You are on page 1of 3

DRAMATURGIA POSTBELICĂ DRAMA IONA de Marin Sorescu

Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti) este fondatorul dramaturgiei paradoxismului în literatura română şi unul dintre reprezentanţii poeziei neomoderniste. Iona face parte din trilogia intitulată Setea muntelui de sare, alături de alte două drame: Paracliserul şi Matca. Este cea mai lirică şi cea mai cunoscută dintre cele trei piese. Fiecare dintre aceste drame este redimensionarea surprinzătoare a unui mit: Iona reinterpretează mitul biblic vetero-testamentar, Matca porneşte de la istoria Potopului, în timp ce Paracliserul este o variantă modernă a mitului creaţiei (Meşterul Manole). Solilocviu dramatic pe două voci,Iona este un poem al neliniştii metafizice: condiţia umană imperfectă a omului nu oferă nicio scăpare, aşa cum Iona, prizonier în burta peştelui, nu reuşeşte să se elibereze, nu reuşeşte decât să treacă din bureta unui peşte în burta altui peşte şi mai mare, serie succesivă de limitări, de închisori, din care eliberarea către „afară” nu este posibilă. Iona, publicată mai întâi în «Luceafărul», din 13 ianuarie 1968, şi bucurându-se, tot în aceeaşi revistă, dar în numărul din 20 ianuarie 1968, de o favorabilă „cronică de întâmpinare“, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, semnată de marele critic şi istoric literar, Vladimir Streinu, este subintitulată «tragedie în 4 tablouri». Ar fi, desigur, „tragedie“ în sens eroic „antic“; în realitate, din perspectiva modernă a dramaturgiei, este o dramă existenţial-paradoxistă, căci protagonistul este proiectat dinspre „vremurile noastre“, dintre limitele tragice ale omului din secolul al XX-lea, într-un „conflict“ cu Destinul / Soarta, într-o intrigă la cea mai înaltă tensiune, „ţesută“ în discrepanţa dintre idealul / ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea ens-ului uman la un orizontpântece-de-chit care, odată ferestruit, îl „lansează“ într-altul, în serie infinită, macrocosmică şi microcosmică, într-o metafizică solitudine mistuitoare, antrenată şi de nimicnicia mediului / semenilor, ce acţionează împotrivă-i, obligându-l să evolueze între situaţii comice şi tragice, spre un deznodământ marcat de sinucidere, paradoxist harachiri, nepermiţându-i „să guste fericirea“ (tot „absolută“) de dincolo de „peretele străpuns“ al noului „acvariu-univers-concentric“. Mitul biblic din Vechiul Testament are ca temă slăbiciunea omului, teama sa de a-şi asuma un destin, o misiune. Iona, profet evreu, este trimis în cetatea Ninive să propovăduiască învăţătura sfântă, astfel încât ninivitenii să scape de mânia divină. El nu are tăria de a-şi împlini misiunea şi fuge cu o corabie, dar călătorii şi echipajul sunt afectaţi de o furtună cumplită care-i înfricoşează. Corăbierii îşi dau sama că cel care aduce nenorocirea asupra lor este Iona şi hotărăsc să-l arunce peste bord. Este înghiţit de un chit, o balenă uriaşă, iar în pântecele acesteia Iona se căieşte de slăbiciunea sa cerând

„o fericire” pe care omul nu reuşeşte să îl îndeplinească. Sentimentul libertăţii absolute. Astfel. Un tragism discret al meditaţiei despre condiţia umană şi sentimentul de eşec pe care-l trăieşte omul apare într-un alt pasaj al dramei. Aceasta şi pentru că poeziile sale au un nucleu dramatic..” Prins în burta chitului. ci şi ca o revoltă la lipsa adevăratei libertăţi. pentru că Iona. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară. cel în care Iona îşi spintecă propriul pântec. Gestul final. Sinuciderea din final poare reprezenta. Poate nu prea mare.. Construcţia dramei se realizează pe două voci. ca o garanţie sigură a altui Iona. momeala reprezintă metafora idealului absolut. Peste trei zile iese teafăr din burta chitului. Şi dacă nici a treia.iertare de la Dumnezeu. Iona? (Îşi spintecă burta).. poate a treia oară. consideră că „O înviere este chiar şi suprimarea. Este. strânsă în chingile unei morale conformiste (principiile eticii şi echităţii comuniste). vorbeşte cu sine însuşi. un poem despre ideal şi despre efemeritatea vieţii. în sfârşit.. moartea lumii vechi şi „noua naştere”. dorinţa împlinirii ajung să fie numite printr-un simplu şi singur cuvânt: „afară”: „Afară.. după cum se poate destul de uşor înţelege.. dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa” (Tabloul I). măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. poate a patra oară. pare dificil de interpretat. Răzbim noi cumva la lumină”. de aceea trebuie să ne naştem mereu. încât părem gălăgioşi. o speranţă. Lirismul transpare tocmai în aceste definiţii poetice pe care le găseşte Iona. bineînţeles pe cea mai mare. peştii. Noi. Ne punem în gând o fericire. să încapi tot. în înţelegerea eroului însuşi. în acelaşi timp să-şi înţeleagă destinul. ceva frumos. În acest caz. Dumitru Micu. care nu poate suporta singurătatea şi tăcerea. în această paradigmă de interpretare. încercând. un nou Iona eliberat prin revoluţie. -(Rugător. -Ne scapă mereu câte ceva în viaţă.. o . tot felul de nade frumos colorate. Nadele. aş scrie. Astfel de loc trebuie totuşi să existe. obsesia de a se naşte din nou capătă un contur tot mai consistent. exaltat) Mai naşte-mă o dată! -Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Iona nu. Formula este modernă mai ales prin felul în care scriitorul integrează o gândire de tip poetic în dramele sale. utilizând un registru colocvial: „ Apa asta e plină de nade. Poate a zecea oară. Este vorba despre scrisoarea pe care Iona ar dori să o trimită mamei sale: „-Mamă. Sinuciderea din finalul poemului dramatice. Pentru o clipă”. un act de posibilă evadare din carceră. făcând haz de necaz. mi s-a întâmplat o mare nenorocire. din Tabloul al III-lea. Personajul însă îşi explică alegerea: „-Gata. înotăm printre ele atât de repede. referindu-se la semnificaţia finalului. Dar mereu nimereşte într-o altă burtă de peşte. Dar aşa. o tehnică a ruperii limitelor. realizate într-o manieră ironică. plecând să propovăduiască ninivitenilor. -Şi dacă nu a doua. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. şirul de burţi de balenă pe care Iona este nevoit să le spintece pentru a ieşi la lumină reprezintă un mediu concentraţionar care era „societatea multilateral dezvoltată”..şi pierde speranţa şi încearcă să se elibereze. Visul nostru de aur e să înghiţim una. capabil să-şi asume destinul şi să nu i se supună orbeşte.” Piesa a fost interpretată nu doar ca o dramă a insului ce caută „lumina”. încercând să-şi aducă aminte de viaţa trăită. integrarea în spiritul universal.

Marin Sorescu a explicat de ce a ales această formulă de teatru: „ca tehnică. Numai că finalul piesei.mirare pe care o dezvăluie eul liric. Situaţia în care este pus personajul este specifică teatrului absurdului. prin prezenţa motivului luminii (carer poate semnifica libertate. dar fără să aibă tăria de a renunţa la acest chin care este chiar viaţa. Modernitatea dramei lui Marin Sorescu. şi prefer prospeţimea. un limbaj care trăieşte şi prin „vocea” care spune. ca şi în Iona. integrarea ei în curentele de gândire universale ale epocii se pot observa prin prezenţa elementelor de tip existenţialist. formula tradiţională mi-a surâs crispat şi prea profesional. Tot ca în teatrul absurdului este şi tratarea situaţiilor dramatice. unui lucru perfect plat. ci chiar optimist.” . chiar şuie. pentru ca apoi să ia de la capăt aceeaşi trudă. ca să zic aşa. fericire sau cunoaştere) nu este unul tragic. în cheie comică şi folosirea limbajului familiar. sinuciderea. cel care îl aseamănă pe om cu Sisif. asemenea unui monolog. amintind mai ales de Albert Camus. Singura libertate în acestă lume în care omul este mărginit de timp şi de moarte este.condamnat să treacă mereu un obstacol.