FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI MODULUL DE PSIHOPEDAGOGIE SOCIALĂ PSIHOLOGIA MEDIULUI Autor: conf. dr.

Ştefan BONCU

Structura tematică a cursului 1. Ce este psihologia mediului ? 2. Cogniţia environmentală 3. Atitudinile environmentale 4. Dezastrele naturale 5. Teritorialitatea 6. Spaţiul personal 7. Densitatea 8. Aglomeraţia 9. Viaţa urbană

Scopul unităţii de curs: - Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege abordarea psihologică a mediului; - Să înfăţişeze chestiunile privitoare la comportamentul spaţial; - Să familiarizeze cursanţii cu metodele de cercetare ale psihologiei mediului. Obiective operaţionale: În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să: - Să cunoască felul în care mediul afectează indivizii, precum şi consecinţele comportamentelor umane asupra mediului; - Să argumenteze legitimitatea perspectivei psihologice asupra mediului; - Să înţeleagă legătura psihologiei cu arhitectura; - Să descrie efectele zgomotului şi temperaturilor extreme asupra comportamentului; - Să stabilească distincţii între densitate şi aglomeraţie; - Să identifice potenţialul aplicativ al studiilor de psihologie environmentală;

1

- Să definească maniera de administrare a probelor în psihologia mediului; să argumenteze necesitatea cercetărilor descriptive. Evaluare Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor şi teoriilor prezentate în curs. Forma de evaluare este examenul scris. Întrebările şi activităţile inserate în fiecare unitate de curs pot constitui subiect de examen. În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbătute posibile subiecte de examen. I. Ce este psihologia mediului? Psihologia environmentală tratează environmentul sau mediul din două perspective sau la două niveluri (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996): din perspectiva influenţei mediului asupra comportamentului şi din perspectiva influenţei (sau consecinţelor) comportamentului asupra mediului. Pe de o parte, psihologia environmentală se intereseză de mediu ca un context al comportamentului: dispoziţiile noastre afective, cogniţiile, comportamentele capătă sens numai dacă sunt înţelese din perspectiva contextului. Mediul determină de asemenea ce comportamente sunt posibile, cât de dificil de realizat va fi comportamentul ales, etc. Nu ne putem aşeza dacă nu există un scaun în preajmă şi nu putem înainta dacă în faţa noastră se află un perete. Aceste aspecte ale medului fac anumite acţiuni posibile iar pe altele dificile sau imposibile. E uşor de remarcat asemănarea dintre psihologia environmentală şi cea socială. Mediul afectează comportamentele şi stările interne ale persoanei la fel ca factorii sociali al căror impact este studiat de psihologia socială. Pe de altă parte, psihologia environmentală se interesează de consecinţele comportamentului asupra mediului (printre altele, de probleme environmentale ca poluarea, reciclarea). Această abordare este diferită, întrucât derivă din premisa de bază că mediul şi comportamentul uman se influenţează reciproc. Multe din problemele environmentale sunt, de fapt, provocate de om. Poluarea atmosferei este una din aceste probleme, mai ales în marile oraşe, şi întrucât comportamentul uman este cauza ei, e probabil că modificarea comportamentului reprezintă o soluţie pentru diminuarea sau eradicarea ei. Cercetările asupra persuasiunii, schimbării de atitudine, comportamentului social şi

2

personalităţii pot sugera anumiţi paşi necesari pentru a produce schimbarea comportamentală în vederea reducerii poluării. Psihologii environmentalişti studiază, de asemenea, felul în care mediile specifice afectează indivizii (Bell et al, 1996). Altădată, designul clădirilor avea la bază principii estetice şi de funcţionalitate; astăzi, el include consideraţii asupra felului în care clădirile îi afectează pe cei care le folosesc. Aglomeraţia, intimitatea, spaţiul personal, percepţia environmentală, zgomotul, temperatura, circulaţia aerului – toţi aceştia sunt factori care afectează felul în care este construită o clădire. Ei afectează, de asemenea, gradul în care ea îşi îndeplineşte funcţia pentru care a fost proiectată. De exemplu, în proiectarea căminelor studenţeşti se ţine cont nu numai de costuri, de adăpostirea a cât mai mulţi studenţi şi de controlul zgomotului, dar şi de nevoile sociale ale studenţilor. În procesul complex de căutarea a soluţiilor pentru problemele environmentale, psihologii au dobândit, e adevărat, o cunoaştere practică foarte vastă despre relaţia dintre comportament şi mediu, dar şi informaţii valoroase despre modelele conceptuale sau teoretice ale comportamentului uman. Psihologia environmentală nu e numai practică, ci şi teoretică, adesea completând din punct de vedere teoretic disciplinele psihologice tradiţionale. Avem tendinţa de a ne reprezenta psihologia environmentală ca un domeniu exclusiv aplicat din cauză că problemele pe care le studiază psihologii environmentalişti sunt probleme practice, în general oportunităţi de a ameliora anumite aspecte ale managementului nostru asupra mediului. Dar psihologia environmentală e preocupată, în acelaşi timp, să construiască teorii asupra comportamentului uman şi asupra relaţiei dintre acesta şi mediu. Definiţia psihologiei environmentale Ca în multe alte ramuri ale psihologiei, şi în psihologia environmentală, este mai uşor să enumerăm principalele teme, să precizăm ce anume fac psihologii environmentalişti, decât să definim domeniul. Primele definiţii au pus accentul, cum era firesc, pe relaţia dintre comportament şi mediul fizic. Heimstra şi McFarling (1978, apud Bell et al., 1996), de exemplu, definesc simplu psihologia environmentală ca fiind disciplin care se interesează de relaţiile dintre comportament şi medul fizic. Harold Proshansky, un psiholog environmentist foarte respectat caracterizează şi el domeniul ca fiind încercarea de a stabili relaţii empirice şi teoretice între comportamentul şi experienţa unei persoane şi mediul ei construit. Mai recent, într-o carte foarte importantă, Handbook of Environmental Psychology, Stokols şi Altman, şi ei autori celebri şi influenţi ca şi

3

Proshansky, consideră că psihologia environmentală este studiul comportamentului uman şi al fericirii în relaţie cu mediul sociofizic. Definiţiile de mai sus n-ar trebui să facă distincţia între ediul natural şi cel construit, întrucât psihologia environmentală se referă la ambele tipuri de mediu. În plus, ele ar trebui să insiste asupra bidirecţionalităţii influenţei, în sensul k mediul influenţează comportamentul uman, dar şi acesta influenţează mediul. Istoria cercetărilor de psihologie environmentală Psihologii din veacul al XIX-lea au studiat percepţia stimulilor din mediu, ca umina, sunetul, presiunea, greutatea etc. Spre 1940 abia se înregistrează un progres real în cercetarea relaţiei comportament-mediu: sunt raportate demersuri de geografie comportamentală, psihologia hărţilor cognitive ale mediului şi sociologie urbană. Totuşi, aceste studii nu abordau în mod direct şi sistematic interacţiunea dintre mediu şi comportament. Cartea lui Festinger, Schachter şi Back (1950) asupra influenţei factorilor de design asupra dezvoltării relaţiilor sociale între studenţi a reprezentat o cotitură în cercetările sistematice ale relaţiei dintre comportament şi mediu. Deceniul 1950-1960 e unul foarte bogat din punctul de vedere al psihologiei environmentale. Lewin conceptualizase mediul ca un determinant fundamental al comportamentului, şi chiar dacă el a avut în vedere mediul social, teoria lui a impulsionat dezvoltarea psihologiei environmentale. În această perioadă, Barker a realizat numeroase cercetări asupra efectelor mediului asupra comportamentelor copiilor, a studiat comportamentele în mediul şcolar şi a comparat efectele a două medii urbane asupra locuitorilor. Robert Sommer a publicat o carte de referinţă despre spaţiul personal. Edward Hall a propus termenul de proxemică pentru ştiinţa raportului spaţiu-comportament şi a făcut cercetări asupra distanţelor interpersonale. Un domeniu care se remarcă în această perioadă este acela al designului spitalelor de psihiatrie. Arhitecţii încep să colaboreze cu psihologii pentru a proiecta clădiri care să faciliteze funcţii comportamentale. În deceniul următor apar noi teme de cercetare, conturând domeniul psihologiei environmentale aşa cum este astăzi. Se intensifică, de exemplu, cercetările asupra aglomeraţiei şi densităţii. Dar cel mai important este că acum oamenii conştientizează nevoia de a utiliza raţional resursele naturale şi de a preveni deteriorarea mediului natural. Ca atare, psihologii environmentali încep să se ocupe de schimbarea practicilor risipitoare şi a celor destructive în interacţiunea cu mediul. După 1970, se formează şi se consolidează o comunitate ştiinţifică a psihologilor din domeniul mediului. Iau fiinţă asociaţii profesionale (Association for the People and their

4

Surroundings, International Association for People-Environment Stiudies), apar primele reviste importante (Environment and behavior, Journal of Environmental Psychology). Metode de cercetare în psihologia environmentală În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi psihologii: metode experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o manieră oarecum diferită. a. Cercetarea experimentală Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care permite cercetătorilor să stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire de alte domenii ale psihologiei, în care experimentul a fost întotdeauna metoda principală, în psihologia environmentală a fost folosit mai puţin. Pentru psihologii environmentalişti, dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. Una din problemele mari este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o relaţie pură între variabila independentă şi cea dependentă creează o situaţie artificială. Aceasta face ca rezultatele experimentului să fie mai puţin generalizabile sau extrapolabile la situaţiile reale, deci reduce validitatea externă. De fapt, este posibil să exercităm un control experimental satisfăcător pe o perioadă scurtă de timp. Cum efectele mediului sunt efecte care se manifestă pe perioade lungi, psihologii environmentalişti sunt mai puţin înclinaţi să facă apel la experiment. Totuşi, studiile experimentale, chiar cele de laborator, au fost folosite în cercetarea efectelor mediului. De pildă, Glass şi Singer (1972) au utilizat condiţiile artificiale de laborator pentru a preciza aspectele psihologice ale expunerii la zgomot. Au descoperit astfel relaţii care ar fi fost imposibil de descoperit prin demersuri non-experimentale. În studiile celor doi psihologi americani, subiecţii erau expuşi la zgomote predictibile şi nepredictibile. Unele grupuri experimentale aveau control asupra zgomotelor, dispunând de posibilitatea de a le întrerupe. Zgomotele predictibile au avut puţine efecte negative asupra subiecţilor, în vreme ce cele pe care ei nu le puteau anticipa îi afectau negativ într-o măsură semnificativă. Un efect mai important scos la iveală de Glass şi Singer a fost acela că sentimentul controlului reducea drastic consecinţele negative ale zgomotelor impredictibile. Este important să remarcăm faptul că a fost necesar să se izoleze cauzele şi că numai tehnica experimentală a făcut posibil acest lucru. O alternativă la experimentul de laborator este experimentul de teren. Acesta constituie, fără îndoială, o metodă mai adecvată scopurilor psihologiei environmentale decât experimentul de laborator. Pe teren, cercetătorul câştigă în realism şi în potenţialul de extrapolare, păstrând în acelaşi timp un control satisfăcător asupra variabilelor parazite. Un bun exemplu de experiment

5

au fost folosite cu precădere metodele corelaţionale tocmai pentru că nu se pot efectua tratamente experimentale. ceea ce anulează alternativa experimentală. există două mari tipuri de metode corelaţionale: 1. A constatat. aşadar. metoda prin care se determină asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod natural (dezastre naturale. în măsura în care lucrul acesta e posibil. Astfel. De exemplu. diferite tipuri de persoane (extravertiţi – introvertiţi) pot avea preferinţe deosebite în privinţa orelor potrivite pentru cumpărături – la ore cu aglomeraţie sau la ore în care magazinele sunt mai libere. În cadrul acestei metode. Edney a utilizat. relaţia dintre variaţiile situaţionale ce survin în mod natural şi alte variabile ce prezintă interes pentru cercetător poate fi apreciată numai prin observaţie. este imposibilă manipularea condiţiilor de mediu. neavând control asupra variabilelor parazite (uneori. aşa cum se aştepta. Metodele corelaţionale nu au acurateţea şi precizia experimentului. De aceea. bunăoară) şi comportamentul celor afectaţi. Edney a procedat foarte simplu: le cerea subiecţilor. 2. experimentatorul nu poate manipula aspecte ale situaţiei şi nu poate repartiza subiecţii în mod randomizat pe condiţii. să încerce să negocieze pe teritoriul lor şi nu al partenerului. 6 . şi rata criminalităţii).de teren este studiul lui Edney asupra teritorialităţii. dar oferă totuşi importante avantaje psihologului environmentalist Adesea. că cel pe teritoriul căruia se desfăşura conversaţia era mai activ. întrucât ea se asociază cu sentimentul de proprietate. b. El va observa atent variaţiile densităţii sau ale aglomeraţiei şi le va pune în legătură cu variaţiile în comportamentul de cumpărare. iar subiecţii nu sunt repartizaţi pe ore sau pe grupuri experimentale de către cercetător. trebuie să recomandăm negociatorilor ca. nu are nici măcar cunoştinţă de existenţa lor). De exemplu. psihologul nu poate să excludă posibilitatea ca relaţia dintre aglomeraţie şi comportamentul de cumpărare să fie determinată de o altă variabilă. din locuinţe. Psihologilor le-a venit întotdeauna greu să studieze teritorialitatea în laborator. un cercetător îşi propune să afle dacă comportamentul de cumpărare al clienţilor dintr-un mall variază în funcţie de gradul de aglomeraţie. de exemplu. În studiile asupra dezastrelor. Faptul de a te afla pe propriul teritoriu induce un sentiment de control şi conferă un avantaj în interacţiune. aglomeraţia nu se află sub controlul cercetătorului. Cercetarea corelaţională În cercetările corelaţionale. un context natural pentru a observa un fenomen environmental şi pentru a-i studia efectele într-o manieră sistematică. bunăoară. În principiu. relaţia dintre densitatea internă. cu toţii studenţi să se întâlnească în camera de cămin a unuia din ei şi să interacţioneze. Totuşi. metoda prin care se stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale şi datele de arhivă (de exemplu.

De foarte multe ori. De asemenea. Încă de la începuturile psihologiei environmentale. psihologii environmentalişti trebuie să folosească cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament pe care indivizii le desfăşoară într-un context specific. o licitaţie) care evocă un pattern de comportament specific. Ea corespunde unităţii environmentale de bază. Dacă o astfel de observaţie se practică fără a se obţine acordul 7 . cercetătorii au conştientizat nevoia de demersuri descriptive. acordul în cunoştinţă de cauză al subiecţilor devine foarte important. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la cauze. înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile utilizării spaţiului?”. Din păcate. rezultatele ei nu trebuie generalizate la alte situaţii. Psihologii environmentali sunt puşi în mod frecvent în situaţia de a observa oamenii în cadrul lor intim nu numai în locuri publice. biserica) sau o ocazie (de exemplu. mai ales. în 1972. Întrucât o astfel de cercetare nu este constrânsă de necesitatea de a infera cauzalitatea sau o asocierea şi întrucât. motivând că informarea completă a subiecţilor ar face imposibilă desfăşurarea studiului. Cel mai cunoscut program de cercetare ce utilizează demersul descriptiv îi aparţine lui Roger Barker (1968). în sălile de muzeu).Chestiuni de etica cercetării În psihologie. Două tipuri de cercetări descriptive au devenit foarte importante: aprecierea calităţii environmentale şi studiile asupra satisfacţiei utilizatorilor. d. intim al subiecţilor. Singurele cerinţe sunt ca ea să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile să ajungă la aceleaşi rezultate dacă sunt repetate.c. Această ignoranţă contribuie la ameliorarea validităţii cercetării. Cu alte cuvinte. Dat fiind că multe cercetări de psihologie environmentală se realizează pe teren. adesea. ea poate fi foarte flexibilă. Cercetarea descriptivă raportează reacţii care apar într-o situaţie specifică. Conceptul fundamental propus de acest psiholog este „scenă comportamentală” (behavior settings). Cercetarea descriptivă Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale. sau asupra felului în care oamenii îşi petrec timpul în diferite locuri. foarte importantă pentru psihologia environmentală este invadarea cadrului privat. Psihologii environmentalişti au realizat studii asupra mişcărilor indivizilor în locuri specifice (de pildă. Pentru Barker. studii asupra felului în care oamenii percep oraşele. Proshansky. scena comportamentală este un loc public (de exemplu. ea ridică şi o serie de probleme etice. cercetătorii eludează obţinerea acordului subiecţilor de participare la cercetare. iar cercetările corelaţionale ne arată dacă există o relaţie între două variabile. succesul multor designuri de cercetare şi al multor tehnici de măsurare depinde de ignoranţa subiecţilor cu privire la faptul că se desfăşoară o cercetare. susţinea că psihologia environmentală trebuie să răspundă.

maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte. ne vom referi la două procese fundamentale ale cogniţiei environmentale. Chiar dacă n-aţi ajuns nicodată la cluj. psihologia mediului ar trebui să încerce să le abordeze. dar şi asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. selective şi personale. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Cogniţia environmentală Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană (Bell et al. Pe măsură ce citiţi cursul de faţă. hărţile cognitive şi orientarea în spaţiu sau găsirea drumului. şoarecii au învăţat planul cuştii. Activitate Alcătuiţi o listă a problemelor environmentale pe care. aveţi probabil uun tablou mental alacestui oraş care include catedrala Catolică. Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat. In cursul de faţă. necunoscut până atunci. Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă de experiment. statuia lui matei corvin. Conceptul de hartă cognitivă Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul pentru o excursie folosim hărţi cognitive.subiecţilor sau fără ca ei să fie conştienţi că se află sub observaţie. 1996). II. ea a devenit terenul pe care se întâlnesc psihologia şi geografia. Pentru a desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat. Ele relevă interesele persoanei. metodele ce ar putea contribui la rezolvarea problemelor sesizate de dvs. în opinia dvs. principiile. 8 . Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost Tolman (1948). Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”. ele sunt incomplete. Apoi bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar. Potrivit lui Tolman. activităţile ei. statuile lui Avram iancu şi Mihai Viteazul. care însă î ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Hărţile cognitive 1. Întrucât această activitate presupune folosirea informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale. dealul Feleacului etc. identificaţi teoriile. atunci avem de-a face cu încălcarea dreptului subiecţilor la intimitate. Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile. au o iee generală despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. A.

şosele. caracteristici fizice. direcţie şi distanţă). înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor. Canada. ce separă o zonă de alta. districte. În ele se concentrează comprtamentele membrilor comunităţii Districtele sunt zone distincte. pentru Paris. zona stadionului va fi bine reprezentată). 2.Ce include o hartă cognitivă? În general. Evident. ea conţine 1. ziduri. În sfârşit. dacă un oraş e curat sau nu. Repere ce pot fi uşor observate (cea mai înaltă clădire din oraş) se regăsesc în mod obligatopriu în harta mentală. căi ferate etc. 1. informaţie cu privire la locaţie (mai ales. În 1960. de graniţă. De pildă. A constatat că ei reduceau mărimea zonelor nefamiliare şi o amplificau pe aceea a zonelor familiare. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar şi după ce au fost desfiinţate sau demolate. la harta pe care o avem asupra oraşului în care ne-am născut. Studenţii americani desenau mai detaliat statele vecine cu cel în care locuiau şi schiţau abia statele mai îndepărtate. turnul Eiffel este un reper. ca prezenţa dealurilor. Saarinen (1973) a cerut unor studenţi din Finlanda. margini şi căi. Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare inclusă în hărţile cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere. 4. a râurilor. zonele familiare sunt mult mai clare decât cele puţin cunoscute. râuri. 9 . dacă un cartier e perciulos sau sigur etc. 2. Ele sunt aspecte distinctive ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă. elemente evaluative (dacă un peisaj e frumos sau nu. spaţii relativ mari pe hărţile mentale (zona centrală. litoralul. 3. Determinanţi ai hărţilor cognitive Dacă ne gândim. Marginile sunt elemente limitative. zona teatrului. căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare – străzi. 5. zona industrială. dar care u sunt folosite drept căui de comunicaţie: păduri.). noduri. Interesele noastre determină conţinutul hărţii (dacă suntem suporteri înfocaţi ai echipei locale de fotbal. ne dăm seama uşor că sunt mulţi factori care influenţează conţinutul ei. Sierra Leone şi Statele Unite să deseneze hărţi ale ţării lor şi ale lumii. 3. după cum Hotelul Intercontinental sau Ateneul sunt repere pe harta mentală a Bucureştiului. Nodurile sunt intersecţii. 2. zona din cadrul oraşului ocupată de o anumită etnie). Saarinen a notat că ignoranţa creşte odată cu distanţa. fiecare din noi.

Parisul are multe astfel de repere. bucla e mult mai puţin sesizabilă pentru cei ce merg pe jos sau cu maşina de-a lungul Senei decât pentru cineva care priveşte din avion. Privită din avion. Hărţile probau interesele subiecţilor. Apoi subiecţii desenează Sena. cu scările care urcă abrupt din zona gării către centru e mai uşor de cartografiat decât Târgu Frumos. au identificat mai exact scene din mahattan decât scene din propriul cartier. Fotografiile din Queens au fost greu recunoscute. dat fiind că în acestă zonă a New York-ului nu sunt de găsit repere importante. Scenele uşor recunoscute de subiecţi din fotografii au fost clădirile şi monumente cu semnificaţie istorică. Fotografiile din Manhattan. El a studiat harta mentală a New Yorkului. zona centrală a oraşului au fost recunoscute într-o mai mare măsură decât fotografiile altor zone. permanente sunt mai uşor de imaginat decât uniforme. Subiecţii erau instruiţi să-şi imagineze că fac un tur al oraşului într-un autobuz etajat şi erau invitaţi să identifice locurile din poze. Fără îndoială. Parisul are graniţe precise şi acestea se văd în reprezentările indivizilor. psihologul social american a realizat o cercetare asupra hărţilor mentale ale locuitorilor Parisului. Milgram a explicat predominanţa elementelor aparţinând Manhattan-ului în hărţile mentale ale subiecţilor prin faptul că zona aceasta concentrează interesele locuitorilor oraşului. Spre deosebire de marile oraşe americane. de exemplu. fiind un pionier în domeniul hărţilor mentale. Paşcani. oraşele diferă în ceea ce priveşte gradul în care pot fi imaginate. cu un unghi de aproximativ 60 0. Împreună cu Denise Jodelet. Lipsa de specificitate a cartierului Queens s-a văzut în numărul de erori făcute de subiecţi. De căte ori un subiect nu cunoştea o scenă. Erori în hărţile mentale 10 . recrutaţi pentru studiu printr-un anunţ în ziar. de exemplu. Stanley Milgram (1970) s-a preocupat şi de felul în care oamenii îşi reprezntă oraşele în care trăiesc. avea tendinţa să o plaseze în Queens. În cadrul primei cercetări. cu o linie simplă care taie elipsa în partea de jos. a cerut unui fotograf profesionist să fotografieze 150 de locuri din New York Fotografiile au fost arătate unor subiecţi locuitori ai oraşului. milgram şi Jodelet au observat însă că în desenele lor subiecţii îndulceau curba. Sena face o buclă proeminentă. Subiecţii locuind în Bronx. Practic.Evident. dar şi pe aceea a Parisului. Un profesor marca pe harta lui Ministerul Educaţiei iar un măcelar abatorul de la care se aproviziona. Când sunt puşi să deseneze o hartă a oraşului lor. fără jaloane remarcabile. parizienii încep rpin a trasa un cerc turtit pentru a delimita oraşul propriu-zis de suburbiile lui aglomerate. 3. Cele care au repere clare.

am constatat deja. Problema diversităţii metodologice este una din cele mai interesante. Subiecţii au tendinţa de a supraestima unghiurile ascuţite şi de a subestima unghiurile obtuze. cercurile. a inclus în harta mentală a acestei ţări o cale ferată inexistentă.. metoda lui principală a fost aceea de cere subiecţilor să deseneze o hartă-schiţă (sketch map) – o hartă 11 . Kevin Lynch. 4. Avem tedinţa de reprezenta căile non-paralele ca fiind paralele. 1996) a oferit un exemplu clasic. care vizitase Guyana. Multe erori în hărţile cognitive ale oraşelor apar la intersecţii. căile non-perpendiculare ca fiind perpendiculare şi căile curbe ca fiind drepte (parizienii. Cel mai influcnt cercetător din domeniu. experienţa l-a făcut pe olandez să infereze o componentă logică a hărţii. îşi reprezntă Sena mai dreaptă decât este în realitate). Omenii simplifică patternul căilor şi al spaţiului pentru a-l face cât mai comprehensibil cu putinţă şi fac acest lucru într-o manieră similară principiilor bunei forme din teoria gestaltistă (De Jonge. Uneori. Un subiect al său. Boston şi New Jersey. Metode de cercetare a hărţilor cognitive Faptul că foarte multe discipline s-au interesat de hărţile cognitive a făcut să apară multe tehinci de studiere a lor. De fapt. e nevoie de studii metodologice pentru a compara diferitele proceduri din punctul de vedere al acurateţei şi al utilităţii. autorul cărţii „The image of the city” (1960) a folosit mai multe metode pentru a explora reprezentările spaţiale ale locuitorilor din Los Angeles. El a identificat o conexiune între cariera unde se exploata cărbunele şi portul industrial. apud Bell et al. plasând clădirile şi alte elemente din mediu prea aproape. Ei îşi distorsionează propria reprezentare a mediului. Appleyard (1970. Unii cercetători au numit fenomenul acesta structurare inferenţială. De pildă. din păcate strict imaginară. În principiu. Am menţionat că oamenii supraestimează zonele familiare în hărţile lor cognitive. Indivizii lasă adesea deoparte căi şi detalii. prea departe sau aliniindu-le inadecvat. indivizii pot chiar să adauge într-o hartă cognitivă elemente non-existente fizic. Hărţile schiţă.Hărţile cognitive sunt proximări şi nu reprezentări ale mediului fizic. dar şi din cele mai grave din psihologia mediului. Şi Milgram şi Jodelet au consemnat că subiecţii lor desenau zona în care locuiau disproporţionat de mare în raport cu restul oraşului. 1972). Totuşi. Hărţile cognitive sunt incomplete. Putem uşor identifica sursele erorilor pe care le fac oamenii atunci când îşi întocmesc astfel de hărţi cognitive. liniile drepte şi unghiurile drepte sunt folosite mai uşor şi amintite mai uşor decât curbele complexe. a. ba chiar şi repere importante şi districte.

Or. nu toţi au capacitatea de a adopta o astfel de perspectivă aeriană. ca zone preferate (colorate cu roşu) şi ca zone rejectate (colorate cu negru). Dacă Lynch a încercat să reproducă grafic imaginea mentală despre mediu a persoanei. Doi geografi.ilustrând concepţia lor despre planul oraşului. Hărţile-schiţă impun subiecţilor să se ridice mintal deasupra locului pe care îl cartografiază. Dar cum pot fi cuantificate aceste distorsiuni? b. 12 . Hărţile-schiţă constituie şi astăzi o foarte bogată sursă de informaţii. procedura aceasta ne împiedică să evaluăm orientarea în spaţiu a subiecţilor şi capacitatea lui de a estima distanţele. Din păcate. Dar cum se procedează cu clădirile figurate dar neetichetate? Sau cu cele ce apar pe hartă dar au localizare greşită? Cercetătorul ar putea număra distorsiunile: straăzi care se intersectează în unghiuri greşite. c. Ele au însă şi multe dezavantaje. Milgram (1970) a preluat tehnica de la Lynch. Cartografierea reacţiilor la locurile amintite. în harta-schiţă a propriului oraş nu vom figura benzinăria unde cumpărăm benzină. Răspunsurile sunt prelucrate şi reprezentate. dar vom recunoaşte benzinăria dacă ni se va prezenta fotografia ei. De pildă. Este evident. Această abordare a fost preluată de mulţi cercetători. se cere subiecţilor să ierarhizeze locuri sau reguni după un anumit criteriu – de pildă. preferinţa ca loc de resedinţă. o hartă a României cu zone preferate şi respinse realizată pe baza răspunsurilor moldovenilor va fi diferită de una trasată pe baza răspunsurilor oltenilor. această sarcină de recunoaştere ca un control al hărţilor-schiţă. Sarcini de recunoaştere. tehnica bazată pe fotografii pune accentul pe recunoaştere în dauna reproducerii. analiza se poate opri la lista clădirilor şi străzilor desenate şi etichetate de subiecţi. Lynch folosea. Desigur. nemulţumit de faptul că aptitudinea subiecţilor pentru desen se constituia într-un factor parazit în hărţile-schiţă. sinuozităţi ale râurilor care lipsesc pe hartă etc. Hărţile-schiţă sunt greu de interpretat. Peter Gould şi Rodney White (1982) au abordat altfel decât Lynch problema hărţilor cognitive. în plus. să aibă o perspectivă aeriană. De exemplu. aplicând metoda celor doi geografi americani. Este posibil ca diferenţele dintre hărţile desenate de subiecţi să nu reflecte diferenţele dintre manierele specifice în care îşi alcătuiesc hărţi cognitive. de exemplu. fotografii ce erau amestecate cu altele ale unor clădiri din alte oraşe. În primele investigaţii asupra hărţilor cognitive ale locuitorilor din Boston. În plus. de fapt. Gould şi White au urmărit să pună în evidenţă caracteristicile sau calităţile atribuite de individ unor locuri diverse şi să reprezinte aceste caracteristici sau calităţi pe o hartă. În principiu. Există însă şi alte inconveniente. că aptitudinea de a desena şi experienţa anterioară cu hărţile influenţează performanţa subiecţilor în trasarea hărţilor-schiţă. Kevin Lynch a cerut subiecţilor să spună dacă recunosc fotografii ale unor locuri din oraş.

B. de exemplu. există studii care pun în evidenţă faptul că simţul orientării este important pentru stima de sine a bărbaţilor şi foarte puţin important pentru femei. în desenele lor. că femeile reproduc fidel reperele în hărţile lor. Dat fiind că. distanţele dintre clădiri. Diferenţe între sexe în alcătuirea hărţilor-schiţă Într-o carte celebră asupra diferenţelor dintre sexe. deocamdată insuficient cercetate de către psihologi. În concluzie. sunt studiile care au arătat că stilul femeilor de a desena hărţischiţă diferă de acela al bărbaţilor. a reieşit că femeile cunosc foarte bine structura de străzi. În egală măsură. În acelaşi timp.5. poate. Ele conturează structura spaţiului topografic grupând reperele şi stabilind distanţele între ele în timp ce bărbaţii îţi încep harta-schiţă cu trasarea străzilor. dar n-o includ în hărţile lor. Astfel. Appleyard (1976). ca atare. De asemenea. Maccoby şi Jacklin (1974) au demonstrat că bărbaţii posedă capacităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile. există diferenţe stilistice. În al doilea experiment al celor doi cercetători. Aceştia petrec mai mult timp decât femeile în afara căminului şi. Totuşi. în general. Evident. chiar dacă ei nu posedă o superioritate înnăscută în domeniul spaţial. Mai interesante. S-a descoperit. McGuiness şi Sparks (1979) au constatat că femeile includ mai multe repere în hărţile lor decât bărbaţii dar mai puţine căi între repere. în vreme ce bărbaţii sunt foarte atenţi la structura de strazi şi şosele. a stabilit că hărţile bărbaţilor sunt mai complete şi mai exacte decât ale femeilor. am prezentat cercetări care s-au focalizat asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii în cartografierea mediului înconjurător. ceea ce conferă un cadru mai potrivit. Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi este aceea de a ne rătăci. ne putem rătăci 13 . Într-o astfel de situaţie. suntem dependenţi de alţii şi de tehnologie. sursele acestor diferenţe vor trebui stabilite. Passini. Alţi autori însă (în special. cel puţin în testele hârtie-creion. Orientarea în spaţiu sau găsirea drumului Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive. 1986) s-au preocupat de găsirea drumului (în limba engleză. capacităţile noastre de procesare şi de stocare a informaţiei ne pot trăda. deţin mai multe informaţii despre oraş. dar a atribuit această diferenţă expunerii mai mari a bărbaţilor la oraş. din această perspectivă ne putem aştepta ca bărbaţii să deseneze hărţi-schiţă mai exacte şi mai complete. Unii cercetători au găsit chiar diferenţe în funcţie de sex în hărţile cognitive.. de exemplu. 1984 şi Garling et al. ele estimează mai exact. bărbaţii sunt mai motivaţi să se arate superiori femeilor. wayfinding). procesul prin care indivizii navighează în mediul lor.

Pentru a ajunge la ţinta noastră. Un prieten ne-a spus că există un supermarket în Mangalia. sau extrem de dificil. potrivit lui Garling şi colaboratorilor săi. Evident. atunci când îl întâlnim şi să 14 . sarcini care cer o anumită cantitate de informaţie environmentală stocată în memorie.relativ uşor. primul pas este însăşi stabilirea destinaţiei. Al doilea pas în găirea drumului. ca a găsi drumul din dormitor la bucătărie. 1. muzee etc) precum şi în oraşe străine. Planuri de acţiune şi găsirea drumului Garling şi colegii săi (1986) au propus un model al găsirii drumului. Desigur. malluri. alegerea aceasta depinde de distanţă. de pildă un reper. În sfârşit. ne confruntă. dar nu ştim să ajungem de la intrarea în mangalia la supermarket. Al treilea pas este alegerea drumului dintre locul unde ne aflăm (să spunem. extrem de simplu şi de util. ca Haensl şi Graetl e un fenomen rar. de disponibilitatea unui vehicul. Găsirea drumului ar fi. Au propus conceptul plan de acţiune pentru a desemna legătura dintre informaţia environmentală stocată în memoria subiectului şi comportamentul de găsire a drumului. o hartă cognitivă corectă ne ajută întotdeauna în găsirea drumului. deci avem şi localizarea ţintei. Evident. Avem nevoie de o hartă sau de informaţiile pe care ni le pot da locuitori ai oraşului Mangalia. de cât de repede dorim să ajungem la destinaţie etc. Totuşi. a patra fază este alegerea unui mijloc de transport. această este o fază crucială. Totuşi. De exemplu. mentală sau pe hârtie. Passini (1984) a arătat că găsirea drumului poate fi privită ca o succesiune de sarini de rezolvare de rpobleme. Prietenul ne-a spus că magazinul undeva la ieşirea din mangalia spre Vama Veche. Dacă avem oarecare experienţă în mediul cu pricina. de la locul în care ne aflăm la ţintă sau destinaţie. este localizarea ţintei. mulţi indivizi trăiesc stressul şi anxietatea de a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale. Să remarcăm că modelul pune în evidenţă un proces intern prin care noi anticipăm care va fi comportamentul nostru atunci când ne vom işca prin mediu. Garlin get al. staţiunea Venus) şi supermarket. ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan nu-l cunoaştem şi în care a izbucnit un incendiu. a te rătăci fără putinţa de a găsi drumul. cu o sarcină de recunoaştere: trebuie doar să recunoaştem un aspect particular al mediului. unii cercetători din domeniu au pus la îndoială faptul că avem nevoie de o hartă detaliată. Ştim spă ajungem din venus în mangalia. Şi aceasta pentru două motive: 1. prin urmare destinaţia este stabilită. oraş pe care nu-l cunoaştem. Acest proces poate fi extrem de simplu. o sarcină mai uşoară decât desenarea drumului pe o hartă-schiţă. Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un proces cotidian. Să ne închipuim că ne aflăm pe litoralul românesc şi căutăm un supermarket în Mangalia. de fapt. prin urmare.

nu e înţeles. Book şi Lindberg. în găsirea drumului. gradul de acces vizual şi complexitatea planului spaţial. confortul. negre şi colorate. Alegerea tipului de literă. principiul organizării sale trebuie comunicat într-o modalitate sau alta utilizatorilor. greşelile pot să nu se cumuleze. unică. Desigur. 2. legibility). trebuie precizat că grafică sistemului de semnalizare are o importanţă covârşitoare. reperele importante . În găsirea drumului avem posibilitatea să ne corectăm dacă am greşit. mărimea panoului. Potrivit acestui autor. 2. facem la stânga). iluminarea lui – toate contribuie la înţelegerea semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului. prin urmare are un coeficient de lizibilitate scăzut şi nu ajută la găsirea drumului. adăugarea unui sistem de semnalizarea augmentează lizibilitatea unei clădiri. 2. referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris trei caracteristici ale medului care pot afecta găsirea drumului: gradul de diferenţiere. ne întoarcem în punctul în care recunoaştem locurile şi reluăm căutarea. 1. de exemplu. contrastul între elementele albe. În general clădirile cu o formă distinctă. disconfortul emoţional şi percepţia de aglomeraţie. Diferenţierea se referă la gradul în care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte. Wener şi kaminoff (1983) şiau desfăşurat cercetarea într-un centru de corecţie pentru delicvenţii juvenili şi au consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor clădirii. deci configurarea spaţială a unei structuri. de asemenea. propus de Kevin Lynch a avut o influenţă uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii. Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale. În acest caz. foarte vizibile. parţial izolat sunt mai uşor actualizate din memorie.toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii. Garling. poate conţine informaţii care să ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să genereze un sistem de găsire a drumului. Dacă spaţiul nu are o organizare spaţială clară. Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată. lizibilitatea unui mediu este gradul în care mediul respectiv facilitează cartografierea cognitivă. circulaţia orizontală şi verticală. ca.luăm o decizie corectă (de exemplu. când întâlnim stâlpul albastru. Conceptul de lizibilitate Conceptul de lizibilitate (în limba engleză. dar şi alte variabile psihologice. spre deosebire de situaţia în care trasăm o hartă-schiţă. de gradul de acces vizual. Prin urmare. furia. Totuşi anumite spaţii ne lasă mai uşor decât altele să extragem şi să înţelegem informaţia relevantă. Dacă ne rezim deodată că păşim pe un teren necunoscut. poziiţia lui. Totuşi. Arhitectura însăşi. Tocmai această calitate este lizibilitatea. Lizibilitatea afectează nu numai uşurinţa cu care este folosită o clădire. Acesta este măsura în care diferite 15 .

orice atitudine faţă de mediul natural sau cel construit. a Deltei Dunării. Ne pasă în vreun fel de locul acesta? Ce cuvinte am folosi pentru a-l descrie ? E frumos ? Primitor? Ce sentimente ne induce ? Ce înseamnă el pentru noi ? Credem că alţii gândesc la fel despre el ? În cursul de faţă ne vom concentra asupra atitudinilor faţă de mediu sau environmentale. 2002). atitudinea environmentală corespunde grijii individului faţă de mediu ca ceva care merită înţeles. a planetei? Cât de îngrijraţi sunt cei din jur? De ce studiem atitudinile environmentale? 1. oricât de mare. Cât de îngrijoraţi suntem cu privire la starea clădirii în care locuim. La limită. Atitudinile environmentale Să ne gândim la un loc specific : holul unei bănci. Raportarea environmentală se referă la impresiile unei persoane despre un loc. pe stabilirea calităţii lui sau a lipsei de calitate. Lynch a recunoscut importanţa accesului vizual când a vorbit de repere. Conceptul de atitudine environmentală Aşadar. protejat. dormitorul nostru. Aprecierea environmentală constă în combinarea aprecierilor mai multor indivizi (de obicei.părţi ale spaţiului pot fi văzute din diverse puncte. Weisman a arătat că planurile simple ale etajelor din cămine studenţeşti facilitau orientarea în cămine. plaja care ne place cel mai mult pe litoralul românesc. în principiu. a oraşului nostru. pentru că ele pot să informeze anumiţi responsabili din viaţa comunităţii sau a societăţii în general dacă un program environmental 16 . a zonei verzi din vecinătate. 3. complexitatea planului spaţial se referă la cantitatea şi la dificultatea informaţiei ce trebuie procesată de individ pentru a se mişca în spaţiul respectiv. dar de obicei cercetătorii care le studiază se opresc asupra grijii subiecţilor faţă de natură. se poate spune că nici un grad de familiaritate. nu poate compensa complexitatea arhitecturală extremă. De exemplu. În sfârşit. ce are astfel un fundament obiectiv. un mall etc. întărit. Studiind raportarea environmentală ne centrăm pe trăirile şi stările individuale legate de mediu. asupra gradului în care subiecţilor le pasă de starea mediului natural (Gifford. O prea mare complexitatea împiedică atât navigarea cât şi învăţarea. III. termenii de raportare environmentală şi de apreciere environmentală sunt discutaţi în legătură cu atitudinile environmentale. Dimpotrivă. experţi sau utilizatori ai mediului respectiv) într-o judecată unică. De obicei. Atitudinile environmentale includ. Simplitatea este chiar mai importantă decât familiaritatea. în aprecierea environmentală accentul cade pe mediu.

curăţenia străzilor oraşului şi menţinerea parcurilor. securitatea familiei. În sfârşit. 3. ele pot să indice ce anume fac indivizii cu privire la mediu în prezent sau cel puţin ce intenţionează să facă. Totuşi. pace. dat fiind că sunt atâtea de făcut în domeniul protecţiei mediului. E la modă să fii ecologist. dar nici foarte uşor. Totuşi. reîmpădurirea unei zone sau colectarea gunoiului menajer pe categorii) se bucură de sprijin din partea populaţiei. deşi atitudinile nu se traduc întotdeauna în comportamente. de pildă. În cazul atitudinilor environmentale.(bunăoară. vedetele afişează atitudini environmentale. sănătate. Pentru a câştiga credibilitate. grija pentru mediu a urcat la cote niciodată atinse mai înainte. atunci subiecţii devin ezitanţi. Astfel de scopuri nu trebuie să fie foarte greu de atins. eforturi şi schimbarea stilului de viaţă al subiectului. În plus. ceva care afectează foarte grav mediul. Un studiu efectuat cu ajutorul scalei Rokeach Value Survey a relevat că mediul curat se situează al cincilea în preferinţele subiecţilor. în zilele noastre. componenta afectivă se referă la raportarea emoţională la mediu iar cea conativă la intenţiile individului de a desfăşura un comportament sau altul în legătură cu mediul. Dacă protejarea şi perpetuarea mediului curat presupune sacrificii. să-ţi declari îngrijorarea în legătură cu diverse probleme environmentale. reciclarea a 60% din ziare în următorii doi ani). 60% dintre americani cred că guvernul lor cheltuieşte prea puţin pentru chestiunile legate de mediu. afectivă şi conativă. Ştim că. După catastrofa de la Cernobîl. după libertate. Desigur. atitudinile environmentale se intensifică şi îngrijorarea noastră creşte. 2. componenta cognitivă se referă la ceea ce ştie sau gândeşte un individ despre un mediu. trebuie să ne întrebăm: toată lumea poartă grija mediului? Cât de îngrijoraţi sunt oamenii în legătură cu mediul? S-a schimbat atitudinea lor în decursul anilor? Dezastrele ecologice afectează atitudinile environmentale? În general. O manieră de a studia atitudinile environmentale este de a le compara cu alte atitudini. Un studiu a pus în evidenţă că ne implicăm în măsuri diferite cu privire la transportul în comun. sondajele efectuate în Statele Unite indică o creştere a preocupării oamenilor pentru mediu. nu suntem preocupaţi în egală măsură de toate tipurile de environment şi de toate aspectele mediului. ele pot ajuta în stabilirea unor scopuri environmentale (de exemplu. Când se întâmplă. 17 . Orice atitudine are trei componente: cognitivă. Cei ce au atitudini pro-environmentale cu privire la multe aspecte ale mediului au o etică environmentală generalizată. grija noastră pentru mediu variază în timp. există o grijă deosebită pentru conservarea mediului natural. de exemplu. menţionăm că subiecţii încep să aibă reticenţe atunci când sprijinul lor pentru ideile ecologiste trebuie să depăşească nivelul declaraţiilor.

declară că sunt dispuse să depună eforturi pentru a rezolva problemele environmentale (angajament verbal). Mediul de provenienţă. femeile raportează în general mai multă grijă pentru mediu decât bărbaţii. Indivizii cu opinii politice conservatoare sunt mai puţin environmentalişti decât alţii. atitudinile proenvironmentale corelează cu apartenenţa la clasele mijlocii şi superioare. desigur. Ei sunt mai degrabă antropocentrici decât ecocentrici (ecocentrismul este credinţa că natura merită să fie protejată. dar poate nu atât de răspândite pe cât ar fi necesar. Dar cum. în mod precis. Fluctuaţiile în atitudinile environmentale depind de factori situaţionali dar şi de factori personali. cei aflaţi la un stadiu înalt de dezvoltare morală. îi putem educa pe oameni? 18 . Ultimul efect s-ar putea explica prin faptul că.Factori ce influenţează atitudinile environmentale Desigur. în plus. Cei din mediul rural au atitudini environmentale mai puţin pronunţate. în fapt. Prin educaţie environmentală. Trebuie ţinut cont. cei ce cred că orice acţiune a lor e importantă şi poate contribui la obiectivul general de protejare a naturii. Condiţia economică precară îi împiedică pe oameni să aibă preocupări legate de mediu. sistemul de educaţie n-a încurajat fetele să se intereseze de ştiinţă şi mediu. Educaţia environmentală Natura trebuie protejată în faţa tehnologiei. În privinţa influenţei clasei sociale. Pe de altă parte. căci ei utilizează resursele naturii în scopul ameliorării vieţii umane. cei ce se simt responsabili pentru actele lor. valorile se află în legătură cu atitudinile environmentale. Adulţii sunt mai interesaţi de chestiunile legate de mediu decât copiii. Persoanele orientate spre valori îşi fac griji cu privire la felul în care va evolua mediul natural. practicanţii creştinismului nu sunt preocupaţi de mediu într-o măsură semnificativă. indiferent de costurile şi beneficiile oamenilor). în general. copiii de astăzi beneficiază de o mai bună informare environmentală decât părinţii lor. Fără îndoială. că unele generaţii au fost afectate de anumite evenimente ecologice la scară mare sau de o intensificare a propagandei environmentaliste. fac mai puţin decât bărbaţii şi au mai puţine cunoştinţe despre problemele environmentale decât aceştia. Există. nu toţi indivizii sunt pro-environmentali în aceeaşi măsură. în mod tradiţional. Atitudinile şi comportamentele proenvironmentale sunt răspândite. De pildă. marchează şi el atitudinile indivizilor. Cum procedăm pentru a întări tendinţele proenvironmentale? Cum schimbăm atitudinile oamenilor şi cum îi determinăm să se comporte în acord cu atitudinile lor? Răspunsul e simplu: prin educaţie. rural sau urban. dar. La fel. De asemenea. un efect al vârstei.

Cu privire la relaţia dintre atitudinile environmentale şi comportamentul proenvironmental. Treptat. Atitudinile environmentale nu dau naştere decât rareori unui comportament aflat în concordanţă cu ele. atitudinilor şi dezvoltării morale a subiecţilor. subiecţii sunt puşi să acţioneze ca şi cum s-ar afla într-o sit reală. Corelaţia dintre cele două variabile era foarte slabă. cu metode moderne. n-au reuşit să schimbe atitudinile subiecţilor aşa cum şi-au propus sau. doi psihologi americani au studiat legătura dintre atitudinile fermierilor faţă de conservarea solului şi comportamentul lor real de conservare a solului. cu stimulăm simţul responsabilităţii şi controlul personal. n-au reuşit să facă legătura între atitudinile environmentale şi comportamentele environmentale. să încurajăm formarea şi perpetuarea normelor în favoarea mediului etc. tot ce reuşesc să realizeze astfel de programe este să amplifice cunoştinţele cu privire la mediu ale subiecţilor. să explicăm avantajele şi dezavantajele intervenţiei. folosirea imaginilor. să implicăm emoţiile subiecţilor. majoritatea programelor de educaţie environmentală nu şi-au atins scopul. Foarte multe cercetări din domeniul educaţiei environmentale au comparat eficienţa metodei tradiţionale. studiile n-au pus în evidenţă o dependenţă rigidă. să încurajăm contactul cu natura. lecţia sau conferinţa. să întărim sensibilitatea lor environmentală. ziua parcului X). Din păcate. respectate. De obicei.Educaţia environmentală cuprinde o varietate de demersuri pentru a schimba atitudinile şi comportamentele. pot amplifica eficienţa educaţiei environmentale: să adaptăm programul la nivelul cunoştinţelor. cercetătorii au propus metode alternative la lecţie. Ceea ce media relaţia era statusul socio-economic al 19 . De pildă. demersuri bazate pe diverse metode. Întotdeauna. De asemenea. toate însă adoptând abordarea profesorelev. cele mai multe. Cercetătorii explorează chiar felul în care oamenii justifică discordanţă dintre atitudinile lor faţă de mediu şi impasibilitatea lor comportamentală. psihologilor le-a fost greu să precizeze când atitudinea determină comportamentul şi când nu. Relaţia dintre atitudine şi comportament Relaţia aceasta reprezintă una din cele mai dificile chestiuni teoretice din psihologie. cercetătorii şi cei ce aplicau programele au descoperit un set de reguli care. De asemenea. în ele se relatează întâmplări cu miză environmentală prin care trec personaje asemănătoare subiecţilor). Aşa sunt simulările (seamănă cu jocul de rol. organizarea de evenimente publice cu profil environmental (de exemplu. cercetătorii s-au aplecat asupra factorilor care moderează relaţia atitudinecomportament. metode care să depăşească simpla furnizare de cunoştinţe environmentale. expunere sau conferinţă. poveştile environmentale (deosebite de expunerile din manuale.

în afara atitudinilor environmentale: cunoştinţele individului despre chestiunile environmentale. Metodele prin care se construiesc impresiile despre locuri sunt: simpla trecere prin locul respectiv pe jos sau cu maşina. judecăţi de frumuseţe. există foarte mulţi factori care influenţează raportarea environmentală a unui individ. Raportarea environmentală cuprinde şase tipuri de impresii: descrieri. Anumite au semnificaţie pentru noi.fermierilor. personalitatea. Tipurile de impresie le-am menţionat deja (cele şase). luând în calcul judecăţile descriptive aşa cum le formulează ei mergând prin cartier şi cerându-le să se focalizeze asupra consecinţelor intervenţiei umane. fotografiile. O meta-analiza a studiilor asupra determinanţilor comportamentului environmental (meta-analiza este o modalitate statistică de a combina rezultatele mai multor studii care au examinat o aceeaşi chestiune pentru a formula o concluzie generală) a scos în evidenţă şi alţi factori. cultura. pot fi experţi (arhitecţi. atât factori personali (vârsta. în sensul că cei cu venituri mari îşi permiteau să desfăşoare comportamente în concordanţă cu atitudinea. evaluări. plimbarea. a unor scale. se pot studia raportările locuitorilor unui cartier. cunoaşterea strategiilor de acţiune. povestirile altora. locul controlului intern. săraci). metodă. Impresiile personale asupra locului: raportarea environmentală Oamenilor le plac anumite locuri şi le displac altele. El arată că observatorii pot fi cei ce utilizează locul (locuitorii unui cartier în cazul unui cartier. reacţii emoţionale. pot fi grupuri speciale (bătrâni. filmele. Complexitatea raportării rezultă din mulţimea combinaţiilor posibile în modelul lui Craik: diferiţi observatori pot folosi metode diferite. anumite peisaje ne farmecă. format) şi aplică o astfel de combinaţie la un mediu specific. 20 . Craik pretinde că impresiile au formate diferite: ele se prezintă sub forma unor liste. survolarea locului din avion. Desigur. clienţii în cazul unui mall sau al unui supermarket). Ei trăiesc emoţii legate de locuri şi au sentimente pentru ele. a unei perspective istorice. În sfârşit. Cele mai multe cercetări asupra raportării environmentale se focalizează pe câte un item din fiecare din categoriile lui Craik (observatori. Kenneth Craik a construit un model al felului în care oamenii îşi construiesc impresii despre mediu. structurându-şi impresiile în formate diferite şi judecăţi de tip diferit. schiţele sau desenele. studenţii în cazul clădirii universităţii. De exemplu. angajamentul verbal. anumite cartiere ni se par periculoase etc. în vreme ce cei săraci declarau atitudini faţă de conservarea solului care nu se regăseau în conduita lor. experienţa. a unor opinii despre consecinţele umane asupra mediului. semnificaţii şi judecăţi de risc. grija pentru mediu. tip de impresie. agenţi imobiliari).

3. folosind abilităţile perceptive umane. Raportările comportă concepte psihologice (emoţie. Pot fi notate comportamentele care survin într-un loc anume. un parc) şi altele care suportă foarte puţine (de exemplu. Există locuri care suportă foarte multe activităţi umane (de exemplu. 4. cercetările de apreciere a peisajelor sunt făcute pentru a se stabili obiectiv ce tipuri de peisaje trebuie dezvoltate în parcuri. Numărul şi varietatea obiectelor plasate pe locul respectiv pot fi estimate.). Ele se focalizează pe calitatea unui loc privit dintr-o perspectivă umană foarte largă. În cazul unui spital. pentru a propune. Dimpotrivă. studiem judecăţile lor despre mai multe locuri. 2. 5. Ce fel de mobilier se găseşte într-o sală de reuniune? Dar într-o grădină?. se efectuează aprecieri. aprecierile sunt centrate pe loc. adâncimea unei văi.dispoziţia). grijă. Trăsăturile locului pot fi apreciate. Evident. numărul de coline pe care este aşezat un oraş. Pot fi măsurate propietăţile fizice şi spaţiale ale locului. Aprecierile urmăresc măsurarea propietăţilor fizice (calitatea environmentală). trebuie stabilit dacă e organizată. preferinţă). 21 . Poate fi apreciat climatul social sau atributele instituţionale ale locului respectiv. măsurarea propietăţilor fizice şi spaţiale ale mediului. caldă etc. numărul de încăperi dintr-un sediu guvernamental etc. Acelaşi Kenneth Craik. etc. conţinutul etc. curat. Primul pas în programele de protejare îl reprezintă tocmai aprecierea environmentală.. Deteriorarea ecosistemelor şi poluarea au impus eforturi de protejare a mediului natural. De pildă. Aprecierea environmentală Raportările sunt centrate pe individ. Pentru a înţelege un loc. De exemplu. pe care l-am menţionat în cazul raportării environmentale. cât şi factori environmentali (complexitatea mediului. În cazul unei şcoli. Pentru a înţelege cum se raportează indivizii la mediu. studiem judecăţile mai multor indivizi asupra locului respectiv. ele descriu felul în care indivizii gândesc şi simt despre locuri. caracterul lui natural. semnificaţie. E primitor peisajul acesta? Clădirea aceasta e impozantă?. dacă e confortabil. a descris cinci tipuri de apreciere environmentală ce pot fi realizate: 1. bunăoară. primitoare. un câmp cultivat cu grâu). adopta sau modifica un program de intervenţie. stilul arhitectural. mai ales cea de primul tip.

oceanele şi atmosfera şi oamenilor nu le rămâne decât să înveţe să le facă faţă. pentru că stabilirea criteriilor lor este dificilă. din perspectiva stressului. deportarea. Multe dintre dezastrele naturale. Atunci ce anume distinge un dezastru natural de evenimentele mai puţin grave? Pagubele pe care le produce? De obicei. Dezastrele naturale Psihologia a tratat în general dezastrele. extrem de puternice. dezastrele naturale.IV. inundaţie. Dacă fenomenul e furtună. Totuşi. ca furtunile sau seceta sunt legate de fenomenele meteorologice. pierderea slujbei etc. considerăm că dezastrele provoacă pagube materiale imense şi moarte. Este evident. Al doilea tip. În sfârşit. incendiu (de pădure) şi produce 22 . Dar cum putem cuantifica pagubele? Există un minimum. În cursul de faţă vom face distincţia între dezastrele naturale. Psihologii le-au numit evenimente cataclismice. afectează un mare număr de oameni şi impun eforturi susţinute de adaptare. cu un potenţial imens de distrugere. secetă. Dezastrele naturale sunt greu de definit. Ele sunt produsul forţelor fizice care guvernează pământul. În rândul evenimentelor cataclismice se numără războiul. de exemplu. provocate de acţiunile oamenilor de modificare a mediului.). avalanşă. Întrebare Puteţi da exemple de dezastre tehnologice ? Dezastrele naturale sunt evenimente foarte rare. al treilea tip de stresori sunt evenimente foarte intense şi foarte grave. că nu toate furtunile sunt dezastre. agenţiile pentru situaţii de urgenţă din diverse ţări au definiţii ale dezastrelor naturale care ţin seama de natura fenomenului şi de pagubele produse de el. Sunt spontane. provocate de forţe naturale şi catastrofele tehnologice. se referă la evenimente de importanţă redusă. închisoarea. care se repetă : de exemplu. transportul în comun. Fără îndoială. perderea cuiva iubit. Mulţi dintre noi nu trăiesc decât un astfel de eveniment în cursul vieţii. consecinţele lor dureroase le fac să pară mai frecvente. panica) ca indicatori pentru calitatea de dezastru a unui eveniment natural? În general. Psihologii au distins trei tipuri de evenimente care induc stress. Primul tip. sub care un eveniment natural nu mai poate fi considerat dezastru? Sau poate ar trebui să folosim reacţiile victimelor (de exemplu. atât pe cele naturale cât şi pe cele tehnologice. cutremur. e simplu de hotărât în ce măsură un dezastru este natural : dezastrele naturale sunt cauzate de forţe naturale şi nu se află sub controlul oamenilor. stresorii personali includ ameninţări sau pierderi ce survin la nivel personal (de exemplu. erupţie vulcanică. microstresorii.

dar perturbă în mod semnificativ viaţa cotidiană. deci. Quarantelli (apud Bell et al. în termeni de perturbare. putem avea distrugeri puţin vizibile. Avantajul folosirii acestei definiţii constă în faptul că perturbarea poate fi măsurată. furtunile de zăpadă pot provoca pagube minime.. Cât de mare trebuie să fie perturbarea pentru ca un veniment să fie considerat dezastru? E greu de stabilit un prag. Înţelegem din această abordare că fenomenele naturale trebuie să perturbe viaţa comunităţilor pentru a fi considerate dezastre naturale. dar puţine perturbări. Întrebare Cum a perturbat seceta din vara anului 2007 viaţa cotidiană a comunităţilor ? Dar valul de căldură din a doua jumătate a lunii iulie 2007 ? Poate fi considerat acesta din urmă un dezastru natural ? Să remarcăm că problema pe care am semnalat-o la început cu privire la definiţie rămâne. Magnitudinea impactului dezastrului poate fi definită. chiar dacă nu au produs mari pierderi. Dimpotrivă. Ea oferă o estimare foarte importantă a consecinţelor fenomenului natural. de exemplu. nu e un dezastru natural. avalanşele pot fi influenţate de activitatea umană. arătându-ne câtă dezorganizare sau întrerupere a suferit viaţa socială normală. Nu ne rămâne decât să presupunem că perturbarea trebuie să fie substanţială. Să ne gândim că o furtună puternică în deşert. în vreme ce aceeaşi furtună abătută asupra unei mari aglomeraţii urbane este un dezastru natural. astfel de definiţii nu urmăresc decât să stabilească dacă e nevoie de intervenţie. Considerăm că inundaţiile sunt dezastre naturale. Să remarcăm că multe dezastre nu sunt 100% naturale. acolo unde nu trăieşte nimeni. că în cazul multora intervenţia omului este prezentă. Cutremurele de pământ. erupţiile vulcanilor. Aceasta e gradul în care funcţionarea individului. 23 . grupului sau a organizaţiei este blocată. furtunile care determină mari perturbări prin ameninţarea pe care o reprezintă pot fi considerate dezastre naturale. Totuşi. De pildă. În 1985. dar nu deosebit de perturbator. poate contribui la declanşarea unor fenomene naturale violente. 1996) a arătat că a lua în calcul distrugerile şi pagubele nu e suficient pentru un dezastru natural. nu produce pagube şi. Testarea bombelor de diferite tipuri sub pământ. Cutremurele survenite în zone izolate cauzează distrugeri. Ca atare. mai exact şi mai convenabil. avem de-a face cu un dezastru natural. E posibil ca un fenomen natural să fie distructiv. ele nu sunt extrem de precise.însemnate pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Dimpotrivă. dar perturbări majore.

apogeul este o altă caracteristică importantă. Durata evenimentului (cât timp fenomenul natural afectează indivizii). e foarte importantă. În recrutarea subiecţilor. că s-au produs schimbări importante în dispoziţia afectivă şi în comportament. Psihologii trebuie să dovedească inventivitatea pentru a surprinde dinamicile psihice ale indivizilor implicaţi în dezastre naturale. Rareori pot fi prevăzute. câteva ore sau minute. strategiile adoptate de indivizi pentru a a face faţă. ultima caracteristică discutată de noi. de pildă?Alegerea măsurilor şi obţinerea subiecţilor sunt şi ele foarte dificile. pe lângă faptul că sunt spontane. Dezastrele naturale sunt mult mai puţin controlabile şi previzibile decât ne-am dori noi. din acest moment. având o durată redusă. din pricina problemelor de măsurare. nu ştim totul despre dezastre. nu putem fi siguri că diferenţele pe care le observăm erau prezente înainte de dezastru. Aceste evenimente sunt studiate aproape întotdeauna după ce au survenit. Legat de durata dezastrului. Prin urmare. Cercetarea asupra dezastrelor naturale pune serioase probleme psihologilor. după care scade treptat. Sunt de obicei acute. iar atenţia celor afectaţi se îndreaptă spre stressori secundari şi spre reconstrucţie. dezastrele naturale sunt în general impredictibile. Un cutremur durează uneori doar câteva secunde. Ele sunt distrugătoare. Ştim că. Excepţiile sunt seceta. Chiar dacă efectuăm o comparaţie între un grup de victime ale dezastrului şi un grup de persoane neafectate. E dificil să alegem grupul de control – cu cine trebuie să comparăm victimele unui cutremur. se salvează victimele etc. adesea. Cu cât dezastrul durează mai mult. Apogeul unui dezastru natural este punctul dincolo de care lucrurile nu mai pot decât să se amelioreze. Unele dezastre au puncte de apogeu foarte clare. condiţiile se ameliorează. Caracteristici ale dezastrelor naturale Din păcate. ar fi extrem de util dacă s-ar putea şti fie şi cu câteva minute înainte.deşi ele au la bază. cu atât victimele sunt mai grav afectate. putem greşi incluzând în lotul studiat indivizi nereprezentativi. determinând pagube materiale enorme. o furtună puternică creşte în intensitate până la un punct. de exempu. O furtună. o combinaţie de cauze naturale (ploia) şi artificiale (proasta construcţie a digurilor). fără îndoială. care pot afecta regiuni întregi de-a lungul multor zile. care poate dura luni întregi sau chiar ani şi valurile de caniculă. pierderile şi distrugerile scad. de pildă. Caracteristicile dezastrelor afectează. psihologii nu pot avea date despre indivizii afectaţi de dezastru înainte ca dezastrul să se producă şi deci nu pot demonstra atât de simplu. serviciile se reiau. De pildă. În cazul cutremurelor. Odată trecut apogeul. 24 .

alţii se vor întoarce chiar să-şi apere casele. ei au ezitat ă o facă. Percepţia dezastrelor Oamenii percep în general deformat riscul dezastrelor naturale. incontrolabil. se pun în aplicare câteva programe guvernamentale etc. gradul de pregătire al comunităţii. Totuşi. Unii autori au susţinut că lipsa avertizării agravează consecinţele dezastrului. Unii se vor panica. Membrii familiilor care erau separate în momentul avertizării s-au căutat unul pe celălalt. Percepţia tuturor acestor caracteristici influenţează felul în care dezastrele afectează indivizii. pierderile materiale. În timpul dezastrului şi puţin după aceea se iau măsuri. drumurile se vor bloca. eforturile de a preveni următorul dezastru se sting treptat după această activitate intensă. dar dispare cu totul între dezastre. punându-şi viaţa în pericol. Caracteristici importante ale dezastrelor naturale. eficienţa alertei şi reducerea consecinţelor nu depinde doar de sistemul de avertizare ci şi de gradul general de pregătire al comunităţii. Doi autori americani au studiat reacţia unei comunităţi la avertizarea cu privire la iminenţa unei inundaţii. Fără un plan clar de evacuare. ceea ce-i poate face pe indivizi să vadă un risc mai mare decât e cazul. Întotdeauna vor fi din aceia care vor refuza săşi părăsească locuinţele. pierzând u timp preţios. durata scurtă. alţii vor deveni agresivi. pe care nu le mai detaliem aici sunt: ameninţarea vieţii oamenilor. Care sunt factorii care influenţează percepţia probabilităţii de a deveni victima unui dezastru natural? Cercetătorii din domeniul dezastrelor descriu aşa-numitul efect de criză (crisis effect). Acesta se referă la faptul că atenţia acordată dezastrului este foarte mare în timpul desfăşurării dezastrului şi imediat după încheierea lui. pierderea propietăţilor şi a posesiunilor. Acestea sunt extrem de distrugătoare şi de dramatice. separarea de familie. O altă caracteristică a dezastrelor naturale este măsura în care populaţia a fost avertizată. moartea rudelor sau prietenilor. Deşi oamenii au fost avertizaţi să-şi părăsească în cel mai scurt timp locuinţele. 25 . Deşi exista un ordin clar de a părăsi locuinţele. se discută în presă. Am discutat doar despre caracterul spontan. Avertismentele cu privire la o inundaţie sunt ignorate cel mai adesea până la declanşarea inundaţiei. Totuşi. Evacuarea însăşi creează multe probleme. oamenii căutau confirmarea pericolului. ignorând avertizările. apogeul şi despre măsura în care populaţia a fost avertizată.Activitate Stabiliţi apogeul unu dezastru pe care îl cunoaşteţi. coeziunea comunităţii.

majoritatea indivizilor afectaţi sunt adaptaţi. 3. alţii n-au decât dorinţa de a vorbi cu cei din jur despre ce li se întâmplă. dar locatarii din aceste blocuri nu-şi pot schimba locuinţa şi par să se fi adaptat la ameninţarea cutremurului. la cel mult un an după dezastru. Panica este o reacţie frecventă în faţa dezastrelor. case pe ceea ce a fost o zonă periculoasă. efectele negative dispar mult mai repede decât ne aşteptăm. odată ce a fost construit un dig. Urmând opiniile cele mai echilibrate. unele studii au găsit chiar efecte pozitive ale dezastrului: bunăoară. ei nu ţin cont de probabilitatea ca ei înşişi să devină victime. Totuşi. depresie şi o serie de alte perturbări ale afectivităţii şi percepţiei. în Iaşi sunt multe blocuri cu risc seismic ridicat. Din păcate. stressul cronic sever e neobişnuit şi apare mai degrabă la cei ce aveau probleme psihice anterioare. În timpul evenimentului. a-şi construi chiar case în zona protejată. se construiesc depozite. Odată ce sunt luate măsuri pentru prevenirea unui dezastru. Unii sunt complet apatici. De exemplu. care s-ar prăbuşi dacă s-ar produce un cutremur de 7 grade pe scara Richter. Oamenii revin treptat la vechile patternuri de comportament. schimbări în dispoziţia afectivă şi provoacă probleme temporare de sănătate 26 . Faptul că un dezastru natural pune viaţa oamenilor în mare pericol induce. sunt şi contradictorii: unele au ajuns la concluzia că dezastrele produc un stress profund ce conduce la probleme emoţionale permanente. E firesc ca dezastrele naturale să determine stress. Unii încearcă să fugă. în vreme ce altele sugerează că efectele psihice sunt acute şi dispar imediat ce pericolul a trecut. putem considera că: 1. anxietate. coeziunea comunităţii este mult întărită. indivizii au tendinţa de a ignora pericolul şi de a se aşeza. desigur. oamenii au învăţat să suporte ameninţarea. fabrici.Efectul digului (levee effect) influenţează şi el percepţia riscului implicat de dezastre. În zonele ameninţate de inundaţii sau cutremure. la fel ne adaptăm la ameninţarea pe care o reprezintă un dezastru natural. Efectele dezastrelor naturale Cercetările asupra consecinţelor psihice ale dezastrelor naturale sunt extrem de numeroase. Un alt factor implicat în felul în care indivizii se raportează la dezastrele naturale este adaptarea. Durata acestor efecte nu e stabilită cu precizie de către psihologi şi nici motivele pentru care anumiţi indivizi au dificultăţi să se adapteze la viaţa cotidiană după dezastru. comportamentul indivizilor se schimbă radical. dezastrele determină stress intens şi probleme psihologice imediat după impact. 2. Mai mult. Învăţându-se să trăiască cu posibilitatea dezastrului. alţii sunt împietriţi de spaimă. pericolul nu a dispărut total. De exemplu. Din păcate. problemele psihice nu sunt de durată şi. La fel cum ne obişnuim cu un zgomot sau cu un miros.

V. Un teritoriu corespunde. Teritorialitatea Teritoriul uman Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului animal. Totuşi. dureri de cap) ca urmare a expunerii la dezastru. 27 . de exemplu. În plus. adesea. nedorite şi incontrolabile despre eveniment. lipsa participării sociale etc. El are o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. unui spaţiu fizic precis delimitat. De aceea. căci propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comporammentul uman în aceeaşi manieră ca şi comportamentul uman. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de componentele lui culturale. după un an doar puţini indivizi mai aveau astfel de simptome. pe veteranii războiului din Vietnam. de aceea teritoriul uman este prin excelenţă social. perturbări ale somnului. teritoriul a fost definit ca un câmp topologic. Stressul post-traumatic implică gânduri frecvente. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice. un studiu efectuat pe cei afectaţi de inundaţiile din 1985 din Puerto Rico a pus în evidenţă simptome fizice (greaţă. La victimele dezastrelor naturale. Stress acut şi stress post-traumatic au fost găsite la multe victime ale unor inundaţii şi cutremure. Stressul posttraumatic a fost studiat. excitaţie fiziologică crescută. nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii. el este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. Mai mult. dorinţa de a ocoli amintirile despre evenimentul traumatizant. în general. O consecinţă foarte gravă a dezastrului natural în plan psihic poate fi stressul posttraumatic (post-traumatic stress disorder). el se asociază cu retrăirea dezastrului. Cercetările au demonstrat că victimele dezastrelor au simptome de stress şi perturbări emoţionale relativ semnificative. el nu are realitate decît prin cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. Teritoriul nu există în sine.mentală. De aceea. o afecţiune anxioasă ce apare la cei ce au trăit un eveniment traumatizant. o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin calitatea relaţiilor stabilite cu el. Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele sociale. ideea de teritoriu desemnează în mod obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică cine îl ocupă la un moment dat.

Un astfel de teritoriu asigură intimitatea. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane. Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat.Teritoriul reprezintă. Dacă o altă persoană se aşează pe “locul nostru”. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. teritoriul acţionează ca un egalizator social” (Edney. însă nu vom putea să o alungăm de acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare pentru a ocupa locul. Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. unul din primele 28 . Desigur. 3. 2. p. un loc socializat în măsura în care caracteristicile sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Funcţii ale teritorialităţii Oamenii par să se bucure de un avantaj considerabil al “terenului propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. 1973. Cabina telefonică sau scaunul din tramvai constituie exemple de teritorii publice. dominanţa înseamnă nu numai profit în relaţiile sociale. Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii: 1. De obicei. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea lor din aceste teritorii. Din acest punct de vedere. În fotbal. nu este foarte clar cui aparţine. Un bun exemplu de teritoriu secundar îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Edney scrie că “pentru indivizii cu status inferior. avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. aşadar. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. un număr relativ mare de persoane au acces la un teritoriu secundar. Totuşi. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi teritoriile primare. Oamenii sunt extrem de ataşaţi faţă de teritoriile primare. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare. lucrul acesta ne va deranja. Psihologii au încercat să exploreze avantajul conferit de teritoriul propriu punându-l în legătură cu dominanţa. Adesea. dar şi beneficii spaţiale. Caracteristică de personalitate ori comportament social. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul. Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu. 1108).

Ei au definit dominanţa prin trei caracteristici (numărul total de contacte sociale le persoanei. 123). Demersul lui Sundstrom şi Altman (1974) a dus la cu totul alte rezultate decât cel citat anterior. Dimpotrivă. 1974. gradul în care un teritoriu aparţine unui utilizator. Edney a observat sistematic astfel de interacţiuni şi şi-a probat ipotezele prin intermediul mai multor măsuri dependente. Cu toate acestea. Cei aflaţi pe “teren propriu” evaluează camera ca fiind mai agreabilă.studii ce şi-au propus să examineze relaţia dintre dominanţă şi comportamentul teritorial nu a putut formula concluziile aşteptate. comportamentul teritorial al individului reflectă poziţia lui în ierarhia grupului. cel ce exercită control este. Deşi datele din articolul publicat de Sunstrom şi Altman confirmă ideea legăturii directe dintre dominanţă şi teritoriu. cercetările efectuate pe animale arătaseră că. vreme de patru luni. gradul în care un individ îşi limitează necesităţile saţiale la unul sau mai multe locuri şi b. mai liberi. Legătura evidenţiată de Esser şi colegii lui este una de corelaţie negativă între dominanţă şi teritorialitate. durata contactelor). mai neinhibaţi. Ei conchid astfel: “comportamentul teritorial oferă un sistem prin care se distribuie între membri una din cele mai importante resurse ale grupului: spaţiul” (Sundstrom şi Altman. Cei doi psihologi au efectuat observaţii sistematice asupra unui grup de băieţi dintr-un cămin pentru delicvenţi juvenili timp de zece săptămâni. şi nu vizitatorul. locatarul camerei. în general. deşi metodologia a fost aproximativ identică. în celebrul studiu asupra instituţiilor medicale speciale. Rezultatele acestui demers au indicat faptul că indivizii dominanţi nu aveau teritorii personale strict delimitate: ei circulau prin salon fără manifesta ataşament pentru anumite arii. Potrivit lui Edney (1975). p. comportamentul spaţial al unor bolnavi psihici internaţi într-o instituţie de specialitate. Esser. El a arătat că locatarii se simt (şi sunt percepuţi de vizitatori) mai relaxaţi. remarcase tendinţa pacienţilor cu poziţii privilegiate în grup de a utiliza spaţiile cele mai dorite. Dominanţa a fost echivalată cu influenţa interpersonală: ea a fost înţeleasă ca o relaţie în care un individ are capacitatea de a influenţa pe altul. foarte probabil. iar comportamentul teritorial ca ocuparea unui teritoriu mai mult de 25% din timpul de observaţie. numărul de contacte iniţiate de aceasta. indivizii aflaţi la baza ierarhiei manifestau preferinţe teritoriale precise. Teritoriul oferă posibilitatea controlului. este limpede că diferenţele dintre cele două studii evocate nu se explică numai prin folosirea unor populaţii diferite. Într-o conversaţie desfăşurată într-o cameră studenţească. Chapple şi Kline (1965) au observat. Goffman (1961). Chamberlain. conceptul de control poate da mai bine seama de fenomenul care ne interesează decât cel de dominanţă. În vreme ce vizitatorii sunt înclinaţi să pună propriul comportament pe seama 29 . Au fost utilizate două definiţii operaţionale ale teritorialităţii: a. Concluziile autorilor arată că indivizii dominanţi folosesc teritoriile cele mai râvnite.

În general. orice mascul din speciile vertebrate revendică un teritoriu. Pentru a-l controla. Ea constituie. Teritorialitatea devine tot mai pronunţată în timp. 1967). Potrivit lui Roos.propietate. Carpenter (1958. în cazul acesta nu avem de-a face cu teritorii. deşi indivizii nu deţin teritorii. ci cu teritorii aflate în jurisdicţia cuiva. p. într-o mai mare măsură. Putem. Un studiu al lui Roos (1968) asupra comportamentului teritorial pe un vas de război a evidenţiat reacţiile indivizilor la invadarea spaţiului pe care-l administrau De exemplu. ea se dezvoltă mai repede n cazul diadelor conţinând indivizi parţial incompatibili. majoritatea având la bază faptul că teritorialitatea înseamnă răspândirea indivizilor în spaţiu. operatorii radar se simţeau deranjaţi de prezenţa în cabina lor a personalului de întreţinere venit să le repare echipamentele. în general. 30 . mai adecvat decât cel de dominanţă pentru descrierea avantajului terenului propriu. “jurisdicţia se referă la apărarea temporară a unui spaţiu. Un om de serviciu care mătură un culoar poate pretinde ca alţii să ocolească acest spaţiu. Cu o sferă mai largă. Aceasta le ajută să evite conflictele. de asemenea. descrie revendicarea teritoriilor publice ori secundare de către indivizi. dat fiind că cei doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se aşeze.trăsăturilor de personalitate. Cu ajutorul conceptului de jurisdicţie putem evidenţia conflictele de interese spaţiale în structura formală. De exemplu. baza organizării sociale stabile. au ajuns la concluzia că dispunerea paturilor în dormitoarele comune reflectă structura socială a grupului. Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale teritoriului. marinari într-o lungă călătorie) îşi împart camera în teritorii distincte (Altman şi Haythorn. Putem aprecia că delimitarea teritoriilor ajută la reglarea densităţii speciei. numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se împreunează cu femelele. factorilor de mediu. animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori. înainte de toate. teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea exemplarelor cu potenţial reproductiv. 77). conceptul de control este. În organizaţii. 1968. S-a demonstrat. Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Goffman (1963) a observat că în organizaţii. locatarii atribuie comportamentul lor. 1975) a inventariat 32 de funcţii. Evident. structura formală se sprijină pe delimitarea precisă a teritoriilor. care au studiat împărţirea teritoriilor într-o tabără de vacanţă. apud Edney. Astfel. au tendinţa de a le proteja ca şi cum le-ar aparţine. Blood şi Livant (19579. ci numai le ocupă temporar. în general în vederea îndeplinirii unui scop instrumental şi nu din cauză că spaţiul ar fi în posesia persoanei” (Roos. că diadele care petrec o perioadă de izolare socială (de exemplu. într-adevăr. Adolescenţii dominanţi se foloseau de relaţiile spaţiale pentru a-şi exercita influenţa: ei erau înconjuraţi de cei pe care-i protejau.

Psihologii au creat multiple posibilităţi de participare socială. ea stă la baza intervenţiei raportate de Holahan şi Saegert (1973). În felul acesta el “închide” lumea exterioară pentru el şi reglează interacţiunile cu ea. indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă autoritate. măsuţele). E drept însă că în cadrul unor astfel de demersuri nu se acţionează numai asupra teritorialităţii.Din studiul lui Altman şi Haythorn pe care l-am menţionat rezultă că definirea precisă a teritoriului are o influenţă directă asupra stărilor emoţionale ale persoanei şi asupra echilibrului ei psihic. de la un grad ridicat de intimitate. au revopsit pereţii şi uşile folosind orange. dar şi asupra distanţelor interpersonale. Subiecţii erau cu toţii studenţi. s-a amplificat socializarea pacienţilor şi s-au inhibat comportamentele lor pasive. Cînd se află pe propriul teritoriu. scaunele. la un grad înalt de prezenţă publică: au înconjurat paturile cu paravane. O urmare directă a constituit-o faptul că bolnavii au început să nutrească atitudini pozitive faţă de personalul medical şi faţă de spital. În felul acesta. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi poate rămîne singur. galben. Sommer şi Ross (1958. Desigur. au schimbat în parte mobilierul şi dispunerea acestuia. bleu. cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. 1969) au obţinut o sporire considerabilă a interacţiunilor între bătrânii internaţi într-o instituţie de îngrijire prin simpla rearanjare a mobilierului din camera de zi. familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. De pildă. Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în 31 . O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea teritoriului în lumea animală. Cei ce studiază comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu. Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Se cuvine remarcat că genul de intervenţie pe care l-am descris fusese aplicat şi de alţi psihologi mai înainte. deci a spaţiului personal. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. Ideea aceasta a posibilităţii reglării stărilor afective prin intermediul relaţiilor spaţiale poate fi aplicată în multe contexte sociale. apud Sommer. avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. dar au stabilit teritorii potrivite pentru interacţiunea diadică (câte două fotolii confortabile aşezate în colţuri) precum şi teritorii pentru interacţiunea grupului (în camera de zi au rearanjat canapelele. În fotbal. Aceşti autori au remodelat interiorul unui salon dintr-un spital psihiatric: au rearanjat paturile.

Prin intermediul marcatorilor. 440). Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente. Caracterul sociofug denotă evitarea şi retragerea din faţa celorlalţi. îşi trasează hotarele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Marcatorii sunt “semne ce comunică altora din aceeaşi specie posesia sau ocuparea legitimă a unui anumit teritoriu” (Becker. 1973. Stabilirea şi protejarea teritoriului Cum procedăm atunci când. este puţin probabil că se va găsi cineva care să aleagă aceeaşi bancă atâta vreme cât alte bănci sunt libere. Un teritoriu este dificil de protejat dacă nu este delimitat. ocuparea locului central (posesiune ofensivă numeşte psihologul american această strategie) îi avertizează pe ceilalţi că trebuie să-şi caute loc la alte mese. ei exprimă alte opţiuni: se decid pentru locuri în mijlocul mesei. La o astfel de întrebare. Nu mai puţin. Oamenii înalţă garduri pentru a delimita teritoriile care le aparţin în exclusivitate. Încă Hediger (1950) a observat că animalele marchează teritoriile pe care le revendică. Pentru ca ceilalţi să recunoască ocuparea unui spaţiu de către un individ.camera de cămin a unuia din membrii diadei. subiecţii răspund că ar alege locuri aproape de perete. Dimpotrivă. dar şi la trasarea lui. trei pe cealaltă) din sala de lectură a unei biblioteci: în general. 1969). Studenţii îşi imaginau că este mai politicos să optezi pentru locul din margine. Cîinele domestic urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. locurile la mesele ce au o latură lipită de perete sunt considerate uşor de apărat. în fundul sălii şi cu spatele la uşă. Dacă însă trebuie să explice cum şi-ar apăra cel mai bine locul. O modalitate simplă de a studia aceste patternuri de comportament constă în a înmâna subiecţilor schiţe ale sălii de lectură a bibliotecii în care sunt figurate locurile la mese şi a le cere să precizeze poziţia care le-ar asigura intimitatea – poziţia în care îi pot ocoli eficient pe ceilalţi (Sommer şi Becker. Sommer a vorbit de “spaţii sociofuge”. aşezându-ne pe o bancă în parc (în mod normal. precum cerbul. nici o şansă să rămânem singuri pe bancă? Cum ne vom aşeza în cazul acesta? Robert Sommer (1967) a fost frapat de locurile pe care le alegeau studenţii la mesele cu şase locuri (trei pe o parte. 32 . nu vrem să fim deranjaţi de o altă prezenţă? Dar dacă este duminică după-amiază. pe o astfel de bancă pot sta comod patru persoane). Unele animale. oricum. a ieşit multă lume la plimbare. pentru că numai aşa dai de înţeles altuia că este binevenit. Sommer şi Becker (1979) şi Becker (1973) au cercetat marcarea teritoriilor de către indivizii umani. Comportamentul teritorial se referă nu numai la protejarea teritoriului şi respingerea intruşilor. este necesar înainte de toate ca acest spaţiu să aibă graniţe sesizabile. Dacă ne aşezăm pe mijlocul băncii din parc. de obicei cu faţa la uşă. şi ne dăm seama că nu avem. se aşezau pe cel din margine. p.

rolul acesta nu-l mai puteau îndeplini decât obiectele personale ale celui ce-şi rezerva locul: jacheta. Ei au constatat că în condiţii de densitate redusă. Cercetătorii au descoperit că vecinul nu susţinea pretenţiile celui ce marcase locul decât o anumită perioadă după dispariţia acestuia. orice obiect poate preveni invazia celorlalţi – inclusiv revistele ori cărţile luate din rafturile din sala de lectură. simboluri ca gardurile. în condiţii de densitate ridicată. p.indivizii încearcă să protejeze teritorii secundare sau chiar teritorii publice. Marcatorii nu semnifică o revendicare a teritoriului. în mod frecvent. sugerează că prezenţa generalizată a altor persoane nefamiliare sau a unor înlocuitori ai persoanelor (obiecte-marcatori. utilizarea marcatorilor teritoriali este apropiată de comunicarea nonverbală. ca şi prezenţa altei persoane la masă scurtează timpul petrecut de subiect în încăpere. lăsând obiecte ca semn că ocupăm temporar un loc.) produce sentimente vagi de inconfort ce se traduc în dorinţa de a părăsi situaţia mai repede decât în alte condiţii” (Becker. Indivizii interpretează marcatorii ca reprezentând persoana ce revendică spaţiul. El a observat că studenţii care se aşezau pe locurile libere la mesele marcate rămâneau mai puţin timp în bibliotecă decât cei ce se aşezau la mesele libere. Fără îndoială. studenţilor care stăteau deja la masa cu locul marcat. confirmând în faţa eventualilor invadatori revendicările noastre cu privire la teritoriul respectiv. inscripţii cu numele propietarului. 443). Sommer şi Becker plasau diverse obiecte pe anumite locuri în sala de lectură a unei biblioteci şi măsurau eficienţa acestora în întârzierea ocupării locului. articol în care autorii se concentraseră exclusiv pe răspunsurile comportamentale). ar fi vrut să se aşeze pe locurile marcate.n. 33 . Prezenţa marcatorilor. n. etc. “Această cercetare. scrie psihologul american. Marcatorii par să fie eficienţi în protejarea teritoriului un timp limitat. Becker (1973) şi-a pus întrebări cu privire la semnificaţia marcatorilor pentru potenţialii invadatori (aspectul “fenomenologic” rămăsese neexplorat în articolul publicat de Sommer şi Becker în 1969. puneau întrebări vecinilor – deci. Odată cu creşterea numărului de cititori prezenţi. ne bazăm pe cei din jur că vor întări funcţia acestor obiecte. De altminteri. Iar vecinul este cel mai în măsură să aprecieze expirarea timpului de validitate. ca şi cum cel ce doreşte să rezerve spaţiul ar fi de faşă. hotarele trasate în orice fel. Sommer şi Becker (1969) au observat că cei care. ci semnifică o prezenţă socială. Eficienţa marcatorilor rezidă tocmai în această funcţie de reprezentare: potenţialii invadatori păstrează o distanţă personală în raport cu marcatorii. Adesea. 1973. puloverul ori servieta. Sommer (1966) a susţinut că protejarea teritoriului în societatea umană nu se realizează prin lupta fizică decât rareori – ea are la bază.

iar individul nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include. Pe un scaun dintr-o sală de lectură relativ aglomerată a unei biblioteci. Sommer şi Becker (1969) au examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Spaţiul personal Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix. scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. atunci cînd pe scaun au fost lăsate o haină şi un caiet. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de 34 . Cu privire la marcarea teritoriilor secundare. experimentatorii au plasat marcatori şi au observat reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. IV. Haina singură este un marcator eficient. legat de un teritoriu mobil. ele nu variază foarte mult în funcţie de context. Şi oamenii fac acelaşi lucru cînd este vorba de teritoriul primar. Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întâi semnalată în studiile asupra comportamentului animal. Aceste distanţe rămân constante înăuntrul speciilor. Hall (1959). Potrivit lui Hall. De pildă. Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste din rafturile bibliotecii. Există însă şi un alt tip de comportament teritorial. un antropolog. El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să protejeze prin intermediul marcatorilor. adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul. el a folosit termenul spaţiu personal pentru spaţiul din imediata apropiere a persoanei. spaţiul personal ia forma unei sfere. Animalele se retrag sau reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a proteja un teritoriu secundar sau public. Hediger (1950). care era directorul grădinii zoologice din Londra. a fost fascinat de felul în care animalele utilizează spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om. Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De asemenea.În general. Antroplogul american a realizat cercetări interculturale şi a constatat că în orice cultură există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd interacţionează. Hediger a numit această distanţă distanţă personală. deşi se produc acte de invazie. marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi recunoscuţi de toată lumea. Totuşi. un bun exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe un scaun până îşi cumpără bilet. a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o anume distanţă între ele atunci când interacţionează. nimeni nu a îndrăznit să se aşeze.

spaţiul personal nu are o formă perfect circulară: el este mai mare în faţa individului.cultură şi de natura interacţiunii. şi mai redus în spate şi pe părţi. iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre persoană şi despre interacţiune. mamă şi copil. un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile. El a cerut subiecţilor să joace rolul unui prieten. etc. în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Ea presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă. Aceste distanţe au corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Pe de altă parte. Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal. 2. Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. cît şi în interacţiunile formale – de pildă. Astfel. etc. înzestrate cu putere sau devenite celebre. soţi. Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile indivizilor din societăţile vestice: 1. atunci cînd ne adresăm unui funcţionar sau unui vînzător. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni. ca şi indivizii. cu atît era mai puţin probabil ca spaţiul său să fie violat. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de personajele foarte importante. Pentru el. 3. pe un hol sau în stradă. Există cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate comportamente 35 . au spaţii personale. Potrivit lui Horwitz. individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se contractă şi se dilată. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în raport cu complicele. Dezvoltarea spaţiului personal Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute. Cu cît grupul era mai mare. ci învăţate. cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. 4. Duff şi Stratton (1964). al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i cunoaştem superficial. soţ şi soţie. Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes personal dar nu se angajează în contacte fizice. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin grup. Studiul lui Little a demonstrat că oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi.

ferindu-se să le violeze spaţiul personal. Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal. în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului sunt foarte asemănătoare cu cele ale adultului. Cercetările au relevat că femeile au. Fischer şi Byrne au făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal. 8 şi 10 ani să se aşeze cît de aproape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinematograf. Ca atare. În mod firesc. cei doi psihologi au observat comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor.spaţiale consistente. în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă ele. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului lor personal de către copiii de cinci ani. adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii mici. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5. în vreme ce femeile îşi vor apăra mai curînd spaţiul lateral. ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate. 36 . reducînd posibilitatea unui invazii din acea direcţie. dar resimt ca pe o violare a spaţiului personal apropierea copiilor mai mari. indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi. comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra comportamentului sexual permis. în general. Factori care afectează spaţiul personal Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. ei nu reacţionează atunci cînd copiii le violează spaţiul personal. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un copil de acelaşi sex. O explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind homosexualitatea. Totuşi. Pentru a testa această ipoteză. încercînd astfel să-i împiedice pe alţii să se aşeze de cealaltă parte a mesei. un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. pe de altă parte. Pe de altă parte. Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi adulţi. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reacţie deosebită. Un argument suplimentar în această privinţă îl constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii. De aceea. fără însă să-i atingă. Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului lor. Indivizii de sex opus menţin o distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup sexual.

În sfîrşit. cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai mici. Locuitorii Americii latine. Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Indivizii evită. francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele Unite. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe comfortabile. Într-unul din studii. dar la rîndul ei este determinată de aceasta. Cu cît distanţa care separă personajele din fotografie era mai mică. englezii sau suedezii. pe cît posibil. în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intermediare. să invadeze spaţiul personal al altora. Proximitatea determină atracţia. Totuşi. de pildă. în funcţie de rolul pe care-l jucau.Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se facă simpatizaţi de un complice sau. subiectul primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. cu atît subiecţii au inferat relaţii mai apropiate între ele. Autorul a putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai aproape de acesta decît ceilalţi. dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie dezaprobate de aceştia. deşi mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. S-a arătat. femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală. Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală. Într-un alt tip de studiu. el a arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu cît membrii grupului se simpatizează mai mult unul pe altul. Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Sommer (1959) a descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape. Reacţii la invadarea spaţiului personal Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite. Potrivit unei cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972). în viaţa cotidiană apar multe împrejurări în care se produc astfel de violări. că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii şi ce efecte au astfel de intruziuni? 37 . fie foarte departe de o altă persoană.

dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de etică a cercetării. numai 10% din subiecţi făceau lucrul acesta. deci. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale să 38 . Într-un studiu foarte elegant. populaţia globului era de 500. 3. cît numărără în prezent. În 1930 a atins 2 miliarde. care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor. se justifică prin faptul că jetul urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. 4. Sunt celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale subiecţilor. McBride. chiar dacă neobişnuită. 2. Astfel. alcătuit din subiecţi al căror spaţiu personal nu era invadat. Astfel de sentimente sunt însoţite de excitare fiziologică. Psihologul american a notat. Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea spaţiului personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice. De asemenea. la masa ocupată de o studentă. Sommer a instruit complici de sex feminin să se aşeze. faţă în faţă cu studenta. indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-se. se va dubla în mai puţin de 80 de ani. îşi schimbau poziţia. Complicele se aşeza 1. Este foarte probabil că de la peste cinci miliarde. Astfel. cerînd complicelui să păstreze distanţa cuvenită. S-a folosit un grup de control. jetul urinar era întîrziat. Sommer a remarcat că subiecţii încercau săşi apere teritoriul înainte de a pleca – îşi mutau scaunul.000. Subiecţii raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de inconfort. King şi James (1965) au pus în evidenţă creşterea conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea spaţiului personal. că din cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai aproape de aceasta. de asemenea. pe acelaşi scaun fără să-l mişte. 200 de ani să se dubleze. mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind situaţia. această procedură simplă. cu ajutorul căruia puteau examina comportamentul subiectului. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi părăseau masa după 30 de minute – în grupul de control. dublîndu-se în 80 de ani. Cercetătorii aşezau complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel de periscop. La 1850 a atins un miliard – a fost nevoie. în bibliotecă. ridicau bariere între ei şi invadatori. Cercetarea aceasta bizară. pe un scaun în spatele acesteia. Densitatea În anul 1650. VII. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd invadarea spaţiului personal se produce frontal.Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică. numai trei au protestat verbal.000 de oameni. au constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape.

există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani. Ei au identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp. în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de jumătate din căprioarele de pe insulă (161). nu erau bolnave ori subnutrite. Christian şi colegii săi au ucis cinci căprioare şi. animalele au continuat să moară în anul 1959. Cercetătorii au procedat la un examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă. 39 . Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii în lumea animală. încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de pogoane. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă şi le-a oferit hrană şi apă. au conchis că erau perfect sănătoase. Întrucît aceste glande sunt foarte active în perioadele de stress. nişte animale mici care trăiesc în munţii Scandinaviei. se aruncă uneori în masă în mare. care se referă la numărul de metri pătraţi disponibili pentru o persoană.se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului uman.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. ca şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri. populaţia de şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră de-a lungul întregului experiment. Populaţia de căprioare a crescut rapid. Densitatea este o măsură spaţială simplă. unde aveau hrană din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. după o examinare atentă a tuturor organelor. Mii de animale mor în această sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare. întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Se ştie de pildă că lemingii. Cînd pragul de 150 era depăşit. pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere la 50. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în ultimele decenii: astăzi. apărea agresivitatea. Studiile pe animale Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea efectelor densităţii la om. Căprioarele moarte se aflau într-o condiţie fizică excelentă. Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe insula James din golful Chesapeake. Totuşi. Nu apăruseră animale de pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Privarea de hrană nu putea constitui o explicaţie. Totuşi. Christian.

Pe de altă parte. Studii de laborator asupra densităţii Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect.Intrigat de această descoperire. Totuşi. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Mortalitatea era foarte mare în rîndul femelelor. în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape cinci ori mai mare decît a New York-ului. Cercetări demografice asupra densităţii Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou foarte limpede. Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman. dar că densitatea externă nu se afla în legătură cu aceste variabile. precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe care au resimţit-o. În general. Ca paradigmă generală de cercetare. De exemplu. Gove şi McPherson (1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km 2) şi densitatea internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). iar agresiunea atingea cote foarte înalte. 40 . rata criminalităţii de 6 ori mai redusă. care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale organelor sexuale şi ale glandelor mamare. studii care au pus în evidenţă o corelaţie între densitate şi măsuri ale patologiei. Animalele aveau hrană şi apă suficiente. Calhoun a presupus că astfel de fenomene apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale. dar rata mortalităţii era de două ori mai mică. Calhoun a constatat distorsiuni importante în toate sferele comportamentale. cercetătorul a decis să continue. tuberculoză. Galle. În încercarea de a da un sens acestor date demografice. etc. ca rata deceselor infantile. Aceşti autori au cercetat datele demografice ale oraşului Chicago şi au constatat că densitatea internă corela cu delicvenţa juvenilă şi mortalitatea. cu un nivel scăzut de educaţie. delicvenţă juvenilă. ele sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. dispuneau. ariile cu densitate mare sunt locuite de grupuri cu status socio-economic inferior. pe de o parte. de asemenea. Au existat. unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între densitate şi patologie. de materiale pentru construirea cuibului. boala mentală. rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate. El a construit cuşti în care 40-50 de şoareci se simţeau în largul lor. Masculii manifestau comportamente homosexuale. Ca atare. dar în care avea grijă să se găsească întotdeauna 80 de şoareci. spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă. subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite şi au fost examinate performanţele lor. distorsiuni cauzate de densitatea prea mare. Puii erau abandonaţi.

Cele două situaţii nu sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. VIII. zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ restrîns. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress. De pildă. din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii.Din păcate. sociali şi personali. Dimpotrivă. densitatea mare nu a avut efecte negative. Pentru a clarifica noţiunea de densitate. Levy. Potrivit acestei autoare. subiecţii nu au raportat un stress mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în condiţii de densitate redusă. În experimentul acesta. de pildă. situaţia presupune densitate spaţială şi socială. Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii. nu este suficient de edificator dacă declarăm că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o populaţie. Freedman a realizat în anii ‘70 serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte negative. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie. Cel din urmă desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali. La un concert de muzică rock. Totuşi. Aglomeraţia Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din cercetările asupra densităţii. Loo a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Pentru a ilustra distincţia. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele studiilor de laborator asupra densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii. care poate sau nu să se afle în legătură cu densitatea. Loo (1973) a relevat confuzii în însăşi definiţia densităţii. o densitate de 10 m2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de 1000m2. Pe de altă parte. Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare. au mărturisit că s-au simţit stressaţi în condiţii de densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate redusă (cameră mare). Pentru Stokols. Cercetările care au avut în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi diferite. un individ poate să perceapă aglomeraţie dacă alţi trei stau la masa 41 . în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Subiecţii lui Evans şi Howard (1973). Într-un alt studiu. care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. densitatea este un concept spaţial. În mod evident. Freedman. Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realizeze o sarcină simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca ei să nu resimtă stress. realizat de Freedman şi Staff (1975). să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea încăperii şi au variat mărimea grupului. dar fanii rock nu resimt neplăcut aglomeraţia.

lui în bibliotecă. Este. orele la care ia masa. se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat răspunsuri negative ale indivizilor. Teoriile controlului Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară. cu alte cuvinte. întrucît oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale suprasarcinii. El hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul. Altman a arătat că numeroşi factori. Dacă prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită. Cîinii din experimentele sale sunt expuşi la şocuri 42 . situaţionali. şi totuşi indivizii din bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia. Teoriile suprasarcinii Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită pe individ. Potrivit lui Stokols. Din acest punct de vedere. personali. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă decît cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock. hotărăşte cînd face plajă şi cînd citeşte. în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea obţinută este mai redusă decît cea dorită. El a pus accentul pe reglarea intimităţii. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că lipsa controlului afectează profund comportamentul. tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii. În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de către individ. sociali determină gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. atunci el va deveni stressat şi va resimţi aglomeraţia. În cazul în care individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită. Acum. Prea multă activitate. prea mulţi oameni în jur. iar în celelalte nu. Distincţia dintre densitate şi aglomeraţie este deosebit de importantă. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie. pot supraîncărca sistemul cognitiv al individului şi pot conduce la stress. Odată debarcat. stăpîn pe soarta sa. şi a sugerat că aglomeraţia apare atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este obligat să accepte contacte sociale multiple. etc. în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia. Conceptulizarea lui Altman este foarte interesantă. navigatorul nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa sa. va utiliza comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate.

încît subiectul se găsea departe de tabloul de comandă al ascensorului. de pildă.electrice dureroase. pe care nu le pot evita. Solomon şi Metcalf (1977) au studiat aglomeraţia în ascensor. dar ei nu mai încearcă aceasta. subiectul avea posibilitatea să apese pe butoane cînd dorea. folosinduse stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau zgomote puternice. Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Rezultatele chestionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au resimţit starea de aglomeraţie. Ei au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asupra interacţiunii sociale. subiectul naiv. Potrivit acestor autori. ele nu mai răspund în nici un fel. oricîte eforturi ar face. pierderea controlului conduce atît la resimţirea aglomerării. Patru complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Universităţii Yale pînă venea o a cincea persoană. complicii se aşezau în aşa fel. unul din complici. În altă condiţie. îl ruga pe subiect să completeze un chestionar. Cînd ascensorul ajungea la etajul de destinaţie al subiectului. control şi comportamentul uman în căminele studenţeşti. indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. ca atare. Aşadar. recomandîndu-se ca student la arhitectură. Rodin. percepţia controlului influenţează experienţa aglomerării. Într-una din condiţii. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate. Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de aglomeraţie. a cerut unor grupuri de opt subiecţi să realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de densitate redusă (încăpere mare). cu o manipulare deosebit de elegantă. În aceste condiţii. Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală. Într-un alt studiu. Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Seligman a numit această stare “self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării). Sherrod (1974). în plus. li se oferă posibilitatea să scape de şocuri. Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor. pentru că animalele învaţă că nu există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă. ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului decît subiecţii din prima condiţie. pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Experienţa incontrolabilităţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie. deşi experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii. cît şi la sentimente de neajutorare. În a doua parte a studiului. În Statele Unite există două tipuri de cămine studenţeşti: unele au 43 . Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată de pierderea controlului.

În comparaţie cu studenţii care locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii). conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje: 1. Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său personal chiar în condiţii de densitate redusă. cu atît se vor produce mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze interacţiunile. ei nu au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe scurt. studenţii din căminele avînd coridoare lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. trebuie identificaţi factorii care determină excitarea fiziologică. atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o.. De pildă. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu. Ei şi-au exprimat credinţa că încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie cu densitatea. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului că în astfel de cămine. Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că experienţa aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare. pentru a construi o teorie adecvată asupra aglomeraţiei. păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării. Scopul acestei construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.un coridor lung. 1976) care demonstrează că violarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-au reuşit să probeze acest lucru. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie satisfăcătoare pentru problema 44 . Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă. nu există nici o dovadă în sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Chestionaţi de cei doi cercetători. Teoriile atribuirii Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din factorii care produc aglomeraţia. Cu cît numărul celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare. 2. de ce resimt aglomeraţia şi nu frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi excitat. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei o constituie violarea spaţiului personal. Stephen Worchel şi colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. celelalte au patru sau cinci încăperi individuale dispuse în jurul living-ului comun. rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte experienţa aglomerării. Locatarii primului tip de cămine declarau că resimt aglomeraţia. cu multe încăperi individuale de o parte şi de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt. Ca atare. Middlemist et al.

ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren. În cazul meciului de fotbal. ei au resimţit stressul şi aglomeraţia. Potrivit lui Worchel. Totuşi. Worchel şi Teddlie (1976) au manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. este limpede că pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. pe stadion. este nevoie de o densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor. de pildă. De pildă.diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii. la un meci de fotbal sau la un concert rock. Eticheta specifică aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Autorii au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea înaltă. Worchel a făcut apel la procesul de atribuire. chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului nostru personal. Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort şi devin ostili în situaţiile de densitate înaltă. spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului său personal. el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. pe care-l percepe ca foarte pasionant. În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor personal era violat. Cercetările asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decît la bărbaţi. Worchel şi Tedllie (1976) au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute în mediu un indice pentru a explica excitarea. dar poate să atribuie excitarea meciului. el nu resimte aglomeraţia. femeile nu reacţionează la fel. nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa aglomeraţiei. individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. fie într-o încăpere mică (densitat mare). indivizii sunt îngrămădiţi unii în alţii. Dacă individul atribuie excitarea altui factor. Ca atare. Pentru a da seama de aceste observaţii. Grupuri de opt subiecţi lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică). Există situaţii în care ne face plăcere să aparţinem unei mulţimi. S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. dar nu resimt aglomeraţia. Aglomeraţia apare dacă. distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează confortul bărbaţilor. el îşi focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. iar performanţa lor a avut de suferit atunci cînd 45 . Aşadar. iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. după ce individul face o atribuire de aglomeraţie. De asemenea. Un rezultat al acestei redirecţionări a atenţiei este slaba performanţă în realizarea sarcinii. şi numai dacă. Indiferent de mărimea camerei. individul poate deveni ostil faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de aglomeraţie şi pentru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia. Dacă acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei.

în altă condiţie. În condiţia relaxare. Manipulările cu zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. relaţiile interpersonale şi sănătatea. în cameră va fi produs un zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). subiecţii se vor simţi excitaţi. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii. De fapt. subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). * Concluziile cercetărilor atestă că densitatea înaltă prin ea însăşi nu este neplăcută sau nesănătoasă. experimentatorii nu au produs nici un fel de zgomot subliminal în cameră. 46 . studiul acesta demonstrează că aglomeraţia este legată mai curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii.spaţiul personal le-a fost violat. sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal. nu vor resimţi aglomeraţia. singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea performanţei. Pe de altă parte. distincţia dintre densitate şi aglomeraţie poate oferi motive de optimism. După ce subiecţii terminau sarcina. Ca atare. Aceşti subiecţi pot să pună excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. chiar dacă nu-l pot auzi (condiţia stress). erau rugaţi să completeze un chestionar. Într-una din condiţii. în ciuda faptului că li s-a spus că zgomotul îi va calma. Mai trebuie adăugat că subiecţii din condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Totuşi. în timp ce ei vor lucra. Populaţia planetei creşte foarte repede şi odată cu ea densitatea. se spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress. Grupului de control nu i s-a spus nimic cu privire la efectele zgomotului. pierderea controlului sau violarea spaţiului personal. Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii asupra aglomeraţiei. Prin urmare. apare sentimentul de aglomeraţie. Autorii au făcut predicţia că explicaţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Întrucît nu vor explica propria stare de excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei. Grupuri de cinci indivizi realizau o sarcină într-o cameră. experimentatorii îi anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei. când ea este asociată cu factori ca stimularea în exces. Pentru psihologii cu interese aplicative. Unii subiecţi au fost informaţi că. Aglomeraţia este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină. Totuşi. în altele nu.

Viaţa urbană Oraşul este un mediu vast şi complex. Cursul de faţă se va centra în special pe evidenţierea efectelor vieţii urbane. dacă în oraşul Galway din Irlanda (populaţie de 29500 de locuitori) viteza pietonilor este 1. în Dublin (populaţie 680000 louitori) viteza pietonilor este 1. dar cifrele de mai sus reprezintă medii. În 1980. Ceea ce este grav este că adesea.43 m/s iar la Edinburgh (470000 locuitori) viteza pietonală se cifrează la 1. Au constatat că. în Scoţia. needucaţi sunt cei mai afectaţi de aceşti factori. IX. Dacă în 1800 existau numai 7 oraşe a căror populaţie depăşea 500000 de locuitori. în sensul că în oraşele mari pietonii se deplasează mai repede. Desigur. s-a demonstrat că zgomotul creşte odată cu mărimea oraşului. persoane care cunoşteau ambele medii şi le puteau compara. Stressul urban În general. ca aglomeraţia. oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniştite iar zonele urbane induc stress. identificând variabila aceasta cu ritmul vieţii. poluarea sunt prezenţi cu intensităţi mari în oraşe. Dacă putem structura mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană. indivizii săraci. atunci putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le produce. construit în întregime de om. generator de stress . astăzi există peste 600.. E adevărat că ritmul oraşului ar trebui surprins prin măsurători complexe care să aibă în vedere şi factori psihologici. Un mediu artificial. în Iverness (populaţie 50200) viteza pietonilor este 1. Ritmul vieţii pare mult mai intens – şi de aceea. Psihologii au măsurat chiar viteza pietonilor.51 m/s. La fel. Factori stresori.în oraşe. aglomeraţie urbană ce reuneşte astăzi peste 20 de milioane de locuitori. S-a constatat că 47 . discriminaţi. izolând şi integrând (Bell et al.acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. nu numai mişcarea fizică. în principiu.56 m/s. megapolisurilor. Un mediu caracterizat de contraste: periculos şi sigur. Viitorul pare să aparţină ariilor metropolitane. se considera că a trăi în New York echivalează cu a fuma 38 de ţigări pe zi. De exemplu. psihologii au intervievat persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers. există un efect al mărimii oraşului. De exemplu. 1996). excitant şi plictisitor. zgomotul. vreme. vârstă. Poluarea este un fenomen prin excelenţă urban. Pentru a pune în evidenţă potenţialul stresor al oraşelor. cum este Mexico City. criminalitatea.25 m/s. această variabilă este influenţată de sex. din mediul urban în mediul rural: prin urmare.

deci. Stanley Milgram a pus în evidenţă un fapt uluitor: un copil care cere ajutor pentru că s-a pierdut de părinţii lui se va bucura de atenţia şi sprjinul locuitorilor dintr-un oraş mic şi mult mai puţin de atenţia şi sprijinul locuitorilor dintr-un oraş mare (New York). Cei din oraşele mari refuză. şi corelaţia dintre densitate şi aceleaşi comportamente de ajutorare. A doua a fost sugerată de Fischer (1976): diversitatea înfăţişării şi comportamentelor celorlalţi în mediul urban îi face pe oameni să nu se simtă în siguranţă şi. să nu acorde ajutor. Comportamentul prosocial Din teoria suprasarcinii putem înţelege ă suprastimularea vieţii urbane ne face să filtrăm imput-urile mai puţin importante – de exemplu. Milgram a pus un complice să ceară locuitorilor dintr-un oraş mare ş celor dintr-un oraş mic să fielăsat în casă să dea un telefon. induce dispoziţii negative şi diminuează performanţa. iar cei ce se aşezau la oraş mai mult stress decât resimţiseră în zona rurală în care locuiseră anterior. această echipă de cercetare a comparat corelaţia dintre mărimea oraşului şi şase comportamente de ajutorare. A treia explicaţie este una veche: în 1938. desfăşurat în 36 de oraşe din diferite regiuni ale Statelor Unite. Levine şi colaboratorii săi (1994) s-au opus acestor concluzii. Trebuie să ne întrebăm dacă lipsa dorinţei locuitorilor oraşului de afiliere cu străinii poate deveni neglijarea unui străin care are nevoie de ajutor. iar când refuză. Cercetătorii americani au efectuat studii complexe. S-au formulat concluzii potrivit cărora transportul în comun deficient organizat afectează amplifică excitarea fiziologică a indivizilor (aceasta constituie un indicator al stressului). mai ales când a fost vorba de situaţii ce impuneau acordarea ajutorului în regim de urgenţă. densitatea populaţiei s-a dovedit un predictor mai bun pentru ajutorare. un străin care are nevoie de ajutor. Aceasta ar fi prima explicaţie. care pur 48 . Wirth a încercat să demonstreze că faptul de a fi crescut la oraş dezvoltă o personalitate urbană. Pe ansamblu. strigându-şi refuzul prin uşa închisă.cei ce se mutau la ţară resimţeau mai puţin stress decât înainte. Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de stimulare caracteristice oraşului fac orăşenii mai puţin atenţi la stimulii noi (cum este un necunoscut care are solicită ajutor). O sursă importantă de stress în mediul urban o reprezintă transportul în comun. în vreme ce cei din oraşul mic acceptă (75% dintre ei). pe de altă parte. Alte studii au arătat că orăşenii sunt mai puţin înclinaţi să acorde ajutor decât locutorii din mediul rural. cât densitatea. unele longitudinale. reuşind să demonstreze că nu mărimea localităţii este importantă. Într-un studiu foarte ambiţios. o fac după ce au deschis uşa şi au stat de vorbă cu cel care le solicită ajutorul. De asemenea. şi au reuşit să pună în evidenţă şi au reuşit să pună în evidenţă efectele negative ale deficienţelor din transportul în comun asupra călătorilor. pe de o parte.

Stanley Milgram a descoperit că foarte mulţi din cei ce locuiesc la oraş au ceea ce el a numit „străin familiar”. Iar House şi Wolf (1978) au raportat niveluri scăzute ale acordării ajutorului numai când rata criminalităţii era atât de mare încât făcea implicarea de orice fel periculoasă. orăşenii îşi ajută prietenii în aceeaşi măsură ca cei din mediul rural. unde densitatea e mai mare decât în mediul rural. cei doi autori au sugerat că există un cerc vicios şi că delicvenţa şi criminalitatea conduc la diminuarea. Kamman.şi simplu nu are înclinaţii spre comportamentul prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevărată: ştim că factorii situaţionali sunt extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. Aceşti autori consideră că faptul de a creşte la oraş îi face pe indivizi să achiziţioneze anumite abilităţi ce pot fi extrem de utile şi adaptative în anumite situaţii de interdependenţă. Thompson şi Irwin (1979) au opinat că densitatea pietonilor în zona în care se află persoana ce are nevoie de asistenţă reprezintă factorul hotărâtor. Dispersarea responsabilităţii se produce atunci când. rugându-i să precizeze câţi din cei din poze se potrivesc definiţiei străinului familiar. Subiecţii au mărturisit că uneori se gândesc la străinii familiari şi încearcă să-ţi imagineze ce fel de viaţă duc aceştia. dar cu care nu interacţionează. Milgram a constatat că cei ce folosesc metroul în New York au în medie patru persoane pe care le recunosc uşor. subiecţii au interacţionat cu străinii familiari. dar cu care nu vorbesc niciodată. În plus. Există chiar autori care au găsit că locuitorii din oraşe ajută mai mult decât cei din mediul rural. Bazându-se pe aceste date. deşi extrem de rar în locul 49 . chiar dispariţia tendinţelor de a acorda ajutor străinilor. Totuşi. Există studii care atestă că locuitorii oraşelor sunt mai dispuşi să-i ajute pe străinii familiari decât pe străinii pe care nu i-au văzut niciodată. 90% dintre călătorii cu metroul aveau cel puţin un străin familiar. Aceasta se întâmplă mai degrabă la oraş. Milgram a aflat chiar că în anumite circumstanţe. se află în jur foarte mulţi indivizi care pot ajuta. Cu privire la densitate. faptul acesta poate stârni mirare. chiar dacă nu-i ajută pe străini. Practic. El a fotografiat grupuri care aşteptau metroul si a arătat fotografiile unor subiecţi. într-o situaţie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui străin. Străinul familiar Cu toţii ştim că oamenii de la ţară te salută chiar dacă nu te cunosc. se pare că devianţii primesc într-o mai mare măsură ajutor la oraşe decât în comunităţile restrânse şi că. şi nu mărimea oraşului. Pentru un orăşean get-beget. trebuie să amintim teoria elaborată de Latane şi Darley (1970). Străinul familiar e o persoană pe care subiectul o întâlneşte şi o observă în mod repetat pentru o perioadă relativ îndelungată. În acest context. Locuitorii oraşelor nu se salută dacă nu se cunosc.

fără nici un dubiu. Unii cercetători cred că tipurile de boli psihice ar putea avea o incidenţă diferită în mediile urban şi rural: bunăoară. dacă psihozele ar fi mai prezente în mediul rural. facilităţile medicale sunt prezente într-o proporţie mult mai mare la oraş. Medicii specialişti (chirurgi. bronşită. creând sentimentul de urgenţă. Desigur. cei de aici aveau o tensiune arterială uşor mai mare. În privinţa sănătăţii mentale. prin analogie cu personalitatea de tip A. vagabondajul este prin excelenţă un fenomen urban. Ipoteza lor era că aceste oraşe diferă de altele mai liniştite. tocmai pentru a primi îngrijiri mai bune. dar aceasta poate însemna numai că cei de la oraş acordă mai multă atenţie problemelor psihice. Deşi există vagabondaj şi în mediul rural. duce la boli din cele mai grave. s-a demonstrat. concluziile nu pot fi formulate cu precizie. Acest fapt se datorează suprasarcinii pe care o creează oraşul. ca tuberculoză. cardiologi) nu funcţionează la spitalele din mediul rural decât foarte rar. că bolile asociate poluării atmosferice intense. prin rata mortalităţii din cauza bolilor coronariene. regulată şi adecvată pentru timpul nopţii. la indivizii fără adăpost (homeless). trepidantă.în care îi întâlneau zilnic. În 1969. Ipoteza a fost din nefericire confirmată: viaţa urbană. de presiune a timpului. că în mediul urban dependenţa de droguri e incomparabil mai mare decât în mediul rural. 50 . De asemenea. prin termenul de vagabondaj. Vagabondajul Ne referim. tulburările de personalitate ar apărea cu o frecvenţă mai mare la oraş. cancer de plămâni survin mai frecvent în mediul urban decât în mediul rural. stressului dar şi accesibilităţii drogurilor. El a făcut ipoteza că e cu atât mai probabil ca interacţiunea să se producă cu cât întâlnirea e mai departe de staţia de metrou în care se văd zilnic. Mediul urban şi sănătatea E foarte dificil să comparăm sănătatea locuitorilor de la oraş cu a acelora de la ţară. Dacă nu se pot stabili cu precizie diferenţe semnificative între urban şi rural pe dimensiunea sănătăţii mentale. doi cercetători americani au comparat tensiunea arterială a locuitorilor din New York cu tensiunea arterială a americanilor în general şi au găsit diferenţe slabe în defavoarea New York-ului: în medie. E adevărat că spitalele de boli nervoase internează mai mulţi orăşeni decât locuitori din zonele rurale. Levine şi colegii săi (1988) au stabilit oraşe americane în care viaţa are un ritm foarte intens . putem afirma. În principul. mai puţin solicitante.le-au numit oraşe de tip A. Cei bolnavi pot migra de la ţară la oraş. vagabond este persoana care nu are o reşedinţă fixă.

proporţia este de 8/1. în special. de a fi violată pentru femei. Alte explicaţii pentru rata ridicată a criminalităţii în mediul urban sunt şomajul. Locuitorii oraşelor se simt membri anonimi ai mulţimii şi astfel inhibiţiile lor privind actele anti-sociale dispar. economice şi de sănătate. neputinţa autorităţilor de a interveni. şomajul sau boala îi transformă repede în vagabonzi. amenajarea pieţelor în aşa fel încât să încurajeze interacţiunea pozitivă între locuitorii oraşului) diminuează frica de a fi victimă. 51 . De asemenea. ruperea relaţiilor cu prietenii şi colegii.vagabondajul generează anxietate şi depresie şi conduce. Pentru copiii. El creşte posibilitatea de a contracta anumite boli. Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaţie credibilă pentru mulţimea actelor antisociale din oraşe: deindividualizarea. Tot în această ţară. numărul mare de modele de rol anti-social. Design-ul urban care promovează coeziunea (bunăoară. În plan psihic. Sentimentul de nesiguranţă pare să-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraşelor. oamenii se simt în siguranţă când au vecini cu care se înţeleg şi care-i sprijină. adesea.Aşa cum ne putem uşor imagina. nu pot avea repaus la pat. ai marilor oraşe. intimitatea. Mulţi oameni devin vagabonzi pentru că veniturile lor foarte mici nu le permit să plătească chiria la casă. Desigur. ei au mai puţină încredere în concitadinii lor decât cei ce trăiesc în oraşe cu populaţie redusă sau în sate. considerată de departe cea mai violentă de pe planetă. restrângerea activităţilor şi chiar. de a fi agresat pentru bărbaţi. cumpărăturile. care au salarii minime pe economie. vandalism. vagabondajul afectează aproape fiecare aspect al vieţii de familie. în cazul bătrânilor. Cei bolnavi nu pot ţine regim alimentar. vagabondajul se asociază cu numeroase probleme sociale. numărul redus de modele de comportament prosocial. Sentimentul de nesiguranţă şi frică se amplifică atunci când oamenii observă dezordine socială. Gătitul. gunoi etc. În Statele Unite. În plus. toate sunt întrerupte. graffiti. Mai cu seamă pe cei fără legături puternice familiale. Delicvenţa Rata delicvenţei şi a delictelor violente este cu mult mai mre în cadul urban decât în mediul rural. reţinerea de a părăsi propria locuinţă. nu-şi pot lua medicamentele. S-a constatat că cei ce trăiesc în oraşe cu o populaţie mai mare de 50000 de locuitori se tem că ar putea fi victime ale unui atac violent. ceea ce le induce un nivel de stress relativ ridicat. la alcoolism sau la dependenţa de droguri ieftine şi extrem de nocive. fireşte. relaţiile cu vecinii. vagabondajul înseamnă părăsirea şcolii. cei ce locuiesc în oraşe consideră criminalitatea cea mai gravă problemă a cartierului lor. Cercetătorii americani au găsit că sentimentul de frică se asociază cu pierderea controlului.

uneori. Identitatea conferită de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a locului în conceptul de sine. În anumite culturi (de exemplu. Dar. De exemplu. A. Când posedăm un loc pentru o lungă perioadă de timp. pierderea sau distrugerea generează sau întăreşte ataşamentul faţă de loc. care a dispărut odată cu el. chiar dacă erau mai inconfortabile şi mai puţin curate decât cele noi. cea spaniolă). Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc sunt procese care survin în interiorul individului dar care se constituie printr-o varietate de mecanisme culturale. În plus. cercetările psihologilor americani au demonstrat că lucrurile nu stau aşa. Surse ale ataşamentului faţă de loc. ideea că dezvoltăm legături speciale cu anumite locuri care au un înţeles deosebit. când casa familiei. un loc care a devenit parte a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraş. când cartierul nostru se demolează. Deşi ataşamentul faţă de loc pare similar cu teritorialitatea. a eurilor noastre. Ce se întâmplă când lăsăm în urmă un loc faţă de care avem un ataşament. este vândută? Cercetările din domeniul identităţii conferite de loc şi al ataşamentului faţă de loc se interesează de achiziţionarea. cu cât o societate devine mai mobilă. el devine parte a noastră şi noi a lui. cu atât ataşamentul faţă de loc se dezvoltă mai puţin. genealogia leagă persoanele de anumite locuri printr-o identificare istorică a locului cu o familie. În general. Ea este strâns legată de ataşamentul faţă de loc (place attachment). au studiat ce se întâmplă cu locuitorii unui cartier care e demolat şi în locul căruia se construieşte altceva. C.Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră. Fried şi Gleicher (1976). Fried şi Gleicher au descoperit că aceşti oameni regretau vechile case. relaţii ce sunt importante pentru sensul individual al eului. Ataşamentul faţă de loc se poate dezvolta pe multe căi. interacţiunea şi pierderea relaţiilor cu locurile. B. de exemplu. foarte adânc pentru noi. bucureştenii sunt ataşaţi faţă de anumite clădiri care s-au prăbuşit la cutremurul din 1977 şi n-au mai fost reconstruite. Identitatea conferită de loc sporeşte stima de sine şi eficienţa personală. îi aduce persoanei un simţ al continuităţii şi o conştiinţă a distinctivităţii (conştiinţa individului că e diferit de alţii care locuiesc în altă parte. cea japoneză. autorităţile cred că cei care se mută într-o casă nouă sunt fericiţi şi acceptă cu inima uşoară despărţirea de vechea locuinţă. numele persoanelor coincid cu numele locurilor. în care am copilărit. propietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate fi creat ataşamentul faţă de loc. Vechiul cartier fusese baza pentru un stil de viaţă. 52 .

D. de asemenea. Principles and practice. De exemplu.. Worchel. şi Cooper. ataşamentul faţă de loc creşte odată cu vârsta şi cu durata locuirii. celor aflaţi numai în trecere prin cartier şi deloc lor. (1979). de factori environmentali. J. Environmental psychology. (1996).În principiu. P.C. A. Gifford.A. 53 . S. S-a descoperit că ataşamentul faţă de loc depinde. o grădină sau accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure sau cu malul unui lac) îi fac pe indivizi să fie mai ataşaţi de loc. Environmental psychology. Oamenii se ataşează mai uşor şi mai durabil de un cartier liniştit decât de unul zgomotos. Understanding social psychology. Totuşi. (2002). R. Puteţi identifica aspecte fizice şi sociale diferite? Credeţi că informaţiile istorice influenţează judecăţile cu privire la specificitate? Bibliografie selectivă Bell. Greene. Activitate Gândiţi-vă la două oraşe pe care le-aţi vizitat şi încercaţi să le evaluaţi în termeni de „atmosferă”. ataşamentul depinde în mod esenţial şi de interacţiunile sociale pozitive şi de compatibilitatea dintre comunitate şi scopurile individului. T. şi Baum. ei cred că spaţiile publice le aparţin mai degrabă străinilor. Homewood: The Dorsey Press. Fischer. Philadelphia: Harcourt Brace. Într-o zonă zgomotoasă. J. Toronto: Optimal Books..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful