păcate. ca si a noilor nostri prieteni din Est. Într-o tentativă de mediere. cei doi acceptau o încetare a focului care. Iată că sunt patruzeci de ani de când în Europa domneste pacea si nădăjduiesc că în următorii patruzeci de ani Occidentul si Uniunea Sovietică vor putea fi mai apropiate în toate domeniile. Se întâlneau de mai multe ori. sunt sigur că Europa viitoare se va clădi împreună cu Rusia.Gorbaciov vorbea despre o Casă comună a Europei. dat fiind un discurs rostit de acesta în favoarea independenţei Statelor Baltice.pentru relaţii între state în care fiecare dintre părţi să recunoască un drept egal la securitate celeilalte părţi. „Nu dorim să facem nimic care v-ar putea jigni sau v-ar fi neplăcut. Mitterrand declara: „Puteţi fi sigur că Franţa nu va încuraja niciodată. însă — să determine Occidentul să acorde sprijin economic concret conducerii de la Moscova. Gorbaciov condamna intervenţia sovietică din 1956. la resedinţa privată a lui Mitterrand din Latché. nu avea succes. diplomaţia la nivel înalt era prezentă. el îi invita în capitala sovietică pe Slobodan Milosevici. În genere. Era un gest deosebit al lui Mitterrand. Gorbaciov amâna să viziteze Cehoslovacia. la fel ca si în cel al reducerii armamentelor. Nu avem intenţia să ne amestecăm în treburi interne ale societăţii si ţării Dumneavoastră. Convinsi de liderul sovietic. pentru celălalt sistem. Până si America este o ţară de europeni“ . În acest sens. Pe cei doi îi apropia o viziune relativ asemănătoare despre perspectivele continentului . reducerea nivelului înarmărilor. Gorbaciov dezvolta relaţii strânse. că graniţa dintre est si vest va fi mai puţin evidentă. Un obiectiv important pentru Gorbaciov era îmbunătăţirea relaţiilor cu China. El îl primea pe ministrul de Externe irakian.

Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa (CFE) si Tratatul START I privind reducerea armelor nucleare strategice. dar mai puţin pentru forţa sa si mai mult din preocuparea pentru implicaţiile în domeniul securităţii ce decurgeau din slăbiciunea Uniunii Sovietice. „Gorbaciov. dimpotrivă. Documente ale serviciilor secrete americane dezvăluie că această perspectivă a Uniunii Sovietice. părăsit în faţa altarului“. Era tocmai ceea ce se realiza la reuniunea la nivel înalt a Conferinţei pentru Securitate si Cooperare în Europa. după Malta. Summit.trebui să fim hotărâţi: nu vom îmbunătăţi relaţiile noastre cu China în detrimental intereselor altor ţări. Autoritatea si prestigiul internaţional al acestuia nu se regăseau pe plan intern. ci războiul. îl citează Dobrînin pe Baker. De asemenea. datorită condiţiilor interne. liderul sovietic sublinia: China constituie o realitate istorică de prim rang. Și nu vom îngădui altor ţări să se opună unei misiuni atât de însemnate cum este ameliorarea relaţiilor noastre cu China. „Esecul agendei politice a lui Gorbaciov. cel care contribuise substanţial la iniţierea si desfăsurarea dialogului dintre Est si Vest. ea furniza forţelor conservatoare din URSS pretextul pentru a lovi în politica generală a lui Gorbaciov. Statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice propuneau statelor din Tratatul de la Varsovia adoptarea unei declaraţii comune în care să afirme solemn că ele nu mai sunt adversare. când manifestaţiile din piaţa Tienanmen erau în toi. Gorbaciov si Șevardnadze aveau o nevoie acută ca SUA să recunoască statutul URSS de supraputere. administraţia Bush considera că. era planul în care Gorbaciov pierdea nu numai o bătălie. normalizarea raporturilor sovieto-chineze cerea timp. Dar. aceasta era situaţia URSS sub Mihail Gorbaciov. a început să vorbească ca un logodnic înselat. la Paris. pe care Gorbaciov nu-l avea la dispoziţie. care patrona politica externă si diplomaţia sovietică. în ciuda declaraţiilor oficiale venite de peste ocean. diplomaţia la nivel înalt nu reusea. arăta Baker. Beijingul punea mai multe condiţii. aici ele erau în cădere liberă. nu întărea. diplomaţia la nivel înalt în a doua jumătate a deceniului 9 ducea la rezultate remarcabile. să afirme intenţia de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui alt stat.P. în cazul uneia dintre părţi. Chineză avea loc în primăvara anului 1989. Se încheiau acorduri istorice în domeniul controlului armamantelor si dezarmării: Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie si mai scurtă de acţiune (INF). dialogul la nivel înalt sovieto-chinez din 1989 nu ducea la deschiderile pe care raporturile dintre cele două mari puteri comuniste le reclamau. după decenii de încordare. în vara anului 1991 SUA balansau între Gorbaciov si Elflîn. să intre în consonanţă cu condiţia internă a acesteia. Astfel. la rândul ei. beneficiară a reformelor desfăsurate prin perestroika si glasnosti. vizita presedintelui sovietic în R. Pentru îmbunătăţirea relaţiilor chino-sovietice. Gorbaciov. Dar. noua gândire. constata că „Războiul Rece aparţine de acum istoriei“.ul NATO de la Londra. În atari condiţii. Gorbaciov nu mai dispunea de libertate de miscare în politica externă. manifestanţii văzând în prezenţa la Beijing a liderului reformator de la Kremlin o încurajare în acţiunea lor împotriva regimului comunist ortodox din China. pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. Washingtonul era însă prudent în această privinţă. criza 92 . Cum se exprima Baker. La rândul său. În plus. Într-adevăr. în noiembrie 1990. era dezamăgit de lipsa de sprijin efectiv american pentru programul său de reforme. În ansamblu. Relaţiile dintre Est si Vest se schimbau radical. precum si destinul politic al lui Gorbaciov erau întrevăzute de conducerea de la Washington cu ani în urmă. Dobrînin subliniază că. Ca o ironie a soartei. potrivit afirmaţiilor secretarului de stat James Baker. în convorbirile Bush-Gorbaciov de la Malta. Statele Unite erau gata să continue să considere că URSS este supraputere. Anatoli Dobrînin subliniază că. din iulie 1990. argumentele si nu oferea mjloacele materiale în favoarea politicii de reforme. între care se aflau retragerea trupelor sovietice din Afghanistan si a celor desfăsurate de-a lungul graniţei dintre China si URSS. Dimpotrivă. „sarcina politicii externe a SUA acum era să asigure o “aterizare lină” pentru un imperiu aflat în colaps“ .

Gorbaciov si Șevardnadze n-au avut o politică externă coerentă spre a-l încheia într-un mod adecvat si demn. pe baza egalităţii (cu Occidentul). Însă. iar odată cu dispariţia URSS. gândurile presedintelui sovietic nu păreau a fi la lucrări. Dar ei n-au făcut acest lucru.în crestere din ţară. Atunci când Războiul Rece începea să piardă teren în a doua jumătate a anilor ’80. Războiul Rece. cu referire la Conferinţa internaţională pentru Orientul Apropiat (octombrie 1991). când Gorbaciov si Bush se întâlneau pentru ultima oară. dezordinea din politica externă si de apărare . cu scopul de a evita criticile propriilor săi colegi din biroul politic si ale corpului sovietic de diplomaţi. si a pierdut-o rău. dar autoîncrezători în mod excesiv si flataţi de mass media occidentală. ei ar fi putut si ar fi trebuit să obflină un rol mai important pentru Uniunea Sovietică în securitatea europeană si o voce sovietică mai puternică în problemele europene. Gorbaciov a distorsionat mecanismul diplomaţiei sovietice prin promovarea unui fel de diplomaţie personal cu oficialii americani. si diviziunea lumii. Acordurile dintre SUA si URSS. mai mult. Cel mai important lucru consta în aceea că încheierea Războiului Rece se dovedea ireversibilă. partenerii săi occidentali si-au jucat bine propria Realpolitik. „Lăsa impresia unui om care se îneacă cu colac de salvare. În genere. 93 . provocată nu în mică măsură de însusi Gorbaciov“ . nota Baker. nerăbdători să ajungă la acorduri. „Rezultatul a fost o reducere dramatică a capacităţii noastre de a ne adapta la mediul internaţional în schimbare rapidă. nu s-a realizat. Gorbaciov a pierdut această oportunitate. Dar. rezultatele diplomaţiei la nivel înalt în ceea ce priveste relaţiile internaţionale supravieţuiau dispariţiei URSS si încheierii carierei politice a lui Mihail Gorbaciov. Europa de Est. cu o grabă inexplicabilă. reunificarea germană si criza din Orientul Apropiat si au continuat să facă acelasi lucru până la spargerea Uniunii Sovietice. În a doua jumătate a anului 1991. inclusiv Rusia. Capabili dar neexperimentaţi.toate distrugeau potenţialul sovietic. unele erau îmbogăţite. În acel moment critic al Războiului Rece. cu toate că unele recrudescenţe ale acestuia nu întârziau să apară. scrie el. balanţa de putere cu Vestul era larg recunoscută si se putea crea o bază pentru transformarea relaţiilor internaţionale într-o eră neconfruntaţională. sub presiunea agendei politice interne si în eforturile lui Gorbaciov de a-si susţine reputaţia pe plan intern prin ceea ce putea apărea ca succese ale sale dincolo de hotare. arată în acest sens Baker. Dar aceste recrudescenţe nu înlăturau adevărul fundamental: confruntarea Est-Vest. diplomaţia sovietică a devenit treptat tot mai puţin eficientă. asa cum aceasta fusese cunoscută mai multe decenii. În schimb. După 1989. care să cuprindă toate statele. Problema securităţii europene a rămas în mare măsură o enigmă. În plus. Dobrînin are o părere foarte critică despre calităţile diplomatice ale cuplului GorbaciovȘevardnadze. după încheierea Războiului Rece“ . În schimbul generoaselor concesii sovietice pe care Gorbaciov si locotenetul său Șevardnadze le-au oferit Vestului. poziţia lui Gorbaciov era în declin ireversibil. deveniseră si rămâneau istorie. La Madrid. Nu putea să nu-ţi trezească mila“. Visul lui Gorbaciov despre o nouă Europă cu un nou sistem de securitate. ei au cedat poziţii geopolitice si militare vitale pe care noi le-am avut în loc să le folosească pentru a realiza o nouă eră de stabilitate si cooperare pe baze de egalitate. Gorbaciov si Șevardnadze au fost adesea întrecuţi în isteţime si surclasaţi de partenerii lor vestici. Ei au făcut concesii mai mult decât necesare în acordurile privind controlul armamentelor. dintre NATO si OTV îsi menţineau valabilitatea.

“Rusia 2010 and What It Means for the World”. Angola. mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. trăieşte convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op. Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială. prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existenţa acestei realităţi. subliniem de acum. Cu alte cuvinte. de modernizarea sa. Nostalgia imperială poate fi reaprinsă. care includea state precum Cuba. pag. fie prin eşecul tranziţiei care ar readuce în minţi vremurile de altădată (sau o combinaţie a acestor tipuri de fenomene). nu a reprezentat decât un alt înveliş pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. pag. Prin intermediul său. Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. Dacă în planul dificultăţilor reale trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă se dovedeşte foarte complicată. tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial.2. ca o tragedie. 212). 48) este imperiul Marii Rusii. Yemenul de Sud şi Coreea de Nord. misiunea internaţionalistă a leninismului. ghidare politică. Primul. nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată în mai multe cercuri concentrice. existenţa imperiului: suferim. realitate de care trebuie să ţinem seama. cea mai delicată problemă este totuşi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei. după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”. în planul percepţiei. Yergin şi T. Etiopia. De aceea. Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi. Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli. ne spun Yergin şi Gustafson. populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere. fie printr-o politică de “resentiment şi umilire” din partea Occidentului. etc. dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspândea. fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. De aceea. De data aceasta. pag. consideră autorul american. chiar a securităţii personale. Prin urmare. Nicaragua. Al doilea este imperiul sovietic. mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului. care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinând unor numeroase naţiuni ne-ruse.cit. În cazul Rusiei.. incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 milioane de ucrainieni. apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi. Concluzii După încheierea războiului rece.6. 94 . Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia. totuşi. Vietnam. 145 milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări. Gustafson. 211). dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. Rusia.

un spaţiu al rublei. care nu observă “amănuntul” că 65% din populaţia acestui stat este formată din moldoveni. Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu vede în mod pozitiv. ipoteza opusă este ca toate să formeze un spaţiu economic comun. analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia. În acelaşi timp. ea are o acută 95 . De pildă. un tip de subordonare faţă de Moscova. Williamson. din punct de vedere politic. Belarus. peisajul politic al Rusiei şi “străinătăţii sale apropiate” (near abroad). În tot cazul. dar. • • • • Republicile Slave: Rusia. Kirghistan. spune autorul. În ciuda diferenţelor de religie. Moldova ar putea intra în această grupă (din nou. Ucraina îşi doreşte independenţa. Tadjikistan şi Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu. în datele sale sumare. deci români). Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia. eventual cele transcaucaziene. în acelaşi timp. cu excepţia Azerbaijanului. populaţiile acestea sunt strâns conectate . Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Din punct de vedere politic. Ilustrativă în acest sens este poziţia Ucrainei.istoric şi cultural . Republicile Transcaucaziene: Georgia. Ar fi. ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI). past and present” în J. am spune. altele nu. Cu anumite rezerve. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului. Poloniei şi ţărilor scandinave. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul. riscant să se facă judecăţi sigure în privinţa evoluţiei fiecărui stat. unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie. Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală.Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfăţişăm. Iranul şi Orientul Mijlociu. Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Bielorusia. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. ţară mare în care populaţia rusească deţine o pondere importantă. în care unele dintre aceste ţări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia. Cauzele sunt multiple. Letonia şi Lituania care s-au dezvoltat şi se află şi astăzi sub influenţa Germaniei. Ucraina. Statele baltice: Estonia. adaugă autorul. fără îndoială. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union. “Economic Consequences of Soviet Disintegration). Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan. deci. dar această Uniune a funcţionat modest.cu Turcia. două tendinţe contrare în atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. Realist este un scenariu intermediar. Armenia şi Azerbaijan. O poziţie specială ocupă Kazahstanul. Există. legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. mentalităţile imperiale. iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă.

în care reforma nu a fost condusă. poate. “Parteneriatul prematur”. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit. a presiunilor vestice. “Nu este loc de utopie”. De aceea. să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainiei. Toate cele trei ţări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998. aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia. împreună cu Ucraina mai întâi amăgită şi. a avut o apreciere neiertătoare: “În CSI. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă în încurajarea tendinţelor de desprindere. iar ultimele sale evoluţii se pare că o apropie de Rusia. Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este. făcut cadou de către Hruşciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Pe fondul unei tranziţii complicate. întrucât are o poziţie geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfaţa europeană a vechiului imperiu. Şi Rusia ca atare doreşte o apropiere de Uniunea Europeană. 3. în urma summit-ului de la Helsinki). citat în Introducerea la “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”). 290). Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari. Iar cine deţine Crimeea. Mai presus de toate. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotriveşte tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Prin urmare. O ţară de dimensiunile Ucrainei cu poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate în nici un fel permite.5 milioane (Letonia). fiecare. În ceea ce priveşte integrarea în structurile de securitate.dependenţă energetică faţă de Rusia. deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. subordonată. “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. ţinut rusesc. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda. Rusia devine automat un imperiu” (Z. apoi. 50% din Produsul Intern Brut. Rusia încetează să fie un imperiu. locuit în majoritate de ruşi. Faptul că Ucraina deţine Crimeea. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că. Vom insista puţin asupra Ucrainei. în volumul “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”). foarte bine. dar. În plus. În acelaşi timp. Lituania cu Germania şi Polonia.7 milioane (Lituania). Andrei Kozârev. Cum spuneam. Ucraina se zbate în acest paradox. de pildă. foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. de mărimea Austriei sau Ungariei. chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. “The Lagging Partnership”. Şi nu credem că în perioada 96 .6 milioane (Estonia). porturile ruseşti de la Baltică sunt îngheţate pe timpul iernii. Fostul ministru de externe al Rusiei. Brzezinski. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre în spaţiul de influenţă occidental. dar populaţia este de 1. lucrurile stau cu totul diferit. probabil. potrivit specialiştilor. cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite” (Andrei Kozârev. Din punct de vedere strategic. în faţa unor comentarii de tot felul şi. Ca suprafaţă ele sunt. un interes economic foarte important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. aceste ţări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters în câţiva ani. Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia. Letonia cu celelalte ţări scandinave. Dobrescu. fără Ucraina. 3. Lituania şi Letonia din decembrie 1999. pag. întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “înfundătură continentală”. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc în această ţară. în “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”. totuşi.

Şi ele nu au de ales. Cu o pauză de câţiva ani. ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei. are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. Acceptă medierea Moscovei. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze. gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). Azerbaijan şi Iran). popor din Caucaz. Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia şi NATO. pentru fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a obţine independenţa. se semnează Memorandumul rusogruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi. Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia . De aceea. am spune – mişcări de independenţă a unor provincii. când Georgia aderă la CSI. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. 43% gruzini şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producţie proprie cât de cât îndestulătoare. prilej cu care dobândeşte sprijinul Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. cu inţelegere.Tbilisi . am spune. În plus. ci în mai toate republicile unionale. Tbilisi nu recunoaşte hotărârea. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră.5 milioane de locuitori.imediat următoare ar fi şanse pentru integrarea acestor state în NATO. situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi. izbucneşte conflictul armat.nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei. acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. Pe de altă parte. Osetia de Sud îşi proclamă independenţa. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp. Georgia este o ţară relativ mică. în 1995 locuitorii capitalei . Poziţia statelor din Caucaz. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt. Trei dintre cele patru ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia. această ţară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi de aici spre Europa. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată si trebuie tratată cu mare pudenţă si.republică autonomă a Georgiei. abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. imediat după primul război mondial. iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din 97 . Abhazia îşi declară independenţa. Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. fostul ministru de externe al URSS. În mai 1996. Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. De la acest nivel. După Ucraina. exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz. trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori). În 1996. iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”. Georgia s-a proclamat independentă în 1991. valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică. cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice. Pe de altă parte. Osetinii. Izbucneşte un conflict militar care ia sfârşit doar în 1993.

Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto . În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer. a ţinutului Nagorno etc. în cazul Moldovei de peste Prut. precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului.a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime.de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe . De aceea. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială . Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a Germaniei şi mai mică decât a Franţei.comerţul ţării. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei. toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă. Marile puteri ale lumii. un acord semnat de părţile implicate la Moscova. creând mari complicaţii ulterioare. Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creştere economică. în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial. acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. ascendentă. diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei. importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. Dar aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor musulmane situate la sud .pe care nu au practicat-o numai ruşii. El se detaşează între cele patru ţări. În toate formele de organizare ale omenirii. 98 . Azerbaijanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieini).şi influenţa Chinei situată la vest.Azerbaijanul (8 milioane locuitori) . La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă în favoarea unirii cu Armenia. Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. La intervenţia lui Stalin. fără îndoială. Frustrat de victoria armeană. Se ajunge la conflict deschis. În 1920.deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare. Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei ţări va fi. în acelaşi timp. beneficiind de o conducere realistă şi hotărâtă. De altfel. Cea mai mare ţară caucaziană . Pe de altă parte. congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. Deci. Au înalte rate de creştere a populaţiei şi.

Ed ASE. Bucuresti. Polirom. Editura Militară.Rusia. Polirom 1998 18. Porto . Bucuresti. America si Războiul Rece.Diplomaţia – Ed. 17. – Economie Mondială – Ed. 19. .Istoria Războiului Rece. Editura Tribuna Economică. Bucuresti. 2005.Franco. Mircea .Rolul diplomaţiei în buna convetuire a statelor Constantin Vlad . 2000 4. Martin . Editura Casa Eoropeană.Noua diplomaţie – Ed.Diplomaţia – Ed. 2. vol. 15. George Marin. Petre Constantin . vol. Jean-François . 16. 4. Editura Politică. André . 3. Editura Politică. Editura Militară. 12.Diplomatia Secolului XX Fontaine.Economia integrării europene. 8. 7. 1999 Soulet. Bucuresti. Nicolae . André .20 de ani de tensiune diplomatică. Tabouis Geneviève . 11. Dumitru Mazilu .Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre. Independenţa economică 3.Documente Diplomatice. 13. 2. 9. 1967 99 . 10. 1965 Titulescu. 1. Bucuresti. 1993 Fontaine. 5. Darius George . 2004 McCauley. All Shaun Riordan . 2003 14. Didactică si pedagogică Henry Kissinger . vol. 1992 Fontaine. Duculescu. André .Diplomaţia Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex Bucuresti. Editura Militară. vol. Petre Tanasie si Dan Dumitriu . 1949-1991. Mircea Malita . Victor – Diplomaţia Secretă.Bibliografie 1.Istoria Războiului Rece. Antet XX Press Diplomaţia Stan P. 6.Uzanţe diplomatice si de protocol – Ed. Bucuresti.Istoria Războiului Rece. 1994 Creţoiu Gh.Diplomaţie economică. 1991 Cosa. Bucuresti. André . Galaţi. 1992 Fontaine. si Chirilă M. Editura Militar .Istoria Războiului Rece.

un.globalsecurity.state. 23. 27.int www. 26.ro www. Constantin . Prof.nato.mae. 2001 20. Bucuresti.Relaţii Internaţionale politico-diplomatice contemporane. www.Dr. 22. 24. Dumitru Mazilu Articol –Diplomaţia deschisă si secreta Revista de tiinţă si analiză politică „Lumea magazin „ 21.Vlad.gov 100 .mapn. Editura Fundaţiei „România de Mâine“.ro www.org www.org www. Univ. 25.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful