You are on page 1of 482

Coordonatorul volumului: ROGER CHARTIER PHILIPPE ARIES, MAURICE AYMARD, director de studii la Şcoala de înalte studii de ştiinţe sociale

, NICOLE CASTAN, profesor la Universitatea din Toulouse-II, YVES CASTAN, profesor la Universitatea din Toulouse-II, ROGER CHARTIER, director de studii la Şcoala de înalte studii ds ştiinţe sociale, ALAIN COLLOMP, doctor în medicină, DANIEL FABRE, conferenţiar la Universitatea din Toulouse-III, ARLETTE FARGE, cercetător la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JEAN-LOUIS FLANDRIN, profesor la Universitatea din Paris-VIII, MADELEINE FOISIL, inginer la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JACQUES GELIS, conferenţiar la Universitatea din Paris-VIII, JEAN MĂRIE GOULEMOT, profesor la Universitatea din Tours, FRANCOIS
" "^ VULS> LEBRUN - -««■»

SRSSTVAaN^VerSit>atea
LEBRUN,

din

Haute-Bretagne

i to

H Geo^es Duby

istoria vieţii private
DE LA RENAŞTERE LA EPOCA LUMINILOR Volumul VI
Traducere de CONSTANŢA TANĂSESCU

EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1995

Volumul acesta a fost dorit, gândit şi pregătit de Philippe Aries. Moartea 1-a împiedicat să-1 ducă până la capăt. Noi l-am scris într-o fidelă libertate şi în spiritul prieteniei sale.
l

> -fans, i935 2-02-009293.X

_

asupra p,

-n« rezervate* E£tu^ «££3!£*

J°2?'e drepturile

îl r^TTT rn«____

973-33-0277-5 973-33-0142-6

V
INDIVIDUALIZAREA COPILULUI

de JACQUES GJSLIS

Un corp „ai său" fi un corp „al cefor.'affi"

Timp de secole, şi în pofida eforturilor Bisericii pentru a o aboli, în Europa occidentală a predominat ceea ce putem numi o conştiinţă „naturalistă" a vieţii şi a scurgerii timpului, într-o societate ce rămăsese cu desăvârşire rurală până în secolul din urmă,-pământul~mamâ era la originea întregii vieţi: un rezervor inepuizabil care asigura reînnoirea speciilor şi, îndeosebi, a speciei umane. în fiecare an, natura juca'aceeaşi piesă; anotimpurile se succedau neîncetat, iar lumea era mânată de această mişcare fără de sfârşit. în acest univers aflat într-o necurmată reînnoire, nimic nu era mai grav decât sterilitatea cuplului, deoarece aceasta întrerupea ciclul şi spulbera solidaritatea spiţei. Fiecare membru al familiei era dependent de ceilalţi; fără aceştia, nu însemna nimic. Adulţii care atingeau vârsta la care puteau avea copii făceau legătura între trecut şi viitor, între o lume ce se stinsese şi o lume ce avea să vină. A rupe acest fir însemna o responsabilitate lipsită de sens. Şi deoarece ea era aceea care purta copilul, care-i dădea naştere şi-apoi îl hrănea, femeia era investită cu un rol esenţial: era depozitara familiei şi a speciei. De unde riturile fecundităţii cărora se supunea" aceasta în „sanctuarele naturii", aproape de pietrele fecundităţii, de

izvoarele şi de arborii fecundatori, ca şi cum sămânţa de copil se afla în natură, lângă anumite locuri privilegiate. Fiecare individ trasa un arc de viaţă, mai mult sau mai puţin lung, în conformitate cu durata existenţei sale; ieşea din pământ prin procreare, reintra acolo prin moarte. Sub pă mânt se afla într-adevăr reşedinţa morţilor, rezerva de suflete ce aşteptau reîncarnarea, acele suflete ale strămoşilor ce-şi „dăduseră sufletul' 1 şi care aveau să renască într-o zi în unul din strănepoţi. De altfel, obiceiul de a da prenumele bunicului sau al bunicii nepotului sau nepoatei, ca pentru a asigura în mod şi mai temeinic permanenţa familiei, nu s-a men1 ţinut oare vreme îndelungată1? Dincolo de credinţele şi de comportamentele acestea se ghiceşte structura circulară a unui ciclu vital original şi se întrezăreşte ideea unei lumi integrale, a unei mari familii de oameni vii şi de morţi mereu egală ca număr, pierzând aici ceea ce se recuperează dincolo. Această conştiinţă a vieţii şi această imagine a succesiunii generaţiilor ne duce cu gândul la o conştiinţă a corpului foarte diferita de a noastră. Iar această imagine a corpului era ambivalenţă. Fiecare fiinţă avea propriul său corp, corpul său personal, dar dependenţa faţă de spiţă, solidaritatea de sânge erau de asemenea natura încât individul nu-şi putea resimţi corpul ca fiind pe deplin autonom: acest corp era al său, dar era şi puţin „ceilalţi", cei din marea familie a celor vii şi a străbunilor morţi. între destinul colectiv de care era strâns legat şi satisfacţia individuală privind plăcerile existenţei — aspiraţia „dorinţei de a-şi trăi viaţa" pe care noi o considerăm drept legitimă — exista o contradicţie, iar prioritatea mergea către corpul căruia trebuie sa i se asigure cu orice preţ perenitatea, corpul spiţei. Individul nu dispunea de sine decât în măsura în care această satisfacţie nu venea în contra-

dicţie cu

interesele familiei. Tntr-un anume sens, omul transmitea viaţa fără să şi-o poată trăi în mod real pe a sa proprie. Unica sa datorie de viaţă era aceea de a dărui viaţă. In acest imaginar al vieţii şi al corpului, copilul era considerat ca o mlădiţă a trunchiului comunitar, o parte a marelui corp colectiv care, datorită îmbinării generaţiilor, biruia timpul. El aparţinea aşadar atât spiţei, cât şi părinţilor săi. In acest sens, şi cel puţin în aceeaşi măsură, era un copil „public". Strânsa legătură care îl unea pe copil de mamă până când era înţărcat părea totuşi să contrazică această interpretare. In realitate, această relaţie privilegiată răspundea unei necesităţi: copilul e incapabil să se îngrijească singur de cerinţele sale elementare, deoarece se naşte „incomplet". Mama, după ce îl hrănise cu propriu-i sânge în perioada sarcinii, îl hrănea cu laptele ei, care era considerat drept un sânge albit2. înţărcat la douăzeci, douăzeci şi patru sau treizeci de luni, copilul intra încetul cu încetul în perioada primei copilării pe parcursul căreia rolul public al educaţiei sale tindea să crească, chiar dacă îndrumările date de mama şi de tatăl său rămâneau multă vreme precumpănitoare. Deoarece, încă de la naşterea lui, domeniul „public" şi cel „privat" se întrepătrundeau în mod intim, statutul său ţinând de fapt şi de unul şi de celălalt. Copilul venea pe lume într-un loc privat, într-o încăpere în care trăiau părinţii săi, dar în mijlocul unei asistenţe alcătuită din rude şi vecini, astfel că naşterea sa devenea un act public. Primii săi paşi aveau loc în mod simbolic acolo unde i se odihneau străbunii, în cimitir, sau chiar în biserică, în momentul culminant al liturghiei. Avea loc aşadar încă un ritual public care marca începutul unei relative autonomii a copilului. Aceşti primi paşi făcuţi de unul singur linişteau părinţii şi confirmau în ochii tuturora perenitatea spiţei3.

Botezul, taină ce şterge păcatul originar şi, în acelaşi timp, rit de intrare în societate a copilului, era şi un prilej de a se încredinţa, prin procedee magice, de calitatea simţurilor copilului. După ceremonie, şi în absenţa preotului, „rostogolirea" corpului copilului pe altar era destinată fortificării corpului, evitării, mai târziu, a rahitismului şi a şchiopătatului. Pentru ca acesta să nu fie „bâlos", adică bâlbâit sau mut, naşul şi naşa trebuiau să se îmbrăţişeze sub clopot, la ieşirea din biserică. Se întâmpla chiar ca „tineretul" să aibă un rol important în ritual. La Massiac, în Auvergne, la începutul secolului trecut, micii ştrengari care urmaseră cortegiul produceau un vacarm îngrozitor, cu plesnitori şi ciocane, de îndată ce copilul primise taina botezului: era asigurarea oferită băieţelului că mai târziu va avea şi voce şi urechi excelente, iar fetiţei că va vorbi şi va cânta minunat4. Prima copilărie era epoca acumulării de cunoştinţe. Cunoaşterea spaţiului locuinţei, a satului, a ogorului. Cunoaştere a jocului, a relaţiei cu ceilalţi copii: copii de aceeaşi vârstă sau mai mari, care ştiu mai multe şi îndrăznesc mai mult. Cunoaşterea tehnicilor trupului, cunoaştere a regulilor privind apartenenţa la comunitatea satului, cunoaştere a problemelor vieţii. Tatăl şi mama ocupau un loc important în această primă epocă destinată educaţiei. Dacă, începând de la şapte-opt ani, băieţii îşi urmau tatăl pe câmp, înainte de a fi „plasaţi" la vreun vecin sau la vreo rubedenie, fetele, însă, rămâneau în general cu mama lor, alături de care deprindeau viitorul lor rol de femeie. învăţăturile primite în copilărie şi în adolescenţă trebuiau aşadar să fortifice trupul şi, în acelaşi timp, să rafineze simţurile, sâ-i insufle individului forţa de a birui încercările destinului şi, mai cu seamă, să-i dăruiască puterea de a transmite, la rându-i, viaţă, în scopul de a asigura permanenţa familiei. Exista, atunci, o formă de educaţie în

comun, un mănunchi de influenţe care făceau din fiecare fiinţă un produs al colectivităţii şi care îl pregătea pe fiecare individ pentru rolul pe care aceasta îl aştepta din partea lui. Puţină intimitate într-un asemenea context; dar, zi de zi, resimţea din ce în ce mai puternic sentimentul de a aparţine unei mari familii de care era legat la bine şi la rău. „Nu vreau să moară!" La începutul anului 1580, pe când se afla încă la doică, unul din fiii controlorului financiar şi primar al oraşului Loudun, Scevole de SainteMarthe, a căzut grav bolnav. Cei mai iscusiţi medici au fost chemaţi la căpătâiul lui, „dar îngrijirile lor au fost inutile; şi şi-au pierdut nădejdea că va mai putea fi vindecat". în acest sfârşit de secol al XVI-lea, Scevole era unul din oamenii aceia care nu mai voiau să se resemneze în faţa dispariţiei premature a unui copil bolnav. „Şi cum era un tată foarte bun şi un om foarte învăţat", a primit provocarea, s-a substituit medicilor acelora nepricepuţi şi gata să dea bir cu fugiţii şi „s-a hotărât să-1 vindece el însuşi. Pentru care, a cercetat cu o mare aplicaţie tot ceea ce putea fi mai neobişnuit şi mai ingenios cu privire la natura şi la constituţia fizică a copiilor. A pătruns chiar prin bunătatea şi vioiciunea spiritului său până în tainele cele mai ascunse ale naturii şi ale fizicii, şi s-a slujit de acestea într-un mod atât de fericit încât şi-a smuls copilul din braţele morţii". Fără îndoială, cazul lui Scevole este exemplar. Şi dacă este cunoscut, aceasta s-a datorat faptului că, rugat' să „păstreze pentru posteritate curioasele sale cercetări", fericitul tată le-a încredinţat unui poem în limba latină, Paedotrophia, în care atrăgea atenţia asupra modului de a hrăni copii mici5.

încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea, indicii ale unei relaţii noi privind copilul apar în mediile înstărite din oraşe. Care sunt mai puţin nişte noi semne de afecţiune cât voinţa din ce în ce mai vădită de a ocroti viaţa copilului. Două secole mai târziu, exemplul lui Scevole de Sainte-Marthe este întru totul semnificativ pentru atitudinea noilor elite sociale ale Renaşterii. Această dorinţă de a salva viaţa copilului creşte în cursul secolului al XVII-lea, iar Doamna de Sevigne atestă 'acest refuz a ceea ce poate fi mai rău, în vremea în care nepoata sa e bolnavă: „Nu vreau să moară!" strigă ea. Să smulgi un copil bolii şi morţii premature, să alungi nenorocirea încercând să-1 vindeci; acesta este de acum înainte ţelul părinţilor cuprinşi de spaimă. Să ne înţelegem însă: nici înainte vreme părinţii nu acceptau dispariţia unei fiinţe iubite; dar conştiinţa vieţii, a ciclului vital, era diferită, şi pe atunci părinţii nu aveau altă resursă în afară de aceea de a da naştere unui alt copil. Deoarece viaţa era mai dură şi deoarece trebuie să perpetuezi spiţa... Ne-acceptarea bolii copilului constituie doar un aspect — esenţial fără îndoială — al noului imaginar al vieţii şi al timpului. A-ţi prelungi propria viaţă, a-ţi scurta suferinţele graţie îngrijirilor acordate de către acest specialist într-ale corpului, care este medicul, nu constituie nici aceasta o cerinţă de ultimă oră; dar voinţa de a te îngriji şi de a te vindeca se manifestă cu asemenea înverşunare, începând din secolul al XVI-lea, încât aceasta denotă în mod neîndoielnic că omul se uită acum cu alţi ochi la propria-i persoană. Or, la sfârşitul secolului al XVII-lea, corpul medical, prost pregătit pentru rolul respectiv, se vădeşte cu totul incapabil de a răspunde solicitărilor de îngrijire medicală ce veneau de pretutindeni. Moliere devine ecoul unei atare situaţii. Ca şi alţii de altfel, predum John Locke, a cărui lucrare, Despre educaţia copiilor, publicată la
10

Londra în 1693 şi tradusă în limba franceză de Pierre Coste încă din 1696, devine unul din clasicii pedagogiei europene din secolul al XVIII-lea. încă de la început, autorul atrage atenţia părinţilor asupra virtuţilor profilaxiei ca fiind mijlocul cel mai sigur pentru a ocroti sănătatea copiilor: „Vorbind aici despre sănătate, precizează John Locke, nu am intenţia de a vă vorbi despre felul în care medicul trebuie să trateze un copil bolnav sau cu o sănătate şubredă, ci numai de a recomanda părinţilor ceea ce trebuie să facă, fără ajutorul medicinii, pentru a păzi şi a întări sănătatea copiilor lor sau, cel puţin, pentru a le forma o constituţie fizică pe care să n-o poată doborî maladiile6".
Un corp „al său", un copil „al său"

Nu e uşor să împaci exigenţele stirpei, necesitatea mereu şi viu resimţită a perpetuării sale şi dorinţa crescândă a individului de a-şi trăi viaţa din plin, de a dispune de ea în mod liber. Acest individ care a asigurat supravieţuirea spiţei, făcând legătura între trecut şi viitor, nu a putut, până atunci, să se preocupe de propria-i persoană, sau a făcut-o într-o foarte mică măsură. Iată însă că omul acesta începe să se gândească la propriul său interes, la cel imediat şi la cel viitor; începe să facă anumite calcule; ştie că timpul îi e drămuit; timpul pe care-1 are de trăit. In scopul soluţionării cât mai corecte a contradicţiei care se resimte între aspiraţia de a trăi şi voinţa de a se perpetua, comportamentele familiale încep să se modifice. Darul de a calcula nu se limitează doar la negoţ; ci se insinuează în strategia familială sub o formă necunoscută până atunci, determinând stabilirea unor noi reguli. Disputa asupra împrumutului cu dobândă şi a cametei dusese la unele învoieli cu Cerul şi la crearea unor struc-

turi comerciale noi; contradicţiile dintre interesele spiţei şi cele ale individului se vor reglementa printr-o serie de învoieli succesive, pe măsură ce conştiinţa spiţei descreşte şi forţele individului cresc. Acestui nou gen de relaţie dintre individ şi grup îi corespunde o nouă imagine a corpului, în vreme ce altădată legăturile de dependenţă faţă de rude erau resimţite în mod carnal, de acum înainte acestea slăbesc; corpul câştigă în autonomie, se individualizează: „corpul meu este al meu", şi încerc să-1 apăr de boală şi de suferinţă; dar ştiu că e pieritor şi continuu aşadar să-1 perpetuez prin sămânţa unui alt corp, corpul copilului meu. Această smulgere simbolică a corpului individual din marele corp colectiv al spiţei constituie fără îndoială cheia multora din comportamentele specifice epocii clasice. Desigur, modelul respectiv ne îngăduie să înţelegem mai bine pentru ce' copilul, ocupă de acum înainte un loc atât de important în preocupările tatălui şi ale mamei: un copil pe care îl iubesc pentru el însuşi şi care constituie bucuria lor de fiecare zi. Conştiinţei unui ciclu de viaţă circulară îi "succede în mod progresiv —• mai întâi în clasele avute, apoi în sânul categoriilor sociale mai puţin favorizate, mai întâi în marile oraşe, apoi în târguri şi, mai lent, la sate — o conştiinţă mai liniară, mai segmentară a existenţei, în acest context, individul îşi evaluează ponderea, iar umbra grupului familial, a rubedeniilor, nu-i mai eclipsează personalitatea. Un nou sentiment fajo de copilărie Această schimbare de atitudine faţă de copil, care este în esenţă o mutaţie culturală, se efectuează pe parcursul unei lungi perioade de timp. E cu neputinţă să stabilim aici o cronologie precisă. în lipsa unor date certe, avem
12

câteva repere, deoarece evoluţia nu s-a făcut peste tot în acelaşi ritm, fiind supusă, sub efectul unor forţe politice şi sociale, când unor neaşteptate frânări, când unor accelerări subite. Fără îndoială că oraşul, loc prin excelenţă al inovaţiei, e cel care a dat tonul. Nu în oraş se iveşte, încetul cu încetul, începând din secolul al XV-lea, „familia modernă" redusă la cuplu şi la copiii acestuia? In oraşul Renaşte; rii, legătura aceea strânsă cu pământul-mamă tinde să dispară, percepţia succesiunii anotimpurilor se estompează. Din clipa aceasta, referirea la străbuni, ieri încă esenţială, slăbeşte: la oraş, e din ce în ce mai puţin loc şi timp pentru a le fi dedicat; cât priveşte problemele sterilităţii cuplului, acestea, bineînţeles, nu vor mai fi rezolvate prin mijloace „naturale" şi magice. In acest mediu reconstruit de către om, în acest oraş al Renaşterii din ce în ce mai des „gândit ca un corp"7, concentrarea sufletească asupra unei familii atât de restrânsă antrenează amenajarea unui spaţiu domestic mai intim. In oraşele italiene, mai cu seamă în Florenţa8, evoluţia respectivă a debutat încă din secolul al XlV-lea; în secolul al XV-lea şi îndeosebi în cel de al XVI-lea, Anglia, Flandra şi Franţa le vor urma exemplul. Evoluţia acestui sentiment faţă de copilărie nu se manifestă de o manieră liniară. în Franţa, de pildă, secolul al XVII-lea reprezintă un moment, dacă nu -de reacţie, cel puţin de frânare. Tulburările politice şi religioase din secolul al XVI-lea constituie simpto-mele unei crize profunde a valorilor; aşa după cum o confirmă şi „epidemia de vrăjitorie" care cuprinde atunci o bună parte din Europa, ca şi represiunea acesteia. Un nou sentiment faţă de copilărie se poate discerne încă din prima parte a secolului, şi unele teme asupra cărora se stăruie prea des şi care datează din secolul al XVIII-lea sunt abordate în mod frecvent în lucrările literare şi medicale cu două secole mai înainte. Aşa cum e cazul scutecu13

lui. Copilul, la apariţia sa pe lume, intră într-un univers de constrângeri al căror simbol este scutecul, deoarece acesta îl privează de toată libertatea corpului; ceea ce, spun medicii din secolul al XVI-lea, ca Simon de Vallambert, nu poate fi decât dăunător dezvoltării şi sănătăţii copilului9. Aşa cum e şi cazul deformărilor voluntare ale craniului datorate bonetelor şi scufiţelor în timpul primei copilării 10: copilul e un bulgăre de ceară moale asupra căruia se poate lucra în scopul de a-i făuri o fizionomie conformă unui model estetic ideal. Aşa cum e şi cazul alăptării de către o doică ce va face parte din familie. Practică în general nerecomandabilă, ba chiar condamnată de către moralişti: e periculos pentru un pruno încă „neterminat" să fie hrănit cu un „lapte mercenar"; şi deoarece este admis faptul că „hrana pătrunde în natură", nu însemna oare că însăşi identitatea acestuia riscă să fie afectată printr-o „transfuzie" ce priveşte atât corpul, cât şi spiritul? In sensul acesta, problema alăptării copilului trebuie reintegrată în dezbaterea mai generală între natură şi cultură, înnăscut şi dobândit11. De altfel, încredinţarea copilului unei doic:' nu e o inovaţie a secolului al XVI-lea: la Florenţa, practica respectivă era cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea şi va fi extinsă în cursul secolului următor. Această despărţire, care se doreşte întotdeauna temporară, şi care ia sfârşit adesea, după cum se ştie, cu moartea pruncului, este condamnată cu fermitate printr-o lucrare medicală şi literară moralizatoare, care tinde să culpabilizeze părinţii:" animalele îşi alăptează singure puii12... Dacă părinţii nu ţin cont de lucrul acesta, înseamnă că alte valori, diferite de cele ale comunităţii rurale, unde erau daţi copiii acestora la doică, se impun atunci comunităţii urbane13. într-adevăr, soţia omului cu un înalt rang social este scutită de una din obligaţiile sale cele mai grele care îi revin în mod
14

obişnuit; şi chiar dacă, datorită faptului că acceptă să-şi încredinţeze copiii unei doici, epocile de graviditate sunt mai dese, îi rămâne destul timp liber pe care îl poate consacra conversaţiei, lecturii sau plimbării. O manieră diferită de a considera existenţa, chiar dacă femeia plăteşte asemenea libertate cu un preţ ridicat: absenţa fiinţelor iubite, dependenţa din ce în ce mai mare faţă de soţ. Ceea ce se joacă, de fapt, prin separarea dintre fecunditate şi creşterea copilului, este imaginea şi totodată locul femeii în ciclul vital. Separarea celor două funcţii complementare, până atunci strâns legate una de alta, va contribui la ferecarea femeii în rolul de simplă reproducătoare, de la care se cere să fie fecundă, să-şi poarte sarcina şi să dea viaţă copilului. Deoarece, la oraş, copilul purcede în primul rând din tată şi din spiţa paternă. în vreme ce unii părinţi îşi încredinţează copilul unei doici, alţii găsesc în tovărăşia acestuia „plăcere şi bucurie"14. Cele două atitudini nu sunt contradictorii, ci vădesc faptul că, în momentul acesta, e posibilă orice opţiune. Desigur, „natura" continuă să pledeze în favoarea copilului crescut de propria-i mamă; dar aceasta e copleşită de felurite greutăţi; şi pretinde, de acum înainte, că are şi ea dreptul să se bucure de viaţă, şi capătă aprobarea tatălui atunci când îşi manifestă dorinţa de a-şi păstra trupul intact şi atrăgător. Aşadar, alegerea nu e întotdeauna categorică! Nu e uşor de împăcat interesul copilului cu cel al mamei. Aşa că nici nu e de mirare că acestor probleme li s-au dat răspunsuri diferite.
Afectivitate şi educaţie

Noile relaţii pe care aceşti „noi părinţi" le stabilesc cu copiii lor influenţează bineînţeles comportarea acestora. Textele din secolele XVI şi XVII se fac ecoul acestui „nou copil".
15

Este mai dezgheţat, mai serios; ceea ce se observă cu uşurinţă şi produce uimire. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, Louise Bour-geois, moaşa reginei Măria de Medici, notează în acele Instrucţiuni adresate fiicei sale că „micuţii din ziua de azi sunt extrem de ageri" 15. Acesta este momentul când moraliştii pornesc să denunţe complezenţa vinovată a taţilor şi a mamelor faţă de copiii lor. Iar lucrările străbat secolul. „Cu nesfârşită înţelepciune a inspirat natura dragostea părinţilor pentru copiii lor, remarcă Locke în 1693: dar dacă Raţiunea nu moderează această afecţiune naturală cu o extremă circumspecţie, ea degenerează cu uşurinţă într-o indulgenţa excesivă. Că taţii şi mamele îşi iubesc micuţii, nimic mai îndreptăţit; propria lor datorie îi obligă la asemenea atitudine. Dar mai ales, nemulţumindu-se să iubească doar persoanele acestora, ei merg până acolo încât le îndrăgesc şi defectele." Şi aceşti părinţi „prea pasionaţi de odraslele lor" nu-şi dau deloc seama de răul pe care li —1 pricinuiesc, „deoarece atunci când copiii devin mari, iar proastele lor obiceiuri se agravează în aceeaşi măsură, părinţii care nu~i mai pot răsfăţa sau nu mai pot glumi cu ei încep să spună că sunt nişte mici ştrengari, nişte fiinţe recalcitrante şi pline de răutate". „Dar dacă un copil a fost obişnuit, fără nici o oprelişte, să facă tot ceea ce i-a trecut prin cap pe vremea când mai purta încă rochiţă, de ce ni s-ar părea ciudată pretenţia acestuia de a i se acorda acelaşi privilegiu şi faptul că face tot ce-i stă în putinţă pentru a se bucura în continuare de el, atunci când a început să poarte nădragi?"16. Privatizarea educaţiei nu e câtuşi de puţin condamnată; de temut este doar faptul că, înţeleasă în felul acesta, să nu aibă consecinţe nefaste pentru copil. „Răsfăţul" este cauza multor deficienţe. Unele mame nu merg oare până acolo încât se dedau unor comportamente de-a dreptul execrabile? întocmai ca cele care, imediat după ce-au născut, fiind aşadar im•

pure, nu ştiu să evite „Zelul acela curios care le îndeamnă să-şi îmbrăţişeze şi sâ-şi sărute copilul. Se recunoaşte că, prin această purtare plină de curiozitate, subliniază doctorul Jacques Duval, ele vădesc? o dragoste de maimuţă, care, se spune, constă în aceea că-şi strâng puii la piept cu atâta ardoare, încât îi sufocă"17. Pentru a lupta împotriva unoi asemenea „revărsări de afectivitate", un întreg curent, apărut în cursul secolului al XVII-lea, pretinde să impună o seamă de reguli de comportament conforme cu bunăstarea... Şi poate că în această atitudine represivă faţă de un tip particular de educaţie, în care afectivităţii- îi era acordat un loc mult prea mare, trebuie să vedem una din raţiunile pentru care Biserica şi statul au luat sistemul educaţional sub nemijlocita lor conducere. Această deplasare de la privat către public coincide de fapt cu dorinţa puterii politice şi a celei religioase de a controla societatea în totalitatea ei. Iar noile structuri educative, cele ale colegiilor în special, s-au bucurat de altfel, şi foarte repede, de adeziunea părinţilor. Aceştia se conving că, într-adevăr, copilul lor se află tot timpul la discreţia unor instincte primare care trebuie înăbuşite şi că se cuvine „ca dorinţele lor să fie subordonate Raţiunii". A da pe cineva la şcoală înseamnă aşadar a-1 sustrage naturii18. Dar, bineînţeles, nu acesta este motivul esenţial al adeziunii respective. Succesul noului sistem de educaţie constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în acelaşi timp, exigenţelor unui individualism în continuă dezvoltare. Intre „privatizarea" copilului în cadrul familiei restrânse şi educaţia publică de care se bucură nu există nici un fel de contradicţie. O conştiinţă a vieţii care nu mai reclamă respectarea vechilor solidarităţi şi pretinde punerea în valoare a individului te obligă să-ţi întorci privirea către terţe persoane, preceptori şi directori de studii, a căror mi17

siune constă în a-i deschide copilului gustul (pentru nişte cunoştinţe pe care nu le-ar fi putut primi de la părinţi. Aceştia înţeleg de fapt că restrângerea la spaţiul privat ar risca să frustreze copilul, deoarece ei înşişi sunt incapabili sâ-i ofere o formaţie alternativă celei pe care copilul o primea altădată în sânul comunităţii19. în felul acesta are loc o dublă deplasare: , de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educaţia publică comunitară şi deschisă, destinată integrării copilului în colectivitate astfel încât interesele şi sistemele de reprezentare ale spiţei să devină ale sale, la o educaţie publică de tip şcolar destinată şi ea integrării acestuia, înlesnind totodată dezvoltarea capacităţilor sale20.
Modefele publice spre folosinţa domeniului privat

Modificarea statutului copilului nu decurge nu mai din transformările la care au fost supuse structurile familiale în secolele clasice. Bise rica şi statul au avut în mod indiscutabil ro lul lor în această schimbare. Astfel afirmarea sentimentului copilăriei în jurul anului 1550 este însoţită de o întreagă serie de dispoziţii le gale ce răspundeau unor preocupări de natură moral-religioasă, dar şi unor interese de ordin public21. Această legislaţie, aplicată în mică măsură pentru moment, constituie şi o dovadă a primelor tatonări privind o politică de pro tecţie a primei copilării, debut al unei inter venţii mai energice a statului în problemele demografice. Dar nu există nici o îndoială că rolul Bisericii şi al statului s-a vădit a fi de cea mai mare importanţă datorită răspândirii modelelor ideologice. Aceste modele de copii sunt nişte modele ieşite din comun; şi n-au contribuit întro mai mică măsură la „privatizarea" imaginii copilului. Modele inaccesibile, acestea
ia

k

I

au avut rolul de a favoriza ca acest copil să se manifeste ca individ în societatea occidentală. Biserica, această instituţie care a ştiut să utilizeze suportul textual şi iconografic oferit de tipografie, a difuzat două modele: cel al pruncului mistic şi al Copilului-Isus. Exaltând virtuţile celor a căror credinţă e destul de puternică pentru a-i ajuta să suporte cele mai îngrozitoare suplicii corporale şi care pot sâ-i ducă la o moarte prematură, curentul acesta mistic a contribuit la punerea în valoare a individului. Şi a dat naştere modelului de sfinţenie infantilă: imaginea omului-sfânt de excepţie este şi cea a copilului-sfânt de excepţie, ca Pierre de Luxemburg sau Caterina de Sienna. Aceşti copii, încă din cea mai fragedă vârstă, nu aveau altă ambiţie decât aceea de a se devota lui Dumnezeu, iar această dragoste pentru Dumnezeu i-a determinat să se îndepărteze de lucrurile pământeşti, să-şi nesocotească obligaţiile cele mai elementare reclamate de un trup încă plăpând, preocupările privind igiena şi alimentaţia. Exaltarea copilăriei mistice este un demers care se opune întru totul concepţiei „naturaliste" a corpului solidar. Acesta nu ar tolera întreruperea ciclului vital; corpul mistic, dimpotrivă, implică celibatul, postulează absenţa unei descendenţe sau, mai curând, aspiră la o posteritate de un nivel superior, spiritual. în cursul secolului al XVII-lea, în Franţa se dezvoltă un puternic curent devoţional, consacrat copilăriei lui Isus: cardinalul de Berulle, ordinul Carmeliţilor şi congregaţia Oratoriului au contribuit în mare măsură la transformarea acestui curent într-o mare mişcare populară. O serie de manuale de devoţiune scot în evidenţă trăsăturile umane ale „Pruncului Isus" a cărui inocenţă şi blândeţe atât de mult inimile ; înduioşează credincioşilor strânşi în jurul ieslei de Crăciun. Un preot din Orleans, Pierre Thureau, relatează în lucrarea sa, Le Saint Enfant-Jesus (Sfântul Prunc-Isus),
19

publicată în 1665, că la şcoală din Châteauvieux, un târg „dezolat" din dioceza respectivă, se poate vedea „o stampă reprezentând un Prunc-Isus de mari dimensiuni, înfăşurat în scutecele sale şi întinzându-şi mâinile către toţi cei ce vor să fie simpli şi mici ca şi el, îndeosebi către copii"22. Intr-o societate în care o pastorală a fricii atrage atenţia timp de trei secole asupra primejdiilor cărnii, a corpului, lăcaş al păcatului, imaginea acestor copii exemplari vine în sprijinul noilor forme de pietate interioară23. Toate aceste „embleme de iubire divină" nu pot împiedica difuzarea în acelaşi timp a unui model laic de copil de excepţie, opus pruncului mistic şi Pruncului-Isus, deoarece acesta se realizează aici pe pământ: copilul minune. In secolul al XVII-lea, cărţile şi portretele fac cunoscute unele din aceste figuri. Astfel, în 1613, apare La Civilite morale des enfants composee en latin par Erasme, traduicte en frangais par Claude Hardy, parisien,. âge de neuj ans (Civilitatea morală pentru copii compusă în latină de Erasm, tradusă în franceză de Claude Hardy, parizian, în vârstă de nouă ani). Cât despre „micuţul din Beauchasteau", născut către 1630, vorbeşte, încă de la şapte ani, mai multe limbi, iar la doisprezece publică o culegere de poeme24. Este însă adevărat că secolul al XVIII-lea, cu Amadeus, suportă în mod mulţumitor comparaţia ... Copilului familiei regale nu i se cere nici un fel de dovezi: căci devine, automat, un copil public. Este vorba, mai ales, de moştenitorul tronului. Naşterea sa are loc în public, şi, în prima copilărie, pentru el nu există o viaţă privată; se află tot timpul sub supraveghere, cel mai mic gest al său e observat şi chiar notat, aşa cum mărturiseşte textul lăsat de Heroard, medicul foarte tânărului rege Ludovic al XlII-lea. Copilul trăieşte sub privirile Curţii. Dar, viitorul părinte al supuşilor săi nu are nici un fel de contact cu aceştia. Mai
20

mult decât grevurile, moneda e cea care îl face cunoscut, cel puţin unei părţi dintre aceştia. In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi mai cu seamă în cel de al XVIII-lea, naşterile princiare ocupă un loc esenţial în baterea monezii, ce devenise privilegiu regal. în asemenea timpuri favorabile teoriilor populaţioniste, acesta este un mijloc sigur de a imprima în conştiinţe imaginea unei perechi regale înconjurate de copiii respectivi şi de a invita fiecare familie să urmeze augustul exemplu.
Interes şi indiferenţa faţă de copil

în vederea însuşirii acestor învăţături esenţiale, copilul a depins întotdeauna de ceea ce e „public", de exterior, şi totodată de ceea ce e „privat", de părinţii săi. Influenţe ce se vădeau adesea complementare: lucrurile s-au schimbat însă în cursul secolelor clasice, fie de o parte, fie de cealaltă. Cercetarea statutului copilului trimite aşadar şi tot timpul la mai multe niveluri de reprezentări şi de practici. Totuşi, sensul evoluţiei este, după toate aparenţele, clar: copilul vede acordându-i-se în mod progresiv locul pe care îl are astăzi în familie. Dar despre ce copil, despre ce familie este vorba? E greu de crezut că unei perioade de indiferenţă faţă de copil i-ar fi succedat o alta pe parcursul căreia, cu ajutorul „progresului" şi al „civilizaţiei", interesul ar fi avut câştig de cauză .. . Indiferenţa sau interesul faţă de copil nu caracterizează, la drept vorbind, o perioadă sau alta din istorie. Cele două atitudini coexistă în sânul aceleiaşi societăţi, la un moment dat una din ele prevalând asupra celeilalte din raţiuni culturale şi sociale ce nu pot fi identificate întotdeauna cu uşurinţă25. Indiferenţa medievală faţă de copil e o născocire; şi în secolul al XVI-lea, am văzut doar,
21

părinţii sunt preocupaţi de sănătatea şi de vindecarea copilului lor. De atunci, afirmarea „sentimentului faţă de copil" din secolul al XVIII-lea, adică a sentimentului nostru faţă de copil, trebuie interpretată ca un simptom al profundei perturbaţii privind credinţele şi structurile de gândire, ca un semn al mutaţiei fără precedent ce s-a produs în conştiinţa privind viaţa şi corpul în Occident. Unui imaginar al vieţii, specific spiţei şi comunităţii, i se substituie un altul: cel al familiei independente. Unui statut în care noţiunile de „public" şi ,,privat" îşi aveau rolul lor în formarea copilului i-a succedat altul, care sporeşte drepturile mamei şi mai cu seamă ale tatălui asupra copilului lor. Dar într-un climat de individualism aflat în creştere, atunci când se agita ideea favorizării dezvoltării copilului, cuplul, încurajat de Biserică şi de stat, trece o parte din drepturile şi din responsabilităţile lui asupra educatorului. Modelului rural i-a urmat un model urban, şi dorinţa de a avea copii nu numai pentru a asigura permanenţa ciclului, ci pur şi simplu pentru a-i iubi, şi pentru a fi iubit. NOTE
1 Tot pentru a asigura permanenţa prenumelui, simbolic de fapt, dar căruia familia îi dădea o mare importanţă, în Anglia se dădea uneori acelaşi prenume primilor doi sau trei băieţi ai cuplului; dacă primul născut murea, mezinul său omonim prelua atunci, într-o oarecare măsură, ştafeta. Cf. Lawrence Stone, The' Family, Sex and Marriage in England, 1500 —1800, Londra, 1973, p. 409. 2 Teoria e veche, datând din vremea lui Hipocrate. Cf. Marie-France Morel, „Theories et pratiques de l'allaitement en France au XVIII-e siecle", Annales de demographie historique, 1976, p. 395. 3 Folcloriştii aduc mărturii în privinţa acestui ri tual de „mise en jambe" ce datează de la sfârşitul

secolului trecut; cf. j. Gâlis, L'Arbre et le Fruit, Pa ris, Fayard, 1984, p. 472—473. 4 A. Van Gennep, Le Folklore de l'Auvergne et du Velay, Paris, 1942, p. 22. 5 Scevole de Sainte-Marthe, Paedotrophia ou la Maniere de nourrir les enfants ă la mamelle i tradu cere din limba latină, Paris, 1698. 6 J. Locke, De l'education des enfants, Paris, 1695, p. 2. 7 Frangoise Choay, „La viile et le domaine bâti comme corps dans les textes des Architectes-theoriciens de la premiere Renaissance italienne", Nouvelle Revue de Psychanalyse, „Le dehors et le dedans", nr. 9, primăvara lui 1974, p. 239—251. 8 Christiane Klapisch-Zuber, „Parents de sang, parents de lait: la mise en nourrice â Florence, 1300— 1530", Annales de demographie historique, 1983, p. 33—64. 9 Simon de Vallambert, De la maniere de nourrir et gouverner les enfants, Paris, 1565, cap. X. Şi Sce vole de Sainte-Marthe, op. cit; 10 J. Gelis, op. cit., p. 434—457. 11 Cf. Scevole de Sante-Marthe, ale cărui criterii privind alegerea unei doici capabile le anticipează pe cele din secolul al XVIII-lea: nici tânără, nici bătrână; nici grasă nici slabă; veselă şi roşcovană la faţă, cu pieptul lat, sânii rotunzi şi bine dezvoltaţi. Femeia respectivă nu trebuie să fi avortat niciodată. 12 Christiane Klapisch-Zuber, art. cit., p. 60. 13 Nu ştim în ce fel judecau doicile din mediul rural demersul părinţilor care se sustrăgeau astfel responsabilităţilor privind alăptatul. Viziunea acestor femei de la ţară despre lume, maniera în care îşi imaginau succesiunea generaţiilor trebuie să le fi su gerat convingerea că aceşti părinţi de la oraş erau liste fiinţe denaturate, indiferente faţă de soarta pro geniturilor lor. Aşa că, de ce să le fi preocupat soarta acelor prunci renegaţi de propriii lor părinţi? 14 Ne vom referi aici la paginile lămuritoare ale lui Philippe Aries, „Les deux sentiments de l'enfarice", L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime,

Paris, Ed. du Seuil, reed. 1973, p. 134—142.

Louise Bourgeois, Instructions ă ma fille, Pa ris, 1626, p. 218—219. 16 J. Locke, op. cit., p. 49—51. 17 Jacques Duval, Des hermaphrodits, accouchements des femmes [...], Rouen, 1612, p. 260—262. 1 8 Asupra acestei dezbateri, cf. convorbirea din tre J. B. Pontalis şi Philippe Ari'es, Nouvelle Revue de psychanalyse, „L'enfant", nr. 19, primăvara lui 1979, p. 13—25. Cf. şi excelenta punere la punct a lui Jean Molino relativ la doctrinele educative din se colele XVI şi XVII, „L'education vue â travers l'Examen des esprits du Dr. Huarte", Marseille, „Le XVII-e siecle et l'education", primăvara lui 1971, p. 105—115. 1 9 Asupra unor forme privind această nouă con ştiinţă, cf. Eugenio Garin, L'Education de l'homme moderne, 1400—1600, Paris, Fayard, 1968. 20 Philippe Aries stabileşte o relaţie între mai marea atenţie acordată copilului şi şcolarizare {cf. punerea sa la punct în L'Histoire, nr. 19, ianuarie 1980, „L'enfant â travers Ies siecles"), în vreme ce Lawrence Stone crede că şcoala a apărut ca urmare a dezmembrării vechii familii, o parte din funcţiile acesteia trecând atunci în sarcina instituţiilor pu blice. 2 1 Exemple citate în Frangois Lebrun, La Vie conjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975, p. 153— 154. 22 I b i d . ,6 6 — 6 7 . 23 Cf. Jean Delumeau, Le Peche et la Peur, Pa ris, Fayard, 1983. 24 Francois-Mathieu Chastelet, zis de Beauchasteau, La Lyre du jeune Apollon ou la Muse naisaante du petit de Beauchasteau, Paris, 1657. 25 Daniel Teysseyre, Pediatrie des Lumieres, Pa ris, Vrin, 1982, p. 7—8.

1 5

24

S C R IE R I P R IV A T E de MADELEINE FOISIL

iaţa privată ca şi viaţa intimă situată în cadrul vieţii cotidiene nu sunt uşor de sesizat, fie că ele se confundă cu viaţa publică, fie că ar fi fost ferite de ochii celorlalţi prin însăşi rezerva de a fi revelate. Cercetând, cu privire la aceste aspecte, Memorii, jurnale şi registrele de socoteli nu urmărim alcătuirea, pornind de la anecdote şi întâmplări curioase, o viaţă privată aşa cum s-a scris, şi în mod strălucit uneori, despre numeroase vieţi zilnice, ci de a descifra, în plus, felul în care a fost receptată aceasta în mentalităţi: aşadar, mai puţin despre viaţa privată decât despre atitudinea faţă de viaţa privată, şi nu numai naraţiunea, dar şi tăinuirile; nu numai discursul, dar în egală măsură uscăciunea sau absenţa acestuia. Rezultatele prezentate aici nu poartă decât titlul de eseu; ele nu sunt omogene şi nici exhaustive; nu se întemeiază decât pe un eşantion de texte; şi pun o seamă de întrebări cărora nu li se dau nişte adevărate răspunsuri. Avem însă ambiţia ca, prin intermediul lor, să demonstrăm cât este de bogată problematica adusă în discuţie de către Philippe Aries. DEFINIREA UNUI GEN Memorii, jurnale, registrele de socoteli au fost, prin forma lor, foarte diferenţiate privind expresiile esenţiale ale scrierii private de la sfâr25

şitul secolului al XVII-lea şi în timpul"celui de al XVIIMea. Trebuie să revenim la definiţia pe care i-o dădeau contemporanii, având în vedere că ceea ce transmit şi conţin unele sau altele din aceste scrieri nu ţine de aceeaşi natură. Pentru a le defini, pentru a apela la ceea ce a spus Furetiere1 în 1690 în de neînlocuitul său Dicţionar: „Memorii la plural sunt numite acele cărţi ce aparţin istoricilor, scrise de cei care au luat parte la evenimente sau care au fost martori oculari sau care conţin viaţa lor şi a principalelor lor acţiuni. Ceea ce corespunde a ceea ce latinii numesc comentarii". Apoi urmează exemplele: Sully, Villeroy, cardinalul de Riohelieu, mareşalii de Themines şi de Bassompierre, Brantome, Montrespr, La Rochefoucauld, Pontis. „Registrul de socoteli este o carte în care un bun gospodar sau un negustor trece tot ceea ce câştigă şi ceea ce cheltuieşte pentru a-şi da socoteală lui însuşi de toate afacerile lui personale." Astfel, aceleaşi cuvinte se află în opoziţie. Autorii de Memorii, istoricii sau martorii oculari ai evenimentelor politice; autorii de registre de socoteli, buni gospodari sau negustori; obiect al Memoriilor, principalele acţiuni; obiect al registrelor de socoteli, ceea ce se câştigă şi ceea ce se cheltuieşte.
Memorii privind istoria

Memoriile, potrivit accepţiei pe care o au în secolul al XVII-lea, sunt produsul expunerii individuale a unor personaje publice privind ecoul propriilor fapte, măreţia propriei lor glorii, sau a unor oameni sau fapte al căror martor privilegiat au fost; şi sunt destinate pentru a fi citite. Nu se pot imagina Memoriile lui Saint-Simon sau Jurnalul lui Dangeau fără Ludovic al XlV-lea; şi nici Memoriile lui Bas-

sompierre fără Henric al IV-lea, Ludovic al XlII-lea şi celebrele lor fapte de arme; nici Memoriile Doamnei de Motteville fără regina Ana de Austria; nici Memoriile lui Villars fără faima sa câştigată pe câmpurile de luptă. In legătură cu aceste Memorii, să reţinem aici observaţiile a trei dintre cei mai de seamă comentatori. Memoriile de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi de pe parcursul celui de al XVMlea, opere ale unor martori ai evenimentelor petrecute în regat şi ale unor oameni de acţiune se apropie în mod deliberat de relatarea istorică, precizează Marc Fumaroli2. Memorialiştii autori ai acestora, ,,care au consacrat prea mult timp pentru a modela, a juca rolul unui personaj public", se ocupă în puţinul timp care le mai rămâne să-i dea o trăsătură definitivă. Viaţă publică în aceste texte, dar deloc sau foarte puţină viaţă privată. Margaret Mac Gowan, studiind în mod speial cazul lui Bassompiere, a definit conţinutul acestora drept mari Memorii sau Memorii istorice. Autorul lor scrie în calitatea sa de observator şi de spectator al propriei sale vieţi sau a vieţii celui sau a celei al cărui prieten, slujitor sau camarad a flost3. Nu scrie în calitate de martor, confident sau confesor, de analist al propriei sale persoane, ci relatează despre ceea ce poate fi privit şi văzut de toată lumea. In asemenea texte se manifestă eul activ, cel care nu are timp să reflecteze. „E o persoană surprinsă în momentele cele mai intense şi mai răsunătoare ale acţiunii", scrie Margaret Mac Gowen referindu-se la Bassompiere, după care adaugă: „El se prezintă în faţa simpatizanţilor săi în tehnicolor, preocupat de problemele războiului". La aceşti autori ai secolului al XVII-lea nu există o conştiinţă a eului intim aşa cum o înţelegem noi astăzi. Ei sunt mai curând autori de portrete cvasioficiale decât de autobiografii. Să-1 cităm şi pe Yves Coirault: ,.Noi suntem obişnuiţi cu Memorii mai intime, cu ample şi
27

indiscrete confesiuni [... ] de autobiografii şi autoportrete în ţinută de interior", scrie acesta în prefaţa dedicată Memoriilor lui Saint-Simon. Şi, în legătură cu un eventual studiu asupra omului privat, al omului intim, el face o diferenţă între egocentrism şi egotism: „Extrema complezenţă a lui Saint-Simon faţă de ducele de Saint-Simon, egocentrismul său excesiv nu conferă Memoriilor sale acea savoare de egotism care [... ] se vădeşte atât de agreabilă în Memoriile contemporanilor noştri [....]. Liber fiecare să regrete că Saint-Simon nu apare niciodată în halat de casă [. .. ] că scenele intime aparţin aproape întotdeauna intimităţii celorlalţi4". Analize pe care un studiu sistematic asupra seriei de Memorii inventariate de Louis Andre5 şi, mai recent, de Ciorânescu6, le-ar confirma şi nuanţa. Analiza titlurilor este deja sugestivă. Titluri scurte, bineînţeles, reduse la cuvântul Memorii, dar titluri însoţite de o prepoziţie ce delimitează obiectul lucrării; şi mai cu seamă titluri lungi, cel mai adesea de nartură politică, diplomatică sau militară, ceea ce justifică acţiunea respectivă şi fac din acestea nişte Memorii privitoare la viaţa publică. Memoriile lui; ale; pentru; Memorii conţinând; în legătură cu; pentru a facilita; în legătură cu ceea ce s-a petrecut; pentru a da socoteală; unde se poate vedea; în felul acesta sunt alcătuite 'numeroase titluri. Titluri de douăzeci de cuvinte, care plasează lucrarea în istoria regatului şi îi conferă astfel raţiunea de a fi şi propria-i justificare. Nicicând o asemenea profuziune de Memorii privind viaţa privată. Se poate spune oare că unele din aceste Memorii cu caracter istoric nu fao parte din categoria Memoriilor privind viaţa privată, dacă nu în totalitate, cel puţin o parte din paginile lor? Orice sistematizare a acestui tip de documente atât de profund marcate de individualitatea autorului respectiv este plină de riscuri,
28

Henri de Campion alunecă pe panta mărturisirilor în legătura eu mica Louise-Anne, fiica sa7 — carte de socoteli, cartea unui om care iese din joc, scrie Bernard Beugnot în legătură cu această lucrare ce marchează un sfârşit de viaţă; abatele de Marolles îşi povesteşte copilăria8; iar Fontenay Mareuil9 dedică relatarea vieţii sale publice copiilor săi, relatare ce intră astfel în forul privat. Memoriile privind istoria, autobiografia: două genuri care nu pot fi confundate. Aceasta din urmă, care a apărut mult mai târziu, se supune unei definiţii stricte care o diferenţiază de Memorii, ba chiar o opune acestora: „Autobiografia, precizează Philippe Lejeune în eseul pe care i 1-a consacrat10, este povestirea retrospectivă în proză a propriei existenţe, atunci când autorul pune accentul principal pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale". Povestire a propriei existenţe, accent pe viaţa individuală, istorie a personalităţii autorului: trăsături esenţiale în raport cu Memoriile privind istoria care dau prioritate evenimentului istoric şi îi subordonează persoana.
Jurnale şi registre de socoteli

în timpul în care Memoriile privind istoria abundă în secolele XVII şi XVIII, există şi jurnale şi registre de socoteli. Nenumărate, neluate în seamă, răzleţite până nu demult, acestea se situează la un niveLşi într-o perspectivă diferită şi foarte modestă. în cea mai (mare parte, ele sunt, în primul şi cel mai elementar aspect, un simplu registru de socoteli şi, atunci când sunt mai extinse, mai elaborate şi mai bogate în informaţii, tot în jurul calculelor se articulează şi se edifică. Scrise zi de zi, în nemijlocita transcriere cotidiană, acestea sunt întocmite pe o schemă simplă, cea a vieţii zilnice în ritmul, în aspectele sale materiale cele mai prozaice, în activităţile sale cele mai obişnuite,
29

consemnate zi de zi într-o exprimare elementară, în formule ce se repetă. Jurnalul, registrul de socoteli (am preluat formula din Jurnalul lui Gouberville11, şi ea se aplică întregului ansam/blu de texte de aceeaşi natură) împart durata şi acţiunea într-o serie de momente imediate a căror unitate maximală este ziua care s-a scurs. O asemenea aprehensiune privind timpul fragmentează orice acţiune, îi răpeşte unitatea printr-o juxtapunere de tuşe pe care nu le leagă nici o formă literară. O asemenea formă elementară de scriere exclude naraţiunea, descrierea, ca şi alte calităţi de stil. Aşa că jurnalele şi registrele de socoteli nu sunt recunoscute drept literatură: „Problema creaţiei literare nu s-a pus nicicând pentru cei care, în secolul al XVII-lea, au practicat scrisul cotidian, spune Elisabeth Bourcier, şi autorii acestuia nu au fost solicitaţi pentru a oferi curiozităţii unui public mai larg lectura însemnărilor lor aride şi monotone, în .timp ce Memoriile privind istoria şi, mai târziu, confesiunile şi jurnalele autobiografice scrise pentru a fi publicate au fost, în unele cazuri imediat, în altele mai târziu, dar, oricum, nu au rămas în anonimat; jurnale şi registre de socoteli au rămas cufundate în cea mai mare indiferenţă pană în ziua în care au devenit izvor de informaţii pentru istoric şi chiar pentru etnolog". Care este aportul registrului de socoteli? Adesea, un aflux de amănunte mai mult sau mai puţin importante redă o frântură de viaţă; astfel, focul din bucătărie pâlpâie, iar Gilles de Gouberville stă lângă el; camera nu e locu] intimităţii, ci locul sociabilităţii, încă din zorii zilei, înainte de scularea stăpânului; cartea nu se află în bibliotecă, ci în mâna stăpânului care citeşte cu voce tare într-o seară de făurar. Viaţă dinăuntru, dar şi viaţă din afară; gesturi de interior, dar şi gesturi de exterior ce apar- ) ţin şi acestea vieţii private. Carte a spaţiului privat, dar şi carte a timpului privat care se
30

consemnează în ore şi sferturi de oră, dar şi în timp liturgic: sfântul sărbătorit în ziua respectivă, marile sărbători de peste an, timpul mişcării solare. Cartea trăirii senzoriale, a auzului, a pipăitului, chiar dacă toate acestea nu apar decât în tuşe fragmentate şi rare. în sfârşit, cartea vieţii, a sănătăţii şi a bolii, redată nu prin mijlocirea unor consideraţii savante, ci a unei notaţii directe. Bogăţie, dar şi sărăcie a registrului de socoteli. Densitatea, volumul, intervalul de timp al celor mai importante dintre ele nu trebuie să ne creeze iluzii: un mare număr dintre acestea se reduc la câteva file imediat neglijate, în scurtă vreme abandonate; altele sunt mai aproape de o cronică sătească, înregistrând botezuri, căsătorii, decese şi mici evenimente din viaţa locală, în vreme ce forul vieţii private rămâne întru totul secret. Documentul este sec în însăşi structura lui, fie că e extins sau scurt: uscăciune privind forma, uscăciune privind expresia sensibilă, lipsa unei naraţiuni, absenţa confidenţelor. Aceste caracteristice notabile ale jurnalelor franceze sunt încă şi mai relevante, după cum vom vedea, atunci când sunt comparate cu jurnalele englezeşti din aceeaşi epocă. Apropierea se vădeşte delicată de. această literatură ce reclamă, pentru a fi judicios citită, corect restituită, multă grijă şi, ca şi în cazul unei fiinţe pe care vrem s-o dezvăluim ei însăşi, o solicitudine plină de vigilenţă, o analiză a fiecărui text. întocmai după cum gândeşte Christian Jouhaud despre o serie de lucrări complet diferite de aceasta12, fiecare registru de socoteli e o operă autonomă, chiar dacă aparţine întru totul unui anumit gen. în consecinţă, aici nu este vorba să prezentăm un studiu global (pentru realizarea unui simplu indice mai rămâne să fie depusă o imensă activitate), ci să studiem problema vieţii private prin intermediul câtorva martori mai reprezentativi: Gilles de Gouberville şi, aidoma lui, a felului său de viaţă şi de a ţine un registru
31

de socoteli, gentilomul Paul de Vendee. Charles Demaillasson, notabilul târgoveţ din Montmorillon, Poitou; Pierre Bourut, sieur des Pascauids, avocat în Parlament, notabil din Angoumois; doi seniori de la ţară şi târgoveţi din Nîmes şi din Avignon, Trophime de Mandon şi Franşois de Merles. Rar exemplu de carte scrisă de o femeie, registrul de socoteli al Margueritei Mercier a fost ferit de uitare. In sfârşit, viaţa privată a unui notabil din Reims, contemporan cu Colbert şi înrudit ou acesta, e divulgată de registrul lui Jean Maillefer, negustfor din Reims, un text cunoscut şi 'comentat, dar neanalizat din punctul acesta de vedere13. In aceeaşi epocă, jurnalele private englezeşti devin tot mai numeroase şi au fost studiate în mod remarcabil de către Elisabeth Bourcier. Autorii unor Memorii care se referă întrucâtva şi la viaţa privată aduc, de asemenea, o mărturie de neînlocuit. Astfel, Jean Migault, învăţător la şcoala din Mauze, rănit până în adâncul sufletului de dragonadele din Poitou şi care, aflat în localitatea lui de exil, a scris şi a recopiat pentru fiecare din copiii săi dureroasa epopee a încercărilor familiale. Astfel, Dumont de Bostaquet14, exilat şi el pentru multă vreme, dar al cărui trecut îi luminează memoria. Tot aşa Henri de Campion, gentilomul bătăios, care, după moartea micuţei LouiseAnne, fiica sa, se retrage din viaţa publică şi-şi scrie Memoriile. întocmai oa şi Doamna de La Gutte, o femeie autor, lucru atât de rar în acest secol în care scrisul este cu precădere masculin. Dar scrisul privat se poate referi, tot la diferite nivele, şi la altcineva decât la propria persoană, sondând viaţa privată, intimitatea celuilalt în situaţii excepţionale: este vorba de jurnalul medicului, privitor la exigenţa igienii şi a sănătăţii şi de jurnalul servitorului privitor la devotamentul şi slujirea stăpânului. Exemplele din prima grupă a acestor docu32

^^

mente din epoca modernă cunoscute până acum sunt foarte rare, dar o cercetare sistematică în privinţa aceasta nu a fost făcută până acum. Cele care ne-au parvenit se situează la cel mai înalt nivel: acel Journal de Sânte (Jurnal de Sănătate), ţinut de către Jean Heroard, (medicul lui Ludovic al XlII-lea, referitor la sănătatea acestuia15, şi Jurnalul de Sănătate privind sănătatea lui Ludovic al XlV-lea, ai cărui coautori sunt primii săi medici, Vallot, Daquin şi Fagon16, jurnal lipsit de continuitate, mai mult un bilanţ decât o analiză zilnică a comportamentului privat al monarhului respectiv în timpul bolii, texte care nu au nici un echivalent în Memoriile timpului. Jurnalele persoanelor intime şi ale servitorilor sunt încă şi mai rare; vom cita aici două exemplare: acel Jurnal al lui Dubois, valetul lui Ludovic al XIIIlea şi al lui Ludovic al XlV-lea17, care a fost imitat până în cele mai mici amănunte de către alţi valeţi, numiţi Antoine; cel al Doamnei de Motteville, camerista şi confidenta Anei de Austria18.
Jurnalul lui Heroard

Trebuie să ne oprim însă şi să definim în mod mai explicit pe cel mai important, mai fascinant, dar şi mai incomplet jurnal cunoscut: Jurnalul lui Heroard19. Jurnal ce intră în categoria registrelor de socoteli, deoarece, ca şi acestea, este ţinut la zi, alcătuit ddntr-o suită de note, ce se repetă în mod monoton, referitoare la sănătate, aşa după cum notele din registrul de socoteli se refereau la socoteli. Oricât de paradoxal ar părea, jurnalul obscurului gentilom Gouberviile şi cel al medicului regelui, Jean Heroard, se supun aceleiaşi structuri, putând fi investigate, şi unul şi celălalt, potrivit aceleiaşi metode. De la naşterea prinţului şi până când acesta a împlinit vârsta de douăzeci şi şapte de ani,
33

Manuscrisul e cel care-1 pune pe cititor în legătură directa cu autorul, cel care îi prilejuieşte contactul fizic cu acesta, cel care permite să se vadă modul în care a fost scris textul: scris îngrijit sau neglijent; uniformitate sau grabă; ştersături, pete; emoţie fulgerătoare din pricina căreia tremură pana. Fără a încredinţa cuiva sarcina de a-i avea manuscrisul în grijă, Heroard, timp de douăzeci şi opt de ani, a redactat el însuşi acest text excepţional. Scriere autografă uniformă şi îngrijită. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., tns, fr. 4022, 131)
34

Heroard, numit ea prim medic al acestuia, i-a servit ca secretar. Curgere monotonă a zilelor în banalitatea cotidiană a unei informaţii cenuşii, dar de neînlocuit datorită caracterului ei unic: privind igiena tânărului corp al prinţului, în răstimpurile de sănătate, ca şi în perioadele de boală, exerciţiile corespunzătoare pentru a-1 fortifica, mesele care i se servesc în cele patru momente ale zilei: gustarea de dimineaţă, masa de prânz, gustarea de idupăamiază, masa de seară; dar, de asemenea, şi gesturile, ca şi limbajul micului prinţ, consemnate imediat şi în mod nemijlocit. Şi totul potrivit unui orar zilnic, cu orele, jumătăţile de oră, sferturile de oră ale scurgerii timpului. Dintr-un minimum de patru notaţii, avem pentru ansamblul jurnalului o cronometrie însumând un total aproximativ de o sută de mii de notaţii şi de aproape zece mii de zile relatate în felul acesta. în acest text, viaţa publică este practic exclusă: câteva aluzii când şi când, dar niciodată o relatare continuă, aşa cum găsim în Memoriile contemporane. Tot ce se află în jurnal aparţine cu precădere vieţii private a prinţului. In rigoarea absolută şi ştiinţifică a acestui jurnal privind sănătatea, ţinut cu profesionalitatea medicului, Heroard a aţintit asupra copilului o privire paternă şi, datorită acestei afecţiuni care vibrează în fiecare pagină, a conferit textului căldură, a dat, în paginile sale, viaţă copilului, a consemnat, a fotografiat gestica micului prinţ: un copil care aleargă, un copil care se joacă, un copil care dansează, un copil care vorbeşte. Acest Jurnal datorat lui Heroard a contribuit în mare măsură la cunoaşterea vieţii prinţului din primii zece ani ai vieţii sale, când medicul 1-a avut tot timpul sub directa lui supraveghere: de dimineaţă chiar, se află la căpătâiul lui pentru a asista la sculare; e ală-

turi de el în timpul meselor, aşa cum cere funcţia sa de medic principal; îl priveşte când se joacă; stă lângă el când îşi scrie jurnalul, prezenţa copilului vădindu-se prin măzgâlitu-rile şi desenele rămase intacte în paginile respective, în afară, doctorul îl întovărăşeşte în timpul plimbărilor prin parc şi, eventual, ia parte la jocurile copilului; îl urmează, de asemenea, la vânătoare. Acest text, ce conţine o imensă cantitate de informaţii privind viaţa privată, depăşeşte cu mult ceea ce se cheamă un jurnal medical. Descrie în mod amănunţit ritmul şi felul în care se desfăşoară viaţa prinţului, spaţiile interioare ale vechiului castel Saint-Germain, ,H spaţiile exterioare ale parcului care îl încon- | joară, ca şi Castelul nou al cărui actor principal este şi pe care acest Jurnal, în funcţie de ;• prezenţa sa, ne îngăduie să-1 reconstituim. An- -turajul pe care numitul Jurnal îl pune zilnic ? în scenă nu este cel cuprins în listele private j pe care le găsim în manuscrisele şi documentele casei regale, ci acel anturaj care trăieşte prin intermediul conversaţiei, a jocului, a disputei, a conflictului. Ca anturajul familial: re-

Educaţia ce se dădea moştenitorului tro nului, despre care aflăm direct din Jur nal: muzică, dans, desen. Freminet, pri mul pictor de la Curtea lui Henric al IV-lea, îi călăuzeşte mâna; delfinul avea pe atunci patru ani. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, _____ ■ f. 398) ifrv- _ . ..-„__ Kj

0£&ţŞ$'::$i&(?A

gele şi regina, al cânor timp petrecut în preajma fiului lor poate fi măsurat cu toată exactitatea (între 1602 şi 1606: regele, 366 de zile; regina 346 de zile) şi al căror comportament poate fi analizat în mod amănunţit; mica trupă de prinţişori de sânge şi de bastarzi care apar în planul secund al acestui Jurnal, al cărui subiect este, înainte de toate, delfinul. Ca anturajul ce răspunde de copil, cel mai zelos şi cel mai apropiat: primii săi educatori: guvernanta, medicul, doica. Ca anturajul domestic alcătuit din valeţi şi cameriste, şi anturajul militar alcătuit din ofiţeri şi simpli soldaţi; ca şi anturajul alcătuit din ţărani, muncitori şi artizani, aproximativ vreo cincizeci de persoane, veritabil caleidoscop social şi regat în miniatură în

j,- i'/'l -

. '
r■ v■ -

'

'*

1
■ ■ ■ ' ' . '

£i^,.. _~ -: : _ ::. i-."'; :::.."-ilu'!^-

...... Pe o seamă de foi subfiri, micul prinţ, aşezat alături de Heroard, a creionat, a alcătuit litere, a desenat. Medicul le-a păstrat cu mare grijă, Je-a datat, le-a inserat între paginile Jurnalului său. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, f. 481)
37

,.

mijlocul căruia copilul îşi face, înconjurat de respectul faţă de viitorul rege, ca şi de familiaritatea unui copil ca oricare altul, ucenicia sociabilităţii. Un Jurnal care, în sfârşit, ne informează despre educaţia zilnică pe care o primeşte prinţul regal: este învăţat cum să trăiască, este învăţat cum să-şi domine pasiunile. Dacă ne face cunoscută metoda Doamnei de Montglat (fermitate ce dojeneşte, mai mult ameninţare eu biciul decât folosirea lui), Jurnalul ne destăinuie, fără să spună niciodată asemenea lucru în mod distinct, educaţia prin blândeţe a Hui Heroard. Astfel, după cum vedem, acest Jurnal al lui Heroard este, prin definiţie, o sursă de informaţii privind viaţa privată. Cele câteva pagini de care dispunem în lucrarea de faţă sunt insuficiente pentru a-i valorifica inepuizabila lui bogăţie. Mă voi limita la aspectul naturii sale proprii şi al raţiunii sale fundamentale de a fi: viaţa intimă a corpului prinţului.

Spaţiul privat
La sfârşitul Evului Mediu, omul trăieşte într-o lume care nu e nici privată şi nici publică, remarca Philippe Aries atunci când punea următoarea întrebare: este oare posibilă o istorie a vieţii private? Comunitatea sătească şi cea orăşenească din oondicele de socoteli apăreau ca atare: aceasta nu făcea nici o distincţie clară între spaţiul privat şi cel public, nu avea cunoştinţă de vreo frontieră între unul şi celălalt. Ceea ce ne dezvăluie cu o deosebită pregnanţă cel mai preţios martor al nostru, Gilles de Gouberville, dar şi alţii. Trebuie să spunem, fără întârziere, registrul de socoteli, dacă oferă câteva notaţii inedite şi preţioase, nu este marele document ne38

--,

21 septembrie 1606: „Se amuză mâzgălind pe hârtie; a făcut un corb pe care 1-a numit astfel". Copilul va împlini cinci ani la 27 septembrie 1606. (Jurnalul lui Hâroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, f. 320)

cesar unei asemenea investigaţii, care are sursele ei proprii şi infinit de bogate. Nu există nici un fel de comparaţie între notaţia scurtă şi izolată a unui jurnal privat şi ceea ce oferă cercetătorului contemplarea unei imagini, a unei gravuri, a unei stampe, a unui tablou, aşa cum au demonstrat atâtea şi atâtea studii, cum nu există nici un fel de comparaţie nici între fascinanta şi inepuizabila bogăţie a inventarului întocmit după deces, care ne prezintă descrierea locurilor, a mobilelor, a obiectelor, a tapiseriilor, a ţesăturilor, care ne îngăduie să reînviem în mod absolut veridic spaţiul interior, cu toată aglomeraţia sau sărăcia sa, în lumina sau în absenţa acesteia, în absenţa totală a confortului sau progresul comodităţilor sale celor mai intime20. Autorilor registrelor de socoteli li se poate aplica ceea ce Elisabeth Bourcier a spus despre autobiografi: „Aceştia par să nu posede nici 39

locuinţă, nici cameră, nici pat, nu văd nimic din ceea ce se petrece pe stradă". Observaţia care se (poate face pentru jurnalele franceze se impune şi pentru cele englezeşti din aceeaşi epocă. „Cadrul în care trăieşte familia, mai scrie Elisabeth Bourcier, nu e descris niciodată, casele devin mai mari, se modernizează, dar amenajările recente nu mai sunt menţionate [.. .] 21." Nu se întâlnesc nici descrieri ale peisajelor în care sunt situate acestea. Spaţiul privat nu apare decât în relaţia imediată a acestuia cu trecutul: după îndreptăţită formulă a lui Vincent Boyenval, acest spaţiu privat se află în urzeala textului, este aluziv, sugerat cititorului. Lui îi revine sarcina de a sesiza cea mai mică manifestare a acestuia şi de a-i reda vechea viaţă. Aluzie — este vorba de un eveniment al vieţii cotidiene datat în mod mai precis, care a proiectat câteva lumini asupra spaţiului interior al lui Charles Demaillasson: naşterea fiicei sale în „sala de jos", naşterea unei alte fiice în camera „frunză veştedă". Şi iarăşi aluzii — reparaţiile făcute, transformările efectuate care ne prezintă locurile, sala, bucătăria, cămara, camerele de sus, scările pe care se ajungea la locuinţa lui Paul de Vendee. Ameliorarea confortului se traduce prin câteva cuvinte din text; pereţii sunt acoperiţi cu un strat de var, pardoseala e alcătuită din lespezi, sobele devin mai eficiente, ceea ce ne face să-1 recitim pe Paul de Vendee. Acelaşi lucru la Gouberville: se repară podeaua care se lăsase în dreptul pivniţei, se repune în stare de funcţionare bucătăria (sobă şi pardoseală), se reface moara din Gouberville, se aduc căruţe încărcate cu lemn, căruţe încărcate cu piatră, muncesc, laolaltă, zidari, ţiglari, pietrari. Nici un fel de descriere, dar, timp de trei luni, note juxtapuse care permit să se profileze şi să ni se înfăţişeze acea construcţie din lemn şi piatră. Reconstrucţia morii din Gouberville este exemplul model al expresiei şi al formei registrului de socoteli22.
40

Şi tot aluzie — acel eveniment neaşteptat, revelator în ceea ce priveşte spaţiul sau locul. puţin loc i se atribuie descrierii spaţiului privat aparţinând lui Dumont Bostaquet; protestantul aflat în exil care îşi evocă amintirile 23. Dar incendiul din 31 august 1673 determină apariţia acestui spaţiu: cu care prilej sunt pomenite camera separată cu ajutorul unei tapiserii unde doarme slujnica şi copiii cei mici ai stăpânului casei, camera „fiicelor mele mai mari plină de paturi şi de mobile", camera stăpânului casei, cu alcovurile sale foarte curate şi cu dulapurile sale mari de la capul patului, împodobită cu portretele soţiilor sale şi ale sale proprii, scara de lemn sculptat, care e foarte frumoasă, şi splendidul acoperiş din ardezie şi plumb. Descriere pe care un inventar alcătuit în urma unui deces ar fi făcut-o mult mai bine şi în mod mai amănunţit. Iată însă evocarea spaţiului făcută cu prilejul unui incendiu: o zăpăceală nemaipomenită, strigăte de ajutor, pătrunderea cu forţa în camera plină de fum, mobilele aruncate pe ferestre, copiii transportaţi goi în sat. Povestire densă, dar care pune în valoare strânsa legătură dintre spaţiul privat evocat cu trăirea imediată: gestul, mişcarea, sociabilitatea. Asupra acestui punct, două importante texte exemplare depăşesc mediocritatea celorlalte: Jurnalul lui Heroard şi Jurnalul lui Gouberville. în cel dintâi, spaţiul de la Saint-Germain, cu Castelul cel nou, Castelul cel vechi, terasele, grotele şi fântânile (pentru care dispunem de documente descriptive de prim ordin24), nu apare decât în tuşe rapide, se divizează în spaţii deschise legate de plimbările prinţului, spaţiile interioare şi spaţiile exterioare. Spaţii interioare evocate, dar niciodată descrise: camera delfinului, camera doicei, cea a Doamnei de Montglat, cabinetul lui Heroard. Spaţii aparţinând delfinului la anumite ore din zi: capela, oratoriul, sala de dans, sala de jocuri, apartamentele regelui şi ale reginei, unde copilul se duce atunci
41

când părinţii se află la Saint-Germain. Spaţii exterioare: terasele, grădinile, unde copilul se joacă şi se plimbă, urmat cu grijă de către medicul său, pe trasee ce se pot reconstitui cu toată meticulozitatea — printre straturile de flori, grădina de zarzavat, alei, grote (cele dedicate lui Orfeu, Neptun şi Mercur) — în murmurul neîntrerupt al fântânilor. In felul acesta prezenţa prinţului determină prezenţa spaţiului. In Jurnalul lui Gouberville, spaţiul pe care îl putem parcurge încă şi astăzi, ou conacul, biserica, exploatările din preajmă, păşunile îngrădite, parcelele cultivate, nu e niciodată descris. Se află înscris în Jurnal în funcţie de sociabilitatea lui Gouberville. Este universul acestuia, în registrul de socoteli spaţiul privat nu poate fi disociat de gestul privat. Familiaritate ?i ospitalitate Numai lui Gouberville îi putem cere o mărturie, căci în această privinţă textul lui e de o bogăţie inegalabilă. Nu există zi în care să nu fi consemnat gesturile cele mai simple ale vieţii omului sociabil. Un text ce constituie un repertoriu de evenimente şi, totodată, de gesturi. Avem de a face, în primul rând, cu familiaritatea rustică dintre stăpân şi slugă, ce trăiesc foarte aproape unul de altul, fiind într-o constantă relaţie în sânul familiei domestice, datorită muncii câmpului: ordinele date pentru îndeplinirea obligaţiilor zilnice, simbria primită direct din mâna stăpânului, cadrul muncii în comun în livezi, pe ogoare şi în pădure. Apoi este vorba de convorbirile obişnuite cu ceilalţi: „Am spus, am stat la taifas", de expresiile ce revin tot timpul. Conţinutul acestor convorbiri nu e consemnat decât în mod excepţional, dar se poate ghici: preocupări legate de starea timpului, de muncile câmpului,
42

V
de veştile de ultimă oră. Sociabilitatea — care constă într-un du-te-vino de la o locuinţă la alta, în întâlnirile întâmplătoare pe drum sau pe câmp, despre care Gilles de Gouberville ne-a lăsat nenumărate instantanee. Iar printre prilejurile adunărilor rurale, liturghia de duminică ocupă un loc de frunte; satul Mesnil-auVal, unele locuri ee mai supravieţuiesc încă, ni le putem de altfel reprezenta. In jurul bisericii, în cimitir, la intrarea şi ieşirea din biserică, pe drumurile ce duc la ea, are loc întâlnirea ţăranilor, izolaţi în timpul săptămânii în cătunele lor, acaparaţi de muncile câmpului. Şi tot duminica, nobilul de ţară îl invită în mod regulat pe preot să ia masa la conac. în Jurnalul lui Gouberville, slujba de duminică şi din celelalte sărbători pare a fi una din împrejurările privilegiate, una din formele cele mai desăvârşite ale sociabilităţii. Sociabilitate înseamnă şi ospitalitate. Orice om sociabil deschide uşa locuinţei sale, oferă un loc la propria-i masă şi adăpost sub. propriu-i acoperiş. Par valoarea mărturiei lui Gouberville constă în faptul că el nu vorbeşte des-* pre ospitalitatea specifică marilor sărbători, ci despre cea care face parte integrantă din viaţa zilnică, practicată în forma ei cea mai firească. La conac, spaţiile ospitalităţii constau în primul rând din bucătărie, uneori din sală, dar rareori, iar textul consemnează acest lucru în mai multe rânduri, şi din camera stăpânului casei: „înainte de a-rnă spăla", „de cum răsare soarele", „dis-de-dimineaţă", „înainte de a mă da jios din pat", „înainte de a ieşi din camera mea". Apare astfel un aspect esenţial privind obiceiurile oamenilor de la ţară. Unde nu există loc şi nici timp rezervate vieţii personale. Căci nu incomodează pe nimeni dacă cineva vine în vizită la o oră pe care noi o socotim nepotrivită, şi într-un loc de cea mai mare intimitate. Masa — micul dejun, masa de prânz, masa de seară — este oferită adesea şi într-un gest

firesc al vieţii cotidiene, după intrarea neaşteptată a cuiva în bucătăria conacului; acest oaspete e invitat să se aşeze la masa gata pregătită. Dar, mai mult chiar decât această invitaţie la masă, este* aceea de a rămâne acolo peste noapte şi de a lua şi masa de seară. La ora la care ziua e pe sfârşite la Mesnil-au-Val — „la apusul soarelui", „la scăpătat" — Gilles de Gouberville îşi pofteşte oaspetele sub acoperişul lui proteguitor, ferindu-1 de întunericul nocturn, de primejdiile drumului, de frica ancestrală pe care o iscă noaptea. Oaspeţii primiţi la conac în felul acesta sunt uimitor de deosebiţi: ţărani, târgoveţi, meşteşugari, magistraţi, gentilomi. Ca ultim punct al sociabilităţii, propriul său timp prin excelenţă, este comportamentul faţă de boală şi de moarte, atunci când viaţa privată se confundă cu viaţa publică. Boala şi moartea nu sunt resimţite în termeni de durere, de emoţie, de tristeţe, de manifestări zgomotoase. Asemenea sentimente nu sunt exprimate niciodată, dar ceea ce lucrarea lui Gouberville pune în-evidenţă într-un mod remarcabil este faptul că sentimentele acestea nu fac parte din forul intim al oamenilor, ci aparţin vieţii comune a satului. Maniera prin care vestea morţii cuiva se strecoară în Jurnal atestă strânsa ei corelaţie cu sociabilitatea. în aceste momente esenţiale, omul sănătos se îndreptă către cel bolnav, cel viu către cel aflat în pragul morţii. De aici, acele gesturi despre care ar trebui să se dea socoteală de-a lungul anilor: ajutorul spontan dat bolnavului, solidaritatea rurală ce se încheagă în jurul acestuia, atenţiile neprecupeţite ale comunităţii, darurile cele mai potrivite pentru a-1 reconforta, îngrijirile oferite de cel mai competent locuitor pentru a ţine locul medicilor şi al bărbierilor care locuiesc la oraş, la o distanţă de mai mulţi kilometri, devotamentul unuia sau al altuia. Bolnavul nu e singur, şi nu e singur nici cel care va muri în curând.
44

Viaţă publică în inima vieţii private. Moarte în familie. Patul în care zace muribundul se află în centrul unei convivialităţi în cadrul căreia se înghesuie lumea celor vii pentru o ultimă vizită, pentru cele din urmă cuvinte, în prezenţa preotului, înainte de ultima suflare, în conciziunea notelor sale, fără o descriere propriu-zisă, Gilles de Gouberville ne face să trăim acele clipe excepţionale din miezul îndepărtatului secol al XVI-lea, în modesta comunitate parohială din Mesnil-au-Val, în neprihănirea cuvintelor şi a sincerităţii gestului.
Fami!ii!e

în inima vieţii sociale, şi ocupând locul cel mai de seamă din familie, se află soţia, copiii. Gilles de Gouberville nu a fost căsătorit: „familia de aici", in registrul său de socoteli, înseamnă fraţii, surorile, slujitorii. Aşa că, în privinţa aceasta, trebuie să ne adresăm altor documente. Potrivit însuşi genului registrului de socoteli, în textul lui nu există naraţiune, ci o absenţă aproape totală de mărturii asupra a ceea ce numim viaţă de familie. Trebuie să procedăm aşadar cti mare atenţie, să confruntăm notele discontinui, să descifrăm ceea ce ni se oferă doar în subtext. Discreţie ce caracterizează însăşi natura documentului; discreţie care face parte, de asemenea, din sensibilitatea unei epoci care evită efuziunea şi confidenţa şi face economie de cuvinte. Această discreţie e datorată, în egală măsură, lipsei aproape totale a mărturiei feminine. Viziunea masculină ne răpeşte o dimensiune esenţială: soţia şi mama despre ea însăşi. Succinte, făcând economie de cuvinte şi de detalii în privinţa vieţii de familie, se vădeşte astfel limita registrelor de socoteli asupra acestui aspect fundamental al vieţii private.
45

Soţia

De pildă, ce aflăm despre fîlisabeth Delavau, timp de zece ani tovarăşă de viaţă, ce răspundea de viaţa domestică (textul lasă să se întrevadă de nenumărate ori acest lucru), mamă a mai mulţi copii, din Jurnalul lui Pierre Bourut, sieur des Pascauds? Cum s-a înţeles cu ea, ce eventuale conflicte au avut? „Ah, Dumnezeule, cât de plăcut era menajul nostru", exclamă acesta, în clipa morţii celei de a doua soţii, Jeanne Preverault, cu care s-a căsătorit la patru ani după moartea Elisabethei, şi care îndeplineşte acelaşi rol de stăpână a casei şi de soţie prolifică. Să fi fost una din ele mai iubită decât cealaltă? Să fi fost una din ele mai zeloasă şi mai pricepută decât cealaltă în treburile gospodăreşti? Nici cel mai neînsemnat cuvânt nu lasă să se întrevadă vreo deosebire cât de mică între ele. Charles Demaillasson, acea persoană puţin însemnată din Montmorillon, vorbeşte foarte rar de soţia sa. în treizeci şi nouă de ani aceasta nu este obiectul decât a vreo douăzeci de menţiuni speciale. Autorul nu se opreşte asupra acestei cumsecade soţii în mai mare măsură decât asupra lui însuşi. Aceasta nu intră sub acoperişul locuinţei familiale, şi nu apare niciodată în rolul de stăpână a casei; cel mult, câteva aluzii în legătură eu dirijarea personalului casnic feminin. Doar în momentul unei naşteri anevoioase vedem răzbătând cu timiditate îngrijorarea tatălui: „în aceeaşi zi, la orele opt seara, a ajuns sora mea de la Lairat, care a venit din cauza bolii soţiei mele care s-a simţit foarte rău în timpul naşterii". Neliniştea se întrevede în faptul că Charles Demaillasson, împătimit călător, nu-şi părăseşte soţia în cursul lunii următoare. Tot astfel, ritmul informaţiei scade şi se răreşte cu ocazia celei de a doua sarcini a soţiei sale. Abia în ceasul morţii se vădeşte unitatea cuplului, unitate de.curând distrusă: „Vineri a

decedat, damoiselie Arine Clavetier Iubita mea soţie la orele două dimineaţa. A fos't o foarte demnă şi virtuoasă persoană, cu care am trăit în bună înţelegere în timpul căsniciei noastre". La celălalt capăt al Franţei, la Arles, Trophime de Mandon nu a vorbit mai mult despre soţia lui, care făcea totuşi parte din universul său cotidian. „Ilarele ocazii în care p evocă pe soţia sa Marguerite, menţionează Sylvie Fabarez, e atunci când aduce pe lume un copil, când apelează la serviciile ei sau când aceasta îi dă o mână de ajutor în problemele lui domestice." Intendentă a casei, îşi administrează averea, îşi girează afacerile, îşi creşte copiii. Nu are chip, nici portret. Dar, şi în ceea ce-1 priveşte pe Trophime de Mandon, durerea morţii dezvăluie un ataşament de neînlocuit, respectul de care era înconjurată soţia sa. Puţine cuvinte pentru a exprima toate acestea. Afecţiunea niciodată mărturisită, dar pe care cititorul atent o ghicea în subtext, .iat-o răbufnind în ceasul morţii: „La 5 ianuarie 1666, miercuri dimineaţa, prea scumpa, cinstita, onorata şi foarte regretata mea soţie şi-a dat minunatul său suflet în mâinile Domnului". Astfel că, plecând de la aceste texte, putem trasa o schemă valabilă pentru un mare număr de registre de socoteli. Notaţiile consacrate prezenţei şi vieţii soţiei nu lipsesc, dar se vădesc întotdeauna scurte şi elementare, încât abia ne-o evocă: nu ştim nimic despre înfăţişarea ei, despre buna înţelegere dintre soţi, despre conflicte, despre comportamentul ei în calitate de mamă. Sunt menţionate naşterile, ce survin aproape anual în fiecare familie, şi care uneori se preschimbă într-o dramă, marcată de zbuciumul ataşamentului şi al afecţiunii, dar naşterea propriu-zisă şi urmările unei fericite iviri pe lume a unui copil nu sunt descrise niciodată. Abia în ceasul morţii se măsoară avantajul unei îndelungi uniuni, acea prezenţă de neînlocuit care făcea parte din fericirea zilnică, profundul ataşament al soţului pentru buna
47

soţie care 1-a precedat în moarte. Unul dintre cele mai frumoase texte pe care le putem cita aici aparţine lui Jean Migault, acel neînsemnat profesor hughenot care şi-a văzut murind prima soţie în plină încrâncenare a persecuţiilor religioase şi a dragonadelor din Poitou, care scrie şi recopiază pentru fiecare din copiii săi Memoriile, unde mama cea bună, soţia cea bună I ocupă un loc ce nu poate fi suplinit de nimeni; „Şaisprezece sau optsprezece ani de prosperitate pe care i-am trăit în timpul vieţii şi al fericitei însoţiri cu Elisabeth Fourestier, preaiubita mea soţie, buna voastră mamă. Iată de ce chiar la puţin timp după ce Dumnezeu a aşezat-o la loc de odihnă, am încercat o deosebită plăcere să scriu despre suferinţele pe care le-a avut de îndurat împreună cu mine la începutul persecuţiei [-..]"; apoi adaugă: „Am făcut aceasta pentru ca cei mai mici dintre voi să poată cunoaşte din acest pasaj pe cea care i-a adus pe lume". Exprimare patetică a unui om lovit de persecuţie şi care a scris acestea mult timp după consumarea evenimentului respectiv.
Copilul

In primii săi ani, în perioada cea mai neajutorată a vieţii sale, copilul se află în însuşi miezul vieţii private; este centrui acesteia. Cum e considerat el în registrul de socoteli? Minimă prezenţă a copiilor, absenţă totală a povestirilor şi a portretelor, puţine fraze afective, iată ce caracterizează registrul de socoteli, care, totuşi, este un registru de familie şi, în acelaşi timp, un registru al gestiunii domestice; e un document esenţial, chiar dacă, şi mult prea adesea, se vădeşte eliptic. Atunci când apare pe lume un copil, însemnările acelea scurte trebuie privite cu o atenţie deosebită pentru a le insufla viaţă. Naşterile sunt consemnate întotdeauna, dar ca într-un registru
48

oficial, fără comentarii sau mrări de fericire. Căci se consemnează doar retransmiterea vieţii. Manifestare a sentimentului creştin, botezul, efectuat în mare grabă, este menţionat cu aceeaşi grijă ca şi naşterea. Venirea pe lume a copilului e percepută ca cea a unei creaturi a lui Dumnezeu şi, în felul în oare e privit acesta, se şi ghiceşte viitorul lui de creştin. „Fie ca Dumnezeu să se îndure ca acest copil să se împărtăşească din Sfântul Duh, să-şi păstreze curăţenia botezului, să trăiască potrivit poruncilor Domnului şi să moară în sfânta sa teamă şi în sfânta sa iubire", repetă de o manieră mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, ori de câte ori i se naşte un copil, Pierre Bourut, sieur des Pascaude. „Dumnezeu să-1 binecuvânteze şi să aibă milă de el", „Dumnezeu s-o binecuvânteze", scrie la celălalt capăt al regatului şi în aceeaşi epocă Trophime Mandon, în primii ani ai copilului, grijile materiale se reduc în esenţă la cheltuielile pe care le reclamă angajarea unei doici şi apoi, în epoca educaţiei şcolare, la taxele datorate colegiului şi pensionului. Dar nici o remarcă privind drăgălăşenia sau zburdălnicia copilului, progresele sale fizice, trăsăturile de caracter. Nici o frază plină de afecţiune. Să fie, toate acestea, o dovadă de indiferenţă? Unele texte se înseninează totuşi datorită duioşiei diminutivelor: „Margot", „Fanchon; mica noastră Togne", scrie Trophime Mandon, în vreme ce Franşois, fiul său cel mai mare, poartă deja patronimul tatălui şi e numit cu severitate „Mandon" pentru a-i conferi întregul sens al responsabilităţilor familiale. Limbajul afectiv al poreclelor îi aparţine lui Eusebe Renaudot, medic parizian, fiul celebrului Theophraste, care vorbeşte de „Manon", de „Cathaut" şi de „micul Francois", căruia îi spune „Pepe". Dar primul născut al familiei este numit, cu mândrie şi totodată cu austeritate, „iubitul meu confrate". Dragoste pentru copil, dar nu un sentiment al copilăriei, s-a constatat de nenumărate ori,
49

iar atunci când moartea loveşte, tot puţine cuvinte, aproape nimic despre copilul mort. Nu e o lipsă de sensibilitate, ci de o sensibilitate deosebită de a noastră, pe care istoricul trebuie s-o descifreze din felul în care se întrevede aceasta în teama pe care o încearcă Jean Migault în timpul maladiei mortale a „micului Rene" sau în cumplita durere pe care o resimte Charles Demaillasson la moartea nepoţilor lui în vârstă de numai cinci şi şapte ani. Dar jalea îi e reţinută, decentă: „Era în vârstă de cinci ani, 4 luni şi 22 de zile şi cu totul întreg la minte şi la trup, cum nici nu se poate dori mai mult", scrie în legătură cu primul. „Avea o minte fără pereche", notează despre al doilea. Şi iată ce spune Eusebe Renăudot despre moartea lui Francois, „micul Francois", poreclit „Pepe", copilul predestinat încă de la naştere: „Rămăsese cu mâinile împreunate" la venirea sa pe lume; moartea a făcut din el un sfânt. Dragostea duioasă, cumplita durere resimţită la moartea lui sunt încredinţate jurnalului în fraze scurte: „Va fi regretat de toţi pentru frumuseţea şi blândeţea lui care ne făcea să-1 socotim drept un alt preaiubit Pepe", consemnează Renăudot la moartea unui alt copil. Registrele de socoteli sunt ţinute aproape toate, după eum am spus, de către capul familiei; mărturia feminină atât de importantă şi de neînlocuit este aşadar extrem de rară. Iat-o totuşi pe cea a unei pariziene, Marguerite Mercier, în căminul căreia apare mica Nanette. Cu o lună înainte de naşterea copilului, se cumpără un coş pentru copii, o cuvertură şi o saltea mică; la puţin timp după naştere, poate mai repede decât ne-am fi aşteptat, se cumpără „aproape doi metri de serj pentru leagănul micuţei". Apoi copilul este dat la doică, dar e prezent întotdeauna în registrul de socoteli al mamei: la opt luni, o pereche de pantofi şi două perechi de ciorapi, apoi iarăşi pantofi în acelaşi timp cu „o pereche de mănuşi din piele

de căprioară", când împlineşte un an; la nouă luni „un scaun pentru micuţă"; la un an Jucării de copil"; la optsprezece luni, „o jucărie". La vârsta de aproape doi ani revine în casa părinţilor săi. Fetiţa pe care Marguefite Mercier o numise „copilul nostru", apoi, atunci când stătuse la doică, „micuţa", devine acum „Nanette". Din momentul în care se află acasă, o nouă şi mai afectuoasă relaţie se stabileşte între mamă şi copil. Dar Nanette se îmbolnăveşte: lăsări de sânge, se cheamă medicul, dar nici o precizare asupra bolii copilului. Pare să se simtă mai bine, deoarece i se cumpără din nou'pantofi şi ciorapi. Apoi tăcere: un singur cuvânt în suita de socoteli face aluzie la moartea fetiţei: „6 1. pentru înmormântarea bietului meu copil". „Bietul", unicul cuvânt scris care trădează durerea; dar textul manuscris trebui*3 privit de aproape pentru a vedea această durere înscrisă în mod fizic; tulburarea este vizibilă în nervozitatea, neregularitatea scrisului, ca şi în expresia „am uitat să scriu", ce revine de trei ori în timpul bolii copilului şi care nu apăruse niciodată mai înainte. Text ambiguu, text dificil de interpretat. Să indice oare recea sensibilitate a Margueritei Mercier, lipsa ei de „tendrete'" (afecţiune), potrivit cuvântului epocii? Aşa lasă să se înţeleagă lectura literală: moartea fiicei sale o emoţionează fără s-o fi zdruncinat însă. Dar uri registru de socoteli, prin însăşi destinaţia lui, nu e adecvat pentru exprimarea durerii si a deznădejdii; totuşi aceste sentimente transpar şi aici, chiar fără voia ei. Poate că în altă parte, într-o scrisoare, într-Un bilet, Manmerite Mercier şi-a arătat poate durerea şi afecţiunea, care, în registru, se trădează doar printr-un cuvânt şi prin tremurul penei. Despre o emoţie efectivă, fraza mai lungă a Memoriilor, ne aduce o adevărată confirmare. Ca atunci când este vorba de dragostea pe care Henri de Campion i-o poartă fiicei sale, micuţa Louise-Anne: ,,O iubeam cu o duioşie pe 51

care n-o pot exprima", scrie îndurerat, acesta, după moartea ei. Şi povesteşte cum se juca împreună cu ea: „Îmi petreceam timpul acasă într-un mod foarte plăcut... jucându-mă cu fiica mea care, deşi foarte mică, era nemaipomenit de amuzantă pentru cei care o vedeau", o mărturisire rară într-o epocă în care nimeni nu se lasă înduplecat să relateze „asemenea lucruri pe care mulţi le. socotesc nedemne". Dar fetiţa moare la vârsta de patru ani, la 10 mai 1653. Tatăl nu poate să-şi tăinuiaseă sfâşietoarea lui durere, cu toată discreţia pe care i-o impunea epoca: „Se spune că aceste ataşamente puternice pot fi scuzabile atunci când e vorba despre persoane adulte şi nu despre copii". Dar el trece mai departe: „O iubeam cu o duioşie pe care n-o pot exprima". Copilul, murind, şi-a făcut loc în memoria sa, „închizând în ea luminoasa şi dureroasa sa prezenţă". „Am avut în suita de doliuri şi de amărăciuni durerea de a pierde un fiu [. . . ] acest băieţel era un copil drăguţ", scrie, în ceea ce-1 priveşte, gentilomul protestant Dumont Bostaquet.
Jurnalele private englezeşti

în jurnalele englezeşti contemporane analizate de Elisabeth Bourcier, noţiunea de intimitate familială apare, ca şi în Franţa, foarte diferită de cea din zilele noastre, şi chiar de cum o vor privi câteva decenii mai târziu scrierile private. Aceasta nu este descrisă pentru ea însăşi. Dar discreţia englezească apare mai puţin sobră: acolo unde registrul de socoteli trece sub tăcere orice neajuns conjugal, jurnalul englezesc lasă să se întrezărească deosebirile de caracter, conflictele conjugale. Adam Eyre ne aduce la cunoştinţă accesele de furie ale tovarăşei sale de viaţă, imprecaţiile pe care le proferează aceasta. Reverendul Newcome, care recomandă afecţiunea mutuală, buna înţelegere conjugală, nu poate ascunde izbucnirile de gelozie ale soţiei
52

sale, pe când sir Humphrey Midmay destăinuie jurnalului său toanele propriei sale soţii25. Alte nuanţe între jurnalul franţuzesc şi jurnalul englezesc: activităţile feminine apar în acesta din urmă descrise mai pe larg; iar jurnalele feminine sunt aici mai numeroase. Femeile se prezintă singure: „în secolul al XVIrlea, castelana, ca şi soţia fermierului, duc o existenţă activă, bine organizată." Aşa ca lady Clifford, care se scoală la orele trei sau patru dimineaţa şi-şi inspectează, călare, proprietăţile: „Mi-am petrecut cea mai mare parte din timp lucrând", spunea ea. Gestiunea domeniului, de care se ocupă singură după moartea soţului, supravegherea servitorilor, broderiile, dulceţurile, decorarea locuinţei — iată în ce constă activitatea ei. Activitatea de stăpână a casei a altei englezoaice, lady Hoby — nici un jurnal franţuzesc nu ne furnizează asemenea amănunte: croitorie, întreţinerea garderobei, bucătărie, prepararea conservelor din fructe şi carne, fabricarea lumânărilor, toate acestea ne introduc în miezul vieţii private domestice. Iar Elisabeth Isham, celibatară, e cea care ne dă, în jurnalul său, toate amănuntele privind lucrul de mână căruia îi consacră o mare parte din timp. Tot activitate feminină: sociabilitatea binefăcătoare din mediul rural. Asistenţa acordată bolnavilor, practicată cu atâta zel de Gilles de Gouberville, e un domeniu în care femeile îşi au partea lor de activitate; încurajând mai cu seamă lăuzele lipsite de apărare în faţa spaimei, a suferinţelor şi a primejdiei. O descriere sfâşietoare a acestor naşteri interminabile şi alarmante ne este oferită de unele texte masculine, ca şi de cele feminine. Datorită faptului că pudoarea şi rezerva se vădeau mai puţin inflexibile în jurnalul englezesc, defectele soţiei nu s„unt trecute întotdeauna cu vederea, ca în registrul de socoteli franţuzesc, şi abia atunci când cade bolnavă sau în ceasul morţii iese la iveală prezenţa sa de neînlocuit în viaţa cuplului. în timpul bolii

soţiei sale, sir Thomas Mainwaring consemnează zi de zi evoluţia maladiei şi când, în cele din urmă, se însănătoşeşte, pune să se celebreze o slujbă de mulţumire. Adam Eyre, în ciuda firii arţăgoase a soţiei sale, o aduce la Londra pentru a i se da îngrijirile necesare. Ca şi Demaillasson, des Pascauds, Jean Migault şi ca atâţia alţi francezi, Anthony Ashley, când vine ceasul morţii, îşi descarcă inima în jurnalul său : frumoasă, castă, afectuoasă, pricepută în treburile gospodăriei, aşa era tovarăşa de viaţă care abia îşi dăduse sufletul. Iar sir Henry Slingsby, atunci când, după unsprezece ani de convieţuire, îi moare soţia, face, în jurnalul său, portretul celei pe care o plânge, subliniind pietatea, blândeţea extremă, marea ei bunătate. Un punct în care jurnalele franţuzeşti se întâlnesc cu jurnalele englezeşti. în Anglia, copiii mici sunt descrişi cu mai multă precizie, deoarece pudoarea sau rezerva de a povesti cum sunt, bucuriile şi grijile legate de ei sunt mai puţin operante. Iată isprăvile micului Thomas pe care reverendul Josselin, plin de uimire, ni le împărtăşeşte şi nouă: la un an, urcă singur scările; o lună mai târziu, încearcă să închidă singur uşile. Iată îngrijorarea lui John Greene în legătură cu fiul său Alexandre: un umăr mai zdravăn decât celălalt, o întârziere excesivă în ceea ce priveşte mersul; deoarece, la doi ani, copilul nu se deplasează decât cu ajutorul hamului. Lady Clifford vorbeşte despre poticnelele succesive ale micuţei Margaret în timp ce face singură primii săi paşi. Dar copilăria e scurtă; şcolile şi pensioanele smulg copiii din sânul familiei şi-i pregătesc cu maximă rigoare pentru lumea adulţilor.
Jurnalul lui Samuel Pep/s

Jurnalele englezeşti sunt aşadar mai darnice cu destăinuirile asupra forului privat şi asupra vieţii conjugale. Aşa cum s-a văzut din
54

exemplele anterioare, şi mult mai darnic încâ un text exemplar: cel care aparţine lui Sa-muel Pepys. Dacă, între 1553 şi 1563, în Franţa există inegalabilul Gouberville, în Anglia, un secol mai târziu, între 1660 şi 1669, există inegalabilul Samuel Pepys 26 din Londra, funcţionar în birourile Marinei . Bogăţia unor notaţii juxtapuse, pline de animaţie, puse în valoare de un stil mai format şi cu calităţi narative mai mari decât stilul lui Gilles de Gouberville, ne oferă un document excepţional asupra vieţii cotidiene a aşa-numitei middle class (clasa de mijloc) engleze. Dar, mai cu seamă, ne călăuzeşte spre forul privat. Căci este deja, cu un avans considerabil faţă de jurnalul francez din aceeaşi epocă, un jurnal intim şi autobiografic. Samuel Pepys îşi priveşte viaţa în intimitatea sa conjugală, cu infidelităţile şi amorurile întâmplătoare, aruncând şi o privire asupra propriului corp. Ceea ce Gilles de Gouberville trecuse sub tăcere, Samuel Pepys relatează cu complezenţă. Putem face aici o scurtă trecere în revistă, mai întâi cu privire la intimitatea conjugală dintre fercheşul personaj, în vârstă de treizeci de ani, şi tânăra sa soţie, Elisabeth Marchand, o personalitate puternică, fiica unui emigrant hughenot francez. „în pat", „înainte de a merge la culcare", „ne-am dus la culcare devreme"; „la masă şi-apoi în pat", notează Pepys aproape zilnic; „am rămas multă vreme în pat"; sau: „Am rămas în pat cu soţia mea, făcând dragoste cu ea"; „în pat unde am făcut dragoste cu ea, spre marea m ea plăcere"; „rămas în pat pentru a-mi mângâia soţia şi a flecari"; „ne-am împăcat Şi ne-am dus la culcare împreună pentru Prima oară după patru sau cinci zile." Dar pacea conjugală nu durează, tulburată de izbucniri de gelozie, conflicte, reconcilieri, apoi de veritabile scene casnice, în pofida ataşamentului reciproc al celor doi soţi. Scenele din cameră şi din pat alternează cu împăcă55

riîe: „Sculat azi-dimineaţa, schimbând foarte tandre cuvinte cu soţia mea [... J sculaţi amândoi cu inima plină de bucurie". Dar Elisabeth Marchand, geloasă, înşelată, se dezlănţuie. 20 decembrie 1668: „Când am ajuns acasă f... J soţia mea stătea culcată în patul său, pradă unei noi crize de groaznică furie. Mi-a adresat cuvinte dintre cele mai jignitoare şi m-a insultat într-un mod de-a dreptul oribil. în sfârşit, nu s-a putut abţine să nu mă lovească şi să mă tragă de păr". O nouă scenă la 12 ianuarie 1669, mai violentă chiar decât precedenta: „M-am dus la culcare crezând că soţia mea avea să mă urmeze"; dar Elisabeth nu 1-a urmat: „Ea, mută, eu rugând-o din când în când să vină la culcare. Apoi a izbucnit, furioasă: eram un nemernic, o trădasem". La ora două dimineaţa, furia ei ajunsese la paroxism: „S-a apropiat de pat, a smuls pologul şi, înarmată cu vătraiul înroşit în foc, mi s-a părut c-ar vrea să pună mâna pe mine, m-am sculat cuprins de groază şi fără nici o discuţie a pus vătraiul jos". Cum va arăta viitorul acestui cuplu zdruncinat în unitatea lui, dar încă solid? Jurnalul, care se termină Ja 31 mai 1669, nu ne spune.

„Am descris in cărticica aceasta modul de a prepara în propria voastră casă leacurile pe care le pregătesc zilnic bunii şi devotaţii noştri medici pentru toate felurile de boli, leacuri pe care le puteţi face cu uşurinţă voî înşivă." (Guybert, Le Medecin charitable — Medicul caritabil, Paris, Ordinul naţional al farmaciştilor, col. Bouvet)

^ ..|

I

CO RPU L
In aceste scrieri, corpul poate fi prezentat în diferite feluri: corpul în deplinătatea sănătăţii sale, corpul în funcţiune, corpul public, corpul spectacol, cel al aparenţei. Atunci este momentul triumfului corpului, potrivit expresiei lui Lucien Clare27 în studiul pe care îl dedică lucrării abatelui de Pure, L'Idee des spectacles. Dar există şi un corp mai intim, corpul impudic, corpul bolnav care poate fi prezentat, conştient sau inconştient, într-o scriere privată, registru de socoteli sau jurnal privind sănătatea.

In registrul de socoteli corpul aparţine omului sănătos pentru care boala nu e decât un episod consemnat fără detalii. Exista, de asemenea, un corp care nu posedă secret sexual şi, dacă unul dintre acestea apare într-o scriere, este atât de disimulat încât nici nu poate fi descifrat. Dar, în mod inconştient, la unii autori, registrul de socoteli a putut evorlua spre o altă manieră de a prezenta elementele unui jurnal intim: proasta sănătate sau o maladie cronică pot fi cauza unui asemenea gen de relatare. De la Gouberville la Jean Maillefer, comportamentul respectiv e foarte diferit.
Tăcerile şi secretele lui Gilles de Gouberville

A fi bolnav, această expresie vagă îi e, cel mai adesea, suficientă lui Gilles de Gouberville28; dar, uneori, maladia e indicată prin numele ei propriu: uşoare indispoziţii, guturaiuri frecvente, dureri de cap, greutate la stomac care antrenează vărsături, deranja-57

mente intestinale, colici. Maladii de mai lungă durată îl încearcă în nenumărate reprize: „Am fost foarte bolnav, nici nu m-am mişcat din pat", „foarte violente dureri de dinţi", ,,m-a luat cu frig, forţat să vomit, foarte bolnav tot restul zilei, la inimă, la cap şi la stomac". Nici un fel de analiză a bolii, nici un fel de descriere. Bolnav de sifilis, Gouber-ville nu-i va pomeni niciodată numele; doar îngrijirile care i se dau — băi, inhalaţii, procurarea unor anumite cantităţi de mercur —■ permit cititorului să precizeze natura bolii. Totuşi, în Jurnal se vădeşte că Gouberville acordă o mai mare atenţie propriei sale persoane decât altora; într-un bilanţ privitor la frecvenţa cuvintelor

legate de boală şi de bolnavi, cel mai grav bolnav este el însuşi şi tot pentru el însuşi nutreşte cea mai mare afecţiune: ca şi sora lui de la SaintNaser, diferitele ei maladii punându-1 în toate stările şi făcându-1 ca, în plină iarnă, să lase totul baltă şi să se ducă să fie alături de ea. Frecvenţa bolii indică şi nivelul social: cei ce sunt atinşi cel mai des de vreo suferinţă sunt cei care au timpul şi posibilitate a de a sta la pat. Servitorii sau ţăranii sunt obligaţi să aibă o mai bună constituţie fizică; astfel că apar rareori în Jurnal. Totuşi, când unul dintre aceştia „zace la pat", Gouberville îl îngrijeşte cu toată atenţia. Nici cea mai mică destăinuire privind corpul în timpul bolii, şi cu atât mai puţin corpul

în activitatea lui sexuală. Secret absolut asupra intimităţii conjugale, a iubirilor întâmplătoa re, a „conjuncturi lor trecătoare". Din registrul de socoteli se desprinde imaginea unei vieţi conjugale unite, fără istorie, secretă, fără tentaţii de altă natură, fără prihană. O tăcere pe care numai celibatarul Gilles de Gouberville o rupe în vreo zece note pe care trebuie să le cauţi cu răbdare şi care trebuie decriptate. Căci grafia greacă disimulează problema respectivă.

în legătură cu maniera aceasta curioasă de a scrie, ar trebui să-i analizăm originea în mod mai profund. Să nu fie oare un obicei comun? în aceeaşi epocă, în Anglia, alchimistul şi filosoful John Dee procedează în acelaşi mod: „Fără îndoială, pentru a păstra secretul jurnalului, e de părere Elisabeth Bourcier, a recurs chiar la caracterele greceşti pentru a consemna unele amănunte din viaţa sa conjugală". Gouberville, după cum se ştie, nu a rămas cu totul străin de lumea alchimiştilor, şi nu a rămas străin nici de cea engleză. Această absenţă a mărturiilor privind boala sau sexualitatea se regăseşte la ţăranii şi la notabilităţile care scriu în aceeaşi epocă sau mai târziu, ca şi la Marguerite Mercier, burgheza din Paris, în pofida durerii pe care o încearcă în timpul bolii grave şi mortale a nepoatei sale. Autorul registrului de socoteli nu se complace în a descrie sau a povesti, el face economie de cuvinte. Dar Jean Maillefer, burghez din Reims29, demonstrează că uneori registrul de socoteli a putut evolua spre o altă manieră de a privi anumite lucruri, devenind o schiţă a jurnalului intim.
Boala Iui Jean Maillefer

Totul îl deosebeşte pe Jean Maillefer de Gilîes de Gouberville. E o distanţă considerabilă între universul rural al lui Gilles de Gouberville şi mediul urban al lui Jean Maillefer, o notabilitate în industria postavului, înrudit de departe cu Colbert. Etica şi cultura sunt abordate de o manieră total diferită. Gilles de Gouberville citeşte, dar nu se identifică deloc cu autorii respectivi; Jean Maillefer, cititor zelos al lui Montaigne, îl socoate Pe acesta drept mentor al său în felul de a gândi şi de a se comporta în viaţă: „Am mult din înclinaţia lui Montaigne pentru uni59

formitatea unei vieţi liniştite şi obişnuite", scrie Maillefer, în paginile în care se compară cu Montaigne (Parallele avec de Montaigne — Paralelă cu Montaigne). „Cunoaşterea de sine, scrie el, ne este foarte necesară pentru a controla acţiunile noastre în cursul acestei vieţi.". Registrului de socoteli, care îl leagă încă de discreţii şi modeştii săi predecesori, . Jean Maillefer îi adaugă două noi elemente: autobiografia şi unele consideraţii care amintesc de Montaigne. Astfel, idealul unui mare model, o pană mai formată, mai suplă, dau la iveală un text care prezintă încă formele registrului de socoteli, dar şi mondenitatea unui jurnal intim. Jean Maillefer încearcă să-şi facă propriu] său portret. îşi intitulează lucrarea Paralelă cu Montaigne, şi în comparaţie cu acest model prestigios se situează el însuşi, cu aversiunea sa pentru un somn prea îndelungat şi pentru o masă prea bogată, cu voinţa sa „de a lăsa să lucreze natura în caz de boală" şi curajul de a înfrunta vitregiile soartei. Neajunsurile trupului devin obiect al consemnărilor sale, şi datorită acestora se face trecerea de la registrul de socoteli la documentul intim, ou tot ceea ce poate conţine acesta în materie de complezenţă şi impudicitate. Cu deficienţele sale de auz, durerile de dinţi, frecventele căderi pe spate, informaţia, scurtă şi discontinuă, are un caracter anecdotic. . | Boala se declanşează printr-o hernie intesti- j nală şi dezvăluie corpul în toată intimitatea • lui. Frecvenţa simptomelor antrenează frec-veriţa notaţiilor, un vocabular specific, . enu- J merarea afecţiunilor care-1 chinuie: „ruptura, hernia, retenţiile de urină, intestinele, plăgile, pansamentele (cu descrierea acestora), medicamentele". Spaţiul pe care-1 ocupă aceste elemente devine din ce în ce mai mare până când acaparează tot textul, ale cărui capitole le sunt consacrate în mod exclusiv; în 1673, zece ani de la declanşarea -bolii, îi consacră
60

acesteia patru pagini din culegerea pomenită: ,Voi aşterne acest capitol pentru a servi copiilor mei, dacă ar fi să se îmbolnăvească şi ei". Şi, câţiva ani mai târziu, avem bilanţul acestor infirmităţi: „Voi vorbi de ale mele până în ziua de astăzi, 21 octombrie ]f>78. Voi împlini şaizeci şi şapte de ani [.. . ] sunt şaisprezece ani de când am avut o ruptură care s-a lărgit de douăzeci şi şapte de luni". Solitar în epoca sa în care nu găsim, ca să spunem aşa, teme de asemenea natură, Jean Maillefer indică într-un mod remarcabil drumul către jurnalul intim. Alt exemplu mult mai tardiv, inedit, corespondenţa Monseniorului de Saint-Simon, episcop de Agde30, aţintită într-un mod deosebit de original asupra lui însuşi, şi asupra stării corpului său, un corp chinuit încă din copilărie de astm, apoi de paludism, efect al miasmelor din Languedoc. Şi despre neajunsurile trupului se confesează prelatul într-o bună parte din misivele sale: proastele funcţii ale acestuia, tulburările intime care îl obsedează şi care sunt îndelung şi cu multă complezenţă descrise, teama de căldurile verii care îl sufocă şi—1 obligă să iasă din casă doar în toiul nopţii, destăinuirile asupra stării nervilor săi: „îţi vei da seama din chiar scrisul meu că nu stau bine cu nervii"; mila de sine însuşi, durerea de picioare,' insomniile insuportabile, descrierea unor tulburări intime, folosind un vocabular direct, atenţia acordată compunerii meniurilor, regimul conform reţetelor celor mai bune ale farmacopeii. Astfel, această îndelungată stare maladivă a conferit corespondenţei Monseniorului de Saint-Simon, ca şi Jurnalului lui Jean Maillefer, acel grad de intimitate pe care nici unul Şi nici celălalt nu l-ar fi consemnat niciodată în texte neliterare, dar cărora literatura, în secolele următoare, avea să le acorde titlul de nobleţe.
61

Rară în scrierile private franceze, conştiinţa corpului apare 31 într-o măsură mai mare în jurnalele englezeşti . O atenţie deosebită i se dau în acestea corpului bolnav, examinat cu complezenţă şi în cele mai mici amănunte. Geoffroy Starkey notează luni de zile evoluţia tusei sale, a febrei, sau faptul că scuipă sânge. Thomas Mainwaring care nu numai că notează, dar face şi observaţii asupra durerilor de dinţi care îl chinuie. Adam Smith aminteşte despre colicile care îi provoacă mari suferinţe. John Greene face o seamă de destăinuiri intime: cea mai mică răceală îi dă prilej să noteze cu o uimitoare minuţie evoluţia răului, să treacă în revistă diferitele sale organe, nas, gură, gât, urechi, cap, stomac. Justinien Pagitt întocmeşte în fiecare primăvară un surprinzător bilanţ privind propria-i sănătate, în care notează cu mare atenţie tot ceea ce-i stânjeneşte corpul: guturaiuri, dureri de gât, scurgeri de sânge din nas. Privirea aceasta asupra corpului bolnav nu este încă privirea aceea prevenitoare şi narcisiacă, aşa cum va fi cea a autorilor de jurnale intime, ci privirea incertitudinii, a neliniştii în faţa bolii şi a morţii care stă la pândă32. în ceea ce-1 priveşte pe Samuel Pepys, nici corpul şi nici sănătatea nu sunt în centrul preocupărilor sale, cu toate că rămăsese destul de plăpând în urma operaţiei de calcul la care fusese supus în 1658, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Totuşi, menţionează bolile de care suferă: dureri de stomac, scaune dureroase, o sensibilitate extremă la frig, colici insuportabile; la 14 mai 1664, urlă de durere: notaţia e scurtă, realistă, fără complezenţă şi, de îndată ce răul trece, preamăreşte revenirea sănătăţii. Dar unde putem găsi o descriere mai bună a- corpului decât în jurnalul unui medic? Heroard mai întâi, Pagon după aceea, medicii lui Ludovic al XHI-lea ne aduc o mărturie Unică cu privire la corpul prinţului.
62

Corpul prinţului în copilărie: Ludovic al Xlll-lea

Corpul copilului, corpul adolescentului se află prin definiţie în centrul textului lui Heroard, căci acesta e chiar obiectul textului. Iar Heroard se vădeşte un observator de excepţie în descrierea aparenţei acestui corp, dar în mod esenţial în condiţia şi în funcţiile acestuia. Prin natura sa, acesta este un document al vieţii intime. Heroard face în fiecare zi, cu exactitatea practicianului, un tablou statistic al funcţiilor corpului a căror observaţie şi tratament ţin de igienă — pulsul, temperatura, urina, scaunele; ca şi al meselor, a căror componenţă a fost descrisă zilnic şi al căror corpus de ansamblu, având un volum considerabil, triat şi clasat, va aduce, despre alimentaţia prinţului şi cea a epocii sale, o informaţie fără egal33, Singura descriere susţinută pe care i-a făcut-o Heroard copilului Ludovic al Xlll-lea este examenul minuţios şi cu caracter profesional a noului născut adus pe lume de către Măria de Medici: „Un corp mare, oase groase, foarte musculos, bine hrănit, cu pielea foarte netedă, de culoare roşiatică, viguros". Copilul, în primele sale zile, nu e decât acea micuţă creatură ce doarme şi scânceşte în fundul leagănului, muşcându-şi pumnii şi sugând de la doică. Dar e şi ceea ce nici un alt text n-ar fi îndrăznit să spună cu sinceritatea medicului: un corp, dar mai cu seamă capul şi faţa, alterate de proasta igienă alimentară, laptele mediocru al doicii, consumarea prematură a suPei pasate (pentru prima dată la 14 octombrie, când are şaptesprezece zile), curăţenia care lasă foarte mult de dorit. Un sugaci puţin plăcut la vedere şi care nu te îmbie să te apropii df el, aşa apărea, în veridicitatea lui cotidiană transmisă direct de Heroard, micul Lu-

dovic al XlII-lea, cu pleoapele umflate, lea plină de pete roşii" şi „eczeme" pe faţa, „scurgeri" din urechi, „coşuri", „âie de care i se umple tot capul în luna ianuarie ,,râia care-i încingea capul ca o coroană 8' Aceleaşi cuvinte care precizează starea iu[ proastă, înfăţişarea lui proastă, se repetă de o manieră aproape neîntreruptă timp ^e şapte luni, apoi devin mai rare, iar în august Heroard scrie, în sfârşit: „Capul se curăţă". Copilul creşte, se fortifică, sănătatea i Se ameliorează, începe să meargă: 19 septembrie 1602, „începe să meargă bine, ţinut în hamul trecut pe sub braţe"34. Atunci începe să se ivească- adevăratul farmec al copilăriei. Dar igiena corporală va fi întotdeauna nesatisfâcătoare. Era şters, curăţat, dar când era spălat? Când era îmbăiat? în primul an al existenţei sale, o singură dată cuvântul „spălat", o singură dată cuvântul „îmbăiat"; la 4 iulie „e pieptănat, pentru prima dată îi face plăcere lucrul acesta şi-şi potriveşte capul". în anii care urmează, în afară de menţiunea zilnică nu s-a pomenit niciodată de o toaletă mai completă. îşi spală mâinile după fiecare masă, după cum precizează cuvintele „mâini curate", consemnate în mod regulat. „La curte domnea o murdărie orgolioasă", scrie Philippe Erlanger. Şi nimic din Jurnalul lui Heroard, care ne face cunoscută viaţa corporală a prinţ ţului, nu contrazice asemenea afirmaţie. Avem aici prima imagine puţin măgulitoare asupra căreia şi-a îndreptat atenţia practicianul datorită exigenţei profesiunii sale. Dar această imagine păleşte pe măsură ce întoarcem paginile, în timp ce apare graţia copilărească a prinţului, viaţa, sănătatea lui înfloritoare. Corpul său arată perfect, iar cuvintele prin care se constată aceasta sunt scurte, veşnic aceleaşi: „figură zâmbitoare, foarte amabilă, figură sănătoasă, veselă". Putem urmări, în Jurnal, progresele respective, care umpl u de uimire pe cei aflaţi în preajma-sa: primul

untp ia sase luni şi jumătate, 15 aprilie; vioi, nea privirii ce recunoaşte pe unul sau alt,,l gângurelile şi bombănelile abia inteligii- ] L pe care Heroard le adună cu încântare şi interpretează cu o stupefiantă naivitate. PoDilul are o lună şi douăsprezece zile: „Cine ' omul ăsta?" e întrebat; „Răspunde în jargon si cu uşurinţă: «Eua»", scrie, fără să glumească, medicul. Părul îi creşte şi devine tot mai frumos: „părul i se deschide la culoare" (şase luni, 27 martie); „din brun, părul devine şaten deschis" (şapte luni şi jumătate, 4 mai); „părul i se deschide şi mai mult, bătând în blond" (aproape 10 luni, 13 iulie). De acum înainte, Heroard e ca vrăjit, iar ceea ce reţine pana sa, în afara notaţiilor privind igiena zilnică, sunt gesturile copilului şi comportamentul acestuia, care conferă Jurnalului un suflu inegalabil de viaţă. Textul următor, selecţionat dintre atâtea altele asemănătoare, datat 11 decembrie 1602, redă in mod remarcabil vigoarea, sănătatea, exuberanţa tânărului prinţ în vârstă de paisprezece luni, ca şi stilul lui Heroard care consemnează toate acestea: „Miercuri, orele opt şi trei sferturi; acţiuni pline de mânie, impulive, prompte, nerăbdătoare. O ioveşte pe Doamna de Montglat cu un băţ bine ferecat peste degete, ea vrea să-i smulgă băţul, el urlă, loveşte, îşi răsuceşte trupul mlădiu ca un şarpe, amuzat de luptă, porneşte la atac, loveşte cu brutalitate, îl nimereşte drept în frunte pe La Berge, pajul său, unde se fornează o umflătură mare. Hotărât, vesel, vor>eşte în jargonul lui, se mişcă de colo-colo". . In legătură cu iniţierea şi comportamentul exual al copilului, Heroard ne oferă o informaţie inedită şi fără echivalent. Astfel, Jurnalul sau, care nu este un jurnal intim, ne introduce m chiar miezul vieţii private şi al vieţii intime Pontului din primii săi ani de Şl viaţă. Gesturi scutii specifice Provoacă adulţilor, reflecţii care îl să-şi spună părerea, întrebări care
65

Corespondenţă aparţinând unui copil de sânge regal. Fragment dintr-o scrisoare a prinţului de Walles, în vârstă de cinci ani, viitorul rege Carol I, adresată delfinului, recopiată de Heroard şi urmată de propria iscălitură a medicului (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ„ ms. fr. 4022, f. 195)

i se pun şi al căror răspuns pe care îl va da e cunoscut dinainte, gesturi sexuale, glume impudice, subiectul e cunoscut. Acesta alcătuieşte unul din capitolele cele mai noi ale cărţii lui Philippe Aries35. Helene Himmelfarg, care cunoaşte la perfecţie comportamentele princiare din secolul al XVII-lea, îl comentează pe larg36; Pierre Debray-Ritzen37 le-a plasat într-un cadru medical, pediatric, mai general. Putem evoca observaţiile acestora, adăugându-le unele reflecţii noi. Nu trebuie să supraestimăm locul unor asemenea notaţii din Jurnal, crezând că acestea umplu toate paginile. Aceste notaţii se confundă cu restul informaţiei, fiind consemnate printre alte note cu aceeaşi monotonie, cu aceeaşi lipsă de continuitate. Din 1601 până în 1610, anii copilăriei prinţului, adică 3 285 de zile de viaţă, acestea reprezintă un corpus de 101 notaţii, cu un număr restrâns de cuvinte38. Heroard n-a dat, aşadar, întâietate amănuntelor de comportament a căror frecvenţă reală, nu trebuie să ne îndoim, a fost mult mai mare. Prima observaţie în legătură cu subiectul respectiv a fost consemnată de către Heroard la 24 iulie 1602. Copilul are pe atunci vârsta de şase luni, râde „în hohote" la dezmierdările doicii. Numeroase din primii ani până în 1606 (copilul are atunci între doi şi cinci ani), notele dispar aproape cu totul începând din 1607, pentru ca în 1609 şi 1610 să nu mai apară decât de două ori. Astfel că numai în prima copilărie s-a dat o deosebită importanţă comportamentelor sexuale ale tânărului prinţ. Copilul nu este martorul din inadvertenţă a unor atitudini sau discuţii purtate în prezenţa lui, el este actorul principal, incitat de un anturaj care pune în valoare sexul procreator. Aceste jocuri nu sunt aşadar nici ascunse Şi nici ruşinoase. „I se sărută păsărică", „se joacă cu păsărică", scrie Heroard. Nici interdicţie şi nici refulare. Anturajul acesta nu e alcătuit numai din

servitorimea de rând, lachei şi slujnice, ci şi. din cei care iau parte directă la educaţia tânărului prinţ. Regele, regina şi în special Heroard, autorul, cer de la cei ce se ocupă de educaţia prinţului ,,ca micul nostru prinţ hărăzit de către cer pentru a guverna [... ] să înceapă cu el însuşi, ştiindu-se că datoria unui Rege nu e aceea de a deveni sclavul dorinţei şi al plăcerii, ci de a supune sub puterea raţiunii necugetatele, zadarnicele şi desfrânatele sale [.. . ] şi să nu-şi închipuie că o mulţumire completă se află în trândăvie şi desfătările ei [ . . . ] " ; Heroard, care, a avut un excepţional simţ şi respect pentru copilărie datorită persoanei micului rege care-i fusese încredinţat, e în conivenţă cu acesta. îi atrage atenţia copilului asupra sexului său, provoacă gestul (12 decembrie 1602, 12 august 1604, 27 august 1604, 2 aprilie 1605, 1 iulie 1605, 19 august 1605, 17 octombrie 1605) şi răspunsurile (17 septembrie 1605, 21 iulie 1606, 30 noiembrie 1606). Observă ceea ce se petrece, notează cu scrupulozitate atitudinea copilului, insistă asupra plăcerii care întovărăşeşte jocurile sexuale. într-o notă marginală din 15 mai 1606, după o adevărată exhibiţie, doctorul constată: „Prin natura sa, va iubi plăcerea".
Corpul suferind al regelui Ludovic al XlV-lea

Aspectele intime ale trupului bolnav, ale trupului suferind, sunt cele consemnate de medicii ; lui Ludovic al XlV-lea în Jurnalul ţinut de aceştia şi care ne-a parvenit în forma lui manuscrisă, 'originală. Nici un fel de lustru în acest text, ci numai mizeria trupului atins de boală, îngrijirile cele mai intime care îi sunt dedicate, şi efectele lor indecente, de care îl vom scuti pe cititor: ne aflăm aici în miezul intimităţii fizice a omului. Ne sunt descrise bolile de care a suferit regele în cursul vieţii sale: vărsat în 1647, ma-

ladia de Calais în 1658, pojar în 1663, dureri de dinţi în 1684, operaţia din 1686. Ecoul acestora devine public, dar există şi boli mai puţin spectaculoase, care se succed una după alta: crize de nervi, guturaiuri, râgâieli, dureri de stomac etc. Descrierea medicului îl sileşte pe rege să părăsească scena publică, îl instalează în forul privat în tovărăşia farmacopeii, dând în vileag actele corpului bolnav aşa cum nici un alt text nu şi-ar fi permis s-o facă. Printre aceste nenumărate imagini, iată câteva, raportate de Fagon. Suferinţele trupului înţepenit de gută înseamnă nopţi fără somn: „Guta de la piciorul stâng nu 1-a prea lăsat să doarmă" (21 noiembrie 1688); „Durerea [. . . ] i-a întrerupt somnul câteva ceasuri"; „Nopţile au fost foarte proaste, aproape fără somn" (26 septembrie 1694); „Durerea [....] a devenit foarte violentă şi aproape insuportabilă între ora unsprezece şi miezul nopţii" (3 octombrie 1694). Insomnii din cauza unui furuncul care i-a prins gâtul: „în timp ce, dimineaţa, regele îşi punea peruca, a simţit o durere la ceafă [. . . ] Regele şi-a petrecut noaptea de sâmbătă spre duminică fără să închidă ochii". Dureri şi suferinţe care nu-1 scutesc pe rege de obligaţia exactitudinii îndatoririlor sale de rege, dar îl silesc să şi le îndeplinească în condiţii neobişnuite. Fagon notează şi faptul că regele nu mai putea să se încalţe: „Guta îl împiedică pe Rege [... ] să-şi pună pantoful său obişnuit" (mai 1696); de unde necesitatea de a purta „saboţi" pentru plimbarea pe care a făcut-o la Marly pe 6 mai 1699 pe o ploaie foarte rece sau de a fi purtat în lectică. Atunci când durerea devine insuportabilă, regele rămâne în pat, de unde continuă să se ocupe de treburile statului. In ianuarie 1705, „efortul pe care 1-a depus regele dimineaţa când a vrut să se dea jos din Pat i-a sporit în asemenea măsură durerea [. . . ] Regele n,-a putut să se dea jos din pat [... ] a ascultat liturghia acolo şi zilele următoare a
§9

^^ ^H

continuat tot aşa, acolo ţinându-şi şi Consiliul, fără să poată sta în picioare din cauza durerii." Influenţele maladiei asupra mersului treburilor interne ale statului, repercusiunea privatului şi a intimului asupra publicului nu apare în bilanţul anului 1685? Anul 1685, anul Revocării, şi anul 1686 sunt marcaţi de starea îngrozitoare a maxilarului regelui, de suferinţele de neînchipuit cauzate de extragerea totală a dinţilor din 1684, apoi de operaţia de fistulă, hotărâtă în mod curajos şi în mod curajos suportată. Această conjugare dintre starea de sănătate şi erorile comise în conducerea statului sugerează o comparaţie cu alte situaţii 39 dramatice mult mai apropiate de epoca noastră . în schimb, evenimentul public îşi are influenţa sa asupra sănătăţii regelui: ca efortul depus în timpul campaniilor militare; ,,Regel9 nu şi-a cruţat osteneala nici ziua şi nici noaptea la Mardick atât pentru asediul de la Dunkerque, cât şi pentru cel de la Bergues", scrie Vallot în 1658, pe când regele avea douăzeci de ani. Şi, câţiva ani mai târziu: „După îndelunga şi penibila silinţă pe care şi-a dat-o îa asediul de la Mons [.. . ] a căpătat gută la picior", scrie Fagon în 1691. O viaţă sedentară excesivă este legată de administrarea treburilor statului. 1670: „Foarte adesea, când M.S. ieşea spre seară de la Consiliu, capul îi era foarte greu şi dureros şi plin de toane". 1674: „Aerul şi mişcarea îi fac foarte bine la această incomoditate pe care viaţa sedentară şi administrarea treburilor i-o reînnoieşte în toate". Efortul privat provoacă în mod inevitabil o dereglare a corpului, „în ciuda curajului de neclintit în durere şi în primejdii", potrivit chiar cuvintelor lui Fagon, în ciuda stăpânirii de sine. Nu vom cita aici decât un singur exemplu, dar cel mai cuprinzător din text. In 1711, survine acea „lovitură de trăsnet", cum spune Fagon, „când a murit Monseigneur", care i-a zguduit întreaga fiinţă: „M.S. sosind în noaptea
70

asta la Marly a căzut pradă unei tulburări generale de nervi pricinuită de emoţia puternică la care îi fusese supusă inima [.,. ] şi din ziua aceasta revenirea necontenită a acestei întristătoare stări de suferinţă menţinută d-3 toate ordinele pe care Regele a fost obligat să le dea în legătură cu acest sfâşietor subiect făcând ca durerea să fie veşnic prezentă, şi prelungind astfel dăunătoarele efecte". Mărturie de neînlocuit, dar Jurnalul lui Fagon, din raţiuni pe care nu le cunoaştem, se întrerupe în mod definitiv câteva zile mai târziu. Ce ar fi scris el oare în legătură cu încercările la care a fost supus Regele în 1712, o dată cu dispariţia neaşteptată a ducelui de Bourgogne şi a

ducesei, care a pus în pericol continuitatea la tron? Mai mult chiar decât elementele vieţii private materiale şi afective, ceea ce ne-a

îngăduit ancheta noastră să descifrăm a fost aşadar conştiinţa acestei vieţi private, locul pe care îl deţine aceasta în sensibilitatea epocii. Privatul constitutiv al vieţii cotidiene, intimul constitutiv al vieţii private, în sensurile pe care le dăm astăzi acestora („unde publicul nu are acces, nu este admis"), nu sunt un subiect ce poate fi încredinţat scrisului înainte de a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Rarele exemple pe care le posedăm nu trebuie să disimuleze această realitate. Ca densitatea informaţiilor asupra vieţii private oferite de Gouberville: autorului nu i-a făcut plăcere să se raporteze la propria-i viaţă, el menţionează evenimentele cu o desăvârşită indiferenţă faţă de subiectul respectiv. Şi lucrul acesta e caracteristic: cuvinte seci, pudoare privind unele situaţii, tăceri, absenţa naraţiunii propriu-zise, totul de o rezervă extremă. Aceste singulare trăsături ale jurnalelor franceze, atât ale celor mai ample, cât şi a celor mai scurte, apar şi mai limpede în comparaţie cu acele diaries engleze, deoarece relatarea din jurnalul privat din Anglia e mult mai bogată, liberă, stufoasă, premergătoare.
71

- în Franţa, aşadar, sursa textelor celor mai cuprinzătoare privind viaţa privată este deseori personajul public, dar nu ca obiect al propriilor sale scrieri (mai târziu, lucrul acesta nu va fi exclus, să ne gândim la Ludovic al II-lea al Bavariei), ci ca obiect al scrierii altuia, rubedenie, medic sau slujitor. Şi nu este vorba de o indiscreţie scandaloasă, ci de însăşi funcţia pe care o exercită personajul în cauză care îi determină pe aceştia să menţioneze viaţa, atitudinea, fiinţa fizică a prinţului, eul său intim: Heroard, Fagon, Dubois, Doamna de Moteville nu au rival în scrierea privată a secolului al XVII-lea. Absenţă a vieţii intime în secolul al XVII-Jea — aceasta ar trebui să fie oare concluzia noastră? Dacă aceasta nu a constituit obiectul Memoriilor, viaţa sufletească a constituit obiectul scrierii. Examene de conştiinţă, jurnalele religioase şi-au avut locul lor de mare importanţă în secolul al XVII-lea: evoluţie spirituală, portret interior. Dar aceasta nu intră în consemnarea forului privat aşa cum am abordat-o în lucrarea de faţă.
NOTE
1 Furetiere, Dictionnaire universal, 1690. Lucra rea, publicată în 1690, constituie cel mai bun reper toriu ai limbii franceze şi al definiţiilor din secolul al XVII-lea. 2 în legătură cu subiectul respectiv, trebuie re citite documentele colocviului de la Strasbourg din 18—20 mai 1978, Les Valeurs chez Ies memorialistes }ranţ;ais du XVII-e siecle avânt la Fronde, Klincksiek, 1979; Marc Fumaroli, Memoires et Histoire: l e dilemme de l'historiographie humaniste au XVI-e siecle, p. 21—45. 3 Margaret Mac Gowan, Gloire et Recherche de soi, p. 221—223. ♦ Yves Coirault, Mâmoires de Saint-Simon, Galii* mard, ,,Bibl. de la Pleiade", 1983, Introducerea.

72

£mile Bourgeois şi Louis Andre, Sources his-toriques, 1610—1715, 8 voi., voi. II, Memoires et lettres, Paris, 1913. 6 A. Ciorănescu, Bibliographie de la litterature francais du XVII-e sitele, CNRS, 1969, 3 voi. 7 Henri de Campion, Mămoires, Mercure de France, 1967; documentele colocviului de la Strasbourg, op. cit.; Bernard Beugnot, Livre de raison, livre de retrăite. f Michel de Marolles, Mâmoires, Paris, 1656— 1657, 2 voi. 9 Fontenay-Mareuil, Mimoires, Michaud şi Poujoulat, 1837. 10 Philippe Lejeune, L'autobiographie en Francet Paris, Armând Colin, 1971. 11 Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville, un gentilhomme normand au XVI-e siecle, Paris, Aubier, 1981. 12 Christian Jouhaud, Mazarinades, la Fronde des mots, Paris, Aubier, 1985. Un studiu remarcabil şi foarte sugestiv din punctul de vedere al metodolo giei lecturii. 13 Textele studiate au făcut obiectul unor studii riguroase: Sylvie Fontaine, Le Livre de raison de Paul de Vendie d'apres le Journal de Messire Paul de Vendie, seigneur de Vendie et de Bois-Chapeleau, publie par l'abbâ Drochon, Societe de statistique des Deux-Sevres, 1879, Paris-Sorbonne, 1981. Vincent Boyenval, Le Livre de raison de Charles Demaillasson, 1643—1694, publie par V. Baldet, Arhives historiques du Poitou, voi. XXXV—XXXVI, 1907—1908, Paris-Sorbonne 1981; Pierre Bourut, sieur des Pascauds, papier de raison publii par A. Maziere, Bulle' tin de la societe Archeologique de la Charente, 1902— 1903, voi. III, 1—177. Sylvie Noelle Fabarez, Les Livres de raison de Trophime Mandon d'apres les manuscrits consevâs aux Archives nationales, Paris-Sor bonne, 1983—1984. Corine Bouquin, Beauchamp, vie d'une seigneurie du comtat Venaissin au XVII-e sieole, d'apres le livre de raison de Frangois du Merles, seigneur de Beauchamp, Paris-Sorbonne, 1983— 1984. Patricia Moutet, Le Vecu quotidien professionnel, familial et social du XVII-e siecle, d'apres les 73

livres de raison d'Eusebe Renaudot, medicin parisien, 1646—1679, et de Mathieu Fran^ois Geoffroy, maitre apothicaire parisien, 1670—1702, Paris-Sorbonne, 1984. Christine Wautier, Le Foyer et la Sociabilite au XVIl-e siecle, d'apres le livre de raison de Marguerite Mer. cier conservi ă la Bibliotheque d'histoire du protestantisme francais, Paris-Sorbonne, 1981. Florence Terrien-Duquesne, Memoires, Oeuvres moraîes et Journal de Jean Maillefer, marchand bourgeois de Reims (1611—1684), publiâs par Jadart, Reims, 1979—1980. Nadine Meaupoux, Etude structurelle thâmatique de journaux et Memoires protestants: le foyer et la familie, Paris, 1981, în special după Le Journal de Jean Migault publicat după textul original de N. Weiss, 1978, 307 p., 1982. 14 Dumont de Bostanquet, Mimoires, Paris, Mercure de France, 1968.' 15 Jean Heroard, Journal de Louis XIII, Biblio theque naţionale, ms. fr. 4022—4027. Unica ediţie a textului, care a fost alcătuită de o manieră foarte mediocră, nu poate da decât o falsă idee asupra aces tuia: Soulte şi Barthelemy, Le Journal de J. Hâroard, Paris, 1868, 2 voi. 16 Vallot, Daquin, Fagon, Journal de la sânte du roi Louis XIV de Vann4e 1647 ă l'annâe 1711, publi cat de J. A. Le Roi, Paris, 1862, in-8°, 441 p. 17 Dubois de Lestourmiere, Mâmoires publies par L. de Grandmaison, Bulletin de la Societe archâologique, scientifique et littăraire du Vendâmois, 1932— 1935. 18 M-me de Motteville, Mimoires, Michaud şi Poujoulat, 1838. j 19 Madeleine Foisil, „Le Journal d'Heroard, medecin de Louis XIII", Etudes sur l'Hirault 15, 1984, nr. 5—6, p. 47—51. „Et soudain Louis, neuf ans, devint roi", Historama, aprilie 1985. Aceste scurte arti cole constituie sinteza a numeroase lucrări, teze, dări de seamă asupra Jurnalului lui Heroard, în curs de apariţie într-o ediţie critică realizată de „Le Centre de recherche sur la civilişation de l'Europe moderne". Şi sunt datorate următorilor: Monique Beynes-Jauffret, Sylvain Bihoreau, Thierry Bornet, Pascal Busson, Marie-Christine Cecillon, Patrick Coville, Valerie Des74

jioyers, Catherine Dufils, Christian Dupin, Michel Flament, Isabelle Flandrois, Didier Lamy, Laurence Laport, Francis Montecot, Bruno Nguyen, MărieChristine Varaehaud. 2 0 pierre Chaunu, Annicfc Pârdailhe-Galabrun, La Chaleur du foyer, âtude du foyer parisien d'apres Ies inventaires apres dâces, XVII-e —XVIII-e siecle, lucrare în curs de apariţie; Daniel Roche, Le Peuple de Paris, Paris, Aubier, 1981. 2 1 Elisabeth Bourcier, Les Journaux prives en Angleterre, Paris, 1976. 22 Madelaine Foisil, Le Sire de Gouberville [...], op. cit., „Batir et reparer", p. 128—135. 23 A se vedea ce spune Jean-Marie Constant, La Vie quotidienne de la noblesse francaise au XVII-e siecle, Paris, Hachette, 1985, p. 222—223. 24 Houdard, Les Chăteaux royaux de Saint-Germain-en-Laye, Paris, 1911. 25 Elisabeth Bourcier, op. cit., p. 221 şi urm. 2e Samuel Pepys, Journal, Mercure de France, 1985. 27 Luclen Clare, „Les triomphes du corps ou la noblesse dans la paix, XVII-e siecle", Histoire, Eco nomie, Societe, 1984, nr. 3. 2P Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville [...], op. cit., voi. IV, partea a doua, „Maladie et mort", p. 209—218. 29 Jean Maillefer, op. cit., p. 270 şi urm. 30 Xavier Azema, „Un prelat valetudinaire, M-gr de Saint-Simon, eveque d'Agde, Etudes sur l'Herault", 1985. 3 1 Slisabeth Bourcier, op. cit., partea a doua, cap. iv. 32 Ibid. Exemplele care urmează sunt luate din cap. IV, op. cit. 3 Acest studiu are drept bază unele lucrări inedite asupra Jurnalului la „Centre de recherche sur la civilisation de l'Europe moderne". 34 Jacques Gelis, Mireille Laget, M. F. Morel, Entrer dans la vie: naissance' et enfance dans la France traditionelle, Paris, col. „Archives", 1978. Jurnalul luj Heroard confirmă de o manieră exemPlară observaţiile făcute de către autorii respectivi
I

75

asupra copilului de vârstă fragedă, observaţii ce pornesc de la texte cu caracter mai teoretic. 35 Phillipe Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous VAncten Regime, Paris, Ed. du Seuil, 1973. 35 Helene Himmelfarb, „Un journal peu ordinaire", Nouvelle Revue de psychanalyse, „L'Enfaftt", nr. 19, primăvara anului 1979. 37 Pierre Paris, 1982. Debray-Ritzen, La Sexualitâ infantile, 38 Ancheta făcută de Isabelle Flandrois cu prile jul publicării unei ediţii critice a Jurnalului lui Jean IKroard. 33 Sugestii făcute de Pierre Chaunu la seminarul de cercetări din 26 martie 1985.

P R A C T IC IL E L IT E R A R E S A U P U B L IC IT A T E A P R IV A T U L U I de JEAN MĂRIE GOULEMOT

Din reflecţiile şi sugestiile lui Philippe Aries asupra vieţii private voi reţine aici tot ceea ce îmi va călăuzi analiza, chiar cu riscul de a lua în discuţie unele evidenţe sau de a le interoga subînţelesurile. Şi, în primul rând, ceea ce se recomandă să se citească drept o opoziţie destul de simplă. Pe de o parte, viaţa comunitară a Occidentului creştin din Evul Mediu care exclude, ţinând seama de lecţia lui Philippe Aries, raţiunea de a fi şi, drept urmare, practicile vieţii private. Şi constituie o greşeală faptul de a aminti în mare familia lărgită, riturile comunitare, reţeaua de relaţii şi de obligaţii care înscriu omul într-un raport public cu aproapele său. Ne putem opri la ceea ce considerăm a fi cadrul cel mai general: organizarea grupului, pentru a coborî până la ceea ce considerăm a fi un cadru mai particular: casa, etalarea vieţii organice, rugăciunea în comun, religia declarată, şi chiar, oricât de uimitor ar apărea spiritelor noastre cu alte obiceiuri, dansul convenţional al călugăriţelor şi al novicelor. E uşor să opunem acestei vieţi în mod esenţial publice, acestei Practici şi acestei ideologii care resping secretul, actul individual, pentru a favoriza transparenţa inimilor şi a trupurilor, şi care plasează toată viaţa sub privirea comunitară,
77

practicile proprii epocii clasice. în această perioadă de constituire a statului, şi de profundă mutaţie a societăţii civile, când puterea politică urmăreşte săşi asigure, monopolul violenţei şi să controleze persoanele şi corpurile lor, ca o producţie de bunuri şi de manifestări culturale, apare, o dată cu un nou spaţiu public pe care nu am intenţia să-1 descriu, un spaţiu privat, în care, departe de privirile şi de controlul comunităţii şi al puterii, prind contur o seamă de practici noi. Sau, pentru a fi mai exact, adesea, în fiecare din zonele practicii sociale sau culturale, se învecinează două spaţii simple: spaţiul public şi spaţiul privat. Paralel cu ritualul public al Bisericii apar rugăciunea mentală şi examenul de conştiinţă, în timp ce protestantismul confirma posibilitatea unui raport individual cu Scriptura. Activităţilor sociale deschise li se adaugă, în mediul urban, constituirea spaţiului de locuire închis care îşi pune pecetea asupra celui ce îl ocupă; se organizează ceea ce se cheamă „acasă", intimitatea locuinţei. Dormitorul ca loc de retragere şi de intimitate datează din epoca respectivă. Locuinţa se opune atunci organizării spaţiului urban (pieţe, locuri publice), care tinde să plaseze sub ochiul autorităţii şi al comunităţii o întreagă secţiune a activităţilor individului care devenise un supus. De atunci datează, de asemenea, disimularea organicului: noi reguli ce stabilesc conduita din timpul mesei, noi comportamente sexuale datorită cărora sexualitatea se refugiază în taina alcovurilor şi a conştiinţelor. Manualele de civilitate urmăresc impunerea noilor deprinderi prin mijlocirea unor modele considerate deosebit de valoroase şi, totodată, excluderea cu orice preţ din spaţiul public a unor comportamente care, altădată, îl caracterizau. Arările şi frânările lar totusi Ş- reSresele, acSSit Dorinţa de mutaţie şi de omogenizare pe care 6 întrebăm care e canS r \ a căuta să r ne t0' vehiculează codurile de civilitate, intenţia lor de a eS mUtaţii Sau ac stabilizî? rep\tab£ Şin° domen ^ fCf e. în modifica unele comportamente consiîn

79
78

m mm m
lucrarea^efaj £?" ^
b ogata in ceea ce pi Ist» eP ° Câ
deosebit

*

derate a fi grosolane sau învechite duc in ftiod necesar la excluderea din spaţiul social public a unor comportamente care sunt, de fapt, naturale. Noile reguli de purtare antrenează secretul în locul renunţării: abstinenţă sau post. Privind cu atenţie această opoziţie între cele două epoci, am fi ispitiţi să presupunem că ar fi existat un înainte, când toate activităţile individului şi-ar fi găsit locul într-un spaţiu public, şi un după, când aceste activităţi ar fi fost supuse controlului puterii publice, pentru a fi concis şi schematic, sau înscrise într-un spaţiu privat, ce devenise necesar şi era considerat în mod obiectiv ca apărare, refugiu sau ocrotire. Putem admite că spaţiul privat care se constituie (şi ideologiile care le au în sarcină) în timpul epocii clasice este, în ace-şi timp, o necesitate dictată de noile forme organizare ale evoluţiei sociale şi totodată mijloc de protecţie împotriva unui ansam-~±j de norme şi de controale. Mi se pare că se cuvine să descifrăm o dialectică a refuzului şi a impunerii.
fn Evul Mediu, o literatură a comunitarii

pănitor oral şi public al literaturii medievale: cântece de vitejie, istorioare, opere teatrale, pentru a nu cita decât categoriile acestea, denotă că perceperea literaturii nu e concepută ca un act strict individual. Aceasta răspunde, fără nici o îndoială, condiţiilor producţiei însăşi a operelor şi a practicilor contemporane ale lecturii. Părea, de asemenea, evident că tematica operelor se referă în mod prioritar la colectiv, că este vorba de lumea feudală, angajată în apărarea creştinătăţii sau în luptele fratricide, sau de corporaţia clericilor care se recunoaşte în simbolismul cunoscutului Roman de la Rose (Romanul Trandafirului). Prea celebra Table ronde (Masă rotundă) a romanelor bretone, legăturile care-i unesc pe eroi, traduc, mi se pare, fiecare în felul său, caracterul esenţialmente colectiv al operelor respective, dincolo de lectura pe care o putem face noi astăzi. Vom vedea o dovadă suplimentară în caracterul preponderent religios al majorităţii operelor literare medievale, şi prin mijlocirea acestuia se exprimă cu siguranţă şi în mod mai clar contopirea particularului cu generalul. Lirismul lui Francois Villon, chiar dacă o întreagă tradiţie, începând din secolul al XlX-lea, vrea să facă din el fondatorul liricii moderne, se referă în mai mică măsură la intimitatea persoanei decât la conştiinţa nefericită de a se fi îndepărtat de regulile comunităţii. Nefericirea ia naştere din despărţire, şi stilul burlesc al Testamentului său mimează, orice-ar fi, o practică socială care consemnează individul într-o reţea de filiaţii şi de schimburi. Părerea de rău după timpul care trece, atât de acut resimţită de Villon, se exprimă prin intermediul experienţei generale, şi poemele sunt marcate" toate de voinţa de a regăsi un mijloc de comunicare cu un alt comunitar: „Fraţi ai mei, oameni care veţi trăi după noi...", sau şi: „Spune-mi unde, în ce ţară ...". Uvertura eroică a baladelor traduce acest apel plin de spaimă, această voinţă de
80

regăsire. Dacă trebuie să adăugăm o trăsătură suplimentară, aceasta constă în anonimatul aproape majoritar al operelor pe care ar trebui să_l evocăm aici, adăugându-i şi ataşamentul scriitorului faţă de comunitatea medievală: menestrelul, clericul, autorul de mistere sau de piese de teatru profane nu există decât datorită comunităţii care îi „comanditează": universitatea, lumea monahală, confreria, oraşul. . . Deoarece ea, comunitatea, ca deţinătoare a practicilor culturale, dă socoteală de existenţa ei şi prezintă raţiunea de a fi a unei opere care are obligaţia s-o servească şi s-o glorifice.
Spaţiul privat şi literatura In epoca clasică

întrebarea la care recurgem aici pentru a repera în operele literare din epoca clasică unele schimbări, tensiuni şi conflicte rămâne totuşi problematică. Un sociologism activ ar merge până acolo încât ar interoga conţinutul operelor înseşi. Şi ar căuta în aventurile cutărui sau cutărui erou, în decorul afectat intrigii, în cutare sau cutare amănunt privind moravurile şi obiceiurile dovada existenţei unui spaţiu privat. Dintr-o asemenea optică literatura nu ar avea nimic de zis prin ea însăşi, prin ceea ce îi este propriu. Şi va fi redusă la un simplu document. E interesant, fără îndoială, să remarcăm că romanul licenţios al unui Crebillon sau al unui Nerciat îşi plasează în mod tradiţional intriga într-o cameră, într-un budoar sau într-un alcov, dar e suficient lucrul acesta pentru a extrage de aici o mărturie asupra spaţiului privat într-o epocă în care romanul marilor spaţii, al voiajului intercontinental sau urban se vădeşte a fi de o mare ■^Portantă? Vom putea opune romanelor lui
Crebillon-fiul — Sapho, Bgarements, (RătQ81

ciri), La Nuit et le Moment (Noaptea şi clipa) — rătăcirea lui Jacques fatalistul sau a eroilor din Manon Lescaut. Repartiţia contabilă dintre romanele spaţiilor întinse şi romanele cadrului intim ar putea indica, în cel mai bun caz, anumite, tendinţe. Dacă romanul licenţios atestă existenţa unui loc privat destinat plăcerilor (acele celebre „căsuţe", acele „cuiburi de nebunii" care vor înfrumuseţa nopţile elitelor urbane), paradoxul nu constă în chiar etalarea lor romanescă? în timp ce noile forme ale schimbului social duc la privatizarea şi la tăinuirea vieţii amoroase, romanul licenţios nu introduce oare o transgresare care constă în a vorbi despre ceea ce trebuie trecut sub tăcere şi a transforma, pentru cititorul atent, în act public ceea ce de acum înainte aparţine spaţiului intim şi privat? Nu vom merge până acolo încât să facem din această evidenţiere a unor activităţi care provoacă umbră expresia unei nostalgii sau a unui extaz. Ambiguitatea stăpâneşte în mod absolut deoarece totul ne incită să luăm prada drept umbră. O lectură superficială ne-ar îndemna să interpretăm etalarea privatului drept o transgresare radicală, dar aceasta ar însemna să uităm că postura de observator pe care o impunea cititorului romanul licenţios privatizează la rându-i însăşi perceperea privatului de către un terţ. Aşadar, mai bine să ne limităm la prudenţă şi să rămânem sensibili la iluziile de perspectivă. Astfel că, mai mult decât asupra conţinuturilor narative (puneri în scenă romaneşti sau mărturii, prin intermediul textului literar, privind constituirea spaţiului privat), analiza noastră se va opri asupra prezenţei unui spaţiu privat mediatizat în noile forme ale naraţiunii, asupra ideologiilor şi practicilor noi ale literaturii. îmi voi axa reflecţia în ceea ce priveşte esenţialul pe emergente: jurnale intime, Memorii, romane scrise' la persoana întâi, po82

vestiri utopice care se elaborează încetul cu încetul drept genuri sau cel puţin drept categorii, dar şi pe constituirea unor noi procese de legitimare ale scrierii literare: scriitorul, fundamentând de acum înainte doar pe el însuşi, pe persoana lui morală, veridicitatea operei sale, aşa cum face, în mod strălucit, JeanJacques Rousseau în cunoscutele sale Dialogues de Rousseau avec Jean-Jacques, (Dialogurile lui Rousseau cu Jean-Jacques), fără să uite, din pricina aceasta, noile obiective spre care tinde literatura: cunoaşterea eu-lui propriu (Confesiuni) prin intermediul autobiografiei, sau pornografia, care devine o parte importantă a producţiei literare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Judecând bine lucrurile, totul aici are un sens: noi teme, noi forme narative, raţiuni noi privind actul de a scrie (o altă ideologie a scriitorului şi a scrierii) se întâlnesc într-o îmbinare plină de complexitate. Dacă poate fi vorba aici de o activitate — şi câte forme de penetraţie sub această unică vocabulă — a spaţiului privat într-o practică culturală privilegiată pe care o vom momi, la crepusculul Secolului Luminilor, literatură, trebuie, încă o dată, să ne ferim de un sociologism simplificator şi de unele semnificaţii aparente, prea nemijlocit evidente pentru a măsura anumite tensiuni contradictorii. Eroarea ar consta în a crede că statutul particular al intimului condamnat la tăcere sub pedeapsa de a se nega, marjă necesară şi recurs asumat, fără ca să fie întotdeauna cu putinţă efectuarea unui partaj precis, ar fi modalitatea unei reinterpretări a literaturii epocii clasice. Trebuie totuşi să-i cerem ajutorul pentru a înţelege mai bine noile mize pe care şi le asumă scriitorii acesteia. Şi, la urma urmei, poate că tot ei îi datorăm în parte această comunicare perversă a dorinţelor noastre, a viselor, a miturilor şi a fantasmelor noastre, pe care noi o numim „literatură".
83

T E N S IU N ILE C O N T R A D IC T O R II A LE R E NŞTE R II A
Montaigne sau mutaţia cunoaşterii

ii'iisri

Secolul al XVI-lea constituie, în mod mai mult decât evident, şi în această privinţă, o perioadă de tranziţie care prelungeşte, din mai multe puncte de vedere, mutaţiile şi fracturile practicilor literare care împânzesc sfârşitul Evului Mediu. Fără pretenţia de a face o dare de seamă a inepuizabilei bogăţii a literaturii Renaşterii, mi se pare necesar să prezentăm aici trei figuri susceptibile să ilustreze această „activitate" a deprinderilor literare prin acest spaţiu privat în constituire pe care l-am evocat mai înainte. Montaigne, în primul rând. Nici în ceea ce-1 priveşte, nici în ceea ce-i priveşte pe Rabelais şi pe Ronsard, analiza de faţă nu se consideră exhaustivă. Opera acestora depăşeşte cu mult punctul de vedere extrem de limitat care, în lucrarea de faţă, ne aparţine. Interpretarea lui Montaigne sau al lui Rabelais sau al lui Ronsard se situează dincolo de cadrul respectiv. Am vrea să amintim doar ce mutaţie a cunoaşterii (şi în mod special al statutului său) reprezintă Eseurile. Nimic, în aceste eseuri, care să aibă vreo legătură cu suma medievală şi nici chiar cu comentariul scolastic. Sumei, Eseurile îi opun o scriere a fragmentarului. Comentariului care trimite la o operă unică a cărei glosă o oferă, un florilegiu infinit de surse şi de lecturi eterogene. Ceea ce dă Eseurilor propria lor coerenţă este în primul rând Montaigne, unic posesor al suferinţelor şi al problemelor sale, într-un cuvânt, inventator al bibliotecii sale. Formulelor devenite celebre prin care Mon-,taigne a definit arta sa de a citi (voinţa de a aduna, de a-ţi freca mintea de cea a aproapelui ... li se poate prefera acest pasaj di n L'Oysivite (Trândăvie) (I, VIII):

; •
! . . . ■

ţ :

- ., - ■ - . ■ . ■ ■

.

.

'

.

.!

.■

.■

.

-

-j "•"!

:

.

p r in intermediul uriaşului — trupul său enorm, . exage rarea poftelor sale fi. zice, ca şi a apeti tului său intelectual, îmbinarea dintre trivial şi spiritual _ ne aflăm în faţa _ grotescului văzut ca o concepţie dualistă * ; şi barocă a omului şi a l umii pe care o pune în scenă Rabelais.

■: ' . > ,

< ]

Î

,; ; :

„Nu de mult, când m-am retras în locuinţa mea, hotărât pe cât puteam fi să nu mă mai ocup de alte lucruri ci să-mi petrec în linişte şi singurătate puţinul timp ce mi-a rămas din viaţă; mi se părea că nu-i puteam face spiritului meu o mai mare favoare decât aceea de a-1 lăsa într-o desăvârşită inactivitate, pentru a se întreţine cu el însuşi, pentru a-şi găsi Io-, cui şi a se odihni în şinele său [...]. Aflu însă că, dimpotrivă, asemenea unui cal care-şi nipe zăbala, spiritul meu îşi găseşte de o sută de ori mai multe preocupări în ceea ce-1 priveşte decât avea atunci când era vorba de alţii; şi plăsmuieşte atâtea himere şi monştri fantastici, fără ordine şi fără temei, încât, pentru a contempla pe îndelete neghiobia şi ciudăţenia acestora, am început să-i înregistrez, în nădejdea ca, odată cu trecerea timpului, să-1 fac să se ruşineze de el însuşi". ■ Dincolo de cochetărie, se va recunoaşte o libertate care se vrea deplină, afirmarea unor forţe ale eului şi atragerea atenţiei asupra fap85

___ j

tului că e necesar să le-o atribuim. Eseurile repetă fără încetare că actul cunoaşterii, şj chiar înţelepciunea, nu e niciodată, în ultimă analiză, exterior subiectului cercetării care efectuează alegerea şi pune totul în ordine. Acesta e cel care o constituie şi, prin aceasta, Montaigne refuză orice cunoaştere preconstituită. Nu-i recunoaşte existenţa decât în demersul prin mijlocirea căruia eul pune întrebări evidenţelor, cunoştinţelor recunoscute ca atare, înţelepciunii instituţionale sau revelate. Nimic nu e niciodată dobândit. Mergând şi mai departe, Montaigne nu numai că face din eul său care citeşte şi gândeşte fondatorul oricărui mod de cunoaştere, ci îl transformă în obiect privilegiat al meditaţiei sale. Nici în cazul acesta, citatele nu lipsesc. „Acestea sunt închipuirile mele, prin mijlocirea cărora eu nu încerc să fac cunoscute lucrurile, ci propria mea persoană" (II, X, Des livres — Despre cărţi), dar şi: „îndrăznesc nu numai să vorbesc despre mine, ci să vorbesc numai despre mine" (III, VIII, De l'art de conferer — Despre arta de a conversa). . . Afirmaţia revine necontenit şi poate fi luată drept o provocare. Nu că ar fi interzis să vorbeşti despre sine, ci pentru că este admis faptul că eul nu este o sursă de înţelepciune sau de cunoaştere. Şi oare acesta chiar există? Interesul care i se acordă constituie în cel mai bun caz o activitate derizorie şi jErivolă, în cel mai rău caz un păcat. Să ne aducem aminte de Sfântul Augustin. Montaigne are desigur conştiinţa abaterii de la drumul drept al actului scrierii fără ca prin aceasta să se considere vinovat. „Iată aici, cititorule, o carte plină de sinceritate. Care te înştiinţează, chiar de la început, că nu mi-am propus nici un fel de scop, în afara unuia domestic şi privat: nu am ţinut seama nici de îndatorirea ta, nici de gloria mea." Cuvântul înainte adresat „Cititorului" este, în privinţa aceasta, de o claritate exemplară, deoarece se

definesc aici şi caracterul privat al scrierii şi o folosire privată a literaturii într-un surprinzător efect de reflexie.
(tabelai s divizat

Apoi Rabelais, Celebra analiză a lui Mihail Bahtin a prezentat situaţia specială a lui Rabelais şi a operei sale în cadrul Renaşterii. Potrivit acestuia, Rabelais ar fi moştenitorul acelui gen burlesc care ar caracteriza cultura populară medievală. Gargantua şi Pantagruel, angajaţi în parte în luptele duse de umanism, ar vehicula în ceea ce priveşte esenţialul toată cultura populară din Evul Mediu. Limba lui Rabelais în primul rând, ceea ce Bahtin numeşte „vocabularul pieţii publice", alcătuită din invenţii verbale şi din familiarisme, dar şi formele şi imaginile serbărilor medievale cu mecanismele lor de inversiune, giganţii şi nebunii lor. Pe un plan mai larg, această limbă ar ridica la rangul de filosofie a existenţei concepţia grotescă a corpului şi ar pune în valoare „josnicul" material şi corporal în detrimentul unei viziuni cu precădere aristocratice, creştine, umaniste şi curtenitoare a omului. iDupă Bahtin, Rabelais nu ar fi aşadar acel om al Renaşterii, aşa cum îl consideră tradiţia istoriei literare. Opera lui Franqois Rabelais \Şi cultura populară din Evul Mediu şi din Renaştere afirmă că acest Rabelais, aflat veşnic într-un echilibru nestabil, judecat adesea ca fiind neconform cu „canoanele şi regulile artei literare 5', nu poate fi explicat decât ca un produs, încadrat în Renaştere, a culturii carnavaleşti populare din Evul Mediu. Nu poate fi vorba, aici, de a face o dare de seamă privind amploarea analizei lui Mihail Bahtin, nici de a pune în discuţie unele sugestii ale acestuia, ci de a încerca să abordăm într-un mod diferit opera lui Rabelais. Ceea ce consideră Bahtin a fi expresia cea mai
87

;

a t r i b u i m, ş i exactă a culturii carnavaleşti poate fi luat, l a fel de bine, ca o trimitere la a treaptă a so cietăţii care, prin natura sa, exclude posibili tatea unui spaţiu privat. Astfel, tot ceea ce se ^î nt inir r-adevăr, dacă P^^^t abil ( mult e referă, la Rabelais, la organic: Capitolul pri pru- «* mă sura un gen c-au." 1 "" ^ ■Pvre vind ştergăurile (Gargantua, cap. XIII: „Cum mâne în marem ^ " f . p U S 6 iînră deaee "V* ^ca P P^^ ma.31-"-" ~ au cunoscut Grandgousier mintoşia minunată a lui Gargantua câîid acesta au inventat un _ ştergaur"), sau capitolul în care Gargantua îi „stropişă" pe parizienii veniţi să-1 admire ViUon, (Gargantua, cap. XVII: „Cum plăti Gargantua, Parizienilor, un rând, de bună-venire şi cum luă el clopotele cele mari ale bisericii Nostre ce Dame"*) nu ar fi decât transcrierea verbală a unei practici sociale admisă şi recunoscută. Şi nici nu ar fi şocantă în aceasta a doua ju mătate a secolului al XVI-lea dacă noile ma nuale de civilitate n-ar fi început să se im pună, manuale care exclud cu orice preţ, aşa cum am spus, etalarea organicului. Acelaşi anacronism în ceea ce priveşte incontinenţa verbală, referirea la uriaşi, la felul în care a născut Gargamella, şi la alte nenumărate epi soade ale tetralogiei rabelainsiene. , Nimic nu ne opreşte aşadar să interpretăm opera lui Rabelais ca un spaţiu de tensiuni lucit aceS?,SSKutoi pâr intermediul disc contradictorii: pe de o parte, prezenţa sărbătorii, a carnavalului, a ceea ce, de fapt, perso-nifică în modul cel mai adecvat sociabilitatea jj secătuit, deschisă a comunităţii medievale; pe de alta, | datorită scopului educativ al operei, critica - autorităţilor religioase şi politice, aderarea la unele luaţi împreuna . meŞteşugul forme ale schimbului social care se opun acestora. Ca şi în cazul lui Montaigne, Rabelais reprezintă o N .ar putea sa wa opţiune, o afirmare a libertăţii de a se m-a înşelat, , oC hml meu e ca * constitui, în afara ideilor acceptate ca atare, a Adio Soare imoiew' convingerilor admise, o percepţie proprie, dar, în astU at ^ ' i , aata să coboare acolo unde tomulte privinţe, voinţa de totalitate care îi este implicită, sub noi şi false lumini, trimite la suma Iar trupul e^ ga*0- 5U medievală. tul se separa. Ro

nsard. ewiu

sînguilarului _. , ,

* Traducerea citatelor din Gargantua aparţine lui Romulus Vulpescu (Rabelais, Gargantua, Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1967).

89

Ce prieten, văzându-mă in asemenea hal vlăguit, Nu-mi intră în casă cu ochi trişti şi în lacrimi muiaţi, - . . - . > tncurajăndu-mălângă patu-mi şi săru-tându-mi faţa,; ' , Ştergându~mi apoi ochii toropiţi de Moarte? Adio, dragi compagnoni, adio, dragi prieteni] Plec cel dintâi ca să vă pregătesc locul.

Vom remarca în aceste versuri, spre deosebire de cele scrise de Villon, o totală absenţă a referirii la comunitatea creştină, absenţă care modifică în mod radical modul de interpelare. Solitudinea e resimţită ca o calamitate, apropierea morţii ca o decădere fizică a structurii individuale. Dar, în acelaşi timp, este expus tot ceea ce e singular, personal şi intim. Descrierea realistă a suferinţei, a degradării corpului ce aparţinea spaţiului public al comunităţii medievale: acesta alcătuia subiectul de predilecţie al sculpturii religioase şi al imaginarului osuarelor. Aici, înscrisă într-un destin propriu, enunţată în maniera lui „eu", descrierea respectivă continuă totuşi să se rostească în spaţiul public literar. Situaţie paradoxală, deoarece totul o hărăzeşte, noua civilitate obligă, lumii tăcerii şi a tainei. Această examinare a trei capodopere din secolul al XVI-lea ne îngăduie să definim o zonă de trecere în care se afirmă unele permanenţe şi se conturează unele emergente: Rabelais contradictoriu şi Ronsard în preajma unei mutaţii a discursului poetic ce va oculta epoca clasică. Cu Montaigne şi cu poeţii Pleiadei capătă contur noi raporturi dintre subiect şi literatură. Căci ceea ce alcătuieşte partea intimă a subiectului instituie şi justifică afirmarea sa, fie că e vorba de lirism sau de acea Cunoaştere pe cale de a se constitui pe care le propun Eseurile. Esenţialul constă în mai mică măsură în a repera o literatură a subiec90

tului, cât în a dovedi că eUl, libertatea şi istoria acestuia justifică, aici, actul de a scrie. Aceste noi procese ale scrierii filosofice sau poetice relevă, fiecare în felul său, simptomul de nepătruns al constituirii unui spaţiu privat care nu semnalează încă pecetea secretului şi care nu solicită, în această epocă tranzitorie, o interdicţie a discursului. EPOCA CLASICĂ: OCULTATIA Şl VERIDICITATEA PRIVATULUI
Primatul universalului

Logica ar pretinde ca epocii clasice să-i corespundă o clarificare şi o aprofundare a tendinţelor ce prind contur în timpul Renaşterii. Nimic nu e mai puţin evident. Dacă putem repera menţinerea unei tradiţii — mai cu seamă în romanele baroce ale lui Scarron, Sorel şi Furetiere — pe care se cuvine s-o legăm, păstrând proporţiile, de tradiţia rabelaisiană, pentru rest, se observă mai întâi un proces" de pcultaţie a privatului şi a intimului ce defineşte epoca clasică. Fie că e vorba de poezia lirică sau de teatru, mişcarea este aceeaşi. Am fi, aşadar, puţin îndreptăţiţi să luăm gustul pătimaş al epocii clasice pentru teatru drept o dovadă a unei persistenţe a schimburilor comunitare. Nimic nu e mai puţin adevărat. Teatrul care se iveşte o dată cu secolul al XVlI-lea nu îndeplineşte aceeaşi funcţie pe care o avea teatrul medieval. Intre acestea două gstă diferenţe de natură, bineînţeles, şi ele diferă în mod radical, înainte de toate datoră manierei lor de aderare la viaţa cetăţii. ^Pre deosebire de misterele sau de comediile medievale, teatrul clasic nu aparţine unui riUal civil sau religios. Acesta nu angajează Şadar nici comunitatea creştină şi nici gruPul căruia i se adresează, chiar dacă înfăţi91

-

-S

Necuviinţele şi farsele lui Tabarin care se prezintă în faţa unui public alcătuit din oameni din popor, pe PontNeuf sau pe scenele bâlciurilor pariziene, se vădesc ca o nostalgie şi supravieţuire a unui teatru mai comunitar.

şează zăbava privilegiată a elitelor urbane şi a literaţilor de la Curte. Teatrul clasic este perceput ca o arta, codificată din punct de vedere estetic, altfel spus, nereferindu-se decât în mod accidental la altceva în afara lui însuşi, şi în mod fundamental rupt de cotidian şi de organizarea timpului prezent. Miza lui este estetică şi, în pofida declaraţiilor făcute de savanţi, doar într-o foarte mică măsură morală sau religioasă. Tragedia sacră devine un gen aparte laolaltă cu autorii ei; Boyer (Judith, 1696), Duche (Jonathan, 1699, Absalon, 1702), Nadal (Saiil, 1705, Herode, 1709)..., iar în opera lui Racine se face o minuţioasă distincţie între teatrul sacru şi teatrul profan. Teatrul, fie el şi religios, place sau nu place, şi raportul care se instaurează între scenă şi Pu' blic se supune cu precădere acestui comandament al plăcerii. Să ne ferim aşadar de analogiile înşelătoare, chiar dacă „teatrul de

n

bâlci" (piese destul de vioaie jucate în stil italienesc în timpul marilor iarmaroace pariziene), căruia Lesage şi d'Orneval îi vor alcătui sumarul între 1721 şi 1736 (Le Theatre de la foire ou l'Opera comique, contenant Ies meilleurs pieces qui ont ete representees aux foires Saint-Germain et Saint-Laurent — Teatrul de bâlci sau Opera comică, conţinând cele mai bune piese care au fost reprezentate la bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, 10 voi.), fanteziile verbale şi grosolane ale unui Piron (1719—1730), parăzile (piese argotice şi scatologice, alcătuite pentru plăcerea ascunsă ai mai-marilor Finanţei şi ai Parlamentului) pot apărea drept tot atâtea semne nostalgice (cărora trebuie să le subliniem limitele şi să avem în vedere caracterul lor de concepţie ludică) ale unei alte funcţiuni a actului teatral. Dacă ne mărginim doar la teatrul clasic, comedii şi tragedii, suntem obligaţi să recunoaştem că un întreg ansamblu de reguli urmăreşte să-1 îndepărteze de tentaţiile unui discurs asupra spaţiului privat. Fără îndoială, citindu-i pe docţii teoreticieni ai teatrului — La Poetique de la Mesnardiere (1639), La Pratique du ihiâtre de D'Aubignac (1657), Le Discours sur Sarrazin de Pellisson (1656) sou Les Reflexion sur la poetique de Rapin (1674) —, aflăm numaidecât că teatrul, datorită unor situaţii specifice, a unor destine individuale, vorbeşte des-e om (celebra natură umană) şi că particularul nu este decât mijlocul de a ajunge la general. Nici un singur autor care, în prefeţele respective, să nu-şi însuşească această năzuinţă. vn asemenea demers este posibil deoarece ■^ca aceasta crede în universalitatea şi atem-""alitatea pasiunilor. Să nu ne înşelăm însă supra ^ sensului acestor intimităţi destăinuite: ? au în primul rând valoare de exemplu. Ale-^er ea unor subiecte antice sau orientale, ca ,?lazid al lui Racine, confirmă năzuinţa unei lst anţâri exemplare, O întreagă

J

serie de Jn-

terdicţii privind limbajul (neacceptarea unor termeni triviali, a unor cuvinte tari sau vulgare), de reguli care definesc buna-cuviinţă accentuează atare tendinţă. Aceeaşi situaţie şi în privinţa demnităţii şi a funcţiei teatrului. Nimio care să îngăduie spectatorului să se afle în postura indiscretă şi plină de desfătare a celui care caută să afle totul. Nimic care să-i îngăduie să-şi atribuie destinele respective, discuţiile intime, slăbiciunile. Toate acestea trebuie să le raporteze la un model impersonal. în pofida aparenţelor, nici comedia nu-şi alege o altă cale. Viciile pe care le biciuie Moliere şi Regnard sunt percepute în cea mai mare măsură în implicarea lor socială. Ipocrizia religioasă, avariţia, veleitatea socială, patima jocului, mizantropia sunt prezentate drept cauză a instaurării unui raport social denaturat şi pervers. în zadar se caută câteva versuri de La Fontaine, unele confidenţe bine mascate ale lui Racine, cutare sau cutare vers ce relevă mai curând acea muzicalitate pură pe care o definea abatele Bremond — o poezie lirică proprie epocii clasice. în atare privinţă, trebuie recunoscută absenţa acesteia, consecinţă a unei rupturi cu lirismul practicat de poeţii Pleiadei. E'de* ajuns să comparăm (versurile consacrate de Ronsard morţii Elenei sau cele scrise în aşteptarea propriei sale morţi cu La Consolation ă M. Du Perrier, gentilhomme d'Aix-enProvence, sur la mort de sa fille (Cuvinte de consolare pentru Dl. Du Perrier, gentilom din Aix-en-Provence, cu prilejul morţii fiicei sale) de Malherbe, pentru a evalua diferenţa. Lirismului care include o experienţă trăită şi care se exprimă prin mijlocirea unei intimităţi fără ascunzişuri care-i delimitează poetului lecţia umană, îi succede recursul imediat la universal, la generalitatea discursului care constituie ceea ce numim lirism impersonal. Procesul de ocultaţie a privatului, a durerii, a suferinţei, sub vălul demnităţii şi al resemnării, înseamnă re-

fazul etalării a ceea ce epoca prezentă doreşte să vadă că-şi asumă nu numai comunitatea, dar şi individul în forul său interior şi în intimitatea sa, şi totodată elogierea universalului şi a generalului. Nu e o pură întâmplare dacă poetul încetează de a mai fi un blestemat sau un inspirat pentru a deveni un personaj ridicol. Nu e mai folositor statului decât un jucător de "popice", spunea Malherbe în derâdere, poetul se transformă într-un individ pedant şi grotesc (Moliere) sau într-un ţopârlan incapabil să se supună noilor reguli de civilitate. Mathurin Regnier îl vede rău de gură şi tare-n fălci (Satira a II-a), Boileau îi creionează caricatura, ca şi mulţi alţii laolaltă cu el. Imaginea poetului se degradează până acolo încât devine imposibilă legitimarea, prin persoana sa şi a istoriei sale, enunţului liric. Şi nu cele câteva scânteieri ale barocului sau poeziile erotice ale lui Malherbe („Aşa, aşa, pentru desert, ridică-ţi fusta pentru mine ...") modifică orientarea generală a discursului poetic din epoca clasicismului.
Rezistenţe: ostentaţia organicului

Sub o seamă de forme diverse se impune, aşadar, ca o regulă acest reproş formulaţi cu promptitudine de Pascal împotriva Eseurilor lui Montaigne şi anume că „eul e demn de ură" şi că e „necugetat proiect acela de-a se zugrăvi pe sine". Ceea ce înseamnă că literatura se supune şi ea noilor reguli de civilitate potrivit cărora discreţia, izolarea, concordanţa c u norma constituie un ideal de convivialitate. ■Ar fi totuşi o greşeală să credem că, în acest iomeniu, regulile de civilitate au avut câştig e cauză fără luptă şi că nu li s-a opus nici un ■1 de rezistenţă. Fără îndoială că lirismul personal a rămas fără descendenţă imediată, dar supravieţuirea farsei, succesul ei chiar până la a Pariţia lui Moliere (Gelozia Mânjitului, Ne95

chibzuitul sau Boroboaţele, Dragoste cu toane Medicul îndrăgostit...), prezenţa nestingheri ti a obscenului, a organicului şi a scatologicului în romanul baroc vădeşte cu toată tăria limi tele acestei izbânzi aparente a noilor sociabili tăţi. Le Roman comique (Romanul comic), ai lui Scarron, publicat în 1651 şi 1657, prin Ur zeala lui narativă eterogenă, prin folosirea ma sivă a unui comic de tip scatologic contrar bunei-cuviinţe, înfruntă interdicţiile privitoare la moravuri şi discurs, interdicţii care se impun societăţii franceze. Excremenţialul împins în zona particularului aparţine de acum înainte a ceea ce e ascuns, ruşinos şi nu poate fi de numit. Insistenţa cu care Scarron foloseşte ver bele cele mai grosolane, prezentând corpul în funcţiile sale organice, urinare, defecatorii şi masticatorii, preferând ţucalul şi closetele, su doarea jucătorilor cu mingea rafinamentelor es tetice ale cpnversaţiilor de salon, făcând elo giul patului, al bucatelor, al beţiei şi al vomismentelor e o atitudine ce vădeşte în egală mă sură şi provocarea şi nostalgia. Vocabularul e la înălţimea situaţiilor: personajele se insultă folosind întreaga creativitate a unei limbi ce refuză nuiaua lui Vaugelas („barbe de cocu", „fille de chienne"); denumirea vulgară a anu mitor părţi anatomice, figura rizibilă a poe tului, evocarea incantatorie a bucatelor, a vi nului, a vărsăturii, a detaliilor macabre pla sează acest Roman comic la limita practicilor literare dominante. Vocabular care face ca opera lui Scarron, ca şi cea a lui Sorel (Francion, 1623) şi, în mai mică măsură, Le Roman bourgeois (Romanul burghez) al lui Furetiere (1666) să Gonstituie dovada menţinerii, deja arhaică, dar reală, a unei sociabilităţi de tip vechi. Deoa rece ocultaţia corpului fizic, maşină producă toare de secreţii, zgomote şi mirosuri, loc de plăceri, întovărăşeşte ocultaţia intimului, care devine prin faptul acesta privat, romanul ba roc poate fi considerat şi oa un vestigiu nos talgic. - ■ '■' '

Rezistenţe: nostalgia schimbului comunitar

într-o mai mare măsură, de-a lungul secolului al XVIlI-leâ se strecoară un fel de regret după spaţiul comunitar şi manifestările sale cele mai vesele. Rousseau n-a contenit să exprime această nostalgie când a evocat farmecul sărbătorilor populare fie sub forma ficţiunii, ca în A/oua Etoiza, fie în termeni mai filosofici, ca în Scrisoare către d'Alembert. „Care sunt popoarele acelea cărora le convine în cea mai mare măsură să se strângă adesea laolaltă pentru a crea acele plăcute legâturi ce urmăreso plăcerea şi bucuria, până laicei care au atâtea motive să se iubească şi să rămână uniţi pe vecie? [... ] nu acceptăm aceste spectacole exclusive care închid eu tristeţe un mic număr de oameni într-o speluncă ■întunecoasă [...]. Nu, popoare fericite, acestea nu sunt sărbătorile voastre. In aer liber, sub cerul deschis trebuie să vă adunaţi şi să vă dăruiţi duioaselor sentimente ale fericirii voastre [...]. Dar care vor fi, de fapt, temele acestor spectacole? Ce se va vedea acolo? Nimic, dacă doriţi. Odată cu libertatea, oriunde domneşte îmbulzeala, acolo domneşte şi bunăstarea, înfigeţi în mijlocuFunei pieţe un par încununat cu flori, adunaţi în jurul acestuia poporul, şi veţi avea o petrecere. Dar şi mai bine: oferiţi drept spectacol pe înşişi spectatorii aceştia; faceţi-i să devină ei înşişi actorii; faceţi în aşa fel ca fiecare dintre ei să se vadă Şi să se iubească în ceilalţi pentru ca să fie Uniţi cu toţii" (Lettre ă M. d'Alembert sur son article «Geneve» [ . . . ] particulierement sur le projet d'etablir un theatre de comedie en cette viile. — Scrisoare către Dl. d'Alembert In legătură cu articolul său «Geneva» [... ] în mod special în legătură cu proiectul de a înjiinţa un teatru de comedie în acest oraş, 1738.) Această idee, dincolo de proiectul său filosofic sau politic, n-a contenit să-1 tortureze pe «•ousseau în anxietatea singurătăţii sale (Visă-97

rile unui hoinar singuratic, A cincea promenadă). Ea depăşeşte nostalgia unui primitivism la care am fi tentaţi s-o reducem. Acesta nu constituie singurul subiect al lui Jean-Jacques Rousseau şi al tezelor din Tratatul despre ştiinţe şi arte şi din Discursul despre cauzele inegalităţii dintre oameni, chiar dacă ea se exprim^ aici în modul cel mai limpede atunci când Rousseau, analizând condiţia omului primitiv precizează că acesta nu poate fi obiectul unor pasiuni sociale şi dovedeşte că, în etapa presocială, societatea alcătuită din familii favorizează schimbul- comunitar. Ceea ce numim „mitul bunului sălbatic" nu e numai un mijloc comod, literar şi filosofic, ce permite judecarea, prin intenrnediul unei priviri străine, societăţii contemporane; acesta constituie, foarte adesea, figura nostalgică a unei organizaţii comunitare care elimina secretul, exploatarea eului, constituirea spaţiului privat. Dialogul a doi europeni care evocă avantajele societăţii tahitiene, aflat la sfârşitul lucrării lui Diderot Supplement au voyage de Bougainville (Supliment la călătoria lui Bougainville), este, în privinţa aceasta, lipsit de ambiguitate. Diderot demonstrează aici că pudoarea şi toate practicile legate de secretul legăturilor amoroase sunt da sorginte instituţională şi nu de sorginte naturală, că a existat o etapă anterioară, în care domnea libertatea. „Oinul nu vrea să fie nici tulburat şi nici abătut de la plăcerile sale. Cele amoroase sunt urmate de o slăbiciune care l-ar lăsa la bunul plac al duşmanului său; Iată adevărata natură a pudorii: restul e normă•[.-..]. De îndată ce femeia devine proprietatea bărbatului, şi că plăcerea furtivă a fost considerată drept furt, s-a văzut- luând naştere termeni ca pudoare, reţinere, decenţă, virtuţi şi vicii imaginare; într-un cuvânt, bariere puse între' cele două sexe, pentru a evita invitaţia reciprocă' la încălcarea legilor care le-au fost impuse, şi care produc un efect contrar, înflăcărând imagina98

tia şi aţâţând dorinţele. Atunci când văd arborii plantaţi în jurul palatelor noastre, şi o eşarfă care ascunde şi. dezvăluie pieptul unei femei, am impresia că descifrez o tainică revenire la pădure şi un. apel la primitiva libertate a străvechii noastre locuinţe". Referirea la pădure nu lasă loc iluziei, deoarece aici este vorba de nostalgia unei experienţe. Lucru valabil şi pentru Jacques fata- . listul — această insistenţă a magistrului de a-1 interoga pe Jacques asupra aventurilor sale de dragoste în pofida respectului pe care trebuie să-1 nutrim faţă de viaţa privată a altuia, nesfârşita tiradă a povestitorului împotriva făţărniciei limbaiului, a iubirii („Oare ce v-a făcut actul genital, atât de firesc, atât de necesar şi de îndreptăţit, ca să-i înlăturaţi numele din discuţiile voastre şi să vă imaginaţi că gura, ochii şi urechile voastre ar fi fost întinate?") —, dar, în şi mai mare măsură poate, pentru La Lettre sur Ies aveugles ă l'usage ăe ceux qui voient (Scrisoare asupra orbilor pentru folosinţa celor ce văd), în care Diderot propune o explicaţie materialistă a pudorii. Nu putem nega faptul că civilităţile amoroase au fost deseori puse în discuţie de discursul din Secolul Luminilor şi că acesta trebuie considerat şi ca o meditaţie problematică asupra formelor sociale ale schimbului, reprezentarea pa-radisiacă — cu excepţia lui Voltaire — a societăţilor primitive. Discuţia pedagogică, atât de importantă în epocă, nu evită problema pudorii şi a reţinerii. O v«m găsi menţionată în Emil al lui Rousseau, fără a uita că Jean-Jacques se va recunoaşte, în Confesiunile sale, vinovat de exhibiiordsm. Era foarte apreciată atunci educaţia experimentală, reală sau imaginară, care prileeşte o dezbatere pe tema existenţei anei intirnităţi naturale. Pe de o parte, Imirce, fille de la - nature (Imirce, fiica naturii), a'lui Du Lau(1766), iar pe de alta,' Histoire d'une jeune sauvage trouvâe dans Ies bois ă Vage ăe dix 99

ans, publiee par M-me H . . .t (Istoria unei fete sălbatice găsită în pădure la vârsta de zece ani publicată- de D-na H.. X) şi atribuită lui La

Condamine. Se pun, ici şi colo, nesfârşite întrebări asupra temeiului riturilor amoroase.
Utopia sau transparenţa publicului

i

Dintr-o cu totul altă perspectivă, utopia, al cărui succes, în secolul al XVIII-lea, îl cunoaştem (în jur de optzeci de titluri noi de la începutul secolului până la Revoluţie), exprimă şi ea unele nostalgii foarte reale. Se ştie că, în spaţiile imaginarului, utopia este un răspuns la acea anxietate provocată de timpul care macină formele politice, anxietate ce domină epoca clasică. Alăturarea, chiar dacă ar trebui să şocheze, se face ecoul proiectului absolutist pe care îl ilustrează ş\ îl susţine. Prin actul de constituire care o legitimează, cetatea utopică se plasează în afară de timp şi de, istorie. Dacă refuzăm proiectarea în utopie a mesianismului socialiştilor din secolul al XlX-lea şi a viselor despre pământul făgăduinţii care au împânzit Occidentul, utopia apare ca un discurs asupra trecutului şi a originilor sale. Viitorul trecutului, cum a fost definită. Deoarece tocmai în actul care o legitimează — cel al lui Utopus din Utopia (1516) lui Morus, al lui Sevarius din L'Histoire des Sevarambes, opera lui "Vai-rasse d'Alais (1702) sau al lui Victorin din La Decouverte australe (Descoperirea australă), ce aparţine lui Retif de La Bretonne (1781) — si o plasează într-un răstimp fără istorie constă specificitatea sa. Societatea utopică, drept semn secund al perfecţiunii sale, organizează relaţiile dintre membrii săi potrivit regulilor unei vieţi comunitare: mese luate în comun, educaţie colectivă, sărbători comunitare. O societate în care nu eşti niciodată singur, căci fiecare trăieşte sub privirea întregii comunităţiTinerii tahitieni din Supliment la călătoria Iu*
100

gougainville merg până acolo încât se împerechează în public, şi sunt încurajaţi în hârjoana lor de către spectatori. Casele din Utopia n-au nici uşă, nici fereastră, pentru ca nimic să nu-1 poată feri pe utopian de prezenţa celorlalţi. In L'lle inconnue (Insula necunoscută) de Grivel (1783) este vorba de incestul primitiv şi multiplicat (o soră şi un frate naufragiază, iar descendenţa lor populează societatea utopică căreia i-au dat naştere), care prezintă în felul său această înrudire voită între locuitorii noii lumi. Exemplele s-ar putea înmulţi, luate uneori din lecturi directe, alteori în cea mai mare măsură metaforice. Şi care ar demonstra că utopia îşi. trage seva dintr-un ciudat paradox. Căci .statul, deosebit de puternic în .majoritatea utopiilor, omniprezent chiar — astfel încât i s-a putut întocmi un proces în totalitarism — este cel care organizează formele schimbului comunitar. Locuitorul utopiei trăieşte sub tutelă, şi în acest spaţiu public, delimitat şi controlat de către stat, se exprimă transparenţa inimilor. Ca şi cum imaginarul social ar încerca să împace, în utopie, ceea ce e de neîmpăcat: visurile de libertate şi de schimb ale unui timp trecut şi constrângerile instituţionale ale prezentului. Absenţa, a.ici, a -spaţiului privat nu e consecinţa acţiunii unei reţele multiple de relaţii pe care o ţese comunitatea, ci a unei voinţe organizatorice a statului însuşi, ceea ce este poate singura şi adevărata dovadă a caracterului totalitar al societăţii utopice. Totuşi, departe de a Se defini drept un loc de libertate dobândită sau ocrotită (în felul amorurilor clandestine din 1984), spaţiul privat, după cum se observă, e ste gândit şi ca ceva datorită căruia individul Ş izolează de semenul său. Diderot scria, gânaindu-se poate la Rousseau, care devenise adversarul său, că „omul rău este totdeauna singur". Un fel de a spune că dorinţa individului e a se retrage nu e nicidecum considerată ca ^modalitate de a lua poziţie împotriva duri-pi controlului forţei publice, ci ca o suferinţă 101

morală. Straniu paradox al unei epoci care, din punct de vedere politic, legitimează individul ca o unitate politică şi care, din punct de vedere moral şi social, îl judecă după solicitudinea lui faţă de ceilalţi. Vom vedea ilustrarea acestor opinii în noua teorie a teatrului pe care un om de talia lui Diderot încearcă, chiar atunci, s-o elaboreze burgheză (cea a lui Diderot, dar şi cea a lui Sedaine, Louis Sebastien Mercier sau chiar cea a lui Beaumarchais) urmăreşte crearea unui teatru ce se referă la situaţii şi nu la caractere, şi, drept urmare, un teatru ce se referă la indivizi. Aşadar, în cadrul acestuia omul nu se mai defineşte prin natura sa proprie, ci prin implicarea lui într-un ansamblu de roluri, de funcţii şi de practici sociale. Mai mult chiar decât teatrul clasic şi printr-un alt gen de demers, drama burgheză vădeşte neacceptarea intimităţii, a eului secret. Eroul este acţionat prin ceea ce se află mai în afara lui. Intr-un anume sens, aici îl regăsim pe Pascal, care sublinia cu atâta pregnanţă vana importanţă ce se dădea veşmântului, funcţiei şi aparenţelor. Aici însă nu e vorba de nici un fel de ironie. Haina face într-adevăr pe om. Condiţia, şi ea singură, determină moralitatea şi felul de a fi. -în această dezbatere asupra epocii clasice, în această surdă confruntare care facilitează să se sesizeze, pentru cine ştie să interpreteze, constituirea spaţiului privat ca un drept şi ca o valoare, că teatrul, prin practicile şi teoriile sale, reprezintă un loc cu totul excepţional şi deseori paradoxal, de punere la încercare. Se ştie că Jean-iacques Rousseau în Scrisoare către d'Âlembert (1758), denunţă incinta reprezentaţiei teatrale ca un loc corupător prin excelenţă, unde femeile erau supuse exhibiţiei, iar Virtuţile luate în derâdere. Teatrul simboliza, în ochii lui, degradarea moravurilor familiale şi a schim102

(De la poesie dramatique — Despre poezia dramatică), 1758, Entretiens sur le Fils naturel — Convorbiri despre Fiul natural, 1757. Drama

burilor comunitare. Teatrul este o caricatură (poate că nostalgică) a unor paradisuri pierdute,' [eoarece aici ne aflăm împreună, dar separaţi. >i Jean-Jacques Rousseau îi opune, după cum am văzut, sărbătoarea populară, când poporul este totodată şi actor şi spectator. Ceea ce vrea să spună că dincolo de aparenţe afirmarea unui spaţiu privat nu este resimţită în mod instantaneu ca o realizare şi ca un progres.
Memorii şi jurnale: literatură a ambiguităţii

noaştem succesul de care s-au bucurat Memoriile încă de la începutul secolului al XVIlea. Fiecare eveniment, în oricât de mică măsură ar fi fost asociat unor tulburări sau unor fracţionări (războaiele religioase, regenţa Anei de Austria, Fronda, războaiele lui Ludovic al XlV-lea ...), a generat un mare număr de Memorii. Şi sunt, cel mai adesea, un lucru normal într-o societate aristocratică, elaborate de reprezentanţii cei mai de seamă ai elitei sociale: mareşali, şefi de facţiune, parlamentari... Rari sunt cei umili sau mediocri care reuşesc să-şi redacteze, chiar atunci când ar dispune de mijloacele culturale adecvate, Memoriile. Citim întotdeauna cu uimire, într-o listă impresionantă de demnitari şi de nobili, numele Doamlei de la Guette, soţia unui foarte modest gentilom-soldat, sau acele Memoires d'un protestant condamne aux galeres de France pour cause de religion, ecrits par lui-meme (Memorii ale unui protestant condamnat la galere de ■tre Franţa din pricina religiei, scrise de el nsuşi) de Jean Marteilhe (1757), care desfă-Şoară o autentică activitate de apostolat. Această emergenţă a Memoriilor constituie aesigur ^ un semn Ele reprezintă, dacă facem atracţie de cele câteva cazuri marginale, un 1 în mod implicit codificat. Limitate la cei e au luat, într-o oarecare măsură, parte la
103

Cu:

în societatea Vechiului Regim, Memoriile sunt, în 'mod necesar, creaţia unei elite aristocratice.

istoria publică, cunoscută şi recunoscută, autorii lor îşi asumă şi îşi justifică, în paginile respective, rolul de martori sau de actori. Ele sunt, aşadar, din punctul acesta de vedere, mai întâi un gen aristocratic, dar, ceea ce interesează în lucrarea de faţă, este faptul că acesta încearcă să reducă persoana la actele sale publice, într-un anume sens, Memoriile se opresc acolo unde începe domeniul vieţii private şi intime. Ele elimină din cuprinsul lor tot ceea ce nu are legătură cu viaţa publică. Sau, mai bine zis, lasă să se înţeleagă. că domeniul privat şi intim nu există sau că e lipsit de interes şi interzis oricărui comentariu. Cititorul nu va afla nimic despre copilăria lui Paul Gondi de Retz şi nici despre cea a lui Saint-Sknon, care-şi începe Memoriile, după ce a prezentat genealogia casei sale, cu intrarea sa în viaţă. Ni* meni nu poate fi mai discret şi totodată mai prolix. Lucru cu atât mai interesant cu cât Saint-Simon nu e zgârcit cu confidenţele c e
. . 104

Amintirile lui Menetra, Memoriile lui Jamerey-Duval

marchează începutul unei noi practici: practică ce aparţine autodidacţilor, acei bastarzi sociali care au o existenţă precară şi se legitimează prin scris.

privesc josniciile unora sau ale altora. Un fel de a spune că, în însăşi desfăşurarea lor, Memoriile reduc aria celor ce se pot spune la un unic spaţiu — cel public. Sau, mai exact, totul se situează în ambiguitate: Memoriile lasă să se înţeleagă fie că nu e nimic de spus, fie că există o zonă intimă care nu e de domeniul celor ce se pot spune sau scrie. în ambele ca-uri, viaţa publică, şi numai ea, este valorificată. Totuşi, cel mai adesea, însăşi noţiunea de viaţă publică se află serios maltratată. Dincolo Î actele cunoscute, sunt dezvăluite motivaţiile ele mai obscure, sau cel puţin cele pe care le *orâ cititorii, calculele, ceea ce în general se s sub tăcere sau se ascunde. Acest surplus e informaţie poate fi interpretat fie ca o ex-mdere a domeniului destinat publicului, fie u n indiciu al limitelor sale. Raportul care ^e stabileşte între memorialist ,şi cititorii săi este Dlematic. Memoriile, deoarece ele reprezinţi 105

:

!

cel mai adesea o pledoarie sau o prezentare plină de satisfacţie a acţiunilor întreprinse, dacă vădesc importanţa vieţii publice pentru punerea în valoare şi propăşirea individului —. nimeni nu există în afara vieţii publice — demonstrează totodată şi importanţa sporită a subiectului individual în detrimentul celui colectiv. Supremaţia eroului, despre care Memoriile aduc o făţişă mărturie, creează, după cum se vede, un efect contradictoriu. Şi aici, practica literară este un spaţiu plin. de tensiuni. Acest accent pus pe subiect în detrimentul colectivităţii apare cu şi mai mare pregnanţă în jurnal, în măsura în care, dacă nu vizează numai elogierea autorului respectiv sau o pledoarie pentru propria-i cauză, vădeşte conştiinţa autorului său de a mărturisi ceea ce scapă primelor roluri, faptul că a beneficiat de o poziţie privilegiată generală şi exterioară evenimentelor, dorinţa de a salva de la uitare ceea ce el însuşi a văzut, auzit sau a auzit spunându-se. Vom recunoaşte aici importanţa unei mărturii care alege retragerea, izolarea, pentru a depune mărturie în mod individual despre colectivitate. Altă situaţie contradictorie. Dar care e în mai mică măsură decât s-ar putea crede dacă admitem că jurnalul nu e destinat publicării. E publicat însă, dar mult mai târziu, şi aproape în mod accidental. Spre deosebire de Memorii care, chiar de la început, au în vedere un public căruia îi sunt dedicate. De-a lungul întregii epoci clasice, practica jurnalului creşte neîncetat: iurnalul martorului urban, jurnalul de călătorie, formă ampl^ ficată a registrului de socoteli... Trebuie să reţinem din chiar creşterea respectivă brusca importanţă acordată acestui subiect. împotriva opiniei, spiritul de observaţie, cuvântul subiectului sunt tot atâţia chezaşi ai veridicităţii celor scrise. într-adevăr, evoluţia literaturii frf time (literatură ce nu era destinată publicării) nu prezintă în mod-direct, doar prin b i t w

său, constituirea unui spaţiu privat. Nu avem încă de a face cu an jurnal intim, care face din subiectul care scrie însuşi obiectul scrierii sale (aşa cum se va întâmpla cu Benjamin Constant sau cu Amiel în secolul al XlX-lea). Esenţial, aici, legat de investigaţia noastră, este faptul că subiectul care scrie este considerat, în însăşi practica scrierii, drept justificarea veridicităţii celor relatate. Ceea ce garantează veridicitatea informaţiilor cuprinse în jurnal aparţine în mod paradoxal domeniului non-public, celui privat şi celui intim. "Veridicitatea nu poate fi demonstrată, nu poate fi dovedită, ea nu depinde de activităţile publice ale subiectului, nu aparţine nici grupului, mărturiilor majoritare, ea aparţine în totalitate acestei priviri individuale, singuratice, aproape secrete, proiectate asupra lucrurilor şi a lumii. Şi tocmai de acest privilegiu este conştient autorul jurnalului atunci când începe să-1 redacteze.

N O U A L E G IT IM IT A T E A S C R IS U L U I
Credibilitatea romanescului

Trebuie aşadar să legăm cazul jurnalului de un ansamblu mai vast: cel prin care se constituie noile sisteme de credibilitate ale romanesrcului. De-a lungul întregului secol al XVIII-lea, vom vedea statornicindu-se în roman o întreagă punere în scenă în scopul de a crea impresia de veridicitate a. textului literar. Se va evoca manuscrisul găsit într-o cămăruţă sau într-un cufăr (Robinson Crusoe, La Vie de Marianne — 'iaţa Marianei...), scrisorile transmise sau descoperite (Noua Eloiză, Legăturile primejdioase • • ■), de unde reiese că autorul ar fi un simplu ^onţopist, ceea ce refuză cărţii respective carac-r ui e i de roman. Cu alte cuvinte, deoarece ceasta carte se prezintă ca o lucrare sponcă, ca un document sub formă de povestire, °dus al unui non-scriitbr, nedestinat publi107

1 '

carii, romanul poate încerca să treacă drept autentic. Tocmai caracterul acesta privat, intim pune în scenă, de-a lungul secolului, prologuri şi prefeţe. Vom înţelege mai bine, pornind de la aceste elemente, procesul intentat romanului atunci când, aşa cum a făcut Lenglet Du-fresnoy, este comparat cu istoria sau când sunt denunţate efectele sale nocive asupra spiritelor slabe care îl iau drept literă de Evanghelie. Acelaşi demers determină multiplicarea romanelor scrise la persoana întâi. Rene Demo-ris a demonstrat că sporirea numărului acestora a început încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Poţi analiza fenomenul în termeni de ideologie politică şi poţi încerca să înţelegi pentru ce accentul acesta pus, prin procesul de autoenunţare, pe subiectul romanesc îşi are locul lui în transparenţa şi în confruntările ideologice ale secolului. Aici, ceea ce ne interesează este însuşirea narativă a noii practici romaneşti de către un subiect careşi bazează efectul pe veridicitate. Şi aceasta fiindcă un subiect vorbeşte, cu o voce care îi este proprie, şi fiindcă ceea ce ne relatează despre destinul său este resimţit ca fiind adevărat. Iar ceea ce legitimează atunci veridicitatea spuselor sale este acea zonă intimă, privată, este ceea ce se ascunde domeniului public. Se cuvine aşadar să reexaminăm printr-o nouă optică succesul romanelor scrise la persoana întâi. Fără îndoială că aici putem descifra afirmarea unui subiect ce împărtăşeşte o ideologie lăudabilă atât de nouă în secolul respectiv. Dar trebuie să recunoaştem, în paralel, mişcarea prin care veridicitatea se legitimează pe un text individualizat. Impresia de veridicitate depinde atunci de această recunoaştere intimă a unui subiect care scrie pentru un subiect care citeşte. Fapt datorită căruia vom înţelege în mai mare măsură succesul romanului picaresc, atât în traducere — nu s-a tradus U Histoire de Guzraan
d'Alfarache, Picară Justina şi Vida del Buscon, şi nu s-a publicat o versiune

„populară"

al

103

aceluiaşi Buscon, el gran tacafio (Buscon, marele avar), în cunoscuta „Bibliotheque bleue", pe care a analizat-o Roger Cartier? —, cât şi în imitaţiile şi adaptările franţuzeşti care se bucură de un mare suoces datorită lui Lesage şi operei sale Gil Blas de Santillane. Ne putem întreba chiar dacă adaptarea populară nu depinde, printre altele, de faptul că romanul scris la persoana întâi pare, în mod formal, aproape de oralitate şi această povestire scrisă la persoana întâi poate crea iluzia unei comunicări nemijlocite, dincolo de mediaţiile culturale obişnuite. Într-un sens mai larg, toată literatura de la finele secolului al XVII-lea poartă amprenta acestei afirmări a privatului, care, trebuie să repet din nou, nu e uşor de analizat. Voga „istorioarelor secrete", cum se spunea pe atunci, decurge de aici, în mod cât se poate de evident. Acestea postulează existenţa unei faţete ascunse, deci mai veridice, a evenimentelor publice. Orice revoluţie, de pildă, dincolo de cauzale politice care, în mod aparent, o explică, depinde cel mai adesea de unele raţiuni strict private: gelozie, dorinţă amoroasă, pasiune necontrolată şi incontrolabilă. Vom vedea unele exemple la M-me Caumont de La Force, în L'Histoire s,ecrette de Mărie de Bourgogne (1694) sau în L'Histoire secrette d'Henri IV de Castille (1695), dar şi la Eustache Lenoble, în Idelgerte, reine de Norvege ou l'Amour magwnime sau Abra Muie ou VHistoire du detronement de Mahomet V, sau la Lesconvel în Sire d'Aubigny (1698). Ideea e simplă, dacă ar fi să-1 credem pe însuşi Lenoble: „Tratăm în două Modalităţi diferite lucrurile pe care încercăm S Ş le aducem la cunoştinţă celor care doresc s ^ se pună la curent cu ele. Cea mai simplă şi *a mai obişnuită constă în a o reduce la o seamă de precepte ordonate din punct de vedere didactic [...]. Dar cea mai sublimă constă ln a împrumuta subtilitatea Artei pentru a înv alui aceste precepte într-o serie de povestiri
109

istorice în cursul cărora unele evenimente ce dau lecţii fără a lăsa impresia că le dau şi care, amuzând spiritul, îl îndrumează pe nesimţite spre ceea ce acestea doresc ca el să ştie: (Le-

i > !t}

că în felul acesta se urmăreşte moralizarea cititorului, dar prin introducerea în istorie a unor raţiuni sentimentale pe care simpla raţiune nu vrea să le cunoască. . Trebuie aşadar să gândim evoluţia romanului, la acest sfârşit de secol XVII, ca un tot prin care se afirmă, ca fiind esenţial, domeniul privat: garanţie a veridicităţii celor povestite sau veritabilă cauzalitate a istoriei. Am avea tendinţa să credem, la sfârşitul acestor analize, că este vorba de o evoluţie relativ simplă şi foarte clar precizată: afirmarea unui spaţiu privat, rezistenţă şi totodată loc de transfer şi de învestire a noilor valori. Or, totul vădeşte că acţiunea respectivă este complexă, iar constituirea unui spaţiu privat, punerea în valoare a unei zone intime merg mână în mană cu elogierea omului public şi al spaţiului social de comunicare. Pascal nu e singurul scriitor care denunţă amuzamentul ca ceva care ne-ar îndepărta de la cunoaşterea intimă a propriei noastre persoane şi care condamnă, în acelaşi timp, proiectul introspectiv al lui Montaigne. Fără îndoială că cele două denegări nu aparţin aceluiaşi plan, dar nu e mai puţin adevărat că aici există o discordanţă. Din denunţarea aparenţelor, din semnele sociale ale puterii, din cercetarea îndârjită a schimbului public, Pascal nu deduce acceptarea globală a cadrului intim. Iar dacă cere omului credincios să se reîntoarcă la sine, dacă î1 reproşează că se eschivează de la confruntarea solitară cu sine însuşi în schimbul plăcutei ameţeli pe care o oferă distracţiile xnon110

noble, Histoire secrette des plus fameuses conjurations, de la conjuration des Pazzi contre Ies Medicis. — Istoria secretă a celor mai faimoase conjuraţii, despre conjuraţia familiei Pazzi împotriva familiei Medici). Fără îndoială

, i ■:: ■: :

.

.

-

■ ■-

. ■• -

s

i

'■

JL«J |

.

.

dene, el nu acceptă, pentru asemenea motive, să legitimeze o literatură al cărui obiect este eul. Temându-se de o complezenţă narcisiacă, complezenţă ce îndepărtează pe om de Dumnezeu, îi va reproşa lui Montaigne „stupidul proiect pe care 1-a avut de a se descrie". Nu suntem departe, într-o altă ordine de idei, de contradicţiile din Secolul Luminilor — proclamarea individului ca subiect şi condamnarea insului solitar şi a introspecţiei. Romanul alcătuit din scrisori, al cărui apogeu se situează în secolul al XVIII-lea, e legat de această evoluţie a romanului care-şi întemeiază efectele de veridicitate pe domeniul mtimului. La fel ca şi romanul scris la persoana întâi ce creează impresia de veridicitate, şoarece însuşi subiectul îşi asumă relatarea r omanescâ şi eul este considerat drept chezaş veridicităţii, romanul alcătuit din scrisori se itentifică prin caracterul său intim. Veridici■ .a^cestuia (impresia de veridicitate, ar trer** să spunem) depinde nu numai de faptul că bt 3 ar ^ a fi non-fictiv (autorii scrisorilor nu ^ enţionează să scrie un roman), dar şi de castrict privat, intim" al oorespondenţei.

IH

Jean-Jacques Rousseau în Noua Eloiză, Retif de La Bretonne în La Paysanne pervertie (Ţăranca pervertită), Crebillon-fiul în Les Lettres de la marquise de M. au comte de R. (Scrisorile marchizei de M. către contele de R.), Cholderlos de Laclos în Legăturile primejdioase, toţi insistă asupra autenticităţii scrisorilor. Dacă ar fi să-i credem, ei n-ar fi decât editorii acestora, după ce fuseseră depozitarii lor. Nici unul din ei nu se declară drept autor, chiar dacă Rousseau consacră un lung prolog unui aşa-numit „Entretien sur les romans". E cât se poate de evident că structurarea romanului epistolar permite nu numai un ioc privind timpul romanesc, o construcţie în ecou, şi învesteşte cititorul cu puterea omniştiinţei şi a omniprezenţei romancierului, dar permite şi conferirea unei noi credibilităţi literaturii romaneşti. în „Preface de redacteur". Laclos afirmă: „Această lucrare, sau mai curând această culegere, pe care publicul o va considera poate prea voluminoasă, nu conţine totuşi decât cel mai mic număr din scrisorile care alcătuiesc totalitatea corespondenţei din care a fost extrasă". Dacă, în mod paralel. ..L'Avertissement de l'editeur" subliniază cu ironie caracterul romanesc al corespondenţei, orezentată ceva mai derjarte ca autentică (..Noi nu garantăm autenticitatea acestei culegeri si [.. . ] avem chiar puternice temeiuri să credem că aceasta nu e decât un roman"), procedează astfel pentru a preciza că este vorba de un procedeu literar al cărui scop este crearea impresiei de veridicitate, datoria noastră fiind aceea de a-i analiza semnificaţia profundă. Impresia de veridicitate se întemeiază pe punerea în scenă a unei practici P°" vate, nimeni nu poate nega asemenea lucru. Dar, şi aici, folosirea acestui procedeu plasează practica narativă într-o situaţie paradoxalăDomeniul intim determină veridicitatea, &f-r pentru a determina veridicitatea devine publicLiteratura se prezintă ca o efracţie. Căci, datorită faptului că a devenit public, domeniul pri"
112

vat poate sluji drept chezaş. împotriva atitudinilor publice ale unui Valmont sau ale unui Merteuil, corespondenţa ne oferă secretul fiinţei lor singulare. Corespondenţa rosteşte adevărul: este locul în care insul se lasă descoperit şi în care se predă. Chiar atunci când autorul scrisorii minte pentru a-şi înşela destinatarul, cititorul ştie despre ce este vorba. Nu se lasă păcălit. Devine cel mult complice. Cititorul se plasează în situaţia observatorului care surprinde intimităţile şi secretele. Spaţiul privat, odată violat, face ca cititorul să ştie întotdeauna mai mult decât fiecare dintre protagoniştii care se lasă descoperiţi în scrisorile respective. Şi tocmai în aceasta constă paradoxul care face ca secretul spaţiului privat să nu-şi găsească eficienţa decât încetând de a mai fi aşa ceva. întâlnim aici contradicţiile şi răstălmăcirile comune întregului secol. Am putea reduce Secolul Luminilor la invenţia lor pedagogică. în sensul în care discursul acestui secol, pentru a-şi impresiona publicul, inventează noi forme: scrisori, dicţionare, povestiri filosofice . .. Poate că aceasta este trăsătura dominantă a epocii. Omul din Secolul Luminilor se întreabă necontenit asupra dreptului său la cuvânt şi asupra raporturilor sale cu adevărul. Se ştie că nu se va sustrage ispitei de a se substitui preotului. Aluziile lui Voltaire la „noua Biserică" nu sunt atât de nevinovate pe cât se pretind a fi. Nu este vorba de 1 vedea în Voltaire un credincios care s-ar ignora, ci mai curând de a măsura ponderea unor podele şi reprezentări dominante în ideologia ecolului Luminilor şi în imaginea pe care şi-o creează ele însele pentru a-şi legitima lupta. De■Hţia pe care o propune filosoful privitoare la r opria-i persoană este edificatoare. El se do^te în lume. „Pentru acesta societatea civilă ~j,te, ca să spunem aşa, o divinitate pe pământ", }rjnă Enciclopedia la articolul „Filosof". El 1 întemeiază veridicitatea propunerilor sale pe
113

raţiune, demonstraţie şi observaţie. în filosof, recunoaşte Enciclopedia, se aliază un dar natural, o metodă şi munca. Trebuie să reţinem, aici, două lucruri: pe de o parte, angajamentul total al filosofului în spaţiul public („Filosoful nostru nu crede a fi în exil în aceasta lume; nu crede nici a fi într-o ţară inamică; el vrea să profite [...]", sau: „Raţiunea îi cere să cunoască, să studieze şi să depună tot efortul pentru a dobândi calităţile sociale", Enciclopedia) şi participarea sa la dezbaterile publice — se_ cunoaşte succesul formulei împăratului Antoninus Pius privind fericirea popoarelor atunci când filosofii vor deveni regi — şi, pe de altă parte, rolul restrâns atribuit subiectului filosofic în stabilirea adevărului („darul natural"). Cu alte cuvinte, în multe privinţe şi cu o formulare care îi este proprie, filosoful din Secolul Luminilor continuă să rămână foarte dependent de o viziune religioasă în legătură cu adevărul. Dincolo de afirmaţiile sale, avem uneori impresia că filosoful respectiv se crede un inspirat. Ne vom aminti aici de paralela pe care o stabilea Diderot în L'Essais de M.S .. . sur le merite et la vertu între fratele său canonicul şi el, filosoful, considerându-i, şi pe unul şi pe altul, învestiţi cu misiuni asemănătoare.
Eul fondator de veridicitate

Va fi nevoie de Jean-Jacques Rousseau şi de contestaţia sa radicală pentru ca filosofia să transforme această imagine a raporturilor sale cu veridicitatea. Departe de a admite că veridicitatea se plasează după raţiune, sau că ar fi inspirată de Dumnezeu, Rousseau încearcă să definească din punct de vedere moral locul enunţului filosofic. El opune filosoful celor p£ care îi numeşte „livreşti", „oameni de litere sau chiar „mici intriganţi". Filosoful scrie înv pins de o necesitate interioară — să recitii* 1
114

pentru a ne convinge descrierea necontenit reluată de Rousseau a „iluminării" sale de la Vincennes, care avea să-i destăinuie sistemul filosofic, moral şi politic pe care îl va prezenta în cele două Discursuri şi în Contractul social („[... ] deodată simt că spiritul meu e cotropit de mii de lumi; o multitudine de idei vii se prezintă în acelaşi timp cu o forţă şi o lipsă de claritate care m-au .aruncat într-o inexplicabilă tulburare", Lettre ă M. de Malesherbes, 12 ianuarie 1762). „Făcătorii de cărţi" caută succesul monden. Acţionează din vanitate, din dorinţa de glorie. Se supun modei şi măgulesc opinia publică. Devin slujitorii servili ai celor puternici. Trăiesc şi acţionează numai pentru societate. Spaţiul public îi determină şi îi alienează. Dimpotrivă, filosoful, în sensul în care îl înţelege Jean-Jacques Rousseau, nu există decât în ipostaza unei fiinţe libere şi independente. Libertatea sa e fundamentală, deoarece e condiţia accesului său la adevăr. Căci prin această libertate se constituie exterioritatea sa faţă de interesele societăţii — şi mai cu seamă faţă de cele ale mai-marilor zilei şi ale bogătaşilor — care îi permit să inventeze locul cuvântului său. Trebuie să considerăm reforma lui Rousseau (renunţarea la ciorapi, la perucă Şi spadă, părăsirea societăţii pariziene, şi aproximativa sa ruptură cu cercul enciclopediştilor) ca un demers logic care fundamentează angajamentul său filosofic. Adevărul se află la limita unei căutări care este o asceză socială şi morală. Şi deoarece Jean-Jacques Rousseau este o fiinţă morală, fără a fi fost compromis în vreun fel oarecare, poate ajunge la cunoaşterea adevărului. Neacceptarea convenţiei sociale este aşadar condiţia necesară pentru a ajunge la adevăr. Putem surâde văzându-1 pe Rousseau r eumblându-se prin pădurea de la Saint-Germain pentru a regăsi viaţa oamenilor în starea T naturală; şi totuşi această acţiune este semnificativă pentru imaginarul său filosofic. Vor rrn -a rupturile pe care le cunoaştem, ura pe
115

care clanul filosofic o va nutri faţă de mizantropul genevez. Ar fi prea simplu, dar poate că liniştitor, să vedem în solitudinea trufaşă a lui Jean-Jacques dovada nevrozei sale. Trebuie să vedem aici exaltarea cadrului privat drept fundament al studiului cu privire la adevărul filosofiei. Nu poţi împărtăşi lumii adevărul, decât despărţindu-te de ea. Iluminarea de la Vincennes a fost considerată adesea drept un extaz mistic. Totul îndeamnă la a o considera ca atare: vocabularul folosit de Rousseau pentru a o descrie şi revelaţia aceasta bruscă, neaşteptată şi ameţitoare a adevărului. Raportarea la adevăr aparţine categoriei viziunii şi revelaţiei. Ceea ce înseamnă că adevărul depinde de domeniul intimului, care asigură recunoaşterea sa prin mijlocirea subiectului. Nu există diferenţă între percepţia intimă a adevărului şi cunoaşterea lui Dumnezeu bazată pe inimă, idee ce se află expusă în La Projession de foi du vicaire savoyard (Mărturisirea de credinţă a vicarului savoiard). Şi una şi cealaltă sunt cu totul străine raţionamentului. Filosofia vorbeşte mai mult inimii decât spiritului. Şi înţelegem mai bine această literatură specifică a lui Rousseau care, fără îndoială, se adresează în mai mare măsură sensibilităţii cititorului său (cu excepţia Contractului social) decât inteligenţei sale. Ţinând piept detractorilor săi, Jean-Jacques Rousseau le opune tot timpul moralitatea conduitei sale. în dialogurile din Rousseau juge de Jean-Jacques (Rousseau judecător al lui JeanJacques) pune în scenă o anchetă care urmăreşte să demonstreze, prin medierea, rectitudinii sale morale, veridicitatea filosofiei sale. Altfel spus, că moralitatea este cu adevărat filosofică în măsura în care raţionamentul este cu exactitate filosofic. S-a trecut din ■ domeniul privat în cel intim. Ancheta dialogurilor are drept subiect viaţa privată a filosofului, actele sale fără îndoială, dar şi gândurile sale. Redactarea, prin intermediul martorilor şi al an-

chetatorilor, aduce în faţa ochilor noştri intimitatea persoanei. Morala este, în asemenea caz, concepută nu atât ca o codificare a raporturilor dintre indivizi cât ca un sentiment al inocenţei eului. Un asemenea demers, oare constă în transferarea criteriului de sinceritate privind normele exterioare (validitate a raţionamentului, conformitate cu raţiunea...) la o convingere timă şi la o intuiţie a eului, se va bucura de ccesul bine cunoscut din secolul al XlX-lea. In cel de al XVIII-lea demersul acesta va rămâne minoritar, strict legat de numele lui JeanJacques Rousseau. El va constitui însă o ruptură importantă în coerenţa Secolului Luminilor si într-o ideologie a scriitorului şi a literaturii dominante din secolul al XVII-leâ până în cel de al XVIII-lea. Putem ghici cum, plecând de la acest eu ctitor al adevărului enunţurilor pe care le proferă, se vor elabora o ideologie şi o imagine a scriitorului-gânditor în totală contradicţie cu idealul clasic. Autobiografia, o necesitate Această legitimare a literaturii şi a adevărului prin eul intim şi privat care fundamentează, chiar de la origine, opera filosofică a lui JeanJacques Rousseau permite să ne dam seama de ceea ce se cuvine să numim scrieri autobiografice. Dincolo de rolul pe care l-au jucat Confesiunile în lupta dusă de cetăţeanul genevez împotriva adversarilor săi, analiza eu-'ui intim decurge în mod natural din perspectiva filosofică pe care a adoptat-o acesta. Autobiografia nu depinde de accidentele biografice: <:a ţine de o logică inerentă demersului lui wusseau. Este vorba de o necesitate a analizei ului ■— cîe la Confesiuni la Visările unui hoi-r singuratic — pe care trebuie, dincolo de Oojiştiinţa nefericită a lui JeanJacques, s-o
117

situăm la însăşi originea angajamentului său filosofic. Să ne amintim de ambiţia lui Rousseau atunci când începe să-şi redacteze Confesiunile: „Iată singurul portret al unui om zugrăvit exact după natură şi în toată veridicitatea lui, care există şi care va exista probabil vreodată". Analiză a eului aşadar, fără farduri şi fără pudoare, în cursul căreia se va spune totul: măreţia, ca şi turpitudinea. Hotărârea de a spune adevărul şi de-a fi sincer e absolută şi nu admite nici un fel de restricţie („Vreau să prezint [... ] un om în toată realitatea naturii sale; şi acest om voi fi eu [...]. M-am arătat aşa cum am fost, demn de dispreţ şi josnic atunci când am fost astfel, bun, generos, sublim când am fost astfel; mi-am dezvăluit forul interior [...]", Confesiunile. I). Aici se va vorbi despre tot ceea ce e ţinut sub tăcere şi ascuns în tainiţa cea mai profundă a eului. Rousseau îşi mărturiseşte gustul pentru bătaia la dos, vorbeşte despre dragostea lui pentru Doamna de Warens, despre diversele lui ispitiri. Nu numai eul şi tribulaţiile acestuia constituie subiectul relatării autobiografice, dar accentul este pus pe eul intim şi secret. Bariera dintre viaţa publică şi viaţa privată nu mai are aici nici un suport real. Asistăm la etalarea domeniului privat. Este vorba chiar de a înţelege raţiunea de a fi a eului profund, dincolo de comportamentul social şi de deprinderi. Se cercetează evenimentele de bază care explică esenţa unei personalităţi. Se scot măştile, se elimină minciunile. Rousseau determină unele acte de constituire, înregistrează anume constante. Aşa după cum remarcă Philippe Lejeune, „deja de pe atunci" şi „chiar şi astăzi' sunt cuvintele cheie ale relatării autobiografice. Rousseau reuneşte, într-o confruntare privind ştiinţa, trecutul şi prezentul pentru a se cunoaşte şi a se recunoaşte întru acestea. Aceasta cronologie întrerupta şi necontenit distrusa
118

este preţul care trebuie plătit pentru cunoaşterea eului intim:. E nevoie să se măsoare mutaţia pe care o reprezintă autobiografia. Fără să-şi pună întrebări asupra situaţiei sociale periculoase a celor care o practică în acest secol al XVIII-lea, fie că e vorba de Rousseau şi, în mod parţial înainte de el, de Valentin Jamerey-Duval, un ţăran care a devenit bibliotecarul împăratului la Viena şi care ne-a lăsat un volum de Memorii privind viaţa lui de ţăran, trebuie să remarcăm faptul că autobiografia se vădeşte a fi opusă literaturii aristocratice a Memoriilor tradiţionale. Propriu Memoriilor, spaţiul public; autobiografiei, cel intim şi cel privat. De o parte, domeniul lui a avea; de cealaltă, cel al lui a fi. N-am mai termina tot opunând autobiografia Memoriilor plecând de la opoziţia dintre public şi privat. Să reţinem pentru a pune punctul final că acelei coerenţe a relatării Memoriilor — constituirea individului prin spaţiul social, etalarea acţiunilor —, trebuie să-i admitem paradoxul autobiografiei care destăinuie sectorul intim şi aduce sectorul privat în piaţa publică. Cititorul, luat ca martor, reprezintă un fel de negaţie a secretului care pune în valoare şi defineşte sectorul privat şi sectorul intim. Pactul autobiografic, atât de corect analizat de Philippe Lejeune, prin care cititorul consideră ca fiind adevărată, pe cuvânt, autobiografia (îndoindu-te ar însemna negarea acesteia ca relatare autobiografică) Presupune necesitatea cititorului. Dar legătura care se stabileşte cu autorul, refuzând dovezile, intemeindu-se pe credinţa în sinceritatea celui care scrie, nu constituie oare imaginea ştearsă, ! totuşi reală, a acestei transparenţe a iniu or pe care Rousseau o consideră ca fiind caţeristică societăţilor primitive şi neviciate [ Trebuie să admitem că lectura la care, a cită autobiografia apare ca o privatizare ex119

cesivă a chiar actului de a citi. Şi în aceasta constă poate raţiunea cea mai profundă a existenţei sale.
Literatura erotică sau publicitatea făcută forului intim

Romanului redactat la prima persoană, acestei posturi a cititorului în calitate de observator pe care o instituie romanul alcătuit din scrisori, acestui ansamblu formal al ficţiunii narative care înscrie în mod problematic spaţiul privat în elaborarea scrisului, trebuie să-i adăugăm romanul pornografic. Propunerea poate părea neaşteptată în cazul în care confundăm morala cu literatura şi credem în continuare că numai marea literatură are drept de cetate într-o istoriografie a mentalităţilor şi a reprezentărilor. Trebuie să ne amintim că literatura pornografică, oricât de prost definită ar fi fost ea atunci — se foloseşte rar cu* vântul „obscen", cuvântul „pornografic" îl indică pe „cel ce scrie despre prostituţie" şi se confundă unele expresii £a „galant", „erotic" şi „desfrânat" ... — cunoaşte un nemaipomenit succes. Căci în decursul epocii clasice se publică clasicii genului: Histoire de Dom Bougre, portier des Chartreux, ecrite par lui-meme (Istoria lui Dom Bougre, portar la mănăstirea călugărilor Chartreux, scrisă de el însuşi), de Gervaise de La Touehe (1718), Therese philosophe, roman datorat marchizului d'Argens (1748), Erotika Biblion a lui Mirabeau (1783), Anti-Justine de Retif de La Bretonne (1793), din care se oferă publicului nenumărate reeditări. Nici unul din marii scriitori din secolul al XVIII-lea nu se sustrage ispitei erotice. Di-derot compune Les Bijoux indiscrets (Bijuteriile indiscrete); Montesquieu, Le Temple de Gnide; Voltaire îşi strecoară povestirile erotice precum istorisirea femeii bătrâne în Candide; RousseaU însuşi, virtuosul Rousseau, şi-a evocat lecturile
120

wmmm
înflăcărate din tinereţe făcute „de unul singur". Fie că e. acceptată sau nu, fie că i se denigrează, şi uneori pe bună dreptate, calitatea sau c ă i se ridică în slăvi, literatura erotică îşi are rolul ei în curentul secolului. Ea va domina pamfletul revoluţionar şi constituie un element esenţial de civilizaţie. Căci galanteria e ce a care dă tonul într-o foarte largă măsură mişcării iconografice. Dacă e să-i dăm crezare lui' Sebastien Mercier, literatura pornografică e omniprezentă, nu-i este interzis nici un loc. Circulă în piaţa publică, în ateliere, budoare şi saloane. Prin obiectivul său, această literatură constituie o punere în scenă a spaţiului privat. Atunci când practicile sexuale aparţin secretului, când trupurile se ascund sub panglici şi sub amploarea veşmântului, când interdicţiile dialogului se multiplică, literatura pornografică etalează sub ochii cititorului domeniul intim prin intermediul unei gestici care-i aparţine doar ei. In privinţa aceasta, ca şi restul literaturii romaneşti, literatura pornografică pune cititorul în postura unui observator. In mai mare măsură decât alte romane, literatura erotică incită la o lectură prin efracţie. Dacă eroul, aflat în pragul carierei sale, surprinde aici şi adesea gesturile specifice dragostei, aceasta se întâmplă pentru a aminti un protocol de lectură impus. în «succesul romanului pornografic trebuie să vedem nostalgia unei transparenţe a corpurilor şi a unei exhibiţii mai puţin pudibonde i gesturilor specifice dragostei? Sau, mai simplu, expresia limpede a unei individualizări a lecturii? Trebuie să admitem că, în rottianul pornografic, există o seamă de mize şi c â în cuprinsul acestuia îşi găsesc exprimarea Şi fenomenele de scriere, ca şi tensiunile care generează noi practici sociale. Deoarece numai c u această condiţie devine comprehensibil şi I sustrage dispreţului care, în mod general, i Se arată.
121

Vom găsi aici, în mod cât se poate de normal, formele specifice ale romanului contemporan prin care se constituie noile sisteme de credibilitate: romane alcătuite din scrisori, romane redactate la persoana întâi, romane sub formă de dialog, forme pe care Sade le va folosi din belşug. Cu romanul pornografic, paradoxul publicităţii oe se face zonei private şi intime este evident şi fermitatea acestuia şi mai clară decât în literatura autobiografică, deoarece parcurgerea textului pornografic este prin natura ei o praGtică individuală şi tăinuită. La urma urmei nu e cu putinţă să reducem romanul sadian la pornografie şi obscenitate. Acesta depăşeşte asemenea categorii. Este evident că nu poate fi confundat cu producţia erotică a secolului. Chiar din interdicţiile care planează asupra lui ne dăm seama de diferenţă. Ne putem întreba dacă acestea nu se re^ feră la exhibiţia organică pe care o pune în scenă romanul sadian, deoarece autorul prelungeşte dialogul sexual până la intolerabilul organicului şi al visceralului. întregul discurs al juisării în paroxismul literaturii sadiene pune în scenă lăuntricul anatomic. In aceasta consta, fără îndoială, una din interdicţiile de netrecut.
Procesul scrierii, modalităţi de lectură

La capătul acestei anchete, pare inutilă întocmirea unei liste a transcrierilor evidente, a echivalenţelor şi a tensiunilor pe care constituirea unui spaţiu privat reuşeşte s-o exprime prin şi în literatură. Nu am urmărit să fac o muncă de sociolog şi să fac din tematica aceasta romanescă o mărturie istorică. Formele şi practicile literare au fost, aici, supuse supliciului. Mi se va reproşa de a fi confundat ceea ce e intim cu ceea ce e privat, ceea ce este public cu ceea ce este comunitar, de a fi alăturat, unu vor zice pe nedrept, individualul de colectiv- ,
122

V
Judecând totul la rece, nu înseamnă o lipsă de modestie dacă răspundem că aceste impreciziuni necesare ne ajută să înţelegem statutul specific al literaturii. Dacă acesta aparţine evoluţiei istoriei sociale — şi cine s-ar putea îndoi de asemenea- lucru? •— înseamnă că avem de a face cu o modalitate care îi este proprie şi niciodată prin intermediul plagiatului sau al reflexului. Ceea ce îi aparţine cu adevărat sunt efectele de bruiaj, de încălcare care ne împiedică s-o subordonăm în mod servil evoluţiilor sociale şi s-o reducem la rolul de ilustraţie sau de mărturie. Este, de asemenea, adevărat că trebuie să ne întrebăm asupra producerii modalităţilor de lectură prin înseşi textele respective. Fiecare text inventează, prin procedeul său de scriere, un cititor fictiv pe care îl interpelează şi îl convoacă. Este evident că aceste sociabilităţi de lectură înscrise în chiar cărţile respective aparţin acestei dezbateri între privat şi public în practicile literare. Am evocat toate acestea în mod incidental, ele ar merita însă un studiu sistematic. In privinţa aceasta, evoluţia scrierii lui Jean-Jacques Rousseau poate apărea ca exemplară. La început, socială şi publică în Discursuri şt Contractul social, reunind în acelaşi scop un obiect şi un public. Apoi, contradictorie, deoarece disociază obiectul (eul intim al lui Rousseau) şi publicul (totalitatea francezilor). Regăsind în cele din urmă o unitate în Visările unui hoinar singuratic, impunând un scop autarhic scriiturii care nu ar avea altă Menire decât cunoaşterea eului prin eul resectiv şi bucuria amintirii: „Fac acelaşi lucru c a şi^Montaigne, dar cu un scop opus; deoarece 1 îşi scria eseurile pentru alţii, iar eu nu-mi Tiu reveriile decât pentru mine. Dacă la bătr âneţe, şi în apropierea plecării, rămân, aşa u rn nădăjduiesc, în aceeaşi dispoziţie în care * aflu acum, lectura lor îmi va aminti plăcea pe care o încerc scriindu-le, şi făcând să enasă astfel pentru mine timpul trecut va

dubla, pentru a mă exprima astfel, propria-mi existenţă" („Prima plimbare"). Şi aici, această evoluţie către o scriere ce aboleşte însăşi comunicarea, este un miraj. Năzuinţă a unui om singuratic, dar şi revanşă, Visările nu constituie o realizare exemplară. în cel mai bun caz o amprentă individuală. Viitorul literaturii nu e conform cu imaginea acestor reverii, chiar dacă discursul a ceea ce e privat şi a ceea ce e intim defineşte, după Rousseau, practica literară a oamenilor din secolul al XlX-lea. Se va păstra una din căile posibile ale unei scrieri privind domeniul intim şi subiectul privat pe care jurnalul intim, atât de frecvent după Revoluţie, le primeşte drept moştenire. în formele sale majoritare, practica literară va evolua la început către un discurs al subiectului adresat unui cititor desemnat ca persoană unică şi privilegiată în iluzia unui schimb ce mimează confidenţa, pentru a regăsi apoi, potrivit capriciului evoluţiilor sociale şi ideologice şi a dinamicii sale proprii, contradicţiile şi statutele diferenţiate pe care epoca clasică, în felul său, le-a presimţit extraordinara diversitate.

NicoSe Castan Maurice Aymard Âiain Collomp Daniel Fabre Arletîe Farge

3 COMUNITATEA, STATUL Şl FAMILIA. TRAIECTORII Şl TENSIUNI

1

INTRODUCERE

Procesul care, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, defineşte o nouă modalitate de a concepe, de a întreţine şi de a ocroti existenţa privată nu cunoaşte nicidecum o evoluţie liniară, regulată şi univocă. în legătură cu periodizarea acesteia, Pliilippe Aries propusese un prim decupaj, reperând nu numai secvenţe strict succesive, dar mai curând forme de afirmare a domeniului privat superpuse în mod progresiv sau asociate, parte din ele apărând mai de timpuriu, altele mai târziu. De unde trei „fazeu legate una de alta sau trei aspecte majore privind exigenţa privatizării: întâi, căutarea unui individualism al moravurilor, separând individul de colectiv; apoi, multiplicarea grupurilor de convivialitaie, care se sustrag multitudinii, ca şi solitudinii, mai restrânse decât comunitatea în întregul ei, cea a satului sau a cartierului, a stării sociale sau a meseriei, dar mai cuprinzătoare decât o mică familie; în sfârşit, replierea sferei privatului asupra celulei familiale care a devenit locul privilegiat) dacă nu unic, de investiţie afectivă şi de reculegere intimă. Analizele adunate în această ultimă parte a lucrării noastre s-au bazat P e această schiţă prealabilă pentru a marca parte, din opoziţiile sau tensiunile fundamentale constitutive ale diferitelor modalităţi a ceea ce se
\26

V
poate considera drept viaţă privată în epoca modernă. Faptul de a le recunoaşte a reclamat uneori părăsirea unei perspective libere şi comparatiste în avantajul studiilor efectuate de la caz la caz, pe rituri specifice, îngăduind cercetarea, ca sub lupă, a unor conflicte şi contradicţii. Dar oricare ar fi modalitatea aleasă, schiţa a rămas aceeaşi, încercarea de a înţelege în complexitatea ei traiectoria care organizează, prin ruptură sau compromis, în sau în afara familiei, împotriva autorităţii publice sau cu ajutorul acesteia, sfera existenţei private. Pentru a reuşi, aceasta trebuie să înlăture diferite obstacole. în primul rând, existenţa privată presupune instaurarea unei nete despărţiri între funcţia de reprezentare publică şi retragerea în intimitatea vieţii particulare. Pentru toţi cei care, mulţi la număr, deţin în vechea societate sarcini şi putere, printre care şi suveranul, se stabileşte astfel o diviziune a timpului şi a spaţiului, a rolurilor şi a practicilor. Ceea ce devine posibil datorită transformării statului însuşi, ■ care-şi impune legile şi controlul în domenii guvernate până atunci, prin bună învoială sau aflându-se în stare conflictuală, de anume indivizi, familii, facţiuni. Dar, în schimb, grija de a face o distincţie între ceea ce reclamă funcţia publică şi ceea ce ţine de viaţa privată, ocrotită şi secretă, duce la deprivatizarea forţată a exercitării autorităţii publice, chiar dacă se menţine indecizia care oferă un statut public şi totodată personal arhivelor administratorilor Vechiului Regim. Această viaţă oarecum dublă a slujitorilor statului, şi m ai accentuată şi generalizată de că2 Revoluţie care obligă la o ţinută ostenta-tiv civică, nu totdeauna însoţită de sentimente l dentice în forul intim, paxe prefigurarea partojului ulterior, cel din secolul al XlX-lea, care °? institui, precum doi poli antagonişti, spa-'■\ de lucru şi spaţiul de acasă, conduita profesională şi comportamentul familial. Ceea ce u priveşte numai pe cei care ocupă o funcţie
127

publică, ci pe toţi indivizii care trăiesc într-o societate care impune fiecăruia să dovedească, prin anume acţiuni corespunzătoare şi forme exterioare codificate, ce loc ocupă în grupul său social. Această opoziţie între intimitate şi reprezentare îşi dobândeşte poate întreaga sa putere în însuşi momentul în care, în unele ţări cel puţin, statul înţelege să dirijeze întreaga existenţă socială, pentru cei care-i dau ascultare şi în şi mai mare măsură pentru cei care-l administrează sau pentru cel care îl simbolizează — ca în Franţa de la mijlocul secolului al XVII-lea. Mult mai mult, fără îndoială, durează efortul organizării existenţei private prin sustragerea de la constrângerile familiale. Considerată în secolul al XlX-lea aproape sinonimă cu noţiunea de privat, familia a putut fi, mai înainte, unul din obstacolele ce barau calea pentru o viaţă trăită pentru sine, în mijlocul unor prietenii declarate şi a unor aranjamente complice. De aici, în mod paradoxal, posibilitatea privatizării existenţei individuale în chiar sânul convivialităţilor predilecte, a so~ ciabilităţilor restrânse. Prieteniile fidele, întâlnirile repetate, asociaţiile, obligatorii sau voluntare, sunt tot atâtea ocazii în care se pot strânge legături privilegiate; dorite cu ardoare, şi care, în contrast cu formalităţile cerute de funcţia publică sau de disciplina familială, îngăduie o seamă de relaţii libere şi plăcute. „Privat, privată: acest cuvânt privind persoanele înseamnă şi familial." Definiţia lui Richelet din 1679 indică relaţia existentă între familiaritatea unor frecventări hotărâte în comun, pentru plăcerea de a se afla împreună, fără o. fi condiţionate de starea socială, şi conceptul de privat. Fără necesitatea, în cazul acesta, de a se crea spaţii tainice, de retragere solitară, de incintă proteguitoare: privat înseamnă înainte de toate alegerea unor grupări în mijlocul cărora poţi duce o existenţă care nu e legatode cea a obligaţiilor obişnuite. Feminine sau
128

savante, amicale sau juvenile, secrete sau la vedere, comun acestor societăţi este faptul că permit, în partajul conviviăl, o intimitate pe care viaţa de familie pare s-o interzică. Afirmându-se la o anume distanţă în raport cu res publica sau cu disciplina familială, intimitatea se declară, şi ea împotriva constrângerilor colective ale cutumei. Căci, într-adevăr, aceasta impune formele sale concrete „sociabilităţii anonime" care, în viziunea lui Philippe Aries, a fost nimicită încetul cu încetul de procesul de privatizare care a avut loc între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea. Anonimat, în cazul acesta, însemnând nu faptul că fiecare s-ar fi lovit de semenul său, fără a-l cunoaşte, în vălmăşagul relaţiilor stabilite la nivelul satului sau al cartierului, ci acela că anume instituţii, ritualuri, penalităţi fixate de către cutumă verificau concordanţa conduitelor individuale cu normele acceptate, socializau şi introduceau reguli şi roluri sociale, sancţionau abaterile şi devierile. In felul acesta orice^hotărâre personală era supusă unui control social riauros, cuvenit de drept unor anumite grupări speciale (de pildă „mănăstirile Tineretului") enunţat prin intermediul unor ritualuri spectaculoase, exercitat în numele comunităţii în întregul ei. Or, în mod progresiv, în oraş ca si la sat, mecanismele acestui control al colectivităţii încep să fie respinse, descalificate, anulate. încetul cu încetul, acestea încep să fie considerate ca o insuportabilă violare a liberei alegeri a individului sau a suveranităţii familiei, ca o intolerabilă intruziune într-un domeniu al existenţei socotit de acum înainte ărept domeniu privat — sustras aşadar jurisdicţiei comunitare. In cursul secolului al ^VlII-lea, în Franţa meridională, are loc o puternică mişcare de respingere a piedicilor puse fo calea voinţei individului. Dar, fără îndoială, Prin alte părţi (în mod special în marile oraşe, Mdiil burgheze), mişcarea aceasta, care ursă sustragă aranjamentele din dome129

niul privat cenzurilor comunităţii, este de dată mai veche. Or, aceste aranjamente vizează încheierea unor alianţe, reglementează raporturile dintre soţi, dirijează viaţa întregii familii. Astfel că familia devine locul prin excelenţă al sectorului privat. Pe de o parte, aceasta se identifică de fapt cu un spaţiu propriu, distinct: cel al locuinţei domestice. Pentru cel mai mare număr de indivizi, în societăţile din vechime, aceasta constă într-o casă care adăposteşte noul cuplu în momentul instalării lui, apoi copiii născuţi din cuplul respectiv, dar, chiar şi acolo unde există obiceiul coabitării mai multor cupluri ce fac parte din aceeaşi familie, fiecare dintre acestea posedă, în locuinţa comună, un spaţiu propriu, apt să-i ascundă intimitatea. Chiar şi în oraş, în promiscuitatea obligatorie a imobilelor citadine, camera, apartamentul sau debaraua sunt tot atâtea despărţituri pentru individul solitar, cuplu sau familia propriu-zisă. Pe de altă parte, familia concentrează ataşa-mentele, captează afectivitatea, fixează individul. Desigur, identificarea onestităţii personale cu cea a fiecăruia dintre membrii grupului familial nu e o inovaţie a secolului al XVIII-lea, ca dovadă intrigile din acele Comedias ale Secolului de aur, şi, după cum am mai spus, prieteniile bazate pe profesiuni, cele din tinereţe sau cele ocazionale rivalizează în mod permanent cu afecţiunile conjugale sau familiale. Totuşi, după cum atestă afirmarea noului interes arătat copilului sau emergenţa unui cult familial al morţilor, tocmai în cursul secolului al XVIII-lea, tot ceea ce înseamnă esenţa vieţii private se apleacă asupra forului familial, fără dezacorduri între individul ca atare şi ai săi. Dar există posibilitatea, ca acest cadru privat familial să fie supus necontenit ameninţării, hărţuit de ingerinţele comunităţii sau subminat de imprudenţele propriilor săi membri. A-l feri de scandal este aşadar o grea sarcină, ce reclamă aliaţi siguri şi puternici. De unde obligaţia de o recurge la autoritatea pu~
. 130

V
blică şi, în primul rând, la aceea a suveranului. Numai aceasta poate păstra secretul pe care îl reclamă onoarea familială; numai aceasta poate garanta libertatea fiecăruia în viaţa particulară împotriva constrângerilor colective ale cutumei. Formele acestui ajutor acordat familiilor aflate în pericol pot varia şi implica magistraţi şi oameni ai Bisericii, dar principiul lor este identic, făcând din destăinuirea neînţelegerilor domestice deţinătorului suprem al autorităţii publice însăşi condiţia aplanării discrete şi private a acestora, la adăpost de cenzurile cutumiare. Astfel, edificarea statului în formele sale moderne nu numai că a permis delimitarea, prin diferenţiere, a ceea ce în viitor nu mai ţinea de sectorul public, dar, mai mult chiar, a oferit garanţie şi ocrotire sectorului privat, atunci constituit, şi pus din ce în ce mai mult la încercare în sânul vieţii de familie. R.C.

S E C T O R U L P U B L IC Şl S E C T O R U L P R IV A T de NICOLE CASTAN

Delimitarea teritoriilor

Pentru a o formula în termeni lapidari, diviziunea public-privat se loveşte în mod fatal de o barieră. Talleyrand enunţa deja: „Viaţa cetăţeanului trebuie să fie apărată de ziduri": zidurile vieţii private, bineînţeles1. Dar ce delimitează aceste ziduri? Pentru cine trăieşte în timpurile noastre, nici un fel de ambiguitate; dincoace, o oază de pace, refugiu familial pentru ceea ce este esenţial, dar şi un loc de elecţie al prieteniilor şi libertăţilor. Dincolo, constrângerile vieţii publice, disciplina unei munci global ierarhizate, rigoarea angajamentelor de tot felul. Bineînţeles că asemenea dihotomie pune în valoare farmecele domeniului rezervat, fără contenire ameninţat de încălcarea fatală a exigenţelor publice. E drept că această grilă de lectură nu se adaptează epocii moderne (secolele XVII— XVIII). Vom constata mai curând o interpenetrare constantă a spaţiilor, o ambivalenţă a rolurilor cu, totuşi, o tenace năzuinţă pe tot parcursul acestor secole către o mai bună delimitare a unora şi a altora. Desigur, la prima vedere, viaţa oamenilor pare a fi în întregim e publică sau în exclusivitate domestică. Cine, în mai mare măsură decât Ludovic al XIV-lea, poate simboliza o existenţă complet dominată şi consacrată meseriei de rege (nobilă şi capti13 2

V
vantâ)? Regele a devorat omul, deposedat de viaţa lui privată până la şi chiar în moarte: e uşor să mori în public! Acelaşi lucru şi în ceea ce-i priveşte pe mai-marii zilei până în secolul al XVII-lea: „Nimic privat în viaţa celor mări", constata Sfânta Teresa de Avila; prietena sa, Doamna de La Cerda, femeie de viţă nobilă, „trăieşte potrivit rangului său şi nu după cum îi place, într-o stare de servitute care face din ea sclava a mii de lucruri" 2 . Invers, şi la nivele mai modeste, sectorul privat pare să domine fără nici un fel de restricţie: burghezi rentieri sau boiernaşi de ţară, puţin avuţi, afirmă că se consacră aproape în exclusivitate plăcerilor vânătorii, deliciilor mesei, fără altă ocupaţie, mărturiseşte unul din aceştia „în afara unor neînsemnate capricii pentru unele fetişcane, capricii satisfăcute în cea mai mare grabă". De unde am putea deduce că alternarea rolurilor şi a spaţiilor în care-şi duc aceştia viaţa reflectă rangul social. Dar atunci, ce trebuie să credem de plebea din Napoli, de pildă, descrisă de prezidentul de Brosses fără nici un fel de complezenţă?" Aceşti oameni n-au locuinţă, îşi petrec viaţa în mijlocul străzilor .. ."3. Aşadar, de la rege la sărăntoc, unicitatea vieţii pare să constituie însăşi regula. Totuşi nenumărate cazuri "specifice sugerează şi altceva: o intersectare de funcţii care fracţionează anume răstimpuri şi locuri mai puţin convenţionale. FAMILIA ÎMBLÂNZITĂ Libertatea, ca şi independenţa, se dobândeşte ttiai întâi în familie. Cea din Vechiul Regim nu rferâ, nici pomeneală de aşa ceva, decât unele Manifestări afectuoase; dimpotrivă, pentru toţi cei care ocupă o funcţie, indiferent de rang, familia e un loc de dominaţie, de împărţire autoritară a sarcinilor. Stricta disciplină impusă
133

de capul familiei asigură acea coeziune indispensabilă pentru salvgardarea patrimoniului şi a onoarei familiale; solidarităţile imperioase nu acaparează, din pricina aceasta, indivizii. Puteai evada din mijlocul grupului în mod cu totul natural şi fără ca aceasta să revolte pe cineva.
Copiii

Copiii oferă o autentică mărturie. De îndată ce se desprind de fustele mamelor, băieţii, între patru şi paisprezece sau cincisprezece ani pot dispune de unele discontinuităţi de timp, din care pot avea numai de câştigat. La prima vedere, procedeul invers ar părea mai sigur, acesta tratându-i cu multă asprime pe toţi copiii, fie că e vorba de cei din mediul rural, de cei ce se pregătesc pentru o meserie sau de cei din colegiu. Astfel că un gentilom din Languedoc nu ezită să atribuie unui internat din Fleche pentru copii mici moartea succesivă a celor trei fii ai săi; este acelaşi v-tip de internat pe care îl va cunoaşte însuşi Balzac, mai târziu, la colegiul din Vendome. Dar mulţi copii scapă acestui supliciu mulţumită regimului de externat, completat cu lecţii particulare luate la domiciliu. Trecerea de ia regimul casei părinteşti la cel al colegiului nu se face fără unele escapade care nu trebuie trecute cu vederea. Aşa cum reiese destul de bine din Memoriile acelui Paj căzut în dizgraţie* — autobiografia poetului Tristan L'Hermi'te, crescut la curtea lui Henric al IV-lea — sau din povestirile cavalerului de Fonvielle, născut în 1760 într-o familie de burghezi gentilomi din Toulouse, sau din cele ale lui Guillaume Herail, nepotul unui5 bogat negustor stabilit în provincia Agenais . Totul îi desparte pe aceşti autori, epoca, mediul, educaţia, commne le sunt însă aventurile puerile, dacă nu oneste, căci toţi trei duc o viaţă dublă: una aflată la vedere, în confor134

V
mitate cu imaginea mult dorită a elevului silitor şi a fiului respectuos, şi o alta, ascunsă, care se desfăşoară într-o lume a lor. Pajul este crescut laolaltă cu un mic principe de vârsta lui (cinci ani): au parte de aceeaşi educaţie, se bucură de aceleaşi jocuri, fac aceleaşi exerciţii, călătoresc împreună de la un castel la altul; obligaţia lui constă în a-1 sluji, a-1 distra, a-i alina suferinţele atunci când se îmbolnăveşte; îşi pune la bătaie tot talentul lui de povestitor; iar imaginaţia lui năvalnică e totdeauna gata să ghicească dispoziţia tânărului prinţ: „Ah! micuţule paj, văd că eşti gata să spui că lupul a mâncat mielul, dar eu te rog să spui că nu 1-a mâncat!". De unde, o afecţiune durabilă, gaj al libertăţii în cursul unui serviciu permanent. Fonvielle şi Herail sunt crescuţi în sânul familiilor respective; obiect al unor atenţii deosebite, deoarece sunt cei dintâi născuţi, beneficiază, amândoi, de o educaţie solidă şi de un control sever; acasă la început, sub stricta supraveghere a unor profesori particulari, apoi a unor meditatori severi care alternează cu colegiul. Şi unul şi celălalt salută eu bucurie vârsta (de cinci sau şase ani) când scapă de nişte solicitudini atât de statornice; chiar cu preţul unui dezacord între părinţi: tatăl la vânătoare sau absorbit de afaceri, mama în „vârtejul lumii"6. E nevoie, fără îndoială, de arta disimulării. Herail şi Fonvielle par, atunci când se află în confesional, deosebit de evlavioşi, iar acasă mereu cu câte o carte de rugăciuni în buzunar. Şi tobă de carte: afişându-şi progresele cu trufie, latină, aritmetică, literatură, perorează fără teamă în faţa unor femei ignorante. Abili totuşi când recopiază în mare viteză cursuri şi exerciţii. Dar şi prudenţi: mereu prezenţi la lucrările scrise şi la punejea notelor. Aşa că sunt complet acoperiţi, ceea ce le îngăduie să devină, la momentul oportun, „libertini" în Măsura în care poţi fi astfel la vârsta de zece 135

ani, adică amatori de recreaţii, de jocuri şi de bucate alese. Esenţialul constă în a se folosi de trecerile . de la o autoritate la alta pentru a evita disciplina familială. Pajul îşi dă seama de obligaţiile, niciodată precizate, ale slujbei sale pentru a rătăci prin coridoarele şi galeriile palatului. Se amestecă printre intimii casei, valeţi, soldaţi din gardă şi tineri seniori, comedianţi chiar, veniţi în vederea unei reprezentaţii. E de datoria lui să-şi distreze stăpânul, un excelent pretext să alerge prin tot Parisul în căutarea unui cânerar dresat, a unui ursuleţ sau a altor animale din Arca lui Noe; excelentă ocazie, de asemenea, de a duce o viaţă liberă de hoinar. în sneranta unui spectacol, a unei întâlniri, a unor distracţii. La sfârşitul secolului- al XVIII-lea, Fonvielle şi Herail folosesc aceleaşi me tode: între colegiu şi casă, escapadele sporesc ca număr, în oraş şi la ţară, împreună cu o bandă de mici ştrengari adunaţi de ici şi de colo. Dar şi, pentru toţi trei, timpul răpit vieţii de scoală si celei familiale este dedicat ,,Da-siunilor lor": lectura (romane cavalereşti, piese de teatru, Buffon), animalele (păsări şi pisici), florile: şi, în şi mai. mare măsură, freneziei io-cului de cărţi şi zarurilor. Dar „lăcomia" le-o ia acestora înainte cu micile pateuri la cinci ani şi cu sticla ,,.gustată de unul singur" la unsprezece (Herail). Dar toate acestea trebuie şi nlătite; fără îndoială viaţa privată începe cu libera administrare a banilor. Cei trei eroi ai noştri nu duc lipsă de aşa ceva şi r\u fac un mister din provenienţa acestora. Pajul „se descurcă şi el cum poate": îşi face rost de banii necesari de la vânzătorii de ■ păsări şi de la alţi. furnizori ai prinţului. Herail si Fonvielle optează pe faţă pentru furt: grâne pentru început, furate de acasă şi vândute în pier-' dere: apoi bani gheaţă, „mâinile sale erau ca lipici" (Herail). când s-a convins că „banii n« erau furaţi deoarece rămâneau în familie". : Datorită unor mici furtişaguri zilnice (de la
135

V
12 la 15 soli) îşi face rost de o mică sumă de bani de care se foloseşte fără nici un fel de restricţie; nu duce totuşi lipsă de bani; tatăl şi bunicul îi dăruiesc ludovici „strălucitori şi noi" pentru a lua ochii celorlalţi; dar tânărul e obligat să dea socoteală de suma primită; căci este vorba să confirmi averea familiei şi . nu s-o risipeşti. Faptul că-şi duceau viaţa în felul acesta, într-un mod destul de nepăsător şi la o vârstă încă fragedă (vreo zece ani), ar fi trebuit să provoace o ruptură sau cel puţin o vădită slăbire a "legăturilor de familie. Dar nici gând de aşa ceva; cu condiţia de a se organiza o reţea de protecţie şi de complicitate. Tinerii seniori sau comedianţii' regelui îl ascund pe paj şi-1 sustrag interdicţiei preceptorului; mai rău chiar, îşi găseşte un refugiu sigur în chiar braţele prinţului: „Nu-1 costă decât o lacrimă sau două pentru a-i obţine iertarea". Cât despre şcolarii Fonvielle şi Herail, aceştia profită fără ruşine de preferinţa unei mame pentru întâiul ei născut. De fapt, complicitatea servitorilor oferă şi mai multă siguranţă; Fanchon, cu care Fonvielle doarme în acelaşi pat, îi ascunde absenţele; fără a pune la socoteală faptul că tot ea îl ajută să vândă cerealele sau să schimbe, în pierdere, banii furaţi. Herail mărturiseşte şi el că preferă tovă-, răşia acestora celei a tatălui şi a mamei.' Găsea că sunt mai îndatoritori, fiind gata oricând să favorizeze şi să se amuze cu maliţiozitate de ştrengăriile sale. Maturizându-se, Herail îi vă socoti nefaşti şi corupători, pentru, bineînţeles, a aduce şi mai mari laude generozităţii naturii care i-a redat inocenţa iniţială. Aceşti trei copii, privilegiaţi în lucrarea de faţă datorită Memoriilor lăsate de ei, nu ne îndreptăţesc să credem că genul acesta de li-oertate era rezervată doar băieţilor de fami-de preferinţă bogaţi. Mărturii venite din mai modeste atestă faptul că unii băieţi prăvălie, unii mici derbedei de la ţară sau
137

progeniturile unui notar din Rouergue pot să-şi ia şi ei o parte din viaţă în propriile lor mâini. In mod necesar şi cu precădere, aceştia rămân legaţi de familie; ceea ce nu-i împiedica să se distreze în orele de chiul şi să exploateze cât mai profitabil relaţiile de prietenie cu servanta, cu ucenicii sau chiar cu duhovnicul. Pe scurt, să ducă o viaţă a lor, mai mult sau mai puţin mărturisită sau cunoscută, în pofida opreliştilor obişnuite7.
Viaţa privată la feminin

Expresia „viaţă privată la feminin" poate părea paradoxală, într-atât de mult femeia din societăţile respective pare surghiunită în sânul căminului. Desigur şi în mod general, îi este interzis orice rol public şi orice responsabilitate externă (politică, administrativă, municipală, corporativă)8. Exemplul oferit de Lyon în secolul al XVI-lea, şi analizat de Natalie Davis, este edificator. Femeii i se atribuie aşadar un rol oficios, recunoscut de altfel nu fără oarecare maliţiozitate, dar nu şi oficial9. Deoarece ocupaţia sa este în mod prioritar domestică. Cadrul: casa; iar drept vocaţie, incarnarea imaginii, bine fixată de Biserică şi de societatea civilă, a soţiei şi totodată a mamei. Obligativitatea onorabilităţii, alcătuită din cumpătare, din fidelitate faţă de ai săi şi faţă de bunul său renume, o rezumă destul de bine; în consecinţă, un devotament statornic faţă de toţi cei care îşi duc viaţa în comun sub acoperişul său o hărăzesc să-i servească, adică să-i îngrijească; să-i hrănească, să-i crească, să-i doftoricească, să fie lângă ei în ceasul morţii acestora; aceasta este îndeletnicirea femeilor căreia i se consacră toate acestea în mod gratuit; de altfel nici nu e obiceiul să li se recunoască participarea, atât de fre^~ ventă, în producţie, pentru a li se' aduce cât mai multe laude şi mulţumiri, cu privire la
133

V
devotamentul lor, în testament. Ca cel lăsat de Doamna Acarie, viitoarea întemeietoare a Ordinului Carmelitelor Slin Franţa, familiei şi discipolelor sale: ea le conduce fără toane, chemându-le la sine pe rând, în scopul de a „stabili o legătură amicală care le instruieşte şi le câştigă inima". Ceea ce înseamnă că este solicitată să depună o muncă neîntreruptă, de vreme ce acesta este rolul său recunoscut10. şa este Doamna d'Ayne, soacra baronului d'Holbach; ea primeşte în fiecare vară la castelul din Grandval, pe lângă proprii săi copii, un mare număr de invitaţi; casa este relarcabilă. Diderot, un obişnuit al casei în areajma anilor 1760, îi recunoaşte toate virtule unei adevărate stăpâne a casei, preocupată tot timpul ca ceilalţi să se simtă bine şi să se distreze. „Iţi manifestai preferinţa pentru an anumit fel de mâncare, a doua zi îl aveai dinainte şi aşa mai departe"11. Slujitoare, aşadar, dar şi stăpână; întradevăr, funcţia respectivă o înzestrează cu autoritatea necesară îndeplinirii acesteia, dacă pretinde virtuţile corespunzătoare modestiei, devotamentului şi chiverniselii. Ceea ce duce la revizuirea ideii privind o subordonare riguroasă faţă de capul familiei; se impune mai curând o împărţire a puterii şi a îndatoririlor. Doamna Phlipon, mama Doamnei Roland, a fost în primul rând soţia unui cunoscut gravor parizian. în calitatea aceasta, are putere dePlină asupra conducerii gospodăriei, tatăl având în stăpânire atelierul unde se adunau ucenicii şi clienţii. Doamna Phlipon, pe lângă economia domestică şi dirijarea slujnicei, supraveghează educaţia fiicei sale; doreşte ca aceasta să fie îngrijită şi instruită alături de e a, potrivit tradiţiei; alege şi îi supraveghează ţ toţi profesorii particulari care se perindă "in faţa copilului; o iniţiază în aşa-numitele >,arte de agrement" — adică desenul, muzica, Q ansul şi altele —, o îmbracă deosebit de co1 et, peste condiţia socială a familiei; îi orân139

I

duieşte, bineînţeles, orice ieşire în lume, la cumpărături, în familie, la biserică; laolaltă cu plimbarea familială de duminică după-amiaza în grădina Regelui sau vara la' Soucy sau la Meudon12. De fapt, în sânul grupului familial, doamna Phlipon trăieşte multe momente de afectuoasă intimitate cu fiica sa, fără a neglija însă rânduiaia invariabilă din cămin. Căci toată problema care priveşte viaţa domestică rezidă în delimitarea judicioasă a libertăţilor şi a izolărilor posibile. Trebuie menţionat de la început faptul că, odată trecut pragul sărăciei, femeia nu rămâne fără mijloace de trai; tocmai eele care îi dau libertatea de a-şi redacta testamentul şi contractul de căsătorie. Acest pact care stă la baza familiei, de rigoare în clasele avute, este practicat pe scară largă la toate nivelurile în provinciile din sud. Or, acesta îi dă soţiei, o dată cu garantarea dotei, •şi libertatea de a dispune de bunurile proprii, posibilitatea unei strategii personale, conformă, în general, e adevărat, cu politica' familială: până şi o gospodină modestă din Nîmois, Jeanne Fabre, a putut înlesni căsătoria fiicei sale printr-o donaţie de 36 de livre şi câteva piese de îmbrăcăminte. Marchiza de Lacapelle, înrudită cu familia Losse-Valence, datorită unei dispoziţii din testamentul său poate schimba căsătoria nepoatei sale care a fost crescută, pe cheltuiala ei, la călugăriţele malteze din Toulouse; dar, în acelaşi' timp, pre-" tinde „să i se acorde toată consideraţia". Oricum, chiar cu riscul' de a scandaliza, libertatea de a dispune de bunurile personale se menţine. Doamna de Pollastron, soţia unui gentilom gascon, fără a poseda o avere mai mare decât cei de condiţia socială respectivă, a moşj tenit unele bunuri de familie. Fie datorită preferinţei, fie datorită orgoliului de a contracta o căsătorie măgulitoare, ea adaugă suma de 3 000 de scuzi la dota unei tinere verişoare, .
140

în vreme ce suma de 200 de scuz; pentru îmbrăcăminte ar fi fost suficientă13; dublă trădare: faţă de soţul său, de care face abstracţie, şi faţă de copiii săi, pe care îi frustrează în aceeaşi măsură; pe plan juridic, însă, actul e inatacabil.
Locurile de privatizare

Citind corespondenţa timpului sau relatările martorilor, avem, până la urmă, impresia că femeile dispuneau de marje de manevră destul de flexibile; ceea ce le-a permis, ori de câte ori s-a ivit ocazia, să-şi scoată masca şi să nu mai ţină cont de constrângerile rolului ce le fusese atribuit. In privinţa alegerii slujnicelor, de pildă, uzanţa încredinţează această sarcină femeii. La un fericit nivel social, cel al unei burgheze ce trăieşte ca o nobilă în Languedocul anului 1770, acesta fiind şi cazul femeilor de serviciu şi al lacheului său personal; „cărora le cere să aibă o înfăţişare plăcută şi să fie celibatari, cu condiţia, totuşi de a le controla cu exactitate cheltuielile şi de a nu-şi dezlega prea des băierile pungii". Şi tot femeii îi revine, bineînţeles, dreptul la corecţie: ,,să-şi pândească" slujnica necredincioasă pentru a o sili să mărturisească şi să-i restituie boneta furată pare un lucru normal soţiei unui procuror din Velay. Tot femeia le dirijează munca i trăieşte laolaltă cu aceştia într-o familiaritate care poate merge până la complicitate. Sophie Volland reuşeşte să comunice cu Di-derot fără ştirea mamei sale (se afla, pe atunci, ta preajma vârstei de patruzeci de ani) prin intermediul slujnicei sale devotate. Faptul că D-na de Pollastron, în castelul său de la ţară sau în locuinţa sa din Auch, îşi duce viaţa ei, "ea plină de familiaritate, după părerea du^ tovnicului său, cu femeile de serviciu, nu °nstituie o excepţie. Le preferă familiei şale;

stăpână şi slujnice iau în derâdere purtările rustice ale soţului şi vorbesc într-un mod necuviincios pe socoteala socrilor. Administrarea cotidianului E un fapt real că administrarea casei prilejuieşte vădite forme de privatizare. Desigur, numai dacă nu aparţine claselor superioare sau dacă nu e văduvă, femeia nu ia parte Ia economia externă, comercială; n-o vezi încheind afaceri, prin pieţe; administrarea patrimoniului, manipularea banilor şi a creditului nu sunt de competenţa ei recunoscută. O negustoreasă din Toulouse mărturiseşte chiar că îi este ruşine să-i ceară bani soţului său. Totuşi, în cadrul lumii feminine se observă o întreagă circulaţie subterană de bani, de alimente, de veşminte sau de servicii, practicată adesea fără ştirea bărbaţilor. Aceasta reflectă iniţiative particulare, de mică însemnătate bineînţeles, dar semnificative; aşa cum e cazul soţiei unui muncitor din Montauban, care-i împrumută o mică sumă de bani unei vecine pentru a-i cumpăra nişte panglici fiicei sale care urmează să-şi încerce norocul cu ajutorul cochetăriei; caz frecvent, asemeni ţărăncilor care, câte trei sau patru, pornesc spre târgul vecin la ceasurile trei din noapte, unde vând ouă sau legume, putându-şi astfel garnisi puşculiţa personală; destăinuind acest lucru unei anumite vecine (este vorba, în asemenea împrejurare, de cinci monede de 12 soli pitite într-o punguliţă ascunsă în I fundul unei găuri din vatră) înseamnă, pentru 'o biată femeie din Lavaur, o splendidă dovadă de încredere. Ca şi în copilărie, banii personali n" circulă în mod necesar prin canalele familiale; aceasta poate fi, atunci şi în mod exclusiv, o cauză şi o condiţie a libertăţii; aşa cum e cazul unei slujnice din Montpellier care, la fel ca multe altele, şi-a încredinţat unei prietene142

simbria pe trei ani. Ea şi-a strâns banii aceştia pentru a-şi face un rost, dar, mai ales, pentru că nu vrea să-şi înmâneze comoara familiei sale.
Cercurile vieţii

143

Din cele relatate mai sus reiese că femeile trăiesc, în ceea ce priveşte esenţialul, într-o lume a lor, deschisă către exterior. Deoarece, într-o ^Icasă bogată, ca şi într-o fermă, uşa deschisă ^Bsau închisă este simbol şi totodată realitate. In privinţa caselor de la ţară, asupra bărbaţilor apasă o interdicţie morală care le opreşte intrarea atunci când femeile se află singure în interiorul caselor. De obicei, închiderea uşilor în timpul zilei întrerupe venirile şi plecările obişnuite; e un fapt uimitor, remarcat şi comentat de nenumărate ori. Fapt din care nu rezultă nici un fel de recluziune în spaţiul domestic, ci oferă prilejul de a se stabili unele relaţii mai independente14. Sociabilitatea amicală nu este o expresie lipsită de acoperire. Aşa după cum îi scrie Diderot din Grandval şi pe un ton destul de ironic prietenei sale preaiubite, Sophie Volland, bărbat şi femeie totodată, potrivit expresiei lui Grimm: „După masă, ele s-au reîntors, noi le-am lăsat să-şi facă micile lor confidenţe; e o nevoie presantă atunci când a trecut mai mult timp fără să se fi văzut [... ] [ca şij mângâierile pe care au obiceiul să şi le împartă". Prin forţa împrejurărilor, pentru toate aceste femei care nu au acces la viaţa mondenă fa sensul convenţional al cuvântului, asemenea legături se consolidează între rubedenii sau vecini; acestea din urmă întărite în car-erele urbane de promiscuitatea de rigoare (Şaisprezece camere, câte una pentru fiecare familie de artizan într-un imobil de trei etaje dintr-o suburbie din Toulouse). Spaţiul ex-frem de mic, absenţa closetelor îi obligă pe

locatari să-şi părăsească tot timpul căminul în căutarea apei, a focului, a luminii; fără să mai punem tele, mai cu la socoteală acele spaţii colective, dar specific S Udf SUnt aşezâminteîe +,•„ _____, . §mot e din «clus feminine, cum e spălătoria, fântâna, cuptorul sau ? da r moara; în sud femeile au obiceiul să frecventeze dar t b iC e iueI d aceste locuri în grupuri de câte două sau trei, ca le acorda oarecare lib er °t d â între vecine, şi să stea de vorbă ore întregi. fi vorba decât de a-ş Astfel că, în general, viaţa şi munca, socotite' mai târziu de interior, îşi extind sfera cu mult spre ' exterior15: pragul uşii, strada, ba chiar şi piaţa publică sunt anexate de către femei; aşa după cum sunt descrise, la Toulouse, în secolul al XVIII-lea, reunite în „mici pâlcuri" penfru a-şi hrăni copiii. O cârciumăreasă din Toulouse îşi spală aici, în mod ___ va caionce fără deosebicât se poate de natural, paharele; pe scurt, un I _, ele se duc, tot aşa, să danseze sub un întreg domeniu care nu mai e propriu-zis bătrân ulm, „în grupuri atât de drăgălaşe, atât domestic, dar nici nu e recâştigat încă de ie vioaie, atât de sprintene", aşadar atât de autoritatea publică;-va fi nevoie de o îndârjită tenacitate regulamentară şi o re-amenajare a :in abordabile, suspină Fonvielle, slujbaş, pe habitatului pentru a alunga în interiorul locuinţei, i, la depozitul de sare. Fără îndoială că ca şi în dependinţele proprii (curte, grădină, scară) "ile şi obiceiurile colective favorizează ocupaţiile private; ': până atunci, acolo putem in mod special participarea tineretului, iar întrezări frontierele, labile în secolele XVII şi fetele puteau profita de faptul acesta. Se cu XVIII, dintre sectorul public şi sectorul particular; noaşte însă separarea decisivă operată de căprivatizarea se vădeşte în momentul acesta doar prin ~~' ' în sânul '"-"u" aceasta mbă rolurile si unele gesturi semnificative; mâncarea, de pildă, im p ud s s femeii; Petrecerea n adusă în stradă de două vecine apropiate („din ă o co prietenie", spun acestea) soţiei unui ţăran din o ac elaşi motiv r ■ '■^ JeSne ?te. oferind " Bigorre. Prilejul? Chelfăneala pe care i-o adobli vestice, ministrase soţul, un individ brutal. Mai con6 gatiilor u dot_ b iŞ n i cludentă chiar, reacţia unei mame la aflarea morţii subite a fiului ei; în loc să se refugieze în sânul jţ Pentru mU]t tim' *3"!lllei * al comunităţii; «. e familiei, iese în stradă şi aleargă, plângând, să se favorabilă laO?a]ta^ Pr3CtiCa Adiţională f f l a arunce în tratele vecinei sale. s l u j b e l e ' r e S ^ T ^ f ^ 3 o h l i ^ ° - rilor- ^ şi ia aS la redic «e misiona- f- 68*6 an; acestea peierfn°a pţ' unPanu^ rii, ^ ^ vie tm Dimensiunile sărbătorii

i;

ii rs f °^ £ ^ s i°

;

S? °
avant

nU

cu

bastionul

Şi râstimpual°To? aJUU1 Ş1 ele să se evite «i este cunoscut faptul că fe144

BonUdu dârâdtorilor Zu n î si pentru nimfe l I
'43

1 7P9 a C t ed "u ° r ăn i

°'

d

-e s t a , se

careta-;

I

O nouă năzuinţa: intimitatea

Contrareforma insă, fără ca acesta să fie scopul ei declarat, a lărgit aria vieţii private a femeilor. Având în vedere viaţa femeilor de lume, sfântul Francois de Sales ştiuse să împace exigenţele salvării sufletului cu cele ale societăţii16. Influenţa lucrării sale L'Introduction ă la vie devote (Introducere la viaţa cucernică) a fost deosebit de mare; pornind de la aceasta, o pastorală, îndeosebi prin intermediul predicilor, a prezentat, în cursul secolelor XVII şi XVIII, chiar până la nivelul omului de rând, un nou model de devoţiune feminină, în scopul de a trăi cu o şi mai mare intensitate adevărurile religiei creştine. Astfel, unele femei, antrenate de cine ştie ce misiune sau chiar de duhovnicul lor, îşi rezervau răstimpuri zilnice de reculegere; în jurul anului 1750, soţia unui chirurg din Toulouse are în vedere şi lucrul acesta când porneşte să-şi împartă timpul: e foarte zeloasă în ceea ce priveşte gospodăria; în afară de câteva mese luate împreună cu prietenii, nu iese decât pentru a asista, în tovărăşia câtorva vecine, la slujbele religioase; şi cel mai adesea singură, dar uneori cu una sau alta dintre acestea, se duce dupăamiaza, către orele patru, la biserica parohiei pentru a-şi spune rugăciunile proprii şi pentru „a-1 saluta" pe Pruncul Isus. în această nouă evoluţie se poate observa influenţa educaţiei; în epoca modernă educaţia nu eiai e atât de riguros controlată de familie, în privinţa aceasta, cei doi sau trei ani petrecuţi la călugăriţe, — obicei care se răspândeşte în sânul micii burghezii urbane —■ au fost hotărâtori; fapt care a oferit tinerelor fete perspective necunoscmte: Doamna Herail, din Auch, la mijlocul secolului al XVIII-lea, descoperă prietenia datorită mănăstirii; este încântată de pofta de viaţă a unei fiice de magistrat, prietena sa apropiată, Vavarette;
146

V
legătura lor dăinuie şi după căsătorie; se invită reciproc pentru lungi sejururi la ţară; confidenţele, intrigile şi o intensă corespondenţă le umplu existenţa timp de câţiva ani; şi sunt în măsură să influenţeze viaţa lor de familie şi să-şi indispună soţii. Aceeaşi experienţă şi în ceea ce o priveşte pe Manon Phlipon; la doisprezece ani, a pretins părinţilor săi s-o trimită pentru doi ani la mănăstirea Saint-Marcel pentru a se putea pregăti în vederea comuniunii într-un climat spiritual corespunzător. Un rezultat neprevăzut: întâlnirea unor prietene, străine de familie, două călugăriţe mai întâi, care îi oferă tihna chiliilor lor unde poate citi în linişte şi vorbi în mod deschis. Apoi Sophie Cannet, internă ca şi ea, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte: „împărtăşeam totul cu Sophie, totul ne era comun", gusturi, lecturi, gânduri; la urma urmei, pensionul oferă fetelor, ca şi colegiul destinat băieţilor, posibilitatea de a trăi şi de a se verifica în alt mediu decât cel familial, mediu desigur cu totul nou.17 In consecinţă, încep să se precizeze unele confluenţe şi delimitări în chiar cadrul lor obişnuit de viaţă; demersul nu duce încă decât rareori către căutarea singurătăţii sau a intimităţii; aceasta pretinde anume libertăţi şi un nivel cultural puţin obişnuit în epocă. Manon, acest exemplu demn de a fi citat în orice împrejurare, a putut să-şi orânduiască încă din copilărie o oază de pace, „alcovul său", unde citeşte seara, fără să spună nimic nimănui, cărţi sustrase de la prietenii tatălui său. Mama vede totul, nu suflă un cuvânt, dar veghează de la distanţă. în marea lor majoritate însă femeile, chiar cele care veniseră în contact cu cultura, nu ajunseseră atât de departe; cel mult, în unele familii de comercianţi din Toulouse sau MontjSellier, parte din ele împărtăşesc un gust comun pentru lectură, vădind destulă cutezanţă în interştiţiile vieţii domestice
147

pentru a face schimb de cărţi şi pentru a i întâlni unele cu altele către sfârşitul dupc amiezii ca să stea la taifas. De fa „şoaptă" fa zvonuf public Oricum, suntem nevoiţi să constatăm permanenţa unor forme feminine de viaţă; de altfel, asupra rolului care le este rezervat apasă o contradicţie; stăpâne la ele acasă, ţinute în cercul restrâns al familiilor, femeile sunt totuşi cele care determină opinia şi zvonul public. Faima, în privinţa aceasta, le acordă tot creditul; nu ştiu decât să vorbească; şi, bineînţeles, despre problemele specifice pe care le cunosc mai bine ca oricine datorită convorbirilor din pragul casei sau de la spălătorie; datorită şi unei curiozităţi mărturisite fără jenă în mediile populare; cutare a fost „obligată" să urmărească un trecător, să asculte o conversaţie sau să spioneze un vecin; tot atâtea mărturii gata să alimenteze conversaţiile. Nimic, nici chiar furtişagurile sau naşterile clandestine nu pot fi ignorate în aceste societăţi de panoptic în care anonimatul e aproape inexistent. La Pezenas, e de ajuns ca un băiat de prăvălie să vădească oarecare asiduitate pe (lângă vreo fată, că un stol de femei de pe stradă pornesc numaidecât sâ-i dea de ştire mamei; dar nu înainte de a evalua şansele unei eventuale căsătorii şi de a o interpela cu maliţiozitate pe fată: „Pe când o invitaţie la nuntă?". Asemenea vorbe n-au nici o importanţă, şi aceasta în virtutea unei iresponsabilităţi publice general admise; pe când bărbaţii, aceştia pe deplin responsabili, sunt obligaţi la o mai mare sobrietate în ceea ce priveşte limbajul. Trecerea de la „şoaptă" la zvonul public are o cu totul altă pondere; căci asta înseamnă să dezvălui secretele familiilor în piaţa pu-blicâ; victima fiind obligată să obţină reparaţia de rigoare, ameninţată, în caz contrar, să-şi 1 4 8I

aceea a statului care urmăreşte extinderea câmpului propriu de activitate prin intermediul aparatului său de justiţie, poliţienesc şi financiar; iar apoi, năzuinţa cetăţenilor cu ştiinţă de carte de a se implica în activitatea publică. De unde dorinţa de a separa în şi mai mare măsură diferitele zone de viaţă: publică, familială, privată. Retragerea nu mai constituie în mod necesar izolare, „înţelept şi sfânt interval între viaţă şi moarte", aşa cum a practicat-o cancelarul de Pontchartrain potrivit relatării lui Saint-Simon; el îşi consacrase viaţa regelui, lumii şi familiei sale; înaintând în vârstă, iar soţia sa aflându-se în mormânt,18cancelarul părăseşte Curtea; pentru totdeauna . în secolui al XVIII-lea lucrul acesta nu se mai face din evlavie ci, atunci când se iveşte ocazia, pentru a gusta din „deliciile vieţii private" (contele de Brienne).
Ceremonialul şi distracţiile

Domnia lui Ludovic al XlV-lea ne oferă deja începutul. La Versailles şi în faţa scenei, prinţul şi curteanul, în rolul lor complementar de suveran şi de slujitor al cultului monarhic. In cadrul fastuos al sălii de ceremonie, al saloanelor şi al parcului, al locurilor deschise tuturor, regele îşi duce viaţa în public, impenetrabil, stăpân al lui însuşi, ca şi al regatului. Prea puţină intimitate, chiar şi mai restrânsă viaţă de familie, dar o reprezentare aproape constantă. Regele, se spune, a absorbit omul; în schimb, a pretins extrem de mult de la persoanele marcante şi de la nobilii stabiliţi la Curte deoarece sunt consideraţi, şi pe drept cuvânt, nişte rebeli. Nobilimea a renunţat la orice putere politică dar, în acelaşi timp, şi la viaţa lor personală; a dobândit în schimb bunăvoinţa unui stăpân atotputernic care cunoaşte toate secretele de familie; şi se declară păzitorul acestora; căci, într-adevăr, în cursul unei audienţe
150

secrete, lui îşi încredinţează o doamnă de la Curte onoarea compromisă de o sarcină inoportună; şi suveranul trebuie să-şi asume salvarea acesteia trimiţându-1 pe soţ la oaste19. începând de atunci, totul devine favoare pentru aceşti aristocraţi închişi în nişte cămăruţe rău mirositoare, aflate la mezanin sau la mansardă. Este complet ratată posibilitatea unei vieţi de familie sau a unei legături de prietenie, când trebuie să te supraveghezi pentru a nu fi auzit. Un secol mai târziu, Manon Phlipon se arată indignată văzându-1 pe arhiepiscopul Parisului „gata să se ploconească în fiecare dimineaţă la scularea Maiestăţilor Lor [...]«. în culise, actorii îşi mai îngăduie câte-o clipă de odihnă. Regele în primul rând: are obiceiul ca în fiecare zi să se retragă într-un spaţiu mai intim: cabinetele particulare care dublează sala de ceremonie; în care se intră prin spate şi unde puţini sunt admişi acolo, deoarece, dacă în public oricine se poate adresa regelui, audienţa particulară în cabinet este o favoare deosebită. La urma urmelor, în aceste ocuri inaccesibile, puţin descrise, regele îşi icoate masca. Primo Visconti, ambasadorul Veîeţiei, observă că, de îndată ce trece pragul, "egele „capătă o altă expresie, ca şi cum ar trebui să apară pe scenă". Acolo regele trăieşte cu intimii săi, cu valeţii săi de casă, atât de invidiaţi; acolo îşi primeşte, copiii, arhitecţii, ale căror planuri sunt studiate cu pasiune. Fără îndoială că jocurile puterii continuă şi în aceste cabinete, dar nu în mai mare măsură decât în apartamentul Doamnei de Maintenon; de-a lungul anilor regele se bucură aici de o viaţă de interior, conjugală aproape, spreecumplita mânie a lui Saint-Simon, pe care îl irită ^ Ja acest privilegiu de a supraveghea accesul ln aceste cabinete particulare; atunci când rebele vine să lucreze cu unul sau doi miniştri, sau când acordă audienţe, ea se află acolo, con-"dentâ plină de solicitudine, „tăria" lui, după 151

I

rezerve
i
D

esi

a dr i ^e t S ce h s u ă i et'

°

Iii ii P
753

târziu, în
752

Dar Secolul Luminilor are şi faţetele lui ascunse, cea a voluptăţii nefiind de cea mai mică importanţă. Urmărirea ei savantă nu se poate concepe în afara acelei grădini tainice. Cea mai cunoscută, mănăstirea îndrăgită de Sade, univers secret, închis către lume, dar deschis numai celor iniţiaţi. După exemplul acestuia, romanele erotice — care proliferează în Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea — descriu într-un stil tot atât de sprinţar pe cât de amănunţit o nouă topografie a secretului. Putem reţine Felicia ou mes jredaines (Felicia sau ştrengăriile mele), de Andrea de Nerciat, contemporan cu Choderlos de Laclos22; în acest itinerar al unei cariere libertine, arhitectura joacă un rol deloc neglijabil, deoarece aceasta trebuie să asigure secretul plăcerii; un adevărat labirint galant leagă cele două etaje de apartamente printr-un coridor disimulat între cele două nivele. Acesta comunică printr-un mecanism ingenios cu câteva încăperi secrete situate la etaj; astfel, fiecare dintre domnii respectivi, înarmat cu câte o cheie, coboară prin coridor şi, datorită unor panouri culisante, exact în camera dorită, ale cărei ieşiri clasice au fost, bineînţeles, strict interzise; nu ştiu, n-am văzut, comentează Felicia. Nu în mod absolut cu toate acestea, căci, fără ştirea celorlalţi, plăcerea celui ce dispune de toate acestea, Sir Sydney, pretinde altceva: ca labirintul său să fie panoptic; arhitectul respectiv i-a desenat aşadar o odăiţă ascunsă la mezanin, legată de camerele propriu-zise printr-o serie de invizibile tuburi acustice şi de găuri amenajate în spaţiile dintre ferestre. O formă extremă de privatizare, nu cea mai răspândită în mediile pariziene, mai mult sau mai puţin apropiate de aristocraţie şi mai curând predispuse să ţină seama de anumite probleme: cea cuvenită familiei, cea consacrată afacerilor şi, în sfârşit, propriul câmp al libertăţii râvnite,
154

Un model aristocratic victorios

Diderot e un strălucit reprezentant al acestora; trăgându-se din foarte mica burghezie provincială (tatăl său făcea cuţite la Langres), la cincizeci de ani trecuţi, în 1760, el devenise unul din principii Republicii Literelor (filosofii neavând niciodată discipoli mai binevoitori decât marii seniori), cu dreptul de a frecventa saloanele cele mai cunoscute, cel al baronului d'Holbach în mod special23; aşadar, un homo novus într-o oarecare măsură, de unde luciditatea necesară pentru a măsura evoluţia modalităţilor de viaţă." Altădată, oamenii trăiau în sânul familiei, existau coterii, se duceau la cârciumă, tinerii nefiind admişi în aceste cercuri vesele; fetele erau aproape sechestrate; mamele abia dacă erau zărite de cineva; bărbaţii se aflau de o parte, femeile de alta; în prezent, toţi trăiesc în neorânduială, în cercurile respective se admite până şi prezenţa unui tânăr de optsprezece ani, se simulează plictiseala, oamenii îşi duc viaţa în mod separat; cei mici au paturile în aceeaşi încăpere, cei mari apartamente diferite; viaţa se împarte între două ocupaţii, galanteria şi afacerile; bărbaţii pot fi găsiţi în cabinet sau în micuţa lor încăpere, cu clienţii lor sau lângă ibovnică." Aşadar o confuzie în ceea ce priveşte vârstele, sexele şi condiţiile, dar diferenţa dintre roluri s-a adâncit. El însuşi, Diderot, se supune acestei realităţi; o viaţă de familie dintre cele mai intermitente; pentru el aceasta nu reprezintă o oază de linişte; o căsătorie nefericită (cu o lenjereasă), cu care nu se va înţelege, îl ţine legat de o soţie arţăgoasă: care nu e decât năbădăi, scandaluri, ţipete. Există însă şi Angelique, fiica sa în vârstă de vreo zece ani, aflată fără apărare în mâinile cotoroanţei: „Cine ar putea rezista?". Atunci e l se întoarce la domiciliul conjugal pentru a se ocupa de educaţia ei şi pentru a o încuraja. Dar adevărata lui viaţă e în altă parte; în activitatea sa scriitoricească, în primul rând, iar 155

în anii aceia, în publicarea Enciclopediei; dimineţile îi sunt ocupate în discuţiile ce le poartă cu autorii, tipografii, librarii şi gravorii: „Mă consum scriind şi muncind [...]. îmi stric ochii aţintindu-i asupra planşelor înţesate de cifre şi de litere". Rămâne sfârşitul după-amiezii; acesta e dedicat prietenilor sau distracţiilor, sau mai curând lecţiilor pe care i le dă fiicei sale; într-o zi ia cina cu Grimm sub unul din caii de la Tuileries; apoi o lungă plimbare prin Paris, „am stat de vorbă"; uneori se duce la teatru, şi adesea îşi petrece seara în vreun salon. Oricât de istovitoare sunt asemenea obligaţii, viaţa privată îşi intră în drepturi, îndatoriri şi libertăţi totodată. Una din perioadele privilegiate de timp se desfăşoară la Grandval, în cursul îndelungilor sale sejururi de toamnă, când se duce singur, împreună cu bagajele sale, la baronul d'Holbach, fericit ca întotdeauna să găsească acolo ceea ce dă preţ vieţii din vremea sa: confortul şi libertatea; este într-adevăr instalat într-un mic apartament foarte liniştit, vesel şi călduros, cel mai plăcut din întreaga locuinţă, căci ţine la tabieturile sale, şi nicăieri mai mult decât la ţară. în plus, gazdele n-au nici o pretenţie de la el şi-i dau posibilitatea să se retragă pentru a citi, a scrie sau pentru a se odihni, dimineaţa în general şi uneori după-amiaza. Deoarece Grandval-ul nu e o sihăstrie, cei de aici gustă în egală măsură şi plăcerile spiritului şi pe cele ale mesei, „îngheţată, ah, dragii mei, câte feluri de îngheţată! Aici ar trebui să vii ca să guşti câteva minunate, dumneata [Sophie] care le apreciezi atâta [... ] cu neputinţă să fii sobru aici, mă rotunjesc ca o sferă, mereu cu burta la masă şi cu spatele la foc". Iată farmecul libertăţii vieţii de la ţară; departe de obligaţii, se trece de la strădania scrisului la mondenităţi; într-adevăr, după-amiaza sau seara la cină, un grup de prieteni, obişnuiţii casei, veniţi de la Paris, sau vecini, ca doamna d'Epinay, se adună cu plăcere pentru a discuta, mai

în glumă mai în serios, despre aventurile câinelui Pouf sau despre multe alte lucruri, deoarece un spirit superior poate cuprinde totalitatea cunoştinţelor umane; se poate spune absolut totul, dar cu spirit şi cu tact, chiar dacă răsufli uşurat şi savurezi plăcerea intimităţii după plecarea oaspeţilor. Diderot poate aprecia atunci nesfârşitele plimbări, în tovărăşia abatelui d'Hoop, pe colinele de pe malul râului Marne sau convorbirile din faţa focului; în unele zile chiar, cu boneta de noapte pe cap şi în halat, când femeile au pregătit masa pentru supeu, în picioare, în salon; căci îi repugnă singurătatea exagerată când „splinul", conform părerii lui Diderot, stă la pândă. Relatare plină de farmec a unui răstimp de odihnă şi a unei societăţi pusă pe petreceri, bineînţeles, dar nu e oare acesta semnul unei epoci care refuză să conceapă forul interior în termeni prea exclusivi de exil, de devoţiune sau de bătrâneţe?
Despre pluralitatea rolurilor: provincia

Curtea şi oraşul dau aşadar tonul. în anii 1750, preşedintele de Maniban, născut la Toulouse în 1686, reprezintă, în ceea ce-1 priveşte, evoluţia modurilor de viaţă ale aristocraţiei provinciale24. La prima vedere, acesta îşi consacră întreaga existenţă în serviciul regelui, deoarece este primul preşedinte al parlamentului din Toulouse, al doilea din regat; obligaţiile funcţiei şi ale rangului său îl copleşesc. într-adevăr, s e ştie că familia sa, care face parte din înalta magistratură, ocupă treapta cea mai de sus a nobilimii provinciale; un bogat patrimoniu salvat prin intermediul unui joc de substituiri (evaluat încă de pe la mijlocul secolului al ^Vll-iea la aproape un milion de lire). Totul ' hărăzeşte celor mai importante funcţii, ca ? i faptul că îşi petrece zece ani din Viaţă Ia £ari Rupând cu endogamia aristocraţiei din louse, contractează o căsătorie de excepţie
157

în mediul parizian: în 1707 intră în familia Lamoignon, a cărei fiică îi aduce o zestre de 240 000 de lire, fără a mai pune la socoteală nenumăratele relaţii ale uneia dintre cele mai strălucite familii parlamentare din Paris; va deveni astfel cumnatul cavalerului de Lamoignon şi unchiul directorului Librăriei, Al. de Malesherbes. Desele sale sejururi pariziene strâng legăturile de familie şi, între timp, se încheagă o neîntreruptă corespondenţă cu cancelarul; în care scrisori, scrise „doar pentru domnia-voastră", îşi destăinuie multe din părerile sale, din stările sufleteşti şi din deziluziile sale. Mai înainte, în 1722, Regentul îl numeşte în funcţia de prim-preşedinte al Parlamentului din Toulouse; funcţie în care va rămâne până la moarte, în 1762; un om devotat regelui, animat de spiritul de justiţie şi de pace; dar şi apărător al intereselor Companiei măcinată de dispute intestine (religioase şi politice). Funcţia este grea de responsabilităţi şi îl îndepărtează, mărturiseşte el, de orice legături de prietenie sau de interes, neîngăduindu-i ca plăcerile să-1 abată de la disciplina moravurilor şi nici de la rostul obligaţiilor sale. A fost un preşedinte inimitabil, ce apăra, la Versailles, interesele oraşului Toulouse şi lupta, în domeniul său, pentru a fi respectată autoritatea regelui. Un exemplu edificator: în septembrie 1727, era la Paris când află de brusca inundaţie din cartierul Saint-Cyprien din Toulouse; revine numaidecât acasă; aleargă la faţa locului; neobosit, ia măsuri pentru aprovizionarea populaţiei cu alimente şi trimiterea de ajutoare, graţie unei donaţii de 15 000 de lire din partea regelui; ordinea publică fiind asigurată, regele va fi informat de situaţie. Astfel stând lucrurile, viaţa lui se află sub semnul reprezentării. Bunul mers al serviciului nu poate renunţa la un anumit ceremonial; şi» ferm, impune regulile acestuia tinerilor ma' gistraţi, cu trăsăturile-i încremenite, pasul lent: „Se pricepe de minune să-şi numere paşii
158

până unde se cuvenea să înainteze şi să se retragă — [... ] Credea că muşchii obrazului care determină râsul nu trebuiau să se pună niciodată în mişcare pe faţa unui magistrat". Astfel îl înfăţişează, riguros în rolul său, portretul său de magistrat; cu ochiul vigilent totuşi. Apartenenţa sa la confreria aristocratică a Penitenţilor „albaştri" sau faptul că a fost naşul unui evreu convertit (urmaşii săi vor fi membri ai lojii Desăvârşitei Prietenii) subliniază în egală măsură importanţa sarcinii lui de primpreşedinte25. Ca şi mecenatul; protejarea savanţilor, sprijinul acordat Academiei de Ştiinţe. Bogatele donaţii pentru săraci, care îl consideră drept „tatăl poporului", sau primirea călduroasă rezervată tuturor în palatul său fac parte, de asemenea, din obligaţiile serviciului său, deoarece lui nu-i plac nici ştiinţele, nici saloanele din Toulouse şi nici teatrul; aşteaptă însă, drept compensaţie, respectul, dacă nu chiar veneraţia poporului, care i se oferă din belşug la orice apariţie a sa în public. Ceea ce reclamă un stil de viaţă cu totul ieşit din comun. Stil pe care Dl. de Maniban îl întreţine cu un fast inegalabil; primeşte aproape oricând musafiri la masă dintre toţi cei ce reprezintă ceva în provincie, supeuri aproape în fiecare seară Ia palatul Pins; recepţii fastuoase pentru oaspeţii de seamă: în 1754, mareşalul de Richelieu, comandantul-şef din Languedoc, prezidează un supeu de patru mese, fiecare dintre acestea având câte douăzeci şi cinci de tacâmuri; serbări pentru a se celebra fericitele evenimente ale monarhiei cu focuri de artificii, iluminarea Palatului său personal, fântâni din care vinul CUr ge încontinuu etc, în 1725 cu ocazia căsătoriei regelui, în 1744 pentru însănătoşirea acestuia, apoi pentru căsătoria delfinului. ' Iar în toate acestea, nimic excepţional; o locuinţă fastuoasă e de rigoare pentru un mare Se nior, mai cu seamă atunci când îl reprezintă e rege. Venitul funcţiei sale n-ar putea susţine semeneş cheltuială; aceasta îi aduce cam 159

15 000 de lire pe an. Se ştie prea bine că suma aceasta e insuficientă, iar veniturile sale personale, estimate la 60 000 de lire, o rotunjesc. Cheltuiala e cu atât mai mare cu cât aceasta rupe cu autoconsumul domeniilor statului obişnuit în aristocraţia funciară a provinciei. Reprezentarea reclamă o seamă de achiziţii de la Paris: veşmintele de ceremonie, livrelele slujitorilor, iluminatul, focurile de artificii, o berlină cu patru locuri, cai de trăsură (în 1751 s-au adus şase cu mare cheltuială); un bucătar plătit cu 120 de lire pe an; din Bordeaux, butoaie cu zahăr şi cu mirodenii (331 de livre într-un an); din Bourgogne, vinuri vechi de doi ani, aduse pe apă, achiziţionate pe încercate, aşa cum nu se bea la Paris: 525 de livre în 1730, în vreme ce e mare proprietar de podgorii în Armagnac. La care se adaugă o întreagă armată de slugi: şaptesprezece servitori, în vreme ce într-o familie parlamentară de mijloc sunt suficienţi şase; apoi trei echipaje, pe când confraţii săi se mulţumesc cu o singură trăsură. Iar pentru a pune capac la toate, un secretar, persoană de încredere, însărcinat să răspundă solicitărilor, ca şi felicitărilor. Astfel că, atunci când îşi încheie socotelile, în 1752, Dl. de Maniban îşi dă seama că nu-i mai rămâne mare lucru din venitul său personal de 60 000 de lire. In cele din urmă, primul preşedinte al Parlamentului îl costă cam scump pe Joseph Gaspard de Maniban. După cum se vede, funcţia nu se delimitează în mod limpede de viaţa particulară; slujirea regelui poate absorbi foarte bine totul, dar, de asemenea, poate aduce favoruri şi avantaje materiale; exact pe măsura devotamentului arătat binelui public; astfel că Maniban aşteaptă mult de la rege; e dezamăgit însă şi o spune plin de amărăciune în scrisorile confidenţiale adresate cumnatului său, cancelarul. Deoarece nu are câtuşi de puţin prilejul de a-şi descărca sufletul în familie; menajul la modă pe atunci exclude intimitatea conjugală, iar corespondenţa, a lui Diderot către Sophie
160

sau a lui Maniban către Lamoignon, deţine în parte rolul de substitut. Deoarece Maniban trăieşte singur într-un palat aflat la dispoziţia tuturora; nici un fel de viaţă de familie, consecinţă probabil a distinsului său mariaj parizian. Domnişoara de Lamoignon, în pofida unei anume clauze din contractul de căsătorie, refuză să locuiască în provincie; nu poate renunţa la Curte şi la Paris, unde viaţa e atât de scumpă, constată, plin de-resentiment, marchizul. în privinţa copiilor, aceeaşi decepţie; doar două fiice, care fac din vărul Campistron moştenitorul funcţiei şi al patrimoniului; acestea au fost, în mod evident, crescute la Paris, înainte de a fi excelent căsătorite la Curte (cu marchizii de Malauze şi de Livry), contractele respective purtând semnătura regelui, una de 450 000 şi cealaltă de 500 000 de lire, dintre care 50 000 plătiţi în bani peşin, fapt pentru care Maniban a fost nevoit să apeleze la punga prietenilor săi, soţia sa refuzând să contribuie cu ceva: „Trebuie să ai răbdare de fier", exclamă, uşurat, odată n > egocierile încheiate. Şi, cu toate acestea, o foarte puternică afecţiune îl leagă de fiicele sale. Să rezumăm: responsabilităţi în fiecare clipă, o viaţă de familie dintre cele mai discontinui, o viaţă particulară aparent escamotată. Drept compensaţie, dar abia în 1748, şi-a oferit o pază de linişte, doar pentru propria lui plăcere o investiţie de 48 000 de lire pentru cumpărarea, apoi alte 23 000 de lire pentru amenajarea acesteia potrivit gustului său; dar domeniul respectiv nu aduce nici un beneficiu; Maniban se poate însă duce acolo să trăiască în linişte, „cu capul limpede", în momentele sale de descurajare. Este vorba de domeniul Blagnac, la 0 leghe (cinci kilometri) de Touîouse, cumpărat fără a fi vorba de vreo necesitate (căci Posedă deja câteva castele la Busca şi în alte Părţi), ci numai pentru agrement şi pe potriva gustului său. Aici totul e nou, chiar şi ciucurii
1 1>

161

de la pat, şi amenajat fără lux inutil; gobelinurilor şi altor tapiserii, Maniban le-a preferat o zugrăveală în alb de Spania, un mobilier solid; într-un cuvânt, o prudentă gestiune în serviciul unui confort de bună calitate. In contrast cu palatul Pins, un mod modest de viaţă, fără fastul reprezentării, un grup restrâns şi devotat de slujitori, dar şi un secretar particular şi doi grădinari, deoarece, dacă a renunţat la orice perspectivă de rentabilitate, a păstrat două spaţii, adecvate pentru a-1 ajuta să guste plăcerea locurilor respective; o grădină de zarzavat de un hectar, în primul rând, pentru a-i aproviziona gospodăria cu fructe şi legume de sezon (sparanghel, anghinare sau căpşuni): autoconsumul îşi intră în drepturi; apoi un parc de zece hectare pe care şi 1-a dorit complet împrejmuit, dar conceput fără nici un fel de rigoare şi lipsit de statui; în care gustă calmul şi răcoarea pe care-o răspândesc malurile Garonnei. Iată unde trăieşte Maniban, fără ostentaţie, sobru chiar, îmbrăcat neglijent, într-o izolare foarte relativă, căci se teme de singurătate. Dimpotrivă, îi place să-şi primească prietenii intimi, ceea ce dă preţ alegerii sale: „Aş muri acolo de plictiseală, dacă aş fi singur, dar am întotdeauna o mulţime de vizite din pricina apropierii de oraş". La urma urmei, o viaţă foarte reprezentativă pentru condiţia lui socială şi pentru timpul respectiv: obligaţii constante, compensate de o retragere în sânul familiei sau, mai curând, într-un cerc ales. Acesta e cazul său; cu vârsta şi instalarea bolii,, aspiră în şi mai mare măsură la această retragere; va avea nevoie (graţie familiei Lamoignon) de asistenţa medicală a celebrului Fizes, care l-a îngrijit şi pe Rousseau, şi de prezenţa fiicei sale, marchiza de Livry (care s-a instalat chiar la Toulouse în ultimii trei ani ai vieţii tatălui său). Cu toate acestea, pe patul morţii, magistratul a avut câştig de cauză asupra lui Joseph Gas1 62

pard de Maniban: în pofida unei clauze formale din testamentul său, „Doresc să fiu înîormântat fără nici un fel de pompă şi nici iiscurs funebru, pe care le interzic în mod ? xpres, în cimitirul parohiei în care voi muri", avut parte de întregul şi magnificul ritual al weţelor funeralii cuvenite preşedintelui parimentului care fusese în mai mare măsură iecât oricare altul; de menţionat că, douăzeci de ani mai târziu, succesorul său, preşedintele de Puyvert, a fost înmormântat cu toată simplitatea pe care Maniban o recomandase în testamentul său. Dar optica se schimbase.
Sfârşitul „vieţii de plăceri"26

cât se poate de evident că sfârşitul secolului se vădeşte obosit de un stil incisiv din punct de vedere spiritual şi de un raţionalism plin de uscăciune care împietreşte sensibilitatea spontană a omului civilizat; loc deci elanurilor inimii: „Revino deci, copil hoinar, revino la natură" (d'Holbach). După Boungainville, relatările de călătorie în Pacific şi descrierile societăţilor primitive, în raiul din Tahiti sau din altă parte, făgăduiesc omului revenit în sânul naturii fericire şi inocenţă. începând de atunci, marii seniori lansează moda acelor „folies", locuri încântătoare, dar nu în Paris, colţuri dintr-o natură în miod iluzoriu respectată; este pariul contelui d'Artois privind palatul Bagatelle. Ce exemplu mai bun, de altfel, decât aceste refugii pline de vrajă ca micul Trianon şi Saint-Cloud, proprietăţi private în sensul exact al cuvântului, daruri făcute de către rege, amenajate pentru refugiul unei regine de douăzeci de ani27? Un domeniu închis; până şi regele îi încalcă hotarul numai dacă e invitat. Simpla casă de ţară, de dimensiuni modeste, dar de Proporţii rafinate şi cu decoraţiuni pe măsură; a cel Hameau mai ales, în care se poate juca
163

rolul unei ţărănci în mijlocul unui parc alcătuit cu multă pricepere sub aparenta lui simplitate; totul mărturiseşte dorinţa de a trăi, chiar când te afli pe tron, altfel decât în glaciala atmosferă de la Curte: „Nu aparţin Curţii, aici trăiesc în particular". O viaţă plasată sub semnul libertăţii, gustând din bucuria emoţionantă a prieteniei şi a preferinţelor împărtăşite în comun; serviciul şi gesturile de curtoazie reduse la minimum; fiecare face ce vrea, iar regina se plimbă, fără suită, în rochie de muselină albă: ,,Nu mai e o Regină, ci o femeie la modă!" exclamă duşmanii ei la Paris; fapt din care nu trebuie să tragem concluzia că rolul regal se joacă după regulile de la Versailles, deoarece regina se retrage atât cât se poate în apartamentele sale personale cu slujitoarele şi cu prietenii săi; cu modista sa Berlin, şi coaforul Lâonard care, după dorinţa sa, şi-a păstrat o clientelă privată pentru a nu-şi pierde îndemânarea, în fond, pretutindeni şi întotdeauna, profunda dorinţă de a duce o viaţă obişnuită şi de a limita autoritatea îndatoririlor suverane. Procedând astfel, regina a sustras monarhia din mediul ei natural; şi, deodată, bătrânele ducese renunţă să mai apară la Curte deoarece nu se ştie niciodată dacă pot să-i prezinte omagiile; şi fiind, de asemenea, pe punctul de a deveni prizoniera cercului său favorit, căruia îi tolerează o uimitoare libertate, ca, de pildă, prietenei sale, ducesa de Polignac: „Cred că, deoarece M.V. binevoieşte să vină în salonul meu, acesta nu-i un motiv ca ea să-mi pretindă îndepărtarea prietenilor mei". Regina se înclină; este deja recunoaşterea unei limite a puterii suverane, cea a vieţii private a celorlalţi, evident, tot atât de respectabilă ca şi a sa proprie. Opinia publică soooate că această privatizare excesivă e scandaloasă, chiar dacă în acelaşi moment minţile cele mai luminate nu aspiră decât să scape de surghiunul societăţii civile şi să participe în sfârşit la decizia politică.
164

REMODELAJUL REVOLUŢIONAR Soseşte anul 1789 şi o dată cu el ultima generaţie a Luminilor; aceasta a plănuit şi a criticat mult; mai puţin sau mai mult, foarte mult, în felul Doamnei Roland, membrii ei au luat obiceiul „să analizeze raporturile omului cu societatea"; o problemă capitală în perspectiva prefacerii totale a sistemului politic şi a proclamării drepturilor omului. Ceea ce nu însemna a aduce un prejudiciu a priori, excepţie făcând doar statutele în vigoare anulate din ordin, cel puţin în ceea ce priveşte domeniul iniţiativei private; fapt datorită căruia mulţi au crezut mai curând într-o extindere a prerogativelor cetăţeanului decât la o posibilă invadare din partea statului a propriului său teritoriu28. Pentru a constata asemenea lucru, nu avem ecât să urmărim pe viu (graţie documentelor ale private) itinerariul unei importante familii in provincie: Gounon. în 1789, capul acesteia, are făcuse avere din comerţ, este Joseph; s-a născut la Toulouse în 1725, apoi a intrat în rândurile nobilimii prin „capitoulat"* şi cumpărarea titlului respectiv. Astfel că, după căsătoria legiuită cu o fată ce provenea dintr-o familie de magistraţi, care ocupaseră şi ei unele funcţii municipale, poate pretinde să fie numit Dl. de Gounon, senior de Loubens; o ascensiune clasică în societatea Vechiului Regim. Deşi originea aceasta negustorească atrage atenţia întrun oraş dominat de Parlamentul său şi de o clasă a cărei avuţie e de esenţă funciară; e mult mai obişnuit să se ajungă la onoarea de a intra în rândurile nobilimii datorită unei funcţii sau al unei latifundii29. Cariera aceasta e dominată de două centre de interese şi de responsabilităţi: familia şi gestiunea municipală. Nimic original până aici, se va spune; într-adevăr, aceşti Gounon nu
' Magistratura municipală din Toulouse.

aduc nici o inovaţie în felul de a trăi, întocmai ca primul născut şi ca fraţii săi, dintre care cel mai mic, trimis oficial la Paris cu împuternicirea oraşului de a apăra fără întrerupere interesele oraşului Toulouse pe lângă o seamă de birouri pline de slujbaşi insolenţi; ei îşi însuşesc fără mare originalitate ideile propagate de Secolul Luminilor în cercul elitelor urbane, dar nu vor reprezenta niciodată modelul aristocratic. Scrisorile lor, expediate lună de lună, unele sub pecetea „tainei", nu au nimic din tonul acela de libertate firească ale unei Julie de Lespinasse sau ale unui Diderot; cu atât mai puţin vreo notă de mare intimitate; ele exprimă pur şi simplu o solidă afecţiune, o solidaritate familială de neclintit (chiar când e vorba de procese), pe care o subliniază cu o mare conciziune: „Sunt întotdeauna pentru numele nostru"; de notat totuşi, după cum observă Philippe Aries, o vădită emotivitate atunci când e vorba de copil, obiect al unor preocupări deosebite şi al unei afecţiuni mărturisite fără emfază; tot astfel, J. de Gounon, rămas văduv de tânăr (nu s-a mai recăsătorit) consacră o bună parte din clipele sale libere educaţiei celor trei copii. Cât despre individul propriu-zis, acesta apare mai rar decât capul familiei sau tatăl îndatoritor; e surprins totuşi manifestându-şi unele preferinţe, pe care le împărtăşeşte şi despre care discută cu fraţii şi cu prietenii săi, privitor la ştiinţe şi la natură — cere să i se trimită de la Paris L'Histoire naturelle (Istoria naturală) a lui Buffon; în acelaşi timp se abonează la câteva gazete; vădeşte şi o reală curiozitate ştiinţifică pentru agronomie, meteorologie sau economie, discipline care au o strânsă legătură cu minuţioasa gestiune a patrimoniului său şi cu funcţiile sale oficiale, în orice caz, şi fruct aşteptat al emancipării intelectuale şi al unei competenţe verificate în materie de administraţie, un interes mereu reînnoit pentru afacerile publice, care se negociază în mare parte la Versajlles; Joseph e

bine plasat, mulţumită fratelui său, pentru a cunoaşte toate acestea; de altfel, ca deputat al oraşului, şi-a avut reşedinţa la Narbonne în timpul Adunării Generale a provinciei Languedoc; ştie aşadar mai bine ca oricare altul că administrarea unei capitale provinciale ca Toulouse depinde în mare parte de o măsură luată de intendent la Montpellier, de o hotărâre a Consiliului regelui sau de verdictul unui ministru; totuşi, cei doi fraţi nu se prezintă ca nişte reformatori gata să ofere un program precis care să înlesnească în şi mai mare măsură accesul semenilor lor la luarea marilor decizii. într-un mod tradiţional, cei doi întocmesc o listă de doleanţe pe care caietele de sarcini o vor repeta până la saturaţie; şi nu fără mirare luăm cunoştinţă din acestea de criticile aduse enormei risipe de la Curte, frivolă în asemenea grad încât ajunsese să-şi arate nemulţumirea privind activitatea amiralului d'Estaing şi să ceară concedierea lui Necker; aceeaşi atitudine critică faţă de parlamentari, „perucile astea simandicoase", şi una chiar şi mai acerbă împotriva unei birocraţii despotice, sufocate de o seamă de înalţi funcţionari, mult prea bine plătiţi (1 000 de ecus pe an şi care nu apar decât atunci când trebuie să-şi încaseze lefurile); nimic foarte original, la urma urmei, nici în privinţa denunţării unei fiscalităţi care apasă greu asupra celor săraci, nici a protestelor privind loialitatea faţă de monarhie sau de susţinere a lui Necker şi a programului său de reforme. Una peste alta, un reformism rezonabil care nu-i va mai fixa într-un mediu exclusiv familial şi o seamă de activităţi dirijate de sus fără cine ştie ce participare din partea lor. La,urma urmelor, nici un optimism exagerat, nici o sensibilitate lirică proprie noii societăţi. E adevărat, J. de Gounon este totuşi un vechi magistrat municipal din Toulouse şi un senior perseverent care îşi renovează ceea ce se cheamă „son terrier" cu ajutorul unui specialist în dreptul feudal şi se luptă printr-o serie
167

de procese pentru a face să-i fie respectat dreptul de vânătoare; se poate spune că acesta abordează prima Revoluţie într-o expectativă plină de curiozitate; se constată totuşi, deja, o întărire a legăturilor 'de familie, obligatorie în perioadele de incertitudine. Se face simţită o oarecare nelinişte, îngrijorarea proprietarilor ameninţaţi pe mai multe fronturi prin abolirea unor drepturi feudale, urmată de punerea în circulaţie a monedei-hârtie şi de redresarea fiscalităţii. Şi reacţionează, toţi aceştia care nu vor parveni niciodată la noile demnităţi dobândite în urma unor alegeri, eontinuându-şi, atât cât era cu putinţă, politica bunelor oficii prin mijlocirea indirectă a intervenţiilor sau a memoriilor adresate Marii Adunări;-şi,-apoi, şi ca totdeauna, ei se informează la Paris şi-şi informează corespondenţii din Toulouse; căci e bine să poţi lua atitudine faţă de unele evenimente care se precipită; de pildă, în 1790, toamna, ei nu ezită să semneze o moţiune de loialitate faţă de rege şi de Marea Adunare ameninţată de „duşmanii poporului". De fapt, ei se retrag încetul cu încetul din viaţa publică; observatori riguroşi, desigur, dar menţinân-du-se într-o atitudine rezervată şi dorind, mai presus de orice, să vadă terminânduse în cel mai scurt timp Revoluţia.

: catrenul, WctimapubîfcUi)ui. ţm se radicalizează RPn M-m narhiei» Re" nazuieşte s ă i^^ ^Publica,n°proclamată, Pe contractul social-%acom ? °Uâ' ba2ată tuturor v« cetăţenilor ar ie ll 1 ° 'f ™itate a dorind în fo/ul său '^. ^ f dintre aceştia ne- bmeIe tuturora z °nle se ridică peste o S?' trans -' armonioasă în"cadrul 1 W a 6adeziu Pa^ntă şi ni "^o. Aşteptând rea ff Şl Penco1""" una- se află^n n e Sf a , Pr ° misiuni V Re' asa"ată de duşmanii
168

■ B HI
din exterior si r? Q * - ,

5 1

Va

ux bună pa

t J a moşia TouIo

V

Ia Toulouse, sunt exprimate amărăciunile şi stu poarea unor oameni de familie bună confruntaţi cu o societate egalitară; în mod foarte concret, obligativitatea de a avea mereu asupra lor pa şapoartele, actele trăsurii personale pentru orice deplasare sau un certificat („Ai nevoie de. acte în cea mai perfectă regulă") îi reduce la umili toare condiţie rezervată sub Vechiul Regim vau gabonzilor şi indivizilor fără căpătâi. Cu o şi mai mare duritate a fost resimţită, în 1793, înrolarea în masă: care intra, fără îndoială, în logica serviciului naţional şi a sfintei iubiri a patriei; înrolare care 1-a expediat numaidecât j pe Jean Mathias, fiul cel mai mare, în armata Pirineilor Orientali, unde a rămas îngrozit de brutalitatea generalilor şi de rigorile războiului (mâncare mizerabilă, nopţile de iarnă petrecute sub cerul liber, iar zilele sâpând, epidemiile .. .); numai ţăranii se pot obişnui cu toate astea, scrie tânărul Jean Mathias, foarte dispus să le admire puterea de rezistenţă („Dar pentru noi e mult prea greu [ . . . ] . Ce minunat ar fi să ne întoarcem acasă!") chiar dacă, la întoarcere, tre-31 ' j buie să dea socoteală de activitatea lui politică . . Faţă de unele situaţii atât de imprevizibile, ■ nu e suficient să respecţi în mod riguros dis- m poziţiile şi regulamentele; e absolut necesar să faci şi donaţii. In privinţa aceasta membrii familiei Gounon s-au ales cu o lecţie de morală publică: „Virtuţile creştine sunt minunate, dar nu se pot practica în momentul de faţă". Se impune cu adevărat un imperativ, reputaţia de bun patriot; pentru aceasta, manifestări vădite de adeziune, dar având grijă să fie constatate în mod legal; trebuie să dai, să dai, după sfatul vărului din Toulouse, care propune o donaţie (un asignat de 400 de lire, în 1794) către municipalitate pentru a căpăta un act de descărcare, sau, şi mai bine, un proces-ver-bal favorabil din partea comunei „care declara că eşti un adevărat, bun şi util republican" In ceea ce-1 priveşte, în iarna anului 1793, a

trimis la

rât „să-i

, ul ? e «ci deschi s ;,^ n a du departe câ Pâ cum se! '• a de "d e P* acei 0 T ,' Ş te

Jl ^T^ ' a hotă-

»


H
Iii! I

într-un colţ izolat de ţară, altul pitit în camera lui, la Toulouse, având drept unică bucurie rarele vizite ale unor amici credincioşi şi . cercetarea pluviometrică, lipsit însă de plăcerea comentariului cu prietenii săi savanţi; la drept ^vorbind, acesta trăieşte în cea mai strictă intimitate domestică, redus la situaţia de a privi pe fereastră cu luneta: „Ce viaţă tristă!". -, în realitate, o viaţă dublă: una, aşa cum cerea ritualul, îi dăruia securitatea; cealaltă, de circulaţie subterană, însemna supravieţuirea. Oamenii revin sau mai curând se limitează la legăturile sigure ale solidarităţii familiale, la relaţii şi la anturajul respectiv. Se face apel la o persoană importantă din comitetul de subzistenţă, la „o cunoştinţă intimă de a noastră" pentru a se sustrage de la rechiziţii sau pentru ca Jean Mathias să obţină o dispensă din pricina vederii sale slabe. Oricum, familia este aceea care, la Roussillon, datorită unei camere închiriate la un localnic şi a meselor luate la han, îi îngăduie acestuia să scape de promiscuitatea trivială a armatei aflată în campanie. Se supravieţuieşte şi se trăieşte în cadrul unei solidarităţi mai strânse ca niciodată. Aprovizionarea este, în privinţa aceasta, Un test util; în oraşe aceasta se face cu greu din mai multe motive (deprecierea monedei, legea privind maximalul şi rechiziţiile pentru armată, potrivit acuzaţiilor aduse de familia Gounon). Toulouse se înfruntă cu penuria; în timpul iernii lui 1793, lumea face coadă în faţa măcelăriilor de la ora şase dimineaţa; şi, mult prea adesea, cu totul zadarnic. Dar vărul, ştirb, după cum se cuvine la vârsta lui, este un fin cunoscător într-ale mâncării şi de o mare lăcomie; visează numai carne grasă, fasole bine fiartă, şi toate acestea bine stropite cu un viii vechi; de negăsit de când poporul a impus vinderea acestuia conform tarifului; aşa că strâmbă din nas în faţa unui pahar de vin acru deoarece e nou, a pâinii negre şi a cărnii slabe de vită. Dar se descurcă; pe loc, datorită tânărului său valet deosebit de
172

îndrăzneţ şi, mai ales, datorită coletelor expediate de la Fourquevaux, deoarece profită de convoaiele de care ale fermierilor veniţi la oraş să livreze alimente comitetului de subzistenţă; capătă astfel lemnele de foc şi legumele uscate trimise de Joseph cu transportul respectiv: „Cu toate lucrurile astea mă faci sa mă cred în rai"; totul'este socotit în mod minuţios în vederea unei reglementări ulterioare. Lucrează chiar şi el; prin căi oculte şi prieteni siguri; ca mulţi alţii, devine intermediar în schimburile în natură ale produselor de negăsit: tutun (şi din cel mai bun) sau ciocolată venită direct de la Bayonne în schimbul claponilor şi a pantofilor. Adevărul e că nu e necesar să multiplicăm exemplele edificatoare privind asemenea dualităţi; să se ştie doar că membrii familiei Gou-non, născuţi suspecţi aşa cum şi erau, nădăjduiesc să se salveze pe ei înşişi şi bunurile lor; în plină zi, un comportament corespunzător şi un limbaj patriotic. De pildă, anunţarea zilei de 9 Thermidor: „Teribila veste pe care au trimis-o cu atâta promptitudine cei mai faimoşi membri ai Comitetului salvării publice f... ] uimită, toată lumea se afla în aşteptare". Aceasta e salutată de-ei în termeni republicani care nu angajează la nimic: „Niciodată patria n-a avut nevoie de mai multă armonie şi de pace în interior şi de un război pe viaţă şi pe moarte la fruntarii [.. .] trebuie să rămânem neclintiţi pe drumul revoluţiei". Sfârşitul Teroarei nu înseamnă de altfel curmarea temerilor familiei respective; după cum atestă ceea ce scrie JGuonon în august 1797, în plină criză politică şi monetară şi în toiul arestărilor de suspecţi: „într-adevăr, se pare că Revoluţia abia a început". La urma urmei, strategia lor, care asocia un Patriotism declarat cu o politică plină de disre ţie, ce urmărea retragerea de pe scena puWică, şi-a arătat roadele; să pândeşti schimbare, toate schimbările şi, bineînţeles, veştile °are zboară de colo-colo, dar să taci, să-ţi pui

r

_____

lacăt Ia gură, să nu te destăinui decât pri° scris, în misive duse la destinaţie de persoane de încredere. Aşa după cum constata un cunos174

Preocupare privind conformitatea care nu mai e ca înainte, cea a „bunului catolic" de practică religioasă aproape decentă şi de conduită civilă convenabilă. Viaţa politică, în timpul Revoluţiei, este o prelungire semnificativă în civismul virtuţilor obligatorii ale omului privat. De la biletul de confesiune eliberator, s-a trecut la tabelul care întăreşte, prin faptul că e tipărit, caracterul personal al certificatului de civism. (Col. part.) ■

să măsoare timpul şi să îmblânzească necesitatea. Nu e mai puţin evident că viaţa privată, atunci, nu e concepută şi nici realizată în termeni individuali; ci în intervalele sau în răstimpul exceselor privind constrângerile colective, cel mai adesea în văzul tuturora, se cuvine s-o identificăm; ceea ce nu exclude, bineînţeles, căutarea ocazională a intimităţii (conjugale) sau a secretului; într-adevăr, poate că în mânuirea banilor, tezaurizaţi, tăinuiţi, moşteniţi, şi în stăruitoarea meditaţie asupra viitoarelor afaceri se ascunde, la nivelul acesta, intimitatea individului. Atunci când George Sturt studia felul de viaţă al ţăranilor în lucrarea sa Change in Vil-lage, atribuind vecinilor în calitatea lor de relaţie activă şi regulată esenţialul trăsăturilor acesteia, punea, în ceea ce priveşte formele tradiţionale ale societăţii, chiar problema existenţei vieţii private. Modalităţi de gândire, rânduieli, schimburi de bunuri şi de servicii care erau atât de precis statornicite încât vieţile particulare reflectau o viaţă comună care le anima şi le solicita fără încetare. Dar fiecare avea totuşi îndeletnicirile lui, responsabilităţile lui personale, afecţiunile lui proprii. Pentru a fi transparenţi în ochii tuturora şi pentru a se asemăna tuturor celorlalţi nu însemna să nu aibă legăturile lor personale în învelişul

unei familiarităţi, modelată ea însăşi de către consensuri şi oportunităţi; un teren al vieţii private, dar nu separată de comunitatea indispensabilă32.
NOTE Expresia a fost reluată de Stendhal într-o scrisoare din 1823; cf. în legătură cu acest subiect definiţiile succesive date de dicţionarul lui Furetiere şi de cel al lui Trevoux, de Enciclopedie, de Larousse. 2 The>ese d'Avila, Autobiographie. Oeuvres com-pletes, Bibliotheque europeenne, 1964.
176
J

3 Scrisoarea preşedintelui de Brosse adresată Domnului de Neuilly, Epistoliers du XVIII-e siecle, La Renaissance du Livre, f.d. * Tristan L'Hermite, Le Page disgrade, Presses universitaires de Grenoble, 1980. 5 Chevalier de Fonvielle, Mâmoires historiques, Paris, 1820. 6 G. Herail, Memoires, copie manuscrisă depusă Ia biblioteca municipală din Toulouse. Fonvielle şi Herail şi-au petrecut tinereţea în ultimii douăzeci de ani ai Vechiului Regim, dar şi-au scris amintirile — unul la începutul Restauraţiei, celălalt în 1793 — în cadrul unei mişcări inspirate de Confesiunile lui Rousseau şi a unei mutaţii de valori legată de Re voluţie. A se compara cu aventurile tânărului conte de isse-Valence, în vârstă de doisprezece ani în 1778, itâlnit la Paris la braţul unei femei de moravuri oare; acesta a ştiut să profite de vacanţele de la colegiul Juilly pentru a-şi minţi familia şi a-şi îngădui anumite libertăţi, A. D., Haute-Garonne, seria E, 192. 8 Proceduri penale necotate. 8 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels, Savoirs et Resistances au XVI-e siecle, Paris, Aubier, 1979. Pentru Languedoc, N. Castan, Justice et Represion en Languedoc ă l'epoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980. 10 Mme de Maintenon, Lettres, Avis et Entretiens sur l'education, Paris, Hachette, 1885. 1 1 Diderot, Lettres ă Sophie Volland, Paris, Galîimard, 1938; M-me de Charriere, Caliste, lettres ecrites de Lausanne, Paris, Ed. des Femmes, 1979. 1 Mme Roland, Memoires, Paris, 1821. 2 13 Fonds Pollastron, A.D., Haute-Garonne, se ria E. 1 4 G. Herail, op. cit.: „Mama era foarte bucu roasă să aibă o prietenă care-i îngăduia să iasă une ori pentru a se distra". 1 5 A. Farge, Vivre dans la rue a Paris au XVIII-e siecle, Gallimard, Julliard, Archives, 1979. 1 6 F. de Salles, Oeuvres, Paris, Gallimard, col. >.Bibl. de la Pleiade", 1969.

177

Roland, op. cit., al se vedea de aseme nea George Sand care, în Histoîre de ma vie, poves teşte că a încercat aceeaşi bucurie a prieteniei la mănăstirea des Anglaises la începutul secolului al XlX-lea, cu regretul că nivelurile sociale nu erau, nici acolo, abolite într-o mai mare măsură. 1 8 Aşa cum este cazul Doamnei Louvois citat de A. Corvisier, Louvois, Paris, Fayard, 1983. 1 9 Ducele de Saint-Simon, Memoires, Paris, Gallimard, col. „Bibi. de la Pleiade", 1983—1985; Louis XIV, Memoires et Lettres, Paris, Taillandier, 1927, şi G. Mongredien, Louis XIV, Paris, Albin Michel,- 1962. 20 N. Elias, La Societe de cour, Paris, CalmannLevy, 1974. 2 1 D. Roche, Le Peuple de Paris, Paris, Aubier, 1981. w A se vedea, în legătură cu acest subiect, nu meroasele lucrări ale lui Mirabeau. 23 Care vede în multiplicarea pieselor de mobi lier cu încuietoare-secret un sem n al corupţiei seco lului; şi, fără îndo ială, a privatizării folosirii aces tora, Diderot, p. cit. o 24 A. D., Haute-Garonne, sub-seria J, fondurile Maniban; S. Clair, Joseph Gaspard de Maniban, pre mier president du parlement de Toulouse, ms. 306. 25 M. Taillefer, La Franc-Magonnerie toulousaine, 1741—1799, Comisia de istorie economică a Revolu ţiei franceze, 1984; R. Forster, The Nobility of Tou louse in the XVIII-th Century. A Social and Econo mic History, Baltimore, John Hopkins University Press, 1930. 26 Cf. J.-F. Marmontel, Memoires d'un pere pour servir ă Vinstruction de ses enfants, Paris, 1807, 4 voi.: „Nici nu pot să vă spun cât de plăcută, şi de plină de farmec era viaţa noastră înainte de Revoluţie". 27 M m e C a m p a n M e m o i r e s ,J . C h a l o n e d . , 1 9 7 9 ; , P r i n ţ u l d e L i g n e ,M e m o i r e s e t L e t t r e s ,a r i s , 1 9 2 3 ; P C o n t e l e d e T i l l yM e m o i r e s ,E d . M e l c h i o r - B o n r i e t , 1 9 6 5 . , 28 „De îndată ce interesul pentru viaţa publică şi grija pentru soarta statului au început să mă pre ocupe, viaţa mea privată s-a schimbat cu desăvâr şire [...]". Marmontel, op. cit. . . .. ; ..

29 Ţin să-i mulţumesc aici, şi din tot sufletul, Domnului Ch.-L. d'Orgeix care a avut bunăvoinţa să-mi îngăduie consultarea arhivelor sale personale: registrul de socoteli şi corespondenţa familiei GounonLoubens. 20 . J.-J. Rousseau, Du contrat social, Ed. Mignot., f.a., şi Saint-Just, L'Esprit de la Rivolutiqn, Pion, col. „10/18", 1963. 81 Scrisorile lui J. M. de Gounon, înrolat în armata Pirineilor Orientali, abundă în notaţii personale asupra mersului războiului revoluţionar, totul văzut prin prisma unui soldat-cetăţean, care, e adevărat, nu se arăta deosebit de entuziasmat. 32 E. Goffman, La Mise en scene de la vie quotidienne, voi. II, Les Relations publiques t Paris, Ed. de Minuit, 1973. ":

AMICIŢIE Şl CONVIVIALITATE

de MAURICE AYMARD

Luându-i ca model pe antropologi, istoricii epocii moderne din cursul ultimilor douăzeci sau treizeci de ani au acordat un rol privilegiat, aproape chiar prea privilegiat, familiei. Bogăţia documentelor îi invita de altfel la o asemenea atitudine: acestea nu contenesc să vorbească despre familie şi să organizeze în jurul ei tot spaţiul vieţii cotidiene, arhitectura locuinţei, relaţiile sociale, reglementările juridice, restricţiile şi opţiunile economice. La nevoie, o istorie a vieţii private s-ar putea reduce la o istorie a familiei care s-ar articula în jurul a trei teme majore. Inserţia acesteia în cercurile mai largi ale rudeniei şi ale alianţelor. Raporturile ei adesea tensionate cu tot ceea ce nu ţine de ea — celelalte familii, cu care trece fără contenire de la competiţie la compromis, comunitatea sătească, şi, din ce în ce mai mult, acele instituţii hrăpăreţe şi cu pretenţii abuzive care se numesc Biserica şi statul şi care se străduiesc s-o organizeze şi s-o controleze. In sfârşit, lenta afirmare a individului, care-şi impune în cele din urmă, parte împotriva ei, parte prin mijlocirea ei, unele drepturi socotite noi datorită unui spor de autonomie. Potrivit definiţiei etimologice (pnuat«s=limitat), ceea ce numim privat s-ar defini printr-un anumit număr de bariere concentrice, dintre care unele ar fi dăinuit, iar unele s-ar fi de180

I plasat şi ar fi dobândit o mai mare importanţă decât celelalte. Şi aceasta, cu preţul unor conflicte succesive1, databile şi semnificative, până la obligaţia impusă individului de „a-şi înconjura cu ziduri viaţa sa privată", potrivit formulei pe care Stendhal, într-o scrisoare din 31 octombrie 1823, io atribuie lui Talleyrand1. Nimic mai înşelător, totuşi, decât această ierarhie prea simplă şi această istorie care s-ar irganiza în jurul afirmării, apoi a dezintegră-ii „monopolului familial". Intre familie şi restul societăţii, şi pentru individul aflat în afara familiei şi, eventual, împotrivinduse acesteia, mediaţiile, intermediarii şi recursurile . n-au lipsit niciodată. Care sunt, începând din epoca modernă şi, desigur, chiar de mai înainte, numeroase şi variate. Familia nu epuizează sfera a ceea ce este privat şi nici pe cea a afectivităţii, nici chiar pe cea a formării personalităţii. Cu atât mai mult cu cât individul e departe de a-şi petrece în sânul ei totalitatea timpului cuprins între venirea pe lume şi atingerea vârstei adulte: familia s-a deprins de foarte de timpuriu să încredinţeze altora o parte din rolurile ce-i reveneau de drept. Prin încredinţarea copilului unei. doici: această veche practică urbană tinde tocmai, între secolele XVII şi XVIII, să se „democratizeze" în marile oraşe, astfel încât clasele populare să găsească în abandonul, provizoriu sau definitiv, o soluţie mai puţin costisitoare care îngăduie instituţiilor caritabile să ia asupra lor cheltuielile de rigoare2. Prin darea copilului ca ucenic sau trimiterea lui la colegiu, prin „plasarea" (al cărui caracter „normal" în Anglia secolului al XVII-lea îi surprinde în cea mai mare măsură pe călătorii italieni) sau prin recurgerea la protectori, rude sau nu: educaţia, formarea profesională şi integrarea în societate a copilului sau a adolescentului reclamă intervenţia altor persoane decât cele care alcătuiesc familia, şi descoperirea altor locuri decât casa părintească. Şi nu numai în ceea ce 181

priveşte băieţii, după exemplul lui Rousseau, aşa cum reiese din Confesiuni: în Anglia anului 1600, „o perioadă de timp petrecută în slujba cuiva era o metodă obişnuită pentru a pregăti fetele, din aristocraţie pentru unica vocaţie care le era oferită — căsătoria", şi unele case, precum cea a contesei de Huntington „a cărei posibilitate de a [le] instrui... era tot atât de unanim recunoscută ca şi cea a lordului Burghley pentru a le instrui fraţii", bucurându-se de o reputaţie considerabilă3. Individul se află astfel în situaţia de a acumula o seamă de experienţe, dintre care unele vor fi date uitării, de legături dintre care unele se vor destrăma atunci când se va rostui, dar dintre care unele îl vor întovărăşi de-a lungul întregii sale vieţi, structurând sau animând spaţiul său personal şi social de o manieră care, deoarece e paşnică, secretă sau, mai simplu, anterioară generalizării corespondenţei, amintirilor şi scrierilor intime, nu e mai puţin reală. Acestea toate se combină cu cele moştenite din familie şi de la rude pentru a crea în jurul fiecăruia un ansamblu de relaţii orizontale — egalitate în privinţa vârstei, a sexelor sau a situaţiilor — sau verticale, sau, dacă se preferă astfel, simetrice sau asimetrice, când punându-se de acord sau având posibilitatea să se pună de acord, când, dimpotrivă, în stare conl'lictuală. Deoarece fiecare dintre acestea îşi creează propriul său sistem de drepturi şi de obligaţii, sisteme în care o cazuistică mereu mai subtilă se străduieşte să pună ordine. Articolul „Amiciţie" din Enciclopedie, articol datorat cavalerului de Jaucourt, constituie, din acest punct de „vedere, un model al genului. în pofida tradiţiei stoice, care prefera să pună problemele în termeni categorici, nici un fel de definiţie şi nici un cod unic, ci „îndatoriri ce decurg din amiciţie" care variază „în raport cu gradul şi cu caracterul acesteia: ceea ce generează tot atâtea grade şi caractere diferite de îndatoriri".
182

Pe această „fişă a Tandrului" de un gen nou, se va face o riguroasă distincţie între „prietenul faţă de care nu vei avea nici un fel de angajament în afara unor simple amuzamente literare" sau cel „pe care îl vei fi cultivat pentru amabila şi plăcuta lui conversaţie" şi „prietenul care-ţi poate da un sfat bun", dar care nici el nu poate reclama acea „confidenţă care nu se face decât prietenilor din sânul familiei sau din cercul rubedeniilor". Pe de o parte, semnalarea acestei reguli a inegalităţii fundamentale a schimbului bazat pe dar — să aştepţi sau să ceri „întotdeauna mai puţin decât mai mult", să dai „întotdeauna mai mult sau mai puţin". Pe de altă parte, dorinţa unei egalităţi pe care amiciţia ar trebui „fie s-o găsească, fie s,-o creeze", dar că de fapt această amiciţie „nu mai are în vedere f...] decât legătura de sânge", deoarece între persoane „de rang foarte diferit" amiciţia nu permite nicidecum ca rudele să treacă de la „respect" la „familiaritate"; or, aceasta trebuie să îngăduie „satisfacţia mutuală", „amabilitatea" care constă în a-ţi impune în mod mutual gândurile, gusturile, îndoielile, greutăţile, dar întotdeauna în sfera caracterului amiciţiei care a fost stabilit. Sferă care se modulează pe cei patru timpi ai sistemului de atitudini elementare analizate în legătură cu înrudirea de către Alfred R. Radcliffe-Brown4 — respect, glumă, eludare şi familiaritate — şi formalizate de către Claude Levi-Strauss5 — reciprocitate şi mutualitate, datorie şi creanţă. în pofida acestei cazuistici exemplare, istoricii, ca de altfel, cu câteva excepţii doar, majoritatea antropologilor care l-au precedat pe Robert Brain6, n-au studiat amiciţia pentru ea însăşi, în vreme ce dragostea, din raţiuni în tood evident legate de unele preocupări contemporane, atrăgea atenta lor curiozitate. Şi că aceasta contribuia la denaturarea pistelor, deoarece îi împrumuta vocabularul: Biserica prefera să vorbească de amiciţie „carnală", iar pu-

doarea de amiciţie „tandră", pentru a rezerv; dragostea numai lui Dumnezeu. Chiar reglementată şi codificată, amiciţia nu se identifică e adevărat, cu nici o instituţie stabilă şi „vizibilă" a societăţilor din Europa modernă, înaintea apariţiei, mai întâi discretă, apoi în văzul tuturor, a „societăţilor" bazate pe o adeziune individuală, voluntară, opţională şi flexibilă"7, al căror model 1-a constituit vreme îndelungată francmasoneria. Ceea ce n-o împiedică să influenţeze, de o manieră ascunsă sau declarată, funcţionarea de fapt a majorităţii, dacă nu a totalităţii instituţiilor sociale, până acolo încât să le întoarcă chiar împotriva lor; ca atunci când un conflict împarte o familie sau o comunitate în două grupări opuse a căror coeziune se bazează întru totul sau măcar în parte pe amiciţie. Sau să le golească de conţinut: ca în toate societăţile, contemporane sau nu, în care „prietenii prietenilor" investesc din interior sindicatele şi partidele, administraţia sau chiar puterea8 politică, fie că e sau nu supusă opţiunii . De fapt, amiciţia se sustrage analizei, deoarece oscilează între doi poli extremi şi contradictorii. Unul în care, banalizată, provoacă o adevărată confuzie în practicile generale ale i sociabilităţii, angajând atât grupurile, cât şi I indivizii. Celălalt în care, exaltată, se prezintă ca o constantă universală care nu ar avea, întocmai ca şi dragostea, altă istorie în afara celei a individului şi ar împărţi cu acesta, în confruntarea ei cu durata, ambiţiile şi fragilitatea sentimentului. Or, textele noastre nu contenesc să treacă de la un pol la celălalt, fără nici o dificultate aparentă.
Rude, vecini şi amici

Din anumite aspecte, amiciţia formează, împreună cu familia, mariajul perfect al epocii moderne, mariajul de convenienţă, a cărui reu184

j

sită e garantată „din exterior" prin tot ceea i ce nu constituie sentimentele personale ale celor doi soţi: concordanţa statutelor şi a averilor, decizia părinţilor, interesul spiţei. .. Fără a avea pretenţia să intre în competiţie cu fratele său Ricciardo, verii săi Adovardo şi Lio-nardo, îl pot asigura astfel pe Lorenzo Alberti, tatăl lui Leon Battista, bolnav şi preocupat de viitorul copiilor săi: „Am dori ca fiecare să ne recunoască drept bunele şi foarte credincioasele tale rude, şi dacă prietenia e mai puternică decât înrudirea vom proceda ca nişte adevăraţi şi cinstiţi prieteni". Şi 'Lorenzo declară imediat că nutreşte pentru ei stima pe care trebuie s-o aibă „iubitele rubedenii şi adevăraţii prieteni", persoane „cu care nu am legături de sânge şi cu care m-am străduit totdeauna (în cursul vieţii mele să mă leg în plus prin amabilitate şi dragoste"9. Se va urmări să se lege această intimă suprapunere a înrudirii şi a prieteniei cu existenţa consolidată prin drept, în Franţa prin dreptul roman sau în unele regiuni ale Italiei printr-un sistem de „case" — ostal sau casa — ce regrupează un ansamblu variabil de corezi-denţi sub autoritatea practic absolută a unui şef unic. Aşa cum este cazul, în Toscana, a aşa-numitei mezzadria. Aşa cum este deja cazul la Montaillou, unde Emmanuel le Roy La-durie ne prezintă acel domus „din centrul unei încrucişări de legături", care „includ înrudirea, dar şi alianţa încheiată între două domus", dar care „includ şi amiciţia, bazată pe anume inimiciţii, materializate eventual prin acordarea unui statut de cumătru sau cumătră", şi „în sfârşit f. ..] vecinătatea"10. Sistemul îşi va consolida coerenţa prin exercitarea activă a solidarităţii; dificultăţile financiare, întreţinerea şi luarea sub tutelă a orfanilor, ucenicia şi for-ţftarea profesională, arbitrajul în antagonismele d& interese şi, bineînţeles, inevitabila vendetta11. Totuşi, cei doi termeni, rude şi amici, se Săsesc asociaţi în egală măsură şi în mod obiş-

nuit în Normandia. Nu ne surprinde faptul să găsim aici, către anul 1700, contractul de că sătorie dintre cei doi viitori soţi întocmit „în prezenţa şi cu încuviinţarea rudelor şi a amici lor acestora"12. Al treilea termen, cel de „ve cin", nu e, cel mai adesea şi la vremea res pectivă, suprimat. Parenti, vicini e amici, re petă sursele italieneşti. Asociere care trimite, bineînţeles, la frecvenţa unei endogamii paro hiale care face, chiar şi astăzi, în anumite re giuni ale Franţei, ca locuitorii din acelaşi sat să se considere a priori drept rude13. Dar aceasta ne îndeamnă, fără îndoială, să mergem mai II departe, aşa cum sugerează însă şi rugămintea ţăranilor din Văile alpine ale diocezei Como atunci când cer, autorităţii ecleziastice, între secolele XVI şi XVII, dispense de consangvinitate14. In cazul acesta accentul este pus, de fapt, pe necesitatea de a reînnoda o alianţă care se îndepărtează în timp şi care se vădeşte a fi necesară relaţiei de vecinătate şi de amiciţie. Deoarece aceasta din urmă nu e nici „un su pliment" şi nici „un lux", ci una din compo nentele legăturilor sociale existente, şi nece sare, între familii. In calitatea aceasta, ea este fragilă, „are nevoie de necontenite verificări, deşi eşalonate în timp, care se concretizează prin schinTSul de femei". Şi angajează familii întregi mai mult decât persoane, iar pe cele din urmă prin intermediul celor dintâi. Bazată pe calcul, amiciţia confirmă şi ocroteşte înru direa şi alianţa, a căror transpunere o repre zintă în planul acţiunii, a comportamentelor şi, mai mult chiar, a obligaţiilor reciproce de-a lungul a două sau trei generaţii. Şi, ca şi aces tea, sugerează un adevărat subterfugiu pentru a păstra şi a spori, prin regenerare şi acumu lare, acest capital esenţial: la fel ca şi o căsă torie consangvină, ea îngăduie „să se unească j mai mult chiar decât prin înrudire", va în gădui de asemenea „să regenereze" sau ,,sj* mărească" şi mai mult o—•--■'• „bunii

llill f

taţilor să comunice „gândurile lor secrete" — exceptând cazul „apariţiei unei familiarităţi inadecvate" — şi copiilor să formuleze „avertismente şi corecţii, care este una din primele obligaţii ale amiciţiei". Cât despre raporturile dintre fraţi, în pofida frumuseţii numelui, „plin de duioasă dragoste", rezistă cu greu climatului competiţional şi conflictual creat de „acest amestec de bunuri, de partaje şi de faptul că bogăţia unuia înseamnă sărăcia celuilalt". Ierarhică, familia se sprijină pe o inegalitate pe care o întreţine şi o perpetuează; şi o dramatizează încercând s-o tempereze. în ceea ce priveşte femeile, două cazuri: dragostea şi mariajul. Deşi ivită „datorită alegerii noastre", ceea ce îi oferă un avantaj decisiv asupra legăturilor de familie, care pot uni „fiinţe total diferite", prima este prea supusă ritmului dorinţei, „înflăcărare temerară şi nestatornică": contrar amiciţiei, „plăcerea excesivă o distruge ca şi când ar avea un sfârşit corporal şi fiind supusă saţietăţii", şi „piere şi lâncezeşte" când intră în limitele amiciţiei (numai dacă nu incită la răzbunare, ca cea pe care o vădeşte Doamna de La Pommeraye faţă de Domnul des Arcis din Jacques, Fatalistul). Cât despre a doua, mariajul, „e un târg care nu are liberă decât intrarea [. ..] şi [.. .] care, de obicei, se încheie în alte scopuri", şi suportă contralovitura unor prea multe elemente exterioare. Totuşi, chiar „putându-se statornici o asemenea legătură, liberă şi voluntară, prin care nu numai sufletele să beneficieze de această plăcere deplină, dar prin care şi trupurile să ia parte la alianţă, prin care individul să fie angajat întru totul: este sigur că amiciţia va fi mai profundă şi va atinge apogeul". Dar pentru un Montaigne care, în mod hotărât, nu crede în egalitatea sexelor, femeile nu sunt capabile de asemenea lucru: ele nu au nici „capacitatea" şi nici „inima destul de fermă pentru a suporta rigoarea unui nod atât de strâns şi de durabil".
188

Una peste alta, „indecenţa greacă", chiar „pe bună dreptate dezavuată de moravurile noastre", îi va apărea mai bogată în promisiuni, cu toată „disparitatea de vârstă şi diferenţa de oficii între amanţi". Dar aceasta în chiar măsura în care ea se vădeşte susceptibilă să deăşeascâ asemenea decalaje iniţiale, să treacă la „frumuseţea exterioară" la „frumuseţea lăuntrică". .. şi spirituală şi să ajungă, în cazul unor inimi „mai generoase", la un adevărat raport privind educaţia, imitaţia şi perfecţionarea mutuală. Şi poate deveni astfel, în cele din urmă, „o dragoste ce se termină în amiciţie". Dar dacă amiciţia este prezentată aşadar ca ultimă referinţă în sfera unei afectivităţi ce se identifică chiar cu exercitatea „libertăţii noastre voluntare", aceasta înseamnă că amiciţia foloseşte ea însăşi limbajul dragostei. Se iveşte de la prima vedere, de la cea dintâi întâlnire „între două persoane mature", refuzând „să se adapteze şablonului acelor amiciţii căldicele şi convenţionale, care au nevoie de precauţiile unei conversaţii îndelungi şi prea-abile". îşi ajunge ei însăşi şi creează prin ambinarea intimă şi totală a două voinţe — „nepăstrând nimic care să ne fie propriu, nici care a fost al său sau al meu" —■ identitatea a două fiinţe. Amiciţia este exclusivă şi indivizibilă, situându-se deasupra tuturor celorlalte obligaţii: cu neputinţă „să-ţi împărţi" amiciţia, deoarece ar trebui, în cazul acesta, să alegi. Dar ea ţine de domeniul indicibilului îfâră a putea oferi alte justificări în ceea ce o priveşte decât clasicul „deoarece era el, deoarece era propria-mi persoană". Şi pentru ca să nu lipsească nimic: „Ne căutam înainte de a ne fi văzut!". Intre aceste două extreme, ar fi tentant să alegem, să opunem „modernitatea" lui Montaigne „tradiţiei" acelor „amiciţii" strâns asociate cu înrudirea şi cu învecinarea, şi determinate de alegerea şi de interesele grupului
189

familial. Şi să sugerăm, de la acestea din urmă la cea dintâi, o traiectorie liniară. La sosire, libertatea, aleatorie şi dezinteresată, a individului, revendicată şi practicată cu câtva timp înainte de o elită cultivată. La plecare, constrângerile grupului, cărora individul va trebui să li se supună în toate cazurile, şi de care se va sili, dacă e posibil, să beneficieze el însuşi. Amiciţia ar putea aşadar să fie premergătoare dragostei în exercitarea acestei libertăţi, deoarece opţiunile pe care le implică nu intră în mod automat în conflict şi pot chiar să se împace fără greutate cu obligaţiile faţă de familie. Mai puţin periculoasă pentru aceasta, libera alegere a prietenului ar preceda, deschizându-i calea, libera alegere a soţului. Dar aceasta ar însemna să denaturăm perspectivele: amiciţia pentru La Boetie se înscrie în cea mai pură şi mai veche tradiţie stoică, iar urzeala obişnuită de „legături şi familiarităţi determinate de cine ştie ce prilej sau avantaj" căreia i se opune, şi care pretind „prudenţă şi precauţiune", deoarece „legătura nu e contractată de asemenea manieră încât să nu dea naştere nici celei mai mici bănuieli", nu se constituie în jurul familiei lui Montaigne. Această urzeală rezultă şi ea din preferinţele şi deciziile omului matur, angajat în viaţa politică din timpul său. Şi poartă amprenta unui temperament,,foarte capabil să câştige şi să păstreze câteva prietenii alese şi pline de distincţie", şi care se „agaţă cu atâta râvnă de legăturile care-i sunt pe plac", dar faţă de „amiciţiile comune f... ] nicidecum ineficace şi rece". Ceea ce nu-1 împiedică să aprecieze şi „plăcuta frecventare 18[... ] a unor frumoase şi preacinstite doamne" . Dar modelul la care se referă Montaigne, cel al unui „suflet cu diferite niveluri f.. . ] care se simte bine oriunde îl mână soarta" şi capabil să se descurce fără greutate la toate nivelurile societăţii, prefigurează prin multe aspecte această dîsoluţie a

amiciţiei în promiscuitatea afectivă difuză şi nediferenţiată. Ce caracterizează, pentru antropolog, societatea contemporană în care se juxtapun egoismele unei „puzderii de indivizi"19. Va fi mai util aşadar să evităm capcana pe care ne-o întind disertaţiile asupra prieteniei, modernizatoare sau pesimiste, literare sau ştiinţifice. Fiecare epocă, fiecare societate şi-a ţinut disertaţia sa, în care se va găsi fără îndoială acea tensiune între cei doi poli ai amiciţiei, singularul şi pluralul. Schimbările şi rupturile au toate şansele să se situeze la un alt nivel, cel al practicilor sociale precise şi concrete, care stabilesc locurile şi vârstele, riturile şi regulile, drepturile şi obligaţiile amiciţiei, şi care orientează comportamentele şi strategiile eventuale ale indivizilor şi ale grupurilor. Acestea nu evoluează decât cu încetineală între secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea, iar adevăratele fisuri se situează în amonte: în această privinţă familia îşi face jocul de multă vreme. Şi se străduieşte ca prin convingere, îmblânzire sau constrângere să-şi pregătească membrii pentru rolurile şi sarcinile care asigură propria-i continuitate, ca şi legăturile ei cu alte familii sau grupuri mai mari, precum comunitatea sau statul. Rurale şi urbane, societăţile occidentale se prefac a ignora, sau binevoiesc cel mult să tolereze orice prietenie între indivizi consideraţi a fi egali, prietenie pe care n-a pus-o ea însăşi la cale. Concepută ca un raport de reciprocitate perfectă între două persoane, prietenia devine „un surplus", şi nu se va putea afirma decât în afara familiei, sau în acele instituţii care marchează o dată cu ea o ruptură temporară sau durabilă: şcoala, grupurile alcătuite pe similitudinea de vârstă, armata. Şi implică o zonă de libertate: nici un fel de Prieteni aleşi încă de la naştere (ca în societăţile din afara Europei pe care ni le descriu

etnolog ii) de către părinţi, intimi sau de către 'hazard ul care face ca doi copii să se nască în aceeaşi zi. Doi taţi se pot angaja pentru a consfin ţi în mod şi mai solemn prieteni a lor, încă de pe când copii lor se află la cea mai fragedă vârstă, că aceştia se vor căsător i, şi încheie mai târziu această căsător ie, chiar atunci când situaţiil e lor relative s-au schimbat, aşa cum au făcut în 1698 Dreux şi Chamillart, consili eri în

Parlam ent şi unul şi altul şi „priete ni intimi" cu douăze ci de ani mai înainte, în momen tul în care soţiile lor născuse ră „în acelaşi timp un băiat şi o fată". Aceşti a nu au nici o putere asupra legătur ilor afectiv e care-i vor uni. Fiul lui Dreux se vădeşte a fi „un om foarte vrednic , dar prost, confuz şi brutal f.. . J şi soţia lui n-a fost feriicită nici datorit ă lui şi nici cu el, deşi merita extrem de mult să fie"20.
S a i

n t S i m o n , p o l i g l o t , s t r a t e g ş i e r o u a l p r i e t e n i e i

Privitor la aceste multipl e faţete ale prieteniei, ca şi a diversit ăţii de limbaj a acestor a, Saint-

Simon ne oferă, fără îndoial ă, mărturi a cea mai pertine ntă. O mărturi e pe care am sărăci-o dacă am reduceo la unicul episod al căsători ei nereuşit e cu una din fiicele ducelui de Beauvil lier şi la strigătu l inimii care îl îndeamnă să declare „că nu avantaj ul mă îndreptas e spre el, nici chiar fiica lui, pe care no văzuse m niciodat ă, ci el era cel care mă fermecase şi de care voiam să mă leg" (I, p. 116). Nu

va ,fi uitat nici punctu l de plecar e, nici conseci nţele. Beauvil lier „îşi aducea întotdeau na aminte că tatăl meu şi al său fuseseră prieteni , şi că el însuşi fusese în aceleaşi relaţii cu tatăl meu, în măsura în care diferenţa de vârstă, de loc şi de viaţă io putuser ă îngădui , şi mă şi tratase deja cu multă bunăvoinţă" (I, p. 114— 115). Căsător it cu una din
192

fiicele lui Colbe rt, el este deja minist ru de stat, şef al Consil iului de finanţe şi prim gentilom al Camer ei. Dacă mariaj ul ar fi avut loc cu adevăr at, pentru SaintSimon consec inţele vor fi identic e: „Sfârşi tul întreve derii a consta t doar în asigur ări dintre cele mai duioase privin d o solicit udine şi o priete nie intimă şi veşnic ă şi invitaţi a de a apela în toate şi

pentru orice la sfatul şi la credit ul său, în lucruri le mici, ca şi în cele impo r tante, şi de a ne consid era deacum înainte şi pentru totdea una ca un socru şi ca un ginere în cea mai indisol ubilă uniune " (I, p. 121). Aceast ă alianţă spiritu ală îi va dărui lui SaintSimon, în plus, toate avanta jele unei alte alianţe , reale de data aceasta , cu fiica mareş a lului de Lorge. Dar

aceast a nu-i va interzi ce o semiruptură cu soacra sa, care deveni se vă duvă, şi care va face din el priete nul cum natului său. Chi ar de la înce put, la opt spre zec e ani — tatăl său murise de curând — SaintSimon dă astfel o lovitur ă dublă. Pentru care fusese pregăti t de multă vreme. Născut în 1675 dintr-un tată aproap e

septua genar şi o mamă care nu avea nici treizec i de ani, auzise „repetând u-se fără încetar e" de către aceasta „despr e necesit atea imperi oasă de a însemn a ceva pentru un tânăr ce porneş te singur în viaţă, fiul unui favorit de-al lui Ludo vic al XlIIlea, ai cărui prieten i erau morţi sau în neputi nţă de a-1 ajuta, şi al unei mame care, crescut ă încă de mică în

palatul ducese i d'Ang oulem e, ruda sa f... J şi căsător ită cu un bătrân, nu văzuse decât pe bătrâni i lor prieten i şi nuşi putuse face nici un prieten de vârsta ei" (I, p. 16), şi care, în plus, îşi pierdu se toate rudele, în afară de „doi fraţi medioc ri, dintre care cel mai în vârstă comple t ruinat" . Pentru acele cariere pe care patrim on iul familia l nu are posibil itatea să le asigure

, Prieten ia se combin ă cu înrudir ea şi cu alianţa, "rieten ia defineş te un cerc mai larg şi com193

plementar, pe care să se poată conta într-un sistem bazat pe schimb. Şi se transmite aidoma unui bun material: prietenii tatălui şi ai mamei vor avea obligaţia să protejeze în continuare fiul după dispariţia acestora. Acest capital agonisit de Saint-Simon de-a lungul unei vieţi (şi nicidecum dobândit dinainte) prin comportamentul său, cât şi prin întâlnirile ocazionale, va fi girat şi transmis ca atare urmaşilor săi. Ca orice capital, acesta e diversificat cu toată grija. E nevoie de egali şi de superiori, djar şi de inferiori: cei. mai buni prieteni, deoarece ei sunt nişte eterni debitori, oricât de puţin recunoscători ar fi. Bunicul lui SaintSimon, practic ruinat, îi plasase pe cei doi fii ai săi ca paji în suita lui Ludovic al XlII-lea „unde persoane purtând nume dintre cele mai ilustre îi plasau pe vremea aceea" (I, p. 56): cel mai mic, datorită iscusinţei sale de a călări, a devenit „mare favorit" şi a făcut avere, fără să uite obligaţiile pe care le avea faţă de fratele său mai mare. Dar a fost la fel de ^norocos în ceea ce priveşte diferiţii săi slujbaşi care au dobândit însemnate câştiguri" (I, p. 63): Tourville, tatăl viitorului mareşal şi om de mare, „unul din gentilomii săi"; un secretar al cărui fiu, Du Fresnoy, devine unul din funcţionarii lui Louvois; doi „chirurgi de casă", meniţi unei cariere remarcabile, şi doi valeţi, dintre care unul a fost tatăl celebrului Bontemps. Rezultat: imediat după moartea tatălui său, Saint-Simon îi caută numaidecât pe 'Bontemps şi pe Beauvilliers, obţine prin aceştia să fie primit de rege chiar în după-amiaza zilei respective şi este confirmat de acesta în funcţiile de guvernator ale tatălui său, la Blaye, post râvnit de fratele Doamnei de Maintenon, şi la Senlis, post pe care îl doreşte prinţul de Conde. Trebuia să lucrezi repede. Cinci ani mai târziu, în 1698, Saint-Simon procedează întocmai cu un al doilea ministru
194

de stat, Pontchartrain. Dacă rezultatul „i-a făcut prea multă onoare pentru a nu fi jenat să-1 menţioneze", demersul său e de o pasivitate exemplară, şi aşa şi trebuie să fie; spre deosebire de Beauvillier, Pontchartrain nu era un prieten intim al tatălui său, şi orice iniţiativă din partea sa l-ar face să apară drept un intrigant. Totul va veni aşadar din partea lui Pontchartrain. Prima etapă: căsătoria fiului său, în 1697, cu o verişoară primară a Doamnei de Saint-Simon. O căsătorie pe care nu o doriseră „decât pentru alianţă [...] şi au făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru a profita de aceasta". A doua etapă, la fel de reuşită: să lege prin prietenie pe cele două Verişoare. „înclinaţia spre virtute, similitudinea de gusturi şi de concepţii au dat în Scurtă vreme naştere [între ele] unei prietenii care a devenit în cele din urmă de o mare intimitate, ca şi unei încrederi fără nici un fel de rezervă, aşa cum poate fi între două surori": acelaşi mod de strângere a legăturijor de rudenie se va regăsi în cazul Doamnei de Saint-Simon şi a ducesei de Lesdiguieres, „care trăiau laolaltă nu atât ca nişte verişoare, ci mai curând ca nişte surori* (II, p. 374). A treia etapă: Pontchartrain îi „solicită cu insistenţă" lui Saint-Simon „onoarea prieteniei [sale]". Depăşită fiind prima surpriză, şi având în vedere „discrepanţa de vârstă şi de funcţii", Saint-Simon înţelege că trebuie să ia o hotărâre: „I-am spus că [....] trebuia să-i mărturisesc că întreţineam o prietenie care va trece întotdeauna înaintea orifcăreia alteia, prietenie care mă lega în mod intim de Dl. de Beauvillier, al cărui prieten ştiam că nu e, dar că, dacă mai dorea prietenia mea cu această condiţie, aş fi fost încântat M i-o dăruiesc, şi mulţumit de-a o dobândi Pe a sa". Emoţie, îmbrăţişări, schimb de amabilităţi: „Ne-am promis-o unul altuia. Ne-am ţinut, pe deplin, şi unul şi altoi cuvântul: şi a durat, din partea amândorura, până la moar195

tea sa, în cea mai mare intimitate şi în cea mai adâncă încredere". Informat de îndată, Beauvillier îşi dă şi el acordul „cu toată dragostea". Iar secretul va fi păstrat: „Curios este faptul că Pontchartrain n-a suflat o vorbă despre aceasta nici fiului şi nici nurorii sale, iar eu nici atâta, şi nimeni la Curte n-a bănuit existenţa acestei situaţii atât de neobişnuite şi de durabile, cu alte cuvinte a unei prietenii intime între doi oameni atât de inegali în toate privinţele" (I, p. 559—560). Prietenia, în concepţia lui Montaigne, folosea limbajul pasiunii; în cea a lui Saint-Simon, cel al căsătoriei pusă la cale cu toată grija, căsătorie care, ca şi în cazul său, stă la baza unui acord profund şi durabil. Totul începe prin căutarea unei alianţe, continuă cu o „prietenie intimă" între două femei — care, din verişoare devin nişte adevărate surori — şi se termină printr-un contract între doi bărbaţi, contract nescris, dar respectat cu toată rigoarea: un contract care pune inegalitatea dintre ei între paranteze, dar care nu interzice nici intimitatea, nici încrederea. Or, aceeaşi schemă se repetă în 1702 cu un alt ministru. Chamillart de trei ani controlor general la Finanţe, care câştigă prietenia regelui datorită iscusinţei cu care juca biliard (întocmai ca tatăl lui Saint-Simon prietenia lui Ludovic al XlII-lea datorită felului de a-i oferi, cu ocazia partidelor de vânătoare, un cal de schimb pe care să-1 poată încăleca fără să pună piciorul pe pământ), dar şi a prieteniei ducelui de Chevreuse şi a cumnatului său Beauvillier, datorită priceperii sale de a reglementa unele schimburi de proprietăţi. Prima etapă, şi aici, o căsătorie: cea a cumnatului lui Saint-Simon cu a treia fiică a lui Chamillart, pe care soacra sa, îndemnată de iLauzum, un alt ginere, o pune la cale şi o încheie fără ştirea lui, în vreme ce el susţinea, dar pe faţă, o altă combinaţie. A doua etapă: vizita de curtoazie făcută lui Chamillart,

\

informat de faptul că acesta era împotriva uniunii respective, şi pe care nu-1 cunoştea „decât atât cum cunoşti un om din partea locului". Totuşi, „nu există exemplu privind o primă convorbire atât de plină de încredere reciprocă, dar anticipată de cea a lui Chamillart, între doi oameni care se cunoşteau atât de puţin, şi având vârste şi funcţii atât de diferite". A treia etapă: Chamillart îi solicită prietenia. „M-am purtat cu el aşa cum am făcut, într-o situaţie asemănătoare, cu cancelarul [Pontchartrain]: i-am mărturisit, bineînţeles, faptul că eram prieten intim cu tatăl, că eram strâns legat de fiu, de Doamna de Saint-Simon şi de Doamna de Pontchartrain, verişoare de gradul întâi, dar mai unite între ele decât două surori bune, şi i-am spus că, având în vedere această situaţie, îmi mai dorea prietenia, pe care eu i-o dăruiam din toată inimă. Această sinceritate 1-a mişcat [...]; ne-am promis-o, şi am păstrat-o mereu, cu dragoste şi fidelitate, până la moartea sa." Mai trebuia informat Pontchartrain şi fiul său, care îl acceptă precum Beauvillier cu patru ani mai înainte. Rezultatul va fi potrivit aşteptărilor: eşecul mariajului şi a carierii cumnatului său, iritarea doamnei mareşal de Lorge, dar, pentru Saint-Simon, „satisfacţia încrederii lui Chamillart, a serviciilor pe care am fost capabil să le fac prietenilor mei şi a foloaselor pe care le-am dobândit eu însumi", fără a mai vorbi despre multitudinea de informaţii privind „Curtea şi statul": Saint-Simon, de o curiozitate incorigibilă şi pătimaşă, se află în centrul unei reţele prodigioase, căreia are iscusinţa să-i adauge un larg evantai de amiciţii feminine: fiicele lui Chamillart, doamnele de la palat, ducesa de Villeroy şi multe altele, „îl puneau la curent cu nenumărate nimicuri femeieşti, deseori mult mai importante decât îşi închipuiau chiar ele" (II, p. 146—150). Nu-i lipseşte decât prietenia lui Torcy, al patrulea ministru, nepotul lui Col197

bert totuşi; în pofida unor prieteni eomuhi, membrii familiei Castries, prietenia lor va trebui să aştepte anul 1721 şi conflictul dintre Torcy şi cardinalul Dubois, care-i permite lui Saint-Simon să răscumpere prin eleganţa medierii sale vechea lui ostilitate faţă de secretarii de stat. „Torcy a resimţit cu toată intensitatea felul meu de a acţiona şi până la moartea sa am trăit întotdeauna în cea mai mare intimitate" (VI, p. 714—718). Ceea ce ia procurat lui Saint-Simon comunicarea Memoriilor lui Torcy şi copia scrisorilor deschise la poştă din dispoziţia aceluiaşi Torcy; un dar extrem de preţios pentru informarea lui Saint-Simon. . Prodigioasa eficacitate a acestei dialectici a lealităţii şi a încrederii pentru a anula sau a depăşi inegalităţile privind vârsta, statutul şi puterea ar putea pune la îndoială „sinceritatea" lui Saint-Simon. Aceasta vădeşte, dimpotrivă, regulile precise ale unui joc social din lumea închisă şi puternic ierarhizată, a Curţii şi a familiilor, ca şi a unor cercuri clientelare ce gravitează în jurul acestora. Calculul este aici cheia succesului, dar prudenţa îndeamnă uneori să rişti totul pentru a câştiga totul — şi acesta este sensul lealităţii —, şi trebuie, de asemenea, să ştii când să spui nu — ca faţă de avansurile ducelui de Mâine. La fel, Saint-Simon prezintă o remarcabilă coerenţă, şi trebuie considerat ca atare ritualul minuţios al acestor declaraţii pătimaşe, al acestor solicitări şi al acestor complimente, al acestor angajamente luate şi respectate o viaţă întreagă: este ritualul exemplar al prieteniei. Alte mărturii suplimentare, dacă mai era nevoie de aşa ceva: această reţea constituită cu răbdare, care îi oferă lui Saint-Simon locul său la Curte, nu epuizează, în ceea ce-1 priveşte, domeniul amiciţiei. El a păstrat pentru el însuşi, timp de o jumătate de secol, şi în tot cazul departe de rumoarea Versailles-ului, şi alte legături personale. Un prieten personal

al tatălui sau care a fost şi prietenul sâu.- celebrul Rance, reformatorul abaţiei Trappe (aflată la cinci leghe de moşia sa din La FerteVidame), unde s-a retras în mod periodic Episcopul de Chartres, care făcea parte din „dioceza" sa, venit şi el să-1 vadă „împreună cu un vechi prieten al tatălui [său]": „încetul cu încetul prietenia îşi face loc între noi, ca şi încrederea". Sau, precum contele de Charl care părăsise lumea mondenă pentru a-şi ? ăsi mântuirea şi pe care îl va întâlni la Trappe (I, p. 560—561). La cealaltă extremă, raporturile sale cu ducele de Chartres, apoi d'Orle"ans, viitorul tegent, deţin în mod evident un loc cu totul aparte. Prin originea lor, deoarece este vorba de o amiciţie din copilărie, şi de unele jocuri în comun în Palais-Royal: „E ca şi cum aş fi crescut împreună cu el, mai mic decât el cu opt luni, şi dacă vârsta îngăduie această expresie între doi tineri atât de inegali, prietenia ne strângea laolaltă". Dar o prietenie diferită, pe care libertinajul tânărului duce o repune mereu în cauză după căsătoriilor lor respective („viaţa mea nu-i era mai pe plac decât mie aceea a lui: în aşa măsură încât despărţirea devenise un fapt împlinit" (II, p. 77): va nevoie de medierea unor prieteni comuni, sărcinaţi de data aceasta să ducă cererea expresă a ducelui d'Orldans, ca şi de insistenţa continuă a acestuia pentru ca „vechea prietenie din tinereţe" să fie reluată. „Revenirea vechii prietenii din parte-mi a fost consecinţa nenumăratelor avansuri cu care mă onora, şi nu după mult timp, deplina încredere a pecetluit-o, aceasta dăinuind fără întrerupere până la sfârşitul vieţii sale f... J" (II, p. 78), în pofida unei slăbiri a relaţiilor dintre ei în epoca în care puterea cardinalului Dubois. ajunsese la apogeu. Saint-Simon va face în 1712 gestul simbolic, când „prietenul" său, acuzat de rumoarea publică de a-1 fi otrăvit pe prinţul moştenitor şi pe soţia acestuia,
199

Se va vedea părăsit de întreaga Curte: ,,... att fost atunci singurul, spun cu toată exactitatea, unicul om care a continuat să-1 vadă pe Domnul duce d'Oiieans, la mine ca şi la el, ca şi la Rege, să-1 abordeze, aşezându-ne amândoi într-un ungher al salonului [...]". în pofida sfaturilor lui Beauvillier, ale lui Pontchartrain şi ale multor altor „prieteni şi prietene", care-i spun că merge spre pierzanie „printr-o purtare atât de opusă celei a tuturor celorlalţi [... ] nu m-am dat bătut: socoteam că în cazul unor nenorociri atât de ieşite din comun nu numai că nu trebuia să-ţi părăseşti prietenii atunci când nu credeai că sunt vinovaţi, ci să te apropii din ce în ce mai mult de aceştia [...]" (III, p. 1224). Ca şi Montaigne, Saint-Simon se îndepărtează în felul său propriu de modelul familial al prieteniei, cel al sistemului rubedenii-ve-ciniamici, care se vădeşte a fi şi cel mai general. El a preluat, bineînţeles, şi a valorificat moştenirea paternă, dar a îmbogăţit-o în mod considerabil, diversificând-o datorită unor cuceriri personale obţinute în funcţie de anumite obiective proprii: zona prieteniei intersectează zona rudeniei şi pe cea a alianţei, dar fără a le îngloba întru totul. Astfel că din această zonă este exclusă, din motive lesne de ghicit, soţia unchiului său după tată, Louise de Crussol, „trufaşă şi rea, care nu i-a putut ierta Tiiciodată tatălui meu faptul de a se fi recăsătorit" (şi de a fi avut un moştenitor de sex masculin), „şi pe care 1-a separat, atât cât i-a stat în putere, de fratele său" (I, p. 232) şi care găsise „modalitatea de a face ca cea mai mare parte a bunurilor unchiului meu să treacă în patrimoniul ducilor d'Uzes (fratele şi nepotul său) „şi de a face ca tatălui meu şi mie să-i fie plătite o mare parte din datorii, şi de a-i lăsa pe ceilalţi insolvabili" (I, p. 56). A fost exclus astfel cumnatul său, ducele de Brissac, soţul repede separat, deoarece se vădise „prea italian", de sora sa
200

vitregă care, nea vând copii, în 1684, la moartea sa, 1-a numit pe nepotul său legatar universal. Excluşi de asemenea, după cum am văzut, cumnatul său de Lorge şi soacra sa, care devenise văduvă. Nicicând cu adevărat exclus: Lauzun, cumnatul său prin alianţă. Şi legăturile sale cu cei doi gineri ai lui Colbert, Beauvillier şi Chevreuse, nu-i dau acces nepotului de ministru, Torcy, văr primar prin alianţă totuşi. Nici chiar prietenia cu Pontchartrain nu pare legată de medierea lui Jerome Bigon, consilier de stat şi bun „prieten cu tatăl său", care acceptase, „deşi fără nici un fel de înrudire", să-i fie tutore în cazul legatului Brissac, şi care se căsătorise cu sora cancelarului. Prietenia poate să se sprijine pe alianţă sau să-şi facă drum prin ea. Aceasta angajează întotdeauna nişte indivizi care urmăresc anumite avantaje, acceptând totodată constrângerile şi îndatoririle pe care le reclamă.
Familie şi prietenie: înrudirile spiritua.'e

Această strânsă îmbinare dintre un dezinteres afişat şi o seamă de avantaje în perspectivă nu face din Saint-Simon un personaj aparte la Curtea din Versailles: cultivarea unor legături personale bazate pe încredere şi intimitate se impune tuturora. Deoarece acest spaţiu experimental combină, aşa după cum se ■ cuvine, unele constante — ierarhiile privitoare la rang şi la avere, la alianţe şi la titluri, a căror stabilitate nu e supusă decât hazardului naşterilor şi al deceselor —■ şi o variabilă, regele, stăpân al puterii şi al tuturor aranjaimentelor, de care nu te poţi apropia decât prin intermediari, copiii săi legitimi sau nu, miniştrii săi, „slujitorii", favoriţii sau favoritele sale. Aici individul se vede silit să joace, pentru el şi ai săi, jocul prieteniei sub toate formele acestuia. Dar el nu-i inventă regulile, c are sunt fixate cu mult timp înainte; ci §e
201

mulţumeşte să le aplice într-on context nou, cu ţeluri diferite. Chiar când se schimbă variabila — prezenţa obsedantă şi artificială a puterii aflată în mâna unei singure persoane — regăsim aceleaşi reguli şi aceeaşi logică a unui control cât mai larg şi complet cu putinţă al spaţiului social. Un spaţiu care se structurează atunci mai puţin în jurul individului decât în cel al familiei. Extinsă la dimensiunile spiţei, aceasta a încercat, în secolele XI şi XII, să dobândească pentru ea însăşi acest control, înrudirea şi alianţa oferindu-i atunci singurii prieteni adevăraţi, „prietenii de sânge"21; hărăzită eşecului, acţiunea era rezervată unui număr restrâns de spiţe feudale. Foarte repede, a trebuit aşadar să negocieze, şi dacă acea combinaţie dintre înrudire, vecinătate şi prietenie a dat răspunsul cel mai durabil şi mai general, acţiunea respectivă nu trebuie să mascheze un efort fără îndoială mai vechi pentru a lărgi câmpul alianţei prin sporirea sistematică a „înrudirilor spirituale". Exemplul acelor alberghi care, la Genova, între secolele XIV şi XVI, pun bazele „familiilor" într-un ansamblu mai vast, de la care acestea îşi iau numele, o dată cu o seamă de obligaţii, expuse pe larg în faţa notarului, privind solidaritatea şi vecinătatea, reprezintă, în această perspectivă, un caz limită. Sub denumirea de înrudiri spirituale, antropologul regrupează un ansamblu de instituţii şi de practici formalizate, care nutresc, în comun, dorinţa de a lua drept model familia în ceea ce priveşte vocabularul şi sistemul de drepturi şi de obligaţii, dar să pună în mod normal în cauză, pentru a o completa sau a o concura, indivizi sau grupuri din afara familiei, chiar dacă aceasta e înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă. Adopţiune, acord secret, frăţie de cruce etc. îmbină de fapt un ansamblu de elemente oarecum constante. Un angajament „voluntar" sau, în
20?

orice caz, hotărât şi ritualizat ca atare (la fel ca şi căsătoria, începând din clipa în care aceasta se bazează pe consensul celor doi soţi) de către nişte indivizi solitari sau strânşi în grup. Un sistem de obligaţii reciproce, chiar dacă nu sunt egale şi pot chiar exprima, în definiţiile respective, discriminări legate de vârstă, statut social, prestigiu personal etc. Un domeniu de punere în practică: tot ceea ce fa-imilia nu poate, sau riscă să nu poată face faţă — întreţinerea copiilor orfani sau nu, educaţia religioasă sau profesională a acestora, integrarea lor în rândul adulţilor —, dar şi o solidaritate defensivă care poate îmbrăţişa toate planurile. Un ansamblu de sancţiuni, în fine, reale sau simbolice, în caz de neres-pectare a angajamentelor luate. Pentru a sublinia cu şi mai mare precizie caracterul lor total, „în viaţă şi în moarte", scara lor va fi fixată la cel mai înalt nivel posibil în rapor-* turile interpersonale — şi uneori tolerată, dar niciodată reluată, pe contul său, de către stat. Dacă forma este comună, finalităţile sunt, dimpotrivă, foarte variabile. Pot fi precizate cu toată stricteţea, sau considerate generale şi generice. Pot coincide cu interesele familiei sau, dimpotrivă, intra în conflict cu aceasta, care nu vede cu ochi buni faptul că viaţa sau bunurile unuia din membrii săi să fie puse la dispoziţia alteia. Aspectul lor va oscila potrivit egalităţii sau inegalităţii dintre parteneri. Chiar dacă acestea sunt studiate cu precădere în afara Europei, toate instituţiile, toate practicile respective sunt atestate în cuprinsul acesteia atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu. Dar ceea ce le este comun, începând din secolul al XVI-lea, este faptul că nu au dispărut, dar şi-au pierdut în esenţă profilul lor instituţional, pentru a rămâne în domeniul oralităţii şi al celui privat, şi de a apare, într-o măsură tot mai mare, drept nişte vestigii din ce în ce mai anormale, explicabile datorită izolării sau tradiţiei, şi condamnate la dis203

pariţie sau Ia o integrare în logica noilor reguli sociale şi politice. Şi sunt de fapt supuse unei duble presiuni, a înseşi familiilor respective, care se străduiesc să le recupereze pentru a le aplica spre profitul lor exclusiv, ca şi a unor instituţii precum statul şi Biserica, instituţii care le iau sub controlul lor pentru a le atenua cu mai multă uşurinţă. Dar aceste finalităţi marchează în profunzime formularea şi, pare-se, chiar şi conţinutul unor comportamente individuale şi colective. In aceste condiţii caracterul lor simbolic se potenţează până într-atât încât să nu mai aparţină decât vocabularului (ca „frăţie de cruce" sau de „prietenie până la moarte"), din ce în ce mai străin de un scop imediat şi de o finalitate practică. Acelea dintre ele care se împotrivesc acestei banalizări pot, dimpotrivă, să se încarce cu o afectivitate mai mare şi mai personală; atunci [ individul şi le însuşeşte pentru a se exprima în mod liber. Adoptarea? Aceasta a dispărut, de pildă, din dreptul francez unde nu a reapărut decât în timpul •Revoluţiei, de data aceasta în interesul celui adoptat, şi numai în cazul morţii legale a părinţilor: orfanii se vor afla în sarcina „tutorilor". Dar practica de a încredinţa îngrijirea şi educaţia unui copil, orfan sau nu, altuia, în mod normal unei rude — bunică, m unchi, mătuşă sau vâr — rămâne curentă, dar, uneori, unei persoane sau unui cuplu străin de familie: cu aceşti „părinţi adoptivi" sau „care asigură subzistenţa", sentimentele de afecţiune şi de recunoştinţă se dispensează de orice consacrare legală a unui nou statut. Fraternitatea consacrată de pactul „frăţiei de cruce" — sângele băut din chiar rana provocată voluntar sau dintr-un pocal — care-i uneşte „pe cei care-1 încheie [...] de o manieră mai profundă decât însăşi consangvinitatea"? Ea este atestată de legendele germanice, scandinave sau irlandeze din prima parte a Evului Mediu, şi reluată pe cont propriu de literatura

,

ten

^practici r . tă mai * ' dlrinp

şi

.bunuriior şi

creştinului" şi „capcane ce urmăresc îmbogă ţirea papei"29. Biserica catolică trebuie să urmeze acelaşi drum: dogma tridentină nu v£ merge atât de departe, limitând înrudirea spirituală la un grup restrâns alcătuit din părinţi, copil, naşi şi naşe. în ceea ce le priveşte, autorităţile politice din Europa centrală, de la principii germani până la Iosif al II-lea, vor spori interdicţiile, potrivit rangului şi statutului, având drept model legile somptuare, numărului acestor naşi şi naşe, şi a sferei lor geografice şi sociale de asociere. în aceeaşi epocă, acel compadrazgo cunoaşte, dimpotrivă, în America latină, o evoluţie de excepţie, în vreme ce, în Europa, acesta nu se menţine decât în Sud, în Spania, în Italia şi în Balcani. Iezuiţii din „misiunea volantă" o întâlnesc şi în Albania, către anul 1890, unde atinsese un punct maxim de dezvoltare: înrudirea spirituală dobândită în momentul botezului se extinde la nesfârşit (în vreme ce Biserica nu a pretins niciodată mai mult decât cele patru grade, iar acum se mulţumeşte cu mult mai puţin!), iar naşul nu poate fi în nici un caz ales în cadrul acestei înrudiri. în „triburile" care practică o exogamie sistematică, orice poate fi luat drept pretext pentru a multiplica înrudirile spirituale: frăţia de cruce, botezul,-dar şi acel ritual intermediar care însoţeşte luarea din pâr al unui copil, şi pentru care „ei aleg per- | soana cu care se află în cea mai mare intimitate, sau cu care doresc să intre într-o relaţie cât mai strânsă; în ea, şi în părinţii acesteia, au apoi o deplină încredere, ca şi cum ar face parte din familie". Martorii de la căsătorie „intră şi ei în marea categorie al acelor Kumar cu care leagă o strânsă prietenie de un caracter deosebit, care va sluji drept zid de apărare în caz de sangue [vendetă], sau sprijin în diverse alte circumstanţe". Să nu ne mire faptul că în caz de vendetă, prietenul angajat în acţiunea respectivă nu poate, sub nici un mo* j|
206

tiv, să ia vreo iniţiativă privind împăcarea sau vreo compensaţie bănească... Şi iezuiţii noştri încheie, dezamăgiţi, că „aceste false legături de rudenie [...J se bucură de mult mai multă preţuire decât recunoaşte Biserica", şi că în zadar vor fi „condamnate asemenea prejudecăţi, căci va fi nevoie de timp îndelungat ca să dispară"30. Privirea misionarului şi a etnologului îşi ia de data aceasta toate precauţiile referitor la o realitate despre care şi-a dat seama că a încetat să-i mai aparţină. înţelege şi justifică, bineînţeles, „necesitatea" sau „utilitatea" unor asemenea practici chiar şi atunci când se vădesc excesive. Dar evită să-şi pună întrebări în legătură cu declinul paralel, din societăţile care-i servesc drept referinţă, al rolului naşului ca îndrumător religios, în folosul altora, de protecţie şi de înzestrare mai ales în aşteptarea recuperării instituţiei cumetriei ca model de organizare a asociaţiilor criminale, care pretind şi ele iniţiere, instruire, respect şi supunere . .. Relaţia privilegiată dintre fin şi naşii şi naşele, sale nu dispare din asemenea pricină. Ajunge chiar să se consolideze, devenind mai personala, atunci când va năzui de fapt să îndepărteze părinţii copilului. Dar, chiar şi în jurul anului 1845, în Franche-Comte, locuitorii din Broye alcătuiau „un fel de familie religioasă ce avea la bază botezul copiilor. Toţi erau cumătru şi cumătră f.. . J"31. Slăbirea sentimentelor de solidaritate care se străduiau, prin sporirea legăturilor între familii şi între indivizi, să structureze într-un mod cât mai amplu cu putinţă spaţiul social începe chiar din secolele XV şi XVI. Şi se înscrie în cadrul unei mişcări lente, sprijinită în mod tradiţional de Biserică, încurajată însă şi de puterea din ce în ce mai mare a statului, de aplecarea spiţei asupra unor definiţii mai restrictive privind familia. Această aplecare precede şi permite mai puţin afirmata decât o nouă definiţie, mai intimă şi autonomă, a individului. îi lasă acestuia un V9'
807

cabular, modele de comportament, şi un regret: locul este liber pentru formulări noi şi, mai mult chiar, pentru noi practici privind prietenia.
Căile de asociere:

de la fraternitate la convivialttate Asociaţiile au fost cele dintâi care au ocupat terenul părăsit în felul acesta. întemeiate pe o adeziune în principiu voluntară, acestea proiecteză înaintea lor schema a ceea ce ar trebui să fie o familie, şi nu este, sau este doar de o manieră extrem de imperfectă. Chiar cu riscul de a întâmpina aceleaşi constrângeri, şi a se supune aceluiaşi eşec. încă de la origine, breasla profesională ne oferă asemenea exemplu. într-adevăr, aceasta îşi însuşeşte vocabularul de la familie („mama", solidaritatea absolut necesară împotriva meşterilor şi, cu sau fără ei, împotriva celorlalte meşteşuguri) şi ritualul privind prietenia (iniţiere, jurământ şi taină) pentru a organiza aceastâ perioadă cheie a uceniciei şi a dobândirii unui statut profesional prin nişte căi care nu sunt cele ale unei stricte succesiuni ereditare, şi care implică aşadar şi deseori forţarea unor bariere. Dar, această breaslă circumscrie şi menţinerea într-o poziţie inferioară a unor artizani calificaţi, cărora accesul la gradul de maistru le apare adesea pentru multă vreme sau definitiv interzis. Despărţiţi de familia lor de origine şi în imposibilitatea de a-şi întemeia una proprie, dar integraţi, în cel mai fericit caz, în cea a maistrului care îi hrăneşte , îi adăposteşte şi revendică asupra acestora autoritatea ierarhică a tatălui, calfele trebuie să-şi întocmească alta, plasată sub semnul unei desăvârşite egalităţi. într-un memoriu publicat la Lyon în 1572, şi care reia „fraze întregi din doleanţele muncitorilor, doleanţe care circulau la Lyon în 1539—1540", calfele de tipograf pot menţiona astfel că, în meseria tipăririi de carte,
?03

209

,,aflată deasupra tuturor celorlalte Arte, Meşterii şi Calfele nu sunt sau nu trebuie să alcătuiască decât un corp închegat, fiind ca o fafamilie şi fraternitate"32. Constantă a limbajului asociaţiilor, religioase sau nu, profesionale sau nu, sau şi una şi alta, această referinţă la „fraternitate", la „confrerie", la brotherhood s-a perpetuat până astăzi, pătrunzând în limbajul şi în programele sindicatelor şi ale partidelor din secolul al XX-lea, o dată cu visul unei fraternităţi universale ce ar sluji drept bază reconstrucţiei lumii. Acesta, este, încă o dată, versantul egalitar al terminologiei familiei pe care îl protejează aceste asociaţii voluntare. Dar alegerea se vădeşte fragilă şi totodată factice de îndată ce cuvintele respective maschează o competiţie din interiorul grupurilor ierarhice (meşteri şi calfe), sau între indivizi („iubitul meu confrate şi totuşi prieten"), pentru conflicte ce pot fi legate fie de însăşi raţiunea asociaţiei ce are drept scop reglementarea acestora (ca, de pildă, probleme ce privesc salariile sau clienţii), fie de funcţionarea ei (ca accesul la unele responsabilităţi şi slujbe). Dar aceasta semnalează faptul incontestabil al nevoii de identitate, personală şi profesională, a celibatarilor care au un sentiment foarte puternic al demnităţii şi al competenţei lor. Sentiment exacerbat la calfele de tipograf din Lyon: stăpânirea cititului şi a scrisului (chiar dacă meşterii respectivi le spun levissime literis ţinti, „de-abia mânjiţi de litere") îi determină să se definească ei înşişi, şi fiecare cuvânt atârnă greu, „drept persoane libere ce trudesc in mod voluntar într-un meşteşug atât de minunat şi de nobil"33. Şi tot din acest punct de vedere membrii breslei se văd îndreptăţiţi să nutrească unele speranţe, dar asociaţia respectivă nu poate decât să-i dezamăgească. Două secole mai târziu, înmulţirea lojilor masonice este prezentată adesea drept un indiciu al apariţiei unei noi forme de asociere, care Urmăreşte structurarea societăţii civile pe baza

liberii adeziuni a indivizilor şi la adăpost de orice control al statului: „secretul" pe care îl revendică acestea este tocmai secretul „adunărilor" neoficiale, „aşadar private" — un privat care se opune ideii de public. Ceea ce va marca o ruptură cu „o încadrare de solidarităţi seculare şi inalterabile — familia, parohia, corporaţia, cinul"34. La baza noilor forme de asociere stă şi principiul egalităţii sociale şi ele pretind ca, pentru atribuirea oricărui rang sau promovări în ierarhia lor, să se aibă în vedere numai „adevăratul merit personal" — o îmbinare între „virtute" şi „talent". Dar dacă ele indică o noutate mult mai mult decât o adevărată ruptură, aceasta se datoreşte faptului că nu au alt scop declarat decât o anume credinţă şi o anume morală, că singurele lor pretenţii sunt de natură universală şi că sunt de fapt sediul unei dispoziţii emotive şi nu unealta unor interese particulare, ceea ce explică, fără îndoială, faptul că un stat atât de prezumţios ca monarhia franceză n-a văzut în acestea un „corp" pe care trebuia să-1 îngrădească sau să-1 interzică. Acest control este, dimpotrivă evident, şi anterior asupra unor instituţii ca familia, comunitatea rurală sau corporaţia: mai periculoase pentru acesta, întrucât sunt mai fundamentale, mai bine integrate în textura socială căreia îi asigură, urmărind cu toată precizia, unele finalităţi concrete, materiale şi specifice, reproducţia. Zone neutre care nu justifică intervenţia statului atâta timp cât nu se transforma în „academii politice", lojile reunesc atât celibatari — militari şi chiar clerici — cât şi oameni căsătoriţi: rolul esenţial pe care îl joacă în constituirea acestora ofiţerii şi neguţătorii sugerează faptul că ele răspund preocupării lor de a se sustrage cadrului strict local şi cerinţelor*unor categorii sociale mai mobile şi chemate să se deplaseze. Dar ele nu se prezintă nici ca un substitut al familiei şi nici ca un complement al acesteia, în serviciul intereselor sale. Ele îi
210

sau de prieteni pur şi simplu, diferenţiaţi astfel de masa anturajului respectiv şi admişi în intimitatea acestora. Ludovic al XlV-lea, prin invitarea anumitor persoane la Marly, face din acest gest un instrument de guvernare a nobilimii care se îmbulzeşte la Versailles. Dar înmulţirea locurilor publice în oraşele secolului al XVII-lea şi ale celui de al XVIII-lea, începând cu cele mai mari, creează o situaţie nouă. în afara domiciliului familial, tavernele şi „casele de cafea" sau de „ciocolată" oferă spaţii de reuniune ce vor fi folosite imediat. Generalizarea acestor practici noi, chiar inocentă fiind, iscă suspiciunea tuturor autorităţilor. Biserica veghează şi sporeşte numărul 36 confreriilor penitenţilor pe care le poate supraveghea . Statul, şi el, se arată gata oricând să-i acorde sprijinul, cu preţul controlului său: ca Richelieu care, cu cenaclul său de oameni de litere, luase, către anul 1629, obiceiul de a se aduna, o dată pe săptămână, la Conrart, punând astfel bazele Academiei franceze, chiar dacă Napoleon s-a vădit mai rezervat relativ la Societatea de la Arcueil, constituită în jurul lui Berthollet şi al lui La-place37. Procedând în felul acesta, Richelieu se plasează la întâlnirea dintre două tradiţii. Cea a controlului autorităţii monarhice asupra „adu-

nărilor" şi a „corpurilor", rezervându-şi dreptul de a le autoriza prin acordarea unor „scrisori patente" pentru a le supraveghea mai bine şi a se folosi de ele în propriul său interes: Colbert va da o formă acestui vis privind o cultură dirijată întru marea glorie a regelui38. Cea a patronajului aristocratic, a cărui tutelă exercitată încă de la apariţia ei de către Fede-rico Cesi, totuşi un om foarte tânăr, asupra Academiei dei Lincei oferă Romei, la începutul secolului al XVII-lea, un minunat exemplu: „Legăturile de rudenie şi obiectivele diplomatice cântăresc mai mult, în recrutarea membrilor săi, decât criteriile strict ştiinţifice"39. Dar autorităţile municipale supraveghează, pline de neîncredere, „adunările" din Provenţa secolului
212

al XVIII-lea, întocmai ca mamele care nu-şi scapă din ochi băieţii şi fetele, care profită de întunericul înserării pentru a-şi şopti cuvinte dulci. Adevăratul model al asociaţiilor libere nu va veni totuşi din Italia, ci din Anglia, o dată cu înfiinţarea cluburilor, a căror origine s-ar afla în secolul al XV-lea (o dată cu acel Friday Street, sau Bread Street, fondat de W. Raleigh, şi care se adunau în taverna Mermaid), dar care se înmulţesc între secolele XVII şi XVIII. Samuel Pepys şi prietenii săi se duc la Wood's, în Pali Mall, „for clubbing". Franţa din Secolul Luminilor îi imită, dar experienţa Revoluţiei va determina crearea, după 1815, a unui substitut al acestora sub numele de „cerc" pentru a afirma într-o şi mai mare măsură caracterul acestora care trebuie să rămână nepolitic. Regulile sunt fixate numaidecât, având în vedere simplitatea lor. O recrutare, şi de data aceasta exclusiv masculină, hotărâtă chiar de membrii respectivi, potrivit unor criterii ce urmăresc omogenitatea socială şi culturală. Şi întotdeauna un local situat în afara domiciliului familial —■ prin opoziţie cu „saloanele" —, la început întro clădire publică, în mod normal o tavernă sau o cafenea, apoi, începând din secolul al XlX-lea, unul aparţinând în exclusivitate grupului care rezervă accesul doar membrilor săi. Scopul urmărit, acela de sociabilitate foarte generală, va tinde să-şi restrângă sfera pentru a se dedica gândirii politice şi discuţiilor literare sau, în mai mare măsură chiar şi într-un mod mai banal, plăcutei petreceri a timpului liber de către clasele cele mai avute. Asociaţie scutită de orice constrângere şi fără alt obiectiv în afara ei însăşi, clubul merge până acolo încât face abstracţie de legăturile de familie şi instituie de fapt un nou model de sociabilitate restrânsă. Nici un fel de secret, nici iniţiere, nici program. Gata cu referinţa la fraternitate. Fără angajamente faţă de diferite persoane, doar adeziunea la un simplu cod de conduită identic

pentru toţi membrii, care nu interzice şi nu impune nici o legătură preferenţială cu unul dintre aceştia, Convivialitatea s-a eliberat de constrângerile prieteniei şi, în acelaşi timp, şi de cele ale familiei: „Viaţa englezească — această moarte a inimii —, viaţa cluburilor şi a cercurilor", va putea scrie Baudelaire40.

1
■I

Masculin—feminin Asupra unui punct totuşi, aceste noi forme de sociabilitate îşi vor pune însemnul de origine: caracterul lor aproape exclusiv masculin, în numele unei stricte separări a sexelor, vădeşte că, spre deosebire de „saloane" de pildă, ele nu sunt numai nişte simple microsocietăţi. Ci presupun o anumită opţiune privind izolarea, segregaţia, cu preţul unei duble rupturi: cu familia, dar şi cu acel amestec de sexe şi vârste — bărbaţi şi femei, copii şi adulţi — care alcătuieşte totuşi cadrul viu al experienţei cotidiene. Copiii sunt excluşi din acestea, la fel ca şi adolescenţii, pentru care admiterea într-un club, ca şi într-o tavernă, va însemna recunoaşterea statutului lor de bărbat în toată puterea cuvântului, stăpân pe deciziile sale, ca şi pe mijloacele sale de existenţă. Femeile au fost deposedate chiar şi de cuvântul „cerc", ale cărui animatoare erau tocmai ele la Curte, de la cel al Măriei de Medici — Ludovic al XlII-lea regreta, ne spune Saint-Simon (II, p. 412), „splendoarea cercurilor Reginei, mama sa, printre care fusese format"; Ludovic al XlV-lea le ,.restabileşte" în jurul prinţesei moştenitoare, apoi al ducesei de Boargogne 41 până la cel — a celebrei „Madame Bonaparte" . Femeile vor avea desigur, în continuare, lojile sau cluburile lor, dar mereu şi cu grijă separate, şi această excludere sistematică sugerează o altă dimensiune a acestor asociaţii. Pentru a explica sau pentru a justifica această stare de lucruri nu ducem lipsă de.mo214

tive: apărarea bunelor moravuri împotriva ispitei (iată motivul invocat de francmasonerie42); stricta diviziune a obligaţiilor şi a spaţiilor, care le rezervă femeilor căminul familial şi le interzice accesul în locurile „publice" unde se reunesc bărbaţii; cea mai neînsemnată libertate de care beneficiază în practică, supuse cum sunt autorităţii şi tutelei tatălui sau soţului; descalificarea lor profesională care, atunci când lucrează, le stăvileşte accesul la meseriile susceptibile de a se organiza în bresle. Dar toate aceste motive au cu adevărat vreo valoare pentru clasele înstărite, unde femeile, slujite de un mare număr de servitori, se bucură de o relativă libertate de mişcare şi, cel puţin în secolul al XVIII-lea,, chiar şi în ceea ce priveşte moravurile? Doamna de SaintScmon este invitată în mod obişnuit la Marly fără susceptibilul ei soţ, căruia nici prin gând nu-i trece să se plângă de lucrul acesta, ci dimpotrivă. Ironia al cărei obiect este excluderea femeilor confirmă, faptul că aceasta reprezintă un principiu de fond, sesizat ca atare: este ceea ce a înţeles preşedintele de Maniban atunci când scria din Toulouse, la 18 aprilie 1742, cardinalului de Fleury „că a fost stabilit pentru ziua de 8 a lunii curente, cu prilejul unui supeu la care au luat parte câteva doamne şi câţiva domni de o anumită vârstă, un ordin pe care la început au dorit să-1 numească al Prieteniei Sincere, dar căruia i s-a dat denumirea de Vajnicii Cavaleri [....] ca o glumă [... ] pentru a-1 opune celui al francmasonilor al cărui secret nu e cunoscut şi în care nu sunt admise femeile"43. Amestecul, mai mult chiar decât o sociabilitate feminină paralelă, chiar contestatară, constituie aşadar pericolul prin excelenţă. Este evidentă dorinţa de a fi ei singuri în timpul liber (care este, dacă includem aici discuţiile pe teme politice, literare sau ştiinţifice, şi care vor deveni tot mai numeroase, împreună cu jocurile, ţelul principal al acestor asociaţii), ca şi în
215

timpul lucrului. Activitatea continuă să separe sexele, răstimpul de răgaz ar fi putut să le "apropie. Or această voinţă, asemenea unei constante de lungă durată, se vădeşte prezentă încă de la început, în marea majoritate a societăţilor alcătuite din tineri — „regate", „abaţii" sau „grupări ale tineretului" — care au constituit, începând din secolul al XH-lea şi din cel al XIII-lea, în afara Bisericii, dar în parte după chipul şi asemănarea acesteia, cea mai veche şi cea mai cuprinzătoare — în pofida câtorva incertitudini privind Anglia sau Spania — câteva asociaţii44. Asupra tuturor celorlalte puncte, diferenţa va fi totală: vârsta participanţilor, libertatea de adeziune, durata participării la grup, şi chiar zona geografică a recrutării acestora. Asociaţiile de tineret funcţionează ca nişte solidarităţi „temporare"45 şi totodată obligatorii, şi se alcătuiesc la nivelul satului sau al cartierului. Dar rămân exclusiv masculine, mulţu-mindu-se cel mult să asocieze tinerele fete la asociaţiile ale căror activităţi reclamă prezenţa acestora, dar întotdeauna la scară mică. Patru domenii de activitate le sunt în mod tradiţional recunoscute acestor asociaţii. Primul priveşte poliţia de moravuri, şi mai cu seamă cea care se ocupă de viaţa cuplurilor, îndeosebi pe calea ocolită a scandalurilor: victimele acestora, cei învinuiţi de adulter, bărbaţi şi femei, soţii, apoi soţiile bătute, văduvii şi văduvele care se recăsătoresc cu un (o) tânăr celibatar. Al doilea se situează la limita dintre activitatea poliţienească şi cea militară: fuziunea dintre confreria tineretului şi cea a miliţiei municipale poate constitui, în Provenţa secolului al XVIII-lea, un punct de sosire legat de o folclorizare a unor trupe mediocre, devenite inutile prin impunerea păcii regale, cu mult mai bine înarmată46. Dar la Nivelles, în secolul al XVII-lea, în Brabantul străbătut de trupele tuturor taberelor, tineri şi unităţi burgheze, sau „juruinţe", sporesc numărul conflictelor dintre ei şi între ei şi autorităţi, şi defilează împreună
216

de ziua Sfântului Mihail în piaţă cea mare; şi când un grup de oameni beţi „îşi încarcă", în octombrie 1695, puştile împotriva burghezilor, aceştia aleargă în căutarea „celor de la tineret", care sosesc imediat47. Nimic care ar trebui să ne surprindă: „tinerii" se află în număr mare —• uneori tot atâţia cât capii de familie valizi —, deja organizaţi şi înregimentaţi, mai obişnuiţi Să se bată şi veşnic gata să se încaiere. Din cele două ultime roluri, unul — organizarea serbărilor — pare să fie în progres în secolul al XVIII-lea, cu înmulţirea, banalizarea şi laicizarea acestora; celălalt, dimpotrivă — expresie, prin mijlocirea carnavalului şi a altor ritualuri sau practici de inversiune, a unei contestaţii politice care capătă forma zeflemelei —, pare, începând cu secolul al XVI-lea, supus pentru totdeauna unei supravegheri mai severe. în toate cazurile, cinul tineretului intervine ca şi cum ar reprezenta cuvântul şi braţul întregii comunităţi48. Acest cin are toate aparenţele, dacă nu şi forţa, unei instituţii. Şi nu ne-ar interesa decât în mod indirect dacă structura sa de grup de vârstă — mai mult decât de clasă de vârstă stricto sensu — nu ne-ar incita sâ-i descoperim şi alte funcţii, esenţiale pentru formarea şi afirmarea personalităţii. Pe de o parte, într-adevăr, acesta include cele două etape ale trecerii de la copilărie la vârsta adultă. In amonte, pubertatea, prealabilă admiterii în rândurile cinului. In aval, „rostuirea" prin căsătorie — sau emigrare — care marchează ieşirea din cin. Amânarea căsătoriei, mult mai frecventă la bărbaţi decât la femei, îi îngăduie să acopere o secţiune temporală care tinde să se prelungească şi poate atinge chiar şi zece ani, între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Ieşirea din cin înseamnă o ruptură cu grupul de origine — familia -Ţ- şi pregăteşte reintegrarea de drept în societatea adulţilor care este cea a capilor de familie: se regăsesc cele49două etape clasice ale oricărui ritual de trecere . în aşteptarea aces217

tei reintegrări, aceasta constituie o structură de admitere cu un statut intermediar recunoscut de toţi cei egali ca stare — „tinerii" — şi admis sau tolerat de „superiori" — adulţii. Acest rol se modelează potrivit sistemelor curente de educaţie. Copiii de ambele sexe sunt crescuţi laolaltă de către femei până la vârsta de nouă sau zece ani. După care, băieţii trec din „mâinile femeilor" în cele ale bărbaţilor — tatăl sau alţi adulţi pe care acesta îi investeşte cu propria lui autoritate — în timp ce fetele continuă în căminul părintesc — sau în altul, ales în acest scop — ucenicia progresivă a îndatoririlor şi responsabilităţilor domestice. Separarea sexelor coincide cu această lungă perioadă intermediară cuprinsă între zece şi douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani. Oricare ar fi funcţiile pe care i le recunoaşte sau i le tolerează comunitatea, „tineretul" se vede împins să intervină şi să socializeze aşadar comportamentul membrilor săi în două mari grupe de conflicte. Primul opune tinerii, excluşi de la putere, împiedicaţi să se căsătorească şi lipsiţi de avere, taţilor respectivi care sunt adevăraţii stăpâni — şi, în Franţa dreptului scris, stăpâni absoluţi — ai rostuirii, ai condiţiilor materiale şi ai alegerii tovarăşului de viaţă: rolurile recunoscute „tineretului" organizat sugerează că acestea au preferat să-1 asocieze vieţii colectivităţii decât să cedeze câtuşi de puţin pe toate planurile acestea. în cel de al doilea, care opune şi învrăjbeşte familiile, „tinerii" dispun de o forţă potenţială de mediaţie sau de refuz: în practica în doi (determinată de dragoste sau de prietenie), valorificată de literatură şi menită prin tradiţie eşecului (de la Romeo şi Julieta la escapada lui Jacques şi Daniel din Familia Thibault), a putut corespunde rolului opus, lăsat până acum în umbră: practica sa colectivă. De fapt şi mai cu seamă, organizarea tineretului se află învestită, şi, pare-se, cu acordul cel puţin tacit al persoanelor adulte, cu un
218

ultim rol, esenţial: deprinderea şi însuşirea de către tineri a rolurilor sexuale în societatea în care sunt chemaţi să trăiască, şi care le prezintă „un statut masculin definit şi instituţionalizat"50. De unde accentul care se pune pe deosebirea şi, la limită, pe agresivitatea faţă de celălalt sex. O agresivitate pe care individul izolat şi-o poate exprima în felul acesta: tânărul Valentin Jamerey-Duval, aflat în al cincisprezecelea an al vieţii, cere stăpânilor săi succesivi, fermieri, ciobani, morari etc. să le dea ascultare numai lor şi niciodată soţiilor acestora. în zadar, bineînţeles, ceea ce îl sileşte, cu regularitate, să-şi părăsească locul de muncă: „Fără a-1 cunoaşte [e vorba de celălalt sex], îmi imaginasem că o ligă defensivă a protecţiei unui bărbat m-ar fi pus la adăpost de atacurile sale"51. Dar grupul care canalizează şi uneori chiar declanşează această agresivitate dispune, pentru a o exprima, de un registru mai cuprinzător şi mai eficace şi, de asemenea, mai mobilizator şi mai coercitiv pentru membrii săi care ar fi tentaţi să ezite. Iar alegerea victimelor sale este semnificativă în ceea ce priveşte intenţiile subiacente. De ce, de fapt, să-i faci reproşuri atât unei văduve, cât şi unui văduv care se recăsătoreşte cu un (o) celibatar, atunci când însurându-se cu o văduvă mai bogată decât ei, începând cu cea a meşterului respectiv în ceea ce-i priveşte pe artizani, este, pentru majoritatea tinerilor, cea mai căutată dintre căile de ascensiune socială? De ce să blamezi fără nici o deosebire de caz adulterul care, săvârşit de bărbaţi, nu-i afectează pe „tineri" decât atunci când e vorba de o celibatară, dar, săvârşit de femei, poate fi în propriul lor avantaj? De ce această atenţie deosebită acordată cuplurilor atunci când femeile îşi bat bărbaţii? Să se fi urmărit dezaprobarea oricărei 52 pretenţii a femeii de a comanda, e probabil , dar acest apel la ierarhia sexelor şi a rolurilor corespunzătoare nu imP i i â şi o denunţare a „demisiei" bărbatului

şi, de ce nu, a plăcerii perverse pe care o poate resimţi în cazul acesta. Gravurile ce prezintă bărbaţi cotonogiţi, cu pantalonii în vine, evocă în prea mare măsură bătaia pe care i-o administrase lui Jean-Jacques, copil fiind, Domnişoara Lambercier: „După execuţie, am constatat că aceasta e mai puţin îngrozitoare decât o socotisem atunci când eram în aşteptarea ei, şi ceea ce e mai bizar e faptul că această pedeapsă m-a legat şi mai mult, din punct de vedere afectiv, de cea care mi-a administrat-o [...]: deoarece am găsit în durere, chiar şi în ruşinea pe care am resimţit-o, un amestec de senzualitate care m-a făcut să mă gândesc mai curând cu plăcere, decât cu teamă la o nouă corecţie aplicată de aceeaşi mână [...]. Domnişoara Lambercier observând, fără îndoială, după cine ştie ce indiciu, că pedeapsa respectivă nu-şi atinge scopul, declară că renunţă s-o mai aplice [ .. .] . Până în momentul acela dormisem în camera ei. f. .. ] Două zile mai târziu am fost mutaţi în altă cameră, şi de atunci am avut onoarea, de care m-aş fi lipsit cu plăcere, de a fi tratat ca un băiat mare. Cine ar fi crezut că această pedeapsă destinată copiilor, primită Ia opt ani din partea unei doamne de treizeci, a fost hotărâtoare pentru gusturile, dorinţele şi pasiunile mele, pentru însăşi persoana mea şi pentru tot restul vieţii mele [.. . ]?"53. Jamerey-Duval, Rousseau: indivizii — şi, în ambele cazuri, nişte indivizi aparte, ce revendică asumarea statutului lor neobişnuit de ^bastarzi sociali"54 — capătă deprinderea, în secolul al XVIII-lea, să spună cu glas tare, sau mai curând, ceea ce este în acelaşi timp mai mult sau mai puţin, să aştearnă pe hârtie ceea ce era înainte şi rămâne în continuare, în mod special la nivelul grupurilor, prin definiţie conservatoare, de domeniul celor care nu se spun, a celor ce nu se pot exprima prin cuvinte, ci, cel mult, prin gesturi. ,,Cinul tineretului" este chemat să se dispenseze o dată
220

cu „rostuirea" membrilor săi, fără a se şti dacă a reuşit sau dacă a încercat măcar să creeze între aceştia unele legături durabile. Organizarea sa, ierarhia, discontinuitatea şi până la brutalitatea intervenţiilor sale nu alcătuiau un cadru favorabil dezvoltării unor raporturi de intimitate afectivă între doi sau mai mulţi membri. De fapt această asociaţie funcţionează asemeni unui instrument de socializare. Şi în calitatea aceasta se va pomeni contestată, marginalizată sau folclorizată de către adulţi. Autorităţile, care-şi au propriile lor mijloace poliţieneşti, nu mai au nevoie de ajutorul „tineretului" în caz de forţă majoră. De la miliţia de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XlV-lea până la generalizarea încorporării, acestea acaparează, nu fără rezistenţa celor interesaţi şi a. familiilor respective, controlul exclusiv al folosirii sale în scop militar, impunându-i procedeele de recrutare, de organizare şi de încadrare. Municipale sau ecleziastice, aceleaşi autorităţi tolerează din ce în ce mai greu hărmălaia şi „alte mascarade", pe care le consideră drept tot atâtea „tulburări": numai preparativele serbărilor scapă, în cel mai bun caz, interdicţiilor acestora. Noi grupări, alcătuite pe bază profesională sau socială, sau având în vedere învecinarea, recuperează sau imită la oraş structura asociaţiilor de tineret, şi ajung, în cele din urmă, să primească în rândurile lor chiar şi bărbaţi căsătoriţi. Dar, mai mult chiar, funcţiile acestora privind educaţia şi socializarea le sunt contestate sau retrase, aflându-se la concurenţă cu dezvoltarea în paralel a unor instituţii noi al căror obiectiv declarat este „disciplina": ca, având în vedere ordinea apariţiei, ucenicia profesională, colegiul, armata. Porţiunea îngăduită spontaneităţii, autonomiei grupului de vârstă se restrânge sub efectul unui control sporit din partea adulţilor privind educaţia copiilor şj a adolescenţilor: un control care nu are, în ceea ce-1 Priveşte, doar avantajul forţei şi al constrângerii,
221

o

^

dar şi pe cel al eficacităţii şi al tehnicităţii. Locurile, vârstele, practicile şi chiar ţelurile prieteniei vor fi astfel profund modificate.
Epoca adolescenţei

Răspunzând criticilor formulate de Nata-lie Davis privind raporturile dintre „cinurile tineretului" şi o „adolescenţă" în care el vedea o descoperire sau o creaţie a secolului al XVIII-lea, Philippe Aries a subliniat mutaţia pe care o marcase în „educaţie, adică transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice şi ale valorilor", şi aceasta încă din Evul Mediu, ucenicia, a cărei generalizare „tinde [... ] să distrugă [. .. ] sistemul claselor de vârstă" şi „putinţa copiilor de a trăi în mijlocul adulţilor, care le transmit astfel iscusinţa şi cunoaşterea regulilor de purtare"55. Alan MacFarlane a explicat şubrezenia, după propria-i apreciere, sentimentului continuităţii familiale şi a legăturilor afective dintre părinţi şi copii în Anglia medievală şi modernă datorită obiceiului, atestat la toate nivelurile societăţii, de la ţărani la nobili, „plasării" 56 precoce a copilului ca slujitor, muncitor agricol, ucenic, „elev" sau paj într-o altă familie . în ambele cazuri, totuşi, „educaţia" îşi continuă cursul în cadrul unei familii în care, cel mult, se află consolidat caracterul ierarhic — autoritatea tatălui — în detrimentul sentimentelor şi al legăturilor orizontale între „egali", membri ai aceleaşi generaţii; dar nu chiar într-atât încât să nu lase) o marjă de libertate şi posibilitatea de a stabili

asemenea legături cu alţi tineri de aceeaşi vârstă, în grup sau în mod individual. Egalitatea în privinţa situaţiei şi izolarea de familia de origine sunt chiar susceptibile ca acestea să devină mai uşor de înnodat şi totodată mai necesare: din timpul şederii la familia Lambercier, în al cărei pension se aflau, datează prietenia dintre Jean222

iacques şi vărul sau primar Bernard, „care rili abuza prea mult de preferinţa care i se arăta în calitate de fiu al tutorelui meu": „Şi în scurt timp am început să nutresc pentru el sentimente mai pline de afecţiune decât cele pe care le aveam pentru fratele meu, şi care n-au slăbit niciodată"57. Colegiul avea să marcheze o ruptură de o cu totul altă importanţă, a cărei istorie domină tocmai epoca modernă. Apariţia acestuia — de fapt perfecţionarea lui, prin aproximări succesive, începând de la o inovaţie iniţială, într-un climat de mare cerere din partea familiilor şi le o accentuată competiţie între oraşe, state, confesiuni, ordine religioase şi laici —, implantarea lui la scară naţională şi internaţională, angajarea, organizarea, mediul şi finalitatea studiilor pe care le propune, imitarea sa de către alte instituţii de educaţie specializate au fost pe deplin studiate de vreo treizeci de ani încoace58. Esenţialul, care ne interesează aici, priveşte noua încadrare a copilului şi a adolescentului, în locuri separate şi pe cât posibil închise, plasate sub autoritatea exclusivă a unei mici echipe coerente de specialişti adulţi, pe care o oferă drept model de educaţie, atrăgător şi totodată pe deplin sigur, pentru familii. Gruparea elevilor într-o unică instituţie unde vor putea urma tot ciclul învăţământului nostru actual secundar. împărţirea lor în clase, potrivit exigenţelor explicitate în mod raţional de un program de studii şi de o însuşire progresivă a cunoştinţelor. O disciplină care se doreşte totală şi în orice clipă — ziua şi noaptea — al cărei exemplu, definit de către internat, serveşte drept referinţă urmată sau impusă pentru „pedagogii" care primesc elevi externi. O pedagogie, în sfârşit, care pune accentul pe modernitatea materiilor de învăţământ, pe eficacitatea metodelor şi pe calitatea sub toate raporturile — religios, moral şi intelectual — a rezultatului final care permite tinerilor să facă o bună figură în societate şi
223

să se poată achita de sarcinile ce. le revin şi să exercite profesiile dorite de familiile lor, profesii la care rangul, starea materială, relaţiile sau simpla întâmplare le asigură accesul. De la principii la realitate, distanţa va rămâne, fără îndoială, mare, mai ales de îndată ce ne îndepărtăm de instituţiile cele mai prestigioase. Numai cele mai importante dintre acestea oferă desfăşurarea întregului ciclu într-un cadru calitativ mulţumitor până la sfârşit, dispersia, în ceea ce priveşte vârsta, în cadrul aceleiaşi clase, fiind până în secolul al XVIII-lea destul de pronunţată, iar disciplina nereuşind decât încetul cu încetul să pună capăt unei violenţe care se manifestă zilnic în încăierările care ajung uneori, în Anglia timp mai îndelungat decât în Franţa, chiar şi la revoltă: o revoltă pentru potolirea căreia trebuie să se apeleze la intervenţia armatei59. Totuşi, în chiar ambiţia sa, colegiul fiinţează pe baza unei ambiguităţi ce generează foarte puternice tensiuni. Pe de o parte, acesta urmăreşte să instituie clase omogene ca vârstă şi, prin punerea între paranteze a legăturilor de familie şi chiar a inegalităţilor sociale, să dea acestora o coeziune pe care n-o avuseseră niciodată în viaţa curentă. Colegiul repetă în felul acesta, dar la o scară mult mai mare, şi pentru un evantai de grupe sociale şi de cariere ulterioare mult mai larg, experienţa organizării militare a ordinelor cavalereşti. Dar, în acelaşi timp, caută, prin competiţie, supraveghere constantă, încurajare a delaţiunii, pedepse corporale (administrate întotdeauna de unul dintre aceştia), să distrugă solidaritatea dintre elevi, pentru a nu institui decât o singură legătură, verticală de data aceasta, între fiecare elev şi profesorul respectiv: o ambiţie pe care o va relua pe contul său, la întâlnirea dintre secolul al XVIII-lea cu cel de al XlXlea, şi cu rezultate de aceeaşi natură, noul şi „modernul" sistem penitenciar.
224

Ca întotdeauna, familiile se plasează pe o poziţie de mijloc, sau joacă mai curând pe ambele tablouri, îngrijorate pentru situaţia de moment, interesate în ceea ce priveşte viitorul. Sunt de acord cu disciplina şcolară, care garantează în ochii lor rentabilitatea investiţiei, totdeauna importantă, la care şi-au dat consimţământul. Dar ele contează, pe lângă avantajele colegiului, pe anumite ocazii care implică stabilirea unor legături durabile înlăuntrul acestuia. Convingere franţuzească: tinerii leagă la colegiu „prietenii avantajoase care durează uneori până la sfârşitul vieţii lor", scrie în 1687 P. Coustel60. Şi convingere italienească de altfel cu, în plus, acea indiferenţă normală, într-o ţară divizată din punct de vedere politic, faţă de locul şi factura carierei viitoare, aşa cum se observă din această scrisoare, ce poartă data de 7 octombrie 1705, a unui senator din Bologna, Vincenzo Ferdinando Ranuzzi Cospi, adresată fiului său Marco Antonio, pe care 1-a înscris la colegiul din Parma: „Ia aminte că, dacă în acest Colegiu legi Prietenie cu nişte Camarazi care vor ieşi de aici în acelaşi timp cu tine, dacă Dumnezeu îţi hărăzeşte viaţa îndelungată pe care ţi-o doresc eu [.. . ] care vor ieşi de aici, cred eu, Prelaţi, Cardinali, Ambasadori, Generali de Armată, şi oameni de o asemenea importanţă care, datorită Prieteniei pe care ai fi putut-o lega cu ei, aceştia ar putea însemna norocul Casei în care Dumnezeu a făcut să te naşti"61. Compromisul dintre solidaritatea contestatară a tinerilor şi o supunere faţă de profesor pe care o sugerează acest tată de familie (care îşi asumase mesajul publicitar al celor ce răspundeau de bunul mers al colegiului) prefigurează fenomenul promoţiilor, adică al unor clase alcătuite pe criteriul vârstei luată în sensul propriu al cuvântului, care nu vor dăinui Şi după ce adolescenţa va lua sfârşit, dar, fără 3 existenţă instituţională recunoscută, vor în3ţi individul de-a-lungul întregii sale vieţi. Şj

care vor dobândi un conţinut şi mai precis o dată cu înmulţirea şcolilor religioase şi laice care sunt de fapt o continuare a colegiului, dar care au drept obiect asigurarea unei formaţii profesionale ce vizează unele cariere precise: seminarii (începând cu sfârşitul secolului al XVl-lea), „colegii de marină" şi,,companii de cădeţi" începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, „şcoli militare" începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea: Şcoala militară din Paris este întemeiată în anul 1751 după modelul academiilor de la Sankt-Petersburg şi Berlin, după Şcoala de geniu de la Mezieres (1748) şi înaintea celei de artilerie de la La Fere (1756). Combinând educaţia şcolară şi tehnică şi fuziunea în acelaşi creuzet de tineri iviţi din medii diferite, înmulţirea acestor instituţii anunţă un program de formare comun şi totodată selectiv al unor cadre de stat. Doar o singură elită este încă interesată. Deoarece, chiar când avem de a face cu păturile sociale cele mai înstărite, metodele tradiţionale, sau cele reînnoite din secolul al XVIIIlea, ca preceptorul sau instruirea în familie, îşi păstrează adepţii. Or, cifrele de care dispunem — cei 48 000 de elevi din totalitatea colegiilor din Franţa în 1789, sau cei 40 000 din colegiile iezuite dintre 1627—1629 — riscă să ne inducă în eroare. Deoarece, ca şi universităţile englezeşti de la începutul secolului al XVII-lea62, aceste colegii primesc de fapt două categorii de elevi: mai în vârstă şi tineri. Primii vor putea să urmeze doar o parte din cursuri, să nu le termine sau, oricum, să se mulţumească doar cu o formaţie umanistă generală: cariera acestora va fi, în afara unei ocazii excepţionale, cea pe care o vor datora familiei lor a căror continuitate au obligaţia s-o asigure. Cei din a doua categorie nu vor putea conta decât pe propria lor reuşită profesională, în sânul Bisericii, în armată, administraţie, şi într-o seamă de alte funcţii în Franţa, în profesiunile liberale şi negoţ în An226

glia. Carierele acestora, care, în mod frecvent, vor fi condiţionate de celibat, le vor permite să păstreze şi să întreţină prieteniile din tinereţe cu acei semeni ai lor care vor merge pe acelaşi drum. Dacă norocul le va surâde, aceste prietenii le vor îngădui, de asemenea, să tragă oarecare folos din cele pe care vor şti să le contracteze cu cei „mai în vârstă", şi cu tinerii care aparţin unor familii mai avute decât ale lor. Prin înseşi constrângerile sale, colegiul creează un loc favorabil înfiripării unor prietenii totale şi pătimaşe. Prin izolare, adolescenţa devine vârsta prin excelenţă a unui sentiment al cărui conţinut şi limbaj au rămas poate aceleaşi (cum am putea şti?), dar al cărui cadru social, spaţial şi temporal tinde să se schimbe în mod considerabil: adolescentul nu mai datorează nimic, cel puţin la începuturile sale, familiei; dezinteresul său total ar putea fi, şi adesea să şi rămână, ultima sa expresie, dar, de asemenea, ar putea ascunde unele înclinaţii pe care profesorii săi se grăbesc să le considere echivoce; el are de partea lui dacă nu garanţia, cel puţin posibilitatea duratei; anterioară, din punct de vedere cronologic, dragostei, experienţa sa reprezintă prima descoperire a „celuilalt" şi, în calitatea aceasta, poate juca un rol de frunte în definirea identităţii personale. Inovaţie suplimentară: folosirea larg răspândită, de către aceleaşi categorii sociale, mănăstiri, apoi unele noi congregaţii create în acest scop între secolele XVI şi XVII (Ursuline, Visitandine, Călugăriţele de la Saint-Cyr) pentru educaţia fetelor, pune, pentru prima dată, cele două sexe pe acelaşi plan: „Contesa de La Marck [... ] fiica ducelui de Rohan [... ] era prietena intimă a Doamnei de SaintSimon, ca şi a Doamnei de Lauzun [sora sa], foste colege de pension". Lamentaţiile celor doua surori la moartea contesei, în 1706, la aproximativ zece ani de la plecarea lor de la
227

mănăstire, nu vor fi pe placul regelui „care cunoştea prea puţin legile naturii şi zbuciumul inimii", în vreme ce Saint-Simon, în ceea ce-1 priveşte, e „foarte mişcat" de lacrimile amare ale soţiei sale ... (II, p. 554—555). Toate aceste schimbări nu reprezintă, bineînţeles, decât un început, iar secolul al XIXlea se va arăta mult mai generos în ceea ce priveşte relatările asupra prieteniilor legate în colegii sau mănăstiri decât cel de al XVIII-lea. Ele indică însă o direcţie, cea a unei redistribuiri a cărţilor, profitând de o lărgire a orizonturilor vieţii sociale. Prin mijlocirea prieteniei liber contractate, „recunoscută" de Montaigne şi La Boetie, căutată şi reciproc promisă de către Saint-Simon şi partenerii săi de la Curte, adultul îşi afirma autonomia faţă de reţeaua aceea de oprelişti cu răbdare ridicată în jurul familiei şi de legăturile superficiale şi necesare ce însoţesc orice gen de sociabilitate. Or, tocmai această sociabilitate pe care aceiaşi adulţi se străduiesc, începând din secolul al XVII-lea în Anglia, din cel de al XVIII-lea în Franţa şi în restul Europei, s-o organizeze, s-o sistematizeze, s-o instituţionalizeze, pentru a deveni comodă şi calmantă: un cadru care să le permită, în afara cercului familial, să se simtă ei înşişi pe picior de egalitate cu alţii. Este alegerea convivialităţii. Ceea ce nu duce la dispariţia angrenajelor familiale. Acestea continuă să rămână norma necesară pentru majoritatea populaţiei, mai ales la sate. Dar creativitatea, forţa de expansiune a înrudirilor spirituale sunt pe cale de dispariţie; în privinţa aceasta, a sunat ceasul moderaţiei şi al prudenţei. Căci, de acum înainte, familia nu mai are drept principal partener alte familii, ci statul, care, în schimbul protecţiei pe care o oferă, o constrânge sau o încurajează să se mulţumească doar cu ea însăşi şi să anihileze acele multiple legături care o înlănţuiesc. Epoca prieteniei devine atunci acea nouă paranteză între copilărie şi vârsta adultă, care in228

V
clude o adolescenţă prelungită: epocă de aşteptare şi de formare şi, de asemenea, epocă de opţiuni şi de angajamente personale. Luate în mod liber, acestea se vor putea vădi de durată: fiecare este liber să hotărască. Nimic din caracterul, din principiile morale şi din stilul lor de viaţă nu pare să-1 apropie pe Boswell de reverendul William Johnson -Temple. S-au cunoscut la Universitatea din Edinburgh şi nu vor înceta niciodată să-şi scrie şi să se destăinuie unul altuia timp de treizeci de ani, iar Boswell îl va numi executor testamentar pe Temple, care îi scria la 24 iunie 1767: „Prietenia pe care mi-ai acordat-o este, cred, singura bucurie a vieţii mele. Deoarece membrii familiei mele sunt într-adevăr cei mai mari duşmani ai mei: un tată dur, un frate ingrat [... ] Oh! Boswell, crede-mă, te iubesc ca pe mine însumi, iar când voi muri, îi voi mulţumi lui Dumnezeu, în primul rând, că mi-a dăruit prietenia dumitale"63.
NOTE £. Littre, Dictionnaire de la langue frangaise, articolul „Prive". 2 V. Hunecke, „Les enfants trouves: contexte europâen et cas milanais, XVHI-e—XlX-e siecle", Revue d'histoire moderne et contemporaine, XXXII, I, ianuarie—martie 1985, p. 3—29. Asupra acestei dis tincţii a rolurilor familiei, şi asupra procurei aces tora, E. Goody, Parenthood Social Reproduction. Fostering and Occupational roles in West Africa, Cambridge University Press, 1962. 3 I. Pinchbeck şi M. Hewitt, Children in English Society, voi. I, From Tudor Times in the Eighteenţh Century, Londra/Toronto, 1948, p. 28. ' A. R. Radcliffe Brown, „La parentă â plaisan-terie" (1940), şi „Note conjointe sur les parentes â Plaisanterie" (1949), Structure et Fonctîon dans la soprimitive, Paris, Ed. de Minuit, 1968, trad. fr. a
229
1

lucrării Structurc and Function in Primitive Society, Londra, 1952. s CI. Levi-Strauss, „L'analyse structurale en linguistique et en anthropologie" (1945), Anthropologie structurale, Paris, Pion, 1958, p. 37—62. 8 R. Brain, Amis et Amants, Paris, Stock, 1980, trad. fr. a lucrării Friends and Lovers, Londra, Hart— Davis—Mac Gibbon, 1976. 7 M. Fortes, Kinship and the Social Order, Lon dra, 1969, p. 63, citat după N. Sindzingre, „Amis, parents et allies: Ies formes de l'amitie chez Ies Senufo (Câte-d'Ivoire)", comunicare făcută la colocviul h'Amicizia e le Amicizie, Palermo, p. 24—26, noiembrie 1983, în curs de apariţie în documentele acestui co locviu şi în revista Culturcs. 8 J. Boissevain, Friends of Friends. Networks, Manipulations and Coalitions, Oxford, Basil Blackwell, 1974. a L. B. Alberti, / LibH della famiglia i lucrare prezentata de Ruggiero Romano şi Alberto Tenenti, Torino, Einaudi, 1969. . 1 0 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occitan, de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975, p. 83. 1 1 Ibid., p. 84-^85, şi Ch. de La Ronciere, „Une familie florentine au XlV-e siecle: Ies Velluti", Fa milie et Parente dans L'Occident mâdiâval, Roma, fîcole fransaise de Rome, 1977, p. 228—248. 1 2 J.-M. Gouesse, „Parente, familie et mariage en Normandie aux XVII-e et XVIII-e siecles. Presentation d'une source et d'une enquete", Annales ESC, XXVII, 4—5, iulie—octombrie 1972, p. 1145. 13 J.-L. Flandrin, Familles, Parente, Maisaon, Sexualite dans l'andenne societe, Paris, Ed. du Seuil, 1984, ed. a Ii-a, p. 40. 14 R. Merzario, II Paese stretto. Strategie matri moniali nella diocesi di Como, Secoli XVI —XVIII, Torino, Einaudi, „Microstorie", 3, 1981, p. 23—26. 15 J.-M. Gouesse, art. cit., p. 1146. 18 R. Merzario, op. cit., p. 105. 17 Montaigne, Essais, I, 28, „De l'amitie". 18 Ibid., III, 3, „Des trois commerces". 19 R. Brain, op. cit., p. 301—302. 20 Saint-Simon, Memoires, ediţie îngrijită de Gpn230

V
zague Truc, Paris, Gallimard; col. „Bibi. de la Pleiade", 1953—1958, voi. I, p. 659—660. 2 1 M. Bloch, La Societe fâodale. La Formation des liens de dâpendance, Paris, Albiri Michel, col. „L'evolution de l'humanite", XXXIV, 1940, voi. I, ed. a Ii-a, p. 192. 22 L. Hellmuth, Die germanische Blutsbruderschaft, Wiener Arbeiten zur Germanischen Altertumskunde und Philologie, 7, Viena, 1975. 23 H. Tegnaeus, La Fraternite de sang. Etude ethno-sociologique des rites de la fraternite de sang, notamment en Afrique, Paris, Payot, 1954, p. 25. 24 S . C i s z e w s k i , K i l n s tl i c h e V e r w a n d s c h a f t b e i d e n S i l d s l a v e nL e i p z i g , 1 9 8 1 , p . 4 7 . , 25 L. Hellmuth, op. cit. 26 E. Le Roy Ladurie, Les Paysans de Languedoc, Paris, SEVPEN, 1966, voi. I, p. 166. 27 M. Bloch,. op. cit., voi. I, p. 215. =* S. W. Mintz şi E. R. Wolf, „An analysis of ritual co-parenthood (compadrazgo)", Southivestern Journal of Anthropology, VI, 4, 1950, p. 341 şi urm., şi S. N. Eisenstadth, „Ritualized personal relations Blood brotherhood, best friends, compadre etc: some comparative hypotheses and suggestions", Man, 96, •iulie 1958, p. 90—95. 2E Luther, „Tischreden: Anton Lauterbach's Tagebuch aufs Jahr 1539", D. Martin Luther's Werke, Kritische Gesambautausgabe, voi. IV, 1916, Weimar, ci tat de S. W. Mintz şi E. R. Wolf, art. cit., p. 349. 30 G. Valentini, La Legge delle montagne albanesi nelle relazioni della missione volante, 1880 —1932, Florenţa, „Studi Albanesi, Studi e testi, 3", 1969, p. 25. 3 1 A. Van Gennep, Manuel de foîklore francais contemporain, voi. 1, Du berceau ă la tombe, Paris, A. Picard, 1943, p. 233. 32 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels, Savoirs et Resistance au XVI-e siecle, Paris, Aubier, 1979, trad. fr. a lucrării Society and Culture in Early Modern France, Standford University Press, 1975, ed. a IV-a, p. 18. 33 R. Halevi, Les Loges maconniques dans la France d'Ancien Regime, Aux origines de la Şocia-

231

hilită democratique, Paris, Armând Colin, „Cahiers des 35 Annales", 40, 1984, p. II. G. Gayot, La Franc-Maconnerie frangaise, Textes et Pratiques, Paris, Gallimard/Julliard, col. „Archives", 1980, p. 69. se M. Agulhon, Pânitents et Francs-Macons de l'ancienne Provence, Paris, Fayard, 1968. ". Id., Le Cercle dans la France bourgeoise, 1810 — 1848. £tude d'une mutation de sociabilite, Paris, Ar mând 38 Colin, „Cahiers des Annales", 36, 1977, p. 19—20. D. Roche, Le Siecle des Lumieres en province. Academies et Academiciens provinciaux, 1680 —1789, Paris-Haga, EHESS-Mouton, „Civilisations et sosietes", 62, 1978, p. 18. 39 J.-M. Gardair, „I Lincei: i soggetti, i luoghi, le attivitâ", Quaderni storici, XVI (48), III, decem brie41981, p. 768. 0 Baudelaire, La Fanfarlo t 1847, citat de M. Agulh o n , L e C e r c l e [ . . . ] , o p . c i t.. ,5 2 . p 41 M . A g u l h o n L e C e r c l e [ . ' . . ] , o p . c p t. . ,2 3 . , i 42 G. Gayot, op. cit., p. 69. 41 Ibid., p. 123. 11 N. Z. Davis, op. cit., p. 166—172. 45 K. Mandrou, Introduction ă la France moderne. Essais de psychologie historique, 1500 —1640, Paris, Albin Michel, col. „L'âvolution de la l'humanite", M 1961, p. 184— 187. 48 M.947—950. Penitents et Francs-Macons [.. .], Agulhon, op. cit., p. ; 47 X. Rousseaux, „Criminalite et repression en milieu rural et urbain. Le cas de Brabant wallon au XVII-e siecle", comunicare prezentată la reuniunea din 11—12 februarie 1985 de La Groupe internaţional de recherches sur I'histoire de la justice et de la cri minalite, Paris, Maison des Sciences de l'homme, p. 13. 48 N. Z. Davis, op. cit., p. 171. 49 B. Bernardi, / Sistemi delle classi di etă. Ordinamenti sociali e politici fondaţi sull'etă, Torino. : Loescher, 1984, p. 20. so F. Young, Initiation Ceremonies: A Cross-CulI^B turei Society of Status Dramatization, Indianopolis, BobbsMerril C°, 1965, p. 30.

51 V. Jamerey-Duval, Memoires, Enfance et £ducation d'un paysan au XVIII-e siecle, lucrare prezent at ă de J. M. G ou lemot , Pari s, Le Syc omore , 1981, p. 150 52 O. Niccoli, „Lotte per le branche. La Donna indisciplinata nelle stampe popolari d'Ancien Regime", Memoria, 2 octombrie 1981, p. 49—63. 53 J.-J. Rousseau, Les Confessions. Oeuvres completes, Paris, Gallimard, col. „Bibi, de la Pleiade", 1959, p. 15. 54 V. Jamerey-Duval, op. cit. 55 Ph. Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime, Paris, Ed. du Seuil, ediţie nouă, 1973, p. VIII. se A. MacFarlane, The Origin of English Individualism; the family, property and social transition, Oxford, Blackwell, 1978. 57 J.-J. Rousseau, op. cit., p. 13. 58 Ph. Aries, op. cit.; G. P. Brizzl, La Formazione della classe dirigente nel Sei-Settecento. I seminaria nobilium nell'Italia centro-settentrionale, Bologna, II Mulino, 1976; F. de Dainviile, „Colleges et frâquentation scolaire au XVII-e siecle", Population, XII, 3, iulie—septembrie 1957, p. 467—494. 59 Ph. Arîes, op. cit. p. 356. 60 P. Coustei, R'egles de l'âducation des enfants, Paris, 1687, citat de Ph. Aries, op. cit., p. 422. 6j G. P. Brizzi, op. cit., p. 165. 62 L. Stone, The Crisis of the Aristocracy, 1558— 1641, Oxford, Clarendon Press, 1965, p. 689. M J. Boswell, Boswell veut se marier, 1766—1769, Paris, Hachette, „Les papiers de Boswell", 1959.

F A M I L I I . L 0 C 0$f |NC O A B J T A N T I Te
de ALAIN COLLOMP

Pictorul Albrecht Diirer ne-a lăsat un important număr de desene, deseori acuarelate, care înfăţişează case de ţară sau din unele cartiere ale oraşelor din Germania, Austria şi Italia, datând de Ia sfârşitul secolului al XV-lea sau din primii ani ai celui de al XVI-lea. Imagini preţioase datorită calităţilor artistice ale acestora, dar şi datorită acuităţii privirii lui Diirer şi a minuţiozităţii cu care au fost redate unele detalii din aceste desene, fie că e vorba de nişte case, de un pâlc de copaci, un iepure sau doi buiori pe cale să se ofilească. Desenele ce reprezintă edificii ne prezintă o imagine exactă a materialelor de construcţie: cărămizi aparente sau date cu grund şi panouri de lemne aparţinând frumoaselor locuinţe din cartierul capelei Sfântul Ioan din Mirnberg, cu acoperişurile lor din ţiglă1; case de mari dimensiuni izolate unele de altele, având- un plan pătrat, cu imensele lor acoperişuri din stuf, pitite în vreo vâlcea la umbra unui grup de arbori centenari, din satul Kalchreut2, case de piatră cu acoperişurile din ţiglă în pantă lină, strânse unele lângă altele din interiorul meterezelor satului fortificat Arco din Italia 3. Această din urmă acuarelă lasă să se ghicească uimirea de a picta o vegetaţie atât de diferit colorată (frunzişul albăstrui al măslinilor), de a reda lumina câmpiei meridionale pe care o descoperă ar234

tistul german. Aceste crochiuri de case lucrate după natură vor fi refolosite uneori de Diirer în unele gravuri, ca, de pildă, în Fiul risipitor (către anul 1498). Scena biblică e un pretext de a înfăţişa curtea unei ferme din Germania, mărginită de câteva clădiri cu pereţii străpunşi de puţine ferestre sau de nişte simple lucarne, cu porţile scunde, cu imense acoperişuri de stuf. REPREZENTĂRI. DE LA LOCUINŢĂ LA INTERIORUL DOMESTIC Preţioasă mărturie privind construirea locuinţelor destinate burgheziei sau unor umili ţărani de la începutul secolului al XVI-lea. Casele din ţinutul Nurnbergului, datorită formei, volumelor şi materialelor respective, se aseamănă în foarte mare măsură cu cele din satele germane şi alsaciene ridicate cu două sau trei secole mai târziu. Casele din satele italiene desenate de Diirer în timpul primei sale călătorii spre Veneţia prezintă deja caracteristicile locuinţelor din Italia sau din Franţa meridională clădite chiar şi în secolul al XVIII-lea. Marile tipuri regionale de construcţii familiale, care se află acum în Italia, Franţa4, ca şi în Anglia, plecând de la acel corpus de edificii ce există şi astăzi, şi adesea de construcţie mult mai recentă, le găsim aşadar în pictura germană sau flamandă încă de la începutul secolului al XVI-lea. Ceea ce indică permanenţa multiseculară a tehnicilor ce caracterizează construcţia caselor, cu, fără îndoială, unele transformări sau ameliorări între secolele XVI Şi XIX, dar, mai mult chiar, cu o seamă de caractere invariabile, pentru o regiune, de ordin cultural, cât şi material. Dar desenele şi acuarelele lui Diirer ce înfăţişează locuinţe ne jasă în afara acestor case, intrarea înăuntrul J °r fiindu-ne interzisă.
235

Pieter Bruegel sau ferma flamanda Ceva mai târziu decât Diirer, Pieter Bruegel denumit Cel Bătrân pictează şi el, cu exactitate, o seamă de locuinţe din satele flamande, durate din panouri de lemn umplute cu chirpici (unele rare şi imense construcţii sunt din cărămidă, cu un pinion de faţadă în trepte) şi cu imense acoperişuri de stuf. Dar, din fericire, Bruegel ne lasă uneori să pătrundem în câteva locuinţe. Vizita la fermă ne este cunoscută datorită celor două copii lăsate de fiii lui Pieter Bruegel cel Bătrân, una aparţinând lui Pieter Bruegel cel Tânăr, pictură policromă pe lemn, cealaltă lui Jan Bruegel5, după un original al tatălui, pierdut însă, mai mult ca sigur o pictură în grisai. în prima, ca şi în a doua versiune, foarte asemănătoare, ne aflăm în una din marile încăperi ale fermei. Unde găsim inventarul descriptiv al mobilierului ţărănesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu acea imensă laviţă-ladă cu spătar şi rezemătoare pentru braţe, cu scaunul scund şi cu cel micuţ pentru copii, cu leagănul în primul plan, în care în acel moment doarme un căţel, cu masa rotundă acoperită cu o faţă de masă albă (faţa de masă albă pe care o vom regăsi în interioarele ţărăneşti înfăţişate de fraţii Le Nain), pe care se află câteva castronaşe pline cu supă de lapte (gospodarii respectivi au şi vaci, un bărbat şi o femeie fiind tocmai pe punctul de a bate putineiul pentru a alege untul). Obiectul cel mai uimitor o constituie vatra principală, aflată direct pe sol, deasupra căreia fierbe o imensă căldare agăţată de un cârlig gros. Tânăra mamă care-şi alăptează pruncul se încălzeşte, cu mâna întinsă către flacără, aşa cum face şi al doilea dintre cei trei copii, ce are picioarele goale şi stă pe scaunul cel mic. Tatăl, care pare a fi stăpânul casei (mai puţin tânăr decât mama) îi întâmpină pe cei trei oaspeţi. în planul secund al tabloului, pe lângă ceea ce pare să alcătuiască familia
236

conjugală a unui cuplu, împreună cu copiii săi, se pot observa alte cinci personaje ce par să locuiască sub acelaşi acoperiş: un bărbat aşezat pe bancă, un altul, ce stă singur la masă şi se pregăteşte să-şi soarbă supa, tânărul şi tânăra femeie ocupaţi să bată putineiul şi, în sfârşit, o tânără fată în cadrul uşii (o uşă de lemn masiv având, în partea de sus, un cadru fix de sticlă cu bare de plumb), despre care nu ne dăm seama dacă intră sau iese din încăpere. Ne aflăm într-o încăpere aparţinând unei gospodării flamande, în chiar răstimpul în care se ia masa. Adulţii sunt absorbiţi de preocupările lor, cu excepţia celui mai vârstnic, care, întocmai ca şi cel mai mic dintre copii (cu picioarele goale şi el) stă întors cu faţa către două dintre personajele venite în vizită. Nu se ştie nimic despre legăturile care i-ar putea uni pe diverşii protagonişti ai acestei scene ţărăneşti (să fie oare rude?). în cazul acesta, e probabil ca tabloul să nu fi fost pictat pentru a oferi un inventar documentar sau pitoresc al unui interior de locuinţă ţărănească, ci într-un scop fără îndoială alegoric, urmărind ilustrarea vreunui proverb sau a vreunei scene biblice, cum se întâmplă adesea în pictura flamandă din secolul al XVI-lea, şi având un rol moralizator. Oaspeţii sunt nişte burghezi înstăriţi, aşa cum ne sugerează îmbrăcămintea acestora. Vin în vizită la o lăuză, sau, aşa cum s-a presupus, vin să-1 vadă pe cel mai mare dintre copii, cel ce pare să stea de vorbă cu doamna din primai plan, şl care ar putea fi copilul ei, sau vreo rubedenie încredinţată spre îngrijirea respectivei familii de ţărani? în scenele de gen ale pictorilor flamanzi din secolele XVI şi XVII, tablouri foarte căutate de amatorii din epocă, interesul pur documentar se situează, în general, pe planul al doiJea. în spatele picturii ce reprezintă cu multă fidelitate aspecte din viaţa zilnică a ţărănimii sau burgheziei se ascunde cel mai adesea, în
237

interioarele lui Vermeer, ca şi în această Vizită la fermă a lui Bruegel, şi potrivit unui limbaj mai mult sau mai puţin cifrat pe care îl cunosc amatorii, o semnificaţie oarecum gnomică. Obiectele uzuale care se află reunite în asemenea scene de interior sunt prezentate într-un scop simbolic precis, ca în naturile moarte din epocă, deseori picturi cu „deşertăciuni". Şi ar fi o greşeală să se atribuie o prea mare valoare documentară acestor obiecte, şi să se considere că aceste reprezentări de interioare ţărăneşti sau burgheze reprezintă nişte documente autentice, „lucrate după natură", şi care ne-ar reda cu exactitate viaţa zilnică a ţăranilor sau a negustorilor flamanzi.
Interioarele ţărăneşti ale fraţilor Le Nain

Acelaşi risc de interpretare greşită şi în ceea ce priveşte Franţa secolului al XVII-lea, atunci când avem în vedere picturile ce înfăţişează „interioare ţărăneşti" ale fraţilor Le Nain. Celebrul Ospăţ ţărănesc din 1642, sau Familie de

ţărani de la Luvru 6 nu sunt de fapt nişte reprezentări de grupuri familiale. Fraţii Le Nain aveau prea mult geniu şi în acelaşi timp un prea mare simţ al comercializării propriilor opere pentru a le putea atribui unele preocupări de ordin social (sau numai sociologic) în înfăţişarea ţăranilor pe care ni-i prezintă. în Familie de ţărani, prezentarea laolaltă a acestei femei bătrâne, slabă şi cu buzele strânse, a celor câţiva bărbaţi aflaţi în floarea vârstei, a unui bărbat mai tânăr şi a câtorva copii plini de gravitate care cântă la vioară şi la flageolet, evocă tema etapelor vieţii, temă îndrăgită de pictorii italieni de la Tiţian până la şcoala lui Caravaggio, mai curând decât prezentarea unui grup familial ce-şi duce viaţa sub acelaşi acoperiş. In aceste tablouri, felul în care de desfăşoară ritualul mesei este doar sugerat. Fraţii Le Nain
238

evită acumularea oarecum trivială a detaliilor culinare şi preferă să aerisească întreaga compoziţie şi să-i confere un sens simbolic, aproape ireal şi în afara timpului. în Ospăţul ţărănesc, o faţă de masă, nu o masă pusă, o piesă de rufărie prea mare pentru banca pe care este întinsă, numai ulciorul cu vin, lângă o pâine rotundă şi cuţitul care începe s-o taie; alături, farfuria adâncă de cositor şi o singură lingură. Cadrul interioarelor ţărăneşti ale fraţilor Le Nain este întotdeauna acelaşi: plafonul nefiresc de înalt; soba, de mari dimensiuni. încăperea pare vastă, mai curând decorul unei piese de teatru decât reprezentarea veridică a colibelor afumate în care trăiesc nişte bieţi ţărani. Puţină mobilă: una sau două laviţe, câteva scaune şi scăunele fără spătar. Patul, sau paturile, care se găseau întotdeauna în casele ţărăneşti, sunt rareori înfăţişate în tablou. Pologul unui pat cu coloane împreună cu învelitoarea sa de catifea este totuşi vizibil într-un eolţ al tabloului ce ne prezintă Ospăţul ţărănesc. In oraş Interioarele flamande şi olandeze pictate în aceeaşi epocă oferă reprezentări mai precise privind mobilierul şi arhitectura caselor. Peter de Hooch ne înlesneşte pătrunderea în odaia familiilor citadine sau, în cazul celor mai înstărite, în unele apartamente aşezate unele după altele. Lumina Nordului, ce pătrunde prin ferestrele înalte ale locuinţelor, se oglindeşte în dalele pardoselilor sclipitor de curate şi pune în valoare patina mobilelor. Alcovul se află în colţul întunecos al camerei. îndestularea, ordinea ne tulburată, un anumit simţ al confortului şi al distracţiilor siant evidente. Alţi pictori flamanzi, Adriaen Brouwer, David Teniers înclină spre genul popular şi pitoresc. Interioarele lor se vădesc murdare, în dezordine, mobilie239

rut se limitează la câte o jumătate de butoi ce ţine loc de masă, la câţiva buşteni ce slujesc de scaune. Scenele de gen populare pictate la repezeală de către A. Brouwer, crochiurile făcute de Diirer, proverbele ilustrate de pictorii din familia Bruegel, calmele compoziţii ale fraţilor Le Nain, care, ca şi Lăptăreasa sau Ulicioara lui Vermeer, au ştiut să oprească clipa pentru eternitate, toate aceste reprezentări picturale constituind o seamă de fascinante mărturii pentru istorie. Dar asemenea izvoare figurate sunt insuficiente pentru a putea cunoaşte felul de a vieţui al cultivatorilor flamanzi şi germani din secolele XVI—XVIII sau al acelor ţărani din Laonnois pe care i-au pictat fraţii Le Nain. Pentru a avea o idee mai precisă privind reprezentarea grupului de persoane care trăiau sub acelaşi acoperiş, în satele şi târgurile Europei occidentale, mai cu seamă în Franţa rurală, între secolul al XVI-lea şi începutul celui de al XlX-lea, pentru a şti în ce tip de casă se adăposteau aceste familii de ţărani, potrivit epocii şi ţării, e nevoie să se recurgă la alte izvoare, cu precădere la documentele scrise. MODALITĂŢI DE LOCUIRE Câte persoane locuiesc laolaltă în aceste case scunde durate din lemn, chirpici şi stuf, din satele din Auge saia Sologne, câte în casele acestea mari din paiantă, cu galerie şi curte interioară, din satele din câmpia alsaciană, câţi în aceste înguste case din piatră, înghesuite unele într-altele, din satele Provenţei? Nu este vorba doar de a afla numărul persoanelor care alcătuiesc grupul domestic, variabil pe măsura trecerii timpului în fiecare casă, în funcţie de naşteri şi de decese, de căsătorii şi de plecări, ci mai cu seamă de a cunoaşte legăturile de rudenie care le unesc. Familiile de ţărani din
240

Franţa, Anglia sau Germania preaintă Oare peste tot aceeaşi structură, din secolul al XVI-lea până în cel de al XVIII-lea, „reduse" la un menaj simplu, denumit „nuclear", compus doar din tată, mamă şi copiii respectivi, sau ^şi duc viaţa în grupuri numeroase, de factură patriarhală? Dar a cunoaşte felul în-care diverşii membri ai aceluiaşi grup familial îşi împart spaţiul interior al locuinţelor, pentru a dormi, mânca şi lucra, nu e suficient pentru a înţelege funcţionarea acelor sisteme familiale care se pot diferenţia de la ţară la ţară, de la o regiune la alta, la fel ca şi forma şi structura construcţiilor ce pot varia în timp şi în spaţiu. Diferitele sisteme familiale sunt dependente de o seamă de condiţii nu numai de natură economică, dar şi juridică. Dreptul familial şi variaţiile sale, această „geografie cutumieră" studiată de Jean Yver7, modalităţile de transmitere a patrimoniului părinţilor către copii influenţează dimensiunea şi structura menajelor. Casa ţărănească nu e numai o' clădire în care locuieşte un grup familial. Cel mai adesea, ea adăposteşte şi animalele care-i aparţin, rezervele alimentare şi recolta înmagazinată, uneltele de muncă. Este, în acelaşi timp, o unitate de rezidenţă şi o unitate economică de producţie, acel domus de care vorbeşte Emmanuel Le Roy Ladurie în legătură cu satul Montaillou8, ousta sau ostdl din regiunile de limbă d'oc, acel Hof din Alsacia şi din ţările germanice, entităţi care includ şi clădirile şi ogoarele cultivate, dar şi numele respectiv de familie, iar uneori, ca în Alsacia, blazonul familiei care o ocupă. în diviziunile spaţiului ţărănesc, casa, domus, ousta sau Hof, indică totalitatea bunurilor private pe care le posedă unitatea familială, prin opoziţie cu locurile şi bunurile comune ce aparţin totalităţii locuitorilor unui sat, drumuri, păşuni comunale, chiar
241

arii comune de treierat, aşa cum găsim în ţinuturile cu o populaţie foarte densă, în Provenţa sau în Languedoc. Un habitat evolutiv iI

Suprafeţele construite ce aparţin unei unităţi familiale nu erau imuabile. Destinaţia fiecăreia din părţile suprafeţelor respective putea fi schimbată de-a lungul generaţiilor, pe măsura necesităţilor, se transforma, în secolul al XVII-lea, aşa cum se face şi astăzi, o parte din hambar în cameră suplimentară ce se adaugă celor existente. în alt loc, se diviza o unitate locuibilă în două, după partajul efectuat între părinţi şi copii, sau între fraţi. Se ridicau clădiri suplimentare în aceeaşi curte, pentru a oferi un adăpost bătrânilor părinţi care se retrăgeau, sau pentru a instala un fiu cu prilejul căsătoriei acestuia. Când, în 1788, soţii Jargot, muncitori din satul Courcelles, Bourgogne, îşi însoară pe cel mai mare dintre fii, acesta rămâne să locuiască împreună cu ei, în casa lor. în contractul de căsătorie, ei menţionează şi stabilirea celui de al doilea fiu, Jean, „într-o casă ridicată de curând". Părinţii rezervă în sfârşit, pentru ultimul lor fiu, Simon Jargot, „un mic loc pentru a dura' un patul pentru fân alături de un alt loc situat în numitul Courcelles, dat lui drept dotă, pe care îşi poate ridica o locuinţă"9. Astfel, alături de casa părintească, se vor alipi alte două locuinţe, cei trei fraţi Jargot putând coexista într-o nemijlocită vecinătate. Tot astfel, la Azereix, sat din Pirinei alcătuit dintr-un lot de case de mari dimensiuni şi cu domeniu familial, Anne Zinck10 a notat sporirea numărului de focuri, de la 116 în 1636 la 171 în 1792, fără ca suprafaţa globală a construcţiilor, aflate în teritoriul sătesc, să se fi mărit: „Căci fiul, fratele, ginerele au durat o locuinţă pe domeniul familial".
IV 242

Habitatul satelor din Franţa sau din Germania nu avea limite fizice. Numeroase cauze vin să explice această necurmată fluctuaţie privind construcţia sau abandonul în interiorul spaţiilor săteşti. Unele ţin de anumite consideraţii de ordin economic şi demografic. Potrivit fazelor de expansiune şi de stagnare (unde intră în joc atât condiţiile meteorologice, cât şi evenimentele politice), ca, de pildă, în Lorena, războaiele din prima jumătate a secolului al XVII-lea, se pot observa unele perioade când se construieşte intens, altele de abandon, apoi de un nou avânt al construirii clădirilor private. Cauze mai puţin evidente, ţinând nu atât de condiţiile conjuncturii economice, generale sau regionale, ci de însăşi derularea ciclurilor familiale în interiorul locuinţelor, antrenează şi acestea anumite transformări succesive ale spaţiului pe care se află deja unele construcţii. Aceste cauze sunt legate de modalităţile de partaj familial, generaţie după generaţie, şi de strategia folosită în rostuirea copiilor, şi poartă răspunderea acestor divizări a caselor, şi a acestor construcţii prin care se urmăreşte păstrarea în imediata apropiere a unora dintre copii, în sânul aceleiaşi comunităţi săteşti. Aceste raţiuni recomandă să *nu se disocieze studierea habitatului în aspectele sale materiale (tipologia construcţiilor, planurile spaţiilor interioare, mobilierul şi folosirea acestuia) de cele ale grupului persoanelor înrudite care locuiesc în aceeaşi casă. Pentru a stabili raporturile dintre domiciliu şi grupul familial, pentru a respecta realităţile geografice (alegerea materialelor în funcţie de resursele locale, restricţii de ordin climateric), istorice (între începutul secolului al XVI-lea şi sfârşitul celui de al XVIII-lea) şi sociale (agricultorii înstăriţi şi neguţătorii nu trăiesc la fel cu muncitorii), e nevoie să se ţină seama de aspectele variate şi de structurile familiale, ca şi de formele pe care le dobândeşte habitatul rural în Franţa şi în ţările vecine.
243

Locuinţele oamenilor săraci

Casele ţăranilor din secolul al XVII-lea, mai puţin chiar decât în cel de al XVIII-lea, sunt departe de a fi întotdeauna nişte „cocioabe afumate", mizerabile alcătuiri din panouri de lemn, cu pereţii din lut uscat amestecat cu paie sau cu iarbă-neagră, cu acoperişul din paie de secară, sau din trestie, sau din alte soiuri de plante ce cresc în apropierea acestora. Adăpost prost izolat, precar („umplutura pereţilor acestor construcţii fiind alcătuită din chirpici, trebuie refăcută în fiecare an; o clădire nouă are nevoie de reparaţii chiar în anul ce urmează ridicării ei"11), mistuit în câteva ore de foc, e o construcţie de mici dimensiuni, având o încăpere unică drept spaţiu de locuit, slab luminată prin câteva deschizături de mici dimensiuni. Parohul din satul Sennely, Sologne, în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea, denunţă lipsa de confort din casele enoriaşilor săi, „cărora nu le sunt pe plac plafoanele înalte [...]. Le place să atingă cu capul grinzile din camere". Cât despre lumină, parohul adaugă: „Ar trebui să deschidă în pereţii caselor câteva ferestre mari prin care să pătrundă aerul, pe când acestea sunt întunecoase şi mai potrivite să slujească drept temniţă pentru ucigaşi decât locuinţe pentru nişte persoane libere"12. în casele cu o singură încăpere aptă de a fi locuită nu putea trăi decât un grup familial redus, limitat la o văduvă sau la un cuplu cu cei mai mici dintre copii, cei mai mari fiind obligaţi să-şi caute adăpost în altă parte, în case mai înstărite, sau să emigreze în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi câştiga existenţa. Nici nu se pune problema ca în asemenea cocioabe să poată locui o familie numeroasă, alcătuită din trei generaţii, sau să fie păstrat un mare număr de copii, căci nici vorbă nu poate, fi să li se asigure hrana, o locuinţă atât de modestă mergând mână în mână cu modicitatea bunu244

rilor şi a resurselor. Acest gen de locuinţă nu era specifică unei anumite regiuni din Franţa sau din altă parte, dar, într-o proporţie variabilă, potrivit provinciilor şi potrivit epocilor (războaiele şi jafurile, anii de foamete contribuiau la înmulţirea acestora), se întâlnea în multe sate din secolele XVI—XVIII. Asemenea formă de habitat deosebit de mizeră coexista, în acelaşi loc, cu locuinţe mai cuprinzătoare, mai spaţioase, reprezentare materializată a inegalităţii condiţiilor socio-economice a familiilor care alcătuiau o comunitate rurală, întâlnim astfel de cocioabe fie izolate în diferite puncte ale teritoriului respectiv, fie în grup. In Auvergne, în secolul al XVIII-lea, bordeiele minerilor, „care alcătuiesc nişte barriaăes, se rânduiesc în şiruri de locuinţe, fiecare dintre acestea prezentând, la faţadă, o uşă şi o fereastră îngustă, iar în spate gura podului"13. în Corsica, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „unii ţărani nu au altă locuinţă decât nişte colibe durate din piatră, cu o încăpere unică"14. Cercetările arheologice, efectuate în Sicilia, în satul Brucato (lângă Palermo), au revelat permanenţa, din secolul al XlV-lea până în cel de al XlX-lea, a unui habitat cu o singură încăpere, habitat ce adăposteşte familiile sărace ale salariaţilor agricoli (i braccianti) — aşa cum e şi cazul imensei majorităţi a locuitorilor din satele siciliene. în aceste locuinţe lipite unele de altele, ca acele „barriades" din Auvergne, cu un singur etaj, spaţiul acelei piese unice este împărţit în două: cea mai întunecată, cea mai îndepărtată de deschiderea care dă spre uliţă, slujind drept loc de dormit pentru oameni, eventual şi pentru vite; partea cea mai luminoasă, cea mai aproape de uliţă, concentrează în jurul vetrei activităţile ce ţin de pregătirea Şi consumarea mâncării. Constatările arheologilor, ca şi mărturiile scrise indică şi o- însuŞire, în vederea unor activităţi domestice, a spaţiului deschis din uliţa satului, care se află fa faţa fiecărei case15. Locuinţele cu o unică
245

încăpere ale minerilor din Auvergne, ale zilieriior din Corsica, ale acelor braccianti sicilieni şi ale bieţilor pălmaşi din Languedoc sau din Sologne îngăduie chiar, cu toată micimea lor, derularea ciclului familial răstimp de mai multe generaţii. Dacă mai coborâm pe treptele sărăciei, în satele Angliei secolelor XVI şi XVII, sau în Franţa, în special în provinciile apusene, întâlnim forme de habitat încâ şi mai modeste, încă şi mai precare. Cu prilejul convocării Statelor Generale din 1649, locuitorii din SaintChristophe-en~Roc, de lângă Saint-Maixent, au pus să li se întocmească în scris anume „ju-ruinţe" în care îşi deplâng mizeria şi deznădejdea: „Nu sunt decât aproape 90 de focuri şi cea mai mare parte milogi şi cerşindu-şi pâinea [.. .]. în asemenea situaţie ca acuma se văd numai cârduri de sărăntoci [...] şi toţi se culcă de-a valma pe paie şi au fost siliţi să-şi facă nişte colibe mici în mijlocul câmpului, neputându-şi găsi un alt adăpost"16. Bordeiele de la marginea pădurilor, micile colibe ridicate în plină câmpie, cocioabele năruite, un fel de abatere de la regula habitatului rural, sunt doar nişte culcuşuri care nu mai pot îndeplini funcţia , de locuinţă pentru un grup familial cu structuri stabile. Clasa cerşetorilor, în compoziţia grupurilor sociale săteşti (şi nu numai în epoca tulbure a Frondei, cea în care locuitorii din Saint-Christophe îşi formulaseră doleanţele), constituie o grea şi firească povară în multe regiuni. chiar şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum stau mărturie listele fiscale de recensământ care au ajuns până la noi. Bărbaţi schilodiţi şi femei bolnăvicioase, tata orb cerşetor locuind împreună cu fiul său ziler, familii dezmembrate ce trăiesc în sat, în parte din mila locuitorilor acestuia, în colibe şi bordeie. Mulţi dintre aceştia, când foamea devine de neîndurat, fug de acolo, solitari sau în cete, înrudiţi între ei sau nu, îndreptându-se spre
2 4 (5

s

alte aşezări, mai ales către oraşe, unde îi aşteaptă închisoarea. Dacă dorim să delimităm în varietatea şi complexitatea lor diferitele modalităţi de a împărţi spaţiul unei locuinţe, felul de a vieţui sub acelaşi acoperiş, de a se încălzi la acelaşi foc şi de a mânca la aceeaşi masă, în funcţie de structurile grupului de rezidenţă, este absolut necesar să urcăm din nou pe scara socială până la agricultorii din câmpiile din Ile-de-France, Flandra sau Lorena, până la acei mici proprietari agricoli care-şi valorifică produsele, din Languedoc sau din Provenţa, până la acei artizani din mediul rural stăpâni pe meseria lor, au la podgorenii din Bourgogne sau din Val .e Loire. Clădirea care adăposteşte familia acestora e în general mai spaţioasă, având mai multe camere de locuit, ca şi unele dependinţe, hambare, staule, pivniţe.

I

Locuinţele oamenilor bogaţi

In imediata apropiere a aglomeraţiei pariziene, un inventar din anul 1647 prezintă componenţa casei unui agricultor din Villejuif. Aceasta constă „dintr-o bucătărie scundă ce dă spre stradă, într-o parte aflându-se o scară, iar în cealaltă o poartă pentru căruţe, două camere mari deasupra, şi o cameră mică, pod deasupra, o altă sală scundă la capătul bucătăriei"17. O casă cu două caturi, cu pod, durată din piatră, cum se află multe în Ile-de-France, casă şi dependinţe cu un acoperiş de ţiglă, semn vădit al unei anumite prosperităţi, deoarece acoperişurile de stuf, mai ales în secolul al XVII-lea, sunt cu mult mai frecvente în majoritatea satelor din jumătatea de nord a Franţei. în legătură cu materialele de construcţie ale locuinţelor trebuie să nuanţăm schematismul Unei dihotomii ce opune casele din chirpici sau din lemn din ţările nordice (Franţa de Nord, Flandra, Anglia, Germania) caselor din piatră

II 1

din ţările sudice (provinciile din sudul Franţei, Spania, Italia). Casele din Bretania şi din Cornuaille sunt din piatră granitică; cele din Bourgogne, din piatră calcaroasă; cele din Ile-deFrance, din molon. Restricţii legate de prezenţa sau de absenţa unor asemenea materiale, lemn sau piatră, au dictat opţiunile în cazul construcţiei de locuinţe. Nu se mai pot aplica în mod prea riguros nici acele criterii ierarhice ce tind să acorde întâietate materialelor grele, pietrei în detrimentul chirpiciului şi al lemnului. Toate casele ţărăneşti din piatră sunt sărăcăcioase; aşa după cum stau mărturie acele bordeie din piatră din Corsica şi Sicilia despre care s-a mai vorbit. Dimpotrivă, casele din chirpici şi din bârne, ca cele din Kochersberg, Alsacia, sau unele conace normande, sunt spaţioase, luxoase chiar şi apte să adăpostească numeroasa familie, inclusiv servitorimea, a unui bogat agricultor sau a unui nobil de ţară. Cum trăiau aceşti agricultori sau aceşti artizani rurali în interiorul casei lor? Guy Cabourdin ne ajută să intrăm în trei locuinţe ce aparţin unor agricultori din satul Antheiupt, în apropiere de Luneville. Casele din satele Lorenei sunt grupate, lipite unele de altele de fiecare parte a nesfârşitei uliţi ce străbate aşezarea. Cele care aparţin celor trei ţărani ai noştri sunt nişte clădiri alcătuite din două „rânduri", sau trepte, adică din două travee (casele ce aparţin zilerilor au numai o travee), ce adăpostesc sub acelaşi acoperiş şi în cuprinsul aceloraşi ziduri spaţiul de locuire pentru oameni şi spaţiul în care se află hambarul şi grajdul. Aceste familii de ţărani din satul Antheiupt, la mijlocul secolului al XVIII-lea, dispuneau toate trei de câte două încăperi pentru locuit: „în faţă, o încăpere ce primea lumina dinspre uliţă, denumită odaia cea frumoasă, odaia cea mare,18 sau cuptorul (poele) şi, în spate, bucătăria" . Această denumire franceză, poele, în Lorena, corespunde acelui Stilb din Alsacia şi din alte ţinuturi germanice. în cunoscutul .său
248

Jurnal de călătorie în Italia (1580), Montaigne,

străbătând Lorena, o parte din Alsacia şi din Germania, ca şi cantoanele elveţiene, se minunează văzând sistemul de încălzire din casele Europei de est, sistem adaptat la asprimea iernilor din aceste regiuni: „Există ceva mai perfecţionat decât sobele lor care sunt făcute din pământ ars?". Sistem ingenios, deoarece acelaşi cămin plasat între cele două piese de locuire permite încălzirea simultană şi a uneia şi a celeilalte, ca şi pregătirea mâncării în bucătărie — un mijloc de a folosi în totalitate cele două piese de locuire pentru a se dormi .acolo, în vreme ce, în regiunile unde acea unică sobă se află în sală, există tendinţa, pe timp de iarnă, ca toţi ai casei să se înghesuie, pentru a dormi, în acea singură încăpere încălzită. în cele trei locuinţe de agricultori din Anthelupt, paturile sunt dispuse şi în „odaia cea frumoasă" şi în bucătărie. Paturile pot fi plasate şi în alcovuri. în Alsacia, două paturi identice ocupă un alcov mare, aproape o piesă separată, menajată în vastul Stiib al casei, unde doarme capul familiei şi soţia sa. în alte părţi, paturile ocupă ungherele întunecoase ale sălii, mult mai rar mijlocul încăperii. Ca şi în privinţa altor piese de mobilier, mese şi scaune, observăm, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, o evoluţie a patului. Pornind de la nişte forme rudimentare, nişte scânduri simple acoperite cu un mindir, denumit adesea „châlit", treptat-treptat, patul dobândeşte aspectul acela mai elaborat şi mai costisitor pe care i-1 cunoaştem adesea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: pat cu coloane de lemn, împrejmuit de perdele din ţesătură de Bergamo sau din serj viu colorat, cel mai adesea în verde, cu baldachin şi un aşternut alcătuit din una sau două saltele de lână, perne de puf, cearşafuri şi cuverturi. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, studierea unor "Inventare întocmite după de249

ces, din mai multe regiuni, vădesc importanţa pe care o dădeau oamenii de la ţară calităţii patului. Gerard Bouchard, vorbind despre sărăcăcioasele case din Sologne pe care le-a studiat, se miră, şi pe drept cuvânt, de valoarea relativ ridicată a patului acestor oameni săraci: „Pentru un eşantion de cincizeci de zileri, patul reprezintă întotdeauna cel puţin 40<>/o din valoarea totală a bunurilor acestora"19. Modalităţile de confecţionare a paturilor, ce diferă de la o ţară la alta, corespund unor necesităţi şi gusturi variate. Permanenţa diferitelor rânduieli în ceea ce priveşte dormitul prezintă un caracter cultural propriu, care se menţine secole de-a rândul. Montaigne nota deja, cu o amuzantă concizie (Essais, c. III, cap. XIII, „Despre experienţă"): „Un neamţ se îmbolnăveşte dacă-1 culci pe o saltea, un italian dacă-1 culci pe puf, şi un francez într-un pat fără perdea şi într-o cameră fără foc".
Promiscuitatea culcuşului

Cum sunt repartizate paturile într-o locuinţă ţărănească? în casele cu o unică încăpere, răspunsul e simplu: patul sau paturile sunt plasate în această unică încăpere, în care dorm, mănâncă şi-şi duc viaţa toţi membrii familiei. In multe cazuri, în locuinţele ţăranilor săraci, patul unic ocroteşte somnul întregii familiiContele de Forbin, gentilom provensal de înaltă clasă, călătoreşte cu diligenta de la Blois la Poitiers, în anul 1683: „rătăcind drumul noaptea, pe timp de ceaţă", în smârcurile poitevine, ajunge în faţa casei unui ţăran: „L-am întrebat, intrând înăuntru, dacă n-ar putea să facă focul şi să ne adăpostească la el pentru seara aceea. Oh! Domnule, vedeţi şi singur doar, răspunse acesta, nu am decât patul ăsta nenorocit, de care mă folosesc eu, nevastă-mea şi copiii mei"20.
250

Chiar în locuinţele mai spaţioase — ca mai multe încăperi de locuire — ale agricultorilor sau ale burghezilor, în mediul rural (şi în mod neîndoios şi în cel urban) chiar din secolul al XVIII-lea, unul sau mai multe paturi se găsesc întotdeauna în camera în care se vieţuieşte, unde se face focul şi unde se prepară şi apoi se consumă bucatele, şi aceasta, în Lorena, ca şi în Provenţa de Nord sau în Bourgogne, până şi în imensele case din Beam sau din Valea Pirineilor în secolul al XlX-lea — aşa după cum consemnează F. Le Play 21 către anul 1850 în legătură cu familia Melouga . Intr-o ierarhie privind folosirea diferitelor încăperi ale casei, este absolut sigur că a dormi în sală, sau cuptor cum i se mai spune, este privilegiul capului familiei şi al soţiei sale. Ceea ce se poate observa şi când e vorba de înstăriţii proprietari ai imenselor case din Kochersberg, Alsacia, ca şi de casele cu patru încăperi de locuire din satele Provenţei. La Varzy, Bourgogne, în secolul al XVII-lea, inventarele întocmite după deces atestă cu toată claritatea lucrul acesta atunci când se referă la casele ce aparţin burgheziei: „Ustensilele ce slujesc la pregătirea, fierberea şi coacerea bucatelor sunt inventariate în odaia în care şi-a dat sufletul răposatul. Pare a fi odaia în care stătea de obicei acesta, o odaie bună la toate, odaie ce corespundea cuptorului din casele oamenilor de rând"22. Un călător parizian, administrator al impozitului pe sare, consemnează în Memoriile sale de călă-| în Alsacia impresia de dezgust olfactiv ra Privind acel Stiib alsacian al oamenilor de nd: „E aproape cu neputinţă să rezişti aîn reajma lui, deoarece acolo se culcă, acolo mă- ncă, acolo îşi usucă rufele şi-şi păstrează coamele, ceea ce dă naştere unei duhori de nesuferit"1^. Inghesuirea mai mare sau mai mică a patun d °f * încăperea sau în încăperile de locuire Pinde de numărul persoanelor care locuiesc casa. Cele trei familii de agricultori loreni 251

din satal Anthelupt, în jurul anilor 1750, numărau, prima, trei persoane (părinţii şi un copii mic), a doua şase persoane (părinţii şi patru copii între opt şi douăzeci şi doi de ani), iar a treia zece persoane (părinţii şi cei opt copii ai lor, în vârstă de la zece luni la douăzeci de ani). Cele trei case aveau fiecare câte două camere, aşa că ne putem imagina înghesuiala din cea a lui Jean Homand şi a soţiei sale, Arme Damien, cei mai mici copii dormind în odaia părinţilor, iar cei mai mari în cealaltă încăpere, nu în nişte paturi cu coloane, ci pe nişte scânduri acoperite cu câteva mindire prăpădite. Când încăperea unică este îndeajuns de spaţioasă (cum e adesea cazul), proprietarii nu pregetă s-o umple cu numeroase piese de mobilier, într-un sat din Mâconnais, după decesul unui dogar, în 1674, în camera principală, singura pentru locuit sau „casa de jos", care conţine un cămin, notarul consemnează în registrul său prezenţa a patru paturi dotate cu toate cele necesare, inclusiv perdelele de rigoare, dar şi a cinci eufere prevăzute cu încuietori şi a două coveţi pentru frământat pâinea24. Dar nu se cunoaşte compoziţia grupului familial care folosea sau care folosise mai înainte aceste patru paturi plasate în aceeaşi încăpere din casa dogarului. După decesul văduvei unui -controlor militar, tot în regiunea Mâconnais, fdar mult mai târziu (1780), şi într-un mediu social burghez, inventarul mobilelor ne informează că văduva dormea într-una din camere, într-un pat* cu patru coloane, şi că în aceeaşi cameră se mai afla un pat „în care doarme păstoriţa". Poate că, în cazul acesta, văduva era foarte bătrână şi prezenţa unei slujnice cu care îşi împărţea odaia era motivată de faptul că bolnava nu putea rămâne singură în timpul nopţii. Cele două fete ale casei, încă celibatare, dormeau în altă cameră, fiecare în câte un pat cu patru coloane. însemn al burgheziei şi, deoarece din locuinţa familială plecaseră mai mulţi copii
252

stabiliţi deja la casele lor, în bucătăria şi în sala acestei case nu se afla nici un pat. Nici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, individualismul, care se traduce prin izolare nocturnă, nu devenise o realitate. El îşi face apariţia aici, la aceşti burghezi din Mâconnais, în mod oarecum simbolic, prin folosirea altor piese de mobilier din locuinţa respectivă. Notarul care a făcut inventarul nu uită să precizeze că unul din dulapuri aparţine mamei, un altul fiicei mai mari, iar al treilea fiicei mai mici. Aceste dulapuri, care se încuie cu cheia, au înlocuit în cursul secolului al XVII-lea, sau numai în cursul celui de al XVIII-lea, cuferele, fiind nişte mobile în care se pot păstra obiectele personale, rochii, rufărie de corp, cearşafuri şi feţe de pernă şi de masă, obiecte care fac parte din trusoul fetelor. Refugiu al individualismului feminin, în mai mică măsură în mod neîndoios, decât practică matrimonială: cufărul (sau dulapul) ce aparţine fetei va fi transportat în casa soţului, în ziua nunţii acesteia, alcătuind o bună parte din dotă. Plasarea mai multor paturi în aceeaşi cameră este deseori atestată atunci când e vorba de locuinţe şi de hanuri (practică întâlnită încă şi astăzi în micile hoteluri de provincie). Montaigne, prin contrast, fără îndoială, cu cele pe care le întâlnise prin alte părţi, laudă, în Voyage en Italie (Călătorie In italia), confortul hanurilor germane, dintre care unele oferă o „sobă" pentru un singur pat şi un fel de galerii în scopul de a evita trecerea prin alte camere pentru a ajunge în camera sa. Contele de Forbin, tot în cunoscutele sale Memorii (1677), povesteşte cum şi-a petrecut o noapte • la hanul din Montargis: „S-a pus problema culcării. Ni s-a dat la toţi cei patru o singură cameră cu trei paturi". Toţi cei patru, cu alte cuvinte contele de Forbin şi alţi trei călători întâlniţi în cursul călătoriei: un canonic de la Chartres, de origine provensală, şi doi „domni" necunoscuţi, în haine de ofiţer, care se vor dovedi a fi hoţi
253

de drumul mare, dintre care unul va fi şi executat ceva mai târziu în piaţa Greve din Paris. In casele de la ţară, dacă eşti nevoit să trăieşti cu mai multe persoane într-o singură încăpere, acestea sunt cel puţin rude apropiate, în oraş, persoane străine de altele trăiesc întro totală promiscuitate datorită sărăciei şi a imposibilităţii de a găsi un adăpost. La Rouen, în secolul al XVIII-lea, o „doamnă" a trebuit „să-şi subînchirieze patul" din camera deja ocupată de un cuplu, în Vechiul Regim înţelegându-se, în general, prin „cameră" încăperea de locuire, indiferent de destinaţia sau destinaţiile acesteia25.

G R U P U R I D E R E Z ID E N Ţ Ă Şl S T R U C T U R I F A M IL IA L E
Cele trei familii de agricultori din satul" Anthelupt, alcătuite din trei, şase sau zece persoane, prezentau acea structură simplă, „nucleară", a unui menaj compus din cei doi părinţi şi copiii acestora. In alte regiuni ale Franţei, Italiei sau Germaniei, întâlnim grupuri familiale de rezidenţă a căror structură e mult mai complexă. Ca şi în cazul lui Jean Homand din Lorena, în casa micului proprietar agricol Joseph Baret, din satul nord-provensal Saint-Leger, situat în valea râului Var, trăiau laolaltă, în aceeaşi epocă, tot zece persoane. Dar structura grupului domestic e total diferită. Josepf Baret, în 1782, are cincizeci şi trei de ani; soţia sa e ceva mai în vârstă; cei cinci copii ai lor, băieţi cu toţii, au între paisprezece şi treizeci de ani: aceste şapte persoane alcătuiesc ceea ce se cheamă nucleus familial, adică părinţi şi copiiAcestui miez i se alătură alte trei persoane: mama lui Joseph Baret, şaizeci de ani; o tânără femeie, Marianne Genesy, soţia lui Claude Baret, fiul cel mai mare al stăpânului casei;
254

în sfârşit copilul lui Claude şi al Mariannei, Joseph Baret, în vârstă de un an, având acelaşi prenume ca şi bunicul său, destinat şi el, dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă, în calitate de prim născut al fiului moştenitor, să devină stăpânul casei.
Două sisteme familiale

Variaţia compoziţiei grupului de rezidenţă la Jean Homand, în Lorena, şi la Joseph Baret, în Provenţa de Nord, corespunde celor două sisteme familiale total diferite. Pentru a percepe mecanismele reale ale funcţionării lor, pentru a afla ceea ce le apropie sau le îndepărtează e nevoie să se ţină seama de mai mulţi parametri. Diferenţa de structură a grupului familial, simrjlu şi „nuclear" în primul caz, mai com■pîexTrf al doilea, interesează în primul rând modalităţile de a ocupa spaţiul locuit. Potrivit complexităţii grupului rezidenţial, coexistenţa unui fiu căsătorit cu părinţii săi determină o repartiţie mai complicată a rolurilor. însoţită de o ritualizare mai accentuată a raporturilor sociale şi a ierarhizării acestora. O seamă de raporturi de subordonare se stabilesc între tată şi fiu, între noră şi soacră, nu numai între soţ şi soţie, aşa cum este cazul într-un menaj „nuclear". Pe lângă modalităţile de coabitare, cele două sisteme familiale se deosebesc şi în ceea ce priveşte felul de a împărţi moştenirea. Regulile Şi practicile juridice familiale nu sunt aceleaşi, în regiunile în care predomină menaj ele simPle, cu cele în care menajele complexe, incluzând trei generaţii, sunt majoritare: în primele, dreptul obligă ca bunurile să fie împărţite în mod egal între copii, între băieţi cel puţin; în cele din a doua categorie, sistemul de a alege u n moştenitor pentru a rămâne împreună cu părinţii şi a Ie succeda este favorizat de unele dispoziţii juridice inegalitare, îngăduind ca moş255

j^H

tenitorul să fie favorizat în detrimentul fraţilor şi al surorilor sale. Diferenţele de ordin juridic, ţinând cont de faptul că sub Vechiul Regim dreptul nu era uniform (în Franţa, instituţionalizarea Codului civil va încerca să realizeze această uniformizare), sunt destul de pregnante de la o provincie sau un grup de provincii la altul pentru a fi putut creiona caracteristicile regionale ale acestei „geografii cutumiere" 26 în materie de partaj familial şi de trasmitere a moştenirii. în aparenţă, pentru Franţa, divizarea e clară: provinciile meridionale, cele aflate la sud de Loara, practică în mod obişnuit partajul inegalitar prin alegerea unui moştenitor, în vreme ce provinciile din Nord şi din Vest sunt adeptele dreptului egalitar, în realitate, harta e mult mai complicată, cu zone de tranziţie în provinciile de centru şi cu zone inegalitare în provinciile sau „ţinuturile" din nordul şi estul teritoriului hexagonal. O rezervă se impune totuşi în interpretarea şi folosirea acestei hărţi: geografia moştenirilor are la bază o analiză de texte juridice cutumiere provenind din diferite regiuni ale Franţei; aceasta pune în evidenţă numai diversele caracteristici ale dreptului familial care nu sunt întotdeauna şi în mod obligatoriu în acord cu realitatea practicilor familiale de ale căror structuri de grup rezidenţial depind. Aceeaşi complexitate-şi aceleaşi probleme de interpretare ale dreptului familial se întâlnesc şi în diferitele provincii ale Germaniei, Italiei sau Spaniei. Strategiile familiale care dirijează modalităţile reproducerii sociale şi biologice ale societăţilor rurale vechi sunt nişte mărturii complexe ale. unor condiţii economice şi materiale, culturale şi totodată ideologice. Există regiuni în Franţa unde, ca şi în Anglia, încă din secolul al XVI-lea, uneori chiar mai devreme, în Normandia, în Anjou, în satele din Bazinul parizian, părinţii vor vedea cum le pleacă toţi copiii din casa în care s-au născut şi în care
256

u trăit. Unii dintre aceştia îşi părăsesc părinţii încă din prima tinereţe, plasaţi în alte familii sau căutându-şi- norocul pe meleaguri îndepărtate. Alţii, totuşi, vor rămâne lângă părinţii lor într-o încăpere amenajată într-o dependinţă a locuinţei familiale. Vor fi, poate, în strânse legături cu părinţii lor, muncind împreună cu aceştia şi ajutându-i. Dar nu va fi admisibil şi nici convenabil ca un fiu, când se căsătoreşte, să-şi aducă tânăra soţie în casa tatălui său. Va fi preferabil să amâne data căsătoriei aşteptând până când va putea să-şi facă un rost, să fie de sine stătător. Soacra şi nora nu-şi vor pregăti fiertura la aceeaşi vatră. Există alte regiuni, în Italia, Franţa - sau Germania, mai numeroase şi mai întinse în care, de îndată ce condiţiile economice îngăduie asemenea lucru, unul dintre copii, născut în casa părinţilor, n-o părăseşte în clipa căsătoriei şi continuă să trăiască împreună cu mama şi cu tata până la decesul acestora. O modalitate de a asigura continuitatea, din tată în fiu în ceea ce priveşte fie un bun patrimonial, fie un fief ancestral, o demnitate parlamentară, o exploatare agricolă, un atelier. Acest sistem familial, de corezidenţă şi totodată de trasmitere a unor ^patrimonii, poartă denumirea de „familie-matcă", acea stem-family a autorilor anglo-saxoni.
a

Familia-matcâ. Locurile şi rolurile

Apariţia unei nurori care vine să se alipească atomului de rudenie a soţului său (sau, mai rar însă, venirea unui ginere în casa soţiei sale moştenitoare) pune unele probleme speciale de coabitare în sânul grupului familial. Unde trebuie aşezat, în casă, patul nupţial al fiului moştenitor şi al nurorii? Desigur că nu în încăpeJea în care dorm părinţii; şi cu atât mai puţin lr * odaia sau odăile fraţilor şi surorilor mirelui, cumnaţii şi cumnatele nurorii. Căsătoria şi sta257

1

bilirea fiului în casa părinţilor presupune câ una din camere e liberă, gata s-o primească pe tânăra fată. Unde aceasta îşi va găsi patul, unde îşi va pune cuferele pe care le va aduce cu sine, cufere în care sunt rânduite hainele şi întregul său trusou. Coabitarea a două cupluri, părinţi căsătoriţifiu căsătorit, este, la rigoare, posibilă într-o casă cu două încăperi de locuire, atunci când fiul care se însoară este singurul copil ce urmează să locuiască împreună cu părinţii. In realitate, în majoritatea regiunilor în care se află în vigoare modelul denumit „familiematcă", locuinţele sunt destul de mari pentru a dispune de cel puţin trei, deseori patru încăperi de locuit. Într-un sat din nordul Provenţei, dar nu în valea râului Var, ca Saint-Leger, ci în acea a Verdou-ului, la Saint-Andre-les-Alpes, mai sus de Castellane, la cele o sută de case care •alcătuiesp aşezarea, mai mult de jumătate comportă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, patru încăperi de locuit27. Case înalte, durate pe o temelie îngustă, lipite toate unele de altele, având în general patru nivele, grajd şi pivniţă la nivelul de jos, două etaje de locuit, „sală şi odaie la primul, sală şi odaie deasupra", aşa cum spun notarii, pod pentru fân în partea cea mai de sus. a casei. Patru încăperi de locuit, e mult pentru nişte ţărani sau pentru nişte artizani de ţară. Este un adevărat lux având în vedere faza ciclului familial în epoca în care grupul se limitează la părinţi şi copii. Dar este necesar atunci când, în celelalte faze, coabitează capul familiei şi soţia sa în alcovul sălii de la primul etaj, unde se face şi foc, o parte a copiilor încă necăsătoriţi în odaia de alături (uneori, fetele şi bunica văduvă ocupă paturile din aceeaşi cameră), tinerii căsătoriţi, cel mai adesea în sala de deasupra celei a părinţilor, camera de alături fiind ocupată de copiii tânărului menaj. Inventarele întocmite după deces pe parcursul secolului al
258

\

XVIII-lea, ca şi mărturiile orale de dată recentă, tind să vădească aversiunea cuplurilor provensale faţă de obiceiul de a-şi lăsa copiii cei mai mari să doarmă în camera în care dorm ei înşişi. Totuşi, cel mai mic dintre copii rămâne în camera părinţilor atâta vreme cât e alăptat, inventarele din secolul al XVIII-lea, cele din Provenţa cel puţin, menţionând în mod frecvent prezenţa unui leagăn, cu învelitoarea şi scutecele copilului. In aceste case lipite unele de altele din Provenţa, ca şi în vastele locuinţe izolate unele de. altele din văile Pirineilor, existenţa grupurilor complexe de rezidenţă, alcătuite din trei, uneori chiar din patru generaţii, atrage după sine o ritualizare, puternic ierarhizată, în atribuirea locurilor fiecărui individ sau fiecărui cuplu. Capul familiei şi soţia sa îşi au patul plasat în încăperea cea mai bună, la Saint-Andre-les-Alpes, de pildă, la primul etaj, acolo unde se află căminul unde se face foc tot timpul, cea care are vedere spre uliţă. Ceea ce e valabil în satele din Provenţa sau din Languedoc, ca şi în acele imense case din câmpia Alsaciei. In cursul desfăşurării mai mult sau mai puţin lente a fazelor ciclului familial, acest loc invidiat din alcovul sălii principale a locuinţei sau a Stiib-ului alsacian va reveni fiului moştenitor şi soţiei acestuia, la moartea tatălui, în interiorul casei are IOG o mişcare de rotaţie. Dacă mama supravieţuieşte soţului, va fi nevoită, o dată rămasă văduvă, să-şi lase patul nurorii şi fiului moştenitor, şi să se mute în altă cameră, singură, sau cel mai adesea cu fiicele sale necăsătorite, sau chiar cu nepoatele. La moartea tatălui, fiul moşteneşte conducerea gospodăriei împreună cu cel mai bun loc de dormit. Sistemul provensal (italian sau japonez) al familiei-matcă implică o împărţire a rolurilor între două generaţii adulte, de fapt între tată Şi fiu, ca şi între soacră şi noră. Repartiţia
259

!

!E -S sau

iii

z

2 LU O

Q DT -LU

O

§ o

X X o >

acestora, în interiorul locuinţei ca şi pe ogoare sau în biserică, ţine seama de unele comportamente ritualizate care sunt, într-un fel, o modalitate de a face în aşa fel încât coabitarea să fie mai puţin dificilă şi de a reduce pricinile de conflict. în fiecare casă, obligaţiile ce le revin femeilor sunt ierarhizate: soacra supraveghează pregătirea bucatelor, nora se ocupă de copiii cei mici şi lucrează la câmp. In chiar încăperea în care dorm capul familiei şi soţia sa, locul ocupat la masa de fiecare membru al familiei, ca şi modul în care se mănâncă, se supun unei ordini ritualizate. în locuinţele alsaciene din Kochersberg ierarhia locurilor în sala în care se ia masa este prezentată în felul următor: „Stăpânul casei are locul cel mai bun, loc ce rămâne gol în absenţa acestuia, care este capătul băncii din colţ, loc ce-i îngăduie să supravegheze, în acelaşi timp, uliţa, curtea şi actele familiei aflate sub cheie în ungherul cel mai ferit al încăperii". In timpul meselor, ,,stăpânul casei stă în capul mesei, soţia sa la dreapta lui, fiii la stânga, fiicele lângă mama lor, apoi servitorii" 28. In legătură cu casele din Bourgogne întâlnim o descriere aproape identică în Ţăranca pervertită a lui Retif de La Bretonne, lucrare ale cărei prime ediţii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea conţin o gravură reprezentând scena mesei familiale. Viziune, fără îndoială, idealizată, dusă la extrem de către Nicolas Retif, întocmai ca şi descrierile etnografilor alsacieni de la sfârşitul secolului al XlX-lea, viziune ce corespunde unui model privind marile exploataţii familiale, dar destul -de rar întâlnite în realitate. în legătură cu locul pe care îl ocupau la masă femeile, o seamă de mărturii atestă că, de fapt, chiar în aceste medii rurale înstărite, acestea luau rareori loc la masa la care mâncau bărbaţii. Ele îi serveau. Aşa cum spune Lazarede La Salle de L'Hermine în Memoriile sale scrise cu prilejul unei călătorii în Alsacia: „în
260

timpul oricărui ospăţ, mama de familie nu vine la masă decât o dată cu desertul, astfel că, atunci când se alătură celorlalţi, se presupune că nu mai are de dat nici un ordin şi nici de adus ceva de la bucătărie". Capul familiei taie pâinea, toarnă vinul, se serveşte primul, însuşindu-şi fără îndoială cele mai gustoase bucăţi, şi împarte apoi mâncarea celorlalţi comeseni.
Casa tatălui

Locuri anume atribuite în încăperile locuinţei, un anumit ritual al mesei, deprinderea, încă din fragedă copilărie, a bunelor purtări, a gesturilor şi a felului de a se exprima în interiorul casei şi în afara acesteia; era elaborat, astfel, un întreg sistem pedagogic ce urmărea să insufle tinerelor generaţii respectul faţă de eei mai vârstnici, să-i silească pe cei dominaţi — fii mai mici, noră — să fie de acord cu favorurile atribuite fiului mai mare, cu semnele de respect datorate părinţilor. Corespondenţa privată a unor mici neguţători de ţară sau a unor cultivatori provensali e plină de asemenea dovezi de respect şi de preţuire între părinţi şi copii, între fraţi — primul născut si fraţii mai mici. Tot astfel, cu prilejul recensămintelor efectuate casă cu casă din aşezările rurale, ca SaintLeger de pildă, ordinea de enumerare a indivizilor care alcătuiesc familia respectivă respectă ierarhiile şi priorităţile, numindu-se mai întâi tatăl cap de familie, care rămâne în fruntea listei până la moarte, urmat de soţia sa, apoi de fiul mai mare. Dacă acesta e deja căsătorit, nora se alătură grupului familial al soţului, plasată cel mai adesea după fraţii cei rnai mici ai moştenitorului; surorile moştenitorului vin după aceea, nepoţii la sfârşit, în Provenţa, Languedoc şi Aquitania dispoziţiile judiciare în materie de moştenire oferă o- bază solidă menţinerii autorităţii paterne.
2<51

Tatăl, aflându-se în posesia patrimoniului familial, are toată libertatea ca, prin testament sau donaţie făcută în timpul vieţii, nu numai să părtinească pe unul din copii în raport cu ceilalţi, dar are mai ales dreptul de a păstra uzufructul bunurilor pe care le-a promis prin donaţie preciputară în contractul de căsătorie al fiului pe care îl păstrează lângă el — practică prudentă şi sigură în scopul de a nu se deposeda şi de a nu lăsa din mână frânele gospodăriei pentru a continua să se facă respectat. Şi din care pricină, moştenitorul respectiv, căruia tatăl şi mama sa „i-au promis să-1 hrănească şi să-1 întreţină", ar avea motiv să se plângă din moment ce munceşte „în beneficiul succesiunii", deoarece patrimoniul îi va reveni, dar numai ceva mai târziu, la moartea tatălui său". Nu te plânge, căci totul va fi al tău", spune tatăl moştenitorului care cârteşte. Tatăl nu consimte să întocmească un act de emancipare decât atunci când este vorba de fiii care, părăsind casa părintească, s-au stabilit în afara acesteia şi s-au rupt definitiv de ea. Fiul, care este denumit deseori moştenitorul, căsătorit, şi chiar la vârsta de patruzeci de ani, nu are nici acum libertatea de a lua hotărâri, de a negocia, de a-şi face testamentul. Trebuie să i se supună întru totul tatălui. Analiza practicilor resoective relevă faptul că chiar si în secolul al XVIII-lea aceşti fii de familie suportau autoritatea pe care o exercita tatăl asupra lor, asupra soţiei şi a copiilor acestora. Contractul de posesiune în comun încheiat cu ocazia căsătoriei moştenitorului comporta întotdeauna o clauză de ruptură: „în cazul în care părţile nu se înţeleg", ,,nu se pot suporta". ,.în caz că nu se pot îngădui", după cum sună formulele notarilor. în Provenţa de Sus, la Saint-Andre-les-Alpes, separarea fiului moştenitor şi a soţiei sale de părinţii săi se întâlneşte destul de rar. Iar atunci când are loc, aceasta se întâmplă aproape întotdeauna în lunile imediat următoare căsătoriei. In cuprinsul unei
262

case, colocatarii îşi dau numaidecât seama dacă e cu putinţă convieţuirea dintre soacră şi noră. Dacă nu, fiul preferat se separă de părinţii săi. Şi începe să cultive ogoarele pe care tatăl său a promis să i le dea imediat în cazul în care se rupe de comunitate. Soţia lui şi cu el vor trăi într-unui din apartamentele casei GU două nivele de locuire care se împarte, cu acest prilej, sau într-o casă vecină care făcea şi ea parte din. patrimoniul familial. în cazul în care condiţiile economice, după ce i s-a dat fiului celui mai mare partea de moştenire cuvenită, i-o mai permit, tatăl va încerca să păstreze alături de el un alt fiu, mai mic, pe care îl va căsători, primindu-1 sub propriul lui acoperiş, pentru a reproduce din nou comunitatea pânnţi-copii cu rămăşiţele celei de care tocmai s-a despărţit. Unele condiţii economice minimale sunt întotdeauna necesare bunei convieţuiri a unei famiiii-matcă autoritară. Doraus trebuie să dispună nu numai de un număr suficient de încăperi de locuit pentru a adăposti totalitatea marelui grup familial, dar şi de respectivele mijloace de producţie şi de subzistenţă. E nevoie ca „puterea moştenirii", cum spun formulările notariale, să fie destul de solidă pentru ca, după atribuirea dotelor cuvenite fiicelor şi a părţilor cuvenite fiilor mai mici, exploatarea agricolă (sau atelierul artizanal) să poată hrăni cele cinci sau şase persoane care vor alcătui familia. Sistemul familiei-matcă înflorea în regiunile în care ţăranii erau proprietarii ogoarelor respective (cu unele excepţii notorii: familiile cu un mare număr de memibri din regiunile în care pământul se lucrează în Parte, ca în Limousin sau Berry), în regiunile unde artizanii şi negustorii de ţară dispun de suficiente resurse în bani, în pământ sau în vite. Englezul Arthur Young, care călătoreşte în Franţa ,1a sfârşitul secolului al XVIII-lea, face următoarea remarcă: „Pretutindeni, în franţa, întâlneşti mici proprietăţi de ţară cu
263

« T -

in *=r o o

co co

x"
X Ol. 1

m cp co ci O) Ol ZZ

mm

C O C /3

un grad de dezvoltare de care nici nu putem avea idee în Anglia. în Flandra, în Alsacia, pe malurile fluviului Garonne, în Bearn, micii proprietari par a trăi în mare îndestulare, încât poţi să-i numeşti mai curând mici fermieri înstăriţi (farmers) decât simpli ţărani". Or, regiunile dei care pomeneşte Arthur Young fac parte tocmai din acelea unde se află cele mai numeroase familii-matcă.
Famiiia-matcă. O variantă

Există şi alt sistem de familie-matcă, unde, alegerea unui moştenitor privilegiat e însoţită, în momentul căsătoriei acestuia, sau chiar mai târziu, de renunţarea părinţilor de a mai conduce treburile gospodăriei. In estul Europei, în Germania, în Austria, şi în Irlanda bineînţeles, părinţii, la căsătoria fiului moştenitor, renunţă la a mai exercita vreo autoritate asupra acestuia. Este ceea ce se cheamă „retragerea". Concomitent cu renunţarea lor la conducerea exploataţiei familiale (acel Hof germanic, corespondentul domus-ului meridional), părinţii se vor separa de tânăra pereche, mutându-se întro locuinţă foarte apropiată, situată în incinta Hof-ului, sau intr-o> mică clădire ridicată în acest scop, lipită de casa cea mare, aşa după cum se poate vedea în secolul al XVIII-lea în satele din unele regiuni ale Austriei, fie că e vorba de o simplă cameră, Stiib sau Kleinstiib din vastele locuinţe alsa-ciene, west room din cele irlandeze. Locuinţă separată, bugete separate între părinţi şi moştenitorii acestora. Pentru a-şi asigura subzistenţa la bătrâneţe, părinţii, în momentul cedării celei mai mari părţi a exploatării şi a locuinţei familiale, specifică prin contract suprafeţele de pământ pe care şi le rezervă, ca şi diversele elemente ce compun o pensie anuală „de supravieţuire": grâne şi alte bucate, veşminte, combustibil, suma de; bani
264

V
pe care va trebui sâ le-o verse moştenitorul, între

cele două mari tipuri de sisteme familiale, cel din Lorena, Normandia, şi Marea Britanie (căsătorie-instalare independentă a fiecăruia dintre copii, dintre care nici unul nu va rămâne să trăiască laolaltă cu părinţii lor, cu partaj egalitar al bunurilor moştenite, cel puţin pentru băieţi) şi cel din Provenţa de Sus sau din văile Pirineilor (excluderea, prin donaţie, a tuturor copiilor în folosul unuia sin.gur, moştenitorul ales care va rămâne să trăiască sub acelaşi acoperiş cu părinţii săi, şi sub tutela acestora), soluţia pentru care s-a optat •în ţările din estul Europei sau în Irlanda constituie o soluţie intermediară: căci este, întradevăr, un sistem inegalitar de familie-matcă, •sistem care tinde să menţină partea esenţială a patrinloniului în mâinile unui moştenitor unic, în detrimentul fraţilor şi surorilor sale, dar cu rezidenţă separată părinţi-copii şi cu pierderea autorităţii părinţilor, ca în sistemul egalitar.
Sistemul egalitar şi solidaritatea spiiei

.Existenţa unor soluţii intermediare între sistemele familie-matcă autoritare şi sistemele partajului egalitar ne îndeamnă să suspectăm orice interpretare schematică, interpretare care ar urmări să le opună" într-un mod mult mai radical. Un pericol ar reprezenta şi dorinţa de a aplica vechilor societăţi agricole unele criterii anacronice, criterii ce se raportează la experienţa noastră de observatori ce trăiesc întro societate industrială sau postindustrială de ,1a sfârşitul secolului al XX-lea. Sub Vechiul Regim, separarea părinţilor de copii în momentul căsătoriei acestora, iar adesea mult mai devreme în straturile cele mai defavorizate ale societăţii ţărăneşti, aşa cum se întâmplă în general în regiunile unde primează partajul egalitar, Poate eă nu este dictată foarte adesea de o pornire spre individualism sau de dorinţa de
265

independenţă din partea celor interesaţi. Ci, adesea, este legată de unele dificultăţi economice. Diferitele sisteme de partaj familial, diferitele forme structurale ale grupului rezidenţial sunt înainte de toate nişte răspunsuri variate date aceleiaşi întrebări: cum poate să-şi asigure reproducerea de-a lungul generaţiilor o societate care-şi asigură cea mai mare parte a resurselor şi a subzistenţei din munca câmpului? în toate cazurile, şi oricare ar fî modalităţile de exploatare ale solului, grupările teritoriale ţărăneşti, vechile loturi istorice, parohii sau fiefuri, sunt împărţite într-un anumit număr de unităţi familiale' dispunând de parcele de pământ, proprietate sau în locaţie, şi de o locuinţă comună pentru diferiţii membri ai grupului familial. .Modalităţile de succesnJfe, generaţie după generaţie, în sânul arcestor unităţi teritoriale ţărăneşti, oricât de diferite ar fi fost de la o regiune la alta (şi susceptibile de variaţii de-a lungul timpului), derivă toate de la acelaşi principiu comun. Sistemele bazate pe alegerea unui moştenitor unic tind să favorizeze o transmitere verticală" în sânul unor unităţi domestice (case, oustals, domus). In schimb, sistemele egalitare au drept consecinţă divizarea, la fiecare generaţie, a proprietăţilor sau a drepturilor asupra pământului, divizare greu compatibilă cu condiţiile economice necesare supravieţuirii exploatărilor familiale. Dar această periculoasă împărţire a pământului la fiecare generaţie e compensată de o mişcare inversă de eomasare a parcelelor fărâmiţate, prin cumpărare sau schimb. In ţările în care există un mod de partaj egalitar există şi un mănunchi de reglementări juridice şi de practici ce vădesc o mare solidaritate de spiţă. Restricţii, juridice şi totodată morale de tipul moştenirii redobândite pe linie de spiţă, limitează dispersia bucăţilor de pământ în afara cercului de rubedenii. Unele uzanţe agrare comunitare deosebit de evoluate în ţinuturile de
266

şes întăresc în şi mai mare măsură coeziunea de spiţă. Aceste coeziuni din sânul cercului de rubedenii nu se limitează numai la domeniul economic. Ci pătrund şi în viaţa socială şi afectivă. Chiar dacă rezidenţa propriu-zisă e alcătuită din mici unităţi separate în ţările egalitare, prin jocul alianţelor, al vecinătăţii, al solidarităţilor, raporturile în interiorul unei înrudiri mai largi lipsesc cu desăvârşire. Micile unităţi rezidenţiale sunt înglobate în reţeaua de relaţii dintre părinţi şi copii; între fraţi şi surori, între cumnaţi care-şi împart sau îşi schimbă între ei loturile provenite dintr-o exploatare sau dintr-un habitat familial. Menajele nucleare înrudite rămân grupate în curţile caselor din Ile-de-France, în incintele fermelor din Normandia, în nesfârşita uliţă a satelor din Lorena. Câmpul alianţei matrimoniale, la viticultorii din Bazinul parizian sau la artizanii din satele normande, este străbătut de aceleaşi linii de forţă endogamice întocmai ca şi în ţinuturile inegali tare. în secolul al XVIII-lea, în satele de olari din Auge, „structurile familiale sunt închise într-un cerc foarte ferm şi endogamic. Copii olarilor, olari şi ei, îşi împart curtea centrală: partajele succesorale dau naştere unor numeroase servituti şi drepturi" 29. Soarta bătrânului tată sau a mamei văduve, o dată ce bunurile au fost împărţite între copii, era oare aceea de a-şi sfârşi zilele în singurătate Şi tristeţe, trăind din milostenii, atunci când copiii întârzie să le verse pensia de supravieţuire? Se pot vedea părinţi bătrâni implorând ajutorul propriilor lor copii, ca acea văduvă a unui ziler din satul Avenieres, lângă Laval, °are, în 1730, „având în vedere vârsta înaintată i infirmitatea ei, îl roagă pe Jean Heaume, agricultor, fiul său, să binevoiască a o aduce în asa lui şi a o primi acolo dimpreună cu puţinele jnobile pe care le are, pentru a o adăposti, lr ăni, culca şi spăla, având în vedere că nu mai este în stare să-şi câştige singură existenţa"38.
267

Îndrăznim a spera că celelalte văduve nu aveau nevoie de acest gen de reclamaţii, devenite publice, pentru a avea parte de legitimele sentimente filiale. Cercetând- registrele de recensământ din secolul al XVIII-lea din mai multe regiuni cu sistem egalitar, am putut verifica raritatea menaielor solitare. La Lonpnuenesse, în Artois, în anul 1778, există un singur menaj solitar la 66 de focuri, în vreme ce numărul caselor în care cuplul căsătorit coabita cu unul sau doi membri ai familiei se ridică la 11. Doi factori demografici vin să mărească proporţia menaielor ce se limitează la un unic cuplu de părinţi cu copii lor cei mai mici: vârsta precoce a decesului părinţilor, mariajul tardiy al copiilor. Nu mai mult ca4n ţinuturile unde întâlnim familii-matcă, e probabil ca autoritatea părinţilor, în Cazul alegerii perechii, sau în cel al hotărârilor luate în privinţa transmiterilor suc-g cesoriale, nu era în mod fundamental retmsă în cauză în regiunile cu regim egalitar. Chiar în acele ţinuturi în care mariaiul coincidea cu găsirea unui rost. întemeierea unei noi unităţi rezidenţiale şi economice depindea de bunăvoinţa părinţilor. Iar dacă părinţii întârzie să-si împartă bunurile, fiul va trebui să aştepte timp îndelungat, adesea treizeci de ani, ca să se căsătorească şi să se rostuiască. în cercurile agricultorilor şi ale viticultorilor, fiii continuau, până la vârsta aceasta, să trăiască laolaltă cu părinţii şi să lucreze împreună cu ei. Sistemele familiale: asemănările Dincolo de diferenţele incontestabile ce se vădesc de la o ţară la alta,- atât în felul de a-şi construi locuinţele şi de a repartiza spaţiul de locuit, cât şi în ceea ce priveşte cadrele juridice care reglementează modalităţile de rezidenţă şi de transmitere a bunurilor, viaţa cotidiană, aşa cum; se desfăşura ea în interiorul caselor fermie268

rilor din Ile-de-France nu era poate foarte diferită de cea care se desfăşura în gospodăriile din Provenţa. Marea varietate a tipologiilor regionale ale habitatului rural pe care ne dăm silinţa s-o caracterizăm trebuie interpretată în primul rând ca o soluţie adaptată unor condiţii ce privesc mediul înconjurător (sol, climat, modalităţi de cultură), condiţii diferite şi ele. Tot astfel, multiplele modalităţi de corezidenţă familială şi de partaj al patrimoniului, cu excepţia unor importante principii juridice care au o origine foarte îndepărtată în timp, sunt de fapt nişte soluţii adaptate condiţiilor fizice ca şi celor socio-economice ale populaţiilor care le-au ales sau care au admis să li se impună. în felul acesta se poate explica şi coexistenţa, între hotarele aceleiaşi provincii, sau în două regiuni foarte apropiate, a unor sisteme familiale diferite în ceea ce priveşte rezidenţa şi transmiterea bunurilor. De pildă, în aceeaşi provincie din nord-vestul Spaniei. Galicia, se întâlnesc trei tipuri de rezidenţă familială şi de transmitere a patrimoniului: în partea colinelor înalte, transmiterea inegalitară către cel mai mare dintre băieţi, cu copezidenţa celor două cupluri căsătorite, a tatălui şi a fiului" (familiamatcă); în văile din apropierea mării şi în aglomerările de pescari de pe coastă există un alt sistem inegalitar, o fiică fiind desemnată de data aceasta pentru a moşteni casa părinţilor săi — absenţa „preferinţei masculine" e destul de frecventă în numeroase ţinuturi din sudvestul Europei; în sfârşit, în câmpiile din sudul Caliciei, bunurile părinţilor sunt împărţite în mod egal între toţi copiii; corezidenţă părinţicopii fiind rară31. Ultimul punct comun între casele ţărăneşti din provinciile unde predomină sistemul familiei-matcă, întocmai ca şi din cele unde predomină partajul egalitar: regulile de corezidenţă, cu toate diferenţele, uneori notabile, privind tructura menajelor, duc în ambele^ cazuri la o ^unensiune relativ modestă a grupului domes269

tio. în secolele XVII şi XVIII, în Franţa, ca şi în Italia sau Anglia, numărul indivizilor înrudiţi ce trăiau sub acelaşi acoperiş nu e niciodată prea ridicat în locuinţele ţărăneşti. Lucru evident în ţinuturile cu sistem egalitar, unde mariajul-rostuire reduce familia la cuplul tinerilor căsătoriţi, la copiii acestora şi uneori la un antecesor. Situaţia nu e foarte diferită, din punct de vedere numeric, nici în locuinţele familiilormatcă. Deoarece eondiţiile economice de subzistenţă ale grupului impun să nu se depăşească un anumit număr de indivizi ce coabitează în casa respectivă. Se amână căsătoria fiului mai mare pentru ca nora să nu intre în casa părintească înainte de a fi ieşit din ea o parte din fraţii şi surorile moştenitorului; sau, în unele regiuni, se preferă rostuirea fiilor mai în vârstă în afara casei, pentru a-1 păstra pe cel mai tânăr dintre aceştia ca moştenitor, toiag al bătrâ-. neţilor pentru părinţi. în regiunile în care predomină sistemul familiei-matcă, existenţa a doi fraţi căsătoriţi şi care trăiesc împreună în aceeaşi casă, chiar după moartea părinţilor acestora, e un fapt cu totul ieşit din comun. Asemenea tip de menaje nu se întâlneşte nici în Provenţa, nici în văile Pirineilor, nici în Alsacia în cursul secolelor XVII şi XVIII. Căci acest fel de coabitare ar fi contrară principiilor familiei-matcă, familie care favorizează un singur moştenitor, şi primejdioasă pentru echilibrul economic şi afectiv tot- i odată al casei. Nici chiar mezinii nu rămân întotdeauna să-şi sfârşească zilele în casa pă- | rintească: sub Vechiul Regim, celibatul defi- • nitiv, în mediul rural, se întâlneşte foarte rar, • chiar şi mai rar la băieţi decât la fete.
Un vestigiu: marile comunităţi familiale

Aceste consideraţii explică dimensiunea relativ modestă a grupului de rezidenţă, chiar îfl regiunile unde domină sistemul familiei-matcă.
270

Nenumăraţi istorici au repetat: „marea familie patriarhală", grupând sub acelaşi acoperiş o foarte numeroasă familie alcătuită din părinţi, o parte din fraţii şi surorile acestora, mai mulţi fii căsătoriţi şi nepoţii, ar fi un model mitic ce nu corespunde, în Europa de Vest, începând din secolul al XVI-lea, nici unei realităţi tangibile. Şi multă vreme lumea s-a complăcut în a cita unicul exemplu bine cunoscut de familie „patriarhală", acea zadruga iugoslavă, drept o aberaţie, moştenire a unei epoci antideluviene. întradevăr, în multe regiuni din Europa centrală şi -orientală^ în Ungaria, în România, şi mai ales în Rusia, asemenea mari comunităţi familiale se mai întâlnesc până şi în secolele XVIII şi XIX. Făcând cercetări mai temeinice, nu se poate să nu găsim, chiar şi în secolul al XVIII-lea, grupări domestice foarte numeroase chiar în inima teritoriului francez, în provinciile centrale, ca Auvergne sau Berry, anumite părţi din Bourgogne sau din Jura. Unele relatări de călătorie, din secolul al XVI-lea până în cel de al XlX^lea, menţionează existenţa, în Franţa, a acestor mari comunităţi de habitat rural. Francois de Belleforest, care, în cunoscuta sa Cosmografie, consacră câteva pagini regiunii Limousin, scrie în 1575: „Locuitorii [. .. ] sunt sănătoşi, ageri, veseli şi viguroşi, şi în plus atât de buni gospodari încât temându-se ca locuinţele lor să nu cadă în ruină, veţi întâlni în sate asemenea familii în care un bătrân îşi va putea vedea urmaşii până la a patra generaţie, deoarece fără dispensă se pot căsători unii cu alţii, fără să se facă vreun partaj al bunurilor lor; şi am văzut acolo familii în care existau mai mult de o sută de persoane, înrudindu-se toate între ele, şi trăind în comun întocmai ca într-un colegiu"32. Bretonul Le Quinio, în lucrarea sa Voyage dans le Jura, descrie, două secole mai târziu, comunităţile familiale respective în termeni prea puţin diferiţi: „Tată, mamă, copii, nepoţi, strănepoţi, veri şi
271

verişori, trăiesc laolaltă cu toţii. E un arbore genealogic ale cărui ramuri nu se separă decât târziu de tot, şi venerabilul patriarh pe care puritatea aerului şi viaţa sa simplă şi sobră îl păstrează aproape tot timpul sănătos şi puternic până la sfârşitul lungii sale existenţe, i-a condus multă vreme pe numeroşii săi utroaşi"33. Un mai mic sau un mai mare număr de indivizi „locuind împreună şi ducând aceeaşi viaţă, împărţind aceeaşi fiertură, -sare şi cheltuială", alcătuind o colectivitate ai cărei membri erau, în general, rude de sânge sau prin alianţă, colectivităţi pe care textele timpului le numesc „communs", „communes", „parsonniers", „comparsohniers": în felul acesta sunt definite comunităţile agricole sub Vechiul Regim. „Communautes tacites" sau „communautes taisibles", spun în acelaşi timp textele cutumiere din provinciile Franţei Centrale şi din unele regiuni din vestul Franţei, ca şi comentariile juriştilor din secolele XVI—XVIII, în special cele ale faimosului Guy Coquille din Nivernais. Termenul „taisible" sau „tacite" face aluzie la validitatea acestor societăţi, chiar în absenţa unui contract scris, doar prin simplul fapt al „locuirii şi vieţii în comun timp de un an şi o zi", în realitate, dacă acest mod de constituire a comunităţilor a putut înflori până la mijlocul secolului al XVII-lea, mai târziu, sub presiunea edictelor regale care impunea înregistrarea actelor, marile comunităţi familiale au devenit obiectul redactării unor acte de notariat, reglementând astfel constituirea lor,, modificările (intrările şi ieşirile membrilor comunităţii din sânul acesteia), cât şi desfiinţarea lor. Marile comunităţi agricole, potrivit timpului şi regiunilor respective, şi-au însuşit forme foarte variabile, privind dimensiunile lor (de la patru sau cinci persoane la patruzeci), bazele economice (comunităţi de proprietari, dar şi de arendaşi), ca şi formele de habitat. Comunităţile de proprietari, cele mai răspândite, poartă numele de familie al strămoşului care le-a înte272

meiat, comunitatea Jault, din Nivernais, comunitatea Quittard-Pinot (care a devenit celebră în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea datorită interesului pe care i l-au arătat filosofii din Secolul Luminilor), din regiunea Thiers, în Auvergne, dar şi, în aceeaşi regiune, comunităţile Garnier, Pradel, Anglade-Tarenteix, şi multe altele.

I

Casa comuna

Viaţa comunitară se înscrie, material şi simbolic, într-o formă specifică de locuinţă. Existenţa unei „case comune", „marea casă comună", acel „hostel" al familiei Quittard sau al familiei Pradel, este necesară funcţionării comunităţii familiale, aşa după cum refectoriul şi dormitoarele sunt construcţii necesare comunităţii monastice. Este vorba de o clădire de mari proporţii, cel mai adesea în formă de casă-bloc, alcătuită dintr-o sală comună de dimensiuni adesea impresionante: 24 de metri pe 8 metri, cea din casa.familiei Jault, din Nivernais; 25 de metri pe 10 metri cea din casa familiei Legare, din aceeaşi regiune, cu alte cuvinte de zece ori suprafaţa unei încăperi comune din casa unui agricultor din Ile-de-France. Sala cuprinde un vast şemineu central, sau mai multe şemineUri laterale. Aceasta este ceea ce se cheamă „le chauffoir". încăperea în care iau masa împreună toţi membrii comunităţii, în care au loc principalele evenimente ale vieţii sociale şi în care, în mod obişnuit, sunt aşezate câteva paturi, pentru caPul comunităţii, şef ales, şi pentru familia lui • care, în calitate de conducător al familiei-matcă, ÎŞi^are locul de culcare în sala comună. Această ^căpetenie a comunităţii", le mouistre al cofnunităţii din Auvergne, dispune de puteri ne-"imitate şi hotărârile lui sunt fără drept de apel. în grupările importante din punct de vedere numerio, există şi o „stăpână a comunităţii" care nu e în mod necesar soţia „stăpâ273

nului". Rolul său esenţial este acela de ocupa de copiii cei mai mici ai membrilor comunităţii. în afară de sala cea mare, dotată cu câteva şemineuri monumentale, în acea vastă locuinţă se găsesc şi camere, mai mult sau mai puţin numeroase, de dimensiuni modeste, unde îşi duc viaţa ceilalţi membri ai comunităţii, soţiile şi copiii cei mai mici ai acestora. In unele .comunităţi foarte mari, unele familii care fac parte din aceeaşi comunitate pot locui în nişte clădiri învecinate. Planurile acestor case de mari dimensiuni vădesc o repartiţie variabilă: când un coridor care taie imobilul în toată lungimea lui, dând acces în micile odăi de locuire; sau atunci când aceste odăi se deschid direct către exterior, dând în curte. Aceste case-bloc, din piatră sau din panouri de lemn, aparţinând comunităţilor familiale din centrul şi vestul Franţei, datorită planului şi funcţiei lor nu e cu putinţă să nu ne amintească de vastele case de lemn ale comunităţilor familiale din sudul Europei, ca, de pildă, de cele i care au fost descrise chiar la sfârşitul secolului al XlX-lea, oferind adăpost unor grupări familiale compuse' din numeroşi membri, acele „Palots" şi „Matyos" din Ungaria34. In Franţa, formele locuinţelor aparţinând comunităţilor familiale prezintă câteva variante: case-bloc de mari dimensiuni cu plan basilical, caracteristice marilor comunităţi din Nivernais; sau case lunguieţe, cu câteva travee, care ar putea corespunde unor forme de asociaţie polinucleară: şi chiar, cum s-a semnalat în Quercy, case clădite în înălţime. în cazul familiilor de agricultori din Ile-de-France sau de gospodari provensali, formele .locuinţelor comunităţilor agricole alcătuite din numeroşi membri puteau fi transformate de-a lungul timpului prin adăugiri, subdiviziuni, abandon sau reconstrucţii. Pe lângă marea locuinţă comună ce adăpostea sub acelaşi acoperiş totalitatea membrilor comunităţii, există şi alte forme de locuinţă,
271

forme caracteristice grupărilor familiale de agricultori, oglindind fără îndoială unele exigenţe mai puţin riguroase faţă de regulile Comunitare. In locul unei vaste locuinţe comune, membrii eomunităţii ocupă xnai multe clădiri învecinate, separate unele de altele. „Aşa cum e cazul la Boischaut, la începutul secolului al XVI-lea, la Chippaudiere, unde locuieşte familia Chippault, alcătuită din 33 de persoane, dintre care 24 de copii. Două familii se instalaseră în vechile clădiri, o alta într-o casă «de curând construită», a patra într-o casă cu hambar ridicată pentru a sluji drept adăpost"35.
Constituirea şi destrămarea comunităţilor „taisibles"

Formele acestea mai puţin riguroase în ceea ce priveşte viaţa comunitară erau de fapt stabile, sau prevesteau apropiata dezmembrare a societăţii familiale? Lucru absolut posibil. Analiza documentelor din provinciile centrale a permis să se evalueze importanţa relativă a grupărilor familiale de „comparsonniers". Rezultatele relevă că o seamă de unităţi agricole mai mult sau mai puţin importante, uneori chiar mici, alcătuite din fraţi, cumnaţi, părinţi şi din mai mulţi copii, au constituit forma de rezidenţă cea mai răspândită în unele regiuni, mai ales în Auvergne, putând avea, în momentul când aceste „frereches" au atins culmea dezvoltării lor, în cursul secolului al XV-lea, de la 60 la 90o/0 dintre locuitori. Fenomenul rămâne la fel de semnificativ în secolul al XVI-lea. In această Perioadă multe dintre comunităţi se destramă, din motive de ordin material mai ales (sărăcia, Popririle), în vreme ce altele sunt pe cale să se înfiripe. Pare sigur că celebra comunitate a familiei Quittard-Pinon, căreia o tradiţie mitică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îi situa întemeierea „în timpuri imemoriale" (cu cinci sec °le înainte,, se spunea), fusese întemeiată, în
275

realitate, la sfârşitul secolului al (XVI-lea, de către trei fraţi, fiii lui Jean Quittard, agricultor din satul Pinon. în secolul al XVI-lea, sau ceva mai târziu, dintr-o seamă de comunităţi familiale desfiinţate au apărut mai multe cătune. J. Chiffre ne oferă câteva exemple: „în Autunois, dezmembrarea, între 1500 şi 1514, a comunităţii din Cheze antrenează formarea, a două cătune, unul denumit «Bas de la Cheze», iar celălalt «Haut de la Cheze», care, câţiva ani.mai târziu, vor căpăta denumirea de Bonnards şi Pelletiers, denumire pe care o vor păstra până in zilele noastre". Dezmembrarea comunităţilor familiale agricole, în regiunile în care erau foarte răspândite, şi-a lăsat fără îndoială amprenta în ceea ce priveşte această formă de habitat eu desemnare patronimică. Deseori, aceste cătune sunt desemnate prin patronimul fondator precedat de prefixul „Chez": Chez-Fiataud, Chez-Blanchet, în Limousin; Chez-Piffetaud, Chez-Gentet, în Charente; Chez-Gagnat, Chez-Bariou, în regiunea Tbiers. în alte cazuri, şi adesea în aceleaşi ţinuturi, cătunul este desemnat pur şi simplu prin patronimul respectiv precedat de prefixul care indică pluralul, „Les": Les Mondaniaux, Les Ferriers, Les Garniers sunt numele a trei cătune din regiunea Thiers locuite încă şi astăzi, membrii comunităţii Garnier înrudindu-se cu cei din foarte apropiatul cătun Quittard prin căsătoriile contractate în secolul al XVIII-lea. Totuşi, existenţa unor cătune patronime, mai cu seamă a celor din Provenţa de Nord, care sunt foarte răspândite în unele văi, chiar dacă vădesc o origine familială pornind de la un strămoş întemeietor, nu dăunează in. nici un fel unei largi structuri comunitare a organizaţiei rezidenţiale. Deoarece, în Provenţa de Nord, ca şi în multe alte regiuni meridionale, nu au existat niciodată acele mici „frereches" şi nici mari comunităţi familiale. Ci doar o regrupare de case învecinate, separate însă, care a creat cătunele patronime ale Provenţei.
276

Ar fi ispititor să atribuim această absenţă sau existenţa unor comunităţi taisibles unei deosebiri privitoare la condiţia juridică dintre ţăranii din provinciile din centrul Franţei şi cei din ţinuturile meridionale. In sud, ţăranii au izbutit să se elibereze foarte de timpuriu de servitutile feudale ce împovărau încă, chiar şi în secolul al XVIII-lea, multe regiuni din Auvergne, Bourbonnais sau din Bourgogne. In aceste regiuni, drepturile ţăranilor asupra loturilor pe care le cultivau erau limitate, existând şi riscul ca acestea să reintre în stăpânirea seniorului în absenţa unui moştenitor direct de parte bărbătească rezident în casa tatălui său. Acest pericol — cunoscut sub numele de mână-moartă — era evitat prin acea „viaţă comună an de an şi zi de zi", dusă de respectivii indivizi, chiar rude îndepărtate fiind, pe care o adoptaseră. De unde propăşirea comunităţilor taisibles în aceste regiuni în Care fiinţa statutul de mână-moartă. Motiv invocat de nenumăraţi autori, începând cu secolul al XVIII-lea, printre multe altele, economice, sociale, afective, privind formarea sau dăinuirea acestor comunităţi. Marile comunităţi agricole. familiale formează, alături de sistemul familiei-matcă şi. de cel a.l familiei egalitare, un model de organizare socială' originală. Organizarea complexă a acestora este bogată în învăţăminte. Ele se apropie, în unele privinţe, de sistemul acelei s tem jamily, iar în altele se inspiră dintr-o seamă de principii mai egalitare. Din motive economice şi demografice, comunităţile familiale, chiar şi cele foarte mari, nu pot păstra totalitatea copiilor din fiecare ramură. Cunoscutul numerus clausus impune fiecărei generaţii excluderea din sânul ei al unui anumit număr de indivizi. Aşa după cum menţionează Faiguet referitor la comunităţile din Thiers, în articolul „Moravi sau fraţi uniţi" din Enciclopedie VVol. X): „Fiecare din aceste familii formează diferite ramuri care coabitează într-o locuinţă
277

comună şi ai căror copii se căsătoresc între ej astfel încât fiecare dintre cuplurile respective să nu-şi poată rostui decât un singur fiu în comunitatea lor pentru a întreţine ramura pe care acest fiu trebuie s-o reprezinte într-o bună zi după moartea tatălui său". Copiii care părâseso casa „sunt excluşi de drept" de la bunurile co, mune, în schimbul unei sume fixe de bani. Ceea ce aminteşte în mare măsură excluderea fiilor mai mici din casa părinţilor lor, în regimul familiei-matcă din ţinuturile meridionale. Dar, spre deosebire de sistemul familieimatcă, în care întreaga organizare se sprijină pe căsătoria moştenitorului şi instalarea lui în casa familială şi pe autoritatea tatălui, comunităţile familiale de tip „tacit" sunt bazate pe societăţi de parsonniers şi de parsonnieres în care fiecare membru al comunităţii dispune de un anumit număr de părţi din acea societate, pe care a adus-o la venire sau pe care o moşteneşte de la înaintaşii săi, venirea prin căsătorie a unui membru nou constituind pentru societate un aport de bunuri care modifică în mică măsură evoluţia generală a comunităţii. Există, cel puţin în ceea ce priveşte formele, aparenţa unui sistem egalitar. In realitate însă, lucrurile sunt mai complicate: în caz de intrare în comunitate prin căsătorie, avem de a face cu o dotă ce aparţine comunităţii şi, concomitent, cu o dotă personală. în sânul marilor comunităţi autoritatea nu este exercitată potrivit sistemului patriarhal. Conducătorul comunităţii, în caz că e numit pe viaţă, e ales de către ceilalţi membri ai grupului. Se cunoaşte, datorită cercetării unor acte de notariat al căror obiect era tocmai o asemenea alegere, personalitatea unor conducători numiţi în comunitatea familiilor Quittard-Pino n; în secolul al XVIII-lea. în anul 1705, electorii lau desemnat pe Annet Quittard: avea nurnai treizeci şi şapte de ani şi urmează nu tatălui, ci unchiului său Blaise Quittard, cu toate că acesta avea în comunitate câţiva fii cam de aceeaş
278

"rstă cu Annet. Cel puţin în familia QuittardPfrion. autoritatea supremă nu e de esenţă gentocratică, şi nici transmisă din tată în fiu. M itul şi utopia Semnalarea unor mari comunităţi familiale din regiunea Thiers, mai întâi cea a familiilor Quittard-Pinon, de către Joachim Faiguet de Villeneuve în 1755 în Le Journal economique, apoi, zece ani mai târziu, în articolul său „Morave's ou freres unis" din Enciclopedie, difuzată aooi începând cu Socrate rustique a doctorului elveţian H. C. Hirzel de către marchizul de Mi-' rabeau şi de către alţi fiziocraţi, a contribuit la crearea, pornind de la această formă de organizare socială şi familială, a modelului proiectelor de asociere pe care le propovăduiau economiştii şi agronomii francezi. O imagine mitică a unei organizări patriarhale şi totodată democratică a exploataţiei familiale agricole s-a răspândit în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, rezistând şocului revoluţionar. „Statutele burgului din Oudun alcătuit din familia R ce trăia în comun", de Nicolas Retif de La Bretonne, fac parte din lucrarea Ţăranul pervertit, apărută în anul 1776. Lucrare în care este vorba de o alcătuire utopică, cea a unei erme colective al cărei model se referă în mod alicit la „familiile unite din Auvergne". Unde f preconizează „deplina egalitate între nui noştri copii", înţelegând însă, „ca aceştia a fie subordonaţi primilor născuţi ai primului născut din familia noastră". Autorul Vieţii tatăui meu imaginează ridicarea unei construcţii ce onţme şi cuptorul comun şi o „spaţioasă'sală •ca sa adăpostească o mie de persoane: aceasta v a li sufrageria comună". zin f r a n d d ' A u s s y, douăzeci de ani mai târ-T îace ° descriere lirică a familiilor Quittard-S P ? a i căror me m bri, blonzi şi pletoşi, îi a a fi descendenţii direcţi ai ştrăveohi-879

I

lor locuitori din Auvergne, în lucrarea sa Vo~ yage fait en 1787 et 1788 dans d-devant Haute et Basse Auvergne (Călătorie făcută in 1787 şi 1788 în provincia Auvergne), apărută în 1795. într-o epocă de progres în care vedem cum propăşeşte individualismul, o seamă de economişti, filosofi şi eseişti atribuie o strălucire total artificială structurilor coercitive şi arhaice ale comunităţilor familiale, în chiar momentul declinului acestora, Familia-matcă, în ţinuturile Franţei, Germaniei, Italiei şi Spaniei, în care se afla solid implantată, va rezista în mare măsură, în secolul al XlX-lea, tendinţelor individualiste şi instigărilor egalizatoare ale moştenitorilor. Deoarece aceasta corespundea adesea unui mod de exploatare agricolă a unei mici proprietăţi familiale, pe care absenţa partajului între copii mai îngăduie salvarea ei de-a lungul câtorva generaţii, vechiul obicei de a alege un singur fiu drept succesor în casa părintească adaptându-se, în regiunile Franţei în care acesta mai era încă în vigoare, dispoziţiilor egalizatoare ale Codului civil. Ceilalţi fii nu-şi revendicau partea de moştenire, mulţumindu-se, drept despăgubire, cu o

anumit generaţiile succesive, ca şi solidarităţile de ă sumă spiţă în satele din regiunile în care se obişnuia vărsată partajul egalitar, au supravieţuit încă multă lor de vreme. Schimbările survenite în structurile facătre miliale în cursul secolului al XlX-lea se datofiul resc atât perturbărilor de ordin socio-economic, moşte- cât şi unei evoluţii de ordin cultural. nitor. Legătu NOTE rile 1 A. Durer, Capela Sfântul Ioan din familia le din Niirnberg, lăuntru către anul 14-94, acuarelă şi guaşă, Bremen, Kunsthallel 2 Id., Satul Kalchreut, către anul 1500, acuarela, locuinţ Bremen, Kunsthalle. ei, * Id., Arco, 1495, acuarelă şi guaşă, Paris, între
Muzeul Luvru,
280

1

* în Franţa s-a publicat, sau e in curs de apa riţie, seria de volume, pe regiuni, a arhitecturii ru rale franceze, Musee National des Arts et Traditions populaires, Paris, Berger-Levrault. 5 a) P. Bruegel cel Tânăr, Vizită la fermă, pic tură pe lemn, având data de 1620, col. part. (repro dusă în Le Catalogue de l'exposition Bruegel, Bru xelles, 1980, nr. 90). b) J. Bruegel, Vizită la jermă, Viena, Kunsthistorisches Museum (în Le Catalogue Bruegel, Bruxelles, 1980, nr. 118). G Le Nain, Masa ţăranilor (scenă denumită şi Binefăcătoarea sau Beţivanii), şi Familie de ţărani (vechea colecţie Marnier), Paris, Muzeul Luvru. 7 J. Yver, Essais de geographie coutumiere, Pa ris, 1966. 8 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occitan, de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975. 9 G. Gudin de Vallerin, „Habitat et communautes de familie en Bourgogne (XVII-e—XlX-e siecle)", Btudes rurales, ianuarie—martie 1982, 85, p. 33—47. 10 A. Zinck, Azereix, une communaute rurale â la fin du XVIII-e siecle, Paris, 1969. 11 G. Bouchard, Le Village immobile: Sennelyen-Sologne au XVIII-e siecle, Paris, 1972, p. 95, re gistrul de plângeri al locuitorilor din Vouzon din anul 1789. 12 Ibid., p. 94, nota nr. 32. 13 A. Poitrineau, La vie rurale en basse Auvergne au XVui-e siecle, Paris, .1965. 14 P. Arrighi, La vie quotidienne en Corse au XVlU- e siecle, Paris, 1970. 0 J.-M. Poisson, „La maison paysanne dans Ies bourgs siciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permance d'un type?" Archeologia medievale, VII, 1980, Genova, p. 83—94. 6 L. Merle, La Metairie et l'Evolution de la 'ine poitevine, de la fin du Moyen Age ă la Rev °lution, pariSi 1959> J Jacquart, „L'habitat rural en Ile-de-France 1 y.. XVI- e siecle", documentele colocviului asupra car aţu vigţij în secolul al xvi-lea, Marseille, 1977. - 109, p. 69—73.
281

18

G.

Cabourdin,

Quund Stanislas regnait en

Lorraine, Paris, 1980, p. 317. 15 G. Bouchard, op. cit., p. 98. 20 Comte de Forbin, Memoires, 1729, 2 voi. 21 F. Le Play, VOrganisation de la familie selo n l e v r a i m o d e l e ,T o u r s , 1 8 7 1 , e d . a V - a , 1 9 0 7 , p . 1 4 3 . 22 R . B aron, „ La bourgeosie de V arzy au XV II-e s ie c le " , A n n a le s d e B o u r g o g n e , iu n i e — s e p te m b r ie , 1964, p. 161— 208. 23 L a z a r e d e L a S a lle d e l'H e r m in e , em o ir es M de deux voyages et sejours en Alsace, 1674 676 et —1 1681, Mulhouse, 1886. v S. Tardieu, La Vie domesîique dans le Mâcon. nais rural preindustriel, Paris, 1964. £ " J.-P. Bardet, Rouen aux XVII-e et XVIII-e sVecles. Paris, 1983. 26 J. Yver, op. cit. 21 A. Collomp, La Maison du pere. Familie et _ village en haute Provence aux XVII-e et XVIII-e U siecles, Paris, 1983. 28 M . - N . D e n i s e t M . - C l . G r o h e n s ,' A r c h i t e c t u r L e r u r a le fr a n c a is e , A ls a c eP a r is , 1 9 7 8 . , 29 F . C o lin - G og u e l, „ Les po tie rs e t tu ilier s d e M a n e r b e e t d u P r e d ' A u g e a u X V I I I - e s i e c l en n a l e s A, d e N o r m a n d i e ,i u n i e 1 9 7 5 , X X V , 2 , p . 9 9 — 1 1 1 . 30 F. Lebrun, La Vie conjugale sous l'Anclen Regime, Paris, 1975, p. 64. 31 C. Lison-Tolosana, „The ethics of inheritance", Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany, Cambridge, 1976. 32 F. de Belleforest, Cosmographie universelle de 1 tout le. Monde, 1575. 3f J. Le Quinio de Kerblay, Voyage dans le Jura, Paris, anul IX (1800), 2 voi. 34 B. Gunda, „The ethnosociological structure of the Hungarian extended family", Journal of Family History, Spring, 1982, p. 40—52. 3ti J. Chiffre, „La maison commune et les differents bâtiments de la communaute familiale", număr special „Avec les Parsonniers", colocviu ce a avut loc la Clermond-Ferrand, 1981, Revue d'Auvergne, 1981, voi. 95, nr. 486, p. 273. 282

FAMILIILE. PRIVATUL ÎMPOTRIVA CUTUMEI

de DANIEL FABRE

La sate în primul rând, dar şi în cartierele orăşeneşti, tot ceea ce ţine de alianţa prin căsătorie a fost supus, vreme îndelungată, aceluiaşi foarte exigent control. Momentul reproducţiei domestice este, de fapt, nu numai problema rudelor celor mai apropiate, dar şi a vecinilor şi mai ales problema tinerilor de aceeaşi vârstă. Acest control se va exercita apoi pe parcursul întregii vieţi a celor doi soţi, atent la definirea, cenzurând-o în caz de nevoie, a tot „ceea ce nu se face". Zvonul şi denunţarea, discretă sau publică, a unor culpe sunt desigur monedă curentă, dar, până în ultimul secol al Vechiului Regim, în medii foarte diverse, modalitatea cea mai obişnuită de a dezvălui şi de a pedepsi abaterea de la cutumă se înscrie în chiar esenţa ritualelor ce alcătuiesc însăşi cutuma, rituale ce asigură de-a lungul unui destin personal tranziţia de la un statut social la altul. în asemenea momente ale existenţei, definirea de sine este de fapt întru totul dependentă de confirmarea colectivă. Ritualul, prin intermediul celor care-1 pun în practică, atribuie un rol şi, în acelaşi timp, formulează o judecată de conformitate; acesta este reversul inevitabil al funcţiei sale agregante. Tot astfel, cei care parcurg Perioada de tranziţie sunt paralizaţi de banala
283

I

anxietate a neofitului, anxietate în mod continuu sporită din pricina aşteptării plină de nelinişte a indiciilor pe care le vădeşte opinia comună, deoarece dezordinea întovărăşeşte, ca propria-i umbră, tânărul menaj ... Intre secolele XIV şi XVIII, aceste practici sunt supuse dublei cenzuri a puterii ecleziastice şi a celei civile, care se pun de acord, după anul 1650, în privinţa semnificaţiei termenilor „ordine corespunzătoare" şi „decenţă" pentru a interzice „scandalurile jignitoare" pe care le provoacă uneori petrecerile şi certurile conjugale; şi mai semnificativ chiar, în Franţa, după 1740, numărul plângerilor şi al cazurilor judiciare devin tot mai numeroase, ţintele zeflemelei având curajul să protesteze, începe să fie contestat ceea ce se cheamă un model de control social, dar această ruptură nu provoacă oare, în schimb, o anumită rezistenţă şi unele născociri? In jurul dimensiunii critice şi punitive a ritualurilor perioadei de tranziţie începe aşadar o dispută care nu s-a încheiat încă; înainte de a identifica termenii şi partenerii, să delimităm în mod concret ceea ce a constituit miza. RITUALURILE DIVULGĂRII
„Obiecţiile"

De îndată ce devine nubilă, fata este supusă unei probe care, confirmând şi sărbătorind această schimbare, are loc în fiecare an la anumite date calendaristice. Mai întâi, depunerea unor „obiecţii" individuale, în cursul nopţii de 30 aprilie, pe faţada sau în faţa caselor cu „fete de măritat" denotă, desigur, omagiul pe care băieţii îl aduc împreună fiecăreia dintre acestea, dar şi părerea pe care o au în legătură cu purtarea lor. în general, un cod vegetal îşi oferă repertoriul de semne cunoscute de toată lumea: spinii indică în284

suşirea, foarte ambiguă, a fetei „orgolioase"; socul, urât mirositor şi totodată uşor „găurit", divulgă pretutindeni desfrâul. Dar e suficientă o stare de tensiune ceva mai violentă pentru a intra în joc toată gama obiectelor infamante: ulei urât mirositor, îngrăşământ lichid, bălegar ... Există însă şi lucruri mai rele; astfel, în primele nopţi din luna mai a anului 1717, un negustor de articole de fierărie din Carcassonne a găsit în faţa prăvăliei sale „oase şi carcase de animale, precum cai şi altele", în vreme ce pe faţadă se aflau ţintuite o pereche de „coarne de bou". Dimineaţa, vecinii sunt cuprinşi de furie văzându-şi strada „plină şi infectată, de asemenea stârvuri. Avem de a face cu răzbunarea a cinci sau şase băieţi din acelaşi cartier şi din acelaşi mediu — fii de artizani — pe Catin, fiica negustorului respectiv. In fiecare seară, după ora nouă, băieţii se duc să se aprovizioneze, dincolo de meterezele oraşului, în locul unde îşi descarcă hingherii căruţele, îşi cară prada sub ferestrele fetei — „îi fac o ramade", spun aceştia, folosind termenul care, în dialectul local occitan, înseamnă plantarea „arborelui de mâi" — şi intonează cântece ale căror „cuvinte injurioase şi infamante" stigmatizează o culpă despre care nu ştim absolut nimic1. La începutul lunii mai, limbajul olfactiv al florilor presărate pe străzi în zilele de sărbătoare etichetează şi clasează fetele. In timpul carnavalului, în ţinuturile mediteraneene în mod special, repertoriul criticilor este mai bogat şi totodată mai spectaculos; de pildă, şi tot la Carcassonne, dar în centrul oraşului de data aceasta, ceea ce se cheamă ,,la vierge foile" a anului, reprezentată printr-o momâie grotescă, dar purtând numele fetei respective, este eroina unui cântec în care se enumera în tt^od amănunţit şi fără menajamente aventurile acesteia. Bărbaţii, de la copii la adulţi, l-au repetat într-o colibă izolată, locul obişnuit a l adunărilor din timpul iernii, atunci când 265

lumea iese după slujirea liturghiei solemne din duminica carnavalului. In cursul acestei prime faze a vieţii, cinstea fetelor este aşadar unicul obiect al cenzurii. Aceasta nu se limitează de fapt la problema virginităţii, ci exprimă mai curând o părere generală în legătură cu felul acestora de a se prezenta: ţinuta, limbajul şi, mai cu seamă, modul de a ţine piept solicitărilor galante, tactul cu care-şi repartizează dovezile de afecţiune, statornicia în ceea ce priveşte alegerea făcută... în momentul căsătoriei, accentul se deplasează, noţiunea de armonizare a viitorilor soţi trece pe primul plan, noţiune ce include un întreg ansamblu de exigenţe.
Vacarmul (Charivaris)

Prima dintre acestea se referă la disponibilitatea matrimonială a celor doi viitori soţi care, în pofida recomandărilor Bisericii, este bineînţeles contestată în caz de văduvie. Şi atunci izbucnesc sunete de clopote, de corn, de tobe, de vătraie şi găleţi, alternând cu huiduielile, toate acestea alcătuind ceea ce se cheamă le charivari — vacarmul. S-a putut acredita în mod plauzibil ideea că asemenea tapaj ritual asigură în primul rând despărţirea dintre soţul supravieţuitor şi tovarăşul său de viaţă defunct2; aşadar, cu preţul unei asemenea explozii sonore, care denaturează muzica armonioasă a nunţii, care amplifică şi contribuţiile discordante cu care tineretul masculin punctează întotdeauna ceremonialul, este posibilă integrarea noilor căsătoriţi. Totuşi, dimensiunea denunţătoare a vacarmului matrimonial rămâne şi ea prezentă. . într-adevăr, alianţa aceasta dintre un văduv şi o celibatară încalcă o regulă despre care vorbeşte, încă din 1818, un căpitan de infanterie, Deville: „încercând să descopăr cauzele care au putut da naştere unui atare obicei, am crezut de cuviinţă să mă
286

opresc la aceasta: într-o vreme în Care numă-.rul femeilor era, fără îndoială, mai mic decât astăzi, bărbaţii, îmboldiţi de dorinţa de a-şi lega soarta de una din ele, trebuie să fi privit cu pizmă pe cel care îşi încasase tributul asupra sexului, voia să-şi însuşească şi altul, în detrimentul celor care erau animaţi de această dulce speranţă. Neputând să se opună acţiunii acestuia fără a viola legile, aceştia au dorit cel puţin, oferindu-1 batjocurii publice, să oprească, din teamă, pe oricine ar îndrăzni să-1 imite" (Annăles de la Bigqrre, Tarbes, 1818). Fiecare generaţie „posedă" aşadar, în mod colectiv, partenerii vârstei sale, şi orice recăsătorire răpeşte pe nedrept un posibil partener3. Dar această infracţiune primordială este amplificată sau înlocuită prin alte abateri decât le poate admite cutuma ca fiind pricină legiuită de charivari: o diferenţă prea mare de vârstă e suficientă; de asemenea, o stridentă inegalitate de rang social sau chiar faptul că soţul aparţine acelei categorii a „străinilor", care, după cum se ştie, puteau fi originari din satele sau cartierele vecine cu care locuitorii din satul sau cartierul miresei se aflau la cuţite. Cu prilejul nunţii, vacarmul va stigmatiza aşadar însoţirile \:are depăşesc distanţa cuvenită dintre cei doi soţi, dintre familiile acestora. Dezvăluind cu mare larmă nepotrivirile alianţei, ritul, în mod implicit, armonizează prin efectul propriei sale eficacităţi, dar oferă în acelaşi timp aliaţilor din ziua respectivă prilejul de a-şi manifesta bunăvoinţa propunându-le să-şi moduleze ei înşişi intensitatea cuvenitului charivari. De fapt, orice vacarm poate fi răscumpărat printr-o contribuţie fixată uneori chiar de cutumă, dar care, cel mai adesea, în secolul al XVIII-lea, face obiectul unei negocieri speciale. Amploarea jocului, durata, caracterul lui punitiv depind de tranzacţia Respectivă. In caz de tergiversare, de sau avariţie "au de refuz, supralicitarea celor care produc
287

\ i

î«

vacarmul poate atinge un punct maxim de intensitate. Aceasta marchează mai întâi o acumulare a agresiunilor simbolice. La începutul lunii februarie a anului 1787, un mic grup de meşteşugari din Varages, un orăşel din Provenţa, cunoscut pentru faianţa care se lucrează aici, îl provoacă pe Jean Eissautier, un ţesător de vârsta acestora, şi pe Victoire Roux, logodnica sa, o văduvă de şaizeci de ani. In ziua afişării strigărilor de căsătorie, tinerii străbat străzile într-un zgomot asurzitor de tălăngi şi, punând mâna pe văduvă, o plimbă, cocoţată pe o şaretă. O săptămână mai târziu, îi pândesc pe cei doi soţi, care semnaseră tocmai contractul de căsătorie, la uşa notarului, şi se amuză silindu-i să meargă prin băltoace şi prin noroi. In sfârşit, în ziua cununiei religioase, cântă cuplete satirice în faţa bisericii 1. Spirala zeflemelei va mobiliza uneori, în calitate de actori şi spectatori, comunităţi întregi care îşi oferă astfel nişte spectacole nemaipomenite. Să-1 ascultăm, în legătură cu acest lucru, pe Prion, grefierul seniorial din Aubais, un orăşel din Languedoc, povestind, în a sa Chronologiette, desfăşurarea unui memorabil charivari: „Joi 4. februarie 1745. Sieur Baudran, tăbăcar din oraşul Sommieres, în vârstă de 64 de ani, s-a căsătorit la Aubais cu domnişoara Therese Batifort, în vârstă de 44 de ani, vârstele lor făcând, adunate laolaltă, 108 ani. Domnişoara spune că posedă 22 de dinţi canini sau măsele; viitorul soţ neavând decât 14, vârsta măcinându-i pe cei care ar fi putut fi cât de cât acceptabili. Dintre cei doi, bărbatul e văduv, iar tineretul din Aubais i-a făcut un charivari,. cel mai formidabil din lume. Mirele nu s-a arătat darnic, aşa ■ după cum se cuvenea. Din pricina acestei meschinării care i-a jignit, tinerii, în număr de 117, s-au strâns laolaltă şi au ridicat nişte bariere, astfel că mirii nu au putut ieşi din sat; au demontat roţile [,..] carului Venerei. D. Judecător, asistat de ajutoarele sale, s-a
288

străduit el însuşi, în fruntea acestora, să înlăture barierele care se ridicaseră în calea cortegiului nupţial. Cei mai bătrâni locuitori din Aubais ne-au asigurat că ■ n-au văzut niciodată, în locul acela, aducându-se asemenea afronturi ca cele primite de aceşti vârstnici viitori soţi. Toţi locuitorii din Aubais au ieşit din casele lor pentru a se bucura de acest spectacol umilitor. Iar când tot cortegiul nupţial a încălecat pe animalele de povară, a fost avertizat că toate trecerile de pe parcursul drumului acestuia erau blocate. Mirele şi mireasa, ca şi întregul alai, au apucat pe un drum cotit, dar tinerii, însoţiţi de o droaie de copii care făceau un vacarm îngrozitor, i-au întâmpinat pe proaspeţii căsătoriţi la capătul drumului. Vacarmul speria caii, călăreţii se curăţau de noroiul aruncat asupra lor; mireasa şi o altă fată sau femeie erau aşezate pe o bancă prost fixată a trăsuricii, tinerii nemulţumiţi s-au urcat în spatele băncii în număr de 10 până la 12, huluba, datorită acestei contragreutăţi, s-a ridicat şi calul din faţă a rămas liber [...]. în drumul dintre Sommieres şi Aubais se găsesc [... ] două castele denumite Gavernes şi Grestin, căruţaşii baricadaseră cu căruţele lor drumul, iar păstorii s-au strâns laolaltă, luându-şi cu ei şi tălăngile; cu asemenea instrumente şi cu altele de acelaşi fel, făceau un vacarm care se auzea din Aubais. Oamenii huiduiau cu glas tare. Când alaiul a ajuns aproape de Sommieres, a fost întâmpinat de o mare mulţime de oameni ce huiduiau îngrozitor şi un charivari pe măsură; iar pe unde trecea se aflau expuse câteva morminte împodobite cu lumânări aprinse. în oraşul respectiv nu s-a pomenit niciodată un charivari atât de violent, soldaţii din garnizoană au tras câteva focuri de armă asupra autorilor acestuia. Soldaţi cărora li s-a găsit o fnare vină, fiind închişi imediat pentru a-şi ispăşi crima [ . . . ] . Grupul tinerilor turbulenţi iau legat cu o funie braţele nefericitului
289

sieur Baudran, viitorul soţ, pe care l-au plasat în fruntea cavalcadei şi l-au silit să intre, în această postură, în oraş pentru a fi expus
batjocurii şi huiduielilor mulţimii"5. Plimbarea pe măgar

Atunci când atinge asemenea culmi, acest charivari renunţă la caracterul lui furtiv, mascat şi nocturn. Dă năvală în timp ce se desfăşoară alaiul nupţial, pe oare îl opreşte şi îi dă alt curs, pune mâna pe unul din viitorii soţi din care face eroul grotesc al unei alte cavalcade. Pentru aceasta, numitul charivari preia ceremonialul unei alte sancţionări simbolice, oea care afectează, mai târziu, în cursul vieţii lor, anumite cupluri nepotrivite. Soţul ţinut sub papuc şi bătut de către soţia sa, uneori chiar şi situaţia inversă, dar mult mai rar întâlnită, declanşează cea mai ostentativă dintre sancţiunile publice: plimbarea pe măgar. Pentru ca să se întâmple asemenea lucru, trebuie ca cearta conjugala să răzbată dincolo de pereţii casei; devenind astfel o problemă ce priveşte strada şi piaţa, aceasta se oferă judecăţii publice. Să urmărim peripeţiile unui cuplu din Bearn, un caz profund emblematic. în ziua de 19 aprilie 1762, într-o tavernă din Coarraze, Ray-mond Blasy, „însărcinat cu marcarea stofei" care se fabrica în acest oraş, intră pentru a bea un pahar şi începe, împreună cu trei parteneri, printre care şi cârciumarul, o partidă de cărţi. Menine, soţia sa, vine pe neaşteptate şi, sub pretext că cineva vrea să discute cu soţul ei, încearcă să-1 oblige să părăsească jocul. Dându-şi seama că nu are sorţi de izbândă, se repede asupra jucătorilor, le rupe cărţile şi-şi târăşte soţul acasă. Imediat, toţi cei de faţă, scandalizaţi de pasivitatea lui Raymond Blasy, îl ameninţă „că vor mâna măgarul" şi»
290

într-adevăr, hotărârea respectivă e luată în aceeaşi clipă. Iar peste două zile, chiar crainicul public din Coarraze dă de veste în tot satul că „în 24, Duminica viitoare, se va mâna măgarul pentru Labadie din Maugouber şi că toţi cei ce vor să ia parte şi să vadă asemenea spectacol sunt invitaţi". Chemarea e repetată a doua zi şi, duminică seara, începe parada. Două tobe, un grup de băieţi precedând un fel de şaretă pe care cântăreţii îşi declamă comentariile rimate deschid calea celor doi figuranţi ai melodramei „deghizaţi cu pelerine şi pălării, unul din ei urcat pe un măgar, iar celălalt pe un cal". Pantomima, care va fi repetată până la miezul nopţii, este pusă la punct cu maximă exactitate: femeia — al cărei rol e jucat, bineînţeles, de un băiat — îşi ia partenerul de păr şi îl aruncă de pe măgar, apoi îl cotonogeşte bine de tot cu furca de tors pe care o mânuieşte în mod ostentativ. Ceva mai departe, un alt episod: se joacă cărţi (pe spinarea unui măgar, dar soţia apare şi aici, împrăştie cărţile cu furca de tors, pune mâna pe ele şi le rupe 6. Pe lângă prezenţa măştilor şi a farsei, există un amănunt care plaseză ritul bearnez în contextul său ceremonial. Dacă abaţia din Maugoubert pe care o invocă crainicul nu corespunde, în epocă şi în târgul denumit astfel, unei instituţii reale, ţine cel puţin un rol de referinţă ce plasează această plimbare pe măgar în subordinea confreriilor vesele, ce răspundeau, în secolul al XVI-lea mai cu seamă, în unele oraşe — Dijon, Mâcon, Lyon, Rouen. . . — de organizarea oficială a carnavalului. Totuşi, ă 1750, în Toulouse şi în nordul Catalo- aşanumitele „curse cu coarne", „socie-ăţi asinieşti" şi „tribunale carnivore", diri-]ează de fapt acest ritual ce urmărea ridi-uh'zarea soţului batjocorit, ritual în jurul că-ruia, în Miercurea Cenuşii, carnavalul atinge Punctul culminant.
291

Ritualurile morţii

Urmărind în continuare cursul vieţii, am ajuns la ultimul drum, în mod neîndoielnic cel mai insolit, deoarece însoţeşte mortul până în pragul lumii de dincolo. încă de la mijlocul Evului Mediu, Biserica s-a preocupat să câştige controlul acestuia — desfăşurarea priveghiului, forma lamentaţiilor funebre şi ospăţul ce avea loc la întoarcerea de la înmormântare, acestea fiind cele trei momente disputate cu deosebită înverşunare. Câteva indicii vădesc totuşi faptul că în desfăşurarea ritualurilor voinţa publică a reuşit să-şi spună şi ea cuvântul. Monologurile funebre din Europa meridională — acel aurost bearnez, sau acel vocero corsican. . . — incluzând, în mod ocazional, un veritabil proces postum pe care îl întocmiseră bocitoarele 7. In plus, de ici de colo, din Estul francez mai cu seamă, au ajuns până la noi câteva mărturii orale care atestă adevărate izbucniri tumultuoase (charivariques) în timpul priveghiului şi de-a lungul drumului către cimitir, exprimând, în cazuri extreme, fără îndoială, voinţa colectivă de eliminare a defunctului.
Codul şi intenţiile

Atunci când au interzis în totalitate, după 1640, nu numai simplul charivari matrimonial, dar şi toate „adunările nocturne", „cântecele necuviincioase" şi „acţiunile indecente" ce caracterizează în mod ocazional riturile, în mintea cenzorilor începe să prindă contur ideea, încă obscură, a unei coerenţe, a unei omogenităţi a ceremoniilor al căror ciclu îl vom parcurge în mod rapid. Căci ce au toate acestea în comun, din punctul nostru de vedere atât de diferit? Mai întâi o evidentă unitate de limbaj. Nu acelaşi cod — olfactiv, muzical, teatral... —
292

\

leagă o seamă de rituale diferite, desigur, dar jn care anumite opoziţii discriminatorii — între noaptea vacarmului şi ziua plimbării măgarului, între liniştea presărării florilor şi feluritele zgomote asurzitoare — au veşnic posibilitatea, în anumite ocazii, să fuzioneze. In plus, acest limbaj este fără îndoială unul din registrele sărbătorii: el dublează riturile temporare, marchează carnavalul şi serbările din luna mai, menajează în sfârşit angrenajul timpului liniar al vieţii pe timpul ciclic al anului atunci când convingerile particulare se inserează în ritualurile calendaristice. Această unitate susţine aceeaşi intenţie şi o dinamică asemănătoare. Aceste ritualuri dau în vileag o nelegiuire pe care oamenii din partea locului o condamnă, chiar dacă nu iau parte cu toţii în mod activ la acţiune. Complicitatea acestora, despre care depune mărturie absenţa aproape totală de ciocniri interne în legătură cu problemele aflate în litigiu, se sprijină pe integrala transparenţă care defineşte la perfecţie relaţiile din societăţile acelei epoci. Ritul atestă, aşadar, ceea ce ştie toată lumea; din asemenea cunoaştere implicită şi discretă ritul face un spectacol care nu are pretenţia să schimbe cursul evenimentelor, dar ajută la stabilirea de durată a unei reputaţii, în plus, după cum am demonstrat, mijloacele de care dispune zeflemeaua sunt dozate în mod oarecum subtil: materialele răspândite în luna mai, intensitatea vacarmului (le charivari), durata şi repetarea mânării măgarului, posibila lor acumulare depinzând de amploarea scandalului şi de receptarea imediată a ritualului. Fiecare din cazurile care au ajuns Până la noi constituie un eveniment în sine; Pornind de la anumite reguli se elaborează, în strânsă legătură cu acestea, pentru o acţiune imprevizibilă, un program insolit. Hotărârea, lr ţ primul rând, nu are un caracter mecanic; c aci, departe de aşa ceva, nu toate fetele uşuratice, nu toate recăsătoririle şi nici toţi soţii
293

aflaţi sub papuc determină o ceremonie punitivă. Numai o conjunctură de animozităţi de tot felul, proiectată asupra unei întâmplări ce nu poate fi dată uitării, care se referă la un individ anume şi la familia1 sa, merită să fie luată în consideraţie; de unde provine evidenta discordanţă dintre pretextul invocat — de pildă, o căsătorie mult prea nepotrivită — şi obligaţiile pe care huiduielile şi cupletul compus pentru respectiva circumstanţă le enumera fără încetare, adăugând infracţiunii obişnuite o dezvăluire mai completă, mai agresivă. La Montreal d'Aude, în 1769, cel mai violent charwari, în cursul căruia se lapidează şi se dă foc gardului de nuiele al unui modest fabricant de bere, pare să indice doar faptul că viitorul său ginere e un străin, originar din Lezignan, localitate situată la o depărtare de 15 leghe. Dar cei ce alcătuiesc acest charivari îşi sparg pieptul pentru a povesti cu totul altceva: mirele venit de pe alte meleaguri a lăsat grea o fată din oraşul său natal; apoi a furat 80 de livre de la o altă fată; doar simpla lui prezenţă a transformat, la Montreal, casa socrului său nici mai mult 8nici mai puţin decât într-un „bordel public" . Aşadar, acest mariaj charivarise prezintă mai întâi portretul — şarjă a unei vieţi care justifică intervenţia celor care organizează ritualul. Apoi, de îndată ce se răspândeşte vestea că ceremonia prinde contur, victima ia întotdeauna cunoştinţă de faptul acesta, uneori fiind informată în mod oficial de o delegaţie a actorilor respectivi. O anumită atenuare este încă posibilă: se poate plăti, scandalagii pot fi invitaţi la un pahar şi jocul poate fi condus în aşa fel încât cel incriminat să devină eroul burlescului său triumf: „Nu mi s-a adus la cunoştinţă că mirele s-ar fi plâns", sau: „Tineretul făcea un charivari pe care proaspeţii căsătoriţi îl suportau cu bunăvoinţă", comentează încă, în jurul anului 1740, oamenii puterii, în schimb, cei care, aşa ca vârstnicii miri
294

din Aubais, iau hotărârea să-i „trateze de sus" pe scandalagii, se expun tuturor exceselor. Această gradare negociabilă — element constitutiv al numitului charivari, dar de fapt pretutindeni prezent — se adaugă temerii pe care o inspiră aceste ritualuri de dezvăluire pentru a modera autoritatea lor. într-adevăr, cenzorii sunt, potrivit cutumei, aproape întotdeauna concilianţi, aşadar victima este aceea care, refuzând soluţia care i se oferă, alege în cunoştinţă de cauză intensitatea deriziunii care se abate asupra ei. Astfel, chiar în plin secol al XVIII-lea, unele tribunale, confirmând această abilitate persuasivă, deliberau în mai mică măsură asupra legitimităţii riturilor decât asupra îndreptăţitei sume de bani ce trebuia vărsată pentru ca riturile respective să devină mai moderate.

A C T O R II Z E F L E M E L E I
Prin amploarea acţiunii lor, prin expresia lor proteiformă şi eficacitatea manierei de a se impune, toate ritualurile acestea ne apar ca nişte mijloace aparţinând unui riguros control social care, de la cinstea fetelor până la autoritatea soţilor, semnalează buna rânduială din domeniul, vast şi de mare importanţă, al sexualităţii instituite. Dar ce ştim noi de reala extindere a acestor practici în societăţile Vechiului Regim? Luând ca atare interdicţiile clerului şi ale poliţiei, aceste practici aparţineau doar „oamenilor de rând" din oraşe şi sate. Totuşi, unele indicii ne îndeamnă să privim lucrurile în mod mai nuanţat. O dramă spectaculoasă ne oferă prilejul să cunoaştem ceea c e se cheamă un „bal al înflăcăraţilor", un charivari pe parcursul căruia curtenii, deghizaţi în oameni sălbatici, s-au ambalat peste măsură, şi aceasta sub ochii îngroziţi ai viitorului rege Carol al Vl-lea; două secole mai târziu, dacă e să-i dăm crezare lui Bassom295

seamă

grup

trece

atrag6

alcătuiau un ctor acţionase cotenentul de s ^\ m p rudenţe,

torită PJOP^S s-a adus la cun£
toata

^c

chariva n

-lea, Şi
296

raţiunile acestuia sunt cunoscute de toată lumea, modalitatea de a-1 pune în practică este complet distinctă şi, îndeosebi, numai executanţii „populari" ocupă de obicei pieţele şi străzile. Mai mult chiar, satul şi oraşul se deosebesc aproape în aceeaşi măsură. Sigur că, în aceleaşi ocazii, satul aplică un control ritualizat întru totul identic, control despre care secolul al XlX-lea ne va oferi un mare număr de exemple, dar, dacă acest charivari sau bocetul (jujement funebre) sunt bine reprezentate, celelalte rituri se manifestă cu mai multă prudenţă sau, orice caz, mult mai rar. Judecata carnavalescă a fetelor nu cunoaşte, chiar în fiecare an, agresivitatea ei deplină ca la oraş sau într-un târg mare. Aici, într-adevăr, e uşor să indici o servitoare supusă dominaţiei sexuale a stăpânului, sau o lenjereasă ce plăteşte scump relativa ei independenţă. La sat, în schimb, cenzura rituală se înscrie în unele raporturi sociale mai egalitare şi, în acelaşi timp, mai permanente şi mai strâns împletite între ele; astfel că rareori se întâmplă ca o tânără celibatară să fie lipsită de orice sprijin şi complet fără apărare, astfel că blamul va căpăta o tentă mai discretă. In general, deţinerea evantaiului complet al riturilor punitive, facilitatea de-a le împinge până la paroxism, posibilitatea de-a le conferi regularitatea calendaristică a sărbătorilor publice par a fi apanajul lumii urbanizate a meşteşugarilor, a prăvăliaşilor, a micilor slujbaşi. Odată formulate aceste deosebiri, ne rămâne obligaţia de a contura cu mai multă precizie aplicarea socială a acestor rituri. în-ţradevăr, dacă acordul tacit al unor comunităţi îndeajuns de întinse este întotdeauna necesar, deţinătorii expresiei rituale sunt, în ceea ce-i Priveşte, definiţi cu o mult mai mare stricteţe, pne sunt aceştia? Ce relaţii pot fi stabilite intre rolul acestora de controlori ai concordantei personale şi familiale şi poziţia lor în societăţile locale? 297

Excepţia: grupurile de femei

La Castelnaudary, în 1735, un grup de vreo cincisprezece femei hărţuiesc, pentru a o pedepsi, pe o anume dame Melix, acuzând-o c-ar fi codoaşa propriei sale fiice, în vreme ce ginerele îşi face serviciul militar la husari: „Acestea au scornit nişte cântece pe care le-au răspândit prin mahala, tratând-o pe numita Melix drept târfă, drept beţivă şi drept una care-şi vomită vinul [...]. Şi i-au aţâţat pe copiii lui Bourrel, birtaş, ca s-o insulte". Cupletele, în dialect, recuperate în timpul anchetei, descriu preferinţa acelei Melix pentru băutură şi-i prezintă soţul ca pe un stâlp de cafenea, ţinut sub papuc de soţie, căreia îi vorbeşte cu multă blândeţe. Cele cinci femei acuzate nominal sunt nişte tinere — între douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani — câteva dintre acestea negustorese, şi toate, cu excepţia uneia singure, pot să-şi semneze numele; una din ele, căpetenia, pretinde chiar, supremă distincţie, că nu cunoaşte «jargonul», atunci când e interogată în legătură cu subiectul cântecelor10. Cazuri oarecum asemănătoare provin şi din provincia Vaud chiar de la începutul secolului al XlX-lea: femeile, asistate adesea de copii, conduc vacarmul, fixează coarne pe porţi şi scriu pe pereţi cuvinte infamante la adresa unui slujbaş care i-a făcut un copil logodnicii altuia, la adresa unei văduve şi a fiicei unui medic acuzate de desfrâu, sau a soţiei unui bărbat vârstnic care aleargă după amanţi. . . Desigur, faptul de a vedea grupuri de femei ce iau pe propria lor răspundere cenzura simbolică e o excepţie, dar asemenea exemple au o mare semnificaţie prin însăşi raritatea lor. în primul rând, vădesc, în Ceea ce priveşte aceste grupări sociale specifice care sunt comunele din Vaud şi cartierele comerciale ale oraşului languedocian, o relativă autonomie economică şi culturală a femeilor care pot merge până la completa dirijare a unor asemenea ritualuri, deoarece nu se mai
298

mulţumesc cu anchetarea cazului şi cu indicarea obiectului vindictei. Dar, după cum mi se pare, punctul cel mai important se află altundeva, în toate problemele acestea există un fel de compatibilitate evidentă între protagoniste, principiile lor de viaţă şi intenţiile lor corective. Fie că apără o tânără fată care a rămas însărcinată, fie că admonestează conduita reprobabilă a alteia, acestea acţionează ca şi cum, garante fiind a cinstei tuturor femeilor din partea locului, doresc s-o apere ele însele, subliniind astfel propria lor probitate. în asemenea circumstanţe, ritualul semnalează atât imoralitatea scandalului, cât şi moralitatea protagonistelor care îl provoacă, şi această judecată de valoare este unanimă în asemenea măsură încât în ţinutul Vaudois, la Mezieres, în 1817, un pastor, în principiu foarte ostil acestui gen de manifestare, într-o scrisoare adresată justiţiei, se declară întru totul favorabil acestui gen
de charivari11.

Regula: tineretul

Dacă, acum, luăm în consideraţie situaţia cea mai obişnuită din secolul al XVIII-lea, cea în care îi vedem pe tineri deţinând rolul principal, contrastul este frapant. Referitor la problema aceasta, nu poate fi vorba de o unanimitate, deoarece moralei oficiale tinerii îi opun alte genuri de comportament; şi cum ei sunt principalii protagonişti ai unui spectaculos control social a cărui exercitare e considerată a fi bunul lor propriu, e necesar să ne oprim asuPra a ceea ce constituie originalitatea modalităţii de acţiune a acestui grup de vârstă. . Şă reducem, pentru aceasta, unghiul priorii noastre şi să observăm Tineretul — cu m ajuscula care îl identifică în toate textele Pocii respective — dintr-un orăşel din Languedoc, Limoux, un centru textil care numără, 1 1786, 6 500 de locuitori. Aici grupurile so299

ciale sunt' destul de numeroase, destul de diverse şi de ierarhizate, cu specific preponderent industrial şi comercial, trăsături care lasă să se ghicească o mare efervescenţă juvenilă. iitr-adevăr, din 1740 până în 1789, găsim în jaginile proceselor-verbale consulare o seamă le deliberări ale consiliului politic, de direcive, ca şi de plângeri adresate comandantului irovinciei, la Montpellier, mai mult de o sută e cazuri banale sau grave, care aduc în prim lan tineretul 12 . Le Sieur Terrier dă tonul, în oiembrie 1746, în jalba sa, Plângere împotriva Ineretului din Limoux, unde vedem perindân-jse, în vocabularul convenţional de rigoare, Ltreaga paletă a plângerilor; „Oraşul Limoux te alcătuit dintr-un Tineret extrem de nerunat şi total lipsit de educaţie, care insultă, şi noapte, pe străzi, bărbaţi şi femei. Am vait comiţându-se, de-a lungul celor opt ani : când m-am stabilit aici, tot felul de acte cugetate, în special de către un grup alcă-it din doisprezece care se adună într-o lo-inţă particulară unde hotăresc lovitura pe re trebuie s-o dea în fiecare noapte. Sunt stul de maturi de altfel şi cea mai mare parte î ei nau nici mamă şi nici tată şi şi-au mân-toată moştenirea, aşa că e periculos să te âlneşti cu ei, căci în afară de insultele pe e ţi le aruncă, lovesc în porţi până le sparg, ă să le cruţe nici pe cele ale comunităţilor gioase, de călugări sau călugăriţe, căci au rt-o nu de mult pe cea a călugăriţelor ospi-ere; şterpelesc ciocănelele de la porţi, în-dă conductele fântânii care aprovizionează apă tot oraşul, din care pricină burlanele )â, apoi sar gardurile curţilor sau ale gră-lor pentru a fura păsări şi tot ce le ie s e :ale, distrug băncile de piatră din faţa ca-r şi pe cele din piaţă, sparg geamurile şi se iu la tot felul de blestemăţii. De aproape ani, sunt ţinta atacurilor acestora fără să nici un fel de legătură cu ei. Nu există ân-: pe care să nu mi le arunce în faţă, P e 300 j

soţia şi pe fiicele mele le huiduiesc tpt timpul, îmi sparg geamurile cu pietre, au distrus o bancă din faţa porţii, astupă broasca porţii mele dinspre stradă cu mici cuie de fier. şi -bat cu violenţă şi fără încetare în poartă strigând c-a iuat foc întregul oraş [...]". Aceşti tineri, teroarea oraşului, nu sunt încadraţi într-o organizaţie de Tineret ca cele care, în Provenţa sau în Poitou, şi în aceeaşi epocă, supravieţuiesc în cadrul acelei tipice servituti consulare sau senioriale13. La Limoux, identitatea Tineretului ca unitate ierarhizată nu reapare decât cu prilejul unor ceremonii solemne, atunci când e nevoie să se alcătuiască batalioanele de paradă. Aşadar, sunt arătaţi cu degetul mai curând „anumiţi tineri", „un grup de tineret", „o seamă de tineri deşănţaţi" a căror origine socială este, în general, foarte diferită. Banda care persecută, printr-un charivari al cărui temei ne este necunoscut, se află, dacă ar fi să-i dăm crezare aceluiaşi sieur Terrier, manipulată de nişte indivizi „fără căpătai". Unul dintre aceştia însă, sieur Poulhariez, certifică, într-o cuprinzătoare jalbă, onorabilitatea lui de neguţător; desigur, a făcut şi afaceri proaste, dar nu are nimic dintr-un „scelerat"; icât despre tovarăşii cărora le place - „să glumească" împreună cu el, aceştia fac parte „din cele mai de vază familii din oraş"; de altfel, i se asociază şi un alt neguţător, pentru a protesta împotriva calomniei. In 1757, izbucneşte 1 adevărată revoltă îndreptată contra consulilor care au pus să fie închise două tinere prostituate, revoltă condusă de câţiva „tineri din acest oraş". în 1772, un inspector al lucrărilor publice din dioceză, luat în derâdere, ca soţ înornorat, prin cântece, în timpul carnavalului, a recunoscut, în timpul nopţii, „vocea [. ..} 1 or tineri din familie". într-adevăr, nu există >ndă fără câţiva tineri de familie bună, celiJtari destul de înstăriţi pentru a antrena o aare juvenilă în care găsim, fără surpriză, ns amblul solidaritâţilor care alcătuiesc cana391

vaua urbană: toate sectoarele meseriilor legate de prelucrarea lânii şi a pielii, legăturile dintre fabrică şi negoţ... Astfel că, la începutul anului 1770, în vreme ce Tineretul îşi apără cu înverşunare libertăţile carnavaleşti, o parte din tinerii muncitori întăresc, prin îndrăzneala lor violentă, trupele care luptă împotriva oficialităţilor huiduite, batjocorite, ultragiate. Desigur, din când în când apar şi unele vădite contradicţii sociale, atunci când, de pildă, carnavalul vede înfruntându-se măştile păturilor populare, care merg în urma tobelor şi a oboaielor, şi Tineretul din clasele privilegiate care dansează în sunetul viorilor, dar celelalte relaţii, de clientelă şi de cartier, îşi dau concursul pentru a le masca şi a le anihila. In orice caz, pentru societatea ca atare, este vorba de un stil de comportament, o comunitate de „moravuri" care califică, într-adevăr, Tineretul.

i

Violarea spaţiilor publice

Acest Tineret este, în primul rând, asociat cu un spaţiu. Periferiile oraşului îi aparţin întru totul: maidanul de dincolo de ziduri unde au loc întrecerile cu ciocanul, interzise în 1765 şi 1767, din cauza frecvenţei violenţelor; şanţurile în care se refugiază prostituatele chiar şi în plină zi; şi chiar, în interior, nu departe de porţi, străzile care şerpuiesc pe lângă mănăstirile augustinilor şi ale cordilierilor, mănăstiri ale căror ziduri oarbe îi apără pe cei dinăuntru de orice privire iscoditoare. Şi apoi, insesizabilă, într-o veşnică mişcare, geografia tripourilor, a sălilor de joc şi a întâlnirilor tainice care, datorită faptului că nu toate se închid la aceeaşi oră, îi silesc pe tineri să emigreze dintr-un cartier în altul, în unele „locuinţe particulare". Dar, prin această unică virtute a nopţii, acest spaţiu secret explodează, punând stăpânire pe tot oraşul. Un brutar, o moaşă, un burghez ce se întoarce acasă de la o petrecere

zăresc întâmplător anume adunări, pe care au însă grijă să le evite, Tineretul punând stăpânire în mod integral pe tot spaţiul nocturn. Această stăpânire îi îngăduie să se distreze tot timpul, să modifice simbolurile ordinei urbane pe care secolul al XVIII-lea le-a văzut amplasate până în cele mai neînsemnate oraşe. încetul cu încetul, strada a devenit un .domeniu public. Autorităţile din Limoux interzic lăsarea în libertate a păsărilor de curte, ca şi circulaţia carelor cu fân care împiedică traficul; de acum înainte, creşterea porcilor va fi permisă numai dincolo de zidurile oraşului; şi este interzisă aruncarea gunoaielor menajere în faţa porţii. în acelaşi timp, în inima oraşului sunt ridicate aşa-numitele monumente ale urbanităţii. La Limoux, piaţa centrală e cea care face obiectul preocupărilor pline de solicitudine ale edililor. Mărginită pe trei laturi de arcade, împodobită cu balcoane, această piaţă vibrează de multitudinea activităţilor care îşi schimbă locul după anotimp: vara, acestea se desfăşoară în jurul fântânii centrale, în vreme ce spaţiile acoperite le oferă adăpost împotriva mohorâtului cer de iarnă. Piaţa e înconjurată de dughene: în fiecare săptămână aici se ţine târgul; şi zilnic, vara, aici se adună muncitorii cu ziua în aşteptarea unei angajări; duminica, credincioşii care ies de la biserica Saint-Martin, din imediata ei apropiere, se opresc tot aici, pentru a schimba câteva cuvinte. De când cu groaznicul incendiu din 1693, a fost nevoie ca, încetul cu încetul, piatra să înlocuiască lemnul stâlpilor de susţinere, a planşeurilor şi a faţadelor, iar fântâna publică a fost mărită şi relovată. în acest loc, prin excelenţă civilizat, tinerii, executându-şi ritualurile care le apartJn, răspândesc în fiecare an o adevărată teroare, în noaptea de 28 ianuarie 1771, începe, lu Pa toate regulile, carnavalul, iar o femeie, in nebunită, face o expunere a evenimentului: "Piaţa cea mare a acestui oraş era luminată de Uacâri pe care a crezut că le vede pornind de
303

la barăcile ce mărginesc piaţa, şi de care apropiindu-se, această femeie ar fi văzut un foc şi cărbuni aprinşi împrăştiaţi sub cele două barăci, durate parte din cărămidă şi parte din lemn, cea mai mare parte a acestora fiind acoperită de podelele de lemn ale caselor locuitorilor". în august 1748 o altă bandă, ce uda totul cu apă, scandalizează un negustor din partea locului: „Avem, în mijlocul pieţii publice din acest oraş o mare şi frumoasă fântână cu un bazin adânc în care se strânse ana şi rămâne mereu plin pentru a putea fi folosită în caz de incendiu şi a cărui apă, scurgându-se, formează. un pârâiaş care nu supără pe nimeni, dar aceşti tineri neruşinaţi au deturnat, din amuzament, cursul obişnuit al acestui pârâiaş şi după ce au trecut de un mic teren vecin cu piaţa l-au abătut spre o pantă mai mare şi l-au adus în faţa porţii casei mele unde există nişte zăbrele de fier printre care au împrăştiat din belşug apa numitei fântâni făcând o gaură mare între cele două pietre care alcătuiesc numitul bazin". Acţiunea nocturnă a tinerilor se bazează de fapt pe o anume regulă implicită — că tot ceea ce se află afară, adică în stradă, cade sub stăpânirea lor. Astfel că demontează băncile de lemn sau de piatră din faţa porţilor; sfărâmă, în hală, tarabele negustorilor, răstoarnă butucii măcelarilor, se duc după o scară ca să dea jos un vas cu garoafe ce împodobeşte o fereastră sau ca să ia o colivie cu păsări pe care o aruncă într-un foc improvizat la iuţeală. Această agresivitate curentă duce la consolidarea gardurilor din jurul caselor sau din jurul spaţiilor private, ceea ce incită în şi mai mare măsură incursiunile devastatoare. Porţile mai întâi, bariere simbolice, cât şi materiale, sunt deschise cu brutalitate — un bărbier se plânge de câţiva băieţi care se amuză să-i deschidă pe neaşteptate poarta ca să-1 spargă ulciorul de apă aflat lângă ea .—, ata-j
3 O4 .

cate cu pietre sau sparte în mod metodic în cursul plimbărilor nocturne: „Le sieur Bernard Reverdy, maestru croitor, a declarat că spre ceasurile unsprezece din noapte, pe când lucra în dugheana sa, o bandă de tineri care loveau cu picioarele în toate uşile dinspre stradă au ajuns şi la uşa sa, pe care au forţat-o sfărâmând încuietoarea, cârligul şi balamalele [...], vrând să iasă în stradă pentru a-i descoperi pe autori, le sieur Roques junior s-a repezit la el strigând: «Cum îndrăzneşti, ticălosule, să te pui cu o bandă aşa de mare! Puţin îmi pasă de tine şi de tot oraşul.» Şi punând mâng pe nişte bolovani a început să-i arunce în croitor de . care acesta nu s-a putut feri decât închizân-duse cu mare repeziciune în dugheana lui" (1747). Cele câteva grădini de zarzavat, coteţe de păsări şi de iepuri aflate în jurul oraşului, cele din sate şi, mai mult chiar, cele ce aparţin reşedinţelor senioriale, sunt vizitate în mod periodic: „Sunt bănuiţi a fi autorii unui furt comis în numitul castel Torzelle în timpul carnavalului tând toate păsările, curcani etc. au fost furate şi prădate, ca şi în mai multe castele din împrejurimi" (1760).
A cheltui fără măsură

ermanenta compromitere a ordinii solidare a străzilor şi a caselor merge mână în mână cu } ume porniri ale tinerilor de toate categorie, porniri care au drept numitor comun chel-'ala fără măsură. Petrecerile, şi în primul nd prea îndelungatul carnaval, oferâ princi-1 ocazie. Acesta începe de fapt la 1 ianuarie mtr-un turneu pe la case şi ia sfârşit în ira primei zile din postul Paştelui. Deşi fastei costumaţiei nu face încă parte din exigen-roomentului, trebuie plătită cel puţin muri] a ' ^ r ^ ^ e care nu se P°t desfăşura dansu- 2- de pe străzi. Astfel că, între grupurile ri-305.

vale apar adevărate dispute în legătură cu serviciile unor muzicanţi aduşi de la o depărtare apreciabilă: în 1763, trei oboişti — din Villardebelle, Saint-Hilaire şi Esperaza — câştigă, împreună, douăzeci şi şapte de lire în seara de lăsata-secului; bineînţeles, suma respectivă trebuie dublată când e vorba de violonişti, muzicanţi care se bucură de o faimă mult mai mare. Dar, sumele acestea de bani cheltuite pentru muzică devin, în cursul secolului, semnul obligatoriu al petrecerii juvenile; în orice clipă din an şi cu orice prilej — o serenadă închinată prostituatelor, un charivari, atacul mascat împotriva" unor burghezi străini care se plimbă pe stradă, o seară de revelion petrecută la închisoare — se închiriază oboaie şi viori. Altă risipă care atinge culmea nesăbuinţei în îndelungatul anotimp al iernii: jocurile de noroc. Mereu urmărite şi mereu restabilite, acestea se retrag în taina locuinţelor sau în grădinile lăturalnice. Asociate cu taverna şi, uneori, cu prostituţia, mesele de joc înghit tot atâ-1 ţia bani de la „oamenii de meserie", cât şi de lla „tinerii de familie" care, noaptea, îşi dau întâlnire în jurul acestora. In plin carnaval al I anului 1769, o scrisoare anonimă denunţă cazul I autorităţilor în drept: „E ruşinos pentru un oro cinstit să scrie fără semnătură, dar sunt forţat, fără voia mea, de teama de a nu mi se întâmipla vreo nenorocire. Sunt tată şi am onoarea ; de a mă adresa domniilor voastre cu rugămin- ţ tea de a interzice un anume joc de noroc carej a pus stăpânire de multă vreme pe oraşul n°s"| tru. Copiii mei mă ruinează, fără a mai pune| la socoteală alte familii care sunt deja ruinate. I Este vorba de sieur Balada, un străin care â l fost alungat din Pamiers, care a introdus }°'m cui de cărţi şi care practică acest joc în oraşu nostru. Are o casă lângă Cordeliers, casă ca^ nu slujeşte decât pentru jocuri. Ştiu că dl. ^ I drieu [oficialitatea cea mai mare în gradj^l ■ avertizat să nu mai încurajeze jocurile de câir cu toate acestea ele continuă zi şi noapte! ■

1

un lucru scandalos ca aceste jocuri să se desfăşoare lângă o biserică [...] din care jucătorii de cărţi se aud strigând sau bătându-se [.. .]". Foarte adesea, mai mult chiar, patroanele şi patronii de tripou sunt acuzaţi că îndeamnă obişnuiţii casei să comită furturi: „Tinerii îşi pierd cinstea pentru a acoperi datoriile considerabile pe care le fac". Iar descinderile efectuate de forţa publică rămân fără efect: de îndată ce se aud somaţiile respective, lămpile se sting şi, în penumbră, se sparg, cu bastoanele, lanternele oamenilor legii şi ale slujitorilor acestora, apoi jucătorii, făcându-şi loc cu forţa printre ei, se împrăştie. In aceste locuri interzise, potrivit spuselor unor vecini pe care ancheta judiciară îi obligă să-şi dezlege limbile, tinerii „complotează pentru a se duce să devasteze' casele" şi pornesc să vagabondeze pe străzi într-un „vacarm înspăimântător"14. Aceleaşi cheltuieli nebuneşti şi în ceea ce priveşte relaţiile acestora cu prostituatele. In secolul al XVIII-lea în Limousin nu exista nici o casă de toleranţă care să funcţioneze în mod legal; acolo prostituţia era o afacere de familie: o văduvă şi fiica ei, două surori, fetele unui morar ruinat. .. Burghezii şi bărbaţii căsătoriţi le frecventează în mod discret — sunt văzuţi, spun vecinii, bântuind prin preajmă în fapt de seară, ascunzându-şi faţa; dimpotrivă, tinerii chefuiesc cu ele în văzul tuturor. Le îmbrăţişează în plină stradă, le fac serenade, le antrenează, doar pe ele, în farandola carnavalului şi, mai cu seamă, le oferă diferite cadouri Pe care acestea ■ le etalează cu mândrie. Surorile Anne şi Marguerite Pascal, de pildă, care, între 1752 şi 1758, fac să se vorbească despre ele, „au veşmintele, pieptănăturile şi dantelele de o mare curăţenie şi de o calitate superioară chiar celor ce aparţineau doamnelor şi domnişoarelor din acest oraş". Ele au, de asemenea, ..catarame de argint la pantofii lor". Deoarece tinerii lor admiratori vădesc, în ceea ce le priveşte, o adevărată fervoare galantă: în 1754, un
307

ucenic argintar sustrage de la stăpânul său câteva fărâme de argint şi o monedă spaniolă de' aur pentru a le oferi surorii celei mai în vârstă, Anne, căreia îi mai şi cumpără, pe socoteala tatălui său, o bucată de muselină din care aceasta pune să i se facă un şorţ. Aceeaşi devoţiune galantă procură altor prostituate tacâmuri de argint, un inel de aur ... 1 Coruperea nocturnă a spaţiului civilizat (police), cheltuiala considerată drept amuzament, aces-'\ tea sunt, potrivit declaraţiile făcute de vecinii i şi de victimele acestora care descriu atâtea j scene văzute şi suportate, regulile de viaţă ale tinerilor care, totuşi, nu se liniştesc până nu I corectează viaţa altora., Deoarece, în oraşul epocii respective, deşi nu sesizăm întotdeauna cauzele, huiduielile, cupletele, grămezile de stârvuri şi atacurile cu pietre ce se abat asupra persoanelor particulare, burghezi străini de localitate şi domnişoare distante care abia întrezăresc, pe timp de noapte, măştile, focul şi acordurile viorii care semnalează şi protejează Tineretul. Care Tineret poate, de asemenea, organiza, în 1773, un charivari după toate regulile îndreptat împotriva unei văduve de familie bună care, proaspăt îndoliată din pricina morţii tatălui său, nu renunţă la hotărârea de a se recăsători. Şi cum mirele refuză să plătească, se declanşează numaidecât spirala zgomotelor, mânjirea pereţilor cu materii urât mirositoare, ca şi lapidările. Totuşi, începând din 1770, se pare, pedeapsa juvenilă capătă o dimensiune teatrală, se desfăşoară pe parcursul unui an .întreg pentru a atinge apogeul în perioada carnavalului. Un proces din 1772 ne oferă toate amănuntele. Din luna august a anului precedent, JeanPierre Amans Dufour, inspector în departamentul lucrărilor publice, este eroul unui cântep'auzit din gura a mai mult
308

de o

ii

Conformitate socială şi dezordine dirijată

i

hivele din i

mai, incisivă armă a acestora, cea mai redutabilă. Acest tablou al moravurilor juvenile din-trun mic oraş de la sfârşitul Vechiului Regim ne dezvăluie un surprinzător'paradox. Cei care l-ar fi putut considera drept elementul laic al eticii comune, în asemenea măsură părea împărtăşită dezaprobarea căsătoriilor nepotrivite, a târfelor insolente şi a soţilor prea îngăduitori, sunt de fapt acuzaţi — de către autorităţile care-i judecă şi de către propria lor comunitate — că tulbură liniştea publică, că

sunt desfrânaţi, gata oricând să provoace o dezordine cu neputinţă de stăpânit, astfel încât in-;tenţia moralizatoare a riturilor nu mai e de acum înainte decât pretext pentru tot soiul de excese. Circumspecţi cu privire la cuvintele ca-re-1 stigmatizează — şi asupra cărora vom reveni — n-ar trebui, mai curând, să restituim rolului juvenil propria sa logică? Pare, într-adevăr, că manifestarea unei incontestabile consonanţe sociale să fi revenit pentru multă vreme, în societăţile noastre, celor care se aflau, prin poziţia lor tranzitorie, la limitele ordinii ale cărei rânduieli le afirmau. Aşa cum este, în acest caz precis, căsătoria, cu multiplele ei implicaţii, care devine obiectul controlului, cei care nu sunt căsătoriţi, care nu auîncă sarcina întreţinerii unei case au

dreptul şi în acelaşi timp datoria de a înlătura neconcordantele divulgândule. Pentru aceasta ei folosesc un limbaj alcătuit din diferite disonanţe: cea a zgomotelor ce neagă armonia muzicii, cea a cuvintelor care ridiculizează buna-cuviinţă, cea a obiectelor mutate din loc în loc şi răvăşite. Dar, în şi mai mare măsură, existenţa juvenilă e nevoită să provoace discordanţa rânduielilor sociale acţionând în mod constant între limitele tolerabilului. La sate, aceste acţiuni îşi găsesc în mod spontan un spaţiu — cel al pădurilor şi al câmpiilor — unde impulsivitatea şi zarva au loc la oarecare distanţă; în oraş, aceleaşi experienţe au loc în*
31 0

tr-un spaţiu căruia secolul al XVIII-lea îi trasează zonele şi frontierele, dar căruia noaptea îi dă posibilitatea denaturării. De altfel, la ţară, ca şi la oraş, fiecare gospodărie ia parte prin donaţii voluntare, contribuţii smulse cu forţa sau jafuri îngăduite acelui consum juvenil care capătă forma unor jocuri, pariuri, petreceri pe care le pun aceşti tineri la cale şi în care lipsa de măsură, nepăsarea, negarea însuşirii de a economisi sunt nişte valori fundamentale. Că de pe urma acestei dezordini, temporare şi codificate, poate lua naştere o ordine durabilă, viaţa tinerilor ne oferă, în această privinţă, un exemplu tipic, deoarece renunţă la asemenea mod de viaţă atunci când „se aşază" însurându-se şi, mai ales, când devin taţi, moment în care bărbaţii căsătoriţi nu se dau în lături, în Languedoc-ul secolului al XVIII-lea, să-1 silească pe noul cap de familie „să-şi ispăşească păcatele". Această logică implicită a controlului social juvenil te obligă să suporţi, bombănind, dar fără a lupta cine ştie cât, datina pe care tu însuţi ai pus-o în practică, datină pe care unele oficialităţi din timpul Vechiului Regim o şi acceptă uneori, „deoarece Tineretul e Tineret". Dar din ce în ce mai des, evidenţa paradoxului este subliniată cu o linie groasă: ordinea prin intermediul dezordinii devine o contradicţie de nesuportat; riturile zeflemelii nu vădesc decât lipsa de civilitafe a actorilor care pun în scenă aceste rituri.

O R D IN E A P U B L IC S F E R A P R IVĂ T Ă Şl A
să înţelegem progresiva impetuozitate a nei excluderi care presupune, în afară de rePresiunea conjugată dintre forţele religioase şi cele civile, sprijinul eficace al păturilor perier ice, îndeajuns de numeroase şi de active, din °cietăţile locale? Numai o istorie îndelungată
u

311

a putut produce o convergenţă ale cărei linii, A la început diferenţiate, vom încerca să le urmărim pas cu pas.
Condamnări ecleziastice şi parlamentare

Biserica, cea dintâi, a denunţat doar acel charivart îndreptat împotriva văduvilor din raţiuni de disciplină liturgică. A doua căsătorie e tot atât de sacră ca şi prima; iar vacarmul intempestiv o ia în derâdere; e, aşadar, o mişcare antireligioasă. Gonciliul de la Compiegne, dintre anii 1329—1330, a stabilit o motivaţie pe care zeci de sinoade şi de ritualuri din numeroase dioceze o vor relua întocmai, în Franţa şi în Italia mai cu seamă, până la mijlocul secolului al XVIII-lea15. E adevărat că chiar Biserica a frustrat cea de a doua căsătorie de orice fel de solemnitate. Mai întâi, cum prima legătură ,de rudenie prin alianţă supravieţuieşte văduviei, un mare număr de relaţii co-ţmode şi, fără îndoială, banale :— până la al patrulea grad canonic — cădeau sub incidenţa imoralităţii. Apoi văduva a căpătat, sub pana moraliştilor, o fizionomie ambiguă, devenind astfel, dintr-o dată, un personaj dubios, care trebuie frecventat cât mai rar cu putinţă. Şi toate acestea legate de un fapt esenţial, şi anume: teologia tainei căsătoriei interzicea, într-un mare număr de dioceze, dar cu o repartiţie încă incomplet cunoscută, binecuvântarea unei a .doua căsătorii. Se înţelege, aşadar, că Biserica s-a opus, cu o vehemenţă ineficace, tuturor ritualurilor de felul acesta — paralele şi în concurenţă — care păreau să reclame., o mult prea stranie ceremonie sacră lipsită de rit. Chiar dacă, la început, autorităţile civile au reluat limbajul prelaţilor, intenţia acestora era diferită. Mai întâi, de-a lungul secolelor XIV şi XV, poliţia şi tribunalele nu tratau niciodată aceste ritualuri ca atare, ci numai cu prilejui unor evenimente sângeroase: o încăierare ge"
312

nerală, un tânăr asasinat... şi aceasta cu atât mai mult cu cât rânduielile locale, orăşeneşti sau senioriale, au rezervat uneori rolul său legitim controlului căsătoriilor de către tinerii celibatari, renunţând, în profitul acestora, la o parte din amenzile rituale. De îndată ce ordinea devine un scop a cărei exigenţă se vădeşte amplificată de către antagonismele religioase şi cele sociale, apare şi o interdicţie explicită: foarte catolicul parlament din Toulouse o enunţă în 1538 şi o reiterează de încă patru ori în cursul secolului al XVI-lea. Apoi se împământeneşte obişnuinţa: parlamentele din Bourgogne în 1606, din Bordeaux în 1639, din Aix-en-Provence în 1640 etc, reamintesc această normă, valabilă pentru tot regatul. Suntem totuşi nedumeriţi de a nu vedea citându-se, în toate aceste texte regulamentare, decât incriminatul charivari, chiar dacă scopul lor nu mai este apărarea unei taine bisericeşti, ci „liniştea publică". De ce o tăcere atât de îndelungată asupra celorlalte rituri de deriziune care tulburau în aceeaşi măsură, iar uneori — ca în cazul acelei pomenite plimbări pe măgar — chiar într-una mult mai mare, liniştea străzilor?
Penalităţi rituale şi sancţiuni juridice

Discreţia sentinţelor indică, mascând-o, o anumită tensiune care persistă în sfera juridică, opunând obiceiurile locale şi practica penală care se elaborează în timpul sesiunilor parlamentare. In 1375, ne informează un act de graţiere, că la Senlis se aplica regula cutumieră care stipula că „soţii care se lasă bătuţi de către soţiile lor vor fi siliţi şi condamnaţi să călărească un măgar, dar având faţa întoarsă către coada numitului măgar"; în 1404, un articol asemănător figurează în lucrarea lui SaintQ nge intitulată Coutumes (Obiceiuri); în 1593 chiar, judecătorul din Hombourg decide că „poly it vechii rânduieli", o femeie care şi-a bă313

tut bărbatul încalecă, de-a-ndoaselea, un măgar pe care nevolnicul său soţ îl duce de căpăstru, în Anglia Tudorilor şi a Stuarţilor, plimbarea pe un cal, încălecat tot de-a-ndoaselea, dar în veşmintele sexului opus, în acompaniament de rough music uneori, de zarvă caracteristică unui charivari adică, este ordonată de către tribunale16. Trei sentinţe pariziene — între 1729 şi 1756 — şi o cutumă din Toulouse atestată până în 1775 o condamnă pe „codoaşa publică" punând-o să meargă de-a-ndăratelea pe o măgăriţă, iar soţul ei, în caz că are aşa ceva, o urmează călare pe un măgar; la Toulouse, echipajul are şi zurgălăi. „O să te pună să străbaţi oraşul în pene şi cu o paporniţă" sună o ameninţare destul de frecventă pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în Languedoc — am consemnat-o în trei faze, absolut întâmplător, cercetând o seamă de procese —, amintind de acoperirea cu pene a prostituatelor şi a femeilor adultere; unse în prealabil cu miere, acestea erau tăvălite prin fulgi şi, punându-li-se pe cap o paporniţă, erau plimbate pe spinarea unui măgar; Celestina lui Fernando Rojas a cunoscut şi ea un tratament la fel de infamant. Alte acţiuni — smulgerea acoperişului casei, spargerea uşilor şi a ferestrelor, demontarea şaretei, deteriorarea fântânilor, cufundarea în apă... —, care, în mai multe regiuni din Europa, figurează printre riturile „populare" de cenzură, au făcut, de asemenea, parte, 17 până în epoca clasică, din arsenalul penal oficial . Toate sancţiunile acestea presupun că publicul e invitat, nu numai în calitate de spectator pentru a fi edificat prin exemplul respectiv, dar şi în calitate de actor de primă mărime, deoarece pedeapsa va fi pe măsura hohotelor sale de râs, a farselor şi a improvizaţiilor sşle satirice. Mai mult, judecătorii care hotăresc şi mulţimea care ia parte la acest spectacol primitiv împărtăşesc convingerea că un anume raport trebuie să unească vina şi sancţiunea specifică, sancţiune care dezvăluie această vină,
314

o pedepseşte şi o şterge conjurând-o. Dar întreaga evoluţie a penalităţii urmăreşte ca, dintr-o singură mişcare, să restrângă, să controleze şi să precizeze scena pedepsei — spectacol care necesită mereu, de-acum înainte, o rampă, bariere şi un gen de solemnitate crispată — şi să anihileze legătura simbolică dintre vină şi pedeapsă pentru a ajunge la o taxă abstractă care, o dată cu Codul penal francez şi cu demarcaţiile sale naţionale, va triumfa în toată Europa. Lentă strădanie a Secolului Luminilor: strădanie care interzice, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, rugurile, împinge spre desuetudine pedepsele rituale îngăduind judecătorilor care întâlnesc rituri de deriziune să afirme fără echivoc, cu mai multă precizie şi fermitate, că sunt întru totul ilegale. In 1610, ca urmare a unui proces memorabil în care avocatul va apăra legitimitatea, morală şi juridică, a ritului, parlamentul din Bordeaux îi condamnă pe autorii unei „ceremonii care se numeşte cursă sau călărirea măgarului în veşmântul unui bărbat [.. .] care s-a lăsat bătut de nevasta lui"18. în 1655, juraţii din Bayonne obţin o ordonanţă împotriva unor persoane particulare care „se laudă că pun să alerge animalul pe care îl denumesc măgar sau măgăriţă". Atenuând descrierea riturilor interzise care vor cuprinde, de pildă, „versuri calomnioase" (Bayonne, 1655), „cântece obscene şi injurioase" (Toulouse, 1762), judecătorii le pun alături, fără distincţie, de „adunări ilicite Şi nocturne", „extorcări", „pamflete" etc, în vreme ce, în mod periodic, regulamentele provinciale sau orăşeneşti se străduiesc să înfăţişeze unele situaţii concrete denunţând „pe acei tineri din mai multe oraşe şi locuri care [.. .] 2 strâng adesea laolaltă, aleargă pe străzi în Jmpul nopţii şi cântă tot soiul de cântece deşucheate şi fac un zgomot asurzitor şi dezordine" (Montpellier, 1737). Reţeaua represiunii f extinde şi în acelaşi timp îşi strânge ochiuril e; urmărind chiar, în cele din urmă, nu atât

SJ

un delict particular, cât un mod de conduită, se aliniază întru totul preocupărilor preoţilor Contrareformei care vor adopta acelaşi limbaj. Şi va informa, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, jurisdicţiile subalterne, cele din sate mai ales, unde magistraţii au fost uneori prea înclinaţi, din punctul de vedere al elitelor, să negocieze cu cutuma sau, dimpotrivă, să vădească o duritate excesivă faţă de duşmanii ei locali.
Doleanţele victimelor

Elaborate în contextul unei evoluţii variate şi de durată, posibilităţile unui recurs judiciar vor întâmpina o opoziţie care le va conferi o şi mai mare vigoare. în secolul al XVIII4ea, dacă luăm în consideraţie fondul proceselor, toate formele şi toate rânduielile deriziunii rituale sunt evocate în faţa justiţiei; şi din ce în ce mai des. între 1700 şi 1790, camera criminală a parlamentului din Navarre judecă patruzeci şi şapte de charivaris, cifră modestă, dar semnificativă, dacă luăm în consideraţie faptul că asemenea cauze au apărut în faţa înaltei curţi din Bearn. Dar numai pentru a doua jumătate a secolului, foarte amplul sector al parlamentului din Toulouse, toate procesele luate împreună, ne prezintă, potrivit stării actuale a arhivelor, mai mult de cinci sute de cazuri; densitatea provensală este, fără îndoială, asemănătoare, iar anchetele regionale care urmează să fie înaintate justiţiei vor confirma fără îndoială această prezenţă masivă19. Chiar dacă acţiunile spontane ale forţei publice nu lipsesc, aceste cazuri, în zdrobitoarea lor majoritate, îşi au originea într-o plângere particulară. Autoritatea cutumei va stabili un relativ, dar necesar acord, între partenerii ritualului; care nu se mai impune cu aceeaşi uniformitate şi, cu riscul de a agrava efectele, unii participanţi nu ezită să-1 sfideze. Ce pricini declanşează litigii? Ce conjunctură, din respectiva
316

ordine socială, oferă o bază a ceea ce am putea numi revolta victimelor? Devine evidentă rezistenţa crescândă faţă de prerogativele acordate Tineretului şi cărora ritualurile de deriziune le oferă prilejul cel mai propice. Drepturile asupra tuturor căsătoriilor — pelota" din Franţa mediteraneană, „vinul mirilor" din regiunea Vaud —, sporite în caz de uniune exogamă şi, în plus, de răscumpărare a unui charivari, întâmpină greutăţi chiar din partea celor care ar putea plăti cu uşurinţă. Şi lumea se revoltă împotriva acestui angrenaj de exigenţe cu atât mai nesăţioase cu cât victima este un anume „monsieur" cu dare de mână: astfel, un burghez din Saint-Victor, Uzege, ia hotărârea, după două luni, să adreseze o plângere comandantului militar în legătură cu un „tapaj îngrozitor" şi a unor „cântece abjecte"; totuşi, adaugă acesta, „la început am folosit mijloacele cele mai civilizate pentru a pune capăt acestei persecuţii, invitându-i să bea şi să mănânce şi distribuindu-le o- sumă însemnată de bani". Pentru a evita asemenea supralicitări, primul magistrat din Paulhan, se decide, în 1780, să nu ia în seamă Ies toutoures, acele cornuri care au răsunat în noaptea de 1 mai: „Cum abia mă căsătorisem pentru a doua oară, precizează acesta, şi aveam cunoştinţă de relele intenţii ale unor anumite persoane în ceea ce mă priveşte, am înţeles că este vorba de un charivari şi am fost destul de prudent ca să nu mă scol". Dar, ttult mai adesea, izbucneşte scandalul. Atunci când Tineretul din Saint-Hippolyte-du-Fort îşi Prezintă cererea în cursul ospăţului de logodnă al unui văduv, negustor destul de înstărit, părţii domnişoarei sunt cuprinşi de indignare 9i-i poftesc pe tineri afară; dar aceştia îi feriesc cu un charivari pe cinste, iar în cele din Urmă refuză chiar şi o răscumpărare care se 1( Jică la suma de 50 de livre20. „Nu uitaţi cum ^â atacă şi nu li-s dator cu nimic!" exclamă 1 tânăr văduv recăsătorit în faţa martorilor ln ui charivari care îl atacă în plină zi, pe dru«1 7

mul satului în care locuieşte. Confruntat Htul acesta invocă legea pe car b ş Htul, acesta invocă legea pe care se baz refuzul său, salvându-şi totodată şi banii torită unei modificări în legătură cu care vonî avea şi alte exemple, acest charivari, \a jn putui secolului al KlX-lea, în văile cantonului Vaud, de pildă, va sancţiona în primul rând acest afront adus Tineretului de către soţi si familiile lor.
Apărarea bunurilor personale

în mod mai general, în cursul secolului al XVIII-lea, se impune, faţă de privilegiile juvenile, autoapărarea proprietarilor. In orăşeele din Languedoc, ca Limoux, este sigur că Darticipările, benevole sau. mai mult sau mai )uţin forţate, la cheltuielile festive ale tinerior, devin rare după anul 1750. Cine vrea să organizeze o petrecere plăteşte totul din buzutarul lui; astfel, în mod inevitabil, Tineretul e „rang mai înalt" conduce riturile şi joeuile care au nevoie de muzică. Strângerea mijDacelor materiale suferă o adevărată metaîorfozâ. Pentru anumite grupuri, turneul de .nul nou devine o adevărată expediţie de jaf: î sparge uşa, se intră în locuinţa unui meşteJgar singuratic, i se goleşte dulapul cu aliente şi pivniţa. Gratificându-1, pe deasupra, 1 câteva palme şi ameninţări. Furtişagurile ) cturne şi pline de şiretlicuri pe care cutuma pretinde din partea băieţilor, cu condiţia 14e rămâne în anumite limite, se vor înmulţ -îi ce devastează grădinile şi jefuiesc coteţele nt puşi la index; la Pezenas, se tună şi s ' lgeră împotriva „calfelor de meşteşugari, ^ lor care lucrează pământul şi a grădinarii ire] pornesc plini de răutate să culeagă noap. i struguri şi care, nemulţumindu-se J101^ atâta, aduc o nemaipomenită pagubă P itrugerea butucilor de viţă". Tot astfel, ot^ ual de deriziune, de la un simplu ,,chilorn
sH

adresat unui individ cusurgiu până la marele charivari, devine o culpă de prim ordin dacă e însoţit de „prădăciuni". Toate acţiunile care duc la spargeri, demontări şi mutări din loc sunt penalizate; pentru „a-şi bate joc" de burghezii dintr-un cartier, câţiva tineri din Castelnaudary, în octombrie 1729, pornesc să spargă şi să sfărâme în mod metodic toate porţile de pe o anume stradă. Ataşamentul aproape fizic ientru bunul personal — care, în oraş, se re-uce adesea la perimetrul unei locuinţe — şi "titudinea de a fi în bunul său drept se afirmă > împotriva agresiunilor simbolice care îl ing, cât şi împotriva donaţiilor forţate care grevează cu prilejul riturilor de trecere. A te rage astfel sferei constrângerilor colective ai por beneficiari şi purtători de cuvânt sunt în nul rând tinerii, nu înseamnă a contribui a exaltarea şi, în acelaşi timp, la convertirea in delicvenţi de cea mai josnică speţă? 3 ta este în orice caz impresia pe care o e ază numărul imens de denunţuri şi de pro-■ e-yerbale care, în perioada prerevolutionară, » niai cu seamă în marile burguri şi în rul ' . existen t a unui necurmat război în ju-manierelor acceptabile „de a se purta ale
319

JKmZ

U f

Bxr

.

Tineretului". Sub un singur termen, „libertin", folosit cu multă uşurinţă, burghezii din epocă nu ezită să grupeze toate prejudiciile aduse familiilor asaltate din exterior sau minate din interior: trândăvie, înhăitare cu persoane rău famate, risipirea patrimoniului în jocuri de no320

c şi amorul venal, pasiunea frenetică pentru petrecerile de pe stradă, desconsiderarea tuturor autorităţilor21...
,
ro

Libertatea familiilor

Dar tinerii care, în plus, mânuiesc arma deriziunii, lezează în mod şi mai grav ordinea care începe să se constituie. Ei pătrund în mijlocul unui cerc care se consolidează şi contraatacă, controlând căsătoria, acest nod prin care trece istoria oricărei locuinţe. Atentatul major nu mai este îndreptat, aşadar, nici împotriva „sfinţeniei căsătoriei", nici împotriva „liniştii publice", ci, aşa cum consemnează parlamentarii din Navarre atunci când condamnă, în 1769, charivari-ul, ci împotriva „libertăţii lăuntrice a familiilor". In faţa numărului tot mai mare de victime care protestează, nu trebuie să admitem că, pornind de la o perioadă pe care o putem, în mare, situa către mijlocul secolului al XVIII-lea, tribunalele care dezbat problema acestor rituri repun în cauză însuşi temeiul acestora? Vestigii — „demne de oamenii primitivi din partea locului", notează în anul XII prefectul din Hautes-Pyrenees — ale unei forme de control social care impune transparenţa şi dispune de o vastă panoplie de acţiuni care dau în vileag şi pedepsesc opţiunile dăunătoare şi proastele comportamente familiale. Se pare că, de acum înainte, burghezia deţinătoare de bunuri, care judecă şi depune plângerile respective, capătă încetul cu încetul convingerea că această sferă aparţine în exclusivitate familiei, că nici o structură exterioară n-ar trebui să influenţeze hotărârile care se iau 1J i sânul acesteia; înseşi legile confirmă fără -hivoe acest drept la delimitarea unei „vieţi Private". Deşi nenumărate evenimente şi cuvintele şi înclină să sesizeze acest avans al „libera tfi lăuntrice", ne mai rămân de interpretat
321

ocazională, cu prilejul nunţii, de pildă: „De îndată ce cineva se căsătoreşte, ei [tinerii] îl supun unei contribuţii pentru a avea ce bea şi ce mânca. Dacă mirii refuză, aceştia se instalează într-o tavernă pentru a se ghiftui pe socoteala mirilor pe care continuă să-i hărţu-iască şi să-i insulte până ce aceştia plătesc toată consumaţia" (Saint-Andre, Lod'eve, 1749). Mai mult chiar, parohul notează în mod amănunţit toate „furtişagurile", „scandalurile", „dezordinile" şi „impietăţile" Tineretului: „Mimează ceremoniile şi nici nu le pasă de admonestări, străbat satul deghizaţi şi dansând. Intră în sanctuar în timpul slujbei, aşezându-se între cruce şi preot în timpul procesiunilor ca şi cum ar face parte din cler, stau cu spatele spre altar, râd şi vorbesc în timpul slujbei, bat în bănci, trag cu pistolul în biserică sau în preajma zilelor de sărbătoare, dansează în faţa uşilor bisericii, chiar înainte de catehism şi în timpul Aventului, cântă cântece obscene" (Nef-fies; Beziers, 1769). Autoritatea parohului Desigur, acţionând eu asemenea convingere împotriva tuturor practicilor care se sustrag La sate tensiunea se deplasează, de o ma- , nieră şi mai edificatoare, către un alt personaj, de o dreptei credinţe pe care o reprezintă, preotul mare importanţă: parohul. Format în se-minariile de ţară traduce cu toată fidelitatea un ideal Contrareformei care au unificat poziţiile preoţilor religios, dar ambiţia lui socială şi locul pe care, în ceea ce priveşte religia şi moravurile, parohul de fapt, îl ocupă nu-1 stimulează oare să comse vădeşte a fi, chiar de la început, un adversar al bată, cu precădere, „dreptul de a controla" pe tuturor formelor tradiţionale de deriziune. Tună şi care, în numele comunităţii, îl deţin tinerii? începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, fulgeră în numele ,,păcii din sânul familiilor" preotul de ţară cumulează, de fapt, două roîmpotriva practicării charivari-ului, a judecăţii luri deopotrivă de importante. Pe lângă funccarnavaleşti şi, la Vivarais de pildă, împotriva ţia sa ecleziastică — pe care o exercită înves-'t acelor „obiecţii" însoţite de simbolul falie ce cu noua sa competenţă culturală, care se exvizează unele tinere. Şi merge chiar până la a din ce în ce mai mult proteja, ca la Burzet, în 1780, un cuplu ameninţat tindeînvăţământului primar prin controlul asuPfa —■ monarhia 1-a cu dezlănţuirea unui charivari, dispensându-1 de i ^semnat în calitate de reprezentant al său22. una sau două strigări înainte de a-i da bine- I '}n 1667, înregistrează actele de botez, de căcuvântarea în secret, în plină noapte. Hără- J torie şi de deces, iar regulamentul care, în zind oprobiului cutuma juvenilă în totalitate, I '37, îl obligă să le păstreze în dublu parohul denunţă toate formele de redistribuire, exem-?.. izbuteşte să generalizeze acest gen 1Vl 0 1 de ac- tate. I se cer, de asemenea, tot felul de re323

cele câteva interesante recidive pe care le-am întâlnit în cursul cercetării documentelor care ne-au parvenit. Să examinăm mai întîi ţintele cele mai de seamă ale deriziunii din Limoux, între anii 1740—1790: un controlor din departamentul sării, un jurist specialist în dreptul feudal, un procuror din cadrul justiţiei feudale, un inspector al lucrărilor publice din dioceza respectivă. Toţi aceştia opun cea mai înverşunată rezistenţă cenzurii care îi lezează în calitatea lor de soţ sau de tată. Toţi sunt proprietari, dar aparţin mai cu seamă tagmei conţopiştilor şi a juriştilor; personificări ale legalităţii exterioare ale statului, stăpânind într-o măsură tot mai mare căile de recurs, aceştia preîntâmpină sfidarea, provoacă o dezbatere între rituri şi o anumită modernitate juridică şi administrativă care, şi ea, întocmai ca şi vechiul charivari, întâlneşte întotdeauna, într-un moment sau altul, traiectoria fiecărei familii.

censăminte, în ţinuturile protestante, situaţia proaspeţilor convertiţi pe care îi supraveghează şi, uneori, îi denunţă. Substituinduse magistraţilor, prea ades neştiutori de carte în provinciile de limbă d'oc, parohul stabileşte poziţia fiscală a fiecărui cetăţean, citeşte de la amvon, la sfârşitul liturghiei, dispoziţiile şi reglementările pe care le primeşte de la guvernatorul provinciei respective. Această dublă misiune — politică şi religioasă — îi îngăduie să vegheze îndeaproape asupra disciplinei familiale a cărei normă o exprimă denunţând adulterele, concubinajele, gravidităţile nelegitime; punând chiar la cale, asemenea unui mijlocitor, unele uniuni matrimoniale; dându-şi, ori-

cum, părerea asupra fiecărui proiect de căsătorie. Hotărârea luată de el poate arunca discreditul asupra unor membri ai parohiei: refuză să-i împărtăşească pe cei desfrânaţi; îJ alungă din cimitir pe „libertin"; interzice spovedania fetelor atrase de dans sau de felurite intrigi amoroase. Năzuind să devină duhovnicul majorităţii femeilor din sat, al celor din familiile de vază mai ales, el sondează uneori până în intimitatea cea mai tăinuită, cercetând, de pildă, acea practică a „funestelor secrete" care permit cuiva să se sustragă procreaţiei sau „atunci

când fata castelanului trebuie să plece în toiul nopţii la mănăstire, penitenta sa de optsprezece ani (stă trei ore în confesional şi-şi acuză familia), pe care o socoate ameninţată de afecţiunea excesivă a unui tată vârstnic şi gelos" (N. Castan). Ceea ce remarcabila prezenţă a oamenilor de „control" printre victimele urbane ne-a în" găduit să bănuim se confirmă aşadar şi se lămureşte datorită tensiunilor din mediul rural, în secolul al XVIIIlea, cenzura rituală optează din ce în ce mai des pentru înfruntarea adversarilor săi cei mai înverşunaţi, printre care, în primul rând, se află preotul. El însuşi, stabilit de foarte multă vreme în parohia sa, di* rijează o întreagă colectivitate de surori, fraţi»

I

sşs s
an -

Re

"°n? eJe cutumei

vat, asta înseamnă, fără îndoială, a te asocia luptei morale a Bisericii fără ca prin aceasta să te pliezi în faţa autorităţii parohului. Aşadar, puterea sa provoacă adesea o seamă de reacţii puternice, reacţii ce dau naştere unor lupte între facţiuni, lupte al căror pivot este el însuşi, sau o seamă de denunţuri mai insidioase care vizează, deseori în secolul al XVIII-lea, diferiţi preoţi acuzaţi de crime sexuale în faţa oficialităţilor ecleziastice. Replica Tineretului ale cărui rituri sunt puse la index e cu mult mai drastică. Toate formele deriziunii se succed şi se combină pentru a-1 persecuta pe preot: lovituri în poartă în toiul nopţii, devastarea grădinii, cântece obscene, lapidarea casei -parohiale, iar toate acestea însoţite adesea de cele mai grave ameninţări. Pe malul drept al Ronului, la Aramon, Tineretul anilor 1780 e deosebit de turbulent. Pune la cale, în cursul carnavalului, un charivari împotriva unui nou cuplu, promiţând mirelui, prin intermediul unui cântec, că-1 va urca pe măgar; preotul se ridică, de la amvon, împotriva larmei şi a agitatorilor, dar, faţă de reacţia acestora, se abţine să meargă mai departe, nefericita păţanie a unuia dintre predecesorii săi obligându-1 la prudenţă: acesta mersese până acolo încât îi admonestase chiar în tavernă, acest indestructibil „loc blestemat": „Trei sau patru tineri au pus mâna pe el, l-au legat şi l-au purtat pe umeri până pe malul Ronului în care au vrut să-1 arunce; unul dintre ei s-a lăsat impresionat de strigătele preotului şi 1-a dezlegat [...] după care l-au pus să jure că nu le va dezvălui niciodată numele, ceea ce acesta a şi făcut". Dar asemenea confruntare nu rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte temeiurile şi formele riturilor de divulgare care, prin însăşi schimbarea lor, atestă pregnanţa acesteia. „Dreptul de a controla", drept cutumier, era strict limitat la relaţia dintre sexe pe care o focalizează căsătoria: înainte, în timpul şi după, 326 f

purtarea nedemnă era supravegheată, judecată, dată în vileag şi pedepsită. Mai mult, culpa nu cădea sub incidenţa cenzurii colective decât atunci când devenea publică: neregulile care precedau sau aveau loc după mariaj erau protejate de chiar discreţia lor; numai nunta pro-priu-zisă se oferea în mod necesar cercetării şi judecăţii. Controlul pe care îl exercită Biserica merge mult mai departe, şi cum se consideră a fi nu numai un adversar, dar şi un concurent al cenzurii cutumiere, aceasta îşi va spori în aceeaşi măsură autoritatea şi va denunţa acele comportamente care, din principiu, îi scapă. La Aramon, în 1781, un charivari, în faţa rezistenţei înverşunate a soţului, asociat cu parohul, începe printr-o serie de dezvăluiri din ce în ce mai detailate. Soţul „a încercat să atenteze la onoarea mai multor femei, care s-au plâns de purtarea acestuia"; un cântec relatează cu lux de amănunte păţaniile vecinei sale şi ale unei spălătorese. Soţia sa, o servitoare care „nu şi-a câştigat banii stând cu picioarele încrucişate", a făcut cu răposatul său stăpân un copil, mort la naştere şi, se insinuează, a deturnat moştenirea... La Limoux, în acelaşi an, mai mult de o sută de persoane conduse de „opt până la nouă tineri între cincisprezece şi douăzeci de ani" satirizează, prin cântece, obiceiul fiicei unui notar, care îşi vizitează în mod prea exclusiv prietena, fiica unui negustor de furaje. Morala publică pătrunde aşadar şi ea, şi din ce în ce mai adânc, în taina existenţelor, iar secolul al XlX-lea va da acestei mutaţii o nouă dimensiune. în Germania, acest charivari, denumit aici Haberţeldtreiben, îşi lărgeşte în aceeaşi măsură domeniul de intervenţie: „Re-Proşurilor de bază privind imoralitatea, adulterul şi legăturile amoroase interzise li se adaugă acum homosexualitatea, incestul, concubina-Jul Şi poligamia; după 1870, lista respectivă se îmbogăţeşte din nou, cu sodomia" (E. Hinrichs). ■fa Gasconia — ca şi în Germania — cele două
38 7

forţe politice şi morale, din satele epocii, preotul şi învăţătorul, sunt23spionaţi în ceea ce priveşte viaţa lor sexuală . Şi se născoceşte chiar, în mod special pentru ei, un nou rit de deriziune: împrăştierea în timpul nopţii a unor maldăre de iederă, de pene, de rumeguş sau chiar de morcovi atacaţi de gărgăriţe între porţile amanţilor incriminaţi. Extinzând aceste acţiuni infamante specifice lunii „mai", preschimbând astfel buchetele de flori ce se oferă cu prilejul căsătoriei, această dispersie infamantă, efectuată în tăcere de către o seamă de cenzori anonimi, dezvăluie, eludând legile care nu au prevăzut asemenea delict, secretul celor care cunosc şi regizează secretele fiecăruia.
NOTE A.C, Carcassone, FFI. C. Karnoouh, „Le charivari et l'hypothese de Ia monogamie", Le Charivari, publicaţie ce apare sub direcţia lui J. Le Goff şi a lui J.-Cl. Schinitt, Mouton-EHESS, 1981, p. 33—44. ' Această „economie matrimonială" constituie una din dimensiunile analizei fenomenului charivari pe care o propune CI. Levi-Strauss în Le Cru et le Cuit, Paris. Pion, 1964, p. 343—344. 4 A.D., Var, Justice seigneuriale de Vârages, mai .788. 5 Arhive private; extrase din La Chronologiette i publicate de E. G. Leonard în Mon village sotis ,ouis XV, Paris, PUF, 1940. 6 C. Dauge, „Une azoade â Coarraze en 1762", •ulletin de la societe de Borda, voi. XLV, Dax, 1921, , 107—115. 7 De Ia Mărie Blanque, aurostera din Bearu de sfârşitul secolului al XVIII-lea, posedăm mai multe liscursuri funebre" (M.-C. Salles, La Poesie popuire en valtee d'Aspe, Orthez, 1980, p. 96—106); în jătură cu bocetul, a se vedea E. de Martino, Morte Pianto rituale, Boringhieri, 1975. 8 A.D„ Aude, B 1210.
2 1

323

«■ A.A., Herault, C 6851. A.D., Aude, B 2641. 11 L. Junod, „Le eharivari au pays de Vaud dans le premiers tiers du XlX-e siecle", Schweizerisch.es Archiv fur Volkskunde, voi. XLVII, Basel, 1951, p. 114—129. 12 Toate cazurile care urmează provin din arhi vele comunale ale oraşului Limoux — cercetate în mod integral pentru perioada cuprinsă între anii 17A0—1790 —, plângeri şi petiţii adresate comanda mentului militar al provinciei (A. D., Herault). 13 M. Agulhon a notat această discrepanţă între organizaţia de Tineret ca instituţie municipală şi organizaţia de Tineret ca un ansamblu de practici în urma unui sondaj efectuat în arhivele poliţiei din
10

Vancienne Provence, Paris, Fayard, 1968, p. 62). Pentru Tineretul pointevin, bine integrat în cadrul seniorial, a se vedea N. Pellegrin, Les Bachelleries dans le Centre-Ouest, Poitiers, 1983. 14 A se vedea Le Jeu au XVUl-e siecle, Aix-enProvence, Edisud, 1976. 15 A se vedea A. Burguiere, „Pratique du ehari vari et represion religieuse [...]", Le Charivari, op. cit., p. 179—196. Inventarul — fundamental — con damnărilor civile nu a fost făcut, a se vedea însă unele notaţii retrospective în J.-L. Sourioux, „Le eharivari. Etude de sociologie criminelie", L'Annie sociologique, Paris, PUF, 1962, p. 401—414. :e M. Ingram, Le Charivari, op, cit., p. 253. 7 Asupra acestor rituri penale, P. Saintyves, „Le Charivari de l'adultere et les courses â corps nus", L'Ethnographie, Paris, 1935, p. 7—36, şi R. Pinon, i>Qu'est-ce qu'un charivari?", Kontakte und Grenzen, Festschrift fur Gerhard Heilfurth zum 60, Gottingen, 19 69, p. 393—405. s Pledoaria este reluată în Plaidoyers et Action$ 9raves et eloquentes et plusieurs fameux avocats du 'arlement de Bordeaux [...], Bordeaux, 1646, P. 197—208. Pentru Bearn, C. Desplat, Charivaris en Gasne > Paris, Berger-Levrault, 1982, p. 103; N. Castan

Toulon (1774—1779) (Penitents et Francs-Magons de

3 fe

ă abordat cincizeci de cazuri din Languedoc în Le Charivari, op. cit., p. 197—206. 20 Pentru aceste trei cazuri, A.D, Herault, C. 6864 şi 6666, 1778. 2 1 In legătură cu acest „libertinaj", vezi C. Nicod, „Les «seditieux» en Languedoc â la fin du XVIII-e siecle", Droit penal et Societe meridionale. Memoires et Travaux publies par la Societe d'histoire du droit [...], Montpellier, 1971, p. 154—165. Câteva remarca bile portrete de libertini închişi în urma unor or dine în fortul Brescou, de lângă Agde, au fost creio nate de către G. Sarret de Coussegues în Une prison d'Btat au milieu du XVIII-e siecle, Paris, Les Presses continentales, 1950. Jeari Van preş de abatele Fabre (E. Le Roy Ladurie, L'Argent, l'Amour, la Mort en pays d'oc, Paris, Ed. du Seuil, 1960) este portretul literar al libertinului rural. 22 Despre parohul de la sfârşitul Vechiului Regim, a se vedea N. Castan, Les Criminels de Languedoc, Publications de l'universite de Toulouse—Le Mirail, Toulouse, 1980, p. 127—128, 146—158, ca şi cercetările în curs pe care le efectuează A. Molinier şi prezen tate în „En Languedoc: le cure de village (XVII— XVIII-e siecle)", Etudes sur Pezenas et l'Herault XI, 1980—1983, p. 59—65. 2? Această redefinire a frontierei controlului so cial este atestată pentru Germania de către E. Hinrichs, Le Charivari, op. cit., p.- 297—306, iar pentru Gasconia de D. Fabre şi B. Traimond, ibid., p. 23—32.

F A M IL IIL E . O N O A RŞl A E C R E T U L ES de ARLETTE FARGE

aris. Oraşul funcţionează asemenea mirajului: aspiră o întreagă populaţie pe care câmpia n-o mai poate hrăni şi-i respinge totodată pe cei care nu s-au putut integra, pe cei care nu mai au nici un fel de iluzie. In acelaşi timp, favorizează necurmatele deplasări ce se efectuează în ambele sensuri ale acelor persoane care, venite la oraş, se reîntorc la ţară în timpul verii. Efervescenţă migratorie, mobilitate, prezenţă a unei populaţii flotante pe care nici locul de muncă şi nici locuinţa nu au putut-o fixa: Parisul este un oraş deosebit de frenetic, pe care cronicarii şi memorialiştii contemporani s-au complăcut să-1 descrie cu încântare şi cu convingerea că e plasat în inima freamătului vieţii. „Ar trebui oare să ruinăm capitala pentru a popula satele câmpiei?" se întreabă LouisSebastien Mercier în faimosul său Tableau de Paris1, în care înfăţişează, cu minuţiozitate şi PHn de patos, o populaţie urbană, agitată şi gufalivă. Astăzi se ştie foarte bine că acea structură oeio-profesională a imigraţiei aparţine păturilor defavorizate. Cei care se îndreaptă spre Paris 'ovin din mediile lipsite de mijloace matea *f şi deja instabile: nu ţăranii înstăriţi îşi ar âsesc casele, ci muncitorii manuali, zilerii sau tinerii din Savoia sau din alte părţi. Din Jcina acestor „deplasări condiţionate de'oa331

meni", după expresia lui Abel Poitrineau2, despărţirile familiale devin obligatorii: unul pleacă, altul rămâne. Uneori, câţiva se reîntorc în satul natal, dar, cel mai adesea, cei plecaţi au intenţia să cheme la oraş pe câţiva din membrii familiei respective. între timp cei plecaţi trăiesc în oraş, se întâlnesc unii cu alţii; iar ca să poată trăi mai bine se complac în concubinaj.3 Numărul copiilor abandonaţi e impresionant , iar Spitalul Copiilor găsiţi nu e decât un îngrozitor azil unde bolile şi mortalitatea urzesc o lichidare plină4 de perseverenţă. Plasarea copiilor la o doică dintr-o localitate aflată departe de Paris e o necesitate: din cei 21 000 de copii care se nasc în fiecare an, 20 000 pornesc într-o stranie şi primejdioasă călătorie, călătorie efectuată cu şareta, pentru a fi încredinţaţi unor doici asupra cărora părinţii nu pot avea nici un fel de control. în faţa acestei incertitudini de fiecare clipă, a acestor grele condiţii de viaţă, se crede adesea că o familie popuiară propriu-zisă nici n-ar exista. Realitatea este însă cu totul alta, şi arhivele poliţieneşti, oricât de puţin s-ar referi acestea la asemenea probleme, izbutesc să sdiiţeze un tablou mai puţin idilic, dar apar unele forme de viaţă mai complexe decât cele descrise în mod obişnuit. Forme de viaţă ce antrenează prin forţa împrejurărilor o seamă de relaţii originale între domeniul privat şi cel public.
Familia citadina

De fapt, familia există5: poate că nu reunită în totalitatea ei, adică toate generaţiile trăind laolaltă, de la bunici la nepoţi; fără îndoială divizată, dar întotdeauna prezentă. Fiecare membru face adesea referire la ea; aşa cum reiese din interogatoriile şi depoziţiile poliţiei. Ban sunt cei care, chiar dintre cei mai nevoiaşi, sa declare că nu locuiesc cu nici un membru al
33 2

familiei lor. Unele evenimente importante din secolul al XVIII-lea ne stau drept mărturie. La 30 mai, anul 1770, căsătoria moştenitorului tronului se celebrează la Paris cu fast regal şi festivităţi populare6. Poporul invadează străzile pentru a răspunde la apelul regelui şi a asista la iluminaţiile plănuite să aibă loc în piaţa Ludovic al XV-lea, socotită a fi mai mare decât cea din faţa Primăriei. în vreme ce se îmbulzeşte întracolo o imensă mulţime de oameni, trăsurile încearcă să-şi facă drum cu orice preţ prin mijlocul acesteia: şi, pe neaşteptate, se produce catastrofa. O sută treizeci şi două de persoane mor sufocate sau călcate în picioare de cei care încercau să se salveze. Cadavrele sunt expuse în cimitirul bisericii Madeleine la Ville-l'jEveque, pentru a putea fi recunoscute de vecini, prieteni sau rude. Rari sunt cei cu adevărat singuri; trei sferturi din corpuri sunt reclamate de către un membru al familiei, apropiat sau îndepărtat. Un alt eveniment, mai cunoscut de către istoriografie, oferă aceeaşi proporţie a prezenţei familiale; atunci când condamnaţii la moarte, prin decizia tribunalului revoluţionar, văd apro-piindu-se ziua execuţiei, îşi scriu scrisorile de adio. Scrisori care nu vor ajunge niciodată în mâinile destinatarului, dar vor rămâne printre documentele lui Fouquier-Tinville la Arhivele Naţionale7. Scrisori provenind de la o seamă de oameni de rând implicaţi în mişcarea revoluţionară datorită unor fapte reprobabile şi care n-au nici un fel de legătură cu ideologia res-Pectivă. Scrisori destinate, aproape în totalitatea lor, unui membru al familiei: soţie, frate, >ră sau copil. Prezenţa familială este evidentă, cniar dacă un corespunde imaginii pe care ne-o cacern în momentul de faţă re despre aceasta —C0 Uniune obligatorie a unui cuplu laolaltă cu Piii săi. fr ac ar ^amilia nu trăieşte retrasă în sânul ei; ^. ţionată, risipită şi totuşi unită, familia este

fâra contenire „expusă" şi nu cunoaşte nici un fel de intimitate în sensul pe care i l-am putea da astăzi noţiunii respective. Receptivitatea ei e pe măsura imposibilităţii de a trăi numai în propriul ei cerc. Membrii nobilimii, ca şi cei ai înaltei magistraturi, au o ascendenţa, succesiune, proprietăţi funciare moştenite, drept de primogenitură, legături de sânge. Oamenii din popor sunt altfel; aceştia trăiesc sub ochii celorlalţi şi nu-şi clădesc prezentul şi nici viitorul lor nesigur decât prin mijlocirea a nenumărate reţele, dintre care doar una singură e de esenţă familială. Dacă dorim cu tot dinadinsul să dăm o definiţie familiei populare, trebuie ca, în primul rând, să subliniem faptul că aceasta e total copleşită — şi constituită chiar — de o seamă de sisteme de dependenţă ce se situează în afara ei. Esenţa ei constă în faptul că trebuie să se înfrunte zilnic cu celelalte familii, într-o textură inevitabilă de solidarităţi şi contra-solidarităţi, textură ce ia naştere din acele spaţii sociale pe care e silită sa le accepte.
Imobilul, teatru public

Condiţiile de viaţă şi de habitat, paralel cu o cumplită restricţie, determină un mod original de existenţă: imobilul parizian, situat de-a lungul unor străzi înguste, mocirloase şi urât mirositoare, ilustrează de minune situaţia. De la mezanin la mansardă, totul este ocupat la maximum: proprietarii caută să profite de orice suprafaţă, fie ea cât de mică. Incomodat de coridoarele de trecere, de aleile care duc de la atelier în curte (de părţile acelea interioare sau turnuri de balcoane exterioare incluzând curţi în care uneori se află un rezervor cu apă) Ş1 de latrinile din capul scării, imobilul îşi prezintă fără pic de decenţă locatarii. In secolul aj XVIII-lea se întâmplă adesea ca burghezii sa

amestece cu oamenii din popor; ei ocupă întotdeauna etajele aşa-numite nobile; în general apartamentele de la primul până la al patrulea etaj. Dedesubt şi deasupra locuiesc, într-un spaţiu fragmentat, o seamă de muncitori şi de salariaţi. La parter se află în general atelierul sau dugheana care dă direct în stradă, ocupând-o chiar cu propria-i tarabă. La mezanin, chiar deasupra atelierului în care lucrează, se află o încăpere care slujeşte drept debara sau cameră de dormit pentru ucenici sau calfe. O scara interioară poate lega atelierul de încăperile de la mezanin. De-a lungul dughenei este o alee care se blochează seara, alee ce îngăduie locatarilor imobilului respectiv intrarea în curte. Una sau mai multe scări leagă etajele între ele; camerele dau direct spre paliere. Uneori camerele acestea comunică între ele şi, potrivit obiceiului, uşile rămân deseori' deschise către paliere sau către apartamentele vecine. Dintr-o cameră se poate trece în alta sau ajunge eventual pe o altă scară sau coridor de trecere. Sus de tot, sub acoperiş, se află podul, ocupat de pătule sau de câteva mici încăperi: îngheţate iarna, sufocante vara, acestea adăpostesc un mare număr de muncitori flotanţi. Dacă meşteşugarul sau neguţătorul de la parter e destul de bogat şi are destui oameni în subordine, el este >i proprietarul acestui spaţiu pe care îl închiriază salariaţilor săi. In caz contrar, toate aceste ■ămâruţe sunt închiriate, noapte de noapte, pentru câţiva bănuţi. Aici stau claie peste grămadă, 'e saltele sau pe mindire, pitindu-şi economiile >uţ> aşternut şi sub rufele culese cel mai adesea 'War de pe jos8. Imobilul este înainte de toate 0 scenă publică pe care unii fac pe grozavii, iar c a^e alţii se ciorovăiesc, deoarece nimic nu sate fi ascuns sau tăinuit. Certuri conjugale, coruri clandestine, locatar gălăgios, copii ne-^ âmpâraţi; totul se ştie şi se aude cu cea mai 5 uşurinţă. Promiscuitatea modelează comP°rtamente Şi obiceiuri.
se

Strada şi atelierul Mei viaţa celui care-şi câştigă pâinea muncind nu e mai ocrotită; meşteşugurile care se practică în plină stradă sunt fără număr şi conferă peisajului parizian o originalitate fără contenire descrisă, sau doar schiţată. Deplasarea de colocolo constituie regula tuturor celor care-şi poarta în spate uneltele cu care-şi câştigă viaţa, fie că sunt spoitori de vase, dentişti, vânzători ambulanţi. Pentru! aceştia, faptul de a se afla tot timpul la vedere e deosebit de important, ca şi acela de a fi uşor de recunoscut, după îmbrăcămintea specifică meseriei respective, şi tot atât de uşor de chemat. Cunoscuţi de tot cartierul, aceştia îşi încropesc clientela sub ceru] liber şi, uneori, pentru mai multă siguranţă, ocupă un loc anume pe la răspântii sau pe sub porţi. Mai ales dacă e vorba de zileri sau de misiţi — coşarii acţionează adesea în acelaşi fel pentru a fi găsiţi mai uşor. Atelierul — spaţiu tradiţional de lucru al meşteşugarului, calfelor şi ucenicilor — este un loc intermediar între afară şi înăuntru. Tarabele şi tejghelele privesc spre stradă, se deschid către exterior. Muşterii şi calfele pot sta la taifas tot timpul zilei. Slujbaşii, departe de a fi claustraţi, sunt numaidecât la curent cu tot ce se întâmplă prin preajmă, ceea ce înlesneşte nenumărate forme de schimburi şi de solidarităţi. Nimeni nu poate ignora certurile dintre meşteri şi lucrători, trecătorii recunoscând dintr-o singură privire atelierele bine orânduite ale celor în care se ivesc cele rnai puţine neînţelegeri. în condiţia unei vecinătăţi atât de strânse, concurenţa se află în toi: meşterul nu şovăie să-şi trimită ucenicul să spic neze de la înălţimea ferestrei clientela vecinului pentru ca apoi să poată pune mâna pe ea. între viaţa de familie, viaţa imobilului i viaţa activităţii zilnice se profilează un personaj familiar ce deţine un rol de prim ordin •' copilul. între zece şi şaisprezece ani, acesta

trăieşte întocmai ca şi adulţii, împărtăşindu-se însă din bucuriile şi din jocurile copilăriei. Dat de foarte timpuriu ca ucenic sau ajutându-şi părinţii în activitatea lor zilnică, tânărul îşi însuşeşte ritmul muncii, rigoarea şi constrângerile acesteia. Dependent încă de propria-i familie, tânărul constituie o legătură socială suplimentară între diferitele spaţii în care acţionează ceilalţi indivizi. Copil al cartierului şi în aceeaşi măsură fiu al părinţilor săi, acesta face diverse curse şi unele mici servicii sau cunoaşte, sub îndrumarea meşterului respectiv, riscurile condiţiei de ucenic. El străbate spaţiile şi comunităţile cu o uimitoare mobilitate şi ia parte în mod real la viaţa publică şi la viaţa privată. Vecini, meşteşugari, negustori, preoţi sau diaconi îl văd în mod nemijlocit cum îşi duce viaţa: căci aparţine în aceeaşi măsură cartierului, ca şi familiei sale. Cartierul este cu totul altceva decât un spaţiu geografic: e un mediu autonom care acţionează potrivit regulilor şi legilor sale, un loc unde fiecare trăieşte sub privirea celorlalţi şi privindu-i, la rândul lui, pe ceilalţi. Mai multe oficialităţi veghează asupra acestuia: comisarulşef şi subordonaţii săi9, concomitent cu preotul parohiei şi acoliţii sau diaconii săi. Personalităţi morale de primă importanţă, aceştia sunt chezăşii ordinii şi ai carităţii: toată lumea vine la ei în căutarea autorităţii şi a înţelegerii, a severităţii sau a indulgenţei. Personalităţi care marchează cartierul prin prezenţa lor avizată, Punându-se la dispoziţia oricărui solicitant. De altfel, pentru anumite probleme, colaborează J nii cu alţii: comisarul poate cere, şi fără nici u n fel de greutate, unele informaţii de la preot P legătură cu vreun individ suspect. Populaţia | fe acest lucru, dosarele poliţiei conţin numeroase certificate de bună purtare eliberate chiar °e către preoţi. Comisarii sunt ochii şi urechile cartierului, -*ul poliţiei impunând chiar asemenea lucru. Ce ?tia trebuie să se afle pretutindeni, să ştie

tot, sa alerge cu prilejul fiecărui incident, să colecteze, cu ajutorul inspectorilor şi a spionilor, orice crâcneală, toate vorbele tendenţioase ce se colportează şi circulă din gură în gură, în hanuri, cârciumi şi în preajma fântânilor. în acest context tumultuos în care viaţa publică şi viaţa privată sunt confundate aproape în toate privinţele, în care oamenii trăiesc atât în afara, ca şi înlâuntrul propriei lor locuinţe şi unde controlul celuilalt îşi impune regulile, onoarea este, în mod evident, un adevărat capital, o necesitate indispensabilă.

O N O A R E A , N E C E S IT A T E P R IV A T Ă Şl P U B L IC Ă
Onoarea săracului

De multă vreme încă, onoarea e considerată drept un bun esenţial, comparabil cu viaţa însăşi, un bun care trebuie ocrotit prin toate mijloacele. La începutul secolului al XVI-lea, un magistrat din Paris, unul din principalele personaje ale lumii judiciare de pe vremea regelui Francisc I, Jean de Miile, a redactat un cuprinzător text intitulat Pratique criminelle, un fel de manual adresat celor care, asemenea lui, se vor dedica aceleiaşi profesiuni. In mica introducere închinată regelui, Jean de Miile precizează: „Am avut nu de mult prilejul să cunosc unele cazuri, atât din oraş [... ] cât şi din provincie; aceste cazuri, ce-mi reveneau de drept, le-am adunat într-un singur corpus şi am alcătuit o lucrare unitară. M-am aplecat mai cu seamă asupra crimelor săvârşite împotriva persoanelor fizice; pierderea unui bun material, a unui patrimoniu este întotdeauna recuperabilă printr-un mijloc 10 altul, cea a onoarei sau sau a vieţii niciodată!" . Dezonoarea, comparabilă cu moartea, e ° temă obişnuită în lucrările care tratează despre civilitatea din secolele XVII şi XVIII: „Este ceea ce conferă oamenilor valoare şi stimă; este
338

ceea ce constituie baza bunei-credinţe, pe care se şi jura de altfel; este ceea ce triumfă asupra tuturor jignirilor soartei şi asupra tuturor atacurilor lumii; e ceea ce, pe scurt, e preferabil chiar vieţii, e tot ceea ce e mai scump, mai de preţ şi mai sacru din tot ceea ce posedă omul", scrie Courtin în Trăite du point d'honneur11. Departe de a fi apanajul nobililor, onoarea e un bun pe care îl reclamă cu vehemenţă oamenii din popor: ,,întrebaţi-l pe primul venit [tot Courtin e cel care vorbeşte] ce înseamnă să ai onoare; acesta îţi va răspunde că înseamnă să ai curaj. întrebaţi-l ce înseamnă să ai curaj; iar el îţi va spune că asta înseamnă să preferi moartea unei injurii". Injuria este mai mult decât o idee sau decât o noţiune, ea e un sentiment, o convingere cu care trăiesc şi despre care discută bărbaţii şi femeile de pe stradă. De altfel, în secolul al XVIII-lea, Lenoir, şeful poliţiei, redactându-şi Memoriile, menţionează acest statornic nesaţ al omului de rând faţă de propria-i onoare: „Conducerea poliţiei dintr-un mare oraş, care pune ordine în tot felul de societăţi, în care bărbaţii şi femeile se află aproape întotdeauna sub observaţie [. .. ], înlesneşte buna cunoaştere a influenţei pe care o are bârfa şi calomnia. Plângerile în legătură cu injuriile şi cu denigrarea erau frecvente la Paris. Unii cereau reparaţiile cuvenite în faţa tribunalelor ordinare. Cel mai mare număr de parizieni sâcâiau poliţia cu disputele lor domestice şi cu problemele lor privind onoarea"12. Se simte aici iritarea poliţiei în faţa afluxului de petiţii ce se refereau la onoare şi la reputaţie; totuşi, Lenoir înţelege la perfecţie mecalismul respectiv: atunci când bărbaţii şi femeile trăiesc „sub control", ca în oraşul secolului al XVIII-lea, cuvântul devine atotputernic, bârfele şi calomniile pot răni şi da naştere unor conflicte deosebit de grave. Unul din temeiurile onoarei constă de 'Pt în acea necurmată confruntare între fani lii şi comunitate, în această lipsă de distinc339

ţie între viaţa privată şi viaţa publică. Deoarece acest control omniprezent e cel care furnizează informaţiile despre celălalt şi dă dreptul de a vorbi despre acesta. In mărturiile depuse t'll în faţa poliţiei se găseşte de altfel foarte des o expresie deosebit de semnificativă: „îl cunoso în calitatea lui de [...]". Informaţiile, strategiile unora şi ale altora se bazează de fapt pe alte două importante resorturi ale evoluţiei vief V i ! i i ţii sociale: conştiinţa riscului şi ideea unei relative egalităţi faţă de o precaritate comună. Riscul face parte din viaţa cotidiană: evenimentul urban e primejdios, uneori chiar ameninţător. Boala, accidentul, pierderea locului de muncă, văduvia şi moartea fac parte din viaţa zilnică, iar trama existenţei este ţesută de conştiinţa acestor posibile nenorociri. Riscul, realitatea tangibilă, ca şi modalităţile lui de reprezentare, dau naştere unui anumit număr de atitudini care se doresc adaptate acestuia; iar ele generează comportamente şi provocări. Putem, într-adevăr, să ne împăcăm cu riscul, putem fi copleşiţi de el, sau îl putem stăpâni, înfrunta sau arunca pe umerii celorlalţi o povară deosebit de grea pentru a-1 îndepărta de noi. A-l împinge în prăpastie pe altul e un mod de a te înălţa pe tine într-o lume plină de incertitudini. Comunitatea populară cântăreşte fără contenire formele de egalitate care-i înlănţuie membrii în sânul unei generale nesiguranţe economice şi fizice. Şi străduindu-se în acelaşi timp să nu cadă niciodată sub nivelul la care consideră ea însăşi că a ajuns, lipsită fiind de posibilitatea de a atinge acele trepte ale ascensiunii sociale la care râvneşte. în acest echilibru fragil în care fiecare trăieşte sub controlul celuilalt, această comunitate oferă vecinilor săi, ca şi spectatorilor, o vulnerabilitate sporită. Şi, cu orice preţ, trebuie să poată controla fluxul a ceea ce se spune şi se vede pentru a nu-şi asuma riscul de a deveni ea însăşi, pentru mo,; * !
340

ment, victimă. într-o societate de „egali" e neapărat nevoie să te bucuri de stima celorlalţi. Onoarea necesară se bazează în acelaşi timp pe acuta conştiinţă pe care o are poporul că reprezintă o masă nediferenţiată, obiect al puterii monarhului; conştiinţa de a fi tocmai „poporul" şi „vulgul" pe care se sprijină puterea sacră a monarhului. înlăuntrul acestei conştiinţe există un spaţiu în care se află sediul onoarei proprii şi a reputaţiei personale care îngăduie de a-şi da unii altora un nume, de a se sustrage anonimatului, dând fiecăruia posibilitatea să-şi ducă existenţa într-o configuraţie şi un statut proprii. Lucruri, toate acestea, care se expun foarte repede riscului şi se pot discredita cu repeziciune, atât de mult depind ele de cuvântul celuilalt şi de voinţa sa simetrică de a se delimita şi acesta de aproapele său. Veşnice fluctuaţii privind onoarea şi dezonoarea cutreieră astfel comunităţile populare care, în mijlocul fenomenelor de solidaritate perfect vizibile, dirijează şi jocul destinului individual. Pot coexista în aceeaşi logică a onoarei atât o seamă de acţiuni colective de apărare faţă de autorităţi, cât şi unele acte personale de provocare la adresa vecinului pentru a-şi asigura locul de muncă şi propria sa existenţă13.
Cuvântul şi injuria

■>

„Cuvântul e o răbufnire periculoasă ce curmă securitatea societăţii constituite"14; în cartierul u nde modalităţile de sociabilitate, bazate pe absenţa unei vieţi intime, sunt în mod esenţial orale, cuvântul determină afirmarea de sine îm spaţiul colectiv. Structurează însăşi sociabilitatea susţinând-o, şi aceasta chiar când ea pune lr > pericol pe unul din membrii săi. Louis Sebastien Mercier descrie în mod 'trălucit aceste forme de luare constante de cuvânt care străbat spaţiul oraşului: „în cea mai ^că piaţă, într-o dugheană, oamenii intră în
341

vorbă unii cu alţii şi discută despre o sumedenie de lucruri care n-au nici o legătură cu obiectul în cauză; are loc o vorbărie fără sfârşit pentru a preocupat tot timpul de stima pe care i-o acordă încheia cea mai măruntă cumpărătură, şi lăsarea ceilalţi, singurul mijloc care-i garantează poziţia din preţ cu câţiva bănuţi le taie răsuflarea celor doi exactă care-i revine. Dacă vorba e atotputernică, interlocutori. Oamenii au vorbit deja mult în primejdia de a deveni într-o bună zi ea însăşi încăperea cu pricina, dar nu e de-ajuns; e obiceiul victimă e deosebit de mare. O pri-^Jmejdie cu atât ca discuţia să se reia în faţa uşii, pe palier sau mai serioasă întrucât acelei sociabilităţi a de-a lungul scării [ . . . ] . în cafenele, se aud certuri, comunicaţiei orale i se adaugă aceea, inevitabilă, a promiscuităţii fizice, a cunoaşterii obiceiurilor ţipete, glume proaste. Acest limbaj plin de fiecăruia. Cuvântul care circulă se bazează, de impetuozitate este atât de familiar parizienilor, încât fiecare masă din cafenea îşi are oratorul ei. asemenea, pe acest mod extins de cunoaştere a Dacă e singur, intră în vorbă cu chelnerul, care vecinilor şi a tuturor celor din cartier, forţa lui devine din ce în ce mai mare. în acest context, orice nu-şi vede capul de treabă, cu cafegiţa care cuvânt insinuant, provocator, imprecis chiar, în schimbă banii; iar în lipsa acestora caută din oohi legătură cu reputaţia unuia sau a altuia, atrage după pe cineva dispus să-1 asculte. Vizitiii şi căruţaşii, după sudălmile obişnuite, trec la un schimb violent sine o suită întreagă de consecinţe imediate: bănuiala aruncată asupra cuiva modifică lanţul de de cuvinte triviale; mâncă-cioşii nu apar decât la sociabilitate care lega altădată unele persoane ce se sfârşitul acestei vorbă-rii, trăncăneala reîncepând socoteau mai mult sau mai puţin egale în ceea ce după un schimb amical de pumni. Pe vasele de pasageri nu te poţi înţelege cu nimeni; e o rumoare priveşte stima (sau consensul) reciprocă. Raconfuză, neîntreruptă. Marinarii abia dacă pot să-şi porturile cvasiegalitare se degradează, în vreme ce prinde contur o ierarhie chiar şi mai vădită decât comunice comenzile. Iar când se întâlnesc două cea existentă: unul din personaje este dat pe asemenea vase, de pe fiecare punte se înalţă câte neaşteptate la o parte. Această ruptură (sau un glas ascuţit, care-i aţâţă pe toţi pasagerii. modificare) nu distruge mecanismele care privesc Atunci se revarsă o adevărată ploaie de injurii, sociabilitatea generală şi nici structura lor globală, rămânând de văzut pasagerii de pe care vas îi deoarece aceasta instaurează o seamă de sisteme de reduc la tăcere pe cei de pe celălalt vas. Glasurile alianţe, sisteme ce constituie ele însele această puternice şi pătrunzătoare îşi răspund unele sociabilitate. altora; iar vasele se află la o depărtare de două Cuvântul injurios nu poate fi plasat decât în sute de stânjeni când un strigăt prelungit mai interstiţiile interzise care urmăresc minarea orpoate aduce la ureche cine ştie ce 15ocară dinii sociale, bazată pe raţiune şi pe natură. accentuată într-un anume ^™ fel" . Elitele, ca poliţia de pildă, organizează şi urA afla, a-1 asculta pe celălalt, a împărtăşi măresc să menţină o societate bazată pe deceea ce-ai aflat şi altuia — acestea sunt mijloacele Pendenţă: „Această societate nu poate exista privilegiate pentru ca cineva să-şi evalueze poziţia decât datorită subordonării, care, în mod natural, societăţi". O ce socială, s-o considere sau s-o ÎV1 reconsidere, fixând este sufletul oricărei societăţi". O dată dată ce locul pe care-1 ocupă celălalt raport cu cel 1 cipiul respectiv a fost fost admis, formulat aici «e admis, formulat aici Principiul respectiv a ocupat de el f«c*>«« n~" '" ierarhiilor fnfaMw''- Courtin pentru a da o definiţie a ceea „,ce Courtin pentru a da n H««---ieste injuria", trebuie să-ţi cinsteşti tatăl şi Jftan-ia, autorităţi suverane întocmai ca şi instiu ţiile care statornicesc aceste raporturi de su~ ioritate şi inferioritate. Plecând de la această ^ziune socială, e uşor să definim injuria; pen-

t r u C o a r t i n , n u t r e b u i e s ă a t e n t ă m l a v i a ţ a n i m ă n u i , n u t r e b u i e s ă

mm mm m m

d e n i g r ă m c a t e g o r i a s o c i a l ă a c u i v a , d e o a r e c e a p i e r d e „ o n o a r e a p u d i

c i t ă ţ i i î n s e a m n ă o p i e r d e r e l a f e l d e i r e p a r a b i l ă c a ş i a c e e a a v i e ţ

i i " . M a t r i m o n i u l e s t e b a z a s o c i e t ă ţ i i , u n p r i n c i p i u s a c r u ş i n a t u r a l .

F a p t u l d e a a t e n t a l a b u n u r i l e ş i l a r e p u t a ţ i a c u i v a i n t r ă î n c a t e g

o r i a i n j u r i i l o r d e n e i e r t a t . T o t a s t f e l , n u t r e b u i e s ă n e s o c o t e ş t i l u

c r u r i l e c a r e d e t e r m i n ă b u n ă s t a r e a ş i l i n i ş t e a s o c i e t ă ţ i i c i v i l e . A c e a

s t ă d e f i n i ţ i e a i n j u r i e i ş i i n v e n t a r u l c a r e î i u r m e a z ă i n d i c ă p u n c t e l

e c e l e m a i v u l n e r a b i l e a l e f a m i l i i l o r ş i a l e c o m u n i t ă ţ i l o r , a c o l o u n

d e i n j u r i a d e v i n e m a i m u ş c ă t o a r e ş i m a i d i s t r u c t i v ă . I n j u r i a n i v e l e a

z ă s i s t e m u l v a l o r i l o r , î n c e r c â n d s ă c o m p r o m i t ă , p r i n d e f ă i m a r e , c a l o

m n i i s a u d e r i z i u n e , a c e l a c o r d n a t u r a l , o b ţ i n u t p r i n c o n s e n s , p e c a r

e i n d i v i z i i î l î n c h e i e î n t r e e i a v â n d î n v e d e r e r e l a ţ i i l e l o r d e d e p e

n d e n ţ ă . P l â n g e r i l e m o t i v a t e d e i n j u r i i , p l â n g e r i r e g ă s i t e î n a r h i v e l

e j u d i c i a r e , p u n î n l u m i n ă f a p t u l c ă a c e s t e c o n f l i c t e a u l o c l a p u n c t

e l e d e joncţiune unde se stabileşte şi se menţine un . raport de subordonar e, de orice natură ar fi, . . -7 *""£"* Deţlei> f [e~ rip altfpl nrPiti
ialM;jmţm

■' """
sa]e

a

JdUdarosemei

, cel care e sâcâit ae amei, acesta Pnn insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin virAşa ca nu trebuie sa ne mare faptul ca mijtuoasâ sau {

,

P 0 irte In loacele cele mai des folosite pentru a lovi indiente]ă uceni( u]

!

Xt în căutări ~divizii şi familiile sunt

agresivitatea bărbatului pe so cot.pai* »«~- "

î m p o t r i v a f e m e i i ş i f o r m e l e s e c u l a r e d e î n f r u n t a r e , r e a l e s a u

m i t i c e , î n t r e l u m e a m a s c u l i n ă ş i l u m e a f e m i n i n ă . A j u n g e s ă p u i l a

î n d o i a l ă v i r t u t e a f e m e i l o r . C u v i n t e l e , î n c a z u l a c e s t a , s u n t n i ş t e

c i u d a t e p a s p a r t u u r i , c a r e , t o t u ş i , a u î n t o t d e a u n a n i ş t e e f e c t e g a

r a n t a t e . I n t r u n a r t i c o l d i n M e m o r i i l e s a l e i n t i t u l a t e „ D e s p r e d i f i

c u l t a t e a d e a a n i h i l a f a l s e l e z v o n u r i î n m o m e n t u l î n c a r e a u c ă p ă t

a t o o a r e c a r e c o n s i s t e n ţ ă " ( m s . 1 4 2 2 , p . 3 0 2 ) , ' L e n o i r , ş e f u l p o l i ţ

i e i , m e n ţ i o n e a z ă a c e a s t ă c a t e g o r i e c o n s t a n t ă d e o b i c e i u r i : „ N i m i c

m a i o b i ş n u i t l a P a r i s d e c â t s ă e m i ţ i d u b i i a s u p r a v i r t u ţ i i f e m e i l o r

ş i c h i a r a s u p r a p u r t ă r i i c e l o r c ă r o r a n u l i s e p u t e a r e p r o ş a n i m i

c c a r e s ă a i b ă v r e u n s u p o r t r e a l s a u m ă c a r

a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate de unele vagi clevetiri. Vulnerabilit ate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă plăcere şi întrun mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se discreditează sau se demolează onoarea unora sau a altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului

şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă săşi recapete „onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.
Recurs pentru onoarea pierdută?

A recurge la autorităţi e absolut necesar: familia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi e nevoită să se reabiliteze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert normele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16. în calitate de reprezentan t al şefului poliţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi

un personaj de primă importanţă a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ridică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal", sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru totul asemănătoar e cu cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de faţa la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la efectuarea tuturor anchetelor

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însărcinarea să primească toate plângerile sau denunţurile, ei trebuie să întocmească proceseleverbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict, au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze. Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de ei atunci când apar unele litigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte comisarul este un loc familiar, care se observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particulare pentru a fixa pe perete vreun denunţ anonim, alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră, informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce survine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz la caz. Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în departamentul său: Trebuie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un accident de -irculaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau 1 sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să asigure o permanenţă stabilă, e tot timpul în deplasare prin cartierul respectiv. Comandanţi poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul ;i-I constrânge să-şi facă datoria, pentru a evita °rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă. in plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teriir u i . o seamă de lucrări privind întreţinerea str âzilor, curăţenia, circulaţia.
347

în' mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al solicitărilor de protecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Caracterul original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora. Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi detestat, obiect ce inspiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi autorii de tratate sau de dicţionare privind activitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia. Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se destăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot faţă de el va încerca cel incriminat să spulbere orice suspiciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o mai temeinică justificare, iar comisarul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin numeroase şi cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu întineze reputaţi3

sau onoarea unuia din locuitorii departamentului său. Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite deficienţe ale unuia dintre membrii săi (un fiu risipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admonestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta o plângere împotriva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul acestei pedepse, administrate în public, îl izolează de familie

şi îl determină să nu mai cadă niciodată într-o asemenea greşeală. Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când purtarea acestuia este unanim dezaprobată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte fără socoteală banii destinaţi întreţinerii familiei, care-şi petrece prea multă vreme prin câr-umi fără să se ocupe de copiii săi, turbulenţi iu irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de iste femei a căror purtare lasă de dorit. în general, soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este interogat şi trimis la închisoare. Unde rămâne puţină vreme: multe soţii au nevoie de aportul economic al soţului pentru a supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident. în cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit de infamantă traducerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. Caz în care onoarea este pierdută de două ori, Jn momentul comiterii culpei respective şi în momentul în care aceasta e sancţionată de opi-^ia publică. Caracterul public al justiţiei (afi-Şarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, Sui tinerilor) compromite o adevărată re-araţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată

349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul de a urmări redobândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe şi acoperă de ruşine restul familiei. La lettre de cachet* în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbitrar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii confruntate cu dezonorantul libertinaj al unora din membrii acestora, familii care doresc să evite orice acţiune judiciară normală, socotită a fi infamantă. Cererea de trimitere la închisoare al unui membru al familiei respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul de familie. O curioasă rechemare la ordine a cancelarului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchartrain primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de Brilhac. O tânără femeie, domnişoara de Colombier, este răpită din ordinul primului preşedinte de către doi poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de moravuri uşoare, singurul motiv al recluziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închisoare sau la exil.
350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Răpirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat, redactează două scrisori, una adresată preşedintelui general al parlamentului, Dl. de La Bedoyere, cealaltă autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Brilhac17, în care îşi arată indignarea. Aceste misive îi permit să-şi exprime părerea asupra formelor ordinelor de arestare, ca şi asupra modului în care se slujeşte regele de toate acestea, îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să daţi nici un fel de ordin în numele propriei voastre autorităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în totalitate în persoana domniei-voas-tre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât cu multă prudenţă şi numai în împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de ca-chep'. Nici o altă persoană, în afara regelui, nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament. In scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligativităţii secretului în .asemenea probleme, demonstrând prin aceasta că unul din principalele temeiuri ale unei lettre de cachet constă în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de cachet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul acestei tinere femei, arestarea a avut parte de o asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşirea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul Rennes şi întreaga Brenie sunt la curent cu evenimentul: „Se poate imagina oare un procedeu care să stârnească m ai multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai ^are măsură pe acel- ofiţer în ochii lumii ca
351

tru Courtin, nu trebuie să atentăm la viaţa ' nimănui, nu trebuie să denigrăm categoria socială a cuiva, deoarece a pierde „onoarea pu~ dicităţii înseamnă o pierdere la fel de irepara- ' bilă ca şl aceea a vieţii". Matrimoniul este baza I societăţii, un principiu sacru şi natural. Faptul de a atenta la bunurile şi la reputaţia cuiva intră în categoria injuriilor de neiertat. Tot astfel, nu trebuie sa nesocoteşti lucrurile care determină bunăstarea şi liniştea societăţii civile. Această definiţie a injuriei şi inventarul care îi urmează indică punctele cele mai vulnerabile ale familiilor şi ale comunităţilor, acolo unde injuria devine mai muşcătoare şi mai distructivă. Injuria nivelează sistemul valorilor, încercând să compromită, prin defăimare, calomnii sau deriziune, acel acord natural, obţinut prin consens, pe care indivizii îl încheie între ei având în vedere relaţiile lor de dependenţă. Plângerile motivate de injurii, plângeri regăsite în arhivele judiciare, pun în lumină faptul că aceste conflicte au loc la punctele de joncţiune unde se stabileşte şi se menţine un raport de subordonare, de orice natură ar fi, de altfel, acesta. Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că mijloacele cele mai des folosite pentru a lovi indivizii şi familiile sunt agresivitatea bărbatului împotriva femeii şi formele seculare de înfruntare, reale sau mitice, între lumea masculină şi lumea feminină. Ajunge să pui la îndoială virtutea femeilor. Cuvintele, în cazul acesta, sunt nişte ciudate paspartuuri, care, totuşi, au întotdeauna nişte efecte garantate. Într-un articol din Memoriile sale intitulate „Despre dificultatea de a anihila falsele zvonuri în momentul în care au căpătat o oarecare consistenţă" (ms. 1422, p. 302)i Lenoir, şeful poliţiei, menţionează această categorie constantă de obiceiuri: „Nimic mai obişnuit la Paris decât sa emiţi dubii asupra virtuţii femeilor şi chiar asupra purtării celor cărora nu li se putea reproşa nimic care să aibă vreun suport real sau măcar

3 4 '34*

I

părelnic". Denigrarea virtuţii feminine e o armă ce poate atinge mai multe obiective; fie că loveşte în femeia respectivă, fie că loveşte în bărbatul legat de această femeie. Şi este folosită adesea în scopul de a tranşa şi alte tipuri de conflicte, în afara celor afective sau conjugale: pentru compromiterea reputaţiei meşterului atunci când eşti propria-i calfă se poate recurge, în unele cazuri, la anumite insinuări privind comportamentul soţiei acestuia. Cu mult în urma injuriilor de ordin sexual, care atentează la „pudicitate", vin cele care aduc în primul plan temele tradiţionale privitoare la onestitate, sobrietate, ardoarea muncii, avariţia, camaraderia etc. în orice caz, cuvântul transformă cu atât mai profund jocul raporturilor sociale cu cât proasta reputaţie are mult mai grave consecinţe pe plan economic: discreditului social i se adaugă pierderea agoniselii, a slujbei sau a locuinţei. Dată fiind instabilitatea populaţiei, avem întotdeauna de a face cu o problemă gravă. Artizanul şicanat din pricina beţiei, a lenei sau a lăudăroşeniei sale, cel care e sâcâit prin insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin virtuoasă sau înţeleaptă, îşi pierd o parte din clientelă; ucenicul aflat în căutarea unui meşter pe socoteala căruia vecinii vorbesc vrute şi nevrute nu-şi găseşte nici slujbă şi nici salariu; soţul, sau soţia, ponegriţi de cei din jurul lor sunt îndreptăţiţi să se teamă pentru propria lor activitate sau pentru bunele raporturi avute pană atunci cu proprietarul, în vreme ce o femeie sedusă şi abandonată nici nu se poate gândi să-şi găsească vreun rost care să-i permită să trăiască şi să-şi crească şi copilul. Onoarea are valoare economică; punerea ei în discuţie şi modalităţile cu ajutorul cărora se îace aceasta sunt perfect adecvate gradului de yulnerabilitate ale condiţiilor fiecărui individ lr i parte. Vulnerabilitate socială şi economică a poziţiei artizanului, afectată cu multă uşu-i ţ ă de anumite injurii. Vulnerabilitate sexuală
3K

a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate de unele vagi clevetiri. Vulnerabilitate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă plăcere şi într-un mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se discreditează sau se demolează onoarea unora sau a altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă să-şi recapete „onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.
Recurs pentru onoarea pierdută?

A recurge la autorităţi e absolut necesar: familia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi e nevoită să se reabiliteze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert normele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16. în calitate de reprezentant al şefului poliţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi un personaj de primă importanţă a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ridică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal", sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru totul asemănătoare cu cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de faţă la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la efectuarea tuturor anchetelor
346

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însărcinarea să primească toate plângerile sau denunţurile, ei trebuie să întocmească proceseleverbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict, au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze. Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de ei atunci când apar unele litigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte comisarul este un loc familiar, care se observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particulare pentru a fixa pe perete vreun denunţ anonim, alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră, informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce survine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz la caz. Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în departamentul său; Trebuie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un accident de circulaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau > sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să a sigure o permanenţă stabilă, e tot timpul în deplasare prin cartierul respectiv. Comandantul poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul Şi-1 constrânge să-şi facă datoria, pentru a evita ?rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă. 1 Plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teritoriu, o seamă de lucrări privind întreţinerea 'trăzilor, curăţenia, circulaţia.
347

în mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al solicitărilor de protecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Caracterul original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora. Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi detestat, obiect ce inspiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi autorii de tratate sau de dicţionare privind activitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia. Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se destăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot faţă de el va încerca cel incriminat să spulbere orice suspiciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o mai temeinică justificare, iar comisarul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin numeroase şi cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu întineze reputaţia
348

sau onoarea unuia din locuitorii departamentuJui său. Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite deficienţe ale unuia dintre membrii săi (un fiu risipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admonestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta o plângere împotriva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul acestei pedepse, administrate în public, îl izolează de familie şi îl determină să nu mai cadă niciodată într-o asemenea greşeală. Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când purtarea acestuia este unanim dezaprobată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte fără socoteală banii destinaţi întreţinerii familiei, care-şi petrece prea multă vreme prin cârciumi fără să se ocupe de copiii săi, turbulenţi sau irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de nişte femei a căror purtare lasă de dorit. în general, soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este interogat şi trimis la închisoare. Unde rămâne puţină vreme: multe soţii au nevoie de aportul economic al soţului pentru a supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident. In cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit de infamantă traducerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. paz în care onoarea este pierdută de două ori, *n momentul comiterii culpei respective şi în ftiomentul în care aceasta e sancţionată de opini a publică. Caracterul public al justiţiei (afiŞarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, biciuirea tinerilor) compromite o adevărată reParaţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată
349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul de a urmări redobândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe şi acoperă de ruşine restul familiei. La lettre de cachet* în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbitrar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii confruntate cu dezonorantul libertinaj al unora din membrii acestora, familii care doresc să evite orice acţiune judiciară normală, socotită a fi infamantă. Cererea de trimitere la închisoare al unui membru al familiei respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul de familie. O curioasă rechemare la ordine a cancelarului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchartrain primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de Brilhac. O tânără femeie, domnişoara de Colombier, este răpită din ordinul primului preşedinte de către doi poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de moravuri uşoare, singurul motiv al recluziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închisoare sau la exil.
350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Răpirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce Ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat, redactează două scrisori, una adresată preşedintelui general al parlamentului, Dl. de La Be-doyere, cealaltă autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Bril-hac17, în care îşi arată indignarea. Aceste misive îi permit să-şi exprime părerea asupra formelor ordinelor de arestare, ca şi asupra modului în care se slujeşte regele de toate acestea. îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să daţi nici un fel de ordin în numele propriei voastre autorităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în totalitate în persoana domniei-voastre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât cu multă prudenţă şi numai în împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de cachet". Nici o altă persoană, în afara regelui, nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament. în scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligativităţii secretului în .asemenea probleme, demonstrând prin aceasta că unul din principalele temeiuri ale unei lettre de cachet constă în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de cachet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul acestei tinere femei, arestarea a avut parte de o asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşirea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul Rennes şi întreaga Bretei sunt la curent cu evenimentul: „Se poate gina oare un procedeu care să stârnească multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai măsură pe acel- ofiţer în ochii lumii ca
351

cel la care s-a recurs?". Apoi Pontchartrain adaugă: „Atunci când şi primul preşedinte ar putea avea impresia că-şi poate aroga asemenea drept, ar trebui să-şi ia cel puţin unele măsuri pentru a evita scandalul, în vreme ce el a procedat exact invers". Afirmaţie implicită, fără nici o îndoială: s-ar putea crede că Pontchartrain ar fi putut trece eventual cu vederea această „mârşăvie" dacă, cel puţin, totul s-ar fi petrecut în cea mai mare taină. Taină care constituie însăşi baza şi justificarea .supremă a unei lettre de cachet. Să se aresteze cu toată discreţia, să se evite scandalul, să se disimuleze culpa şi făptaşul, totul printr-un unic înscris regal, iată însăşi raţiunea unei lettre de cachet. Dl. de Brilhac a greşit pe toată linia: nu numai că şi-a arogat un drept care nu i se cuvenea, dar acţiunea respectivă a declanşat o asemenea ■ publicitate încât scandalul şi dezonoarea au însoţit de îndată răpirea numitei domnişoare Colombier. Prin intermediul acestor scrisori ale lui Pontchartrain ne aflăm în faţa unei riguroase interpretări a acestor lettres de cachet, şi nu trebuie să uităm că ne aflăm la începutul secolului, în anul 1709. Către mijlocul secolului practica ordinelor regale se amplifică, în măsura în care, desigur, acestea se obţin cu mai multă uşurinţă. La Paris, după cum se ştie, şeful poliţiei se bucură de privilegiul de a fi deţinătorul ordonanţelor regale şi de a le putea folosi atunci când este în joc siguranţa şi liniştea publică, ordinea socială şi soarta unor anumiţi răufăcători. La lettre de cachet devine un instrument de asanare a capitalei: se consideră că Berryer, Sartine şi Lenoir l-ar fi folosit mai mult decât în mod frecvent. Printr-un dublu proces privind asentimentul faţă de asemenea procedură şi de iniţiativă personală privind solicitarea acesteia, familiile vor profita de asemenea măsuri rapide şi excepţionale.
352

PĂS T R A R E A S E C R E T U L U I
A pune în valoare onoarea prin intermediul conflictelor atunci când este vorba de violenţe, atacuri la persoană, de hoţii, ca şi de rea-credinţă şi de înşelăciuni, este, pentru o familie nenobilă şi lipsită de importanţă, un mijloc de a exista şi de a neutraliza cuvântul celuilalt, închisoarea, în urma denunţului familiei şi a cercetărilor efectuate de poliţie, denotă intolerabilul caracter public pe care-1 poate căpăta o tară familială, obiect de bârfă şi de reproşuri din partea vecinilor. Onoarea nu este pierdută dacă regele, în secret, printr-un act privat, fără a se recurge la obişnuitul aparat de justiţie, dispune arestarea elementului incriminat; fărădelegea dispare o dată cu acesta în umbra închisorii. Partea vizibilă a dezonoarei ascunsă astfel fără întârziere conferă puritate familiei, redându-i o imagine publică fără prihană. Procedând în felul acesta, familia face să dispară ceea ce inevitabila fuziune dintre viaţa privată şi viaţa publică n-ar fi îngăduit să rămână ascuns. Pentru a păstra secretul şi o oarecare intimitate aceasta a recurs la cea mai arbitrară instituţie regală, cea care conferă puterii monarhice caracterul ei cel mai absolut. Uimitor paradox procedural, care prezintă, lucru demn de subliniat, un dublu interes pentru membrii familiilor populare: conştiinţa de a fi supuşi ai regelui în aceeaşi măsură ca nobilii şi ca burghezii, ca şi posibilitatea de a se delimita de infamie recuperându-şi onoarea Şi eludând semnele unei justiţii degradante..
Cererea familiilor

Acest procedeu e perfect interiorizat de către familii.- departe de ele ideea că o asemenea fortoâ, instituţională şi regală ar putea constitui 0 soluţie dispreporţionată faţă de neînsemnata
353

lor onoare pierdută sau ameninţată. De altfel găsim diferite alte exemple de părinţi puţin doritori să-şi vadă arestatul pus în libertate temându-se ca nu cumva noile lui nelegiuiri să deterioreze din nou imaginea onoarei lor proprii. Dosarele în care sunt prezentate cazurile unor împricinaţi sunt revelatoare în această privinţă: petiţiilor adresate familiei li se dau răspunsuri pline de severitate, refuzându-se pur şi simplu eliberarea solicitanţilor. Scrisorile guvernatorului insulei Desirade sunt deosebit de instructive referitor la subiectul respectiv. Intre 1763 şi 1789, acesta trimite câteva liste cu numele „persoanelor pe care le consideră apte de a-şi lua locul în societate". Şi, aproape de fiecare dată, notează că familia nu e de acord, precizând însă că tânărul respectiv e totuşi gata să se conformeze tuturor hotărârilor familiale. Unul spune că e de acord cu matrimoniul dorit de tatăl său, altul adaugă că, „având o figură foarte vulgară", acceptă să se călugărească, aşa cum doreşte familia. Ciudate liste de nume, tragică soartă a celor închişi în legătura cu care se subliniază că boala, mizeria şi epuizarea i-au adus într-o stare de extremă slăbiciune. O scrisoare din 1765 e deosebit de impresionantă; adresându-se tatălui sau, Alliot se tânguie: „îndură-te cel puţin să-mi îmblânzeşti soarta, nu sunt destul de pedepsit cu suferinţa mea de picioare, cu faptul că sunt despărţit de soţia şi de fiul meu, fără să mai pun la socoteală faptul că mă aflu la o depărtare de 2 000 de leghe departe de patrie, mai nenorocit decât negrii care locuiesc în ţinutul acesta?"18. Cele şi cei care se află deţinuţi într-o închisoare pariziană întreţin şi ei unele curioase relaţii cu familiile respective: acestea din urmă sunt informate tot timpul de conduita prizonierilor şi-şi dau în mod regulat aviz^ în legătură cu menţinerea sau cu eliberarea lor din închisoare. Se întâmplă destul de QeS ca unii deţinuţi, deşi au o comportare lţu

mitoare, să ceară ei înşişi să mai rămână la închisoare. Informaţiile care ne-au parvenit sunt atât de laconice încât nu se pot cunoaşte motivele care stau la baza unor asemenea decizii19- Putem presupune, cu un minimum de certitudine, că unii deţinuţi, fiind trataţi în mod corect, preferă pentru moment să rămână Ia adăpost decât să înfrunte vitregia timpurilor, riscurile unei vieţi de familie plină de greutăţi, ca şi suspiciunea sau denunţul celor din imediata lor apropiere. Independent de diferitele atitudini ale familiilor, e interesant totuşi să se observe în ce măsură şi-au însuşit acestea respectiva formulă oficială de arestare la cerere a unor membri ai familiilor în cauză pentru a-şi salva aropria lor onoare, secretul şi intimitatea.
Răspunsul autorităţilor: ordinea publică

Intr-o primă etapă, administraţia răspunde în totalitate acestui gen de cereri, motivaţia sa îndreptâţindu-le întru totul. Dar aceasta se bazează pe un alt concept decât cel privitor la onoarea familiilor: cel al ordinii şi al liniştii publice. Ceea ce, de altfel, constituie însuşi obiectivul pe care şi-1 propune instituţia respectivă, în chiar momentul înfiinţării acesteia, în 1665. Dicţionarele de poliţie amintesc, printre altele, că ordinea şi liniştea publică depind e pacea care domneşte în sânul familiilor şi de bunăstarea generală. „Poliţia este ştiinţa e a guverna oamenii şi de a le face bine, arta de a-i face fericiţi atât cât e cu putinţă şi atât cât e necesar pentru interesul20 general al societăţii", afirmă Dl. des Essarts . Conceptul1 ! poliţie e asemenea unei filosofii cu un ecţru deosebit de larg: promovarea fericirii binelui public, mai mult chiar, asigurarea finelui public prin intermediul fericirii tutu■ indivizilor. Această convingere grăbeşte forjarea noţiunii de poliţie,, atribuindu-i un sta353

tut de „ştiinţă a fericirii". Definită în felul acesta, sarcina acesteia este, fără îndoială, imensă; şi se înţelege că, pentru a şi-o îndeplini, e nevoită să elimine din sânul societăţii instigaţiile deosebit de grave, instigaţii care implică o seamă de intervenţii judiciare, întotdeauna furtunoase. Onoarea familială şi menţinerea ordinii publice pot coincide în cunoscuta cerere de arestare, în felul acesta se elaborează, prin intermediul acestei practici coercitive, o concepţie „civică" a onoarei care se defineşte din ce în ce mai mult în funcţie de respectul care se manifestă de către aceasta pentru buna ordine generală. Suntem departe de acea onoare socotită ca manifestare a unei superiorităţi de castă. Edificată pe o filosofie a fericirii şi a ordinii, nu e de mirare că poliţia are în vedere bunăstarea familiilor. Totul, sau aproape totul devine de competenţa acesteia. Tocmai ceea ce va spune Duchesne în Codul poliţiei din 1757, prezentat de către autor ca un compendiu al marelui Tratat al lui Delamare, atunci când ajunge la următoarea formulare. „Poliţia are drept obiectiv general interesul public, obiectivele pe care le urmăreşte sunt, într-un anumit sens, nelimitate". Interesul public coincide, în acest caz, cu ideea de „civilizaţie", acea idee care permite unei naţiuni să trăiască potrivit unor uzanţe civilizate raţionale. în epoca respectivă, după cum se ştie, ideea de civilizaţie este foarte apropiată de ideea de politeţe, de bunătate, de civilitate. Norbert Elias îi precizează în mod explicit sensul: „civilizat" înseamnă „cult", „politicos" sau „curtenitor" (poli, police), una din acele noţiuni aproape sinonime pe care curtenii le foloseau într-un sens mai mult sau mai puţin cuprinzător pentru a semnala comportamentul lor specific şi prin care înţelegeau să opună înaltul nivel al obiceiurilor şi al modului lor de viaţă celui al oamenilor mai simpli şi mai pu356

ţin evoluaţi din punct de vedere social21. De altfel, Mirabeau-tatăl nu se înşală atunci când scrie: „Dacă aş întreba: «în ce credeţi că ar consta civilizaţia?» mi sar răspunde: «Civilizaţia unui popor constă în îmblânzirea moravurilor, în urbanitate, în politeţe»". Nobilimea, ca şi burghezia, au avut întotdeauna impresia c-ar fi deţinătorii civilitâţii şi ai politeţii, unicele modalităţi spectaculoase de a se delimita de condiţia celor mai umili dintre oameni. Elementul de noutate constă în faptul că promovarea acestei idei de civilitate dincolo de practicile tradiţionale ale Curţii şi ale înaltei burghezii devine o necesitate pentru ca aceasta să devină o normă socială. Nu-i mai revine doar unei clase sau unui grup social să prezinte un anumit nivel de civilitate, ci aceasta îi revine statului însuşi, întregii societăţi. Se instaurează atunci un proces de civilizare în decursul căruia tot ceea ce se consideră ■a fi barbar, violent, iraţional trebuie să se şlefuiască numaidecât, trebuie să fie sacrificat. Poliţia devine unul din mijloacele cele mai sigure pentru a se obţine un minimum de civilizaţie acolo unde nu domneşte decât confuzia, şi aceasta într-o foarte mare măsură deoarece puterea se sprijină pe un raport de forţe între o seamă de grupuri sociale rivale. Nobilimea şi burghezia sunt forţe care se anulează în faţa monopolului statului: suficient de solidare pentru a nu distruge sistemul social în complexitatea lui, într-o conjunctură suficient de conflictuală pentru a nu face bloc comun împotriva regelui. Poporul se află încă la un nivel puţin ridicat pentru a gira puterea, asupra lui putându-se abate, venită din afară, ideea de pacificare, de însănătoşire, de frnpăcare. De la care se deschide un imens câmp de punere în practică: politeţea, civilitatea şi armonia trebuie să inunde spaţiul social, relaţiile dintre indivizi, ca şi cele dintre colectivităţi, conţinutul relaţiilor dintre familii ?i comunităţile urbane. Poliţia regală (aşadar
357

I

cea urbană) întruchipează acest vis al secolului al XVIII-lea: trebuie să facă totul pentru ca, în sfârşit, îmblânzirea moravurilor să coincidă cu fericirea fiecărui individ în parte, fără ca ordinea în ceea ce priveşte lucrurile şi persoanele să fie modificată. Cunoscând poporul, intervenind în reţeaua relaţiilor sale obişnuite şi familiale, explorând acest univers pentru a-1 stăpâni şi a-1 îndemna să-şi însuşească o seamă de comportamente supuse disciplinei. Organizarea poliţienească, modelată după formele proprii ale puterii regale, devine un mod de a vedea, ca şi unul de a institui ordinea. Ingerinţa în intimitatea familiilor şi încuviinţarea acestora sunt cele două faţete ale unei aceleiaşi utopii: fuziunea poporului cu regele său.
Autoritatea şi secretul

Comandantul general al poliţiei este, prin excelenţă, personajul cel mai bine plasat pentru a se strădui să exercite această formă de putere personală, pentru a personifica prezenţa regală în ochii poporului. în tragediile familiale, regele, prin intermediul acestui locotenent al său, numeşte şi-1 repune pe calea cea bună pe cel nelegiuit printr-un ordin de arestare resimţit simbolic şi în mod real de către familii, într-un raport complex cu vinovăţia, cu scandalul, cu secretul, în posibila sa personalizare a relaţiilor cu regele (dacă acesta binevoieşte să-şi plece privirea asupra unei familii, îi acordă, în mod simultan, dreptul la existenţă şi iertarea), familiile acceptă să fie cercetate în însăşi intimitatea lor de către comandantul general al poliţiei. Dăruirea propriei lor sfere private, dar pe care îl fac regelui, aşteaptă, în schimb, darul regelui care şterge pentru totdeauna culpa. Se creează astfel un anumit echilibru momentan pornind de la acest arbitrar act regal
358

solicitat de către oamenii din popor spre folosul onoarei şi al normalizării relaţiilor cu ceilalţi. Comandanţii de poliţie se vor folosi de acesta şi vor abuza de el potrivit propriului lor temperament: Berryer, Sartine, Lenoir (pentru a nu cita decât o parte din ei) îşi vor exprima deseori satisfacţia de a fi putut evita compromiterea unor familii. însăşi structura rolului de comandant general de poliţie, aşa cum a fost el conceput în momentul instituirii sale, în 1665, lasă o libertate totală celui care deţine acest post. „Gazetarul regelui", potrivit expresiei lui Marc Chassaigne22, este funcţionarul care aduce ştirile, care e perfect informat despre ceea ce se face şi despre ceea ce se spune, şi care deţine, în acelaşi timp, şi ' puterea represivă. Pentru a îndeplini asemenea sarcină, comandantul de poliţie are nevoie de mai multă viclenie şi curiozitate decât de înalte studii de drept. Des Essarts nu se înşală atunci când afirmă că acesta trebuie să fie dotat „cu o atenţie continuă, cu o vigilenţă . fără cusur, deseori cu o rară energie şi mereu cu o mare înţelepciune"23. îşi perfecţionează în mod permanent rolul, căci, în ceea ce-1 priveşte, nu este vorba de a respecta un cod sau nişte legi şi de a avea grijă să se aplice dispoziţiile acestora — cu excepţia, bineînţeles, a edictelor regale —, ci mai curând de a stabili reguli, uzanţe, dispoziţii şi ordine acolo unde consideră că nu există aşa ceva. Totuşi, se întâmplă ca însuşi poporul să încerce impunerea anumitor limite acestor forme I excesivă putere. In mod obişnuit cu totul acord privind cererile de arestare venite partea familiilor, se întâmplă uneori ca să i revolte împotriva acestora, atunci când i s e pare că aceste cereri nu respectă criteriul &> ut des căruia trebuie să i se supună. Un singur exemplu: cel al revoltei pariziene din ^ai 1750, revoltă sângeroasă pricinuită de arestarea în plină stradă a fiilor unor artizani24. Câţiva copii dedaţi jocului (denumiţi
35$>

I

libertini) sunt arestaţi ziua în amiaza-mare din ordinul comandantului poliţiei de câţiva turnători- şi inspectori uneori deghizaţi, întovărăşiţi adesea de câteva trăsuri închise. Emoţia atinge punctul culminant: populaţia se adună şi se revoltă, intervin tot felul de poliţişti, sunt ucişi câţiva dintre acesteia, iar tinerii sunt eliberaţi din închisoare de îndată ce se află unde fuseseră închişi. Parlamentul se alarmează: se deschide o anchetă, în care figurează numeroşi împricinaţi şi martori. In rândurile acuzaţilor se află chiar poliţiştii. Interogaţi în legătură cu actele săvârşite de ei, cu provenienţa ordinelor primite, cu propriul lor comportament, aceştia se arată uimiţi în faţa vendetei populare şi a umilinţei acuzaţiei. Nu primesc ei oare zilnic plângeri din ' partea părinţilor incapabili să-şi stăpânească progeniturile, umplând cancelariile cu cereri de arestare din ordinul regelui? Din ce pricină a devenit deodată scandalos faptul de a aresta câţiva tinerei fără căpătai, dedaţi jocurilor şi spargerii caldarâmului? Şi de ce părinţii, primii care cereau asemenea lucru, s-au revoltat de data aceasta? Aceste evenimente sunt semnificative: cererile de arestare din partea familiilor sunt nişte acte private care permit represiunea privată. Numai intervenţia regală solicitată de către părinţi poate salva reticenţa şi circumscrie evenimentul într-un cadru privat. Din momentul în care statul ia iniţiativa prin intermediul comandantului poliţiei, totul se dezechilibrează: actul respectiv devine public, concesia regală privind arestarea cuiva nu mai constituie o favoare, ci o pedeapsă publică şi solemnă; acea lettre de cachet şi ordinul de arestare devin arbitrare şi samavolnice. Nu putem înţelege curioasa traiectorie a cererii de arestare cerută de un membru al familiei decât în asemenea perspectivă, când regele, răspunzând unei iniţiative private, confirmă în mod irevocabil caracterul privat a'
360

B H U

tea unor legi şi despre atentatul la libertate, se urmăreşte reinstaurarea puterii judecătoreşti, complet ignorată din pricina acestor forme ale puterii autoritare. In acelaşi timp -— şi Malesherbes nu ezită să sublinieze acest fapt — lumea este uimită văzând cum unii neînsemnaţi funcţionari din cadrul poliţiei devin adevăraţii mânuitori ai acestor ordine regale. In legătură cu acestea, regelui îi parvin în mod regulat o seamă de reproşuri, iar acesta îşi asumă sargina, ca Ludovic al XV-lea în 1759, de a găsi calea unei reconcilieri între liniştea familială şi liniştea publică. Numai că asemenea asigurări nu mai conving pe nimeni. Chiar şi comandantul-şef al poliţiei începe, în cele din urmă, să se îndoiască de eficacitatea arestărilor cerute de familie. Cu unele accente moderniste, Lenoir se pronunţă cu privire la arestarea tinerilor într-o scrisoare adresată reprezentanţilor comisarilor în octombrie 1774, în felul următor: „E primejdios să se aplice tinerilor care nu sunt pasibili de pedepse corporale metoda [închisoarea] care îi pune în contact cu persoane mai în vârstă şi care nu le pot da decât cele mai rele exemple [ . . . ] . închisoarea la care au fost condamnaţi drept pedeapsă, departe de a le corija viciile, le înfăţişează noi modalităţi de a se deda viciudui [...]. Atunci când nu este vorba de un delict grav, e mai bine să fie încredinţaţi părinţilor decât să fie trimişi la şcoala viciului"26. In aceste rânduri apar trei teme: închisoarea, şcoală a viciului; vârsta copilăriei,' vârstă vulnerabilă, care nu trebuie pusă în contact cu cea a adulţilor; părinţii, în calitatea lor de primi responsabili în privinţa educaţiei copiilor lor. Acest ultim punct e de o mare importanţă: deoarece indică transferul de la responsabilitatea publică a statului faţă de familie la o responsabilitate privată care va reveni doar părinţilor. Autoritatea statului va trece puterea sa domestică asupra părinţilor: în cele din
362

urmă ordinea publică şi liniştea familiilor vor fi, încetul cu încetul, disociate. Ideea pluteşte în atmosfera epocii: există anumite dubii în legătură cu legitimitatea cererilor de încarcerare din partea familiilor şi unele temeri în legătură cu posibilele maşinaţii privind anumite interese succesorale care se află în spatele acestor cereri, ca şi cu abuzurile de putere pe care acestea le implică atât de des. Aproape nimeni nu mai poate înţelege cum se face ca onoarea unei familii poate fi salvată printr-un artificiu de procedură: cauza dezonoarei să fi fost aşadar pedeapsa şi nu fărădelegea comisă? Aceasta este argumentaţia lui Mirabeau din lucrarea sa din 1782. Des Lettres de cachet ei des prisons d'Etat. (Despre Ies Lettres de cachet şi închisorile de stat). Altfel, aceste lettres de cachet sunt o practică constantă, cotidiană, a cărei aplicare depăşeşte în mare măsură problemele de familie; iar victimele, de la hoţ la preot, de la libertin la prostituată, devin din ce în ce mai numeroase. Şi nu se ştie foarte bine care sunt sferele de competenţă ale justiţiei obişnuite: consultând registrele deţinuţilor alcătuite de inspectorii de poliţie, se remarcă marele număr de arestaţi din înalt ordin şi fără a fi judecaţi. In acelaşi timp, reiese că e cti neputinţă să se afle motivul pentru care cutare delicvent se află prins mai curând în ochiurile plasei regale decât în cele în ale justiţiei clasice. La lettre de cachet iscă un adevărat val de nemulţumiri; deoarece' aceasta întruchipează tot ceea ce e mai odios şi mai intolerabil din puterea regală. Justiţia privată a regelui începe să fie contestată, i se cere din ce în ce mai vehement să-şi asume un caracter public, în vreme ce viaţa de familie nu trebuie să se mai confunde cu cea a statului. Malesherbes, Mirabeau vor ataca şi ei la lettre de cachet. Circulara pe care Breteuil, ministru al casei regale27, o va redacta în martie 1784, reprezintă un text capital în măsura
363

în care acesta încearcă să stabilească unele reguli acolo unde nu, domneşte decât arbitrarul. Căci devine de primă urgenţă suprimarea unor abuzuri mult prea vădite: familia e un cadru afectiv propice iregularităţilor, ca şi exagerărilor. Aşa că trebuie impusă o limită liberului arbitru al părinţilor: „Se pot institui câteva reguli la care să se poată referi cea mai mare parte din cazuri". Alienaţii sau „imbecilii" nu mai pun nici un fel de problemă: societatea trebuie protejată de ei sau ei trebuie protejaţi de ei înşişi. în ceea ce-i priveşte pe libertini care, de altfel, nu tulbură ordinea publică prin nişte delicte caracteristice, se pune doar problema de a-i speria prin intermediul unei perioade de „corecţie" care nu trebuie să dureze mai mult de un an sau doi. Apoi, impetuozitatea vârstei explică şi ea o serie de lucruri. Se înţelege de la sine că „slăbiciunile femeilor şi ale tinerelor fete" trebuie stăvilite în acelaşi fel. Cât priveşte neînţelegerile conjugale, trebuie să se dea dovadă de o maximă vigilenţă: deoarece acestea sunt cazurile care prilejuiesc cele mai grave abuzuri şi hotărârile cele mai nefericite. Oricum, familiile trebuie convinse că vina nu cade asupra lor, ci asupra celui care a comis fărădelegea, şi că forţa publică nu are dreptul să intervină în absolut toate cazurile. Avem de a face cu un text important prin faptul că e incert: Breteuil nu se gândeşte nici o clipă să suprime cererile pe care familiile le adresează autorităţilor. încearcă numai să le circumscrie într-un cadru normativ mai strict şi se întreabă cât e de reală eventuala dezonoare a unei familii atunci când unul din membrii acesteia e risipitor sau libertin. Şiapoi, e într-adevăr vorba de o afacere de stat? Avem de a face cu un text fundamental şi pentru că acesta pune în evidenţă o serie de probleme pe care abolirea acestor lettres de cachet din martie 1790 nu le va suprima, şi pe care
3(54

par-de

mmmm
*n jurul refjli''
6

^ f^ste2V

e

r

Car

e le

365

rezoluţi a

finală survenind abia în luna martie a anului 1790; decretele de abolire ale acestor lettres de cachet sunt în sfârşit votate. Totuşi, începând din august 1790, apare o lege prin care se înfiinţează tribunalele de familie. E nevoie, aşadar, ca dezbaterile să fie reluate, chibzuindu-se îndelung asupra imposibilităţii civile de a lăsa familiilor dreptul de a veghea asupra onoarei Jor. Deliberările parlamentare reflectă modul în care e pusă, simultan, problema respectivă, de o manieră mai mult sau mai puţin ambiguă, şi faptul că naţiunea nu poate abandona familiile acelui unic domeniu privat. La început apar o seamă de convingeri foarte clare, ferm bazate pe anumite certitudini ideologice şi filosofice. In primul rând, poporul nu mai este proprietatea regelui, voinţa naţională face legea, faptul de a fi supus autorităţii regale e socotit drept o infamie, iar faptul de a trăi sub cea a legilor o eliberare. în situaţia aceasta, inversiunea reală şi simbolică e totală: nu mai este vorba, ca înainte, de a fi recunoscut, prin bunăvoinţa regelui, „atins" de el şi maculat prin pedeapsa publică a justiţiei obişnuite, deoarece sacra uniune dintre popor şi rege a fost lichidată şi despotismul dovedit rupe acordul milenar pentru ca libertatea să triumfe. „E un privilegiu infamant acela de a fi judecat mai curând de rege decâf de lege",30 exclamă contele de Castellane, deputat în Adunarea naţională, într-o şedinţă din octombrie 1789, inversând întru totul termenii raporturilor de odinioară dintre rege şi supuşii săi. „Nu vi se va mai vorbi în mod necorespun^ zător despre onoarea familiilor, onoare care, se spune, nu putea fi păstrată decât prin nişte ordine arbitrare. Această frază atât de des repetată nu va mai sluji de acum înainte drept mască susţinătorilor din umbră ai sclaviei.'", exclamă iarăşi dl. de Castellane. Aşadar, faptul că regele şi-a apropriat onoarea familiilor de~

notă barbarie şi servilism, ca şi existenţa ace-]ei persistente prejudecăţi care aruncă ocara asupra familiei unui criminal. Trebuie, desigur, să se renunţe la acest concept de onoare colectivă: culpa e un act personal, o pată individuală care nu trebuie să aducă nici un fel de prejudiciu celor apropiaţi. Numai individul e responsabil de propria-i persoană, şi e o aberaţie să se lase să se creadă că abjecţia crimei atinge şi familia făptaşului. La 21 ianuarie 1790, abatele Papin se pronunţă cu toată fermitatea asupra acestei probleme: „Lăsaţi-vă înduplecaţi la strigătele raţiunii; respingeţi ceea ce condamnă o filosof ie sănătoasă; căci greşelile, Într-o naţiune înţeleaptă, sunt întru totul personale f. ..]. Faptul de a arunca asupra unei familii inocente, până la ultimele generaţii, dezonoarea unei fărădelegi comise de un singur vinovat constituie o prejudecată barbară"31. Pentru a lupta împotriva acestei prejudecăţi, trebuie prelucrate mentalităţile, trebuie smulsă eroarea de acolo de unde se află înrădăcinată de secole; şi, într-un mod cât se poate de natural, Guillotin, care vorbeşte în aceeaşi zi, crede că sarcina respectivă e deosebit de greu de adus la îndeplinire, întrucât eroarea aceasta e adânc înrădăcinată în popor, focar de arhaism, zonă supusă credinţei. Eroarea e, oricum, sinonimă cu poporul, fie că acesta se află în Vechiul Regim sau în plină Revoluţie. ,Căci mai ales în popor se fixase eroarea; deoarece nobilimea îşi scuturase jugul; iar adevărurile morale sunt cu greu percepute de un Dopor rătăcit care respectă din obişnuinţă tot ceea ce i-a fost transmis de către părinţi şi care venerează cu religiozitate chiar şi minciuna pe care a auzit-o repetată încă din leagăn. Trebuie ă sperăm că poporul se va grăbi să se instruiască." Legile, bineînţeles, sunt acolo de faţă pentru a-i impune adevărul şi, de acum înainte, trebuie să se constituie un dispozitiv legislativ ur367

f*e arhaism -'
in •■

mmm
tr u

Sifttti! IB I


familial este rt

S «re a"Sust i™ " Iai *«>■

Relatare S

când p din

o for-

Se n

3

368

ssm m
c a c h e ta- i i -

Se instit

Ş

uie

aceia

:ct

370

naud, deputat de Orne; tot ceea ce spune, cu privire la problema în cauză, în termeni plini de lirism, reia cuvânt cu cuvânt întreaga dezbatere, şi anume că existenţa unui tribunal e necesară pentru menţinerea moravurilor Republicii, pentru liniştea şi secretul familiilor. ,,Eh! Cum să ne imaginăm că, în mod electiv, legislatorul respectiv ar fi urmărit să desfiinţeze o instituţie atât de minunată, atât de emoţionantă, atât de utilă ca cea despre care este vorba? O instituţie care are drept obiectiv principal menţinerea moravurilor şi pacea familiilor; o instituţie al cărei scop constă în reîmpăcarea unui fiu cu propriul lui tată, a unei femei cu chiar soţul ei, al unui frate cu fratele său? Ah! Nu e nici o îndoială că nimic pe lume nu e mai interesant decât asemenea instituţii; şi nimic nu are mai mare importanţă pentru Republică decât aceste tribunale a căror sarcină e să curme duşmăniile şi dezbinările din sânul familiilor, să aducă pacea şi fericirea acestora, să nu mai dea publicului prilejul de a asista la odiosul şi scandalosul spectacol al unui fiu care se ridică împotriva celui care i-a dat viaţă, forţându-1 să pună capăt carierei sale printr-o acţiune judecătorească plină de înverşunare şi îndreptată împotriva propriului său sânge; al unei femei care-şi înjoseşte soţul în faţa naţiunii, umilindu-1, îndurerându-1, străduindu-se, în pofida celei mai elementare decente, să arunce asupra lui dispreţul şi batjocura: şi tocmai desfiinţarea acestor tribunale ni se propune?"35. în momentul pregătirii Codului civil, în timpul dezbaterilor care au avut drept obiectiv autoritatea paternă şi maritală s-au regăsit o seamă de străvechi ecouri: pentru unii, „greşelile copiilor trebuie să rămână tăinuite în cadrul strict al familiilor, fără să aibă loc vreo formalitate judiciară, fără existenţa vreunui document scris"; pentru alţii, „tatăl are dreptul să ceară arestarea unui copil de doisprezece ani, în vreme ce pentru întemniţarea unuia mai
372

mare de şaisprezece e nevoie de autorizaţia unui comisar"; iar pentru alt grup, o prea mare autoritate atrage după sine barbaria, legea naturală constând în acordarea protecţiei din partea părinţilor, „îndreptăţitul respect" din partea copilului. .. Oricum, articolele 375-—383 ale Codului civil din anul 1803 vor soluţiona problema organizând din punct de vedere juridic funcţia corectivă paternă (şi nu parentală), întemniţarea unui membru al familiei, întemniţare cerută de familia respectivă, a supravieţuit, înlocuită de drepturile autorităţii paterne asupra copiilor minori şi de cele ale autorităţii maritale. în ceea ce priveşte femeia, Codul penal prevede posibilitatea unor pedepse corporale, iar mai târziu, în 1838, legea referitoare la organizarea unui azil de alienaţi în fiecare departament rezolvă tradiţionalul caz al „cretinilor şi al nebunilor". Legea dă bărbatului dreptul de a-i corija pe toţi cei care sunt pricina unor necazuri domestice. Autoritatea paternă şi maritală e un drept privat recunoscut în mod oficial. în acest spaţiu autoritar care este familia, drepturile feminine sunt inexistente, în vreme ce secretul familiei se poate adapta condiţiilor juridice şi supravieţui cu destulă uşurinţă. Deoarece au fost „numite" de către lege, domeniul privat, ca şi cel public, au dobândit o existenţă proprie. Omul, el singur de data aceasta, asigură legătura cu societatea şi cu autoritatea. Nici cartierul şi nici vecinii nu mai deţin puterea de a recupera onoarea familiilor.
NOTE
L. S. Mercier, Tableau de Paris, Amsterdam, 781—1788. 2 A. Poitrineau, Remues d'hommes. Les migrations montagnards en France, XVlI-e—XVIII-e siecle, Paris, Aubier, 1983.
373
1

' Lenoir, Memoires, în manuscris, Bibi. munici; pală, Orleans, ms. 1422. * Histoire de la France urbaine, Paris, Ed. du Seuil. 1981, voi. III, p. 316. 5 D. Roche, Le Peuple de Paris au XVIII-e siecle, Paris, Aubier, 1981. 6 A. Farge, Vivre dans la rue ă Paris au XVIII-e siecle, Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1979, p. 82. 7 O. Blanc, La Deraiere Lettre. Prisons et condamnes de la Revolution 1793—1794, Paris, Laffont, 1984. 8 Furturile de bani, batiste, tabachere sau de ceasuri sunt foarte frecvente în camerele mobilate. Plângerile adresate comisarului de politie descriu spa ţiul atribuit fiecăruia dintre locatari şi felul în care sunt orânduite lucrurile personale în aceste dormi toare comune. 9 La Paris există douăzeci de cartiere şi patru zeci şi opt de comisari. lc Jean de Miile, Pratique criminellet lucrare prezentată de Arlette Lebigre, Paris, Les Marmousets, 1983, p. 37. 11 A. de Courtin, Trăite du point d'honneur et des regles pour converser et se conduire sagement avec Ies civils et les făcheux, Paris, 1675. 12 Lenoir, op. cit., f. 302. ** J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l'honneur. La mesaventure de Sichem (1977), Paris, Le Sycomore, 1983. 14 M. Maffesoli şi A. Pessin, La Violence fondatrice, Paris, Le Champ urbain, 1978, cap. IV, „La parole et l'orgie", p. 69. 15 L. S. Mercier, Tableau de Paris, Ed. Babil, Pa ris, Maspero, 1979, p. 37. 16 O mare parte a acestei probleme a fost studiată de A. Farge şi M. Foucault, în La Desordre des familles. Lettres de cachet des Archives de la BastUle, Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1982. 17 Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 21129, ff de la 174 la 178, culegere de scrisori redactate de Pontchartrain, 1699^—1714 (raport comunicat de D. Julia). 18 Archives nat., C10 D2, Archives des colonies, La De'siderade, iulie 1765.
374

"Archives de la Bastille, ms. 12 690, anul 1740, starea persoanelor închise la Sainte-Pelagie. 20 N. T. des Essarts, Dictionnaire de police, voi. VII, 1786—1789, p. 343. 21 N. Elias, La Civilisation des moeurs (1936), Pa ris, 1973, p. 67. 22 M. Chassaigne, La Lieutenance generale de police ă Paris, Paris, 1906. 23 N. Of, des Essarts, op. cit, voi. VII, p. 343. 24 J. Nicolas, „La rumeur de Paris: rapts d'enfants en 1750", L'Histoire, nr. 40, 1981, p. 48—57. Ch. Romon, „L'affaire des enlevements d'enfants dans Ies archives du Châtelet, 1749—1750", Revue historique, CCLXX, 3, 1983, p. 55—95. A. Farge şi J. Revel, „Les regles de l'emeute: l'affaire des enlevements d'enfants, Paris, mai 1750", Mouvements populaires et Conscience sociale, XV-e—XlX-e siecle, 1985, p. 635—646. 15 F. Funck Brentano, „Origines du pouvoir royal en France", Revue du foyer, 1 februarie 1912. 26 Archives nat., Y 11 262, 4 octombrie 1774, scri soare trimisă sindicilor ţi aflată în arhivele comisa rului de poliţie Thierry. 27 Circulara lui Breteuil către intendenţii rega tului, ca şi locotenentului general al poliţiei din Pa ris în legătură cu cei întemniţaţi în urma unor lettres de cachet, martie 1784, circulară publicată de F. Funck Brentano, Les Lettres de cachet ă Paris, 1926, p. XLII. 28 Flammermont, Remontrances au parlement de Paris,1787, voi. III, p. 713. 29 A r c h i v e s . n a t . , X 'B 8 9 7 9 , c i t a t d e M o n i n , L ' E t a t d e P a r i s e n 1 7 8 9 ,a r i s , 1 8 8 9 . P 30 A rchives pariam entaires, 1790, v oIX , i. p. 413— 414. 31 Jbid.,voi. X I, p . 2 79. 32 J b i d ., p . 4 8 8 . 33 Ibid., voi. X V II, p. 6 17. 34 Ibid. 35 L e M o n i t e u r u n i v e r s e v,o i . X X V I I , p . 5 2 3 — 5 2 4 . l

CONCLUZIE

Să tragem o concluzie? Nu tocmai, deoarece materialele şi analizele adunate aici alcătuiesc doar primele fragmente ale unei istorii de tip nou, istorie care urmează să fie scrisa de la un capăt la celălalt. Dar poate că e cazul să indicăm, la sfârşitul acestei activităţi colective, criteriile şi limitele acesteia, mai cu seamă în ceea ce priveşte epocile şi locurile. Istoria vieţii private, ca şi cea a atitudinilor faţă de vârsta copilăriei sau faţă de moarte, n-a fost în mod necesar tributară contextului naţional: cadrul său natural este cadrul unei întregi civilizaţii — în cazul de faţă cel ăl lumii occidentale. Dar, e cât se poate de limpede, nu a fost cu putinţă abordarea fiecăreia din temele selecţionate întro ' asemenea dimensiune microscopică fără riscul de a le reduce la o colecţie de exemple, nu în mod necesar tipice, sau de a le dilua într-o prelegere prea generală. De unde, acceptarea lucidă a unei necesare diversităţi a scă' rilor conform cărora sunt tratate diferitele probleme luate în consideraţie. Potrivit subiectului sau specificului acestuia, ele analizează, în mod comparativ, Occidentul în totalitatea Iul, sau focalizează atenţia asupra unor societăţi restrânse şi omogene, provinciale sau citadine, sau acolo unde se consideră că spaţiul naţional a rămas în continuare autentic.
376

In acest ultim caz, regatul Franţei s-a aflat într-o situaţie deosebit de privilegiată, cum era de altfel şi normal, fiind vorba de o carte scrisă de istorici francezi sau specializaţi în istoria Franţei. Dar, în chiar contigenţa sa, această alegere îşi are motivaţii precise. într-adevăr, Franţa Vechiului Regim e străbătută, până în străfundurile ei, de trei procese evolutive fundamentale care trasează în epoca modernă frontierele între sfera publică şi sfera privată. Dintre toate statele europene, monarhia franceză e cea care prezintă modelul cel mai desăvârşit, formele cele mai pure ale statului absolutist, care tinde să monopolizeze justiţia şi fiscalitatea, care năzuieşte să pacifice şi să reglementeze spaţiul social, care se articulează pornind de la societatea şi de la civilizaţia de Curte. Mai mult, Franţa se află în centrul unor sciziuni confesionale şi cunoaşte, într-o manieră inegală bineînţeles, efectele celor două Reforme, cea protestantă şi cea catolică, reforme care, şi una şi cealaltă, şi prin metode proprii, caută noi modalităţi de viaţă şi de exprimare a credinţei. în sfârşit, societatea franceză, din perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi cel de al XVHI-lea, începe ucenicia scrisului, de la descifrarea şi folosirea acestuia, dar totul într-o conjunctură de puternică dihotomie culturală care este mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea care desparte spaţiul occidental, adică ţinuturile din Nord/Nord-V est — engleze, olandeze, flamande, renane, de timpuriu şi puternic alfabetizate — de cele din Europa meridională, rămase timp mai îndelungat în starea de analfabetism. Abordarea istoriei vieţii private în epoca modernă pornind, în mod prioritar, de la ipostaza franceză, îşi are aşadar legitimitatea ei, deoarece aici se pot observa, în totalitatea şi variaţiile lor, factorii principali care definesc în mod inedit sfera privatului. Coloratura franceză a acestui volum are unele implicaţii cronologice. Pe de o parte, duce, uneori, la extinderea studiului până la
377

Revoluţie (reluată, în ansamblul ei, în volumul următor) deoarece în anumite domenii (de pildă, tensiunea dintre comportamentele publice şi retranşamentul privat, sau relaţia dintre secretul familiilor şi competenţa statului de a interveni) aceasta ■ continuă sau accentuează exigenţele şi echilibrele vechii monarhii. Pe de altă parte, această coloratură proprie face, fără îndoiatăi, să iasă în evidenţă cu o deosebită vigoare tonalitatea celei de a doua jumătăţi a secolului al XVH-lea sau, mai ales, a domniei lui Ludovic al XlV-lea. Perioadă care ni se prezintă ca o epocă de legătură, caracterizată pe de o parte de apogeul unei prime economii a privatizării, consemnată într-o societate de fast şi civilitate, condiţionată de obligaţiile reprezentării, dominată de noile exigenţe ale statului, iar pe de alta, de debutul unor forme noi care vor duce la afirmarea unui spaţiu privat personal, susţinut de o pietate mai individuală, la stăpânirea scrisului şi la descoperirea eu-lui, ca şi la retragerea în forul familial şi în intimitatea domestică. Intre aceste limite, lucrarea de faţă urmăreşte o serie de opţiuni explicite. In primul rând, a preferat să nu separe spaţiile, mediile sau obiectele specifice cadrului intim, obiecte în care s~a investit multă afectivitate, reflectată sau legitimată de către acestea. S-a acordat aşadar prioritate sentimentelor şi valorilor şi nu istoriei culturii materiale, a casei sau a decoraţiei, a mobilierului sau a vestimentaţiei. Dacă şi acest tip de cultură şi~a găsit locul aici, ea a fost raportată întotdeauna la practicile sociale sau individuale legate de aceasta. Un al doilea criteriu: reunirea, în traiectoria lor complexă, a celor trei aspecte, strâns legate între ele sau competitive, ale privatizării: sociabilitatea convivială, intimitatea familială, refugiul individual. Şi aceasta deoarece nu există o definiţie univocă sau universală a privatului, ci, dimpotrivă, există conexiuni instabile, dispozitive specifice care îl situează în
378

mod contradictoriu, datorită căruia aceeaşi formă socială reprezintă fie un refugiu, fie un obstacol. Ca înrudirea şi spiţa, ca grupările conviviale, ca nucleul familial: potrivit epocii, locului, circumstanţelor, individul poate găsi, în sânul uneia sau alteia dn aceste asociaţii familiale, un refugiu sigur pentru sentimentele sale cele mai profunde şi mai tainice, sau resimţi insuportabilele constrângeri ale comunităţilor autoritare. De unde necesitatea unei analize a acestor partaje multiple care determină acea opoziţie între afecţiunea amicală şi cea conjugală, între drepturile familiale şi cele ale comunităţii, între libertatea individului şi disciplina familială. De unde şi o altă idee: aceea de a face din această istorie a vieţii private o istorie în filigran a spaţiului public în diversele şi poate succesivele sale accepţiuni care îl definesc drept comunitatea în care trăiesc indivizii, la nivelul satului sau al cartierului, drept domeniul aflat sub cârmuirea autorităţii suverane, în sfârşit, drept locul în care se desfăşoară acea dezbatere critică dirijată de ceea ce se consideră a fi opinia publică. Probleme asupra cărora lucrarea de faţă apelează la anchete complementare şi la alţi martori decât cei citaţi aici de mai multe ori, Montaigne şi Pepys, Henri de Campion şi SaintSimon, Jamerei-Duval şi Menetra. Lucrul esenţial, şi cel mai dificil în acelaşi timp, va fi să se estimeze măsura în care procesul privatizării moderne, aşa cum s~a manifestat el prin intermediul exemplului francez, este valabil şi pentru alte zone, nestrăbătute de o frontieră a creştinătăţii, nesupuse unui stat absolutist şi, cel puţin în unele cazuri, care nu păşiseră- cu toată fermitatea în spaţiul cultural al scrierii. Constituirea spaţiului privat în lumea occidentală este fără îndoială marcată de considerabile decalaje şi de mari diferenţe, determinate de interferenţa mai multor variabile majore care ţin de natura statului şi de eficacitatea acestuia,
379

de formele'credinţei religioase, de puterea cutumei şi de structură familiilor, de progresele sau de încetinirea alfabetizării. Pentru a se putea descurca acest ghem complex, lucrarea de faţă a propus unele ipoteze şi puncte de referinţă, o seamă de evoluţii. Şi şi-a dat osteneala de a se conforma intenţiei celui care a conceput-o, Philippe Aries. R. C.

BIBLIOGRAFIE

I. PRIVATIZARE ŞI CIVILIZAŢIE: PERSPECTIVE GENERALE
ARIES PH., L'Enfant et la Vie familiale sous VAncien Regime, Paris, Pion, 1960; nouv. ed.: Paris, . Ed. Seuil, 1973. — L'Homme devant la mort, Paris, Ed. Seuil, 1977. — Images de l'homme devant la mort, Paris, J2d, Seuil, 1983. ELIAS N., Ueber den Prozess der Zivilisation, Spziogenetische und Psychogenetische Untersuchungen, Basel, 1939; ed. nouă: Berna, Verlag Francke AG, 1969 (trad. fr. La Civilisation des mozurs et La Dynamique de l'Occident, Paris, Calmant Levy, 1973 et 1975). . — Die hofische GesellschaftUntersuchungen. zur Soziologie des Konigtums und der hofischen Aristokratie, Neuwied şi Berlin, Hermann L,uch• terhand Verlag, 1969 (trad. fr, La Societe de cour> Paris, Flammarion, 1985). GROETHUYSEN B., Origines de l'esprit bourgeois en France, I. L'Bglise et la Bourgeoisie, Paris, Gallimard, 1927. HABERMAS J., Struktunvandel der Offentlichkeit, Neuwied şi Berlin, Hermann Luchterhand Verlag, 1962 (trad. fr.:'L'Espace public. Archeologie de la publicite comme dimension constitutive de la societe bourgeoise, Paris,'Payot, 1978). ' STAROBINSKI J., L'Invention de la liberte, 1700— 1789, Geneva, Skira, 1964. .
381

II. CUPLUL, FAMILIA, LOCUINŢA 1. Structuri familiale, strategii matrimoniale
«Avec Ies parsonniers», Revue d'Auvergne, 1981, n° 486. BERKNER L. K., -«The stem-family and the development of the peasant household: an eighteenthcentury Austrian example», The American Historical Review, 1972, p. 398—418. CLAVERIE E. şi LAMAISON P., L'Impossible Mariage. Violence et Parente en Gevaudan, Vll-e, XVIII-e et XlX-e siecles, Paris, Hachette, 1982. COLLOMP A., La Maison du pere. Familie et Villagc J en haute Provence aux XVII-e et -XVIII-e siecles, Paris, PUF, 1983. DELLILE G„ «Dot des filles et circulation des biens dans Ies Pouilles aux XVI-e et XVII-e siecles», Melanges de l'Ecole -jrancaise de Rome, 96, 1983, 1. «Famiglia e comunitâ. Storia sociale della famiglia nell'Europa moderna», Quaderni Storici, 38, 1976. Family and Inheritance. Rural Society in Western Europe, 1200—1800, ed. J. Goody, * J. Thirsk şi E. P. Thompson, Cambridge University Press. 1976. Family Forms in Historical Europe, ed. R. Wall, J. Rotin şi P. Laslett, Cambridge University Press, 1983. FARGE A. şi FOUCAULT M, Le Desordre des Jamilles. Lettres de cachet des archives de la Bastille, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1972, FLANDRIN J.-L., Familles. Parente, Maison, Seocualite dans l'ancienne France, Paris, Hachette, 1976: ed. revăzută: Paris, Ed. Seuil, 1984. GOQDY J., The Development of the Family and Marriage in Europe, Cambridge University Press, 1983 (trad. fr.: L'Evolutton de la familie et du mariage en Europe, Paris, A. Colin, 1985). GUNDA B., «The ethnosociological structure of the Hungarian extended family», Journal of Family History, 1982, p. 40—52.
382

LAFON J., Regimes matrimoniaux et Mutations sociales. Les Epoux bordeîais (1450—1550), Faris— Haga, Mouton, 1973. I>EBRUN F., La Vie conjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975. LOTTIN A. ş.a., La Desunion du couple sous l'Ancien Regime. L'Exemple du Nord, Universite Lille-III, 1975. MACFARLANE A., The Origins of English Individualism. The Family Property and Social Transition, Oxford, Basil Blackwell, 1978. Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany, C&mbridge University Press, 1976. MERZARIO R., 11 Paese stretto. Strategie matrimoniali nello diocesi di Como, secoli XVI—XVIII, Torino, Einaudi, 1981. MORGAN E. S., The Puritan Family. Religion Domestic Relations in Seventeenth-Century New England, New York, 1966. SHORTER E„ The Making of the Modern Family, New York, Basic Books, 1975 (trad. fr.: Naissance de la familie moderne, Paris, Ed. Seuil, 1977). STONE L., Family, Sex and Marriage in England, 1500—1800, New York, Harper and Row, 1977.

2. Rolurile familiale
AMUSSEN S. D., «Feminin/masculin. Le genre dans l'Angleterre de l'epoque moderne»-, Annales ESC, p. 269—287. DAVIS N. Z., The Return of Martin Guerre, Harvard University Press, 1983 (trad. fr. Le Retour da Martin Guerre, Paris, Robert Laffont, 1962). FAIRCHILDS C, Domestic Enemies. Servants and their Masters in Old Regime France, The Johns Hopkins University Press, 1964. FRIGO D., II Padre di famiglia. Amministrazione privata e Publico Governo nell'Italia moderna, Roma, 1985. GUTTON J.-P., Domestiques et Serviteurs dans la France de l'Ancien Rigime, Paris, Aubier, 1981.
383

KLAPISCH-ZUBER C, Women, Family and Ritual in Renaissance Italy, The University of Chicago University Press, 1985. KNIEBIEHLER Y. şi FOUQUET C, L'Histoire des meres du Moyen Ă~ge ă nos jours t Paris, Montalba, 1930. MAZA S., Servants and Masters in Eighteenth-Century France. The Uses of Loyalty, Princeton Uni versity Press, 1983. SEGALEN M., Mari et Femme dans la societe paysanne, Paris, Flammarion, 1980. ZAPPERI R., L'Uomo incinta. La Donna, l'Uomo e ii Potere, Cosenza, Ed. Lerici, 1979 (trad. fr. L'Homme enceint. L'Homme, la Femme et le Pouvoir, Paris, PUF, 1983).

3. Iubire, prietenie, sexualitate
Aimer en France, Universitatea Clermont-II, 1980. FLANDRIN J.-L., Les Amours paysannes. Amour et Sexualite dans les campagnes de l'ancienne France (XVI-e—XIX-e sie.de), Paris, Gallimard/ Julliard, «Archives», 1975. — Le Sexe et l'Occident. Evolution des attitudes et des comportements, Paris, Ed. Seuil, 1981. GRIMMER C, L a Femme et le Batard. Amours illegttimes et secretes dans l'ancienne France, Paris, Presses de la Renaissance, 1983. LASLETT P., Family Life and Illicit Love in Earlier Generations, Cambridge University Press, 1977. LASLETT P., OOSTERVEN K., SMITH R. M., Bastardy and its Comparative History t Londra, Ed.ward Arnold, 1980. SOLE J., L'Amour en Occident ă l'epoque moderne, Paris, Albiri Michel, 1976. ' TODD X, Women's Friendship in Literature, New York, 1980. 4. Copilăria şi educaţia BRIZZI G. P., La Formazione della classe dirigente nel Seit-Settecento, I Seminaria nobilium nell'lta384

Ha centro-settentrionale, Bologna, II Mulino, 1976. CHARTIER R., JULIA D., COMPERE M.-M., L'Education en France du XVI-e au XVIII-e. siecle, Paris, SEDES, 1976. COMPERE M.-M., Du college au lycee (1500—1900). Genealogie de l'enseignement secondaire frangais, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives»-, 1985. FRUHOFF W., La Societe neerlandaise et ses gradues, 1575—1814. Une recherche serielle sur le statut des intellectuels, Amsterdam, 1981. GELIS J. ( LAGET M., MOREt M.-F., Entrer dans la vie. Naissances et Enfances dans la France traditionelle t Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1978. GELIS J., L'Arbre et le Fruit. La Naissance dans l'Occident moderne, XVI-e—XlX-e siecle, Paris, Fayard, 1981. GILLIS J. R., Youth and History, New York, Academic Press, 1974. HEWITT M. şi PINCHEBECK I., Children in English Society. Tome I: From Tudor Times to the Eighteenth Century, Londra, Routledge şi Kegan Paul, 1969. KAGAN R.( Students and Society in Early Modern Spain, The Johns Hopkins University Press, 1974. LAGET M., Naissances. L'Accouchement avânt l'ăge de la clinique, Paris, Ed. SeuiI, 1982. PLUMB J.-H., -«The new world of children in eighfeenth-century England», Post and Present, 67, 1975, p. 64—95. Les Rites de passage, muse'e d'EthnoIogie de Neuchâtel, 1981. SMITH S. R. «The London apprentices as seven-teenthcentury adolescents»-, Past and Present, 61, 1973, p. 149—161. STRAUSS G., Luther's House of Learning. Indoctrination of the Young in German Reformation, The Johns Hopkins University Press, 1978.
385

III. CONTROL SOCIAL ŞI FORME DE SOCIABIUTATE 1. Solidarităţi şi constrângeri
BOUCHARD G., Le Village immobile, Sennely-enSologne au XVIII-e siecle, Paris, Pion, 1972. CASTAN N., Justice et Râpression en Languedoc ă l'âpoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980. — Les Criminels de Languedoc. Les Exigences d'ordre et les Voies du ressentiment dans une sodâte prerevolutionnaire (1759—1790), Toulouse, 1980. CASTAN y., Honnetete et Relations sociales en LanDAVIS N. Z., Society and Culture in Early Modern France, Stanford University Press, 1975 (trad. fr.: Les Cultures du peuple. Rituels, Savoirs et Resistances au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1979). FARGE A., Vivre dans la rue ă Paris au XVIII~e siecle, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1979 — La vie fragile. Violence, Pouvoir et Solidarites ă Paris au XVIII-e siecle, Paris, Hachette, 1986. FORESTIER H., «Le „droit des gargons" dans la communaute villageoise aux XVII-e et XVIII-e stecles»-, Annales de Bourgogne, 1941, p. 109—
■ -M. 4 . ■ ■ ■ • - ;. ţ : . ■ ■

guedoc, 1750—1780, Paris, Pion, 1974.

FOUCAULT M., Surveiller et Punir. Naissance/de l a prison, Paris, Gallimard, 1975. GOUGH R., The History of Myddle, ed. J. Hey, 1834, Penguin Books, 1981. . GUTTON J.-P., La Sociabilite villageoise dans l'ancienne France. Solidarites et Voisinages du XVI-e au XVIH-e siecle, Paris, Hachette, 1971. LE ROY LADURIE E., L'Argent, l'Âmour et la Mort en pays d'Oc, Paris, Bd. Seuil, 1980. LEVI G., L'Ereditâ immateriale. Carriera, di un esorcista nel Piemonte del Seicento, Torino, Einaudii 1985. PELLEGRIN N., Les Bachelleries. Organisation et Fetes de la Jeunesse dans le Centre-Ouest, XV~e~XVllI-e siecle, Poitiers, Societe des antiquaires de l'Ouest, 1982.
386

ROSSIAUD X, «Prostitutian, jeunesse et societe dans Ies villes du Sud-Est au XV-e siecle», Annales ESC, 1976, p. 289—325. — «Les fraternites de jeunesse dans Ies villes du Sud-Est au XV-e siecle», Cahiers d'histoire, 1976, p. 67—102. WEISSMAN R. F. E., Ritual Brotherhood in Renaissance Florence, New York, Academic Press, 1982. YVER X, Essai de geographie coutumiere, Paris, 1966.

2. Sociabilităţi intelectuale
AGULHON M., Penitents et Francs-Magons de l'ancienne Provence, Paris, Fayard, 1968. DARNTON R., Mesmerism and the End of th e En- ligfytenment in France, Harvard University Press, 1968 (trad. fr.: La Fin des Lumieres. Le Mesmerisme et la Revolution, Paris, Librairie academique Perrin, 1984). — Boherne litteraire et Revolution. Le Monde des livres au XVIII-e siecle, Paris, Gallimard/Ed. Seuil, 1983. GAYOT G., La Franc-Magonnerie francaise. Textes et Pratiques, Paris, Gallimard/Juiliard, «Archives», 1980. HAJLEVI R., Les Loges magonniques dans la France d'Ancien Regime. Aux origines de la sociabilitâ dâmocratique, Paris, A. Colin, 1984. Lesegesellschaften und biirgerliche Emanzipation, ed. O. Dann, Munich, 1981. LOUGEE C, Le Paradis des femmes. Women, Salons and Social Stratification in Seventeenth-Century France, Princeton University Press, 1976. SVÎiLSTEIN B. M., Eight Eighteenth-Century Reading Societies. A Sociological Contributîon to the History of German Literature, Berna şi Frankfurt, 1972. ' PRUSENER M., «-Lesegesellschaften im 18 Jahrhundert. Ein Beitrag zur Lesergeschichte», Archiv fur Geschiehte des Buchwesens, 13, 1973, p. 369^
54 9. ■ ' . ' .■ ■ ■ ' ' . ■

387

ROCHE D., Le Siecle des LumVeres en province. Academies et Academiciens provinciaux, 15.80—1789, Paris—Haga, Mouton, 1978.

3. Sărbători şi ritualuri
BERCE Y.-M., Fete et Revolte. Des mentalitâ$ populaires du XVI-e au XVIH~e siecle, Paris, Hachette, 1976. Le Charivari, ed. J. Le Goff şi J.-Cl. Schmitt, Paris— Haga, Mou.ton, 1981. LE ROY LADURIE E., Le Carnaval de Rornans. De la Chandeleur au mercredi des Cendres, 1579— 1580, Paris, Gallimard, 1979. MUIR K., Civic Ritual in Renaissance Venice, Princeton University Press, 1981. TREXLER R, C, Public Life in Renaissance Fiorence, New York, Academic Press, 1980.

IV. MODALITĂŢI 1. Lectura
CHARTIER R., «Strategies <§ditoriales et lectures populaires», Histoire de l'edition frangaise, ed, H.J. Martin şi R. Chartier, Paris, Promodis, V. L Le Livre conquerant. Du Mayen Age au milieu du XVII-e siecle, 1982, p. 585—608. CHARTIER R. şi ROCHE D., «Les pratiques urbaines de rimprime»-, ibid., V. II, Le Livre triomphant. 1660—1830, 1984, p. 402—429. CHARTIER R., «Livres bleus et lectures populaires», ibid., p. 498—511. CHEVALIER M., Lectura y Lectores en la Espana de los siglos XVI y XVII, Madrid, Turner, 1976. ENGELSING R., Analphabetentum und Lektilre. Zur Sozialgeschichte des Lesens in Deutschland zwi~ schen feudaler und industrieller Gesellschaft, Stuttgart, 1973. — Der Biirger als Leser. Lesergeschichte in Deutsch~ land 1500—1800, Stuttgart, 1974.
383

— «Die Perioden der Lesergeschichte in der Neuzeit», 1969, Zur Sozialgeschichte deutscher Mittel-und Unterschichten, Gottingen, Vandenhoeck şi Ruprecht, 1978. Livre et Lecture en Espagne et en France sous l'Ancien Regime, Paris, ADPF, 1981. Pratiques de la lecture, ed. R. Chartier, Marsilia, Rivages, 1985. Printing and Society in Early America, ed. W. Joyce, D. Hal', R. Brown, J. Hench, Worcester, American Antiquarian Society, 1983. SAENGER P., «Silent reading: .its impact on Late Medieval script and society», Viator. Medieval and Renaissance Studies, XIII, J982, p. 367—414.

2. Jocul
GRUSSI O., La Vie quotidienne des joueurs sous I'Ancien Regime, ă Paris et ă la cour, Paris, Hachette, 1985. Le Jeu au XVIII-e siecle. Aix-en-Provence, Edisud, 1971.

3. Masa
CAMPORESI P., II Paese della fame, Bologna, II Mulino, 1980 (trad. fr.: Le Pain sauvage. L'Imaginaire de la faim de la Renaissance au XVIII-e siecle, Paris, 1981). — Alimentazione, Folclore e Societă, Parma, Pratiche Editrice, 1960. GILLET P., Par mets et par vins. Voyages et Gastronomie en Europe, XVI-e—XVIII-e siecle, Paris, Payot, 1985. HEAL F., «The idea of hospitality in Early Modern England», Past and Present, 102, 1984, p. 66—93. FLANDRIN J.-L., «La diversite des gouts et des pratiques alimentaires en Europe du XVI-e au XVIII-e siecle», Revue d'histoire moderne et contemporaine, 1983, p. 66—83. Manger et Boire au Moyen Age, Paris, Les Belles, Lettres, 1984.
389

WHEATON sity of L'Office table en
1984).

B. K., Savouring the Past, The UniverPennsylvania Press, 1983 (trad. fr.: et la Bouche. Histoire des moeurs de la France 1300—1189, Paris, Calmann-Levy,

4. Natura şi animalele
ADAMS W. H., Les Jardins en France. Le Reve et le Pouvoir, Paris, Ed. Equerre, 1980. STRONG R, The Renaissance Garden in Bngland, Londres, 1979. THOMAS K., Man and the Natural World, Penguin Books, 1983 (trad. fr.: Dans le jardin de la nature. La Mutation des sensibilites en Angleterre ă l'âpoque moderne (1500—1800), Paris, Galli-mard,
1985).

5. Locuinţa
BABELON J.-P., Demeures parisiennes sous Henri IV et Louis XIII, Paris, Le Temps, 1966. — «Du Grand Ferrare â Carnavalet. Naissance de 1 l'hdtel classique», Revue de l'Art, 40—41, 1978. BARDET J.-P., Chaunu P., Desert G., Gouhier P., Neveux H., Le Bdtvment. Enquâte d'histoire economique, XlV-e—XlX-e si&cle, V.I, Maisons ru~ rales et urbaines dans la France traditionnelle, Paris-Haga Mouton, 1971. BARDET J.-P., Rouen aux XVH-e -et XVIII-e siecles, Paris, SEDES, 1983. Corpus de l'architecture rurale francaise, Paris, Ber-gerLevrault, 1977. GLOTON J., Renaissance et BaroqUe ă Aix-en-Pfovence. Essai sur la culture arhitecturale dans le midi de la France, Paris, 1979. JURGENS M. şi COUPERIE P., «Le logement â Paris aux XVI-e et XVII-e siăcles: une source, les inventaires apres deces»-, Annales ESC, 1962, p. 488—500. LEHOUX F., Le Cadre de vie des midecins parisiens au XVI-e et au XVII-e siecle, Paris, Picard, 1978.
390

LIEBENWEIN W., Studiolo: Die Entstehung eines Raumtyps und seine Entwicklung bis zum 1600, Berlin, 1977. La maison de viile ă la Renaissance, Paris, Picard, 1984. POISSON J.-M., «La maison paysanne dans Ies bourgs siciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permanence d'un type?», Archeologia medievale, VII, 1980, p. 83— 94. RANUM O., «Inventing private space. Samuel and Mrs. Pepys at home 1660—1669», Wissenschaftskolleg zu Berlin, Jăhrbuch 1982/83, p. 259— 276. ROUX S., La Maison dans Vhistoire, Paris, Albin Michel, 1976. TARDIEU S., La Vie domestique dans le Mâconnais rural preindustriel, Paris, 1964. THORNTON P., Seventeenth-Century Interior Decoration in England, France and Holland, Yale University Press, 1978.

6. Alimentaţia
FRANKLIN A., La Vie privee d'autrefois. Arts et Mitiiers, Modes, Mceurs, Usages des Parisiens du Xll-e au XVIlI-e siecle, Paris, 1888—1901. McKENDRICK N., Brewer J., Plumb J. H., The Birth of a Consumer Society. The Commercialization of Eighteenth-Century England, 1982, Indiana University Press, 1985. «La qualite de la vie au XVII-e siecle»-, Marsilia, nr. 109, 1977. ROCHE D., Le Peuple de Paris. Essai sur la culture populaire, Paris, Aubier, 1981.

7. Curtoazie, civilitate, etichetă
ARAGON H., Les Lois somptuaires en France,. Perpignan, 1921. CHARTIER R., «Civilite», Handbuch politisch-sozialer Grundbegriffe in Frankreich 1680—1820, ed. R. Reichardt şi E. Schmitt, Munich Oldenbourg, în curs de apariţie.
h ■ - ~

La Carte e ii «Cortegiano», ed. A. Prosperi, Roma, 1980. The Courts of Europe: Politics, Patronage and Royalty 1400—1800, ed. A. G. Dickens, New York, 1977. CURTTN M., «A question of manners: status and gender in etiquette and courtesy», Journal of Modern History, 57, 1966, p. 395—123. LA FONTAINE-VERWEY H., «The first „book of etiquette" for children: Erasmus' De civilitate morum puerilium», Quaerendo, 1, 1971, p. 19—30, MAGENDIE M., La Politesse mondaine et Ies Theories de l'honnetete en France au XVII-e siecle, de 1600 ă 1650, Paris, 1925. RANUM O., «Courtesy, absolutism and the rise of the French state, 1630—1660», Journal of Modem History, 52, 1980, p. 426—451. Rituale, Ceremoniale, Etichetta, ed. S. Bertelli şi G. Crifo, Milan, Bompiani, 1985. VIGARELLO G., Le Corps redresse. Histoire d'un pouvoir pedagogique, Paris, Jean-Pierre Delarge, 1978. — Le Propre et le Sale. L'Hygiene du corps depuis le Moyen Age, Paris, Ed. Seuil, 19S5.

V. PRACTICI ŞI GÂNDIRI RELIGIOASE
CARO BAROJA J.. Las Formas complejcts de la vida religiosa. Religiân, Sociedad y Caracter en la Espaiva de los siglos XVI y XVII, Madrid, Alkal, 1979. CERTEAU M. de, «La formalii des pratiques. Du systeme religieux â l'ethique des Lumieres (XVII-e—XVIII-e steele)», L'Ecriture de l'histoire, Paris, Gallimard, 1975, p. 152—214. — La Fable mystique XVl-e—XVII-e siecle, Paris, Gallimard, 1962. CHAUNU P., Le Temps des Reform.es. Histoire religieuse et Systeme de civilisation, Paris, Fayard, 1975. DELUMEAU J., La Peur en Occident (XlV-e—XVIII-e siecle). Une cite assiegee, Paris, Fayard, 1978.
392

— Le Peche et la Peur, La Culpabilisation en Occident (XHI-e—XVIII-e sfecle), Paris, Fayard, 1983. DUPRONT A., «Reformes et „modernite», Annales ESC, 1984, p. 747—767. GINZBURG C, I Benandanti. Stregoneria e Culţi agrari tra Cinquecento e Seicento, Torino, Einaudi, 1966 (trad. fr.: Les Batailles nocturnes. Sorcellerie et Rituels agraires en Frioul, XVI-e— XVII-e siecle, Lagrasse, Verdier, 1980). — II Formaggio e i Vermi. 11 Cosrao di un mugnaio del'500, Torino, Einaudi, 1976 (trad. fr.: Le Fromage et les Vers. L'Univers d'un meunier du XVI-e siecle, Paris, Flammarion, 1980). KOLAKOWSKI L., Chretiens sans Eglise. La Conscience religieuse et le Lien conjessionnel au XVII-e siecle, Paris, Gallimard, 1966. La Societă religiosa nell'etă moderna, ed. C. Russo şi F. Malgeri, Neapole, 1973. Pratiques de la confession. Des peres du desert ă Vatican II. Quinze Btudes d'histoire, Paris, Ed. Cerf, 1983. SCALA G., Illuminismo e Reforme nell'Italia dell Settecento, Bologna, Zanichelli, 1970. THOMAS K., Religion and the Decline of Magic. Studies in Popular Beliefs in Sixteenth and Seventeenth-Century England, Penguin Books, 1973. VOGLER B., Vie religieuse en pays rhenan dans Io seconde moitie~ du XVI-e siecle (1556—1619), Universite de Lille-III, 1974. VOVELLE M., La Mort et l'Occident de 1300 ă nos jours, Paris, Gallimard, 1983.

VI. SCRIEREA ŞI PRIVATUL 1. Jurnale şi memorii: câteva exemple
CAMPION H. de, Memoires, Paris, Mercure de France, 1967. DUMONT DE BOSTAQUET, Memoires, Paris, Mercure de France, 1968. 393

FILLON A., Louis Şimon, etaminier 1741—1820 dans son village du haut Mâine au siecle des Lumieres, Universite du Mâine, 1982. FOISIL M., Le Sire de Gouberville. Un gentilhomme normand au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1961. JAMEREY-DUVAL V., Memoires. Enfance et Education d'un paysan au XVIII-e siecle, introducere de J. M. Goulemot, Paris, Le Sycomore, 1981. LE ROY LADURIE E şi RANUM O., Pierre Prion, scribe. Memoires d'un ecrivain dp campagne au XVIU-e siecle, Paris, Gallimard/Julliard, 1985. LOTTIN A., Chavatte, ouvrier lillois. Un contemporain de Louis XIV, Paris, Flammarion, 1979. MACFARLANE A., The Family Life of Ralph Josselin, a Seventeenth-Century Clergyman. An Essay in Historical Anthropology, Cambridge University Press, 1970. Menetra J.-L., Journal de ma vie. Jacques-Louis Menetra, compagnon vitrier parisien au XVIII-e siecle, prefaţă de D. Roche, Paris, Montalba, 1982. PEPYS S., The Diary of Samuel Pepys, ed. R. Latham şi W. Matthews, University of California Press, 1970. SAEVER P. S., Wallington's World. A Puritan Artisan in Seventeenth-Century London, Stanford University Press, 1985. SAINT-SIMON, Memoires, Paris, Gallimard, col. «Bibliotheque de la Pleiade», 1953—1958.

2. Jurnale, memorii, autobiografii: studii
BOURCIER E., Les Journaux prives en Angleterre de 1600 ă 1660, Paris, 1976. DELANY P„ British Autobiography in the Seventeenth-Century, New York, 1969. EBNER D., Autobiography in Seventeenth-Century En■ glănd, Haga, 1971.

LEJEUNE P., L'Autobiographie en France, Paris, -t A. Golin, 1973. ' — Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. SeuiI, 1975.
394

Les Valeurs chez les memorialistes francais du XVII-e siecle, ed. N. Hepp şi J. Hennequin, Paris, Klincksieck, 1979. WATKINS O. C, The Puritan Experience: Studies in Spiritual Autobiography, New York, 1972.

3. Literatură
BACZKO B., Rousseau. Solitude et Communaute, Paris —Haga, Mouton, 1974. — Lumieres de l'Vtopie, Paris, Payot, 1978. BAKHTINE, L'CEuvre de Rabelais et la Culture populaire au Moyen Age et sous la Renaissance, Paris, Gallimard, 1975. BENICHOU P„ Le Sacre de l'ecrivaint Paris, 1973. COMPAGNON A., Nous, Michel de Montaigne> Paris, Ed. Seuil, 1980. DEMORIS R., Le Roman ă la premiere personne, Paris, 1975. GOULEMOT J. M., «Pourquoi ecrire? Devoir et plaisir dans l'ecriture de Jean-Jacques Rousseau», Romanistisc.he Zeitschrift filr Literaturgeschichtet IV, 1980 — «Demons, merveilles et philosophie â l'âge classique», Annales ESC, 1980, p. 1 223—1 250. — «Le lecteur-voyeur et la mise en scene de l'imaginaire viril», Laclos et le Libertinage, Paris, 1982. VERSINI L., Le Roman epistolaire, Paris, 1979. WATT I., The Rise of the Novei. Studies in Defoe, Richardson and Fielding, 1957, University of California Press, 1965 (îndeosebi cap. VI).

L IS T A IL U S TŢIIL O R RA

194. O mamă prevenitoare şi un copil plin de ui
mire într-o vibrantă complicitate. Tatăl, în pla nul îndepărtat, contemplă scena. O scenă ca de dincolo de timp... (Nicolas Poussin, Sfânta Fa milie, Detroit, Institute of Art) 195. Primii paşi efectuaţi sub privirea mamei, a dă dacei şi a bunicii; stângăcia unui trup care tinde spre autonomie. (Marguerite Gerard, Primul pas al copilului, Cambridge, Mass., Fogg Art Museum) 196. încăpere comună dintr-o casă de ţară. In faţa sfidării permanente a morţii nu există decât un singur răspuns*: o casă plină de copii. (Paris, Bibi. Naţ.) 197. In Olanda secolului al XVII-lea, ţară cunoscută prin modernitatea sa, este descoperit copilul, de a cărui drăgălăşenie şi daruri se minunează în treaga familie. (Jan Steen, Pictorul şi familia sa, Haga, Muzeul regal) 198. In secolul în care s-a scris Emile, portretul copilului, înconjurat de jucăriile sale. vădeşte in teresul care i se acordă acestuia de acum înainte. (Şcoala franceză din secolul al XVIII-lea, Fetiţă cu păpuşă, Grenoble, Muzeul de Pictură şi Sculp tură) 199. Dorinţa de a salva copilul bolnav vădeşte, în cepând din secolul al XVI-lea, ivirea unei noi sensibilităţi. (Gabriel Metsu, Copilul bolnav. Haga, Col. part.)
396

200. Până în secolul al XVIII-lea, omul este nepu tincios în faţa bolii. Iar moartea îşi cere neîn cetat tributul de nou-născuţi. Părinţilor îndure raţi nu le rămâne, de cele mai multe ori, decât să-i încredinţeze lui Dumnezeu aceste suflete ne vinovate. (Ex-voto din secolul al XVIII-lea. Bi serica din Kientzheim) 201. în aceste tablouri specifice claselor avute, copiii, puţin numeroşi — adesea un singur copil — ocupă un loc privilegiat în mijlocul micii lumi familiale. (Cornelis de Vos, Portretul artistului şi al familiei sale, Bruxelles, Institutul regal al patrimoniului artistic; Joshua Reynolds, George Clive (?) şi familia sa, Berlin, Staatliche Museen Preussischer Kulturbesitz) 202. Copilul -care „îşi ia masa" sau doarme după supt este însăşi imaginea fericirii. A accepta să-1 pri vezi de sânul matern pentru un „lapte merce nar" e o confirmare a faptului că în societatea urbană se impun o seamă de noi valori. (Ate lierul din Avon, secolul al XVII-lea, statuetă de faianţă, La Rochelle, Muzeul Orbigny; Georges de La Tour, Noul născut, Rennes, Musee des Beaux-Arts) 203. Liberi, aceşti copii dintr-o clasă unică? In rea litate, începând din secolul al XVII-lea, educaţia nu mai este un vesel divertisment. A da copilul la şcoală înseamnă a-1 sustrage naturii şi a-i sub ordona dorinţele ghidului raţiunii. (Jan Steen, Şcoală mixtă, Edinburgh, National Gallery of Scotland; Jean Baptiste Greuze, Micul leneş, Montpellier, Muzeul Fabre; Quentin Metsys, Trip ticul confreriei Sfânta Ana din Louvain, detaliu. Bruxelles, Muzeul de Artă veche) 204. Lucrul de mână şi lecturile pioase vor face din aceste fetiţe model nişte mame exemplare. O bună educaţie învaţă copilul să-şi păstreze ran gul şi locul ce i se cuvin. (Paris, Bibi. Naţ.) 205. Dresajul spiritului se obţine, dacă e nevoie, prin dresajul trupului. (Paris, Bibi. Naţ.) 206. încă de Ia naştere, copilul, regal tete un copil public, oferit drept model viitorilor lui supuşi.
397

(Şcoală franceză din secolul al XVII-lea, Ludo vie al XlV-lea copil, Cârmei de Beaune) 207. „Pruncul Isus", imagine a nevinovăţiei şi a blân deţii, imagine foarte populară în secolul a] XVII-lea. (Adoraţia Cuvântului întrupat, după Simon Francois de Tours, Col. Carmelitană) 208. A păstra în viaţă doi gemeni era un lucru de-a dreptul excepţional. Numai o imagine miracu loasă a Fecioarei putea acorda asemenea favoare. (Ex-voto din secolul al XVTII-lea, Biserica din Hal, Brabant) 209. Cărţi manuscrise cu filele alterate de timp, cu coperta de pergament sau de piele. Păstrate de stăpânul casei, unele au numai câteva foi, al tele se vădesc voluminoase. Memorie a unei vieţi, memorie a unei familii, dar şi nevoia de a scrie care i-a determinat pe unii din autorii acestora, ca Gilles de Gouberville. (Charles Emmanuel Bizet d'Aunonay, Natură moartă cu cârti, deta liu, Bourg-en-Bresse, Muzeul din Ain) 210. „Examinând cu atenţie aceste documente vechi şi autentice, am dori să descifrăm dincolo de pa ginile lor îngălbenite, să desluşim dincolo de fra zele scrise în grabă starea de spirit în care a fost redactat cutare sau cutare jurnal, deoarece în spatele documentului se află omul!" (Elisabeth Bourcier). (Maestrul Buneivestiri din Aix-en-Provence, Profetul Ieremia, detaliu, Bruxelles, Insti tutul regal al patrimoniului artistic; Josef Horemans, Concertul galant, detaliu, Dijon, Musee des Beaux-Arts) 211. Originar din Montpellier, unde şi-a făcut stu diile medicale, medic al regilor Carol al IX-lea, Henric al III-lea şi Henric al IV-lea, Heroard are cincizeci de ani când este însărcinat cu supra vegherea sănătăţii lui Ludovic al XHI-lea. Func ţie pe care o va păstra timp de douăzeci şi opt de ani, până la moartea sa, la şaptezeci şi opt de ani. Afecţiune paternă, ba chiar şi de bunic, ce se dezvăluie în blândeţea acestei figuri. (Pa ris, Bibi. Naţ.) 212.Contemplând marele plan în perspectivă al par cului de la Saint-Germain, cititorul lui Heroard
398

va vedea, dincolo de această prestigioasă geometrie,, silueta emoţionantă şi vie a micului delfin: mersul pe jos, exerciţii corporale, jocuri în aer liber. (Paris, Bibi. Naţ.) 213.Imagini din viaţa privată şi cotidiană înfăţişate în tapiseria lui Gombault şi Macee, păstrată la Saint-Lo în vecinătatea universului lui Gouberville, în Normandia. Iubirile lui Gombault şi 214. Cositul, întorsul fânului, culesul, gesturi exteri
oare care aparţin vieţii private: avem de a face cu profunda sociabilitate a muncii care, vara, în sufleţeşte peisajul rural. Gestică a cărei operati vitate şi frecvenţă a redat-o în mod remarcabil Jurnalul lui Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.) 215. Să aprinzi focul, să-ţi fie cald — iată esenţialul şi modestul confort al tuturor epocilor. (Charles Le Brun, Sfânta Familie sau Somnul Pruncului Isus, detaliu, Paris, Muzeul Luvru) 216. La conacul din Mesnil-au-Val, bucătăria este spaţiul esenţial al căldurii pe care o răspân deşte vatra, loc în care se desfăşoară viaţa zil nică, loc al ospitalităţii, loc al sociabilităţii mi cului nobil de Gouberville şi al gentilomilor de ţară. (Wolfgang Heimbach, O bucătărie > Nurnberg, Germanisches Nationalmuseum) 217. In registrul de socoteli, pudic, rezervat, găsim puţine amănunte privind viaţa de familie. Sen timentul familial foarte puternic se citeşte în fi ligranul textului. (Gabriel Metsu, Familie, Ber lin, Staatliche Museen Preussicher Kulturbesitz) 218. Nimic în registrele de socoteli franţuzeşti despre intimitatea familială. Aproape toate acestea sunt scrise de bărbaţi. Tablourile şi gravurile sunt cele care vor oferi unele informaţii privind ges turile săvârşite cu prilejul unei naşteri, figura noului-născut, îngrijirea care i se dă. (Paris, Bibi. Naţ.) 219. Locul copilului în familie. Afecţiunea tatălui faţă de acesta se vădeşte cu toată claritatea in acest tablou, în vreme ce registrul de socoteli rămâne pudic, rezervat, mut. In secolul al XVII-lea, copilul este iubit, dar nu după crite399

Macee, (Muzeul din Saint-L6)

riile acelui sentiment al copilăriei care se va dezvolta în secolul al XVIII-lea. (Aubry, Scenă de familie, Paris, Bibi. Artelor decorative) 220. Discursul funebru nu mai are drept obiect tru pul lipsit de viaţă. Acest discurs găseşte în mi tologie modalităţile unei descentrări ce devenise necesară. (Hubert Robert, Cenotaful lui JeanJacques Rousseau la Tuileries în 1794, Paris, Muzeul Carnavalet) 221. Vast spaţiu rural prins aici în frumoasa şi no bila lui ordonanţă. Este spaţiul în care viaţa privată şi viaţa publică nu prezintă delimitări precise: spaţiu de sociabilitate, de convivialitate, sugerând spaţiile învecinate, muncile câmpului în făptuite în comun, întâlnirea pe poteci, spriji nul, întrajutorarea, fie că e vorba de notabili tăţi sau de oamenii simpli din popor. Este ceea ce îngăduie să se citească şi să dăinuie în calita tea şi în vecinătatea lor imediată o seamă din jurnalele intime şi din registrele de socoteli care au ajuns până la noi. (Bruegel de Catifea, Cas telul din Mariemont, detaliu, Dijon, Musee des Beaux-Arts) 222.Scurtul răstimp al jocurilor şi al zburdălniciilor copilăriei, atât de puţin evocat în jurnalele intime, singura excepţie făcând-o cel mai extraordinar dintre acestea, Jurnalul lui Heroard. (Slingelaudt, Baloanele de săpun, Lille, Musee des Beaux-Arts) 223. Jurnalul lui Gouberville păstrat într-o colecţie particulară; Diary Manuscript al lui Samuel Pepys păstrat la Magdaiene College din Cambridge; ambele lucrări an ajuns până la noi. Scrise de pe o zi pe alta, acestea nu erau destinate să fie citite şi de alţii. Numai descoperirea lor, după două şi trei secole, a făcut din ele nişte lucrări celebre şi indispensabile. (Anonim din secolul al XVll-lea, Natură moartă cu cărţi, Berlin, Staatliche Museen Preussicher Kulturbesitz) 224. „Există puţine remedii atât de larg răspândite ca luarea de sânge." (Enciclopedia.) (Paris, Bi blioteca Artelor decorative)
400

225. Jurnale, registre de socoteli ai căror autori apar ţin celor mai felurite medii: gentilomi, magis traţi, notabilităţi şi chiar oameni din popor. Aici mânuieşte pana modestul fabricant de stofe de lână din Lille, Pierre Ignace Chavatte, al cărui text a fost studiat de Alain Lottin. (Chronique generale des choses memorables copiee du livre de M. Martineau, augmeiite'e de plusieurs choses par moi, Pierre Ignace Chavatte, Paris, BibL 226. Asistenţa dată bolnavului, muribundului: aspect
esenţial al vieţii private, pentru care depune mărturie de o manieră cu totul deosebită Jur nalul lui Gilles de Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.) 227. Cartea biruitoare. Cartea apărea ca un instru ment "privilegiat al schimbului cultural în acelaşi timp în care însăşi lectura se privatizează. (Defrance de Liege, Sub ocrotirea Minervei t Dijon, Musee des Beaux-Arts) 228. „Se află aici propriile-mi închipuiri, prin care nu încerc să ofer o cunoaştere a lucrurilor, ci a mea proprie" ... (Montaigne). (Şcoala franceză din secolul al XVI-lea, Chantilly, Muzeul Gonde) 229. Iată o remarcabilă etalare a organicului. Abuzul de hrană din insula Crevepance provoacă vomismente şi beţii. Organicul afişat în mod ostenta tiv, excrementalul revendicat sunt cei doi stăpânitori absoluţi. Familiere description du tres vinoporratimalvoisâ et tres ennuitaillegoulemente Royaume Panigonnois... (Paris, Bibi. Naţ.) 230. Cele trei Parce, gravură de Boyvin după Rosso. (Paris, Bibi. Naţ.) 231. Comedianţii italieni, precuin.- măscăricii de pe Pont-Neuf, perpetuează o prezenţă a corpului ac tiv, creator de gesturi, maşină de făcut zgomot care-şi asumă propria-i dimensiune organică. (Geloşii, Şcoală franceza din secolul al XVH-lea, Paris, Muzeul Carnavalet) 232. Prin intermediul Proverbelor ilustrate, supravie ţuirea unei culturi arhaice şi populare, pe care Don Quij&te i-o impută lui Sancho Pânza, reu şeşte să se exprime o cultură a organicului şi a vomei. (Lagniet, Paris, Bibi. Naţ.)
401

Naţ., ms. fr. n. a. 24089, f. 304)

233. Contrar libertinajului teatrului Tabarin şi al comedianţilor italieni, teatrul clasic pune în practică un nou mod de spectacol, protocolar, distant şi rece. (Antoine Watteau, Actorii francezi, col. part.; Distracţii la Versailles. Ziua a treia. Bolnavul închipuit, gravură de Sylvestre după Jean Le Pautre, Paris, Bibi. Naţ.) 234. Atunci când Jean-Jacques renunţă la lumea alcătuită din duşmanii, departe de petreceri şi de transparenţa inimilor, se lasă pradă plăcerii plimbărilor solitare şi a reveriei. (Mayer, Jean-Jacques Rousseau culegând plante pentru studiu, Paris, Muzeul Carnavalet) 235. Bunul sălbatic este acelalter ego al omului alb, situat la începutul istoriei sale, când cerşetor, când rege. Şi întruchipează o reconciliere impo sibilă între nostalgiile trecutului şi constrânge rile prezentului. (Le negre comme ii y apeu <Je Blancs, Paris, anul III) 236. în această scenă, care înfăţişează alegerea soţi lor, ni se redă cu o şocanta lipsă de pudoare gestiunea comunitarului şi a intimului printr-o regle m entare d es pre care s e ştie prea b in e, p e de altă parte, că a distrus primele forme ale schimbului social. (Extras dinU topia lui Thomas Morus, Paris, 1730) 237. U topia, însă, este şi un spaţiu al visului. Zborul so litar al erou lu i lu i R etiî de La B reto nn e care avea să organizeze viaţa comunitară a tovarăşi săi şi să lor colonizeze populaţiile pe care le des coperă. (Extras din La Decouverte australeP<"' un homme volant,Paris, 1791, ilustraţii de Binet)238. N u se va vorbi niciodată îndeajuns despre exraordinarul succes al romanului t secolului al X V III- lea şi n ici d esp re ro lu l p e care 1-a ju cat în publicitatea pe care i-a făcut-o vieţii private. (Joseph Highmore, Pamela, Londra, Tate Gallery) 239. Gravura lui Gravelot, acceptată de Rousseau, marchează limitele ilustraţiei: nu se mai pune problema surprinderii. Pasiunea, aici, este doar sugerată. 402

240. Cititorul trebuie plasat în cea mai bună poziţie pentru a surprinde provocarea. Această gravură a lui Moreau cel Tânăr pentru Noua Eloiză a fost refuzată de Rousseau. 241. „Mi-am dezvăluit eul lăuntric" ... (Gravură de N. Cochin pentru Confesiuni, 1793) 242. Printr-un joo fascinant de oglinzi, autorul (în cazul de faţă Retif) şi cititorul care priveşte gra vura se află uniţi în aceeaşi poziţie desfrânată (Extras din Le Paysan perverti, Paris, 1776, ilus traţii de Binet.) 243. Erotismul nu absolvă nici personalităţile. 11 vom recunoaşte aici pe Voltaire, înconjurat de operele sale. Pornografia şi filosofia îmbinate în această etalare ce profanează intimitatea. (Paris, Bibi, Naţ.) 244. Şcoală franceză din secolul al XVIII-lea. (Piaţa şi Fântâna Saints-Innocents, fragment, Paris, Muzeul Carnavalet) 245. Uşa şi fereastra, locuri de observaţie privilegiate, marchează limita spaţiului rezervat intimităţii familiale; deschis însă către stradă, domeniu intermediar pe jumătate privatizat pentru îndeplinirea obligaţiilor zilnice. Din care pricină devine un loc de întâlnire, de schimb de noutăţi de ultima oră şi de comentarii. (Jacobus Vrei, Colţ de oraş, Amsterdam, col. part.) 246. încercarea norocului, speranţa într-o minune explică pasiunea jocului în societăţile în care bogăţia vine încetul cu încetul şi în care distracţiile se caracterizează prin monotonie. Exemplul vine de sus şi-i perverteşte chiar şi pe copii. Jocul cu zarurile au fost propuse ca substitut al jocurilor pe bani, care ruinau familiile: „Aş fi dorit atât de mult să nu fi jucat şi să nu fi pierdut atâţia bani", insinuează Doamna de Se-vigne într-o scrisoare adresată fiicei sale. (Louis Le Nain, Micii jucători de cărţi, col. part.) 247. Ilustraţie naivă a terrier-ului din Esparros, Gas-cogne (1773). Aceasta înfăţişează un copil cuprins de o dorinţă nemăsurată să pună stăpânire pe o coţofană domesticită şi vădeşte familiaritatea din lumea copilăriei, în special, dintre necuvân403

tătoare şi oameni; ca şi lipsa altor jucării. (Les • Terrîers illustres de Sadournin et de Esparros, Tarbes, CDDP des Hautes-Pyrenees) 248.Contrareforma a favorizat până şi în lumea sa telor o evoluţie a forului privat, o dată cu prac tica devoţiunii particulare adresata Pruncului Isus sau Sfintei Inimi, de pildă, fără să se re nunţe Ia devoţiunea colectivă, adică la peleri naje. (Les Terriers illustres de Sadournin et de 249. Semnarea contractului, ca un preludiu la cere
Esparros, Tarbes, CDDP des Hautes-Pyrenees) monia religioasă, fiecare dintre acţiunile respec tive având oficiantul său, aici notarul, în cea laltă preotul, este practicată în cea mai mare măsură în sudul Franţei. Contractul consemnează aportul soţiei; garantându-i dota, bunurile parafernale şi partea de avere lăsată soţiei în caz • de deces al soţului, acest contract îi dă dreptul la o marjă de manevră incontestabilă în econo mia familială. (Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy) 250. Izbânda femeii, soţie şi mamă. De notat, în această reprezentare tipică a căminului în care acestea sunt figurile proeminente, predominarea femeilor, în jurul copiilor. Desigur, bărbatul aşe zat la masă este servit, dar aici nu se află în ele mentul său, care e în exterior (muncă, afaceri, relaţii publice). (Jacques Gamelin, Scenă de in terior, Carcassonne, Musee des Beaux-Arts) 251. Un diptic care juxtapune în mod corect rolurile feminine: la dreapta, gospodina „în intimitatea ei" care, plină de afecţiune,/îşi călăuzeşte fiica; la stânga, postată într-un gang din apropierea stră zii, ţintuită de curiozitate, priveşte, spionează şi ascultă. (Pieter de Hooch, Curtea unei case din Deljt, Londra, National Gallery) 252. Albituri, dulapuri luxoase, pardoseli sclipitoare, recrearea unei lumi pentru viaţa de familie, o lume utilă, temeinică, armonioasă. (Pieter de Hooch, Dulapul cu albituri, Amsterdam, Rijksmuseum) 253. Aceste două studii ale lui Fragonard prezintă o lume feminină neizoîată şi deschisă către exte rior; datorită necesităţii, cît şi faptului că acestea
404

privesc în exclusivitate femeile, cuptorul, spălă torul, prăvăliile sunt însuşite' numai de ele... In primul studiu, „corul" gospodinelor face şi desface reputaţiile, împrăştie zvonul public; căci cârciuma, locul preferat al sociabilităţii mascu line, le este practic interzisă, cel puţin în satele meridionale. (Jean-Honor£ Fragonard, Micile cascade de la Tivoli, Paris, Muzeul Luvru, şi Tânără.femeie la fântână, col. part.) 254. O porţiune de ţărm, pe fundalul monumental, destinat petrecerii timpului liber şi unde se amestecă, în mulţimea de gură-cască, datorită plăcerii veşnic reînnoite a spectacolului popular, clase, sexe, vârste. (Antoine Watteau, Serbare câmpenească, Agen, Muzeul Municipal) 255. Pragul uşii joacă acelaşi rol ca gangul casei din mediul urban: continuarea vieţii domestice în afara locuinţei; viaţa privată şi viaţa colectivă sunt strâns îmbinate; uşa nu este ferecarea ri guroasă a unei intimităţi strict familiale unda s-ar refugia femeile. (Constantin, Peisaj, Marsi lia, Muzeul Longchamp) 256. Două reprezentări ale femeii, în vădit contrast, vădesc ambiguitatea imaginii acesteia. Pe de o parte, femeia fără cap, în conformitate cu Inţe^ lepciunea clericală şi populară a legendei: „Abis de prostie, sălaş al nenorocirilor, gâtiţă flecară, pricină de neînţelegeri şi drac împeliţat". In opo ziţie, o femeie citind viaţa unui sfânt; în vârstă fiind, aceasta atestă răspândirea lecturii, mai cu seamă în mediul urban, care-şi extinde autori tatea sa domestică favorizând unele aspecte ine dite ale devoţiunii personale. (Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy) 257. Regele primeşte omagiul ducelui de Lorena. Ca în toate împrejurările vieţii publice de la Curte, eticheta pune la punct cu o rigoare de nestră mutat desfăşurarea ceremoniei şi a alocuţiunii; eticheta evidenţiază în felul acesta maiestatea suverană. (Paris, Bibi. Naţ.) 258. înainte de Marly, Trianonul a fost, pentru rege, un loc de refugiu foarte relativ, dar destul da inaccesibil. Era, la început, o clădire unde sa 405

ducea să ia o gustare, construcţie extinsă cu timpul pentru a permite regelui şi invitaţilor săi să petreacă acolo scurte perioade de odihnă. (Paris, Bibi. Naţ.) 259. Un portret oficial al moştenitorului tronului a cărui educaţie i-a fost încredinţată lui Bossuet. Somptuozitatea scenei este rectificată de prezen ţa, în prim plan, a micului câine familiar, to varăş de joacă, atât de diferit de uriaşii câini de vânătoare ai infantilor lui Velazquez. (Pierre Mignard, Portretul delfinului şi al familiei sale, detaliu, Paris, Muzeul Luvru) 260. Vechi loc de întâlnire pentru vânătorile regale, castelul Muette a fost reconstruit în 1764 de către Ludovic al XV-lea. La marginea pădurii Boulogne, inclus în peisaj şi înconjurat de un parc încântător, este una din acele „case de plă ceri" care, în simplitatea confortului lor rafi nat, exprimă reveriile câmpeneşti ale aristocra ţiei; departe de ceremonialul Curţii, Ludovic al XVI-lea poposea aici cu plăcere. (Grevenbrock, Castelul Muette, Paris, Muzeul Carnavalet) 261. O scenă de interior, aşa cum au apărut multe în arta secolului al XVIII-lea. Şi care exprimă o artă de a trăi care nu ţine seama de manierele pline de afectare pentru a se împărtăşi cât mai din plin din plăcerile oferite de natură şi de societate. De menţionat prezenţa obişnuită a ani malelor familiare, admise de acum înainte în cămin fără nici un fel de restricţie. (Şcoală fran ceză din secolul al XVIII-lea, Plecarea la vână toare, Orleans, Musee des Beaux-Arts) 262. Gazda obişnuită a lui Diderot şi a lui Grimm la Grandval în anii 1760. Generoasa ospitalitate a baronului, el însuşi filosof, care lasă o mare li bertate de acţiune invitaţilor săi i-a adus porecla de „chelnerul filosofilor". (Chantilly, Muzeul Conde) 263. O seară de intimitate burgheză „fără pretenţii", rezervată jocurilor de societate, pe care o petrece în cea mai mare simplitate stăpâna casei (mama D-nei d'Epinay) în tovărăşia credincioaAQ6

sei sale slujitoare şi a preceptorului. (Carmontelle, Chantilly, Muzeul Conde) 264. Dichisiţi, miniaturizaţi, remodelaţi chiar printr-o serie de încrucişări savante, pisicile şi câinii pătrund în intimitatea căminelor asemeni unor copii preaiubiţi; pisicile sunt răsfăţate mai cu seamă în mediile aristocratice, după exemplul lui Ludovic al XV-lea, furios când şi-a văzut pisica bruscată de un paj. Acesta e modul în care se exprimă noua sensibilitate a omului faţă de natură şi de animalele care nu mai sunt „săl batice". (Paris, Bibi. Naţ.) 265. Cluburi, cafenele şi societăţi filosofice: tot atâ tea cercuri de sociabilitate inedită în care spiri tele luminate se întâlnesc, se informează şi dis cută în afara universului domestic, modelând conştiinţa publică într-un cadru semiprivat. (Pa ris, Bibi. Naţ.) 266. Scena reprezintă decorul unui teatru rustic, dar şi imaginea unuia din acele castele de ţară în care parlamentarii din Toulouse, posesori de imense domenii, îşi petrec în tihnă si fără mare lux vacanţele judiciare. (Les Terriers illustres de Sadournin et d'Esparros, Tarbes, CDDP des Haute-Pyrenees) 267. în stil clasic, în acest secol pasionat, de o arhi tectură caracterizată prin liniile ei armonioase, un palat gândit pentru reprezentare; palat care atestă universalitate stilului francez într-un oraş (Toulouse) care, totuşi, nu vădea decât prea pu ţin din stilul respectiv în vechile-i construcţii. (Toulouse, Muzeul Paul-Pupuy) 268. Verticalismul monumental al artei secolului al XVIU-lea: o realizare a ducelui d'Orleans care a făcut din acest palat un loc de întâlnire şi de confruntare dintre oameni şi idei în chiar inima Parisului. Rumoarea şi zvonul public îşi iau zbo rul din grădinile şi galeriile palatului. (Paris, Muzeul Carnavalet) 269. Persoane de rang înalt, bărbaţi, femei, atenţi, în aceeaşi măsură, la capriciile jocului, dar ştiind să îmbine distracţia cu voia bună, într-un cadru de prospeţime primăvăratică, în faţa unor con407

strucţii de o nobilă arhitectură şi a unor. arbori cu frunziş bogat, departe de clandestinitate tensionată a tripoului. Este epoca în .care parla mentul din Paris deplânge răspândirea jocurilor de noroc în înalta societate ca şi propria-i nepu tinţă de a curma acest rău care ameninţa cu ruina atâtea familii. (Paris, Bibi. Naţ.) 270. Cătunul reginei a făcut şcoală. Sufletele sensi bile .se dau în vânt după reveriile solitare şi desfătările activităţilor rustice. De fapt, pustie tatea înseamnă un colţ de natură orânduită în mod savant pentru a satisface exigenţele unei aristocraţii aflată în căutarea libertăţii şi a unei părelnice simplităţi. (Paris, Bibi. Naţ.) 271. Două portrete de familie; unul ne înfăţişează, într-o manieră pur clasică, un magistrat ce poartă însemnele rangului său; în viaţa particu lară acesta a fost cu atât mai mult un tată pre venitor faţă de familia sa; de altfel, nici nu s-a recăsătorit după moartea prematură a tinerei sale soţii, pictată aici după moda timpului şi într-o atitudine plină de demnitate. (Col. part.) 272. Un clarobscur ce lasă să se ivească, în relieful luminilor din ce în ce mai puternice, adepţii unei lecturi care nu mai este o meditaţie solitară, ci un comentariu plin de însufleţire. Figuri şi ati tudini în care se vădeşte curiozitatea, ca şi ne voia unor explicaţii, şi fizionomii care exprimă meschinăria sau obtuzitatea, sentimentul pro priei importanţe sau respectul. Satiră, fără în doială, a unui mod de sociabilitate şi predilec ţie pentru reuniunile contrastante de fizionomii lăsate pradă acelui „viciu nepedepsit". (Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy) 273. Scenă de interior şi totodată portret de familie care ilustrează noul fel de viaţă caracteristic aristocraţiei şi marii burghezii. ■ în diviziunea timpului, oază de pace, de neîngrădită conver saţie, departe de privirile servitorilor, asistam la afirmarea forului familial. In aceste aparta mente tihnite, locul fastului îl ia agrementul cu mobilele sale comode (gheridonul) şi scaunele

-

408

sale confortabile. (William Hogarth, Reuniune de familie, Londra, Christies) 274.Curtea, în versiunea lui Ludovic al XlV-lea, este cea mai ambiguă şi mai rafinată din lumile aşanumite pe dos. Bărbaţi şi femei strânşi laolaltă, toată floarea claselor privilegiate se precipită într-acolo, în aparenţă pentru a-1 vedea pe rege, în realitate pentru a fi văzută de el. Curtenii devin actorii inutili şi trândavi, îmbrăcaţi cu somptuozitate, ai unui spectacol pe care el îl su praveghează şi-1 pune la punct până în cele mai mici amănunte prin ordinele, ca şi prin tăcerile sale. Nici un alt sentiment, nici un alt gest au torizat în afara celor prevăzute de rol... (Ano nim din secolul al XVII-lea, Ludovic al XIV~lea
trecând călare prin faţa grotei Zeiţei Tetis, Cas telul Versailles) 275. Gradaţie ierarhică a portretelor de personaje sau simbolică privind obiectele de cult şi Tablele Legii. Arborele Libertăţii ţâşneşte din chiar so clul pe care sunt aşezate acestea, fundament te restru al binelui suprem, care e libertatea, ca din aparatul legal edificat de suveranul popular şi îmbinând viaţa privată şi viaţa civică într-un acelaşi gest de autonomie. (Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy) 276. Sensibilitatea exagerată a mamei, ca şi cea a doicei, şi cadrul dulceag-bucolic maschează des tul de prost brutalitatea ucigaşă a unei practici — aceea de a da copilul la doică — care se de mocratizează în marile oraşe ale secolului al XVIII-lea şi repune în discuţie, pentru unii, însăşi existenţa unor raporturi afective dintre părinţi şi copiii lor foarte mici. (Paris, Bibi. Naţ.) 277. O masă aranjată de. circumstanţă într-o antica meră, stăpânul casei primeşte fără nici un fel de ceremonie. O anume neorânduială, deplina libertate a atitudinilor şi a gesturilor, oaspeţii care tocmai intră fără ca cineva să le dea vreo atenţie; totul sugerează, în pofida ţinutei perso najelor, noua familiaritate a convivialităţii mas409

culine. (Robert de Tournieres, Dejun cu jambon. Versailles, Muzeul Lambinet) 278. înaintea cafenelei şi a clubului, prăvălia libra rului sau a vânzătorului de stampe sau de ta blouri este, în secolul al XVII- lea, un loc privi legiat de plimbare, de întâlnire şi de discuţii amicale. (S. de Bray, Amsterdam, Rijksmuseum) 279. In t r e c a d ru l p ri va t a l l o c u i n ţ e i ş i c e l pu bl i c a l străzilor si al pieţelor, o reţea de curţi şi de stră d u ţ e c o nst i t ui e un spa ţ i u i nt e rme di a r pe c a re î l împa rt e fie ca re fa mil ie , fă ră ne voia apare nt ă de a se izola, cu prietenii şi cu vecinii săi. (Pictor de Hooch, Reuniune de •familie, Viena, Kunsthistorisches Museum) 280. Versiunea rustică, a aceleiaşi realităţi, idealizată de pictorul de la oraş: vara, muncile capitale fi in d d use l a bun sfârşi t, t ot în fa ţa casei, şi nu în încăperile afumate si întunecate, cât e de p l ă c u t să se a dune t ot c e rc ul de rube de ni i şi de p r i e t e n i , ş i l a u r m a u r m e i de c e n u t o t s a t u l , c a s ă mă nâ nc e , să be a , să dă nţ ui a s c ă şi să st e a la taifas şi ca toată lumea să se simtă bine. (David Teniers, Masă câmpenească, Madrid, Mu zeul Prado) 281. De la ta tă l a fiu sa u de l a pre ceptor l a e le v, de prinderea cititului şi a scrisului e o problemă cu precădere masculină, problemă care pune în evi denţă ierarhia autorităţii şi a cunoştinţelor, si constituie o bună pregătire pentru meseriile şi responsabilităţile adultului. (Jan Vermeer, Lec ţia, Londra, National Gallery) 282. Schimbarea stilului şi a sensibilităţii; costumul roman se potriveşte de minune pentru o convor bire care se vădeşte inocentă şi dezinteresată, şi care apreciază din plin calmul şi liniştea câmpe ne as că a ca drul ui : virtuţi le st oi ce sunt a pa na jul sufletelor nobile. (Francois Chauveau, Desfătă rile spiritului, Paris, Bibi. Naţ.) 283. Câtă fascinaţie exercită totuşi la aceeaşi dată această ambiguitate (e însă cu adevărat nouă?) a u n o r r a p or t u ri di nt re bă r ba ţ i pe c a re sp i r i t ul secolului al XVIII- lea le încurajează, uneori, iar alteori le condamnă, presupunând că există pre410

tutindeni! (Extras din Retif de la Bretonne, Le Paysan perverti) 284. „Fără reconciliere nu există salvare": sărutul — public — între bărbaţi pecetluieşte, sub privirea Atotputernicului şi potrivit „moralei creştine", prietenia juruită sau buna înţelegere regăsită. Sărut care clarifică, deopotrivă, un ritual şi fa ţada adesea uitată a sensibilităţii Marelui Secol. (Paris, Bibi. Artelor decorative) 285. In decorul sistematizat al grădinii „â la fran case" jocurile mondene şi divertismentul sporesc tensiunea între o politeţe strict codificată şi un secret personal apărat cu toată fermitatea. Tre buie să-ţi duci viaţa în public, sub ochii celor lalţi şi ai regelui, dar sub mască: larvatus prodeo. (Hyacinthe Rigaud, Arcul de triumf, Paris, Bibi. Artelor decorative) 286. Cu un secol mai înainte, grădina castelului al cătuieşte decorul aproape atemporal al unei în tâlniri galante care nu se va încheia, în mod excepţional sau datorită unei minuni, cu o că sătorie. (Tineri plimbându-se, gravură de SaintIgny, după Abraham Bose, Paris, Bibi. Naţ.) 287. De o parte şi de alta a fortificaţiilor, esplanada îşi pierde încetul cu încetul, în secolul al XVIII-lea, caracterul ei militar pentru a deveni un loc de plimbare privilegiat, în care hazardul programat al întâlnirilor permite schimburile de salutări şi de ocheade, plecăciuni şi mondenităţi, sau continuarea unor convorbiri cu caracter mai intim. (Joseph Vernet, Portul Bordeaux văzut de la castelul Trompette, 1759, Paris, Muzeul Ma rinei) 288. Pupila: Biserica a interzis înfierea, act care nu-şi va găsi locul în legislaţia franceză decât o dată cu Revoluţia. Dar tuturele are toate drepturile, în datoririle şi responsabilităţile unui tată. (Paris, Bibi. Naţ.) 289. De la copii la bătrâni, atelierul reuneşte, în ace laşi spaţiu de lucru, vârstele cele mai diverse. Dar, departe de a se crea, prin aceasta, un cli mat de egalitate, se subliniază şi se accentuează o multitudine de ierarhii bazate pe cunoştinţe,
411

vârste şi statuturi. (Gravură de Galle, după Stradan, Paris, Bibi. Naţ.) 290. Instalat pe jumătate în locuinţă şi pe jumătate în stradă, pe care nu ezită să pună stăpânire, atelierul creează solidarităţi care se desprind cu greu de raporturile familiale. (Decoraţie murală de Poccetti, Florenţa, Muzeul Uffizzi) 291. O lojă din Paris, 1740: iniţierea în tainele maso neriei oferă ocazia visată a unui rit intermediar, care înlesneşte accesul către o societate alcătuită din indivizi egali, reuniţi datorită unor cunoş tinţe şi a unor idealuri comune. (Paris, Bibi. Naţ.) 292. Introducerea ucenicului mason în templul Vir tuţii: dar această iniţiere este şi pretextul unei rupturi morale. La noi cunoştinţe, noi îndatoriri şi un nou cod de conduita. (Paris, Bibi. Naţ.) 293. Interiorul unei cafenele, la Londra, la sfârşitul secolului al XVII-lea: cafeaua este o băutură, nouă şi ea, caracteristică unei alese sociabilităţi masculine, care se sustrage vulgarităţii taver nelor. (Londra, British Museum) 294. Fundamentarea noii filosofii. Leagănul nostru a fost o cafenea: departe de a se democratiza, de corul se ameliorează în continuare pentru a ■imita în şi mai mare măsură saloanele aristocra ţiei, a cărei vestimentaţie şi maniere au fost adoptate de consumatori, dar numai în scopul de a reforma cu şi mai multă eficacitate lumea. (Paris, Bibi. Naţ.) 295. Primirea câtorva femei în loja Mopses: din pri ma jumătate a secolului al XVIII-lea tema ca racterului mixt al grupului animă parodiile ri tualului masonic. Abatele G.-L. Calabre Perau, cu lucrările sale Le Secret des francs-magons (Secretul francmasonilor) (1747), Les Francs-Macons ecrases (Francmasonii zdrobiţi), (Amster dam, 1747) şi L'Ordre des francs-macons trahi et le secret des Mopses revele (Ordinul francma sonilor trădat şi secretul lojei Mopses dezvă luit) (Amsterdam, 1758), nu infirmă nici el regula. „Plăcerea Dragostei" şi „cordonul plăcerii care leagă inimile" se alătură „vasului raţiunii", cât
412

şi „diferitelor simboluri ale prieteniei": o idee de erotism nu avea cum să dăuneze. Dar aceasta banalizează, justificând-o, stricta separare a se xelor în lojile masonice. (Paris, Bibi. Naţ.) 296. Jean-Baptiste Chardin, Mama harnică. (Pa ris, Muzeul Luvru) 297. „Soţul cu furca de tors în mână"; de-a lungul întregii epoci moderne, inversarea rolurilor din tre soţi este o temă inevitabilă în numeroase gravuri de toate genurile. Edificarea prin deri ziune le repune pe femei la locul lor — infe rior —, dar, în aceeaşi măsură, constrânge băr baţii să-şi păstreze atribuţiile specifice. (Paris, Muzeul Carnavalet) 298. „Ajunge, mi-e dosul plin de sânge".., Femeia care-şi bate bărbatul constituie un nec plus ultra . al acestor gravuri. Dar sugerează şi faptul că, la bărbatul bătut, se observă un curios amestec de plăcere şi de acceptare a unui statut care e mai curând statutul copilului decât cel al fe meii. (Paris, Bibi. Naţ.) 299. Adolescenţa — această invenţie a secolului al XVIII-lea după părerea lui Philippe Aries ■— este în primul rând un răstimp de lungă aştep tare care nu e suficient pentru a justifica uceni cia cunoaşterii. Moartea tatălui înseamnă sfâr şitul acestui răstimp: în aşteptarea ei, tânărului nu-i rămâne decât să se joace de-a adultul şi să imite ocupaţiile şi jocurile acestuia. (Gravură • de Engelbrecht, Paris, Bibi. Naţ.) ,200. Colegiul La Fleche: instituţie model din prima jumătate a secolului al XVII-lea. La Fleche este o transpunere, în mediul rural, a unei mănăs tiri aristocratice pentru ca aceasta să poată de veni un loc de pregătire pentru viaţa adultului. Succesiunea zilelor şi disciplina de viaţă întovă răşesc şi susţin însuşirea acelor cunoştinţe ne cesare formării „cavalerului desăvârşit". (Paris, Bibi. Naţ.)
;

301. Cei mai bogaţi dintre elevi au încă, în secolul al XVH-lea, camera şi proprii lor servitori. Dar, în acest dormitor din colegiul Navarrei, căruia îi va succeda Şcoala politehnică, dormitorul ex413

primă, prin înşiruirea lui de chilii, dorinţa de izolare şi de supraveghere atât în timpul nopţii, cât şi al zilei. (Paris, Bibi. Naţ.) 302.O dată cu aceste şcoli specializate, statul monar hist reia pe propria lui socoteală responsabili tatea formării cadrelor armatei sale, cadre pe care le sustrage influenţei familiei. Acestea în vaţă aici, fără a decădea, deoarece se află între egali, să se supună şi să acţioneze întocmai ca şi soldaţii pe care sunt chemaţi să-i instruiască. (Paris, Bibi. Naţ.) 303.Saint-Cyr. Ca şi fraţii lor de la Şcoala militară, fetele sărace, dar de familie bună, admise la Saint Cyr învaţă, unele de la altele, a face sin gure, pentru a dirija apoi, şi cât mai bine, odată căsătorite, toată gama de obligaţii domestice. A şti să faci pentru a şti să-i pui pe ceilalţi să facă. (Paris, Muzeul Carnavalet) 304.O fereastră îngustă ce dă mai puţină lumină decât focul din vatră, un mobilier sumar; cei şase copii mici strânşi laolaltă şi cele două ti nere femei alcătuiesc mai degrabă un tablou de gen popular (murdăria, dezordinea) decât o re prezentare exactă a unui grup familial din se colul al XVIII-lea. (Michel-Francois Dandre Bardon, Vatrat Marsilia, Musee des Beaux-Arts) 305.Trei burghezi în vizită la nişte ţărani flamanzi îa sfârşitul secolului al XVI-lea, un bun prilej de a înfăţişa sala cea mare din casa unei familii din mediul rural. Pe masă, şapte blide ce apar ţin membrilor casei. In pz-imul plan, cei trei co pii, cel mai mic în braţele mamei, care se încăl zeşte la strania vatră centrală deasupra căreia se vede un cazan imens. (Jan Bruegel cel Bătrân, Vizita la fermă, Viena, Kunsthistorisches Museum) 306.Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori gru puri de ţărani stând la masă, reunind mai multe generaţii de adulţi cu copiii respectivi. Aici, fe meia e în picioare, bărbaţii, stând jos, îşi îm part oarecum în mod simbolic pâinea şi vinul în această încăpere unde oamenii mănâncă şi
414

unde dorm. (Louis Le Nain, Masa ţăranilor, Paris, Muzeul Luvru) O slujnică văzută din spate (faţa i se reflectă în oglindă) mătură pardoseala alcătuită din carouri de marmură din acest interior flamand de burghezi înstăriţi. (Pieter Elinga Janssens, Femeie măturând, detaliu, Paris, Muzeul Luvru) 308. Acest alt interior flamand e mai modest. Pardoseala e din dale de teracotă. Mama, stând jos în faţa unui pat cu perdele, e ocupată cu des-păducherea fiicei sale. Pieter de Hooch a folosit acelaşi interior pentru o seamă de diverse scene de gen. (Despăducheatul, Amsterdam, Rijksmue-seum) 9. Această scenă biblică gravată de Diirer la înce putul secolului al XVI-lea e un pretext pentru a înfăţişa o suburbie din sudul Germaniei, cu biserica, înaltele ei acoperişuri de stuf, cu pe reţii ei din chirpici sau din cărămidă. (Fiul ri sipitor, Paris, Bibi. Naţ.) , 310.Câţiva cerşetori, dintre care unul se îndreaptă spre intrarea unei case, s-au strâns în curtea acestei ferme alcătuită din mai multe clădiri, locuinţă şi hambare. (Hans van Dalem, Curte de fermă cu cerşetori, Paris, Muzeul Luvru) 311.Grup de case ţărăneşti din centrul Franţei, ca aceste „bariade" din Auvergne, cătun familial uneori, reunind mai multe unităţi de locuinţe aparţinând unor cupluri înrudite. (Extras din Barthelemy Faujas de Saint-Fond, Recherche sur Ies volcans eteints du Vivarais et du Velay, Pa ris, 1778) -'-.-■•_ 312.Această scenă de carnaval, ce se desfăşoară pe o stradă din Paris, are în centru un tânăr ce jonglează cu câteva ustensile de bucătărie. Fe meia care bate toba ar fi total nepotrivită în mijlocul unui carnaval mal mediteranean, unde instrumentul respectiv e apanajul bărbaţilor şi al puterii. Pictorul ne oferă prilejul de a vedea modalitatea în care acest joc carnavalesc creează un moment prielnic comunicării libere între se xe, care apar aici în grupuri destul de vădit dis415 ',

tinete. (Etienne Jeaurat, Carnaval pe străzile d'n Paris, 1757, detaliu, Paris, Muzeul Carnavalet) 313. Vară în Ţările de Jos. Uşa casei e larg deschisă, ca şi fereastra ce dă spre câmp (podeţ peste ca nal în formă de spinare de măgar, cum se mai vede uneori şi astăzi). Tânăra burgheză îşi cu răţă vorzele; slujnica se pregăteşte să plece. Este vorba tot de o scenă de gen al cărei mesaj, galant poate, care i-a fost încredinţat slujitoa rei, ne rămâne necunoscut. (Pieter de Hooch, Tânără burgheză şi servitoarea sa, Lille, Musee des Beaux-Arts) 314. In satele şi târgurile din estul Franţei, ca şi în cele din unele regiuni meridionale, unde locuin ţele dau direct în stradă, casele cele „mai impu nătoare" au intrările bogat împodobite — cu steme, cu iniţialele proprietarilor, cu devize, cu imagini pioase. 315. Această fermă bogată din al XVIII-lea secol com portă mai multe clădiri, dintre care una cu , două etaje. Sunt lucrate cu grijă, acoperişurile fiind din ţiglă. (Pictură anonimă din secolul al XVIII-lea. O fermă toamna, detaliu, Reims, Mu zeul Saint-Denis) 316. In regiunile reci din estul Franţei, în provin ciile germanice şi în cantoanele helvete, se fo losesc sobe de faianţă făţuită, aşa-numitul Stiib. care e şi denumirea încăperii în care sunt pla sate acestea. (Paris, Bibi. Naţ.) 317. Paturile aşezate unul lângă altul oferă, aici, un bun pretext pentru a reda o scenă oarecum indecentă, gen foarte agreat în secolul al XVIII-lea. (După Baudoin, Santinela adormită, Paris, Bibi. Naţ.) 318. Adriaen van Ostade a fixat din fuga peniţei o seamă de crochiuri în care redă viaţa cotidiană, ca în acest interior care adună membrii famfliei în jurul vetrei. Patul cu „benzile" lui de pânză şi vergeaua pe care se aruncă rufele se află în imediata apropiere a sursei de căldură. (Interiorul unei ferme, Paris, Muzeul Şcolii su perioare de Bele Arte)
416

319. Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori
ase menea grupuri de copii dansând sub privirea meditativă a unei bătrâne. (Pregătirea pentru dans, col. part.) 320. Aici, copiii nu mai dansează, deşi cântăreţul se află de faţă, ci pozează pentru un portret'de fa milie. Grupul include cel puţin două cupluri, dintre care unul mai vârstnic. Să fie vorba de doi părinţi cu fiica mai mică în spatele lor şi cu cea căsătorită lângă soţul şi copiii ei? (Antoine Le Nain, Portrete într-un interior, Paris, Muzeul Luvru) 321. Masa unui numeros grup familial, descris de Retif în La Vie de mon pere (Viaţa tatălui meu) t este reprezentată în această gravură celebră în tr-o manieră naivă şi idealizată. Portretul stră moşului domină scena. (Extras din Retif de la Bretonne, La Paysanne pervertie, Haga, 1784, ilustraţii de Binet) 322. Foarte tânărul Durer, înaintea călătoriei sale în Italia, a fixat în acuarelă mai multe privelişti din oraşul său natal, Nurnberg. Caseîe din car tierul Sfântul Ioan sunt reprezentate în mod mi nuţios, cu acoperişurile lor din ţiglă şi pereţii acoperiţi cu panouri de lemn. (Bremen, Kunsth,alle) 323. Această prezentare a unei exploatări agricola este plasată în unul din colţurile de sus ale unei . gravuri ce înfăţişează un sat austriac de la mij locul «secolului al XVII-lea. Destinaţia diferite lor clădiri este notată cu toată precizia. (Extras din Merian, Topographia provinciarum austria- carum) 324. Pe faţada unei case din Alsacia, proprietarul a pus să i se fixeze iniţialele şi emblema meseriei lui de brutar. 325. „Fiţi uniţi, copiii mei, şi fie ca dragostea să vă aducă buna înţelegere." Versurile lui La Fontaine sunt ilustrate în această scenă de

log odn ă rura
417

lă cu tot patosul pictorului şi al epocii. (Jean-Baptiste Greuze, Logodnica din sot,, Paris, Muzeul Luvru)

326. Casele de piatră din Sisteron, un "burg din par
tea muntoasă a Provenţei, construite pe înălţime, sunt înghesuite între stâncă şi râul Durance. (Desen anonim, Vedere asupra oraşului şi cas telul Sisteron, Paris, Bibi. Naţ.) 327. Lungile şiruri de case ale satelor din Lorena se întind în spaţiul nemărginit al câmpiei. (Bâlci la Gondreville, după Jacques Callot, Paris, Bibi. Naţ.) 328. Reconstituirea genealogiei unei familii alsaciene . — Bergentzle —; dă frâu liber figurării. literelor ornamentale alcătuite în arabescuri de un baroc arhaizant. (Strasbourg, Muzeul alsacian) 329. Contractul de căsătorie constituie un moment hotărâtor. Viitoarea soţie — acest tablou atri buit lui Quentin Matsys — nu aduce, se pare, decât „comorile" sale, un mic sipet şi bijuteriile care îi vor rămâne în proprietate personală, în vreme ce se va bucura de banii mulţi şi grei ai viitorului soţ. Prostănacul, în planul secund, salută cu gura larg deschisă intrarea unui nou adept în confreria soţilor duşi de nas. (Săo Paulo, Muzeul de Artă) 330. E posibil ca arborele acesta „de mai", care sim bolizează luna respectivă, să aibă o destinaţie mai personală. Două femei se uită cu atenţie la tinerii care înalţă copacul stufos şi împodobit cu panglici. Copiii, în prim plan, duc, fără în doială, coşul în care au strâns ouăle şi alimen tele oferite de săteni, în asemenea ocazie. (Mariette, Primăvara, Paris, Bibi. Naţ.) 331. La marginea oraşului, pe o promenadă unde se desfăşoară desigur şi „jocul cu ciocanul" se plan tează, întotdeauna în luna mai, un arbore publio şi oficial, acţiune salutată de autorităţi şi de muzica militară. In fundal, „mulţimea" por neşte la dans. (Papillon, Petrecere, Paris, Bibi. Naţ.) 332. Nunta lui Mopsus şi a Nişei. Gravat după un desen ce aparţine lui Breugel cel Bătrân, su biectul figurează deja în Lupta dintre Carnaval şi Postul Paştelui, în care nunta este prezentă în cortegiul regelui Carnaval. Cei doi eroi şi-au 418

luat numele din a opta „Eglogă" a lui Vergiliu dar, de fapt, sunt întruchiparea protagoniştilor acelei căsătorii burleşti a femeii sălbatice al cărei rol e deţinut, bineînţeles, de un băiat cu trăsături grosolane, cununa lui nupţială fiind o simplă sită. Scena se mută din loc în loc, iar un băiat face chetă printre spectatori. 333. Ca si nunta burlească a lui Bruegel, parada asurzitoare, acel Skimmington al lui W. Hogarth înregistrează, pe parcursul carnavalului, o ca valcadă a tuturor soţilor încornoraţi; cu coarne, furci de tors sau alte ustensile menajere, aceştia defilează în sunetul unui cimpoi şi al goarnei celui care castrează porcii, melodie ritmată de un cazan bătut cu toată energia. (Paris, Bibi. Naţ.) 334. Această imagine, datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, şi care reprezintă un „neguţător de coarne", se înscrie într-un sistem de ilustraţii foarte gustate în acea vreme, sce- nele care fac aluzie la soţii încornoraţi fiind redate într-o manieră plină de haz. Literaţii, cercurile tinerilor burghezi iau parte în mod activ la aceste forme scrise şi figurate ale carnavalului. La Toulouse, în 1746, a fost tipărită o Diplâme de cocuage (Diplomă de încornorare); la Bordeaux, Bernadan, viitorul corespondent al abatelui Grigorie, e autorul uneia din numeroasele Dissertations sur Ies cornes (Vizertaţie asupra coarnelor), ceea ce confirmă din nou funcţia ambivalenţă a acestor rituale: afirmarea destinului simbolic al bărbaţilor, cenzurându-se în acelaşi timp orice exces real. (Paris, Bibi. Naţ.) 335. Acest charivan (vacarm) din gravura lui W. Ho garth are drept ţintă un croitor. Şi, fără îndo ială, acesta fusese bătut de soţia sa, dacă e să ne luăm după bastoanele, oasele şi satârele pe care le agită mulţimea de demonstranţi. Croito rul, datorită meseriei sale, care-1 obligă să lu creze în interiorul locuinţei, meserie care-1 femi nizează, are reputaţia unui om slab şi uşor de strunit. (Paris, Bibi. Naţ.) 419

336. Această gravură florentină în lemn ne prezintă în mod sinoptic cele două momente ale destinu lui carnavalesc al regelui serbării respective: cor tegiul judiciar şi spânzurarea. Dar în procesul care a avut loc înainte — proces ce pare să se popularizeze începând din secolul al XVIII-lea — a judecat, şi sărbătorit în acelaşi timp, toate aba terile de la morala conjugală şi cea sexuală, punându-i să defileze, nominal, pe toţi contrave. nienţii. (Florenţa, Bibi. Naţ.) 337. Supliciul încornoratului, imagine aflată în pri mul plan dintr-o vedere a oraşului Sevilla (1574), ne prezintă o scena judiciară evocată deja în Celestina (1494). Înaintea judecătorului, trei per sonaje care sunt mânate din urmă de ajutorul acestuia şi huiduite de trecătorii care ţin în mână coarne. Se vor recunoaşte cei doi amanţi iliciţi şi, după cum se pare, sub o abundentă ; barbă falsă, mijlocitoarea. Bărbatul are pe cap o pereche de coarne de cerb împodobite cu flori — galbene, desigur, drobiţa Spaniei fără îndo ială — şi cu zurgălăi; însemne, toate, ale încornorării. Femeia merge în frunte: unsă cu miere, e prinsă în plasa unui roi de albine. (Extras din Georges Bruin, Theâtre des cartes du monde,

Bruxelles, 1594) 338; în această gravură italiană în lemn, „carul mor-. ţii", menţionat în credinţele meridionale încă de la începutul secolului al XlV-lea, capătă o interpretare macabră şi charivarique totodată. Morţii vin să-1 cheme, cu larmă mare, pe cel din urmă venit. Un studiu atent al ritualelor legate de charivari confirmă prezenţa recurentă a tinerilor mascaţi care, uneori, îşi împrumută în mod foarte clar vocile lor discordante confratelui defunct. (Florenţa, Bibi. Naţ.) 339. Tragerea într-o pasăre artificială denumită „papegai", folosită drept ţintă, simbolizează aic" luna martie, dar acest ritual are loc mai adesea chiar la începutul lunii mai, cu prilejul înălţării sau a Rusaliilor. Şi reuneşte, în secolul al XVIII-lea, în vederea unui exerciţiu aproape militar, pe toţi bărbaţii care posedă o armă de foc. Un joc
420

care înseamnă, în acelaşi timp, virilitate şi tinereţe; în tot cazul, în numele prerogativelor ancestrale ale acesteia din urmă se invocă dreptul, în oraşe, de a se trage în acest „papegai" şi de a se alege astfel regele anului respectiv. (Mariette, Martie. Petrecerile „pape galului", Paris, 340. Dincolo de fortificaţii, şanţurile şi locurile unde
aveau loc jocurile cavalereşti devin teatrul jo curilor de iarnă şi al carnavalului. In oraşe, acestea reprezintă un spaţiu gol, aproape rău fa mat, aflat în stăpânirea borfaşilor şi a tinerilor. Aici, la Anvers, burghezi şi burgheze, veniţi cu trăsura, asistă la o paradă a măştilor, care defi lează două câte două, cu un pas prudent, pe te renul acoperit cu gheaţă. (Van Nieulant, Scenă de carnaval lângă zidurile oraşului Anvers, Bru xelles, Muzeul de Artă veche) 341. In timpul carnavalului, uşile caselor trebuie să se deschidă în mod obligatoriu în faţa invaziei inopinate a măştilor. Acompaniate de o vioară şi de un oboi, acestea prezintă o comedie scurtă şi fac colectă pentru ospăţul tradiţional: şunca şi slănina de curând pregătite atârnă de grinzi. In această veghe de seară întreruptă, fetele care, cu prilejul acesta, sunt supuse adesea unor tachinări, vădesc un amestec de teamă şi de atrac ţie. (Mariette, Februarie. Mascaradă, Paris, Bibi. Naţ.) 342. De data aceasta, petrecerea nocturnă are loc afară. Măştile, purtând patine, alunecă în grup pe gheaţa canalului. La mijloc, muzicanţii sunt precedaţi de un băieţel care bate toba. (Şcoala flamandă din secolul al XVII-lea, Scenă de car naval, Evreux, Muzeul Municipal) 343. La masa de joc, speranţa câştigului se preschimbă în fum, ura se-dezlănţuie, tineretul se perverteşte, familiile se îndreaptă spre ruină. Această temă constantă a predicilor obţine adeziunea apărăto rilor ordinii burgheze, în timp ce în ru secolul al X VUI-lea autorităţile din diversele ţări ale Eu ropei occidentale încearcă să canalizeze către loteriile oficiale o patimă a jocului utilă econo421

Bibi. Naţ.)

miei publice. (William Hogarth, Evoluţia unui vicios. Paris, Bibi. Naţ.) 344. Oraşul, noaptea — aici Parisul, văzut de Louis ■Sebastien Mercier „la orele nouă seara" — este locul pervertirii ordinii publice sau, mai curând, momentul manifestării unei ordini inverse. Efor turile autorităţilor urbane de a instala, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai pretu tindeni în Franţa, luminatul străzilor sunt justi ficate de necesitatea de a supraveghea răstimpul şi spaţiul nocturn. (Paris, Bibi. Naţ.) 345. Două sisteme îşi împart aproape pretutindeni practica prostituţiei. Pe de o parte, exercitarea familială a acesteia, în apartamente discrete; pe de -alta, acostarea publică şi oficial tarifată. în primul caz, prezenţa mijlocitoarei este indispen sabilă; denunţată, este supusă, chiar şi în plin secol al XVIII-lea, la Paris şi la Toulouse, pe depsei specifice — plimbarea călare pe un mă gar, dar aşezată cu faţa spre coada acestuia. In ceea ce priveşte „femeile publice", acestea sunt supuse în mod periodic decretelor parlamentare: tunse în public, duse în nişte căruţe degradante spre închisoare, ele sunt, uneori, îmbarcate cu forţa şi trimise în coloniile americane: trebuie citit, în legătură cu faptul acesta, cunoscutul roman al abatelui Prevost, Manon Lescaut (1731). (Tristeţea femeilor de stradă şi Promenada codoaşelor, Paris, Bibi. Naţ.). 346. Autoritatea preotului de ţară asupra enoriaşilor săi presupune, în afară de prezenţa sa indis cretă, o reînnoire periodică a legitimităţii sale. Iar cea mai bună ocazie pentru aceasta o oferă vizita pastorală, în cursul căreia episcopul con trolează bunul mers al parohiei şi corectitudinea slujitorului acesteia. Şi tot atunci episcopul „îi confirmă" pe credincioşii care au primit sfânta împărtăşanie. (Pictură murală pe suport de lemn, 1705. Capela Saint-Tugen-en-Primelin, Finistere) 347. Uşa deschisă, cheile în cui; exteriorul şi interio rul unui apartament nu se separă câtuşi de puţin în imobilele pariziene din secolul al XVIII-lea. Peste prag trec veştile de ultimă oră şi se
422

■HH

umflă zvonurile. (Jan van Hoogstraten, Papucii, Paris, Muzeul Luvru) 348. Un copil părăsit nu e ceva neobişnuit. Degeaba s-a râs uneori de cel careul găseşte dinaintea uşii sale, el trebuie încredinţat numaidecât spi talului de copii găsiţi. Din când în când, asupra acestuia, un bilet cu numele de botez şi câteva recomandări; părăsirea nu este o opţiune. (Paris, Bibi, Naţ., şi Paris, Bibi. Artelor decorative) 349. întoarcerea doicelor: se întâmplă ca părinţii care aşteaptă convoiul să nu-şi recunoască propriul copil decât după îmbrăcămintea acestuia. (Etienne Jeaurat, Sosirea doicilor, Laon, Muzeul Mu nicipal) 350. 30 mai 1770: căsătoria delfinului şi a MarieiAntoaneta. In toiul serbării, catastrofa. Rue Royale, 132 de persoane pier călcate în picioare în urma unei busculade pe care, fără îndoială, po liţia ar fi putut-o evita. (Paris, Bibi. Naţ.) 351. Strada e invadată de dughene şi de ateliere. Pen tru a fi sigur că vei vinde bine trebuie să-ţi faci rost de un loo la răspântie de drumuri. (Pieter Breugel cel Bătrân, Târg, Aix-en-Provence, Musee des Beaux-Arts) 352. In faţa tarabei, se discută în măsura în care se şi cumpără: spaţiul urban permite nenumărate forme de schimburi, de solidarităţi şi de con flicte. (Emanuel de Witte, Piaţa de peşte din Amsterdam, Lugano, col. Thyssen-Bornemisza) 353. Cartierul trăieşte în ritmul supravegherii reci proce. (Paris, Bibi, Naţ.) 354. Pe stradă, colportorii şi micii negustori ambu lanţi îşi înalţă glasul pentru a fi recunoscuţi de clientelă. (Strigătele Parisului, Paris, Muzeul Carnavalet) 355. Un menaj în care domneşte tihna; posedă puţine lucruri, dar nici clevetirile şi nici calomniile vecinilor nu trebuie să-1 atingă. (Paris, Bibi. Naţ.). 356. Gesturile zilnice: despăducherea, masa, pomana. (Michiel Sweerts, Despăducheatul, Strasbourg, Musee des Beaux-Arts) (Paris, Bibi. Naţ.)
423

357. Hanul: loc de destindere, loc în care se discută în fel şi chip, dar şi loc unde se munceşte (aici se angajează băieţi şi ucenici, se plătesc sim briile calfelor). Locul în care femeile îşi au şi ele, bineînţeles, rolul lor. (Richard Brakenburg, Interiorul unui han, Paris, Muzeul Luvru) 358. Deoarece există' persoane care îşi petrec timpu! liber în afara locuinţei, certurile nu duc lipsă de public, gata să intervină şi să ia partea unuia sau altuia dintre cei în cauză. (Paris, Bibi. Ar telor decorative) 359. Un cuvânt şoptit la ureche creează o bună sau o proastă reputaţie. Insinuantă şi protagonistă de prima mână în jocul social, vorba este re gină. (Tanzio da Varallo şi Giovanni d'Errico, Isus adus în jaţa lui irod, detaliu. Varallo, Sa cro Monte, capela XXVIII) 360. Nimic nu se petrece prin preajmă care să scape ochiului comisarului de poliţie. Foarte bine infor mat, acesta este personajul principal al cartie rului. (Paris, Bibi. Naţ.) 361. Poliţia arestează adesea fără pic de cruţare, ziua ca şi noaptea; grabă care duce uneori la comi terea unor greşeli. (Paris, Muzeul Poliţiei) 362. A fi arestat din ordinul regelui înseamnă să fii scutit de dezonoare; în asemenea caz, arestarea se face fără larmă şi fără strigăte de protest. (Paris, Bibi. Naţ.) 363. Nimeni nu ştie să întocmească mai bine o su plică adresată regelui decât conţopistul public, înainte de a pune mâna pe pană, acesta ascultă plângerile unei femei care cere să fie arestat unul din membrii familiei sale printr-o lettre de cachet. (Louis Sebastien Mercier, Scenă din Paris, Paris, Bibi. Naţ.) 364. O căsătorie potrivită trebuie să fie pe placul părinţilor; ceea ce înseamnă un acord afectiv, social şi economic. 365. Soldat făcând parte din miliţia anului 1736. (Pa ris, Bibi. Naţ.) 366. Despre ce poate fi vorba dacă nu de această dezonoare familială pe care, dezvăluind-o rege424

lui, se consideră a fi secretă? ... (Pieter de Hooch, Jucătorii de cărţi, detaliu, Paris, Muzeul Luvru) 367. închisorile precare şi insalubre nu sunt, în mod sigur, nişte locuri potrivite pentru educarea co piilor sau a tinerilor. De acolo, deţinutul iese bol nav şi vicios, va constata, plin de indignare, Lenoir, în 1774, locotenentul general de poliţie. (Louis Sebastian Mercier, Scenă din Paris t paris, Bibi. Naţ.) 368. Convoiul de galere soseşte în port; iată plecarea forţată către Insule. De unde mulţi tineri vor solicita punerea lor în libertate. (Joseph Vernet, Portul Toulon, fragment, Paris, Muzeul Marinei) 369- în zilele destinate angajării de muncitori sau în care are loc vreo execuţie publică, ferestrele imobilelor sunt luate cu asalt; în piaţa Greve se înghesuie mulţimea celor ce solicită un loc de muncă sau a trecătorilor. (N. Raguenet, Piaţa Greve la capătul Străzii Mortellerie în 1751, Paris, Muzeul Carnavalet) 370. în însăşi arhitectura închisorii Bastilia se află înscrisă tirania acelor lettres de cachet: adân cimea încăperilor, soliditatea gratiilor, grosimea verigelor de fier, a drugilor şi a lanţurilor^ vor besc de la sine. Şi spun: „infam privilegiu de a ii judecat de rege în loc de lege!" (Paris, Muzeul Carnavalet) 371. Abolirea privilegiilor, 4 august 1789. Şapte luni mai târziu, sunt abolite şi acele lettres de cachet. încep însă numaidecât o seamă de discuţii par lamentare pentru a se^ăsi o altă modalitate de a ocroti onoarea familiilor. (Paris, BibL Naţ.) 372. Jeaurat de Bertry, Tablou alegoric revoluţionar.. (Paris, Muzeul Carnavalet)

Corpul prinţului în copilărie: Ludovic al XUI-lea ....................................................... 63 Corpul suferind al regelui Ludovic al XlV-lea 68 PRACTICILE LITERARE SAU, PUBLICITATEA PRIV A TU LU I de Jean M ărie G oulemot .......... 77 In Evul Mediu, o literatură a com unităţii _ .. 79 Spaţiul privat şi literatura în epoca clasică 81 Tensiunile contradictorii ale Renaşterii........ 84 Montaigne sau mutaţia cunoaşterii 84 Rabclais divizat,............................................. 87 Ronsard: etalarea singularului.................... 89 Epoca clasică: ocultaţia şi veridicitatea pri vatului ............................................................ 91 Prim atul universalului , .............................. 91 Rezistenţe: ostentaţia organicului............... 95 Rezistenţe: nostalgia schimbului comunitar 97 Utopia sau transparenţa publicului .......... 100 M e m or ii şi jur na le : o literatur ă a am bigui tăţii.................................................................. 103 Noua legitimitate a scrisului........................ 107 Credibilitatea romanescului ........................ 107 Eul fondator de veridicitate ....... .............. 114 Autobiografia, o necesitate ........................ 117 Literatura erotică sau publicitatea făcută foru lui in tim ............................................ 120 Procesul scrierii, modalităţi de lectură ........... 122 3. COMUNITATEA, STATUL ŞI FAMILIA. TRAIECTORII §1 TENSIUNI........................ 125 Introducere ....................................................... 126

SECTORUL PUBLIC ŞI SECTORUL PRIVAT de Nicole Castan ................\............................ 132 Delimitarea teritoriilor .................................. 132 Familia îmblânzită ............................................... 133 134 Copiii .............l.\\ . ... .. ;... . . ..... ; ..'. . V ia ţa pr iv a tă la f e m in i n ............................ 138 Locurile de privatizare .................................. 141 Administrarea cotidianului ................................ 142 Cercurile vieţii ............................................ 143
428

Dimensiunile sărbătorii ...................................# _ 144 O nouă năzuinţă: intimitatea ............................ 146 De la „şoaptă" la zvonul public ...................... 148 O r ed efin ir e a ro lu ri lo r .................................... 149 Ceremonialul şi distracţiile...............................150 Apogeul cunoaşterii regulilor vieţii de so cietate....................................................................... 152 Un model aristocratic victorios .................... 155 Despre pluralitatea rolurilor: provincia .., 157 Sfârşitul „vieţii de plăceri" .......................... 163 Remodelajul revoluţionar ............................... 165 Ruptura: cetăţeanul, victima publicului .,. 168 Refugiul .................................................................. 171 AMICIŢIE ŞI CO.NTVIVIALITATE de Maurice Aymard........................................................................ Rude, vecini şi amici........................................ Amiciţie şi amiciţii .......................................... Saint-Simon, poliglot, strateg şi erou al prie teniei..................................................................... Familie şi prietenie: înrudirile spirituale . Căile de asociere: de la fraternitate la convivialitate ................. ................. Masculin—feminin .......................................... Epoca adolescenţei ........................................... FAMILII. LOCUINŢE Şl CQABITANŢIde Alaîn Collomp................................................................ eprezentări. De la locuinţă la interiorul do mestic .............................................._................ Pieter Bruegel sau ferma flamandă................. Interioarele ţărăneşti ale fraţilor Le Nain In oraş.................................................................,; Modalităţi de locuire.............................................. Un habitat evolutiv.............................................. Locuinţele oamenilor săraci .......................... Locuinţele oamenilor bogaţi........................... Promiscuitatea culcuşului................................... Grupuri de rezidenţă şi structuri fa miliale ... Două sisteme familiale ....................................... Familia-matcă. Locurile şi rolurile ............... Casa tatălui............................................................. 429 180 184 187 192 201 208 214 222 234 235 236 238 239 240 242 244 247 250 254 255 257 261

^

Familia-matcă. O variantă............................... Sistemul egalitar şi solidaritatea spiţei _ _ _ Sistemele familiale: asemănările .................... Un vestigiu: marile comunităţi familiale Casa comună.....................;.................................................... Constituirea şi destrămarea comunităţilor „taisibles" .................................................. Mitul şi utopia................................................ FAMILIILE. PRIVATUL ÎMPOTRIVA CUTUMEI de Daniel Fabre ......................................,.•• Ritualurile divulgării ....................................,. Vacarmul (Charivaris) .................................. Plimbarea pe măgar ........................................ Ritualurile morţii Codul şi intenţiile ....................................... Actorii zeflemelii.................................................. în oraş şi la ţară.............................................. Excepţia: grupurile de femei ......................... Regula: tineretul Violarea spaţiilor publice ............................... A cheltui fără măsură ................................... Conformitate socială şi dezordine dirijată , Ordinea publică şi sfera privată .................. Condamnări ecleziastice şi parlamentare ... Penalităţi rituale şi sancţiuni juridice .......... Doleanţele victimelor .................................. Apărarea bunurilor personale Libertatea familiilor ..................................... Autoritatea parohului ;........................... Revanşele cutumei ............................................ FAMILIILE ONOAREA ŞI SECRETUL de Arlette Farge .......;............................................................................................... Familia citadină ............................................. Imobilul, teatru public..................................... Strada şi atelierul ....................................... Onoarea, necesitate privată şi publică ___., Onoarea săracului............................................ Cuvântul şi injuria .........,.................

264 265 268 270 273 275 279
283

284 286 290 292 292 295 296 298 299 302 305 308 311 312 313 316 318 321 322 325 331 332 334 336 338 338 341
430

„Obiecţiile" ............................................................. 284

Recurs pentru onoarea pierdută? La lettre de cachet Păstrarea secretului Cererea familiilor Răspunsul autorităţilor: ordinea publică Autoritatea şi secretul Tensiuni şi deliberări Arbitrarul pus în discuţie Deliberările revoluţionare. Legea contra gelui Tribunalul familial şi autoritatea paternă Concluzie

.. 346 . 350 . 353 . 353 . 355 358 361

Bibliografie re............................................................................... LISTA ILUSTRAŢIILOR ................... 361
. 365 , 369 376 381 396