You are on page 1of 19

Omul contemporan în faţa secularizării şi a descreştinării

Lect. univ. drd. Caius Cuţaru Facultatea de Teologie Ortodoxă Arad

Secularizarea şi descreştinarea sunt realităţi ale zilelor noastre, care deşi sunt proprii mai mult apusului Europei, ele nu vor ocoli nici societăţile din Răsăritul bătrânului continent. Noţiuni precum cele de secularizare, descreştinare, laicizare sau desacralizare pot fi considerate ca fiind noţiuni gemene, deoarece descriu realităţi înrudite, realităţi cu trăsături asemănătoare. Însă, la toate aceste realităţi presante pentru omul contemporan, care este în acelaşi timp şi fiu al Bisericii, organismul eclesial trebuie să dea un răspuns satisfăcător. Şi chemarea lui Hristos este una presantă, deoarece ea vizează responsabilizarea omului în faţa unicităţii existenţei sale şi implicit a destinului său veşnic. În studiul de faţă vom încerca să clarificăm două noţiuni care descriu două realităţi asemănătoare şi care decurg una din cealaltă, deoarece ve dem descreştinarea ca o particularizare a unui fenomen mai larg, cel de secularizare.

I. Secularizarea şi implicaţiile sale pentru viaţa creştină
I. 1. Secularizarea Definiţie. Precizări terminologice

Secularizarea[1] este acel proces prin care. care se plasează în orizontul spiritului acestui veac. În acest sens se exprimă şi Olivier Clément atunci când afirmă că: “societatea secularizată este o societate care păstreză o tăcere absolută în ceea ce–L priveşte pe Dumnezeu… În multe medii a devenit aproape necuviincios şi chiar “obscen” să vorbeşti despre Dumnezeu. deoarece putem vorbi şi despre o secularizare a lumii în ansamblul ei. Din ce în ce mai mulţi oameni îşi trăiesc viaţa privată într-o manieră tot mai secularizată. gândirile şi practicile religioase îşi pierd importanţa (semnificaţia) socială. mai degrabă. Limitele conceptului de secularizare . Profesorul Dumitru Popescu consideră că “marea probelmă pe care secularizarea o ridică în faţa creştinismului constă în tendinţa lui de a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici. Atunci când vorbim despre secularizare ca fenomen social intrăm deja în sfera sociologiei religiilor. decât în spiritul Evangheliei lui Hristos. Dar secularizarea poate fi privită şi la nivel macrosocial. al fracturii dintre o cultură organizată şi modelată de credinţă şi Biserică. pentru a-şi afirma propria autonomie. mai mult decât pudoare. este un proces care afectează locul religiei în sistemul social. Prin lume secularizată înţelegem “o lume desacralizată. după moda timpului. I. fiind lipsiţi de o raportare la valorile sau la normele de vieţuire religios-morală creştine. omul modern occidental îşi sustrage influenţei Bisericii propria gândire. un astfel de proces e înfăţişat ca fiind progresiv şi ireversibil.[3] În conceptul şi în problematica secularizării este întotdeauna implicit momentul diferenţei. fenomenul secularizării poate fi privit şi din alte perspective. decât în spiritul adevărului lui Dumnezeu”. căci. de câteva secole. nu numai omul ca persoană s-a secularizat. care îşi trăieşte existenţa. pudoarea în legătură cu Dumnezeu a luat locul pudorii cu privire la sex. structurile economice. Se remarcă faptul că această evoluţie a fost cauzată de procese care au lovit toate societăţile (cum au fost cele de industrializare. e vorba de o adevărată inhibiţie”. Biserică şi societate. urbanizare[6]. de valoarea evidentă a conceptelor şi a normelor religioase şi o cultură care începe să se formeze în afara acestui cadru.[5] În afară de abordarea din perspectivă teologică. propria activitate şi propria viaţă.[4] Datorită evoluţiei tot mai pregnante a procesului de secularizare. În acestă ramură a ştiinţelor sociologice. decât faţă de lumea spirituală”. sociale şi politice se constituie şi se exprimă tot mai mult în afara mediului eclesial şi chiar împotriva acestuia. prin secularizare se înţelege acea schimbare socială în cursul căreia în societate s-a produs şi se poate constata o scădere a importanţei religiei şi un regres al eclesialităţii. 2. Discursul despre procesul modern de secularizare presupune deci conştiinţa unei clare fracturi în raportul dintre credinţă. impunerea unei mentalităţii ştiinţifice) şi toate religiile.[2] Potrivit sociologului Bryan Wilson secularizarea desemnează procesul prin care instituţiile.

secularizarea nu este un proces uniliniar şi ireversibil. De asemenea. I. două ţări care întruchipează modernitatea. dată fiind ambivalenţa sacrului. indiferenţi faţă de orice univers religios sau străini de orice sentiment religios. Iată câteva dintre acestea ridicate de către sociologi: nu cumva secularizarea presupune o vârstă de aur a religiei pusă sub semnul întrebării de istorici? Nu identifică ea oare prea mult religia cu religiosul instituţionalizat. aşa cum susţine Rodney Stark şi William Bainbridge. conceptul de secularizare ridică o serie de probleme.[7] Ca şi concept care acoperă o realitate foarte vastă. şi nici distincţia între religios şi social sau politic. oferă exemplul unor societăţi care îmbină modernitatea cu religia. căci religiile continuă să existe. latino -americane…?. 3. secularizarea este autolimitativă. se poate observa o schimbare timidă prezentă deja la pictorul Cimabue. Pentru acelaşi sociolog. care se amestecă. care nu cunosc nici distincţia sacru-profan. distincţii străine altor tradiţii religioase. care constituie una din cele mai mari dezvoltări din istoria occidentală. paradigma secularizării este greu aplicabilă dacă se iese din ambientul religios creştino-iudaic care presupune o distincţie clară între sacru şi profan. considerând că aceasta ar fi legată de ideologii seculariste antireligioase şi că un asemenea termen ar fi cu neputinţă să fie “operaţionalizat empiric”. ci unul complex şi ambiguu. Ca atare. şi-ar proiecta în analize propria aversiune faţă de religie?[8] Nu reprezintă ea oare un mod occidental şi centrat pe creştinism de a vedea lucrurile. Potrivit lui Garaudy. a început în secolul al XIII-lea. viaţa pământească era chemată să aducă omagiu divinului”[10]. în special cele orientale. Înainte de acel moment se făcea o distincţie clară între două lumi ireconciliabile: lumea lui Dumnezeu şi cea a omului.Dată fiind complexitatea afirmaţiilor şi experienţelor care o compun. care nu caută sacrul. africane. uitând de religiozităţile sălbatice care se manifestă în afara instituţiei? Nu interpretează ea oare prea pripit diminuarea unor anumite practici şi eroziunea unor credinţe ca pe o dovadă a declinului ineluctabil al religiei? Nu reflectă ea oare punctul de vedere al unor intelectuali care. sociologul britanic David Martin propune chiar renunţarea la noţiunea de secularizare.[9] ştiut fiind faptul că ţări precum Statele Unite sau Japonia. deoarece omul nu putea aparţine în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lumii. Într -o lucrare a sa. aşa cum se întâmplă de altfel şi în islam. . că o răsturnare generează efecte compensatorii . că prăbuşirea cursului anumitor valori duce la deschiderea de noi pieţe. între religios şi social. Istoricul problemei Această mişcare. această aşa-zis teză a secularizării este extrem de discutabilă şi începe să nu mai fie prea mult folosită. Opera sa ar fi arătat că “după un lung exil. că au existat întotdeauna în istorie mişcări oscilatorii de necredinţă şi de întoarcere la sacru. chiar dacă trec printr-o autopurificare. între religio şi saeculum. propunând o teorie care ar fi total inadecvată societăţilor asiatice.

Aceste tendinţe îşi găsesc primul teortician în persoana lui Marsilio din Padova. 4. concepţii şi experienţe născute din credinţă şi legate de ea trec sub stăpânirea raţiunii şi a creativităţii sale. dar se şi impune ca absolut. teologiile zise ale “morţii lui Dumnezeu” etc. laice şi pluraliste. ci omul. care vede în stat întruparea Spiritului absolut şi pune bazele totalitarismului modern. Acum procesul de secularizare se va constitui ca atitudine mentală şi existenţială bine determinată. În secolul al XVII-lea Hobbes bune bazele unei teorii potrivit căreia statul este izvorul şi depozitarul tuturor drepturilor. Este vorba despre trecerea de la o interpretare metafizică a realităţii la o experienţă şi la o interpretare a realităţii în care lumea istorică. curente ce pun în valoare omul ca măsură a tuturor lucrurilor. care atinge culmea o dată cu Umanismul şi cu Renaşterea. umană finită constituie orizontul responsabilităţii şi al destinului uman. Mai târziu. etc). în special din mediile protestante. [11] Procesul de secularizare provoacă o deplasare a centrului de gravitaţie al vieţii de la Dumnezeu la om. Procesul de secularizare se va accelera în secolul al XVII-lea şi va ajunge la apogeu în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. valorizarea teologică a secularizării de către diverşi teologi (în special Friedrich Gogarten). În felul acesta credinţa devine tot mai privatizată. de asemenea o secularizare a filosofiei. se poate vorbi despre o secularizare a statului şi a politicii începută în Evul Mediu. ca arbitru al binelui şi răului.Dar curând se va manifesta o mişcare care va promova responsabilitatea autonomă a omului în lume. I. procesul de secularizare nu a fost promovat numai din exteriorul comunităţilor eclesiale. Astfel. socială. iar această realitate va purta numele de secularism. îl neagă pe Dumnezeu şi pretinde să i se substituie. adică se petrece translaţia de la teocentrism la antropocentrism. Există. Aspecte ale secularizării Procesul secularizării se întinde înspre toate domeniile gândirii şi ale vieţii. Omul nu numai că se eliberează acum de sub tutela Bisericii pentru a se declara autonom în faţa lui Dumnezeu. când orăşenii se vor organiza în comune libere şi vor cere libertăţi sociale şi politice (scutiri de taxe. Se poate vorbi apoi despre o secularizare a culturii şi a artei. Unele reflexii. societatea occidentală trece de la “religie de stat” la separarea dintre Biserică şi stat. Pentru un popor acest lucru înseamnă sfârşitul oricărei integrări de tip religios şi apariţia unei societăţi civile. ci şi din interiorul acestora. toate acestea au concurat la accentuarea procesului de secularizare suferit de mediile eclesiale. analizale lui Harvey Cox despre La cité séculière (Cetatea laicizată). care în lucrarea Defensor pacis (1324) pune bazele statului laic modern. reflecţiile lui Dietri ch Bonhoeffer despre creştinismul nereligios. nemaiavând un punct de referinţă oficial. Însă. care se desprinde de . În centrul existenţei nu mai stă Dumnezeu. Machiavelli proclamă autonomia politicii faţă de orice regulă morală.[12] Sub influenţa acestui curent de gândire. scoţându-L pe Dumnezeu din ecuaţie (Umanismul) sau întoarcerea la valorile unei culturi antice păgâne (Renaşterea). Se crede pe el însuşi ca punct de referinţă al oricărui lucru. Se ajunge astfel la Hegel. în timp ce principii vor refuza tutela pontificală. Programul de demitologizare a Noului Testament al lui Rudolf Bultmann.

[19] . definesc secularizarea ca pe un proces prin care unele sectoare ale societăţii şi ale culturii sunt sustrase de sub autoritatea instituţiilor şi simbolurilor religioase”. 5. adeverind cuvântul lui Hristos: “Ce i foloseşte omului dacă dobândeşte lumea. dar îşi pierde sufletul său”». omul va pierde din vedere paradisul ceresc şi -l va căuta exclusiv pe cel pământesc. Con vins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura. Faptul că folosira acestui cuvânt s-a realizat într-un context cultural determinat conferă totuşi acestei categorii un profil deja mai clar.teologie şi se constituie ca un sector autonom. omul nu se mai prosternează înaintea Raţiunii divine. Secularizare şi cultură Este destul de răspândită o utilizare lingvistică mai curând imprecisă a noţiunii de secularizare. critice şi independente de credinţă şi adesea opusă acesteia. Peter Berger. O altă trăsătură a secularizării este modificarea relaţiei dintre om şi natură. Este vorba despre afirmarea gândirii aşa -zis adulte. omul devine prizonierul lumii imanente unde trăieşte sentimentul îndepărtării de Dumnezeu şi face experienţa forţalor iraţionale şi demonice. în care prin acest concept se indică faptul că un fenomen (în general cultural).[13] Şi în interiorul mediului eclesial secularizarea îmbracă anumite aspecte.[16] În acest sens se exprimă şi Jean-Paul Willaime atunci când afirmă că: “În direcţia sensului originar al termenului de secularizare – termen prin care se desemna apropierea bunurilor bisericeşti de puterea civilă – unii. «În virtutea unei autonomii care pare să-i flateze orgoliul. care se împlinea tot mai rapid şi a cărei origine trebuie căutată în Evul Mediu târziu (lupta pentru investitură). existent într-un context religios se dezlipeşte de acesta şi suferă o transformare de semnificaţie. Această tercere la vârsta adultă e însoţită de o autonomizare a moralei faţă de legea divină şi de un declin al metafizicii clasice. Printre acestea amintim o raţionalizare crescândă. un aspect cultural ce se manifestă prin următoarele trăsături: emanciparea reprezentărilor colective faţă de toate referinţele religioase. autonomizarea conştiineţi şi a comportamentului indivizilor faţă de prescripţiile religioase. [14] O asemenea atitudine nu mai face posibilă existenţa miracolului sau a intervenţiei divine prin providenţă. Progresul ştiinţelor şi tehnicii.[17] Prin urmare. Datorită antropocentrismului promovat tot mai mult. în acest eveniment s-a concentrat o schimabre socială. constituirea de învăţături independente faţă de religie. precum. culturală şi spirituală care începuse de mult timp. ci începe să adore propria raţiune. a avut drept consecinţă aruncarea lumii într-o criză spirituală profundă.[18] Fără îndoială.[15] I. ca expresie a unei culturi secularizate. adică la exproprierea şi la “laicizarea” bunurilor şi a titlurilor eclesiastice la începutul secolului al XIX-lea. Ea se referă la descrierea unui act juridico-politic mai exact. secularizarea cuprinde pe lângă un aspect instituţional şi juridic. Procesul de secularizare va transfera cetatea sfântă din lumea de dincolo în lumea de aici.

mandat neanulat în urma căderii în păcat.[24] Dacă civilizaţia precedentă este caracterizată ca o civilizaţi creştină (îşi fundamentează principiile. civilizaţia următoare este marcată preponderent de legile şi problemele fundamentale ale tehnicii. pe de altă parte. Dacă nu s -ar fi eliberat de sub povara superstiţiilor promovate de panteismul religilor antice. 6. făurar de aramă şi de fier” (vers. Popescu arăta că secularizarea a fost rezultatul unei formidabile confruntări între Biserică şi cultura occidentală. iar oamenii îşi propun ca scop dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu). civilizaţia tehnică începe odată cu prima revoluţie tehnică din istoria omenirii. omul nu avea nevoie de tehnică.[23] Civilizaţia tehnică contemporană este. dar aşa cum arătam anterior. ce l-a mandatat pe om să stăpânească creaţia. Oricum.[22] Numai creştinismul va fi cel care îl va elibera pe omul antic de tirania legilor naturii şi a celor cosmice. începând cu renaşterea şi sfârşind cu iluminismul şi revoluţia franceză. de sub robia exasperantului mit al veşnicei reântoarceri. Toţi aceşti factori au concurat la configurarea noii civilizaţii amintite. “Cu toate că teologia ortodoxă consideră tehnica drept o consecinţă a îndepărtării omului de Dumnezeu. o apreciază în mod pozitiv şi afirmă că e menită să contribuie la transfigurarea lumii în Hristos”. 22). deoarece dispunând de o putere spirituală deosebită putea acţiona în mod eficient asupra creaţiei. cultura apuseană. D. indiscutabil. care a adorat un Dumnezeu-Creator. În starea lui primordială. trebuie amintit faptul că lumea creştină occidentală şi-a întins dominaţia ei economică încă de la începutul sec. După cădere. Secularizare şi tehnică Din Sfânta Scriptură aflăm că tehnica a apărut în lume după căderea omului în păcat. a dat naştere procesului de secularizare care tinde la emanciparea omului de sub tutela autorităţii religioase”. O credinţă care n-a acordat o atenţie corespunzătoare naturii înconjurătoare. a condus în cele din urmă la o transformare radicală a lumii. însă. Prof.Pr. al XX-lea asupra întregii planete. care domina mentalitatea omului antic. tehnicile se dezvoltă progresiv pe pământ şi că prin ele se gospodăreşte constituţia lumii.[21] Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că după acest eveniment tragic din istoria omenirii. Nu se ştie exact când cele două civilizaţii s-au succedat una alteia. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a acţiona din exterior asupra naturii. Perioada de tranziţie se plasează undeva între începutul primului şi sfârşitul celui de-al . odată cu debutul evului maşinilor. De asemenea. ea s-a dezvoltat pe un teren pregătit şi cultivat de însăşi religia creştină. “Pe de o parte – spune el .[20] I. omenirea n-ar fi cunoscut progresul ştiinţific şi tehnic din zilele noastre. Dar se pare că lumea secularizată contemporană a uitat acest lucru şi pare ameninţată din nou de pericolul panteismului care-l transformă pe om în sclavul legilor naturale.Biserica a căutat să sacralizeze şi să-şi extindă autoritatea ei asupra lumii. normele de comportament şi valorile pe credinţa creştină. un produs al lumii occidentale. Abia în capitolul IV al Genezei Tubalcain a fost “bătător cu ciocane.

într-un fel sau altul. se clatină şi orientarea de până acum a societăţii împreună cu valorile creştine păstrate în şi prin Biserică. prima fiind mai familiară spaţiului francofon. iar cea de-a doua spaţiului anglofon. Noua civilizaţie tehnică «contribuie. [28] Un alt specialist. Jean Baubéron a propus o distincţie clară între noţiunile de laicizare şi secularizare. între clericali şi anticlericali. “să am grijă de mine însumi”. arăta că dacă laicizarea se caracterizează printr-un conflict între puterea politică şi Biserică. “să-mi găsesc locul care mi se cuvine sub soare”. Trăirile şi experienţele personale imediate reprezintă indicele în funcţie de care se consideră un om realizat (împlinit) sau nu. secularizarea se referă la o pierdere progresivă din partea Bisericii a rolului şi influenţei religiei în plan social. ceea ce ar putea fi desemnată ca o “religie postseculară” evidentă mai ales în cadrul mişcărilor meditative de origine asiatică. mai mulţi specialişti o compară cu cea de laicizare. civilizaţia creştină are un caracter profund eshatologic. secularizarea presupune acelaşi conflict. Françoise Champion.[26] Dacă cineva se întreabă în legătură cu “mântuirea” omului noii civilizaţii tehnice şi asupra consecinţelor ei. 7. În termenii individualismului modern. cum ar fi Meditaţia transcendentală sau Bhagwan. civilizaţia tehnică îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi la existenţa actuală. Asta înseamnă între anii 1914 1945 sau 1950. I. Dacă civilizaţia creştină l-a raportat pe om întotdeauna la Dumnezeu. dacă şi-a extras normele morale şi principiile din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină. secularizarea presupune ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii: în măsura în care dispare forţa integratoare a Bisericii. o separare a valorilor religioase şi bisericeşti de planul social. spre lumea de aici. la configurarea unei noi forme de religie. pe când civilizaţia tehnică este strict orientată spre prezent. arătând că dacă laicizarea presupune un conflict sau o separare evidentă între stat şi Biserică sau între stat şi religie.[25] Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu sau fără acel Dumnezeu propovăduit de Biserică. Comportamentul omului aparţinător civilizaţiei tehnice se fundamentează pe aşa-numitul “cod raţional” şi are în vedere satisfacerea unor nevoi imediate. [27] Omul care se conduce după principiile civilizaţiei tehnice consederă că doar ceea ce a experiat el însuşi este real. În acelaşi timp. dar existent între .doilea război mondial sau chiar la sfârşitul războiului din Coreea. “să mă emancipez ”. sau în acela al “globalismului” religios promovat de New Age sau Scientologie». acest fapt s-ar putea exprima astfel: “trebuie să ofer şi să fac doar ceea ce pot”. în societate. De aceea. Secularizare şi laicizare Încercând o lămurire mai precisă a noţiunii de secularizare. aceasta este sintetizată foarte lapidar: realizarea sau redescoperirea propriului “eu” şi experienţa directă şi imediată.

Potrivit formlei lui Hugo Rahner “Biserica nu a încetat. Statele Unite. dispare? Neîndoios că în Occident ea îşi pierde din putere. Iar în procesul de ajustare structurală din Africa anilor ‟90. Laicitatea. În acestă mutaţie a referinţelor etice. atunci când a spus: “Daţi-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!” (Matei 22. înseamnă că nu există interacţiune şi recompunere a câmpului religios sau a câmpului social? “Chiar dacă natura nu mai este oglinda proiectului divin. În afectiv şi imaginar rămân întotdeauna chisturi de simboluri religioase. ci este garanţia juridică a libertăţii conştiinţelor tuturor cetăţenilor în faţa opresiunii statului. când nu avem aceleaşi idei asupra vieţii?” Or. În locul unui con trol social de tip moral şi religios. care devine instituţie specializată. deşi poate numai temporar. stat laicizat după reforma lui Atatűrk. Printre aceste chisturi se numără religia populară. de a se simţi atrasă de statul protector. Caracterul laic al unei societăţi este o noţiune modernă. aşa cum este exprimată în constituţia multor state moderne. Africa etc.”[29] Laicitatea va deveni un regim. născut în urma războaielor religioase. dar nesecularizat. între Împărăţia lui Dumnezeu şi cea a cezarului. fără să se bage de seamă că ea . deoarece nu există Biserică. Mântuitorul Hristos pentru prima dată a stabilit principiul distincţiei între domeniul spiritual şi cel temporal. în ciuda tuturor dezbinărilor. 21). caracteristica ideologiilor este aceea de a tinde către totalitarism. comitetele ad hoc fac însă apel la teologi. ecologiştii se închină la natură. afirmă incompetenţa statului în materie religioasă şi cea a Bisericii în sectorul statului. cu alte cuvinte o separaţie totală dintre Biserică şi stat şi uneori o ignorare reciprocă a lor. în care coexistau oameni legaţi la metafizici diferite şi va favoriza pacea într-o societate care are convingeri pluraliste şi care înţelege să respecte transcendenţa şi universalitatea adevărului.Biserică şi societatea în ansamblul ei şi mai puţin între Biserică şi puterea politică. asistăm la o înmulţire a grupurilor religioase voluntare în Coreea. oare.[30] Desigur. apare un control de tip politic şi birocratic. religia. Şi atunci se mai poate spune că religiile se retrag din lume?”[31] Ar fi totuşi fals să credem că în procesul de globalizare totul poate fi ţinut sub control şi că nu există nenumărate portiţe prin care se poate scăpa de domnia individualismului şi a raţionalătăţii. şi nu a încetat deloc să lupte împotriva statului omnipotent. În loc ca sacrul să fie administrat de o biserică oficială şi organizată. Japonia. stat nelaicizat. Laicitatea nu reprezintă un ideal spiritual comun la care orice cetăţean trebuie să sacrifice o parte a credinţei sale. Problema laică a fost pusă foarte bine de către Jougulet: “Cum să facem – spunea el – să trăim împreună fără a ne tiraniza. Cezaropapismul a dat naştere la multe conflicte în cele două milenii de creştinism. care a fost prea adesea tratată ca o reminiscenţă păgână. puterile religioase au avut un cuvânt greu de spus. ca nişte amintiri latente ale unei stări anterioare sau interioare. care să nu aibă o concepţie globală aspra vieţii sociale şi nici stat care să nu încerce să pună Bisericile în slujba politicii sale. dar puternic secularizat şi Turcia. Însă aplicarea acestui principiu a cunoscut în timp multe schimbări istorice. Exmple ilustrative pentru cele două situaţii de fapt sunt ţări ca Danemarca. în aceste condiţii. dar în ce măsură? Şi. exsită laicizare. Dar la început e ra vorba de o dorinţă a unei ideologii care se considera oprimată şi dorea să extermine ideologia oprimatoare: laicismul a dorit să excludă Biserica din societate sau cel puţin să o periferizeze. dar acest lucru este oare adevărat şi pentru lumea a treia sau pentru fosta Uniune Sovietică? Dacă orice schimare socială antrenează simultan o schimbare religioasă.

alţii consideră secularizarea ca o ocazie. Cu toate acestea. vizând să difuzeze credinţa cerştină şi de a instituţionaliza creştinismul la populaţiile la care au ajuns misionari. cea de drepturi ale omului. .1. chiar dacă la un moment dat se poate oculta. secularizarea are şi aspecte pozitive. Între acestea amintim faptul că Iluminismul ca factor propagator al secularizării societăţii a pus în circulaţie idei de o deosebită valoare pentru civilizaţia europeană: ideea de naţiune. Bisericile fiind eliberate de balastul unei legături prea strânse cu faptele “mundane” şi putând astfel să se preocupe mai mult de îndatoririle lor specifice. iniţiat în interiorul şi în exteriorul creştinătăţii. Încreştinarea sugerează un elan continuu. creştini practicanţi sau dacă sunt doar cifre statistice.1.[32] Ca atare.[33] Secularizarea progresivă a societăţii a neliniştit mediul eclesiastic. În perspectiva descreştinării. Precizări terminologice II. Într -o optică a încreştinării. Descreştinarea şi efectele ei în societatea occidentală II. dacă cei care îşi pierd credinţa sunt creştini autentici.[34] Aceste două noţiuni pot şi trebuie să fie privite şi din perspectiva obligaţiei misionare. Dacă prin încreştinare se înţelege procesul continuu prin care o populaţie se ataşează progresiv de credinţa creştină. ca orice produs cultural. dimpotrivă. de altfel considerată ca majoritar creştină. misiunea se situează ca reacţie împotriva unui “cunoscut” fragilizat de revivificat. 8. 1. prin care o pupulaţie. elementul religios nu dispare definitiv. Încercările de a reacţiona la “spiritul timpului modern” condamnându-l ca “secularist” şi de a se distanţa clar sau de a i se opune nu reprezintă cazuri izolate. prin descreştinare s-ar înţelege un fenomen de sleire. II. se îndepărtează de creştinism. Descreştinarea. În acest context ar trebui deci să legăm înţelesul noţiunii de descreştinare de cel al noţiunii de încreştinare şi implicit de cel de misiune creştină. misiunea se defineşte ca o acţiune voluntaristă întoarsă către un “necunoscut” necreştin de câştigat pentru credinţa în Hristos. Dar. Încreştinare-descreştinare-misiune Înainte de a înfăţişa înţelesul termenului de descreştinare ar terbui să ne întrebăm în ce măsură lumea despre care spunem că se descreştinează a fost în profunzime încreştinată. ca să nu mai vorbim de progresul ştiinţific şi cel te hnologic pe care le-a făcut posibile. de fărâmiţare a înrădăcinării creştine. Definiţie. Consecinţe pozitive ale secularizării Până acum am arătat doar aspectele negative pe care le îmbracă procesul secularizării pentru o societate creştină.era glasul unei credinţe din afara sacramentalului instituţionalizat. I.

în cele două cazuri. Occidentul de cultură creştină. în Germania. Părintele Francis Audouin. lui JohannHeinrich Wichern (1808-1881). e aproape o ţară de misiune”. Această carte va şoca o întreagă generaţie de preoţi. tărâm de misiune: aceasta a fost constatarea făcută în secolul al XVI-lea de către protestanţi. pentru protestanţi. la întoarcerea sa din Rwanda. apoi după o lungă eclipsă a reintrat în uz în a doua jumătate a . publicată în anul 1943. Paralel. evident pentru istoric. în Franţa. şubrezită. urmând întoarcerea lui Hristos. evanghelizarea lumii nu poate fi decât progresivă şi din ce în ce mai completă. teza descreştinării”. Ca atare. II. Ca moment distinct amintim şi lucrarea de referinţă a lui Henri Godin şi Yvan Daniel. până la pragul maximal dorit de Dumnezeu. e vorba de a smulge întregi populaţii “din păgânism”. că responsabilii creştinismului nu au avut niciodată impresia că majoritatea locuitorilor creştinătăţii trăiesc în mod creştin. înspre anul 1500. asociind strâns ideea de misiune internă la ideea declinului creştinismului din Franţa. amintim mişcarea Tineretului Muncitor Creştin. 2. misiuni interne s-au dezvoltat în cursul secolului al XIX-lea. internă creştinismului. Mai multe misiuni protestante şi-au fixat ca scop “reîncreştinarea” popoarelor care se considera că şi-ar fi pierdut reperele lor creştine. Misiunea catolică a fost în mod special sensibilă la constatarea unei descreştinări progresive a Occidentului. dar şi pe mărturia unui preot alb. Puţin mai departe. 14: “Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea.[36] Paradigma descreştinării a fost folosită în misiologia protestantă într-un mod mai critic. J. Occidentul creştin era.[35] Pentru ei. ideea unei descreştinări puternice cadrează rău cu o eshatologie liniară prin intermediul unei lecturi reînnoite a textului scripturistic de la Matei 24. de trezire a unei pietăţi protestante considerată lipsită de gust şi slăbită. la început sub impulsul. Încă din secolul al XVIII-lea metodismul definit de Whiterfield şi de către fraţii Wesley reprezenta o vastă întreprindere de reîncreştinare. şi atunci va veni sfârşitul”. Este cazul Misiunii populare evanghelice create în 1872 la Paris şi conduse de Reverendul Mac All. chiar şi în capitala catolicismului”. Descreştinare şi secularizare Noţiunea de descreştinare a avut o istorie zbuciumată. “În secolul al XVII-lea […] iezuiţii numesc “Indiile de Sud” Italia meridională şi declară că o asemenea misiune în 1651 din Regatul de Napole nu e deloc inferioară unei misiuni în Indii”. În Franţa. De altfel. în sânul mediilor ecleziastice în particular. Ea “introducea durabil. spre mărturie la toate neamurile. cât rău încreştinat. La France. Dimensiunii ad extra a imperativului misionar i se adaugă de asemenea o dimensiune ad intra. care va crea comitetul central al Misiunii interne germane cu scopul de a reîncreştina masele şi de a face din Protestantism o veritabilă Volkskirche în Germania (o Biserică în care sentimentul naţional se confundă cu afirmarea creştină). mai puţin “descreştinat”. La aceasta se adaugă o concluzie a lui Jacques Le Goff: “Creştinătatea. pays de mission?. 1. Jean Delumeau subliniază “faptul. Delumeau subliniază că: «Comparaţia între India şi Italia nu a venit în mod întâmplător în mintea misionarilor. Pentru prima dată a fost folosită în timpul Revoluţiei franceze. Ea se sprijinea pe câteva exemple “la cald” extrase din mediile muncitoreşti.Încreştinarea prin misiune nu priveşte numai spaţiul “din afara creştinătăţii”. dar şi de actorii primei Reforme catolice şi ai Contrareformei tridentine. în Elveţia.

cu toate că autorităţile religioase au atribuit acest fenomen acţiunii unor minorităţi antireligioase şi efectului dispoziţiilor legislative promovate de acestea. sau pentru a fi mai precişi de idee pe care o avem despre un fapt.[38] De aceea vom folosi cuvântul descreştinare pentru a desemna un regres al credinţei şi al fidelităţii faţă de Biserică. dar acestea asunt două fenomene de natură diferită pe care e bine să nu le confundăm. Descreştinarea desemna deci o iniţiativă deliberată şi sistematică a oamenilor îndreptată împotriva credinţei creştine prin coerciţia pe care o poate exercita puterea politică. mult timp un concept totalizator. de altfel. care a durat. cu atât mai mult cu cât confundau sub acest cuvânt două acţiuni pe care astăzi. incluzând noţiuni şi fenomene pe care trebuie în schimb să le disociem. o diminuare a influenţei sale în corpul social. o dată eliberată de noţiunile înrudite se revelaeză în adevărata ei accepţiune.[39] Secularizarea înseamnă deci o schimbare esenţialmente juridică în natura raporturilor dintre faptul religios şi organizarea socială. mai mult sociologici decât politici. Conceptul de descreştinare a fost. afirmând că secularizarea vizează trecerea de la situaţia în care statul profesează o religie (societatea numindu-se creştină şi conducându-se după precepte creştine) la o situaţie în care. Cu siguranţă. o iopteză. şi foarte puţin. ideea aceasta se naşte dintr-o constatare: că religia lasă indiferentă o parte dintre persoanele considerate religioase. care se înscrie într-un lung interval de timp şi e rezultatul unui complex de factori. când creştinii au început să conştientizeze că o parte tot mai mare a populaţiei scăpa influenţelor Bisericii şi începea să trăiască în afara modului creştin de vieţuire. II. În alte circumstanţe. suntem în măsură să le distingem. de fapt.[37] Este vorba deci despre un proces de descreştinare rapidă. În sensul lui genuin. extirpând astfel religia tradiţională.secolului XX. În ce priveşte descreştinarea în înţelesul exact al temenului. Biserica şi statul fiind de acum separate. nefiind un dat imediat al observaţi ei. ci privea mai curând un fenomen impersonal. în perspectivă istorică. procesul de descreştinare nu a însemnat o acţiune voluntară. Cu siguranţă că această schimbare nu rămâne fără urmări asupra comportamentului indivizilor şi secularizarea poate concura la descreştinare. Creştinii apuseni aveau tendinţa să atribuie politicii adversarilor lor ceea ce numeau descreştinare. puterea publică nu mai intervine în materie de credinţă şi urmăreşte o absolută neutralitate. Limitele noţiunii de descreştinare . 2. Réné Rémond propune pentru secularizare o definiţie mai curând proprie laicizării. acest temen desemna tentativa autorităţilor revoluţionare de a dezrădăcina Biserica Catolică din Franţa. Acestor folosiri succesive le corespund accepţiuni diferite. dar care au multe puncte comune. de fapt şi de idee.

interesant este faptul că Bisericile au continuat să exercite o influenţă socială importantă. care scapă de obicei investigaţiei. . descifrabile în configuraţia electorală. o mimare a unui comportament religios mai rămâne încă un anumit timp.Când spunem că societatea contemporană este descreştinată spunem că societatea este astăzi mai puţin creştină decât înainte. importanţa socială a Bisericii rămâne sensibilă la comportamentele politice. aceasta începe să dispară chiar şi în regiunile predominant rurale. Numai că între noţiunea. problema libertăţii religioase. istoricul. neputând pătrunde în inimile credincioşilor şi neputând penetra adâncul conştiinţei lor se vede obligat să se întemeieze pe observarea comportamentelor care sunt exterioare. ultimele bastioane de necontestat ale Bisericii. că se remarcă o dispersare. în plină epocă a modernităţii triumfătoare. Toate acestea subliniază faptul că şi atunci când convingerile religioase au început să dispară. ideea de descreştinare şi faptul descreştinării trebuie să existe o confruntare. Dar motivaţiile religioase tradiţionale şi-au pierdut forţa şi tradiţia biblică. Bisericile occidentale (cea catolică şi cele protestante) au fost nevoite să adopte moduri de organizare şi sisteme de gândire “moderne”. restul privind viaţa privată. în funcţie de ţări. 3. 1. cu nuanţe diferite. În felul acesta au fost periclitate modelul familial şi morala sexuală. Pentru a evalua gradul de descreştinare al unei societăţi la un moment dat. Aşa s-a născut aggiornamento-ul din Biserica Romano-Catolică de la jumătatea secolului trecut cu complexul său de schimbări care vizau: o înţelegere a lumii moderne care nu mai era considerată ca exclusiv rea. trebuie să raţioneze asupra faptelor mai mult decât asupra sentimentelor. concepţia despre Biserică înţeleasă ca “popor a lui Dumnezeu”. S-a continuat apoi prin scăderea numărului de credincioşi practicanţi. În conflictul deschis în care se aflau cu modelele comportamentale ieşite din modernitate. o diminuare. În Statele Unite. modele împropriate de credincioşii proprii. de exemplu practica religioasă reprezintă o garanţie a respectabilităţii sociale. Aspecte ale descreştinării II. indiferent de confesiunea din care provin. De la religiile tradiţionale la religiile improvizate Françoise Champion susţinea că secularizarea societăţilor occidentale s-a accentuat în anii ‟50 şi mai ales ‟60 ai secolului trecut. II. În sânul Protestantismului amintim faptul că influenţa teologiei barthiene – o teologie a rupturii de lume ce vehiculează o viziune pesimistă asupra omului – s-a diminuat în favoarea “teologiilor lumii” şi a “teologiilor despre moartea lui Dumnezeu”. În ordinea realităţilor religioase faptele se referă la celebrarea cultului şi la frecvenţa la Sfintele Taine. considerate mai conservatoare şi mai puternic impregnate de catolicism. confruntarea nu este posibilă dintr-o mulţime de raţiuni. La nivel micro-social există obişnuinţa pentru unele companii să ceară de la viitorii angajaţi adeverinţe de botez şi chiar scurte caracterizări de la preotul paroh. Secularizarea a coincis în ţările de tradiţie catolică cu pierderea autorităţii acestei Biserici în soc ietăţile respective. În ceea ce priveşte “civilizaţia parohială” prin care preotul organiza întreaga viaţă creştină a unei comunităţi. o degradare a trăirii creştine.[40] Deşi tendinţa către secularizarea societăţii şi a Bisericilor a cunoscut o permanentă creştere. În Franţa. Dar despre aceşti indici ai procesului de secularizare vom vorbi în capitolul următor. 3. Or.

cât cea de Biserică. Acestă efervescenţă religioasă pare a contrazice ideea unui declin continuu al religiei în societăţile moderne. Cel mai reprezentativ curent sincretist de acest gen este. Lucrarea intitulată Le Christianisme éclaté a lui Michel de Certeau şi a lui Jean-Marie Domenach a făcut istorie în sensul că. cea a anilor ‟70 – ‟80 ai secolului trecut. Maharaj Ji. Descompunerea creştinismului În anii ‟70 o dată cu noile mişcări religioase s-a remarcat şi începrerea unui proces de “descompunere” a creştinismului în simboluri. arătând că va fi pusă tot mai mult în discuţie nu ideea de Dumnezeu. noile grupări evanghelice “reacţionare” s-au integrat în curentele evanghelice fundamentaliste mai vechi. vom putea sesiza manifestarea opoziţiei între două tipuri de mişcări: cele cu tendinţe integriste şi fundamentaliste. atitudini şi sentimente religioase. care îşi vor pune tot mai mult amprenta asupra societăţii occidentale. 3. din tradiţia transcendentalistă sau din ezoterismul occidental. Vor apărea acum aşa-numiţii “creştini fără Biserică”. Asemenea grupări religioase pot fi regăsite şi aici.În următoarele decade ale secolului trecut (anii ‟60 . circulă o mulţime de nume de guru: Meher Baba. […] Această renaştere religioasă a redeschis dezbaterea asupra secularizării»[42]. Aceste simboluri vor fi reintegrate apoi în alte combinaţii cu un caracter mai mult sau mai puţin religioas. la modă astăzi în Occident. Pentru toate aceste grupări religioase se impune termenul generic de “Noi Mişcări Religioase”[41]. În grupul noilor mişcări mai deschise tendinţelor moderniste se poate constata dezvoltarea unui mediu vast de religiozităţi paralele neinstituţionalizate în care fiecare se poate inspira din sursele reprezentate de religiile indiene şi orientale. cel cunoscut sub numele de New Age[44]. de departe. «Aceste manifestări susţin unanim în special primatul relaţiilor individuale (de la persoană la persoană. Mănăstirile de tip aşram şi comunităţile spirituale se multiplică. În Statele Unite. concluziile acesteia se vor dovedi tot mai actuale cu trecerea timpului. Aceeaşi realitate religioasă se înregistrează şi în Europa. de exemplu. Michel de Certeau sesiza o anumită tendinţă de dezinstituţionalizare a catolicismului. în societatea americană asistăm la apariţia unei multitudini de grupări religioase. pe de o parte. pe străzi tinerii încep să scandeze Hare Kŗşņa sau Iisus. şi.‟70). contrar tendinţei moderne spre anonimatul organizaţiilor birocratice) şi al sentimentului asupra raţiunii. II. Situându-se pe poziţii contrare mişcării de raţionalizare a credinţelor […] Noile Mişcări Religioase vor opera o “deraţionalizare” a credinţelor. 2 Manifestarea a două tendinţe opuse: tendinţe fundamentaliste versus tendinţe sincretiste Mergând pe firul istoriei recente. amploarea fenomenului diferind în funcţie de particularităţile naţionale. II. curentele complice cu relativismul religios[43] şi cu individualismul. pe de alta. 3. 3. Dezinstituţionalizarea se va putea .

încât se va vorbi de sincretism religios. dar. Nici în ce priveşte problema convingerilor religioase situaţia nu este mai bună. Vor exista atât de multe improvizaţii religioase. văzută ca îndepărtare de Biserică. în urma acestei dezintegrări rămânând elemente disparate: dogme. şi procentul celor care respectă încă prescripţiile moralei sexuale şi a familiei. iar unele dintre ele vor fi integrate chiar în cultul creştin.[45] Edificiul ecleziastic se dezintegrează. Cu toate acestea proocesul de descreştinare. mai ales procentul celor care cred în Înviere şi într-un Dumnezeu personal. va ieşi de sub autoritatea ecleziastică care-i conferea adevăratul ei sens şi va fi deschisă tuturor interpretărilor şi reinterpretărilor ştiinţifice. Creştinismul dezinstituţionalizat şi difuz Realitatea îndepărtării unei mari părţi a credincioşilor de viaţa bisericească a pus în gardă autorităţile ecleziastice apusene.constata şi în felul în care va fi interpretată cartea de căpătâi a creştinismului. depăşind cu trei procente practica protestanţilor canadieni şi exemplele pot c ontinua urmând acelaşi trend descendent şi în alte ţări apusene. A scăzut. de asemenea. simboluri. 3. Putem afirma că. creştinismul se goleşte de sine revărsându-se în cultură.1.4. fiecare urmându-şi propriul parcurs şi pretându-se unor refolosiri diferite.[47] Dar nu numai practica religioasă a fost avută în vedere. pierde din importanţă în faţa căutării fericirii individuale prin spiritual. În acest context evaluăm şi înnoirile aduse de Conciliul II Vatican (1962-1965). II. pierzându-şi propria identitate religiosă. şi în acelaşi timp societatea rămâne impregnată de simboluri creştine. ca să îi spunem aşa. în Québec la catolici practica săptămânală a scăzut de la 40% în 1975 la 30% în 1985. nu a putut fi stopat şi cercetările sociologice care s-au realizat în ţările apusene au arătat acest lucru. Creştinismul devine astfel un fragment al culturii. difuz. păgâne vor mai rămâne încă mult timp. Diminuarea procentului celor care mergeau la biserică duminica – tot timpul cel mai bun indiciu de integrare eclezială – a continuat. numite de către critica creştină. lectura acesteia nu se va mai integra într-o experienţă de credinţă comună. Elemente disparate aparţinătoare religiilor. sociale sau individuale. care au încercat să stopeze acest fenomen. dereglat şi improvizat În ţările occidentale referinţa la o tradiţie religioasă clasică. din păcate. sentimente. În Franţa tinerii care mergeau regulat la biserică erau în 1992 doar într-un procentaj de 2%.3. Sfânta Scriptură. deoarece procentul de adeziune la principalele convingeri ale crezului catolic şi protestant s-a diminuat şi el sensibil. când noua religie creştină se dezvolta în detrimentul sincretismului religios greco-roman. Faţete ale descreştinării: creştinismul dezinstituţionalizat. 4. atât de multe combinaţii între elementele diferitelor tradiţii religioase. La fel s-a întâmplat şi în timpurile primare ale creştinismului.[46] II. . dar şi întreaga mişcare a Bisericii Catolice din anii care au urmat Conciliului (deceniile ‟70 – „80). în felul acesta.

îşi găsesc obligatoriu originea în creştinism. fără a fi propriu-zis creştine. altele împrumutate din tradiţii religioase care nu au de-a face cu creştinismul. Numai simplificând foarte mult datele problemei putem afirma că există trei poli: cel al credincioşilor. durează: Dumnezeu. deşi se poate întâmpla şi astfel.[50] Acesta este creştinismul dereglat sau altfel spus dezorientat şi improvizat din elemente religioase eterogene. astrologie. pe de altă parte. II. Creştinismul dereglat şi improvizat Până în urmă cu două-trei decenii universul credinţelor diferitelor confesiuni creştine era uşor de reprezentat după modelul cercurilor concentrice. schimbătoare şi nesigure.3. urmat de cel al necredincioşilor şi cel al adepţilor unor credinţe difuze.Interesant de remarcat este faptul că această îndepărtare de instituţiile religioase nu s -a făcut în favoarea ateismului. . “deşi o serie întreagă de credinţe care. sufletul. Uimitor este faptul că persoanele care afirmă cu nu aparţin unei Biserici continuă să se roage. deoarece nu se caracterizează printr-o diminuare a practicilor şi credinţelor creştine. din păcate.4. ceva de după moarte. Îndepărtarea de instituţiile religioase înseamnă până la urmă creşterea numărului celor fără religie. Concluzii Fenomenele complexe ale secularizării şi descreştinării sunt fenomene care se derulează pe scena religioasă a lumii contemporane. unele aparţinând tradiţiei creştine. “Pe de o parte. către cei nepracticanţi şi apoi atei. acest ultim pol face să devină evident caracterul de acum polisemic al majorităţii semnificanţilor religioşi: Dumnezeu. “în afara Bisericii”. procentul celor care se declară atei a rămas aproape stabil şi la un nivel scăzut. se caracterizează prin importanţa credinţelor paralele (ghicit. deoarece şi noi participăm în calitate de actori pe această scenă pe care se derulează procesele amintite şi uneori. să mediteze. miracolele…[48]. creştinismul devine “difuz”. marcând vremurile în care trăim.[49] În vremea noastră acest lucru nu mai este la fel de uşor de realizat. transmitere de gânduri…). “de ce nu?”. Acest din urmă pol este greu de definit. Ele nu trebuie să ne lase spectatori. De asemenea. III. printr-un mod de credinţă ce se exprimă în termeni de “poate”.2. “cultural”. sufletul. “probabil/improbabil”. putându-se construi cu uşurinţă niveluri de atitudini şi de credinţe. Chiar dacă Bisericile se descompun în urma lor rămâne un creştinism “implicit”. de departe cel mai bine reprezentat. dinspre credincioşii precticanţi. viaţa de după moarte etc”. deoarece universul religios al omului contemporan s-a diversificat foarte mult. uneori sau adesea. contribuim la secularizarea şi descreştinarea societăţii în care trăim. În concluzie.

generaţie. în contextul dat. [1] Nicolae Achimescu. [3] Islam. secularizarea şi descreştinarea nu sunt realităţi proprii doar lumii occidentale. de chemarea de sus cu care a fost chemat. iar nu una polemică în abordarea dureroaselor fenomene ale descreştinării şi secularizării unor societăţi încreştinate cu atâta trudă. aceea a urbanizării. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Prof. p. O lume secularizată şi descreştinată nu poate fi vindecată decât prin promovarea unei conştiinţe eclesiale. iudaismo a confronto. Omul contemporan uită prea adesea de dimensiunea sa spirituală. să încerce să determine responsabilităţile care-i revin şi să adopte o metodă dialogică. Dumitru Popescu. Termenii de secularizare şi de secularism provin din cuvântul latinesc saeculum care înseamnă rasă. Viaţa din inima noastră. ea trebuind să -şi reînnoiască discursul. 11. 1993. să canalizeze căutările lumii contemporane care nu doreşte să renunţe la cuceririle ştiinţei şi tehnicii înspre rădăcinile ei spirituale. Casale Monferrato. Bucureşti. Guţu. p. 1983. p. sub îngrijirea lui Adel Theodor Khoury. neam. 66. 1082. [2] Pr. Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. deoarece ele înaintează rapid şi înspre ţările de tradiţie ortodoxă. secol. 2001. Bucureşti. cristianesimo. p. în Teologia 4 / 2004. Rămâne întrebarea: cum va reacţiona Ortodoxia la acest cancer care macină conştiinţa religioasă? În primul rând. p. Acest lucru a însemnat şi declanşarea unui acut proces de dezrădăcinare. Târgovişte. Editura Pandora-M. recuperând timpul pierdut prin izolarea acestei părţi de lume. mari migraţii de populaţie din mediul rural în cel urban. epocă. a antrenat mari mutaţii sociale. prin conştientizarea faptului că lumea întreagă trebuie să pună din nou în centrul preocupărilor sale pe Dumnezeu şi nu omul. dar şi spiritul vremii.Din păcate. Biserica lui Hristos trebuie să se interogheze serios asupra cauzelor care au determinat situaţia actuală. de unde rezultă şi criza spirituală a lumii în care trăim. Dicţionar latin-român. este una foarte mare. că societatea în anasamblul ei se structurează în jurul Sfintei Euharistii şi nu în jurul unei fiinţe mult prea schimbătoare pentru a se constitui în măsură a tuturor lucrurilor. cf. G. 2002. prin care sătenii ajunşi la oraş nu s-au mai simţit cu nimic . Industrializarea cu consecinţa ei firească. moda timpului. Responsabilitatea Ortodoxiei. Dr. 47. [4] [5] [6] Olivier Clément. Edizioni Piemme Pocket. 669. Teologie şi cultură.

1958. 2000. p. pp. 67. p. Paul Poupard. Casle Monferrato. Sacrul şi profanul. 1958. Popescu. 121. [22] [23] Ibidem. Ortodoxie şi contemporaneitate. 2000. [18] [19] op. D. Editura Polirom. 159: “Nu cumva teoriile secularizării sunt o iluzie a modernităţii. Iaşi. cf. Editura Institutul European. p. 1997. Geneva. art. N. [9] Garaudy. [20] D. pp. Dalla preistoria ad oggi (GDR). p. Editura Humanitas. Edizioni Piemme. Ibidem. A se vedea în acest sens Mircea Eliade. p. iudaismo a confronto. p. Ibidem. 1996. Editura Diogene. construită de lumea occidentală? O schemă paradigmatică ce are la bază date incomplete? Un talmaş-balmeş de idei nu total false. În Ţările Române avem ca exemplu gestul lui Alexandru Ioan Cuza cu a sa secularizare a averilor mănăstireşti. Ibidem. sub îngrijirea Card.. cit. Achimescu. 16. cit. F.. 159. 158. p. cit. Franc Rodé. Sociologia religiilor. [10] [11] Pentru [12] [13] [14] [15] [16] istoricul procesului de secularizare a se consulta şi N. 157. p. Secularizarea şi secularismul.. [17] J-P Willaime. dar cărora le lipsesc confirmările empirice şi care nu iau în considerare nici toate ţările în care religia este implicată în reforme şi nici cauzele proliferării noilor mişcări.. 60 oeuvres qui annoncent le futur. 116117. Bucureşti. Iaşi. Omul şi sacrul. [7] [8] În acelaşi sens se exprima un alt sociolog al religiilor Claude Rivière. 1995 şi Roger Caillois. op. 2001.legaţi de preotul paroh sau de comunitatea parohială în care au intrat. Rodé. Bucureşti. p. op. Ibidem. aşa cum se întâmpla în comunitatea din care ieşiseră. 668. p. Socio-antropologia religiilor. 1974. Popescu. Secularizare (secularism) în creştinism. p 68. [21] Idem. în Grande Dizionario delle Religioni. în Islam. 69. Jean-Paul Willaime. culte şi secte religioase sau mistico-ezoterice?”. Bucureşti. Editura Nemira. Mette. 16-27. în op. Secularizarea şi secularismul. p. cit. cit.. cristianesimo. .

cit. Ibidem. 701. 2003. p. op.[24] N Achimescu. Marc Spindler. C. 66. sécularisation. 1996. [29] Paul [30] [31] [32] [33] [34] Puopard. Religiile lumii. Ortodoxia şi religia viitorului. op. p. cf. p. Editura Cartea Creştină. Geneva. Editura Cartea Moldovei. laicisation. p. [35] [36] [37] [38] [39] Ibidem. [42] J. p. Editura Limes. cit. În acest sens a se vedea HajimeNakamura. cit. [40] Jean [41] A se vedea în acest sens lucrările lui N. Rivière. Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor. în GDR. Bucureşti. 51. [28] J. 14. p. N. p. 2002. Baubérot. Ibidem. Labor et Fides. 1997. laicism. Chişinău. Descreştinarea. Achimescu. cit. Achimescu. Yaoundé. Delumeau. p. Editura Limes. în GDR. Réné Rémond. 48. p. Încreştinare şi descreştinare.. 160. Cluj-Napoca. Ibidem. 50. Popescu. Oradea. Sébastian Fath. Noile Mişcări Religioase. p. Editura Humanitas. Ibidem. Ibidem. în care prezintă drept o caracteristică a gândirii moderne respingerea deosebirilor religioase (pp. Philippe Chanson. Serafim Rose. p. [43] Delumeau.. Editura Humanitas. sub direcţia lui Ion Bria. Les Éditions Cle. op. p. [25] [26] [27] Ibidem. p. 49. 1952. Ibidem. D. dar şi Anastasios Yannoulatos. Împărăţia Cultelor eretice. art. Noile mişcări religioase. Laicité. Bucureşti. Jacques Gadille. 2001. 2002. Ortodoxia şi . 46. Ibidem. Laicitate. în Dictionnaire oecuménique de missiologie. 47. 496-502).. 702. 1151. Cluj Napoca. 1995 şi cea a lui Walter Martin. Les Éditions du Cerf.

doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă. [44] lumii contemporane. împrumutate din cele mai eterogene tradiţii religioase. Dan Bădulescu. 707. termenul mai corect ar fi cel de eclectism şi nu cel de sincretism. Dărâmarea idolilor. Ibidem.. 2003. Timişoara. 213- Despre această mişcare sincretistă a se consulta următoarele lucrări. p. 1994. New Age. care oferă o bună documentare asupra fenomenului new-age-ist: Bruno Würtz. Danion Vasile. De aceea. [46] Delumeau. Termenul de sincretism religios nu este întru totul adecvat acestui uz. Bucureşti. 706. Bucureşti. Ibidem.. Apostazia New Age. Ibidem. p. istoricul. Paradigma holistă sau revrăjirea vărsătorului.problemele 228. 2001. pp. [47] J. [45] J. Ilarion Olaru. Editura Bizantină. cit. cit. Originile. ci mai curând de o suprapunere de elemente diferite. New Age. Editura Christiana. pp. . p. Editura Credinţa noastră. 705. 704. op. op. 2001. Bucureşti. Pr. Pr. Editura de Vest. [48] [49] [50] Delumeau. p. deoarece nu este vorba despre o sinteză. 703-704.