You are on page 1of 75

SISTEME DE TRANSMISIUNI DIGITALE PE FIBRE OPTICE

Introducere

Actuala "eră a tehnologiei" este rezultatul a numeroaselor invenţii şi descoperiri şi
responsabilă pentru această evoluţie este nevoia şi apoi, capabilitatea noastră de a transmite
date si informaţii prin variate modalităţi. Pornind de la cablurile din fire de cupru, ale
secolului trecut, până la cablurile din fibre optice, puterea noastră de a transmite mai multă
informaţie, mai repede si peste mari distanţe, a mărit graniţele dezvoltării tehnologice din
toate domeniile.
De la apariţia laserelor cu divergenţă foarte mică, a apărut preocuparea pentru
transmiterea informaţiei pe cale optică. Într-un timp foarte scurt, de la transmiterea directă
prin atmosferă s-a trecut la transmisia prin ghiduri de undă conductoare de lumină, medii
transparente, dielectrice, protejate - fibrele optice. În acest caz lumina rămâne concentrată
într-un fir subţire de sticlă care constituie fibra optică.
Sistemele cu fibre optice de primă generaţie puteau transmite lumina pe distanţe de
câţiva kilometri fără a utiliza repetoare, dar prezentau o atenuare în fibră de circa 2 dB/km.
Curând apare cea de-a doua generaţie, care folosea lasere InGaAsP ce emiteau pe lungimea de
undă de 1,3 µm, unde atenuarea era de 0,5 dB/km, iar dispersia pulsului mai mică de 850 nm.
Dezvoltarea primelor sisteme hardware pentru cabluri trans-atlantice de fibră a demonstrat că
fibrele monomod sunt cele mai fiabile. Când s-a produs liberalizarea pieţei telefoniei
internaţionale în 1980, companiile au construit sisteme backbone naţionale de fibră optică
monomod cu surse de lumină de 1300 nm. Această tehnologie s-a răspândit şi în alte aplicaţii
de telecomunicaţii, şi rămâne standardul pentru cele mai multe sisteme de fibre optice.
Oricum, o nouă generaţie de fibre optice monomod se dezvoltă, şi îşi găseşte aplicaţii
în sistemele care servesc un număr mare de utilizatori. Operează cu unde luminoase de 1,55
µm, unde atenuarea în fibră este de 0,1-0,2 dB/km, permiţând astfel distanţe mai lungi între
repetoare. Mai important, fibrele dopate cu erbium pot funcţiona ca amplificatoare optice la
această lungime de undă, eliminând necesitatea regeneratoarelor electro-optice. Cablurile
submarine pot opera la viteze de 5 Gbiţi/sec, şi pot fi upgradate de la viteze mai mari numai
prin înlocuirea părţii electronice a terminalelor. Amplificatoarele optice sunt atractive şi în
cazul sistemelor care trimit aceleaşi semnale la terminale multiple.
Progresele din acest domeniu sunt determinate de realizarea şi perfecţionarea diodelor
laser acordabile, a fibrelor optice cu pierderi de dispersie mici, a circuitelor optice integrate de
mare viteză a tehnologiilor de conectare şi a modulatorilor externi. S-a reuşit ca pe distanţe de
zeci de km să se transmită informaţii cu debite de peste 11 Gbiţi/sec, bidirecţional pe două
fibre optice, sau pe o singură fibră folosind tehnica multiplexării şi demultiplexării prin
lungime de undă. Fibrele optice au început să fie folosite şi pentru transmisia programelor de
TV prin cablu (CATV).
Utilizările fibrelor monomod cu λ=1,3µm şi λ=1,7µm permite mărirea distanţelor între
noduri la 40-50 km şi se tinde spre sute de km, în loc de 2-10 km la fibrele multimod.
Prin interconectarea reţelelor FDDI (Fiber Distributed Data Interface), LAN(Local
Area Network) şi MAN(Metropolitan Area Network) se va putea avea acces la suporturi
informaţionale ale diferitelor unităţi de calcul (mini, microcalculatoare, PC-uri sau diferite
tipuri de echipamente periferice).




















mediul 1 cu c
1

mediul 2 cu c
2

o
1
o
2
Rază incidentă
Rază reflectată
Axa de incidenţă


Capitolul I

CARACTERISTICILE TEHNICE ALE FIBRELOR OPTICE


1.1 Reflexia

Dacă lumina cade pe suprafaţa de separaţie dintre două medii, apare fenomenul de
întoarcere (parţială), în mediul din care au venit a radiaţiilor ondulatorii sau corpusculare.
Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul α
1
care este format de raza incidentă
cu axa de incidenţă (normală la suprafaţa de separaţie). Raza luminoasă reflectată formează
un unghi α
2
cu axa incidentă (figura 1.1).
Raza reflectată:
- rămâne în planul de incidenţă format de raza incidentă şi axa de incidenţă;
- este situată pe partea opusă a axei de incidenţă în raport cu raza incidentă;
- formează cu axa de incidenţă un acelaşi unghi: α
1
= α
2.










Fig. 1.1 Reflexia luminii.

1.2 Refracţia

Dacă o rază luminoasă trece oblic, cu un unghi de incidenţă α, dintr-un mediu mai puţin
dens (exemplu aerul) într-un mediu mai dens (exemplu sticlă) sau invers, atunci direcţia sa
este schimbată în raport cu axa de incidenţă, formând un unghi β cu această axă.
În cazul materialelor izotrope, materiale având proprietăţi identice în toate direcţiile, se
aplică legea de refracţie a lui Snell: raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este constant şi egal cu raportul c
1
/c
2
; c
1
şi c
2
sunt vitezele de propagare
a luminii în mediile 1 şi 2.

2
1
c
c
sin
sin
=
|
o
, unde: (1.1)
α = unghiul de incidenţă,
β = unghiul de refracţie,
c
1
= viteza luminii în mediul 1,
c
2
= viteza luminii în mediul 2.
În cazul a două medii transparente, considerăm mediul cel mai dens, cel în care viteza de
propagare este mai lentă.
Dacă considerăm trecerea unei raze luminoase din vid , unde viteza de propagare este c
0
,
într-un mediu unde viteza de propagare este c, relaţia este :
n
c
c
sin
sin
0
= =
|
o
(1.2)









Fig.1.2 Refracţia luminii.

Acest raport este numit „indice de refracţie n“ şi este constantă proprie materialelor
respective.
Indicele de refracţie al vidului este aproximativ egal cu al aerului având valoarea 1.
Pentru două medii cu indici de refracţie n
1
şi n
2
şi viteza de propagare a luminii c
1
şi c
2

putem scrie:
2
0
2
1
0
1
n
c
c ;
n
c
c = = (1.3)
Prin deducţie, se ajunge la o formă diferită a legii refracţiei a lui Snell:
1
2
n
n
sin
sin
=
|
o
(1.4)
Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este invers
sin |
Mediu 2 cu c
2

Mediu 1 cu
c
1

sin o
Rază
incidentă
Axă de
Incidenţă
Rază refractată
proporţional cu raportul indicilor de refracţie.
Aplicaţie:
Pentru un indice de refracţie n
1
= 1,5, o valoare tipică pentru sticla fibrei optice, viteza de
propagare c
1
în fibră este egală cu:
s m/ 200
1,5
km/s 10 3
n
c
c
5
0
1
µ =
·
= = (1.5)
respectiv 5 µs pentru 1 km de fibră optică sau 5ns pentru 1 m de fibră optică.
Indicele de refracţie n al unui material depinde fundamental de lungimea de undă a
luminii; pentru sticla de cuarţ şi în gama de unde infraroşii, care este importantă pentru
comunicaţiile optice, indicele de refracţie descreşte proporţional cu creşterea lungimii de
undă.
Valoarea n este valabilă pentru unde care se propagă cu o singură lungime de undă şi cu
o amplitudine constantă, deci care nu pot transmite informaţii. Pentru ca informaţia să poată
fi transmisă, aceste unde trebuie modulate. Pentru comunicaţii optice digitale se utilizează
impulsuri de lumină. Aceste impulsuri sunt scurte grupuri de unde, formate din unde
luminoase cu lungimi de undă diferite.
În aceste grupuri undele individuale se propagă cu viteze diferite. Viteza de propagare a
unui astfel de grup de unde este numită „viteză de grup“. Relaţia între indicele de refracţie de
grup n
g
şi indicele de refracţie n este:
ì
ì ÷ =
d
dn
n n
g
(1.6)
Câteva valori tipice se găsesc în tabelul 1.
Indicele de refracţie de grup n
g
este considerat mai mare decât indicele de refracţie n
pentru toate lungimile de undă.

Tabelul 1. Indice de refracţie nì şi indice de refracţie de grup n
g
ì 100% SiO
2.

Lungime de undă în nm Indicele de refracţie n
Indicele de refracţie de
grup n
g

1,4580 1,4780 700
1,4553 1,4712 800
1,4533 1,4671 900
1,4518 1,4646 1000
1,4504 1,4630 1100
1,4492 1,4621 1200
1,4481 1,4617 1300
1,4469 1,4616 1400
1,4458 1,4618 1500
1,4446 1,4629 1600
1,4434 1,4629 1700
1,4422 1,4638 1800
1,4409 1,4648 1900

Pentru a calcula timpul de propagare al semnalelor optice, trebuie utilizat doar indicele
n
g
. Este de remarcat faptul că indicele de refracţie de grup atinge un minim în jurul unei valori
de lungime de undă de 1300 nm. Aşa cum am văzut înainte, această gamă de unde prezintă un
interes deosebit în transmisia pe fibră optică.

1.3 Reflexia totală

Dacă o rază luminoasă (3) trece sub unghiuri de incidenţă crescând dintr-un mediu mai
dens (cu un indice de refracţie n
1
) într-un mediu mai puţin dens (cu un indice de refracţie n
2
),
se poate ajunge ca pentru un unghi de incidenţă α
0
, unghiul de refracţie să fie β
0
=90
0
(fig.1.3).

Fig. 1.3 Reflexia totală a luminii.

1-reflexia totală a razei incidente; 2- raza refractată sub un unghi de refracţie β
0
=90
0
; 3- raza
refractată.
În acest caz, raza luminoasă (2) se propagă în paralel cu suprafaţa de separare dintre cele
două medii. Unghiul de incidenţă este numit unghi limită.
Pentru unghiul limită α
0
are valabilă relaţia următoare:
sin α
0
=
1
2
n
n
(1.7)
Aceasta înseamnă că unghiul limită depinde de raportul indicilor de refracţie n
1
şi n
2
ai
celor două medii.
Aplicaţie:
Unghiul limită dintre apă ( n
1
= 1,333) şi aer ( n
0

= 1) este egal cu:
0
0 0
49 si 75 , 0
33 , 1
1
sin = o = = o
Între sticlă (n
1
= 1,5 ) şi aer (n
0
= 1) obţinem:
0
0 0
42 si 67 , 0
5 , 1
1
sin = o = = o
Pentru toate razele luminoase având unghiul de incidenţă α mai mare ca unghiul limită α
0
,
nu mai există raze refractate în mediul mai puţin dens. La suprafaţa de separare dintre cele
două medii aceste raze luminoase se răsfrâng în mediul mai dens.
Acest fenomen este numit reflexie totală (raza luminoasă 1 din figura 1.3). Reflexia totală
poate avea loc doar în cazul trecerii unei raze luminoase dintr-un mediu mai dens (de exemplu
sticlă cu n
1
=1,5) într-un mediu mai puţin dens(de exemplu aer cu n
2
=1); invers nu este
posibil.

1.3.1. Apertura numerică

Într-o fibră optică se foloseşte fenomenul reflexiei totale pentru a ghida raza luminoasă.
Acest ghidaj se obţine instalând un miez de sticlă (indice de refracţie n
1
) înconjurat de un
înveliş de sticlă (indice de refracţie n
2
), n
1
fiind puţin mai mare ca n
2
(fig. 1.4).
Analizând expresia
1
2
0
n
n
sin = o putem concluziona că toate razele luminoase care nu
deviază mai mult de ( 90
0

0
) faţă de axa fibrei vor fi ghidate prin sticla miezului.

Fig. 1.4 Ghidarea luminii într-o fibră optică.
Injectând din exterior (aer, indice de refracţie n
0
=1) o rază luminoasă în sticla miezului,
unghiul de injecţie dintre raza luminoasă şi axa fibrei poate fi determinat aplicând legea
refracţiei:
( ) 2
1
0
0
n
n
90 sin
sin
=
o ÷
u
, aceasta implicând: (1.8)
0
2
1 0 1
sin 1 n cos ; n sin o ÷ = o = u .
Condiţia pentru unghiul limită (sin·
0
=n
2
/n
1
) ne conduce la expresia:
2
2
2
1
n n sin ÷ = u . (1.9)
Unghiul de injecţie maximal
max
u este numit „unghiul de acceptanţă“ al fibrei optice; el
depinde doar de indicii de refracţie n
1
şi n
2
.
Sinusul unghiului de acceptanţă este numit apertura numerică (1) a fibrei optice:
max N
sin A u = (1.10)
Această valoare este de o importanţă majoră pentru injecţia luminii în fibră.

1.3.2. Propagarea luminii în fibra optică

Legile optice permit descrierea reflexiei totale la suprafaţa de separaţie dintre miez-
înveliş a fibrei optice.
Pentru a efectua o analiză mai detaliată a posibilităţilor de propagare ale luminii în miezul
sticlei, trebuie să considerăm fenomenele opticii ondulatorii; aceasta devine necesar datorită
diametrelor miezurilor fibrelor, cuprinse între 10 şi 100 µm şi care sunt, în consecinţă, cu
puţin mai mari decât lungimea de undă a luminii transportate, care e în jur de 1µm.
Datorită acestui fapt, anumite fenomene de interferenţă care apar nu pot fi aplicate decât
cu ajutorul teoriei optice ondulatorii.
Superpoziţia a două sau mai multe unde şi combinarea lor într-una singură este, în
general, numită interferenţă.
O manifestare tipică a interferenţei a două unde este obţinută când ele au aceeaşi lungime
de undă şi când există un defazaj constant între ele. Astfel de unde se numesc unde coerente.
Dacă într-un punct din spaţiu, cele două unde diferă în faza lor, printr-un multiplu par al
lungimii de undă ì, atunci are loc o însumare a amplitudinilor. Pe de altă parte, în cazul unui
defazaj egal cu un multiplu al jumătăţii de undă (ì/2) se produce o scădere, iar în cazul a două
unde având aceeaşi amplitudine, are loc o anulare locală a undelor.
Dacă considerăm două surse luminoase obişnuite (becuri electrice) şi le suprapunem
lumina, nu observăm nici un tip de interferenţă pentru că lumina lor e incoerentă. Acest fapt e
datorat procesului de emisie a luminii (în exemplu precizat filamentele fluorescente).
În cazul fenomenelor spontane şi aleatorii, fiecare atom al filamentelor incandescente
emite „ flash-uri “ de lumină care au serii de unde cu o durată de viaţă în jur de 10
-8
s.
Considerând că viteza luminii în aer este 3·10
8
m/s, aceste serii de unde au o lungime de 3 m.
Această lungime este numită „lungime de coerenţă“. Suprapunerea acestor serii de unde este
complet neregulată şi ocazionează doar iluminarea globală a spaţiului înconjurător.
Pentru transmisia pe fibre optice este necesar să se găsească o sursă luminoasă cât mai
coerentă. Prin urmare, lărgimea spectrală va trebui să fie cât mai mică. Spre deosebire de
diodele electroluminiscente, dioda laser oferă, graţie unei emisii stimulate, o diferenţă de fază
constantă la o aceeaşi lungime de undă. Prin urmare, fenomenele de interferenţă apar în
ghidul de undă, ceea ce poate fi constatat din faptul că lumina se propagă doar sub unghiuri
bine determinate în miezul fibrei; prin „determinate“ înţelegându-se că propagarea are loc în
direcţii în care undele luminoase sunt amplificate prin suprapunerea lor şi prezintă o
interferenţă constructivă. Undele luminoase capabile să se propage într-o fibră optică sunt
numite moduri (unde naturale).
Aceste moduri pot fi determinate matematic, mai precis prin ecuaţiile lui Maxwell.
Acest sistem de ecuaţii, de obicei utilizat pentru unde electromagnetice, poate fi
simplificat în mod considerabil în ceea ce priveşte fibrele optice, dacă nu ţinem seama decât
de undele slab ghidate.
Este vorba de unde care se propagă aproape în direcţia axială a fibrei şi care prezintă o
intensitate neglijabilă a câmpului, în lungul axei. Ele apar dacă indicii de refracţie ai sticlei
miezului n
1
şi sticlei învelişului n
2
nu diferă decât foarte puţin.
Măsura acestei diferenţe în refracţie este diferenţa relativă de indice A, definită astfel:
1
2 1
2
1
2
2
2
1
n
n n
n 2
n n ÷
=
÷
= A (1.11)
Pentru o fibră optică diferenţa relativă de indice A este foarte mică în raport cu unitatea şi,
datorită acestui fapt, nu are loc decât un ghidaj slab al undelor luminoase în sticla miezului.
Soluţiile ecuaţiilor simplificate ale lui Maxwell oferă foarte bune aproximări pentru
modurile care se propagă în fibra optică. Figura 5 dă ca exemplu distribuţia intensităţii
luminoase în secţiunea transversală a fibrei optice pentru primele 10 moduri. Undele naturale
oscilează pe un singur plan şi ele sunt polarizate liniar. Denumirea lor este LP νμ cu cei doi
indici modali ν şi μ .
Valoarea lui ν este indicele modal azimutal şi indică jumătatea numărului de puncte
luminoase pe inel luminos concentric.
Valorile lui ν pot fi 0,1,2,3,..., şi pentru ν = 0, fiecare inel luminos există fără
subdiviziuni.
Valoarea lui ν este indicele modal radical şi indică numărul de inele luminoase
concentrice ale modului; μ poate lua valorile 1,2,3,...

Figura 1.5. Primele 10 moduri LPμν ale unei fibrei optice.

Modul fundamental este numit LP
01
, ordinul superior fiind LP
11
.

1.4. PROFILELE FIBREI OPTICE

Dacă indicele de refracţie n al unei fibre optice este considerat în funcţie de raza r, atunci
vom vorbi despre profilul indicelui de refracţie al fibrei. Astfel descriem variaţia radială a
indicelui de refracţie, începând pe axa fibrei şi mergând spre exteriorul învelişului:
n = n(r)
Propagarea modurilor în fibra optică depinde de forma profilului indicelui de refracţie
(fig. 1.6).
În practică, suntem interesaţi să considerăm profilele de indice definite prin legi (expresii)
exponenţiale. Se studiază profilele de indice prin refracţie pentru care variaţia radială a
indicelui urmează o lege (expresie) de forma:
învelis în a r pentru constant n ) r ( n
si miez în a r pentru
a
r
2 1 n ) r ( n
2
2
2
g
2
1
2
> = =
<
(
(
¸
(

¸

|
.
|

\
|
A ÷ =
(1.12)
Unde:
n
1
= indice de refracţie pe axa fibrei (r = 0);
A = diferenţa relativă de indice;
r = distanţa radială de la axa fibrei, în µm; r e [0,a];
a = raza miezului fibrei, în µm;
g = puterea, numită şi exponentul profilului;
n
2
= indice de refracţie al undei învelişului.
Diferenţa relativă de indice depinde de apertura numerică şi de indicii de refracţie n
1
şi n
2
.
2
1
2
2
2
1
2
1
2
N
n 2
n n
n 2
A ÷
= = A (1.13)
Merită să fie menţionate următoarele cazuri excepţionale (fig.1.6)
g = 1: profil triunghiular;
g = 2: profil parabolic;
g÷·: profil cu indice în treaptă (caz limită).
Doar în ultimul caz (pentru profilul de indice în treaptă) - indicele de refracţie n(r)=n
1

este constant în miez. Pentru toate celelalte profile cu indice de refracţie în miez, n(r) creşte
proporţional de la valoarea n
2
în înveliş, la valoarea n
1
pe axa fibrei.
Din acest motiv, aceste profile sunt denumite „ profile cu indice gradat“. Această
denumire a fost special adoptată pentru profilul parabolic (cu g = 2), deoarece aceste fibre
optice au proprietăţi tehnice bune în ghidarea luminii.
O altă valoare importantă care descrie fibra optică este parametrul V, numit frecvenţă
normală de tăiere. Ea depinde de raza a, de apertura numerică A
N
a sticlei miezului, de
lungimea de undă λ şi de numărul de undă k. Parametrul V este adimensional:
N N
kaA A
a
2 V =
ì
t = unde: (1.14)
a = raza miezului;
λ = lungimea de undă;
A
N
= apertura numerică;
k = numărul de undă.
Numărul N de moduri ghidate prin sticla miezului depinde de acest parametru; pentru un
profil de indice la o putere oarecare cu un exponent de profil g există următoarea relaţie:
2 g
g
2
V
N
2
+
= . (1.15)
Pentru profilul cu indice treaptă (g÷·) numărul de moduri ghidate este aproximativ: N
2
V
2
~ .

Fig. 1.6 Profilul indicelui de refracţie al unei fibre optice

Pentru profilul cu indice gradat, numărul de moduri este aproximativ:
4
V
N
2
= .
Aplicaţie:
O fibră optică cu indicele gradat (g = 2), având un diametru al miezului 2a = 50 μm, o
apertură numerică A
N
= 0,2, are ca frecvenţă normală V, pentru o lungime de undă λ=1 μm:
4 , 31
m 1
m 2
50
2 V =
µ
µ
t = . (1.16)
Numărul N de moduri ghidate în miezul fibrei este atunci:
N 7 , 2
4
V
2
= ~ . (1.17)
Fibra optică care ghidează mai multe moduri este numită fibră optică multimod.
Dacă vrem să reducem numărul de moduri, adică să reducem parametrul V, trebuie să
micşorăm diametrul miezului 2a, fie să micşorăm apertura numerică sau să mărim lungimea
de undă λ.
Întrucât cantitatea de lumină care poate fi injectată în fibră depinde, în mod substanţial,
de apertura numerică, aceasta trebuie să rămână atât de mare cât este posibil. Reducerea razei
miezului a, este limitată, deoarece manipularea şi tehnica conexiunilor devin din ce în ce mai
dificile. Pe de altă parte, devine dificilă construcţia surselor şi detectoarelor pentru lungimi de
undă mai mari şi, prin urmare, o creştere substanţială a lui λ nu este posibilă.
Dacă pentru o fibră optică cu indice în treaptă (g÷·) parametrul V devine mai mic decât
constanta V

= 2,405, atunci un singur mod, modul fundamental LP
01,
se poate propaga.
Numim o astfel de fibră optică fibră optică monomod.
Constanta V

reprezintă o valoare limită pentru fibra optică cu indice de treaptă (g÷·).
Indicele c provine din cuvintele englezeşti cut-off value. Pentru un profil de indice, valoarea
limită V
c
se calculează cu relaţia:
g
2 g
V V
c c
+
=
·
. (1.18)
Pentru o fibră optică cu indice gradat (g = 2), valoarea limită V
c
este aproximativ:
4 , 3 2 405 , 2 V
c
= = . (1.19)
Aplicaţie:
O fibră optică cu indice în treaptă cu un diametru al miezului 2a = 9 μm şi o apertură
numerică A
N
= 0,11 atinge frecvenţa normală V=V

pentru o lungime de undă de:
nm 1293 11 , 0
405 , 2
m g
A
V
a 2
N
= ·
µ
t = t = ì .
(1.20)
Lungimea de undă ì calculată, căreia îi aparţine valoarea limită V
c
este numită „ lungime
de undă de tăiere“ì
c
.
N
c
c
A
V
a 2
t = ì .
Pentru toate lungimile de undă > λ
c
, doar un singur mod este în stare să se propage în
miezul unei fibre considerate. Această fibră este, deci, o fibră optică monomod pentru toate
lungimile de undă superioare lui λ
c
.
Drept urmare a polarizării luminii, modul fundamental şi toate modurile de ordin superior
sunt constituite din două moduri care oscilează perpendicular unul în raport cu celălalt.
Efectele acestor moduri polarizate nu sunt importante decât pentru aplicaţiile speciale ale
fibrelor optice care menţin polaritatea (tehnici de detectare optică, busole cu fibră optică).
Efectele datorate separării în două moduri sunt, în prezent, nesemnificative pentru tehnica
cablurilor optice şi pentru tehnologia comunicaţiilor. Aceasta este ilustrată de faptul că se
vorbeşte despre fibre optice monomod, în ciuda prezenţei celor două moduri polarizate.

1.4.1. Profil cu indice în treaptă

Pentru ca lumina să fie ghidată în sticla miezului unei fibre optice cu indice în treaptă,
trebuie ca la interferenţa miez-înveliş indicele de refracţie n
1
al miezului sticlei să fie uşor
superior indicelui de refracţie al învelişului sticlei n
2
. Dacă indicele de refracţie n
1
al sticlei
miezului este constant pe toată secţiunea transversală a miezului, vorbim de profil cu indice în
treaptă, căci indicele de refracţie creşte la interfaţa înveliş-miez în formă de treaptă şi rămâne
apoi constant. Figura 1.07 arată profilul de refracţie al unei fibre optice cu indice în treaptă şi
traiectoria unei raze luminoase cu unghiurile corespunzătoare.

Fig.1.7 Fibră optică cu indice în treaptă

Astfel de fibră optică este numită „fibră optică cu indice în treaptă“. Această fibră poate fi
fabricată simplu, dar ea este utilizată mai rar în prezent. Pentru a descrie mai bine propagarea
luminii în fibra optică, s-a ales exemplul următor (fig. 1.7).
Dimensiunile tipice ale unei fibre multimod cu indice în treaptă:
- diametrul miezului (2a) 100 µm;
- diametrul învelişului (D) 140 µm;
- indicele de refracţie al miezului (n
1
)÷ 1,48;
- indicele de refracţie al învelişului (n
2
) ÷1,46.
În exemplul considerat, unghiul limită o
0
al reflecţiei totale, adică unghiul cel mai mic
dintre o axă luminoasă şi axa de incidenţă la care această rază este ghidată de sticla miezului,
fără a fi reflectată în înveliş este:
0
0
1
2
6 , 80 9865 , 0
48 , 1
46 , 1
n
n
sin = o ÷ = = = o (1.21)
Toate razele luminoase care formează un unghi mai mic sau egal cu (90
0
–o
0
) = 9,4
0
cu
axa fibrei optice, sunt ghidate prin sticla miezului.
Dacă se injectează în sticla miezului o rază luminoasă din exterior (aer, n
0
= 1), trebuie să
se ţină seama de legea refracţiei şi în consecinţă în fibră nu pot pătrunde decât razele cuprinse
într-un con de acceptanţă cu un unghi u determinat. Pentru exemplul nostru, acest unghi se
calculează astfel:
242 , 0 46 , 1 48 , 1 n n sin
2 2 2
2
2
1
= ÷ = ÷ = u , (1.22)
deci u = 14
0
.
Cum sinusul unghiului de acceptanţă este, prin definiţie, egal cu apertura numerică,
rezultă pentru A
N
:
A
N
= sinu = 0,242. (1.23)
Diferenţa relativă de indice A este pentru această fibră optică:
% 34 , 1 0134 , 0
n 2
A
2
1
2
N
= =
·
= A (1.24)
La o lungime de undă ì = 850nm, frecvenţa normată V se calculează pentru o fibră optică
cu indice în treaptă, cu un diametru al miezului 2a = 100 µm, după cum urmează:
4 , 89 242 , 0
m 85 , 0
m 100
A
a 2
V
N
= =
µ
µ
=
ì
= . (1.25)
Numărul de moduri este atunci aproximativ:
4000
2
4 , 89
2
V
N
2 2
= = = . (1.26)
O astfel de fibră optică este numită fibră optică multimod. Un „flash“ de lumină
propagându-se într-o astfel de fibră este format din numeroase alte „flash-uri“ parţiale,
transportate în fiecare din modurile conductorului. La începutul fibrei optice, fiecare din
aceste moduri este excitat sub un unghi de injecţie diferit şi ghidat de sticla miezului după
traiectoriile respective. Fiecare mod parcurge fibra pe o traiectorie diferită şi ajunge, astfel, la
extremitatea conductorului în timpi diferiţi. Raportul între timpul de propagare cel mai lung şi
timpul de propagare cel mai scurt este direct proporţional cu raportul indicilor de refracţie
între înveliş şi miez, adică este de ordinul diferenţei relative de indice A (mai mult de 1%).
Aplicaţie:
Lumina parcurge aproximativ în 5µs o fibră cu indice în treaptă cu lungimea de 1Km.
Timpul de întârziere At este aproximativ:
At = 5 µs · 0,01 = 50 ns.
Distorsiunea care produce diferenţele de timp în modurile individuale este numită
„dispersie modală“. Ea este cauza apariţiei unui impuls luminos de scurtă durată pe timpul
trecerii printr-o fibră cu indice în treaptă. Dispersia modală afectează calitatea comunicaţiilor
optice deoarece reduce viteza de transmisie (debitul binar) sau lărgimea benzii de
transmisiune. Acest efect este moderat pentru că modurile individuale se influenţează unul pe
altul şi schimbă energia în lungul traiectoriilor lor. Acest amestec de moduri sau cuplaj de
moduri se produce cu o intensitate particulară în locuri cu neregularităţi ale sticlei miezului, la
îmbinări şi la curburi ale fibrei.
Dacă se observă traiectoria modurilor în lungul axei fibrei optice, se constată că, prin
schimb de energie, are loc o transformare a modurilor de ordin inferior (cu un unghi > 90
0

între mod şi axa fibrei) în moduri de ordin superior (cu un unghi ascuţit între mod şi axă) şi
invers. Rezultă, prin urmare, o compensare a vitezelor de propagare a modurilor.
Prelungirea în timp At a impulsului injectat nu este deci o funcţie liniară depinzând de
lungimea fibrei (At proporţional cu L), ci, în cazul ideal, este în funcţie de radicalul lungimii
(proporţional cu L ).
L t = A (1.27)
Dispersia modală poate fi eliminată complet dacă fibra cu indice în treaptă este
dimensionată astfel încât un singur mod să se poată propaga, în principiu modul fundamental
LP
01
.
Dar modul fundamental suferă de asemenea o împrăştiere în timpul când este parcursă
fibra optică. Acest fenomen este numit dispersie cromatică. Fiind o proprietate a materialului,
ea se manifestă, în general, pentru toate fibrele optice. Totuşi, comparată cu dispersia modală,
dispersia cromatică este relativ mică sau chiar nulă, pentru o gamă de unde cuprinsă între1200
nm şi 1600 nm.
Termenul „diametrul“ al câmpului de mod „2W
0
“ a fost introdus pentru cuantificarea
valorii (amplitudinea radială a câmpului) modului fundamental.
Pentru obţinerea unei fibre optice cu indice în treaptă şi cu pierderi mici, care ghidează
doar modul fundamental în zona superioară lui 1200 nm, trebuie să se reducă diametrul
câmpului de mod 2W
0
până la aproximativ 10 m. O astfel de fibră optică cu indice în treaptă
este numită fibră optică monomod.
Dimensiuni tipice pentru fibre optice monomod:
- diametrul câmpului de mod (2W
0
) = 10 µm;
- diametrul învelişului (D) = 125 µm;
- indicele de refracţie maxim (n
1
) 1,46;
- diferenţa relativă de indice A = 3%.
Profilul indicelui de refracţie şi traiectoria unei raze luminoase pentru o fibră optică
monomod sunt prezentate în figura 1.8.

Fig. 1.8 Fibră optică monomod.

Apertura numerică A
N
a unei fibre optice monomod este dată de:
003 , 0 2 46 , 1 2 n A
1 N
· ~ A = (1.28)
cu unghi de acceptanţă u de:
sin u = A
N
~ 0,113, u = 6,5
0
. (1.29)
Trebuie notat că într-o fibră monomod, nu numai diametrul miezului dar şi apertura
numerică şi deci unghiul de acceptanţă, sunt mult mai mici, comparate cu o fibră optică
multimod. Din acest motiv injecţia de lumină devine relativ dificilă.
Pentru o fibră optică monomod tipică (având o frecvenţă normală V = V
c
= 2,405),
lungimea de undă de tăiere ì
c
(de la valoarea sa în sus se propagă numai modul fundamental)
este definită de:
nm 1255 113 , 0
405 , 2
m 5 , 8
A
V
a 2
N
c
c
~ ·
µ
t = t = ì . (1.30)
Pentru această lungime de undă ì
c
, modul următor LP
11
(fig. 1.9 şi 1.10) nu se mai poate
propaga în fibră dar modul fundamental LP
01
se mai propagă la lungimi de undă mai mari şi
câmpul său de mod se extinde în sticla învelişului (fig. 1.9).

Fig. 1.9 Distribuţia radială a câmpului modului fundamental LP
01
.

Fig. 1.10 Distribuţia radială a câmpului la modurile LP
11
şi LP
02
.

Aplicaţie:
O fibră monomod cu indice în treaptă cu un diametru al câmpului de mod 1W
0
= 10 µm
şi o lungime de undă de tăiere ì
c
= 1255 nm.
(V
c
= 2,405) are pentru diametrul miezului 2a şi lungimi de undă de 1300 şi 1550 nm,
următoarele valori:
0
c c
W 2
6 , 2
V
a 2
ì
ì
= , (1.31)
pentru ì = 1300 nm:
m 9 , 8 m 10
nm 1300 6 , 2
nm 1255 405 , 2
a 2 µ = µ ·
·
·
= ,
(1.32)
pentru ì = 1550 nm:
m 5 , 7 m 10
nm 1550 6 , 2
nm 1255 405 , 2
a 2 µ = µ ·
·
·
= . (1.33)
Dimensiunile câmpului de mod reprezintă un factor important în ceea ce priveşte
atenuarea fibrelor monomod curbate sau sudate. Astfel, un câmp de mod mai puternic
provoacă un ghidaj mai slab al undelor luminoase la curburi, dar pierderi mai mici la suduri şi
la conexiuni.

1.4.2. Profil cu indice gradat

Într-o fibră optică cu indice în treaptă multimod, modurile se propagă pe traiectorii mai
mult sau mai puţin lungi şi ajung la capătul fibrei în timpi diferiţi. Această dispersie modală
nedorită poate fi serios redusă, variind indicele de refracţie în lungul razei miezului fibrei
conform unei legi parabolice. Valoarea maximă n
1
a indicelui de refracţie se găseşte pe axa
fibrei şi este redusă gradat, pentru a atinge valoarea n
2
în sticla învelişului.
Un astfel de profil cu indice gradat sau profil cu indice variind după o lege exponenţială
cu un exponent de profil g = 2 este definit de:
n
2
(r) =
2
2
N
2
1
a
r
A n
|
.
|

\
|
÷ pentru r < a la miez; (1.34)
şi n
2
(r) =
2
2
n pentru r > a în înveliş.
Un ghid de undă cu acest profil cu indice gradat este de asemenea numit fibră optică cu
indice gradat.
Dimensiuni tipice pentru o fibră cu indice gradat:
- diametrul miezului (2a) = 50 µm;
- diametrul învelişului (D) = 125 µm;
- indice de refracţie maxim (n
1
) = 1,46;
- diferenţa relativă de indice (A) s 0,010.
Figura 1.11 arată traiectoriile undelor luminoase de ordin diferit şi profilul de refracţie al
unei fibre cu indice gradat. Razele luminoase urmăresc traiectorii curbilinii de formă ondulată
sau elicoidală, invers de ceea ce se întâmplă în profilele cu indice în treaptă unde ele se
propagă în zig-zag. Ca urmare a schimbării continue a indicelui de refracţie n(r) în sticla
miezului, razele sunt în permanenţă refractate şi direcţia lor de propagare se schimbă, deci ele
se propagă pe traiectorii ondulatorii.

Figura 1.11 Fibră optică cu indice gradat

Razele care oscilează în jurul axei fibrei au totdeauna de parcurs traiectorii mai lungi
decât raza care se propagă în jurul axei dar, ca urmare a diminuării indicelui de refracţie
dincolo de axă ele se propagă cu viteze mai ridicate şi există, în acest fel, compensare. De
fapt, timpii de întârziere dispar aproape complet. Dacă forma parabolică a profilului este
fabricată cu suficientă precizie, nu se mai observă, pe o distanţă de 1 Km şi deci pentru un
timp de propagare al luminii de 5 µs, decât timpii de întârziere în jur de 0,1 ns.
Acest timp de întârziere, minim pentru fibrele cu indice gradat, este datorat nu numai
dispersiei materialului ci şi dispersiei profilului. Aceasta îşi găseşte explicaţie în faptul că
indicii de refracţie între miez şi înveliş variază în diferite feluri în funcţie de lungimea de undă
şi, prin urmare, atât diferenţa relativă de indice A cât şi exponentul de profil g, sunt funcţie de
lungimea de undă.
Exponentul de profil optim g pentru un profil cu indice gradat parabolic, poate fi calculat
în mod teoretic cu expresia:
g = 2 – 2P – A(2–P). (1.35)
Parametrul P < 1 şi diferenţa relativă de indice A, depind de lungimea de undă, deci,
exponentul de profil g depinde şi el de această lungime de undă.
Trebuie notat că pentru un profil cu indice gradat cu g = 2, timpii de propagare ai
modurilor nu pot fi aproape identici decât într-o plajă de lungimi de undă redusă.
Pentru că indicele de refracţie n(r) al unei fibre optice cu indice gradat depind de distanţa
radială r de la axa fibrei, unghiul de acceptanţă u, care este important pentru injecţia luminii
este, de asemenea, o funcţie de r:
( ) ( )
N
2
N
2
2
2
1
A
a
r
1 A ) r ( n r n r sin s
|
.
|

\
|
÷ = ÷ = u (1.36)
Unghiul de acceptanţă îşi atinge maximul pe axa fibrei (r=0) şi este egal cu apertura
numerică A
N
. La suprafaţa de separare miez-înveliş (r=a) acest unghi este egal cu zero.
Apertura numerică a unei fibre optice cu indice gradat este:
206 , 0 01 , 0 2 46 , 1 2 n A
1 N
~ · = A = (1.37)
şi unghiul de acceptanţă maxim u
max
pe axa fibrei este egal cu:
sinu
max
= A
N
~ 0,206 iar u = 11,9
0
. (1.38)
Aşa cum s-a dovedit, coordonatele sin
2
u şi r
2
sunt cele mai favorabile pentru
reprezentarea unghiului de acceptanţă u în funcţie de distanţa r de la axa fibrei. Un astfel de
sistem de coordonate este numit diagrama fază-spaţiu. Figurile 12 şi 13 compară diagramele
unei fibre optice cu indice gradat şi ale unei fibre cu indice în treaptă.









Fig. 1.12 Diagrama fază - spaţiu Fig. 1.13 Diagrama fază – spaţiu a unei fibre
unei fibre optice cu indice gradat optice cu indice în treaptă

Suprafaţa limitată de curba unghiului de acceptanţă maxim u
max
este proporţională cu
puterea optică pe care o putem injecta în miezul fibrei. Puterea optică injectabilă într-o fibră
cu indice în treaptă face cât dublul puterii injectabile într-o fibră cu indice gradat, cu condiţia
ca apertura numerică A
N
şi raza miezului a, să fie identice pentru cele două fibre. Numărul N
de moduri ghidate de miez este, astfel, proporţional cu această suprafaţă. Modurile individuale
pot fi localizate în interiorul acestei arii.
Astfel modurile LP

de ordin inferior cu indici modulari v = 0,1,2, şi µ=1,2 şi care se
sin
2
u
0
u-
u(r)
sin
2
u
u-u
max
0
r
2

a
2

CN
2

r
2

a
2

propagă aproape paralel în raport cu axa fibrei, se găsesc în apropierea originii. În schimb,
modurile LP

de ordin superior (cu v > 1) sunt foarte îndepărtate de origine. Modurile care se
găsesc în afara acestei suprafeţe nu sunt ghidate, adică sunt foarte slabe. Modurile situate cu foarte
puţin în afara curbei limită sunt încă capabile să se propage restrictiv, ele prezintă totuşi o atenuare
ridicată. Astfel de moduri sunt numite „moduri de fugă“ fiind parţial ghidate şi parţial degajate.
1.4.3. Profil segmentat (multitreaptă)

Dispersia într-o fibră monomod este o combinaţie a două tipuri de dispersie. Primul tip
este dispersia materialului care rezultă dintr-o dependenţă a indicelui de refracţie de lungime de
undă n=n(ì)şi astfel de viteza luminii c=c(ì). Un al doilea tip de dispersie este dispersia
ghidului de undă, care rezultă din dependenţa repartiţiei luminii modului fundamental LP
01
pe
sticla miezului şi învelişului (fig.1.09) rezultând diferenţa relativă de indice A=A (ì). Suma
acestor două dispersii se numeşte dispersie cromatică.
În plaja lungimilor de undă superioare lui 1300 nm, cele două tipuri de dispersie în sticla
de cuarţ au semne opuse. Dispersia materialului nu poate fi modificată decât în limite
restrânse, variind dopajul sticlei de cuarţ. Din contră, dispersia ghidului de undă poate fi
considerabil influenţată variind structura profilului indicelui de refracţie.
Profilul indicelui de refracţie al unei fibre monomod obişnuită este un profil cu indice în
treaptă cu o diferenţă relativă de indice A. Pentru acest profil simplu, suma dintre dispersia
materialului şi dispersia ghidului de undă este egală cu zero pentru o lungime de undă în jur
de 1300 nm.
Dacă vrem să deplasăm acest punct de zero al dispersiei către alte valori ale lungimilor
de undă, trebuie schimbată dispersia ghidului de undă şi, în consecinţă, schimbată structura
profilului. Trebuie realizate profile segmentate sau cu multiple trepte de indice. Cu ajutorul
acestor profiluri, este posibil să se producă fibre optice în care dispersia nulă să fie decalată
spre 1550 nm (fibre optice cu dispersie decalată) sau care au valorile de dispersie foarte slabe
în gama de unde de 1300 şi 1550 nm ( numite fibre optice cu dispersie compensată sau
aplatizată). În figura 1.14 dispersia cromatică M (ì) este reprezentată în funcţie de lungimea
de undă ì pentru o fibră monomod fără decalaj al dispersiei (1), cu decalaj al dispersiei (2) şi
cu dispersie compensată (3).

Fig. 1.14. Dispersia cromatică în funcţie de lungimea de undă.
1. Fără decalaj al dispersiei.
2. Cu decalaj al dispersiei
3. Cu aplatizare a dispersiei
Aceste fibre optice monomod pot fi realizate cu structuri de profil diferite. În cele ce
urmează se prezintă o alegere a diverselor profil.
a) Tip 1 fără decalaj de dispersie
Profil cu indice în treaptă simplă (simple step-index sau matched-cladding), figura 1.15a.
Profil cu indice de refracţie redus în înveliş (depressed cladding), figura 1.15b.





Fig. 1.15 Structuri de profil de fibre optice fără decalaj al dispersiei

b)Tipul 2 cu decalaj al dispersiei
Profil segmentat cu miez triunghiular (segmentat core), figura 1.16a.
Profil triunghiular (triunghiular profile), figura 1.16b.
Profil segmentat cu indice în treaptă dublă în înveliş (double clad), figura 1.16c.





Fig.1.16 Structuri de profil de fibre optice cu decalaj de dispersie.
a
b
a b c

c) Tipul 3 cu dispersie condensată
Profil segmentat cu indice în treaptă cuadruplă în înveliş, (quadruple clad), figura 1.17a.
Profil în formă de W (double clad), figura 1.17b.

Fig.1.17 Structuri de profil în fibre optice cu aplatizarea dispersiei
Capitolul II

SURSE PRIMARE DE RADIAŢII OPTICE


Ca emiţătoare de semnal optic (Φ
e
) în tehnica circuitelor de măsură cu fibre optice, în
prezent se utilizează practic numai LED-urlie şi diodele laser (DL), care emit în infraroşu
apropiat (800-1600 nm). LED-urile sunt relativ ieftine, au consum redus (I=20-100 mA) şi
caractieristica Φ
e
(I) liniară, însă sunt mai lente (100-200 MHz ), au banda optică (Δ
v
) mai
largă şi conul de emisie mai mare decât la DL. Acestea din urmă au Δ
v
foarte îngustă (1-5
nm), iar conul de emisie mai mic ceea ce asigură o cuplare cu fibra optică mult mai bună.
Principalele caracteristici ale acestor 2 tipuri de surse care interesează în tehnica
circuitelor cu fibră optică sunt: caracteristica de intensitate, lungimea de undă centrala, banda
optică, banda electrică, caracteristica intrare-iesire, puterea optică nominală si coeficientul de
cuplaj cu fibră optică.

2.1. Diode electroluminescente
Diodele electroluminescente numite prescurtat LED (Light Emiting Diode) sunt diode
semiconductoare ce emit flux de radiaţii (Φ
e
, Φ
y
) prin fenomenul de recombinare radiativă a
purtătorilor minoritari injectaţi într-o joncţiune polarizată în sens direct. Sunt simple, robuste,
admit frecvenţe relativ mari de modulare (<100 MHz), iar puterea optică emisă (Φ
e
) depinde
liniar de curentul consumat. În cele ce urmează ne referim numai la LED-urile ce emit în
infraroşu apropiat (800-1600 nm)

2.1.1. Mecanismul electroluminescenţei
După cum se ştie la revenirea unui electron de pe un nivel de energie (W
2
) pe un altul
inferior (W
1
,fig.1a

) se eliberează o cuantă de energie.
W
i
=W
2
-W
1
=h*v
care poate fi şi sub forma unui foton. Acest fenomen se numeste tranziţie radiativă si are loc
indiferent de natura excitaţiei care provoacă “urcarea” electronului pe W
2
(termică, electrică,
optică). Când excitaţia este electrică, fenomenul se numeşte electroluminiscenţă.
În cazul semiconductoarelor intrinseci (Fig.2.1b) tranziţia radiativă rezultă din
revenirea unui electron din zona de conducţie (populată cu electroni) în zona de valenţă
(populată cu goluri), adică din recombinarea electron-gol. Fenomenul se manifestă suficient
de puternic numai la anumite semiconductoare, dintre care cel mai cunoscut este arseniura de
galiu (GaAs).

Fig.2.1. Mecanismul emisiei radioactive a) principiu b) la semiconductoare

La aceasta lăţimea zonei interzise este W
i
=1,42eV si deci lungimea de undă a relaţiei
emise: λ=h*c/W
i
are valoarea λ=6,62*10
-34
*3*10
8
/ 1,42*1,6*10
-19
≈ 0,87*10
-6
m=870 nm,
adică este din infraroşu apropiat.
De observat că nu toate recombinările sunt radiative, ci numai o mica parte (restul se
transformă, prin diferite mecanisme, în caldură) si de aceea randamentul energetic η=
P
u
* 100
(%) al recombinării este foarte redus (sub 1%) (P este puterea consumată pentru excitaţie).
Un randament sensibil mai bun (3-5%) se obţine polarizând în sens direct o joncţiune
p-n dintr-un semiconductor emisiv (Fig.2.2a), operaţie prin care se injectează un număr foarte
mare de electroni şi goluri în joncţiunea respectivă, ceea ce duce la o creştere corespunzătoare
a recombinărilor şi deci a puterii optice (Φ
e
).

2.1.2. LED-uri cu homojoncţiune
Când joncţiuea p-n este realizată pe un acelaşi material (de ex. GaAs) se spune că avem
homojoncţiune, iar când este realizată din 2 materiale diferite, heterojoncţiune.
Funcţionarea LED-urilor cu homojoncţiune
Funcţionarea unei homojoncţiuni (HOJ) poate fi urmarită pe figura 2.2 Când HOJ (fig.2.2a)
nu este polarizată (U
d
=0, fig. 2.2b), curentul electric de derivă creat de către diferenţa de
potenţial dintre regiunea p si regiunea n compensează exact curentul de difuziune rezultat din
gradientul de concentraţie al purtătorilor de sarcină din vecinătatea joncţiunii. Când însa HOJ
este polarizată în sens direct (fig. 2.2c), curentul de difuziune creşte iar cel de derivă scade şi
ca urmare, i-a naştere un curent ce traversează joncţiunea şi care este egal cu cel rezultat din
recombinarea perechilor electron-gol într-un caz ideal; această recombinare provoacă
luminescenţă.

Fig.2.2 Fig.2.3

În ceea ce priveşte frecvenţa (v a radiaţiei emise pe această cale, trebuie de reţinut că,
în afară de tranziţiile coerente (uni-frecvenţă) descrise de Fig.2.4. se mai produc şi tranziţii
spontane ale căror frecvenţe sunt aleatoare şi de aceea radiaţia totală emisă nu este
monocromatică ci are şi alte componente, situaţia ce este descrisă prin banda optică de
frecvenţe (Fig.2.3) Aceasta se defineşte ca intervalul Δλ în afara căruia puterea radiaţiei (Φ
e
)
scade la jumătate (3dB) faţă de cea maximă. Valori obişnuite: Δλ=40-60 nm. Frecvenţa la
vârful puterii se numeşte frecvenţă centrală şi se exprimă prin λ
p
, parametrul de catalog (s-a
utilizat indicele ”p”, de la peak (vârf), în loc de ”v”, pentru a se evita confuzia cu mărimile
fotometrice.În fine, în timpul polarizării directe, în zona joncţiunii p-n i-a naştere o regiune
activă de a cărei grosime g (zeci de µm) depinde eficacitatea radiativă a jocţiunii.
Dacă g (Fig.2.4a) este prea mic, creşte procesul de interacţiune fotoni purtători
minoritari, ceea ce duce la scăderea producţiei nete de fotoni, iar dacă g este prea mare
provoacă creşterea numărului recombionărilor neradiative.

Fig.2.4. LED homojoncţiune: a) principiu b) schemă constructivă
În zona activă, emisia de fotoni este izotropă (adică egală în toate direcţiile) şi deci se
pot alege mai multe direcţii pentru culegerea radiaţiei: o direcţie paralelă cu joncţiunea (1) pe
fig.2.4a şi alta perpendiulară pe aceasta, fie în sensul traversăii regiunii p (2), fie în sensul
traversării regiunii n (direcţia 3).

2.1.3. LED-uri cu heterojoncţiune
Unul din neajunsurile LED-urilor HOJ constă în dificultatea (practic imposibilitatea)
influenţării lungimii de undă (λ
p
) a radieţiei emise. Căutările pentru rezolvarea acestei
probleme au condus la apariţia LED-urilor cu heterojoncţiune (HEJ). Spre deosebire de LED-
urile de tip HOJ (Fig.2.4),la care joncţiunea respectivă este formată din semiconductoare
diferite, tipic aliaje ternare GaAlAs (Galiu Aluminiu Arseniu).
a) Structuri emisive
LED-urile de tip HEJ se construiesc atât în variantă cu emisie de suprafaţă cât şi în cea cu
emisie laterală.

Fig.2.5. LED-uri heterojoncţiune: a) cu emisie pe suprafaţă b) cu emisie
laterală c,d) forme constructive ale a şi b

LED-uri cu emisie de suprafaţă. În fig.2.5a se arată structura unui LED de tip HEJ din
GaAIAs cu emisie de suprafaţă. Se observă că la anod (+) este o pătură p+ de Ga
0,7
AI
0,3
As, la
mijloc o pătură p de Ga
0,9
AI
0,1
As, iar la catod (-) o pătură n de Ga
0,7
AI
0,3
As.
b) Forme constructive
În fig.2.5c şi d se arată 2 forme constructive tipice de LED-uri HEJ utilizabile în
circuite de măsură cu fibre optice. Construcţia din fig.2.5d aparţine firmei Hewlett-Packard.
La acesta conectarea la masă se face prin suportul filetat (M) care mai este denumit şi port de
conectare (CP – Conector Port).

2.1.4. Circuite de comandă pentru LED-uri
În instrumentaţie LED-urile sunt utilizate atât la masurători analogice cât şi (mai ales)
numerice. În ambele cazuri sunt necesare circuite de comandă (drivere).
a) Circuite de comandă pentru măsurări analogice
Indiferent dacă e vorba de măsurări (sau transmisii) analogice sau numerice circuitul
de comandă pentru LED-uri este alcatuit din 2 părti: de alimentare şi comandă.
Partea de alimentare (Fig.2.6.a) cuprinde o sursă de tensiune continuă care să furnizeze
tensiunea de alimentare (+U) precum şi un rezistor (R
1
) necesar limitării curentului (I) la
valoarera nominală de catalog (I
n
). R
1
se calculează cu relaţia R
1
=
n
d
I
U U ÷


Fig.2.6 Comanda LED-ului cu semnal analogic a) alimentare b)comanda în c.c. c)
comanda în c.a.

Circuitele de comandă (modulare) tipice pentru măsurări analogice sunt prezentate în Fig.2.6b
şi c. Primul se utillizează când semnalul de comandă U
c
provenit de la senzor (SACC) este o
tensiune continuă, iar al 2-lea când U
c
este o tensiune alternativă. În Fig.2.6c , condensatorul
C serveşte la separarea galvanică dintre alimentarea LED-ului si comanda acestuia. La
măsurări de precizie (unde liniaritatea contează mult) cu LED-uri de mică putere (I
n
=10-20
mA) comanda acestuia se face cu un amplificator operaţional.
a) Circuite de comandă pentru măsuratori numerice
Un circuit elementar de comandă pentru măsurări si transmisii numerice este prezentat în
Fig.2.7 Aici tranzistorul lucreză în comutaţie (sazurat-blocat) scurtcircuitând sau lăsând liber
LED-ul respectiv. În Fig.2.7b tranzistorul este înlocuit cu o poartă SI-NU TTL. În Fig.2.7c
comanda LED-ului se face cu o combinaţie a primelor 2: poartă CMOS şi tranzistor bipolar,
incluse într-un cicuit integrat (CI); soluţia este utilizată de către firma HP (12).

Fig.2.7 Circuite de comandă numerică pentru LED-uri: a) cu tranzistor b) cu poartă
TTL c) cu poartă CMOS şi tranzistor în CI

Observaţie:
În terminologia circuitelor cu fibră optică, ansamblul format din LED-ul emiţator şi
circuitele asociate: de alimentare, de comandă (modulare), de protecţie, precum şi (eventual)
de răcire se numeşte inferfaţa de emisie optică. Deoarece costul acestor circuite asociate este
mult mai mare decât al LED-ului, pentru reducerea acestui cost precum şi pentru simplificarea
montajului, în ultima vreme se observă tendinţa de reunire(parţială sau totală) a respectivelor
componente într-un circuit integrat. Dispozitivul de comandă din Fig.2.7
tendinţă.
c) Interfaţă de emisie cu alimentare optoelectronică
În instrumentaţia industrială cu fibră optică există situaţii în senzorul (S) şi interfaţa de
emisie trebuie să lucreze în medii ostile (pericol de explozie, presiune, temperatură, câmp
electromagnetic puternic, etc., situaţie în care nu se poate face alimentarea acestora prin cablu
de cupru. În astfel de situaţii se recurge la alimentarea locală cu baterii miniaturale sau se
apelează la alimentarea optoelectronică.
Schema de principiu a unui circuit de alimentare optoelectronică este prezentată în
fig.2.8 se observă că fluxul optic de putere (Φ
p
) generat de un LED de putere LEDP sau de o
diodă laser (DL) este trimis la sonda de măsură printr-un cablu optic separat. Ajuns în sonda
de măsură, Φ
p
este convertit în tensiune electrică cu ajutorul unei fotodiode în regim voltaic
(FDV), tensiune care este distribuită componentelor de măsură de consum redus: senzor (S),
modulator (M) şi LED de semnal, de către blocul de alimentare (BA). Pe această cale, BA
poate primi o putere de 5-10 nW, suficientă pentru alimentarea unei interfeţe optice echipată
cu circuite integrate CMOS.


Fig.2.8 Alimentarea eptoelectronică: X - mărimea de măsurat, S – senzor, M –
modulator, BA – bloc alimentare , FD – fotodiodă , FDV – fotodiodă fotovoltaică

2.1.5.Avantajele şi dezavantajele LED-urilor
Principalele calităţi ale LED-urilor utilizabile în măsurări si transmisii de date:
- Consum moderat (10-80 mA);
- Liniaritate bună a caracteristicii Φ(I);
- Bună rezistenţă la şocuri şi fiabilitate ridicată;
- Cost scăzut (în comparaţie cu diodele laser);
Inconvenientele cele mai resimţite sunt:
- Putere optică nominală (Φ
n
) relativ redusă (2+5mW) şi deci nu pot fi utilizate decât cu
FO scurte (sub 100 m), neajuns minor pentru instrumentaţie (legături scurte);
- Banda electrică (de modulare) coborâtă (f
2
≤1-50 MHz), din motive optice (durata de
viaţă a purtătorilor de sarcină în regiunea recombinărilor - mare) şi electrice
(capacitatea parazită, C
1
, mare, sute pF); t
c
>5-100 ns.
Observaţie:
Se mai pot menţiona şi alte caracteristici ale LED-urilor care pot apărea ca
inconveniente sau avantaje, în funcţie de utilizare:
- Lărgimea benzii optice mare (Δλ=40-60 nm), deci coerenţă slabă;
- Con de emisie larg (30
0
, 240
0
).
Banda optică mult mai îngustă (Δλ=1-3 nm), putere de emisie sensibil mai mare(zeci mW)
şi bandă electrică (f
2
) mult mai largă (până la GHz) decât la LED-uri se obţin la diode
laser.

2.2. Diode laser
Dioda laser (Light Amplification by Stimulated emision of Radiation) sau laserul cu
semiconductori, este o sursă de flux optic (Φ) mult mai puternică (zeci de mW) decât LED-ul,
are apertură numerică mai mică (avantaj la cuplarea cu FO), iar radiaţia emisă este coerentă
(avantaj metrologic). În schimb DL este mai puţin fiabilă, are viaţă mai scurtă şi este mai
scumpă (10-15 ori) decât LED-ul. Se pare că primele diode laser cu destinaţie metrologică au
apărut în anii 70.

2.2.1 Principiul de funcţionare la diode laser
Funcţionarea unei diode laser (DL) este asemănătoare cu cea a unui LED, cu
deosebirea că la DL are loc şi amplificarea optică. După cum s-a mai arătat, la polarizarea
directă a unei joncţiuni p-n din GaAs apare un flux important de fotoni; o parte dintre aceştia
sunt emişi către exterior (fig.2.5a) iar o parte sunt absorbiţi de către unii atomi din reţeaua
cristalină a semiconductorului respectiv, atomi ce trec din starea fundamentală (electroni
numai în banda de valenţă) în starea excitată (electroni în banda de conducţie). În starea
excitată atomul este instabil şi, după un timp foarte scurt (τ
v
= sute ps), sumit şi durată de
viaţă, revine în starea fundamentală, revenire ce se soldează cu generarea unui al doilea foton
(2) de aceeaşi frecvenţă (v) şi fază cu foronul ”inductor” (1) (fig.2.9a). Fenomenul se numeşte
emisie stimulată. Prin urmare, la baza funcţionării unei diode laser stau trei procese fizice
fundamentale: absorbţia, emisia spontană şi emisia stimulată (de fotoni).
Inversiunea populaţiei. Dacă într-un sistem de atomi numărul celor excitaţi este mai
mare decât cel al atomilor aflaţi în stare fundamentală se spune că sistemul respectiv are
populaţia inversată. Fenomenul se produce numai dacă este îndeplinită condiţia W
F2
-
W
F1
>W
2
- W
F2
în care W
F1
şi W
F2
sunt quasi-nivelele fermi ale electronilor aflaţi în
neechilibru pe nivelele energetice W
1
şi respectiv W
2
(fig.2.9a). Această condiţie, numită
inegalitatea Bernard-Durrafourg, fixează benzile de energie din afara zonei interzise în care se
produce inversiunea populaţiilor. La DL inversiunea populaţiei se obţine prin polarizarea
directă a joncţiunii p-n, acţiune ce se soldează cu injectarea unui număr mare de electroni şi
goluri în zona activă a acesteia.

Fig.2.9 Principiul laserului
În fine, dacă la un sistem cu populaţia inversată acţionează fotoni cu energie h*v = W
2
– W
1
, atunci emisia stimulată este mai probabilă decât absorbţia, adică vor părăsi sistemul
mai mulţi fotoni decât au fost absorbiţi. Acest fenomen se numeşte amplificare optică. Însa
pentru obţinerea unei fracţiuni suficient de mari de emisie stimulată este necesară o densitate
de curent pe joncţiunea p-n sensibil mai mare decât la LED-uri, adica DL-urile au consum de
curent mult mai mare decât primele (cam de 5 ori în funcţie de puterea optică radiată).

2.2.2 Tipuri de diode laser
După mecanismul amplificării optice, DL pot fi cu reacţie (pozitivă) prin rezonator
Fabry-Perot sau cu reacţie distribuită de tip Bragg. Există şi o altă variantă numită cu gropi
cuantice, însă aceasta este destinată DL de putere.
Spre deosebire de LED-uri care pot fi cu emisie de suprafaţă sau cu emisie laterală
(fig.2.6), diodele laser sunt numai cu emisie laterală.
a) DL cu reacţie prin rezonator Fabry-Perot
În fig 10a se arată o structură homojoncţiune a unei diode laser de tip Fabry-Perot (FP).

Fig.2.10 Structura unei diode LASER

Se observă că la extremitaţile păturii active pe direcţia de propagare a fluxului optic
(Φ) sunt prevăzute nişte oglinzi minuscule (O
1
şi O
2
). Acestea sunt semitransparente
(transparenţa mai mare la O
2
) şi formează cavitatea rezonantă (sau rezonatorul) FP. În pătura
activă au loc cele două fenomene specifice DL: inversiunea populaţiilor şi amplificarea
optică. Creştererea amplificării necesare intrării sistemului în oscilaţie se obţine (ca la
oscilatoarele electronice) prin amplificarea unei reacţii pozitive (o parte din fluxul generat de
către pătura activă este reintrodusă în aceasta). Operaţia se face cu ajutorul rezonatorului FP
(fig.2.10b). Când un flux de fotoni Φ
1
este amplificat şi ajungând la oglinda O
2
este parţial
transmis (pentru a compune fluxul util) şi parţial reflectat (pentru a putea fi amplificat din
nou). Cum operaţia se repetă (fig.2.10b) se ajunge la un moment când fluxul optic generat
devine mai mare decât pierderile prin diodă (dispersii monocromatice la trecerea acestora pe
lângă muchia unui obiect). Fenomenul este utilizat în, încălzire, recombinări, etc.)
”amplificatorul” intră în oscilaţie şi generează un flux total Φ mult mai puternic şi mai
selectiv (fig.2.10) decât cel ce ar fi fost generat în absenţa cavitaţii FP.
b) Diode laser cu reacţie distribuită
La această diodă, denumită DBF (Distributed Feed Back), reacţia este mult mai
selectivă, calitate ce se obţine înlocuind rezonatorul Fabry-Perot cu unul de tip reţea de
difracţie Bragg.
Difracţia este a treia excepţie de la propagarea luminii în linie dreaptă (primele două
fiind reflexia si refracţia) şi constă în schimbarea direcţiei şi intensitaţii (apar minime şi
maxime datorate interferenţei) unui fascicul monocromatic la trecerea acestuia pe lângă
muchia unui obiect. Fenomenul este utilizat în optică (microscoape, interferometre, etc.) prin
intermediul unor dispozitive numite reţele de difracţie.
Reţelele de difracţie sunt plăcuţe de mici dimensiuni (din metal sau sticlă) pe care sunt
trasate(foarte fin şi precis) şănţuleţe cu profil în triunghi, în creneluri (dreptunghi) sau în sinus
(1,9). O reţea triunghiulară funcţionează după ecuaţia:
mλ=d(sin α + sin β), (m= ±1, ±2,…) (2.1)
în care α este unghi format de raza incidentă (Φ
i
) cu normala (OA) la suprafaţa reţelei
(fig.2.11b), iar β – unghiul razei difractate (Φ
r
), d – pasul (constanta) reţelei, λ – lungimea de
undă a lui Φ, iar m un număr întreg numit mod de difracţie.
Reţeaua Bragg (triunghiulară) are particularitatea că: α = β = θ
B
(fig.2.11c) ceea ce arată
că unghiul razei incidente (Φ
i
) este egal cu al razei difractate. Unghiul θ
B
se numeşte unghiul
Bragg şi satisface relaţia:
sin θ
B =
d
m
2
ì

(m= ±1, ±2,…) (2.2)

Fig.2.11 Reţea de difracţie în triunghi a) formă b) schemă de funcţionare c) reţea Bragg

În care d, m, λ au semnificaţia din (2.1).
În structura DL, reaţeaua Bragg este plasată longitudinal (direcţia AB) pe direcţia
ghidului (pătură activă) şi deci θ
B
= π/2, situaţie în care reflexiile succesive si reflexiile
distribuite, provocate de către ”dinţii” reţelei sunt în fază. Datorită acestei calităţi, reţeaua
Bragg acţionează ca un filtru foarte selectiv: lasă să treacă numai o singură lungime de undă

p
). aceasta satisface relaţia:
d = m
0
2n
p
ì
; (m= ±1, ±2,…) (2.3)
ce reprezintă ecuaţia de funcţionare a reţelei Bragg în optică integrată (DL, FO). În această
ecuaţie n
0
este indicele de refracţie a mediului de propagare (pătură activă a diodei). La o
pătură activă de tipul Ga
0,7
Al
0,3
As (fig.12a), n
0
= 3,55 şi deci pentru o radiaţie cu λ
p
= 1550
nm si m = 1 este necesar ca reţeaua să aibă pasul d = 2,18 nm.
Diodă laser cu reacţie distribuită (DFB). În fig.2.12a se arată o structură cu reacţie prin
reţeaua Bragg. Se observă că reţeaua Bragg este plasată în ghidul format în pătura activă.

Fig.2.12 DL de tip Bragg; a) structură b) bandă optică

Funcţionarea DL Bragg este oarecum asemănătoare cu cea DL tip FP. Reţeaua Bragg
fiind în lungul zonei active (mai exact în interiorul eclipsei emiţătoare), face ca la fiecare pas
(d) al reţelei o mica fracţiune din fluxul generat să fie reintrodusă în pătura activă pentru a fi
amplificată din nou. Fenomenul se repetă la fiecare dinte şi dacă numărul acestora este
suficient de mare (tipic 100 la un cip cu L = 300 µm), amplificarea optică devine puternică şi
foarte selectivă (fig.2.12b). Datorită acestei calitaţi, diodele Bragg pot fi utilizate ca surse de
semnal în măsurări coerente (permit heterodinarea) şi în plus, sunt mai potrivite a lucra cu FL
monomod.
Observaţii:
1. În optica integrată reţeaua Bragg poate fi utilizată şi la realizare de fibre optice
monomod. Reţeaua se imprimă pe miezul fibrei prin fotorefractivitate (modificarea indicelui
de refracţie, n
1
, sub efectul unui flux optic). În fig.2.13a se arată schema unui asemenea filtru
optic.

FIg.2.13 Alte utilizări ale reţelei Bragg a) Filtru optic b) Multiplexor optic

2. Fibra optică prevazută cu reţea Bragg (fig.13a) poate fi utilizată şi la realizarea de
multiplexoare optice în lungime de undă (fig.2.13b). Fluxul de intrare (Φ
i
), transmis prin FO
şi colimat prin lentila L
1
ajungând la reţeaua Bragg (RB) se desface într-un numar mare de
semnale optice Φ
1
, Φ
2
,… Φ
n
fiecare având propria lungime de undă λ
1
, λ
2
,… λ
n
, (distanţe la
câţiva nm), semnale care sunt trimise la fibrele optice de iesire FO
1
, FO
2
,… prin intermediul
unei lentile de colimare (L
2
). În instrumentaţie, multiplexoarele Bragg se utilizează la reţele
de traductoare, în situaţia în care emiţătorul şi receptorul sunt la mare distanţă (industria
petrolieră de ex.). Multiplexoarele în lungimi de undă se mai numesc şi multiplexoare
cromatice.
În măsurări , diodele laser fiind mai puternice decât LED-urile (dar şi mult mai
scumpe) se utilizează acolo unde se impun sub raportul performanţe/cost ca, de exemplu, la
generatoarele de semnal optic sau la transmiterea la distanţă cu mare viteză a datelor măsurate
(instrumentaţia în timp real).

2.3 Concluzii asupra surselor primare de SO
Principalii parametrii de calitate (valori tipice) ai LED-urilor şi diodelor laser,
dispotive utilizate ca surse primare de radiaţie optică în măsurări (şi transmisii de date) sunt
prezentate în tabelul 2.1.
Datele din acest tabel arată că:
1. LED-urile deşi au parametrii de bandă şi de putere relativ modeşti sunt cele mai
potrivite pentru măsurări de laborator, datorită liniaritaţii caracteristicii de transfer şi
consumului redus, la care trebuie adăugat şi costul scăzut.
2. Diodele laser au parametrii de calitate (putere, selectivitate, viteză, cuplaj) sensibil mai
buni decât LED-urile, însă prezintă dificultăţi de modulare şi sunt mult mai scumpe.
DL prezintă importanţă la măsurări de mare viteză precum şi în transmiterea de date,
domenii în care pot fi utilizate LED-urile.
3. Pentru măsurările de mică viteză şi cost scăzut sunt potrivite LED-urile, iar pentru
măsurările de mare precizie şi de mare viteză (Mb/s), precum şi în transmiterea de date sunt
mai adecvate diodele laser.

Tabelul 2.1. Comparaţie între LED-uri şi diode laser



















Capitolul III

RECEPTORII PENTRU RADIAŢII OPTICE


3.1. Fotodiode
Fotodiodele sunt diode semiconductoare la care curentul în conducţie inversă prin
joncţiune (I
i
) depinde de puterea optică (Φ) care cade asupra joncţiunii respective. Sunt
singurele fotodetectoare ce pot fi utilizate la circuitele de măsură cu FO. Deoarece semnalul
optic vehiculat prin FO este foarte slab (µW), fotodiodele trebuie să aibă sensibilitate mare şi
zgomot cât mai redus. De aceea începem cu analiza acestor două aspecte ce sunt comune la
toate fotodiodele.

3.1.1. Sensibilitatea la fotodiode
Pentru a analiza acest parametru e necesar ca mai întâi să prezentăm caracteristica de
intrare-ieşire.
a) Caracteristica intrare - ieşire
Deoarece mărimea de intrare la FD este semnalul optic Φ (putere optică), iar cea de
ieşire este (tipic) un curent, ecuaţia de funcţionare rezultă în forma:
I = I
Φ
+ I
d
= f (Φ) (3.1)
în care I<j, reprezintă curentul fotoelectric (datorat lui Φ), iar - curentul de întuneric (produs
în absenţa Iui O). Forma grafică a ecuaţiei (3.1) se numeşte caracteristică de conversie sau
caracteristică de intrare - ieşire.
Curentul fotoelectric I
Φ
constituie semnalul util, produs de către fotodetector şi apare
fie ca rezultat ai creşterii numărului de electroni în zona de valenţă sub influenţa lui Φ
(fotorezistenţe) fie ca rezultat al creării de perechi electron-gol de către fotonii conţinuţi în Φ
(fotodiode, fototranzistoare).
Expresia lui I
Φ
Fotonii conţinuţi în Φ, având fiecare energia h*v sunt absorbiţi în
interiorul FD care emite un număr de electroni proporţional cu numărul de fotoni absorbiţi.
Aceşti electroni formează curentul fotoelectric, curent definit de relaţia:
I
Φ
=
c h
q
.
ì
.ηΦ = mΦ; m =
hc
q qì
(3.2)
în care λ reprezintă lungimea de undă a lui Φ , q = 1,6*10
-19
C - sarcina electronului, h
= 6,62*10
-34
J*s - constanta lui Planck, c =3 *10
8
m /s - viteza luminii în vid (c – λ*v) iar η
un număr subunitar numit randament cuantic.
Curentul de întuneric I
d
(indicele de de la dark) este un semnal parazit şi reprezintă
curentul ce străbate fotodetectorul (aflat în condiţii normale de lucru) în absenţa semnalului
util Φ. Acest curent care este o sursă de erori (deoarece limitează valoarea minimă detectabilă
pentru Φ ), are Ia bază două cauze principale:
1. O cauză internă: eliberarea unor purtători de sarcină sub influenţa excitaţiei termice,
fenomen ce se manifestă cu atât mai puternic, cu cât energia de ionizare a semiconductorului
din FD este mai mică (cazul semiconductoarelor sensibile la infraroşu).
2. O cauză externă: Radiaţiile parazite care ajungând la FD dau naştere unui curent
fotoelectric (parazit), dacă FD este sensibilă la radiaţiile respective.
Pentru limitarea primei cauze se recurge iar răcirea FD (tipic la 77 K), iar pentru
limitarea celei de-a doua se recurge la micşorarea ferestrei de intrare (conul de acceptare).
Observaţie:
Ecuaţia de funcţionare (3.2) poate fi liniară (avantaj metrologic) sau neliniară, iar
importanţa acesteia constă în aceea că permite calculul analitic al parametrilor metrologici de
bază: sensibilitate, limite de măsură, precizie de bază, etc. în cazul FD neliniare, pentru
determinarea acestor parametri, se utilizează caracteristica de conversie ridicată experimental,
curbă ce oferă aceleaşi informaţii ca şi (3.3), dar mai greu de exploatat analitic.
b) Sensibilitatea fotodiodei (S)
Sensibilitatea fotodiodei (S), se defineşte la fel ca la orice dispozitiv de măsură pe
baza ecuaţiei de funcţionare (3.2) din care rezultă:
S =
u d
dI
=
u
u
d
dI
; I
d
= const (3.3)
În cazul când FD este liniară (I
d
= prop Φ), (3.3) devine:
S =
u
u
I
= const (3.4)
şi se exprimă în A /W sau în A/Im după cum Φ se exprimă în unităţi radiometrice (W) sau
fotometrice (Im). În primul caz exprimarea tipică este în µA/mW.
Observaţii:
1. Sensibilitatea definită de (3.4) se numeşte sensibilitate integrală (sau energetică),
deoarece nu ţine seama de lungimea de undă a lui Φ. Această definiţie este valabilă pentru
fotodetectoare piroelectrice deoarece la acestea conversia Φ -1 este globală (integrală) fără a
ţine seama de lungimea de undă (λ). Aceste FDT nu "discern" lungimea de undă, însă la
fotodiode, după cum rezultă din (3.1), I
Φ
depinde de lungimea de undă (λ) iar sensibilitatea
se numeşte sensibilitate spectrală, S(λ) şi se defineşte tot cu (3.4) şi care ţinând cont de (3.3)
este:
S(λ) =
) (ì u
u
I
= η *
c h
q
*

= m (A/W, la un λ dat) (3.5)
2. Curba S(A) cu FD se aseamănă cu cea a sensibilităţii ochiului, adică are un maxim
pentru o anumită lungime de undă (λ
p
) şi devine zero pentru alte două valori ale lui λ. Curba
S(A) prezintă importanţă în proiectarea circuitelor de măsură optoelectronice, la alegerea FD
în acord cu emiţătorul (LED, laser) utilizat.
3. În cataloagele unor firme, în locul lui S(λ) se prezintă un alt parametru - de fapt o
altă denumire a Iui S(λ) - numit responsivitate. Acesta se exprimă tot în A/W la o anumită λ
dată: 0,2 A/W la 1,5 µm, de exemplu.
c) Banda electrică
Banda electrică (f
2
), numită şi frecvenţa maximă de modulaţie (f
2
) a lui Φ la yX are semnalul
de ieşire (I, U) scade cu 3 dB, faţă de valoarea de regim. Frecvenţa f
2
depinde, în principal, de
capacitatea proprie (C
1
) a fotodiodei precum şi de parametrii (R, C) ai circuitului asociat.

3.2 Tipuri de fotodiode
În circuitele de măsură cu FO se utilizează fotodiode p-n, pin şi cu avalanşă; dintre
acestea cele de tip pin au utilizarea cea mai largă.
3.2.1 Fotodiode p-n
Este cea mai veche fotodiodă cu joncţiune şi pe cale de a fi părăsită deoarece nu mai
satisface complet cerinţele metrologiei optice moderne, mai ales în privinţa vitezei de lucru.
Cu toate acestea o prezentăm, deoarece poate fi întâlnită în aparatura fotoelectronică de
fabricaţie mai puţin recentă si pentru că descrierea, fie şi sumară, a acesteia uşurează
prezentarea celorlalte două tipuri de FD precum şi a caracteristicilor metrologice ale acestora.
a) Principiul de funcţionare al fotodiodei p-n
Dioda p-n în conducţie inversă
Se ştie că dioda redresoare p-n în conducţie inversă , funcţionează dupa ecuaţia:
I
i
= I
0
* ﴾ 1 - e
KT
qU
﴿ (3.6)
în care I
0
este curentul de saturaţie, q = 1,6*10
-19
– sarcina electronului, K – constanta
Boltzmann K = 1,38*10
-23
J/K, iar T – temperatura absolută. La 27
0
C adică T = 300 K, KT/q
= 26 mV. Termenul
q
KT
= U
r
(3.7)
se mai numeşte şi tensiunea termică a joncţiunii p-n.
Fotodioda p-n în conducţie inversă, în regim fotoconductor (plusul tensiunii de
activare, U, pe catod, deci pe stratul n), funcţionează după o ecuaţie similară cu (3.6):
I
i
= I ( 1-
i
U
U
e ) (3.8)
Unde I = I
d
+ I
Φ
reprezintă curentul fotoelectric total definit de (3.1), expresie în care I
Φ
este
dat de (3.2) .
Semnul convenţional pentru FD este prezentat în fig.3.1c iar forma constructivă în
fig.3.1 d. Se observă că joncţiunea p-n este montată într-o capsulă de tip tranzistor, prevăzută
cu o fereastră din sticlă. Carcasa metalică este legată electric (prin construcţie) cu catodul
fotodiodei.

Fig.3.1 a) Diodă redresoare şi Fotodiodă b) schemă c) semn grafic d) construcţie

Schema structurală a unei fotodiode p-n este prezentată în fig.3.2a. Curentul
fotoelectric I
Φ
definit de (3.2) apare ca rezultat al creării de perechi electron – gol de către
fotonii conţinuţi în semnalul optic Φ.
Aceşti fotoni traversează stratul subţire de semiconductor p şi ajung în stratul de baraj
(SB) unde sunt absorbiţi, absorbţie ce se soldează cu crearea de perechi electron – gol. Sub
influenţa tensiunii U, electronii se îndreaptă spre catod (+) iar golurile spre anod şi formează
curentul util I
Φ
(fig.3.2a). Pentru ca fenomenul fotoelectric să se producă este necesar ca
energia fotonului (h*v) să fie mai mare sau cel puţin egală cu lăţimea benzii interzise a
semiconductorului respectiv.


Fig.3.2 Funcţionarea fotodiodei: a) în fotoconducţie b) în fotovoltaic

Observaţie:
FD poate funcţiona şi în regim fotovoltaic (generator de tensiune electromotoare). Sub
acţiunea câmpului electric (E
i
) din SB (câmp ce există în orice joncţiune p-n), electronii din
perechile formate de către h*v se îndreaptă în sensul lui E
i
iar golurile – în sens contrar şi dau
naştere unei t.e.m. fotovoltaice proprii E
Φ
= 200-400 mV, având polul pozitiv pe catod
(fig.3.2b).

b) Caracteristica tensiune – curent
Caracteristica tensiune – curent a unei fotodiode p-n este prezentată în fig.3.3 a.


Fig.3.3 a) Caracteristica vold – amper a fotodiodei b) funcţionare în fotovoltaic c) şi în
fotoconductor
Ramurile din cadranul 1 şi 4 se referă la funcţionarea în regim fotovoltaic (mărimea
primară de ieşire o tensiune E
Φ
, fig.3.3b) iar cele din cadranul 3 – la funcţionarea în regim
fotoconductiv (mărimea primară de ieşire un curent I
Φ
, fig.3.3c), regimul cel mai utilizat în
circuitele de măsură cu FO.
Principalul neajuns al fotodiodei p-n îl constituie capacitatea proprie (C
i
) mare: 100-
200 pF, din cauza grosimii mici a stratului de baraj. Un alt neajuns: sensibilitatea relativ
redusă. Ambele neajunsuri sunt mult ameliorate la fotodioda p-n care în prezent constituie
fotodetectorul preferat în circuitele şi dispozitivele de măsură cu fibre optice.

3.2.2 Fotodioda pin, particularităţi de construcţie
Spre deosebire de fotodioda p-n, la fotodioda pin între păturile n şi p se află o pătură
de semiconductor intrinsec (I, fig.3.4a) de unde şi numele. La o astfel de structură majoritatea
fotonilor din semnalul optic (Φ) sunt absorbiţi în zona I, ceea ce conduce la o sensibilitate mai
mare decât la FD de tip p-n. În plus, datorită creşterii distanţei dintre păturile p şi n (zona I),
capacitatea proprie (C
i
) a fotodiodei pin este cam de 10-20 ori mai mică (1-10 pF) decât la FD
de tip p-n (50-200 pF), cu avantaje importante în privinţa vitezei de lucru (t
2
, f
2
).
O altă particularitate de construcţie a acestei fotodiode constă în prezenţa inelului de
gardă (fig.3.4a). Acesta are rolul de a elimina curenţii de margine (curenţii de fugă) din
circuitul anod – catod, în mod asemănător ca la măsurarea rezistenţei de volum la
electroizolanţi. Inelul de gardă este conectat în interior la carcasa metalică a FD, iar carcasa
poate fi flotantă (fig.3.4b) sau conectată (interior) la catod (fig.3.4c).


Fig.3.4 Fotodiodă pin: a) structură b) construcţie cu carcasă flotantă c) cu carcasa la catod

În prezent fotodioda pin este cel mai utilizat fotodetector în metrologia optoelectrică,
motiv pentru care în cele ce urmează ne vom referi numai la acest tip de FD.

3.2.3 Regimuri de funcţionare la fotodioda pin
Fotodiodele pin, ca şi cele p-n, pot funcţiona atât în regim voltaic cât şi în regim
fotoconductiv (numit în unele cărţi, regim de fotodiodă).
a) Funcţionarea în regim fotovoltaic
Regimul fotovoltaic (fig.3.3b) prezintă importanţă prin aceea că:
- Nu are curent de întuneric (fig.3.3a) şi deci este potrivit pentru detectarea semnalelor
optice mici;
- Nu necesită tensiune de polarizare, ceea ce simplifică circuitul de măsură respectiv.
Însă prezintă neajunsul că are banda electrică (f
2
) coborâtă (sute de KHz), din cauza
capacitaţii proprii a diodei (C
i
) care este cam de 10-20 ori mai mare decât la funcţionarea
în regim fotoconductiv, motiv pentru care este utilizat numai la frecvenţe (f
2
) joase (zeci
de KHz). În fotovoltaic FD poate funcţiona la gol sau în scurtcircuit.
Funcţionarea la gol
În funcţionarea la gol, mărimea primară de ieşire este tensiune E
Φ
. Cum curentul
invers prin diodă (I
i
) este nul (U = 0) şi curentul de întuneric (I
d
) este, de asemenea, nul,
expresia (2.5) poate fi transcrisă în forma (E
Φ
> 0):
E
Φ
= U
r
1n (1 +
0
I
I
u
) I
Φ
= m*Φ (3.9)
Ce reprezintă ecuaţia de funcţionare a FD în fotovoltaic la gol şi în care I
Φ
este curentul
fotoelectric definit de (3.1).
Discuţii:
Forma ecuaţiei (3.9) depinde de raportul I
Φ
/I
0
, ce poate fi <<1 sau >>1, ceea ce
corespunde cu funcţionarea la semnale de intrare (Φ) mici sau la semnale mari.
Funcţionarea la gol cu semnale optice mici (I
Φ
/I
0
<<1)
Ce înseamnă semnale mici la FD? În cazul FD cu Si, de ex., m = 0,5 µA/µW, iar I
0
≈ 50 nA,
adică la 50 nA corespund 0,1 µW. Prin Urmare, admiţând că 5 nA este mic în comparaţie cu
50 nA rezultă că pentru I
Φ
/I
0
<<1 este necesar ca Φ<0,01 µW. În această situaţie (I
Φ
/I
0
<<1),
în dezvoltarea în serie a termenului logaritmic rezultă: In (1 + I
Φ
/I
0
) ≈ I
Φ
/I
0
şi deci (1.9) poate
fi transcrisă în forma:
E
Φ
= U
r
*
0
I
I
u
(3.10)
Care arată că răspunsul FD la fluxuri mici este liniar (avantaj metrologic), însă nivelul lui E
Φ

este redus. La U
T
= 26 mV şi I
Φ
/I
0
≤ 0,1 , de exemplu, rezultă E
Φ
≤ 2,6 mV, valoare mică dar
care poate fi adusă la nivelul obişnuit pentru voltmetre numerice (100 – 200 mV) cu ajutorul
unui amplificator operaţional neinversor, prin jocul rezistenţelor din reacţie.
Funcţionarea la gol cu semnale optice mari (Φ ≥ 1 mW)
La semnale de peste 1 mW, conform celor discutate mai înainte I
Φ
/I
0
>>1 şi, ca
urmare, (3.9) devine:
E
Φ
= U
r
* Ln
0
I
I
u
(3.11)
ceea ce arată că în acest caz răspunsul FD este logaritmic.

Observaţie:
În literatura de specialitate, funcţionarea FD după (3.10) mai este numită şi
funcţionare la iluminări mici, iar cea descrisă de (3.11), funcţionare la iluminări mari.
Funcţionarea în fotovoltaic la scurtcircuit
Funcţionarea FD la scurtcircuit (R
S
<< R
i
, fig.3.03b) poate fi simulată cu o schemă ca
în fig.3.5a (convertor curent – tensiune graţie proprietăţii de masă virtuală a punctului M. În
acest caz FD generează un curent de scurtcircuit I
SC
= I
Φ
= m*Φ deci tensiunea de ieşire va fi:
U
2
= R* I
Φ
= m*R* Φ
(3.12)
relaţie ce arată că răspunsul FD este liniar. Pentru exemplificare, în fig.3.05b se prezintă
caracteristica I
SC
(Φ) la o fotodiodă de tip FPT102 (Fairchild).
În concluzie, în regim fotovoltaic la gol răspunsul fotodiodei poate fi liniar (la fluxuri
mici) sau logaritmic (la fluxuri mari) iar la scurtcircuit răspunsul este liniar indiferent de
mărimea lui Φ.

Fig.3.5 Funcţionarea FD la scurtcircuit: a) schemă b) caracteristica de conversie

b) Funcţionarea în regim fotoconductiv
După cum s-a mai spus, regimul fotoconductiv este mai complicat şi mai scump
(necesită sursă de alimentare, U, fig.3.3c), decât cel fotovoltaic. Cu toate acestea este regimul
cel mai utilizat în practică deoarece oferă răspuns liniar iar capacitatea proprie (C
i
) a FD se
micşorează mult sub influenţa lui U (avantaj la viteza de lucru).
Circuite asociate la FD în regim fotoconductiv
Pentru extragerea semnalului electric (U
e
) de la iesirea unei FD în regim fotoconductiv
(fig.3.3c) se utilizează scheme de tipul celei din fig.3.6a, la care ecuaţia de funcţionare (în
regim static) este:
U
2
= (1+
1
2
R
R
)R
S
I
i
(3.13)
Cum tensiunea de polarizare (U) este de ordinul volţilor (deci U >> U
r
), relaţia (1.8) poate fi
transcrisă în forma:
I
i
= I + I
0
= I
Φ
+ I
d
I
0
≡ I
Φ
+ I
d

(3.14)
Care la semnele (Φ) mari, când I
d
<< I
Φ
, devine:
I
i
≡ I
Φ
= m*Φ (3.15)


Fig.3.6 Circuite asociate la FD fotoconductoare: a) de bază
b) cu compensarea curentului electric

Ceea ce conduce la ecuaţia finală a schemei:
U
2
= R
s
* (1+
1
2
R
R
) *m*Φ (3.16)
Observaţii:
1. La valori mai reduse ale Jui Φ, condiţia I
d
<< I
Φ
nu mai este îndeplinită şi deci
apare o eroare sistematică datorită curentului de întuneric (I
d
). Pentru eliminarea acestei erori
se recurge la compensarea lui I
d
, operaţie ce se poate face cu o schemă ca în fig.3.6b, care
reprezintă un Wattmetru optic, aparat pentru măsurat puterea optică (Φ). Compensarea
curentului de întuneric se face în felul următor: în absenţa lui Φ se reglează tensiunea de
polarizare U (cu potenţiometrul de 10 k Ω) până când U
2
~ 0, ceea ce înseamnă că tensiunea
pe R
s
este zero; operaţia trebuie precedată de anularea offset-ului (potenţiometrul de 50 k Ω);
reglajul de cap de scară se face cu potenţiometrul de 5 k Ω.
2. Din cele discutate mai înainte rezultă că, pentru circuite de măsură cu fibre optice
regimul de funcţionare tipic al FD este cel fotoconductiv deoarece este mai stabil şi mai uşor
controlabil (prin tensiunea de polarizare inversă U) şi are viteză de lucru mult mai mare
decât în regim fotovoltaic.
3. Adesea constructorii recurg la integrarea pe acelaşi suport ceramic a schemei din
fig. 3.06a (sau fig.3.06b), pe care o montează într-o capsulă metalică de tranzistor (TO5, de
exemplu) sau într-o structură de tip DIL. IJn astfel de dispozitiv este comercializat sub
numele de fotodetector hibrid sau FDT integrat. Faţă de fotodioda separată, FDT hibrid
prezintă unele avantaje importante: compactitate, funcţionare mai stabilă la variaţia
temperaturii şi un raport semnal / zgomot mai bun.
c) Comparaţie între regimurile de funcţionare fotovoltaic şi fotoconductiv
Din cele prezentate referitoare la funcţionarea fotodiodelor rezultă că regimul
fotovoltaic nu cere sursă de polarizare, nu este afectat de curentul de întuneric şi permite
măsurarea semnalelor optice mici (sub 1 µW) însă are banda electrică (f
2
) coborâtă, iar la
semnale mari (Φ > 5 - 10 µW) răspunsul nu este liniar ci logaritmic. în schimb regimul
fotoconductiv oferă un răspuns liniar atât la semnale mici cât şi la semnale mari
precum şi o bandă electrică (f
2
) mult mai largă (sute de MHz) însă necesită sursă de polarizare
(U
i
= 5- 9 V). Alte caracteristici pot fi comparate prin intermediul tab. 3.1..

Tabelul 3.1. Comparaţie între regimurile de funcţionare fotovoltaic şi fotoconductiv









3.2.4 Fotodioda cu avalanşă
Parametrul / Regimul Fotovoltaic Fotoconductiv
Sensibilitate
Capacitate (C
i
)
Timp de creştere (t
e
)
Banda electrică (f
2
)
Curent de întuneric
Zgomot
Mare
Mare (50 – l00 pF)
100 - 500ns
<100 - 500kHz
Absent
Redus
Mai redusă
Mult mai mică (5 – l0pF)
< 1 - 10ns
100 - 1000MHz
Important
Mare
a) Particularităţi de construcţie şi funcţionare
Fotodioda cu avalanşă este echivalentul semiconductor al tubului fotomultiplicator .
Particularitatea acestei FD constă în aceea că, în regiunea joncţiunii p-n (fig.3.7a) ia naştere
un câmp electric (fig.3.7b) intens (apropiat de limita de străpungere), câmp întreţinut de către
tensiunea de polarizare inversă (U) care aici are valori mult mai mari (sute volţi) decât la
fotodioda pin.

Fig.3.7 Fotodioda de avalanşă: a) structură b) câmpul electric intern c) factorul de multiplicare
a curentului fotoelectric

Perechile electron-gol care apar ca urmare a absorbţiei puterii radiante (Φ) în pătura p sunt
accelerate puternic şi produc noi perechi electron-gol prin ciocniri ionizante. În acest fel, fiecare
pereche electron-gol produsă prin absorbţie de radiaţie optică Φ în zona p dă naştere în final Ia M
perechi (M = sute), pentru care M se numeşte factor de multiplicare (sau factor de amplificare în
curent) al FD cu avalanşă, în fig.3.7c se arată dependenţa de tensiunea de polarizare U
i
; se
observă că FD cu avalanşă are sensibilitate mult mai mare (sute de ori) decât FD de tip p-n sau
pin; ceea ce permite ca rezistenţa convertorului curent - tensiune (fig. 3.5a, 3.6a) să fie
corespunzător mai redusă, reducere ce vine în avantajul vitezei de lucru (t
c
, f
2
). însă aceste
avantaje (sensibilitate, viteză de lucru) sunt obţinute cu preţul cerinţei unei surse de polarizare de
tensiune mare, deci scumpă. De aceea FD cu avalanşă se utilizează numai în circuite de măsură
de mare sensibilitate şi viteză de lucru, acolo unde celelalte FD nu pot face faţă.
Observaţie: FD cu avalanşă mai sunt cunoscute şi cu denumirea APD (Avalanche PhotoDiode).
b) Comparaţie între fotodiode
Performanţele fotodiodelor diferă sensibil după materialul de bază (Si, Ge, InGaAs,
după tipul fotodiodei (p-n, pin, APD), după suprafaţa activă a acesteia şi după fabricant. Pentru
simplificarea comparaţiei ne vom referi numai la două materiale de bază (Si şi Ge) şi numai la
două tipuri de FD (pin şi APD) şi vom da numai valori tipice pentru parametri de calitate.
Concluziile sunt concretizate în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2 Comparaţie între fotodiode

Din acest tabel rezultă că pentru circuitele de măsură cu fibre optice fotodiodele pin
sunt mai avantajoase decât cele de tip APD deoarece necesită tensiuni de polarizare
obişnuite (8 - 10 V). Dintre FD de tip pin cele cu Si au zgomot mai redus dar şi timp de
creştere mai mare. Pentru modulaţii de mare viteză sunt adecvate FD cu Ge, mai rapide
decât cele cu Si dar şi mai zgomotoase. în fine, pentru situaţii când se cere viteză mare dar şi
sensibilitate mare, trebuie de preferat APD.

3.3 Fototranzistoare
În principiu, un fototranzistor (FT) este un tranzistor npn (fig.3.8a) a cărui bază
primeşte semnal optic Φ (fig.3.8b) care determină intrarea în conducţie a acestuia.
Joncţiunea bază – emitor a FT funcţionează la fel ca şi la un tranzistor npn obişnuit (cădere
de tensiune 0,6 – 0,7 V pentru Si), însă joncţiunea bază – conector se comportă ca o
fotodiodă în regim fotoconductiv (fig.3.8c). Curentul fotoelectric (I
Φ
) care apare în această
FD constituie curentul de comandă pe baza FT, ceea ce determină un curent de colector:

Fig.3.08 Fototranzistor: a) alcătuire b) polarizare c) schemă explicativă d) utilizare la
comanda unei porţi e) luxmetru
I
c
= I
cd
+ I

= (1+β)* I
Φ
(3.17)
în care β este factorul de amplificare în curent al tranzistorului în conexiune emitor comun
I
cd
= (1+β)* I
d
– curentul de întuneric al FT, iar I

– curentul de colector datorat semnalului
optic (Φ).
Curentul de întuneric (I
cd
) la temperatura ambiantă (25
0
C) are valori de ordinul 1-10
nA şi depinde de tensiunea colector – emitor (creşte cu aceasta) precum şi de temperatură:
creşte foarte mult cu aceasta. De exemplu, la un FT tip BPW-22 la temperatura joncţiunii de
25
0
C (şi U
CE
= 8V), I
cd
=10 nA iar la 60
0
C atinge 1 µA.
Datorită acestui neajuns,( I
cd
mare), FT se utilizează în măsurări mai mult în tehnica
numerică, comanda unor porţi (fig.3.8d) sau a unor relee (în locul fotorezistenţelor). Cu
anumite precauţii se utilizează şi în fotometria de mai mică precizie (fig.3.8e). Însă domeniul
principal de utilizare al FT îl constituie optocuploarele.
Sensibilitatea. Sub influenţa semnalului optic Φ (de o anumită lungime de undă λ) fotodioda
bază – colector (fig.8c), trimite în baza tranzistorului un curent (I
Φ
) datorită căruia apare
curentul de colector I

= (1 + β)* I
Φ
menţionat mai înainte. Ţinând cont că I
Φ
= prop Φ,
rezultă că reţeaua de caracteristici I
c
=f (U
CE
) la un FT va avea ca parametru pe Φ (µW) (sau
iluminarea E (Lm)) aşa cum se arată în fig.3.9a.
Sensibilitatea spectrală S(λ). Răspunsul spectral la un FT este determinat de către materialul
fotodiodei bază – colector (tipic Si) şi de gradul de dopare a acestuia. În fig.3.9b se prezintă
curba sensibilităţii spectrale raportate pentru fototranzistorul BPW-22 (fabricant RTC –
Compelec, Franţa), la care sensibilitatea la vârf, S(λ
p
), este 10 mA/mW la λ
p
= 0,8 µm.

Fig.3.9 Fototranzistor BPW-22: a) familia de caracteristici I
C
(U
CE
)
b) curba sensibilitaţii spectrale
De observat că la o λ dată, sensibilitatea S = ΔI
Φ
/ΔΦ nu rămâne constantă (în
principal din cauza curentului de întuneric menţionat mai înainte) ci creşte la creşterea lui Φ.
De exemplu, la fototranzistorul BPW-22, la creşterea iluminării de la 1 mW/cm
2
la 8
mW/cm
2
, sensibilitatea (S) creşte de 1,5 ori.
Puterea echivalentă de zgomot şi detectivitatea
Faptul că la fototranzistoare sensibilitatea în curent (S
1
) este amplificată de (1+β) ori,
nu conduce la micşorarea NEP-ului deoarece şi curentul de întuneric I
d
(sursă principală de
zgomot I
z
), la FT este sensibil mai mare decât la FD, şi detectivitatea la FT rezultă
corespunzător mai redusă.
Observaţie:
Există şi FT la care baza este accesibilă electric. La astfel de FT curentul de întuneric
este mult mai mic şi, ca urmare, şi NEP-ul este corespunzător mai redus, deci detectivitatea
mai bună. Însă astfel de FT sunt mai greu de găsit.
Viteza de lucru
Timpul de creştere la FT este mai mare (t
c
= 0,5-10 µs) decât la FD în regim conductiv
(1-10 ns), datorită constantei de timp care este mult mai mare. Ca şi la tranzistoarele
obişnuite şi la FT se pot utiliza artificii de schemă care permit micşorarea lui t
c
şi deci
creşterea benzii electrice.












Capitolul IV

COMPONENTE AUXILIARE PENTRU CIRCUITE DE MĂSURĂ CU FO

În afară de componentele de bază, la un circuit de măsură (CM) cu fibre optice (FO)
mai sunt necesare şi alte componente optice ca: atenuatoare, întrerupătoare, separatoare,
modulatoare, amplificatoare, etc. Ca şi în cazul CM electronice aceste componente pot fi pasive
sau active.

4.1 Componente optice pasive
La componentele optice pasive nu e necesar semnal (optic sau electric) de comandă. Din
rândul acestor componente, pentru CM cu FO, mai importante sunt atenuatoarele, cuploarele şi
izolatoarele optice.
4.1.1 Atenuatoare optice
Atenuatoarele optice sunt reductoare de putere (Φ) şi pot fi fixe sau reglabile, similară
cu cea a atenuatoarelor electrice rezistive. Ca alcătuire, atenuatoarele optice (fixe sau reglabile)
pot fi cu filtre sau cu fibre optice.
a) Atenuatoare cu filtre optice
La acestea, atenuarea controlabilă se obţine cu ajutorul unor fibre optice neutre având
densitatea uniformă sau variabilă (la AT reglabile). În acest al doilea caz, reglarea se poate face
pas-cu-pas sau continuu cu ajutorul unei comenzi mecanice adecvate. Sunt relativ complicate şi
(la scara dimensiunilor FO) au gabarit relativ mare. Se utilizează în special ca aparate de
laborator. La aparatele portabile locul lor e luat de către atenuatoarele cu FO.
b) Atenuatoare cu fibre optice
La acestea efectul de atenuare a fluxului optic (Φ) se obţine prin dezaxarea a două FO
aflate faţă în faţă (fig.4.1a). La creşterea dezaxării (E) se micşorează tensiunea de trecere a
fluxului optic (Φ) din FO
1
în FO
2
, curba 1, curbă reprodusă în fig.4.1b. Pentru a obţine o
rezoluţie acceptabilă e necesar ca FO
1
şi FO
2
(identice) să aibă (diametrul) cât mai mare (d> 1-
2 mm). În lipsa unei fibre cu d suficient de mare se recurge la 2 mănunchiuri de fibre (M
1
şi
M
2
, fig. 4.1c). Şi în acest caz scăderea lui Φ
0

i
are loc tot după curba din fig. 4.1b.
Examinând curba din fig.4.01b, se observă că, pe intervalul 0 ≤ ε/d ≤ 0,7, aceasta
poate fi aproximată cu o dreaptă a cărei ecuaţie este de forma:
i
o
u
u
= 1 – m*x: (x =
d
c
) (4.1)
de unde, se ajunge la expresia (ε/d ≤ 0,7);
a
p
= -10log (1-x); (x =
d
c
) (4.2)
care reprezintă ecuaţia de funcţionare a atenuatorului cu FO.

Fig.4.1 Atenuator cu dezaxarea FO: a) schemă b) caracteristică de transfer c) realizarea cu
mănunchi de FO

Ecuaţia (4.2) este utilizabilă la calculele dezaxării (ε) pentru o atenuare (a
p
) impusă, în
cazul AT fixe, precum şi la gradarea cursorului în cazul AT reglabile.
În afară de cerinţele faţă de secţiunea FO, menţionată mai înainte, un alt neajuns:
necesitatea unor piese de mecanică fină de precizie (în cazul AT reglabile). În ciuda acestor
cerinţe, AT cu fibre optice se răspândesc rapid în dauna celor cu filtre optice.
Exemplu de atenuatoare optice cu FO (fixe)
1. Atenuatorul format conector (puţin mai mare decât o mufă BNC de
osciloscop) pentru FO monomod, tip SVA-S113 produs de către „Seiko Instruments”.
Caracteristici de bază: a
p
= 10 dB, pierderi de inserţie 1 dB, pierderi în sens invers 40 dB, λ =
1310 ± 50 nm, masă aprox. 10g (Catalog 2001).
2. Atenuatorul SWA-P113 pentru FO multimod produs de către aceeaşi firmă.
Caracteristici: format conector, a
p
= 10 dB ± 1,5 dB, λ = 850 şi 1300 nm, masă 9g.

4.1.2 Cuploare optice
Cuploarele optice permit divizarea unui semnal optic în mai multe sau regruparea mai
multor semnale în unul singur. Ca formă cuploarele optice pot fi în X, în Y sau în stea. Pentru
a avea pierderi optice proprii cât mai mici, acestea se fac fie din FO monomod, fie în
tehnologie integrată.

Fig.4.2 Cuploare cu FO: a) în X b) separator în Y (C – conector optic)

Cuplorul în X. (2 intrări şi 2 ieşiri) este realizat prin polarizarea (până la miezul FO) şi
lipirea a 2 FO (fig.4.2a). De regulă, în loc de 2 FO se utilizează 2 manunchiuri din FO
monomod, fiecare având 50 FO, ceea ce înseamnă că partea comună (A-B) are 100 FO.
Cuplorul în X se utilizează mai rar ca atare, ci mai mult la realizarea altor cuploare, cum este
cel în Y.
Cuplorul în Y. (o intrare şi 2 ieşiri, sau invers) Acesta se obţine prin asocierea unei
jumatăţi de cuplor în X cu un mănunchi de FO monomod (fig.4.2b). Ca distribuţie a fibrelor
pe ramurile 1 şi 2 ale lui Y aceste cuploare pot fi: simetrice (50/50) sau nesimetrice: 90/10,
95/5, etc. În acest caz (nesimetric) cuplorul Y se mai numeşte şi separator optic.
Observaţii:
1. Cuplorul în Y (cel mai utilizat în CM) din mănunchiuri de fibre (fig.4.2b) deşi are pierderi
de racordare foarte mici (0,2 – 1 dB), datorită FO monomod, are reproductibilitate redusă. O
reproductibilitate mult mai bună se obţine prin realizarea acestuia pe calea opticii integrate
(OI), pe substrat de siciliu sau pe substrat de sticlă (fig.4.3). Cuplorul integrat în Y este
utilizat din ce în ce mai mult în locul celui din componente discrete, mai ales la CM cu FO
monomod. Observaţia este valabilă şi pentru cuploarele în X precum şi pentru cele în stea.
2. La configuraţia integrată (fig.4.3) rolul miezului de FO îl joacă canalele grefate pentru Φ
i1
,
Φ
i2
şi Φ
0
, iar rolul de cămaşă îl joacă substratul de sticlă. Grefarea canalelor menţionate se
face prin creşterea indicelui de refracţie (n) prin procedee de microelectronică: difuzare,
bombardament ionic (precedat de o mascare adecvată), etc.
Cuplorul în stea (fig.4.4) are n intrări şi n ieşiri. Când este jumătate stea la ieşire (Φ
o1

… Φ
on
) se numeşte repartitor. În asociere cu multiplexoare optice se utilizează în transmisii de
date precum şi în instrumentaţia multicanal. Fibrele utilizare sunt, de regulă, monomod, iar n
poate atinge 100 (sau chiar mai mult).

Fig.4.3 Cuplor Y în optică integrată Fig.4.4 Cuplor cu FO în stea
n
2
< n
1
indici de refracţie

4.1.3 Izolatoare optice
Acestea permit trecerea fluxului optic (Φ) numai într-un singur sens şi blochează pe Φ
în sens contrar. În CM izolatoarele se utilizează după o diodă laser, pentru a evita
reîntoarcerea în acestea a eventualelor raze reflectate de către FO asociată. De asemenea, se
utilizează şi la amplificatoare optice.
Schema de principiu. Funcţionarea izolatoarelor optice (IO) se bazează pe efectul Faraday. Se
ştie că acest efect constă în rotirea planului de polarizare a unei raze monocromatice, cu un
unghi β, când această rază este supusă acţiunii unui câmp de inducţie B, paralelă cu raza
respectivă. Acest unghi este dat de relaţia:
β = p*L*B (4.3)
în care L este lungimea celulei Faraday (mediu optic transparent si izotrop), iar p - constanta
lui Verdet.
Schema de principiu a IO este prezentată în fig.4.5. Câmpul magnetic (de inducţie B)
este creat de către un magnet permanent (MP) care este dimensionat astfel ca unghiul β sa fie
45
0
. Mediul transparent este realizat dintr-un cristal magnetoopic (CMO) având p mare,
pentru a putea reduce pe B la posibilitaţile unui MP cu dimensiuni rezonabile.

Fig.4.5 Izolator optic CMO cristal magnetoopic, MP magnet permanent, P
1
şi P
2
polarizori
Funcţionare. Polarizoarele P
1
şi P
2
sunt poziţionate la 45° unu faţă de altul, iar MP roteşte
electric planul de polarizare a razei Φ cu 45° (în sensul creşterii unghiului lui P
1
faţă de P
2
).
Ca urmare, raza de intrare (Φ
i
) poate trece nestingherită spre punctul B (sens de trecere) în
timp ce o eventuală rază străină (reflexie de la FO, etc.) este blocată (sens blocat), deoarece P
2

şi P
1
sunt complet în antifază (datorită lui β = 45°).
Observaţie:
Deoarece IO utilizează un efect activ (efectul Faraday) s-ar părea că trebuie considerat
ca dispozitiv activ. Cum acesta nu necesită un semnal de comandă (şi nici tensiune de
alimentare) e corect să fie considerat ca dispozitiv pasiv.
4.1.4. întrerupătoare optice manuale cu FO
Un întrerupător de semnal optic, ca şi unul de semnal electric, are rolul de a întrerupe
sau restabili semnalul optic (Φ) într-un circuit. Întrerupătoarele manuale cu fibre optice se
bazează pe două posibilităţi de întrerupere a semnalului optic: dezaxarea sau obturarea celor
două FO componente.
a) Întrerupătoare bazate pe dezaxarea FO
Ca şi atenuatorul cu FO (fig. 4.1a), acest tip de întrerupător foloseşte scăderea fluxului
(Φ) la dezaxarea a 2 capete de FO (fig.4.1b) cu deosebirea că lucrează pe principiul tot sau
nimic.
Când cele două capete de fibră componente, FO
1
şi F0
2
(din aceeaşi FO), sunt perfect
aliniate (fig.4.6a), semnalul optic (Φ
i
) trece complet spre ieşire (Φ
0
= Φ
i
) şi deci dispozitivul
se comportă la fel ca un întrerupător electric închis (K, fig.4.6b). Dacă, însă, F0
2
este
dezaxată complet faţă de FO
1
, (fig.4.6c), Φ
0
cade la zero şi deci dispozitivul se comportă ca
un întrerupător electric deschis (K, fig.4.6d).


Fig.4.6 Întrerupător cu FO: a) închis c) deschis, b) şi d) analogi electrici

Întrerupătoarele bazate pe dezaxarea a două FO sunt simple, robuste şi au pierderi de
inserţie mici (sub 1-2 dB), însă nu pot fi utilizate decât în circuite de măsură de tip laborator.
Aceste întrerupătoare se construiesc mai rar ca dispozitive independente; de regulă, sunt
incluse în comutatoare optice.
b) Întrerupătoare cu obturarea FO
Acest tip de întrerupător este alcătuit tot din două capete de FO identice ca şi cel din
fig.4.06, cu deosebirea că, semnalul optic (Φ) este întrerupt prin obturarea trecerii dintre FO
1

şi F0
2
. Deşi ceva mai simplu decât cel cu dezaxare, întrerupătorul cu obturare nu s-a impus
din cauza pierderilor de inserţie mari în starea "închis", datorate interstiţiului dintre FO
1
şi F0
2

necesar funcţionării obturatorului.
4.1.5. Comutatoare optice manuale cu FO
Ca şi cele electrice, comutatoarele optice manuale servesc la schimbarea semnalului
(Φ) de pe un canal pe altul sau la inversarea a 2 canale între ele.
a) Comutator cu FO
O schemă de astfel de comutator este prezentată în fig.4.7a, iar analogul electric în
fig.4.7b). Pentru evitarea influenţei îndoirii lui FO
1
asupra semnalului optic transmis este
necesar ca lungimea activă a acesteia (L) să fie aleasă astfel încât la trecerea de la F0
2
la F0
3

unghiul format cu poziţia iniţială să fie sub 2 - 3°. Ca şi IO, comutatoarele optice manuale
sunt destinate instrumentaţiei de laborator.

Fig.4.7 Comutator cu FO: a) schemă b) analog electric

Exemple de realizări
1. Comutatorul SW-011 produs de către firma Seiko Instruments (catalog 2000) şi
destinat circuitelor cu FO monomod. Parametri de calitate: pierderi de inserţie sub 1 dB,
diafonie sub 60 dB, lungimi de undă (λ) 1310 şi 1550 nm, FO (monomod) 10/125 μm.
2. Comutatorul SW-012 pentru FO multimod al aceleiaşi firme cu parametrii de calitate:
pierderi de inserţie sub 1 dB, λ = 850 şi 1310 nm, FO (multimod) 50/125 μm
Observaţie:
Comutatoarele cu FO pot fi utilizate şi ca întrerupătoare, prin neconectarea (NC)
terminalului FO3.
b) Inversor optic manual
Ca şi omologul electric (fig.4.8a) inversorul cu FO permite schimbarea semnalelor
optice (Φ
i1
, Φ
i2
) între 2 canale de transmisie. O schemă funcţională a unui astfel de inversor
optic este prezentată in fig.4.8b.

Fig.4.8 Inversoare: a) electric b) optic

Pentru evitarea creşterii pierderilor de inserţie prin efect de interstiţiu, până, este
necesar ca lungimea lui F05 să fie aleasă astfel încât unghiul faţă de axa fibrelor FOI - F03
(sau F02 - F04) să fie sub 2-3°.
Observaţie:
Inversorul electric (fig.4.8a) este (în c.c.) inversor de polaritate. Datorită asemănării cu
acesta, inversorul optic mai este numit, impropriu, inversor de polaritate.
4.2. Componente optice active
Spre deosebire de cele pasive, componentele optice active (COA) necesită semnal de
comandă. Din mulţimea acestor componente, pentru circuitele de măsură cu FO prezintă
importanţă mai mare întrerupătoarele, comutatoarele.

4.2.1. întrerupătoare optice active
a) Posibilităţi de comandă
Semnalul optic (Φ) poate fi comandat prin câmp magnetic (efect Faraday) sau prin
câmp electric (efecte electrooptice, Keen Pockels.etc.).
Comanda prin câmp magnetic Se face pe un principiu similar cu cea de la izolatorul optic
(fig.4.5). Însă, întrerupătoare cu efect Faraday se construiesc foarte rar, din cauza volumului
mare şi a vitezei de lucru reduse (datorată constantei de timp mari a bobinei de comandă).
Acest din urmă neajuns, anulează una din calităţile de bază a circuitelor de măsură cu FO:
viteza de lucru mare.
La comanda prin câmp electric ambele neajunsuri dispar şi, în plus; întrerupătoarele
respective au gabarit mai redus şi deci sunt mai adecvate pentru circuitele cu FO.
b) Intrerupătoare electrooptice pentru circuite cu FO
La acestea comanda lui Φ se face prin câmp electric, utilizând mai ales efectul
Pockels. Ca formă constructivă s-au impus întrerupătoare realizate în optică integrată (OI).
Una din formele de întrerupător optic (IO) integrat, cu efect Pockels este prezentată în
fîg.4.9a. Se observă că este alcătuit dintr-un separator şi un cuplor în Y. întreaga configuraţie
(căile de semnal optic Φ), cu dimensiuni micronice, este grefată pe un substrat de niobat de
litiu (LiNb0
3
), compus ce posedă un efect Pockels puternic. Pe una din ramuri (Φ
1
) sunt
depuşi doi electrozi de comandă (A, B) pe care se aplică o tensiune de câţiva volţi (U = 3-5
V). Cum distanţa (g) dintre electrozi e foarte mică (g = 10 μm), câmpul electric E = U/g dintre
aceştia este foarte puternic (200-500 kV/m în cazul de faţă). Cu acest câmp se provoacă o
întârziere de fază a lui Φ
1
.

Fig.4.9 Întrerupător electrooptic integrat a) schemă b) semnalele optice Φ
1
şi Φ
2
în fază (U =
0) c) Φ
1
şi Φ
2
în antifază (U = 3 V), Φ
0
= 0

Funcţionare. În absenţa tensiunii de comandă (U) semnalele Φ
1
şi Φ
2
sunt în fază
(fig.4.9b) şi deci la ieşire se sumează: Φ
0
= Φ
1
+ Φ
2
= Φ
i
, adică întrerupătorul optic este
închis (ON). în prezenţa tensiunii U, câmpul E ce apare în ghidul lui Φ
1
, produce o întârziere
de fază a acestuia. Câmpul E este reglat astfel încât Φ
1


fie în antifază cu Φ
2
(fig.4.9c). în
această situaţie Φ
0
= Φ
1
– Φ
2
= 0 şi deci întrerupătorul optic se deschide (OFF). Prin urmare,
cu tensiunea U se poate comanda întrerupătorul optic prezentat.
Observaţii:
1.Acest tip de întrerupător poate fi utilizat numai pentru semnale optice coerente
(monocromatice), iar pentru o funcţionare corectă este necesar ca traseele lui Φ
1
şi Φ
2
să fie
ajustate astfel încât în situaţia ON, Φ
i
= Φ
0
.
2. Datorită constantei de timp reduse (sub 100 ps) acest tip de întrerupător optic poate
funcţiona la frecvenţe de ordinul gigahertzilor.
3. Datorită asemănării configuraţiei optice (fig.4.9a) cu cea a interferometrului Mach-Zender,
acest tip de întrerupător mai este denumit şi întrerupător interferometric.
4.2.2 Comutatoare optice active
Ca şi cele pasive (fig.4.8), comutatoarele optice active servesc la schimbarea lui Φ de
pe un canal pe altul.
a) Comutator interferometric
Schema de principiu a unui comutator interferometric cu două căi este prezentată în
fig.4.10a. Se observă că este alcătuit din două întrerupătoare de tipul celui din fig.4.10a, dintre
care unul (canalul 2) e comandat direct, iar celălalt - prin intermediul unui inversor electronic
(I). Pentru situaţia din figură: semnalul de comandă U în I logic (+U), canalul 1 este cuplat
(lipsă de tensiune pe electrozii AB), iar canalul 2 - blocat, adică dispozitivul se comportă
similar cu analogul electric dir. fig.4.10b.

Fig.4.10 Comutator electrooptic: a) schemă de principiu b) echivalentul electric

Comutatorul interferometric are două neajunsuri importante:
- viteză de lucru redusă (MHz), din cauza inversorului electronic I;
- pierderi optice mari (peste 3 dB) din cauză că o mică parte din Φ
1
se difuzează prin substrat în
canalul 2 (OFF), adică nu trece integral în canalul 1.
b) Un comutator rapid în optică integrată
Pentru eliminarea ambelor neajunsuri semnate mai înainte s-au elaborat, în optică
integrată (Ol), mai multe tipuri de comutatoare electrooptice. Unul dintre acestea este
prezentat în fig.4.11.

Fig.4.11 Comutator rapid în OI: a) configuraţie b) câmpul electric în substrat E
c1
, E
c2
, E
c3
,
electrozi de comandă

Aici, dirijarea lui Φ
i
către canalele 1 sau 2 se face înainte de ramificaţie (porţiunea
AB), cu ajutorul electrozilor de comandă E
c1
, E
c2
şi E
c3
(fig.4.11a). Când tensiunea de
comandă este pozitivă (+U), câmpul electric E
1
dintre E
cl
şi E
c3
(fig.4.11b) este orientat în
sensul creşterii indicelui (n
1
) de refracţie pe canalul 1, iar câmpul E
2
dintre E
c2
şi E
c3
este
orientat în sensul scăderii indicelui (n
1
'). Datorită creşterii lui n
1
, canalul 1 îndeplineşte
condiţia de transmisie n
1
> n
2
şi ca urmare fluxul optic Φ
1
va fi orientat spre canalul 1
(devenind Φ
01
), deoarece pe canalul 2: n
1
' < n
2
şi deci trecerea fluxului este blocată, adică IO
se comportă la fel ca analogul electric din fig.4.10b. În această discuţie, n
2
reprezintă indicele
de refracţie al substratului care aici joacă rol ca şi cămaşă a FO. La inversarea polarităţii lui U
lucrurile se petrec invers şi deci canalul 2 trece în starea ON iar 1 cade în OFF.
Acest tip de comutator electrooptic integrat are viteză mare (GHz), gabarit redus
(compatibil cu FO) şi pierderi mici (sub 1 dB). Astfel de comutatoare se utilizează atât ca
dispozitive independente, cât şi la alcătuirea unor modemuri, rapide cu largă aplicabilitate în
comunicaţiile moderne precum şi în instrumentaţie.























CAPITOLUL V

EMISIA ŞI RECEPŢIA ÎN SISTEME OPTICE


5.1 Emisia în sistemele optice
Emisia fasciculelor de fotoni în semiconductoare este atribuită recombinărilor
radiative ale purtătorilor excedentari de sarcină (emisie spontană sau stimulată)(figura 5.1).

Fig. 5.1. Trei procese fundamentale ce pot să apară între două nivele energetice ale unui atom(
2 , 1
E E ); absorbţia, emisia spontană şi stimulată.

Legile mecanicii cuantice impun conservarea energiei şi a impulsului în această
tranziţie în semiconductoarele cu structură de bandă directă dar şi în cele cu bandă indirectă.
Pentru cele din urmă este necesară emisia sau absorbţia unui foton având impuls de
valoare mare şi energie mică.(figura 5.2); Fotonul se referă la un schimb energetic cu reţeaua
cristalină.

Fig.5.2 Semiconductoare cu bandă directă şi indirectă

Tranziţiile indirecte sunt net mai puţin probabile. Nu toate tranziţiile sunt însoţite de
emisie de fotoni. Randamentul cuantic se defineşte ca raportul dintre numărul de fotoni emişi
şi numărul purtătorilor injectaţi în semiconductor.
Recombinările neradiative se datorează unor trape, defecte de structură, sau reprezintă
recombinări de suprafaţă.
Ultimul mecanism este important în sursele optice în domeniul 1,3 ÷1,6 din cauza
grosimii reduse a benzii energetice când energia de recombinare este cedată unui electron sau
unui gol.
În sistemele cu fibre optice, se pot utiliza, teoretic, toate tipurile de surse optice
cunoscute. Un criteriu de clasificare util, care oferă conexiuni funcţionale directe cu tipurile
de fibră optică la care se cuplează sursele, îl reprezintă criteriul lărgimii spectrului optic de
emisie. Stadiul actual al tehnologiei oferă surse cu următoarele spectre de emisie:
- surse cu spectru continuu de bandă îngustă (diode electroluminescente- LED, diode
superluminescente- SLD);
- surse cu spectru discontinuu (diode laser cu emisie multimodală- LD);
Diodele electroluminescente funcţionează pe baza emisiei spontane. Dacă densitatea
de fotoni emişi spontan este suficient de mare în zona de recombinare, au loc simultan atât
emisia spontană, cât şi o emisie stimulată de fotoni. Emisia stimulată în semiconductori stă la
baza funcţionării diodelor laser[1]. LED-urile folosite în sistemele cu fibre optice
funcţionează la curenţi de până la 100mA.
Din punct de vedere al structurii de siliciu, LED-urile sunt cu emisie frontală şi cu
emisie laterală. Cele cu emisie frontală (figura 5.3) au caracterul unei surse lamberţiene, ceea
ce face ca divergenţa fasciculului emis să nu permită o cuplare eficientă a radiaţiei la fibrele
optice.
La LED-urile şi diodele laser dezvoltate special pentru sisteme cu fibre optice, cum ar
fi folosirea lentilelor microsferice pentru focalizarea fasciculului sau plasarea fibrei în
imediată vecinătate a structurii semiconductoare, în aşa numitele ansambluri “pigtail”.

Fig. 5.3 Structura unui LED cu emisie frontală, Caracteristica de iesire P
0
(I)
LED-urile cu emisie laterală au o structură asemănătoare cu diodele laser şi emit un
fascicul cu divergenţă mult mai mică, dar nesimetric. Lărgimea benzii spectrale de emisie a
LED-urilor este cuprinsă, în general, între 20nm şi 40nm, centrată faţă de lungimea de undă
de intensitate maximă. Zonele din spectrul optic acoperite în prezent sunt infraroşu, roşu,
oranj, galben, verde şi albastru. LED-urile se folosesc în sisteme cu fibre optice multimodale,
de plastic sau sticlă, cu diametrul miezului mare.
Diodele laser sunt dispozitive semiconductoare cu heterojoncţiuni, cu emisie laterală.
O hetorojoncţiune este o joncţiune formată din semiconductoare de naturi diferite. Un
dispozitiv semiconductor fotoemisiv este format din două heterojoncţiuni ,aşa cum este
ilustrat în figura 5.4

Fig. 5.4 Structura simplă a unei diode laser

Dispozitivele fotoemisive cu heterojoncţiuni se realizează, în general, cu emisie
laterală, adică într-un plan perpendicular pe joncţiune. În acest plan, modurile permise ale
ghidului de undă, format prin variaţia indicelui de refracţie pe direcţie perpendiculară,
micşorează divergenţa fascicolului emis. Fascicolul are simetrie eliptică, cu grosimea de
câţiva µm (determinată de grosimea stratului activ) şi lăţimea de ordinul zecilor de µm
(determinată de dimensiunea zonei de injecţie a purtătorilor). Comparativ cu dispozitivele cu
emisie frontală, la diodele cu emisie laterală, se obţine o îmbunătăţire a cuplării radiaţiei, mai
ales la fibrele cu diametru mic, datorită dimensiunii şi divergenţei mai mici ale fascicolului
emis şi densităţii crescute de putere optică.
Emisia diodelor laser se situează, în general, în domeniul infraroşu şi roşu, dar, recent,
au fost realizate şi diode laser cu emisie în verde sau chiar albastru. Diodele laser sunt, ca şi
LED-urile, dispozitive comandate în curent, intensitatea optică depinzând de valoarea
curentului direct. Spre deosebire de LED-uri, caracteristica puterii optice, în funcţie de
curentul direct a diodelor laser are două zone distincte, corespunzătoare emisiei nestimulate şi
emisiei stimulate(laser). Până la o anumită valoare a curentului, numită curent de prag, dioda
are o emisie nestimulată, comportându-se ca o diodă electroluminescentă. De la curentul de
prag se obţine emisia laser, intensitatea optică crescând brusc. Operarea diodelor laser la un
curent apropiat de valoarea curentului de prag şi răcirea corectă asigură un timp de viaţă
estimat la 85 ani.
Temperatura influenţează în mai multe feluri parametrii optici ai diodelor laser (figura
5.5). Creşterea temperaturii conduce la variaţia puterii optice emise şi la modificarea
spectrului diodei, în sensul creşterii numărului de moduri emise.

Fig. 5.5 Caracteristici de ieşire pentru diode LED şi Laser în funcţie de temperatură

Diodele laser, deşi sunt mult mai bine adaptate pentru folosirea în sistemele cu fibre
optice decât alte tipuri de laser, sunt totuşi mult mai scumpe şi pretenţioase în ceea ce priveşte
utilizarea, comparativ cu LED-urile. Folosirea lor este limitată la acele aplicaţii care necesită
lumină monomodală sau densităţi ale intensităţii optice care nu pot fi obţinute cu diode
electroluminescente: senzori interferometrici, senzori polarimetrici, etc.

5.1.1 Emiţătoare optice( EO)
Un emiţător optic (EO) este format din dispozitive optice (LED sau LD), blocul
electronic de comandă(driver) ca în figura 5.6.

Fig. 5.6 Schema bloc a unui emiţător optic

În cazul LD se utilizează o reacţie negativă cuplată optic printr-o diodă de recepţie
DR. Realizarea blocului electronic de comandă (driver) depinde substanţial de dispozitivul de
emisie, de particularităţile legăturii optice.
Din punct de vedere al dispozitivului de emisie, trebuie considerate următoarele
limitări: puterea pentru a comanda liniaritatea răspunsului optic, comportamentul termic,
lărgimea spectrală, raportul de strângere şi din punct de vedere al particularităţilor de
transmisie, tipul sistemului.

5.1.2 Puterea radiantă. Intensitatea luminoasă
Cu toate că este de dorit ca o sursă să genereze o putere optică cât mai mare, pentru a
compensa pierderile din întreg sistemul optic, trebuie să se aibă în vedere faptul că o putere
prea mare poate genera fenomene neliniare (necontrolabile) în fibrele optice. Aceste
fenomene pot genera, în cele din urmă, o creştere semnificativă a zgomotului, ceea ce, în mod
evident, înrăutăţeşte raportul semnal- zgomot al sistemului. În prezent, în majoritatea
cazurilor, o densitate de putere de aproximativ 10mW/µm² este considerată limită (această
presupune o putere cuplată în fibră de aproximativ 3W pentru un diametru al fibrei optice de
20 µm).

5.1.3 Timpul de viaţă şi temperatura de operare
Durata de viaţă a surselor optoelectrice este influenţată de temperatura de lucru a
joncţiunii, de structura şi materialele acestora. În ceea ce priveşte temperatura, trebuie precizat
faptul că o supraîncărcare a surselor conduce la scurtarea duratei de viaţă, dar şi la unele
fenomene nedorite: modificări ale caracteristicilor spectrale şi fluctuaţii ale intensităţii
luminoase. La LD problema nu poate fi evitată prin simpla răcire a laserului ci trebuie făcut
un astfel de driver care să menţină constantă puterea optică medie emisă.

5.1.4 Caracteristicile spectrale
Caracteristicile spectrale ale unei surse luminoase sunt necesare în vederea alegerii
corecte a ansamblului „ sursă optică – fibre optice – fotodetector” din punctul de vedere al „
compatibilităţii spectrale”, în vederea obţinerii unor pierderi cât mai reduse în sistemul de
transmisie sau de măsurare. LED-urile au, în general, o lăţime spectrală de ordinul zecilor de
nm, iar diodele laser (LD-urile) de ordinul nanometrilor.
Tabelul 5.1
Sursa electrooptică Δλ [nm]
Dioda electroluminescentă 20÷150
Dioda laser (LD) 1÷5
Laser Nd: YAG 0.1
Laser HeNe 0.002


5.2 Recepţia în sistemele optice

Funcţia unui receptor optic este de a converti puterea optică pe care o primeşte în
semnal electric. Receptorul joacă un rol esenţial în performanţele unui sistem optic.
Detectorul (aproape întotdeauna un dispozitiv semiconductor) converteşte fluxul optic în
curent care apoi este amplificat şi convertit în tensiune. Fotoelectronul trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe pentru a creşte performanţele globale ale receptorului:
- sensibilitate, eficacitate (să detecteze un bit cu cât mai puţini fotoni);
- fidelitate (pentru a păstra în răspuns forma semnalului optic);
- răspuns rapid sau bandă largă (sute de MHz, GHz);
- zgomot propriu redus;
- stabilitate a performanţelor la variaţia condiţiilor exterioare, variaţii în timp, etc.;
- dimensiuni convenabile (compatibile cu miezul fibrei);
- tensiuni reduse de polarizare;
- fiabilitate şi cost minim.

5.2.1 Tipuri de dispozitive pentru fotodetecţie
Acestea sunt în general fotodiode, fără sau cu multiplicare (câştig intern). Ele folosesc
efectul fotoelectric intern. Sunt realizate din Si, Ge şi compuşi intermetalici.
- Fotodiodele din Si au sensibilităţi importante, în general în domeniul λ = 0.3-1.1 µm,
bandă largă (sute de MHz), conductanţa neglijabilă, curent rezidual redus (≈ 1nA) şi
stabilitate pe termen lung.
- Fotodiodele cu Ge acoperă în general, un domeniu mai larg de λ = 0.5-1.8 µm dar se
confruntă cu problema unor curenţi de întuneric importanţi (≈ 100 nA/20˚ C-1
µA/40˚C).
Interesul pentru lungimi de undă mai mari de 1-1,7 µm au condus la realizarea unor structuri
de diode şi la fototranzistori şi fotoconductoare pentru infraroşu mediu (2-5 µm).
Într-o structură a fotodetectorului apar procese de absorbţie a fotonilor şi de generare
(cu un anumit randament) a perechilor electron-gol.
În principiu, orice diodă pn invers polarizată poate realiza fotodetecţia. Există în principal
două structuri cu parametrii mult îmbunătăţiţi în acest scop: diodele PIN şi APhD
Diode PIN
Structurile PIN se caracterizează printr-o zonă intrinsecă ce separă zonele p şi n
+
.
Strcutura unei astfel de diode şi forma câmpului electric intern sunt prezentate în figura 5.7

Fig. 5.7 Structură PIN

Dioda lucrează invers polarizată fiind astfel creată (în structură) o zonă de sarcină
spaţială a cărei lăţime depinde de tensiunea inversă şi de doparea zonelor. Perechile electron-
gol pot fi create în interiorul sau în afara (zona de difuzie) acestei regiuni. Purtătorii creaţi în
zona de difuzie se deplasează încet (prin difuzie) către regiunea de sarcină spaţială, şi
răspunsul fotodiodei este lent. Se preferă ca absorbţia să aibă loc în zona de sarcină spaţială
pentru a face răspunsul mai rapid. Zona intrinsecă "lărgeşte" zona de sarcină spaţială pentru a
face mai probabilă absorbţia fotonilor în această parte a dispozitivului. Aceasta are ca urmare
creşterea eficienţei conversiei şi micşorarea timpului de răspuns.
Timpul de răspuns a unei diode PIN este limitat prin: timpul de drift t
dr
al purtătorilor
prin zona de sarcină spaţială, timpul de difuzie t
dif
al purtătorilor generaţi în exteriorul regiunii
de sarcină spaţială şi constanta de timp rezultată din capacitatea internă şi rezistenţa de
sarcină.
Răspunsul unei diode PIN la un semnal optic (de putere) dreptunghiular poate avea
diverse forme, figura 5.8 .

Fig. 5.8 Răspunsul unei diode PIN la un impuls optic dreptunghiular
Diode de recepţie cu câştig intern (AphD Avalanche photodiodes)
Acestea sunt mai complexe decât PIN pentru a crea o zonă (în structura) în care
câmpul electric să aibă valori (~3·10
5
V/cm), ca în figura 5.9 .



Fig. 5.9. Structura unei diode cu câştig intern APhD

Astfel în regiunea de sarcină spaţială fotonii absorbiţi generează perechi e-g primare.
Electronii acceleraţi în câmpul important din zonă, capătă energii suficiente pentru a putea
crea prin impact noi perechi e-g secundare. Apare deci o ionizare de impact şi un proces de
avalanşă în dioda invers polarizată.
Tensiunile inverse uzuale sunt mai mari (~50-400 V); variantele recente obţin
amplificare şi cu tensiuni mai mici (~15-25 V).
Factorul de multiplicare de ordinul 10
4
poate fi obţinut folosind materiale fără defecte
de structură – pentru a asigura uniformitatea multiplicării purtătorilor pe întreaga arie
senzitivă a dispozitivului.
Tehnologic pot fi îmbunătăţite performanţele; de exemplu un "inel de gardă" poate
micşora curenţii reziduali ce apar la marginea joncţiunii (figura 5.10).



Fig. 5.10 Realizarea unui inel de gardă în structuri AphD

Sunt disponibile APhD cu Ge şi Si. Operarea la viteze mari impune generarea
purtătorilor în zona de sarcină spaţială şi nu în afara ei, unde transportul prin difuzie către
electrozi ar fi mult mai lent.
Timpul de răspuns al AphD poate fi limitat prin 3 factori:
a) timpul de tranzit prin zona de absorbţie (de sarcină spaţială);
b) timpul procesului de avalanşă;
c) constanta RC determinată de capacitatea joncţiunii şi rezistenţa de sarcină a
fotodetectorului.
La câştig mic a) şi c) sunt mecanisme dominante, pe când în cazul câştigului ridicat
este dominant b); în principiu odată cu creşterea câştigului scade banda (~100 GHz) – aşa
încât produsul amplificare-bandă pentru aceste dispozitive poate fi considerat constant.
Adesea, se obţine o formă asimetrică a impulsului electric, lucru care se explică prin
timpul de creştere relativ scurt în care electronii sunt colectaţi (150 – 200 ps) şi un timp de
cădere dictat de tranzitul mai lent al golurilor (~1 ns sau mai mult).
Câteva dezavantaje (AphD/PIN):
- dificultăţi de realizare datorită structurii mai complexe (cost ridicat);
- mecanismul aleator de multiplicare creează zgomot în exces (faţă de PIN);
- tensiuni de polarizare în general ridicate (40 – 500 V) şi dependenţa de lungime de
undă folosită;
- variaţii termice ale câştigului şi astfel necesitatea unor compensări termice pentru a
stabiliza funcţionarea.

5.2.2 Componentele unui receptor
Proiectarea unui receptor optic depinde fundamental de tipul de modulaţie utilizat
pentru a transmite informaţia cu ajutorul luminii. Un receptor pentru semnal digital OOK are
o schemă bloc ca în figura 5.11 .



Fig. 5.11 Schema bloc a unui receptor optic de tip OOK

Receptorul este format dintr-un fotodetector cu circuitul de polarizare, un
preamplificator cu zgomot mic, un amplificator principal cu AGC, urmat de un FTJ şi un
circuit de decizie comandat de un circuit care recuperează tactul din semnal.
„Front end”
Partea: „Front end” este construită dintr-o fotodiodă şi un preamplificator (de zgomot) mic.
Un preamlificator (cu impedanţă mare de intrare) nu poate fi utilizat dacă lărgimea de
bandă Δf este mult inferioară debitului D. De multe ori se utilizează un egalizator care ridică
(relativ) frecvenţele mari din spectru în comparţie cu cele joase.
O altă variantă este amplificatorul transimpedanţă ce realizează o configuraţie ce
permite obţinerea simultană a benzii şi a senzitivităţii ridicate şi în plus o dinamică superioară.

Canalul liniar.
Canalul liniar constă într-un amplificator cu câştig ridicat (amplificator principal) şi un
filtru trece jos (FTJ). De multe ori, între front end şi acest amplificator se întrepune un circuit
de egalizare pentru a corecta caracteristica de frecvenţă a preamplificatorului. Câştigul
preamplificatorului principal este controlat automat (AGC – Automatic Gain Control) pentru
a limita tensiunea medie de la ieşire la un nivel fixat indiferent de nivelul optic de la intrare.
FTJ are rolul de a "forma" impulsurile de ieşire pentru a reduce interferenţa între simbolurile
vecine - "ISI" (Inter Symbol Interference).


Fig. 5.12 Egalizare pe lanţul de recepţie pentru a minimiza interferenţa între simboluri
a) fără interferenţă b) semnal cu interferenţă între simboluri c) semnal egalizat

Recuperarea datelor
Recuperarea datelor se realizează într-un circuit de decizie cu ajutorul unui semnal de
tact (ceas), recuperat din fluxul de date (T
b
=1/D, f
b
=1/T).
Spectrul semnalului de date în varianta RZ are o componentă spectrală pe frecvenţa
f
b
=D care poate fi separată printr-un filtru trece bandă ascuţit. Mai dificilă este recuperarea
ceasului dintr-o secvenţă NRZ din spectrul căreia lipseşte componenta spectrală pe frecvenţa
f
b
. În această variantă se foloseşte componenta f
b
/2 care este extrasă şi apoi dublată. Circuitul
de decizie compară semnalul de ieşire provenit de la "canalul liniar" cu un prag fixat.
Comparaţia are loc în momentele bine precizate. Circuitul de decizie este acela care
furnizează în fiecare moment de decizie un bit la ieşire cu valoarea "1" sau "0" după cum, în
momentul deciziei semnalul de intrare (tensiunea) este deasupra sau sub prag. De multe ori
pentru a obţine o detecţie optimală se utilizează un filtru adaptat (în raport cu forma
semnalului) care urmăreşte să sesizeze prezenţa sau absenţa unui impuls cu o eroare cât mai
mică.
Momentul optim de decizie este dat de deschiderea maximă a "ochiului". Din cauza
zgomotului inerent din receptor, apare o probabilitate finită de eroare în luarea deciziilor. În
general, receptoarele sistemelor optice de comunicaţii realizează BER de valori reduse (10
-9
).

5.2.3 Zgomotul receptorului
Receptorul optic converteşte puterea optică P
in
într-un curent prin fotodiodă I
p
=RP
in
.
Zgomotul poate proveni şi din exterior (însoţind semnalul optic) peste care se adună
zgomotul propriu produs în receptor.
Pentru analiza receptorului se va considera numai zgomotul produs în receptor. Atunci, I
p
(t)
va fluctua în jurul unei valori medii I
p
(figura 5.13).

Fig. 5.13 Răspunsul fotodetectorului la un semnal optic constant

Relaţia I
p
= RP
in
rămâne valabilă cu observaţia că I
p
are în prezenţa zgomotului
semnificaţia valorii medii. Aceste fluctuaţii afectează performaţele receptorului.

5.2.4 Mecanismul de producere a zgomotului
Există două mecanisme fundamentale de producere a zgomotului responsabile de
producerea fluctuaţiilor curentului I
p
chiar dacă P
in
= ct.
Zgomotul cuantic
Zgomotul cuantic (alice) în curentul produs de fotoreceptor datorită caracterului
corpuscular al luminii. Fotonii, generează purtători la momente aleatoare dând naştere
zgomotului cuantic (figura 5.14). Acest zgomot creşte odată cu valoarea semnalului.

Fig. 5.14 Generarea zgomotului cuantic

Zgomotul termic
La temperatură finită, electronii se mişcă aleator într-un conductor (viteza lor are o
componentă de drift şi una termică, mult mai mare). Astfel, printr-o rezistenţă la bornele
căreia se aplică o tensiune constantă apare un curent fluctuant. Rezistenţa de sarcină din zona
"front end" a receptorului produce zgomot termic, la fel ca şi preamplificatorul.
Zgomotul termic poate fi modelat ca un proces Gaussian a cărui densitate spectrală
poate fi considerată uniformă (aproape zgomot alb) până în jurul frecvenţei de 1 THz. La
fecvenţe superioare ~300 THz apare o atenuare puternică (-200 dB) a zgomotului termic.
5.2.5 Receptoare cu PIN
Se observă că RSZ creşte liniar cu pătratul puterii optice incidente. Aceasta implică
construcţia preamplificatorului într-una din cele două variante deja menţionate (amplificator
de tensiune cu impedanţa ridicată sau amplificator transimpedanţa – TZA).
Efectul zgomotului poate fi apreciat prin diverşi factori de merit, de exemplu: NEP
(noise equivalent power), D (detectivitz), D=1/NEP, Z (factor de merit), etc. NEP este definit
ca o putere optică incidentă (monocromatică sau cu un spectru precizat) care produce printr-
un fotodetector ideal un curent egal cu valoarea efectivă a zgomotului într-o bandă de 1 MHz
(SRN=1).
Valorile tipice sunt în gama Hz pW / 10 ... 1
Un avantaj al utilizării factorului NEP este uşurinţa de a exprima puterea optică
necesară pentru a obţine un RSZ specificat dacă se cunoaşte Δf. Factorul de merit Z este
raportul dintre tensiunea de zgomot efectivă la ieşirea receptorului şi tensiunea maximă creată
de o pereche e-g generată în fotodiodă.

5.2.6 Receptoare cu APhD
În general, receptoarele echipate cu fotodetectoare cu avalanşă oferă un RSZ superior
receptoarelor echipate cu PIN pentru aceaşi putere optică incidentă. Îmbunătăţirea se
datorează câştigului intern (mecanismul este prezentat în figura 5.15) care măreşte de M ori
fotocurentul:
in AphD in p
P R MRP I = = (5.1)

Fig. 5.15 Principiul fotomultiplicării

Relaţia conduce la presupunerea că RSZ s-ar îmbunătăţi de M
2
ori. Aceasta este
varianta cea mai optimistă, în realitate mecanismul de producere a câştigului este responsabil
de zgomote suplimentare. Zgomotul termic rămâne aproximativ acelaşi fiind generat de
componente electrice pe când zgomotul cuantic are componente suplimentare datorită
generării aleatoare a perechilor e-g secundare. De fapt factorul de amplificare este şi el o
mărime aleatoare, valorile M din relaţia precedentă fiind de fapt o medie.
5.2.7 Sensibilitatea receptorului
Sensibilitatea receptorului permite o apreciere comparativă a diverselor realizări. Un
receptor sensibil realizează aceleaşi performanţe în raport cu unul mai puţin sensibil, dar
primind o putere optică inferioară celui din urmă. Criteriul de performanţă în receptoarele
optice din sistemele digitale este BER (bit error rate) definită ca probabilitatea de a interpreta
incorect un bit recepţionat.
Sensibilitatea receptorului este definită ca puterea incidentă medie minimă necesară
receptorului pentru a garanta un BER=10
-9
.
5.2.8 Rata erorilor (BER)
În figura 5.16 se prezintă alura semnalul binar (fluctuant) primit de circuitul de
decizie. Acesta decide, la momentul t
d
(generat de "ceasul" receptorului) acestui semnal i se
poate atribui valoarea "0" sau "1".


Fig. 5.16 Decizie în receptorul digital

Circuitul de decizie compară valoarea I a semnalului în momentul t
d
cu I
D
(prag).
Dacă I > I
D
decizia este "1" iar dacă I < I
D
decizia este "0".
BER scade odată cu creşterea lui Q (de exemplu BER < 10
-12
pentru Q > 7).
Senzitivitatea receptorului se defineşte în mod obişnuit pentru BER=10
-9
(Q≈6) (figura
5.17).

Fig. 5.17 Caracteristica BER

5.2.9 Jitterul (zgomotul de fază)
Până acum a fost făcută presupunerea că eşantionarea în vederea deciziei se face în
momentele optime când tensiunea este maximă (minimă). Aceste momente sunt generate de
circuitele de extragere ceas care în prezenţa zgomotului peste semnal conduc la apariţia unor
fluctuaţii ale momentului de decizie (jitter). Astfel, în funcţie de jitter (Δt, amplitudinea
acestuia) apar penalizări suplimentare. Deoarece Δt este o mărime aleatoare, reducerea
tensiunii necesare circuitului de decizie este de asemenea aleatoare, putând fi interpretată ca
un zgomot suplimentar introdus pe lanţ. Un astfel de zgomot implică creşterea puterii optice
pentru a păstra aceeaşi probabilitate de eroare, deci o penalizare de putere indusă de jitter.