You are on page 1of 2

Puterea gîndului şi dimensiunile sufletului sînt principalele criterii care îl determină pe un simplu muritor de rînd să fie Om.

Abilitatea omului şi arta sa de a lăsa sufletul să-i fie penetrat de sentimente îi relevă dreptul lui de a fi admirat şi iubit pentru ce este. Pe de altă parte, puterea gîndului reflectă fermitatea cu care acesta ia deciziile, însă această caracteristică, fiind luată detaşat de aceea care reflectă puterea şi intensitatea simţurilor nu are valoare, te transformă într-o adunătură de carne şi oase cu abilitatea de a gîndi. Te gîndeşti că aceşti oameni nici pasiuni carnale nu au. A fi un simplu om înseamnă a percepe tot ce vezi în cel mai elementar mod: floarea e floare, ea nicidecum nu poate fi albastră (floarea albastră de la Novalis, care semnifică incompatibilitatea), geniul e cel care a inventat ceva semnificativ şi vital pentru omenire, aşa cum e Isaac Newton sau Albert Einstein, iar dorul este un ceva inexplicabil, dar simţit cu toată imensitatea puterii inimii. Deci, nu este chiar aşa de rău şi complicat să fii o fiinţă umană, aş spune chiar, interesant şi foarte curios, simplu. Însă odată intraţi în lumea literaturii, nu putem ignora prezenţa persistentă a unui fenomen, aş îndrăzni să spun, care poartă denumirea de geniu. El este acea adunătură de carne şi oase care posedă arta de a gîndi. Zic arta şi nu abilitatea, pentru că gîndurile unui astfel de om genial sînt „plimbate” multe deasupra omenirii efemere. El nu doar gîndeşte, ci şi simte viaţa, simte sentimentele şi toate dorurile cu durerile sale de zeci de ori mai intens. Acestea sînt calităţile lui definitorii. O Stea, cea mai strălucitoare, printre toate luminiţele prezente pe cer este, paradoxal, Luceafărul (care de fapt este o planetă). În poezia românescă există un singur Luceafăr, un geniu îndrăgostit de vid, de ceva ce depăşeşte dimensiunile naturalului, a omenirii simple. Al doilea nume al său întotdeauna ne-a permis să-l identificăm pe Mihai Eminescu, care este cel mai proeminent geniu. Chiar şi în publicistică el îşi păstrează această stare sufletească (căci genialitatea în literatură este un sentiment celest, universal), exprimîndu-şi-o prin marea dorinţă de a elucida durerile poporului său mult-iubit. Cu toate acestea, cele mai semnificative opere care să-l glorifice au fost cele în care el, în persoana eului liric, şi-a făcut simţită abilitatea lui de a siţi cu toate extremităţile de capilar sangvin. Observăm prezenţa geniului romantic în poezia-meditaţie „Floare albastră”. Aici este exprimată incompatibilitatea omului de geniu cu oricare fiinţă omenească. Floarea la Novalis exprimă frumosul, iubirea, fiind un element al spaţiului teluric. Albastrul ei, însă, face referire la cer, spaţiul celest. În combinare, rezultă faptul că floarea este prea departe de cer pentru a fi iubiţi. Ei pot doar fi obiecte de admiraţie unul pentru celălalt. În timp ce floarea pentru cer este un obiect atît de aproape, tangibil chiar, pentru Ea, El este situat la o distanţă de ani-lumină, fapt ce indică incompatibilitatea celor doi. La Eminescu, iubita este un simplu om, care îl iubeşti cu o draostea prea umană pentru el, geniul care tinde la eternitate şi cunoaşterea absolutului. „Geniul n-are moarte, dar n-are nici noroc”; asta îl defineşte. O altă operă semnificativă este Scrisoarea I, una din cele 5 poezii incluse în ciclul intitulat „Scrisori”. Aici deja geniul nu este şi eul liric, persoana lui fiind descrisă şi relevată prin detaliile oferite de narator. Cu toate acestea, în afara lumii poeziei ne dăm bine seama că Eminescu tot despre el vorbeşte. Aici se evidenţiază alte trăsături distinctive ale geniului precum urmează: incapacitatea geniului de a trăi în mijlocul oamenilor nepăsători şi reci la tot ce poartă numele de frumos (în viziunea geniului, evident), abordează cosmogonia lumii, avînd în vedere că el trăieşte cu trecutul şi viseză la viitor – Eden. Prezentul este prea crud şi crunt pentru un suflet sensibil. În ambele texte literare este evidenţiat faptul că omului de genu îi este foarte greu să trăiască într-un mediu social. Avînd în vedere că el simte tot cu mult mai intens, este afectat de igoranţa umană şi ar fi gata să se aventureze în sihăstrie, dacă nu ar fi iubita, în „Floarea albastră”, ar fi gata să revină în lume, dacă nu i-ar plăcea sihăstria şi spaţiul infinit pentru libertatea gîndului său. Pentru un geniu este caracteristică relativitatea timpului. Ambiguitatea lumii şi mai ales, efemeritatea sa îl face să tindă la absolut, asta e o marcă definitorie a calităţii de a fi geniu. În prezent, un om de geniu care nu ştie cum să-şi controleze trăirile sale sufleteşti şi reacţiile sale pe care le emană sufletul în caz de incompatibilitate cu realitatea, trece prin perioada ante Moarte foarte

din durere faţă de neamul său. ceilalţi s-au detaşat de lume prin dăruire de sine. cît de cît i-ar diminua din revoluţia pornită în sufletul său. primii găsind pace prin linişte şi pustietate. Eminescu. .greu. s-a afundat în publicistică. Acum un geniu ar trebui să scrie zeci de volume de publicistică pentru a releva toate nedreptăţile în frunte cu discriminarea. corupţia şi insecuritatea. volume care poate. şi nu cred nici măcar că am întîlnit în viaţa mea vreun geniu. ar opri plînsul pînă la suspiin măcar pentru tot ce e acum în ţară şi în lume. O marcă ce ar putea evidenţia un geniu printre alţi trecători prin viaţă nu am identificat. Îşi poate găsi pace şi loc de gîndit doar între cei oameni care sînt ca el. Probabil s-au făcut cu toţii sihaştri sau călugări.