You are on page 1of 417

DREPT CIVIL-2010, Licenta iulie 2010

1. Ce fel de conditie este capacitatea de a incheia actul juridic civil ? a. de fond; b. de forma; c. speciala ANS:A 2. Ce este eroarea, ca viciu de consimtamant ? a. inducerea in eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic; b. falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic; c. disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. ANS:B 3. Ce cerinte trebuie sa indeplineasca consimtamantul pentru a fi valabil? a. sa provina de la o persoana cu capacitate de exercitiu; b. sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice; c. sa nu fie exteriorizat. ANS:B 4. Care din situatiile de mai jos constituie viciu de consimtamant? a. eroarea indiferenta; b. dolul secundar (incident); c. violenta. ANS:C 5. In ce caz falsa reprezentare a realitatii la incheierea actului juridic atrage nulitatea relativa a acestuia? a. in cazul in care priveste calitatile substantiale ale obiectului acelui act juridic; b. in cazul in care priveste natura actului juridic; c. in cazul in care priveste identitatea fizica a obiectului acelui act juridic. ANS:A 6. Despre ce fel de eroare este vorba atunci cand falsa reprezentare priveste natura actului juridic care se incheie? a. error in negotio; b. error in corpore; c. error in substantiam. ANS:A 7. In ce caz violenta constituie viciu de consimtamant ? a. atunci cand amenintarea nu este justa; b. cand provine numai de la o persoana cu care s-a contractat; c. cand este indiferenta. ANS:A 8. Care din actele juridice civile de mai jos pot fi anulate pentru leziune? a. actele de dispozitie; b. actele incheiate de minorul cu varsta intre 14-18 ani, singur, ocrotitorului

1

legal;fara incuviintarea c. actele incheiate de minorii cu varste sub 14 ani, personal si nu prin reprezentant ANS:B 9. In structura carui viciu de consimtamant nu exista un element obiectiv ? a. erorii; b. dolului; c. violentei. ANS:A 10. Ce efecte genereaza, ca regula, viciile de consimtamant? a. atrag nulitatea absoluta; b. atrag nulitatea relativa; c. atrag nulitatea absoluta, in cazul actelor unilaterale ANS:B 11. Ce conditii trebuie sa indeplineasca dolul, pentru a fi viciu de consimtamant ? a. sa fie determinant pentru incheierea actului juridic; b. sa nu fie injust; c. sa nu provina de la cealalta parte. ANS:A 12. Ce conditii trebuie intrunite pentru anularea actului juridic pe motiv de leziune? a. sa nu fie o consecinta directa a actului respectiv; b. sa existe in raport cu momentul incheierii actului; c. disproportia de valoare intre contraprestatii sa nu fie considerabila. ANS:B 13. Care este domeniul de aplicare al leziunii in actele juridice? a. priveste actele incheiate de minorii sub 14 ani; b. nu priveste actele juridice de administrare; c. priveste actele juridice care sunt lezionare pentru minor. ANS:C 14. In ce situatie cauza actului juridic civil este falsa? a. daca exista eroare asupra motivului determinant (scopului mediat); b. daca lipseste scopul imediat intr-un act juridic nenumit; c. in cazul lipsei discernamantului. ANS:A 15. In ce consta scopul mediat ? a. in prefigurarea mentala a contraprestatiei, in contractele sinalagmatice; b. in prefigurarea remiterii lucrului in actele reale; c. in motivul determinant al incheierii unui act juridic civil ANS:C 16. Care sunt caracterele juridice ale formei cerute „ad validitatem”? a. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic; b. consta, in toate cazurile, in intocmirea unui inscris autentic; c. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea absoluta a actului juridic. ANS:C 17. In cazul caror acte juridice civile este ceruta forma „ad validitatem”?

2

a. contractul de locatiune b. contractul de inchiriere a locuintei; c. contractul de donatie ANS:C 18. Care sunt caracterele juridice ale formei “ad probationem”? a. presupune intocmirea unui inscris autentic; b. este ceruta, printre altele, in cazul contractului de asigurare; c. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic. ANS:B 19. Ce fel de conditie (ca modalitate a actului juridic) este aceea a carei realizare depinde exclusiv de vointa uneia din parti ? a. mixta; b. potestativa simpla; c. pur potestativa. ANS:C 20. In ce caz poate aparea o exceptie de la principiul „pacta sunt servanda”? a. in cazul tacitei relocatiuni; b. in cazul incetarii mandatului din cauza falimentului mandatarului; c. in cazul actelor juridice colective. ANS:B 21. Ce acte juridice sunt incluse categoria exceptiilor de la irevocabilitatea actului juridic unilateral ? a. revocarea ofertei inainte de a ajunge la destinatar; b. revocarea marturisirii pentru eroare de drept; c. incetarea depozitului la cererea deponentului. ANS:A 22. Ce persoane fac parte din categoria avanzilor-cauza ? a. reprezentantii conventionali ai partilor; b. toti cei care, ulterior incheierii actului juridic, au contractat cu partile acestui; c. succesorii cu titlu universal ai partilor ANS:C 23. Prin ce se deosebeste caducitatea de nulitatea actului juridic civil? a. efectele caducitatii nu retroactiveaza b. presupune o cauza de nevalabilitate contemporana incheierii actului juridic c. este o sanctiune ce se aplica in materia liberalitatilor ANS:A 24. Ce cauze atrag nulitatea absoluta a actului juridic civil? a. lipsa discernamantului persoanei fizice la incheierea actului b. nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice c. violenta ANS:B 25. Ce cauze atrag nulitatea relativa a actului juridic civil? a. nevalabilitatea obiectului actului juridic b. lipsa consimtamantului, cand aceasta se datoreaza lipsei de discernamant c. lipsa cauzei actului juridic

3

ANS:B 26. Pot forma obiectul posesiei: a. bunurile din domeniul public si privat al statului si unitatilor administrativ – teritoriale b. universalitatile de bunuri c. numai bunuri corporale, individual determinate, aflate in circuitul civil ANS:C 27. Posesia: a. corespunde intotdeauna unui drept real principal b. are ca efect dobandirea fructelor daca posesorul este de buna – credinta c. este discontinua atunci cind a intervenit o cauza de intrerupere a uzucapiunii ANS:B 28. Posesia este viciata daca: a. se exercita cu intermitente anormale b. este de rea-credinta c. se exercita prin intermediul unui detentor precar ANS:A 29. Ca viciu al posesiei, clandestinitatea a. poate fi invocata de orice persoana interesata b. se aplica numai in cazul bunurilor imobile c. este un viciu temporar ANS:C 30. Actiunea in complangere a. este o actiune reala si petitorie b. nu poate fi exercitata daca a trecut un an de la tulburare sau deposedare c. poate fi exercitata numai daca posesia reclamantului a fost de buna – credinta ANS: B 31. Prin dispozitie materiala se intelege prerogativa titularului dreptului de proprietate a. de a dispune de substanta bunului b. de a instraina bunul c. de a-si dezmembra dreptul de proprietate constituind drepturi reale in favoarea altor persoane ANS:A 32. Jus fruendi a. constituie un atribut al dreptului de proprietate b. este un caracter juridic al dreptului de proprietate c. reprezinta dreptul de a culege fructele bunului, prerogativa exercitata de proprietar in puterea dreptului de accesiune ANS:A 33. Dreptul de proprietate publica a. apartine numai statului b. este inalienabil, imprescriptibil si insesizabil c. se exercita numai prin intermediul unor subiecte de drept administrativ

4

ANS:B 34. Domeniul public a. este o institutie juridica ce are titulari strict determinati prin norma constitutionala b. este alcatuit din bunurile ce formeaza circuitul civil c. este totalitatea bunurilor ce formeaza obiectul proprietatii publice ANS:C 35. Proprietatea anulabila a. dureaza pana la desfiintarea actului translativ de proprietate ca urmare a actiunii in anulare care este imprescriptibila b. rezulta dintr-un act juridic afectat de o cauza de nulitate absoluta c. dureaza pana la consolidarea dreptului de proprietate prin confirmare expresa sau tacita a actului anulabil ANS:C 36. In cazul proprietatii rezolubile, neindeplinirea conditiei rezolutorii a. consolideaza retroactiv dreptul de proprietate al dobanditorului b. nu are niciun efect c. desfiinteaza dreptul de proprietate al dobanditorului ANS:A 37. Proprietatea comuna in devalmasie presupune a. acea forma a dreptului de proprietate comuna caracterizata prin faptul ca titularii sai au determinata cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefractionate in materialitatea lor b. existenta a doi sau mai multi proprietari asupra unor bunuri fractionate in materialitatea lor c. acea forma a dreptului de proprietate comuna caracterizata prin faptul ca titularii sai nu au determinata cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefractionate in materialitatea lor, bunul apartinind deopotriva tuturor proprietarilor ANS:C 38. Drepturile copartasilor cu privire la intregul bun a. fiecare copartas poate efectua singur, fara acordul celorlalti copartasi, acte materiale fara a fi necesara respectarea niciunei conditii b. oricare copartas poate efectua singur acte de conservare, de administrare si de dispozitie cu privire la intregul bun c. oricare copartas poate efectua singur, fara acordul si chiar impotriva vointei celorlalti copartasi, acte de conservare ANS:C 39. Proprietatea comuna pe cote – parti fortata si perpetua a. are ca obiect bunuri principale b. nu inceteaza prin partaj c. are ca obiect bunuri accesorii pe langa bunuri principale aflate in proprietate comuna ANS:B 40. In cazul actiunii in revendicare imobiliara titlul a. poate sa fie numai un act juridic translativ de proprietate b. creeaza o prezumtie relativa de proprietate

5

c. este un element al bunei – credinte ANS:B 41. In cazul actiunii in revendicare imobiliara daca niciuna dintre parti nu poate invoca un titlu, va avea castig de cauza a. reclamantul b. paratul c. partea a carei posesie este mai caracterizata ANS:C 42. Proprietarul unui bun mobil pierdut sau furat poate sa exercite actiunea in revendicare mobiliara a. in termen de cel mult trei ani, de la data pierderii sau furtului bunului, impotriva tertului dobanditor de rea-credinta b. numai daca bunul se afla la un tert dobanditor de rea-credinta c. in termen de trei ani de la data pierderii sau furtului bunului, daca bunul se afla in posesia unui tert dobanditor de buna – credinta ANS:C 43. Pentru aplicarea dispozitiilor art. 1909 alin. 1 Cod civil, buna – credinta trebuie sa existe a. pe tot parcursul exercitarii posesiei b. la momentul intrarii in posesia bunului mobil c. la momentul incheierii actului juridic de dobandire a bunului mobil, chiar daca intrarea in posesie s-a facut la o data ulterioara incheierii actului ANS:B 44. In cazul admiterii actiunii in revendicare imobiliara a. posesorul este obligat sa restituie bunul adevaratului proprietar in natura sau prin echivalent, la alegerea sa b. posesorul este obligat la restituirea bunului catre adevaratul proprietar chiar daca bunul este grevat cu sarcini reale c. imobilul se restituie liber de sarcinile cu care a fost grevat de posesor ANS:C 45. Ca efect al admiterii actiunii in revendicare imobiliara a. posesorul are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor facute cu bunul b. cheltuielile necesare se vor restitui posesorului numai in masura sporului de valoare adus bunului c. posesorul de buna – credinta va putea sa pastreze fructele percepute pana la data introducerii actiunii in revendicare ANS:C 46. In materia actiunii in revendicare, paratul posesor de rea - credinta a. nu poate sa invoce uzucapiunea b. este obligat sa restituie toate fructele lucrului revendicat percepute sau nepercepute sau valoarea acestora daca le-a consumat ori a neglijat sa le perceapa c. nu poate obtine contravaloarea cheltuielilor necesare ANS:B 47. Prin uzucapiune poate fi dobandit

6

a. dreptul de proprietate indiferent de titular b. dreptul de proprietate privata si dezmembramintele acestuia c. numai dreptul de proprietate privata ANS:B 48. Buna – credinta a posesorului in materia uzucapiunii de 10 pana la 20 de ani a. trebuie sa existe la momentul dobandirii posesiei bunului imobil; b. trebuie sa existe pe toata durata posesiei; c. cel care o invoca trebuie sa o dovedeasca ANS:A 49. Intreruperea naturala a uzucapiunii intervine a. la data introducerii cererii de chemare in judecata, daca actiunea este admisa b. intre soti c. cand bunul asupra caruia se exercita posesia este declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformari a naturii si destinatiei sale ANS:C 50. Renuntarea la prescriptia achizitiva a. poate fi facuta inaintea implinirii termenului de uzucapiune de catre beneficiarul termenului b. poate fi numai expresa c. produce efecte doar intre raporturile dintre posesor si adevaratul proprietar ANS:C 51. Pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului se cer intrunite urmatoarele conditii a. obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul in acelasi contract b. partile sa fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce c. debitorul sa fi fost pus in intarziere ANS:A 52. Constituie un efect specific al contractelor sinalagmatice a. exceptia de neexecutare b. nulitatea c. inopozabilitatea ANS:A 53. Rezolutiunea contractului se aplica a. tuturor contractelor b. contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o data c. contractelor sinalagmatice cu executare succesiva ANS:B 54. Constituie o conditie pentru ca instanta de judecata sa pronunte rezolutiunea a. neexecutarea obligatiei sa se datoreze cazului fortuit b. neexecutarea obligatiei sa fie imputabila debitorului acesteia c. debitorul obligatiei neexecutate sa nu fi fost pus in intarziere ANS:B 55. Rezolutiunea contractului produce urmatoarele efecte: a. intre parti, rezolutiunea contractului are ca efect repunerea lor in situatia anterioara, partile fiind tinute sa-si restituie prestatiile efectuate in temeiul

7

contractului desfiintat b. intre parti, rezolutiunea contractului are ca efect nulitatea contractului c. desfiintarea tuturor drepturilor consfintite in favoarea partilor sau tertilor de catre dobanditorul bunului ce a format obiectul contractului desfiintat, pentru viitor ANS:A 56. .Rezilierea se aplica a. oricarui contract b. contractelor unilaterale c. contractelor sinalagmatice cu executare succesiva ANS:C 57. Spre deosebire de rezolutiune, rezilierea: a. nu presupune un contract sinalagmatic valabil incheiat b. are ca efect doar incetarea contractului pentru viitor c. daca este admisa de instanta de judecata, partile isi vor restitui prestatiile effectuate in baza contractului ANS:B 58. In contractele translative de proprietate, riscul contractului il suporta a. partea care avea calitatea de proprietar al lucrului in momentul pierii fortuite b. dobanditorul lucrului c. ambele parti ANS:A 59. Constituie obligatie a gerantului a. sa continue gestiunea inceputa pana in momentul in care geratul, sau mostenitorii sai, vor putea sa o preia b. in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun posesor c. sa dea socoteala tertilor pentru operatiunile efectuate ANS:A 60. Utilitatea gestiunii de afaceri: a. gestiunea de afaceri trebuie sa fie utila gerantului b. este apreciata in raport de momentul savarsirii operatiunii c. nu se mai poate aprecia asupra utilitatii daca ulterior savarsirii bunul este distrus dintr-un caz de forta majora sau caz fortuit ANS:B 61. In cazul platii nedatorate, accipiensul de buna-credinta a. este obligat sa restituie lucrul, dar sa pastreze fructele, ca orice posesor de bunacredinta b. daca lucrul a fost instrainat este indreptatit sa retina pretul primit c. daca lucrul a pierit in mod fortuit nu va fi liberat de obligatia de restituire ANS:A 62. In cazul imbogatirii fara justa cauza, pentru intentarea actiunii in restituire se cere: a. sa existe un temei legal pentru marirea unui patrimoniu pe seama diminuarii patrimoniului altei persoane b. sa existe si un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite

8

c. sa existe o legatura intre marirea si diminuarea unui patrimoniu, in sensul ca ambele operatiuni sa fie efectul unei cauze unice ANS:C 63. In materia raspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza a. numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata despagubirilor b. printr-o intelegere a partilor, dar numai daca aceasta se incheie in forma autentica c. prin conventia partilor, incheiata in mod valabil, prin care acestea stabilesc intinderea despagubirilor si modalitatea de plata ANS:C 64. La repararea integrala a unui prejudiciu a. este supusa repararii atat paguba efectiva, cat si beneficiul nerealizat b. se repara numai prejudiciul previzibil c. prejudiciul trebuie sa fie reparat in intregime numai daca fapta ilicita s-a savarsit cu intentie ANS:A 65. Proba conditiilor raspunderii civile delictuale a. trebuie sa fie facuta de victima prejudiciului, conform art. 1169 Cod civil b. se face dupa regulile care guverneaza proba actelor juridice c. nu este admisa proba testimoniala ANS:A 66. Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori a. revine in cazul copilului adoptat, atat adoptatorilor cat si parintilor firesti ai copilului b. nu poate fi angajata daca ulterior savarsirii faptei prejudiciabile copilul a devenit major c. se angajeaza indiferent daca minorul a actionat sau nu cu discernamant ANS:C 67. Este angajata raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori in urmatoarea ipoteza a. pentru copilul minor b. pentru minorul care a dobandit capacitate deplina de exercitiu prin casatorie c. pentru copilul major lipsit de discernamant ca efect al alienatiei ori debilitatii mintale, fara deosebire daca este sau nu pus sub interdictie ANS:A 68. In materia raspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului a. se repara atat prejudiciul previzibil, cat si prejudiciul imprevizibil b. se repara numai paguba efectiva nu si castigul nerealizat c. repararea prejudiciului se poate realiza numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata despagubirilor ANS:A 69. In materia raspunderii comitentului pentru fapta prepusului a. raportul de prepusenie trebuie sa existe la data intentarii actiunii in despagubire de catre victima prejudiciului

9

b. savarsirea faptei ilicite de catre prepus sa se produca in functiile ce i-au fost incredintate de comitent c. vinovatia prepusului se prezuma ANS:B 70. In cazul raspunderii comitentului pentru fapta prepusului a. victima prejudiciului nu trebuie sa dovedeasca vinovatia prepusului b. comitentul este indreptatit sa recupereze integral de la prepusul sau despagubirile platite victimei c. se repara numai paguba efectiva, nu si beneficial nerealizat ANS:B 71. Raspunderea institutorilor pentru faptele elevilor, intemeiata pe art. 1000 alin. 4 Cod civil a. poate fi angajata chiar si pentru prejudiciul suferit de elevul respectiv b. se angajeaza si atunci cand fapta a fost savarsita de elevul major c. se fundamenteaza pe neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare de catre institutor a obligatiei de supraveghere a elevului ANS:C 72. Potrivit dispozitiilor art. 1001 Cod civil, este angajata raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de a. orice fel de animale b. animalele salbatice aflate in captivitate (gradini zoologice, menajeriile circurilor) c. animalele salbatice aflate in stare de libertate ANS:B 73. In cazul raspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului, actiunea in regres se poate intenta impotriva a. locatorului b. constructorului sau proiectantului, în temeiul contractului de antrepriză sau de proiectare c. oricărei personae care avea edificiul în folosintă la data producerii faptului prejudiciabil ANS:B 74. In materia raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general, are calitatea de paznic juridic al lucrului a. proprietarul lucrului si titularii unor dezmembraminte ale dreptului de proprietate b. proprietarului lucrului, chiar daca lucrul i-a fost furat anterior producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii c. numai proprietarul lucrului ANS:A 75. In materia raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general a. cazul fortuit exonereaza de raspundere b. raspunderea apartine numai proprietarului lucrului c. fapta victimei va exonera de raspundere paznicul juridic, daca intruneste caracteristicile unei adevarate forte majore ANS:C

10

76.Care drepturi nu pot forma obiectul contractului de vanzarea-cumparare? a. drepturile reale b. drepturile de creanta c. drepturile patrimoniale care au un caracter strict personal ANS:C 77. Care sunt obiectele contractului care atrag forma solemna ca o conditie de validitate? a. bunuri imobile b. o mostenire vacanta c. terenuri ANS:C 78. Cine sunt titularii dreptului de preemtiune? a. promitentii b. vecinii c. vanzatorul ANS:B 79. Pentru a fi valabila vanzarea, ce conditii trebuie sa indeplineasca lucrul vandut? a. sa fie inalienabil b. sa fie proprietatea vanzatorului c. sa fie scos din circuitul civil ANS:B 80. In cazul contractului de vanzare cumparare care sunt obligatiile vanzatorului? a. sa predea lucrul vandut b. sa suporte cheltuielile de ridicare a bunului c. sa-l apere pe cumparator impotriva tulburarilor provocate prin fapta unui tert ( tulburare de fapt) ANS:A 81. Pentru ce fapte este angajata obligatia de garantie pentru evictiunea vanzatorului? a. pentru fapta succesorilor universali sau cu titlu universal ai cumparatorului b. pentru fapta succesorilor universali sau cu titlu universal ai vanzatorului c. pentru viciile ascunse ale bunului vandut ANS:B 82. Pentru a se antrena garantia vanzatorului pentru viciile lucrului vandut, care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca viciul? a. sa fi existat in momentul incheierii contractului b. sa apara dupa incheierea contractului c. sa fi fost cunoscut de cumparator ANS:A 83. Care este termenul in care se prescrie dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis prin vanzare-cumparare ? a. de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie b. de 1 an, in cazul in care viciile a fost ascunse cu viclenie c. de 1 an ANS:A

11

84. In caz de evictiune totala, ce drepturi are cumparatorul ? a. sa i se restituie o parte din pretul platit b. sa i se restituie valoarea fructelor pe care a fost obligat sa le inapoieze tertului evingator c. sa dobandeasca pretul platit de tertul evingator ANS:B 85. In caz de neplata a pretului de catre cumparator, ce actiuni are la dispozitie vanzatorul ? a. de a cere obligarea cumparatorului la executarea in natura a obligatiei b. de a cere rezilierea contractului c. de a cere predarea bunului ANS:A 86. Care este sanctiunea in cazul in care chiria este neserioasa si nesincera? a. nulitatea contractului de locatiune b. plata de daune-interese c. rezilierea contractului de locatiune ANS:A 87. Care sunt obligatiile locatorului ? a. sa efectueze reparatiile necesare mentinerii lucrului in stare de functionare b. sa efectueze reparatiile locative c. sa suporte cheltuielile voluptorii facute de locatar care au asigurat un spor de valoare lucrului inchiriat ANS:A 88. Pentru neefectuarea de catre locator a reparatiilor necesare in cursul locatiunii, ce poate cere locatarul? a. autorizarea sa de a le efectua pe cheltuiala locatorului b. nulitatea contractului c. rezolutiunea contractului ANS:A 89. Pentru ce il garanteaza locatorul pe locatar ? a. tulburarea de fapt si de drept provenita prin fapta unui tert b. tulburarea de fapt provenita din fapta unui tert c. viciile lucrului ANS:C 90. Care sunt obligatiile locatarului ? a. de a-l garanta pe locator contra evictiunii b. de a-l apara pe locator contra uzurpatorilor c. de a suporta cheltuielile necesare pentru mentinerea lucrului in stare de functionare ANS:B 91. Cand intervine incetarea contractului de locatiune prin denuntarea unilaterala ? a. daca s-a prevazut un termen b. daca partile nu au stabilit durata locatiunii c. daca locatarul nu si-a indeplinit obligatiile stabilite in contract ANS:B

12

92. Care este durata termenului de preaviz ? a. de 1 an b. de 15 zile c. intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface contractul si data la care contractul va inceta ANS:C 93. In ce conditii tertul dobanditor este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare? a. cand este incheiata prin inscris sub semnatura privata b. cand este incheiata prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa c. cand a cunoscut existenta locatiunii inainte de vanzare ANS:B 94. In ce conditii actele de dispozitie pot fi incheiate de mandatar in numele si pe seama mandantului ? a. numai in baza unei procuri generale b. numai in baza unei procuri speciale c. in baza unui acord tacit ANS:B 95. In ce conditii mandatarul raspunde in fata mandantului pentru faptele persoanei pe care si-a substituit-o? a. daca a avut acordul mandantului de a-si substitui o persoana, insa a trecut puterile asupra unei persoane incapabile sau de insolvabilitate notorie b. daca a avut acordul mandantului de a-si substitui o persoana c. in toate cazurile ori de cate ori s-a produs un prejudiciu mandantului ANS:A 96. Care sunt efectele contractului de mandat fata de terti ? a. se nasc raporturi juridice intre mandant si terti b. se nasc raporturi juridice intre mandatar si terti c. mandatarul devine creditorul, respectiv debitorul tertului ANS:A 97. In caz de incetare a mandatului ce obligatii are mandatarul ? a. sa aduca la cunostinta tertilor incetarea mandatului b. sa predea mandantului toate actele juridice si bunurile primite in cursul executarii mandatului c. sa restituie cheltuielile efectuate cu executarea mandatului ANS:B 98. Ce conditii trebuie sa fie indeplinite pentru ca donatia incheiata intre absenti sa fie valabila? a. oferta de donatie trebuie sa imbrace forma autentica b. acceptarea ofertei de donatie trebuie sa imbrace forma autentica c. atat oferta cat si acceptarea ofertei de donatie trebuie sa imbrace forma autentica ANS:C 99. Cine nu poate dispune prin donatie?

13

a. minorii în favoarea tutorelui cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare de gestiune b. persoanele neconcepute c. sotii între ei ANS:A 100. Cine nu are capacitatea de a primi donatii? a. medicii si farmacistii, care au tratat pe o persoană de o boală de care aceasta moare b. sotii c. minorii si persoanele puse sub interdictie ANS:A 101. În cazul în care donatia se încheie între absenti, când trebuie să aibă capacitatea de a dispune donatorul? a. în momentul manifestării vointei de a dona b. în momentul acceptării ei de către donatar c. în momentul facerii ofertei, acceptării ei de către donatar si comunicării actului de acceptare ANS:C 102. În cazul în care donatia se încheie între absenti, când trebuie să fie capabil donatarul? a. în momentul emiterii ofertei de către donator b. în momentul acceptării c. în momentul comunicării acceptării ofertei ANS:B 103. Când este donatia revocabilă ? a. prevede plata de către donatar a datoriilor pe care donatarul le va contacta în viitor b. când donatorul îsi rezervă dreptul de a dispune de bunul donat c. când donatarul acceptă donatia sub beneficiu de inventar ANS:B 104. În cazul donatiilor indirecte ce conditii trebuie îndeplinite pentru existenta ei valabilă? a. se cere respectarea formei autentice sub sanctiunea nulitătii absolute b. se cere existenta intentiei de a gratifica c. nu este supusă vreunei conditii de formă si fond ANS:B 105. Pentru validitatea darului manual ce conditii se cer a fi întrunite? a. să aibă ca obiect doar bunuri mobile corporale b. traditiunea c. forma autentică ANS:B 106. În ce situatii are loc revocarea donatiei ? a. pentru ingratitudine b. când se adoptă un copil, după facerea donatiei c. pentru pieirea bunului supus donatiei

14

ANS:A 107. De cine poate fi invocată actiunea în revocare pentru ingratitudine ? a. numai de către donator b. de mostenitorii donatorului c. de mostenitorii donatorului dacă donatorul a decedat după expirarea termenului în care actiunea putea fi intentată ANS:A 108. Care sunt conditiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de mandat ? a. să fie în circuitul civil b. să privească încheierea de acte juridice c. să fie inalienabil ANS:B 109. În ce situatii trebuie respectat dreptul de preemtiune ? a. la vânzarea imobilelor b. la înstrăinarea terenurilor situate în extravilan c. în cazul schimbului de terenuri situate în extravilan ANS:B 110. În cazul declarãrii nulitãtii adoptiei: A. adoptatul isi poate pãstra numele B. adoptatul isi pastreaza numele, fara exceptii C. adoptatul revine la numele de familie avut anterior incuviintarii adoptiei ANS:C 111. Înregistrãrile de stare civilã fãcute de o persoanã necompetentã, care a exercitat public functia de ofiter de stare civilã: A. sunt valabile, în virtutea principiului “error communis facit jus” B. sunt lovite de nulitate absolutã C. sunt lovite de nulitate relativã ANS:A 112. Care dintre urmatoarele incapacitati civile au caracter de protectie sau ocrotire? A. interzicerea drepturilor pãrintesti B. interzicerea dreptului de a fi tutore C. vânzarea între soti ANS:C 113. Pentru declararea judecãtoreascã a mortii, precedatã de declararea disparitiei, este necesarã îndeplinirea uneia din urmãtoarele conditii: A. de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata sa fi trecut cel putin 1 an B. de la data afisarii extrasului de pe hotararea prin care s-a declarat disparitia sa fi trecut cel putin 3 luni C. de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata sa fi trecut cel putin 4 ani ANS:C

15

114. Minorul lipsit de capacitate de exercitiu poate încheia în mod valabil, fara a fi reprezentat, urmatoarele acte juridice: A. somatia B. contract de închiriere C. vânzarea unui bun ANS:A 115. Ce categorii de acte nu poate face minorul cu capacitate restrânsã de exercitiu, nici chiar cu încuviintare: A. acte juridice de administrare B. donatii C. întreruperea unei prescriptii ANS:B 116. Actul juridic de dispozitie incheiat de reprezentantul legal al minorului, fara incuviintarea autoritatii tutelare: A. este lovit de nulitate absoluta B. este lovit de nulitate relativa C. este valabil ANS:B 117. Tutela minorului se deschide in urmatoarele cazuri: A. unul dintre pãrinti este mort B. unul dintre pãrinti este disparut C. ambii parinti sunt pusi sub interdictie ANS:C 118. Curatela minorului se poate institui: A. in cazul contrarietatii de interese intre minor si reprezentantul sau legal B. cand minorul implineste 18 ani C. cand minorul are doar un singur parinte cunoscut ANS:A 119. Punerea sub interdictie implica existenta uneia dintre conditiile urmatoare: A. lipsa discernamantului, cauzata de alienatie sau debilitate mintala B. existenta discernamantului persoanei in cauza C. varsta inaintata a persoanei ANS:A 120. Curatela persoanei fizice cu capacitate de exercitiu deplina, aflata in situatii speciale se poate institui : A. de catre tutore B. numai la cerere C. de catre autoritatea tutelara ANS:C 121. Care este principalul efect al anulãrii hotãrârii declarative de moarte? A. înlãturarea capacitãtii de folosinta a persoanei B. încetarea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice C. desfiintarea, cu titlu retroactiv, a incetãrii capacitatii de folosinta a persoanei fizice ANS:C 122. Starea civilã se poate dovedi în fata instantelor judecatoresti, prin orice mijloc

16

de probã, dacã: A. nu a existat registrul de stare civilã B. registrul de stare civilã existã C. obtinerea certificatului de stare civila este posibilã ANS:A 123. Persoana pusã sub interdictie judecãtoreascã : A. are domiciliu legal B. are numai domiciliu de drept comun C. are numai domiciliu conventional ANS:A 124. Capacitatea de folosintã anticipatã presupune cã: A. drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiiune, numai dacã acesta se naste viabil; B. drepturile si obligatiile copilului existã încã de la conceptiune, dacã acesta se naste viu C. drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, numai daca acesta se naste viu ANS:C 125. Capacitaea de folosintã a persoanei fizice are urmãtoarele caractere A. legalitate B. specialitate C. alienabilitate ANS:A 126. Starea civilã are urmãtorul caracter juridic specific: A. divizibilitatea B. indivizibilitatea C. universalitatea ANS:B 127. Competenta privind anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilã revine: A. Tribunalului în a cãrui razã teritorialã se aflã oficiul de stare civilã B. Curtea de apel în a cãrei razã teritorialã se aflã oficiul de stare civilã C. Judecãtoria Sector 1 Bucuresti, în cazul cererii introduse de cãtre un cetãtean român cu domiciliul în strãinãtate ANS:C 128. Prin actiunea în reclamatie de stat : A. se urmãreste obtinerea altei stãri civile decât cea existentã la data intentãrii actiunii B. se urmãreste înlãturarea unei stãri civile pretins nereale C. se urmãreste o schimbare pentru viitor, in starea civilã a persoanei, cu contestarea celei anterioare ANS:A 129. Actiunea în stabilirea paternitãtii: A. este o actiune in reclamatie de stat B. este o actiune in contestatie de stat

17

C. este o actiune in modificare de state ANS:A 130. Actiunea în nulitatea adoptiei: A. este o actiune in reclamatie de stat B. nu este o actiune in contestatie de stat C. are efect declarativ, in cazul in care va fi admisa ANS:C 131. Actiunea în tãgãduirea paternitãtii: A. este imprescriptibilã B. se prescrie în termen de 6 luni de la data cand sotul sau fostul sot al mamei a cunoscut nasterea copilului C. se prescrie in termen de 3 ani de la data la care sotul sau fostul sot al mamei a cunoscut nasterea copilului ANS:C 132. Procedura punerii sub interdictie: A. cuprinde doua faze : una necontradictorie si una contradictorie B. cuprinde o singura faza contradictorie C. cuprinde o singura faza necontradictorie ANS:A 133. Printre conditiile de fond pentru punerea sub interdictie se numara : A. lipsa discernamantului B. varsta persoanei sa fie sub 16 ani C. varsta persoanei sa fie sub 18 ani ANS:A 134. Punerea sub interdictie judecatoreasca produce urmatoarele efecte A. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de exercitiu si instituirea tutelei interzisului B. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de folosinta si instituirea tutelei interzisului C. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de exercitiu si instituirea curatelei capabilului ANS:A 135.In caz de retransmitere a mostenirii, atunci cand mostenitorul a decedat ce trebuie sa dovedeasca beneficiarul retransmiterii pentru a dobandi el mostenirea ? a. ca are drepturi proprii asupra masei succesorale ce se retransmite b. ca mostenitorul initial al masei succesorale ce se retransmite nu a acceptat mostenirea c. ca mostenitorul a acceptat mostenirea in termen ANS:C 136. Ce se intelege prin mostenirea prin reprezentare ? a. exista o mostenire dobandita de mai multi mostenitori in nume propriu sau prin reprezentare si isi exercita drepturile succesorale o singura data b. exista doua sau mai multe mosteniri succesive c. prima mostenire este culeasa in tot sau in parte de cel de-al doilea de cuius, in

18

viata la data deschiderii primei mosteniri ANS:A

137. In ce cazuri recunoaste legea persoanelor juridice o capacitate de folosinta anticipata in in care in patrimoniu intra bunuri succesorale ?cazul a. doar de la data dobandirii personalitatii juridice indiferent daca in patrimoniu intra sau nu bunuri succesorale b. de la data actului de infiintare in masura in care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil c. de la data actului de infiintare daca in patrimoniul acesteia intra bunuri succesorale ANS:B 138. Cand opereaza nedemnitate ? a. cand fapta savarsita a fost amnistiata b. cand sanctiunea penala s-a prescris c. cand mostenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat ANS:C 139. Cand opereaza desfiintarea titlului de mostenitor al nedemnului ? a. la momentul deschiderii mostenirii b. la momentul savarsirii faptei care atrage nedemnitate c. la momentul pronuntarii hotararii de condamnare a nedemnului cu privire la savarsirea unei fapte penale asupra de cuiusului ANS:A 140. Cine poate beneficia de reprezentarea succesorala ? a. ascendentii ordinari prin reprezentarea parintilor defunctului b. descendentul fratelui defunctului c. sotul supravietuitor prin reprezentarea sotului atunci cand se dezbate succesiunea de pe urma fratelui sotului predecedat ANS:B 141. Care sunt consecintele declararii judecatoresti a mortii in ceea ce priveste reprezentarea succesorala in situatia in care data mortii este stabilita ca fiind ulterioara momentului deschiderii succesiunii ? a. descendentii celui declarat mort vor culege mostenirea prin reprezentare b. descendentii celui declarat mort vor culege mostenirea prin retransmisie c. descendentii celui declarat mort vor putea culege mostenirea in nume personal ANS:B 142. In ce conditii este influentata cota sotului supravietuitor de renuntarea sau nedemnitatea unuia dintre copii defunctului ? a. daca avem mai multi copii, iar unul dintre ei este nedemn sau renuntator, cota acestuia profita celorlalti copii dar si sotului supravietuitor b. daca avem mai multi copii, iar unul dintre ei este nedemn sau renuntator, cota acestuia profita celorlalti copii fara a fi afectata cota sotului supravietuitor c. culege intreaga mostenire , daca avem un singur copil si acela este renuntator sau nedemn

19

ANS:B 143. Cand intra in concurs sotul supravietuitor cu doua clase de mostenitori legali ? a. in caz de exheredare a mostenitorilor nerezervatari b. in caz de exheredare a unor mostenitori legali rezervatari c. nu avem niciodata aceasta situatie ANS:B 144. In ce conditii este obligat sotul supravietuitor la raportul donatiilor primite de la sotul decedat a. cand vine in concurs cu descendentii defunctului b. cand vine in concurs atat cu descendentii cat si cu colateralii privilegiati c. nu este obligat la raportul donatiilor acestea fiind bunuri proprii prin efectul donatiei ANS:A 145. In cazul mostenirii vacante care sunt optiunile statului ? a. statul are dreptul de optiune succesorala, putand renunta la mostenirea vacanta b. statul raspunde pentru pasivul succesoral doar in limita activului, indiferent daca sa intocmit sau nu un inventar al bunurilor succesorale c. statul nu raspunde de obligatiile asumate de defunct ANS:B 146. In caz de indoiala cum se interpreteaza clauzele unui testament ? a. in favoarea mostenitorilor legali ( mai ales daca este vorba de intinderea legatului) b. in favoarea legatarilor c. in caz de indoiala o clauza testamentara nu poate produce nici un efect ANS:A 147. Care sunt conditiile pentru ca mostenitorul care a atentat la viata defunctului sa fie inlaturat de la mostenire pentru nedemnitate? a. mostenitorul sa-l fi omorat din culpa b. mostenitorul sa fi fost condamnat penal pentru omor, iar hotararea penala sa fi ramas definitiva c. mostenitorul sa fi fost condamnat penal pentru omor, chiar daca sanctiunea penala s-a prescris ANS:B 148. In ce conditii poate fi acoperita nulitatea testamentului conjunctiv a. prin constrangere , pe calea actiunii in justitie b. prin recunoasterea testamentului in cadrul procedurii succesorale notariale de catre mostenitorii ambilor testatori c. nu poate fi acoperita prin nici o formalitate ANS:B 149. In ce conditii nu se aplica sanctiunea nulitatii legatului cu facultate de alegere, prin care testatorul a lasat determinarea legatarului pe seama unei terte persoane indicate in testament a. cand desemnarea persoanei legatarului este lasata la libera alegere a tertului de catre testator b. cand persoana desemnata ca legatar de catre terta persoana este o persoana cunoscuta testatorului

20

c. daca legatul este facut unor persoane determinate , dar repartizarea intre ele a bunurilor este lasata la aprecierea unui tert ANS:C 150. In cazul legatului cu titlu particular avand ca obiect un bun individual determinat aflat in indiviziune la data deschiderii mostenirii in ce conditii intervine nulitatea legatului a. cand testatorul a lasat legat cota sa ideala de drept asupra bunului b. cand testatorul a lasat legat bunul altuia cunoscand acest lucru c. cand testatorul a lasat legat bunul altuia crezand ca bunul ii apartine in exclusivitate ANS:C 151. Care este efectul testamentului cu titlu universal posterior asupra unui testament universal anterior in situatia in care aceste doua testamente sunt succesive a. testamentul anterior se considera revocat prin testamentul cu titlu universal b. se micsoreaza doar emolumentul legatului universal c. legatul universal anterior se transforma in legat cu titlu universal ANS:B 152. Cand poate interveni revocarea tacita prin instrainarea obiectului legatului a. in cazul legatelor universale b. in cazul legatului cu titlu particular c. in cazul legatelor cu titlu universal ANS:B 153. Neexercitarea dreptului de optiune succesorala in termenul de 6 luni de la data deschiderii succesiunii produce urmatoarele efecte a. echivaleaza cu o renuntare la mostenire b. atrage stingerea vocatiei succesorale c. nu poate beneficia de repunerea in termen ANS:B 154. Cui apartine competenta de a dispune repunerea in termenul de optiune succesorala a. notarii b. doar instanta judecatoreasca c. repunerea in termen se face printr-o simpla declaratie de acceptare a mostenirii ANS:B 155. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cel care reprezinta, in cazul reprezentarii succesorale a. sa fie ascendent in linie dreapta cu cel reprezentat b. sa fie descendent in linie dreapta cu cel reprezentat c. sa nu fie nedemn fata de cel pe care il reprezinta ANS:B 156. Cum se stabileste partea din mostenire ce se cuvine sotului supravietuitor a. in toate cazurile, mai intai trebuie sa se atribuie sotului supravietuitor cota ce se

21

cuvine b. intai se calculeaza cota pentru mostenitorii rezervatari, restul urmand a se impartii intre sotul supravietuitor si ceilalti mostenitori care nu sunt rezervatari c. intai se calculeaza cota descendentilor, iar restul apartine sotului mostenitor ANS:A 157. In cazul renuntarii la mostenire a succesibilului care este actiunea pusa la dispozitia creditorilor acestuia de dispozitiile legale a. actiunea oblica b. revocarea renuntarii c. nulitatea absoluta ANS:B 158. Care sunt conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca acceptarea sub beneficiu de inventar pentru a fi valabila a. este un act consensul fiind necesar doar acordul de vointa b. trebuie sa indeplineasca forma solemna, respectiv conditiile de forma prevazute de lege pentru fiecare act in parte c. trebuie sa indeplineasca forma autentica ANS:B 159. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca retractarea renuntarii la mostenire pentru a-si produce efecte a. sa nu fi acceptat mostenirea vreun alt succesibil b. sa fie facuta sub beneficiu de inventar c. sa fie facuta in forma autentica ANS: A

1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ BUCURESTI TEMATICA SI BIBLIOGRAFIA EXAMENULUI DE LICENłĂ IULIE 2010 INSTITUłII DE DREPT CIVIL I. ACTUL JURIDIC CIVIL 1. CondiŃiile (elementele) actului juridic civil: - capacitatea de a încheia actul juridic civil; - consimŃământul; - cauza (scopul) actului juridic civil. 2. Forma actului juridic civil: - forma cerută ad probationem; - forma cerută ad validitatem; - forma cerută pentru opozabilitate faŃă de terŃi. 3. ModalităŃile actului juridic civil: - termenul;
22

- condiŃia; - sarcina. 4. Efectele actului juridic civil: - regulile de determinare a efectelor actului juridic civil; - principalele reguli de interpretare a actului juridic civil; - principiile efectelor actului juridic civil. 5. Nulitatea actului juridic civil: - categoriile de nulităŃi ale actului juridic civil; - cauzele de nulitate; - regimul juridic al nulităŃii absolute; - regimul juridic al nulităŃii relative. II. PERSOANA FIZICĂ 1. Capacitatea de folosinŃă a persoanei fizice: - noŃiunea si caracterele juridice; - începutul capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice; - conŃinutul capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice; - încetarea capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice; - declararea judecătorească a morŃii persoanei fizice; - procedura declarării judecătoresti a morŃii;
2

- comorienŃii. 2. Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice: - noŃiunea si caracterele juridice; - premisele si felurile capacităŃii de exerciŃiu a persoanei fizice; - lipsa capacităŃii de exerciŃiu a persoanei fizice; - capacitatea de exerciŃiu restrânsă; - capacitatea de exerciŃiu deplină; - sancŃiunea nerespectării regulilor capacităŃii de exerciŃiu. BIBLIOGRAFIE: 1. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în Dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007. 2. DănuŃ Cornoiu, Drept civil. Partea generală, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2007. 3. DănuŃ Cornoiu, Drept civil. Persoanele, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2007. III. DREPTURILE REALE 1. Posesia:

23

- definiŃia; - elementele constitutive; - posesia si detenŃia precară; - dobândirea si pierderea posesiei; - dovada posesiei; - calităŃile si viciile posesiei; - efectele posesiei. 2. Dreptul de proprietate: - definiŃia si caracterele juridice ale dreptului de proprietate; - atributele dreptului de proprietate; - dreptul de proprietate privată: definiŃia, caracterele juridice, obiectul, subiectele; - dreptul de proprietate publică: definiŃia, caracterele juridice, obiectul, subiectele; - modalităŃile juridice ale dreptului de proprietate: proprietatea rezolubilă, proprietatea anulabilă, proprietatea comună. 3. Apărarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale: - acŃiunea în revendicare mobiliară; - acŃiunea în revendicare imobiliară;
3

- efectele acŃiunii în revendicare. 4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate: - uzucapiunea: noŃiunea, reglementarea legală, domeniul de aplicare, uzucapiunea de 30 de ani, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, modul de calcul al termenului uzucapiunii, întreruperea uzucapiunii, joncŃiunea posesiilor, efectele uzucapiunii, renunŃarea la prescripŃia achizitivă; IV. OBLIGAłIILE CIVILE 1. Contractul: - efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: excepŃia de neexecutare a contractului, rezoluŃiunea si rezilierea contractului, riscul contractului; 2. Faptul juridic licit: - gestiunea intereselor altei persoane;

24

- plata lucrului nedatorat; - îmbogăŃirea fără justă cauză. 3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală): - răspunderea pentru fapta proprie; - răspunderea părinŃilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori; - răspunderea comitenŃilor pentru faptele prepusilor; - răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele elevilor si ucenicilor; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general. BIBLIOGRAFIE 1. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, EdiŃia a III-a, revăzută si adăugită, Editura Hamangiu, Bucuresti 2008; 2. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaŃiilor, EdiŃia a IX-a, revăzută si adăugită, Editura Hamangiu, Bucuresti 2008; 3. Mariana Rudăreanu, Dreptul bunurilor (drepturile reale), Editura FundaŃiei România de Mâine, EdiŃia a II-a, Bucuresti 2007;
4

4. Gheorghe Babonea, Nicolae Puscas, Mariana Rudăreanu, Nicu Vintilă, ObligaŃii. Responsabilitatea, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti 2008. V. CONTRACTE SPECIALE 1. Contractul de vânzare-cumpărare: - noŃiunea si caracterele juridice; - condiŃiile de validitate; - efectele contractului de vânzare-cumpărare. 2. Contractul de donaŃie: - noŃiunea si condiŃiile de validitate; - donaŃiile simulate; - donaŃiile indirecte;

25

- darurile manuale; - efectele contractului de donaŃie; - cauzele legale de revocare a donaŃiilor. 3. Contractul de locaŃiune: - noŃiunea si caracterele juridice; - condiŃiile de validitate; - efectele contractului de locaŃiune; - încetarea locaŃiunii. 4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare): - noŃiunea si condiŃiile de validitate; - efectele contractului de mandat; - încetarea contractului de mandat. VI. DREPTUL DE MOSTENIRE 1. CerinŃele legale pentru a putea mosteni: - capacitatea succesorală; - nedemnitatea succesorală. 2. DevoluŃiunea legală a mostenirii: - principiile devoluŃiunii legale a mostenirii; - reprezentarea succesorală; - vocaŃia succesorală izvorâtă din rudenie; - drepturile succesorale ale soŃului supravieŃuitor; - drepturile succesorale accesorii ale soŃului supravieŃuitor; - dreptul statului asupra bunurilor mostenirii. 3. DevoluŃiunea testamentară: - noŃiunea, caracterele juridice si cuprinsul testamentului; - condiŃiile de fond pentru validitatea testamentului; - condiŃiile de formă pentru validitatea dispoziŃiei testamentare;
5

- diferite feluri de testamente; - principalele dispoziŃiile cuprinse în testament; - limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile mostenirii. 4. Dreptul de opŃiune succesorală: - probleme generale privind dreptul de opŃiune succesorală; - acceptarea pură si simplă a mostenirii; - acceptarea sub beneficiul de inventar; - renunŃarea la mostenire. BIBLIOGRAFIE:

26

1. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006; 2. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006; 3. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. III, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007; 4. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002. (capitolul I/1 din bibliogrsfie) ACTUL JURIDIC CIVIL CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL Conditiile (elementele) actului juridic civil: - capacitatea de a încheia actul juridic civil; - consimtământul; - cauza (scopul) actului juridic civil. Generalităţi 1. Definiţie Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele structurale, adică elementele constitutive ale acestuia. Art.948 Cod civil enumeră, sub denumirea de „condiţii esenţiale pentru validitatea convenţiilor”, componentele structurale ale oricărui act juridic, arătând că acestea constau în: • capacitatea de a contracta; • consimţământul valabil al părţii ce se obligă; • un obiect determinat; • cauză licită. Aceste componente sau elemente sunt necesare pentru ca actul juridic civil să fie valabil şi, pe cale de consecinţă, să producă efecte juridice.

27

În literatura de specialitate, precum şi în legislaţie se folosesc diferite expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic. Menţionăm unele dintre aceste formulări: „elementele actului juridic”, „elementele esenţiale ale oricărui act juridic” „condiţii devalabilitate a actului juridic”, „condiţiile de eficacitate (în sens restrâns) a actului juridic” „condiţiile de fond” şi „condiţiile de formă”, „elementele esenţiale”. Aşadar, cu acelaşi înţeles se folosesc termenii condiţie şi elemente. În ce ne priveşte, optăm – alături de alţi autori – pentru denumirea tradiţională, consacrată, de altfel, de legislaţia noastră; astfel, art.948 Cod civil foloseşte expresia : „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii”, iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sunt întrebuinţate constant expresiile: condiţii de fond şi condiţii de formă. 2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii. Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem: condiţii de fond şi condiţii de formă. Primele privesc conţinutul actului juridic, iar cele de-al doilea privesc forma care îmbracă conţinutul respectiv. • Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil, respectiv, -consimţământul, -capacitatea, -obiectul şi -cauza. • Sunt condiţii de formă cele care privesc: -manifestarea de voinţă atunci când aceasta este cerută ad validitatem; -concretizarea manifestării de voinţă în anumite instrumente de probaţiune;

28

-îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil terţilor. • În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile actului juridic pot fi: condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale. • Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt îndeplinite, fac ca actul juridic civil să nu fie valabil încheiat, respectiv, cele prevăzute de art.948 Cod civil : - capacitatea, -consimţământul, -obiectul, -cauza. La acestea se mai adaugă: forma cerută ad solemnitatem, în cazul actelor solemne, autorizaţia administrativă prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice. • Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil. În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem: -condiţii de validitate şi -condiţii de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea actului juridic civil, iar condiţiile de eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni, ca, de exemplu, inopozabilitatea faţă de terţi. Top of the Document Capacitatea de a încheia actul juridic civil 1. Noţiune. Reglementare Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil. Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei – fizice sau juridice – şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă premisă fiind discernământul juridic. Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în mai multe acte normative, ca, de exemplu, în Codul civil, Decretul

29

nr.31/1954, Codul Familiei etc. Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la capacitate, consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil, potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, precum şi art.950 Cod civil, potrivit căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Art.807 prevede: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”, iar art.808 stabileşte: „Este capabil de a primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. La art.856 Cod civil este prevăzut principiul potrivit căruia „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”. Art.1306 Cod civil dispune: „Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit prin lege”. De reţinut este faptul că: - regula reprezintă capacitatea de a face acte juridice civile, --------------incapacităţile constituind excepţiile de la această regulă. Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul, deoarece capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt a cărei existenţă poate fi dovedită, tot astfel cum lipsa discernământului poate fi dovedită chiar la persoane majore. De asemenea, incapacitatea – ca excepţie de la regula capacităţii – nu trebuie confundată cu inalienabilitatea sau cu indisponibilizarea unor bunuri, căci incapacitatea este o calitate a persoanei ca subiect de drept, calitate care o împiedică să încheie orice acte juridice civile, în timp ce

30

inalienabilitatea sau indisponibilizarea se referă la bunuri, în sensul că numai bunul sau bunurile respective nu pot fi înstrăinate chiar dacă titularul dreptului de proprietate asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia orice alte acte juridice şi înstrăina orice alte bunuri ce-i aparţin. Deosebirea prezintă importanţă juridică sub aspectul consecinţelor care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt: - încheierea actului juridic civil de către un incapabil atrage sancţiunea nulităţii relative, pe când -înstrăinarea unui bun inalienabil atrage sancţiunea nulităţii absolute; - capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în momentul încheierii acestuia, respectiv, în momentul exprimării consimţământului părţii respective. Top of the Document

Consimţământul

1. Noţiune Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului juridic civil, constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri: • consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea unilaterală de voinţă la încheierea actului juridic civil; în cazul actelor unilaterale, voinţa unilaterală este voinţa manifestată de autor, pe când în cazul actelor bi ori multilaterale avem de-a face cu voinţa fiecăreia dintre părţi; • consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al părţilor în actele bilaterale. 1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece în structura ei intră două elemente: consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare, corelaţia dintre
31

consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg. 1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice Principiile voinţei juridice. Două sunt principiile care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume: • principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă); • principiul voinţei reale (principiul voinţei interne). a) Principiul libertăţii actelor juridice civile Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarea legii şi a bunelor moravuri. Astfel, în art.969 alin.1 Cod civil, se prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar art.5 din acelaşi cod stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă conţinutul principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, dacă se respectă legea şi morala, subiectele de drept civil pot să încheie orice convenţii şi să facă acte unilaterale. Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele idei: • subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu respectarea legii şi a moralei, orice act juridic civil; • părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat. Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele: normele juridice imperative; regulile de convieţuire socială; ordinea politică, economică şi socială. În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite, el este sancţionat cu nulitatea. b) Principiul voinţei reale Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din elementul psihologic (voinţa internă) şi elementul social (voinţa declarată sau exteriorizată). De regulă, între cele două elemente există o deplină concordanţă. Prin excepţie, apar situaţii în care o asemenea concordanţă lipseşte, ceea ce ridică problema stabilirii

32

priorităţii uneia dintre cele două voinţe – internă, respectiv, declarată. Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două concepţii: concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne (reale), şi concepţia obiectivă, potrivit căreia trebuie acordată prioritate voinţei declarate. 1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. El este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil. Termenul consimţământ are două sensuri: Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, respectiv, voinţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral. Acest sens este folosit de art.953 Cod civil, potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă în actele juridice bilaterale sau multilaterale. Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: • să provină de la o persoană cu discernământ; • să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; • să fie exteriorizat; • să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ. Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul manifestării de voinţă să poată aprecia, să aibă puterea de a discerne cu privire la consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.
33

Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă cu condiţia de valabilitate a consimţământului. Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept, pe când prezenţa ori lipsa discernământului este o stare de fapt. Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cazurile în care legea prezumă anumite persoane ca lipsite de discernământ sunt cunoscute sub denumirea de incapacităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească sunt consideraţi că nu-şi pot reprezenta cu exactitate consecinţele juridice ale actelor juridice pe care ar urma să le încheie. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat a avea discernământ juridic în curs de formare. Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu se pot găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte discernământul necesar, ca, de pildă, cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică – numite incapacităţi naturale Astfel, un testament poate fi anulat dacă se dovedeşte în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în momentul întocmirii testamentului, ţinând seama că, în conformitate cu prevederile art.856 Cod civil, „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea fiind excepţia”. Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, deci cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice. Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în următoarele situaţii: • când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă; • când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie sau pură complezenţă; • când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia;

34

• când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă – art.1010 Cod civil; • când manifestarea de voinţă este foarte vagă. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Pentru a putea produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată. Voinţa internă neexteriorizată nu produce efecte juridice. Aceasta nu are cum să fie cunoscută de alte persoane. Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este principiul consensualismului, adică părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există şi excepţii, constând în necesitatea ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială, cum este cazul actelor solemne sau formale. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când: • legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu, art.1437 Cod civil, potrivit căruia „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea fără termen”; • prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică, în semn de consimţământ; • în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la o ofertă făcută exclusiv în favoarea destinatarului ei valorează acceptare – potrivit art.1138 Cod civil în materia remiterii de datorie; • când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului. Consimţământul trebuie să nu fie alterat prin vicii de consimţământ. Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de consimţământ sau vicii ale voinţei. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia), violenţa şi leziunea.

35

2. Viciile de consimţământ 2.1. Eroarea 2.1.1. Definiţie Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede: „Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”, iar art.954 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra ubstanţei obiectului convenţiei”. 2.1.2. Clasificare În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi: -eroare-obstacol, -eroare-viciu de consimţământ -şi eroare-indiferentă. • Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii care împiedică formarea actului juridic civil. Ea este cunoscută şi sub numele de eroare distructivă de voinţă249. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate cădea asupra naturii actului ce se încheie, când o parte crede că încheie un anumit act juridic civil (contract de vânzare-cumpărare, în loc de vânzare cu clauză de întreţinere). Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii obiectului, când o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă, crezând că este vorba de un imobil situat în Cluj-Napoca). • Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei contractante. Această eroare, numită şi eroare gravă250, nu este distructivă de voinţă, în sensul că ea nu înlătură consimţământul, ci doar îl viciază. Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de onsimţământ numai când se referă la calităţile substanţiale ale obiectului, deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în considerarea

36

acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate. În acest sens, art.954 alin.1 Cod civil precizează: „Eroarea nu produce nulitate decât atunci când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”. • Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări care sunt însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii contractantului etc.). Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nulitatea absolută a actului juridic civil, deoarece în acest caz nu s-a format acordul de voinţă. Eroarea – viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic civil. Eroarea – indiferentă poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar poate rămâne şi fără nici o consecinţă juridică. În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri: eroare de fapt şi eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, situaţii care privesc obiectul actului, valoarea sau contractantul. Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau în cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice. 2.2. Dolul 2.2.1. Definiţie şi reglementare Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan). În afară de art.953 Cod civil, care prevede: „Consimţământul nu este valabil când este .... surprins prin dol”, Codul civil consacră dolul în art.960, care prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste

37

maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”. 2.2.2. Clasificare În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă, distingem: dolul principal şi dolul incidental. • Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente importante, determinante la încheierea actului juridic civil. Acest dol atrage anularea actului. • Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil. Acesta nu atrage anularea actului, ci dă dreptul doar la o acţiune în despăgubire pentru eventualele diferenţe de preţ. 2.2.3. Structura dolului Dolul este alcătuit din două elemente255: elementul obiectiv şi elementul subiectiv. Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive, frauduloase) pentru a induce în eroare. Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil. 2.2.4. Condiţii Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil; să provină de la cealaltă parte. • Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil constă în cerinţa ca dolul să privească elemente hotărâtoare pentru încheierea actului, în sensul că, dacă partea aflată în eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi încheiat acel act juridic. Aprecierea dolului – viciu de consimţământ se face subiectiv, de la caz la caz, în mod concret, avându-se în vedere şi pregătirea şi experienţa de viaţă a victimei dolului. • Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din art.960 alin.1 Cod civil („mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi...”). Această cerinţă este aplicabilă atât actelor juridice bilaterale – cazul în care se vorbeşte de „cealaltă parte” –,

38

cât şi în cazul actelor unilaterale, cum este cazul testamentului, care este act juridic unilateral. Asemenea erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci fiecare parte ar avea dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este. 2.2.5. Proba dolului Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se presupune; partea care invocă existenţa dolului pentru pronunţarea nulităţii actului juridic civil trebuie să facă dovada existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto sensu –, proba se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Dovada dolului este mai uşor de făcut, comparativ cu eroarea, datorită elementului său material. Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu nulitatea relativă a actului juridic civil. Fiind totodată un delict civil, dolul dă dreptul la o acţiune în despăgubire în condiţiile art.998 Cod civil. 2.3. Violenţa 2.3.1. Definiţie şi reglementare Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Codul civil reglementează violenţa ca viciu de consimţământ în art.955 – 958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”; art.957 dispune: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art.958 stabileşte că „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”; art.959 prevede: „Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau

39

dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”. 2.3.2. Clasificare După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă fizică şi violenţă morală. • Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca un simplu instrument în încheierea actului juridic civil; de exemplu, forţarea mâinii unei persoane de a semna un înscris ce constată un act juridic. O asemenea ameninţare este mai mult decât un viciu de consimţământ, în sensul că aceasta are ca efect lipsa consimţământului. • Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un rău, care priveşte onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de natură să-i provoace acesteia o traumă care o determină să încheie un act juridic civil. După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă şi violenţă nelegitimă. • Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea unui drept subiectiv. O asemenea ameninţare nu este viciu de consimţământ. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. • Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care nu este bazată pe un drept subiectiv. Aceasta atrage anulabilitatea actului juridic. 2.3.4. Condiţiile violenţei Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două condiţii260: să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil şi să fie injustă (nelegitimă). • Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil necesită anumite precizări. Astfel, art.956 Cod civil precizează că temerea trebuie să fie „raţionabilă cu dânsa” – după persoana ameninţată –, adică să fie de natură a determina la încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a

40

violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea psihică, persoana de la care provine violenţa, locul unde se exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa etc. • Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consimţământ. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea unui drept subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ, în situaţia în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept subiectiv (a unui drept de creanţă), mijloacele folosite în acest scop sunt în afara legii (creditorul îl ameninţă pe debitor cu moartea). 2.4. Leziunea 2.4.1. Definiţie şi reglementare Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre două prestaţii. Disproporţia de valoare trebuie să existe chiar în momentul convenţiei. Printre viciile de consimţământ prevăzute în art. 953 Cod civil, leziunea nu este trecută. Aceasta este considerată ca atare în alte reglementări. Astfel, art. 951 Cod civil prevede că: „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil precizează: „Majorul nu poate pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune – anularea unui contract pentru leziune – pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest articol a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, text potrivit căruia „(1) Aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,

41

dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”. 2.4.3. Condiţii Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt necesare următoarele condiţii pentru a se putea cere anularea actului pentru acest viciu de consimţământ: -leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului respectiv (art.1158 Cod civil prevede că, atunci când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune); -leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; -disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită. 2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ Cele patru vicii de consimţământ examinate prezintă următoarele asemănări: • sancţiunea este aceeaşi: anulabilitatea actului juridic civil; • viciul de consimţământ trebuie să fie dovedit, acesta nu se prezumă; • viciul de consimţământ trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic; • este suficient ca viciul să afecteze consimţământul unei singure părţi – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul să fie comun. Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri: • sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit prin faptul că au în structură şi un element obiectiv, exterior; • eroarea viciază consimţământul numai când priveşte calităţile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei, pe când dolul viciază voinţa, indiferent asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;

42

• eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât şi actelor bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea privesc, în principal, actele bilaterale; • dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage, pe lângă sancţiunea nulităţii relative, şi răspunderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri. Top of the Document Obiectul actului juridic 1. Definiţie Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile. Din cuprinsul definiţiei se poate observa că obiectul actului juridic civil se identifică cu obiectul raportului juridic civil ce izvorăşte din actul respectiv. Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu conţinutul sau efectele actului juridic civil, respectiv, cu drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din actul juridic. 2. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale – obiectul să existe; -să fie în circuitul civil; -să fie determinat sau determinabil; -să fie licit şi moral precum şi anumite condiţii speciale: -cel ce se obligă să fie titularul dreptului; obiectul să conste într-un fapt personal al debitorului; -Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Top of the Document Cauza (scopul) 1. Definiţie şi reglementare Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond, esenţială şi generală, care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

43

În art.948 Cod civil se precizează „o cauză licită” ca o condiţie esenţială, iar art.966 Cod civil menţionează: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Art.967 Cod civil arată că o convenţie este valabilă chiar dacă nu este expresă cauza acesteia şi, totodată, că, până la dovada contrară, cauza este prezumată. În art.968 Cod civil sunt precizate situaţiile în care cauza este considerată nelicită, şi anume, când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul, fiind element de sine stătător. Cauza împreună cu consimţământul formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. Cauza nu se confundă nici cu izvorul efectelor juridice, deoarece s-ar confunda partea cu întregul. 2. Elementele cauzei În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun cauza actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat. a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă în funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind identic în cadrul aceleiaşi categorii: • în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în reprezentarea sau prefigurarea mintală a contraprestaţiei; în această situaţie, reciprocităţii de prestaţii ale părţilor îi corespunde reciprocitatea de cauze; • în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica; • în contractele reale, scopul imediat constă în reprezentarea remiterii lucrului; • în contractele aleatorii se consideră că elementul risc constituie cauza obligaţiilor părţilor. Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în cadrul unei categorii de acte juridice civile.

44

b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil şi priveşte fie însuşirile contraprestaţiei, fie anumite calităţi ale celeilalte părţi. Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este subiectiv şi variabil de la o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, scopul imediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv, sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie), respectiv, de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, iar o altă persoană vinde un alt lucru pentru ca din suma obţinută să plătească o datorie). 3. Condiţiile cauzei Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil rezultă că, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală. a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută de art.966 Cod civil, care dispune că „obligaţia fără cauză .... un poate avea nici un efect”. Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie, se consideră că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care este, în esenţă, o eroare asupra cauzei, întrucât orice persoană conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un anumit scop. Într-o altă opinie, se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare asupra cauzei.

45

b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei este expres prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată pe o cauză falsă ...nu poate avea nici un efect”. Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic282. De exemplu, o persoană gratifică o altă persoană printr-o donaţie, crezând că gratificatul îi este o rudă apropiată, ca mai târziu să descopere că ea nu este nici măcar rudă îndepărtată. Motivul determinant al voinţei sale de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate. Deoarece reprezentarea acestei calităţi nu a corespuns realităţii, există eroare asupra însuşirilor persoanei, iar cauza este falsă. c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de art.968 Cod civil, care prevede: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Din articolul 968 Cod civil rezultă că se declară ilicit actul juridic civil atât în situaţia în care scopul este prohibit de lege, cât şi în situaţia când acesta este contrar „bunelor moravuri” şi „ordinii publice”. Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită când vine în contradicţie cu normele imperative ale legii. Ilicit poate fi doar scopul mediat. d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, respectiv cu bunele moravuri. 4. Rolul cauzei Rolul cauzei actului juridic civil este dat de importanţa acestei condiţii esenţiale a oricărui astfel de act juridic. Această importanţă este subliniată de următoarele idei: • cauza constituie garanţia voinţei libere şi conştiente în actul juridic civil. Aceasta rezultă din cele două condiţii: cauza să existe şi cauza să fie reală; • prin condiţiile cerute de lege – cauza să fie licită şi cauza să fie morală –, se constituie un instrument eficace de

46

apărare a ordinii publice, economice şi sociale, precum şi de asigurare a respectării moralei; • cauza constituie un criteriu de clasificare a actelor juridice în acte cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit; • cauza constituie şi un criteriu de apreciere a valabilităţii obiectului actului juridic civil. 5. Proba cauzei Potrivit art.967 alin.1 Cod civil, „Convenţia este valabilă cu toate că, cauza nu este expresă”, iar potrivit alin.2 din acelaşi text de lege, „cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă două prezumţii relative: • prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic; • prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Cu privire la mijloacele de probă, acestea pot fi admise potrivit dreptului comun, deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, a lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant. Imoralitatea şi ilicitatea cauzei pot fi dovedite cu orice mijloc de probă legală. Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată în mod diferit: ilicitatea sau imoralitatea cauzei, cu nulitate absolută, iar lipsa de cauză şi cauza falsă, cu nulitate relativă.

Top of the Document

(capitolul I/2 din bibliografie)
Forma actului juridic civil: - forma cerută ad probationem; - forma cerută ad validitatem; - forma cerută pentru opozabilitate fată de terti.

Forma actului juridic civil
47

1. Definiţie Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Expresia „forma actului juridic” este utilizată în doctrină în sens restrâns şi în sens larg. În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic se înţelege tocmai modul de exteriorizare a voinţei juridice interne. Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului. În sens larg (lato sensu), prin forma actului juridic civil se înţeleg condiţiile de formă, care apar sub trei aspecte: -forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil, ad validitatem; -forma cerută pentru probarea actului juridic civil, ad probationem; -forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de alte persoane, faţă de terţi. 1.1. Principiul consensualismului Forma actului juridic civil în sens restrâns – stricto sensu – este dominată de principiul consensualismului. Acest principiu înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. Principiul consensualismului nu este expres consacrat cu caracter general. Existenţa sa este dedusă, neîndoielnic, din faptul că acest principiu este consacrat pentru anumite acte juridice, precum contractul de vânzare-cumpărare (art.1295 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”), sau, cu titlu mai general, contractele translative de drepturi reale (art.971 Cod civil, care dispune că „în contractele ce au ca obiect translativ

48

proprietatea sau un alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul obânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”); legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul consensualismului, care în esenţă sunt trei: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. 1.2. Clasificarea condiţiilor de formă Condiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor. Astfel, distingem: • forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil; • forma cerută pentru probarea actului juridic, care se mai numeşte şi forma cerută ad probationem, a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă; • forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei nerespectare se sancţionează cu inopozabilitatea. Acest lucru înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore actul juridic care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop. După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, distingem: • forma legală, adică cea impusă de legea civilă; • forma voluntară ori convenţională. Top of the Document

2. Forma cerută ad validitatem
2.1. Justificare, caractere şi condiţii Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de formă

49

impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv. Obligativitatea impusă de lege cu privire la forma necesară pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil are la bază următoarele raţiuni: -pentru anumite acte juridice, forma specială constituie un mijloc de control al statului asupra unor operaţiuni juridice de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru societate; -pentru alte acte juridice, forma specială reprezintă un mijloc de atenţionare a părţilor cu privire la consecinţele importante ale actelor pe care le încheie (ca, de exemplu, cazul donaţiei, ipotecii, renunţării exprese la succesiune etc.); -asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului – cum este cazul testamentului. Caracterele juridice ale formei ad validitatem sunt următoarele: • este un element constitutiv al actului juridic, lipsa acestuia fiind sancţionată cu nulitatea absolută a actului; • implică manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinţei părţilor; • este exclusivă, deoarece nu permite părţilor să opteze pentru o anumită formă decât în situaţia în care legea prevede posibilitatea unei opţiuni, ca, de exemplu, cazul testamentului, care, potrivit art.859 Cod civil, poate fi autentic, olograf sau mistic. Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele: • întregul cuprins al actului juridic civil trebuie să îmbrace forma solemnă; • actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un act solemn, chiar dacă, privite separat, nu sunt acte juridice solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă; • actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă – excepţie face cazul legatului, care poate fi revocat şi în mod tacit. Forma autentică este o formă solemnă. Acest lucru nu înseamnă că forma solemnă se reduce la forma autentică, ci

50

ea are o sferă mai largă, aflându-se în relaţia întreg (forma solemnă) – parte (forma autentică)285. 2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă sunt: • donaţia – art.813 Cod civil; • testamentul – art.858 Cod civil; • revocarea expresă a unui legat – art.858 Cod civil; • acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar – art.704 Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale; • renunţarea expresă la succesiune – art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995;
De exemplu, testamentul este un act solemn, dar el poate îmbrăca şi o altă formă decât cea autentică: testamentul olograf, adică cel scris şi subscris de autor.

• ipoteca – art.1772 Cod civil; • actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren, indiferent că acesta este situat în intravilan sau extravilan – art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005287 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care a abrogat Legea nr. 54/1998; • contractul de arendare scris – art.3 şi art.6 alin.1 şi 4 din Legea nr.16/1994, cu modificările ulterioare etc. Top of the Document

3. Forma cerută ad probationem
3.1. Noţiune şi justificare Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau stabilită de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic valabil încheiat. Această formă se justifică atât pentru importanţa anumitor acte juridice civile, cât şi pentru avantajul practic pe care îl prezintă, în sensul că înlătură posibilitatea interpretării diferite, echivoce a contractului actului juridic şi previne ivirea unor litigii în legătură cu acele acte juridice civile. Caractere
51

• este obligatorie, iar nu facultativă; din acest punct de vedere, se aseamănă cu forma cerută ad validitatem; • nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă; • reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, întrucât manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă. Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă. 3.2. Aplicaţii Legislaţia în vigoare foloseşte două procedee de aplicare a formei ad probationem: • instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte juridice civile, respectiv, cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege – art.1191 alin.1 Cod civil; • instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice: -contractul de locaţiune (art.1416 Cod civil), -depozitul voluntar (art.1597 Cod civil), -tranzacţia (art.1705 Cod civil), - contractul de închiriere a locuinţelor (art.21 din Legea nr.114/1996, legea locuinţei, republicată), - contractul de asigurare (art.241 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările ulterioare). Top of the Document

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
4.1. Noţiune şi justificare Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi cerute prin lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor lor289. Această cerinţă de formă este necesară, deoarece,

52

potrivit principiului relativităţii, actul juridic civil îşi produce efecte numai faţă de părţile actului juridic civil. Cu alte cuvinte, părţile nu pot opune actul lor altor persoane, întrucât actul respectiv nu este opozabil acestora din urmă. În anumite situaţii, legea cere îndeplinirea unor formalităţi prin care un anumit act juridic poate fi cunoscut de către terţi. Este cazul actelor juridice care constituie sau transmit drepturi reale. Drepturile reale, fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes. Pentru a fi opozabile faţă de terţi şi actele juridice ce au ca obiect drepturi reale, este necesară luarea măsurii de publicitate. 4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi Dintre aplicaţiile acestei forme menţionăm: • publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare – Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare; • publicitatea constituirii gajului, prin păstrarea actului într-o mapă specială la judecătoria în circumscripţia căreia s-a încheiat actul juridic – art.1686 Cod civil; • notificarea cesiunii de creanţă – art.1393 Cod civil; • darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată – art.1182 Cod civil; • înregistrarea cerută în materia invenţiilor; • publicitatea necesară în materie de concesiune, închiriere şi locaţia gestiunii; • publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru persoanele juridice de tip asociativ; • înregistrările şi publicitatea stabilite prin Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată. Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate este inopozabilitatea, în sensul că terţul nu este obligat să recunoască asemenea acte încheiate de părţi, pe care le poate ignora. Top of the Document

53

(capitolul I/3 din bibliografie)

Modalităţile actului juridic civil
3. Modalitătile actului juridic civil: - termenul; - condita; - sarcina. 1. Definiţie Prin modalităţile actului juridic civil se înţelege acel element al acestui act care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă un asemenea act. Din cuprinsul definiţiei rezultă că modalitatea actului juridic are două elemente: • împrejurarea care poate consta într-un eveniment sau întro acţiune umană; -când împrejurarea constă în scurgerea timpului modalitatea poartă denumirea de termen; -când împrejurarea constă fie într-un eveniment viitor, fie într-o acţiune, modalitatea se numeşte condiţie; -când împrejurarea constă într-o acţiune a omului, modalitatea se numeşte sarcină; • împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic. Top of the Document 1.2. Caracterul modalităţilor Modalităţile actului juridic se înfăţişează ca elemente neesenţiale în acea categorie de acte, ceea ce înseamnă că ele pot fi prezente, dar pot să lipsească, fără a afecta valabilitatea actelor respective. În actele juridice „afectate de modalităţi”, prezenţa unei anumite modalităţi – termen, condiţie ori sarcină – este de esenţa lor, în sensul că afectează validitatea acestora. În alte acte juridice civile, prezenţa modalităţilor este inadmisibilă, cum este cazul actelor pur şi simple. Odată luate în considerare în actul juridic civil, modalităţile creează între părţi o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, în sensul că împlinirea evenimentului aşteptat declanşează ori stinge aceste efecte291. 1.3. Utilitate practică

54

Modalităţile actului juridic civil prezintă utilitate practică sub următoarele aspecte: • stipularea modalităţilor reprezintă un aspect al principiului libertăţii întocmirii actelor juridice civile; • în actele afectate de modalităţi, legea impune prezenţa unei modalităţi; • în funcţie de interesele lor, părţile pot amâna sau stinge efectele unui act juridic după un anumit interval de timp ori pot ridica la rang de element esenţial unele noţiuni subiective, care, altfel, ar rămâne indiferente dreptului; de exemplu, într-o donaţie, sau într-un legat, dispunătorul creează o obligaţie pentru gratificat prin impunerea unei sarcini de executat. Top of the Document 2. Termenul 2.1. Definiţie şi reglementare Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. Principalele reglementări referitoare la termen sunt înscrise în art.1022-1025 Cod civil. Astfel, art.1022 prevede: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână suspendarea”. Art.1023 stabileşte: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”. Potrivit art.1024, „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”. Art.1025, prevede: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiarul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”. 2.2. Clasificare În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv şi extinctiv.

55

• Termenul suspensiv este acela care amână, întârzie începutul exercitării dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei până la împlinirea lui. De exemplu, împrumutul unor bunuri fungibile până la o anumită dată. Numai la împlinirea datei respective, împrumutătorul începe să-şi exercite dreptul, iar împrumutatul, să-şi exercite obligaţia. • Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor până la împlinirea lui. De exemplu, închirierea unui apartament pe timp de doi ani etc. După criteriul cunoaşterii, sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei împlinirii sale, avem: termen cert şi termen incert. • Termenul cert este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută; de exemplu, 1 iulie dintr-un anumit an. • Termenul incert este cel a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la data încheierii actului, deşi împlinirea este sigură; de exemplu, data morţii unei persoane în contractul de rentă viageră. În funcţie de izvorul său, distingem termenul voluntar, termenul legal şi termenul judiciar. • Termenul voluntar este acela care s-a stabilit prin actul juridic unilateral, bilateral sau multilateral. Termenul voluntar poate fi expres – când este stipulat explicit în actul juridic civil – şi tacit – când rezultă implicit, indirect din act, fiind dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută obligaţiile. • Termenul legal este stabilit totdeauna prin lege. • Termenul judiciar este cel stabilit de instanţa de judecată în favoarea debitorului (art.1583 Cod civil prevede că judecătorul va prescrie un termen de plată în cazul împrumutului făcut în anumite condiţii). În funcţie de titularul beneficiului termenului, acesta poate fi în favoarea debitorului, în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi. • Termenul în favoarea debitorului reprezintă regula. Art.1024 Cod civil stabileşte: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu

56

rezultă din stipulaţie, sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”. • Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune. • Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi. 2.3. Efectele termenului Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, afectează numai executarea actului, iar nu şi existenţa sa. Analiza efectelor pe care el le produce implică distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv. Termenul suspensiv întârzie exercitarea dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei. Deşi afectate de termen, dreptul subiectiv şi obligaţia au o existenţă certă, ceea ce are o serie de consecinţe, şi anume: • în cazul când debitorul execută obligaţia înainte de termen, plata este valabilă, în condiţiile art.1023 Cod civil, şi o asemenea plată echivalează cu o renunţare la beneficiul termenului; • până la împlinirea termenului (pendente termine), creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului său, dar nu poate intenta acţiunile prevăzute de art.974 şi art.975 Cod civil (acţiunea oblică şi acţiunea pauliană); • termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale asupra bunurilor individual determinate (res certa), excepţie făcând cazurile în care s-a prevăzut contrariul; • creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului; • creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile; • până la împlinirea termenului suspensiv nu începe să curgă prescripţia extinctivă – art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958. Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative. De exemplu, în cazul

57

împlinirii termenului închirierii, încetează dreptul de folosire a bunului de către locatar şi totodată obligaţiile locatorului. Top of the Document

3. Condiţia
3.1. Definiţie şi reglementare Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic293. Art.1004 Cod civil prevede: „Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”. Condiţia implică două elemente: un eveniment viitor, raportat la momentul încheierii actului juridic civil; realizarea acestui eveniment este nesigură. Comparativ cu termenul a cărui realizare este certă, condiţia presupune incertitudinea îndeplinirii evenimentului viitor. Codul civil cuprinde o reglementare largă a condiţiei, în general, la art.1004 – 1016, a condiţiei suspensive la art.1017 – 1018 şi a condiţiei rezolutorii la art.1019 – 1021. 3.2. Clasificare În funcţie de criteriul efectului, distingem: condiţie suspensivă şi condiţie rezolutorie. Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde însăşi naşterea actului juridic civil şi, respectiv, a drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative. Art.1017 Cod civil prevede: „Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”. De exemplu: îţi vând apartamentul meu dacă mă voi muta în altă localitate. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea actului juridic civil (art.1019 Cod civil). De exemplu: îţi vând apartamentul meu, dar dacă nu voi fi transferat la Bucureşti, până la sfârşitul anului, vânzarea se anulează. Spre deosebire de termenul extinctiv, care produce efecte pentru viitor (ex nunc), condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).

58

În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, de realizarea ori nerealizarea ei, distingem: -condiţie cauzală, -condiţie mixtă, -condiţie potestativă. • Condiţia este cauzală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art.1005 Cod civil). De exemplu: îţi voi vopsi mâine costumul dacă va fi soare; asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria acestuia va fi distrusă de un cutremur, sau de un incendiu etc. • Condiţia mixtă este cea care depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre părţile contractante şi de voinţa unui terţ (art.1007 Cod civil). De exemplu: îţi voi da automobilul dacă te căsătoreşti cu domnişoara X. • Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă pură este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. De exemplu, îţi vând autoturismul meu, dacă vreau. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu: îţi voi vinde apartamentul meu, dacă te vei căsători. Între condiţia potestativă pură şi condiţia potestativă simplă există deosebiri de regim juridic: • condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte – art.1010 Cod civil; • condiţia potestativă simplă este valabilă dacă depinde de voinţa debitorului, excepţie făcând donaţia; • condiţia pur potestativă din partea creditorului este valabilă. După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi: pozitivă şi negativă (art.1011 – 1014 Cod civil). Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur. De exemplu: îţi vând casa, dacă reuşesc să mă mut în alt oraş.

59

Condiţia negativă constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi incert. De exemplu: îţi închiriez o cameră, dacă nu vând apartamentul. Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte regulile de îndeplinire sau neîndeplinire a condiţiei, după cum urmează: • îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să se facă (art.1011 Cod civil); • când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc întrun anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia se socoteşte neîmplinită (art.1012 alin.1 şi art.1013 Cod civil); • când nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia se socoteşte îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai realiza (art.1012 alin.2, art.1013 Cod civil); • când s-a prevăzut un termen şi, înainte de expirarea lui, este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla, condiţia se socoteşte îndeplinită (art.1013 Cod civil); • condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul a împiedicat îndeplinirea ei (art.1014 Cod civil). În conformitate cu reglementările cuprinse în art.1008 – 1009 Cod civil, distingem: condiţie posibilă, condiţie imposibilă, condiţie licită şi morală ori condiţie ilicită şi imorală. • Condiţia trebuie să fie posibilă, adică să privească un eveniment posibil din punct de vedere material sau juridic. • Condiţia trebuie să fie licită, în sensul că evenimentul trebuie să fie nu numai posibil, ci şi un fapt licit şi nu un delict, un act juridic contrar ordinii publice, bunelor moravuri. • Condiţia trebuie să fie morală, adică în concordanţă cu bunele moravuri şi nu contrară acestora. • Condiţia poate fi imposibilă, atunci când evenimentulcondiţie este imposibil de a se produce fie fizic (material), fie juridiceşte (imposibilitate juridică). Această clasificare prezintă importanţă în privinţa condiţiei suspensive şi rezolutorii, în sensul următor: condiţia imposibilă, ilicită şi imorală, desfiinţează actul juridic numai atunci când este suspensivă; când condiţia este rezolutorie, actul juridic se socoteşte neafectat de aceasta şi, pe cale de consecinţă, este valabil.

60

3.3. Efectele condiţiei Pentru înţelegerea efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic civil, trebuie să distingem după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie şi după cum este vorba de efecte anterioare ori posterioare îndeplinirii condiţiei. Două principii guvernează efectele condiţiei: condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic – adică naşterea ori desfiinţarea lui (art.1004 Cod civil); condiţia îşi produce efectele retroactiv (ex tunc) în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic sub condiţie (art.1015 teza I Cod civil). Efectele condiţiei suspensive Efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii condiţiei (pendente conditione) trebuie privite sub aspectul că, în această perioadă, actul juridic civil nu îşi produce efectele şi în consecinţă: • creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata); • debitorul nu poate face o plată valabilă, iar dacă totuşi şi-a executat plata, poate cere restituirea; • obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie; • în acest interval de timp, prescripţia extinctivă nu curge (art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958); • în actele translative de drepturi reale, acest efect nu se produce (art.1018 alin.1 Cod civil); • creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său (art.1016 Cod civil); • creditorul poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa; • creditorul poate ceda dreptul său. Efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei (eveniente conditione) trebuie privite sub aspectul retroactiv – în cazul când condiţia suspensivă s-a realizat –, în sensul că actul juridic civil a fost pur şi simplu încă din ziua încheierii lui. În consecinţă: • dacă plata a fost efectuată de debitor înainte de îndeplinirea condiţiei, după acest moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea; • transmiterea de drepturi reale făcute de titularul dreptului se consolidează.

61

De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există unele excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele culese de înstrăinător rămân ale sale; actele administrative făcute de înstrăinător înainte de împlinirea condiţiei rămân valabile; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului (art.1018 alin.1 Cod civil). Efectele condiţiei rezolutorii Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie îşi produce efectele ca unul neafectat de această modalitate, în sensul că actul juridic se comportă ca pur şi simplu, ceea ce înseamnă că: • debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului; • creditorul poate cere executarea obligaţiei, debitorul fiind obligat la aceasta; • dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Eveniente conditione, când condiţia rezolutorie s-a împlinit, efectele se materializează în faptul că actul juridic civil este desfiinţat retroactiv, ceea ce presupune: • părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul că înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul va înapoia bunul; • drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează. De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii: • actele administrative făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile; • riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul proprietar în mod definitiv; • fructele culese de dobânditor rămân la acesta; • în actele juridice cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc). 3.4. Comparaţie între termen şi condiţie Termenul şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil şi constau în evenimente viitoare în raport cu data încheierii actului juridic civil respectiv.

62

Termenul şi condiţia se deosebesc prin aceea că: • termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când condiţia este un eveniment viitor şi nesigur; • termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative; • termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia produce, în principiu, efecte ex tunc. Top of the Document

4. Sarcina
4.1. Definiţie şi reglementare Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă în obligaţia de a da, a face sau a nu face, obligaţie impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit. Codul civil român nu conţine o reglementare generală a sarcinii, dar cuprinde o serie de aplicaţii în materia donaţiei (art.828 – 830 Cod civil) şi a legatului (art.930 Cod civil). 4.2. Clasificare În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de sarcină: în favoarea dispunătorului296, în favoarea gratificatului, în favoarea unui terţ298. Această clasificare prezintă importanţă sub aspectele următoare: • numai prin donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului; • sarcina poate influenţa natura actului juridic, adică ea constă într-o obligaţie ce egalează sau întrece valoarea echivalentului donaţiei; în acest caz, actul juridic devine cu titlu oneros; • sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul, ceea ce înseamnă că terţul dobânditor va avea dreptul de a cere executarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent. În raport cu valabilitatea lor, distingem: sarcină imposibilă, sarcină ilicită şi sarcină imorală.
63

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a sa faţă de un terţ.

4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină Între sarcină şi condiţie există următoarele deosebiri: • condiţia poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât şi acte cu titlu gratuit, pe când sarcina are aplicaţie numai în materia actelor cu titlu gratuit; • condiţia afectează şi existenţa actului juridic civil, în timp ce sarcina nu afectează existenţa acestuia; • condiţia operează de drept, în timp ce în cazul sarcinii se apelează la instanţa de judecată. Top of the Document

(capitolul I/4 dim bibliogtafie) EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL 4. Efectele actului juridic civil: - regulile de determinare a efectelor actului juridic civil; - principalele reguli de interpretare a actului juridic civil; - principiile efectelor actului juridic civil. Noţiunea şi determinarea efectelor actului juridic civil 1. Noţiune şi reglementare Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil. Efectul general şi imediat al oricărui act juridic civil constă în legarea subiectelor de drept civil în cadrul unor raporturi juridice civile concrete. Subiectele de drept civil sunt legate prin conţinutul raportului juridic civil concret, respectiv, prin drepturile şi obligaţiile cărora le-a dat naştere, le-a modificat, le-a transmis sau le-a stins actul juridic civil respectiv. Ceea ce
64

pentru raportul juridic civil concret reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic civil, care generează acel raport juridic, reprezintă efectele302. Principala reglementare a efectelor actului juridic civil se găseşte în Codul civil. Codul civil cuprinde două categorii de norme, care privesc: - efectele convenţiilor sau contractelor în general (art.969-985) şi - efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementează o (art.1294-1404 – privind vânzarea, art. 1405-1409 – privind schimbul, art.1410-1490 – privind locaţiunea, art.1491-1531 – privind societatea, art.1532-1559 – privind mandatul, art.1560-1575 – privind comodatul, art.1576- 1590 – privind împrumutul, art.1591-1634 – privind depozitul, art.1636-1638 – privind fidejusiunea, art.1685-1696 – privind amanetul, art.1704-1717 – privind tranzacţia, art.800-855 – privind donaţia, art.856-931 – privind testamentul). 2. Noţiune - determinare efecte Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege stabilirea ori fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat sau stins un astfel de act. Necesitatea stabilirii efectelor actului juridic decurge din nevoia cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor, respectiv, a conţinutului actului juridic civil. Operaţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil este necesară, deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic este clar, datorită mai multor împrejurări, precum: neconsemnarea manifestării de voinţă într-un înscris; greşita exprimare a părţilor; folosirea unor cuvinte nepotrivite; conciziunea excesivă a expresiilor sau cuvintelor utilizate. Top of the Document
65

3. Determinarea efectelor actului juridic civil Determinarea efectelor actelor juridice presupune respectarea mai multor reguli: Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil şi presupune aplicarea regulilor referitoare la dovedirea existenţei actului juridic civil. Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic civil, nu se mai pune problema stabilirii efectelor sale. Atunci când există mijloace de probă suficiente, o dată cu dovedirea existenţei actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale. În atare situaţie, dovedirea actului şi conţinutului său constituie singura fază necesară determinării efectelor. Există situaţii în care din mijloacele de probă nu rezultă cu claritate conţinutul actului, efectele sale. În asemenea situaţii apare necesară o a doua regulă a determinării efectelor actului juridic, care constă în interpretarea voinţei părţii sau părţilor actului juridic. Interpretarea actului juridic civil este necesară fie pentru calificarea juridică a actului, fie pentru stabilirea conţinutului real al actului, respectiv, pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor. Stabilirea conţinutului actului juridic civil este generată de regula cuprinsă în art.970 alin.2 Cod civil, după care convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Şi art.977-985 Cod civil stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea convenţiilor; aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau multilateral. Top of the Document

Interpretarea contractelor se face după următoarele reguli:

66

• actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a părţilor, nu după înţelesul literal al cuvintelor – art.977 Cod civil; • actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, şi acele efecte pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura acesteia – art.970 alin.2 Cod civil; • clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în cuprinsul acestuia – art.981 Cod civil; • clauzele unui act juridic se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul din întregul act – art.982 Cod civil; • dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect – art.978 Cod civil; • clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura actului juridic – art.979 Cod civil; • în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective „se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – art.980 Cod civil; • clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat – art.983 Cod civil; • oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – art.984 Cod civil; • întinderea efectelor unui act juridic nu poate fi redusă la exemplul folosit pentru explicarea înţelesului unor clauze din actul încheiat – art.985 Cod civil. Top of the Document

Principiile efectelor actului juridic civil
1. Definiţie şi fundament Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv, cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc ele. Principiile efectelor actului juridic sunt consacrate legislativ în două articole: art.969 Cod civil şi art.973 Cod civil. Potrivit
67

art.969 Cod civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, iar potrivit art.973, „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii: principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii, principiul relativităţii. 2. Principiul forţei obligatorii 2.1. Noţiune şi fundament Principiul forţei obligatorii îşi are temeiul în prevederile art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Acest principiu poate fi definit ca acea regulă a efectelor actului juridic civil în conformitate cu care actul juridic civil legal încheiat este obligatoriu pentru autorul (autorii) lui întocmai ca legea. Principiul forţei obligatorii este cunoscut prin adagiul pacta sunt servanda, precum şi prin expresia contractul este legea părţilor. Actul juridic încheiat este obligatoriu, iar nu facultativ. Principiul forţei obligatorii a actului juridic are la bază două cerinţe: necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile; imperativul moral al respectării cuvântului dat. 2.2. Excepţii Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii înţelegem acele situaţii în care, dispărând sau atenuându-se raţiunile ce impun forţa obligatorie, principiul nu se mai aplică. Cu alte cuvinte, efectele acestui principiu sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial. Excepţiile la care ne-am referit sunt de două feluri: unele reprezintă restrângeri ale forţei obligatorii, iar altele, extinderi ale acesteia. Restrângerea forţei obligatorii se realizează în cazul încetării actului juridic înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi în actele intuitu personae, ca, de exemplu, în cazul mandatului, care, potrivit art.1552 pct.3 Cod civil, încetează în cazul morţii sau

68

punerii sub interdicţie judecătorească a mandatarului; în cazul încetării actului juridic în situaţia pieirii bunului ce formează obiectul contractului, cum este cazul locaţiunii, potrivit art.1439 alin.1 Cod civil. Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza prelungirii (prorogării) unor acte juridice peste termenele ce au fost convenite de părţi, ca, de exemplu, prorogarea contractelor de închiriere la care se referă art.1 din Legea nr.241/2001, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe. 3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil 3.1. Definiţie şi fundament Principiul irevocabilităţii actului juridic rezultă din prevederile art.972 alin.2 Cod civil: astfel, convenţiile pot fi revocate prin consimţământul mutual al părţilor; per a contrario, convenţiile nu se pot revoca prin consimţământul unilateral, doar al uneia din părţi. Pentru actele unilaterale nu există un text legal general, dar legea civilă stabileşte excepţiile de la irevocabilitatea acestor acte juridice, consacrând, implicit, acest principiu şi pentru această categorie de acte. Prin urmare, putem defini principiul irevocabilităţii ca fiind acea regulă de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului. De menţionat este faptul că principiul irevocabilităţii decurge din principiul forţei obligatorii, fiind o consecinţă a acestuia şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Pe cale de consecinţă, raţiunile care servesc ca fundament principiului forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiunile pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic. 3.2. Excepţii De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt admise două categorii de excepţii: Excepţii în cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori multilaterale

69

Intră în această categorie: • revocarea donaţiei între soţi – art.937 Cod civil; • revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată – art.1436 alin.2 Cod civil; • încetarea contractului de societate – art.1523 pct.5, art.1527 şi art.1529 Cod civil; • revocarea mandatului – art.1552 pct.1 şi 2 Cod civil; • revocarea depozitului de către deponent – art.1616 Cod civil; • denunţarea unor contracte de către administratorul/lichidator – art.67 din Legea nr.64/1995307 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată; • încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către concedent – art.35 lit.b din Legea nr.219/1998, privind regimul concesiunilor, cu modificările ulterioare. Excepţii din categoria actelor juridice unilaterale Fac parte din această categorie: • testamentul, care este esenţialmente revocabil – art.802 Cod civil; • renunţarea la o succesiune poate fi revocată dacă, în intervalul cuprins între data renunţării şi data retractării renunţării, un alt moştenitor nu a acceptat moştenirea şi, între timp, nu a expirat termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii – art.701 Cod civil; • oferta poate fi revocată înainte de a ajunge la destinatar; • revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt – art.1206 alin.2 Cod civil. În cazul actelor sinalagmatice, cele două principii – al forţei obligatorii şi al irevocabilităţii – prezintă unele particularităţi (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea pentru neexecutare din culpă şi riscul contra actului). 4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil 4.1. Definiţie şi justificare Principiul relativităţii este formulat expres, pentru actele bilaterale, în art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Acest principiu rezultă şi din
70

art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile exprimă acea regulă de drept potrivit căreia un astfel de act produce efecte juridice numai faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane. Prin urmare, actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său. Justificarea acestui principiu are la bază două idei, şi anume, pe de o parte, natura voliţională a actului juridic civil impune un asemenea principiu, în sensul că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa. Altfel, s-ar aduce atingere libertăţii persoanei. 4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză Pentru a înţelege mai bine principiul menţionat mai sus, este necesar să ne referim la cele trei categorii de persoane care interesează din punct de vedere al raportului lor cu un anumit act juridic civil, şi anume: părţi, avânzi-cauză şi terţi. • Părţile sunt subiectele de drept civil care încheie actul juridic civil şi faţă de care se produc efectele acestuia în temeiul principiului relativităţii. Cu privire la noţiunea de parte a actului juridic civil se impun unele menţiuni309. Mai întâi, cuvântul parte desemnează atât una din părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Apoi, trebuie subliniat faptul că, în sens juridic, prin parte înţelegem nu numai persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui reprezentant legal sau convenţional. De asemenea, este de evidenţiat că, din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.

71

• Terţii sunt persoane străine de actul juridic şi de părţile acestuia. Terţul este desemnat şi prin expresia cel de-al treilea . • Avânzii-cauză sunt persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia în temeiul raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Cu alte cuvinte, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi; avânzii-cauză se aseamănă cu părţile, deoarece actul juridic civil produce efecte juridice şi faţă de ei şi, în acelaşi timp, se aseamănă cu terţii, întrucât, ca şi aceştia, nu au participat la încheierea actului juridic civil. Există trei categorii de avânzi-cauză310: -succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor; -succesorii cu titlu particular; -creditorii chirografari. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-cauză, deoarece între ei există o diferenţă cantitativă, iar nu calitativă. Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, o universalitate de drepturi şi obligaţii, cum este cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziune şi absorbţie). Este succesor cu titlu universal acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu, cum sunt moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizată (total ori parţial). Sub aspect juridic, succesorii universali sau cu titlu universal sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu. Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective şi obligaţiile autorului lor; excepţie fac drepturile

72

şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca netransmisibile. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unei universalităţi juridice, cum este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, legatarului cu titlu particular, persoanei juridice dobânditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice. Calitatea de avânzi-cauză a acestei categorii de succesori se apreciază în raport de actele anterioare ale autorului referitoare la dreptul sau bunurile respective, nu şi în raport de actul prin care a dobândit un drept în care are poziţia de parte. Este cazul cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior contractului de vânzarecumpărare, prevăzut de art.1441 Cod civil. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au garantată creanţa lor cu vreo garanţie reală (gaj, ipotecă), ci au doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. În acest sens, art.1718 Cod civil stabileşte: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorilor lor, deoarece sunt direct influenţaţi de actele juridice încheiate de debitori cu alte persoane prin care acte activul patrimonial al celor debitori se măreşte sau se micşorează, după caz. Astfel, dacă debitorul primeşte o donaţie, activul său patrimonial se va mări şi, dimpotrivă, dacă va acorda altuia un împrumut, el îşi va micşora activul patrimonial. În ambele cazuri, creditorul chirografar îşi va vedea gajul său general supus acestor fluctuaţii, respectiv, în prima variantă, gajul său se va mări, iar în a doua variantă, se va micşora. Calitatea de având-cauză a creditorului chirografar încetează faţă de actele încheiate de debitor în frauda sa. 4.3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

73

4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice civile cazurile în care actul juridic civil produce efecte, prin voinţa părţilor actului, şi faţă de alte persoane decât părţile care au participat la încheierea acestuia. În doctrină, excepţiile de la acest principiu se împart în: aparente şi reale. 4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul relativităţii Excepţiile aparente sunt cazurile în care numai la prima vedere am fi în prezenţa unei abateri de la relativitate, în realitate efectele subordonându-se exigenţelor principiului. Nu există unanimitate de vederi cu privire la clasificarea anumitor situaţii ca fiind excepţii reale sau aparente313. Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor juridice civile: a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii deoarece: • succesorii universali şi cei cu titlu universal, fiind „continuatori” ai autorilor lor, sunt asimilaţi părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic civil; • succesorii cu titlu particular, în măsura şi condiţiile arătate, iau locul părţii sau părţilor actului juridic, iar dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; • creditorii chirografari nu constituie excepţie reală de la principiul relativităţii, întrucât actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei direct, ci pentru debitor. Dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul. b) Promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia (convenţia de porte fort) este acel act juridic prin care o parte – promitentul – se angajează faţă de cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia persoană – un terţ – să ratifice actul încheiat în absenţa sa. Promisiunea pentru altul constituie numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece, în temeiul ei, ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act
74

juridic. Cu alte cuvinte, terţul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin reprezentare. Terţul devine parte în act prin voinţa sa. Dacă terţul nu notifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor. c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent (ostensibil), dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un alt act, ascuns, dar adevărat. Simulaţia poate să apară sub trei forme: -actul fictiv, când actul public este încheiat numai de formă şi este contrazis de actul secret (numit şi contraînscris); -actul deghizat, când în actul public se indică un anumit act, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi, spre exemplu, vânzare-cumpărare şi donaţie; -interpunere de persoane, când numai prin actul secret se determină adevăratele părţi, altele decât cele din actul public, ambele ori cel puţin una din ele. Potrivit art.1175 Cod civil, între părţi produce efecte actul adevărat, real, secret. Faţă de terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, potrivit aceluiaşi articol. În doctrină, simulaţia este inclusă printre excepţiile aparente, iar nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie. d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic civil, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat. Reprezentarea poate fi, după izvorul său, legală şi convenţională. În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a o reprezenta pe alta este prevăzută de lege, pe când în cazul reprezentării convenţionale, această putere este stabilită prin convenţia părţilor.

75

Reprezentarea este excepţie numai aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentantul intră în noţiunea de parte a actului juridic civil, iar în cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul altcuiva, fără voia reprezentantului. În funcţie de întinderea ei, reprezentarea poate fi totală şi parţială. • Reprezentarea este totală, când se conferă reprezentantului puterea de a face pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict personale. • Reprezentarea este parţială sau specială, când se conferă reprezentantului puterea de a face pentru reprezentat un anumit sau anumite acte juridice determinate. Reprezentarea poate fi şi frauduloasă, când reprezentantul încheie actul juridic civil, cu intenţie şi înţelegere cu terţul contractant, în frauda intereselor celui reprezentat. Actul juridic civil astfel încheiat este lovit de nulitate şi nu produce efecte împotriva celui reprezentat. În cazul reprezentării legale, art.141 alin.2 Codul Familiei prevede răspunderea tutorelui pentru pagubele cauzate din culpa incapabilului pe care îl reprezintă – răspundere civilă delictuală –, iar în cazul reprezentării convenţionale, mandatarul răspunde în temeiul contractului de mandat, în condiţiile art.1539 –1544 Cod civil. Reprezentarea produce următoarele efecte: faţă de reprezentat, efectele actului juridic civil astfel încheiat se produc întocmai ca şi în cazul în care el ar fi încheiat personal acest act; faţă de terţul contractant, efectele actului juridic astfel încheiat se produc direct, el fiind personal parte în acest act juridic; faţă de reprezentant, efectele actului juridic civil pe care le-a încheiat nu se produc, el nu devine parte în acest act juridic. e) În doctrină este considerată ca excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile şi o categorie de acţiuni civile, şi anume acţiunile directe.Este vorba de dreptul unei persoane de a intenta acţiune în

76

justiţie contra unei alte persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă persoană cu care prima este în legătură contractuală. Este vorba de aplicarea art.1488 şi art.1542 alin.2 Cod civil. Justificarea încadrării acestor acţiuni în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii este că, şi de data aceasta, izvorul dreptului îl constituie legea, iar nu actul individual încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a exercita acţiunea directă. 4.3.3. Excepţiile reale În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la principiul relativităţii stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei a treia persoane. Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare. Este o excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu participă la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici prin reprezentare, drepturile sale izvorăsc în mod direct din convenţia încheiată între stipulant şi promitent. Top of the Document

(capito;ul I/4 din bibliografie) NULITATEA ACTULUI JURIDIC 5. Nulitatea actului juridic civil: - categoriile de nulităti ale actului juridic civil; - cauzele de nulitate; - regimul juridic al nulitătii absolute; - regimul juridic al nulitătii relative. Noţiunea nulităţii actului juridic civil 1. Definiţie şi reglementare

77

Cum nulitatea actului juridic civil nu este definită în legislaţia noastră, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii ale nulităţii actului juridic civil. Considerăm mai corespunzătoare cerinţelor teoretice şi practice acea definiţie potrivit căreia nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Nulitatea intervine în cazul nerespectării condiţiilor de validitate, stabilite de lege, la încheierea actului juridic civil. Din cuprinsul definiţiei rezultă o serie de consideraţii care se constituie în trăsături caracteristice nulităţii: • nulitatea este o sancţiune de drept civil; • priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu; • intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate a actului juridic; • constă în lipsirea actului de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte actul juridic în întregul lui; • momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic; • actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată. Nu există o reglementare globală şi compactă a actului juridic civil. Normele juridice care alcătuiesc această instituţie se găsesc răspândite în Codul civil şi în unele reglementări speciale. 2. Funcţiile nulităţii Funcţiile pe care le îndeplineşte nulitatea sunt următoarele: -funcţia preventivă, care constă în înlăturarea intenţiei părţilor de a încheia acte juridice prin încălcarea condiţiilor

78

de valabilitate a acestora în momentul încheierii unor astfel de acte; -funcţia sancţionatorie, care constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege. În situaţia în care prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în acţiune funcţia suspensivă, înlăturându-se efectele contrare legii. Există autori care fac vorbire şi cu privire la o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, respectiv -funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile, în sensul că prin realizarea funcţiei preventive şi a celei sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. 4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actelor juridice civile Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se aseamănă în anumite privinţe, prin evidenţierea deosebirilor esenţiale. Relevant este faptul că nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, dar şi alte cauze ulterioare încheierii lui, precum: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea. 4.1. Nulitate-rezoluţiune Rezoluţiunea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Asemănări între nulitate şi rezoluţiune: • ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil; • atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv; • ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie competent. Deosebiri:
79

• nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe câtă vreme
rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată; • nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat; • rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului – neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi –, în timp ce nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului; • în cazul rezoluţiunii – prin desfiinţarea actului –, avem de-a face cu o răspundere contractuală, deoarece între părţi a existat un act valabil, pe când în cazul nulităţii este vorba de o răspundere delictuală, deoarece actul este desfiinţat datorită faptului că de la început el nu a fost valabil. 4.2. Nulitate-reziliere Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia. Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează numai pentru viitor. Totodată, nulitatea şi rezoluţiunea prezintă numeroase puncte comune, ca şi în cazul nulităţii şi rezilierii. Deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv, iar rezilierea operează numai pentru viitor, totuşi, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut. 4.3. Nulitate-revocare Revocarea, ca sancţiune civilă, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii. Între nulitate şi revocare există asemănare, în sensul că ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil. În ce priveşte deosebirile, acestea sunt:
80

• revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe
când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate; • de regulă, revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea, oricărui act juridic civil; • cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic, în timp ce nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului. 4.4. Nulitate – caducitate Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte juridice a unui act juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care survine ulterior încheierii valabile a actului. De exemplu, legatul testamentar devine caduc dacă, la data deschiderii succesiunii, legatarul instituit este predecedat testatorului. Deosebiri între nulitate şi caducitate: • caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului juridic, pe când nulitatea intervine pentru cauze contemporane încheierii sale; • cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, în timp ce acelea ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor; • efectele caducităţii nu retroactivează, deoarece pentru trecut nu s-a produs nici un efect; efectele nulităţii retroactivează. 4.5. Nulitate – inopozabilitate Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta. Deosebiri între nulitate şi inopozabilitate: • nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu

81

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate; • în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi; • cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic; • nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, prin ratificare, de către terţul îndreptăţit a-i opune sancţiunea. 4.6. Nulitate-reducţiune Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract cu titlu oneros şi comutativ. Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul retroactiv al desfiinţării actului. Deosebirile dintre nulitate şi reducţiune: • reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice; • legatele şi donaţiile sunt desfiinţate, total sau parţial, numai în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale; • reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezervatar , pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi care sunt părţi în actul juridic anulabil, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată de oricine; • reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine pentru o cauză ulterioară încheierii valabile a actului, pe când nulitatea intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului. Top of the Document
82

Clasificarea nulităţilor

1. Criterii de clasificare Clasificarea nulităţilor poate fi făcută după mai multe criterii: În funcţie de finalitatea sancţiunii sau naturii interesului ocrotit, deosebim: nulităţile absolute şi nulităţile relative. După felul condiţiei de validitate care nu a fost respectată, nulităţile pot fi: de fond şi de formă. În funcţie de întinderea efectelor sale, deosebim: nulitate parţială şi nulitate totală. După modul de consacrare pe plan legislativ, nulităţile pot fi: exprese şi virtuale. După modul de valorificare, nulităţile pot fi: judiciare şi amiabile.

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care
intervine în cazul încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general, de ordine publică. Sancţiunea nulităţii absolute prezintă trăsături distinctive, care împreună exprimă regimul juridic al acestei forme de ineficacitate a actului juridic. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor), procurorul, instanţa din oficiu, organul de jurisdicţie şi de organul competent al puterii administrative. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică este imprescriptibilă. Ea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie – art.2 din Decretul nr.167/1958. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod. Această regulă este impusă de natura interesului ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. De la această regulă există următoarele excepţii: • inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu validarea actului prin îndeplinirea cerinţei legale, nerespectată în momentul încheierii actului;

83

• potrivit art.20 Codul Familiei, „căsătoria încheiată
împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”; • când moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia; • practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute imperativ la încheierea lui, dacă, înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea absolută, acea condiţie s-a îndeplinit. Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: • lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol. Această soluţie este acceptată în general, atât în doctrină, cât şi în practică. Se consideră totuşi că, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă, preponderent fiind interesul individual, personal, iar nu cel public; • nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, adică lipsa acestuia sau dacă este ilicit sau imoral; • lipsa cauzei şi când ea este ilicită sau imorală330; • nerespectarea formei cerute ad validitatem; • nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii – autorizare administrativă – art.1 alin 1 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor; • nerespectarea dreptului de preemţiune al statului – art.52 din Legea nr.26/1996331 privind codul silvic; • încălcarea ordinii publice; • frauda legii. Top of the Document Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului juridic civil care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular. Sub aspectul regimului juridic, nulitatea relativă se exprimă în următoarele reguli: • Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la
84

încheierea actului juridic civil. Invocarea poate fi făcută personal de această persoană, dar şi prin reprezentantul său legal, dacă ea este lipsită de capacitatea de exerciţiu, ori prin instituţiile sau organul de stat chemate prin lege să ocrotească acea persoană. Mai poate fi invocată de succesorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, şi de autoritatea tutelară. • Nulitatea relativă poate fi invocată numai înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă – 3 ani, ceea ce înseamnă că acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă. Începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat de art.9 din Decretul nr.167/1958. • Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit, de cel îndreptăţit să o invoce. Confirmarea expresă rezultă din dispoziţiile art.1190 Cod civil333. Confirmarea tacită rezultă din executarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie. Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri: • lipsa consimţământului, când acesta se datorează lipsei de discernământ; • consimţământul viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune; • nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu, când: 1) actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; 2) a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie, potrivit legii; 3) actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar dacă aceasta s-ar fi obţinut; 4) actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acest act i-a produs o leziune; 5) actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea, care ocroteşte un interes personal.

85

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă Comparând regimul juridic al celor două forme ale nulităţii, trebuie să reţinem că între nulitatea absolută şi cea relativă nu există deosebiri de efecte, ci există deosebiri de regim juridic. Astfel de deosebiri constau în următoarele: • nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; • nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe când nulitatea relativă este prescriptibilă; • nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit. b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor legale privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică acelea care reglementează capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic. În practică, sunt mai frecvente cazurile nulităţii de fond decât cele ale nulităţii de formă. c) Nulitatea totală şi nulitatea parţială Nulitatea totală este sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic civil în întregime, adică îl lipseşte de toate efectele sale. În sistemul nostru de drept, nulitatea totală are caracter de excepţie. Practica judiciară a stabilit că nulitatea totală operează în următoarele cazuri: • înstrăinarea sau grevarea de către unul din soţi a unei construcţii, bun comun, fără consimţământul expres al celuilalt soţ; • încheierea actului juridic dintr-o eroare asupra substanţei bunului, când calităţile substanţiale ale bunului au constituit motivul determinant la încheierea actului;
86

• încheierea actului juridic de înstrăinare cu nerespectarea
formei cerute ad validitatem. Nulitatea parţială este sancţiunea care desfiinţează numai în parte efectele unui act juridic civil, celelalte efecte care nu contravin legii fiind menţinute. Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept. Nulitatea parţială presupune cu necesitate un act juridic cu un conţinut complex, care cuprinde mai multe cauze şi, deci, mai multe efecte. Numai într-o asemenea situaţie se pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte. Nu suntem în prezenţa nulităţii parţiale în următoarele situaţii: • când dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime unul; • când un act juridic nul produce totuşi efecte sub titlul unui alt act juridic (conversiunea actului juridic); • când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este îndeplinită cerinţa legală, nerespectată în momentul încheierii lui; • când nulitatea priveşte numai mijlocul probator (instrumentum), iar nu şi operaţiunea juridică (negotium). d) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi sunt expres prevăzute de legea civilă. Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. e) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, de plin drept, instanţa de judecată nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu între părţi. Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească. De regulă, nulitatea absolută operează de plin drept, iar nulitatea relativă operează numai dacă este pronunţată prin hotărâre judecătorească la cererea persoanei îndreptăţite a o invoca.

87

În cazul nulităţilor care operează de drept, dacă părţile nu sunt de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la instanţa de judecată. Instanţa de judecată va interveni numai dacă există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a actului juridic civil. Top of the Document Efectele nulităţii 1. Definiţie şi reglementare Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele care intervin ca urmare a anulării actului juridic civil, în întregime sau parţial, care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă. În ambele situaţii, ele conduc la desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza actului juridic civil, în întregime sau în privinţa clauzelor care contravin scopului urmărit de legiuitor. Efectele nulităţii diferă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil. În atare situaţie se disting următoarele consecinţe: • dacă actul juridic civil nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci executat până în momentul intervenirii nulităţii, el nu şi le mai poate produce după acest moment. Ne aflăm în acea situaţie în care părţile nu ar fi încheiat niciodată acel act juridic civil; • dacă actul juridic civil şi-a produs, total sau parţial, efectele (a fost executat), odată declarat nul sau anulabil, acesta face ca prestaţiile executate să fie restituite; • dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea
88

retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent. Sub aspectul reglementării efectelor nulităţii, nu există în prezent texte de principiu privitoare la această problemă. Există însă texte legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, precum şi la acele situaţii ce consacră excepţiile de la principiile efectelor nulităţii. 2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte se produc chiar din momentul în care actul a fost încheiat. În acest caz, părţile ajung în situaţia în care sar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv. Motivarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic decurge din principiul legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv. De asemenea, principiul enunţat îşi găseşte motivarea în asigurarea ordinii de drept, în sensul înlăturării efectelor nulităţii actului juridic civil atunci când se constată nulitatea acestuia. Excepţii De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în care unele efecte produse de actul juridic civil, lovit de nulitate, sunt recunoscute şi menţinute. Sunt asemenea excepţii: • menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă în timp; constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul pentru viitor, menţinând efectele produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa;

89

• căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care cel puţin
unul dintre soţi a fost de rea-credinţă, ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai pentru a ocroti buna sa credinţă; • păstrarea de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art.485 Cod civil, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna-credinţă – buna-credinţă încetează în momentul introducerii cererii în anulare –, caz în care neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea protecţiei posesorului de bună-credinţă; • în cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu desfiinţarea căsătoriei nulitatea neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art.23 alin.2 Codul Familiei); • lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului minor la încheierea înfierii nu atrage anularea ex tunc a înfierii, ci numai desfacerea ei ex nunc (pentru viitor). b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie restituit. Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului – acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Principiul enunţat se circumscrie raporturilor dintre părţi, iar nu şi faţă de terţi. Acţiunea în restituirea prestaţiilor săvârşite în temeiul unui act nu se confundă cu acţiunea în nulitate: prima este o acţiune independentă, supusă prescripţiei extinctive, iar cea de a doua este imprescriptibilă – în cazul nulităţii absolute – şi prescriptibilă – în cazul nulităţii relative. Excepţii Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile
90

efectuate în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte. Asemenea excepţii sunt: • potrivit art.485 Cod civil, cel care a posedat cu bunăcredinţă un bun frugifer păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun; • potrivit art.1164 Cod civil, minorul al cărui act este anulat pentru leziune – prin acţiune în resciziune – nu trebuie să restituie contractantului ceea ce a primit, „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat”; • cazul aplicării principiului nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria sa culpă la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală342. c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept potrivit căreia anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul. Principiul menţionat priveşte efectele faţă de terţi şi este o consecinţă a celor două principii ale efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun – dobânditorul fiind considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun –, este normal să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun. Altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are. Excepţii Sunt considerate excepţii de la principiul enunţat cazurile în care, deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, dreptul subdobânditorului este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Menţiunea actului subsecvent, în caz de excepţii de la principiul anulării actului iniţial, se justifică prin două principii de drept, şi anume: principiul ocrotirii buneicredinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros;
91

principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social. De la principiul în discuţie există următoarele excepţii: • cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bunăcredinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când a fost pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica, în termen de 3 ani, chiar şi de la posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit; • nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare; • se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă, caz în care dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului nu în natură, ci prin echivalent; • se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.
Top of the Document

3. Principiile de drept care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum (Actul juridic nul nu produce niciun efect) Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii. Alături de excepţiile de la cele trei principii enunţate, există şi situaţii care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai efectele acesteia. Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum o înlătură sunt următoarele: principiul conversiunii actului juridic, principiul error communis facit ius şi principiul răspunderii civile delictuale. a) Principiul conversiunii actului juridic
92

Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea actului juridic nul cu un alt act juridic, valabil. Conversiunea actului juridic poate fi apreciată ca acel procedeu prin care se realizează interpretarea manifestării de voinţă în sensul în care ea este susceptibilă de a produce efecte juridice, în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu în sensul în care reprezintă un act juridic nevalabil – lovit de nulitate. Cu alte cuvinte, este vorba de înlocuirea actului juridic nul printr-un act juridic valabil sau de acel principiu potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora independent de soarta acelui act ca alt act juridic. Principiul conversiunii actelor juridice nu este consacrat în mod expres în legislaţia civilă; găsim totuşi aplicaţii ale acestuia în materia probei cu înscrisuri. Pentru ca principiul conversiunii actelor juridice să funcţioneze, se impune întrunirea anumitor condiţii: • existenţa unui element de diferenţă între actul nul şi actul valabil (fie natura actului, fie conţinutul, fie efectele, fie forma); • anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte; • actul nul şi actul în care el se converteşte trebuie să aibă aceleaşi părţi; • actul iniţial, lovit de nulitate, să fie desfiinţat în întregime; • actul nou în care se converteşte cel nul să fie valabil; • manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă conversiunea. Ca aplicaţii ale conversiunii amintim: • cazul manifestării de voinţă, care este nulă ca vânzarecumpărare, dar valorează antecontract de vânzarecumpărare; • cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat – art.923 Cod civil; • cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii – art.689 Cod civil.
93

b) Principiul error communis facit ius (eroarea comună creează dreptul) Acest principiu, denumit şi principiul validităţii aparenţe în drept, înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună obştească. c) Principiul răspunderii civile delictuale Ori de câte ori nulitatea actului juridic este consecinţa unui delict civil comis de către o persoană care invocă nulitatea, această persoană ar trebui, în temeiul principiului răspunderii civile delictuale, să o despăgubească pe cealaltă parte contractantă. Acest principiu se exprimă prin aceea că orice persoană care cauzează alteia un prejudiciu, printr-o faptă culpabilă, este obligată a-l repara. În unele cazuri, acest principiu poate conduce la menţinerea efectelor unui act juridic lovit de nulitate. Astfel, partea ce se face vinovată de cauza care atrage nulitatea actului juridic poate fi obligată de instanţa judecătorească – în temeiul acestui principiu să repare prejudiciul adus celeilalte părţi prin desfiinţarea actului respectiv, însă cum cea mai bună reparaţie este executarea actului juridic încheiat, instanţa poate decide menţinerea efectelor acesteia cu condiţia ca prin actul respectiv să nu se încalce o normă imperativă sau legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului. Potrivit art.1159 Cod civil, „minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune” (principiul ocrotirii minorului), iar art.1162 Cod civil stabileşte că „minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delicte sau cvasi-delictele sale” (principiul răspunderii civile delictuale). Se poate observa că, deşi minorul este considerat de lege incapabil de a încheia singur acte juridice civile, el nu se bucură totuşi de beneficiul acţiunii în resciziune, dacă la

94

baza cauzării prejudiciului stau faptele sale ilicite şi culpabile săvârşite cu discernământ. Top of the Document

(capitolul II/1 din bibliografie) I. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE 1. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice: - notiunea si caracterele juridice; - începutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - contnutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - încetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice; - declararea judecătorească a mortii persoanei fizice; - procedura declarării judecătoresti a mortii; - comorientii.

I Noţiune şi caractere juridice
l. Noţiune 1.1. Definiţie Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii". In literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la capacitatea de folosinţă. -într-o primă formulare, „capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii". -într-o altă formulare se menţionează că „putem defini capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudine a acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile". - un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă, consideră că trebuie să se ţină seama de trei elemente: -capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii civile a omului; -ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii; -aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general. Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
95

Top of the Document 2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă 2.1. Enumerare Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice: -legalitatea, -generalitatea, -inalienabilitatea, -intangibilitatea, egalitatea şi -universalitatea. 2.2. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este creată prin lege, iar nu prin voinţa individuală. b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a avea drepturi şi obligaţii. c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de înstrăinare. Acest caracter este consacrat în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul că „nimeni nu poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...". în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o persoană fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în parte, temporar sau definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitate absolută. d) Intangibilitatea. în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute de lege". Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege. Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie civilă, cât şi pe linie penală. Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi în acte normative cu caracter internaţional. e) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil. Acest principiu este consacrat în dispoziţiile Decretului nr.31/1954 , în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului. Respectarea acestui caracter este asigurată prin mijloace atât de drept civil, cât şi de drept penal.

96

f) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi în cele internaţionale. Astfel, în art.4 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor"1, iar art.6 alin. L menţionează: ,nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă..., decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege". 3. Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate de folosinţă şi capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima noţiune fiind diferenţa specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constituie elemente sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub aspectul corelaţiei dintre ele, capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă. Top of the Document Il- Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în art.7 alin.l din Decretul nr.31/1954: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei...". Deci, data naşterii persoanei fizice este data începutului capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu, se face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii este în termen ori tardivă. 2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 se stabileşte o excepţie de la regula mai sus menţionată. Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu". In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art.654 Cod civil prevede: ,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este considerat că nu există". Timpul legal al
97

concepţiunii se calculează potrivit art. 61 din Codul familiei, care prevede că „Timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii". în materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau legatarul, să fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, art.808 Cod civil prevede: Este capabil de a primi donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca testatorului". Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul „infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius agitur" (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Ea se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii: • să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia este îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut singuli), fie că este vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz, succesiunea se primeşte sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului, • copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut viu, chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu prezenţa aerului în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de docimazie. în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după care a decedat, se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de deces, pe aceeaşi dată. Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această condiţie înseamnă că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră că nu a dobândit capacitate de folosinţă anticipată. Această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Capacitatea de folosinţă anticipată este, deci, condiţionată, pe când cea dobândită potrivit regulii - de la naştere - este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei. 3. Reglementarea timpului legal al concepţiei Excepţia prevăzută de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, respectiv recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii despre care am făcut vorbire. Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300 şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului. Din cuprinsul art. 61din Codul familiei, rezultă două prezumţii:
98

• prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii 180 zile; • prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din zilele cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii. Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu poate fi răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde la o asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea, lucru ce nu este permis. Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul naturii sale. Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei prezumţii ca o prezumţie relativă } -juris tantum. Prin urmare, în atare situaţie este admisibilă proba spre a se dovedi că numai într-o anumită porţiune din intervalul de 120 de zile putea avea loc concepţiunea. Top of the Document IlI- Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic aptitudinea acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este exprimat sintetic, atât în definiţia dată, cât şi în caracterul denumit generalitatea acestei capacităţi, prin care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanelor juridice. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente: o componentă activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile, şi o componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile. 2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină după anumite reguli: a/ conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat. Prin sistemul legislativ al unui stat înţelegem atât reglementările naţionale, cât şi reglementările internaţionale (pacte, convenţii internaţionale privind drepturile civile ale omului); b/ întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale acestei capacităţi. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o
99

completează, sens în care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute expres de lege; c/ pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice trebuie luate în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele normative, care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în măsura în care ele se referă la elemente ale conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice; d/ sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi drepturile şi obligaţiile civile ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum dreptul constituţional, administrativ, muncii şi protecţiei sociale, familiei, comercial etc. Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în următoarele precizări: • conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile; • în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale dreptului. 3. Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate face apelând la cel puţin două criterii semnificative, şi anume: • criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale; • criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care le consacră: consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională (pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor civile. 4. îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 4. l. Categorii de îngrădiri Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile stabilite expres de lege. Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil. Din această calificare rezultă că nu pot fi considerate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele îngrădiri sau incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept (constituţional, administrativ, al muncii şi protecţiei sociale, comercial etc.).

100

Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de mai multe criterii: După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii: • incapacităţi cu caracter de sancţiuni; • incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire. După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii: • incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea; • incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune). După izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în: • incapacităţi stabilite în legea civilă; • incapacităţi stabilite în legea penală. 4.2. îngrădiri - sancţiune Incapacităţile (îngrădirile) cu caracter de sancţiune pot fi prevăzute în legislaţia civilă şi în legislaţia penală. A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie: decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie succesorală. a/ Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de art.109 din Codul familiei, în următoarea formulare: Dacâ sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este prejudiciată prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie". Potrivit art.112 din Codul familiei, ,Jnstanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie". Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o pedeapsă mixtă de dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei, pentru că această măsură priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil o asemenea pedeapsă se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi:
101

-dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile; -dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi18 ani, -incapacitatea de a fi tutore (art.l 17, lit.b din Codul familiei). De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, s-a reglementat declararea judecătorească a abandonului. Potrivit art.74 din legea menţionată, „în situaţia copiilor declaraţi judecătoreşte abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, direcţia are obligaţia să reevalueze împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi să întocmească planul individualizat de protecţie. Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea copilului în familie sau în familia extinsă, direcţia solicită instanţei judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz, delegarea acestora membrilor familiei extinse unde copilul urmează să fie plasat. Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz, delegarea drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului. Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei extinse, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul şi cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul. b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, reglementată de art.655, 703 şi 712 Cod civil. Potrivit art.655 Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune: 1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct. 2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. 3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei". Art.703 din Codul civil dispune: ,Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse". Art.712 din Codul civil prevede: ,Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiu de inventar".
102

Aşadar, -art.655 reglementează ceea ce se numeşte nedemnitate succesorală; ---art.703 stabileşte un caz de acceptare forţată a moştenirii şi înlăturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse; -art.712 stabileşte decăderea din beneficiu de inventar. B. îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, constituie pedeapsă complementară: interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani; potrivit art.64 din Codul penal, această pedeapsă constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi: • dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în fUncţii eligibile publice; • dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; • dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; • drepturile părinteşti; • dreptul de a fi tutore sau curator. Incapacitatea persoanei fizice în cazurile analizate începe de la data începerii executării pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia şi se sfârşeşte în momentul în care expiră executarea acelei pedepse. b) Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în interzicerea tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal). Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal. In art.71 alin.2 Cod penal, se prevede: „Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în alin. (1) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepse?'. Se poate trage concluzia că, în timp ce îngrădirea capacităţii de folosinţă constând în pedeapsa penală complementară operează prin efectul legii, îngrădirea constând în pedeapsa accesorie operează de drept. 4.3. îngrădiri cu caracter de protecţie Ingrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-a instituit în vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare a unor situaţii speciale în care se găsesc.
103

Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca : -incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în considerare şi toate celelalte subiecte nedeterminate, -şi incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept luat în considerare şi un anumit alt subiect determinat. Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi operează de drept, prin simpla întrunire a condiţiilor legale. Aceste incapacităţi speciale sunt prevăzute de Codul civil, de Codul familiei, Legea nr. 18/1991 republicată etc. a) Incapacităţi reglementate de Codul civil Sunt asemenea incapacităţi: • incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin testament - art.806; • incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament, în favoarea tutorelui, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său art.809; • incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major - art.807; • minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi primite, afară numai dacă tutorele este un ascendent - art.819; • incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a primi donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de care au murit -art.810; • incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la persoanele aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime - art.883; • incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt - art.1307; • incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse, în privinţa tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru averea ce sunt împuterniciţi s-o vândă, administratorilor sau stabilimentelor încredinţate lor şi funcţionarilor publici asupra averilor statului ce se vând prin ei - art.1308; • incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de drepturi litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean - art.1309. b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei Fac parte din această categorie: • incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor tutorelui, de a încheia acte juridice cu minorul - art. 128; • interdicţia minorului de a dona ori de a garanta obligaţia altuia chiar dacă are încuviinţarea reprezentantului legal -art.l33alin.3.
104

c) Incapacităţi prevăzute de Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar Incapacitatea este reglementată de art.32 alin.l, potrivit căruia „Terenul atribuit conform art.19 alin.l, art.21 şi art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare". Top of the Document

IV- Incetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
l. Consideraţii generale 1.1. Reglementare 1.2. Reguli privind stabilirea datei morţii Potrivit art.7 şi 18 din Decretul nr.31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la data naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său uman. Potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954, De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată1''. Din textele de lege mai sus enunţate, rezultă două cazuri referitoare la data morţii persoanei fizice: • cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului; • cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate judecătoreşte. Comun pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de folosinţă - data morţii, care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se eliberează certificatul de deces. Ceea ce diferă în cele două cazuri este modul în care se ajunge la completarea rubricii referitoare la data morţii, astfel: • în primul caz - moartea fizic constatată - se înregistrează data prevăzută în actul medical constatator al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar

105

în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunţă acest eveniment juridic; • în cel de-al doilea caz - declararea judecătorească a morţii - completarea rubricilor referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când, prin hotărâre, se stabileşte că a avut loc evenimentul. Top of the Document

2. Declararea judecătorească a morţii
2.1. Noţiune, sediul materiei, motivare şi feluri a) Noţiune. Formula „declararea judecătorească a morţii" are două înţelesuri: în primul rând, expresia desemnează instituţia juridica, adică normele juridice care formează sediul materiei; în al doilea rând, expresia constituie mijlocul juridic de stabilire a capacităţii de folosinţă, pentru varianta în care constatarea fizică a morţii nu este posibilă. b) Sediul materiei. Declararea judecătorească a morţii este reglementată atât de norme de drept material - art.16-21 din Decretul nr.31/1954, cât şi de norme de drept procesual civil -art.36-43 din Decretul nr.32/1954. c) Motivare. Existenţa declarării judecătoreşti a morţii este determinată de nevoia social-juridică a rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane. In clarificarea acestei probleme sunt interesate atât societatea, cât şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditori, moştenitori). d) Feluri, în funcţie de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.31/1954, distingem două feluri de declarare judecătorească: „Cel ce lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, pittându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel • declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei; • declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Prima variantă este regula, iar cea de a doua este excepţia. 2.2. Declararea judecătorească a dispariţiei Pentru analiza acestei probleme este necesar a pune în discuţie trei aspecte: condiţia de fond pentru declararea dispariţiei; procedura declarării dispariţiei; efectul hotărârii de declarare a dispariţiei. a. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea că de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să
106

fi trecut mai mult de un an. Acest lucru rezultă din cuprinsul art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliu său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimei ştiri din care rezultă că era în viaţa". Pentru înţelegerea acestei condiţii se impun unele sublinieri: • lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an; • lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine cu privire la existenţa în viaţă a celui în cauză; declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia". • termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu martori, dacă asemenea probe există, fie, în situaţii în care nu există probe, potrivit mijlocului stabilit prin dispoziţiile art.17 alin.l din Decretul nr.31/1954, şi anume, termenul se va socoti începând de la data ultimei zile din luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor ştiri); • condiţia - să fi trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri - trebuie îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispoziţie, ci şi pentru intentarea acţiunii. Top of the Document

b. Procedura declarării dispariţiei
Această procedură presupune: • formularea cererii de declarare a dispariţiei; • faza prealabilă judecăţii; • faza judecăţii propriu-zise; • faza ulterioară judecăţii. Reglementarea acestei proceduri este stabilită în art.36-39 din Decretul nr.32/1954. Faza prealabilă judecăţii începe - potrivit art.37 din Decretul nr.32/1954 de la data introducerii cererii de declarare a dispariţiei.
107

Primind cererea, preşedintele instanţei de judecată dispune efectuarea de cercetări de către primărie şi organele de poliţie, astfel încât să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, el va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă, „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se mai poate stabili, termenele prevăzute în art.16 alin.l şi 2 se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic". Faza judecăţii propriu-zise. Aceasta se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile obişnuite, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea probelor necesare pentru a putea pronunţa hotărârea etc. Participarea la judecată a procurorului şi ascultarea concluziilor acestuia sunt obligatorii.32 Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel, potrivit normelor de drept comun. Faza ulterioară pronunţării hotărârii de declarare a dispariţiei are caracter de publicitate, în această fază, judecătoria va trebui să aibă grijă ca hotărârea rămasă definitivă să se afişeze, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentru luarea la cunoştinţă şi pentru a face publică dispariţia. De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă este cazul, aplicaţia art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954 în vederea ocrotirii intereselor patrimoniale ale celui dispărut şi a copiilor minori rămaşi fără ocrotire părintească -conform art.39 din Decretul nr.32/1954. c. Efectul hotărâm de declarare a dispariţiei Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, are următorul efect: constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art.16 alin.2 din Decretul nr.31/l 954. Din acest efect rezultă natura juridică a declarării dispariţiei, aceea de a fi o condiţie de fond, necesară şi suficientă a declarării judecătoreşti a morţii. Hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art.19 din Decretul nr.31/l 954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă". De asemenea, instituirea curatelei dispărutului, ori instituirea tutelei minorului dispărutului nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea măsură fiind nu numai necesară, ci şi suficientă, simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei. 2.3. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei

108

Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei este reglementată în art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia". Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: • să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, potrivit legii; • de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani, termen care se calculează ca şi termenul de un an cerut pentru declararea dispariţiei; • de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel puţin 6 luni. 2.4. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei Acest mod de declarare a morţii este reglementat în art.16 alin final (3) din Decretul nr.31/1954 astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia". Aşadar, regula este declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei, care cuprinde cele mai multe cazuri, iar excepţia este declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei. După cum rezultă din textul de lege menţionat, pentru declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: • persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte a se presupune decesul\ precum: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu şi alte asemenea (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie etc.); • să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei. Pentru situaţia când nu s-ar putea dovedi ziua când s-a produs împrejurarea în care a avut loc dispariţia, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.17 alin.2 din Decretul nr.31/1954, termenul fiind socotit de la sfârşitul lunii, respectiv al anului calendaristic. 2.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii

109

Procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei este aceeaşi ca şi pentru declararea dispariţiei. Sub titlul „Procedura declarării morţii prin hotărâre judecătorească", în Decretul nr. 32/1954 sunt înscrise două articole: art. 40-41. Conform art.40, ,fentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit ari'.3'6-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător". Pe cale de consecinţă, procedura dispariţiei este şi procedura declarării judecătoreşti a morţii. Art.41 prevede: ,Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă". 2.6. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi rectificarea ei Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească este obligatorie pentru instanţa judecătorească. Regulile de stabilire a datei morţii sunt consacrate în art. 18 alin.2-3 din Decretul nr.31/1954, în felul următor: Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii". Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată va stabili data morţii în felul următor: • când din probele administrate rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a morţii, „data morţii" va fi acea zi; • când din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedate de declararea dispariţiei; ultima zi a termenului de l an, în ipoteza declarării morţii neprecedate de declararea dispariţiei. Din dispoziţiile art.18 alin.2 şi 3 din Decretul nr.31/1954 rezultă următoarele: • data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri; • data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune decesul; • data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii; • data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Rectificarea datei morţii este reglementată de art.18 alin. final din Decretul nr.31/1954, în felul următor: ,Jnstanţa judecătorească va putea rectifica

110

data morţii, stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată". Prin urmare, data morţii stabilită de instanţa judecătorească poate fi înlăturată şi poate fi dovedită, prin orice mijloc legal de probă. Dacă moartea a intervenit la o altă dată, la cerere, pe baza probelor administrate în acest sens, instanţa va pronunţa o hotărâre care va consfinţi această dată ca fiind data morţii. Cererea de rectificare a datei morţii se soluţionează de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Judecata se va face de urgenţă, cu citarea persoanelor interesate şi cu ascultarea concluziilor procurorului. în cazul în care se dovedeşte că alta este data morţii decât cea stabilită prin hotărâre judecătorească, se va rectifica data morţii. Din interpretarea art.43 din Decretul nr.32/1954 rezultă că rectificarea morţii nu se confundă cu: îndreptarea hotărârii judecătoreşti reglementată de art.281 Cod procedură civilă, rectificarea actului de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare, ori cu revizuirea reglementată de art.322 Cod procedură civilă. 2.7. Efectele hotărârii declarative de moarte în privinţa efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a morţii produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, încetarea existenţei persoanei fizice, ca subiect de drept civil şi ca subiect în alte ramuri de drept, în acest sens, art.18 alin. l din Decretul nr.31/1954 stabileşte că ,f)e îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţif\ Deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactiv (ex tune), iar nu numai pentru viitor (ex nune), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii. în raporturile de drept civil, data morţii are o serie de consecinţe : deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De menţionat este faptul că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală - 6 luni - începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. 2.8. Anularea hotărârii declarative de moarte Anularea hotărârii declarative de moarte intervine atunci când cel declarat mort este în viaţă, în acest sens, art.20 alin. l din Decretul nr.31/1954

111

prevede că ,Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea". Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă că există o singură cauză pentru care hotărârea respectivă poate fi anulată: persoana declarată moartă este în viaţă. în literatura de specialitate, cu temei s-a susţinut că anularea unei hotărâri declarative de moarte se impune şi atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii respective, se constată că există o înregistrare a morţii acelei persoane pe baza morţii fizic constatate. Procedura anulării hotărârii declarative de moarte este mult mai simplă şi mai rapidă comparativ cu cea prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a morţii. Anularea se rezumă la următoarele aspecte: • acţiunea în anulare se intentează de orice persoană interesată, inclusiv de către cel declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărârea; • judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului; • hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte se comunică serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul actelor de stare civilă. Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept . în dreptul civil, efectul principal nepatrimonial al hotărârii de anulare constă în aceea că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată. Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă". După cum se poate observa, textul reglementează două feluri de raporturi juridice patrimoniale: • raportul dintre persoana reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat bunurile succesiunii; • raportul dintre persoana reapărută şi subdobânditorii unor bunuri din succesiune. Cu privire \aprimul raport - dintre reapărut şi moştenitorii acestuia -, obligaţiile acestora din urmă de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de bună-credinţă ori de rea-credinţă. Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are următoarele obligaţii: a) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil;
112

Potrivit art.22 din Codul familiei, ,jn cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii". b) să restituie preţul primit, când a înstrăinat bunurile; în temeiul art.485 Cod civil, păstrează în proprietate fructele culese. Moştenitorul de rea-credinţă are următoarele obligaţii: a) să restituie bunurile în natură, dacă este posibil; b) dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros şi către un subdobânditor de bună-credinţă, să restituie fie preţul, fie valoarea din momentul revendicării, la alegerea reapărutului; c) să restituie toate fructele, atât culese, cât şi neculese din neglijenţa lui, ori echivalentul lor. Cu privire la cel de-al doilea raport - dintre reapărut şi subdobânditorii unor bunuri din succesiune -, soluţia diferă în funcţie de buna-credinţă ori reauacredinţă a subdobânditorului. Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, legea consacră o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Dacă se aplică regula de drept comun exprimată în principiul menţionat, ar trebui ca subdobânditorul să înapoieze bunurile. în realitate, conform art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954, se stabileşte o altă regulă: ,Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă", adică dacă a fost de rea-credinţă. Cu alte cuvinte, din interpretarea per a contraria a textului rezultă că au obligaţia restituirii bunurilor subdobânditorii: a) cu titlu gratuit, indiferent că sunt de bună sau rea-credinţă; b) cu titlu oneros şi de rea-credinţă. Top of the Document

3. Comorienţii
Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, ,Jn cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Aşadar, prin expresia „comorienţi" se desemnează persoanele care au încetat din viaţă în aceeaşi împrejurare - cum ar fi: accident aviatic, catastrofa de cale ferată, naufragiu, cutremur de pământ, inundaţii, incendiu, bombardament etc. -fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.

113

Comorienţii prezintă utilitate practică în materie succesorală, întrucât, potrivit art.654 Cod civil, ,fentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii". Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. In situaţia în care o asemenea probă nu poate fi făcută - cum este cazul comorienţilor -, va trebui să operăm cu prezumţii. Pentru această ipoteză, legiuitorul a instituit prezumţia simultaneităţii ori concomitentei momentului morţii. Din cuprinsul art.21 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a fi vorba de comorienţi, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: • să fie vorba de cel puţin două persoane; • persoanele să fi murit în aceeaşi împrejurare; • să nu se poată stabili că una a supravieţuit alteia. Pentru identitate de raţiune se admite că există comorienţi şi în cazul în care persoanele au dispărut ori au murit în două sau mai multe împrejurări, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea^stabili care a murit mai înainte. în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere: • între persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare să existe o vocaţie succesorală reciprocă; • nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale (exemplu, una dintre persoane este legatar universal; una dintre persoane este nedemnă pentru a succede pe cealaltă etc.). Top of the Document

(capitolul II/2 din bibliografie) CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice: - notiunea si -caracterele juridice; - premisele si -felurile capacitătii de exercitiu a persoanei fizice; - lipsa capacitătii de exercitiu a persoanei fizice; - capacitatea de exercitiu restrânsă; - capacitatea de exercitiu deplină;
114

- sanctiunea nerespectării regulilor capacitătii de exercitiu I Noţiune şi caractere juridice l. Noţiune 1.1. Definiţie şi reglementare Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice1''. în literatura de specialitate, capacitatea de exerciţiu a fost definită asemănător de diferiţi autori. C. Stătescu, în Drept civil, 1970, p. 224, defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de aşi asuma obligaţii, săvârşind personal şi singură acte juridice"; E. Lupan, în Drept civil. Persoanele, p. 31, arată ca ,>rin capacitate de exerciţiu se înţelege deci capacitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind personal şi singură acte juridice', S. Ghimpu, în Capacitatea şi reprezentarea persoanei, p. 33, arată: „Capacitatea deplină de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a săvârşi ea însăşi, nemijlocit şi fără ajutorul juridic al altei persoane, acte juridice de drept c/v//"; Tr. lonaşcu, în Persoana fizică în Dreptul R.P.R., p. 153 şi urm.: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind personal şi fără autorizarea prealabilă a vreunui ocrotitor, acte juridice (alin.3 al art.5 din Decretul nr.31/1954), precum şi bineînţeles, de a participa tot astfel la dezbaterea procesului civil ca reclamant sau ca pârât în privinţa realizării drepturilor şi obligaţiilor civile"; M. N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.2, Editura Dacia, 1984, p. 160 şi urm.: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a participa direct şi nemijlocit la viaţa juridică, exercitându-şi drepturile şi asumându-şi obligaţii prin încheierea de acte juridice în nume propriu ori reprezentându-l pe altuf; Având în vedere prevederile art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954 şi ţinând seama de definiţiile formulate în literatura de specialitate, putem spune că prin capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii de drept civil a omului ce constă în aptitudinea de a dobândi şi

115

exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile. Definiţiile legale şi cele doctrinare se referă doar la capacitatea de exerciţiu deplină, adică la acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care o au persoanele fizice majore, cu discernământ, nu şi la situaţia minorilor, care între 14 şi 18 ani au doar o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar cei sub 14 ani sunt lipsiţi total de o astfel de capacitate. Reglementarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se găseşte în următoarele acte normative: -art.5 alin.3; art.8,9; art.10 alin. final; art.ll din Decretul nr.31/1954; ---art.4, art.105 alin.1-2; art.124, 129, 133, 147 din Codul familiei; -art.807, 950-952 etc. din Codul civil; art.25 din Decretul nr.32/1954, precum şi alte izvoare de drept civil. Top of the Document l .2. Premise şi feluri Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: a) capacitatea de folosinţă; b) discernământul necesar. Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice, fapt demonstrat de universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980, p. 167, arată că prin capacitate „înţelegem aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvârşirea de acte juridice proprii*'; Gh. Beleiu, în Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1999, p. 317-318, defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind ,&cea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile". Cea de-a doua premisă se înfăţişează diferit în funcţie de înaintarea în vârstă: maturitatea psihică, discernământul se dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. La unii minori, discernământul apare la o vârstă mai fragedă, la 12-14 ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani. Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de sănătatea minţii omului. Top of the Document Felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

116

în funcţie de calitatea discernământului - lipsă, în formare, matur - putem distinge următoarele situaţii: • lipsa capacităţii de exerciţiu; • capacitate de exerciţiu restrânsă; • capacitate de exerciţiu deplină. Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani; alienaţii ori debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Capacitatea de exerciţiu restrânsă o au minorii între 14 şi 18 ani. Capacitatea de exerciţiu deplină o au majorii (18 ani împliniţi) şi femeia căsătorită înainte de 18 ani. Top of the Document 2. Caractere juridice Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind o parte a capacităţii civile, are caracterele acesteia: legalitate, generalitate, inalienabilitate şi intangibilitate. La acestea se adaugă un caracter specific: egalitatea. Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă ideea că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea acesteia ţin de lege, ea neputând fi o creaţie a voinţei individuale. Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum este vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de capacitatea de exerciţiu restrânsă. Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată expres în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia ,Nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte ...la capacitatea de exerciţiu". Cu alte cuvinte, nu este admisibilă renunţarea la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, după cum această capacitate nu poate forma obiectul unei înstrăinări sau cesiuni. Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954. Potrivit acestui text de lege, ,Nimeni nu poate fi ... lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege".

117

Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată în art.4 alin.2 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia ,Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea, nu au nici o înrâurire asupra capacităţii". Actul normativ menţionat se referă deopotrivă la capacitatea de exerciţiu, precum şi la capacitatea de folosinţă, egalitatea fiind consacrată ca o trăsătură definitorie a acestora. Egalitatea mai este consacrată în: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Top of the Document

Il- Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
l. Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu Potrivit art.ll alin.l din Decretul nr.31/1954, ,nu au capacitate de exerciţiu: • minorii sub 14 ani; • persoanele puse sub interdicţie judecătorească;" • minorii până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar numai în privinţa actelor de dispoziţie, afară de excepţiile reglementate de lege, care privesc pe minorii între 14 şi 16 ani; • cei cărora legea le-a prohibit anumite contracte. 2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu Potrivit art.ll alin.2 din Decretul nr.31/1954, ,fentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali". Pentru a înţelege problema reprezentării, actul normativ menţionat trebuie coroborat cu următoarele acte normative: • art.105 alin. l din Codul familiei: JPărinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data la care el împlineşte vârsta de 14 ani"; • art.124 alin. l din Codul familiei: „Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de 14 ani"; • art.147 din Codul familiei: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel. 3. Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiu Cu toate că persoana fizică lipsită de discernământ şi, deci, de capacitate de exerciţiu nu poate încheia personal acte juridice civile - ceea ce reprezintă o măsură de ocrotire a persoanei respective - totuşi raţiunea impune ca aceasta să încheie numai anumite acte juridice civile.
118

Deşi legea civilă nu prevede, expres, care sunt actele juridice civile ce pot fi încheiate de persoana fizică lipsită de discernământ, totuşi doctrina şi jurisprudenţa admit constant soluţia valabilităţii unor acte juridice civile, respectiv a acelor acte care, prin specificul lor, nu cauzează autorilor lor nici o vătămare şi nici vreun fel de prejudiciu. Asemenea acte juridice civile încheiate de persoane incapabile sunt: • acte de conservare, cum ar fi somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii prin cererea de chemare în judecată etc.; • acte mărunte., care se încheie zilnic, pentru satisfacerea necesităţilor elementare, obişnuite traiului. Exemplu: cumpărăturile obişnuite din magazine, cumpărarea de bilete pentru spectacole, pentru transportul în comun, cumpărarea de rechizite şcolare, dulciuri etc. De menţionat este faptul că lipsa capacităţii de exerciţiu sau incapacitatea persoanei fizice nu este totală, ea permiţând încheierea anumitor acte juridice civile de către cel incapabil. Se impune totodată precizarea formulată în art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954 potrivit căruia Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune". 4. încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu are loc în următoarele situaţii: • pentru minor, lipsa capacităţii încetează fie prin împlinirea vârstei de 14 ani - când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă -, fie prin moarte; • pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte. Top of the Document

III- Capacitatea de exerciţiu restrânsă
l. Noţiune 1.1. Reglementare Textul de lege care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este art.9 din Decretul nr.31/1954: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui"". Textul de lege menţionat trebuie coroborat cu: • art.105 alin.2 din Codul familiei: După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile,
119

însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea'1''', • art. 133 alin.l din Codul familiei: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea"; • art. 133 alin.2 din Codul familiei: ,Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de art. 132 şi 153 lit.c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului''', • art.10 alin.4 din Decretul nr.31/1954: „Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare"'. l .2. Definiţie Capacitatea de exerciţiu restrânsă poate fi definită ca fiind aptitudinea minorului de 14 - 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu restrânsă are următoarele caracteristici: • aparţine numai minorilor în vârstă de 14 - 18 ani; • conferă minorului de 14 - 18 ani aptitudinea de a încheia personal unele acte juridice civile prin care îşi exercită drepturile civile şi îşi asumă obligaţii civile; • priveşte nu toate actele juridice, ci numai unele dintre acestea. Sfera restrânsă a capacităţii de exerciţiu rezultă din: a) ca titular priveşte numai pe minorul între 14 şi 18 ani; b) minorul de 14 - 18 ani încheie personal actele juridice, dar nu singur, ci cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal. 2. Dobândire Din cuprinsul art.9 alin. l din Decretul nr.31/1954 rezultă că dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse are loc prin efectul împlinirii de către minor a vârstei de 14 ani. Pentru a opera regula mai sus menţionată, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) cei 14 ani să fie împliniţi, nefiind suficientă intrarea în anul în care minorul împlinieşte această vârstă; b) la împlinirea a 14 ani, minorul să nu fie pus sub interdicţie judecătorească , dat fiind faptul că interzişii sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu.
120

3. Conţinut şi încetare 3.1. Conţinut Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse decurge din caracterul tranzitoriu al acesteia către capacitatea deplină, precum şi din finalitatea avută de legiuitor prin reglementarea ei - ca o capacitate intermediară, plasată între lipsa şi deplina capacitate de exerciţiu, pregătindu-1 pe minorul de 14 - 18 ani pentru viaţa juridică civilă. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă cuprinde următoarele categorii de acte juridice civile: a. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil personal şi singur, deci fără încuviinţare prealabilă, altele decât actele mărunte şi cele de conservare. Din această categorie fac parte: • actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare pentru minor, lucru care rezultă din interpretarea per a contraria a art. 25 alin. l, din Decretul nr.32/1954; • contractul de depozit la C.E.C. pe care minorul între 14 şi 18 ani îl încheie personal şi singur potrivit art. l O alin. ultim din Decretul nr. 31/1954, în condiţiile stabilite de statutul C.E.C.; • minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune, prin testament, de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major. b. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil, personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Intră în această categorie actele de administrare atât a unui bun singular, cât şi celor care privesc patrimoniul minorului. Exemple: închirierea unui bun; -contractul de antrepriză pentru repararea unui bun; -culegerea şi consumarea fructelor naturale şi civile; -înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora nu depăşeşte 250 lei; -înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii etc. c. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie personal, dar cu dublă încuviinţare (din partea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare). Exemple: înstrăinarea unui bun, -grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă), -renunţarea la un drept sau tranzacţie. Acceptarea unei succesiuni este calificată, de doctrină şi jurisprudenţă, ca un act de dispoziţie.

121

d. Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului). Aceste acte sunt prevăzute în art.133 alin.3 şi art.128 din Codul familiei. Potrivit art.133 alin.3 din Codul familiei, „Minorul nu poate sa facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia". Art 128 din Codul familiei stabileşte că ,Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta". Pentru minorul de 14 - 18 ani nu putem vorbi de „reprezentant legaT\ ci de „ocrotitor legaF; el nu poate fi reprezentat, ci doar ocrotit de părinţi sau tutore. Suma de 250 lei nu corespunde situaţiei economice actuale şi se impune actualizarea ei. C. Bârsan, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea succesiunii de către minor? 3.2. ÎNCETARE Capacitatea de exerciţiu restrânsă ia sfârşit în următoarele situaţii: • când persoana fizică a devenit majoră - prin împlinirea vârstei de 18 ani; • dacă femeia sub 18 ani se căsătoreşte, situaţie care o asimilează majorului; • dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească -ceea ce îl face să devină lipsit total de capacitatea de exerciţiu; • prin decesul minorului între 14-18 ani. Top of the Document

Capacitatea de exerciţiu deplină
l. Noţiune şi dobândire 1.1. Noţiune Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile permise de lege . Din cuprinsul definiţiei reţinem că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă în următoarele caracteristici: • persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentare; • actele juridice civile permise de lege se încheie singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse; • persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate încheia toate actele juridice permise de lege, personal şi singur.

122

1.2. Dobândire Conform art. 8 alin. l din Decretul nr.31/1954, capacitatea de exerciţiu deplină „începe de la data când persoana devine majoră''. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani. în contextul acrului normativ menţionat se disting două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu: • dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, care este regula, fiind aplicabilă în cele mai multe cazuri; • dobândirea prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cu precizarea că femeia se poate căsători la vârsta de 16 ani - regula şi, uneori chiar la vârsta de 15 ani (conform art. 4 din Codul familiei) - excepţia. 2. Conţinut şi încetare ' 2.1. Conţinut Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline constă în acele acte juridice civile pe care persoana fizică majoră le poate încheia personal şi singur: de conservare, de administrare, de dispoziţie, cu excepţia celor prohibite de lege prin limitarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Aptitudinea de a încheia singur şi personal orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice, cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale. Deplina capacitate de exerciţiu înseamnă aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal - părinte, tutore, curator - sau reprezentant convenţional (mandatar). 2.2. încetare Capacitatea de exerciţiu deplină încetează: • odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moarte; • prin punerea sub interdicţie judecătorească; • prin anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani; • prin anularea căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia şi dacă anularea a avut loc mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18 ani. Top of the Document

V- Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu
l. Caracterizare generală

123

1.1. Consecinţe Nerespectarea reglementărilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice poate să atragă anumite consecinţe juridice: • consecinţe penale, dacă s-a încălcat intangibilitatea ori egalitatea capacităţii de exerciţiu, potrivit art.247 Cod penal; • consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost nesocotită o asemenea limită; • nulitatea relativă a actului juridic încheiat. 2. Nulitatea Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este: • relativă sau „de protecţie", normele care o reglementează fiind norme de ocrotire a persoanei fizice. Ea se aplică nu numai incapabilului, ci şi reprezentantului său legal care nu respectă regulile în materie; • de fond, în sensul că priveşte aspectul esenţial al problemei, iar nu forma în care se manifestă capacitatea de exerciţiu; • expresă, întrucât este consacrată în art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954, art.133 alin. ultim şi dispoziţiile art.147 din Codul familiei. Persoanele care pot solicita anularea actului sunt: • incapabilul personal şi singur, atunci când incapacitatea a încetat, sau după moartea sa, moştenitorii săi; • ocrotitorul legal (părinte sau tutore), cu condiţia ca introducerea acţiunii să fie în interesul minorului; • procurorul, în condiţiile art.45 Cod procedură civilă. Top of the Document (capitolul III-Drepturile reale- din bibliografie) POSESIA 1. Posesia: - definitia; - elementele constitutive; - posesia si detentia precară; -dobândirea si -pierderea posesiei - dovada posesiei; - calitătile si -viciile posesiei;
124

- efectele posesiei. 1. Noţiunea Potrivit art. 1846 alin. 2 Cod civil posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru. Definiţia posesiei a fost criticată în doctrină, care a susţinut, că termenul de deţinere poate să creeze o confuzie între posesie şi detenţia precară, ori detentorul precar nu stăpâneşte pentru el ci pentru altul, astfel că a fost formulată următoarea definiţie a posesiei: Posesia este stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real. În consecinţă, posesia reprezintă o stăpânire de fapt a unui bun şi nu se confundă cu proprietatea, care este o stare de drept. 2. Natura juridică a posesiei Modul în care este reglementată posesia în dreptul francez, preluat şi de dreptul românesc, a făcut ca doctrina să atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, a unei situaţii de fapt, căreia trebuie să i se recunoască efecte juridice. 3. Domeniul de aplicare a posesiei 3.1. Drepturile care pot fi posedate Posesia se aplică numai drepturilor reale nu şi drepturilor de creanţă. 3.2. Bunurile care pot forma obiectul posesiei Pot forma obiectul posesiei numai bunurile susceptibile de exercitarea unui drept real asupra lor. Aceasta înseamnă că posesia are ca obiect numai bunuri corporale, individual determinate, aflate în circuitul civil. Per a contrario sunt excluse din domeniul posesiei: • bunurile comune, care nu pot face obiectul unei aproprieri sub forma unui drept real. Potrivit art. 647 Cod civil, bunurile comune sunt cele care nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor. În această categorie se includ aerul, apa mării, apele curgătoare; • bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale;

125

• universalităţile de bunuri: moştenirile, fondurile de comerţ, bunurile care le compun neputând fi posedate decât în mod individual. 3.3. Persoanele care au capacitatea de a exercita posesia Are capacitatea de a fi posesor orice persoană căreia printr-o dispoziţie specială nu i s-a îngrădit această posibilitate. Deoarece posesia nu este un act juridic nu i se aplică regulile privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei. În cazul dobândirii posesiei prin acte personale, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, minorii şi interzisul judecătoresc, nu pot să facă acte achizitive de posesie decât prin reprezentanţii legali, părinte sau tutore. Actele de dobândire a posesiei se realizează prin reprezentanţii legali şi în cazul persoanelor juridice. În cazul în care asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpânirea de către mai multe persoane, ne aflăm în prezenţa coposesiunii. Coposesiunea apare în cazul dreptului de proprietate comună şi în cazurile în care se constituie un drept real principal pe temeiul dreptului de proprietate privată sau publică. Astfel, indiferent că este vorba de un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sau un drept real constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, (dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită), asupra aceluiaşi bun se exercită stăpâniri de fapt distincte, două sau mai multe persoane având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun. Top of the Document 4. Elementele constitutive ale posesiei În structura sa posesia este alcătuiră din două elemente constitutive: 4.1. Elementul material – corpus – este format din totalitatea actelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate asupra bunului sau, într-o altă formulare, reprezintă sau presupune contactul direct cu bunul. Acest element se poate concretiza în acte materiale, cum ar fi stăpânirea efectivă a bunului, culegerea fructelor,

126

schimbarea destinaţiei sau în acte juridice, respectiv înstrăinarea bunului sau închirierea bunului. 4.2. Elementul psihologic – animus – constă în intenţia celui care stăpâneşte un bun de a se comporta ca proprietar sau ca titular al altui drept real. Astfel, actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de către posesor trebuie să fie însoţite de o anumită atitudine psihologică, adică de voinţa de a exercita această stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real căruia îi corespunde. Top of the Document 5. Posesia şi detenţia precară Detenţia presupune puterea materială asupra unui bun, fără intenţia de a-l poseda, ci numai de a-l deţine. Detentorul posedă pentru altul. În cazul detenţiei există corpus, dar nu există animus. Top of the Document 6. Dobândirea şi pierderea posesiei 6.1. Dobândirea posesiei Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite ambele sale elemente constitutive. Elementul intenţional, animus, trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui ce pretinde că posedă; acest element nu se poate exercita, de regulă, prin altcineva – animo alieno . Prin excepţie, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, se admite că elementul intenţional se exercită prin reprezentanţii lor legali. Elementul material poate fi exercitat atât personal de posesor, cât şi printr-un reprezentant al său. Astfel, posesorul care a închiriat bunul, exercită puterea materială prin intermediul chiriaşului, iar posesorul care a depozitat bunul său mobil exercită posesia prin intermediul depozitarului. În consecinţă, elementul intenţional există în persoana posesorului, iar elementul material se exercită printr-o altă persoană. Top of the Document

127

6.2. Pierderea posesiei

Posesia se pierde dacă ambele elemente sau cel puţin unul dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar. Cazurile de dispariţie a elementului material sunt pieirea bunului sau trecerea bunului în stăpânirea altui posesor; Elementul intenţional încetează chiar dacă stăpânirea materială a bunului continuă, în cazul aşa-numitului constituit posesor. Constituitul posesor apare în situaţia în care un proprietar vinde bunul unui cumpărător, dar rămâne chiriaş al bunului. În acest caz, vânzătorul va fi un simplu detentor precar, deoarece el nu mai stăpâneşte bunul ca proprietar, deoarece el are elementul material, corpus, dar nu mai are elementul intenţional, animus. Cazurile de încetare a ambelor elemente constitutive ale posesiei apar în ipoteza în care posesorul înstrăinează sau abandonează bunul. Top of the Document 7. Dovada posesiei A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale. Elementul material ala posesiei, ca element obiectiv, este relativ uşor de dovedit, datorită caracterului său aparent. Ca fapt material el poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. Elementul intenţional, ca element subiectiv, este mai greu de dovedit, astfel că legea a instituit prezumţii legale pentru a simplifica sarcina probei: Conform art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Potrivit art. 1855 Cod civil, când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie. Cu alte cuvinte, dacă cineva stăpâneşte bunul ca detentor precar, el este presupus că va rămâne detentor precar până un se va face dovada contrară. 8. Intervertirea precarităţii în posesie utilă

128

În sens tehnic, prin intervertire se înţelege orice modificare de drept care poate opera în detenţia precară, de manieră să o facă utilă în vederea prescripţiei. Art. 1858 Cod civil reglementează patru cazuri în care detenţia precară se poate interverti în posesie utilă. Prima ipoteză – art. 1858 alin. 1 Cod civil – este aceea a unei cauze de intervertire provenind de la un terţ şi are în vedere situaţia în care deţinătorul lucrului primeşte cu bună – credinţă de la un terţ, altul decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului pe care îl deţine. De exemplu, locatarul uni imobil, detentor precar, cumpără bunul închiriat, după decesul proprietarului, de la o persoană pe care o crede moştenitor, deşi, în realitate, vânzătorul nu are această calitate. Cea de a doua ipoteză de intervertire – art. 1858 alin. 2 Cod civil – presupune din partea detentorului acte de rezistenţă prin care acesta să nege dreptul titularului. De exemplu, locatarul care, considerând, la un moment dat, că este însuşi titularul dreptului de proprietate asupra bunului închiriat, refuză să mai plătească chiria şi îl notifică pe locator în acest sens. Cea de a treia situaţie – art. 1858 alin. 3 Cod civil – este aceea în care detentorul transmite posesia bunului unui terţ de bună – credinţă, printr-un act translativ de proprietate. Acest caz de intervertire se aplică numai în materia bunurilor imobile, deoarece în privinţa bunurilor mobile este aplicabilă regula instituită prin art. 1909 Cod civil, respectiv dobândirea dreptului de proprietate de către terţul care a intrat cu bună – credinţă în posesia bunului. Cel de al patrulea caz de intervertire –art. 1858 alin. 4 Cod civil – are loc atunci când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună – credinţă. De exemplu, o persoană acceptă o succesiune în temeiul legii sau al unui legat universal ori cu titlu universal, iar în masa succesorală se află şi un bun care nu era proprietatea defunctului, ci al unui terţ, defunctul având calitatea de

129

detentor precar. Prin efectul dispoziţiilor art. 1858 alin. 4 Cod civil, acceptarea succesiunii ar conduce la intervertirea moştenitorului în posesor sub nume de proprietar, dacă este de bună – credinţă. Acest caz de intervertire este criticat în doctrină, cu motivarea că se ignoră distincţia dintre transmisiunea universală sau cu titlu universal, pe de o parte, şi transmisiunea cu titlu particular, pe de altă parte. Top of the Document 9. Calităţile şi viciile posesiei 9.1. Calităţile posesiei Posesia deşi este o stare de fapt produce efecte juridice importante, iar în unele cazuri se transformă din stare de fapt în stare de drept. Întrunirea celor două elemente constitutive ale posesiei nu este suficientă pentru producerea efectelor juridice fiind necesară şi întrunirea anumitor calităţi sau condiţii de eficacitate, adică posesia să fie utilă. Calitatea de care este ataşată producerea efectelor juridice ale posesiei este definită în mod negativ, ca absenţă a viciilor care ar putea să o afecteze. Potrivit dispoziţiilor art. 1847 Cod civil „ ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. ” Deşi textul se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei. Fiecare dintre calităţile posesiei este definită prin contrariul ei. Astfel, art. 1848–1853 Cod civil reglementează -întreruperea, -discontinuitatea, -violenţa, -clandestinitatea şi - precaritatea. Însuşirea cerută pentru o posesie de a fi neîntreruptă nu este o calitate a acesteia, ci o condiţie ce ţine de scurgerea termenului de prescripţie achizitivă. Atunci când s-a produs întreruperea posesiei, în realitate dispare însăşi posesia.

130

În altă ordine de idei, deşi Codul civil tratează precaritatea în rândul viciilor posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât atât, este lipsa însăşi a posesiei. Ceea ce este caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul subiectiv, intenţional, animus sibi habendi. Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale asupra lucrului sunt săvârşite nu pentru sine ci pentru altcineva. În consecinţă, viciile posesiei sunt: -discontinuitatea, -violenţa, -clandestinitatea, -la care se adaugă echivocul, care nu este reglementat expres în Codul civil. Top of the Document

9.2. Viciile posesiei
9.2.1. Discontinuitatea Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale. Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei prevăzută de art. 1863 Cod civil. Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a actelor materiale în mod normal, fără intermitenţe nefireşti. Pentru ca posesia să fie continuă nu se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu lucrul şi să facă zilnic acte de folosinţă a acestuia. Continuitatea şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanţei de judecată. Dovada caracterului continuu al posesiei nu este cerută posesorului, astfel că sarcina probei discontinuităţii incumbă celui care pretinde că posesia a fost lovită de acest viciu. Până la proba contrară, posesorul actual, care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, adică a avut o posesie utilă. Viciul discontinuităţii prezintă următoarele caractere juridice: • este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă;
131

• este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocată de orice persoană interesată; • se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, deoarece pentru posesia bunurilor mobile operează regula înscrisă în art. 1909 Cod civil, conform căreia simpla posesie de bună – credinţă are valoarea unui titlu de proprietate. 9.2.2. Violenţa Art. 1851 Cod civil precizează că „posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului.” Pentru a fi producătoare de efecte juridice, posesia trebuie să fie paşnică pe toată durata existenţei sale. Violenţa prezintă următoarele caractere juridice: • este un viciu relativ, adică poate fi invocat numai de către cel împotriva căruia s-a exercitat violenţa; • este un viciu temporar, în sensul că de îndată ce violenţa a încetat posesia redevine utilă; • se aplică atât în privinţa posesiei bunurilor imobile cât şi a posesiei bunurilor mobile. 9.2.3. Clandestinitatea Pentru ca posesorul să poată beneficia de efectele juridice ale posesiei sale, stăpânirea lucrului trebuie să fie făcută în mod public, astfel încât orice persoană să o poată cunoaşte. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1847 Cod civil care cere ca posesia să fie publică, adică exercitată aşa cum ar face-o proprietarul însuşi. Art. 1852 Cod civil prevede că „ posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. ” Caracterele juridice ale clandestinităţii sunt următoarele: • este un viciu temporar, care încetează atunci când posesia redevine publică; • este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de persoanele faţă de care actele de exercitare a posesiei sunt ţinute ascunse. 9.2.4. Echivocul

132

Echivocul, ca viciu al posesiei, nu este reglementat expres în Codul civil. În doctrină26, echivocul a fost definit ca fiind acea situaţie în care nu este sigură nici existenţa, dar nici lipsa lui animus sibi habendi. De exemplu, unul dintre coproprietari efectuează acte de folosinţă cu privire la întregul bun aflat în coproprietate, fără să rezulte în mod evident dacă le-a făcut în calitate de titular al cotei sale părţi ideale din drept sau cu intenţia de a se comporta ca proprietar exclusiv al întregului bun. Top of the Document 10. Efectele posesiei Posesia produce următoarele efecte: • posesia creează o prezumţie de proprietate; • posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia se exercită posesia; • posesia este apărată prin acţiunile posesorii; • posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege, determină dobândirea de către posesor, prin efectul uzucapiunii, a dreptului de proprietate asupra bunului posedat. 10.1. Posesia creează o prezumţie de proprietate Art. 1854 Cod civil dispune că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început să posede pentru altul. ” Această prezumţie se întemeiază pe realitatea de necontestat că, de cele mai multe ori, posesia nu este decât însuşi exerciţiul aparent al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, posesia, ca stare de fapt, coincide cu dreptul de proprietate. Prin instituirea acestei prezumţii, legiuitorul a pus la dispoziţia posesorului un mijloc de probă avantajos pentru a dovedi însăşi existenţa dreptului de proprietate. Avantajul acestei prezumţii constă în faptul că în cadrul unui proces

133

posesorul, fiind presupus proprietar, este scutit de aduce alte probe în sprijinul dreptului său, care este prezumat până la proba contrară. Prezumţia statuată în art. 1854 Cod civil este una relativă, în sensul că persoanele interesate pot proba contrariul, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii, posesorul având calitatea de pârât. În materia acţiunii în revendicare a bunurilor imobile, pârâtul – posesor este prezumat proprietar al bunului revendicat până la dovada contrară pe care reclamantul, pretinsul – proprietar, o poate face printr-un titlu de proprietate. Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile unde, în virtutea regulii instituite prin art. 1909 Cod civil, posesia de bună – credinţă valorează titlu de proprietate, fără putinţă de probă contrară. 10.2. Posesorul de bună – credinţă dobândeşte fructele lucrului posedat Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă. Fructele se clasifică în : - fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului; - fructe industriale, care sunt produse de natură, dar prin intervenţia omului; - fructe civile, care sunt venituri băneşti produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile şi dobânzile. Pentru ca posesorul să păstreze fructele produse de bunul posedat trebuie să fie îndeplinite două condiţii: 1. fructele să fi fost percepute; 2. posesorul să fi fost de bună – credinţă. Potrivit art. 485 Cod civil posesorul dobândeşte proprietatea fructelor numai atunci când posedă cu bună-credinţă, iar conform art. 486 Cod civil, posesorul este de bună-credinţă dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute. În sensul textelor invocate buna-credinţă a posesorului care voieşte să culeagă fructele bunului ce posedă, este credinţa lui că bunul îi aparţine în mod legitim. Această credinţă

134

trebuie să fie întemeiată pe aparenţe plauzibile, iar cea mai convingătoare aparenţă este aceea care rezultă dintr-un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaşte. De menţionat că titlul cerut posesorului de bună-credinţă pentru a culege fructele nu este o condiţie distinctă de bunacredinţa ci „un element şi un mijloc de probă a buneicredinţe, pentru că acela care nu are nici un titlu nu poate fi de bună-credinţă”. Raportat la această caracteristică urmează a conchide că titlul posesorului poate justifica buna-credinţă chiar atunci când este lovit de nulitate absolută sau relativă, de fond sau de formă, dacă nu i-a fost cunoscută cauza nulităţii şi în măsura în care nulitatea nu este cauzată de încălcarea unei dispoziţii legale ce interesează ordinea publică. Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu poate fi posesor de bună-credinţă cel care şi-a procurat titlul prin dol sau violenţă, căci atât dolul cât şi violenţa când nu emană de la un terţ exclud buna-credinţă; dobândirea unui imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unor formalităţi care nu au fost îndeplinite exclude buna-credinţă dacă posesorul cunoaşte aceste impedimente. În schimb, titlul putativ (adică acela care există numai în conştiinţa posesorului) este de asemenea de natură a justifica buna- credinţă pentru dobândirea fructelor. Astfel, moştenitorul aparent, adică acela care a cules o moştenire crezând că este în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul, dobândeşte roprietatea fructelor percepute în timpul posesiei sale chiar dacă ar fi evins de către adevăratul moştenitor. Poate să invoce un titlu putativ şi acela care posedă peste titlu cu credinţa că toate lucrurile pe care le posedă sunt cuprinse în titlu. În aceeaşi situaţie se află şi posesorul unui imobil care a posedat în virtutea unui testament fals ori revocabil fără să cunoască aceste împrejurări. Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată dobândi proprietatea fructelor el trebuie să producă titlul în virtutea căruia se credea proprietar şi în felul acesta să dovedească că eroarea sa era scuzabilă.

135

Eroarea este „scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar nu asupra faptului său personal”. Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este prezumat de rea-credinţă potrivit regulii „nemo consetur ignorare legem”, până la proba contrară ce cade în sarcina posesorului. Din modul cum este redactat textul art. 485 Cod civil rezultă că buna-credinţă trebuie evaluată în persoana posesorului actual şi nu a autorului său, el dobândind proprietatea fructelor produse numai în timpul posesiei sale. Aceasta înseamnă că posesorul de bună-credinţă nu are dreptul la fructele produse anterior intrării sale în posesie şi nici la cele ce se produc după promovarea acţiunii în revendicare şi pe care le-a cules cu anticipaţie. Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă. Nu este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul dobândirii bunului, ci pentru obţinerea fructelor este necesar să existe şi în momentul fiecărei perceperi. Faţă de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credinţă va trebui să restituie proprietarului fructele din momentul când a început reaua-credinţă. Fructele naturale sau industriale se consideră culese din momentul ce au fost despărţite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bunăcredinţă dobândeşte proprietatea fructelor civile – când au fost plătite, adică din momentul în care le-a încasat efectiv. Dispoziţiile art. 485 Cod civil îşi au aplicarea atât faţă de posesorul unei universalităţi juridice cât şi faţă de posesorul unui bun individual determinat. Dreptul posesorului de bună-credinţă de a păstra fructele percepute are caracterul unei recompense aduse bunei sale credinţe. Dacă posesorul de bună-credinţă. în timpul posesiei sale devine de rea-credinţă, el va fi obligat să restituie fructele din momentul când a început reaua-credinţă. În fine, posesorul de bună-credinţă are dreptul de a păstra fructele percepute până la data promovării de câtre prezumtivul proprietar a acţiunii în revendicare. Posterior acestei date, el va trebui să restituie fructele culese întrucât

136

prin deschiderea acţiunii el încetează să mai fie de bunăcredinţă. Aşadar, restituirea fructelor se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată independent de data când se pronunţă hotărârea judecătorească. Conform art. 1899 alin. 2 Cod civil, dovedirea bunei-credinţe nu incumbă posesorului, aceasta fiind prezumată de lege şi sarcina probei revine acelui care invocă reaua-credinţă. Posesorul unui imobil dobândit în baza unui titlu despre care ştia că este prohibit de lege sau despre care ştia că nu este investit cu formele cerute de lege pentru validitatea sa, este considerat de reacredinţa. Astfel, posesorul unui imobil în baza unui act de donaţie făcut prin act sub semnătură privată şi care cunoştea neregularitatea titlului său, va fi considerat de rea-credinţă. Reaua-credinţă nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce ocinvocă. Posesorul de rea-credinţă va trebui să restituie toate fructele peccare le-a cules cât şi pe acelea care nu le-a perceput din propria-icneglijenţă, dar pe care proprietarul bunului le-ar fi cules dacă l-ar fi avutcîn posesie. El trebuie să restituie şi fructele percepute de un terţ, fie de rea sau bună-credinţă, căruia i-a transmis imobilul uzurpat, dar va păstra însă fructele a căror proprietate a dobândit-o prin prescripţia de 30 ani. Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele din momentul intrării sale în posesie, iar nu din ziua chemării sale în judecată. Posesorul de rea-credinţă, odată cu restituirea fructelor, este obligat să plătească şi dobânzi la fructele pe care le restituie, conform art. 1088 şi 1090 Cod civil. În ceea ce priveşte momentul de la care încep a curge dobânzile, acesta coincide cu data chemării sale în judecată. 10. 3. Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii 3.10.3.1. Definiţie şi reglementare Acţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare

137

ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art. 674676 Cod procedură 10.3.2. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii Acţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice: • acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, deoarece pot fi introduse împotriva oricărei persoane care, prin faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau l-a deposedat pe posesor; ele pot fi exercitate chiar şi împotriva proprietarului bunului; • acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare, deoarece pot fi exercitate numai pentru apărarea posesiei bunurilor imobile. 10.3.3. Felurile acţiunilor posesorii În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii: -acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea în complângere şi -acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare reintegranda. Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia. Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea cumulativă a trei condiţii, reglementate în art. 674 Cod procedură civilă: 1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an; 3. posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică neviciată. Dovedirea primelor două condiţii revine reclamantului, iar caracterul util, neviciat al posesiei se prezumă până la proba contrarie. Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. În cazul acestei acţiuni posesorii se cere întrunirea a două condiţii speciale, reglementate în art. 674 pct. 2 Cod procedură civilă:

138

1. tulburarea sau deposedarea să se fi produs prin violenţă; 2. să nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare. În această materie, prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii de drept prin care se tinde la deposedarea posesorului în pofida rezistenţei opuse de acesta. Violenţa poate fi fizică (loviri) sau morală(ameninţări), iar instanţa va hotărî dacă în cauză este vorba de un act de violenţă, în funcţie de mai multe criterii: vârstă, sex, raporturile dintre părţi.
Top of the Document

(capitolul III/2 din bibliogrsfie) DREPTUL DE PROPRIETATE - DREPTURILE ASUPRA BUNURILOR 2. Dreptul de proprietate: - definitia si -caracterele juridice ale dreptului de proprietate; - atributele dreptului de proprietate; - dreptul de proprietate privată: definitia, caracterele juridice, obiectul, subiectele; - dreptul de proprietate publică: definitia, caracterele juridice, obiectul, subiectele; - modalitătile juridice ale dreptului de proprietate: proprietatea rezolubilă, proprietatea anulabilă, proprietatea comună. 1. Definiţia dreptului de proprietate Codul civil român defineşte proprietatea în art. 480 astfel:

139

”Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Deoarece noţiunea de proprietate, ca de altfel şi Codul Civil român îşi au aceeaşi origine şi anume Codul Civil francez, definiţia dreptului de proprietate este şi a fost criticată în sensul că, această definiţie în loc să definească proprietatea prin natura ei, o defineşte mai mult prin atributele ei şi că aceste atribute nici nu sunt enumerate complet în definiţie. În doctrină, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie supra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. 2. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate Din definiţia dreptului de proprietate se desprind cele trei atribute care formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate: -posesia, -folosinţa şi -dispoziţia. 2.1. Posesia (jus utendi) Dreptul de a folosi bunul denumit şi usus este posibilitatea care-i permite proprietarului să-1 stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane care va exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate. 2.2. Folosinţa (jus fruendi) Dreptul de a culege fructele bunului denumit şi fructus, este prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a culege şi percepe fructele produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale, industriale sau civile, pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer. Fructele i se cuvin proprietarului ca prerogativă a dreptului său de roprietate iar nu în puterea dreptului de accesiune aşa cum în mod greşit dispune art. 483 din Codul civil şi

140

acest drept poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de jus utendi, fără ca existenţa dreptului de proprietate să fie afectată. 2.3. Dispoziţia (jus abutendi) Dreptul de a dispune de lucru denumit şi abusus are două componente: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică constă în competenţa titularului de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune de substanţa bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere reprezintă dispoziţia materială. Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate este atributul dispoziţiei şi anume partea referitoare la dispoziţia juridică. Dreptul de dispoziţie este singurul atribut a cărui înstrăinare duce la însăşi pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietăţii vor limita acest drept, dar nu vor fi de natură să conducă la pierderea sa. De aceea s-a şi spus că dreptul de a dispune rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când proprietatea este dezmembrată. Top of the Document 3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate 3.1. Drept absolut Dreptul de proprietate este un drept absolut. Acest caracter al dreptului de proprietate de a fi un drept absolut rezultă din definiţia dată de Codul civil Din punct de vedere al conţinutului său juridic, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece este un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din textul art. 480 Cod civil care prevede că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”; ori, un drept limitat de lege nu poate fi un drept absolut. În ceea ce priveşte caracterul absolut al dreptului de proprietate, dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său, în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l

141

încălca. Aşadar, termenul “absolut” poate fi înţeles în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes, dar limitat în conţinutul său. Referitor la aceasta, precizăm că art. 480 Cod civil prevede că dreptul de proprietate se exercită numai în limitele determinate de “lege”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 44 pct. 1 din Constituţia României conform căruia conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege. Dar, dreptul de proprietate este absolut dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale fiindcă ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură proprietatea reuşeşte cele trei atribute: „usus”, „fructus” şi „abusus”. 3.2. Drept exclusiv Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Şi acest caracter al dreptului de proprietate, şi anume exclusivitatea, rezultă, ca şi caracterul absolut, tot din art. 480 Cod civil care îl proclamă expres. În acelaşi sens, poate fi menţionat şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/199433, adoptat în anul 1950, având ca scop apărarea dreptului de proprietate, în care sunt stabilite trei norme de protecţie a dreptului de proprietate. 1. orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; 2. nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional; 3. statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul singur poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii,

142

servindu-se, folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în exerciţiul dreptului său, proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au obligaţia de a respecta puterea sa. În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în principiu asupra lucrului orice act, cu condiţia ca acel act să nu fie contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legilor. El poate să facă relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură sau chiar de distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea folosinţei lucrului în schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială. Tot în virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se abţine de a face orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona. 3.3. Drept perpetuu Dreptul de proprietate este un drept perpetuu. Acest caracter, fără a fi esenţial ca puterea exclusivă de a dispune, este totuşi important şi general. Caracterul de drept perpetuu al proprietăţii nu înseamnă că proprietarul nu poate pierde dreptul său asupra lucrului. Caracterul de drept perpetuu se desfăşoară în cazul înstrăinării prin faptul că se stinge proprietatea în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, aşa încât înstrăinarea transmite proprietatea fără să o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real, independent de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei. În concluzie, dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se. Curtea Constituţională a evocat ideea de perpetuitate, atunci când a reţinut că în cazul imobilelor preluate de stat printrun act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, aşadar fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nefiind desfiinţat legal, continuă să existe, astfel încât imobilul nu este vizat de dispoziţiile legii referitoare la restituire. 3.4. Drept al cărui conţinut şi limite sunt stabilite de lege Acest caracter reiese din chiar textul art. 480 Codul civil care prevede că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”.

143

Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se găsesc dezvoltate în Codul civil şi în alte legi organice care reglementează prin normele lor limitele şi conţinutul dreptului de proprietate. Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite în primul rând de Constituţie în art. 44, care prevede că „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Codul civil în art. 480 şi următoarele reglementează dreptul de proprietate în conţinut şi limite. De asemenea, Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, prevede că fondul forestier este supus regimului silvic, regim care este definit prin art. 9 alin. 2 al aceluiaşi cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi cod, terenurile din acest fond fiind, după caz proprietate publică sau proprietate privată. Top of the Document 4. Felurile proprietăţii în raport de titular În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi proprietate privată. Art. 136 din Constituţia României prevede: (1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor

144

autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate ; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice. Per a contrario, ceea ce nu este public este privat. Proprietatea publică este acea formă de proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice. Top of the Document 5. Dreptul de proprietate privată 5.1. Noţiunea şi reglementarea legală Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate care are ca titular persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administrativ – teritoriale, asupra bunurilor mobile sau imobile aflate în circuitul civil, aceştia exercitând asupra lor atributele conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) în nume şi interes propriu în limitele determinate de lege. Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia României, Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, modificate şi completate prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Top of the Document 5.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere juridice: • caracter absolut; • caracter exclusiv; • caracter perpetuu. Top of the Document 5.3. Subiectele dreptului de proprietate privată Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi:

145

− − − −

persoanele fizice; persoanele juridice; statul; unităţile administrativ-teritoriale. Top of the Document

5.4. Obiectul dreptului de proprietate privată Spre deosebire de dreptul de proprietate publică, al cărui obiect este limitat, obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice: • bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil; • bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii; • bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil), fac excepţie bunurile care fac obiect al domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale nu vor putea fi urmărite pentru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului public sau privat. Top of the Document 6. Dreptul de proprietate publică 4.6.1. Noţiunea şi reglementarea legală Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia dispune, în art. 1, că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativteritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind dreptul de proprietate al statului şi unităţilor

146

administrativ – teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Proprietatea publică este reglementată în Constituţia României, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia40, Codul civil (art. 475 – 478), Legea fondului funciar, modificată şi republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Top of the Document 6.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică 1.Drept inalienabil Bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate (art. 11 lit. a din Legea nr. 213/1998), nu pot forma obiectul unor garanţii reale (gaj, ipotecă), sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice având ca obiect înstrăinarea sau grevarea cu o sarcină reală. În condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate şi pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică; 2. Drept imprescriptibil Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, acţiunea în revendicare a unui bun poate fi exercitată oricând astfel că ea nu se stinge. Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în revendicare cu privire la un bun aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune. Astfel, conform art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 213/1998, bunurile din proprietatea publică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună – credinţă asupra bunurilor imobile. 3. Drept insesizabil Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului lor sau de creditorii celor cărora le-au fost date

147

în administrare sau cu orice titlu. Urmărirea silită a bunurilor din domeniul public al statului nu e posibilă, întrucât statul este prezumat a fi mereu solvabil. Top of the Document 6.3. Subiectele dreptului de proprietate publică Subiectele dreptului de proprietate publică sunt: 1. statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ; 2. unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din domeniul public de interes local. Top of the Document

6.4. Obiectul dreptului de proprietate publică Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile proprietate publică ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică. Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilită în art. 136 (3) care prevede că : „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public e alcătuit din bunurile prevăzute în art. 136 alin. 3 din Constituţie şi cele stabilite prin anexa ce face parte integrantă din lege. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 238/2004, legea petrolului41, resursele de petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental românesc al Mării Negre, delimitat conform principiilor dreptului internaţional şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român. Criteriile42 în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite bunuri sunt:

148

• Declaraţia legii – fac parte din domeniul public bunurile expres enumerate în acest sens de lege; • Natura bunurilor – intră în domeniul public acele bunuri care sunt de uz sau de interes public; • Afectaţiunea bunurilor – intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri ce sunt destinate uzului sau interesului public. -Sunt bunuri de uz public acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe publice); -de interes public sunt acele bunuri ce interesează toţi membri societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri (şcolile, spitalele, muzeele, etc. ) Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii. Domeniul public poate fi caracterizat ca fiind acel domeniu din care fac parte bunurile proprietate publică ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică. Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunurile domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri ce aparţin particularilor – persoane fizice sau juridice – altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care formează circuitul civil. Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate publică, deoarece : -domeniul public este o totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, în timp ce -proprietatea publică este o instituţie juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului de proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera obiectului proprietăţii publice este începută în Constituţie şi completată prin Legea nr. 213/1998.

149

Regimul juridic al domeniului public este dominat de principiul că bunurile aparţinând domeniului public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor normală pentru că aceste bunuri sunt considerate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Alături de domeniul public, statul şi unităţile administrative deţin şi bunuri care fac parte din domeniul privat. Din domeniul privat fac parte bunurile care nu aparţin domeniului public, adică acele bunuri mobile şi imobile pe care statul şi unităţile administrativ – teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În concluzie, proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu privat, respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al proprietăţii publice. 45 6.5. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt următoarele: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţii/ legate acceptate de Guvern /consiliu judeţean/local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică.

150

Actele administrative de trecere a unui bun în domeniu public sunt supuse controlului instituţiilor de contencios administrativ atunci când se apreciază că măsura luată este ilegală în sensul că bunul respectiv nu îndeplinea condiţia utilităţii publice cerută de lege. Un astfel de control vizează în primul rând dacă un astfel de bun poate fi afectat uzului sau interesului public, adică dacă bunul respectiv este de utilitate publică.
Top of the Document

MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE La fel ca alte drepturi patrimoniale, dreptul de proprietate poate fi un drept pur şi simplu sau afectat de modalităţi. Dreptul de proprietate este pur şi simplu în situaţia când are ca titular o singură persoană şi a fost dobândit de către proprietarul actual în mod sigur şi ireversibil, fără ca fiinţa sa în patrimoniul acestuia să depindă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare care ar putea să-l desfiinţeze prin rezoluţiune, revocare sau anulare. Dreptul de proprietate afectat de modalităţi este definit ca fiind acel drept de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri, care fie că aparţine simultan la două sau mai multe persoane, fie că existenţa lui viitoare în patrimoniul titularului actual depinde de un eveniment sau o împrejurare prevăzută de lege sau stabilită prin voinţa omului. Principalele modalităţi sub care se poate prezenta proprietatea sunt: proprietatea rezolubilă, proprietatea anulabilă; proprietatea comună şi proprietate periodică.

1. Proprietatea rezolubilă Proprietatea este rezolubilă în cazul în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie. Realizarea condiţiei, astfel cum prevede art. 1019 Cod civil, are ca efect desfiinţarea, în mod retroactiv, a dreptului de proprietate, iar dacă nu se îndeplineşte condiţia, dobânditorul devine, retroactiv, titularul dreptului de proprietate. Aceasta înseamnă că proprietatea rezolubilă presupune existenţa a doi proprietari asupra bunului: • dobânditorul, proprietar sub condiţie rezolutorie;
151

• transmiţătorul, proprietar sub condiţie suspensivă. Dreptul de proprietate al dobânditorului are un caracter provizoriu, existenţa dreptului său fiind ameninţată de realizarea condiţiei rezolutorii, iar celălalt proprietar sub condiţie suspensivă are posibilitatea de a redeveni proprietarul bunului, în caz de realizare a condiţiei. 59 Neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţiei determină transformarea proprietăţii rezolubile în proprietate pură şi simplă, având ca unic titular, după caz, pe dobânditor sau pe transmiţător. Top of the Document 2. Proprietatea anulabilă Proprietatea anulabilă este acea modalitate a dreptului de proprietate care ia naştere prin dobândirea acestui drept în temeiul unui act juridic translativ de proprietate afectat de o cauză de nulitate relativă. Această modalitate durează până la consolidarea dreptului de proprietate prin confirmare, tacită sau expresă, a actului anulabil sau până la desfiinţarea actului translativ de proprietate ca urmare a acţiunii în anulare formulată de persoana interesată. Acţiunea în nulitate relativă este o acţiune prescriptibilă, supusă termenelor generale de prescripţie. Până la acoperirea nulităţii relative prin confirmarea actului sau expirarea termenului de prescripţie a acţiunii, dreptul de proprietate al dobânditorului nu este sigur. Astfel, dreptul poate fi desfiinţat prin admiterea acţiunii în anulare, iar dacă acţiunea este respinsă, actul juridic este confirmat sau se împlineşte termenul de prescripţie, dreptul Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de neîndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie.” Top of the Document

Proprietatea comuna
Proprietatea comună pe cote – părţi 1. Noţiunea şi clasificarea Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se defineşte ca fiind acel drept de proprietate al cărui obiect este indiviz, din punct de vedere material, însă divizat sub aspect ideal. Astfel, nici unul dintre titulari nu are un drept exclusiv cu privire la o fracţiune materială din bunul respectiv, însă deţine o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate. Proprietatea comună pe cote– părţi este de două feluri:
152

• proprietate comună pe cote –părţi obişnuită sau temporară; • proprietate comună pe cote –părţi forţată şi perpetuă. 3.2. Caracterele juridice Coproprietatea prezintă două caractere juridice esenţiale: 1. nici unul dintre coproprietari nu este titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun; 2. fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote – părţi din dreptul de proprietate asupra bunului nedivizat din punct de vedere material. 3.3. Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară este acea specie de coproprietate care încetează printr-o modalitate specifică, prin partaj. Coproprietatea temporară se naşte ca efect al deschiderii unei succesiuni, atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori sau dintrun contract translativ de proprietate având mai mulţi dobânditori. Titularii coproprietăţii temporare pot fi persoane fizice sau persoane juridice, inclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale. Top of the Document Proprietatea comună în devălmăşie Proprietatea comună în devălmăşie este acea formă a dreptului de proprietate comună caracterizată prin faptul că titularii săi nu au determinată cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate în materialitatea lor, bunul aparţinând deopotrivă tuturor coproprietarilor. Legislaţia actuală reglementează un singur caz de devălmăşie, respectiv dreptul de proprietate devălmaşă al soţilor asupra bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei. Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile comune, conform dispoziţiilor art. 35 alin. 2 Codul familiei prin care s-a instituit un mandat tacit reciproc între soţi, ceea ce înseamnă că atunci când unul dintre ei exercită atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) asupra bunurilor comune, se presupune că ele acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al celuilalt soţ. Potrivit art. 35 alin. 2 Codul familiei nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva un bun imobil, fără consimţământul expres al celuilalt soţ.
153

Proprietatea comună în devălmăşie încetează: 1. Prin desfacerea sau încetarea căsătoriei83 conform art. 37 Codul familiei (căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi; declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi; recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort, iar desfiinţarea căsătoriei se face prin divorţ). La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa de judecată (art. 36 alin. 1 Codul familiei). 2. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei (art. 36 alin. 2 Codul familiei).
Top of the Document

(capitolul III/3 din bibliografie

3. Apărarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale:
- actiunea în revendicare mobiliară; - actiunea în revendicare imobiliară; - efectele actiunii în revendicare

Acţiunea în revendicare mobiliară
Prezumţia absolută de proprietate instituită de art. 1909 alin. 1 Cod civil Potrivit prevederilor art. 1909 alin. 1 Cod civil “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Această regulă a fost definită în literatura de specialitate în sensul că posesia de bună credinţă în materia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate. Astfel, spre deosebire de revendicarea imobiliară în care posesia instituie doar o prezumţie relativă de proprietate, care poate fi răsturnată prin proba contrarie, revendicarea bunurilor mobile, în majoritatea cazurilor devine imposibilă datorită prezumţiei absolute de proprietate pe care o conferă posesia bunurilor mobile. Domeniul acţiunii în revendicare mobiliară

154

Acţiunea în revendicare mobiliară poate fi intentată în următoarele situaţii: 1. revendicarea bunului mobil de la un posesor de rea-credinţă ( hoţ, găsitor, terţ dobânditor de reacredinţă); 2. revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor de bună-credinţă; 3. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul dobânditor de bună-credinţă; 4. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul de bună-credinţă, care l-a dobândit în anumite condiţii. Revendicarea bunului mobil de la un posesor de reacredinţă Prin posesor de rea-credinţă se înţelege persoana care a intrat in posesia bunului mobil cunoscând sau putând să cunoască faptul că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. De exemplu, posesorul actual a dobândit bunul mobil de la o persoană despre care ştia că nu are calitatea de proprietar al bunului. Sub aspectul calităţii procesuale, calitatea de reclamant o are cel care se pretinde proprietarul bunului, iar calitatea de pârât îi revine posesorului de rea-credinţă care este în acest caz hoţul, găsitorul sau terţul dobânditor de rea-credinţă. Dacă reclamantul îşi va dovedi dreptul de proprietate asupra bunului mobil revendicat, acţiunea va fi admisă. Referitor la termenul de intentare a acţiunii, în doctrină şi jurisprudenţă se consideră că acţiunii în revendicare mobiliară îi este aplicabil termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani, cu următoarele argumente: – în art. 1890 Cod civil, este reglementat termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor reale; – dreptul la acţiune este imprescriptibil, deoarece proprietatea nu se stinge prin neuz, iar indiferent de natura bunului – bun mobil sau bun imobil – dreptul de proprietate are caracter perpetuu. Revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor de bună-credinţă

155

Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor, posesor de bună-credinţă, este întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, prin care a fost instituită prezumţia de proprietate. Analiza acestei prezumţii impune trei aspecte: 1. bunurile mobile cărora le este aplicabilă prezumţia; 2. persoanele care pot invoca în favoarea lor această prezumţie; 3. condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia bunului mobil. 1. Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică prezumţia Regula menţionată se aplică cu condiţia ca bunurile mobile să fie corporale deoarece acestea sunt susceptibile de posesiune (de detenţiune materială). Se aplică, cu caracter de excepţie, şi unor bunuri incorporale, şi anume titlurilor la purtător, dată fiind corporalitatea drepturilor pe care le reprezintă, apropiindu-le în acest fel de natura bunurilor corporale. Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţile comerciale pe acţiuni, acţiunile la purtător şi certificatele de proprietate. A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este aceea ca el să fie privit în mod individual. Regula cuprinsă în art. 1909 alin. 1 Cod civil nu se aplică bunurilor care formează o universalitate (de exemplu, succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o universalitate, fie că este o valoare incorporală. Totodată, textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care: - fac parte din domeniul public; - sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu, mobilierul dintrun apartament). 2. Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietate În doctrină şi jurisprudenţă s-a precizat că prevederile art. 1909 alin. Cod civil pot fi invocate în favoarea sa numai de

156

terţul dobânditor, care primeşte bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bunăvoie. Aceasta înseamnă că detentorii precari, adică acele persoane care deţin bunul mobil de la proprietar, în baza unui titlu, cum ar fi contractul de depozit, contractul de comodat sau contractul de închiriere, nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil. Lipsa de diligenţă a adevăratului proprietar în alegerea persoanei căreia i-a încredinţat bunul, poate fi acoperită de principiul potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando) nu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando 3. Condiţiile posesiei pentru a fi aplicată prezumţia Pentru a se putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, posesia terţului dobânditor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus şi corpus, în persoana terţului dobânditor; 2) să fie utilă, adică să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 1847 Cod civil, respectiv posesia trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neprecară. Această calitate a posesiei de a fi utilă reprezintă o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie, făcută de adevăratul proprietar. 3) să fie de bună credinţă, adică persoana care o invocă să aibă convingerea că a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar, în sensul că nu a cunoscut şi nu putea să cunoască că a dobândit bunul de la un neproprietar. Buna-credinţă trebuie să existe la momentul intrării în posesia bunului mobil, iar proba bunei credinţe se face printr-o

157

prezumţie relativă legală, instituită prin art. 1899 alin. 2 Cod civil, conform căruia „ buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă.” Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul dobânditor de bună-credinţă Potrivit art. 1909 alin. 2 Cod civil cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate sa-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care îl găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are. În această situaţie, acţiunea în revendicare trebuie să fie intentată de adevăratul proprietar în termen de 3 ani. Aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1909 alin. 2 Cod civil presupune două categorii de condiţii: 1. condiţii generale, care se referă la bunuri şi respectiv posesia terţului dobânditor şi care sunt aceleaşi condiţii ca in cazul aplicării dispoziţiilor art. 1909 alin. 1 Cod civil; 2. condiţii speciale, care se referă, în primul rând la persoane, iar în al doilea rând la termenul de intentare a acţiunii. Astfel pentru a ne afla în ipoteza prevăzută de art. 1909 alin. 2 Cod civil, bunul mobil trebuie să se afle în posesia unui terţ de bună- credinţă care a dobândit bunul prin desesizarea proprietarului de bun (respectiv bunul a fost furat sau pierdut de proprietar). O asemenea situaţie poate să apară atunci când proprietarul este victima unei infracţiuni de furt, tâlhărie, piraterie. Referitor la termenul de introducere a acţiunii în revendicare, în acest caz acţiunea trebuie să fie intentată în termen de 3 ani de la data furtului sau pierderii bunului.

158

Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul de bună-credinţă care l-a dobândit în anumite condiţii Potrivit art. 1910 Cod civil, dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vânzare publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat. În acest caz dacă terţul dobânditor de bună – credinţă a dobândit bunul furat sau pierdut dintr-un loc public, unde asemenea operaţii se derulează în mod obişnuit, atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terţului dobânditor o sumă de bani egală cu preţul pe care acesta l-a plătit, soluţia astfel reglementată de art. 1910 Cod civil instituind o măsură de protecţie pentru terţul care a dobândit bunul în anumite condiţii de publicitate a tranzacţiei. Pentru recuperarea sumei plătite, proprietarul are la îndemână o acţiune împotriva hoţului sau găsitorului bunului, având ca obiect plata despăgubirilor reprezentând suma pe care a plătit-o terţului dobânditor al bunului Termenele de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară Referitor la termenele de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară, după situaţiile prezentate anterior, concluzionăm că acestea sunt diferite: – împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă, termenul de exercitare a acţiunii este de 3 ani, care se calculează de la data pierderii sau furtului bunului. Sub aspectul naturii juridice a acestui termen, apreciem că este vorba de un termen de decădere, după împlinirea căruia se stinge şi dreptul la acţiune a proprietarului ; – împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă, a autorului furtului sau a găsitorului bunului, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.

159

Top of the Document

4. Efectele acţiunii în revendicare

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de judecată recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă se produc următoarele efecte: - restituirea lucrului revendicat; - restituirea fructelor; - restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de posesorul pârât cu lucrul pe care trebuie să-l restituie. 4.1. Restituirea lucrului revendicat Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, posesorul pârât va fi obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul revendicat. Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini, potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis (desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului). În principiu, restituirea bunului se face în natură, iar atunci când acest lucru nu mai este posibil ( bunul a pierit în mod fortuit sau din culpa posesorului) restituirea se face prin echivalent, urmând a fi avută în vedere valoarea bunului. 4.2. Restituirea fructelor Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea ce priveşte restituirea lor, se face distincţie între situaţia în care posesorul pârât a fost de bună credinţă şi situaţia în care a fost de rea credinţă. Posesorul de bună credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul titlului său, va putea să reţină fructele percepute până la data introducerii acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar (art. 485 Cod civil). În schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data
160

intentării acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credinţă a încetat din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de existenţa viciului titlului său. Posesorul de rea credinţă va fi obligat să restituie toate fructele lucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă. El va avea dreptul să reţină din valoarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea şi perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost făcute şi de către adevăratul proprietar. 4.3. Restituirea cheltuielilor Cheltuielile făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care-l restituie pot fi de trei categorii: 1. cheltuieli necesare; 2. cheltuieli utile; 3. cheltuieli voluptuarii. Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în sumele de bani ori munca depusă pentru conservarea bunului. Posesorul, indiferent că este de bună ori de rea credinţă, are dreptul să pretindă de la proprietar restituirea integrală a acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea bunului. Cheltuielile utile sau ameliorările reprezintă suma de bani sau munca depusă pentru sporirea valorii lucrului. De exemplu, cheltuielile efectuate cu introducerea gazelor naturale pentru încălzirea unui imobil pot fi calificate drept cheltuieli utile. Cheltuielile utile se restituie conform art. 997 Cod civil atât de posesorul de bună credinţă cât şi de posesorul de rea credinţă, în măsura sporului de valoare adus lucrului, calculat la data restituirii.

161

Cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, au caracter de lux sau de înfrumuseţare a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală şi care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt datorate de proprietar. Restituirea cheltuielilor necesare şi utile este fundamentată pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză a adevăratului proprietar, din care ia naştere obligaţia de restituire către posesorul neproprietar.
Top of the Document

Acţiunea în revendicare imobiliară
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare reprezintă o derogare de la dispoziţiile art. 1890 Cod civil, care instituie principiul că orice drept la acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 de ani. Dovada dreptului de proprietate Potrivit art. 1169 Cod civil „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Această regula, cunoscută sub adagiul „actori incubit probatio”, înscrisă în art. 1169 Cod civil din capitolul probaţiunii obligaţiilor, îşi găseşte aplicarea şi în materia dovedirii proprietăţii. Potrivit acestei reguli, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Pârâtul posesor are o situaţie pasivă, deoarece în favoarea lui operează o prezumţie relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei. Prin titlu în materia revendicării imobiliare se înţelege actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care dă naştere unei prezumţii relative de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. De exemplu, constituie titlu: - actele juridice translative de proprietate: vânzarea, donaţia; - actele declarative de drepturi: hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie; - acte administrative: titlul de proprietate emis in baza Legii nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 247/2005. Această prezumţie este relativă, în sensul că ea conferă deţinătorului titlului recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie făcută de partea adversă, respectiv pârâtul din proces.

162

Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană de la adevăratul proprietar, care la rândul său a dobândit de la un adevărat proprietar, şi aşa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori. O asemenea probă este adeseori imposibil de realizat, de unde şi denumirea de probatio diabolica. Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică în soluţionarea diferitelor ipoteze: 1. Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintă titluri scrise privind dreptul de proprietate. În această ipoteză se disting două situaţii: după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi. a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului, emană de la acelaşi autor (de exemplu au cumpărat de la aceeaşi persoană), instanţa de judecată va examina dacă părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. – Dacă s-a efectuat publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a transcris actul în cartea funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului „qui prior tempore, potior jure”. Cel care a transcris primul titlul său va avea câştig de cauză, chiar dacă data titlului său este ulterioară datei titlului invocat de partea care a făcut ulterior transcrierea. – Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. De la această regulă există o excepţie, respectiv situaţia in care ambele părţi produc câte un testament, cu privire la acelaşi bun, provenind de la acelaşi autor. De exemplu, în primul testament, testatorul lasă bunul imobil unei persoane, iar ulterior, printr-un alt testament lasă acelaşi bun altei persoane. Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al doilea testament reprezintă o revocare a primului. În acest caz ne aflăm în situaţia unei contrarietăţi dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cel anterior ( art .921 Cod civil)151. b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autori diferiţi instanţa va compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al cărei titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil, făcând aplicarea principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. 2. A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titlu privind proprietatea bunului revendicat: – în cazul în care reclamantul are titlu, el va câştiga procesul dacă titlul îndeplineşte două condiţii: emană de la un terţ şi nu de la reclamantul însuşi, iar data certă a titlului este anterioară datei la care pârâtul a intrat in posesia bunului imobil;
163

– în situaţia în care pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului va fi respinsă. 3. În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invoca un titlu şi nici dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă ori prin ocupaţiune. Instanţa de judecată va compara cele două posesii: a reclamantului şi a pârâtului şi va da eficienţă celui a cărei posesie este mai caracterizată: celui care are posesia de bună credinţă faţă de cea de rea credinţă; celui care are posesia neviciată faţă de cea viciată; celui a cărui posesie are la origine un titlu faţă de cea fără titlu de origine; celui a cărui posesie este mai îndelungată etc. Top of the Document

(capitolul III/4 din bibliografie) 4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate: - uzucapiunea: notiunea, reglementarea legală, domeniul de aplicare, uzucapiunea de 30 de ani, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, modul de calcul al termenului uzucapiunii, întreruperea uzucapiunii, jonctiunea posesiilor, efectele uzucapiunii, renuntarea la prescriptia achizitivă; MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE 1. Noţiunea şi clasificarea Prin modurile generale de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale se înţeleg acele mijloace juridice – acte şi fapte juridice – prin care se dobândesc aceste drepturi. Codul civil reglementează în Cartea a III-a, intitulată „Diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, în art. 644,

164

mijloacele juridice prin care se dobândeşte proprietatea şi alte drepturi reale. Potrivit art. 645 Cod civil, proprietatea se poate dobândi şi prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune. În doctrină161 s-a apreciat că modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate sunt următoarele: - contractul sau convenţia translativă sau constitutivă de drepturi reale; - succesiunea legală; - succesiunea testamentară; - uzucapiunea sau prescripţia achizitivă; - accesiunea; - posesia de bună – credinţă a bunurilor mobile; - dobândirea fructelor de către posesorul de bună – credinţă a bunului frugifer; - tradiţiunea; - ocupaţiunea. Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: • după întinderea dobândirii: – moduri de dobândire universală sau cu titlu universal; – moduri de dobândire cu titlu particular. • după caracterul dobândirii: – moduri de dobândire cu titlu oneros; – moduri de dobândire cu titlu gratuit. • după momentul la care se produce momentul dobândirii: – moduri de dobândire inter vivos; – moduri de dobândire pentru cauză de moarte – mortis causa . • după situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii: – moduri de dobândire originare; – moduri de dobândire derivate. Top of the Document Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă

1. Noţiunea şi reglementarea

165

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Sediul materiei îl reprezintă Codul civil, completat cu Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dar numai pentru regimul de carte funciară. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, modificată prin Legea nr. 247/2005, care a instituit cadastrul general naţional şi cărţile funciare pe întreg teritoriul ţării, nu a mai preluat cazurile speciale de uzucapiune din sistemul cărţilor funciare, uzucapiunea tabulară şi uzucapiunea extratabulară, astfel că, în prezent, uzucapiunea este reglementată pe întreg teritoriul ţării de dispoziţiile Codului civil. Din punctul de vedere al fostului proprietar al imobilului, uzucapiunea reprezintă totodată şi o sancţiune aplicată acestuia, pentru starea de pasivitate şi indiferenţă de care a dat dovadă faţă de îndeplinirea obligaţiilor de adevărat proprietar. În plan probatoriu, uzucapiunea face dovada absolută a dreptului de proprietate, întrucât cel care a beneficiat de uzucapiune este scutit în caz de litigiu, de a face probatio diabolica, sarcina ce-i revine celui care a dobândit un drept real prin moduri derivate. Top of the Document 2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii Prin uzucapiune pot fi dobândite dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile. Referitor la bunuri, domeniul de aplicare al uzucapiunii cuprinde numai bunurile imobile care se află în circuitul civil, în acord cu prevederile art. 1844 Cod civil conform căruia nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor

166

proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ. Astfel, bunurile proprietate publică nu pot forma obiect al uzucapiunii, deoarece aceste bunuri sunt imprescriptibile achizitiv, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic ala acesteia, imprescriptibilitatea fiind consecinţa caracterul inalienabil ce caracterizează regimul juridic al acestor bunuri potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie. Efect al posesiei, uzucapiunea se întemeiază pe existenţa unei posesii utile, adică neafectată de nici unul dintre viciile acesteia. Conform art. 1847 Cod civil, posesia poate conduce la dobândirea proprietăţii numai dacă a fost exercitată în mod util. Aceasta înseamnă că o detenţie precară, ori cât de mult ar dura exerciţiul acesteia nu poate duce niciodată la uzucapiune. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în interesul legii, care a decis că detenţia locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii. Urmând modelul Codului civil francez, Codul civil român de la 1864 reglementează două forme ale uzucapiunii: 1. una generală, de drept comun pentru împlinirea căreia nu este necesară decât o posesie obişnuită exercitată pe durata a 30 de ani; 2. una specială, pentru care termenul este redus la 10 până la 20 de ani, având în vedere calităţile cerute posesiei, respectiv de a fi fost exercitată cu bună – credinţă, în temeiul unui just titlu. Top of the Document 3. Uzucapiunea de 30 de ani Denumită şi uzucapiunea lungă uzucapiunea de 30 de ani este reglementată de art. 1890 Cod civil care prevede ca durată toate acţiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a

167

produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua – credinţă. Din modul de redactare al textului invocat, rezultă că efectul uzucapiunii se va produce dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii: – posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani; – posesia să fie utilă, adică neviciată, conform art. 1847 Cod civil. Cele două condiţii sunt necesare şi suficiente pentru a uzucapa, nefiind nevoie de existenţa vreunui titlu, indiferent dacă posesorul este de bună sau rea credinţă. Conform art. 1847 Cod civil, ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Top of the Document 4. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani Potrivit art. 1895 Cod civil, cel ce câştigă cu bună – credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului judeţean, unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci de ani, dacă locuieşte afară din acea rază teritorială. Constituind o excepţie de la regula generală care este prescripţia de 30 de ani, justificarea acestei forme de uzucapiune scurtă se regăseşte în intenţia de a privilegia, prin reducerea termenului necesar prescripţiei achizitive, pe acei posesori care pot invoca în favoarea lor, pe lângă condiţiile generale ale posesiei, şi un just titlu pe baza căruia au intrat cu bună – credinţă în stăpânirea imobilului. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este denumită şi uzucapiunea scurtă, şi este reglementată prin dispoziţiile art.1895-1899 din Codul Civil. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, sub aspectul bunurilor care pot forma obiectul său, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani se aplică, în exclusivitate, la bunuri imobile determinate, deoarece justul titlu şi buna – credinţă a

168

terţului dobânditor al unui bun mobil permit invocarea dispoziţiilor art. 1909 – 1910 Cod civil. În afara condiţiilor generale, stabilite pentru prescripţia achizitivă de 30 de ani, uzucapiunea scurtă poate fi invocată dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii speciale: 1. posesia să se întemeieze pe just titlu; 2. posesia să fie de bună – credinţă; 3. posesia să se execute neîntrerupt, de la 10 la 20 de ani, după distincţiile cuprinse în lege. 1. Condiţia justului titlu al posesiei Potrivit art. 1895 Cod civil, pentru a opera uzucapiunea scurtă, posesorul de bună – credinţă trebuie să-şi întemeieze posesia pe o justă cauză. Codul civil defineşte în art. 1897 justa cauză ca fiind orice act translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul, etc.195Justul titlu, în raport cu dispoziţia înscrisă în art. 1897 Cod civil este un act juridic translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică care are ca scop transferul proprietăţii, dar care, datorită unor împrejurări care ţin de actul respectiv, strămută doar posesia bunului, nu şi proprietatea lui. Condiţia justului titlu se referă la posesorul care invocă uzucapiunea, nu şi la persoana de la care acesta a dobândit bunul, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta avea un titlu legal sau a dispus fără nici un temei de un drept al altuia, cu excepţia cazului când uzucapantul a cunoscut viciile titlului celui de la care a dobândit, situaţie în care este exclusă buna – credinţă. Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – să nu emane de la adevăratul proprietar ; în acest caz n-ar mai fi nevoie de uzucapiune, deoarece actul juridic provenit de la proprietar este suficient prin el însuşi să transfere dreptul de proprietate; – să aibă o existenţă reală: un titlu putativ, care există numai în imaginaţia posesorului nu poate fi apt pentru uzucapiunea scurtă;

169

– să cuprindă cu exactitate, în toată întinderea sa, bunul posedat şi care urmează să fie uzucapat; – să aibă dată certă198 (art.1182 din Codul Civil), deoarece altfel el este inopozabil terţilor, iar termenul de 10-20 de ani începe să curgă de la data certă a justului titlu; – să existe şi să fie dovedit separat de buna credinţă199; referitor la dovada justului titlu precizăm că sunt aplicabile regulile generale de probă a actelor juridice, iar sarcina probei incumbă uzucapantului, deoarece el este cel care invocă justul titlu în favoarea sa. În doctrină şi în practica judiciară au fost considerate ca îndeplinind condiţiile pentru a fi just titlu, fiind asimilate acestuia: – actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are calitatea de proprietar; – hotărârile judecătoreşti care ţin loc de contract de vânzarecumpărare (art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005); – tranzacţia încheiată pentru a stinge litigiul, prin care una din părţi transferă celeilalte un imobil care-i aparţine, sub condiţia ca acest imobil să nu formeze obiectul litigiului respectiv; – titlul anulabil, cu menţiunea că nu poate fi opus persoanei îndreptăţite să invoce nulitatea relativă ( art.1897 alin. 3 Cod civil). După prescrierea termenului în care se putea invoca nulitatea relativă, actul anulabil poate fi invocat ca just titlu şi împotriva persoanei care ar fi avut dreptul să ceară anularea. – succesiunea legală (ab intestat) şi succesiunea testamentară (titlul pro herede), în temeiul art.1858 din Codul Civil; Pornindu-se de la împrejurarea că justul titlu este un act translativ de proprietate, o operaţiune juridică (negotium), literatura juridică şi practica judiciară au arătat că nu pot servi ca just titlu: – contractele de locaţiune de imobile urbane sau de arendă, de depozit, comodat, etc.;

170

– hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi, cum sunt cele de partaj; – convenţia de împărţeală prin care se pune capăt stării de indiviziune; – antecontractul şi promisiunea unilaterală de vânzarecumpărare; – certificatul de moştenitor – titlul afectat de o cauză de nulitate absolută (art.1897 din Codul Civil); – transmisiunea pe cale de moştenire către moştenitorul care a posedat exclusiv un imobil din succesiune, împotriva celorlalţi moştenitori, din cauză că titlul pro herede ce se invocă este, până la facerea împărţelii, comun tuturor moştenitorilor. 2. Posesia să fie de bună credinţă Buna-credinţă este definită în art. 1898 alin 1 Cod civil ca fiind „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.” Buna credinţă nu există dacă posesorul a avut îndoieli cu privire la calitatea de proprietar a persoanei de la care a dobândit posesia bunului. Sub aspectul la care trebuie să existe buna-credinţă, conform art. 1898 alin. 2 Cod civil, este suficient ca buna-credinţă să existe la momentul câştigării imobilului. Împrejurarea că ulterior posesorul şi-a dat seama că titlul său este impropriu pentru a fi devenit proprietar, un are nici un fel de relevanţă, posesia sa rămânând de bunăcredinţă. Dacă legea cere celui care invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să facă dovada actului pe care-l invocă ca just titlu, în privinţa bunei-credinţe instituie o prezumţie relativă, astfel încât sarcina probei revine celui care susţine că posesorul a fost de rea-credinţă. Art. 1899 alin. 2 Cod civil este textul care instituie în favoarea posesorului o prezumţie de bună-credinţă. 3. Posesia să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de ani

171

Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei: a) Uzucapiunea de scurtă durată va putea fi invocată dacă sa exercitat o posesie timp de 10 ani, în condiţiile în care adevăratul proprietar locuieşte în aceeaşi circumscripţie cu aceea a tribunalului în a cărui rază teritorială este situat bunul imobil; b) Termenul pentru uzucapiune este de 20 de ani atunci când adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei tribunalului în a cărui rază teritorială se află situat bunul imobil. Potrivit dispoziţiilor art. 1896 Cod civil, termenul de bază este de 10 ani şi se prelungeşte când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul termenului în raza aceluiaşi tribunal în care se află imobilul, cu număr dublu de ani faţă de acela care rămăsese până la 10 ani. În acest caz, un an de prezenţă este socotit cât doi ani de absenţă. În cazul în care obiectul uzucapiunii este un bun aflat în coproprietate, pentru fiecare coproprietar va curge un termen diferit, respectiv 10 ani pentru cei care locuiesc în acelaşi judeţ şi până la 20 de ani pentru cei care locuiesc în judeţe diferite. Top of the Document Regulile de calcul al termenului uzucapiunii sunt aceleaşi atât pentru uzucapiunea de 30 de ani, cât şi pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. În ambele forme de uzucapiune termenul se calculează pe zile, conform art. 1887-1889 Cod civil: – ziua în care începe prescripţia nu intră în calcul (art. 1887 Cod civil); – ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora zero şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare (art. 1888 Cod civil); – prescripţia se socoteşte încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului (art. 1889 Cod civil). Top of the Document Întreruperea uzucapiunii

172

Potrivit art. 1847 Cod civil, prescripţia achizitivă trebuie să fie neîntreruptă pentru a putea produce efecte juridice. Întreruperea prescripţiei achizitive are ca rezultat înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare apariţiei cauzei de întrerupere. În această situaţie, pentru a se putea uzucapa, trebuie să înceapă o nouă prescripţie integrală. Codul civil reglementează două moduri generale de întrerupere a prescripţiei întreruperea naturală şi întreruperea civilă. Întreruperea naturală Codul civil prevede în art. 1864, două cazuri de întrerupere naturală a prescripţiei: 1. când posesorul este şi rămâne lipsit de folosinţa bunului mai mult de un an, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană; 2. când bunul asupra căruia se exercită posesia este declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformări a naturii şi destinaţiei sale. În legătură cu întreruperea naturală a prescripţiei, începând cu anul 1989, practica judiciară s-a confruntat cu diferitele aspecte privind efectele Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, asupra terenurilor în perioada în care au fost în vigoare, respectiv până la Decretul – Lege nr. 1/1989 şi respectiv Decretul – Lege nr. 9/1989 care le-au abrogat în contextul unui nou cadru legislativ. Problema care s-a pus a fost aceea dacă aceste legi au produs efectul unei întreruperi naturale a prescripţiei achizitive potrivit art. 1864, pct. 2 Cod civil. Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri”. Prin asemănarea cu acest text de lege a fost enunţat art. 44 din Legea nr. 59/1974 privind fondul funciar, potrivit căruia „dobândirea

173

de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri”. După abrogarea totală a Legii nr. 59/1974 prin Decretul – Lege nr. 9/1989 şi Legea nr. 18/1991 în doctrină şi jurisprudenţă s-au ivit controverse cu privire la efectul întreruptiv al prescripţiei achizitive susţinându-se mai multe opinii, respectiv: 1. Legile nr. 58/1974 şi 59/1974 nu au avut efect întreruptiv asupra prescripţiei achizitive. 2. Prescripţia achizitivă nu a fost întreruptă dacă termenul sa împlinit după abrogarea Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974. 3. Decretele-lege de abrogare a legilor menţionate nu au avut un caracter retroactiv. 4. Prin intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 a fost întrerupt cursul prescripţiei achizitive a terenurilor de orice fel, scoase din circuitul civil în temeiul art. 1864 pct. 2 şi art. 1844 Cod civil sau în baza art. 1864 pct. 1 Cod civil. Potrivit art. 1864, alin. 1 Cod civil “orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii”. Ca să se poată prescrie se cere, conform art. 1847 Cod civil, ca posesia să fie -continuă, -neîntreruptă, -netulburată, -publică şi -sub nume de proprietar. Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive are loc în următoarele cazuri: 1. prin recunoaşterea de către posesor a dreptului adevăratului proprietar; 2. prin cererea de chemare în judecată. Sunt asimilate cererii de chemare în judecată: -cererea reconvenţională, -cererea de intervenţie, -cererea de chemare în garanţie.

174

Cererea de chemare în judecată este formulată de adevăratul proprietar împotriva posesorului. Întreruperea prescripţiei va opera numai dacă cererea de chemare în judecată va fi admisă, în consecinţă prescripţia nu va fi întreruptă în următoarele cazuri: – dacă acţiunea va fi respinsă sau anulată; – dacă se va pronunţa încetarea procesului; – dacă reclamantul a renunţat la acţiune; – dacă se va constata perimarea cererii de chemare în judecată. Top of the Document Joncţiunea posesiilor Joncţiunea posesiilor este adăugarea, la termenul posesiei actuale, a timpului cât bunul a fost posedat de autorul posesorului actual. Cu alte cuvinte, prin joncţiunea posesiilor se înţelege unirea posesiei uzucapantului cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său, cu scopul de a dobândi dreptul de proprietate prin prescripţie achizitivă. Potrivit art. 1860 Cod civil „ orice posesor are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesia sa cu posesia autorului său.” Joncţiunea posesiilor este obligatorie, iar posesorul care înţelege să invoce în favoarea sa acest beneficiu al legii are obligaţia să continue posesia autorului său, cu toate calităţile sau viciile acesteia. Pentru a opera joncţiunea posesiilor, se cer întrunite două condiţii cumulative: 1. se pot uni doar două sau mai multe posesii utile; ceea ce înseamnă că nu se pot uni o detenţie precară cu o posesie utilă; 2. persoana care invocă joncţiunea posesiilor, posesorul actual, trebuie să fie un succesor în drepturi al posesorului precedent. Referitor la cea de a doua condiţie, se reţine faptul că transmiterea

175

posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual trebuie să fie făcută în mod valabil, pentru că dacă se face prin deposedarea posesorului precedent sau în baza unui act lovit de nulitate absolută, nu se poate vorbi de un succesor în drepturi al posesorului precedent. Top of the Document Efectele uzucapiunii Prin exercitarea unei posesii utile în termenul şi cu respectarea condiţiilor enunţate anterior, posesorul devine titularul dreptului de proprietate asupra bunului posedat, cu efect retroactiv, în sensul că uzucapantul este considerat proprietarul bunului nu din momentul când s-a împlinit termenul de prescripţie achizitivă ori de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se constată dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci din momentul când a intrat în posesia bunului. Retroactivitatea se aplică şi efectului extinctiv al prescripţiei, dreptul vechiului titular fiind considerat stins tot din momentul începerii cursului prescripţiei achizitive. Uzucapiunea se poate invoca pe cale de acţiune, printr-o acţiune promovată de posesor prin care acesta solicită instanţei de judecată să constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra bunului posedat, sau pe cale de excepţie, prin invocarea uzucapiunii de către pârâtul posesor în acţiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar. Spre deosebire de prescripţia extinctivă, prescripţia achizitivă nu poate fi invocată din oficiu, în raport de prevederile art. 1841 Cod civil, conform cărora „judecătorii

176

nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc.” Top of the Document Renunţarea la prescripţia achizitivă Beneficiarul prescripţiei achizitive va putea renunţa la beneficiul acesteia, dar renunţarea nu poate fi făcută decât după împlinirea ei (art. 1838 Cod civil). Renunţarea poate să fie expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece renunţarea este un act de dispoziţie. Potrivit art. 1843 Cod civil, creditorii uzucapantului pot invoca uzucapiunea, pe calea acţiunii oblice, chiar şi în ipoteza în care beneficiarul a renunţat la ea. În concluzie, renunţarea nu produce efecte erga omnes, ci doar în raporturile dintre posesor şi adevăratul proprietar. Top of the Document

(capitolul IV/1 din bibliografie)

1. Contractul: - efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: -exceptia de neexecutare a contractului, -rezolutiunea si -rezilierea contractului, -riscul contractului;
EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Codul civil defineşte în art. 942 contractul „ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii autori au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”. O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se
177

nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi, în sfârşit, potrivit altor autori, „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”. În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice). Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi. Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.” De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit. Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare de voinţă. Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta. Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta. Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de transport. De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului. Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale : • din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului; • din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în
178

cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea „bun şi aprobat”. Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi. Top of the Document Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice: 1. excepţie de neexecutare a contractului; obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului; 2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului; 3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale. Top of the Document Rezoluţiunea şi rezilierea contractului Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
179

Rezoluţiunea contractului şi nulitatea Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Rezoluţiunea judiciară Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii: - una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; - neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite,
180

independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului; - debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului. Rezoluţiunea convenţională Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează; • Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc; • Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale,

181

contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului. • Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever. Efectele rezoluţiunii contractului Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc). Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat. Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil. Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a

182

caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. Top of the Document Rezilierea contractului Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu executare succesivă. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate. Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci. În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii. Top of the Document Riscul contractului Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi. Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului. În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare,
183

stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori. În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori. Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat. Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată. Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel: - în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului; - în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului. În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:

184

- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el; - fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert. O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător. Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra

185

lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri. Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”. Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil). În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu: - în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare; - părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului; - în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în

186

posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis. O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie. În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil). Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil). Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului. În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. Top of the Document

(capitolul IV/1 din bibliografie)

1. Contractul: - efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: -exceptia de neexecutare a contractului, -rezolutiunea si -rezilierea contractului, -riscul contractului;

187

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Codul civil defineşte în art. 942 contractul „ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor contractului, unii autori au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”. O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se înţelege acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de obligaţii” şi, în sfârşit, potrivit altor autori, „contractul este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”. În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice). Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi. Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.” De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit. Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral presupune o singură manifestare de voinţă. Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta. Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta. Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de închiriere, contractul de transport.
188

De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului. Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale : • din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului; • din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură privată prin care se constată contracte sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea „bun şi aprobat”. Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute din acel contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi. Top of the Document Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice: 4. excepţie de neexecutare a contractului; obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului; 5. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului; 6. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.
189

Top of the Document Rezoluţiunea şi rezilierea contractului Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului. Rezoluţiunea contractului şi nulitatea Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii contractului. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Rezoluţiunea judiciară Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar
190

recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii: - una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; - neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului; - debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului. Rezoluţiunea convenţională Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

191

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează; • Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc; • Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului. • Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept. În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever. Efectele rezoluţiunii contractului Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

192

Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului desfiinţat. Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil. Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. Top of the Document Rezilierea contractului Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu executare succesivă. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate. Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci. În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii. Top of the Document

193

Riscul contractului Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi. Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului. În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori. În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori. Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat. Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

194

Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel: - în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul contractului; - în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului. În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile: - fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el; - fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată. Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.

195

O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător. Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri. Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”. Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).
196

În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu: - în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare; - părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii contractului; - în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului transmis. O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie. În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil). Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil). Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului.

197

În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. Top of the Document

(capitolul IV/3 din bibliografie) Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii -răspunderea civilă delictuală: -prejudiciul -fapta ilicita -vinovatia -capacitatea delictuala - răspunderea pentru fapta proprie; -pentru fapta altei persoane - răspunderea părintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori; - răspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor; - răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele elevilor si ucenicilor; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului; - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE 1. Noţiunea de răspundere civilă Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.

198

Într-o altă formulare25, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă. Răspunderea civilă este de două feluri: • răspundere civilă contractuală; • răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor unei convenţii. Top of the Document Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. 2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 9981003 Cod civil. Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. 3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci a patrimoniului acesteia. 4. Felurile răspunderii civile delictuale Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv: • răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil); • răspunderea pentru fapta altei persoane:

199

1) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil); 2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil); 3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil). • Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale: 1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1 Cod civil); 2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil); 3) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil). Top of the Document

5. Răspunderea pentru fapta proprie

5.1. Reglementare Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de Codul civil român în art. 998-999. Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală sa ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. 5.2. Condiţiile generale ale răspunderii Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: • existenţa unui prejudiciu; • existenţa unei fapte ilicite; • existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; • existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
200

Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate27 s-a susţinut şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul. Alţi autori28 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată numai ca un element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile delictuale. Într-o altă opinie 29s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi onsiderată un element implicat în condiţia vinovăţiei. Top of the Document 6. Prejudiciul 6.1. Noţiunea de prejudiciu Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non30, este definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Alţi autori32 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes. 6.2. Clasificarea prejudiciului Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv: • după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial; • după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv; • după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii: prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil. Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.

201

Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de un accident. Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale. În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 196933, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate. Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale a determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie. Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt. Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp. Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite. Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite. 6.3. Condiţiile reparării prejudiciului Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii: - prejudiciul să fie cert;

202

- prejudiciul să nu fi fost reparat încă. 6.3.1. Prejudiciul să fie cert Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale. Este considerat cert prejudiciul actual, precum şi prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat. 6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă Această condiţie este justificată prin faptul că, în caz contrar, repararea prejudiciului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză. Analiza condiţiei se face în raport de trei posibile situaţii, în raport de calitatea terţului care plăteşte victimei. 1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş, acordată de Asigurările sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de plata acestei pensii. 2. Dacă victima are calitatea de persoană asigurată, se fac următoarele distincţii: • indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; • indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare; • dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la asigurator.

203

3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ. 6.4. Principiile reparării prejudiciului Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor. Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie, în mod valabil, o convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a acestora. Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor. În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele principii: - principiul reparării integrale a prejudiciului; - principiul reparării în natură a prejudiciului. 6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale. La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte: • este supusă reparării atât paguba efectivă (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans) • se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil; • la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite • prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăţie. 6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de

204

acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă. 6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului, repararea se face prin echivalent. Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă. Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi: - acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea judecătorească de obligare la plata despăgubirilor; - stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data încetării stării de invaliditate. În doctrină40 s-a precizat că, în cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate. 6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului În cazul reparării prin echivalent a prejudiciului, stabilirea despăgubirilor se face ţinând cont de următoarele elemente: • întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a despăgubirilor; • autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;

205

• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, fără consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioada concediului medical; • dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare (pensie, ajutor social); • dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei. Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul de muncă acelaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se dovedeşte că, datorită invalidităţii, a fost nevoită să facă un efort în plus, care a necesitat pentru compensare cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi medicaţie adecvată. Top of the Document 7. Fapta ilicită 7.1. Definiţie În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

206

În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilorsubiective sau intereselor legitime ale unei persoane43 sau ca reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate. Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită. De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea-credinţă, care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor. În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită. Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei. În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale. Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate. Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora. Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate

207

îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune. 7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice: • fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată; • fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice; • fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate. 7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt: legitima apărare; starea de necesitate; îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege; îndeplinirea ordinului superiorului; exercitarea unui drept; consimţământul victimei. Legitima apărare Legitima apărare, definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o asemenea pagubă. O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în următoarele condiţii: - există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care comite fapta; - atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;

208

- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui atacat ori interesul public; - apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul. Starea de necesitate Starea de necesitate, definită de art. 45 alin. 2 Cod penal, presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului. Executarea ordinului superiorului50 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit. Exercitarea unui drept Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane. Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii: - dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954;

209

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă, conform dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil. Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat. În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale. Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană. Instanţele judecătoreşti au decis că „deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi, astfel, nu se pune problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.” Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său. Consimţământul victimei Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube. 8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar

210

ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Codul civil impune această cerinţă prin art. 998-999; astfel potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei. Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele criterii: • sistemul cauzalităţii necesare,57 potrivit căruia cauza este fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar; • sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile58, care consideră că fenomenul-cauză nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi factori care nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol cauzal. Top of the Document 9. Vinovăţia 9.1. Noţiune Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce. 9.2. Structura vinovăţiei Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori: - factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;

211

- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului faptei ilicite. 9.3. Formele vinovăţiei Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile acestora. Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două modalităţi: 1) intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei; 2) intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Culpa este de două feluri: 1) imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce; 2) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. .4. Cauzele care înlătură vinovăţia Cauzele care înlătură vinovăţia61 sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt: • fapta victimei înseşi; • fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă; • cazul fortuit; • forţa majoră. Top of the Document 5. Capacitatea delictuală Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.

212

Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile: 1) pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani; 2) persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală; 3) în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ.

9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o afirmaţie. Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (onus probandi incumbit actori). Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială. Top of the Document 10. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

213

Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte normative: • Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; • Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, cu modificările ulterioare; • Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare; • Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată prin Legea nr. 246/2005. Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice care intră în componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică, cât şi cu victima prejudiciului. Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri: – persoana juridică; – persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate de organe ale persoanei juridice; – persoanele fizice. În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere. Top of the Document RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE Codul civil, în art. 1000, reglementează trei forme de răspundere pentru fapta altuia: 1) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil); 2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

214

3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil). Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă. Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă (juris tantum) în cazul părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor, şi absolută (juris et de jure) în cazul comitenţilor. Top of the Document

1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori 1.1. Reglementare Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii, iar alin. 5 prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie62, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi. În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane. 1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

215

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii: • răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului minor; • răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de educare65; • răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei. Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă: • prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite; • prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei; • prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că neexercitarea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei. 1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă următoarelor persoane: • părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei; • adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece, în acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.

216

1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor 1.4.1. Condiţiile generale Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia. Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie. 1.4.2. Condiţiile speciale Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale: – copilul să fie minor; – copilul să locuiască cu părinţii săi. Copilul să fie minor Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani. Părinţii nu răspund în următoarele situaţii: • minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. Această situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza teritorială a căruia domiciliază femeia; • pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire cum este sau nu pus sub interdicţie. Copilul să locuiască cu părinţii săi Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii. De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci

217

când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic. Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia. Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri: • minorul a părăsit locuinţa părinţilor, fără acordul acestora; • minorul se află, temporar, la rude sau prieteni; • minorul se află internat în spital; • minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla internat. În cazul în care minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor (art. 43 şi 65 Codul familiei). 1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba contrară.

218

Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil. În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară. Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au îndeplinit, în mod ireproşabil, îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor. 1.6. Efectele răspunderii părinţilor Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor. În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii. Dacă la momentul săvârşirii faptei, minorul a acţionat cu discernământ, victima are următoarele posibilităţi: • să-l cheme în judecată pe minor; • să-i cheme în judecată pe părinţi; • să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi; • să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi. Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998-999 Cod civil, pentru fapta proprie. În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor. Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară. Top of the Document

219

2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor 2.1. Reglementarea legală Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate. Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere. 2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului porneşte de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de comitent şi prepus. Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepuşenie. Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea prepusului. Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate: • contractul individual de muncă71; • calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste; • contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă a mandatarului faţă de mandant; • contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte strictă a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării. 2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă au fost propuse mai multe teorii : • teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea

220

comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs; • teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei; • teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice; • teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului. În doctrină şi jurisprudenţă este acceptată şi constituie opinia dominantă teoria garanţiei.

2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului 2.4.1. Condiţii generale Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus: • existenţa prejudiciului; • existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus; • raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; • vinovăţia prepusului. 2.4.2. Condiţii speciale

221

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se cer întrunite două condiţii speciale: • existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei ilicite; • săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate de comitent. Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări: – comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate76 (de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de odihnă); – comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de sub controlul exercitat de comitent. În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care iau fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii. 2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului 2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi: • să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil; • să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998-999 Cod civil; • să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata despăgubirilor.

222

Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului. 2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece: – răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o răspundere pentru fapta proprie; – răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă; – prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus. În practica judiciară78 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind, calitatea comitentului de garant îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită. 2.6. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea minorului Dacă prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile încredinţate, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea părinţilor va fi înlăturată de răspunderea comitentului. Top of the Document 3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor 3.1. Reglementarea legală Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.

223

Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, „dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil” (conform art. 1000, alin. 5). 3.2. Domeniul de aplicare Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol. Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea. În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea căminelor studenţeşti. Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului „institutor” termenul generic de „profesor”. În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească. În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei. Majoritatea autorilor însă au statuat faptul că numai o persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în temeiul obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor. Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile comerciale.

224

Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi supraveghea. Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central abilitat. Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri exclusiv personale. De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan. O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului. O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor. S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, „articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru părinţi” Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori. În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere,

225

astfel că „numai minorii au a fi supravegheaţi” şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie „împovăraţi cu o prezumţie de răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”. Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de „institutori” se referea la învăţătorii încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani83. Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau ucenicului. 3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub „supravegherea” institutorilor şi artizanilor. Art. 1000 alin. 4 Cod civil, stabileşte o triplă prezumţie, dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de elev sau ucenic: prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;

226

prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; prezumţia vinei (culpei) institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau. 3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor 3.4.1. Condiţii generale Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie: • existenţa prejudiciului; • existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului; • existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; • existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului. În opinia celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie supravegherea trebuind să fie mai strictă. În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită. Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea părinţilor pentru copilul minor 3.4.2. Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi artizanilor Pentru ca institutorii şi artizanii să poată să răspundă în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii: • cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie minor;

227

• fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului. În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere. Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere atunci când, prin fapte omisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere86 (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii). Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile. În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere. 3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor În măsura în care toate condiţiile generale şi speciale sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiţie: – pe elev ori ucenic; – pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună. Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia copilului minor87. Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în

228

regres contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri, art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform art. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului. Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei. Top of the Document

1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale 1.1. Reglementarea legală Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200288, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60/200389, în art. 4 prevede că proprietarii de câini prevăzuţi la art. 1 au obligaţia să depună la sediul poliţiei în a cărei rază este situat imobilul în care este deţinut câinele, o adeverinţă în fotocopie, eliberată de Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Internaţională, din care să rezulte încadrarea câinelui în categoriile prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria răspundere cuprinzând, printre alte date, existenţa unei asigurări de răspundere civilă pentru eventualele pagube produse de câinii prevăzuţi la art. 1 lit.a. Art. 1 din O.U.G. nr. 55/2002, prevede că prin câini periculoşi se înţelege câinii aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:

229

a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbul, Bandog şi metişii lor; b) categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor. 1.2. Domeniul de aplicare Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această răspundere. Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului. Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi supraveghere a animalului. Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul. În practica instanţelor judecătoreşti91 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei. Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de animal. Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 Cod civil, potrivit

230

cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa, fie că a scăpat.”92 Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă presupune doar un contact material cu animalul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul. Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de: - animalele domestice; - animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri); - animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare. Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr. 103/199694, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art. 1001 Cod civil. 1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere, în doctrină s-au formulat trei opinii: 1. fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi consecinţele negative produse de acesta; 2. fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în supravegherea animalului, 3. fundamentarea

231

răspunderii pe ideea de garanţie pe care paznicul juridic trebuie să o asigure terţilor. 1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubiri. Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi, faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau unui caz de forţă majoră. Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie. Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate. 1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri: - de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil; - de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod civil. Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula acţiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil. Top of the Document 2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului 2.1. Reglementarea legală Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când

232

ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. 2.2. Domeniul de aplicare Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 Cod civil impune prezentarea următoarelor noţiuni98: • edificiu; • noţiunea de ruină a edificiului; • lipsa de întreţinere a edificiului; • viciu de construcţie; • persoana răspunzătoare. Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa. Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie. Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul forma obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct. Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei. 2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului, în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii: - teoria răspunderii subiective,101 potrivit căreia la baza răspunderii se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu deconstrucţie; - teoria răspunderii obiective102, conform căreia răspunderea se întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie, pe

233

care proprietarul edificiului o datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea proprietarului. 2.4. Condiţiile răspunderii Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească următoarele condiţii: existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului; existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului; împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere sau de un viciu de construcţie. Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze: fapta victimei; fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă; forţa majoră. 2.5. Efectele răspunderii Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri. În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres. Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva următoarelor persoane: - uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în sarcina lor; - constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată de un viciu de construcţie; - vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului.104

234

Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil. Top of the Document 3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general 3.1. Reglementarea legală Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este reglementată în art. 1000 alin. 1 Cod civil, care prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.” Art. 1000 alin. 1 din Codul civil român reproduce prevederile cuprinse în art. 1384 din Codul civil francez. Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au recepţionat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente. Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective. Doctrina franceză105 modernă a recunoscut aplicarea textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile, ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor ”periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în staţionare. În ţara noastră, răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 Cod civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti, prin care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind

235

înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului Iaşi107care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa franceză, constată în art. 1000 alin. 1 Cod civil o prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin. 5 din acelaşi articol nu prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi forţa majoră. Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl reprezintă decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie108, în care se arată: „Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de risc, existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a lucrului.” 3.2. Domeniul de aplicare Pentru angajarea răspunderii în baza art. 1000 alin 1 Cod civil, prejudiciul trebuie să fie cauzat de un lucru care poate fi un bun imobil sau un bun mobil, iar lucrul trebuie să se afle în paza unei persoane. Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai unui lucru sunt: - proprietarul lucrului, chiar şi în cazul în care a pierdut lucrul; - titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; - posesorul lucrului; - detentorul lucrului. 3.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern, îşi au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament corespunzător răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

236

Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective. 3.3.1. Concepţia răspunderii subiective Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului. În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris următoarele teorii: – prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic; – prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic, cu consecinţa că numai forţa majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie; - existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică. Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.109 Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciului. Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate. 3.3.2. Concepţia răspunderii obiective Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului juridic. Unii autori110 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită

237

de foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru. O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată. Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă. 3.4. Condiţiile răspunderii Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii: • existenţa prejudiciului; • raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului; • faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului. Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere: 1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic; 2. fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al fiecăruia; 3. forţa majoră. 3.5. Efectele răspunderii

238

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil. Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea să formuleze o acţiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil. În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului. Top of the Document

(capitolul V/1 din bibliografie) V. CONTRACTE SPECIALE 1. Contractul de vânzare-cumpărare: - notiunea si caracterele juridice; - conditiile de validitate; - efectele contractului de vânzare-cumpărare. 2. Contractul de donatie: - notiunea si conditiile de validitate; - donatiile simulate; - donatiile indirecte; - darurile manuale; - efectele contractului de donatie; - cauzele legale de revocare a donatiilor. 3. Contractul de locatiune: - notiunea si caracterele juridice; - conditiile de validitate; - efectele contractului de locatiune; - încetarea locatiunii. 4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare):

239

- notiunea si c conditiile de validitate; - efectele contractului de mandat; - încetarea contractului de mandat. CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE 1. Notiuni si caractere juridice 1.1. Consideratii generale privind contractul de vanzarecumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea este o operatie comerciala care inlesneste si face posibil schimbul de marfuri. Marea majoritate a actelor de comert prevazute de art. 3 C.com. se afla in legatura cu contractul de vanzare-cumparare. Astfel: ─ realizarea circulatiei marfurilor se realizeaza pe calea unei vanzaricumparari comerciale; ─ intreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulatie, dupa ce in prealabil a fost incheiat un contract de vanzare-cumparare; ─ intreprinderile de asigurare garanteaza realizarea echivalentului marfurilor vandute, daca au fost distruse in caz de forta majora; ─intreprinderile de banca finanteaza – prin intermediul operatiunilor de credit – schimbul, punand la dispozitie fondurile necesare cumparatorului sau vanzatorului. Elementele contractului, incheierea, executarea, desfiintarea sunt aspecte reglementate de Codul civil, care constituie principalul izvor de drept in materia contractului de vanzare-cumparare. In art. 60-73 din Codul comercial, legiuitorul reglementeaza unele aspecte ale vanzarii comerciale, cum ar fi: transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vandut si al riscurilor, pretul vanzarii, consecintele nerespectarii obligatiilor. Determinarea comercialitatii unui contract de vanzare-cumparare se face fie in functie de criteriul pozitiv prevazut in art. 3 pct. 1 si 2 C.com., fie, potrivit criteriului negativ prevazut in art. 5 C.com. Top of the Document Notiune Potrivit art. 1294 Cod civil “vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celui dintai pretul lui”.
240

Doctrina de specialitate a definit contractul de vanzare-cumparare intocmai ca si legiuitorul, cu urmatoarele precizari: ─ transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de vanzare-cumparare si nu de esenta lui (se transmite fie un drept real fie un drept de creanta); ─ vanzarea-cumpararea poate sa aiba ca obiect unul sau mai multe bunuri corporale sau incorporale, ori o universalitate juridica sau o universalitate de fapt. Nu pot face obiectul vanzarii-cumpararii urmatoarele drepturi: ─ Drepturile “intuitu personae” (de exemplu , dreptul la pensie, dreptul la intretinere) ─ Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu, dreptul la abitatie al sotului supravietuitor, dreptul real de uz ). Consideram ca vanzarea-cumparare poate fi definita ca fiind acordul de vointa care se realizeaza intre doua parti, numite vanzator si cumparator, prin care vanzatorul se obliga, in principal, sa transmita dreptul de proprietate si sa predea lucrul vandut, iar cumparatorul se obliga sa plateasca pretul lucrului. Cadrul legal al contractului de vanzare-cumparare este Codul civil art. 1294-1404, Codul comercial art. 60-73 si diferite legi speciale. Top of the Document Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare a) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existand o reciprocitate a obligatiior ce incumba ambelor parti. Vanzatorul are obligatia de a transmite dreptul de proprietate , de a preda lucrul vandut si de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile lucrului , iar cumparatorul are obligatia de preluare a bunului, de a plati pretul si, de regula, de a suporta cheltuielile vanzarii. Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei categorii de contracte, respectiv: rezolutiunea sau rezilierea contractului, exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contrctus) si riscul contractual. b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract cu titlu oneros, ambele parti urmarind realizarea unui avantaj material. c) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ deoarece ambele parti cunosc existenta si intinderea obligatiilor pe care le au inca din momentul incheierii contractului.

241

d) Contractul de vanzare-cumparare este, de regula, un contract consensual, fiind incheiat in mod valabil prin simplul acord de vointa al partilor, fara indeplinirea vreunei formalitati sau predarea bunului vandut. Regula enuntata comporta urmatoarele exceptii: ─ Vanzarea de terenuri se face numai in forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, deci contractul are caracter solemn). In lipsa formei autentice contractul are nulitate absoluta. ─ Forma autentica nu este necesara in cazul instrainarii constructiilor. e) Contractul de vanzare-cumparare este, in principal, un contract translativ de proprietate . Dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator in momente diferite, in functie de natura bunului vandut: ─ Daca este individual determinat (bun cert) dreptul de proprietate se transmite din momentul realizarii acordului de vointa, chiar daca bunul nu a fost predat si pretul nu a fost platit(art. 1295 C.civ.). Riscul pieirii fortuite apartine cumparatorului. ─ Daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul de proprietate se transmite in momentul individualizarii bunului prin cantarire, masurare, numarare, operatiuni care se fac de regula, in momentul predarii lui. Riscul pierderii fortuite apartine vanzatorului care va trebui sa predea cumparatorului un bun de aceeasi calitate si cantitate cu cel care a pierit (“genera non pereunt”) ─ In cazul vanzarii de bunuri viitoare, dreptul de proprietate se transmite in momentul existentei ─ In cazul vanzarii afectate de termen sau de conditie, dreptul de proprietate se va transmite in momentul implinirii termenului sau daca se realizeaza conditia. ─ In cazul vanzarii unui teren, dreptul de proprietate se transmite in momentul intocmirii contractului in forma autentica. Lipsa formei autentice atrage dupa sine nulitatea absoluta a contractului incheiat. Top of the Document Conditiile de validitate a contractului de vanzare-cumparare Capacitatea juridica a partilor Cu privire la capacitatea de folosinta, potrivit dispozitiilor art. 1306 din Codul civil, regula este capacitatea, iar incapacitatea este exceptia. Pot cumpara toti cei carora nu le este oprit de lege. Cazurile de incapacitate de folosinta sunt expres si limitativ prevazute de lege si “sunt calificate in doctrina de specialitate ca fiind incapacitati speciale” iar in practica judiciara ca fiind “prohibitii sau interdictii de a cumpara”.
242

Incapacitatile speciale (interdictiile) Se grupeaza in doua categorii: ─ Interdictii legate de persoana care vinde si cumpara sau care cumpara, care pot fi, la randul lor, interdictii generale si speciale. ─ Interdictii stabilite in functie de natura bunurilor sau de destinatia lor Interdictiile generale de incheiere a contactului de vanzarecumparare privesc: a.Vanzarea intre soti, care este interzisa atunci cand este incheiata direct, cat si atunci cand se incheie prin persoane interpuse (art. 1307 C.civ.). Daca se incheie un contract de vanzare-cumparare intre soti, sanctiunea este, in opinia majoritara exprimata in doctrina, nulitatea relativa. Exista in literatura de specialitate si o alta opinie, potrivit careia, sanctiunea indreptata impotriva efectelor contractului de vanzare intre soti este nulitatea absoluta. Consideram ca exista mai multe argumente pentru constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare intre soti. Argumentele ce consolideaza aceasta opinie pot fi exprimate succint in urmatoarele idei: ─ Interdictia vanzarii intre soti este o incapacitate speciala de folosinta; or, incalcarea normelor juridice privind capacitatea de folosinta au drept consecinta nulitatea absoluta a actului juridic incalcat; ─ Regimul juridic al nulitatii absolute este mai favorabil mostenitorilor rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor si intereselor creditorilor; ─ Admitandu-se nulitatea absoluta a contractului de vanzare– cumparare, este exclusa ipoteza unei donatii irevocabile intre soti. b.Tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atat timp cat nu au dat descarcare de gestiune. c.Mandatarii conventionali sau legali nu pot , de regula, cumpara bunurile pentru care au fost imputerniciti sa le vanda.(art. 1308 pct. 2 C.civ.). Aceasta interdictie se bazeaza pe faptul ca, in principiu, o persoana nu poate sa actioneze , in acelasi timp, in numele vanzatorului dar si in interes propriu.

243

Sanctiunea care poate fi aplicata efectelor contractului de vanzarecumparare incheiat prin incalcarea dispozitiei prevazuta in art. 1308 pct. 2 C.civ. este nulitatea relativa. d.Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in administarea lor. e.Functionarii publici si cei din comisiile de licitatii nu pot cumpara bunurile statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.). In mod exceptional, functionarul public poate cumpara daca pretul de vanzare a bunului respectiv este un pret fix, unde, evident nu intervine factorul subiectiv (interesele cumparatorului). Sanctiunea indreptata impotriva efectelor unui contract de vanzarecumparare incheiat cu ignorarea dispozitiei prevazute la art. 1308 pct. 4 C.civ. va fi nulitatea relativa. f.Judecatorii, procurorii si cesionarii nu pot fi cesionari (dobanditori ) de drepturi litigioase care sunt de competenta Curtii de Apel in a carei circumscriptie isi exercita functia sau profesia de avocat. g.Cetateniii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor. In schimb, daca investesc in Romania constituind o societate comerciala care, potrivit legii romane, este persoana juridica romana, aceasta poate dobandi terenuri, chiar daca asociat unic este un cetatean strain sau apatrid. Privitor la constructii, cetatenii romani sau straini le pot dobandi in proprietate. In cazul nerespectarii acestor dispozitii, sanctiunea va fi nulitatea absoluta a contractului de vanzare incheiat. h.Persoanele insolvabile sau, mai curand, in incapacitate de plata nu pot cumpara bunurile imobile care se vand prin licitatie pubica (art. 535 C.pr.civ.). Consimtamantul partilor In practica dreptului comercial incheierea unui contract de vanzare– cumparare este precedata, uneori, de asa numitele negocieri sau tratative prealabile. Din punct de vedere juridic, in principiu, aceste negocieri sau tratative nu au forta juridica, deci nu creeaza obligatii pentru partenerii sai, ceea ce insemna ca ei nu vor fi tinuti sa perfecteze contractul.

244

Incheierea contractului de vanzare-cumparare, deci realizarea acordului de vointa, este precedata uneori de unele acte juridice prealabile, respectiv: ─ promisiunea unilaterala de vanzare; ─ promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare; ─ pactul de referinta; ─ dreptul de preemtiune. • Promisiunea unilaterala de vanzare Este un antecontract, spre deosebire de oferta de a contracta care este un act juridic unilateral prin care o persoana se obliga fata de alta sa-i vanda in viitor un anumit bun. Aceasta operatiune juridica se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: ─ este un antecontract de vanzare-cumparare care contine obligatia vanzatorului (de facere) de a incheia contractul de vanzare; ─ cumparatorul are un drept de creanta, respectiv de optiunea de a cere promitentului sa incheie contractul. • Promisiunea bilaterala de vanzare Este un antecontract prin care ambele parti - atat vanzatorul, cat si cumparatorul – s-au obligat reciproc sa incheie in viitor contractul de vanzare-cumparare in conditiile stabilite si cu indeplinirea formalitatilor prevazute de lege. De exemplu, daca se vinde un teren , contractul se va intocmi in forma autentica, iar dreptul de proprietate transmis cumparatorului se va inscrie in cartea funciara pentru opozabilitate fata de terti. • Pactul de referinta Este intelegerea prin care o persoana se obliga fata de alta ca in cazul in care va vinde un anumit bun sa-i acorde preferinta, la un pret egal. In cazul pactului de preferinta promitentul nu se obliga sa vanda, asa incat beneficiarul nu-l poate obliga sa incheie contractul. Raspunderea promitentului fata de beneficiar intervine numai in cazul cand nu-i acorda preferinta incheind contractul de vanzare-cumparare cu o terta persoana. De regula, raspunderea vanzatorului promitent este angajata fata de beneficiarul promisiunii numai in privinta daunelor interese. Contractul de vanzare incheiat cu terta persoana ramane, in principiu, valabil, exceptand frauda beneficiarului promisiunii si complicitatea tertului achizitor (“fraus omnia corrmpit”).
245

Subliniem faptul ca in materie comerciala vanzarile-cumpararile se practica deseori in forme simplificate: comandita scrisa, urmata de executare de indata sau comanda scrisa urmata de acceptare tot in forma scrisa. Este stiut faptul ca intocmirea unei facturi cu privire la marfa care face obiectul contractului inseamna manifestarea de vointa in scopul incheierii contractului. In legatura cu valoarea juridica a tacerii in materie comerciala, practica judiciara, aplicand uzantele comerciale, a statuat ca tacerea pastrata un anumit interval de timp de la primirea facturii valoreaza acceptare, iar precedentele devin uzante, atunci cand sunt confirmate ca atare print-un act sau fapt de comert. In dreptul comercial, uneori, manifestarea de vointa poate sa rezulte si din remiterea materiala a titlurilor reprezentative de marfuri, cand acestea sunt la purtator sau din girul titlurilor reprezentative de marfuri “la ordin”, cum ar fi conosamentul. In privinta viciilor de consimtamant se impun cateva precizari in legatura cu dolul. Potrivit uzantelor comerciale, dolul in materie comerciala nu se apreciaza cu aceeasi rigurozitate ca in dreptul civil, datorita fptului ca este o obisnuinta pentru comerciant a-si vinde marfa apeland la o serie de mijloace nu neaparat inselatoare pentru clienti, ci exagerate in raport de calitatea marfii. Instanta de judecata va aprecia in ce masura mijloacele folosite de vanzator pentru a-si vinde marfa sunt dolosive. In privinta dolului prin reticenta, nici acesta nu poate sa aiba ca efec in toate cazurile anularea contractului de vanzare-cumparare. Acest lucru s-ar putea intampla numai in cazul cand vanzatorul si numai el ar putea avea posiblitatea sa cunoasca defectiunile de calitate ale marfurilor vandute si nu le-a adus la cunostinta cumparatorului. Obiectul contractului de vanzare-cumparare Obiectul contractului este reprezentat de obligatiile (prestatiile) la care s-au obligat partile contractante. Obligatiile partilor se refera la bunuri (lucruri) corporale, respective lucrul vandut si pretul. Asadar, vanzatorul are obligatia de a preda lucrul vandut, iar cumparatorul trebuie sa plateasca pretul. Lucrul vandut
246

Potrivit dispozitiilor Codului civil si, dupa caz, ale legislatiei speciale, lucrul vandut trebuie sa indeplineasc urmatoarele conditii: • Prima conditie este ca lucrul sa fie in circuitul civil general (in comert) Interdictia (prohibitia )vanzarii bunurilor scoase din circuitul civil poate fi absoluta sau relativa. Prohibitia este absoluta in cazul cand bunurile prin natura lor sau prin determinarea legii sunt de uz sau de interes public si din acest motiv sunt inalienabile. Prin natura lor sunt inalienabile asa numitele “res communis” bunuri care nu sunt susceptibile de apropriatiune, ele apartinand obstei (colectivitatii). Astfel sunt res communis: aerul, razele soarelui, apa marii sau raul curgator. Prin dispozitia legiuitorului sunt inalienabile si insesizabile (nu pot fi urmarite pentru realizarea creantelor) bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes national sau local). Aceste bunuri pot fi date in administrare sau pot fi concesionate institutiilor publice, regiilor autonome. Prohibitia instainarii poate fi si relativa in cazul bunurilor care nu sunt inalienabile, dar care pot fi vandute numai de catre anumite persoane si in anumite conditii, adica au o circulatie restransa. Aceste bunuri pot fi concesionate, inchiriate. In privinta bunurilor care fac parte din patrimonial cultural-national, aratam ca acestea pot fi instainate daca nu apartin domeniului public. Aceste bunuri pot fi scoase din tara numai pe baza adeverintei eliberate de oficiul local pentru patrimonial cultural national. • A doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca lucrul vandut este ca el sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor. Daca in momentul incheierii contractului bunul pierise vanzarea este nula absolut, deoarece lipseste obiectul. Daca in momentul incheierii contractului bunul exista in parte, cumparatorul are urmatoarele posibilitati: ─ sa ceara rezolutiunea contractului, sau ─ sa ceara executarea partii din lucru ramas cu reducerea corespunzatoare a pretului • A treia conditie este generala, comuna tuturor contractelor, respectiv bunul trebuie sa fie determinat sau determinabil, licit, posibil, moral.

247

• A patra conditie este aceea referitoare la calitatea vanzatorului de a fi proprietarul lucrului vandut. Pretul Pretul reprezinta unul din elementele esentiale ale contractului si principala contraprestatie a cumparatorului. Un contract este calificat contract de vanzare-cumparare daca, in schimbul prestatiei pe care o face cumparatorul, vanzatorul primeste de la acesta o suma de bani. a)Determinarea pretului. Principiul libertatii stabilirii pretului. Libertatea de vointa a partilor, care este principiul fundamental in formarea contractului, isi pune amprenta si asupra determinarii pretului contractual. Principiul libertatii stabilirii pretului este prevazut in mod expres in HG nr. 206/1993, potrivit careia preturile si tarifele se stabilesc si se adapteaza de catre agentii economici, indiferent de forma de organizare si titularul dreptului de proprietate, prin negociere cu beneficiarii. Acelasi act normativ prevede exceptii de la principiul libertatii stabilirii pretului, exceptii justificate de existenta monopolului de stat asupra unor bunuri ca: electricitatea, gazele naturale. Pretul este determinat si in cazul in care in contract se prevede ca se va putea plati pretul practicat pe piata pentru categoria respectiva de produse. Astfel potrivit articolului 60 C.com., “vanzarea pe un pret nedeterminat in contract este valabila daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina in urma”. Pretul poate fi determinat si de o terta persoana, numita arbitru, aratata in contract sau nominalizata ulterior. b)Clauze contractuale privind pretul • Indexarea pretului Partile contractate au posibilitatea ca in cuprinsul contractului sa prevada o clauza prin care pretul care se va plati va depinde de un anumit indice convenit de catre parti, denumit “moneda de cont a contractului”. • Revizuirea pretului Partile au posibilitatea sa prevada o clauza de revizuire a pretului mai cu seama potrivit art. 60 C.com. este posibila stabilirea ulterioara a pretului in functie de pretul practicat pe piata, in localurile de burse. • Vanzarea cu plata pretului in rate

248

Poate fi calificata ca o vanzare pe credit, pretul fiind fractionat si platibil la diferite perioade de timp. In momentul incheierii contractului se achita un avans (parte din pret) dupa care sunt evaluate ratele in cote progresive egale sau regresive. Creditul poate fi acordat de catre vanzator sau de o terta persoana. Este important de retinut ca la pretul convenit se adauga dobanda si cheltuielile accesorii vanzarii. Dreptul de proprietate si riscurile pieirii fortuite se transmit de la vanzator la cumparator in momentul semnarii contractului de vanzare cumparare. In situatiile in care exista preturi legale pentru anumite categorii de produse, partile contractante trebuie sa se supuna dispozitiile legale. Daca in contract lipseste clauza cu privire la pret acesta va fi lovit de nulitate absoluta. • Alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca pretul este ca el sa fie sincer si serios. Pretul este sincer daca el corespunde realitatii. Daca pretul este fictiv (simulat) contractul este nul ca vanzare-cumparare dar poate fi valabil ca o donatie deghizata, in masura in care sunt indeplinite conditiile legale in materia donatiei. Pretul este serios daca nu este derizoriu, adica sa existe o vadita disproportie intre valoarea bunului vandut si pretul stabil. Daca pretul nu indeplineste conditiile referitoare la sinceritate si seriozitate, contractul va fi lovit de nulitatea absoluta. Obligatiile vanzatorului De regula vanzatorul are doua obligatii principale: sa predea cumparatorului lucrul vandut si sa-l garanteze pentru evictiune si pentru viciile lucrului. Obligatia de predare a lucrului vandut • Cadrul conceptual al obligatiei de predare Prin predare se intelege obligatia vanzatorului de a pune la dispozitia cumparatorului bunul vandut, in asa fel incat cumparatorul sa intre in detentia bunului. • Obiectul predarii si conformitatea Daca bunul este individual determinat acesta se va preda in starea in care se afla la momentul realizarii acordului de vointa, iar daca bunul este determinat prin caractere generice el se va preda in starea existenta in momentul individualizarii lui prin cantarire, masurare, numarare.
249

Daca bunul vandut este un imobil, mai cu seama teren, se pune problema clarificarii conditiei de conformitate stabilita de legiuitor in art. 1327 C. civil “pe atat masura”. Locul predarii In lipsa unei stipulatii exprese in contract, predarea se va face la locul situatiunii bunului vandut, in momentul incheierii contractului (art.1319 C.civil). In cazul bunurilor determinate prin caractere generice in lipsa unei stipulatiuni, plata se va face la domiciliul sau sediul debitorului. Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul civil Potrivit art. 1336 C. civil, vanzatorul este obligat sa-l garanteze pe cumparator pentru linistita si utila posesie a bunului. Evictiunea intervine in cazul in care o terta persoana sau vanzatorul insusi pretinde ca are un drept asupra bunului vandut. • Obligatia de garantie a vanzatorului rezultand din fapte personale Sediul materie este articolul 1339 C. civil potrivit caruia vanzatorul raspunde fata de cumparator pentru “faptul personal” care poate sa insemne fie o tulburare de drept, fie de fapt. De exemplu, vazatorul si-a rezervat dreptul de uzufruct, de servitute asupra bunului vandut, fie il deposedeaza pe cumparator de o parte din terenul vandut. Indiferent ca este o tulburare de drept sau de fapt cumparatorul se poate apara printr-o exceptie personala numita exceptia de garantie. Daca vanzatorul vinde de doua ori acelasi imobil, va raspunde fata de primul cumparator daca cel de-al doilea si-a intabulat titlul in cartea funciara. Totodata, obligatia de garantie pantru evictiune a vanzatorului se transmite si mostenitorilor acestuia. • Obligatia de garantie a vanzatorilor pentru evictiunea care rezulta din fapta unei terte persoane Vanzatorul raspunde pentru evictiunea care provine din fapta tertei persoane, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a)Fapta tertei persoane sa fie o tulburare de drept Exista tulburare de drept ori de cate ori terta persoana revendica de la cumparator bunul vandut considerand ca are un drept legitim asupra lui. Daca exista tulburare de fapt, cumparatorul se poate apara singur prin intermediul actiunilor posesorii. b)Cauza evictiunii sa fie anterioara vanzarii.

250

Vanzatorul raspunde fata de cumparator daca evictiunea are o cauza anterioara vanzarii. c)Cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumparator. Obligatia de garantie pentru evictiune exista numai daca, in momentul cumpararii, cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are un drept asupra lucrului cumparat. • Efectele obligatiei de garantie pentru evictiune Evictiunea poate fi totala sau partiala. a)Evictiunea totala Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului valoarea fructelor pe care le-a predat tertului evingator, fructe percepute dupa ca a luat cunostinta de adevaratul proprietar, pentru ca din acel moment el este consierat “de rea credinta”. Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului cheltuielile de judecata pe care le-a platit cu ocazia cererii prin care a fost evins de catre tert plus cheltuielile facute cu incheierea contractului. Cumparatorul are dreptul sa pretinda si daune interese (despagubiri ) in baza art. 1314 pct. 4 C.civ. coroborat cu art. 1350 C.civ. b)Evictiunea partiala In cazul evictiunii partiale cumparatorul isi pierde o fractiune (parte) din lucrul cumparat, fie o cota ideala din dreptul de proprietate, fie ca terta persoana si-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu un drept de abitatie , superficie, servitute) Rezolutia vanzarii intervine in cazul in care evictiunea unei parti din lucru sau drept este atat de importanta, ca daca ar fi stiut, cumparatorul n-ar fi cumparat. Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul comercial Este stiut ca vanzarea comericala are ca obiect bunuri mobile, asa incat este interesant de stiut daca dispozitiile din Codul comercial referitoare la bunuri mobile vandute se aplica si in materie comerciala. Fata de imprejurarea ca in legislatia comerciala nu exista dispozitii speciale referitoare la obligatia de garantie pentru evictiune, evident ca se vor aplica dispozitiile din C.civ. Este interzis vanzatorului sa–l tulbure pe cumparator in linistita folosinta a dreptului de proprietate asupra fondului de comert prin fapta de exercitare a aceluiasi comert sau a unuia asemanator in vecinatatea fondului de comert vandut.

251

Obligatia cumparatorului Obligatia de plata a pretului Locul si data platii Plata pretului se face la locul si in momentul in care se face predarea bunului vandut daca nu s-a prevazut altfel in contract (art. 1326 C.civ.) Predarea se face la locul unde se afla bunul sau domiciliul ori sediul vanzatorului. Trebuie spus ca vointa partilor este suverana in privinta locului si datei platii pretului, dispozitiile Codului civil fiind supletive. Plata pretului se face integral, potrivit principiului indivizibilitatii platii. Plata pretului se poate face in rate (pe credit), dar si in acest caz plata pretului este o prestatie unica, plata in rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vanzare succesiva. Astfel, termenul de prescriptie pentru plata pretului incepe sa curga de la data stabilita prin contract pentru plata ultimei rate si pentru ratele neplatite anterior. Cumparatorul poate face plata si anticipat insa dobanda va fi calculata si datorata pana la termenul prevazut in contract cu exceptia cazului cand vanzatorul consimte recalcularea ei in functie de data platii. Dovada platii se va face potrivit art. 46 C.com. Daca plata pretului s-a facut prin virament bancar dovada se va face numai prin extras de cont bancar. • Obligatia cumparatorului la plata dobanzilor In dreptul civil, art. 1363 C.civ. prevede obligatia pentru cumparator de a plati vanzatorului dobanda pana la achitarea integrala a pretului, daca sunt indeplinite in mod cumulativ urmatoarele conditii: ─ Exista conventie in sensul obligarii cumparatorului si la plata unei dobanzi; ─ Lucrul vandut, prin natura lui, este producator de fructe naturale sau civile; ─ In toate celelate cazuri numai din momentul punerii in intarzirere a cumparatorului printr-o notificare. Dobanda se va calcula din momentul notificarii facute cumparatorului. • Sanctiunea neplatii pretului (art. 1365 C.civ.)
252

Neexecutarea obligatiei de plata a pretului de catre cumparator da dreptul vanzatorului sa aleaga intre: ─ Executarea in natura (fortata) a obligatiei de catre cumparator, actiunea putand fi intentata in termenul de prescriptie de 3 ani. ─ Invocarea exceptiei de neexecutare a contractului daca vanzatorul insusi nu si-a indeplinit obligatia de predare a bunului vandut; ─ Rezolutiunea contractului, in conditiile art. 1020, 1021, si 1101 C.civ. si ale legislatiei speciale. In dreptul comercial, rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare se produce de drept (ope legis), potrivit art. 67 C.com. care prevede: “cand mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiunii, una din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului, si acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea rezolutorie se implineste de drept in favoarea partii care isi executase obligatiunea sa”. Obligatia de primire a lucrului vandut Luarea in primire a lucrului se va face la locul si la termenul la care vanzatorul era obligat sa-l predea, cumparatorul urmand sa suporte si cheltuielile ridicarii bunului de la locul predarii. Varietati ale contractului de vanzare-cumparare Vanzarea dupa greutate , numar sau masura Obiectul contractului Il formeaza bunuri de gen dintr-un lot determinat , dintr-un gen limitat si este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin: cantarire, masurare, numarare. Vanzarea pe incercate Este o varietate a contractului de vanzare –cumparare, in care realizarea acordului de voinata este supus incercarii bunului de catre comparator. Pentru determinarea calitatii bunurilor trebuie efectuata o expertiza. Vanzarea pe incercate nu se confunda cu vanzarea pe gustate, cand contractul nu se considera incheiat decat dupa ce cumparatorul a gustat bunul si este de acord sa-l cumpere. Top of the Document Efectele contractului
253

Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul pierderii fortuite, se transmit dupa individulizarea bunurilor, fie prin determinarea pretului. In cazul vanzarii in bloc, obiectul contractului este o cantitate determinata de bunuri dintr-o masa mica. Individualizarea bunurilor se face in momentul incheierii contractului. Efectele contractului in privinta transmiterii dreptului de proprietate si a riscului pieirii fortuite se produc din momentul realizarii acordului de vointa, data la care se individualizeaza bunurile vandute. Top of the Document CONTRACTUL DE DONATIE Definitie Donatia este un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care una din parti, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza in mod actual si irevocabil patrimoniul sau cu un drept (real sau de creanta), marind patrimoniul celeilalte parti, numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb (art.801 si 803 C.civ.)2. Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face o donatie (animus donandi). Aceasta intentie, concreti-zata in mcheierea contractului in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Precizam, de asemenea, ca donatia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect micsorarea patri-moniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezin-teresate (de exemplu, comodatui, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Interpretarea contractului

254

Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului de donatie. In consecinta, se aplica regulile generale de interpretare a contractelor (art.977-985). Se impune insa o precizare; daca nu exista certitudinea ca partile au incheiat un contract de donatie (o liberalitate), deci interpretarea este necesara chiar pentru calificarea juridica a contractului (donatie sau un alt contract, de exemplu, de intretinere, de locatiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmeaza sa se faca in sensul aplicarii regulilor care guverneaza actele cu titlu oneros - care sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevazute pentru liberalitati care, fiind exceptionale sunt supuse unei interpretari restrictive. Concluzia privind incheierea intre parti a unui contract de donatie trebuie sa fie temeinic ancorata in elementele conventiei intre parti. Precizam ca, in nici un caz, executarea unei obligatii civile irnperfecte (naturale) nu poate fi calificata drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei obligatii prescrise, repararea pagubei cauzate desi conditiile raspunderii civile nu sunt intrunite, intretinerea unei rude fata de care nu exista obligatie legala de tntretinere etc.). Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (in scopuri publicitare) de un comerciant clientilor nu constituie donatii, nefiind facute animus donandi, in activitatea sa profesionala comerciantul nu poate fi generos. Nici operele de binefacere nu urmeaza regulile prevazute pentru donatii . Obiectul donatiei Conditii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formeaza obiectul contractului trebuie sa fie in circuitul civil (art.963 C.civ.), sa fie determinat sau determinabil (art.948 si 964 C.civ.), posibil, licit si sa existe sau sa poata exista in viitor (de exemplu, recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donatiei (art.702 si 965 C.civ.). Dupa deschiderea mostenirii mostenitorul poate instraina universalitatea dobandita, respectiv cota-

255

parte indiviza, nu numai cu titlu oneros, dar si cu titlu gratuit, deci prin donatie. In nici un caz, bunurile viitoare nu pot constitui obiectui darului manual. Daca bunul donat este individual determinat donatorul trebuie sa aiba calitatea de proprietar (fie si sub conditie). Daca contractul are ca obiect lucrul altuia, donatia este nula absolut in toate cazurile (indiferent de solutia ce se admite in materia vanzarii lucrului altuia) intrucat donatorul se poate abtine sa dobandeasca proprietatea lucrului altuia si deci donatia contravine principiului irevocabilitatii. Daca incheierea contractului de donatie este insotita, precedata sau urmata de incheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, straine de donatie), trebuie sa se stabileasca corect ce se doneaza (quid donat), adica obiectul donatiei, pentru ca solutionarea problemelor de drept specifice contractului de donatie (capacitatea, revocarea, reductiu-nea etc.) sa nu se rasfranga asupra celuilalt contract cu privire la care reglementarile in materie de donatie nu sunt incidente. Problema se pune in practica in cazul finantarii cumpararii sau construirii unei case; obiectul donatiei este suma de bani sau casa? Regula este ca, in cazul prestarii unei sume de bani in vederea achizitio-narii unui imobil, obiectul donatiei este suma de bani . Tot astfel, daca donatia se realizeaza prin transcrierea dreptului de proprietate asupra (sau si asupra) altei persoane decat aceea care plateste pretus imobilului, ceea ce se doneaza este pretul (parte din pret), iar nu imobilul, dar numai daca donatia este concomitenta cu plata pretului catre vanzator. In schimb, daca transcrierea se face dupa incheierea vanzarii si plata pretului la care donatarul n-a luat parte, obiectul donatiei il formeaza imobilul . Drept consecinta, daca obiectul donatiei este suma de bani, nulitatea contractului de donatie sau reductiunea, raportul ori revocarea donatiei nu va afecta dreptul de proprietate al dobanditorului (donatarului) asupra imobilului. In schimb, daca donatia a avut ca obiect imobilul, toate conse-cintele aratate se vor rasfrange asupra lui.
256

Conditiile donatiei Intre persoane prezente Conform art.813 C.civ. toate donatiile se fac prin act autentic. Deci contractul produce efecte juridice numai daca consimtamantul ambelor parti este manifestat in forma autentica. Neres- pectarea acestei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a contrac-tului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoana fizica sau juridica, de drept public sau privat). Forma autentica este o masura de protectie a vointei donatorului, care dispune in mod actual si irevocabil de un drept in favoarea unei alte persoane, fara ca acel element activ sa fie inlocuit in patrimoniul sau printr-o valoare echivalenta. Intrucat cerinta formei este prevazuta in mod imperativ, sub sanctiu-nea nulitatii absolute, deci ad validitatem, dovada existentei unei donatii nu poate fi facuta cu martori, chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa. Nulitatea donatiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocata de orice persoana interesata sau de instanta din oficiu si nu poate fi inlaturata in nici un fel. Astfel, de exemplu, nu poate fi validata printr-un act confir-mativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit) si nici acoperita printr-un proces verbal incheiat cu prilejul transcrierii imobilului ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestarii de vointa, daca actul juridic initial este nul. Precizam, de asemenea, ca inzestrarea unui copil in vederea incheierii casatoriei, avand caracterul unei donatii, nu poate fi facuta decat tot prin inscris autentic. Intrucat parintii nu au o obligatie civila imperfecta (na-turala) de a-si mzestra copiii, nici executarea benevola a donatiei in scop in inzestrare, nu poate acoperi nulitatea si deci se poate cere restituirea prestatiei efectuate in baza actului nul, ca donatie, iar nu valabila ca act de plata facuta in executarea unei obligatii civile imperfecte.

257

Pentru ca donatia nula pentru vicii de forma sa produca efecte juridice, ea trebuie sa fie refacuta in intregime cu respectarea formei cerute de lege (art.1168C.civ.). In schimb, dupa moartea donatorului, nulitatea unei donatii pentru vicii de forma, cat si in privinta oricarei alte exceptii, poate fi acoperita prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntara a donatiei de catre mostenitorii sau reprezentantii donatorului (art.1167 alin.3 C.civ.) daca confirmarea, ratificarea sau executarea este benevola si facuta in deplina cunostinta de cauza. Renuntarea la efectele nulitatii este opozabila si cre-ditorilor, daca nu este frauduloasa. Pentru a explica aceasta dispozitie, se spune ca in persoana succeso-rilor donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativa in intelesul ca ei pot in mod valabil sa confirme donatia autorului lor lovita de nulitatea de forma si, bineinteles, nulitatea poate fi invocata numai de citre ei. Altii spun ca, in realitate, ne aflam in prezenta unei nulitati absolute care exceptional poate sa fie acoperita. Impartasim parerea potrivit careia donatia nula absolut pentru vicii de forma lasa in persoana succesorilor o obligatie civila imperfecta (naturala) care, fiind executata sau confirmata de bunavoie si in deplina cunostinta a cauzei de nulitate, nu da loc la repetitie (art. 1092 alin.2 C.civ.). Bineinteles, confirmarea sau ratificarea produce efecte numai fata de succesorii care au consimtit. In sfarsit, precizam ca si sarcinile sau conditiile donatiei trebuie sa fie prevazute in forma solemna. Intre absenti In cazul in care contractu de donatie se incheie intre absenti, prin oferta si acceptare separate, atat oferta de a darui, cat si acceptarea trebuie sa fie facuta in forma autentica, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecintele si regulile de mai sus aratate (art.814 alin.l C.civ.).

258

Pentru validitatea donatiei acceptata printr-un inscris separat, se mai cere ca acceptarea sa aiba loc in timpul vietii donatorului (art.814 alin2. C.civ.). In caz de moarte a donatorului mai inainte de acceptare (cu care se echivaleaza situatia cand acesta devine incapabil), oferta devine caduca. Bineinteles, si donatarul trebuie sa fie in viata in momentul acceptarii, cand se realizeaza acordul de vointa necesar in vederea incheierii contrac-tului. Daca donatarul inceteaza din viata inainte de acceptare, mostenitorii sai nu pot accepta donatia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de donatie s-a facut intuitu personae. Cu atat mai puternic cuvant, creditorii nu ar putea accepta donatia (nici in timpul vietii donatarului) pe calea actiunii oblice (dreptul de a accepta fiind exclusiv personal, implicand aprecieri de ordin moral) si nici ataca refu-zul acceptarii donatiei pe calea actiunii pauliene, pentru ca donatarul nu-si micsoreaza patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a-l mari. Pe langa aceste conditii, pentru ca donatia acceptata prin inscris separat sa produca efecte, se mai cere ca actul de acceptare sa fie comunicat (notificat) donatorului, in timpul vietii lui (art.814 alin.2 C.civ.) si inainte de a fi devenit incapabil. Pana in momentul primirii comunicarii donatorul poate revoca donatia (oferta de donatie). Revocarea poate fi nu numai expresa, ci si tacita. Astfel, faptul ca, inainte de comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmeaza sa faca obiectul donatiei, constituie o revocare tacita. (Revocarea nu trebuie sa fie notifi-cata donatarului). Intrucat prin acceptare se realizeaza, in fapt, acordul de vointa - numai "efectele" donatiei (art.814 alin.2 C.civ.) fiind amanate pana la comuni-care - nu excludem posibilitatea notificarii acceptarii de catre succesorii sau creditorii donatarului, caci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral. Statul estimativ

259

Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corpo-rale sau incorporale, pe langa conditiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat estimativ semnat de donator si donatar si care sa cuprinda descrierea si evaluarea, cel putin globala, a lucrurilor mobile daruite (art.827 C.civ.). Statul estimativ poate sa fie cuprins in chiar corpul inscrisului de do-natie, dar partile pot intocmi si un inscris separat sub semnatura privata , nefiind necesara redactarea lui in forma autentica; insa inscrisul trebuie sa fie semnat de ambele parti. Art.827 C.civ. prevede necesitatea statului estimativ pentru "valabili-tatea" donatiei de bunuri mobile facuta prin act (autentic). In schimb, art. 772 C.civ. prevede posibilitatea evaluarii bunurilor mobile donate, "in lipsa acestui stat" estimativ, prin expertiza, ceea ce mseamna, cel putin implicit, recunoasterea validitatii darului. Astfel fiind, se poate admite ca lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea (absoluta sau relativa) a donatiei, fiind cerut numai ad probationem. Darurile manuale si donatiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ. Donatia de imobile Daca donatia are ca obiect un imobil, cerintele de forma trebuie sa fie respectate in toate cazurile, iar nu numai in cazul terenurilor(art.2 alin 1 din L.nr.54/1998).In schimb, dreptul de preemptiune (art.48-49) nu este aplicabil in cazul donatiei. In ceea ce priveste publicitatea imobiliara, precizam ca inscrierea in cartea funciara nu afecteaza validitatea contractului. Capacitatea partilor Incapacitati de a primi 1. Persoanele fizice neconcepute si organizatiile care n-au dobandit personalitatea juridica nu au capacitatea de a primi donatii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat (art.808 C.civ.).
260

Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalitati cu sarcini, facute unor terte persoane capabile . lar organizatiile (entitatile) care n-au dobandit personalitatea juridica vor putea primi donatii in cursul constituirii (de la data actului de infiintare) "dar numai intrucat acestea sunt cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta, in mod valabil" (art.33 alin.3 din Decretul nr. 31/1954). Astfel, daca donatia se face in vederea alcatuirii patrimoniului propriu necesar pentru dobandirea personalitatii juridice. Dupa dobandirea personalitatii juridice, unitatea poate primi donatii cu respectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta. 2. Cetatenii straini (persoanele juridice straine) si apatrizii nu pot primi donatii avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor (art.41 alin.2 din Constitutie) 3. Medicii si farmacistii, inclusiv persoanele care practica ilegal medicina , care au tratat pe o persoana in boala din care moare (acea boala fiind cauza mortii), nu pot primi donatiile ce bolnavul a facut in favoarea lor in cursul acestei boli. Aceasta dispozitie se aplica si preotilor care au asistat pe donator din punct de vedere religios in cursul ultimei boli (art.810 alin.1 si 3 C.civ.). Observam ca ceea ce intereseaza este nu calitatea de medic, farmacist sau preot, ci asistenta cu caracter repetat sau de continuitate acordata bolnavului in calitatile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifi-ca un prieten medic, daca nu l-a tratat in cursul ultimei boli. Sunt exceptate de la interdictia vizata, si deci sunt valabile, donatiile remuneratorii, daca sunt potrivite cu starea materiala a donatorului si cu serviciile prestate de donatar (art.810 alin.2 C.civ.).In literatura de specialitate se recunoaste si validitatea donatiei facuta medicului de catre bolnavul care este sotui lui 4. Minorii si interzisii au dreptul de a primi donatii, dar nu au exercitiul acestui drept. In principiu, donatia facuta unui incapabil sau cu capacitate de
261

exercitiu restransa se accepta prin reprezentantii sai legali sau cu incuviintarea prevazuta de lege. Art.815 C.civ. contine insa o protectie speciala in favoarea minorilor si interzisilor, permitand ca donatiile facute lor sa fie acceptate si de catre ascendentii lor de orice grad, chiar daca nu sunt tutorii lor si parintii s-ar afla in viata si ar refuza sa accepte. In cazul minorului cu capacitate de exercitiu restransa art.815 C.civ. trebuie sa fie interpretat - dupa parerea noastra - in sensul ca nu numai tutorele sau parintii, dar si ascendentii minorului pot incuviinta accepta-rea. Dar daca donatia contine si element oneros (donatie cu sarcini sau sub conditie), deci acceptarea constituie un act de dispozitie, ea trebuie sa fie, in toate cazurile, autorizata in prealabil de autoritatea tutelara 5. Surdo-mutul care nu stie sa scrie nu poate accepta o donatie decat cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelara (art.816 C.civ.comb. cu art. 152 si 159 C.fam.), care va avea rolul de interpret al vointei surdo-mutului (surdului sau mutului) in sensul art.61 alin.2 din Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr.36/1995. Persoanele juridice. In legatura cu capacitatea de a accepta o donatie, se impune sa facem unele precizari privitor la acceptarea oferte-lor de donatie facute in favoarea persoanelor juridice. Am vazut ca, in principiu, persoanele juridice pot primi donatii daca dreptul, care formeaza obiectul donatiei, corespunde scopului stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954 si art.l din Decr. nr.478/1954 privitor la donatiile facute statului). 6. Donatiile facute statului (organelor de stat, institutiilor bugetare, unitatilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societatilor co-merciale cu capital majoritar de stat) urmeaza sa fie acceptate dupa cum urmeaza:

262

- donatiile oferite ministerelor, altor organe sau institutii centrale care depind direct de Guvern, precum si unitatilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se accepta de ministrul sau conducatorul organului ori institutiei centrale de stat; - donatiile oferite unitatilor administrativ-teritoriale se accepta, dupa caz, de consiliul judetean sau al municipiului Bucuresti; - donatiile oferite regiilor autonome sau societatilor comerciale cu capital majoritar de stat se accepta de conducatorii acestora insa, daca sunt de interes national, cu autorizatia prealabila a organului tutelar,iar daca sunt de interes local, cu autorizatia consiliului judetean sau al municipiului Bucuresti, dupa caz. Daca obiectul donatiei este un teren agricol se cere si avizul Ministe-rului Agriculturii, iar daca este un imobil situat intr-o localitate, avizul Degartamentului pentru Administratia Publica Locala. In toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care exista restante de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finantelor (art.2-4 din Decr. nr.478/1954). Daca bunul care formeaza obiectul donatiei (sau legatului facut prin testament) urmeaza sa intre in domeniul public al statului sau unitatii administrativteritoriale, dreptul de proprietate publica se dobandeste prin acceptarea liberalitatii de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz (art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia). Cat priveste persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donatiilor (inclusiv a darurilor manuale) se face prin organele abilitate sa incheie actejuridice in numele si pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele imputernicite in acest scop. In cursul constituirii, liberalitatile facute in scopul formarii patrimoniului necesar se accepta de persoanele imputernicite (prin actul constitutiv) sa desfasoare procedura de dobandire a personalitatii juridice. Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalitatilor sunt aplica-bile atat in cazul persoanelor juridice care urmaresc un scop patrimonial, cat si in cazul
263

asociatiilor sau fundatiilor fara scop patrimonial. Ordonanta Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociatii si fundatii nu prevede necesitatea vreunei aprobari sau autorizatii pentru acceptarea liberalitatii. Instanta competenta verifica numai indeplinirea cerintelor legale pentru constituirea asociatiei sau fundatiei (filialelor) ori federatiei si dispune, pe aceasta baza, inscrierea in Registrul asociatiilor si fundatiilor (federatiilor), personalitatea juridica fiind dobandita in momentul inscrierii. Legislatia noastra contine anumite dispozitii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la capacitatea partilor contractante, stabilind anumite incapacitati speciale de a dispune si de a primi prin intermediul contractului de donatie.

Incapacitati de a dispune Minorii si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca nu pot incheia contract de donatie, in calitate de donatori, nici prin reprezentantii legali (parinti sau tutor) si nici personal cu incuviintarea ocrotitorului legal (si chiar daca s-ar obtine autorizatia autoritatii tutelare-art.129 alin. 1-3 si art. 133 alin.3 comb. cu art. 105 alin.3 si 147 C.fam.). In practica se recunoaste insa validitatea darurilor obisnuite facute de minor sau, in numele sau, de ocrotitorul legal (de exemplu, cu ocazia unor aniversari, de ziua femeii etc.) daca sunt potrivite cu posibilitatile celui ocrotit. In aceste conditii se recunoaste validitatea darului, chiar daca minorul a actionat singur; lipsa incuviintarii sau autorizatiei nu poate fi invocata. 9. In favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art.809 C.civ. si

264

art. 141 C.fam.). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Momentul cand capacitatea este ceruta Reguli aplicabile. In ceea ce priveste momentul la care trebuie sa ne raportam pentru a aprecia capacitatea partilor, nu se pun probleme daca donatia se realizeaza printr-un singur act. Daca donatia se incheie prin acte separate (intre absent), donatorul trebuie sa fie capabil in momentul facerii ofertei (cand isi manifesta vointa de a dona), in momentul acceptarii ei de catre donatar (cand se realizeaza acordul de vointe) si in momentul primirii comunicarii actului de acceptare, caci donatia produce efecte numai din acest moment (art. 814alin.2 C.civ.). Cat priveste pe donatar, el trebuie sa fie capabil in momentul acceptarii. In momentul facerii ofertei (desi problema este controversata) consideram ca donatarul nu trebuie sa fie capabil, intrucat oferta este un act unilateral al donatorului. lar in momentul receptarii notificarii de catre donator problema capacitatii donatarului nu se pune; desi art.814 alin.2 C.civ. roman - referitor la efectele donatiei - a eliminat cuvintele "a 1'egard du donateur" (art.932 alin.2 C.civ. francez), totusi vizeaza numai comunicarea actului de acceptare in timpul vietii "donatorului", "a celui ce daruieste". Sanctiunea incapacitatilor speciale de a face si de a primi donatii Nulitatea contractului. Potrivit art.812 C.civ., "dispozitiile in favoarea unui incapabil sunt nule...".Cu toate ca formularea sugereaza sanciunea nulitatii absolute se admite ca nerespectarea incapacitatilor -atat de a face, cat si de a primi donatii - se sanctioneaza, de regula, numai cu nulitatea relativa a contractului, nulitatea putand fi invocata de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, daca este cazul) sau de succesorii sai in drepturi . In unele cazuri insa, cand incapacitatile sunt dictate de interese de ordine publica, sanctiunea este nulitatea absoluta a contractului. Astfel, donatiile facute
265

persoanelor juridice, daca n-au fost acceptate in conditiile prevazute de lege. Tot astfel, donatia avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel, daca donatarul nu este cetatean roman (art.41 alin.2 din Constitute). Controversata este problema sanctiunii aplicabile in cazul donatiilor facute medicilor, farmacistilor sau preotilor. Consideram ca sanctiunea nulitatii absolute isi poate gasi justificarea si in acest caz, deoarece interdictia este conceputa in art.810 C.civ., ca o dispozitie prohibitiva (nu numai de ocrotire), ca o regula generala de aparare a prestigiului profesiei de medic sau de preot. lar in cazul persoanelor care practica ilegal medicina, fapta ce constituie infractiune, in orice caz se impune sanctiunea nulitatii absolute. Donatia va fi nula, respectiv anulabila, chiar daca partile - pentru a ocoli dispozitiile privind incapacitatile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, caci actul care sincer incheiat ar fi nul, ramane nul si daca a fost simulat.

Irevocabilitatea donatiilor Clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii - Conditiile potestative. Cu toate ca dreptul transmis prin donatie poate, in principiu, sa fie conditional, adica supus unei conditii suspensive sau rezolutorii, cazuale ori mixte, totusi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei conditii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului (art.822 C.civ.). Astfel, o donatie este nula nu numai cand este facuta sub conditie pur potestativa (a carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului), ci se admite ca ea este nula chiar daca este facuta sub o conditie simpla potestativa din partea donatorului (a carei realizare, pe langa vointa lui, depinde si de circumstance exterioare care insa
266

nu pot actiona in afara vointei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care, fiind valabil afectate de conditii potestative simple (art. 1006), sunt nule, conform art. 1010 C.civ., numai daca sunt afectate de o conditie pur potestativa din partea celui ce se obliga. - Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este nula donatia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor si a caror valoare n-a fost specificata prin actul de donatie (art.823 C.civ.), intrucat donatorul ar fi liber sa revoce donatia contractand datorii pana la concurenta valorii bunurilor donate (chiar daca, in fapt, nu contracteaza datorii). - Dreptul de a dispute de bunul donat. Conform art.824 C.civ., in cazul in care donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o suma determinata din bunurile daruite, donatia este nula cu privire la acel bun sau suma, chiar daca donatorul moare fara a fi dispus de ele; bunul sau suma se transmite mostenitorilor donatorului. Daca rezerva dreptului de a dispune este generala si se intinde asupra intregii donatii, ea este nula in totalitate. 0 asemenea clauza este de fapt o conditie rezolutorie pur potestativa (art. 1010 C.civ.), care atrage nulitatea oricarei conventii. d) Dreptul de denuntare unilaterala a contractului. 20. Clauze permise. Intrucat enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilitatii, continute in C.civ., nu este limitativa, este necesar sa facem unele precizari si cu privire la clauzele care sunt permise, pentru a delimita mai bine campul de aplicatie al principiului irevocabilitatii. Sunt compatibile cu acest principiu urmatoarele clauze: a) Intrucat transmisiunea irevocabila a dreptului donat nu implica o predare imediata a bunului, donatia poate fi cu termen, pentru ca termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afecteaza dobandirea dreptului transmis, ci numai exercitiul acelui drept. b) Dupa cum am vazut, donatia poate fi afectata de o conditie cazuala sau mixta. Depinzand de hazard (art. 1005 C.civ.), respectiv si de vointa unei alte
267

persoane (determinate sau nedeterminate, art. 1007 C.civ.), decat donatorul, ele nu contravin principiului irevocabilitatii donatiilor. c) Tot astfel, poate fi stipulata plata datoriilor prezente (cu data certa anterioara donatiei) ale donatorului, precum si cele viitoare daca, in acest din urma caz, sunt specificate in contractul de donatie (art.823 C.civ.). d) Art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipularii reintoarcerii conventionale a bunurilor daruite pentru cazul cand donatarul ar muri inainte de donator, chiar daca lasa descendenti, sau pentru cazul de predeces al donatarului si al descendentilor lui (donatarul decedat fara posteritate).0 asemenea stipulatie este o conditie cazuala rezolutorie expresa care, in caz de realizare, produce efecte retroactive (art. 1615 si 1019) . In materie de imobile insa, pentru opozabilitatea fata de terti, clauza de reintoarcere este supusa publicitatii. Precizam insa ca reintoarcerea nu poate fi stipulata in favoarea unei alte persoane decat donatorul insusi (nici chiar in favoarea mostenitorilor sai), intrucat ar constitui o substitutie fideicomisara conditionala prohibita de lege. e) In cazul depunerii unei sume de bani la CEC sau alte unitati bancare, pe numele altei persoane animus donandi, deponentul poate insera in libret o clauza de imputernicire pe seama sa, fara a contraveni principiului irevocabilitatii, deoarece va actiona in baza clauzei ca un mandatar al titularului de libret. f) Nici clauzele de inalienabilitate, mai frecvente in materie de liberalitati, in masura in care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilitatii. g) in sfarsit, fara a epuiza enumerarea clauzelor permise, mentionam ca donatia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitatie), in favoarea donatorului sau a unui tert, este permisa, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se doneaza in mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectu contractului si un drept de uzufruct, donatorul pastrand nuda proprietate. Principiul irevocabilitatii donatiilor
268

Liberalitatile intre vii sunt, prin esenta lor irevocabile. Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale (art.801 si 822-824 C.civ.), care actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea prevazuta pentru toate contractele (art.969 C.civ.) si care rezulta din principiul ca, o data incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este "legea partilor") si nu poate fi revocat (desfacut, desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forta obligatorie a oricarui contract actioneaza si in cazul contractului de donatie, in sensul ca -odata incheiat - nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatarul. Dar irevocabilitatea donatiilor are un caracter special, particular, mai accentual decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insasi esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind, orice clauza sau conditie a carei indeplinire atarna de vointa donatorului si care i-ar da posibilitatea de a zadarnici sau micsora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe care contractul le creeaza pentru donatar sunt incompatibile cu esenta donatiilor, atragand nulitatea lor absoluta (art.822 C.civ.). Sanctiunea nulitatii loveste contractul in intregime, iar nu numai clauza incompatibila cu principiul irevocabilitatii si chiar daca aceasta clauza nu a fost cauza determinanta si impulsiva a liberalitatii. Cu toate acestea, daca donatia este divizibila si clauza o afecteaza numai in parte, pentru rest, efectele contractului se mentin. Iar daca, dupa moartea donatorului, succesorii sai in drepturi - in cunostinta de cauza - confirma sau executa donatia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art. 1167 alin.3 C.civ.). Revocabilitatea donatiilor Revocabilitatea donatiilor intre soti
269

Reguli speciale. in ceea ce priveste contractul de donatie incheiat intre soti (deci in timpul casatoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale sotului donator si care devin astfel bunuri proprii ale sotului donatar, daca nu s-a stipulat intrarea lor in comunitate, "ceea ce inseamna prefacerea dreptului de proprietate exclusiva a sotului donator intr-un drept de proprietate devalmase a ambilor soti". Evident, donatorul poate dona si cota-parte ideala ce-i apartine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formeaza obiectul comunitatii sau dreptul asupra unei mosteniri deschise (universalitate sau cota-parte indiviza asupra universalitatii), care este bun propriu al sotului-mostenitor (art.311it.b din C.fam.). Referitor la donatiile dintre soti, Codul civil prevede anumite reguli speciale derogatorii de la regulile generale aplicabile donatiilor. Cea mai importanta regula speciala (celelalte fiind subsecvente) vizeaza derogarea de la principiul irevocabilitatii donatiilor. Potrivit art.937 alin.l C.civ., "orice donatiune facuta intre soti in timpul maritagiului este revocabila". Revocarea se poate realiza prin vointa unilaterala a sotului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de realizare a donatiei (act autentic, donatie indirecta sau dar manual). Sotul donator (si numai el personal, nu si creditorii sau mostenitorii lui) are dreptul de a revoca donatia oricand, fie in timpul casatoriei, fie dupa desfacerea (prin divort) sau desfiintarea (nulitatea) ori incetarea ei prin recasatorirea sotului donatar de bunacredinta care nu a stiut ca sotul donator, declarat mort, este in viata, si chiar dupa decesul sotului donatar, impotriva mostenitorilor lui. Rezulta ca aceasta donatie devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului. 1. DreptuI de revocare fiind de esenta donatiilor dintre soti, nu este necesar sa fie stipulat in actul de donatie si nu poate fi inlaturat printr-o stipulatie contrara. Aceste donatii sunt valabile chiar daca s-au facut sub conditie potestativa, chiar daca se impune donatarului obligatia de a plati datoriile nedeterminate ale donatorului si chiar daca donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile daruite (art.826
270

C.civ.). Nici reintoarcerea conventionala nu este aplicabila; in caz de predeces al donatarului (si descendentilor lui), cu sau fara aceasta clauza, oricum donatorul poate revoca donatia. Tot astfel, donatiile intre soti nu se revoca de drept pentru survenienta de copil (art.937 alin.3 C.civ.). In timpul vietii donatorului nu este cazul a se aplica nici regulile privitore la revocarea donatiei pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum si fara a invoca cauzele prevazute de lege. In schimb, dupa moartea donatorului, cand donatia devine irevocabila, mostenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legate de revocare. Din cele aratate rezulta ca donatia dintre soti deroga nu numai de la principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitate de gradul II) - in sen- sul ca se pot stipula, la incheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu (de ex., conditii potestative simple) - dar chiar si de la forta obligatorie a oricarui contract (irevocabilitate de gradul I), in sensul ca una dintre parti poate, prin vointa sa unilaterala, sa revoce donatia (foloasele gratuite procurate celeilalte parti). 2. Cat priveste modurile de revocare, ea nu trebuie sa imbrace forma unei actiuni in justitie si poate fi atat expresa (de ex., prin act notarial sau prin testament), cat si tacita, implicita, constand intr-un act ulterior al donatorului din care rezulta vointa acestuia de a revoca dona-tia (de exemplu, legatul cu titlu particular, avand ca obiect bunul donat, facut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este insa necesar sa existe o identitate exacta intre bunul care a format obiectul donatiei si obiectul revocarii. Donatiile intre soti, inclusiv darurile de nunta, facute de unul dintre soti celuilalt, sunt revocabile pentru ca sotul donator sa poata revoca donatiile facute inainte de incetarea, desfacerea sau desfiintarea casatoriei si cand inceteaza influenta pe care o avea unul dintre soti asupra celuilalt (si de care a abuzat).

271

3. Pentru a asigura posibilitatea revocarii unilaterale, legea interzice sub sanctiunea nulitatii absolute donatiile mutuale, reciproce intre soti facute in acelasi act (art.938 C.civ.) si donatiile deghiza- te sau facute prin interpunere de persoane, chiar daca nu aduc atingere rezervei succesorale (art.940 alin.2 C.civ.), prezumanduse ca sunt persoane interpuse copiii sotului donatar dintr-o alta casatorie (sau din afara casatoriei ori adoptat numai de acesta) si acele rude ale sotului donatar (rude in linie directa si pana la gradul IV inclusiv pe linie colaterala) fata de care, in ipoteza deschiderii mostenirii, deci a mortii lor in momentul incheierii contractului de donatie, el ar fi avut vocatie (chemare) succesorala legala concreta, utila (art.941 C.civ.). De exemplu, parintele sotului donatar este prezumat persoana interpusa, nu si bunicul, fata de care - daca parintele este in viata - sotul nu are vocatie (chemare) succesorala. lar daca sotul donator are copii dintr-o casatorie anterioara (sau din afara casatoriei ori adoptat anterior casatoriei cu donatarul) si daruieste sotului din urma, liberalitatea va fi considerate excesiva, si deci supusa reductiunii, in raport de o cotitate disponibila speciala, care este mai mica decat cea ordinara (art.939 C.civ.), prevazuta de lege ca regula generala . Donatiile simulate Donatiile deghizate 1. Notiune. Reguli aplicabile. Donatia este deghizata cand conform actului public apare incadrata intr-o operatiune juridica cu titlu oneros. Deci in acest caz, actul public este simulat, neadevarat, si ascunde o donatie (deghizare totala, prin care se ascunde natura gratuita a contractului secret ). De exemplu, vanzarecumparare in care pretul nu este datorat (contraprestatie simulata); recunoasterea unei datorii care nu exista in realitate etc. Donatiile deghizate, ascunse sub aparenta unui contract cu titlu oneros, sunt, in principiu, valabile; deghizarea - simulatia in general - nu este sanctionata cu

272

nulitatea.Prin urmare, donatia deghizata, care intruneste conditiile generale de validiiate ale contractelor - in special se pune problema cauzei licite - este valabila. Avand insa in vedere faptul ca donatia deghizata constituie o adevarata donatie, ea este supusa si regulilor de fond prevazute special pentru donatii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reductiune, raport, revocare in cazurile prevazute de lege). Deci, pentru donatia deghizata se aplica aceleasir'eguli de fond care s-ar aplica si daca donatia ar fi aparenta. 2. Forma. Controversata este problema ce forma trebuie sa imbrace aceste contracte; forma autentica ceruta de lege pentru validitatea donatiilor sub sanctiunea nulitatii absolute sau forma contractului care deghizeaza donatia, ceruta de lege, de regula, numai ad probationem? De exemplu, contractul prin care se transmite cu titlu gratuit dreptul de superficie asupra unei case sub aparenta unei vanzari-cumparari urmeaza sa fie incheiat in forma autentica (prevazuta de lege pentru donatii) sau poate fi incheiat sub forma unui act sub semnatura privata, stiut fiind ca, pentru instrainarea cu titlu oneros a constructiilor (fara instrainarea terenului aferent), legea nu prevede cerinta formei autentice? Potrivit unei solutii adoptate constant in practica judiciara, pentru validitatea acestor donatii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevazute de lege pentru contractul care deghizeaza donatia. Dar nerespectarea acelei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a donatiei deghizate, desi acea forma este prevazuta de lege numai ad probationem. Cu alte cuvinte, forma se imprumuta de la contractul care deghizeaza donatia, iar sanctiunea care se aplica este - de regula - cea prevazuta pentru donatii. Majoritatea doctrinei critica solutia jurisprudentei (critica de care ea nu vrea sa auda) , solicitand respectarea formei autentice a donatiilor.In orice caz, consideram ca renuntarea la cerinta formei autentice este in contradictie cu art.813 C.civ., care fiind redactat diferit fata de art.931 C.civ. francez - prevede categoric: "toate
273

donatiile se fac prin act autentic", deci atat donatiile sincer intervenite intre parti, cat si cele deghizate. Dupa cum s-a spus, "fata de o dispozitie atat de imperativa, nu este cu putinta a se admite validitatea unor donatiuni efectuate prin procedee, cari au tocmai de scop sa ocoleasca formele strict impuse de lege in materie de donatiuni intre vii; validarea donatiunilor deghizate ar echivala cu desfiintarea de fapt a formelor solemne". 3. Dovada. Cat priveste proba deghizarii (indiferent de forma in care s-a incheiat actul aparent), se aplica regulile din materia simulatiei, deci partile si succesorii lor universali ori cu titlu universal (art.l175 C.civ.) o pot dovedi prin contrainscris sau inceput de dovada scrisa - art.1197 C.civ. - care poate fi completata cu martori si prezumtii (potrivit regulilor de dovada a contractelor), in schimb tertii (inclusiv succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai partilor) prin orice mijloace de proba. Reamintim ca, in aceasta materie, mostenitorii rezervatari sunt terti, pentru ca se prezinta in apararea unui drept propriu, iar nu dobandit prin mostenire de la defunct, actionand deci nu ca succesori universali. Pentru a usura dovada deghizarii, legea (art.845 C.civ.) prevede in favoarea mostenitorilor rezervatari o prezumtie relativa potrivit careia instrainarea cu titlu oneros facuta unui succesibil in linie dreapta (ruda in linie directa descendenta sau ascendenta, inclusiv rudenia civila rezultand din adoptie) reprezinta o donatie deghizata (supusa reductiunii), dar numai daca instrainarea s-a facut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocata de un mostenitor in linie dreapta care sa fi consimtit la incheierea actului. Donatiile prin interpunere de persoane Notiune. Reguli aplicabile. In cazul donatiei prin interpunere de persoane simulatia nu vizeaza natura gratuita a contractului, ci persoana adevaratului donatar. Se recurge la aceasta forma a simulatiei, de exemplu, in cazul in care adevaratul donatar este incapabil sa primeasca liberalitati de la donator sau gratificarea sa ar
274

provoca ecouri nefavorabile in familia donatorului. Din aceasta cauza, contractul aparent se incheie cu o persoana interpusa, prin contrainscris precizandu-se persoana adevaratului donatar. In aceasta varietate a simulatiei nu se pun probleme in legatura cu forma contractului; deoarece contractul care se incheie cu persoana interpusa este o donatie, neindoielnic trebuie sa fie incheiat in forma autentica, realizandu-se astfel scopul ocrotirii donatorului si a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, si conditiile de fond prevazute pentru donatii, care urmeaza sa fie apreciate si avute in vedere in raport cu adevaratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevazute de lege, reductiunea etc.). Datorita dificultatilor de dovada a simulatiei (la care se recurge mai ales pentru a ocoli incapacitatile speciale prevazute in materie de donatii) legea (art.812 C.civ.) prezuma absolut ca sunt persoane interpuse parintii, descendentii si sotul persoanei incapabile (de exemplu, a tutorelui, medicului, cetateanului strain etc.) si care devin - prin intermediul prezumtiei - persoane incapabile de a primi donatii de la donator. Donatiile indirecte Notiune Conditii de fond si de forma. "Donatiile" indirecte sunt acte juridice incheiate (nesimulat) cu intentia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevazute pentru liberalitati), dar infaptuite pe calea unui act juridic diferit de contructul de donatie. Prin urmare, spre deosebire de donatia deghizata - care este o adevarata donatie deoarece contractul aparent nu are o existenta reala, nu corespunde vointei reale a partilor -, in cazul "donatiei" indirecte actul care se incheie (altul decat donatia) este real, voit de parti, dar prin intermediul lui se realizeaza indirect o gratificare, o liberalitate.

275

Pentru aceasta categorie de acte juridice, in care aparenta este conforma cu realitatea, nu se cere respectarea formei autentice dat fiind ca nu sunt contracte de donatie, ci liberalitati efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regula , nu se prevede aceasta cerinta de forma. Caracteristic in aceasta privinta este, de exemplu, art. 1642 alin.2 C.civ. care precizeaza ca daca renta viagera s-a constituit in favoarea unei terte persoane (stipulate pentru altul facuta cu intentia de a gratifica), desi este o liberalitate, totusi nu este supusa formelor stabilite pentru donatie. Tot astfel, art.1138 C.civ., care permite dovada rerniterii de datorie prin predarea titlului constatator al creantei . Rezulta ca "donatiile" indirecte sunt supuse numai regulilor de fond -nu si de forma - ale donatiilor. In schimb, actul prin intermediul caruia se realizeaza indirect liberalitatea, trebuie sa fie incheiat cu respectarea conditiilor de forma (daca este cazul) si de fond prevazute de lege pentru acel act. In cazul acestor acte nu sunt aplicabile nici dispozitlile art.814 C.civ. referitoare la acceptarea donatiei facuta prin act separat. In masura in care acceptarea este necesara pentru realizarea donatiei indirecte, ea urmeaza regulile prevazute pentru actul care-i serveste drept suport juridic. Actele cele mai intrebuintate pentru realizarea unei "donatii" indirecte sunt: renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatia in folosul altuia. Renuntarea Renuntarea la un drept nu este, prin ea insasi, o liberalitate (poate fi si cu titlu oneros). Dar daca renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei liberalitati. Prin urmare, numai existenta intentiei de a gratifica da nastere unei donatii indirecte. Donatia este de fapt un act accesoriu al operatiei principale care este renuntarea si de care va profita persoana chemata in puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renuntarea la o mostenire de care va profita comostenitorul orimostenitorul subsecvent,
276

renuntarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renuntarea la legat de care va profita colegatarul sau mostenitorul grevat de executarea legatului etc.). Subliniem ca, fara intentie liberala, prin renuntarea la un drept nu se realizeaza o donatie indirecta (de exemplu, daca mostenitorul renunta la mostenire pentru a nu suporta sarcinile si datoriile succesiunii). In acest sens se spune ca renuntarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donatie indirecta se cere stabilirea intentiei de a gratifica. Aceasta intentie poate fi dovedita prin orice mijioace de proba, fiind vorba de interpretarea unei vointe juridice. Trebuie precizat, de asemenea, ca renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta pentru donatii numai daca sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele facute in favorem. De exemplu, renuntarea la o mostenire in favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmata de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusa neindoielnic conditiilor prevazute de art.813 si 814 C.civ.. Remiterea Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunta, total sau partial, cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanta (art.1138-1142 C.civ.), constituie o donatie indirecta. In acest caz, debitorul realizeaza un folos gratuit, o imbogatire, care corespunde cu valoarea creantei ce ar fi trebuit sa plateasca creditorului. Stipulatia Stipulatia in favoarea unei terte persoane, facuta cu intentia de a gratifica (donandi causa), reprezinta tot o donatie indirecta scutita de formele prevazute pentru donatii. Donatia indirecta realizata pe calea stipulatiei pentru altul prezinta insa si alte particularitati fata de regulile generale ale donatiilor. -Aceasta donatie se realizeaza independent de acceptarea donatiei de catre donatar (tertul beneficiar) si de notificarea acceptarii donatorului - stipulant, intrucat dreptul stipulat in favoarea tertului beneficiar (donatar) se naste direct si nemijiocit
277

in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulantul-donator si promitent . -Acceptarea donatiei - avand drept efect numai consolidarea (iar nu nasterea) dreptului in patrimoniul tertului - beneficiar (donatar) - poate fi facuta nu numai de catre donatar, dar si de catre succesorii sai in drepturi, si nu numai in timpul vietii, dar si dupa moartea donatorului (ori dupa ce a devenit incapabil). -Donatia devine irevocabila numai din momentui acceptarii. Pana la consolidarea prin acceptare a dreptului in patrimoniul donatarului, donatorulstipulant (nu si succesorii sai in drepturi) poate revoca donatia ad nutum. Inseamna ca pana la acceptare nu opereaza forta obligatorie a contractului (irevocabilitatea de gradul I). In schimb, principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitatea de gradul II) trebuie sa fie respectat; dreptul stipulat in favoarea donatarului se naste valabil in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent numai daca stipulatia nu contine clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor . In sfarsit, precizam ca daca donatia indirecta (stipulatia facuta donandi causa) este prevazuta in cadrul unei donatii directe (donatie cu sarcini) - donatie dubla facuta printr-un singur act juridic -, donatia directa va fi guvernata, evident, de regulile aplicabile donatiilor (forma autentica sau dar manual, principiul irevocabilitatii, acceptarea de catre donatarul direct si notificarea acceptarii etc.). Numai in privinta sarcinii stipulate, care este o donatie indirecta grefata pe o donatie directa, se aplica regulile specifice stipulatiei pentru altul. In ceea ce priveste capacitatea de a face si de a primi donatii, urmeaza a fi examinata, in acest caz, atat in raporturile dintre partile donatiei directe (stipulant si promitent), cat si in raporturile dintre donatorul-stipulant si donatarul-tert beneficiar. In schimb, in raporturile dintre promitentul-donatar direct si tertul beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligatii - problema capacitatii de a face sau
278

de a primi donatii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate in favoarea sa (daca nu este medicul curant al stipulantului-donator). Prin exceptie de la regula necesitatii capacitatii donatarului-tert beneficiar de a primi donatii, se recunoaste validitatea sarcinii stipulate in favoarea unei persoane viitoare (neconcepute), cu conditia existentei ei la data executarii sarcinii, de exemplu, sarcina stipulata in favoarea copilului care se va naste din casatoria pe care o va incheia nepoata donatorului. Donatii manuale Notiune Darul manual reprezinta o categorie speciala de donatie pentru validitatea careia se cer doua elemente: a) acordul de vointa pentru a transfera si dobandi un drept cu titlu gratuit si b) traditiunea, predarea efectiva si reala (materiala) a bunului daruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul partilor constituie temeiul juridic al transferarii valorii din patrimoniul donatorului in patrimoniul donatarului. Iar "traditiunea" este exteriorizarea acordului, inlocuind (dupa unii autori reprezentand) forma solemna prevazuta de lege pentru donatii si de natura a atrage atentia donatorului asupra gravitatii contractului pe care il incheie. Observam ca singura conditie speciala ce trebuie indeplinita in cazul darurilor manuale este predarea, traditiunea reala a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusa unei forme speciale, ci ea consta in primirea (preluarea) bunului daruit. Validitatea darurilor manuale este consacrata prin art.644 C.civ. care, la modurile de dobandire a proprietatii (prin exceptie de la art.971 C.civ.), prevede si traditiunea. Reprezentarea

279

Reprezentarea in cazul darului manual. Darurile manuale facute persoanelor care au capacitatea de a primi o donatie, insa nu au exercitiul acestui drept, sunt valabile prin traditiunea bunurilor facute reprezentantilor lor legali, respectiv cu incuviintarea ocrotitorilor, iar daca contin si element oneros cu autorizatia autoritatii tutelare. Predarea-primirea se poate face si printr-un reprezentant conventional, mandatar, caci posesiunea se poate transmite sau dobandi prin intermediul altuia. Reguli Reguli de fond aplicabile. Darul manual deroga de la regulile de forma ale donatiilor, insa este supus acelorasi reguli de fond ca si celelalte donatii (liberalitati), inclusiv principiul irevocabilitatii. Darul manual poate fi insotit si de clauze accesorii; sarcini ori conditii, scutire de raport etc. Traditiunea Traditiunea reala este un element esential al darului manual, iar nu un mod de executare a contractului. Astfel, o simpla oferta verbala sau chiar constatata prin inscris sub semnatura privata a unui dar manual, acceptata - fie si in scris - de donatar, nu constituie un dar manual. 0 asemenea intelegere este nula absolut ca donatie (din lipsa formei autentice). Iar daca oferta si acceptarea s-au facut in forma autentica suntem in prezenta unei donatii obisnuite (avand ca obiect, de exemplu, un autoturism), iar nu de dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin traditiune. Daca insa obiectele pe care donatorul voieste sa le daruiasca se afla deja in mainile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, imprumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaratia donatorului ca intelege sa le daruiasca, acceptata de donatar Instanta suprema a mai precizat ca prin "traditiunea" bunului nu trebuie sa se inteleaga neaparat o deplasare fizica a bunului, cum ar fi preluarea din mana donatorului, efectele sale juridice putand fi realizate si printr-o traditiune implicita, de exemplu, atunci cand donatorul ar inmana donatarului cheile unei casete ori a
280

unui depozit in care se afla lucrul sau cheile de contact ale autoturismului. In nici un caz daruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cartii de identitate (certificatului de inmatriculare) a vehiculului, acesta nefiind un titlu reprezentativ al bunului. Deci predarea actului trebuie sa fie insotita, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, incat donatarul sa poata intra in posesiunea efectiva a vehiculului. lar pentru dovada dreptului de proprietate al donatorului sii efectuarea formalitatilor administrativ-teritoriale (radierea de pe numele donatorului si inmatricularea pe numele donatarului) va fi necesara operarea transferului de proprietate in carte de identitate a autovehiculului, potrivit art. 9-10 din OG nr. 78/2000 si art. 5 lit.e din Instructiunile de aplicare a HG nr. 610/1992. In caz de refuz al unei parti de a se prezenta pentru efectuarea acestor formalitati, consideram ca cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii dreptului de proprietate prin donatia realizata sub forma darului manual, urmand ca mentiunea privind noul detinator al autovehiculului sa fie inscrisa de organul de politie pe baza hotararii judecatoresti. De asemenea, predarea unei sume de bani - direct sau prin virament -unitatii care construieste sau vinde donatarului o locuinta are caracterul unui dar manual pentru a carui validitate nu este necesara forma autentica si nici inmanarea efectiva a sumei in mainile donatarului . Constituie dar manual si depunerea unei sume de bani la CEC (sau alta unitate bancara) pe numele unei alte persoane, daca aceasta depunere nu s-a facut cu alt titlu (plata unei datorii, acordarea unui imprumut etc.) . Tot astfel,poate constitui dar manual depunerea de catre parinti a unei sume de bani la CEC pe numele copilului lor minor (sau major), astfel incat - devenind fara nici o alta formalitate proprietatea copilului (chiar daca in libret s-a prevazut o clauza de imputernicire in favoarea unuia dintre parinti) - nu mai fac parte din bunurile comune ale sotilor si nu formeaza obiectul partajului la incetarea
281

comunitatii, afara numai daca se dovedeste ca depunerea pe numele copilului nu s-a facut cu intentia ca suma in cauza sa iasa din patrimoniul comun al sotilor si sa intre in patrimoniul copilului. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contesta intrarea sumei in patrimoniul copilului (minor sau major). Pana la dovada contrara, caracterul de liberalitate (donatie) a depunerii se prezuma, copilul fiind titularul libretului. Retragerea unei sume de bani de pe carnet CEC si transferarea ei pe carnet CEC al altei persoane, fiind recunoscuta ca donatie valabila - chiar daca se savarseste doar prin comunicare telegrafica intre agentii - se justifica tot prin ideea de dar manual, intr-o acceptiune noua a notiunilor de lucru corporal si de traditiune, acceptiune care are in vedere realitatea unor procedee curente de transferare rapida si sigura a bunurilor mobile, a sumelor de bani in special. Prin urmare, producandu-se o asa-numita "dematerializare" a traditiunii bunurilor, darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implica o predare efectiva, materiala a bunului donat, dar asigura totusi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu in altul. In schimb, nu constitute dar manual (si, bineinteles, nici donatie in general) predarea unui libret nominalizat pe numele donatorului ori a altei persoane, dar netransferat pe numele donatarului, pentru ca simpla predare a unui titlu nominativ nu implica transferul dreptului asupra sumelor. Dreptul nu poate fi considerat transmis cata vreme donatarul nu are nici o posibilitate legala sa dispuna de sumele inscrise in libret. Nici predarea unui libret nominativ, in care primitorul este inscris la clauza testamentara, nu constituie dar manual, pentru ca drepturile sale - in calitate de legatar, iar nu de donatar - se vor naste numai la moartea titularului de libret. In schimb, daca primitorul este inscris la clauza de imputernicire, poate fi vorba de un dar manual, daca inscrierea clauzei si predarea-primirea libretului s-au facut cu
282

intentia de a face si de a primi o liberalitate.Darul manual se poate realiza in acest caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele inscrise in libret. Obiectul Obiectul darului manual. Datorita faptului ca traditiunea reala este un element esential al darului manual, numai bunurile mobile corporate susceptibile de traditiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanta, drepturi de create intelectuala, fond de comert etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru ca nu sunt susceptibile de a fi transferate si dobandite printr-o predare si primire efectiva. Fac exceptie titlurile la purtator -asimilate mobilelor corporale- si biletele de banca, pentru ca transmiterea acestora are loc de la mana la mana. Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune detinerea materiala (corpus) a bunului, deci existenta lui actuala. Darurile de nunta Problema darurilor de nunta. 0 precizare se mai impune in legatura cu asanumitele "daruri de nunta"(notiune neprevazuta in legislatie), dar care reprezinta aplicatii relativ frecvente ale darului manual. In legatura cu aceste daruri de nunta, s-a decis ca ele urmeaza a fi considerate bunuri comune ale sotilor in cote egale, chiar daca au fost facute de parintii unuia dintre soti, deoarece sunt dobandite in timpul casatoriei si pentru ca se "presupune intentia (mentiunea) dispunatorului ca ele sa devina comune" .Numai daca donatia se face (de parintii unuia dintre soti) nu cu ocazia serbarii nuntii, ci ulterior, bunul se considera ca fiind propriu . Pe de alta parte insa, s-a decis ca - in principiu - bunurile dobandite de catre soti in timpul casatoriei prin donatie sunt bunuri proprii, afara numai daca

283

dispunatorul a aratat (expres sau cel putin exprimat neechivoc) ca a inteles sa gratifice pe ambii soti. In solutionarea acestei probleme controversate, consideram ca trebuie sa avem in vedere numai dispozitiile legale existente sii numai diferentierile cuprinse in texte. Astfel, prin derogare de la regula comunitatii bunurilor dobandite de catre oricare dintre soti in timpul casatoriei (art.30 C.fam.), sunt calificate bunuri proprii ale fiecarui sot "bunurile dobandite in timpul casatoriei prin... donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune"(art.31 lit.b C.fam.). Observam ca legea excepteaza de la regula comunitatii donatiile, fara a distinge dupa forma lor de realizare (act autentic, donatie simulata sau indirecta ori dar manual). Tot astfel, legea nu distinge in functie de momentul realizarii donatiei; cu ocazia serbarii nuntii sau la o alta data (dar, evident, in timpul casatoriei). De altfel, daca s-ar face exceptie (de la excepfie) pentru "darurile de nunta", de ce nu sar excepta si darurile facute cu ocazia aniversarii casatoriei (de ex., la un an, la nunta de argint sau de aur etc.). In sfarsit, legea nu distinge in functie de persoana donatorului (parinti sau alte rude mai apropiate sau mai indepartate in grad - fratisurori, unchi-matusi - ori persoane fara legatura de rudenie cu unul dintre soti). Rezulta ca asemenea diferentieri nu se justifica in drept, caci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobandite prin donatie - inclusiv darurile de nunta - devin bunuri proprii ale fiecarui sot, daca dispunatorul nu a dispus ca ele sa devina comune. Dupa cum s-a subliniat mai recent in practica Curtii Supreme de Justitie, "bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, pentru a fi respectata vointa donatorului, care, daca nu a dispus altfel, nu poate fi presupus ca a inteles sa avantajeze si sotui celui gratificat"'. Pronuntandu-ne impotriva diferentieri lor aratate, neprevazute de lege, se impune insa sa avem in vedere o distinctie care este prevazuta de lege; darurile obisnuite. Potrivit art.759 C.civ., "prezenturile (darurile - n.ns.) obisnuite nu sunt
284

supuse raportului". Unii autori considera ca aceste daruri (facute nu numai la nunti, dar si cu alte ocazii, de exemplu, aniversari, botezuri etc.) nu sunt supuse raportului fiindca "nu alcatuiesc dona-tii". Alti autori considera ca si darurile obisnuite reprezinta donatii, dar nu sunt supuse regimului liberalitatilor. Oricum, ele sunt exceptate de la raport. Mai mult, se admite unanim, ca aceste daruri obisnuite, nesupuse raportului, nu intra nici in alcatuirea masei de calcul in vederea stabilirii liberalitatilor excesive supuse reductiunii in caz de incalcare a rezervei succesorale . lar daca, in materie de mostenire, aceste daruri obisnuite nu sunt supuse regimului donatiilor (liberalitatilor), nu pot fi supuse regimului donatiilor nici in materia raporturilor patrimoniale dintre soti. In concluzie, numai darurile obisnuite - indiferent de forma sau momentul realizarii ori de persoana donatorului - nu intra sub incidenta exceptiei prevazute de art.31 lit.b din Codul familiei, ci devin bunuri comune potrivit regulii prevazute de art.30 C.fam. (daca nu exista alte motive legale pentru care ele sa devina bunuri proprii ale unuia dintre soti, de ex., vointa neechivoca a donatorului in acest sens). In schimb, toate celelalte donatii, care nu sunt daruri obisnuite (sume mari de bani, autoturisme sau alte bunuri de mare valoare), devin bunuri proprii, potrivit art.31 lit.b, chiar daca sunt facute cu ocazia serbarii nuntii si de catre persoane care nu sunt parintii (alte rude apropiate) unuia dintre soti, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca bunurile donate sa devina comune. Dovada darului manual Cu toate ca darul manual se perfecteaza prin faptui predarii si, ca atare, fiind o chestiune de fapt poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, pentru donator si succesorii sai, in vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenta unui inscris sau inceput de dovada scrisa care poate fi completata cu martori sau prezumtii, conform regulilor generale in materie de probe (art.1191 si urm. C.civ.). Astfel, daca donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori
285

pentru ingratitudine sau daca intervine revocarea de drept pentru survenienta de copil si se cere restituirea bunului donat. La fel daca succesorii sai in drepturi cer revocarea donatiei. In schimb, daca mostenitorii rezervatari sau cei indreptatiti la raport cer reductiunea ori raportul donatiei, prezetandu-se cu un drept propriu, iar nu in calitate de succesori in drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de proba, la fel ca si orice alti terti. Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar in baza art. 1909 C.civ., nu are nevoie de dovada scrisa. Dar persoanele interesate (de exemplu, mostenitorii) pot dovedi cu orice mijioc de proba fie ca lucrul nu a fost donat, ci a fost furat ori pierdut de catre proprietar, fie caracterul echivoc ori viciile posesiei, fie, in conditiile art.1191 si urm. C.civ., contractul din care rezulta natura precara a detentiunii. Efectele intre parti Reguli generale Efectul translativ al contractului. Ca efect al donatiei, dreptul care formeaza obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului in patrimoniul donatarului. Donatia poate avea ca efect si stingerea unui drept si a obligatiei corelative (remitere de datorie). Daca dreptul transferat este o creanta, operatia intervenita intre parti se analizeaza ca o cesiune de creanta cu titlu gratuit, aplicandu-se regulile corespunzatoare (art. 1391 si urm., C.civ.), cu derogarile care rezulta din natura gratuita a transferului. Cel mai frecvent, obiectul contractului il constituie un drept real. In acest caz, ca si in materie de vanzare, transmiterea sau constituirea dreptului opereaza prin efectul realizarii acordului de vointa (art.971 C.civ.) in forma prevazuta de lege (forma autentica sau forma actului juridic care realizeaza indirect donatia, in aceasta din urma ipoteza, de regula, solo consensu), dar neconditionat de predarea bunului

286

care formeaza obiectul donatiei, cu exceptia darurilor manuale care se realizeaza prin traditiune. Obligatiile donatorului 1. Obligatia de predare. Dupa incheierea contractului donatorul este obligat sa predea bunul daruit potrivit clauzelor stabilite si sa-l pastreze pana la predare, raspunzand de pieirea sau deteriorarea lui provenita din culpa sa. In cazul darului manual, evident, problema obligatiei de predare nu se pune. 2. Obligatia de garantie. Cazuri in care exista. Spre deosebire de vanzator, in principiu donatorul nu datoreaza garantie pentru evictiune (art.828 alin.1 C.civ.) si nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit . - Prin exceptie, donatorul datoreaza garantie in urmatoarele cazuri: - Daca a promis expres garantia pentru evictiune (art.828 alin.2 C.civ.) sau pentru vicii, lipsa garantiei nefiind o regula imperativa. - Daca evictiunea provine din faptul sau personal (art.828 alin.3 C.civ.), de exemplu, vinde imobilul donat inainte de efectuarea formelor de publicitate sau vinde si preda lucrul mobil cumparatorului, daruit anterior prin act autentic, fapte care contravin obligatiei contractuale. - In caz de dol (intentie sau culpa grava asimilata dolului) donatorul raspunde de pagubele rezultand din viciile ascunse, cunoscute de el si necomunicate, care au cauzat (direct sau indirect) un prejudiciu donatarului, caci dolul stramuta problema raspunderii de pe teren contractual, pe teren delictual (art.998 C.civ.). - In sfarsit, daca donatia nu este pur gratuita (donatie cu sarcini) donatorul raspunde de evictiune in limita valorii sarcinilor (art.828 alin.3 C.civ.). Desi legea nu prevede expres, donatorul raspunde ca un vanzator si pentru vicii ascunse, caci in limita sarcinilor (respectiv, a pretului platit pentru o parte din valoarea bunului) donatia este un contract cu titlu oneros si sinalagmatic. Obligatiile donatarului
287

Regula. Donatia cu sarcini. Cand donatia este pur gratuita, donatarul nu are nici o obligatie, ci numai o indatorire denumita traditional "de recunostinta" care, in cazurile anume determinate de lege, este sanctionata prin posibilitatea data donatorului de a revoca donatia pentru cauza de ingratitudine . Altfel se pune problema daca donatia este cu sarcina (sub mode). Dupa cum se stie, sarcina este o obligatie impusa donatarului, care - dupa acceptarea donatiei este tinut s-o execute. Desi sarcina se aseamana cu o conditie rezolutorie (intrucat nici una, nici alta nu afecteaza nasterea dreptului si in caz de realizare a conditiei sau de revocare a donatiei pentru neexecuarea sarcinii efectele sunt retroactive), ele nu trebuie sa fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel putin sub doua aspecte: - in cazul conditiei rezolutorii, chiar daca este potestativa din partea donatarului, nu se creeaza nici o obligatie pentru el, fiind liber sa actioneze cum doreste, fara riscul de a-si vedea angajata raspunderea, caci conditia (rezolutorie) este numai o modalitate care, in caz de realizare, desfiinteaza dreptul afectat de ea. In schimb, sarcina obliga pe donatar, in caz de neexecutare putandu-se recurge la masuri de executare, creditorul avand dreptul la actiunea in executare; - conditia opereaza de drept (art. 1019), in schimb revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru neexecutarea sarcinii trebuie sa fie ceruta justitiei (art.832 C.civ.). Sarcina, ca si conditia, nu trebuie sa fie imposibila, ilicita sau imorala, potrivit regulilor generale. Ea poate fi prevazuta fie in favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie in favoarea unei terte persoane (cand se analizeaza ca o stipulatie pentru altul reprezentand o donatie indirecta grefata pe o donatie directa, daca stipulatia este facuta donandi causa), fie in favoarea donatarului insusi (de exemplu, efectuarea unei calatorii de studiu). In acest din urma caz, obligatia se justifica numai daca donatorul are vreun interes, cel putin moral, la executarea sarcinii. Altfel obligatia donatarului fata de el insusi nu ar putea avea o existenta
288

juridica (decat, eventual, ca o conditie). In cazul sarcinii stipulate in favoarea donatarului insusi, donatia este de fapt pur gratuita, insa cu posibilitatea revocarii pentru neexecutare. Numai in cazul sarcinii stipulate in favoarea donatorului sau a unui tert donatia inceteaza sa fie liberalitate in masura sarcinii. Intrucat donatia cu sarcini este, in limita sarcinii, un contract sinalagmatic (si cu titlu oneros), in caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere indeplinirea prestatiei care formeaza obiectui sarcinii cu daune-interese si donatarul nu ar putea, fara consimtamantui donatorului, deci fara un nou contract, sa se libereze de sarcina, abandonand bunurile daruite. Dar se poate alege si o alta cale; revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru neexecutarea de obligatii. In caz de neexecutare partiala sau executare cu intarziere instanta este chemata sa aprecieze gravitatea nerespectarii obligatiilor de catre debitor si, in functie de imprejurari, poate dispune rezolutiunea contractului (in cazuri temeinic justificate rezolutiunea partiala), eventual cu acordarea unui termen de gratie. In caz de admitere a actiunii, revocarea produce efecte retroactive atat impotriva donatarului si succesorilor lui in drepturi, cat si impotriva tertilor, drepturile constituite in favoarea lor fiind desfiintate (art.830 C civ.) potrivit regulilor aplicabile rezolutiunii pentru neexecutare (art. 1020-1021 C.civ.). Actiunea in executare sau in revocare poate fi intentata de catre donator sau succesorii sai in drepturi (cum ar fi mostenitorii sai legali ori testamentari care beneficiaza de efectele revocarii), inclusiv creditorii chirografari in baza art.974 C.civ. (actiune oblica). In cazul sarcinii stipulate in favoarea unui tert, beneficiarul poate cere si el executarea obligatiei, dar nu poate cere revocarea donatiei, nefiind parte in contractul incheiat intre stipulant si promitent. In sfarsit, precizam ca orice donatie, inclusiv darul manual, poate fi afectata de sarcini.
289

Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti Reguli aplicabile. Ca si in materie de vanzare, opozabilitatea fata de terti este ingradita; in privinta bunurilor mobile prin exceptia trasa din art. 1909-1910 C.civ. (combinat cu art.972 C.civ.) prevazuta in favoarea tertului dobanditor de bunacredinta si posesor al lucrului daruit; in ce priveste transferul gratuit al unui drept de creanta prin formalitatea notificarii sau acceptarii conform regulilor de la materia cesiunii de creante, iar in privinta transmisiunilor gratuite de imobile prin formalitatea inscrierii dreptului in cartea funciara (art.22 si urm., art.61 si 72 din Legea nr.7/1996). In principiu, se aplica deci regulile generale. In privinta publicitatii imobiliare opereaza insa si anumite dispozitii speciale (art.819 C.civ.): Astfel, - spre deosebire de actele cu titlu oneros, a caror inopozabilitate din cauza neinscrierii in cartea funciara este limitata - neinscrierea in cartea funciara a dreptului real imobiliar dobandit prin donatie poate fi invocata "de orice persoane ce au interes la aceasta" (art.819 C.civ.), inclusiv dobanditorul cu titlu gratuit care a inregistrat cererea de inscriere mai intai si creditorul chirografar. Rezulta ca donatia neinscrisa in cartea funciara este opozabila numai partilor contractante si succesorilor lor universali si cu titlu universal (nu si succesorilor cu titlu particular sau creditorilor chirografari). Prin urmare, in aceasta materie se largeste cercul tertilor; succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari nu au calitatea de avanzii sai cauza (habentes causam), ci aceea de terti. Mai mult decat atat, donatia - chiar inscrisa in cartea funciara - nu este opozabila dobanditorului anterior cu titlu oneros al dreptului real neinscris in cartea funciara, care poate cere instantei judecatoresti sa acorde Inscrierii sale rang preferential fata de inscrierea efectuata de donatar (art.30 din Legea nr.7/1996), deoarece el certat de damno vitando, iar donatarul numai de lucro captando. Practic, donatarul - chiar inscris in cartea funciara si de buna-credinta - se bucura pe deplin
290

de efectele publicitatii imobiliare, titlul sau devenind inatacabil, numai dupa 10 ani socotiti din ziua cand s-a inregistrat cererea sa de inscriere in cartea funciara, termen inauntrul caruia poate fi pornita actiunea in rectificare (art.37 alin.2). Pe de alta parte, art.819 C.civ. contine o restrictie cu privire la persoanele care, desi interesate sa o faca (si cu toate ca, potrivit regulilor generale, ar avea calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totusi admise a invoca lipsa de inscriere in cartea funciara si anume, (pe langa parti si succesorii lor universali si cu titlu universal) acele persoane carora lipsa de inscriere li se poate imputa ca o culpa si succesorii lor universali sau cu titlu universal. Astfel, reprezentantii minorului sau ai celui pus sub interdictie. De asemenea, ascendentii care, potrivit art.815 C.civ., au acceptat donatia facuta unui minor sau interzis. Cauze de revocare Revocarea pentru ingratitudine 1. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.: a) atentat la viata donatorului. Nu se cere o condamnare penala, este suficient sa se stabileasca intentia de a ucide, intentia manifesta a autorului de a curma viata donatorului. Uciderea din culpa nu este cauza de revocare; b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciaza de instanta . Se cere insa ca fapta sa fi fost savarsita cu intentie, c) refuzul de alimente, ceea ce presupune ca donatorul a avut nevoie si a cerut alimente de la donatar, care - avand posibilitatea - a refuzat sa dea (a refuzat "fara cuvant"). Refuzul nu este sanctionat cu revocarea daca donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate si in situatia de a-i acorda intretinere. In ceea ce priveste cuantumul, alimentele nu trebuie sa treaca peste valoarea darului si, in consecinta, daca acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor. In toate cazurile, refuzul nejustificat de alimente este sanctionat numai prin posibilitatea revocarii donatiei; donatorul nu are actiune in justitie pentru a cere intretinere de la donatar.
291

Tot astfel - asemanator obligatiei civile imperfecte (naturale) - nici donatarul nu are actiune in restituirea (prin echivalent) a prestatiilor efectuate de bunavoie (art. 1092 alin.2 C.civ.), chiar daca existau persoane in stare si obligate la intretinere potrivit legii. Spre deosebire insa de obligatiile naturale, atitudinea negativa a donatarului constand in refuzul de alimente are o sanctiune specifica; actiunea in revocarea donatiei pentru ingratitudine. 2. Actiunea in revocare pentru ingratitudine este o pedeapsa civila si se caracterizeaza prin urmatoarele: a) Este o actiune strict personala si deci poate fi intentata numai de persoana impotriva careia faptele au fost savarsite, adica numai de catre donator. Implicand dezlegarea unei probleme morale de vinovatie si de iertare sau de aplicare a pedepsei, actiunea nu poate fi exercitata nici de catre creditorii donatorului, pe calea actiunii oblice (art.974 C.civ.), si nici de catre mostenitorii lui (desi actiunea are caracter patrimonial). In mod exceptional, mostenitorii devin titularii actiunii in revocare: - daca a fost intentata de donator, dar acesta a decedat inainte de terminarea procesului; - daca donatorul a decedat inainte de expirarea termenului in care actiunea putea fi intentata (art.833 alin.2 C.civ.). b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodata de drept (art.832 C.civ.), titularul actiunii (donatorul sau, in conditiile aratate, mostenitorul lui) - cunoscand faptul de ingratitudine - il poate ierta pe donatar (dar nu poate renunta la actiunea in revocare cu anticipatie, inainte de producerea actelor sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, in contractul de donatie). Iertarea se prezuma (fara a fi admisa proba contrara) daca a trecut un an din ziua savarsirii faptului sau din ziua cand donatorul (mostenitorii lui) au luat cunostinta de acel fapt (art.833 alin.l C.civ.), fara ca inauntrul acelui an sa fi cerut
292

revocarea. Acest termen de un an nu este un termen de prescriptie, ci un termen de decadere (de drept substantial) bazat pe o prezumtie legala, care nu este supus cauzelor de intrerupere si de suspendare stabilite in materie de prescriptie. In cazul in care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculeaza in raport de ultima . c) Actiunea nu se poate intenta decat in contra autorului faptului de ingratitudine. Daca el moare fara ca actiunea sa fi fost intentata sau terminata ea se stinge, adica nu poate fi pornita, dar nici macar continuata impotriva mostenitorilor donatarului (art.833 alin.2 C.civ.). Daca sunt mai multi donatari, actiunea in revocare nu poate fi admisa decat impotriva acelor care s-au facut vinovati de ingratitudine . d) Deoarece actiunea in revocare pentru ingratitudine nu este o actiune in rezolutiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau in constatarea desflintarii de drept a contractului (ca in cazul revocarii pentru survenienta de copil), ci o actiune in restituire cu caracter de pedeapsa - deci esentialmente personala admiterea actiunii nu produce efecte retroactive fata de terti. Inseamna ca drepturile dobandite de terti (fie si cu titlu gratuit) inainte de intentarea actiunii sau, in cazul imobilelor, inainte de efectuarea publicitatii cererii de revocare raman neatinse (art.834alin.1 C.civ.). Dar, din partea donatarului restituirea trebuie sa fie integrala, adica sa cuprinda sau bunul daruit (daca n-a fost instrainat) cu toate accesoriile sale, despagubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite in folosul tertelor persoane (ipoteca, uzufruct etc.) sau valoarea integrala a bunului (daca a fost instrainat) apreciata din momentul pronuntarii hotararii de revocare. In ambele cazuri se va tine seama, in plus sau in minus, de sporul de valoare sau de degradarile provenite din faptul donatarului sau tertilor.

293

In privinta fructelor, legea (art.834 alin.2 C.civ.) prevede ca ele se restituie numai de la data cererii de revocare (desi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui sa fie tratat ca un posesor de rea-credinta. Dispozitia se explica numai prin faptul ca pana in momentul introducerii cererii nu se stie care va fi atitudinea donatorului: il va ierta sau nu). Toate donatiile (facute prin act autentic, dar manual etc.) sunt supuse revocarii pentru cauza de ingratitudine. Revocarea pentru survenienta de copil 1. Domeniu de aplicare. Donatia se revoca de drept in cazul in care donatorul nu avea nici un copil sau alt descendent in momentul incheierii contractului de donatie si posterior i se naste ("dobandeste") un copil din casatorie sau din afara casatoriei (copil legitim sau natural, in terminologia C.civ., art.836). Revocarea se produce oricare ar fi felul sau valoarea donatiei (directa, indirecta, dar manual etc.). Face exceptie donatia intre soti, care - fiind revocabila prin vointa sotului-donator nu este supusa revocarii de drept pentru nastere de copil (art.937 alin.3 C.civ.). 2. Natura juridica. Revocarea pentru nasterea unui copil opereaza de drept (art.836 C.civ.). Deoarece aceasta revocare se produce mai mult in interesul copilului, ea nu poate fi inlaturata printr-o clauza contrara din contractul de donatie sau printr-un act de renuntare ulterior nasterii copilului, expresa ori tacita, sau de confirmare din partea donatorului (art.839 C.civ.). Evident, exista posibilitatea refacerii donatiei dupa nasterea copilului, dar cu respectarea conditiilor prevazute de lege (forma autentica, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donatie care nu va mai fi revocabila pentru survenienta de copil. Deoarece revocarea se produce de drept, in caz de litigiu instanta nu pronunta, ci numai constata revocarea, daca conditiile prevazute de lege sunt indeplinite. Pe de alta parte, datorita revocarii de drept, actiunea in restituire poate fi intentata nu numai de catre donator, dar si de catre succesorii sai in drepturi, inclusiv creditorii pe calea actiunii oblice.
294

Potrivit legii (art.840 C.civ. coroborat cu art.21 din Decretul nr.167/1958), actiunea in restituire a bunului donat - proprietatea fiind redobandita de drept - se prescrie dupa 30 de ani de la nasterea copilului. Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva donatarul continua sa detina bunul in aceasta calitate (nu dobandeste o alta calitate), cu consecinta aplicarii regulilor de fond ale donatiei (raport si reductiune). Nu excludem nici posibilitatea revocarii donatiei, dar, evident, pe alte temeiuri decat nasterea copilului (de exemplu, pentru ingratitudine) si cu regimul juridic corespunzator. 3. Conditii. Pentru ca revocarea sa se produca trebuie sa fie indeplinite doua conditii. a) In primul rand, se cere ca donatorul sa nu aiba vreun copil sau alt descendent in viata in momentul incheierii contractului de donatie. Existenta unui copil conceput in momentul donatiei nu impicdic revocarea de plin drept prin nasterea copilului dupa incheierea contractului (art 837 C.civ.), caci copilul conceput este considerat nascut (infans conceptus pro nato habetur) numai de cate ori este vorba de interesele (avantajele, drepturile) sale (quotiens de commodis eius agitur art.7 din Decretul nr.31/1954), or in acest caz nu este in interesul sau sa fie considerat nascut. Daca donatorul avea in momentul incheierii contractului un copil declarat disparut - desi acest copil este socotit a fi in viata (art. 19 din Decr.nr.31/1954) nasterea ulterioara a unui copil atrage revocarea, caci pentru ca revocarea sa nu opereze, art.836 C.civ. cere ca donatorul sa aiba un copil "existent" in timpul facerii donatiei, ori cel declarat disparut - desi prezumat a fi in viata - este, prin definitie, o persoana a carei existenta este putin probabila, ceea ce il poate determina pe donator sa faca donatia. Pe de alta parte, disparutul este socotit a fi in viata pentru ca, de regula, prezumtia opereaza in interesul lui. In cazul de fata, prezumtia ar opera in

295

detrimentui lui. Bineinteles, daca s-a declarat prin hotarare judecatoreasca moartea copilului, el nu mai este "existent". b) A doua conditie este ca donatorului sa i se nasca un copil, fie si postum (dupa moarte). Conditia este indeplinita, dupa cum am vazut, daca copilul nascut dupa incheierea contractului a fost conceput la acea data. Durata vietii copilului este indiferenta; revocarea se produce de drept prin nastere, chiar daca el moare inainte de intentarea actiunii in restituire. De asemenea, este indiferent daca copilul nascut dupa incheierea contractului de donatie este din casatorie sau din afara casatoriei (art.63 C.fam.). In acest din urma caz, evident, filiatia trebuie sa fie stabilita pe caile legale, dar ceea ce intereseaza este nu data stabilirii filiatiei, ci data nasterii copilului. Inseamna ca stabilirea filiatiei unui copil nascut dupa incheierea contractului atrage revocarea donatiei. In schimb, stabilirea filiatiei (dupa incheierea contractului) fata de un copil nascut anterior nu atrage revocarea, asa cum - in acest caz - nici nasterea unui alt copil, fie si din casatorie, dupa incheierea contractului, nu are ca efect revocarea donatiei, nefiind indeplinita prima conditie a revocarii. 4. Problema adoptiei. in legatura cu conditiile revocarii pentru survenienta de copil, se mai pune problema ce efecte produce, in aceasta materie, adoptia? Problema este controversata. a) Potrivit unei pareri, existenta unui copil adoptat "impiedica revocarea donatiei, deoarece este asimilat copilului din casatorie"'. Autorul are in vedere faptui ca raporturile adoptatorului cu copilul adoptat (si descendentii sai) sunt asimilate cu legaturile de rudenie rezultand din filiatia fireasca, si aceasta indiferent daca adoptia a fost cu toate efectele unei filiatii firesti (cu efecte depline) sau cu efecte restranse (art.75 si 79 C.fam., articole abrogate pentru viitor prin O.U.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei, modificata prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr.25/1997).
296

In consecinta, potrivit acestei pareri, daca donatorul avea un copil adoptat in momentul donatiei, nasterea sau adoptarea unui alt copil dupa incheierea contractului nu atrage revocarea. lar daca donatorul n-a avut nici un copil in momentul contractarii, adoptarea unui copil dupa momentul donatei are drept efect revocarea donatiei. In practica judecatoreasca s-a admis solutia contrara; revocarea pentru survenienta de copil se aplica "numai in cazul in care donatorul, ulterior donatiunii, dobandeste un copil din casatorie sau din afara casatoriei, fie chiar si postum". Copilul adoptat "nu se include in enumerarea - limitativa - a textului art.836 C.civ.". Intr-adevar, art.836 C.civ. vizeaza numai filiatia fireasca si textul este de stricta interpretare. Pe de alta parte, revocarea prin adoptie ar contraveni principiului irevocabilitatii, adoptia depinzand, in principal, de vointa adoptatorului. 0 data ce se admite ca adoptarea unui copil dupa incheierea contractului de donate nu atrage revocarea, inseamna ca nici existenta unui copil adoptat anterior donatiei nu impiedica revocarea in cazul nasterii unui copil ulterior incheierii contractului. Copilul adoptat nu este "copil sau descendent" in sensul art.836 C.civ.; copilul adoptat nu este vizat de text. In sfarsit, se mai pune problema (cel putin teoretic), ce efecte produce adoptia - in materia analizata - in raport cu parintele firesc al copilului adoptat de altul? Solutia depinde de felul adoptiei.- Daca adoptia este cu efecte depline, de la data incuviintarii ei inceteaza legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat (art.79 C.fam. si art.1 si 21 din OUG nr.25/1997). In consecinta, daca acest parinte face o donatie dupa aceasta data si ulterior i se naste un copil, donatia se revoca in conditiile art.836 C.civ. (ca si cum donatorul ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data donatiei).

297

- Daca adoptia a fost cu efecte restranse (incuviintata inainte de intrarea in vigoare a OUG nr.25/1997), legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat se pastreaza (art.75 C.fam.). In consecinta, pentru parintele firesc copilul adoptat este "existent"; donatia facuta de el nu se revoca pentru nasterea unui alt copil. 5. Efecte. Revocarea pentru survenienta de copil produce efecte retroactive de la data incheierii contractului de donatie. Deoarece donatia se desfiinteaza retroactiv, revocarea produce efecte nu numai impotriva donatarului si succesorilor sai (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) care au dobandit mortis causa, dar si in privinta tertilor dobanditori prin acte intre vii ai bunurilor daruite; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Insa, potrivit regulilor generale, in cazul mobilelor tertul dobanditor de buna credinta va putea opune exceptia prevazuta de art. 1909-1910 C.civ., iar in cazul imobilelor uzucapiunea de 10-20 ani. Posesorul care nu indeplineste conditiile necesare poate invoca numai uzucapiunea de 30 de ani. Daca donatia revocata pentru survenienta de copil era cu sarcini, revocarea nu se produce decat in limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua cand s-a notificat donatarului nasterea copilului (art.838 C.civ.). Top of the Document

(capitolul V/1 din bibliografie) V. CONTRACTE SPECIALE 1. Contractul de vânzare-cumpărare: - notiunea si caracterele juridice; - conditiile de validitate; - efectele contractului de vânzare-cumpărare.

298

2. Contractul de donatie: - notiunea si conditiile de validitate; - donatiile simulate; - donatiile indirecte; - darurile manuale; - efectele contractului de donatie; - cauzele legale de revocare a donatiilor. 3. Contractul de locatiune: - notiunea si caracterele juridice; - conditiile de validitate; - efectele contractului de locatiune; - încetarea locatiunii. 4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare): - notiunea si c conditiile de validitate; - efectele contractului de mandat; - încetarea contractului de mandat. CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE 2. Notiuni si caractere juridice 2.1. Consideratii generale privind contractul de vanzarecumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea este o operatie comerciala care inlesneste si face posibil schimbul de marfuri. Marea majoritate a actelor de comert prevazute de art. 3 C.com. se afla in legatura cu contractul de vanzare-cumparare. Astfel: ─ realizarea circulatiei marfurilor se realizeaza pe calea unei vanzaricumparari comerciale; ─ intreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulatie, dupa ce in prealabil a fost incheiat un contract de vanzare-cumparare; ─ intreprinderile de asigurare garanteaza realizarea echivalentului marfurilor vandute, daca au fost distruse in caz de forta majora; ─intreprinderile de banca finanteaza – prin intermediul operatiunilor de credit – schimbul, punand la dispozitie fondurile necesare cumparatorului sau vanzatorului.
299

Elementele contractului, incheierea, executarea, desfiintarea sunt aspecte reglementate de Codul civil, care constituie principalul izvor de drept in materia contractului de vanzare-cumparare. In art. 60-73 din Codul comercial, legiuitorul reglementeaza unele aspecte ale vanzarii comerciale, cum ar fi: transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vandut si al riscurilor, pretul vanzarii, consecintele nerespectarii obligatiilor. Determinarea comercialitatii unui contract de vanzare-cumparare se face fie in functie de criteriul pozitiv prevazut in art. 3 pct. 1 si 2 C.com., fie, potrivit criteriului negativ prevazut in art. 5 C.com. Top of the Document Notiune Potrivit art. 1294 Cod civil “vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celui dintai pretul lui”. Doctrina de specialitate a definit contractul de vanzare-cumparare intocmai ca si legiuitorul, cu urmatoarele precizari: ─ transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de vanzare-cumparare si nu de esenta lui (se transmite fie un drept real fie un drept de creanta); ─ vanzarea-cumpararea poate sa aiba ca obiect unul sau mai multe bunuri corporale sau incorporale, ori o universalitate juridica sau o universalitate de fapt. Nu pot face obiectul vanzarii-cumpararii urmatoarele drepturi: ─ Drepturile “intuitu personae” (de exemplu , dreptul la pensie, dreptul la intretinere) ─ Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu, dreptul la abitatie al sotului supravietuitor, dreptul real de uz ). Consideram ca vanzarea-cumparare poate fi definita ca fiind acordul de vointa care se realizeaza intre doua parti, numite vanzator si cumparator, prin care vanzatorul se obliga, in principal, sa transmita dreptul de proprietate si sa predea lucrul vandut, iar cumparatorul se obliga sa plateasca pretul lucrului. Cadrul legal al contractului de vanzare-cumparare este Codul civil art. 1294-1404, Codul comercial art. 60-73 si diferite legi speciale. Top of the Document Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare

300

a) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existand o reciprocitate a obligatiior ce incumba ambelor parti. Vanzatorul are obligatia de a transmite dreptul de proprietate , de a preda lucrul vandut si de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile lucrului , iar cumparatorul are obligatia de preluare a bunului, de a plati pretul si, de regula, de a suporta cheltuielile vanzarii. Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei categorii de contracte, respectiv: rezolutiunea sau rezilierea contractului, exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contrctus) si riscul contractual. b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract cu titlu oneros, ambele parti urmarind realizarea unui avantaj material. c) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ deoarece ambele parti cunosc existenta si intinderea obligatiilor pe care le au inca din momentul incheierii contractului. d) Contractul de vanzare-cumparare este, de regula, un contract consensual, fiind incheiat in mod valabil prin simplul acord de vointa al partilor, fara indeplinirea vreunei formalitati sau predarea bunului vandut. Regula enuntata comporta urmatoarele exceptii: ─ Vanzarea de terenuri se face numai in forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, deci contractul are caracter solemn). In lipsa formei autentice contractul are nulitate absoluta. ─ Forma autentica nu este necesara in cazul instrainarii constructiilor. e) Contractul de vanzare-cumparare este, in principal, un contract translativ de proprietate . Dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator in momente diferite, in functie de natura bunului vandut: ─ Daca este individual determinat (bun cert) dreptul de proprietate se transmite din momentul realizarii acordului de vointa, chiar daca bunul nu a fost predat si pretul nu a fost platit(art. 1295 C.civ.). Riscul pieirii fortuite apartine cumparatorului. ─ Daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul de proprietate se transmite in momentul individualizarii bunului prin cantarire, masurare, numarare, operatiuni care se fac de regula, in momentul predarii lui. Riscul pierderii fortuite apartine vanzatorului care va trebui sa predea cumparatorului un bun de aceeasi calitate si cantitate cu cel care a pierit (“genera non pereunt”) ─ In cazul vanzarii de bunuri viitoare, dreptul de proprietate se transmite in momentul existentei
301

─ In cazul vanzarii afectate de termen sau de conditie, dreptul de proprietate se va transmite in momentul implinirii termenului sau daca se realizeaza conditia. ─ In cazul vanzarii unui teren, dreptul de proprietate se transmite in momentul intocmirii contractului in forma autentica. Lipsa formei autentice atrage dupa sine nulitatea absoluta a contractului incheiat. Top of the Document Conditiile de validitate a contractului de vanzare-cumparare Capacitatea juridica a partilor Cu privire la capacitatea de folosinta, potrivit dispozitiilor art. 1306 din Codul civil, regula este capacitatea, iar incapacitatea este exceptia. Pot cumpara toti cei carora nu le este oprit de lege. Cazurile de incapacitate de folosinta sunt expres si limitativ prevazute de lege si “sunt calificate in doctrina de specialitate ca fiind incapacitati speciale” iar in practica judiciara ca fiind “prohibitii sau interdictii de a cumpara”.

Incapacitatile speciale (interdictiile) Se grupeaza in doua categorii: ─ Interdictii legate de persoana care vinde si cumpara sau care cumpara, care pot fi, la randul lor, interdictii generale si speciale. ─ Interdictii stabilite in functie de natura bunurilor sau de destinatia lor Interdictiile generale de incheiere a contactului de vanzarecumparare privesc: a.Vanzarea intre soti, care este interzisa atunci cand este incheiata direct, cat si atunci cand se incheie prin persoane interpuse (art. 1307 C.civ.). Daca se incheie un contract de vanzare-cumparare intre soti, sanctiunea este, in opinia majoritara exprimata in doctrina, nulitatea relativa. Exista in literatura de specialitate si o alta opinie, potrivit careia, sanctiunea indreptata impotriva efectelor contractului de vanzare intre soti este nulitatea absoluta. Consideram ca exista mai multe argumente pentru constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare intre soti. Argumentele ce consolideaza aceasta opinie pot fi exprimate succint in urmatoarele idei:

302

─ Interdictia vanzarii intre soti este o incapacitate speciala de folosinta; or, incalcarea normelor juridice privind capacitatea de folosinta au drept consecinta nulitatea absoluta a actului juridic incalcat; ─ Regimul juridic al nulitatii absolute este mai favorabil mostenitorilor rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor si intereselor creditorilor; ─ Admitandu-se nulitatea absoluta a contractului de vanzare– cumparare, este exclusa ipoteza unei donatii irevocabile intre soti. b.Tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atat timp cat nu au dat descarcare de gestiune. c.Mandatarii conventionali sau legali nu pot , de regula, cumpara bunurile pentru care au fost imputerniciti sa le vanda.(art. 1308 pct. 2 C.civ.). Aceasta interdictie se bazeaza pe faptul ca, in principiu, o persoana nu poate sa actioneze , in acelasi timp, in numele vanzatorului dar si in interes propriu. Sanctiunea care poate fi aplicata efectelor contractului de vanzarecumparare incheiat prin incalcarea dispozitiei prevazuta in art. 1308 pct. 2 C.civ. este nulitatea relativa. d.Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in administarea lor. e.Functionarii publici si cei din comisiile de licitatii nu pot cumpara bunurile statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.). In mod exceptional, functionarul public poate cumpara daca pretul de vanzare a bunului respectiv este un pret fix, unde, evident nu intervine factorul subiectiv (interesele cumparatorului). Sanctiunea indreptata impotriva efectelor unui contract de vanzarecumparare incheiat cu ignorarea dispozitiei prevazute la art. 1308 pct. 4 C.civ. va fi nulitatea relativa. f.Judecatorii, procurorii si cesionarii nu pot fi cesionari (dobanditori ) de drepturi litigioase care sunt de competenta Curtii de Apel in a carei circumscriptie isi exercita functia sau profesia de avocat. g.Cetateniii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor. In schimb, daca investesc in Romania constituind o societate comerciala care, potrivit legii romane, este persoana juridica romana, aceasta poate dobandi terenuri, chiar daca asociat unic este un cetatean strain sau apatrid.

303

Privitor la constructii, cetatenii romani sau straini le pot dobandi in proprietate. In cazul nerespectarii acestor dispozitii, sanctiunea va fi nulitatea absoluta a contractului de vanzare incheiat. h.Persoanele insolvabile sau, mai curand, in incapacitate de plata nu pot cumpara bunurile imobile care se vand prin licitatie pubica (art. 535 C.pr.civ.). Consimtamantul partilor In practica dreptului comercial incheierea unui contract de vanzare– cumparare este precedata, uneori, de asa numitele negocieri sau tratative prealabile. Din punct de vedere juridic, in principiu, aceste negocieri sau tratative nu au forta juridica, deci nu creeaza obligatii pentru partenerii sai, ceea ce insemna ca ei nu vor fi tinuti sa perfecteze contractul. Incheierea contractului de vanzare-cumparare, deci realizarea acordului de vointa, este precedata uneori de unele acte juridice prealabile, respectiv: ─ promisiunea unilaterala de vanzare; ─ promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare; ─ pactul de referinta; ─ dreptul de preemtiune. • Promisiunea unilaterala de vanzare Este un antecontract, spre deosebire de oferta de a contracta care este un act juridic unilateral prin care o persoana se obliga fata de alta sa-i vanda in viitor un anumit bun. Aceasta operatiune juridica se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: ─ este un antecontract de vanzare-cumparare care contine obligatia vanzatorului (de facere) de a incheia contractul de vanzare; ─ cumparatorul are un drept de creanta, respectiv de optiunea de a cere promitentului sa incheie contractul. • Promisiunea bilaterala de vanzare Este un antecontract prin care ambele parti - atat vanzatorul, cat si cumparatorul – s-au obligat reciproc sa incheie in viitor contractul de vanzare-cumparare in conditiile stabilite si cu indeplinirea formalitatilor prevazute de lege. De exemplu, daca se vinde un teren , contractul se va intocmi in forma autentica, iar dreptul de proprietate transmis
304

cumparatorului se va inscrie in cartea funciara pentru opozabilitate fata de terti. • Pactul de referinta Este intelegerea prin care o persoana se obliga fata de alta ca in cazul in care va vinde un anumit bun sa-i acorde preferinta, la un pret egal. In cazul pactului de preferinta promitentul nu se obliga sa vanda, asa incat beneficiarul nu-l poate obliga sa incheie contractul. Raspunderea promitentului fata de beneficiar intervine numai in cazul cand nu-i acorda preferinta incheind contractul de vanzare-cumparare cu o terta persoana. De regula, raspunderea vanzatorului promitent este angajata fata de beneficiarul promisiunii numai in privinta daunelor interese. Contractul de vanzare incheiat cu terta persoana ramane, in principiu, valabil, exceptand frauda beneficiarului promisiunii si complicitatea tertului achizitor (“fraus omnia corrmpit”). Subliniem faptul ca in materie comerciala vanzarile-cumpararile se practica deseori in forme simplificate: comandita scrisa, urmata de executare de indata sau comanda scrisa urmata de acceptare tot in forma scrisa. Este stiut faptul ca intocmirea unei facturi cu privire la marfa care face obiectul contractului inseamna manifestarea de vointa in scopul incheierii contractului. In legatura cu valoarea juridica a tacerii in materie comerciala, practica judiciara, aplicand uzantele comerciale, a statuat ca tacerea pastrata un anumit interval de timp de la primirea facturii valoreaza acceptare, iar precedentele devin uzante, atunci cand sunt confirmate ca atare print-un act sau fapt de comert. In dreptul comercial, uneori, manifestarea de vointa poate sa rezulte si din remiterea materiala a titlurilor reprezentative de marfuri, cand acestea sunt la purtator sau din girul titlurilor reprezentative de marfuri “la ordin”, cum ar fi conosamentul. In privinta viciilor de consimtamant se impun cateva precizari in legatura cu dolul. Potrivit uzantelor comerciale, dolul in materie comerciala nu se apreciaza cu aceeasi rigurozitate ca in dreptul civil, datorita fptului ca este o obisnuinta pentru comerciant a-si vinde marfa apeland la o serie de mijloace nu neaparat inselatoare pentru clienti, ci exagerate in raport de calitatea marfii. Instanta de judecata va aprecia in ce masura mijloacele folosite de vanzator pentru a-si vinde marfa sunt dolosive. In privinta dolului prin reticenta, nici acesta nu poate sa aiba ca efec in toate cazurile anularea contractului de vanzare-cumparare. Acest lucru s-ar
305

putea intampla numai in cazul cand vanzatorul si numai el ar putea avea posiblitatea sa cunoasca defectiunile de calitate ale marfurilor vandute si nu le-a adus la cunostinta cumparatorului. Obiectul contractului de vanzare-cumparare Obiectul contractului este reprezentat de obligatiile (prestatiile) la care s-au obligat partile contractante. Obligatiile partilor se refera la bunuri (lucruri) corporale, respective lucrul vandut si pretul. Asadar, vanzatorul are obligatia de a preda lucrul vandut, iar cumparatorul trebuie sa plateasca pretul. Lucrul vandut Potrivit dispozitiilor Codului civil si, dupa caz, ale legislatiei speciale, lucrul vandut trebuie sa indeplineasc urmatoarele conditii: • Prima conditie este ca lucrul sa fie in circuitul civil general (in comert) Interdictia (prohibitia )vanzarii bunurilor scoase din circuitul civil poate fi absoluta sau relativa. Prohibitia este absoluta in cazul cand bunurile prin natura lor sau prin determinarea legii sunt de uz sau de interes public si din acest motiv sunt inalienabile. Prin natura lor sunt inalienabile asa numitele “res communis” bunuri care nu sunt susceptibile de apropriatiune, ele apartinand obstei (colectivitatii). Astfel sunt res communis: aerul, razele soarelui, apa marii sau raul curgator. Prin dispozitia legiuitorului sunt inalienabile si insesizabile (nu pot fi urmarite pentru realizarea creantelor) bunurile care fac parte din domeniul public al statului (de interes national sau local). Aceste bunuri pot fi date in administrare sau pot fi concesionate institutiilor publice, regiilor autonome. Prohibitia instainarii poate fi si relativa in cazul bunurilor care nu sunt inalienabile, dar care pot fi vandute numai de catre anumite persoane si in anumite conditii, adica au o circulatie restransa. Aceste bunuri pot fi concesionate, inchiriate. In privinta bunurilor care fac parte din patrimonial cultural-national, aratam ca acestea pot fi instainate daca nu apartin domeniului public. Aceste

306

bunuri pot fi scoase din tara numai pe baza adeverintei eliberate de oficiul local pentru patrimonial cultural national. • A doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca lucrul vandut este ca el sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor. Daca in momentul incheierii contractului bunul pierise vanzarea este nula absolut, deoarece lipseste obiectul. Daca in momentul incheierii contractului bunul exista in parte, cumparatorul are urmatoarele posibilitati: ─ sa ceara rezolutiunea contractului, sau ─ sa ceara executarea partii din lucru ramas cu reducerea corespunzatoare a pretului • A treia conditie este generala, comuna tuturor contractelor, respectiv bunul trebuie sa fie determinat sau determinabil, licit, posibil, moral. • A patra conditie este aceea referitoare la calitatea vanzatorului de a fi proprietarul lucrului vandut. Pretul Pretul reprezinta unul din elementele esentiale ale contractului si principala contraprestatie a cumparatorului. Un contract este calificat contract de vanzare-cumparare daca, in schimbul prestatiei pe care o face cumparatorul, vanzatorul primeste de la acesta o suma de bani. a)Determinarea pretului. Principiul libertatii stabilirii pretului. Libertatea de vointa a partilor, care este principiul fundamental in formarea contractului, isi pune amprenta si asupra determinarii pretului contractual. Principiul libertatii stabilirii pretului este prevazut in mod expres in HG nr. 206/1993, potrivit careia preturile si tarifele se stabilesc si se adapteaza de catre agentii economici, indiferent de forma de organizare si titularul dreptului de proprietate, prin negociere cu beneficiarii. Acelasi act normativ prevede exceptii de la principiul libertatii stabilirii pretului, exceptii justificate de existenta monopolului de stat asupra unor bunuri ca: electricitatea, gazele naturale. Pretul este determinat si in cazul in care in contract se prevede ca se va putea plati pretul practicat pe piata pentru categoria respectiva de produse. Astfel potrivit articolului 60 C.com., “vanzarea pe un pret nedeterminat in contract este valabila daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina in urma”.

307

Pretul poate fi determinat si de o terta persoana, numita arbitru, aratata in contract sau nominalizata ulterior. b)Clauze contractuale privind pretul • Indexarea pretului Partile contractate au posibilitatea ca in cuprinsul contractului sa prevada o clauza prin care pretul care se va plati va depinde de un anumit indice convenit de catre parti, denumit “moneda de cont a contractului”. • Revizuirea pretului Partile au posibilitatea sa prevada o clauza de revizuire a pretului mai cu seama potrivit art. 60 C.com. este posibila stabilirea ulterioara a pretului in functie de pretul practicat pe piata, in localurile de burse. • Vanzarea cu plata pretului in rate Poate fi calificata ca o vanzare pe credit, pretul fiind fractionat si platibil la diferite perioade de timp. In momentul incheierii contractului se achita un avans (parte din pret) dupa care sunt evaluate ratele in cote progresive egale sau regresive. Creditul poate fi acordat de catre vanzator sau de o terta persoana. Este important de retinut ca la pretul convenit se adauga dobanda si cheltuielile accesorii vanzarii. Dreptul de proprietate si riscurile pieirii fortuite se transmit de la vanzator la cumparator in momentul semnarii contractului de vanzare cumparare. In situatiile in care exista preturi legale pentru anumite categorii de produse, partile contractante trebuie sa se supuna dispozitiile legale. Daca in contract lipseste clauza cu privire la pret acesta va fi lovit de nulitate absoluta. • Alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca pretul este ca el sa fie sincer si serios. Pretul este sincer daca el corespunde realitatii. Daca pretul este fictiv (simulat) contractul este nul ca vanzare-cumparare dar poate fi valabil ca o donatie deghizata, in masura in care sunt indeplinite conditiile legale in materia donatiei. Pretul este serios daca nu este derizoriu, adica sa existe o vadita disproportie intre valoarea bunului vandut si pretul stabil. Daca pretul nu indeplineste conditiile referitoare la sinceritate si seriozitate, contractul va fi lovit de nulitatea absoluta. Obligatiile vanzatorului

308

De regula vanzatorul are doua obligatii principale: sa predea cumparatorului lucrul vandut si sa-l garanteze pentru evictiune si pentru viciile lucrului. Obligatia de predare a lucrului vandut • Cadrul conceptual al obligatiei de predare Prin predare se intelege obligatia vanzatorului de a pune la dispozitia cumparatorului bunul vandut, in asa fel incat cumparatorul sa intre in detentia bunului. • Obiectul predarii si conformitatea Daca bunul este individual determinat acesta se va preda in starea in care se afla la momentul realizarii acordului de vointa, iar daca bunul este determinat prin caractere generice el se va preda in starea existenta in momentul individualizarii lui prin cantarire, masurare, numarare. Daca bunul vandut este un imobil, mai cu seama teren, se pune problema clarificarii conditiei de conformitate stabilita de legiuitor in art. 1327 C. civil “pe atat masura”. Locul predarii In lipsa unei stipulatii exprese in contract, predarea se va face la locul situatiunii bunului vandut, in momentul incheierii contractului (art.1319 C.civil). In cazul bunurilor determinate prin caractere generice in lipsa unei stipulatiuni, plata se va face la domiciliul sau sediul debitorului. Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul civil Potrivit art. 1336 C. civil, vanzatorul este obligat sa-l garanteze pe cumparator pentru linistita si utila posesie a bunului. Evictiunea intervine in cazul in care o terta persoana sau vanzatorul insusi pretinde ca are un drept asupra bunului vandut. • Obligatia de garantie a vanzatorului rezultand din fapte personale Sediul materie este articolul 1339 C. civil potrivit caruia vanzatorul raspunde fata de cumparator pentru “faptul personal” care poate sa insemne fie o tulburare de drept, fie de fapt. De exemplu, vazatorul si-a rezervat dreptul de uzufruct, de servitute asupra bunului vandut, fie il deposedeaza pe cumparator de o parte din terenul vandut. Indiferent ca este o tulburare de drept sau de fapt cumparatorul se poate apara printr-o exceptie personala numita exceptia de garantie.

309

Daca vanzatorul vinde de doua ori acelasi imobil, va raspunde fata de primul cumparator daca cel de-al doilea si-a intabulat titlul in cartea funciara. Totodata, obligatia de garantie pantru evictiune a vanzatorului se transmite si mostenitorilor acestuia. • Obligatia de garantie a vanzatorilor pentru evictiunea care rezulta din fapta unei terte persoane Vanzatorul raspunde pentru evictiunea care provine din fapta tertei persoane, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a)Fapta tertei persoane sa fie o tulburare de drept Exista tulburare de drept ori de cate ori terta persoana revendica de la cumparator bunul vandut considerand ca are un drept legitim asupra lui. Daca exista tulburare de fapt, cumparatorul se poate apara singur prin intermediul actiunilor posesorii. b)Cauza evictiunii sa fie anterioara vanzarii. Vanzatorul raspunde fata de cumparator daca evictiunea are o cauza anterioara vanzarii. c)Cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumparator. Obligatia de garantie pentru evictiune exista numai daca, in momentul cumpararii, cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are un drept asupra lucrului cumparat. • Efectele obligatiei de garantie pentru evictiune Evictiunea poate fi totala sau partiala. a)Evictiunea totala Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului valoarea fructelor pe care le-a predat tertului evingator, fructe percepute dupa ca a luat cunostinta de adevaratul proprietar, pentru ca din acel moment el este consierat “de rea credinta”. Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului cheltuielile de judecata pe care le-a platit cu ocazia cererii prin care a fost evins de catre tert plus cheltuielile facute cu incheierea contractului. Cumparatorul are dreptul sa pretinda si daune interese (despagubiri ) in baza art. 1314 pct. 4 C.civ. coroborat cu art. 1350 C.civ. b)Evictiunea partiala In cazul evictiunii partiale cumparatorul isi pierde o fractiune (parte) din lucrul cumparat, fie o cota ideala din dreptul de proprietate, fie ca terta persoana si-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu un drept de abitatie , superficie, servitute)

310

Rezolutia vanzarii intervine in cazul in care evictiunea unei parti din lucru sau drept este atat de importanta, ca daca ar fi stiut, cumparatorul n-ar fi cumparat. Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul comercial Este stiut ca vanzarea comericala are ca obiect bunuri mobile, asa incat este interesant de stiut daca dispozitiile din Codul comercial referitoare la bunuri mobile vandute se aplica si in materie comerciala. Fata de imprejurarea ca in legislatia comerciala nu exista dispozitii speciale referitoare la obligatia de garantie pentru evictiune, evident ca se vor aplica dispozitiile din C.civ. Este interzis vanzatorului sa–l tulbure pe cumparator in linistita folosinta a dreptului de proprietate asupra fondului de comert prin fapta de exercitare a aceluiasi comert sau a unuia asemanator in vecinatatea fondului de comert vandut.

Obligatia cumparatorului Obligatia de plata a pretului Locul si data platii Plata pretului se face la locul si in momentul in care se face predarea bunului vandut daca nu s-a prevazut altfel in contract (art. 1326 C.civ.) Predarea se face la locul unde se afla bunul sau domiciliul ori sediul vanzatorului. Trebuie spus ca vointa partilor este suverana in privinta locului si datei platii pretului, dispozitiile Codului civil fiind supletive. Plata pretului se face integral, potrivit principiului indivizibilitatii platii. Plata pretului se poate face in rate (pe credit), dar si in acest caz plata pretului este o prestatie unica, plata in rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vanzare succesiva. Astfel, termenul de prescriptie pentru plata pretului incepe sa curga de la data stabilita prin contract pentru plata ultimei rate si pentru ratele neplatite anterior.

311

Cumparatorul poate face plata si anticipat insa dobanda va fi calculata si datorata pana la termenul prevazut in contract cu exceptia cazului cand vanzatorul consimte recalcularea ei in functie de data platii. Dovada platii se va face potrivit art. 46 C.com. Daca plata pretului s-a facut prin virament bancar dovada se va face numai prin extras de cont bancar. • Obligatia cumparatorului la plata dobanzilor In dreptul civil, art. 1363 C.civ. prevede obligatia pentru cumparator de a plati vanzatorului dobanda pana la achitarea integrala a pretului, daca sunt indeplinite in mod cumulativ urmatoarele conditii: ─ Exista conventie in sensul obligarii cumparatorului si la plata unei dobanzi; ─ Lucrul vandut, prin natura lui, este producator de fructe naturale sau civile; ─ In toate celelate cazuri numai din momentul punerii in intarzirere a cumparatorului printr-o notificare. Dobanda se va calcula din momentul notificarii facute cumparatorului. • Sanctiunea neplatii pretului (art. 1365 C.civ.) Neexecutarea obligatiei de plata a pretului de catre cumparator da dreptul vanzatorului sa aleaga intre: ─ Executarea in natura (fortata) a obligatiei de catre cumparator, actiunea putand fi intentata in termenul de prescriptie de 3 ani. ─ Invocarea exceptiei de neexecutare a contractului daca vanzatorul insusi nu si-a indeplinit obligatia de predare a bunului vandut; ─ Rezolutiunea contractului, in conditiile art. 1020, 1021, si 1101 C.civ. si ale legislatiei speciale. In dreptul comercial, rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare se produce de drept (ope legis), potrivit art. 67 C.com. care prevede: “cand mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiunii, una din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului, si acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea rezolutorie se implineste de drept in favoarea partii care isi executase obligatiunea sa”. Obligatia de primire a lucrului vandut Luarea in primire a lucrului se va face la locul si la termenul la care vanzatorul era obligat sa-l predea, cumparatorul urmand sa suporte si cheltuielile ridicarii bunului de la locul predarii.
312

Varietati ale contractului de vanzare-cumparare Vanzarea dupa greutate , numar sau masura Obiectul contractului Il formeaza bunuri de gen dintr-un lot determinat , dintr-un gen limitat si este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin: cantarire, masurare, numarare. Vanzarea pe incercate Este o varietate a contractului de vanzare –cumparare, in care realizarea acordului de voinata este supus incercarii bunului de catre comparator. Pentru determinarea calitatii bunurilor trebuie efectuata o expertiza. Vanzarea pe incercate nu se confunda cu vanzarea pe gustate, cand contractul nu se considera incheiat decat dupa ce cumparatorul a gustat bunul si este de acord sa-l cumpere. Top of the Document Efectele contractului Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul pierderii fortuite, se transmit dupa individulizarea bunurilor, fie prin determinarea pretului. In cazul vanzarii in bloc, obiectul contractului este o cantitate determinata de bunuri dintr-o masa mica. Individualizarea bunurilor se face in momentul incheierii contractului. Efectele contractului in privinta transmiterii dreptului de proprietate si a riscului pieirii fortuite se produc din momentul realizarii acordului de vointa, data la care se individualizeaza bunurile vandute. Top of the Document CONTRACTUL DE DONATIE Definitie Donatia este un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care una din parti, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza in mod actual si irevocabil patrimoniul sau cu un drept (real sau de creanta), marind patrimoniul celeilalte parti, numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb (art.801 si 803 C.civ.)2.
313

Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face o donatie (animus donandi). Aceasta intentie, concreti-zata in mcheierea contractului in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Precizam, de asemenea, ca donatia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect micsorarea patri-moniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezin-teresate (de exemplu, comodatui, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Interpretarea contractului Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului de donatie. In consecinta, se aplica regulile generale de interpretare a contractelor (art.977-985). Se impune insa o precizare; daca nu exista certitudinea ca partile au incheiat un contract de donatie (o liberalitate), deci interpretarea este necesara chiar pentru calificarea juridica a contractului (donatie sau un alt contract, de exemplu, de intretinere, de locatiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmeaza sa se faca in sensul aplicarii regulilor care guverneaza actele cu titlu oneros - care sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevazute pentru liberalitati care, fiind exceptionale sunt supuse unei interpretari restrictive. Concluzia privind incheierea intre parti a unui contract de donatie trebuie sa fie temeinic ancorata in elementele conventiei intre parti. Precizam ca, in nici un caz, executarea unei obligatii civile irnperfecte (naturale) nu poate fi calificata drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei obligatii prescrise, repararea pagubei cauzate desi conditiile raspunderii civile nu sunt intrunite, intretinerea unei rude fata de care nu exista obligatie legala de
314

tntretinere etc.). Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (in scopuri publicitare) de un comerciant clientilor nu constituie donatii, nefiind facute animus donandi, in activitatea sa profesionala comerciantul nu poate fi generos. Nici operele de binefacere nu urmeaza regulile prevazute pentru donatii . Obiectul donatiei Conditii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formeaza obiectul contractului trebuie sa fie in circuitul civil (art.963 C.civ.), sa fie determinat sau determinabil (art.948 si 964 C.civ.), posibil, licit si sa existe sau sa poata exista in viitor (de exemplu, recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donatiei (art.702 si 965 C.civ.). Dupa deschiderea mostenirii mostenitorul poate instraina universalitatea dobandita, respectiv cotaparte indiviza, nu numai cu titlu oneros, dar si cu titlu gratuit, deci prin donatie. In nici un caz, bunurile viitoare nu pot constitui obiectui darului manual. Daca bunul donat este individual determinat donatorul trebuie sa aiba calitatea de proprietar (fie si sub conditie). Daca contractul are ca obiect lucrul altuia, donatia este nula absolut in toate cazurile (indiferent de solutia ce se admite in materia vanzarii lucrului altuia) intrucat donatorul se poate abtine sa dobandeasca proprietatea lucrului altuia si deci donatia contravine principiului irevocabilitatii. Daca incheierea contractului de donatie este insotita, precedata sau urmata de incheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, straine de donatie), trebuie sa se stabileasca corect ce se doneaza (quid donat), adica obiectul donatiei, pentru ca solutionarea problemelor de drept specifice contractului de donatie (capacitatea, revocarea, reductiu-nea etc.) sa nu se rasfranga asupra celuilalt contract cu privire la care reglementarile in materie de donatie nu sunt incidente. Problema se pune in practica in cazul finantarii cumpararii sau construirii unei case; obiectul donatiei este suma de bani sau casa? Regula este ca, in cazul prestarii unei sume de bani in vederea achizitio-narii unui imobil, obiectul donatiei este suma
315

de bani . Tot astfel, daca donatia se realizeaza prin transcrierea dreptului de proprietate asupra (sau si asupra) altei persoane decat aceea care plateste pretus imobilului, ceea ce se doneaza este pretul (parte din pret), iar nu imobilul, dar numai daca donatia este concomitenta cu plata pretului catre vanzator. In schimb, daca transcrierea se face dupa incheierea vanzarii si plata pretului la care donatarul n-a luat parte, obiectul donatiei il formeaza imobilul . Drept consecinta, daca obiectul donatiei este suma de bani, nulitatea contractului de donatie sau reductiunea, raportul ori revocarea donatiei nu va afecta dreptul de proprietate al dobanditorului (donatarului) asupra imobilului. In schimb, daca donatia a avut ca obiect imobilul, toate conse-cintele aratate se vor rasfrange asupra lui. Conditiile donatiei Intre persoane prezente Conform art.813 C.civ. toate donatiile se fac prin act autentic. Deci contractul produce efecte juridice numai daca consimtamantul ambelor parti este manifestat in forma autentica. Neres- pectarea acestei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a contrac-tului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoana fizica sau juridica, de drept public sau privat). Forma autentica este o masura de protectie a vointei donatorului, care dispune in mod actual si irevocabil de un drept in favoarea unei alte persoane, fara ca acel element activ sa fie inlocuit in patrimoniul sau printr-o valoare echivalenta. Intrucat cerinta formei este prevazuta in mod imperativ, sub sanctiu-nea nulitatii absolute, deci ad validitatem, dovada existentei unei donatii nu poate fi facuta cu martori, chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa. Nulitatea donatiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocata de orice persoana interesata sau de instanta din oficiu si nu poate fi inlaturata in nici un fel. Astfel, de exemplu, nu poate fi validata printr-un act confir-mativ al donatorului
316

(quod nullum est confirmari nequit) si nici acoperita printr-un proces verbal incheiat cu prilejul transcrierii imobilului ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestarii de vointa, daca actul juridic initial este nul. Precizam, de asemenea, ca inzestrarea unui copil in vederea incheierii casatoriei, avand caracterul unei donatii, nu poate fi facuta decat tot prin inscris autentic. Intrucat parintii nu au o obligatie civila imperfecta (na-turala) de a-si mzestra copiii, nici executarea benevola a donatiei in scop in inzestrare, nu poate acoperi nulitatea si deci se poate cere restituirea prestatiei efectuate in baza actului nul, ca donatie, iar nu valabila ca act de plata facuta in executarea unei obligatii civile imperfecte. Pentru ca donatia nula pentru vicii de forma sa produca efecte juridice, ea trebuie sa fie refacuta in intregime cu respectarea formei cerute de lege (art.1168C.civ.). In schimb, dupa moartea donatorului, nulitatea unei donatii pentru vicii de forma, cat si in privinta oricarei alte exceptii, poate fi acoperita prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntara a donatiei de catre mostenitorii sau reprezentantii donatorului (art.1167 alin.3 C.civ.) daca confirmarea, ratificarea sau executarea este benevola si facuta in deplina cunostinta de cauza. Renuntarea la efectele nulitatii este opozabila si cre-ditorilor, daca nu este frauduloasa. Pentru a explica aceasta dispozitie, se spune ca in persoana succeso-rilor donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativa in intelesul ca ei pot in mod valabil sa confirme donatia autorului lor lovita de nulitatea de forma si, bineinteles, nulitatea poate fi invocata numai de citre ei. Altii spun ca, in realitate, ne aflam in prezenta unei nulitati absolute care exceptional poate sa fie acoperita. Impartasim parerea potrivit careia donatia nula absolut pentru vicii de forma lasa in persoana succesorilor o obligatie civila imperfecta (naturala) care, fiind executata sau confirmata de bunavoie si in deplina cunostinta a cauzei de nulitate, nu da loc la
317

repetitie (art. 1092 alin.2 C.civ.). Bineinteles, confirmarea sau ratificarea produce efecte numai fata de succesorii care au consimtit. In sfarsit, precizam ca si sarcinile sau conditiile donatiei trebuie sa fie prevazute in forma solemna. Intre absenti In cazul in care contractu de donatie se incheie intre absenti, prin oferta si acceptare separate, atat oferta de a darui, cat si acceptarea trebuie sa fie facuta in forma autentica, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecintele si regulile de mai sus aratate (art.814 alin.l C.civ.). Pentru validitatea donatiei acceptata printr-un inscris separat, se mai cere ca acceptarea sa aiba loc in timpul vietii donatorului (art.814 alin2. C.civ.). In caz de moarte a donatorului mai inainte de acceptare (cu care se echivaleaza situatia cand acesta devine incapabil), oferta devine caduca. Bineinteles, si donatarul trebuie sa fie in viata in momentul acceptarii, cand se realizeaza acordul de vointa necesar in vederea incheierii contrac-tului. Daca donatarul inceteaza din viata inainte de acceptare, mostenitorii sai nu pot accepta donatia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de donatie s-a facut intuitu personae. Cu atat mai puternic cuvant, creditorii nu ar putea accepta donatia (nici in timpul vietii donatarului) pe calea actiunii oblice (dreptul de a accepta fiind exclusiv personal, implicand aprecieri de ordin moral) si nici ataca refu-zul acceptarii donatiei pe calea actiunii pauliene, pentru ca donatarul nu-si micsoreaza patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a-l mari. Pe langa aceste conditii, pentru ca donatia acceptata prin inscris separat sa produca efecte, se mai cere ca actul de acceptare sa fie comunicat (notificat) donatorului, in timpul vietii lui (art.814 alin.2 C.civ.) si inainte de a fi devenit incapabil. Pana in momentul primirii comunicarii donatorul poate revoca donatia (oferta de donatie). Revocarea poate fi nu numai expresa, ci si tacita. Astfel, faptul
318

ca, inainte de comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmeaza sa faca obiectul donatiei, constituie o revocare tacita. (Revocarea nu trebuie sa fie notifi-cata donatarului). Intrucat prin acceptare se realizeaza, in fapt, acordul de vointa - numai "efectele" donatiei (art.814 alin.2 C.civ.) fiind amanate pana la comuni-care - nu excludem posibilitatea notificarii acceptarii de catre succesorii sau creditorii donatarului, caci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral. Statul estimativ Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corpo-rale sau incorporale, pe langa conditiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat estimativ semnat de donator si donatar si care sa cuprinda descrierea si evaluarea, cel putin globala, a lucrurilor mobile daruite (art.827 C.civ.). Statul estimativ poate sa fie cuprins in chiar corpul inscrisului de do-natie, dar partile pot intocmi si un inscris separat sub semnatura privata , nefiind necesara redactarea lui in forma autentica; insa inscrisul trebuie sa fie semnat de ambele parti. Art.827 C.civ. prevede necesitatea statului estimativ pentru "valabili-tatea" donatiei de bunuri mobile facuta prin act (autentic). In schimb, art. 772 C.civ. prevede posibilitatea evaluarii bunurilor mobile donate, "in lipsa acestui stat" estimativ, prin expertiza, ceea ce mseamna, cel putin implicit, recunoasterea validitatii darului. Astfel fiind, se poate admite ca lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea (absoluta sau relativa) a donatiei, fiind cerut numai ad probationem. Darurile manuale si donatiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ. Donatia de imobile Daca donatia are ca obiect un imobil, cerintele de forma trebuie sa fie respectate in toate cazurile, iar nu numai in cazul terenurilor(art.2 alin 1 din

319

L.nr.54/1998).In schimb, dreptul de preemptiune (art.48-49) nu este aplicabil in cazul donatiei. In ceea ce priveste publicitatea imobiliara, precizam ca inscrierea in cartea funciara nu afecteaza validitatea contractului. Capacitatea partilor Incapacitati de a primi 1. Persoanele fizice neconcepute si organizatiile care n-au dobandit personalitatea juridica nu au capacitatea de a primi donatii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat (art.808 C.civ.). Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalitati cu sarcini, facute unor terte persoane capabile . lar organizatiile (entitatile) care n-au dobandit personalitatea juridica vor putea primi donatii in cursul constituirii (de la data actului de infiintare) "dar numai intrucat acestea sunt cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta, in mod valabil" (art.33 alin.3 din Decretul nr. 31/1954). Astfel, daca donatia se face in vederea alcatuirii patrimoniului propriu necesar pentru dobandirea personalitatii juridice. Dupa dobandirea personalitatii juridice, unitatea poate primi donatii cu respectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta. 2. Cetatenii straini (persoanele juridice straine) si apatrizii nu pot primi donatii avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor (art.41 alin.2 din Constitutie) 3. Medicii si farmacistii, inclusiv persoanele care practica ilegal medicina , care au tratat pe o persoana in boala din care moare (acea boala fiind cauza mortii), nu pot primi donatiile ce bolnavul a facut in favoarea lor in cursul acestei boli. Aceasta dispozitie se aplica si preotilor care au asistat pe donator din punct de vedere religios in cursul ultimei boli (art.810 alin.1 si 3 C.civ.).

320

Observam ca ceea ce intereseaza este nu calitatea de medic, farmacist sau preot, ci asistenta cu caracter repetat sau de continuitate acordata bolnavului in calitatile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifi-ca un prieten medic, daca nu l-a tratat in cursul ultimei boli. Sunt exceptate de la interdictia vizata, si deci sunt valabile, donatiile remuneratorii, daca sunt potrivite cu starea materiala a donatorului si cu serviciile prestate de donatar (art.810 alin.2 C.civ.).In literatura de specialitate se recunoaste si validitatea donatiei facuta medicului de catre bolnavul care este sotui lui 4. Minorii si interzisii au dreptul de a primi donatii, dar nu au exercitiul acestui drept. In principiu, donatia facuta unui incapabil sau cu capacitate de exercitiu restransa se accepta prin reprezentantii sai legali sau cu incuviintarea prevazuta de lege. Art.815 C.civ. contine insa o protectie speciala in favoarea minorilor si interzisilor, permitand ca donatiile facute lor sa fie acceptate si de catre ascendentii lor de orice grad, chiar daca nu sunt tutorii lor si parintii s-ar afla in viata si ar refuza sa accepte. In cazul minorului cu capacitate de exercitiu restransa art.815 C.civ. trebuie sa fie interpretat - dupa parerea noastra - in sensul ca nu numai tutorele sau parintii, dar si ascendentii minorului pot incuviinta accepta-rea. Dar daca donatia contine si element oneros (donatie cu sarcini sau sub conditie), deci acceptarea constituie un act de dispozitie, ea trebuie sa fie, in toate cazurile, autorizata in prealabil de autoritatea tutelara 5. Surdo-mutul care nu stie sa scrie nu poate accepta o donatie decat cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelara (art.816 C.civ.comb. cu art. 152 si 159 C.fam.), care va avea rolul de interpret al vointei surdo-mutului (surdului sau mutului) in sensul art.61 alin.2 din Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr.36/1995.

321

Persoanele juridice. In legatura cu capacitatea de a accepta o donatie, se impune sa facem unele precizari privitor la acceptarea oferte-lor de donatie facute in favoarea persoanelor juridice. Am vazut ca, in principiu, persoanele juridice pot primi donatii daca dreptul, care formeaza obiectul donatiei, corespunde scopului stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954 si art.l din Decr. nr.478/1954 privitor la donatiile facute statului). 6. Donatiile facute statului (organelor de stat, institutiilor bugetare, unitatilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societatilor co-merciale cu capital majoritar de stat) urmeaza sa fie acceptate dupa cum urmeaza: - donatiile oferite ministerelor, altor organe sau institutii centrale care depind direct de Guvern, precum si unitatilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se accepta de ministrul sau conducatorul organului ori institutiei centrale de stat; - donatiile oferite unitatilor administrativ-teritoriale se accepta, dupa caz, de consiliul judetean sau al municipiului Bucuresti; - donatiile oferite regiilor autonome sau societatilor comerciale cu capital majoritar de stat se accepta de conducatorii acestora insa, daca sunt de interes national, cu autorizatia prealabila a organului tutelar,iar daca sunt de interes local, cu autorizatia consiliului judetean sau al municipiului Bucuresti, dupa caz. Daca obiectul donatiei este un teren agricol se cere si avizul Ministe-rului Agriculturii, iar daca este un imobil situat intr-o localitate, avizul Degartamentului pentru Administratia Publica Locala. In toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care exista restante de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finantelor (art.2-4 din Decr. nr.478/1954). Daca bunul care formeaza obiectul donatiei (sau legatului facut prin testament) urmeaza sa intre in domeniul public al statului sau unitatii administrativteritoriale, dreptul de proprietate publica se dobandeste prin acceptarea liberalitatii

322

de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz (art.7 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia). Cat priveste persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donatiilor (inclusiv a darurilor manuale) se face prin organele abilitate sa incheie actejuridice in numele si pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele imputernicite in acest scop. In cursul constituirii, liberalitatile facute in scopul formarii patrimoniului necesar se accepta de persoanele imputernicite (prin actul constitutiv) sa desfasoare procedura de dobandire a personalitatii juridice. Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalitatilor sunt aplica-bile atat in cazul persoanelor juridice care urmaresc un scop patrimonial, cat si in cazul asociatiilor sau fundatiilor fara scop patrimonial. Ordonanta Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociatii si fundatii nu prevede necesitatea vreunei aprobari sau autorizatii pentru acceptarea liberalitatii. Instanta competenta verifica numai indeplinirea cerintelor legale pentru constituirea asociatiei sau fundatiei (filialelor) ori federatiei si dispune, pe aceasta baza, inscrierea in Registrul asociatiilor si fundatiilor (federatiilor), personalitatea juridica fiind dobandita in momentul inscrierii. Legislatia noastra contine anumite dispozitii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la capacitatea partilor contractante, stabilind anumite incapacitati speciale de a dispune si de a primi prin intermediul contractului de donatie.

Incapacitati de a dispune Minorii si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca nu pot incheia contract de donatie, in calitate de donatori, nici prin reprezentantii legali (parinti sau
323

tutor) si nici personal cu incuviintarea ocrotitorului legal (si chiar daca s-ar obtine autorizatia autoritatii tutelare-art.129 alin. 1-3 si art. 133 alin.3 comb. cu art. 105 alin.3 si 147 C.fam.). In practica se recunoaste insa validitatea darurilor obisnuite facute de minor sau, in numele sau, de ocrotitorul legal (de exemplu, cu ocazia unor aniversari, de ziua femeii etc.) daca sunt potrivite cu posibilitatile celui ocrotit. In aceste conditii se recunoaste validitatea darului, chiar daca minorul a actionat singur; lipsa incuviintarii sau autorizatiei nu poate fi invocata. 9. In favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art.809 C.civ. si art. 141 C.fam.). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Momentul cand capacitatea este ceruta Reguli aplicabile. In ceea ce priveste momentul la care trebuie sa ne raportam pentru a aprecia capacitatea partilor, nu se pun probleme daca donatia se realizeaza printr-un singur act. Daca donatia se incheie prin acte separate (intre absent), donatorul trebuie sa fie capabil in momentul facerii ofertei (cand isi manifesta vointa de a dona), in momentul acceptarii ei de catre donatar (cand se realizeaza acordul de vointe) si in momentul primirii comunicarii actului de acceptare, caci donatia produce efecte numai din acest moment (art. 814alin.2 C.civ.). Cat priveste pe donatar, el trebuie sa fie capabil in momentul acceptarii. In momentul facerii ofertei (desi problema este controversata) consideram ca donatarul nu trebuie sa fie capabil, intrucat oferta este un act unilateral al donatorului. lar in momentul receptarii notificarii de catre donator problema capacitatii donatarului nu se pune; desi art.814 alin.2 C.civ. roman - referitor la efectele donatiei - a eliminat cuvintele "a 1'egard du donateur" (art.932 alin.2 C.civ. francez), totusi vizeaza numai comunicarea actului de acceptare in timpul vietii "donatorului", "a celui ce daruieste".
324

Sanctiunea incapacitatilor speciale de a face si de a primi donatii Nulitatea contractului. Potrivit art.812 C.civ., "dispozitiile in favoarea unui incapabil sunt nule...".Cu toate ca formularea sugereaza sanciunea nulitatii absolute se admite ca nerespectarea incapacitatilor -atat de a face, cat si de a primi donatii - se sanctioneaza, de regula, numai cu nulitatea relativa a contractului, nulitatea putand fi invocata de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, daca este cazul) sau de succesorii sai in drepturi . In unele cazuri insa, cand incapacitatile sunt dictate de interese de ordine publica, sanctiunea este nulitatea absoluta a contractului. Astfel, donatiile facute persoanelor juridice, daca n-au fost acceptate in conditiile prevazute de lege. Tot astfel, donatia avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel, daca donatarul nu este cetatean roman (art.41 alin.2 din Constitute). Controversata este problema sanctiunii aplicabile in cazul donatiilor facute medicilor, farmacistilor sau preotilor. Consideram ca sanctiunea nulitatii absolute isi poate gasi justificarea si in acest caz, deoarece interdictia este conceputa in art.810 C.civ., ca o dispozitie prohibitiva (nu numai de ocrotire), ca o regula generala de aparare a prestigiului profesiei de medic sau de preot. lar in cazul persoanelor care practica ilegal medicina, fapta ce constituie infractiune, in orice caz se impune sanctiunea nulitatii absolute. Donatia va fi nula, respectiv anulabila, chiar daca partile - pentru a ocoli dispozitiile privind incapacitatile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, caci actul care sincer incheiat ar fi nul, ramane nul si daca a fost simulat.

Irevocabilitatea donatiilor
325

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii - Conditiile potestative. Cu toate ca dreptul transmis prin donatie poate, in principiu, sa fie conditional, adica supus unei conditii suspensive sau rezolutorii, cazuale ori mixte, totusi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei conditii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului (art.822 C.civ.). Astfel, o donatie este nula nu numai cand este facuta sub conditie pur potestativa (a carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului), ci se admite ca ea este nula chiar daca este facuta sub o conditie simpla potestativa din partea donatorului (a carei realizare, pe langa vointa lui, depinde si de circumstance exterioare care insa nu pot actiona in afara vointei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care, fiind valabil afectate de conditii potestative simple (art. 1006), sunt nule, conform art. 1010 C.civ., numai daca sunt afectate de o conditie pur potestativa din partea celui ce se obliga. - Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este nula donatia care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor si a caror valoare n-a fost specificata prin actul de donatie (art.823 C.civ.), intrucat donatorul ar fi liber sa revoce donatia contractand datorii pana la concurenta valorii bunurilor donate (chiar daca, in fapt, nu contracteaza datorii). - Dreptul de a dispute de bunul donat. Conform art.824 C.civ., in cazul in care donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o suma determinata din bunurile daruite, donatia este nula cu privire la acel bun sau suma, chiar daca donatorul moare fara a fi dispus de ele; bunul sau suma se transmite mostenitorilor donatorului. Daca rezerva dreptului de a dispune este generala si se intinde asupra intregii donatii, ea este nula in totalitate. 0 asemenea clauza este de fapt o conditie rezolutorie pur potestativa (art. 1010 C.civ.), care atrage nulitatea oricarei conventii. d) Dreptul de denuntare unilaterala a contractului. 20. Clauze permise. Intrucat enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilitatii, continute in C.civ.,
326

nu este limitativa, este necesar sa facem unele precizari si cu privire la clauzele care sunt permise, pentru a delimita mai bine campul de aplicatie al principiului irevocabilitatii. Sunt compatibile cu acest principiu urmatoarele clauze: a) Intrucat transmisiunea irevocabila a dreptului donat nu implica o predare imediata a bunului, donatia poate fi cu termen, pentru ca termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afecteaza dobandirea dreptului transmis, ci numai exercitiul acelui drept. b) Dupa cum am vazut, donatia poate fi afectata de o conditie cazuala sau mixta. Depinzand de hazard (art. 1005 C.civ.), respectiv si de vointa unei alte persoane (determinate sau nedeterminate, art. 1007 C.civ.), decat donatorul, ele nu contravin principiului irevocabilitatii donatiilor. c) Tot astfel, poate fi stipulata plata datoriilor prezente (cu data certa anterioara donatiei) ale donatorului, precum si cele viitoare daca, in acest din urma caz, sunt specificate in contractul de donatie (art.823 C.civ.). d) Art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipularii reintoarcerii conventionale a bunurilor daruite pentru cazul cand donatarul ar muri inainte de donator, chiar daca lasa descendenti, sau pentru cazul de predeces al donatarului si al descendentilor lui (donatarul decedat fara posteritate).0 asemenea stipulatie este o conditie cazuala rezolutorie expresa care, in caz de realizare, produce efecte retroactive (art. 1615 si 1019) . In materie de imobile insa, pentru opozabilitatea fata de terti, clauza de reintoarcere este supusa publicitatii. Precizam insa ca reintoarcerea nu poate fi stipulata in favoarea unei alte persoane decat donatorul insusi (nici chiar in favoarea mostenitorilor sai), intrucat ar constitui o substitutie fideicomisara conditionala prohibita de lege. e) In cazul depunerii unei sume de bani la CEC sau alte unitati bancare, pe numele altei persoane animus donandi, deponentul poate insera in libret o clauza de

327

imputernicire pe seama sa, fara a contraveni principiului irevocabilitatii, deoarece va actiona in baza clauzei ca un mandatar al titularului de libret. f) Nici clauzele de inalienabilitate, mai frecvente in materie de liberalitati, in masura in care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilitatii. g) in sfarsit, fara a epuiza enumerarea clauzelor permise, mentionam ca donatia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitatie), in favoarea donatorului sau a unui tert, este permisa, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se doneaza in mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectu contractului si un drept de uzufruct, donatorul pastrand nuda proprietate. Principiul irevocabilitatii donatiilor Liberalitatile intre vii sunt, prin esenta lor irevocabile. Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale (art.801 si 822-824 C.civ.), care actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea prevazuta pentru toate contractele (art.969 C.civ.) si care rezulta din principiul ca, o data incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este "legea partilor") si nu poate fi revocat (desfacut, desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forta obligatorie a oricarui contract actioneaza si in cazul contractului de donatie, in sensul ca -odata incheiat - nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatarul. Dar irevocabilitatea donatiilor are un caracter special, particular, mai accentual decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insasi esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind, orice clauza sau conditie a carei indeplinire atarna de vointa donatorului si care i-ar da posibilitatea de a zadarnici sau micsora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe

328

care contractul le creeaza pentru donatar sunt incompatibile cu esenta donatiilor, atragand nulitatea lor absoluta (art.822 C.civ.). Sanctiunea nulitatii loveste contractul in intregime, iar nu numai clauza incompatibila cu principiul irevocabilitatii si chiar daca aceasta clauza nu a fost cauza determinanta si impulsiva a liberalitatii. Cu toate acestea, daca donatia este divizibila si clauza o afecteaza numai in parte, pentru rest, efectele contractului se mentin. Iar daca, dupa moartea donatorului, succesorii sai in drepturi - in cunostinta de cauza - confirma sau executa donatia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art. 1167 alin.3 C.civ.). Revocabilitatea donatiilor Revocabilitatea donatiilor intre soti Reguli speciale. in ceea ce priveste contractul de donatie incheiat intre soti (deci in timpul casatoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale sotului donator si care devin astfel bunuri proprii ale sotului donatar, daca nu s-a stipulat intrarea lor in comunitate, "ceea ce inseamna prefacerea dreptului de proprietate exclusiva a sotului donator intr-un drept de proprietate devalmase a ambilor soti". Evident, donatorul poate dona si cota-parte ideala ce-i apartine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formeaza obiectul comunitatii sau dreptul asupra unei mosteniri deschise (universalitate sau cota-parte indiviza asupra universalitatii), care este bun propriu al sotului-mostenitor (art.311it.b din C.fam.). Referitor la donatiile dintre soti, Codul civil prevede anumite reguli speciale derogatorii de la regulile generale aplicabile donatiilor. Cea mai importanta regula speciala (celelalte fiind subsecvente) vizeaza derogarea de la principiul irevocabilitatii donatiilor. Potrivit art.937 alin.l C.civ., "orice donatiune facuta intre soti in timpul maritagiului este revocabila". Revocarea se poate realiza prin vointa unilaterala a sotului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de realizare a donatiei (act autentic, donatie indirecta sau dar
329

manual). Sotul donator (si numai el personal, nu si creditorii sau mostenitorii lui) are dreptul de a revoca donatia oricand, fie in timpul casatoriei, fie dupa desfacerea (prin divort) sau desfiintarea (nulitatea) ori incetarea ei prin recasatorirea sotului donatar de bunacredinta care nu a stiut ca sotul donator, declarat mort, este in viata, si chiar dupa decesul sotului donatar, impotriva mostenitorilor lui. Rezulta ca aceasta donatie devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului. 1. DreptuI de revocare fiind de esenta donatiilor dintre soti, nu este necesar sa fie stipulat in actul de donatie si nu poate fi inlaturat printr-o stipulatie contrara. Aceste donatii sunt valabile chiar daca s-au facut sub conditie potestativa, chiar daca se impune donatarului obligatia de a plati datoriile nedeterminate ale donatorului si chiar daca donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile daruite (art.826 C.civ.). Nici reintoarcerea conventionala nu este aplicabila; in caz de predeces al donatarului (si descendentilor lui), cu sau fara aceasta clauza, oricum donatorul poate revoca donatia. Tot astfel, donatiile intre soti nu se revoca de drept pentru survenienta de copil (art.937 alin.3 C.civ.). In timpul vietii donatorului nu este cazul a se aplica nici regulile privitore la revocarea donatiei pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum si fara a invoca cauzele prevazute de lege. In schimb, dupa moartea donatorului, cand donatia devine irevocabila, mostenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legate de revocare. Din cele aratate rezulta ca donatia dintre soti deroga nu numai de la principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitate de gradul II) - in sen- sul ca se pot stipula, la incheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu (de ex., conditii potestative simple) - dar chiar si de la forta obligatorie a oricarui contract (irevocabilitate de gradul I), in sensul ca una dintre parti poate, prin vointa sa unilaterala, sa revoce donatia (foloasele gratuite procurate celeilalte parti).

330

2. Cat priveste modurile de revocare, ea nu trebuie sa imbrace forma unei actiuni in justitie si poate fi atat expresa (de ex., prin act notarial sau prin testament), cat si tacita, implicita, constand intr-un act ulterior al donatorului din care rezulta vointa acestuia de a revoca dona-tia (de exemplu, legatul cu titlu particular, avand ca obiect bunul donat, facut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este insa necesar sa existe o identitate exacta intre bunul care a format obiectul donatiei si obiectul revocarii. Donatiile intre soti, inclusiv darurile de nunta, facute de unul dintre soti celuilalt, sunt revocabile pentru ca sotul donator sa poata revoca donatiile facute inainte de incetarea, desfacerea sau desfiintarea casatoriei si cand inceteaza influenta pe care o avea unul dintre soti asupra celuilalt (si de care a abuzat). 3. Pentru a asigura posibilitatea revocarii unilaterale, legea interzice sub sanctiunea nulitatii absolute donatiile mutuale, reciproce intre soti facute in acelasi act (art.938 C.civ.) si donatiile deghiza- te sau facute prin interpunere de persoane, chiar daca nu aduc atingere rezervei succesorale (art.940 alin.2 C.civ.), prezumanduse ca sunt persoane interpuse copiii sotului donatar dintr-o alta casatorie (sau din afara casatoriei ori adoptat numai de acesta) si acele rude ale sotului donatar (rude in linie directa si pana la gradul IV inclusiv pe linie colaterala) fata de care, in ipoteza deschiderii mostenirii, deci a mortii lor in momentul incheierii contractului de donatie, el ar fi avut vocatie (chemare) succesorala legala concreta, utila (art.941 C.civ.). De exemplu, parintele sotului donatar este prezumat persoana interpusa, nu si bunicul, fata de care - daca parintele este in viata - sotul nu are vocatie (chemare) succesorala. lar daca sotul donator are copii dintr-o casatorie anterioara (sau din afara casatoriei ori adoptat anterior casatoriei cu donatarul) si daruieste sotului din urma, liberalitatea va fi considerate excesiva, si deci supusa reductiunii, in raport de o cotitate disponibila speciala, care este mai mica decat cea ordinara (art.939 C.civ.), prevazuta de lege ca regula generala .
331

Donatiile simulate Donatiile deghizate 1. Notiune. Reguli aplicabile. Donatia este deghizata cand conform actului public apare incadrata intr-o operatiune juridica cu titlu oneros. Deci in acest caz, actul public este simulat, neadevarat, si ascunde o donatie (deghizare totala, prin care se ascunde natura gratuita a contractului secret ). De exemplu, vanzarecumparare in care pretul nu este datorat (contraprestatie simulata); recunoasterea unei datorii care nu exista in realitate etc. Donatiile deghizate, ascunse sub aparenta unui contract cu titlu oneros, sunt, in principiu, valabile; deghizarea - simulatia in general - nu este sanctionata cu nulitatea.Prin urmare, donatia deghizata, care intruneste conditiile generale de validiiate ale contractelor - in special se pune problema cauzei licite - este valabila. Avand insa in vedere faptul ca donatia deghizata constituie o adevarata donatie, ea este supusa si regulilor de fond prevazute special pentru donatii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reductiune, raport, revocare in cazurile prevazute de lege). Deci, pentru donatia deghizata se aplica aceleasir'eguli de fond care s-ar aplica si daca donatia ar fi aparenta. 2. Forma. Controversata este problema ce forma trebuie sa imbrace aceste contracte; forma autentica ceruta de lege pentru validitatea donatiilor sub sanctiunea nulitatii absolute sau forma contractului care deghizeaza donatia, ceruta de lege, de regula, numai ad probationem? De exemplu, contractul prin care se transmite cu titlu gratuit dreptul de superficie asupra unei case sub aparenta unei vanzari-cumparari urmeaza sa fie incheiat in forma autentica (prevazuta de lege pentru donatii) sau poate fi incheiat sub forma unui act sub semnatura privata, stiut fiind ca, pentru instrainarea cu titlu oneros a constructiilor (fara instrainarea terenului aferent), legea nu prevede cerinta formei autentice?

332

Potrivit unei solutii adoptate constant in practica judiciara, pentru validitatea acestor donatii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevazute de lege pentru contractul care deghizeaza donatia. Dar nerespectarea acelei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a donatiei deghizate, desi acea forma este prevazuta de lege numai ad probationem. Cu alte cuvinte, forma se imprumuta de la contractul care deghizeaza donatia, iar sanctiunea care se aplica este - de regula - cea prevazuta pentru donatii. Majoritatea doctrinei critica solutia jurisprudentei (critica de care ea nu vrea sa auda) , solicitand respectarea formei autentice a donatiilor.In orice caz, consideram ca renuntarea la cerinta formei autentice este in contradictie cu art.813 C.civ., care fiind redactat diferit fata de art.931 C.civ. francez - prevede categoric: "toate donatiile se fac prin act autentic", deci atat donatiile sincer intervenite intre parti, cat si cele deghizate. Dupa cum s-a spus, "fata de o dispozitie atat de imperativa, nu este cu putinta a se admite validitatea unor donatiuni efectuate prin procedee, cari au tocmai de scop sa ocoleasca formele strict impuse de lege in materie de donatiuni intre vii; validarea donatiunilor deghizate ar echivala cu desfiintarea de fapt a formelor solemne". 3. Dovada. Cat priveste proba deghizarii (indiferent de forma in care s-a incheiat actul aparent), se aplica regulile din materia simulatiei, deci partile si succesorii lor universali ori cu titlu universal (art.l175 C.civ.) o pot dovedi prin contrainscris sau inceput de dovada scrisa - art.1197 C.civ. - care poate fi completata cu martori si prezumtii (potrivit regulilor de dovada a contractelor), in schimb tertii (inclusiv succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai partilor) prin orice mijloace de proba. Reamintim ca, in aceasta materie, mostenitorii rezervatari sunt terti, pentru ca se prezinta in apararea unui drept propriu, iar nu dobandit prin mostenire de la defunct, actionand deci nu ca succesori universali.

333

Pentru a usura dovada deghizarii, legea (art.845 C.civ.) prevede in favoarea mostenitorilor rezervatari o prezumtie relativa potrivit careia instrainarea cu titlu oneros facuta unui succesibil in linie dreapta (ruda in linie directa descendenta sau ascendenta, inclusiv rudenia civila rezultand din adoptie) reprezinta o donatie deghizata (supusa reductiunii), dar numai daca instrainarea s-a facut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocata de un mostenitor in linie dreapta care sa fi consimtit la incheierea actului. Donatiile prin interpunere de persoane Notiune. Reguli aplicabile. In cazul donatiei prin interpunere de persoane simulatia nu vizeaza natura gratuita a contractului, ci persoana adevaratului donatar. Se recurge la aceasta forma a simulatiei, de exemplu, in cazul in care adevaratul donatar este incapabil sa primeasca liberalitati de la donator sau gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile in familia donatorului. Din aceasta cauza, contractul aparent se incheie cu o persoana interpusa, prin contrainscris precizandu-se persoana adevaratului donatar. In aceasta varietate a simulatiei nu se pun probleme in legatura cu forma contractului; deoarece contractul care se incheie cu persoana interpusa este o donatie, neindoielnic trebuie sa fie incheiat in forma autentica, realizandu-se astfel scopul ocrotirii donatorului si a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, si conditiile de fond prevazute pentru donatii, care urmeaza sa fie apreciate si avute in vedere in raport cu adevaratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevazute de lege, reductiunea etc.). Datorita dificultatilor de dovada a simulatiei (la care se recurge mai ales pentru a ocoli incapacitatile speciale prevazute in materie de donatii) legea (art.812 C.civ.) prezuma absolut ca sunt persoane interpuse parintii, descendentii si sotul persoanei incapabile (de exemplu, a tutorelui, medicului, cetateanului strain etc.) si

334

care devin - prin intermediul prezumtiei - persoane incapabile de a primi donatii de la donator. Donatiile indirecte Notiune Conditii de fond si de forma. "Donatiile" indirecte sunt acte juridice incheiate (nesimulat) cu intentia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevazute pentru liberalitati), dar infaptuite pe calea unui act juridic diferit de contructul de donatie. Prin urmare, spre deosebire de donatia deghizata - care este o adevarata donatie deoarece contractul aparent nu are o existenta reala, nu corespunde vointei reale a partilor -, in cazul "donatiei" indirecte actul care se incheie (altul decat donatia) este real, voit de parti, dar prin intermediul lui se realizeaza indirect o gratificare, o liberalitate. Pentru aceasta categorie de acte juridice, in care aparenta este conforma cu realitatea, nu se cere respectarea formei autentice dat fiind ca nu sunt contracte de donatie, ci liberalitati efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regula , nu se prevede aceasta cerinta de forma. Caracteristic in aceasta privinta este, de exemplu, art. 1642 alin.2 C.civ. care precizeaza ca daca renta viagera s-a constituit in favoarea unei terte persoane (stipulate pentru altul facuta cu intentia de a gratifica), desi este o liberalitate, totusi nu este supusa formelor stabilite pentru donatie. Tot astfel, art.1138 C.civ., care permite dovada rerniterii de datorie prin predarea titlului constatator al creantei . Rezulta ca "donatiile" indirecte sunt supuse numai regulilor de fond -nu si de forma - ale donatiilor. In schimb, actul prin intermediul caruia se realizeaza indirect liberalitatea, trebuie sa fie incheiat cu respectarea conditiilor de forma (daca este cazul) si de fond prevazute de lege pentru acel act. In cazul acestor acte nu sunt aplicabile nici dispozitlile art.814 C.civ. referitoare la acceptarea donatiei facuta prin act separat. In masura in care acceptarea
335

este necesara pentru realizarea donatiei indirecte, ea urmeaza regulile prevazute pentru actul care-i serveste drept suport juridic. Actele cele mai intrebuintate pentru realizarea unei "donatii" indirecte sunt: renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatia in folosul altuia. Renuntarea Renuntarea la un drept nu este, prin ea insasi, o liberalitate (poate fi si cu titlu oneros). Dar daca renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei liberalitati. Prin urmare, numai existenta intentiei de a gratifica da nastere unei donatii indirecte. Donatia este de fapt un act accesoriu al operatiei principale care este renuntarea si de care va profita persoana chemata in puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renuntarea la o mostenire de care va profita comostenitorul orimostenitorul subsecvent, renuntarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renuntarea la legat de care va profita colegatarul sau mostenitorul grevat de executarea legatului etc.). Subliniem ca, fara intentie liberala, prin renuntarea la un drept nu se realizeaza o donatie indirecta (de exemplu, daca mostenitorul renunta la mostenire pentru a nu suporta sarcinile si datoriile succesiunii). In acest sens se spune ca renuntarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donatie indirecta se cere stabilirea intentiei de a gratifica. Aceasta intentie poate fi dovedita prin orice mijioace de proba, fiind vorba de interpretarea unei vointe juridice. Trebuie precizat, de asemenea, ca renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta pentru donatii numai daca sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele facute in favorem. De exemplu, renuntarea la o mostenire in favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmata de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusa neindoielnic conditiilor prevazute de art.813 si 814 C.civ.. Remiterea

336

Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunta, total sau partial, cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanta (art.1138-1142 C.civ.), constituie o donatie indirecta. In acest caz, debitorul realizeaza un folos gratuit, o imbogatire, care corespunde cu valoarea creantei ce ar fi trebuit sa plateasca creditorului. Stipulatia Stipulatia in favoarea unei terte persoane, facuta cu intentia de a gratifica (donandi causa), reprezinta tot o donatie indirecta scutita de formele prevazute pentru donatii. Donatia indirecta realizata pe calea stipulatiei pentru altul prezinta insa si alte particularitati fata de regulile generale ale donatiilor. -Aceasta donatie se realizeaza independent de acceptarea donatiei de catre donatar (tertul beneficiar) si de notificarea acceptarii donatorului - stipulant, intrucat dreptul stipulat in favoarea tertului beneficiar (donatar) se naste direct si nemijiocit in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulantul-donator si promitent . -Acceptarea donatiei - avand drept efect numai consolidarea (iar nu nasterea) dreptului in patrimoniul tertului - beneficiar (donatar) - poate fi facuta nu numai de catre donatar, dar si de catre succesorii sai in drepturi, si nu numai in timpul vietii, dar si dupa moartea donatorului (ori dupa ce a devenit incapabil). -Donatia devine irevocabila numai din momentui acceptarii. Pana la consolidarea prin acceptare a dreptului in patrimoniul donatarului, donatorulstipulant (nu si succesorii sai in drepturi) poate revoca donatia ad nutum. Inseamna ca pana la acceptare nu opereaza forta obligatorie a contractului (irevocabilitatea de gradul I). In schimb, principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitatea de gradul II) trebuie sa fie respectat; dreptul stipulat in favoarea donatarului se naste valabil in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent

337

numai daca stipulatia nu contine clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor . In sfarsit, precizam ca daca donatia indirecta (stipulatia facuta donandi causa) este prevazuta in cadrul unei donatii directe (donatie cu sarcini) - donatie dubla facuta printr-un singur act juridic -, donatia directa va fi guvernata, evident, de regulile aplicabile donatiilor (forma autentica sau dar manual, principiul irevocabilitatii, acceptarea de catre donatarul direct si notificarea acceptarii etc.). Numai in privinta sarcinii stipulate, care este o donatie indirecta grefata pe o donatie directa, se aplica regulile specifice stipulatiei pentru altul. In ceea ce priveste capacitatea de a face si de a primi donatii, urmeaza a fi examinata, in acest caz, atat in raporturile dintre partile donatiei directe (stipulant si promitent), cat si in raporturile dintre donatorul-stipulant si donatarul-tert beneficiar. In schimb, in raporturile dintre promitentul-donatar direct si tertul beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligatii - problema capacitatii de a face sau de a primi donatii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate in favoarea sa (daca nu este medicul curant al stipulantului-donator). Prin exceptie de la regula necesitatii capacitatii donatarului-tert beneficiar de a primi donatii, se recunoaste validitatea sarcinii stipulate in favoarea unei persoane viitoare (neconcepute), cu conditia existentei ei la data executarii sarcinii, de exemplu, sarcina stipulata in favoarea copilului care se va naste din casatoria pe care o va incheia nepoata donatorului. Donatii manuale Notiune Darul manual reprezinta o categorie speciala de donatie pentru validitatea careia se cer doua elemente: a) acordul de vointa pentru a transfera si dobandi un drept cu titlu gratuit si b) traditiunea, predarea efectiva si reala (materiala) a bunului
338

daruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul partilor constituie temeiul juridic al transferarii valorii din patrimoniul donatorului in patrimoniul donatarului. Iar "traditiunea" este exteriorizarea acordului, inlocuind (dupa unii autori reprezentand) forma solemna prevazuta de lege pentru donatii si de natura a atrage atentia donatorului asupra gravitatii contractului pe care il incheie. Observam ca singura conditie speciala ce trebuie indeplinita in cazul darurilor manuale este predarea, traditiunea reala a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusa unei forme speciale, ci ea consta in primirea (preluarea) bunului daruit. Validitatea darurilor manuale este consacrata prin art.644 C.civ. care, la modurile de dobandire a proprietatii (prin exceptie de la art.971 C.civ.), prevede si traditiunea. Reprezentarea Reprezentarea in cazul darului manual. Darurile manuale facute persoanelor care au capacitatea de a primi o donatie, insa nu au exercitiul acestui drept, sunt valabile prin traditiunea bunurilor facute reprezentantilor lor legali, respectiv cu incuviintarea ocrotitorilor, iar daca contin si element oneros cu autorizatia autoritatii tutelare. Predarea-primirea se poate face si printr-un reprezentant conventional, mandatar, caci posesiunea se poate transmite sau dobandi prin intermediul altuia. Reguli Reguli de fond aplicabile. Darul manual deroga de la regulile de forma ale donatiilor, insa este supus acelorasi reguli de fond ca si celelalte donatii (liberalitati), inclusiv principiul irevocabilitatii. Darul manual poate fi insotit si de clauze accesorii; sarcini ori conditii, scutire de raport etc. Traditiunea Traditiunea reala este un element esential al darului manual, iar nu un mod de executare a contractului. Astfel, o simpla oferta verbala sau chiar constatata prin
339

inscris sub semnatura privata a unui dar manual, acceptata - fie si in scris - de donatar, nu constituie un dar manual. 0 asemenea intelegere este nula absolut ca donatie (din lipsa formei autentice). Iar daca oferta si acceptarea s-au facut in forma autentica suntem in prezenta unei donatii obisnuite (avand ca obiect, de exemplu, un autoturism), iar nu de dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin traditiune. Daca insa obiectele pe care donatorul voieste sa le daruiasca se afla deja in mainile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, imprumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaratia donatorului ca intelege sa le daruiasca, acceptata de donatar Instanta suprema a mai precizat ca prin "traditiunea" bunului nu trebuie sa se inteleaga neaparat o deplasare fizica a bunului, cum ar fi preluarea din mana donatorului, efectele sale juridice putand fi realizate si printr-o traditiune implicita, de exemplu, atunci cand donatorul ar inmana donatarului cheile unei casete ori a unui depozit in care se afla lucrul sau cheile de contact ale autoturismului. In nici un caz daruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cartii de identitate (certificatului de inmatriculare) a vehiculului, acesta nefiind un titlu reprezentativ al bunului. Deci predarea actului trebuie sa fie insotita, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, incat donatarul sa poata intra in posesiunea efectiva a vehiculului. lar pentru dovada dreptului de proprietate al donatorului sii efectuarea formalitatilor administrativ-teritoriale (radierea de pe numele donatorului si inmatricularea pe numele donatarului) va fi necesara operarea transferului de proprietate in carte de identitate a autovehiculului, potrivit art. 9-10 din OG nr. 78/2000 si art. 5 lit.e din Instructiunile de aplicare a HG nr. 610/1992. In caz de refuz al unei parti de a se prezenta pentru efectuarea acestor formalitati, consideram ca cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii dreptului de proprietate prin donatia realizata sub forma darului manual, urmand ca

340

mentiunea privind noul detinator al autovehiculului sa fie inscrisa de organul de politie pe baza hotararii judecatoresti. De asemenea, predarea unei sume de bani - direct sau prin virament -unitatii care construieste sau vinde donatarului o locuinta are caracterul unui dar manual pentru a carui validitate nu este necesara forma autentica si nici inmanarea efectiva a sumei in mainile donatarului . Constituie dar manual si depunerea unei sume de bani la CEC (sau alta unitate bancara) pe numele unei alte persoane, daca aceasta depunere nu s-a facut cu alt titlu (plata unei datorii, acordarea unui imprumut etc.) . Tot astfel,poate constitui dar manual depunerea de catre parinti a unei sume de bani la CEC pe numele copilului lor minor (sau major), astfel incat - devenind fara nici o alta formalitate proprietatea copilului (chiar daca in libret s-a prevazut o clauza de imputernicire in favoarea unuia dintre parinti) - nu mai fac parte din bunurile comune ale sotilor si nu formeaza obiectul partajului la incetarea comunitatii, afara numai daca se dovedeste ca depunerea pe numele copilului nu s-a facut cu intentia ca suma in cauza sa iasa din patrimoniul comun al sotilor si sa intre in patrimoniul copilului. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contesta intrarea sumei in patrimoniul copilului (minor sau major). Pana la dovada contrara, caracterul de liberalitate (donatie) a depunerii se prezuma, copilul fiind titularul libretului. Retragerea unei sume de bani de pe carnet CEC si transferarea ei pe carnet CEC al altei persoane, fiind recunoscuta ca donatie valabila - chiar daca se savarseste doar prin comunicare telegrafica intre agentii - se justifica tot prin ideea de dar manual, intr-o acceptiune noua a notiunilor de lucru corporal si de traditiune, acceptiune care are in vedere realitatea unor procedee curente de transferare rapida si sigura a bunurilor mobile, a sumelor de bani in special.

341

Prin urmare, producandu-se o asa-numita "dematerializare" a traditiunii bunurilor, darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implica o predare efectiva, materiala a bunului donat, dar asigura totusi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu in altul. In schimb, nu constitute dar manual (si, bineinteles, nici donatie in general) predarea unui libret nominalizat pe numele donatorului ori a altei persoane, dar netransferat pe numele donatarului, pentru ca simpla predare a unui titlu nominativ nu implica transferul dreptului asupra sumelor. Dreptul nu poate fi considerat transmis cata vreme donatarul nu are nici o posibilitate legala sa dispuna de sumele inscrise in libret. Nici predarea unui libret nominativ, in care primitorul este inscris la clauza testamentara, nu constituie dar manual, pentru ca drepturile sale - in calitate de legatar, iar nu de donatar - se vor naste numai la moartea titularului de libret. In schimb, daca primitorul este inscris la clauza de imputernicire, poate fi vorba de un dar manual, daca inscrierea clauzei si predarea-primirea libretului s-au facut cu intentia de a face si de a primi o liberalitate.Darul manual se poate realiza in acest caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele inscrise in libret. Obiectul Obiectul darului manual. Datorita faptului ca traditiunea reala este un element esential al darului manual, numai bunurile mobile corporate susceptibile de traditiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanta, drepturi de create intelectuala, fond de comert etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru ca nu sunt susceptibile de a fi transferate si dobandite printr-o predare si primire efectiva. Fac exceptie titlurile la purtator -asimilate mobilelor corporale- si biletele de banca, pentru ca transmiterea acestora are loc de la mana la mana.
342

Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune detinerea materiala (corpus) a bunului, deci existenta lui actuala. Darurile de nunta Problema darurilor de nunta. 0 precizare se mai impune in legatura cu asanumitele "daruri de nunta"(notiune neprevazuta in legislatie), dar care reprezinta aplicatii relativ frecvente ale darului manual. In legatura cu aceste daruri de nunta, s-a decis ca ele urmeaza a fi considerate bunuri comune ale sotilor in cote egale, chiar daca au fost facute de parintii unuia dintre soti, deoarece sunt dobandite in timpul casatoriei si pentru ca se "presupune intentia (mentiunea) dispunatorului ca ele sa devina comune" .Numai daca donatia se face (de parintii unuia dintre soti) nu cu ocazia serbarii nuntii, ci ulterior, bunul se considera ca fiind propriu . Pe de alta parte insa, s-a decis ca - in principiu - bunurile dobandite de catre soti in timpul casatoriei prin donatie sunt bunuri proprii, afara numai daca dispunatorul a aratat (expres sau cel putin exprimat neechivoc) ca a inteles sa gratifice pe ambii soti. In solutionarea acestei probleme controversate, consideram ca trebuie sa avem in vedere numai dispozitiile legale existente sii numai diferentierile cuprinse in texte. Astfel, prin derogare de la regula comunitatii bunurilor dobandite de catre oricare dintre soti in timpul casatoriei (art.30 C.fam.), sunt calificate bunuri proprii ale fiecarui sot "bunurile dobandite in timpul casatoriei prin... donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune"(art.31 lit.b C.fam.). Observam ca legea excepteaza de la regula comunitatii donatiile, fara a distinge dupa forma lor de realizare (act autentic, donatie simulata sau indirecta ori dar manual). Tot astfel, legea nu distinge in functie de momentul realizarii donatiei; cu ocazia serbarii nuntii sau la o alta data (dar, evident, in timpul casatoriei). De altfel, daca s-ar face exceptie (de la excepfie) pentru "darurile de nunta", de ce nu s343

ar excepta si darurile facute cu ocazia aniversarii casatoriei (de ex., la un an, la nunta de argint sau de aur etc.). In sfarsit, legea nu distinge in functie de persoana donatorului (parinti sau alte rude mai apropiate sau mai indepartate in grad - fratisurori, unchi-matusi - ori persoane fara legatura de rudenie cu unul dintre soti). Rezulta ca asemenea diferentieri nu se justifica in drept, caci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobandite prin donatie - inclusiv darurile de nunta - devin bunuri proprii ale fiecarui sot, daca dispunatorul nu a dispus ca ele sa devina comune. Dupa cum s-a subliniat mai recent in practica Curtii Supreme de Justitie, "bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, pentru a fi respectata vointa donatorului, care, daca nu a dispus altfel, nu poate fi presupus ca a inteles sa avantajeze si sotui celui gratificat"'. Pronuntandu-ne impotriva diferentieri lor aratate, neprevazute de lege, se impune insa sa avem in vedere o distinctie care este prevazuta de lege; darurile obisnuite. Potrivit art.759 C.civ., "prezenturile (darurile - n.ns.) obisnuite nu sunt supuse raportului". Unii autori considera ca aceste daruri (facute nu numai la nunti, dar si cu alte ocazii, de exemplu, aniversari, botezuri etc.) nu sunt supuse raportului fiindca "nu alcatuiesc dona-tii". Alti autori considera ca si darurile obisnuite reprezinta donatii, dar nu sunt supuse regimului liberalitatilor. Oricum, ele sunt exceptate de la raport. Mai mult, se admite unanim, ca aceste daruri obisnuite, nesupuse raportului, nu intra nici in alcatuirea masei de calcul in vederea stabilirii liberalitatilor excesive supuse reductiunii in caz de incalcare a rezervei succesorale . lar daca, in materie de mostenire, aceste daruri obisnuite nu sunt supuse regimului donatiilor (liberalitatilor), nu pot fi supuse regimului donatiilor nici in materia raporturilor patrimoniale dintre soti. In concluzie, numai darurile obisnuite - indiferent de forma sau momentul realizarii ori de persoana donatorului - nu intra sub incidenta exceptiei prevazute de art.31 lit.b din Codul familiei, ci devin bunuri comune potrivit regulii prevazute de
344

art.30 C.fam. (daca nu exista alte motive legale pentru care ele sa devina bunuri proprii ale unuia dintre soti, de ex., vointa neechivoca a donatorului in acest sens). In schimb, toate celelalte donatii, care nu sunt daruri obisnuite (sume mari de bani, autoturisme sau alte bunuri de mare valoare), devin bunuri proprii, potrivit art.31 lit.b, chiar daca sunt facute cu ocazia serbarii nuntii si de catre persoane care nu sunt parintii (alte rude apropiate) unuia dintre soti, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca bunurile donate sa devina comune. Dovada darului manual Cu toate ca darul manual se perfecteaza prin faptui predarii si, ca atare, fiind o chestiune de fapt poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, pentru donator si succesorii sai, in vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenta unui inscris sau inceput de dovada scrisa care poate fi completata cu martori sau prezumtii, conform regulilor generale in materie de probe (art.1191 si urm. C.civ.). Astfel, daca donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori pentru ingratitudine sau daca intervine revocarea de drept pentru survenienta de copil si se cere restituirea bunului donat. La fel daca succesorii sai in drepturi cer revocarea donatiei. In schimb, daca mostenitorii rezervatari sau cei indreptatiti la raport cer reductiunea ori raportul donatiei, prezetandu-se cu un drept propriu, iar nu in calitate de succesori in drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de proba, la fel ca si orice alti terti. Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar in baza art. 1909 C.civ., nu are nevoie de dovada scrisa. Dar persoanele interesate (de exemplu, mostenitorii) pot dovedi cu orice mijioc de proba fie ca lucrul nu a fost donat, ci a fost furat ori pierdut de catre proprietar, fie caracterul echivoc ori viciile posesiei, fie, in conditiile art.1191 si urm. C.civ., contractul din care rezulta natura precara a detentiunii. Efectele intre parti Reguli generale
345

Efectul translativ al contractului. Ca efect al donatiei, dreptul care formeaza obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului in patrimoniul donatarului. Donatia poate avea ca efect si stingerea unui drept si a obligatiei corelative (remitere de datorie). Daca dreptul transferat este o creanta, operatia intervenita intre parti se analizeaza ca o cesiune de creanta cu titlu gratuit, aplicandu-se regulile corespunzatoare (art. 1391 si urm., C.civ.), cu derogarile care rezulta din natura gratuita a transferului. Cel mai frecvent, obiectul contractului il constituie un drept real. In acest caz, ca si in materie de vanzare, transmiterea sau constituirea dreptului opereaza prin efectul realizarii acordului de vointa (art.971 C.civ.) in forma prevazuta de lege (forma autentica sau forma actului juridic care realizeaza indirect donatia, in aceasta din urma ipoteza, de regula, solo consensu), dar neconditionat de predarea bunului care formeaza obiectul donatiei, cu exceptia darurilor manuale care se realizeaza prin traditiune. Obligatiile donatorului 1. Obligatia de predare. Dupa incheierea contractului donatorul este obligat sa predea bunul daruit potrivit clauzelor stabilite si sa-l pastreze pana la predare, raspunzand de pieirea sau deteriorarea lui provenita din culpa sa. In cazul darului manual, evident, problema obligatiei de predare nu se pune. 2. Obligatia de garantie. Cazuri in care exista. Spre deosebire de vanzator, in principiu donatorul nu datoreaza garantie pentru evictiune (art.828 alin.1 C.civ.) si nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit . - Prin exceptie, donatorul datoreaza garantie in urmatoarele cazuri: - Daca a promis expres garantia pentru evictiune (art.828 alin.2 C.civ.) sau pentru vicii, lipsa garantiei nefiind o regula imperativa.

346

- Daca evictiunea provine din faptul sau personal (art.828 alin.3 C.civ.), de exemplu, vinde imobilul donat inainte de efectuarea formelor de publicitate sau vinde si preda lucrul mobil cumparatorului, daruit anterior prin act autentic, fapte care contravin obligatiei contractuale. - In caz de dol (intentie sau culpa grava asimilata dolului) donatorul raspunde de pagubele rezultand din viciile ascunse, cunoscute de el si necomunicate, care au cauzat (direct sau indirect) un prejudiciu donatarului, caci dolul stramuta problema raspunderii de pe teren contractual, pe teren delictual (art.998 C.civ.). - In sfarsit, daca donatia nu este pur gratuita (donatie cu sarcini) donatorul raspunde de evictiune in limita valorii sarcinilor (art.828 alin.3 C.civ.). Desi legea nu prevede expres, donatorul raspunde ca un vanzator si pentru vicii ascunse, caci in limita sarcinilor (respectiv, a pretului platit pentru o parte din valoarea bunului) donatia este un contract cu titlu oneros si sinalagmatic. Obligatiile donatarului Regula. Donatia cu sarcini. Cand donatia este pur gratuita, donatarul nu are nici o obligatie, ci numai o indatorire denumita traditional "de recunostinta" care, in cazurile anume determinate de lege, este sanctionata prin posibilitatea data donatorului de a revoca donatia pentru cauza de ingratitudine . Altfel se pune problema daca donatia este cu sarcina (sub mode). Dupa cum se stie, sarcina este o obligatie impusa donatarului, care - dupa acceptarea donatiei este tinut s-o execute. Desi sarcina se aseamana cu o conditie rezolutorie (intrucat nici una, nici alta nu afecteaza nasterea dreptului si in caz de realizare a conditiei sau de revocare a donatiei pentru neexecuarea sarcinii efectele sunt retroactive), ele nu trebuie sa fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel putin sub doua aspecte: - in cazul conditiei rezolutorii, chiar daca este potestativa din partea donatarului, nu se creeaza nici o obligatie pentru el, fiind liber sa actioneze cum
347

doreste, fara riscul de a-si vedea angajata raspunderea, caci conditia (rezolutorie) este numai o modalitate care, in caz de realizare, desfiinteaza dreptul afectat de ea. In schimb, sarcina obliga pe donatar, in caz de neexecutare putandu-se recurge la masuri de executare, creditorul avand dreptul la actiunea in executare; - conditia opereaza de drept (art. 1019), in schimb revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru neexecutarea sarcinii trebuie sa fie ceruta justitiei (art.832 C.civ.). Sarcina, ca si conditia, nu trebuie sa fie imposibila, ilicita sau imorala, potrivit regulilor generale. Ea poate fi prevazuta fie in favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie in favoarea unei terte persoane (cand se analizeaza ca o stipulatie pentru altul reprezentand o donatie indirecta grefata pe o donatie directa, daca stipulatia este facuta donandi causa), fie in favoarea donatarului insusi (de exemplu, efectuarea unei calatorii de studiu). In acest din urma caz, obligatia se justifica numai daca donatorul are vreun interes, cel putin moral, la executarea sarcinii. Altfel obligatia donatarului fata de el insusi nu ar putea avea o existenta juridica (decat, eventual, ca o conditie). In cazul sarcinii stipulate in favoarea donatarului insusi, donatia este de fapt pur gratuita, insa cu posibilitatea revocarii pentru neexecutare. Numai in cazul sarcinii stipulate in favoarea donatorului sau a unui tert donatia inceteaza sa fie liberalitate in masura sarcinii. Intrucat donatia cu sarcini este, in limita sarcinii, un contract sinalagmatic (si cu titlu oneros), in caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere indeplinirea prestatiei care formeaza obiectui sarcinii cu daune-interese si donatarul nu ar putea, fara consimtamantui donatorului, deci fara un nou contract, sa se libereze de sarcina, abandonand bunurile daruite. Dar se poate alege si o alta cale; revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru neexecutarea de obligatii. In caz de neexecutare partiala sau executare cu intarziere instanta este chemata sa aprecieze gravitatea nerespectarii obligatiilor de catre debitor si, in functie de imprejurari, poate dispune rezolutiunea contractului (in
348

cazuri temeinic justificate rezolutiunea partiala), eventual cu acordarea unui termen de gratie. In caz de admitere a actiunii, revocarea produce efecte retroactive atat impotriva donatarului si succesorilor lui in drepturi, cat si impotriva tertilor, drepturile constituite in favoarea lor fiind desfiintate (art.830 C civ.) potrivit regulilor aplicabile rezolutiunii pentru neexecutare (art. 1020-1021 C.civ.). Actiunea in executare sau in revocare poate fi intentata de catre donator sau succesorii sai in drepturi (cum ar fi mostenitorii sai legali ori testamentari care beneficiaza de efectele revocarii), inclusiv creditorii chirografari in baza art.974 C.civ. (actiune oblica). In cazul sarcinii stipulate in favoarea unui tert, beneficiarul poate cere si el executarea obligatiei, dar nu poate cere revocarea donatiei, nefiind parte in contractul incheiat intre stipulant si promitent. In sfarsit, precizam ca orice donatie, inclusiv darul manual, poate fi afectata de sarcini. Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti Reguli aplicabile. Ca si in materie de vanzare, opozabilitatea fata de terti este ingradita; in privinta bunurilor mobile prin exceptia trasa din art. 1909-1910 C.civ. (combinat cu art.972 C.civ.) prevazuta in favoarea tertului dobanditor de bunacredinta si posesor al lucrului daruit; in ce priveste transferul gratuit al unui drept de creanta prin formalitatea notificarii sau acceptarii conform regulilor de la materia cesiunii de creante, iar in privinta transmisiunilor gratuite de imobile prin formalitatea inscrierii dreptului in cartea funciara (art.22 si urm., art.61 si 72 din Legea nr.7/1996). In principiu, se aplica deci regulile generale. In privinta publicitatii imobiliare opereaza insa si anumite dispozitii speciale (art.819 C.civ.): Astfel, - spre deosebire de actele cu titlu oneros, a caror inopozabilitate din cauza neinscrierii in cartea funciara este limitata - neinscrierea in cartea funciara a
349

dreptului real imobiliar dobandit prin donatie poate fi invocata "de orice persoane ce au interes la aceasta" (art.819 C.civ.), inclusiv dobanditorul cu titlu gratuit care a inregistrat cererea de inscriere mai intai si creditorul chirografar. Rezulta ca donatia neinscrisa in cartea funciara este opozabila numai partilor contractante si succesorilor lor universali si cu titlu universal (nu si succesorilor cu titlu particular sau creditorilor chirografari). Prin urmare, in aceasta materie se largeste cercul tertilor; succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari nu au calitatea de avanzii sai cauza (habentes causam), ci aceea de terti. Mai mult decat atat, donatia - chiar inscrisa in cartea funciara - nu este opozabila dobanditorului anterior cu titlu oneros al dreptului real neinscris in cartea funciara, care poate cere instantei judecatoresti sa acorde Inscrierii sale rang preferential fata de inscrierea efectuata de donatar (art.30 din Legea nr.7/1996), deoarece el certat de damno vitando, iar donatarul numai de lucro captando. Practic, donatarul - chiar inscris in cartea funciara si de buna-credinta - se bucura pe deplin de efectele publicitatii imobiliare, titlul sau devenind inatacabil, numai dupa 10 ani socotiti din ziua cand s-a inregistrat cererea sa de inscriere in cartea funciara, termen inauntrul caruia poate fi pornita actiunea in rectificare (art.37 alin.2). Pe de alta parte, art.819 C.civ. contine o restrictie cu privire la persoanele care, desi interesate sa o faca (si cu toate ca, potrivit regulilor generale, ar avea calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totusi admise a invoca lipsa de inscriere in cartea funciara si anume, (pe langa parti si succesorii lor universali si cu titlu universal) acele persoane carora lipsa de inscriere li se poate imputa ca o culpa si succesorii lor universali sau cu titlu universal. Astfel, reprezentantii minorului sau ai celui pus sub interdictie. De asemenea, ascendentii care, potrivit art.815 C.civ., au acceptat donatia facuta unui minor sau interzis. Cauze de revocare Revocarea pentru ingratitudine
350

1. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.: a) atentat la viata donatorului. Nu se cere o condamnare penala, este suficient sa se stabileasca intentia de a ucide, intentia manifesta a autorului de a curma viata donatorului. Uciderea din culpa nu este cauza de revocare; b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciaza de instanta . Se cere insa ca fapta sa fi fost savarsita cu intentie, c) refuzul de alimente, ceea ce presupune ca donatorul a avut nevoie si a cerut alimente de la donatar, care - avand posibilitatea - a refuzat sa dea (a refuzat "fara cuvant"). Refuzul nu este sanctionat cu revocarea daca donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate si in situatia de a-i acorda intretinere. In ceea ce priveste cuantumul, alimentele nu trebuie sa treaca peste valoarea darului si, in consecinta, daca acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor. In toate cazurile, refuzul nejustificat de alimente este sanctionat numai prin posibilitatea revocarii donatiei; donatorul nu are actiune in justitie pentru a cere intretinere de la donatar. Tot astfel - asemanator obligatiei civile imperfecte (naturale) - nici donatarul nu are actiune in restituirea (prin echivalent) a prestatiilor efectuate de bunavoie (art. 1092 alin.2 C.civ.), chiar daca existau persoane in stare si obligate la intretinere potrivit legii. Spre deosebire insa de obligatiile naturale, atitudinea negativa a donatarului constand in refuzul de alimente are o sanctiune specifica; actiunea in revocarea donatiei pentru ingratitudine. 2. Actiunea in revocare pentru ingratitudine este o pedeapsa civila si se caracterizeaza prin urmatoarele: a) Este o actiune strict personala si deci poate fi intentata numai de persoana impotriva careia faptele au fost savarsite, adica numai de catre donator. Implicand dezlegarea unei probleme morale de vinovatie si de iertare sau de aplicare a pedepsei, actiunea nu poate fi exercitata nici de catre creditorii donatorului, pe calea actiunii oblice (art.974 C.civ.), si nici de catre mostenitorii lui (desi actiunea are
351

caracter patrimonial). In mod exceptional, mostenitorii devin titularii actiunii in revocare: - daca a fost intentata de donator, dar acesta a decedat inainte de terminarea procesului; - daca donatorul a decedat inainte de expirarea termenului in care actiunea putea fi intentata (art.833 alin.2 C.civ.). b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodata de drept (art.832 C.civ.), titularul actiunii (donatorul sau, in conditiile aratate, mostenitorul lui) - cunoscand faptul de ingratitudine - il poate ierta pe donatar (dar nu poate renunta la actiunea in revocare cu anticipatie, inainte de producerea actelor sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, in contractul de donatie). Iertarea se prezuma (fara a fi admisa proba contrara) daca a trecut un an din ziua savarsirii faptului sau din ziua cand donatorul (mostenitorii lui) au luat cunostinta de acel fapt (art.833 alin.l C.civ.), fara ca inauntrul acelui an sa fi cerut revocarea. Acest termen de un an nu este un termen de prescriptie, ci un termen de decadere (de drept substantial) bazat pe o prezumtie legala, care nu este supus cauzelor de intrerupere si de suspendare stabilite in materie de prescriptie. In cazul in care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculeaza in raport de ultima . c) Actiunea nu se poate intenta decat in contra autorului faptului de ingratitudine. Daca el moare fara ca actiunea sa fi fost intentata sau terminata ea se stinge, adica nu poate fi pornita, dar nici macar continuata impotriva mostenitorilor donatarului (art.833 alin.2 C.civ.). Daca sunt mai multi donatari, actiunea in revocare nu poate fi admisa decat impotriva acelor care s-au facut vinovati de ingratitudine . d) Deoarece actiunea in revocare pentru ingratitudine nu este o actiune in rezolutiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau in constatarea
352

desflintarii de drept a contractului (ca in cazul revocarii pentru survenienta de copil), ci o actiune in restituire cu caracter de pedeapsa - deci esentialmente personala admiterea actiunii nu produce efecte retroactive fata de terti. Inseamna ca drepturile dobandite de terti (fie si cu titlu gratuit) inainte de intentarea actiunii sau, in cazul imobilelor, inainte de efectuarea publicitatii cererii de revocare raman neatinse (art.834alin.1 C.civ.). Dar, din partea donatarului restituirea trebuie sa fie integrala, adica sa cuprinda sau bunul daruit (daca n-a fost instrainat) cu toate accesoriile sale, despagubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite in folosul tertelor persoane (ipoteca, uzufruct etc.) sau valoarea integrala a bunului (daca a fost instrainat) apreciata din momentul pronuntarii hotararii de revocare. In ambele cazuri se va tine seama, in plus sau in minus, de sporul de valoare sau de degradarile provenite din faptul donatarului sau tertilor. In privinta fructelor, legea (art.834 alin.2 C.civ.) prevede ca ele se restituie numai de la data cererii de revocare (desi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui sa fie tratat ca un posesor de rea-credinta. Dispozitia se explica numai prin faptul ca pana in momentul introducerii cererii nu se stie care va fi atitudinea donatorului: il va ierta sau nu). Toate donatiile (facute prin act autentic, dar manual etc.) sunt supuse revocarii pentru cauza de ingratitudine. Revocarea pentru survenienta de copil 1. Domeniu de aplicare. Donatia se revoca de drept in cazul in care donatorul nu avea nici un copil sau alt descendent in momentul incheierii contractului de donatie si posterior i se naste ("dobandeste") un copil din casatorie sau din afara casatoriei (copil legitim sau natural, in terminologia C.civ., art.836). Revocarea se produce oricare ar fi felul sau valoarea donatiei (directa, indirecta, dar manual etc.). Face exceptie donatia intre soti, care - fiind revocabila prin vointa sotului-donator nu este supusa revocarii de drept pentru nastere de copil (art.937 alin.3 C.civ.).
353

2. Natura juridica. Revocarea pentru nasterea unui copil opereaza de drept (art.836 C.civ.). Deoarece aceasta revocare se produce mai mult in interesul copilului, ea nu poate fi inlaturata printr-o clauza contrara din contractul de donatie sau printr-un act de renuntare ulterior nasterii copilului, expresa ori tacita, sau de confirmare din partea donatorului (art.839 C.civ.). Evident, exista posibilitatea refacerii donatiei dupa nasterea copilului, dar cu respectarea conditiilor prevazute de lege (forma autentica, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donatie care nu va mai fi revocabila pentru survenienta de copil. Deoarece revocarea se produce de drept, in caz de litigiu instanta nu pronunta, ci numai constata revocarea, daca conditiile prevazute de lege sunt indeplinite. Pe de alta parte, datorita revocarii de drept, actiunea in restituire poate fi intentata nu numai de catre donator, dar si de catre succesorii sai in drepturi, inclusiv creditorii pe calea actiunii oblice. Potrivit legii (art.840 C.civ. coroborat cu art.21 din Decretul nr.167/1958), actiunea in restituire a bunului donat - proprietatea fiind redobandita de drept - se prescrie dupa 30 de ani de la nasterea copilului. Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva donatarul continua sa detina bunul in aceasta calitate (nu dobandeste o alta calitate), cu consecinta aplicarii regulilor de fond ale donatiei (raport si reductiune). Nu excludem nici posibilitatea revocarii donatiei, dar, evident, pe alte temeiuri decat nasterea copilului (de exemplu, pentru ingratitudine) si cu regimul juridic corespunzator. 3. Conditii. Pentru ca revocarea sa se produca trebuie sa fie indeplinite doua conditii. a) In primul rand, se cere ca donatorul sa nu aiba vreun copil sau alt descendent in viata in momentul incheierii contractului de donatie. Existenta unui copil conceput in momentul donatiei nu impicdic revocarea de plin drept prin nasterea copilului dupa incheierea contractului (art 837 C.civ.), caci copilul conceput
354

este considerat nascut (infans conceptus pro nato habetur) numai de cate ori este vorba de interesele (avantajele, drepturile) sale (quotiens de commodis eius agitur art.7 din Decretul nr.31/1954), or in acest caz nu este in interesul sau sa fie considerat nascut. Daca donatorul avea in momentul incheierii contractului un copil declarat disparut - desi acest copil este socotit a fi in viata (art. 19 din Decr.nr.31/1954) nasterea ulterioara a unui copil atrage revocarea, caci pentru ca revocarea sa nu opereze, art.836 C.civ. cere ca donatorul sa aiba un copil "existent" in timpul facerii donatiei, ori cel declarat disparut - desi prezumat a fi in viata - este, prin definitie, o persoana a carei existenta este putin probabila, ceea ce il poate determina pe donator sa faca donatia. Pe de alta parte, disparutul este socotit a fi in viata pentru ca, de regula, prezumtia opereaza in interesul lui. In cazul de fata, prezumtia ar opera in detrimentui lui. Bineinteles, daca s-a declarat prin hotarare judecatoreasca moartea copilului, el nu mai este "existent". b) A doua conditie este ca donatorului sa i se nasca un copil, fie si postum (dupa moarte). Conditia este indeplinita, dupa cum am vazut, daca copilul nascut dupa incheierea contractului a fost conceput la acea data. Durata vietii copilului este indiferenta; revocarea se produce de drept prin nastere, chiar daca el moare inainte de intentarea actiunii in restituire. De asemenea, este indiferent daca copilul nascut dupa incheierea contractului de donatie este din casatorie sau din afara casatoriei (art.63 C.fam.). In acest din urma caz, evident, filiatia trebuie sa fie stabilita pe caile legale, dar ceea ce intereseaza este nu data stabilirii filiatiei, ci data nasterii copilului. Inseamna ca stabilirea filiatiei unui copil nascut dupa incheierea contractului atrage revocarea donatiei. In schimb, stabilirea filiatiei (dupa incheierea contractului) fata de un copil nascut anterior nu atrage revocarea, asa cum - in acest caz - nici nasterea unui alt

355

copil, fie si din casatorie, dupa incheierea contractului, nu are ca efect revocarea donatiei, nefiind indeplinita prima conditie a revocarii. 4. Problema adoptiei. in legatura cu conditiile revocarii pentru survenienta de copil, se mai pune problema ce efecte produce, in aceasta materie, adoptia? Problema este controversata. a) Potrivit unei pareri, existenta unui copil adoptat "impiedica revocarea donatiei, deoarece este asimilat copilului din casatorie"'. Autorul are in vedere faptui ca raporturile adoptatorului cu copilul adoptat (si descendentii sai) sunt asimilate cu legaturile de rudenie rezultand din filiatia fireasca, si aceasta indiferent daca adoptia a fost cu toate efectele unei filiatii firesti (cu efecte depline) sau cu efecte restranse (art.75 si 79 C.fam., articole abrogate pentru viitor prin O.U.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei, modificata prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr.25/1997). In consecinta, potrivit acestei pareri, daca donatorul avea un copil adoptat in momentul donatiei, nasterea sau adoptarea unui alt copil dupa incheierea contractului nu atrage revocarea. lar daca donatorul n-a avut nici un copil in momentul contractarii, adoptarea unui copil dupa momentul donatei are drept efect revocarea donatiei. In practica judecatoreasca s-a admis solutia contrara; revocarea pentru survenienta de copil se aplica "numai in cazul in care donatorul, ulterior donatiunii, dobandeste un copil din casatorie sau din afara casatoriei, fie chiar si postum". Copilul adoptat "nu se include in enumerarea - limitativa - a textului art.836 C.civ.". Intr-adevar, art.836 C.civ. vizeaza numai filiatia fireasca si textul este de stricta interpretare. Pe de alta parte, revocarea prin adoptie ar contraveni principiului irevocabilitatii, adoptia depinzand, in principal, de vointa adoptatorului. 0 data ce se admite ca adoptarea unui copil dupa incheierea contractului de donate nu atrage revocarea, inseamna ca nici existenta unui copil adoptat anterior
356

donatiei nu impiedica revocarea in cazul nasterii unui copil ulterior incheierii contractului. Copilul adoptat nu este "copil sau descendent" in sensul art.836 C.civ.; copilul adoptat nu este vizat de text. In sfarsit, se mai pune problema (cel putin teoretic), ce efecte produce adoptia - in materia analizata - in raport cu parintele firesc al copilului adoptat de altul? Solutia depinde de felul adoptiei.- Daca adoptia este cu efecte depline, de la data incuviintarii ei inceteaza legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat (art.79 C.fam. si art.1 si 21 din OUG nr.25/1997). In consecinta, daca acest parinte face o donatie dupa aceasta data si ulterior i se naste un copil, donatia se revoca in conditiile art.836 C.civ. (ca si cum donatorul ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data donatiei). - Daca adoptia a fost cu efecte restranse (incuviintata inainte de intrarea in vigoare a OUG nr.25/1997), legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat se pastreaza (art.75 C.fam.). In consecinta, pentru parintele firesc copilul adoptat este "existent"; donatia facuta de el nu se revoca pentru nasterea unui alt copil. 5. Efecte. Revocarea pentru survenienta de copil produce efecte retroactive de la data incheierii contractului de donatie. Deoarece donatia se desfiinteaza retroactiv, revocarea produce efecte nu numai impotriva donatarului si succesorilor sai (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) care au dobandit mortis causa, dar si in privinta tertilor dobanditori prin acte intre vii ai bunurilor daruite; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Insa, potrivit regulilor generale, in cazul mobilelor tertul dobanditor de buna credinta va putea opune exceptia prevazuta de art. 1909-1910 C.civ., iar in cazul imobilelor uzucapiunea de 10-20 ani. Posesorul care nu indeplineste conditiile necesare poate invoca numai uzucapiunea de 30 de ani.
357

Daca donatia revocata pentru survenienta de copil era cu sarcini, revocarea nu se produce decat in limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua cand s-a notificat donatarului nasterea copilului (art.838 C.civ.). Top of the Document (Capitolul VI/1 din bibliografie) 1. Cerintele legale pentru a putea mosteni: - capacitatea succesorală; - nedemnitatea succesorală.

Cerintele legale pentru a putea mosteni .Capacitatea succesorala.
Conditii pentru a putea mosteni. Care sunt persoanele care au capacitate succesorala Pt a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii. Rezulta ca orice persoana care exista in momentul deschiderii mostenirii are capacitate succesorala ,adica are capacitatea de a mostenii ,de a culege o succesiune . Dovada existentei in mom. deschiderii mostenirii incumba aceluia care pretinde dr asupra mostenirii si care poate sa fie mostenitorul in cauza dar si succesorii sai in drepturi in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data deschiderii mostenirii si ulterior a decedat Dovada vizeza nu numai si nu atat existenta persoanei ,ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea . Persoanele care au capacitate succesorala sunt: a.Persoanele fizice in viata la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorala fara deosebire de rasa ,nationalitate,origine etnica ,limba ,religie,sex,opinie,de apartenenta politica .de avere sau de origine sociala.. Dovada se face cu: - actele de stare civila ,pt. moştenitorul în viaţǎ -iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii mostenirii cu certificatul sau actul de deces sau hot jud definitiva
358

declarativa de moarte din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii b.Persoanele disparute au de asemenea cap succesorala -cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotǎrâre judecatoreasca declarativa de moarte ramasa definitiva .Persoana are cap succesorala fiind prezumata de lege a fi in viata ,indiferent ca a intervenit sau nu o hot jud declarativa a disparitiei si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei .Insa capacitatea sa succesorala este numai provizorie ,definitiv andu-se prin reaparitia lui sau prin constantarea fizica a mortii lui ,intervenita dupa deschiderea mostenirii .Capacitatea sa succesorala se desfiinteaza daca se constata ca la data mortii celui care a lasat mostenirea nu mai exista ,astfel tot ce a primit va fi redestribuit mostenitorilor inlaturatii de la mostenire prin prezenta sa . c.Persoane concepute dar nenascute la data deschiderii succesiunii-cu toate ca existenta persoanei incepe din ziua nasterii, C.Civil recunoaste copilul din ziua conceperii lui .Rezulta ca legea ,in interesul copilului ,consacra expres capacitatea lui succesorala de la conceptiune cu conditia sa se nasca viu .Cel care pretinde mostenirea in numele copilului trebuie sa dovedeasaca cu orice mijloace de proba admise de lege data conceptiei copilului ,situarea acestei date inainte de deschiderea succesiunii si ca el sa nascut viu ,dasca aceste date sunt dovedite copilul se va putea bucura de dreptul la mostenire d.Persoanele juridice au capacitate de a dobandi -in virtutea testamentului lasat de defunct -bunurile mostenite de la data dobandirii personalitatii juridice in conditiile legii ,adica de la data inregistrarii sau actului de dispozitie care le infiinteaza sau de la data recunoasterii ori a autorizarii infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege .Insa legea recunoaste si persoanele juridice o capacitate de folosinta anticipata deci si capacitate succesorala anticipata ,de la data actului de infiintare in masura in care bunurile sunt necesare pt ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil. Mentionam ca in cazul persoanelor juridice capacitatea succesorala nu depinde de durata existentei persoanei juridice dupa data deschiderii succesiunii . .Care sunt persoanele care nu au capacitate succesorala a.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa aiba fiinta -deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care au exista la data deschiderii succesiunii. Persoanele fizice predecedate si
359

persoanele juridice care au incetat sa aiba fiinta mai inainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala si deci nu vor putea mosteni.In cazul persoanei fizice insa partea din mostenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va putea fi culeasa -in cadrul mostenirii legale- de descendentii sai in conditiile prev de lege pt reprezentare succesorala b.Comorientii -in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare ,fara sa poata stabili daca una a supravietuit alteia,ele sunt socotite ca au murit deodata .Comorientii sunt persoanele care au decedat in aceeasi imprejurare si in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia .Daca comorientii au mostenitori diferitii problema prezinta importanta ,ei nu au vocatie succesorala reciproca ,ci unilaterala . c.Persoanele decedate in acelasi timp(codecedatii)-singura solutie posibila este tot aceea a prezumtiei mortii concomitente ,cu consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale ,legale sau testamentare . Top of the Document .Vocatia la mostenire Pentru ca o persoana fizica sau juridica ori statul sa aibã dreptul de a culege, In tot sau in parte, mostenirea lãsata de o persoanã fizicä decedata. nu este suficient ca persoana ce pretinde mostenirea sá aibã capacitate succesoralã ci rnai este necesar ca ea sã aibã chemare la mostenire, fie In virtutea legii, fie In virtutea testamentului lãsat de defunct. Vocatia succesoralã generala si concretã. Notiunea de vocatie (chemare) Ia rnostenire are un dublu Inteles. In sensul ei general ea desemneazã vocatia potentialã (eventualä) a unor persoane de a culege mostenirea làsatã de o altá persoanã. Dar notiunea de vocatie succesorala are si un sens concret (vocatie efectivä, utilã), determinatã prin devolutiunea succesoralã, cu ajutorul cãreia se selecteazã, dintre persoanele cu vocatie succesoralã generala, acele persoane care vor culege efectiv mostenirea lãsatã de defunct. Deci vocatia succesoralã concretã presupune douã conditii: una pozitivã. vocatia succesoralã generala una negativa, persoana in cauzã sà nu fie Inláturatã de Ia mostenire de un alt succesibil. chemat de lege In rang preferabil sau de un legatar. -mostenirea este legalã In cazul In care transmiterea mostenirii are loc in temeiul legii Ia persoanele. In ordinea si In cotele determinate de lege.

360

Mostenirea legala intervine in toate cazurile in care defunctul nu a lãsat testament. Enumerarea condiiilor. Pentru ca o persoanã sä poatä venli Ia mostenire in temeiul Iegii trebuie sa aibã – in afara capacitãtii succesorale; ca o conditie generalã a dreptului Ia mostenire - vocatie succesoralã legala, - sã nu fie nedemnã - si sã nu tie inlãturatã de Ia mostenire (direct sau indirect) prin vointa testatorului Prin urmare, pentru ca o persoanã sa poata mosteni In temeiul Iegii trebuie sã Indeplineascã : - o conditie pozitiva (vocatie succesoralã legala) - si doua conditii negative (sa nu fie nedemnä si sa nu fie dezmostenitâ). In prezenta acestor conditii transrniterea mostenirii opereaza In virtutea Iegii din. Momentul deschiderii mostenirii. Vocatia legala generala institutia mostenirii este conceputa ca o mostenire de familie si numai in cazul mostenirii vacante masa succesorala este culeasa de stat. Sunt chemate la mostenire persoanele care sunt in legatura de familie cu defunctul ,pana la gradul al patrulea inclusiv si sotul supravietuitor. De aici avem principiul reciprocitatii vocatiei legale generale la mostenire =nu vizeaza statul ci materia mosteniri legale intre persoanele fizice .daca o persoana are vocatie succesorala legala generala la mostenirea lasata de o persoana ,at si aceasta din urma persoana are vocatie in raport cu prima. Acest principiu are si un aspect negativ daca o persoana nu are vocatie la mostenirea unei alte persosoane ,nici aceasta din urma nu are vocatie la mostenirea ei. Vocatia legalä concretá (efectivä, utilã). Dupä cum am vãzut, rudele cu vocatie succesoralã legala generala nu sunt chemate toaté impreunä si deodatã Ia motenire. Daca toate rudele cu vocatie generala ar fi chemate impreunã si deodata Ia mostenire, "averile succesorale s-ar fàrâmita In pãrti de o valoare neInsemnatà, iar institutia mostenirii nu. ar mai putea Indeplini rosturile ei social-economic" Pentru a se. evita asemenea consecinte, in cadrul devolutiunii legale a mostenirii, legiuitorul a instituit o anumitä ordine de chemare concretã la mostenire a rudelor defunctului. Prin urrnare, pentru ca o persoanã sã fie chemata efectiv Ia mostenire in temeiul Iegii, deci sa aibã vocatie legala concreta, nu este suficient sã facã parte din categoria mostenitorilor legali,
361

cu vocatie generala, ci trebuie sã mai fie Indeplinitã si o conditie negativã, si anume,sã nu fie Inlaturatã de Ia mostenire de o alta persoanã, cu vocatie generalã, dar chematà de lege in rang preferabil; deci care are si vocaie concretä, utila. Pentru stabilirea ordinii de preferinta Intre rudele defunctului cu vocatie generala, legea foIosete doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de rudenie, Cu ajutorul acestor criterii lega determinã vocatia concreta Ia mostenire a rudelor defunctului, Top of the Document .Nedemnitatea succesoralã. Caracterizare. definitie. trasaturi. Efecte Pentru ca o persoanà sa poatä veni la mostenire In temeiul Iegii, nu este suficient sã aibà vocatie succesorala, generala si concreta, fiind necesar sa indeplineasca si o conditie negativã si anume, sa nu fie nedemnä de a rnosteni. Nedemnitatea (nevrednicia) succesoralã este decaderea de drept a mostenitorului legal din dréptul de a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva Ia care ar fi avut dreptul din aceastã mostenire,. deoãrece s-a facut vinovat de o fapta grava fatã de eel care lasã mostenirea sau fata de memoria acestuia, .Nedemnitatea succesoralã, ca sanctiune civila, se caracterizeazã prin urmãtoarele:. -a) se aplica numai in cazul sãvârsirii faptelor expres si limitativ prevãzute de lege si numai In domeniul mostenirii legale, -b) opereaza de drept, cel care lasã mostenirea neputãnd Inlãtura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. -c) fiind o sanctiune se aplicã si produce efecte doar in privinta autorului faptei. Fatá de alte persoane chemate de lege Ia rnostenirea defunctului in nume propriu sau prin reprezentre ea poate produce efecte numai in mod exceptional. d) dorneniul de aplicare a sanctiunii nu poate fi extins Ia alte mosteniri, nedemnul fiind Inlaturat numai de Ia mostenirea persoanei fata de care a sävárit faptele, e) sanctiunea nédemnitätii find preväzutä pentru fapte sàvârite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernãmânt, in lipsa discernãinântului neputându-se vorbi de vinovãtie. EFECTE A.Efectele nedemnitãtii fatá de nedemn. Deoarece titlul de mostenitor al nedemnului este desfiintat de Ia data deschiderii mostenirii. el nu va putea reclarna partea de mostenire ce i s-ar fi
362

cuvenit ca mostenitor legal, nici macar rezerva. Partea sa va fi culeasa de cei care ar fi venit Ia mostenire impreunä cu el sau pe care il reprézenta. Prin urmare, Inlãturarea de la mostenire a nedemnului va profita comostenitoriIor legali sau mostenitorilor legali subsecventi. Daca Inainte de constatarea nedemnitatii nedemnul a intrat in posesia bunurilor mostenirii, va fi obligat sä le restituie (Impreuna cu productele dacã este cazul) persoanelor Indreptatite, neavând nici un ternei pentru a le retine. Restituira se face, in principiu, in naturã, iar daca restituirea In naturä nu este posibilã pentru ca bunul supus restituirii a pierit - fie si fortuit, inclusiv din cauzä de fortã majorã - sau pentru cä a fost instrainat (in tot sau in parte) ori pentru cã a fost expropriat pentru cauzã de utilitate publicà (art.41, alin.3 din Constitutie), nedemnul, considerat posesor de rea-credintä si de drept pus in Intârziere de Ia data intràrii sale in folosinta bunurilor mostenirii va fi obligat sa plateasca despagubiri, respectiv indemnizatia de expropriere. In privinta fructelor - naturale. industriale sau civile (venituri) - nedemnul este privit, de asemenea, ca un posesor de rea-credinlâ de la data deschiderii succesiunii (art.657 C.civ), indiferent de data constatarii nedemnitatii si, in consecintà, este obligat sa le restituie de Ia data folosirii bunurilor mostenirii. Restituirea fructelor se face In natura, iar dacã nedemnul Ie-a consumat sau a neglijat sã le perceapã, va restitui valoarea lor. Pentru sumele Incasate de nedemn de Ia- debitorii mostenirii va fi obligat sã plateascä dobânzi din ziua Incasanii Pe de alta parte Insa, si nedemnul va avea dreptul sã i se Inapoieze sumele ce a platit pentru achitarea datoriilor mostenirii (cu dobânzi potrivit art.1088 C.civ.) si cheltuielile necesare si utile facute cu privire Ia bunurile din mostenire. inclusiv cheltuielile fàcute sau munca depusä pentru perceperea fructelor. In sfãrsit, subliniem ca nedemnitatea produce efecte nurnai in privinta drepturilor succesorale. B.Efectele nedemnitátii fata de descendentii nedemnului. Având In vedere dispozitiile art.658 C.civ, considerarn util sa distingem Intre efectele nedemnitatii fata de copiii nedernnului si fata de alti descendenti (nepoti, stranepoti etc). B1. Efectele nedemnitatii fatà de copiii nedemnului. Potrivit art.658 C.civ., "copiii nedemnului viind Ia succesiune, In virtutea dreptului lor propriu, farã ajutorul reprezentarii, nu sunt departati pentru greseaIa tatalui lor". Cu alte cuvinte, copiii nedemnului pot veni la mostenirea defunctului (bunicului lor) In nume propriu, dat nu si prin reprezentarea tatalui lor nedemn. Astlel, de exemplu, daca unicul fiu al
363

defunctului este nedemn, copilul sau va putea culege In nume propriu mostenirea lasata de bunic, intrucât In lipsa de mostenitori de un grad mai apropiat, el este chemat Ia mostenire fara ajutorul reprezentarii cu inlaturarea de Ia mostenire a altor rude ale defunctului, In schimb, daca defunctul a avut doi copiii dintre care unul nedemn, copiii nedemnului nu vor putea mosteni dupa bunicul lor Dar nedemnitatea poate influenta si impartirea mostenirii in cazul pluralittatii de mostenitori nedemni si are au un numar inegal de copiii. De exempIu, daca ambii copii ai defunctului sunt nedemni si decedati la data deschiderii succesiunui, iar unul dintre ei a lasat un copil, celalalt doi copii, mostenirea se va imparti In trei parti egale B2. Efectele nedemnitatii fata de descendentii nedemnului care nu sunt copiii lui (nepoti, stranepoti etc.). Solutia adoptata de Codul civil In privinta copiilor nedemnului este, desigur, nedreapta, fiindca sanctiunea nedemnitatii ar trebui sã producà efecte nurnai In privinta autorului sau autorilor faptei, nu si in privinta copiilor lor nevinovati. C.Efectele nedemnitàtii fata de terti : Teoria mostenitoru1ui aparent. Este posibil ca nedemnul, In perioada dintre deschiderea succesiunii si constatarea nedemnitãtii.sã fi incheiat acte junidice cu terte persoane referitoare Ia bunurile mostenirii (acte de conservare, de administrare sau chiar de dispoziie). Care va fi soarta acestor acte? lntrucãt nedemnitatea desfiinteazã titlul de rnostenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de Ia data deschiderii succesiunii, iar legea nu prevede nici o derogare in privinta actelor Incheiate de nedemn cu tertii, aceste acte vor fi desfiintate si ele cu efect retroactiv, De aceea, rigoarea principiului desfiintãrii retroactive a actelor Incheiate de nedemn trebuie sa fie mult atenuatã prin aplicarea altor principii, prevzute de lege sau recunoscute in literatura de specialitate si aplicate In practica judecàtoreascã. Top of the Document (capitolul VI?2 din bibliografie) DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII 2. Devolutiunea legală a mostenirii: - principiile devolutiunii legale a mostenirii; - reprezentarea succesorală; - vocatia succesorală izvorâtă din rudenie;
364

- drepturile succesorale ale sotului supravietuitor; - drepturile succesorale accesorii ale sotului supravietuitor; - dreptul statului asupra bunurilor mostenirii. Regulile generale aplicabile devoluţiunii legale a moştenirii Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat (fără testament). Dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există moştenitori rezervatari, dispunătorul nu poate face liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva fiind deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor moştenirii legale. Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a principiilor generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi a reprezentării succesorale (III). I. Criteriul şi sfera persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenirea legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate în patru clase de moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine: -clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii, strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad; -clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului, fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al patrulea inclusiv; -clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, străstrăbunicii etc. defunctului, fără limită de grad; -clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală ale defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii, mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile bunicilor defunctului. Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.
365

Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei apropiaţi. În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici prin testament, moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane (art. 680 C. civ.). Top of the Document II. Principiile generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire şi excepţiile de la acestea. Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire sunt următoarele: -principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a); -principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (b) - şi principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c). a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii din clase diferite. Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori, chemândule la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori în clasa întâi care nu au renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente. Moştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa mai departe. Când există moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire esenţial este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând parte din clasa întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din urmă este rudă de gradul întâi. Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. El nici nu înlătură, dar nici nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori.

366

b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între moştenitorii din aceeaşi clasă. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad mai apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului şi nepotul de fiu al defunctului sunt ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la moştenire pe vărul primar al defunctului, rudă de gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de moştenitori. Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de moştenitori cunoaşte două excepţii: - în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii defunctului, rude de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei (nepoţii de frate ai defunctului) sau patru (strănepoţii de frate ai defunctului); - reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat să moştenească în locul acestuia, constituie şi ea o excepţie de la regula mai sus menţionată1. c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad. În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din moştenire. De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea defunctului sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care au comună doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părţi egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în viaţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni cu defunctul (care au aceeaşi părinţi) culegând moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă, deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.).
367

Top of the Document Reprezentarea succesorală 1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori legali (descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) să urce în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin reprezentare – reprezentant. 2. Fundamentul reprezentării se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluţiunea succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti (copiii care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii tulpinilor, pornind de la ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul de datorie faţă de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în parte), ci faţă de tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează împreună cu descendenţii lor. 3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesorală este permisă numai (a) în cazul descendenţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi (b) în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Problema reprezentării succesorale nu se poate pune, aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor. a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit dispoziţiilor art. 665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă”. Aceasta înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul poate moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu, rudă de gradul trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad între el şi bunicul său pe care îl reprezintă la moştenirea străbunicului său.Tot astfel, un trăstrănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa mai departe. Pentru a opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie

368

întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio. Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă că aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există una singură. b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art. 666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privinţa copiilor şi descendenţilor fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătuşă, întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se găsească trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. Aşadar, pentru descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoţi şi strănepoţi) reprezentarea operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie colaterală produce efecte atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentanţii acestora din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia vin la moştenire, adică fie numai în linie maternă, fie numai în linie paternă. 4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana reprezentantului. a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie să fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut chemare efectivă la moştenire dacă ar fi fost în viaţă (2°). 1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune întotdeauna ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii, căci, aşa cum prevede art. 668 alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă de defunct nu pot fi reprezentate (art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii renunţătorilor sau nedemnilor pot moşteni în nume propriu, dacă nu există moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă defunctul D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu, B1, cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea bunicului lor în nume propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune Întrucât persoanele dispărute sunt socotite în viaţă atâta timp cât nu a

369

intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. După declararea judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în nume propriu, nici prin reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor moştenitori, ca şi când celălalt nu ar fi existat. 2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul să fi avut aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de descendenţii săi. De asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la moştenire „este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.). Moştenitorii legali nerezervatari, cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost exheredaţi total nu pot fi reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui de cujus, reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar moşteneşte pentru sine, iar nu pentru reprezentat. De aici decurge consecinţa că, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat (2°). 1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În acest sens, reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii moştenirii, să nu fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui decedat. Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca un drept propriu, iar nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe cale succesorală. 2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat sau dacă a renunţat

370

la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adică îndepărtarea sa de la moştenirea reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea reprezentarea. Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge la reprezentant. 5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi impărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în care sunt întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C). A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Reprezentarea permite aşadar reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat. B. Împărţirea moştenirii pe tulpini Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale aceleiaşi împărţiri (b). i. Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va împărţi în atâtea părţi câţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv la moştenire sau care, fiind predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete, indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie cu defunctul. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecinţă fie derogarea de la principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de la principiul împărţirii pe capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acelaşi timp. În interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afară de cazul în care unul dintre descendenţii tulpinii celui reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile reprezentării, se va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile (sub-tulpinile) tulpinii respective. ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt:

371

- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea acestuia din moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu acesta, iar nu tuturor moştenitorilor; - în cazul în care există obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct; - calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în funcţie de numărul tulpinilor, iar nu în funcţie de numărul lor. C. Reprezentarea operează de drept Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire, după cum crede de cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu şi a celei testamentare sau a celei convenţionale. Top of the Document VOCATIA SUCCESORALĂ IZVORÂTĂ DIN RUDENIE I. Clasa întâi de moştenitori – a descendenţilor 1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii acestora la infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct. 2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în clasa întâi de moştenitori înlătură de la moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu 3. clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944). 3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descendenţii în grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de gradul întâi, înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi. Descendenţii de acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart
372

moştenirea pe capete, adică în părţi egale. Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe tulpini, astfel încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de altă parte este posibil ca descendenţi rude de acelaşi grad cu defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu egale. 4. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de moştenire legală revenind acestuia se va calcula în raport cu întreaga moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform regulilor menţionate mai sus. 5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al descendenţilor. Descendenţii defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva revenindu-le de drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descendenţii defunctului sunt moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în stăpânirea moştenirii fără a fi necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi descendenţi şi soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de raport, adică de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau indirect de la defunct, afară de cazul în care donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944). Top of the Document II. Clasa a doua de moştenitori – a ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi 1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde pe părinţii, pe fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se numeşte clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moştenitori. 2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt chemaţi la moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii defunctului, indiferent dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti,
373

rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti. 3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, sunt chemaţi la succesiune doar în lipsa moştenitorilor din clasa întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt renunţători sau nedemni. Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului (c). 1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dacă la succesiune sunt chemaţi ambii părinţi, moştenirea se va împărţi în părţi egale (pe capete) între aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dacă este chemat un singur părinte, moştenirea va reveni în întregime acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât mama bună şi mama adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se va împărţi între cei patru părinţi conform regulilor de mai sus. 2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În cazul în care defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori care formează împreună clasa a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum la moştenire vine unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.). 3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar cu privire la restul rămas după această operaţiune se vor aplica regulile menţionate mai sus la literele a şi b. 4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezentării succesorale, motiv pentru care aceştia nu pot veni la moştenire
374

decât în nume propriu. De asemenea, ascendenţii privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia. În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari şi sezinari. 5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni (consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi). În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar care nu au nici un părinte comun. Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (soţ şi soţie) care copii fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a celui adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai adoptatorului, rămânând însă posibilă faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de rudenie. 6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală a defunctului dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni. Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.). 7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c). 1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi egale (pe capete), dacă vin la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dacă vin la moştenire prin reprezentare. 2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi.
375

Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la succesiune în concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la moştenire în concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.). 3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor menţionate mai sus. 8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din părinţi diferiţi. Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se împarte pe două linii, maternă şi paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni numai pe linie paternă. Fraţii buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii operează numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii diferite (uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau uterini cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau toţi consângeni), caz în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus . De asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împărţirea pe linii a moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în nume propriu, ci şi atunci când succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume propriu cât şi prin reprezentare. 9. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor privilegiaţi Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul donaţiilor. Top of the Document III. Clasa a treia de moştenitori – a ascendenţilor ordinari 1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii, care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii defunctului etc. la infinit.

376

2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni. 3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor împărţi între ei în părţi egale, străbunicul defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea 319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus. 4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari. Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al donaţiilor. În schimb, întrucât ascendenţii ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt moştenitori sezinari. Top of the Document IV. Clasa a patra de moştenitori – a colateralilor ordinari 1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul nu poate moşteni în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu şi cu rudele acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe care le poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibilă până la gradul patru de rudenie inclusiv. 2. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni. 3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în părţi egale între ei, cei

377

trei veri primari şi fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude de gradul patru cu defunctul. Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărţirea pe linii a moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din părinţi diferiţi. Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din urmă va primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus. 4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt nici moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor. Top of the Document DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN CADRUL MOŞTENIRII LEGALE 1. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a putea moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al defunctului la data deschiderii succesiunii. În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.). Până la această dată căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre soţi decedează după pronunţarea divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor: drepturi de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3). 2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, dar el are drepturi succesorale proprii în concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţului supravieţuitor îi revine: a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de numărul acestora, 1/4 din moştenire; b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai defunctului, atunci când vin împreună la moştenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moştenire;
378

c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau surorile defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire; d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, 3/4 din moştenire; e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire. În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împărţită între soţii supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre aceştia să beneficieze integral de cota cuvenită soţului supravieţuitor. 3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a modifica dispoziţiile Codului civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia că atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire rămasă se va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de moştenire prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se procedează mai întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport cu întreaga moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se împarte în două părţi egale între copii defunctului, fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Cu alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori legali. 4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. El este moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul donaţiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar. Top of the Document

379

5. Dreptul special (accesoriu) de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă. Din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi succesori decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”. Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului supravieţuitor fără o temeinică justificare. În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi conform regulilor prezentate mai sus între soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului. A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate folosinţei în gospodăria casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile, birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte asemenea bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al soţilor. Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori al animalelor de muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească. De asemenea, se exclud şi bunurile care, deşi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate utilizării în gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop de investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se impune ca acestea să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia. Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului supravieţuitor independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesorală sau numărul lor). Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului supravieţuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu privire la mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt în principiu valabile, soţul supravieţuitor
380

neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc valoric limitele cotităţii disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora. Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este considerat a fi un drept de moştenire legală cu destinaţie specială. B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice pe care lam înfăţişat mai sus. Top of the Document 6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”. Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept comun reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia, constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa succesorală, iar nu de un simplu drept de creanţă (locaţiune). Prin excepţie de la abitaţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia de a da cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin excepţie de la dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuinţa care constituie obiectul dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special de moştenire conferit soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condiţionat, funcţionând chiar şi în concurs cu descendenţii defunctului. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice: 1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta;

381

2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinţei. Acest drept poartă în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi dependinţelor acesteia; 3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii; 4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună cu el, indiferent dacă sunt născuţi din căsătoria cu defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept. Top of the Document DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE 1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu toţii nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari în viaţă renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dacă nu există moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C. civ.). 2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de moştenire (a) şi teoria dreptului de suveranitate (b). 1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis). Instanţa supremă s-a pronunţat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C. civ.”. 2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de
382

dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar. Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii se evidenţiază din punctul de vedere al exheredării tuturor moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revocării renunţării la moştenire a unui succesor al defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe teritoriul altui stat (3°). Top of the Document (capitolul VI/3 din bibliografie) (capitolul VI/4 din bibliografie) 3. Devolutiunea testamentară: - notiunea, caracterele juridice si cuprinsul testamentului; -conditiile de fond pentru validitatea testamentului; consimţământul capacitatea obiectul cauza - conditiile de formă pentru validitatea dispozitiei testamentare; - diferite feluri de testamente; olograf autentic mistic privilegiate - principalele dispozitiile cuprinse în testament; legatele -univesrsal -cu titlu universal -particular -pluralitatea de legate exheredarea executiunea testamentara - limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile mostenirii. 4. Dreptul de optiune succesorală: - probleme generale privind dreptul de optiune succesorală;

383

- acceptarea pură si simplă a mostenirii; - acceptarea sub beneficiul de inventar; - renuntarea la mostenire. DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voinţa defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament Voinţa testatorului nu poate fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale. Testamentul - prezentare generală Caracterele juridice ale testamentului Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”. Testamentul este -un act unilateral şi personal (a), -un act solemn (b), -un act de dispoziţie cu titlu gratuit (c), -un act mortis causa (d) şi -un act revocabil (e). a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar, testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul. Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului (infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte de la data realizării acestuia. b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre deosebire de contracte, guvernate de regula
384

consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului, singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume care să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de consecinţe juridice susceptibil de a fi probat. În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei. c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi). d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în drept să facă nici măcar acte de conservare. e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin aceasta testamentul se deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa, testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu se poate pune problema exercitării sale abuzive. Top of the Document CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI 1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o „manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un „acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul
385

testamentului, care este un act juridic unilateral exprimând voinţa estatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de consimţământ (b). a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege), discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate - aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzândo în cazul examinat -, ci doar pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise. Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în doctrina noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră, iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii, consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc.. Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin orice mijloc de probă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc. Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, soluţia care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.
386

b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat, acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocată de orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii moştenirii. Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc. Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt: -eroarea (A), -dolul (B) şi -violenţa (C). Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i) şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii). (i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei succesorale etc. (ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară. În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”. Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa unei persoane pentru a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul pe care a urmărit să-l inspire acesteia”. Top of the Document
387

2. Capacitatea Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi. În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale. Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare prealabilă din partea unor organe de specialitate. Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie). Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§ 2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3). Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor lor). Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu. Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b). Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului specialităţii persoanei juridice (4°).
388

Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.) (4°). Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b) sau unele persoane juridice (c). Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse. Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei incapabile”. Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui terţ beneficiar al sarcinii. Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului. Top of the Document 3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular). Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat (sau determinabil), licit şi posibil.

389

Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ. rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare. Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie. În cazul legatului având ca obiect o anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar un despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la data decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908 C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C. civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil. Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură cu sarcinile şi condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi condiţiilor (C). Top of the Document 4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor, constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros, iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au determinat liberalitatea într-un caz sau altul. Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului.
390

Sancţiunea inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ. Top of the Document CONDIŢIILE DE FORMĂ I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adică un act care impune ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost exprimată de autorul său până la decesul lui. II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise (ii). i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste forme de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinţei dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată. Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voinţei sale. Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al
391

unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar. ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face să renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravieţuitor. A permite să fie revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să ştie”. În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză, ar întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. – referitoare la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă.

392

Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită, rezultând implicit din executarea testamentului. Top of the Document III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4). Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament internaţional (§5). Top of the Document 1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a acestuia. Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus. Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să întrunească anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art. 892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf. A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă, diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune, sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între acestea să existe o legătură intelectuală.

393

Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele, o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată. B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului, dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului. În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte sau false (c). C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul – primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării dispoziţiilor testamentare. Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului. Top of the Document 2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop. Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic, limitând foare mult posibilităţile de a fi contestat. Apoi, conservarea unui
394

exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului. De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare. În sfârşit, poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie. Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor. Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori. Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal. Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credinţă până la înscrierea în fals. În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale), testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară. Top of the Document 3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia

395

testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.). Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul că poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.) Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie întrucât sunt lipsite de vedere. Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°). Top of the Document 4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884) prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această cauză testamente privilegiate. Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a), testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c). Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele reguli comune (d). Top of the Document PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la

-legate , -exheredări şi la -execuţiunea testamentară
LEGATELE

396

Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizează prin intermediul legatelor. I. OBIECTUL LEGATELOR După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§ 3). 1. Legatul universal Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral. Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal revenindu-i doar cotitatea disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori tunci când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral. Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă. Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în doctrină, sunt considerate universale: -legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim termenul de legat al „întregii averi”. -legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual,

397

reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat pentru ingratitudine); -legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală; -legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal. Top of the Document 2. Legatul cu titlu universal Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art. 894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal cinci categorii de legate: -legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă, în dreptul nostru fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care, conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca major); -legatul tuturor bunurilor imobile; -legatul tuturor bunurilor mobile; -legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; -legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile. Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea), problema care se pune este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil, fie universal, fie cu titlu
398

universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie în timp. Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cotepărţi din moştenire sunt legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve. Top of the Document 3. Legatul particular Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală”, pe care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888 C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat, precizeazând la alin. 2 că „orice alt legat este singular”). Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate (casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din România, tot mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalităţi de fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal. Top of the Document 4. Pluralitatea de legate Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau incompatibile punând probleme de revocare, necesită o analiză a efectelor pe care le produc. Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B). Top of the Document II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile legate sunt
399

remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul pentru a fi remise acestuia (2°). Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană: notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta a suferit, rudă). Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa. Top of the Document III. INEFICACITATEA LEGATELOR Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa testatorului (1), revocarea prin hotărâre judecătorească (2) şi la caducitate (3). 1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect. Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C). Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este aşadar un act solemn, iar nu consensual. Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în cazul redactării unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921 C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod, practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a testamentului de către testator (c). Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul ei revocată sau retractată, cum se
400

spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul că este vorba de o revocare a revocării legatelor. Retractarea poate fi expresă sau tacită. Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.). Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu actul sau testamentul revocatoriu. Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior. 2. Revocarea prin hotărâre judecătorească. Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului. Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte „revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C. civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor (A) şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă. 3. Caducitatea. Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de la una la alta. Nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului. Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie neacceptării unui legat de
401

către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor. Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924 C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită înaintea deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e). Top of the Document IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR INEFICACE. Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace. Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator. În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz în care bunurile vor reveni moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în fiinţă (b). 1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora, cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu

402

universal, dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată; sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipoteză, de testator la plata acestuia etc. 2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de acrescământ. Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare. Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată. Top of the Document EXHEREDAREA Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui vinovat din dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să moştenească, chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile.
403

Faptul că şi moştenitorii nerezervatari păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia, de pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri conservatorii cu privire la bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora. În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii care sancţionează abuzul de drept. Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune. După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare omportamentul acestora ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu de clauză penală (II). I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari (§ 2). II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală. Practica judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului. Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context. De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte,

404

instituirea expresă sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exheredării. Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii. Top of the Document EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire. Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a unui mandat. Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia. Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară: -este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dacă executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.); -este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”; -pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5 C. civ.). Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel:
405

-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract. -mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului; -mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic mortis causa; -mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte culpabile în executarea misiunii sale; -în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu cu data testamentului. În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C. civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o gestiune anume. Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină (a) sau cu sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin. 3 C. civ.). Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.) Top of the Document

406

Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis causa de bunurile succesorale
În principiu, orice persoană este liberă să dispună aşa cum crede de cuviinţă de bunurile sale pentru cauză de moarte. Dreptul de a dispune pentru cauză de moarte nu poate fi exercitat într-un mod cu totul discreţionar, pentru anumite raţiuni el fiind îngrădit în limite prevăzute de lege. Interdicţia pactelor asupra succesiunilor nedeschise (viitoare) Interdicţia posibilităţii renunţării la o succesiune nedeschisă, precum şi a pactelor (convenţiilor) asupra unor asemenea succesiuni intervenite între eventualii viitori succesibili şi terţi – art. 702 şi 965 al.2 C.civ. Condiţii pentru ca un anumit act să intre în categoria pactelor asupra succesiunilor nedeschise prohibite de lege: -să existe o înţelegere. -convenţia să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. -convenţia să nu fie din categoria celor admise în mod excepţional de lege.

407

În cazul încălcării interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare intervine sancţiunea nulităţii absolute. Interdicţia actelor de dispoziţie care încalcă rezerva succesorală Regula libertăţii de a dispune este aplicabilă şi în domeniul actelor de dispoziţie ale lui de cujus cu referire la bunurile succesorale. Prin excepţie, acest drept de a dispune este îngrădit de reglementările legale referitoare la rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală este acea cotă-parte a averii defunctului pe care legea o atribuie unor anumiţi moştenitori legali şi de care de cujus nu poate dispune prin liberalităţi nici între vii (donaţii) şi nici mortis causa (legate). Cotitatea disponibilă este acea parte a averii succesorale care excede rezervei succesorale şi de care defunctul poate dispune în mod discreţionar, atât prin liberalităţi între vii, cât şi mortis causa. Top of the Document MOŞTENITORII REZERVATARI descendenţii defunctului. ascendenţii privilegiaţi. soţul supravieţuitor. Rezerva succesorală a descendenţilor Rezerva diferă în funcţie de numărul lor: 1/2 din moştenire pentru un singur descendent. 2/3 din moştenire pentru doi descendenţi. 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi descendenţi. Rezerva succesorală se aplică în prezent nu numai copiilor născuţi din căsătorie, ci şi celor născuţi dinafara căsătoriei şi celor adoptaţi. Se iau în considerare doar descendenţii care vin efectiv la moştenire, iar nu şi cei care devin străini de aceasta ca urmare a renunţării sau nedemnităţii. A. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi În această categorie intră tatăl şi mama defunctului, precum şi adoptatorii cu efecte depline sau restrânse ai defunctului. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi este de 1/2 din moştenire, în cazul în care defunctul lasă doi sau mai mulţi părinţi şi de 1/4 din moştenire, când lasă un singur părinte. B. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine ca moştenitor legal.
408

Cota succesorală a soţului supravieţuitor diferă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs: - în concurs cu descendenţii rezerva soţului supravieţuitor este de 1/8 din moştenire (1/2 din 1/4). - în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (părinţii) şi cu colateralii privilegiaţi ai acestuia (fraţii şi surorile sau descendenţii acestuia) împreună, rezerva este de 1/6 din moştenire (1/2 din 1/3). - în concurs ori numai cu ascendenţii privilegiaţi, ori numai cu colateralii privilegiaţi, rezerva este de 1/4 din moştenire (1/2 din 1/2). - în concurs cu ascendenţii ordinar sau colateralii ordinari ai defunctului, rezerva este de 3/8 din moştenire (1/2 din 3/4). - în concurs cu orice alţi moştenitori ai defunctului, afară de cei legali, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din moştenire (1/2 din 1/1). Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor: - constă într-o cotă fixă de 1/2 dintr-o cotă variabilă reprezentată de partea succesorală la care are dreptul ca moştenitor legal, cotă ce diferă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs. - este reprezentată de o fracţiune raportată la porţiunea ereditară care i se cuvine ca moştenitor legal. - se atribuie întotdeauna individual. Top of the Document Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului Conform art. 939 C.civ. ,,bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”. Raţiunea acestui text de lege este aceea de a apăra pe copiii din prima căsătorie de influenţele şi presiunile pe care cel de-al doilea soţ le-ar putea exercita asupra părintelui recăsătorit. Acest text de lege se aplică şi asupra copiilor din afara căsătoriei, precum şi asupra copiilor adoptaţi, cu singura condiţie ca actul de încuviinţare a adopţiei să fie anterior încheierii căsătoriei subsecvente. Termenul de ,,dăruire” se referă nu numai la donaţii, ci şi la legate, deci la liberalităţile mortis causa. Intră sub incidenţa art.939 C.civ.:

409

- toate donaţiile şi legatele făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei subsecvente. - donaţiile anterioare căsătoriei subsecvente, în măsura în care au fost făcute în vederea acesteia. - legatele făcute anterior căsătoriei subsecvente. Sancţiunea încălcării cotităţii disponibile speciale este reducţiunea, adică restrângerea liberalităţilor făcute de defunct soţului supravieţuitor în limitele cotităţii disponibile speciale. Top of the Document Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile Rezerva şi cotitatea disponibilă sunt stabilite de lege prin cote procentuale asupra masei succesorale. Pentru determinarea masei succesorale sunt necesare următoarele operaţiuni:
a.

b.

c.

Stabilirea activului brut al moştenirii. Presupune identificarea tuturor bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii şi stabilirea valorii lor în raport cu momentul respectiv. Stabilirea activului net al moştenirii. Presupune scăderea din activul brut al moştenirii a pasivului succesoral, adică a obligaţiilor ce grevează patrimoniul lui de cujus la momentul decesului. Reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii. Această operaţiune implică reunirea fictivă şi nu efectivă a donaţiilor făcute de defunt în timpul vieţii. Include toate donaţiile făcute de defunct Top of the Document Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

Determinarea concretă a drepturilor succesorale a moştenitorilor pune şi problema imputării liberalităţilor, adică de a şti asupra căreia din părţile moştenirii se calculează liberalităţile – asupra rezervei sau asupra cotităţii disponibile. În această privinţă principiul este că liberalităţile (donaţiile şi legatele) se socotesc asupra cotităţii disponibile a moştenirii şi nu asupra rezervei. Depăşirea cotităţii disponibile atrage reducţiunea liberalităţilor excesive. Reducţiunea liberalităţilor excesive

410

Reducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de liberalitate ale defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea aduc atingere rezervei conferite de lege moştenitorilor rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau cei care înfăţişează drepturile lor. Căile pe care se realizează reducţiunea – reducţiunea nu operează de drept ci trebuie cerută. Ea se poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe cale judiciară. Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii, pe de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte, ajung la o înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva succesorală. Reducţiunea judiciară survine de regulă atunci când bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţi se află în posesia altor persoane decât rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se predea bunurile respective. Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De aici decurg următoarele consecinţe: - acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în prejudiciul căruia s-a făcut liberalitatea. - acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate porni decât în limitele porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant. - este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani. Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii trebuie să facă dovada încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive: - legatele se reduc înaintea donaţiilor. - legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional. - donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Efectele reducţiunii În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală sau parţială a acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte rezerva succesorală.

411

În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în întregul ei cotitatea disponibilă sau numai în parte. Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii fiind în drept la restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive. Prin excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele cazuri: - în cazul în care donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport. - în cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi priveşte un imobil, iar partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele cotităţii disponibile) este mai mică de jumătate din valoarea imobilului. - în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat cu sarcini înaintea deschiderii moştenirii. - în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului. în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil Top of the Document DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ Opţiunea succesorală este acel drept subiectiv, născut la data decesului persoanei despre a cărei moştenire este vorba, în persoana succesibililor acesteia, care constă în dreptul de a alege între acceptarea succesiunii (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau renunţarea la aceasta şi care se exercită în anumite condiţii prevăzute de lege. De la data deschiderii moştenirii, dreptul de opţiune succesorală se naşte în favoarea tuturor succesibililor defunctului, indiferent dacă izvorul vocaţiei succesorale este legea sau testamentul şi indiferent dacă vocaţia la succesiune este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală - este un act unilateral, reprezentând voinţa unei singure persoane. - este un act juridic întotdeauna pur şi simplu, neputând fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie). - este un act juridic indivizibil (unitar), nefiind posibil ca o succesiune să fie acceptată în parte, iar în parte nu.

412

- este un act juridic irevocabil când se referă la acceptarea succesiunii şi revocabil, în anumite condiţii, atunci când se referă la renunţarea la succesiune. - este un act juridic declarativ, în sensul că efectele sale se produc retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţiile de validitate ale actului juridic de opţiune succesorală - să emane de la o persoană capabilă. Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri, decât conformându-se regulilor referitoare la minoritate şi tutelă. - consimţământul exprimat să nu fie viciat. - obiectul actului de opţiune să fie licit şi posibil şi să aibă o cauză licită şi morală. - să întrunească condiţiile de formă cerute de lege. Revocarea pauliană a actului juridic de opţiune succesorală Renunţarea la moştenire făcută de un succesibil în dauna creditorilor săi. Acţiunea poate fi promovată doar de creditorii personali ai succesibilului renunţător cu creanţe anterioare renunţării, iar nu şi de creditorii succesiunii. Admiterea acţiunii pauliene are ca efect revocarea renunţării şi desfiinţarea consecinţelor acesteia, adică a transmisiunii subsecvente a actului de renunţare la moştenire. Această desfiinţare operează numai în favoarea creditorului reclamant, el nu devine proprietar al bunurilor succesorale a căror transmitere este revocată, având doar dreptul de a proceda la vânzarea silită a acestora pentru satisfacerea creanţei sale. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii. Prin împlinirea termenului, dreptul de a accepta moştenirea se stinge, aceasta constituind o renunţare implicită la moştenire. ACCEPTAREA MOŞTENIRII Este actul sau faptul juridic prin care succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor al defunctului. Poate fi pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. Top of the Document ACCEPTAREA PURĂ ŞI SIMPLĂ A MOŞTENIRII

413

Constă în actul sau faptul juridic care face ca succesibilul să devină moştenitor al defunctului prin confuziunea patrimoniului personal cu acela succesoral, astfel încât răspunderea lui pentru datoriile şi sarcinile succesiunii poate opera dincolo de limitele patrimoniului succesoral, dar numai în proporţie cu partea ce îi revine din moştenire. A. Acceptarea pură şi simplă voluntară 1. Acceptarea voluntară expresă – este atunci când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat. Poate fi făcută numai în scris. Acceptarea voluntară expresă poate fi făcută atât personal, cât şi prin mandatar. 2. Acceptarea voluntară tacită – este atunci când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare. B. Acceptarea pură şi simplă forţată În cazul în care erezii au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai pot renunţa la succesiune, cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile ascunse. Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă nu a trecut în inventar efecte din succesiune, nu se poate folosi de beneficiul de inventar. În aceste cazuri, moştenitorii care se fac vinovaţi de săvârşirea acestor fapte pierd cu titlu de sancţiune dreptul de opţiune. Condiţii cerute pentru aplicarea sancţiunilor: - să existe un element obiectiv de dare la o parte sau de ascundere ori de nedeclarare la inventar a unor bunuri succesorale din partea unui succesibil. - să existe un element subiectiv constând în intenţia de a frauda pe ceilalţi comoştenitori. - acţiunea frauduloasă să fie susceptibilă de a păgubi alte persoane. Sancţiunile atrase sunt: - succesibilul este considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu, pierzând dreptul de a o accepta sub beneficiu de inventar. - succesibilul nu poate lua nimic din lucrurile pe care le-a dosit. Top of the Document ACCEPTAREA SUB TITLU DE INVENTAR A MOŞTENIRII

414

La această soluţie se recurge când există unele incertitudini cu privire la solvabilitatea moştenirii, subzistând pericolul ca acceptând moştenirea pur şi simplu moştenitorul să fie obligat la plata unor datorii sau sarcini ale succesiunii dincolo de limitele activului succesoral insuficient. Este obligatorie în următoarele cazuri anume prevăzute de lege: - în cazul succesibililor minori sau puşi sub interdicţie. - în cazul moştenitorilor succesibilului decedat înainte de a-şi fi exercitat dreptul de opţiune succesorală, care nu se înţeleg asupra modului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală. Condiţiile impuse de lege pentru acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii: - o declaraţie expresă a succesibilului făcută în faţa notarului public de la locul deschiderii succesiunii în sensul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar. - întocmirea inventarului fidel şi exact al bunurilor succesorale. Efectele acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar: - de a răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesiunii. - de a nu opera confuziunea între patrimoniul său şi cel succesoral. Top of the Document RENUNŢAREA LA MOŞTENIRE Renunţarea expresă la moştenire este manifestarea de voinţă a unui succesibil din care rezultă că acesta nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor la care îi dă dreptul legea sau testamentul. Renunţarea la moştenire este un act solemn. Efectele renunţării: - partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit renunţătorului revine prin acrescământ moştenitorilor (legali sau testamentari) care au acceptat succesiunea. - renunţătorul nu poate fi reprezentat, descendenţii săi putând moşteni doar în nume propriu. - drepturile stinse prin consolidare sau confuziune renasc

415

- renunţătorul nu are obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct, fiind în drept să le păstreze în limita disponibilului succesoral. Retractarea renunţării poate surveni dacă: - nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie. - succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. Top of the Document

416

417