Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEU

IPOTEZĂ Nuvela Moara cu noroc este o proză realistă de analiză psihologică. FORMULAREA ARGUMENTELOR Moara cu noroc de Ioan Slavici este onuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică, natura conflictului (interior). DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări pe baza textului) Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuireadintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici - teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului:>„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". Prin intenţia moralizatoare, nuvela este realist-clasică. TEMA NUVELEI Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală. Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu norocînseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi focul purifică locul. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate. Nuvela debutează cu un precept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani. Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului celorlalţi. Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge laMoara cu noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe". Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică. Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine". Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]". Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios". Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii. Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad". Însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici. Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana pe care o

îi cere iertare Anei: „. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare". căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Prin faptul că jura strâmb la proces. greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică. concis. în ciuda nelegiuirilor comise. Personajul evoluează de la tipicitate. pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Reţinut de poliţie. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii. „Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu Mareea. iubirea. pentru că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. realizează portrete sugestive (caracterizare directă). lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai pe „chezăşie". sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere). oralitatea.Iartă-mă. sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. consemnându-le gesturile. susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică. limbajul. în braţele Sămădăului. se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. portretul Sămădăului). Lică rămâne egal cu sine. Tatăl vostru e un ticălos". Cu toate acestea. drept momeală. le spune: „Sărmanilor mei copii. Prin intermediul monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică.voi nu mai aveţi. dar aşa le-afost dată". care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie. pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale. Axa vieţii lui morale se frânge şi. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat. Aşa m-a lăsat Dumnezeul. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării. La un moment dat. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei. Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional. un tată om cinstit. detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu. Lică e „om". sub determinare psihologică şi morală. prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine. numai după ce îşi va putea opri jumătate din sumele aduse de acesta. Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii. stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal. Monologul interior. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia. La rândul lui. îşi aruncă soţia. Iartă-mă cel puţin tu. starea materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare. cu ajutorul lui Pintea. . Editura pentru Literatură. urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii. limbajul popular. fără podoabe. fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. la sărbătorile Paştelui. De fapt. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor. în schimb.. cu frământări sufleteşti şi ezitări. acoperindu-i nelegiuirile lui Lică. Alături de funcţia esenţială de reprezentare. prin impresia de stil cenuşiu. care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. Ghiţă este ucis de Răuţ. Bucureşti. nici faţă de Pintea.ocrotise până atunci. numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. la individualizare. un om rău şi primejdios. Ghiţă devine complice la crimă. ardelenesc. din ordinul lui Lică.pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". aruncând-o definitiv în braţele acestuia. al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici. Ana suferă transformări interioare. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe Lică. distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el. liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia. atracţia malefică a banilor).". în roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Ghiţă o ucide pe Ana.. ci pe complexitatea personajelor. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei. a mimicii şi a tonului vocii. De asemenea. deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal. ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil.Descrierea iniţială are. de factură tradiţională. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare. Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece. Punctul culminant.. notaţia gesticii. înţelegerea dintre el şi Lică. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". În nuvelă. prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber. într-un gest de răzbunare. Ioan Slavici. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. se poartă brutal cu cei mici.. sărutând pe unul dintre copii. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care. cum avuseseră părinţii voştri. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic. În alt rând. funcţie simbolică şi de anticipare. 1968) Deznodământul. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă. CONCLUZIE Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE Stilul nuvelei este sobru. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul. accentul nu cade pe actul povestirii. Datorită generozităţii Sămădăului. Iar Lică.. monologul interior adresat. Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.Ano! îi zise el. într-o scenă de un patetism sfâşietor. orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică. Îşi îndeamnă soţia să joace cu Lică.