You are on page 1of 39

Latinitate şi dacism

- studiu de caz

1

Argument
De ce am ales acest studiu de caz…

Încă din clasele mici, am fost învăţaţi despre originile noastre ca popor şi despre formarea limbii pe care o vorbim astăzi. "Suntem o combinaţie între o populaţie de ţărani autohtoni şi nobilii cuceritori romani". Dar care dintre aceste două rădăcini ereditare are o pondere mai mare? Există mulţi istorici, etimologi şi lingvişti care aduc argumente pro sau contra ipotezei că suntem latini sau daci, precum şi mulţi scriitori, şi poeţi care îşi dau cu părerea sau folosesc clişee în favoarea uneia din aceste două ipoteze. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales acest studiu de caz. Ne-am propus să elucidăm misterul originii noastre. Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând argumente lingvistice, etimologice şi istorice dar şi literatura română care se referă la acest subiect. Sperăm ca, după ce vom studia aceste argumente, să ne formăm cel puţin o opinie, dacă nu ajungem la o concluzie sigură, lucru puţin probabil, având în vedere complexitatea acestui subiect şi controversele actuale şi trecute cu privire la el.

2

Teoriile genezei româneşti
Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice româneşti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord şi sud dunărene
Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară. În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române. Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

3

Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică.

Teoriile originii sud-dunărene
Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone suddunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct comun deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”. În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi lingvistice. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă. Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu. Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după retragerea aureliană dintre anii 271 - 274, teritoriul nord dunărean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere că în secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat şi transformat în fortăreaţă: la Porolisum şi Apullum s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la 4

Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord dunărean au fost găsite obiecte paleo-creştine.

Latinitatea românilor
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european . În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român. Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană a însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Tracia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară. Toponomia indigenă a teritoriilor trace a

5

fost preluată aproape integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri, în mare parte romanizată. Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat. În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor materiale cu caracter practic sau artistic. Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat nepotolită ura contra Romei. Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali. Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea nonlingvistică. Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-

6

daca. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de unitate şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi lingvistice. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Această perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii publici. Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a Imperiului până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică. În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstraţie se clădeşte pe semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: „De la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe den limba lătinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei) Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa istoricopolitică privind drepturile românilor în Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie clasică vor avansa ipoteza, neîntemeiată însă, a originii pur latine a limbii române (vezi Anexa1). Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice sau riguros ştiinţifice, „latinitatea limbii române” este o idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura românească medievală şi modernă. Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de organizare administrativă, tipuri de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.

7

În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins cu uşurinţă în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi, pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi colonizării Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine ştie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori şi chiar foşti consuli, datorită, probabil, soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne. În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor migratoare. Însă nu putea fi evacuată întreaga populaţie romană din Dacia, ipoteză confirmată arheologic şi numismatic. Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului dac, continuat după 106 sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori. În concluzie românii sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi înconjoară.

Motivele susţinerii latinităţii

Teoria formării poporului român se bazează pe celebra afirmaţie a lui Grigore Ureche, care, nu se ştie de ce, a scris că „toţi românii de la Rîm (Roma, adică) se trag”. Apoi diferiţi cărturari, scriitori, istorici, au dezvoltat teoria incredibilă a formării poporului român, pe care marea majoritate a românilor o acceptă automat astăzi, în ciuda incoerenţei sale. Xenofilia intelectualilor români şi-a spus cuvântul, considerând civilizaţia romană mult superioară tradiţiei dacice, când realitatea este exact pe dos. Minciuna latinizării/romanizării dacilor a fost creată în secolul XIX, odată cu Şcoala Ardeleană şi continuă într-un mod ciudat pâna în zilele noastre. Deşi există dovezi copleşitoare care ne fac să punem la îndoială originea latină a acestui popor se continuă şi în zilele noastre susţinerea unei teze care pare din ce în ce mai neştiinţifică. Cei care au

8

pus în circulaţie această idee ( originea latină a poporului nostru ) au fost intelectualii din Şcoala Ardeleană, care, aveau o intenţie lăudabilă în fond, prin susţinerea latinităţii acestui popor. Un motiv politic pur. O minciună nobilă pentru un scop nobil. Au recunoscut-o Iorga, Titulescu etc. Stapânirea maghiară din acele timpuri, susţinea că ea este promotarea civilizatiei vestice ( de origine latină ), civilizaţie superioară, iar ei sunt datori să scoată popoarele pe care le stapâneau la "lumina" civilizaţiei. Sub acest pretext, ungurii au subjugat şi exploatat popoarele din centrul Europei. Intelectualii români au căutat să combată această teorie. Ei s-au folosit de cucerirea Daciei de către romani pentru a încerca provocarea unei dispute ideologice pe aceasta tema. Aceştia au exagerat în mod evident şi deliberat contribuţia romanilor la formarea poporului român, mergând pâna acolo încât au pretins că noi suntem un popor latin. Cei mai categorici în respingerea oricărui amestec al romanilor cu dacii sunt Samuil Micu şi Petru Maior, care îşi fac din exterminarea dacilor şi din faptul că printre coloniştii aduşi de la Roma se aflau şi familii aristocratice garanţia purităţii latine a poporului român ca şi a „nobleţei” sale: „... [Traian] foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea romanilor, dară mai ales din Roma şi din Italia, precum adeverează inscripţiile, care pânăn zioa de astăzi custă [există], mai cu samă în Ardeal; din care inscrpţii aceaia încă se dovedeşte, că nu numai gloate mişele [din oameni de rând], ci şi familii de frunte au fost duse sau strămutate în Dachia.” Nu putem trece, desigur, nici peste erorile învăţătorilor Şcolii Ardelene, cu privire la puritatea latină a originii limbii şi poporului român, ca şi peste alte neajunsuri derivând din această concepţie greşită. Am vazut, până acum, că tot susţin – mai mult sau mai puţin consecvent – originea romană a poporului şi limbii române. Pe această linie, pentru ei, românii nu erau decât urmaşii nealteraţi ai coloniştilor romani aduşi în Dacia de împăratul Traian, după cum limba română era latina vorbită de aceştia, dar coruptă de-a lungul secolelor, datorită influenţelor străine la care a fost supusă de urmaşi. Ei susţin, în principiu, dispariţia elementului autohton daco-getic şi, ca atare, neagă aportul acestuia la formarea limbii şi a poporului român. 9

Este binecunoscut faptul că s-a încercat o latinizare forţată a limbii, care a eşuat, doar pentru a dovedi acest lucru. Se dorea să comunice faptul ca poporul român nu are nevoie să fie civilizat de către aşa zişii reprezentanţi ai civilizaţiei latine în această zonă. Ideea ce o susţineau este că acest popor este urmaşul poporului roman în această zonă şi nu este nevoie ca cineva să ne civilizeze. Poporul român s-a născut civilizat, s-a născut latin. Astfel puteau sa combată pe plan ideologic stăpânirea magiară din aceste vremuri. Deşi a disparut motivul pentru care s-a recurs la această teorie, ideea a ramas şi s-a perpetuat într-un mod ciudat şi, astăzi, o învăţăm la orele de istorie. Considerăm că acest lucru trebuie remediat şi istoria reală a acestui popor trebuie să fie cunoscută de fiecare român. Elevul român trebuie să ştie cine îi sunt străbunii lui. Cei care cunosc istoria reală a acestui pamânt sunt priviţi cu circumspecţie de persoanele care nu ştiu adevărul şi cred ceea ce au învăţat. Tot un demers în acest sens, al latinizării poporului nostru, a fost şi adoptarea cuvântului român/românesc/România aşa cum îl ştim noi azi când a fost creat statul România (fiind anume plagiată denumirea proprie Imperiului Bizantin pentru denumirea statului nou format), a fost introdus alfabetul latin, a început introducerea de latinisme şi franţuzisme... anume atunci termenul mai vechi rumîn/rumînesc/rumînie/rumîneasca a fost inlocuit cu român (cu î din a) pentru a "latiniza" mai mult în mod artificial aceste denumiri. În lucrarea sa „România, inima vechii Europe”, Dr. Lucian Iosif Cueşdean susţine că numele de „rumân” nu semnifică nicidecum „urmaş al Romei” aşa cum spunea Grigore Ureche în a sa lucrare, ci „om de pe râu”: „RUMÂN este primul ţăran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există agricultură fără apă. Rumânii sunt primul popor de agricultori din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate exista nici un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă constantă de hrană. Rumânii nu sunt urmaşii Romei, ci oamenii de pe râuri.” Cueşdean mai susţine că mai intâi au apărut „rumânii” şi abia apoi au apărut „vedii” şi „tracii” iar cuvântul „rumân” ar fi compus din „ru”, o eufonie, o prescurtare pentru „râu”, şi „mân” o eufonie pentru „man” care înseamnă „om” in limbile mai multor popare înrudite „rumânilor”. Astfel se explică şi obiceiul de a include numele râului în numele de grup ale „rumânilor” ex: someş-eni, mureş-eni, olt-eni, argeş-eni.”

10

Dacismul
"De teamă să nu înviem, Ne-au risipit cetătile, ne-au ucis altarele, Toate frumuseţile, ca într-un blestem, Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu Soarele. Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte, Lîngă vetre mărunte, Am logodit timpul cu statornicia. Dacă te uiţi bine-apoi În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi: Noi, Tracii!"

Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată un alt popor. Că suntem neamul de care s-au lovit în luptă atâţia de-a lungul istoriei şi nu au putut trece. Pentru că pentru noi a fost o datorie sfântă să ne apărăm pământul pe care Zeii ni l-au hărăzit nouă, şi nu altora. Noi n-am venit de nicăieri. Noi ne-am născut aici, şi dacă cineva ne întreabă răspundem, fară să ştim de ce, că aici vrem sa şi murim. Să ne amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Oameni in ţara Oamenilor. Mioritici, nu din laşitate, ci pentru că nu ne sperie moartea. Noi ştim că suntem nemuritori. Că spiritul ne e mai presus de trupurile trecatoare. Că am putea trăi doar cu lapte şi miere. Că tot restul, averi şi onoruri, sunt efemere, că nimic nu vom lua cu noi dincolo. Cu toţii am învaţat la şcoală, că poporul "român" este rezultatul "contopirii dacilor cu romanii", iar limba "româna" este o limbă care a derivat din latina vulgară (latina vulgaris) în urma cuceririi romane a Daciei. Devenite ca leit motiv al istoriei noastre

11

predate în şcoli şi licee, aceste două "învăţăminte adânci" şochează, la o analiză mai atentă, prin lipsa lor de realism istoric. Analizând aceste aspecte, insistând în special pe cel legat de limba "româna" se pot observa "neclariţatile".

Limba Română Literară
Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe temeliile tradiţiei bizantine. În Dacia,creştinismul pătrunsese,fără îndoială,chiar de la începutul colonizarii romane, adus de legionari, mai ales din răsăritul imperiului. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum şi limba, unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “Creştinismul de bază” sunt latineşti:Dumnezu(de la Dominus Deus)duminica, cruce, creştini, biserică, lege(lege sacră,religie), cuminecare, rugăciune, altar, Scripturi, sunt(sfânt,mai ales în cuvinte compuse ca Sfânta Maria, Sîn Petru, Sîn Nicoară, deoarece, în limbajul curent, a fost înlocuit cu sfânt, prin contaminare cu slavonul sventu). Cu toate acestea, organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericieşti au aşteptat sfârsştul marilor năvăliri barbare şi coincid, probabil, cu perioada de glorie a primului împarat bulgar. Iată de ce romanii au păstrat slavona veche drept limbă bisericească până la sfârşitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi, de departe, patriarhatului Constantinopolului.Urmarea este că cei mai mulţi termeni privitori la organizarea ecleziastică, precum şi la teologie sau în literatura religioasă sunt de origine slavăgreacaă. Incepând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului divin in biserică, incepe sa fie înlocuită treptat cu limba română. In aceasta perioadă s-au tradus şi s-au tipărit carţi religioase de care aveau nevoie toţi credincioşii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale dezvoltate pe marginea textului biblic) şi pravilele(corpuri de legi). Actele de cultură din cele 3 ţari romane demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristică Evului Mediu este dominantă. Primul text românesc care ne-a fost tradus este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung din 1521.Curând după această dată apar traducerile româneşti de carţi religioase.Aceste manuscrise, în starea în care ne-au provenit, nu conţin nici prefeţe nici epiloguri nici vreo altă însemnare care să ne permită sa le datăm şi localizăm astfel decât prin ipoteză. În anul 1521,la Câmpulung-Muscel,vechea capitală a Ţării Româneşti,a fost redactat primul document scris,compact şi unitar,din câte sunt cunoscute până astăzi în limba română,Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole.Numele oraşului e uşor de recunoscut:ot(=de la),dlăgo(=lung),pole(=câmp). Ea a fost descoperită de Nicolae Iorga în arhivele din Braşov unde se pastrează şi astăzi,fiind adresată către judele Braşovului Hanăş 12

Begner,redactată probabil în 29 - 30 iunie 1521 la Câmpulung-Muscel. În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea. Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relaţiilor foarte strânse dintre negustorii saşi din Braşov şi cei din oraşele din Moldova şi Ţara Românească. Numele lui Neacşu Lupu este menţionat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii braşoveni. Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului din 1511, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării. Numele său apare şi în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, unde este presentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română : ...mai bine a grăi cinci cuvinte cuînţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limbâ striinâ.... Faptul că acelaşi nume apare şi în 1521 şi în 1561 se explică probabil prin faptul că Benkner de la 1561 era fiul celui de la 1521, dat fiind obiceiul de moştenire a funcţiei de primar în unele oraşe săseşti.

Textul a fost scris cu litere chirilice şi se compune din trei părţi:

O adresare în slavă a cărei traducere este:

Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung.
• •

Conţinutul scrisorii în limba română. Formula finală în slavă a cărei traducere este: Şi Dumnezeu să te bucure, amin!

De remarcat este faptul că forma limbii române folosite în scrisoare este foarte asemănătoare celei folosite în prezent. Aurel Nicolescu arată în observaţiile sale lexicale

13

asupra textului, că nu mai puţin de 175 din totalul de 190 de cuvinte româneşti folosite în text au origine latină, exculzănd cuvintele repetate şi substantivele proprii. Unele din formele incorecte se datorează scrierii cu litere chirilice, care are probleme cu notarea unori sunete româneşti ca î şi ă. Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp - limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei. Slavonismul "I pak" ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: "că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta". Formula "I pak" este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul.Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ "dau ştire domniei tale", ori prin expresia la pers. I şi a III-a "cum am auzit eu", "au venit un om de la Nicopole de mie miau spus că au văzut cu ochii", "cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre". Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică "şi aimintrea nu e". Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: "Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi"); aimintrea forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem ; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i),megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic şi popular deasemeni, are loc şi în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari", de genere-miiu"; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: "genere-miiu", mai marele-miu"; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu "Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru", Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: "se-au dus"; pre în loc de pe: "pre Dunăre

14

în sus" etc. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european. Transliteraţie din slavonă 1. m(u)drom(u) i plemenitom(u) i čistitom(u) i b[o]g[o](m) darovannom(u) župa(n) hanĭ(š) be(g)ne(r) o(t) brašo(v) mno(g)[o] 2. z(d)ravie o(t) ně(k)šu(l) o(t) dlŭgopole i pa(k) dau štire do(m)nïetale za lukru(l) tu(r)čilo(r) kum amĭ 3. auzi(t) èu kŭ ĩpŭratu(l) au èši(t) de(n) sofïę ši aimi(n)trě nue ši sěu du(s) ĩ su(s) 4. pre dunŭre i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ au veni(t) u(n) ω(m) de la nikopoe de mïe mě(u) 5. spu(s) kŭ au vŭzu(t) ku ωkïi loi kŭ au treku(t) čěle korabïi če štïi ši do(m)nïjata 6. pre dunŭre ĩ su(s) i pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte [50] de ωmi(n) sŭ ę 7. fïe ĩn ažuto(r) ĩ korabïi i pak sŭ štïi kumu sěu prinsŭ nešte me(š)šte(r) de(n) c[a]ri 8. gra(d) ku(m) vorĭ trěče ačěle korabïi la loku(l) čela (st)rimtu(l) če šttïi ši do(m)nïjata 9. i pa(k) spui do(m)nïetale de lukru(l) lu mahame(t) be(g) ku(m)u amĭ auzit de boęri če sŭntĭ medžïja(š) 10. ši de dženere-mïu negre kumu ęu da(t) ĩpŭratu(l) slobozïe lu mahame(t) beg pre iu iωi va 11. fi voę pren cěra rumŭněskŭ jarŭ èlĭ sŭ trěkŭ i pa(k) sŭ štïi do(m)nïjata kŭ are 12. frikŭ mare ši bŭsŭrab de ače(l) lotru de mahame(t) be(g) ma(i) vŭrto(s) de do(m)nïele vo(s)tre 13. i pa(k) spui do(m)nïetale ka ma(i) marele mïu de če amĭ ĩcele(s) šïeu eu spui do(m)nïetale jarŭ 14. do(m)nïjata ešti ĩceleptĭ ši ačěste kuvi(n)te sŭ cïi do(m)nïjata la tine sŭ nu štïe 15. umi(n) mulci ši do(m)nïele vo(s)tre sŭ vŭ pŭzici ku(m) štici ma(i) bine i b[og]ĭ te ve(s)[e]li(t) am[in]ŭ Transcripţie interpretativă după normele ortografice acuale "Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung). I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

15

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)

Traducerea cărţilor religioase.
Primele traduceri cunoscute ale cărţilor de slujbă în limba română,sunt socotite textele maramureşene, manuscrise transmise în copii, datând din sec. XVI. Este posibil ca originalele lor sa fi existat chiar din sec. al XV-lea. Aceste texte, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor, sunt : Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneţeana şi Psaltirea Hurmuzaki. Psaltirea este o carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi, atribuiţi, în marea lor majoritate, regelui David. Psalmii fac parte din Vechiul Testament şi sunt recitaţi sau cântaţi în toate bisericile creştine. În afara celor 151 de psalmi, psaltirile ortodoxe din secolul al XVI-lea conţin un număr de 10 cântări numite de obicei scriptuare(mai puţin Psaltirea Hurmuzaki care se opreşte la psalmul 151), prelucrate după diverse cărţi ale Vechiului şi Noului Testament.

Psaltirea Scheiană a aparţinut lui G.Asachi, de la care a trecut în
proprietatea lui D.C.Sturdza-Scheianul. Are anexat la sfârşit Simbolul Atanasian într-o versiune incompletă. La pagina 483, după psalmul 151 şi înaintea primei cântări scriptuare se găseşte o notiţă criptografiată. Manuscrisul are 265 de file, numerotate, după pagini, de la 1 la 530 şi este scris în semiuncială de mai mulţi copişti. Cerneala folosită 16

este de culoare brună. Titlurile, iniţialele şi punctele dintre versete sunt scrise uneori cu chinovar. Hârtia este de provenienţă sileziană şi are drept filigran mistreţul. Ultimele două coli sunt scrise pe hârtie de provenienţă braşoveană, prezentând filigranul coroană pe scut rotund. Aceasta a fost publicată pentru întâia oară în 1889, de regretatul profesor I.Bianu, în facsimile şi în transcriere latină pe pagina alăturată şi cu indicarea varianteleor din Psaltirea lui Coresi(1577), în caractere cursive pe marginea paginii transcrisă în caractere latine. Ea a fost studiată pe larg, în comparaţie cu celelalte Psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, traduse din slavoneşte, şi publicată într-o ediţie critică de către domnul I.A.Candrea, în colecţia de publicaţii a ’’Comisiunii Istorice a României’’, la 1916. Psaltirea Voroneţiană a fost descoperită de S.Florea Marian la Mănăstirea Voroneţ; a fost apoi cumpărată de Dimitrie Sturdza şi dăruită Academiei Române.Are astăzi 73 de file, lipsindu-i primele 58 de foi. Ea este scrisă cu cerneală neagră şi cu chinovar(titlurile, iniţialele şi punctele dintre fragmentele slave şi cele româneşti). Scrierea folosită este cea semiuncială. Hârtia e de patru sorturi şi prezintă filigranele mistreţ, două săgeţi încrucişate(de proveninţă veneţiană), stemă surmontată de coroană, având înscrisă o barcă, stemă surmontată de coroană, având înscrisă o cruce cu treverse. Conţine însemnări târzii (secolul al XVIII-lea) din care rezultă că manuscrisul s-a aflat odinioară la mănăstirea Voroneţ. Ea ocupă în familia Psaltirilor rotacizante un loc important, fiincă ne-a conservat împreună cu traducerea românească şi textul slavonesc. Psaltirea a fost descrisă şi colecţionată cu Psaltirea Scheiană de către regretatul Ov.Densusianu în’’Anuarul seminarului de istorie a limbii şi literaturii române pe anul 1898.’’ Psaltirea Hurmuzaki se numeşte astfel după numele donatorului, marele patriot şi istoric bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, iniţiatorul cunoscutei colecţii de documente a Academiei Române. Şi această Psaltire înfăţişează o importanţa deosebită din două puncte de vedere:întâiul fiindcă, după concluziile domnului Candrea, ea,’’nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte’’ şi în al doilea rând, fiindcă ea reprezintă o traducere deosebită, ca text, de celelalte două Psaltiri despre care am vorbit: Psaltirea Scheiană şi Voroneţiană. Această Psaltire este un manuscris de 134 de foi, care cuprinde cei 151 de psalmi. E scris cu cerneală cafenie spălăcită pe hârtie de origine italiană, având drept filigran ancora neînscrisă în cerc şi pe o hârtie de provenienţă necunoscută, prezentând un filigram pe care Candrea nu l-a putut reconstitui. Titlurile şi iniţiala fiecărui prim verset sunt realizate cu chinovar. Toate trei Psaltiri sunt scrise fără spaţii între cuvinte(scriptio continua) au fost descoperite în Moldova(cu Bucovina)şi sunt conservate în prezent în Biblioteca Academiei Române. Codicele Voroneţean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti făcând parte dintre cele mai vechi texte româneşti scrise în grai rotacizant. A fost descoperit de Grigore Creţu, în 1871, la Mănăstirea Voroneţ din Bucovina. Manuscrisul,conţine 85 de file întregi şi încă o filă din care s-a conservat doar colţul superior stâng. Cuprinde un fragment din Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, până la sfârşit, epistola lui Iacob, prima epistolă a lui Petru, în întregime, şi a doua epistolă a lui Petru până la capitolul 2, versetul

17

9. Textul este o copie, iar nu autograful traducătorului. Manuscrisul a fost editat de I. G. Sbiera (1885) şi de Mariana Costinescu (1981). Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparţinând redacţiei a patra a Apostolului. Versiunea românească urmează un model de redacţie mediobulgară. Nu este exclusă, pentru unele soluţii de traducere, nici folosirea parţială a unui izvor latin. Mult timp s-a acreditat ideea, susţinută de Nicolae Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, că Apostolul voroneţean a fost scris, alături de celelalte texte rotacizante(trecerae lui “n” intrevocalic la „r” în cuvinte de origine latină) -Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki- în Maramureş şi în nordul Ardealului. Cercetările din ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheţie şi de către alţi lingvişti, au abandonat teoria maramureşeană şi au stabilit că traducerea a fost alcătuită în partea sud-vestică a ţării, iar copia a fost efectuată în Moldova.

Literatura religioasă
În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor câtÎn secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor cât şi al tipăriturilor, ce cunoaştem din acest timp, este aşa de mare, încât nu se mai cere să le înşirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate şi vom face cunoscut şi figurile acelor bărbaţi ai bisericii care au lucrat în această direcţiune. Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în ţările române. Mai toate sunt de natură religioasă. Cele româneşti ne dau cărţile fundamentale ale bisericii creştine. Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este aşa-numita Biblie a lui Şerban din 1688. Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1651 şi în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducţiile şi ediţiile câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi culegere de Vieţi ale sfinţilor, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei şi tipărită la Iaşi între anii 1682-1686. Cărţile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice) ocupă un loc în semnat şi se găsesc tipărite în câteşitrele principatele.

Mitropolitul Moldovei: Dosoftei
18

Alături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră culturală din secolul al XVII-lea se aşaza şi figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. “Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om prost de felul lui; era neam de mazil (după o altă redacţie a operei lui Neculce : “Fecior de negutator”). Prea învaţat ; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slovineşte si alte. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi cucernic şi blând, ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremuri nu se afla om ca acesta” 1,iar un copist rus al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei spune: Traducatorul acestei carţi sfinte, preasfinţitul Dosoftei, mitropolit ortodox al Sucevei – mulţi care l-au cunoscut vorbesc bine despre el”2. Patriarhul Moscovei, Ioachim, într-o scrisoare din 16 decembrie 1679, îl compara pe Dosoftei, ca înţelepciune, cu Moise, şi ca iubire de adevar cu Solomon 3. Se poate spune, fără exagerare, că mitropolitul Dosoftei a fost una din cele mai laminate feţe bisericeşti ale ortodoxismului, care joacă un rol însemnat nu numai la romani, ci şi în viaţa culturalbisericească a Ucrainei şi a Rusiei muscovite. Datele noi care s-au găsit în ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul mitropolit al Moldovei se trăgea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara, de origine macedoromâna, care a stat mult timp în Moldova şi ulterior a trecut în Polonia orientală. Acolo, acestă familie a jucat un rol însemnat în viaţa publică, fiind primită în rândurile nobilimii poloneze4. Originea macedoromâna a lui Dosoftei se confirmă şi prin unele macedoromanisme semnalate în opera lui de profesorul D. Gazdaru5. Anul naşterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaste, dar, după unele date indirecte, el s-ar fi născut în anul 1624. Cunoştiinţele mari ale mitropolitului Moldovei şi preocupările lui intelectuale ne fac să presupunem că el nu a fost un auto-didact, ci a urmat o scoala superioara bine organizata, asa cum era şcoala “fraternităţii” ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile latina, greaca, poloneza şi slava bisericească şi unde existau şi catedre de retorică şi poezie. Familia Papara, din care se tragea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei şcoli şi, deci, viitorul mitropolit al Moldovei îşi facea studiile la acestă şcoală. După terminarea studiilor, Dosoftei trece în Moldova, unde îl găsim prin anul 1649 în calitate de călugar modest la mănăstirea Pobrata( Probota). În anul 1658, el devine episcop al Husilo, iar în anul următor trece în aceaşi calitate la Roman. În anul 1671, pe timpul domniei lui Duca Vodă, ocupă scaunul de miropolit al Moldovei, pe care-l deţine – cu o mică întrerupere din motive politice _ până în anul 1686.În acest din urmă an, regele Poloniei, Jan Sobieski, făcu o incursiune militară în Moldova, ocupă Iasul şi-l luă pe mitropolitul Dosoftei în Polonia.Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să stea la castelul Stryj şi la mănăstirea Zolkiev până în anul 1693, când moare, la 13 decembrie,şi este înmormântat la aceasta din urma manastire.
1

M. Kogalniceanu, Cronicele Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1872, p.233

2 3

St. Ciobanu, Kiev, 1915. Ibidem, p.59. 4 St. Ciobanu, Contributii privitoare la originea si moartea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Bucuresti, 1920. 5 D. Gazdaru, Contributii privitoare la originea, influenta si limba mitropolitului Moldovei Dosofteim, Iasi, 1927

19

Mitropolitul Dosoftei a lasat o urmă adancă în viaţa religioasă a Moldovei, dându-I acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei, prin tipărirea de carţi noi, în special de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Şi activitatea lui se desfăşoară în direcţia trasată de înaintaşii săi, în legatură cu mişcarea culturală provocată de către mitropolitul Petru Movilă. Principala operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un oraşel polonez, Uniev. Se vede ca mitropolitul Dosoftei, in anii lui de sedere la manastirea Probota si de pastorie la Husi şi Roman, se ocupa intens de traducerea şi de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi 1686. Psaltirea în versuri a necesitat o muncă îndelungată.El face la început “talcovania acestii sfinte cărti…,carea iaste plină de rugă şi plină de tainele ceale mare a lui Dumnezeu. Pentru aceia cu multă trudă şi vreame îndelungată”, el, cum “a putut mai frumos” , a tradus această carte din slavoneşte. Aceasta traducere cu textul ei slav, care se deosebeşte ca limbă de limba traducerilor romaneşti de atunci, a văzut lumina tiparului in anul 1680. Textul tradus în proză a fost “tocmit” în “versuri” , “în cinci ani foarte cu usardie multă”. Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia încă în secolul al XVI-lea ajunge la o mare perfecţiune sub pana poetului umanist Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracţie pentru versificaţie. Astfel, în toate tipăriturile sale el publica nişte stihuri la luminatul “gherb” a Ţarii Moldovei. Iar în precuvantarea lui din Psaltirea în versuri Dosoftei ne dă un fel de tratat de versificaţie, prima lucrare în acest gen în limba românească. În Molitvelnicul lui (1681) şi în Parimiile apărute în anul 1683, Dosoftei tipareşte o lungă Cronologie a Ţarii Moldovei , scrisă în versuri silabice, compusă din 136 de randuri. Are şi nişte versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Ceea ce este mai interesant, este faptul că mitropolitul Dosoftei a scris si nişte versuri asupra silabelor, în limba poloneză, pe care le publică în aceleaşi Parimii şi care n-au fost retiparite până acum în literatura noastră6. Faptul acesta denotă că mitropolitul Dosoftei cunoştea bine limba poloneză. Operele talentatului poet Jan Kochanowski se bucurau la polonezi de o deosebită popularitate. Între aceste opere, psaltirea vesificată este considerată ca opera de cea mai mare valoare7. “Nimeni – spune un istoric al literaturii poloneze – până la Mickiewicz n-a ştiut să exprime toate nuanţele variate ale sensibilităţii sufletului omenesc, aşa cum ele sunt exprimate la Kochanoswki”8. De fapt prin psaltirea lui versificată se creeaza limba poetică poloneză. Importanţa Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut o circulatie mare ; ca dovadă că a fost citită este faptul ca unul din psalmii versificaţi în special cei scrişi în ritmul cântecelor poporului nostrum, au pătruns în literatura noastră populară sub forma de cântece de stea. Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel:

“Limbile sa salte Cu cantece ‘nalte
6

St. Ciobanu, Versuri poloneze necunoscute in opera mitropolitului Moldovei Dosoftei, extras din Melanges Drouher, 1940. 7 Ignacy Chrzanowski, Historja literatury niepodlegtej Polski, varsovia, 1920, p.194. 8 Ibidem, p.195.

20

Sa strige ‘n tarie Glas de bucurie…”
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în romaneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului romanului. Citez un mic fragment din Psaltirea lui Dosoftei:

“Către tine am nadejde Doamne, candu-s în primejdie Si sa nu-mi vie stideala Preste veaci sminteala, Sa ma scoti din greutate. Si te pleaca de m-asculta, Se ma scoti din grija multa, Sa-mi hii domn si sprejeneala Si stanca despre navala…”

La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului românesc. Terminând observaţiile noastre cu privire la activitatea mitropolitului Dosoftei, constatăm rîvna lui fără de seamăn pentru răspandirea carţii româneşti. Sub el nu apare nici o carte slavonească, cu toate că el cunoştea bine limba slavă. Toate cărţile publicate sub pastoria lui sunt rezultatul muncii lui, toate sunt traduse sau alcătuite de el. Limba scrierilor lui însă n-are cursivitatea şi frumuseţea limbii lui Varlaam sau a cronicarilor noştri. Într-un studio mai vechi s-a remarcat că în opera lui Dosoftei ar fi mărturisiri din care ar reieşi că el a învăţat romaneşte mai târziu9. Probabil că limba romanească el a învăţat-o mai târziu. Este limba cărturarului erudit, adeseori greoaie, lipsită de claritatea graiului, deşi, alături de numeroasele slavonisme, şi el întrebuinţează cuvinte populare, chiar provincialisme. Este necesar să menţionam că neobositul cărturar al Moldovei, în ultimii ani ai vieţii sale petrecuţi în Polonia, desfăşoara o activitate mare pe terenul culturii religioase din Moscova si Ucraina. Reforma bisericească, introdusă în Rusia de către patriarhul Moscovei, Nikon, a dus la frământari mari cu caracter religios, care nu se termină nici pe la sfârşitul sec. al XVIIlea. În lupta dârză ce se dă pe chestiuni de dogme religioase şi ritualuri între două partide – cea latină şi cea grecească, la care a fost chemat să-şi spună cuvântul şi Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei îşi dă contribuţia sa preţioasă. El traduce din greceşte şi slavoneşte opera lui Simeon de Thesalonic, „despre erezii” , pe care o traduce si Nicolae
9

Manuscris in Biblioteca Acad. Rom., nr. 2602.

21

Milescu, şi o trimite în manuscris patriarhului Moscovei, Ioachim, şi mitropolitului Kievului, Varlaam Iasinski.

Mitropolitul Varlaam
Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, dintr-o familie de răzeşi din Borceşti (Neamţ), sat dispărut situat lângă Târgu Neamţ. Numele său de mirean a fost Vasile Moţoc. De tânăr şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat carte, şi-a dezvoltat talentul de vorbitor şi scriitor şi a deprins limbile slavonă, latină şi greacă. Pe locul schitului, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana au ctitorit, în 1602, Mănăstirea Secu în care a început să funcţioneze şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii. Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărţilor, îndeosebi cele religioase, traducând Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scararul (1618). Mai târziu, pentru strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit. În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al Domnitorului Miron Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova şi Kiev. Întors în ţară, primeşte vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a înlăturării Domnitorului Miron Barnovschi, ceea ce îl determină să se retragă la Mănăstirea Secu. În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul domniei Voievodului Alexandru Iliaş, Arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iaşi şi numit în fruntea Mitropoliei Moldovei in locul Mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632). Ca nou mitropolit, Varlaam reuşeşte să aibă multe realizări, mai ales că reuşeşte să-şi atragă şi sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reuşeşte chiar înfiinţarea primei tipografii româneşti din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. De asemenea, în 1645 a convocat un sinod al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, cunoscut ca Sinodul de la Iaşi. Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. În timpul Mitropolitului 22

Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa şi renumita biserică a Mănăstirii "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaştele Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol. În anul 1640, cu ajutorul Domnitorului Vasile Lupu, reuşeşte să întemeieze la Iaşi, prima şcoala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Este iniţiatorul tipăririi unei interesante lucrări bisericeşti Cheia înţelesului. El mărturiseşte în prefaţă că urând lenea şi fiind doritor de muncă a organizat o tipografie în Bucureşti, aducând "dascăli de tipografie" şi apoi s-a gândit ce carte ar fi mai bună, ca să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. A găsit o carte culeasă dintre multe scripturi sfinte şi scrisă ruseşte de Joanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Îndată, cu multă cheltuială, a adus dascăli învăţaţi - dar nu se spune numele nici unuia - şi au pus de au tradus-o româneşte. Aceasta este Cheia înţelesului, adică învăţături religioase morale, explicând texte din evanghelie, deci tot o cazanie. A tipărit-o în 1678. Acesta a fost cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserică. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba romana care dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta:

“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor, saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea, dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.”
Cazania lui Varlaam este o carte voluminoasă,prima de mare întindere scrisă liber în româneşte.Ea contine cele dintai pagini cu valente literare din cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul devine un simbol al vietii pacatoase: 23

“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec. Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste mentea intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..”
Varlaam este însă şi autorul unui pamflet conceput anume să apere pe românii ardeleni, ca şi pe cei de dincoace de munţi, de Calvinism şi, în mod implicit, de pericolul deznaţionalizării, religia având pe atunci un important rol în apărarea integrităţii entice. Călătorind la Târgovişte, în 1644, văzuse în biblioteca lui Udrişte o carte pe care o taxează drept”plină de otravă de moarte sufletească”. În consecinţă, scrie la repezeală şi tipăreşte, în 1645, la Dealul, probabil, ”Cartea care se chiamă Răspunsul Împotriva Catihismului calvinesc”, prima scriere românească de polemică teologică, sub care titlu îşi pune cu grijă numele şi calitatea: ”făcută de părintele Varlaam,mitropolitul Sucevei şi arhiepiscopul Ţării Moldovei”. În aprilie 1653 s-a retras la mânăstirea Secu, de unde a trecut la cele veşnice în anul 1657.

Diaconul Coresi
Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Braşov) a fost un diacon, traducător şi meşter tipograf român originar din Târgovişte.

24

Numele lui, aşa cum sună astăzi aşa de exotic în onomastică, a fost pus de mult-de Alexandru Odobescu chiar-în legătură cu familia Coressios din Chios, care a dat medici ca Ioan Coressios din Chios din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, scriitori de seamă ca Gheorghe Coressios de la inceputul secolului al XVII-lea, negustori ca Anton, Gheorghe şi Ioan Coressi, care aveau afaceri comerciale cu Lwowul polon.Ce legături au fost-daca a existat vreuna- între Coressi al nostru şi omonimii săi,greci, originari din Chios, nu putem şti, fiindcă documentele timpului nu ne îngăduie să facem nicio conjectură.. Este autorul primelor cărţi în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare şi răspândite în toate ţinuturile româneşti, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar şi apariţia limbii române literare. Coresi este originar din Târgovişte, unde şi-a început activitatea tipografică. În 1559-1560 se stabileşte definitiv la Braşov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci şi în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Muntenia, din cauza opoziţiei Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Braşov între 1556 şi 1583 sub influenţa curentelor de reformă religioasă luterană şi calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante şi prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre şi claritate, problema introducerii limbii româneşti în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Ţara Românească şi sud-estul Transilvaniei şi au avut o mare importanţă pentru evoluţia şi unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare. Şirul tipăriturilor româneşti ale lui Coresi începe în 1955 cu Chatehismul.Cronicarii saşi Simon Massa şi Marcus Fuchsne înştiinţeaza la 12 martie 1559, că Iohannes Benknerus, primarul Braşovului cu ceilalţi senatori au reformat Biserica valahilor şi că a propus Catehismul spre citire şi învăţare. Catehismul lui Coresi este alcătuit din următoarele părţi:1.O scurtă prefaţă; 2.Decalogul; 3.Simbolul credinţei ortodoxe niceoconstantinopolitan; 4.Tatăl nostru; 5.Milcuitura şi datul de har’’când îţi aduci aminte de binefacerile lui Dumnezeu’’; 6.Botezul; 7.Cuminecătura. Limba textului arată o mulţime de termeni specifici şi construcţii neromâneşti, care sunt o declarare după sintaxsa ungurească. După Catehism, activitatea de tipărire a cărţilor sfinte în limba română se continuă; în răstimp de 22 de ani se tipăresc în româneşte toate cărţile care alcătuiesc, după concepţia reformaţilor, patrimoniul sacru al învăţaturilor creşine, şi anume: Catehismul(Întrebarea creştineasca)1559, Tetraevangheliarul,Braşov 1561, Lucrul apostolesc(Praxiul)1563, Cazanie şi Molitvenic,Braşov 1564, Liturghier,Braşov 1570, Psaltire 1570, Psaltire slavo-română 1577, Pravilă 1570-1580, Evanghielie cu tâlc(Cazanie)1581.

Tipăriturile.
25

Macarie a fost un călugăr de origine sârbă, care şi-a făcut ucenicia de tipograf la Veneţia şi apoi a tipărit mai multe cărţi la Mănăstirea Obod de lângă oraşul muntenegrean Cetinie. El a fost adus la Mănăstirea Dealu de către Radu cel Mare; aici a tipărit un liturghier (carte care conţine Sfintele Liturghii şi alte slujbe bisericeşti) în 1508, un octoih (carte care conţine cântările din zilele săptămânii, succesiv pentru cele opt glasuri) în 1510, şi un evangheliar (carte care conţine cele patru evanghelii canonice) în 1512; toate aceastea au fost scrise în limba slavonă. Liturghierul lui Macarie conţine 256 de pagini, pe fiecare dintre acestea fiind scrise 15 rânduri. Cuprinde trei frontispicii cu ornamente împletite, unul reprodus de trei ori, altul de două ori şi al treilea cu stema Ţării Româneşti. Incipit: „A întru Sfinţi Părintelui nostru archiepiscop al Cesariei şi Capadociei Vasilie cel mare, povăţuire către preot despre Dumnedeiasca slujbă şi despre grijire“. În 1980, Doina Braicu şi Victor Bunea scriau în Cartea Veche Românească din secolele XVI-XVII în colecţiile Arhiepiscopiei Sibiului faptul că pe teritoriul românesc sau păstrat doar cinci exemplare din acest liturghier. Episcopul Macarie este cunoscut ca fiind autorul unei Cronici în limba slavonă, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la 1541, iar a doua de la 1541 la 1551; figura centrală a Cronicii este Petru Rareş. Scopul declarat al lui Macarie era de “a duce mai departe şirul povestirii şi a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci ca să împlinim domneştile porunci ale strălucitului şi pentru duşmanii săi înfricoşatului Petru voievod ” şi pentru “a nu lăsa ca faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”. Cronica lui Macarie este o cronică literară, în care foloseşte un stil retoric, cu figuri poetice şi cu tendinţe vădit moralizatoare şi religioase, pentru a glorifica personalitatea lui Petru Rareş, ale cărui calităţi sunt exagerate. Cronica se termină cu anul 1541, odată cu revenirea pe tron pentru a doua oară a lui Petru Rareş. Istoricul Ioan Bogdan (18641919) a descoperit şi o altă versiune a Cronicii lui Macarie într-un codice miscelaneu din secolul al XVII-lea din Biblioteca Imperială din Petersburg, versiune care este intercalată în Cronica lui Azarie. Cea de-a doua variantă cuprinde a doua domnie a lui Petru Rareş şi se termină în anul 1551. Printre evenimentele povestite menţionăm expediţia lui Petru Rareş contra voievodului Ardealului, Ştefan Mailat, şi grija lui pentru biserică, precum şi moartea lui si domnia urmaşilor săi pâna în anul 1551. Stilul acestei versiuni este asemănătoare cu cea din prima versiune.

26

Biblia de la Bucureşti-1688

Istoric
Această lucrare este prima traducere integrală a Bibliei în limba română, a fost iniţiată de domnitorul Şerban Cantacuzino. După moartea acestuia (29 oct. 1688), domnitorul Constantin Brâncoveanu, care i-a succedat la tron, a finalizat editarea ei. Pregătirile pentru editare au început cam în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare (ediţii străine, traduceri parţiale în limba română) şi coagularea grupului de cărturari responsabili. Pentru stabilirea textului s-a lucrat într-un mod care satisface şi exigenţele actuale. Sunt menţionate ca surse: Biblia grecească (Veneţia, 1687), Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan,1648), comparate obligatoriu cu Biblia latină şi slavonă. Traducerea s-a făcut de către un grup de cărturari dintre care este amintit în prefaţă Ghermano Nisis, iar la sfârşitul cărţii fraţii Radu Greceanu (cronicarul) şi Şerban Greceanu. Cărţii îi este anexată şi o errata prima consemnată în istoria tiparului românesc. Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 în atelierul tipografic al cărui şef era Mitrofan. A avut un al doilea tiraj terminat la 10 noiembrie 1688, într-o lună, având per ultima pagină a cărţii 16 rânduri în plus în care se fac precizări asupra "izvodului elinesc" tipărit la Franco Fortu (Frankfurt). Importanţa ei, dincolo de aceea supremă de a pune la dispoziţia unui popor creştin textul integral al cărţii de căpătâi a credinţei sale, rezidă şi din demersul formator în ceea ce priveşte limba literară, din faptul că este o realizare tipografică şi editorială fără precedent, din consecinţele circulaţiei intense pe care a avut-o în conservarea unităţii de limbă. Notă: Este o versiune românească a Septuagintei. Printre cele mai importante traduceri ulterioare ale acestei versiuni se numără: Biblia lui Bob (Blaj, 1795), Biblia de la Buzău (1854-56), Biblia lui Şaguna (Sibiu, 1856-1858). După 1936, odată cu apariţia Bibliei traduse de Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu după Textul Masoretic. In anul 2001, a apărut ca ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Biblia sau Sfânta Scriptură, în traducerea lui Bartolomeu Anania, care reia textul Septuagintei.

27

Descriere generală
Biblia : adecă Dumnezeiasca scriptură : ...care sau tălmăcit dupre limba elinească spre înţăleagerea limbii rumâneşti / cu porunca Prea bunului creştin, şi luminatului domn IOAN ŞERBAN, CATACOZINO BASARAB VOEVOD ; şi cu îndemânarea dumnealui COSTADIN BRÂNCOVEANUL marele logofăt [...] . – Tipăritusau întâiu .

Caracteristici
Format in folio. Caietele de câte patru foi au ca signatură alfabetul chirilic repetat de trei ori. Primele 5 file nenumerotate sunt, după cum urmează: pagina de titlu realizată cu cerneală de două culori neagră şi roşie; textul este încadrat de un chenar decorativ.

Oglinda paginii de titlu:
BIBLIIA // adecă // DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ // ale cei vechi şi ale cei noao lêge // toate // care s-au tălmăcit dupe limba elinească spre înţelêgerea // limbii rumăneşti cu porunca preabunului creştin // şi luminatului domn // IOAN ŞĂRBAN CANTACOZINÓ BASARABĂ VOIEVOADĂ // şi cu îndemnarea dumnealui // COSTANDIN BRĂNCOVEANUL MARELE LOGOFĂT, // nepot de sor al măriei sale, carele, după prestăvirea acestui mai // sus-pomenit domnu, putêrnicul Dumnezău, den alêgerea a toatei // Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domniia şi stpăî- // nirea a toată Ţara Unglovláhiei şi întru zilele măriei sale s-au // săvîrşit acest dumnezăiesc lucru, carele şi toată cheltuiala cea de săvîrşit o au rădicat. // Tipăritu-s-au întîiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor, // în vremea păstoriei preasfinţitului părintechir Theodosie, // mitropolitul ţării şi exarhu laturilor. // Şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc // la anul de la facerea lumii 7197 // iară de la spăsenia lumii 1688, // în luna lui noiemvri în 10 zile. Pe verso-ul paginii de titlu este stema lui Şerban Cantacuzino însoţită de versuri. Stihuri, 8, asupra stemei prealuminatului şi înălţatului domn // Ioan Şărban C. B. voievod // Soarele, luna, gripsorul şi corbul împreună, // Încă şi spata cu buzduganul spre laudă să adună; // Şi acêstea, doamne-ţ împletesc stemă înfrumuseţată, // În loc de părinţi, soarele şi luna ţi să arată. // Luminătoriu născîndu-te neamului şi moşiei, // Preavrêdnic stăpînitoriu ţărîi şi politiei, // Iară corbul care au hrănit pre cel flămînd Ilie, // Aduce-ţi, doamne, cu crucea putêre şi tărie. // Întinde-te ca gripsorul, spre toate stăpînêşte // Spre cei văzuţi şi nevăzuţi cu mare biruinţă, // Precum rugăm pre Dumnezău cu multă umilinţă // Să te întărească minunat în domnie slăvită, // Cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocită, // Şi întru al său dumnezăiescu lăcaş şi fericire // Să-ţ dea cerescul împărat parte de moştenire. // (Plecat robul măriei tale, // Radu logofăt) A doua filă nenumerotată conţine cuprinsul lucrării (pe verso). Următoarele 3 file nenumerotate conţin cele două prefeţe, prima semnată de domnitorul Şerban Cantacuzino, dar atribuită cărturarului umanist Constantin Cantacuzino stolnicul, şcolit la academiile din Constantinopol şi Padova, fratele domnitorului, a doua semnată de Dosithei, patriarhul Ierusalimului. Textul este dispus per 28

o singură coloană, 53 de rânduri per pagină. Fiecare dintre prefeţe are un frontispiciu cu motive florale iar la final un acelaşi ornament tipografic. Cele 932 de pagini numerotate sunt scrise cu litere chirilice mici, cu cerneală neagră. Textul este dispus pe două coloane, 53 de rânduri pe pagină. Pe fiecare pagină apare colontitlu cu caractere mai mari, de dimensiunea celor folosite pentru titlurile capitolelor. Pe unele pagini colontitlu este înlocuit cu un mic ornament tipografic floral. Textul fiecărei cărţi a Vechiului şi Noului Testament este precedat de diverse motive decorative florale, şi încheiat cu diferite ornamente tipografice. În cuprinsul lucrării, cerneala roşie mai este folosită în paginile de început ale Vechiului şi Noului Testament, în scrierea titlului, precedat de un bogat frontispiciu cu motive florale şi pentru prima letrină din text, ornamentată cu motive florale şi ocupând pe verticală 7 rânduri de text, în chenar dreptunghiular. Primul cuvânt din fiecare capitol începe cu letrine alb pe negru sau negru pe alb, ocupând lungimea a 5 rânduri de text, în chenar dreptunghiular. Versetele sunt numerotate marginal.După paginile numerotate urmează pe o pagină nenumerotată încheierea, cu textul din nou pe o coloană. Însemnări: Pe pagina de început a Vechiului Testament, imediat sub titlu, este scris cu cerneală neagră: "1897 Decembrie 20. Această biblie mia fost dăruită de I.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei D.D. Iosif Nancescu în semn / de iubire şi aducere aminte. Dr. Drag. Demitrescu. Bucureşti." Stare de conservare: Exemplarul este complet ca număr de pagini. A fost supus unei recondiţionări masive înainte de a fi fost achiziţionat. Nu are legătura originală. Este legat în coperţi de carton îmbrăcat în pânză verde închis, forzaţ albastru, cotorul coperţii este din piele maro, ornamentată. Primele 6 şi ultimele 2 pagini sunt decupate pe margini şi lipite pentru completare pe o altă hârtie, cu pierderi din text. Prezintă, în special pe primele şi ultimele pagini deteriorări specifice folosirii şi cearcăne de apă. Nu s-au semnalat degradări evolutive.

29

Pravila de la Govora (1640- 1641)
„Pravila de la Govora”, numită şi “cea mică” (cu titlul complet: << Pravila aceasta iaste direptătoriu de leage,tocmeala a sfinţilor apostoli, tocmite de 7 soboară cătră aceasta şi a preacuvioşilor părinţi, învăţătorilor lumiei >>), era tradusă din slavoneşte în româneşte de călugărul Mihail Moxa sau Moxalie din Bistriţa(prin 1620, acesta prelucrase în româneşte un Cronograf, adică o istorie a lumii, la îndemnul lui Teofil, pe atunci episcop al Râmnicului). Predoslovia cărţii era semnată de mitropolitul Teofil (în parte era tradusă după prefaţa lui Petru Movilă la Nomocanonul de la Kiev din 1629).10 În titlu se arată că s-a tipărit în vremea << prea luminatului domn Io Matei Basarab Voievod a toată ţara Ungrovlahiei, în mânăstirea Govora, vă leato 7149, iară de la Naşterea lui Hristos 1640>>11 Pravila propriu-zisă era o colecţie de legiuiri canonice (bisericeşti) şi civile, făcută după o traducere slavonă a unui nomocanon de origine bizantină. Izvoarele slave – şi cu atât mai puţin cele greceşti – n-au fost identificate până în prezent. Din această cauză cercetătorii mai noi socotesc că Pravila este mai degrabă o compilaţie după aceste izvoare, şi nu o simplă traducere a unora din ele. Apariţia unei cărţi cu caracter canonic-juridic era determinată de trebuinţa unor îndrumări clare pentru preoţii duhovnici la darea canonului (epitimiei) în scaunul spovedaniei, dar şi pentru a le da îndrumări cu privire la pedepsele pe care să le aplice credincioşilor în caz de abateri de la rânduielile vieţii obşteşti, căci preotul avea – în acele timpuri – şi rolul de judecător al păstoriţilor săi. Rostul cărţii era subliniat de însuşi mitropolitul Teofil, în prefaţă : <<Socotit-am că mai toate popoarele au carte pe limba lor, de aceai cugetaiu şi eu.... să scoţ ceastă carte, anume pravilă pre limba rumănească, sfinţiilor voastre fraţi duhovnici rumăneşti, carii sănteţi păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos >>.12 Din cuprinsul Predosloviei se poate deduce şi scopul religios-didactic şi cultural-educativ urmărit de alcătuitorii ei.Textul propriu-zis se întinde pe 171 de file,împărţit în 149 glave (sau capitole).Deşi în foia de titlu este indicat anul 1640, din indicaţiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în Postul Crăciunului (1640) şi s-a terminat în postul Paştelui(1641) sin acelaşi an bisericesc(7149). Trebuie subliniat şi faptul că Pravila de la Govora a apărut în două tiraje diferite, unul pentru Ţara Românească, altul pentru Transivania. Deosebirea dintre exemplarele celor două ediţii consta în faptul că în prefaţa unor exemplare, numele mitropolitului Teofil era înlocuit cu al lui <<Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopu şi mitropolitu a toată Ţara Ardealului >>13. Apariţia tirajului pentru Transilvania trebuie pusă şi în legătură cu calitatea mitropolitului Teofil de << exarh al Plaiurilor>>, desigur la solicitarea mitropolitului Ghenadie, care simţea lipsa unei astfel de cărţi. El avea nevoie de o pravilă, fie ca să contrabalanseze acţiunea prozelitistă calvină, fie ca să aibă o nouă carte de legi în locul celei a lui Coresi, care, desigur, era epuizată. Mitropolitul transilvănean va fi rugat pe Teofil să
10

pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p.50.
11

arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.134.
12 13

pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ......... op.cit. p.50. Ibidem, p.51.

30

tipărească Pravila şi pentru eparhia sa, cu prilejul soliei acestuia la Alba Iulia. Din această colaborare pe tărâm tipografic, se poate constata că exista o unitate sufletească între români, în ciuda graniţelor nefireşti care-i despărţeau. Rezultă că Pravila de la Govora apare ca o <<lege oficială >> promulgată de autoritatea de stat şi de cea bisericească, fiind prima colecţie tipărită de legi civile şi bisericeşti a statului medieval Ţara Românească şi a întregii Biserici Ortodoxe Române. Ea prezintă deci o mare importanţă pentru istoria dreptului românesc în general şi a dreptului canonic, în special. Un amănunt interesant este acela că pe Pravila mică era menţionat, pentru prima dată la noi preţul de carte: 21 costande de argint.”14 Materialul Pravilei este extras din canoanele şi constituţiile Sfinţilor Apostoli, din canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, din legile civile şi penale, din canoanele penitenţiale, din rânduiellile privind căsătoria şi relaţiile de familie şi din rânduieli sau pravile călugăreşti.15 Amănunte se pot găsi şi în studiul d-lui I. Peretz despre Pravila de la Govora (Buc. 1911) sau în Istoria dreptului român a d-lui St. Longinescu (Buc. 1908) care a început să publice textele legilor vechi în paralel cu izvoarele lor.

14 15

Ibidem arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox........., op.cit., p.135.

31

Anexa I : Mitropolitul Dosoftei

Anexa II : Mitropolitul Varlaam si Cazania
32

33

Anexa III: Cel mai vechi document românesc din Moldova

Anexa IV: Biblia . - Bucureşti, 1688 :

34

faţă-verso

Bibliografie selectivă
35

1. ION GHEŢIE,AL.MAREŞ,Originile scrisului în limba română 2. CUEŞDEAN, LUCIAN IOSIF – România, inima vechii

Europe,Ed. Solif, 2006
3. DAICOVICIU, HADRIAN – Dacii, Ed. Enciclopedică română,

1972
4. ION COTEANU,Structura şi evoluţia limbii române(de la origini

până la 1860)
5. MIRCEA TOMESCU,Istoria cărţii româneşti de la începuturi

până la 1918
6. ION ROTARU,Istoria literatuii române vechi 7. NICOLAE CARTOFAN,Istoria literaturii române vechi 8. GHEORGHE, GABRIEL – Studii de cultură şi civilizaţie

românească, Fundaţia Gândirea, 2001
9. IVĂNESCU, GHEORGHE – Istoria limbii române, Ed. Junimea,

1989
10. ROSETTI, ALEXANDRU – Istoria limbii române – De la origini

până în secolul al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978
11. RUSSU, ION – Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi

enciclopedică, 1981
12. VULPE, RADU – Columna lui Traian – Monument al etnogenezei

românilor, Ed. Sport – turism, 1988 13.NICOLAE MANOLESCU – Istoria critică a literaturi
36

române,vol.I 14.ADRESE ON-LINE:www.gebeleizis.org www.iatp.md/dava/index.html www.wikipedia.com

Cuprins
37

Argument.........................................................................................................2 Teoriile genezei româneşti..............................................................................3 Latinitatea........................................................................................................5 Dacismul........................................................................................................11 Limba Română Literară-Scrisoare lui Neacşu..............................................12 Traducerea cărţilor religioase........................................................................16 Literatura religioasă.......................................................................................18 Mitropolitul Dosoftei.....................................................................................19 Mitropolitul Varlaam.....................................................................................22 Diaconul Coresi.............................................................................................25 Tipăriturile-Macarie………………………………………………………..26 Biblia de la Bucureşti-1688...........................................................................27 Pravila de la Govora......................................................................................30

38

Anexe............................................................................................................32 Bibliografie....................................................................................................36

39