Relieful desertic

Relieful deșerturilor este un relief climatic. În deșerturi, lipsa vegetatiei și a solurilor face ca agenții morfogenetici să intre în contact direct cu roca și ca urmare să se creeze un relief specific. Pot fi denumite aride și semiaride acele regiuni cu precipitații foarte reduse (sub 200 mm anual), dar suficiente pentru menținerea unor sisteme de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solurile contra eroziunii agenților subaerieni. Caracterul climatic este legat de regimul precipitațiilor, la care se adaugaă temperatura și vântul, ce contribuie prin intermediul evaporației la stabilirea unui bilanț hidric deficitar. Precipitațiile au o medie anuală de 200 mm; se întâlnesc uneori medii de 500-700 mm, dar evaporația potențială puternică (în Sahara 400 mm anual) menține caracterul de ariditate. Precipitațiile din aceste regiuni se caracterizează printr-o mare neregularitate: repartiția neuniformă pe luni, diferențe mari de la an la an când cad mai ales sub forma de averse. În Sahara s-au înregistrat perioade de 18 luni fără nici o picătură de ploaie; în pustiul Atacama sau semnalat 10-20 de ani fără precipitații. Temperatura aerului prezintă puternice oscilații de la zi la noapte, înregistrându-se amplitudini medii de peste 25°C la umbră și 40-50°C la soare. În Sahara în timpul zilei la suprafața nisipului s-au înregistrat temperaturi de 72°C care au coborât în timpul nopții la 0°C sau chiar sub 0°C. Vânturile nu prezintă valori mai ridicate decât în alte regiuni, dar importanța lor în regiunile aride capătă o valoare mai mare prin consecințele asupra creșterii gradului de uscăciune (mărirea evaporației) și prin acțiunea lor morfogenetică (spulberarea solurilor și nisipurilor lipsite de un covor vegetal protector, formarea dunelor). Vegetația este săracă, adaptată la condițiile climatice aride. Speciile tipice de plante sunt:spinul cămilei, saxaulul, sărățica, gipsărița, pelinul negru, mimozele, salcîmul, curmalul. Absența solurilor este dictată de lipsa unui covor vegetal, șiroire și vânt, care înlătură materialele rezultate prin dezagregarea rocilor. Acțiunea slabă a proceselor chimice și biochimice explică de asemenea ritmul lent sau absența proceselor de solificare. Solurile specifice sunt cenușii de deșert. Hidrografic, regiunile aride și semiaride se caracterizează prin intermitența cursurilor de apă și prin lipsa unei rețele hidrografice organizate. Singurele cursuri de apă sunt uedurile. Acestea funcționează numai în timpul averselor violente, când prezintă o undă de viitură foarte puternică. În cele mai multe cazuri, apele uedului se pierd în propriile aluviuni sau se evaporă înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel de bază local precis, se numește areică; apele care se varsă într-un lac interior se numesc endoreice (bazinul lacului Aral); în mod excepțional există și ape cu scurgere la mare (exoreice), care au izvoarele în zone foarte umede, cum ar fi Nilul. Clasificare În funcție de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deșerturi: semiaride, aride și hiperaride. Deșerturi semiaride Se caracterizează printr-o cantitate anuală de 200-300 mm precipitații, care cad în anotimpul umed sub formă de averse violente, dar și sub formă de ploi lente de mai mare durată; nu prezintă rezerve subterane de apă și nici scurgeri permanente autohtone. Vegetația

viitura are aspectul unei curgeri noroioase. pe care vântul a spulberat elementele fine. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului deoarece încărcătura de nisip este aici maximă. Anzi). Alterarea ca proces fizico-chimic al morfogenezei. Deflația este acțiunea de spulberare a dezagregărilor fine de la suprafața rocilor și transportul acestora pe diferite distanțe. acoperită cu aluviuni (glacisuri) pe care apele divaghează.procesul prin care particulele de sol sau de roca sunt desprinse si indepartate din loc sub actiunea diferitilor agenti externi(vant. iar precipitațiile cad mai ales sub formă de zăpadă Deșerturi hiperaride Sunt mult mai rare. în funcție de intensitatea și viteza vântului. gueltas). (maaders. rămânând în loc un platou pietros. pune roca în contact direct cu variațiile termice violente și cu insolația. Kalahari. în schimb în deșerturile litorale (Atacama) amplitudinile termice sunt reduse. Caracteristica principală este alternanța perioadelor scurte de umectare cu cele de uscăciune. Prin eroziunea laterală a unor ueduri vecine se formează o întinsă câmpie de eroziune. Bruschețea și viteza mare a viiturii ajung să smulgă de pe patul uedului cantități enorme de materiale și să le transporte la distanțe mari.gheata) Coraziunea este acțiunea de roadere și șlefuire asupra rocilor. de unde necesitatea subîmpărțirii lor în două tipuri: deșerturi calde (Sahara. Vegetația este efemeră (durează doar câteva zile după căderea unei ploi). Ploile sunt atât de rare încât trec ani sau zeci de ani până când se înregistrează o aversă de câțiva mm. Arabia. Umectarea produce dizolvarea materialelor. Islanda. Eroziunea. În Africa de Sud – deșertul Kalahari sunt denumite omuramba.sporadică și discontinuă de tufișuri spinoase este legată de anotimpul mai umed și de ploile întâmplătoare. Vegetația a dispărut complet sau este localizată discontinuu în lungul uedurilor. Nu există un anotimp mai umed. care nu pot fi cărate de către vânt rămân pe loc și formează pavajul de deflație. ele apropiindu-se de limita maximă a aridității. iar în America Latină arroyos. are un rol important în regiunile aride. Deflația contribuie și la accelerarea dezagregării și alterării selective a rocilor scoțând în evidență forme structurale și petrografice și în mod deosebit alveole și nișe de deflație. Regimul termic este foarte diferit de la o regiune la alta. Atunci când aluviunile transportate sunt foarte fine. văi ale unor vechi cursuri care au funcționat în perioadele climatice umede. care dispar în câteva zile prin evaporație. apele se pierd prin infiltrație și evaporare chiar în patul văilor respective. Elementele mai grosiere. Lipsa solurilor și vegetației de pe cea mai mare parte a regiunilor aride. după care dispar. În care temperaturile medii anuale sunt cuprinse între -10 și +5°C. Asemenea regiuni. în Sahara).precipitatii. în timpul ploilor. Uedurile sunt văi largi prin care se scurg apele temporare în timpul viiturilor. uneori chiar de 15-20 km/oră. După trecerea viiturii uedul se transformă într-un șirag de bălți (în Sahara. Pamir. Australia) cu temperaturi medii anuale de 15-20°C și deșerturi reci (Gobi. În deșerturile continentale (Death Valley) se înregistrează contraste termice diurne foarte mari. Ea apare ca un val uriaș care atinge viteze de 5-6 km/oră. cu întinse câmpuri de grohotiș este cunoscut sub numele de hamada sau reg. unde stagnează uneori bălți. Tibet. Groenlanda. cu dune și brațe părăsite. precum și două tipuri de migrări: la distanțe foarte mici (de ordinul mm sau cm) și cele care însoțesc șiroirea pe distanțe de zeci de km. Viitura uedului este bruscă. ploile cad sporadic sub formă de averse scurte și violente. exercitată de vântul încărcat cu grăunți de nisip. ci numai zile umede. Asemenea . Deșerturi aride Prezintă precipitații medii anuale sub 200 mm. sunt considerate de către unii autori. Zonele din avalele acestor câmpii de eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăștiere nisipoase.

Acestea au fost numite pedimente. ele sunt dunele embrionare. În funcție de dinamica vântului și abundența nisipului. care duce pe de o parte la formarea unor suprafețe dintre cele mai netede. la marginea cărora se depune un val de nisip semicircular sau parabolic. Forma de semilună a dunelor parabolice este opusă barcanelor. dură și omogenă. sunt dune izolate. unde au și răspândirea cea mai mare. Glacisurile O trăsătură caracteristică a peisajului regiunilor aride și semiaride este existența unor suprafețe slab înclinate (în general sub 5º) presărate cu aluviuni.excavații. la extremitatea lor se formează uneori prin acumularea nisipului una sau mai multe movile denumite în Câmpia Panonică garmada. torențiale. După forma lor dunele au fost clasificate în cinci categorii: litorale. Barcanele descrise pentru prima dată în Asia Centrală. cele mai simple acumulări se fixează în jurul unor smocuri de vegetație. Cele mai frecvente și extinse suprafețe de glacisuri sunt întâlnite în regiunile tropicale și subtropicale (mai ales cele mediteraneene). barcane. unde alimentarea cu nisip și brizele creează condiții favorabile formării acestora. Formarea și tipurile de glacisuri sunt în funcție de condițiile de modelare. ultimul fiind situat în bătaia vântului. transversale (în W). iar pe de altă parte la menținerea unor pante abrupte și în continuă retragere. poartă în Corsica denumirea de taffoni. sau în apropierea marilor lunci fluviatile și a lanțurilor morenelor glaciare. având frontul convex abrupt. Lungile perioade secetoase. excavațiile se alungesc și se lărgesc mult. . de locul de formare. Dacă vântul este totuși destul de puternic. ce alternează cu ploi scurte. dar cu o frecvență mult mai mică. având forma unei semilune. este delimitată de o pantă puternică. parabolice și longitudinale. întâlnite în rocile granitice. care fac trecerea între reliefurile montane înalte și depresiunile endoreice. din zonele aride și semiaride. O dezvoltare mai mare o au în regiunile periglaciare. formând duna de țărm sau avanduna. Fixarea vegetației oprește adâncirea excavațiilor. Au profil asimetric: partea convexă a dunei este formată dintr-o pantă mică. În regiunile temperate dunele cele mai importante se găsesc în regiunile litorale. Aici. pe când pedimentele ar fi modelate într-o rocă granulară. iar abrupturile care le delimitează către amonte nu sunt de origine structurală ci de eroziune. ca un val. însă de dimensiuni mai mari. glacis de eroziune sau glacis de denudație. Dunele sunt niște valuri asimetrice și reprezintă formele cele mai caracteristice ale acumulării eoliene. situate la baza reliefurilor structurale sau petrografice. pe când partea concavă. pot lua forme diferite. ascunsă de vânt. Ele apar în condițiile unei cantități abundente de nisip. de rocă. determină o eroziune accelerată ritmic. Formarea și evoluția dunelor se poate urmări cel mai bine în imediata apropiere a țărmurilor. Prin unirea lor se formează un cordon ce urmărește foarte aproape linia de țărm. Ele se dispun transversal față de direcția vântului dominant. expusă vântului dominant. Glacisurile ar fi dezvoltate în roci moi. iar cel concav lin. Dunele parabolice reprezintă excavarea prin deflație a unor depresiuni circulare sau ovale. Glacisurile au fost semnalate și în alte zone.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful