You are on page 1of 25

Lista întrebărilor 1 Domeniul de studiu al finanţelor manageriale ......................................................................1 2 Principii de organizare a finanţelor în cadrul întreprinderii ..................................................

4 3 Analiza financiară ...............................................................................................................5 4 Planificarea financiară .........................................................................................................6 5 Valoarea în timp a banilor ...................................................................................................8 6 Evaluarea activelor financiare .............................................................................................8 7 Caracteristica procesului investiţional..................................................................................9 8 Metode de selectare a investiţiei ..........................................................................................9 9 Portofolii investiţionale .......................................................................................................9 10 Modelul CAPM ............................................................................................................. 10 11 Concept de structură a capitalului întreprinderii ............................................................. 10 12 Costul capitalului........................................................................................................... 12 13 Conceptul de levier financiar ......................................................................................... 13 14 Teorii financiare privind structura optimă a capitalului .................................................. 13 15 Politici de dividend ........................................................................................................ 15 16 Finanţarea din contul acţiunilor ..................................................................................... 15 17 Finanţarea din contul obligaţiunilor ............................................................................... 17 18 Particularităţile finanţării prin leasing ............................................................................ 18 19 Gestiunea Stocurilor ...................................................................................................... 18 20 Gestiunea Creanţelor ..................................................................................................... 19 21 Gestiunea Mijloacelor băneşti........................................................................................ 19 Gestiunea Fondului de rulment ...................................................................................... 21 22 23 Gestiunea datoriilor pe termen scurt .............................................................................. 23 1 Domeniul de studiu al finanţelor manageriale

Teoria financiară cunoaşte o mulţime de definiţii a activităţii şi a managementului financiar financiare ca ştiinţă. Activitatea financiară este un punct de tangenţă între sursele de mijloace ale întreprinderii şi utilizarea lor. Activitatea financiară cuprinde procesul de elaborare şi implementare a deciziilor financiare în cadrul întreprinderii. Managementul financiar poate fi privită ca un ansamblu de măsuri şi activităţi în cadrul unei organizaţii şi care în conformitate cu obiectivele puse contribuie la dirijarea fluxurilor financiare. Altfel spus această practică include toate activităţile îndreptate spre gestiunea cu finanţele, determinate de scopurile şi structura întreprinderii. Iar rolul gestiunii financiare este de a fi un intermediar între firmă şi pieţele de capital, unde se află principalele surse de bani, de a asigura continuitatea activităţilor firmei Gestiunea financiară asigură procurarea banilor necesari de pe pieţele de capital, dirijează procesul de investire a acestor bani în active pe termen lung şi curente, care apoi generând fluxuri pozitive de bani trebuie să asigure rambursarea împrumuturilor, plata dividendelor şi dobânzilor, şi sursele necesare pentru dezvoltare. Domeniul de studiu al managementului financiar cuprinde principalele teorii ale finanţelor moderne, compartimentele analitice ale contabilităţii (analiza stării financiare a întreprinderii, analiza şi gestiunea creanţelor etc.) şi compartimente ale teoriei gestiunii corporaţiilor. Managementul financiar se prezintă ca o sinteză a finanţelor, managementului firmei şi contabilităţii. Managementul financiar în cadrul întreprinderii se bazează pe dirijarea activelor şi pasivelor întreprinderii. Deosebim gestiunea financiară, pe termen scurt, a activelor şi pasivelor curente şi gestiunea financiară pe termen mediu şi lung, a activelor şi pasivelor permanente.

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiect asigurarea echilibrului financiar între nevoile de active curente şi sursele pentru finanţare (interne sau atrase, proprii sau împrumutate). Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor, creanţelor comerciale, a investiţiilor financiare pe termen scurt, a numerarului în vederea creşterii gradului lor de rentabilitate şi de lichiditate, în condiţii de minimizare a riscului. De asemenea, se urmăreşte prolongarea scadenţelor la datoriile curente şi reducerea costului împrumuturilor prin arbitrajul între mai multe surse de împrumut: bancar, comercial, de factoring etc. Managementul financiar este responsabil de politica întreprinderii în 3 domenii: 1. Politica de investiţii a unei firme este determinată de comportamentul ei şi de şi de strategiile investiţionale adoptate. Această politică este responsabilă de formarea potenţialului de active a întreprinderii. 2. Politica de finanţare nu poate fi privită separat faţă de politica de investire. Dacă în primul caz avem de a face cu potenţialul de active a întreprinderii, apoi în cazul politicii de finanţare întreprinderea trebuie să-şi elaboreze strategia de asigurare a surselor necesare creării acestui potenţial. 3. Politica de dividend priveşte decizia proprietarilor întreprinderii de a distribui dividende sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii. În cadrul ştiinţelor economice managementul financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la mijlocul secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de finanţe (în sensul modern) nu exista ca domeniu de studiu ştiinţific, deşi au existat unele teorii şi precursori celebri ai finanţelor (moderne). Începând cu validarea, în 1966, modelului lui Francesco Modigliani şi Merton Miller de structură financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate vorbi de constituirea unei noi teorii, respectiv cea a finanţelor moderne. Iniţial domeniul de studiu a gestiunii financiare cuprindea mai mult probleme legate de aspectul juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii, precum şi problemele legate de emiterea titlurilor de valoare. În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări radicale în stabilirea domeniului de studiu a gestiunii financiare. Eşecurile în afaceri, insolvabilitatea agenţilor economici au direcţionat domeniul de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor legate de faliment şi reorganizare, lichidare corporaţională, şi reglementări guvernamentale pentru pieţele titlurilor financiare. Finanţele erau încă de natură descriptivă şi juridică şi se concentrau cu precădere asupra supravieţuirii firmelor şi nu pe extinderea acestora. Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare după al doilea război mondial şi anume cu apariţia lucrărilor H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio selection", 1952 şi "Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959, care a pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări conţineau metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate. Însă modelul era bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua importanţa practică a lui. Gestiune financiară ca ştiinţă a apărut şi s-a format în SUA la Graduate School of Industry Administration din cadrul Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh, statul Pennsylvania. Francesco Modigliani (premiat Nobel în 1985 pentru studii fundamentale în domeniul pieţelor financiare) şi Merton Miller (premiat Nobel în 1990 pentru cercetări în domeniul resurselor financiare a întreprinderii), profesori ai acestei şcoli, au fost animaţi de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Concluzia autorilor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii, structura de finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă

unii participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii privilegiate sau au un acces mai rapid la informaţie. însă o activitate rentabilă poate fi realizată doar prin luarea în consideraţie a tuturor factorilor ce influenţează procesul de producţie. Procesul de management financiar Întreprinderile se formează îşi încep activităţile pentru a realiza nişte obiective ale fondatorilor. iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face exclusiv prin capital împrumutat. care nu este gratuită şi nu este distribuită uniform în rândul agenţilor economici. creşterea economică şi flexibilitatea.3. Se consideră fundamentale cercetările lui E. rentabilitatea. în domeniul eficienţei pieţei financiare şi ale lui H. 1. Asimetria de informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor economici în procesul de arbitraj: preţ-valoare. investiţiilor de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Orice întreprindere îşi formează un scop.M. O variabilă strategică de primă importanţă este informaţia. Se poate de afirmat că atingerea acestor scopuri este principalul mobil al activităţii oricărei organizaţii.Sharpe. În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital. În opinia noastră mecanismul derulării procesului de gestiune financiară poate fi descris schematic. o argumentare a activităţii.1 Mecanismul derulării procesului de gestiune financiară ACŢIUNEA PLANIFICAREA STRATEGICĂ SCOPURI PLANIFICAREA OPERATIVĂ PLANIFICAREA BUGETARĂ Gestiunea activelor Gestiunea pasivelor Decizii financiare Decizii de rectificare REZULTATE CONTROL Verificarea prognozelor Verificarea scopurilor COMPARAŢIA. luând în considerare stabilitatea primelor şi destinaţia utilizării lor. şi presupune că întreprinderea trebuie să fie capabilă să acopere cu activele sale datoriile.Markowitz şi W.datorită caracterului deductibil.Miller. profitul şi creşterea economică) şi se axează pe următoarele domenii: asigurarea echilibrului financiar. din punct de vedere fiscal. DIAGNOZA Scopurile gestiunii financiare a întreprinderii derivă din scopurile generale ale întreprinderii (supravieţuirea. Sarcinile întreprinderii de a lucra rentabil sunt puse deseori pe primul plan. valoarea de piaţă a unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat. Analiza rentabilităţii permite de a măsura care au fost rezultatele obţinute . Cel de-al doilea aspect prevede ca întreprinderea trebuie să menţină un echilibru funcţional între sursele de finanţare şi utilizarea lor. după cum urmează: Fig.Fama şi M. în termenele stabilite. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea. Echilibrul financiar poate fi privit sub două aspecte: primul reflectă cerinţele juridice şi doleanţele creditorilor. al dobânzii percepute la capitalul împrumutat. Deţinerea ei antrenează un anumit cost care influenţează rezultatul deciziilor. în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.

•Determinarea acţiunilor corective. privind rezultatele financiare se analizează şi se compară cu cifrele previzionate. rapoartele financiare preventive privind circulaţia numerarului. Este dificil de realizat. 4. •În cazul când măsurile corective nu au efectul scontat. Flexibilitatea poate fi de două feluri: 1. ce ar putea îmbunătăţi performanţele întreprinderii. Se apreciază pozitiv creşterea cifrei de afaceri în mărime mai mare decât creşterea activelor.comparativ cu eforturile depuse. Independenţa întreprinderii în domeniul activităţii financiare. Organizarea finanţelor în cadrul unei întreprinderi presupune câteva principii de bază: 1. După elaborarea planurilor activităţii începe procesul de implementare a lor. Odată cu atingerea scopului întreprinderea î-şi poate trasa alte scopuri. sau s-a reacţionat târziu la abaterile de la plan este importantă revederea scopurilor iniţiale şi prognozelor. pentru a putea înţelege mai bine aportul fiecărui activ. Indicatorii creşterii economice arată eficienţa utilizării activelor şi se caracterizează prin indicatorii de creştere a volumului vânzărilor. Flexibilitatea ofensivă. Deosebim de fapt trei nivele diferite de planificare: planificarea strategică. planificarea operativă (pe termen mediu). Flexibilitatea defensivă. pentru cine şi unde să comercializeze producţia. deoarece o deviere poate avea mai multe urmări şi cauze. Capacitatea de autofinanţare.controlului. cu ce resurse. astfel asigurându-se o continuitate. •Diagnosticul în funcţie de devieri a posibilităţilor de evoluţie a situaţiei financiare. care permite întreprinderii să fie receptivă şi să se conformeze tuturor modificărilor mediului economic. Este important ca întreprinderea să cunoască care a fost efortul pentru a obţine creşterea cifrei de afaceri. Controlul asupra activităţii. Dacă în economia planificată întreprinderile lucrau pentru a îndeplini comenzile de stat şi se bazau pe planuri de activitate impuse din exterior. Rolul controlului financiar este: •Măsurarea şi monitorizarea devierilor dintre situaţie reală şi indicatorii prevăzuţi. adică ei singuri hotărăsc ce să producă. planificarea bugetară ( pe termen scurt) . care se realizează prin intermediul deciziilor financiare (de investire şi de finanţare) Urmează o altă functie importanţă mare a managementului financiar . •Odată stabilite scopurile activităţii este important de a stabili un plan pentru realizarea lor. Vorbind despre scopurile întreprinderii trebuie să menţionăm că pe durata funcţionării întreprinderile îşi pot modifica scopurile odată cu parametrii principali. cele mai profitabile afaceri. În afară de informaţia internă poate fi utilizată şi informaţia e 2 Principii de organizare a finanţelor în cadrul întreprinderii Tranziţia la economia de piaţă a avut un rol hotărâtor în redefinirea rolului finanţelor în economia Moldovei. şi volumului activelor. 2. căutând cele mai bune şanse de investiţii. 2. De rezultatele şi operativitatea controlului depinde în mare măsură soarta fiecărei afaceri. Bilanţurile intermediare. care permite întreprinderii singură să facă modificările în mediul economic. apoi în economia de piaţă accentul se pune pe autonomia financiară a agenţilor economici. Principalele surse de informare referitoare la schimbările intervenite în activitatea întreprinderii sunt rapoartele financiar-contabile. Atingerea unor rezultate şi responsabilitatea pentru atingerea lor. . 3. fiecărui leu investit la obţinerea de profituri.

gestiunea cu fluxurile de numerar.Ramura de activitate (servicii. cât şi situaţia financiară a acesteia. distribuirea beneficiilor) luându-se de către consiliul superior de administraţie. care poate fi centralizată sau decentralizată. surselor de finanţare şi profitului. Evoluţia activităţii financiare au dus la divizarea ei în două părţi: .organele informaţionale: contabilitate. care adoptând şi implementând decizii financiare realizează funcţia financiară în cadrul întreprinderii. departamentul juridic. finanţare.Structura întreprinderii. În întreprinderile mici şi mijlocii activitatea financiară curentă este concentrată în interiorul altor departamente: de exemplu în departamentul contabil. economic.un complex de activităţi de control: evidenţa financiară. deoarece este necesar de avut în cadrul întreprinderii o politică financiară unică referitoare la circulaţia fluxurilor financiare. evidenţa managerială.organele financiare: gestiunea cu fluxurile de numerar şi cu portofoliul de hârtii de valoare. De regulă rapoartele operaţionale sunt taină comercială. controlul. Rapoartele financiare caracterizează întreprinderea din punct de vedere a structurii şi componenţei patrimoniului ei. schimbarea structurii cheltuielilor (din fixe în variabile şi invers). Se poate de afirmat că în cadrul întreprinderilor mici o activitate financiară ca atare nici nu există. La multe întreprinderi există şi serviciul de trezorerie care are rolul de a asigura efectuarea simultană a plăţilor şi încasărilor de numerar. În activ . colectarea plăţilor). profit. . informatica. metalurgie. volum. Activitatea financiară în cadrul întreprinderii este reprezentată de ansamblul de oameni.organele de audit: revizia interioară şi auditul. problemele de asigurare şi relaţii cu filialele. . 3 Analiza financiară Surse informationale Din punct de vedere financiar cele mai importante sunt rapoartele financiare şi operaţionale. pentru a evita crize de lichidităţi. . construcţii de maşini etc.Volumul activităţii întreprinderii. Dar chiar şi în cadrul unei structuri decentralizate gestiunea cu finanţele trebuie să rămână centralizată. .un complex de activităţi monetar financiare care include relaţiile cu băncile. planul şi bugetul. fiscal.Nu există decizie la întreprindere care să nu aibă implicaţii financiare şi de aceea se poate de afirmat că Managementul financiar trebuie să ţină cont de toate domeniile de activitate ale firmei şi să fie orientată spre maximizarea valorii firmei. deciziile financiare serioase (investire. auditul intern. Principalele rapoarte financiare sunt: 1. Sunt trei parametri care influenţează mărimea şi complexitatea departamentului financiar la întreprindere: . Principalele rapoarte operaţionale vizează în principal analiza raportului cost. . problemele juridice şi fiscale. Bilanţul contabil este un raportul financiar-contabil care reprezintă situaţia patrimoniala a unei întreprinderii. informatica.) Un director financiar ar trebui să fie orientat în planul competenţelor şi mijloacelor de care are el nevoie mai întâi înspre ramura sa decât spre finanţe. administrativ. În întreprinderile mari activitatea financiară este diferenţiată clar între: . servicii şi totalitatea relaţiilor ierarhice şi comunicaţionale ce îi leagă. problemele financiare apărute se discută de director cu contabil sau se apelează la un expert extern. care permite sau nu de a crea secţii independente de exemplu planificare strategică. etc. În baza lor managementul poate lua decizia privind optimizarea mixului de produse. creşterea volumului de vînzări. însă nu toate întreprinderile au asemenea rapoarte. lucrul operativ cu clienţii (eliberarea facturilor. prognozele şi cercetările financiare. care sintetizează la un moment dat ansamblul drepturilor şi angajamentelor ce caracterizează atât situaţia juridică.

creanţe . Necesitatea coordonării activităţii tuturor departamentelor întreprinderii 3. Orice element de activ care nu poate fi exprimat în termeni cantitativi şi monetari nu este luat în consideraţie la redactarea acestui document de sinteza. transformarea şi reproducerea lor fac ca obiectul activităţii economice să se poată realiza. De regulă întreprinderile eficiente generează fluxuri pozitive de numerar din activitatea operaţională. Indicatorii de gestiune a activelor 4. Din punct de vedere financiar sunt mai importante fluxurile de numerar decît profiturile. Indicatorii financiari principali: 1. Necesitatea anticipării viitorului şi eliminarea incertitudinii privind rezultatele întreprinderii 2. mijloace băneşti. datorii pe termen lung. stocuri. Pasivul bilanţului cuprinde totalitatea surselor din care au fost constituite ]mijloacele economice ale întreprinderii. Posturile din pasiv sunt formate din: capitaluri proprii. Ca orice document normativ bilanţul are anumite limite în reflectarea situaţiei unei întreprinderi şi respectiv în analiza acesteia. Indicatorii de lichiditate 2. Raportul privind rezultatele financiare caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit. Indicatorii de gestiune a datoriilor 3. Necesitatea planificării decurge din următoarele: 1. Spre deosebire de mijloacele din activ sursele din pasivul bilanţului au un caracter static. în pasiv sunt înregistrate toate obligaţiile şi angajamentele asumate.sunt înregistrate toate drepturile de proprietate şi de creanţă a acesteia. În funcţie de structura activelor şi pasivelor putem prezenta patrimoniul întreprinderii sub următoarea grupare: posturi de activ formate din : active pe termen lung. Principalul criteriu de grupare a posturilor de activ este gradul lor de lichiditate. Raportul privind fluxurile de mijloace băneşti caracterizeză situaţia întreprinderii de a genere fluxuri pozitive de numerar. 2. Indicatorii valorii de piaţă 4 Planificarea financiară Previziunea financiară este o funcţie managerială şi prezintă un proces de elaborare şi aprobare a unor obiective cantitative şi a metodelor de a atinge aceste obiective. costului producţiei vîndute. Ele nu-şi schimbă volumul şi structura prin participarea directă la producţie în sensul fizic ci ca efect al rezultatelor care s-au obţinut prin folosirea şi reproducţia mijloacelor din activ. care apoi este utilizat în activitatea de investiţii şi financiară. 3. Totalitatea active constituie în mod efectiv condiţiile materiale pentru desfăşurarea procesului de producţie. susceptibilă de a fi rapid modificată de operaţiunile viitoare. Necesitatea optimizării consecinţelor posibile ale activităţii . Bilanţul nu furnizează decât o situaţie la un moment dat. De asemenea bilanţul nu înregistrează decât mărimile monetare. El prezintă situaţia veniturilor din vânzări. În afară de informaţiile externe managementul financiar mai are nevoie şi de date din exterior şi în special privind piaţa produselor şi pieţele de capital. financiară şi de invetiţiii şi în final furnizeză informaţia despre mărimea profitului. altor cheltuielie şi venituri legate de activitatea operaţională. Acest raport prezintă situaţia cumulati pentru ao anumită perioadă. iar prin mişcare. respectiv sursele din care au fost procurate. Ele se prezintă sub forma activelor pe termen lung şi a activelor curente. datorii pe termen scurt. Indicatorii de creştere economică 6. Indicatorii de rentabilitate 5. Activul bilanţului cuprinde activele economice după componenţa şi rolul lor în procesele economice.

Elaborarea Bugetului Cheletuielilor comerciale 7. Bugetele întreprinderii constau dintr-o serie de bugete componente specifice fiecărui direcţii de activitate: producţie. Această metodă se bazează pe următoarele afirmaţii: a. Elaborarea bugetului consumurilor: a. Elaborarea Bugetului Fluxurilor de Mijloace Băneşti Bugetele 1-6 se mai numesc Bugete operaţionale Bugetele 7-9 se numesc Bugete financiare. Elaborarea Raportului previzionat privind rezultatele financiare 8. Valorile curente ale tuturor activelor sunt optime pentru valorile curente ale cifrei de vînzări. Bugetul acesta permite estimarea necesităţilor de numerar a companiei şi posibilităţilor proprii de acoperire. Importanţa acestui buget rezidă şi din faptul că în cazul în care întreprinderea nu va putea acoperi cheltuielile curente prin numerarul disponibil va putea negocia din timp cu instituţiile financiare credite pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie. De regulă se folosesc cîteva metode de previziune: 1. Elaborarea Bugetului Costului Vînzărilor 5. consumuri privind retribuirea muncii c. finanţe. • Bugetul de mijloace băneşti este o sinteză financiară a tuturor bugetelor. Elaborarea Bugetului producţiei şi Bugetul stocurilor 3. Bugetele financiare pot fi de două tipuri: • Bugetul financiar-investiţional prezintă un plan de acţiuni investiţionale şi de finanţare detaliat în timp pe perioada anului bugetar. După precizarea volumului vânzărilor are loc elaborarea planului de producţie. Planificarea pe termen scurt începe de fapt cu elaborarea bugetului cu defalcări lunare al vânzărilor: planificarea pe luni a mărfurilor vândute. Metoda procent din vînzări. a preţurilor de realizare. împrumutate. termenii de finanţare). El reprezintă o listă de încasări şi plăţi planificate pe parcursul anului bugetar.De regulă în rezultatul planificării întreprinderea elaborează o serie de bugete. necesarul de plată a dobînzilor etc. Majoritatea poziţiilor din activ variază o dată cu variaţia volumului vînzărilor. De fapt acest plan presupune identificarea necesităţilor de investire şi a surselor de finanţare (proprii. Aceste informaţii mai trebuie corectate cu aspectele fiscale de desfăşurare a activităţii. Elaborarea Bugetului Cheltuielilor Generale şi Administrative 6. Primul pas al acestei metode este separarea poziţiilor de bilanţ între cele dependente de volumul vînzărilor şi cele independente. 1. Elaborarea Bilanţului Contabil previzionat 9. Bilanţul contabil previzionat se elaborează mai greu. Elaborarea Bugetului vânzărilor 2. bugetul cheltuielilor. De regulă activele curente. b. management etc. Consumuri indirecte de producţie 4. vânzări. datoriile comerciale şi . variantele alternative. bugetul cheltuielilor administrative etc. costul capitalului. Procesul de previziune se desfăşară conform următorului grafic: 1. bugetele stocurilor. În baza bugetelor elaborate mai înainte managerul financiar poate elabora Raportul previzionat privind rezultatele financiare. a pieţelor finale etc. consumuri materiale directe b. Aceasta permite de a previziona excedentul sau deficitul de mijloace de băneşti lunar sau chiar săptămânal.

În cazul în care Activele sunt mai mari ca pasivele întreprinderea va avea nevoie de surse suplimentare de finanţare. mărirea numărului de schimburi. Activele pe termen lung sunt dependente pe intervale mari şi independente pe intervale mici. În baza indicatorilor gestiunii activelor se vor determina nivelul creanţelor. modernizării activelor pe termen lung. Capitalul propriu se capitalizează cu mărimea profitului reţinut la întreprindere. Se determină oportunitatea creşterii valorii activelor pe termen lung (se compara capacităţile de producţie existente cu volumul de producţie planificat). capacitate de producţie. mijloacelor fixe. la fel se analizează starea echipamentului şi necesitatea înlocuirii. 2.datoriile calculate pe termen scurt sunt dependente de mărimea vînzărilor. În procesul de planificare trebuie ţinut cont de următoarele: 1. Creşterea activelor duce la creşterea necesarului de finanţare din exterior 3. Aceste metode se bazează pe determinarea unor legităţi în evoluţia activelor faţă de evoluţia vînzărilor. 7. Valoarea de bilanţ a activelor pe termen lung este diminuată cu mărimea uzurii planificate pentru perioada următoare (în dependenţă de norma uzurii) 4. În cazul în care pasivele sunt mai mari ca activele întreprinderea are bani în exces şi se poate gândi la răscumpărarea acţiunilor sau la rambursarea unor datorii. 2. etc. 6. Activele planificate se sumează. 5 Valoarea în timp a banilor Concept de valoare prezentă şi procedura actualizării Concept de valoare viitoare şi procedura compunerii Valoarea prezentă şi viitoare a unei anuităţi ordinare şi speciale Valoarea prezentă a unei perpetuităţi Evaluarea activelor financiare Evaluarea acţiunilor Evaluarea obligaţiunilor 6 . etc. În cazul în care deficitul de surse financiare se acoperă din contul unui credit trebuie recalculat profitul net. 3. De exemplu dacă întreprinderea are în vedere o rentabilitate financiară de 15% asta ar dimensiona mărimea aşteptată a capitalului propriu. Metoda ratelor financiare estimate. Se compară totalul activelor cu totalul pasivelor. Poziţiile dependente se exprimă ca procent din vînzări şi pentru anul previzionat se consideră acelaşi raport. Arbitrajul dintre activele şi pasivele întreprinderii se face similar metodei % din vînzări. la fel şi pasivele. deoarece un credit nou presupune cheltuieli cu dobânzi mai mari. Deoarece nu tot timpul creşterea activelor este proporţională nivelului vînzărilor se mai folosesc şi metode statistice de previziune. De regulă orice creştere a vînzărilor. De regulă întreprinderea ar trebui să elaboreze câteva variante de bugete operaţionale iar activele întreprinderii se vor determina în funcţie de nivelul ratelor financiare aşteptate de întreprindere. 2. Distribuirea de dividende duce la o creştere şi mai mare a necesarului de finanţare din exterior. De regulă se aplică metoda regresiei liniare (adică determinarea unei ecuaţii matematice cu ajutorul căreia putem determina activul în funcţie de mărimea vânzărilor – Stocuri = a+b*vînzări). iar capitalul propriu şi datoriile pe termen lung şi cele financiare pe termen scurt nu sunt dependente. stocurilor. De regulă profitul reţinut = profitul net – dividende. duce la o creştere a activelor. sau metoda previziunii pe elemente specifice cu ar fi examinarea activelor în funcţie de eficienţa utilizării. Datoriile pe termen lung şi datoriile financiare pe termen scurt se reduc cu mărimea datoriile ce trebuie rambursate în anul planificat. 5. La fel se foloseşte pentru elaborarea bilanţului contabil previzionat.

prin diversificare.Caracteristica procesului investiţional Politica de investiţii a unei firme este determinată de comportamentul ei şi de şi de strategiile investiţionale adoptate. Cca 40% din risc se reduce prin diversificare.combinaţie de active – acţiuni. marketing. Riscul de piaţă nu poate fi eliminat prin diversificare. Dacă titlul este mai puţin volatil ca piaţa β <1 Dacă titlul variază mai mult decât piaţa β >1 β unui portofoliu = Σ wi β i Cu cît β este mai mare cu atât şi riscul e mai mare. În rezultatul investiţiilor întreprinderea îşi crează portofoliul de active (active pe termen lung şi active curente) Procesul investiţional este caracterizat de următoarele fluxuri: 1. ca medie a rentabilităţii diferitelor activităţi interne şi externe ale întreprinderii. are loc pe fondul unei rentabilităţi mai moderate. deci. Afectează în egală măsură toate întreprinderile este cauzat de războaie. β poate fi determinat prin metode statistice prin compararea variaţia unui titlu în funcţie de titlul mediu. Flux financiar pozitiv final în cazul vînzării. Pentru aceasta. inflaţie. Riscul de firmă se reduce prin diversificare. Cu cît portofoliul e mai diversificat cu atât riscul e mai mic. elaborarea de produse şi tehnologii noi. Alegerea uneia sau alteia din alternative sau a unei combinaţii între ele se argumentează în baza contribuţiei fiecărei la creşterea valorii întreprinderii. respectiv cumpărarea de capitalul social al altor societăţi. Este importantă rentabilitatea portifoliului şi nu rentabilitatea individuala a actiunilor. Diversificarea diminuează riscul. CU cît mai mare este rentabilitatea cu atât şi proiectul este mai convenabil. . respectiv adâncirea profilului de activitate. Alternativele de decizie pot fi: • specializarea. Poate fi evaluat şi prin analogie cu întreprinderi similare. Deoarece evenimentele nefavorabile dintr-o firmă se compensează de cele favorabile din alta. în instruirea personalului etc. Riscul acestui gen de investiţii este datorat unei prea mari specializări dar trebuie de luat în calcul câştigul cuceririi temeinice a segmentului respectiv ai pieţei. Această politică este responsabilă de formarea potenţialului de active a întreprinderii. deflaţie Coeficientul β exprimă tendinţa unui titlu de a varia în funcţia de variaţia pieţei. se vor propune investiţii în achiziţionarea de echipamente noi. calamităţi. obligaţiuni. Fluxul iniţial negativ generat de investiţie (costul investiţiei) 2. Politica de investiţii este în funcţie de rentabilitatea proiectelor investiţionale. Fluxuri pozitive şi negative pe parcursul perioadei de exploatare a investiţiei (încasări de bani şi plăţi pentru resurse) 3. proiecte de investiţii externe în achiziţionarea de titluri financiare. lichidării investiţiei 8 Metode de selectare a investiţiei 7 Criteriul VAN Criteriul RIR Impactul metodei de calculare a uzurii asupra deciziei privind investirea Impactul creşterii economice asupra fluxurilor financiare generate de investiţie 9 Portofolii investiţionale Portofoliu. Dacă titlul variază împreună cu piaţa β este 1. Diminuarea riscului. furnizori etc. Se vor propune. • diversificarea (investiţii de portofoliu). clienţi. Depinde de specificul întreprinderii – management. În SUA fondurile investiţionale sunt obligate să investească doar formând portofolii şi nu în acţiuni individuale.

este. În cazul finanţării din surse proprii profitul net va fi: . Capitalul proprii costa dividende. însă în acest caz se vor pierde profituri importante. Deoarece fiecare sursa de capital costa finanţarea poate influenta mărimea profitului. iar aceste deduceri au o valoare foarte mare pentru firmele care se află într-un interval de aplicare a unei rate mari de impozitare. iar rentabilitatea economică aşteptată – 30%. Structura competitivă a ramurii . datorită limitării volumului afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare maximizarea valorii firmei. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim. Deseori sursele proprii nu sunt ssuficiente pentru finantarea afacerii deaceia sunt necesare imprumuturile. Impozitele . capitalul împrumutat costa dobinzi. Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce la creşterea profiturilor viitoare. totuşi. Alternativa este următoarea: să se finanţeze prin capital propriu. de aceia întreprinderea trebuie sa decidă asupra metodei de finanţare. atât pe pieţele valorilor mobiliare. Există mai mulţi factori ce influenţează deciziile privind structura capitalului firmei. costul capitalului în ambele cazuri fiind de 20%. pentru ß = 1 Rm – Rfr prima pentru riscul mediu ß(Rm – Rfr) prima pentru riscul acţiunii date 11 Concept de structură a capitalului întreprinderii Structura financiara reprezintă un raport existent intre sursele proprii de finanţare si sursele împrumutate sau intre sursele împrumutate pe termen lung si sursele împrumutate pe termen scurt. Principalii factori externi sunt: Condiţiile pieţei . cât şi pe pieţele monetare pot avea o influenţă importantă asupra structurii optime a capitalului firmei. însă.condiţiile existente. cu atât este mai avantajos pentru aceasta să utilizeze capitalul împrumutat. care este un indicator al volatilitatii rentabilităţii o Coeficientul ß este cea mai relavantă măsură a riscului Rc= Rfr+ ß(Rm – Rfr ). Cu cât rata impozitului pe profit este mai mare pentru o anumită firmă. sau prin capital împrumutat. O industrie în creştere este promiţătoare din punctul de vedere al marjelor de profit.capacitatea de a onora datoriile depinde şi de profitabilitate. Uşurinţa cu care noile firme pot să pătrundă în ramura economică respectivă şi capacitatea firmelor concurente de a-şi extinde capacităţile de producţie influenţează ratele de profit. De exemplu o companie are de finanţat o afacere de 1000 lei.dobânda este o cheltuială deductibilă în scopuri fiscale. Aceşti factori pot fi clasificaţi în factori interni şi externi ai firmei. unde Rc – rentabilitatea cerută de investitor pentru a investi în acţiunea dată Rfr – rentabilitatea fără risc Rm – rentabilitatea medie. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului împrumutat creşte gradul de risc al firmei. Stabilitatea ratelor de profit este la fel de importantă ca şi stabilitatea vânzărilor. posibil ca aceste marje să descrească simţitor dacă ramura economică respectivă este una în care numărul de firme concurente poate creşte extrem de repede.10 Modelul CAPM · Modelul CAPM o Riscul are 2 componente risc de piaţă şi risc de firmă o Riscul de firmă se elimina prin diversificare o Investitorii se aşteaptă la o compensare a acestui risc o Riscul de piaţă a unei acţiuni este caracterizat de ß.

În cazul finanţării din surse împrumutate profitul net va fi: (1000 x 0.3* (1-0. Indiferent de analiza efectuată de manageri cu privire la factorii adecvaţi de îndatorare pentru firma lor. de asemenea. probabilitatea falimentului creşte şi ea. Probabilitatea falimentului şi riscurile asociate cu acesta. sau crearea de noi capacităţi de producţie. să influenţeze asupra structurii capitalului stabilită ca obiectiv. Falimentul este costisitor.o firmă care are vânzări relativ stabile poate să folosească capital împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai mari decât o companie care are vânzări instabile. sau poate accepta acest lucru numai la un preţ ridicat. În majoritatea cazurilor.28) = 216 lei. însă raţionamentul de care se conduc managerii financiari a acestor firme pare a fi . dar aceste câştiguri nu sunt încă anticipate de către investitori şi deci nu sunt reflectate în preţul pe piaţă al acţiunilor. societăţile pe acţiuni discută structura financiară pe care doresc să o adopte cu ofertantul de credit şi cu agenţiile de clasament şi dă o pondere importantă sfaturilor acestora. Profitabilitatea .28) = 72 lei. Activele care pot fi folosite în multiple scopuri. Principalii factori interni sunt: Stabilitatea vânzărilor . Structura activelor .firmele. în timp ce activele cu caracteristici speciale nu reprezintă garanţii adecvate. reprezintă nişte garanţii valabile. De exemplu o firmă tocmai a reuşit să finalizeze cu succes un program de cercetare şi dezvoltare şi estimează câştiguri mari în viitorul apropiat. ceea ce duce la scăderea valorii pe piaţă a firmei. Atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament.2) * (1-0. Atunci când echipa managerială este atât de sigură de viitor şi caută să utilizeze levierul financiar. Rata de creştere . tind să utilizeze cât se poate de mult capitalul împrumutat.firmele cu o rată de creştere mai rapidă trebuie să se bazeze mai mult pe finanţare cu capital împrumutat deoarece o creştere mai mare necesită finanţarea activelor curente într-o măsură mai mare.3* – 1000 x 0. Va prefera să finanţeze proiectele de investiţii cu capital împrumut. până ce câştigurile sporite se materializează şi se reflectă în preţul de piaţă al acţiunilor. rata dobânzii percepută la capitalul împrumutat creşte şi ea. Atunci când gradul levierului financiar creşte. Condiţiile interne ale firmei . totuşi atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament influenţează frecvent deciziile de finanţare. În urma plăţii dividendelor (200 lei) suma ce se va capitaliza va fi de 16 lei. Această companie nu ar fi dispusă să emită acţiuni. Astfel activele fixe pe termen lung pot fi utilizate pentru obţinerea de credite ipotecare.condiţiile interne proprii unei firme pot. iar creşterile gradului de utilizare a levierului financiar determină creşterea valorii estimate a costurilor de falimentare (suma probabilităţilor de falimentare înmulţită cu costurile de falimentare).1000 x 0. Abia în acest moment firma poate să emită şi să vândă acţiuni. În acest caz este mai rentabil de utilizat capitalul împrumutat deoarece costul lui este mai mic decât al capitalului propriu. Teoretic această tendinţă nu are nici o justificare. Pe măsură ce nivelul îndatorării creşte. pentru ai compensa ofertantul de credit riscul suplimentar pe care trebuie să îl suporte. Deci. să ramburseze capitalul împrumutat şi să restabilească structuraobiectiv a capitalului. companiile care au o rată de creştere rapidă tind să utilizeze finanţarea prin împrumuturi într-o măsură mai mare decât companiile cu o rată de creştere mai lentă. ale căror active sunt adecvate pentru a fi folosite ca garanţie pentru credite. încât se depăşesc normele din industria respectivă. şi care dispun de o piaţă care permite transformarea lor în bani.firmele care au valori a ratei rentabilităţii investiţiei (ROI . ofertantul de credit ar putea să nu fie dispus să accepte astfel de creşteri ale capitalului împrumutat. în diferite afaceri.return on investment) mari utilizează relativ puţin capital împrumutat.

aplicînd abordarea rentabilitatea fără risc plus prima de risc sau principiul de actualizare a dividendelor I=D/P + g . PM – este prima perioadei de maturitate. Atitudinile echipei manageriale . PL – este prima de lichiditate. De fapt costul capitalului utilizat de o firmă pentru finanţare se compune din următoarele elemente: rata reală a dobânzii în condiţiile fără risc. unde Rd – Rata nominală a dobânzii pentru anumit instrument financiar Rr* . Costul capitalului împrumutat depinde de rata dobînzii. primele pentru inflaţie şi primele pentru riscul cel conferă utilizarea unei metode sau altei de finanţare şi gradul de lichiditate a acestuia. a condiţiilor existente pe pieţele de capital a încrederii echipei manageriale în previziunile realizate şi a consecinţelor unei crize de capital.Rata reală a dobânzii la grad de risc zero. Determinarea unei rezerve a capacităţii de împrumut depinde de factorii menţionaţi anterior.că firmele ce generează fluxuri mari de numerar nu au nevoie de împrumuturi. 12 Costul capitalului Costul capitalului utilizat în deciziile de stabilire a bugetelor de investiţii reprezintă o medie ponderată a costurilor diferitelor tipuri de capital pe care le utilizează firma: de regulă datorii acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune. Costul capitalului obţinut prin emiterea acţiunilor preferenţiale se calculează prin împărţirea dividendelor la preţul net de emisie. Rata dobânzii pe piaţă = Rd = Rr* + PI + PRN+ PL + PM.echipa managerială poate să ia o decizie în privinţa structurii adecvate a capitalului. Flexibilitatea financiară presupune existenţa unei capacităţi a întreprinderii de a mobiliza resurselor necesare finanţării unei afaceri în orice moment. unde F cheltuielile de emisie ca procent din valoarea emisiei Costul capitalului propriu format din profiturile acumulate este determinat de rentabilitatea cerută de acţionari pentru capitalul propriu al întreprinderii. Aceasta se estimează aplicând modelul CAPM. Această primă este mai mare la împrumuturile la termen deoarece ele sunt expuse unui risc mai mare de scădere a preţului. Unele echipe manageriale sunt mai conservatoare decât altele şi astfel vor utiliza mai puţin capital împrumutat decât firma medie din ramura economică respectivă. unde t este rata impozitului pe venit. alte echipe dimpotrivă. Costul capitalului provenit din acţiuni comune i = D/(P*(1-F)) + G. Această primă are menirea de a compensa faptul că unele instrumente financiare nu pot fi convertite în bani lichizi într-un timp convenabil. unde preţul net de emisie este preţul încasat de firmă după scăderea costurilor de emisie. Pentru a fi comparabil cu costul capitalului propriu costul capitalului împrumutat se determină ca rata dobînzii * (1-t). iar o utilizare mai bună a banilor decât investirea în propria firmă nu există. Flexibilitatea financiară – obiectivul de menţinere a unei flexibilităţi financiare presupune din punct de vedere operaţional. menţinerea unei rezerve adecvate a capacităţii de împrumut. inclusiv de previziunea necesarului de fonduri. media ratei de inflaţie pentru perioada pentru care a fost emis instrumentul financiar PRN – este riscul de neplată. PI – prima de inflaţie. Această primă reflectă posibilitatea ca debitorul să nu plătească dobânda sau să nu achite suma împrumutului la termenele de scadenţă stabilite.

însă datorită caracterului deductibil. şi 2.3). iar pierderile de rentabilitate cauzate de reducerea preţurilor cu 10-20% faţă de produsele similare americane erau compensate cu efectul levierului financiar. al dobânzii percepute la capitalul împrumutat. Întreprinderile ar trebui să aleagă acea structuri financiare cu efecte pozitive de îndatorare. sau din contra efectul de îndatorare a este negativ. diferenţa se făcea pe baza levierului financiar şi rentabilităţii vânzărilor. unde: Rf – rentabilitatea financiară t – impozitul pe profitul persoanelor juridice Profit până la impozitare + dobânzi) / Active = Rentabilitatea economică Efectul de îndatorarea (de levier): Eî = (Rentabilitatea economică . iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face exclusiv prin capital împrumutat. Vacţiunii = dividend / Rentabilitatea cerută Teoria lui Modigliani şi Miller asupra Strcturii capitalului. firmele japoneze înregistrau cheltuieli mai mici (salariile japonezilor sunt mai mici). Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii. se determină prin raportul cheltuielilor cu dobânzi la totalul capitalului împrumutat. structura de finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii.13 Conceptul de levier financiar Efectul de îndatorare este efectul pozitiv sau negativ pe care îl obţine întreprinderea în urma luării deciziei de finanţare prin împrumuturi. din punct de vedere fiscal. . Care la începutul anilor 70 datorită gradului înalt de îndatorare (raportul capital/datorii = 5.i)) x (1-t) x CÎ / CP. Pionieri în utilizarea levierului financiar în scopul măririi rentabilităţii financiare sunt managerii japonezi. Rf = ((Profit până la impozitare + dobânzi) / Active) x (1-t). erau cu mult mai profitabile ca întreprinderile din SUA şi Europa.capital propriu t – impozitul pe profitul persoanelor juridice i – costul datoriei. Efectul de îndatorare Rentabilitatea financiară fără efectul de îndatorare este rentabilitatea pe care ar fi obţinut-o compania dacă se finanţa numai cu capital propriu şi cu împrumuturi care nu presupun cheltuieli financiare. 14 Teorii financiare privind structura optimă a capitalului Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară fără efectul de îndatorare. Este important de estimat dacă îndatorarea aduce profituri suplimentare întreprinderii. unde: Eî – efectul de îndatorare A – active CÎ – capitalul împrumutat CP. Astfel în condiţiile în care indicii rotaţiei activelor pentru firmele japoneze şi cele americane erau identici. În aceste condiţii. Pentru a determina efectul levierului financiar vom descompune rentabilitatea financiară în: 1. valoarea de piaţă a unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat.

însă va creşte şi rentabilitatea cerută de acţionari şi atunci de exemplu: Vacţiunii = 120 / 0. ia va obţine profit suplimentar datorită costurilor mai mici ale capitalului împrumutat.30($1.000 0 $1.08 = .1 = 1000 lei. însă acest profit trebuie transferat acţionarilor pentru compensarea riscului.Dacă întreprinderea ia mai multe credite.000 80 $ 920 276 $ 644 $ 1. unde T – impozitul pe profit D – valoarea datoriilor i .30 × $1.000 × .000 300 $ 700 Firma D $1.rata dobînzii Câştigul datorită taxelor = T*D Valoarea unei întreprinderi cu datorii = Valoarea întreprinderii fără datorii + cîştigul datorită taxelor . 000 Firma cu datorii are un flux de numerar mai mare (cu 24) şi deci se obţine o valoare mai mare Deoarece aceste avantaje se vor obţine pentru o perpetuitate VP a diferenţei este VP = $24/.08 = . Putem examina două întreprinderi cu datorii şi fără datorii Firma CP Profit pîna la plata dobînzilor şi taxelor Dobînzi (8%) Profit impozabil Impozit (30%) Profit net Flux de numerar de la activele firmelor Firma CP Profit pîna la plata dobînzilor şi taxelor Impozit (30%) Flux de numerar de la activele firmelor $ 1. în cazul îndatorării creşte mărimea dividendului plătit.000) = $300 Adică Valoarea prezentă a protecţiei fiscale = (T × D × i )/ i = T × D.000 300 $ 700 276 $ 724 Firma D $1.12 = 1000 lei În condiţiile existenţei impozitului pe venit concluzia ar fi că cu cît ponderea datoriilor este mai mare cu atît valoarea acţiunilor va fi mai mare deoarece se reuşeşte protejarea profiturilor de taxe. Dacă o acţiune are valoarea : Vacţiunii = 100 / 0.

valoarea prezentă a costuilor de feliment 15 Politici de dividend Politica de dividend priveşte decizia proprietarilor întreprinderii de a distribui dividende sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii. Sunt şi opinii care spun că politica de dividend este neutră vis-a-vis de valoarea firmei. . Deţinătorii de acţiuni comune sunt de fapt.300 Valoarea unei întreprinderi cu datorii Însă apare o concluzie alogică cu cît datoria are o pondere mai mare cu atât valoarea e mai mare De aceia a mai fost introdusă o variabilă şi anume costurile de faliment. În final strctura optimă ar trebui determinată aplicînd următoarea relaţie: Valoarea cu datorii = Valoarea fără datorii + VP z –VPcf. proprietarii firmei care şi-au asumat riscurile ce apar datorită iniţierii unei afaceri. Sunt urmatoarele tipuri de politica de politici de dividend Politica reziduala de dividend – plata dividendelor numai din profitul care 1. Politica sumei constante – plata unei sume constante din profituri pentru dividende ajustate cu nivelul inflatiei 3.000 = $7. Reinvestirea profitului net duce la creşterea autonomiei financiare a întreprinderii. Însă e greu de afirmat care decizie este mai corectă şi în care caz vom obţine o creştere mai mare. creşterea capacităţii de autofinanţare şi la asigurarea unei creşteri economice pe seama capitalurilor proprii.Dacă Rentabilitatea cerută de acţionari este 10%. 16 Finanţarea din contul acţiunilor Sursa principală de finanţare sunt acţiunile comune. Cu cît e mai mare îndatorare cu atât costurile de faliment sunt mai mari şi respectiv valoarea e mai mică. atunci Valoarea întreprinderii fără datorii = Profit impozabil (1-T) / Rcerută V = = $700/.000 + .30 × $1. ramine la intreprindere dupa efectuarea tuturor cheltuielilor investitionale 2. Aceşti factori pot contribui şi la creşterea valorii de piaţă a întreprinderii. Drepturile şi responsabilităţile iniţierii unei afaceri pot fi: pozitive (potenţial de venituri şi controlul afacerii) şi negative (potenţial de pierdere şi răspundere legală personală).10 = $7. Teoria financiară în domeniul dividendelor este controversată.000 = $7. Politica ratei constante – plata unei sume rate constante din profituri pentru dividende 4. unde VP z – valoarea prezentă a protecţiei fiscale VPcf . Distribuirea de dividende îmbunătăţeşte imaginea întreprinderii. Mixul politicii ratei si sumei constante – plata unei sume constante mai mici si a unei rate constante la fel mai mici. iar distribuirea constantă de dividende contribuie la creşterea încrederii investitorilor privaţi în ea şi implicit duce la creşterea valorii de piaţă a întreprinderii. Conservatorii afirmă că distribuirea de dividende contribuie la sporirea valorii firmei. Radicalii din contra consideră că distribuirea de dividende micşorează valoarea firmei.

lipsa încrederii în întreprinderile locale. de aceia firmele mici deseori nu se pot folosi de această metodă de finanţare. e) Dividendele nu sunt plăţi deductibile din impozitul pe profit. Dacă firma are profituri şi nu este nevoie de surse importante pentru dezvoltarea ulterioară firma poate decide plata dividendelor. b) În cazul creşterii profiturilor noii proprietari au dreptul asupra lui la fel ca cei vechi. Totuşi finanţarea cu hârtii de valoare nu este importantă pentru economia ţării. deoarece deţinătorii de datorii au drept prioritar la profiturile firmei şi la activele acesteia în caz de faliment. Deţinătorii de acţiuni consideră acţiunile preferenţiale similare datoriilor. un hibrid între aceste două modalităţi de finanţare. Cauzele fiind veniturile ici. deoarece acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile şi de aceea dividendele de regulă sunt mai mari decât dobânzile. şi nu trebuiesc rambursate niciodată. d) Finanţarea exclusivă prin acţiuni comune poate duce la creşterea costului capitalului. d) Dacă compania are perspective atunci acţiunile comune adesea pot fi vândute mai bine ca obligaţiunile. Acţiunile comune atrag anumite grupuri de investitori deoarece au de regulă o rentabilitate mai mare şi conferă totodată o protecţie mai mare contra riscului inflaţiei. Peste 60% valorile mobiliare emise s-au cumpărat de persoanele juridice şi doar 10% de investitorii externi. Din punct de vedere al firmei finanţarea prin acţiunile comune are câteva avantaje şi dezavantaje comparativ cu alte tipuri de finanţări.Se consideră emisiunea efectuată. Avantajele principale ale finanţări prin acţiuni comune constau în: Acţiunile comune nu obligă firmă să efectueze plăţi fixe către acţionari. dacă au fost plasate cel puţin 35% din acţiunile emise. c) Vânzarea de acţiuni comune măreşte capacitatea de îndatorare a firmei. iar investitorii privaţi nu sunt dispuşi să plaseze bani în întreprinderile autohtone. Dezavantajele finanţării prin acţiuni comune pot fi următoarele: a) Proprietarii pot pierde controlul asupra firmelor. Acţiunile preferenţiale au câteva trăsături comune cu acţiunile comune şi cu datoriile. iar deţinătorii de obligaţiuni consideră acţionarii preferenţiali drept proprietari. şi firma se va putea îndatora mai mult. însă la finanţarea prin obligaţiuni acest drept este fixat şi nu depinde de mărimea profiturilor. Iar dacă un investitor doreşte să procure mai mult de 25% din acţiunile unei firme el trebuie să o facă pe piaţă secundară în urma unei oferte publice difuzate de mas-media. ceia ce îmbunătăţeşte raitingul obligaţiunilor. Acţiunile preferenţiale sunt acţiuni care plătesc un dividend stabilit şi nu conferă dreptul de vot al acţionarilor preferenţiali la Adunarea Generală a Acţionarilor. pe când dobânzile se scot din profitul impozabil. iar dacă nu sunt profituri atunci nu se vor plăti dividende. O altă modalitate de finanţare prin surse externe proprii este finanţarea prin acţiuni preferenţiale. În acelaşi timp dacă firma are succes atunci acţionarii comuni nu vor fi obligaţi să împartă acest succes cu acţionarii preferenţiali. Din punct de vedere al managementului companiei finanţarea prin acţiuni preferenţiale este o metodă combinată între finanţarea prin acţiuni comune şi obligaţiuni. c) Costurile de subscriere şi distribuţie pentru acţiuni sunt mai mari decât pentru obligaţiuni. în afară de această vor fi cheltuieli legate de modificare a documentelor de constituire. Deoarece neplata dividendelor pentru acţiunile preferenţiale nu poate duce la falimentul întreprinderii ele sunt mai sigure decât datoriile. a) . e) Pentru a asigura posibilitatea de finanţare în perioadele de recesiune este important de menţinut mereu o rezervă a capacităţii de îndatorare pentru a asigure posibilitatea de finanţare în perioadele nefaste. deoarece au drept asupra profitului firmei înaintea acţionarilor comuni. b) Acţiunile comune nu au scadenţă.

cele mai importante vor fi prezentate în continuare. avantajele principale fiind: a) . Obligaţiunile ipotecare. c) Prin vânzarea de acţiuni preferenţiale se poate obţine repartizarea inegală a dividendelor pentru acţionarii comuni şi acţionarii preferenţiali. Obligaţiuni generale reprezintă o obligaţiune negarantată şi care nu oferă nici un drept de gaj asupra unei proprietăţi ca garanţie pentru respectarea obligaţiilor. Există mai multe tipuri de obligaţiuni. În opinia noastră finanţarea prin obligaţiuni are avantaje şi dezavantaje. Obligaţiunile generale sunt emise de firmele a căror capacitate de plată nu poate fi pusă la îndoială. iar dobânda plătită pentru obligaţiuni este inclusă în cheltuieli şi se deduce din profitul impozabil. Obligaţiuni convertibile sunt titluri convertibile în acţiuni comune la un preţ fixat la opţiunea investitorului. 17 Finanţarea din contul obligaţiunilor La fel de importante în finanţarea pe termen lung sunt obligaţiunile. Obligaţiunile retractabile. Obligaţiuni pe venit specifică că vor plăti dobânda numai dacă profitul este suficient pentru a îndeplini această obligaţie. ofertă către public şi în general vânzarea către diferiţi investitori. Obligaţiunile negarantate subordonate pot fi subordonate unor datorii pe termen scurt specificate în contractul de emisiune. însă oferă posibilitatea câştigurilor de capital prin convertirea în acţiuni. Obligaţiunile pe venit sunt nişte obligaţiuni destul de riscante din punct de vedere al investitorului. care oferă deţinătorului posibilitatea vinderii obligaţiunii emitentului la valoarea nominală înainte de scadenţă. Obligaţiunile negarantate subordonate sunt obligaţiunile a căror drept la active în caz de faliment vine în urma datoriilor primare. În cazul în care debitorul nu rambursează împrumutul deţinătorii de obligaţiuni pot sechestra şi vinde proprietăţile gajate pentru a-şi satisface drepturile. Prin obligaţiunile ipotecare compania gajează anumite proprietăţi considerate ca garanţie pentru obligaţiune. deoarece au rezultate financiare excelente. Principalul dezavantaj al finanţării prin acţiuni preferenţiale este costul. de aceea aceste obligaţiuni se emit cu o garanţie. care reprezintă un contract pe termen lung prin care beneficiarul împrumutului este de acord să plătească dobânzile şi tranşele principale deţinătorului obligaţiunii. sau pot fi subordonate tuturor celorlalte datorii. Obligaţiunile sunt similare cu împrumuturile pe termen. Rata dobânzii este de obicei mai mică. b) Se poate de extins utilizarea pârghiilor financiare fără riscul de faliment. însă emisiunea de obligaţiuni presupune în general publicitate. e) Costuri ai capitalului mai mici ca în cazul acţiunilor comune. d) Prin vânzarea de acţiuni preferenţiale se poate obţine păstrarea controlului companiei de către acţionarii comuni. Obligaţiuni internaţionale care sunt de două feluri: obligaţiunile contractate pe pieţele de capital ale altor ţări şi obligaţiunile ce sunt caracterizate în altă monedă decât a ţărilor în care au fost vândute (euroobligaţiunile).Din punct de vedere a companiei principalele avantaje ale finanţării prin acţiuni preferenţiale sunt: spre deosebire de obligaţiuni acţiunile preferenţiale permit firmei să se eschiveze de la obligaţia de a face plăţi fixe obligatorii. pe când în cazul împrumutului la termen doar o singură instituţie financiară acordă împrumutul. deoarece dividendele pentru acţiunile preferenţiale nu sunt deductibile din impozite.

Contractul de arendă nu poate fi reziliat. 19 Gestiunea Stocurilor Stocurile apar datorită neconcordanţei dintre graficul vânzărilor şi producţiei. care oferă atât finanţare.procentul costurilor de deţinere de la valoarea stocului mediu P. pierderi pe timpul depozitării. cît şi deservirea utilajului. fapt ce impune managementul financiar să nu depăşească aceste limite. c) Scadenţa obligatorie a datoriilor impune managerul financiar la luarea de măsuri pentru rambursarea la timp a datoriei. Arenda finanţată. şi poate conţine o clauză de reziliere. Costuri de deţinere a stocurilor de regulă cresc o dată cu creşterea stocurilor şi constau din costul capitalului blocat. care permite arendaşului să restituie utilajul înainte de expirarea contractului. De regulă vânzarea se realizează în raport cu cererea iar procesul de producere depinde de capacităţile de producere existente. dacă firma are succes. care nu oferă servicii de deservire a utilajului. Decizia privind stocul optim se stabileşte în funcţie de costurile suportate de întreprindere referitoare la stocuri. costuri de depozitare. Dezavantajele finanţării prin obligaţiuni sunt următoarele: a) Datoriile reprezintă nişte cheltuieli fixe.a) Costul datoriei este limitat şi deţinătorii de obligaţiuni nu au parte de profituri suplimentare. Există trei forme de arendă: 1. şi dacă profiturile firmei fluctuează atunci firma ar putea să nu facă faţă acestor cheltuieli. iar utilajul va fi amortizat complet. c) Rata necesară a rentabilităţii este mai mică decât la finanţarea prin acţiuni comune. Costul deservirii este inclus în plata de arendă. ceia ce îi reduce şi mai mult costul relativ. Arenda operaţională. f) Există unele limite ale capacităţii de îndatorare. 18 Particularităţile finanţării prin leasing O importantă formă de finanţare pe termen lung este arenda (leasingul). d) Din cauza mediului incert de activitatea planurile care au stat la baza emisiunii de obligaţiuni pot să nu să se realizeze şi firma poate să nu fie în stare în viitor să-şi onoreze plăţile. e) Împrumuturile pe termen lung sunt mai riscante şi de aceia contractantul creditului se poate să fie limitat în acţiuni de diferite prevederi a contractului de emisie a obligaţiunilor.preţul de achiziţie a materialelor din stoc A – mărimea medie a stocului deţinut . Sunt trei costuri majore : 1. 2. asigurarea. 3. CTD = C*P*A. Caracteristica cea mai importantă a acestui tip de arendă este că plăţile de arendă nu acoperă în totalitate valoarea utilajului. costuri cu paza. d) Plata dobânzii (cu excepţia obligaţiunilor pe venit) este deductibilă din impozit. deoarece riscul e mai mic. unde CTD – cost total de deţinere C. Acest tip de arendă uneori e considerată un caz particular al arendei finanţate. Vânzarea şi leaseback este un contract de arendă prin care întreprinderea vinde un activ pe termen lung unei instituţii financiare şi apoi îl răscumpără pe parcursul unei perioade de timp. b) Creşterea riscului financiar împreună cu probabilitatea mai mare de încetare a plăţilor duce la scăderea valorii viitoare a acţiunilor comune. b) Proprietarii companiei nu trebuie să împartă controlul atunci când utilizează finanţarea prin datorii.

perioada de timp pentru care se acorda credit comercial. Aceasta politica poate varia de la una foarte relaxata (acordarea acestui credit tuturor clienţilor) pina la una restrictiva (acordarea creditului comercial nimănui).3060 zile. pierderii clienţilor. 2. Numerarul este necesar pentru: 1. Reducerile utilizate – discounturi si rabaturi pentru a convinge clientul sa plateasca mai repede 3. 10% . cheltuielile minime se determină EOQ = √2*F*S/(C*P). Formalizarea raporturilor de credit.peste 90 zile. depozitare. facturi 5. etc. adică de exemplu 10% au mai puţin de 30 zile. CTC = F*N. Perioada medie de colectare a creanţelor: Valoarea medie anuală a crenţelor *365 zile/ Vânzări nete 2. Aceste costuri contau din costurile de plasare-primire a unei comenzi. Politica si duritatea aplicata in cazul colectării datoriilor Indicatorii folosiţi pentru caracterizarea eficienţei politicii de gestiune a creanţelor: 1. organizarea procesului de primire. convorbirile telefonice. unde S necesarul anual de unităţi de stoc Firmele utilizeză sisteme de control al stocurilor ca de exemplu Metoda liniei roşii. metode ABC şi metode de management al stocurilor ca EDI sau JIT. Avantajele politicii relaxate va fi creşterea vinarilor companiei. insa apare pericolul imposibilitatii colectarii unor datorii de la unii clienţi. Costul total al stocului CTD+CTC Mărimea optimă a stocului. unde CTC . Pentru unele produse se acorda perioade scurte. 4. Structura creanţelor pe vîrste.cost total de comandă F – costurile fice pentru o comandă N – numărul de comenzi pe an 3. Accesibilitatea creditului – se refera la selectarea doar a clientilor adecvati pentru a primi creditul. 20% . A putea beneficia de reducerile oferite . Costurile legate de lipsa stocurilor. însă cresc o dată cu creşterea numărului de comenzi sau altfel cu reducerea stocului. 20 Gestiunea Creanţelor Politica de gestiune a creanţelor (politica de credit) are sarcina de a stabili comportamentul întreprinderii privind acordarea creditului comercial clienţilor. Exista o legatura intre prisabilitatea si durabilitatea produselor si perioada de credit. 20% .2. 40% .expirate) 3. Principalele componente ale politicii de credit sunt: 1. De regulă aceste cheltuieli se minimizează prin introducerea stocului de siguranţă.contracte.60-90 zile. Perioada de credit. Cota creanţelor dubioase Creanţe dubioase / Total creanţe 21 Gestiunea Mijloacelor băneşti Principalul obiectiv al gestiunii numerarului este reducerea numerarului la un minim necesar pentru desfăşurarea afacerii. metode celor două recipientre. Costuri de comandă sunt fixe pentru fiecare comandă. pierderile datorate stopării procesului de producţie. Avantajele politicii restrictive constau in colectarea banilor in momentul vinzarii insa vinzarile companiei vor fi mult mai mici decit cele posibile. pentru altele mai lungi.

Modelul Baumol permite determinarea soldului optim de numerar. unde (¾ *100*64000/0.2. creditori Rezerva speculativă – pentru achiziţiile la un preţ redus O primă sarcină a gestiunii numerarului este sincronizarea ieşirilor şi intrărilor de numerar.costurile de tranzacţie legate cu plasarea comenzii de numerar T – Necesarul total de mijloace băneşti K – costul de oportunitate a capitalului (rata dobînzii) Modelul Miller-Orr este o dezvoltare a modelului Baumol şi utilizează o abordare de tipul controlului stocurilor pentru a include costurile de comandă şi de deţinere a fondurilor sub formă de numerar datorită tranzacţiilor imprevizibile. sistemului poştal. unde C . O primă problemă este întârzierea plăţilor . Cu cît întârzierile sunt mai mici cu atât soldul de mijloace băneşti deţinut de întreprindere vor fi mai mici. Modelul determină limitele superioare şi inferioare pentru soldul de numerar. cu costurile de tranzacţie care apar atunci cînd trebuie plasată o nouă comandă de numerar. Să-şi menţină un nivel suficient de lichidităţi pentru a beneficia de credite bancare 3. punctul de reînoire a comenzii şi punctul de echilibru Z =( ¾ * Fσ2 / V)1/3.00038)1/3 = 23000 Z punctul de echilibru a soldului de mijloace băneşti σ2 . iar cîd se ajunge la limita inferioară (0).variaţia zilnică a tranzacţiilor în contul curent V – rata zilnică a dobînzii F – costuri de comandă a mijoacelor băneşti Limita superioară este H = 3*Z. F . ceia ce permite reducerea soldului de mijloace băneşti în conturi. care pot fi vândute foarte rapid şi la un preţ apropiat de cel cu care au fost procurate. Acest model echilibrează costurile de oprtunitate apărute în urma deţinerii fondurilor sub formă de numerar.mărimea unde comenzi. Cînd soldul ajunge la limita superioară întreprinderea transferă banii în valori mobiliare. sistemului bancar. Formele pot reduce soldul de mijloace băneşti prin deţinerea de investiţii financiare pe termen scurt. Avantajul acestor investiţii este siguranţa şi rentabilitatea pe care o oferă. . C = √2*F*T / K. Să poată face faţă unor urgenţe De regulă Mijloacele băneşti deţinute de întreprindere se împart în: Rezerva operaţională – necesarul zilnic de finanţare a activităţii operaţionale Rezerva de siguranţă – pentru situaţii imprevizibile Rezerva de compensaţie – minimul cerut de bancă. Să poată finanţa unele situaţii favorabile apărute neaşteptat 4. Întârzierile pot fi datorate politicii de credit. procedurilor interne ale întreprinderii. ceia ce reduc încasările în numerar. întreprinderea transferă în bani valorile mobiliare.

iar activele curente fluctuante să fie finanţate din pasive curente. . Analizând structura activelor curente se poate de menţionat că în componenţa activelor curente este o parte ce variază în funcţie de volumul de producţie. Astfel finanţarea prin această metodă ar face riscul financiar mini. iar cealaltă parte a activelor curente permanente şi activele curente fluctuante să fie finanţate prin pasive permanente. Dacă întreprinderea se află în perioadă de creştere economică. Deci firma va fi nevoită să caute refinanţare la creditul pe termen scurt fapt ce poate duce la creşterea dobânzilor şi la posibilitatea de încetare a plăţilor din cauză că fluxurile financiare nu acoperă integral mărimea datoriei.22 Gestiunea Fondului de rulment Fondul de rulment este un indicator ce caracterizează echilibrul pe termen scurt şi se determină ca diferenţă dintre Activele curente şi datoriile pe termen scurt. Deciziile privind finanţarea pe termen scurt trebuiesc corelate mereu cu activele ce trebuiesc finanţate din aceste investiţii. iar o parte din activele curente chiar când nu se produce nimic vor fi constante. iar scadenţa pasivelor curente este mai mică de un an. O altă abordare a aceste metode presupune că fiecare sursă de finanţare să fie rambursată din fluxurile financiare care vor fi generate de activul pe care ea la finanţat. 1. deoarece activele pe termen lung se recuperează pe parcursul unor durate mai mari. Managerii financiari au la dispoziţie câteva alternative de finanţare a activelor curente (Fondului de rulment). Această metodă de finanţare presupune ca activele pe termen lung şi activele curente permanente să fie finanţate prin capitaluri permanente. 2. Finanţarea activelor pe termen lung prin pasive curente duce la creşterea riscului Active curente temporare Finanţarea pe termen scurt Active curente permanente Total active permanente Capitaluri permanente Active pe termen lung Politica moderată de finanţare a activelor curente financiar. Aceasta a permis separarea activelor curente în active curente temporare şi active curente permanente. atunci ea va avea nevoie de surse importante pentru finanţarea acestei creşteri şi aici intervin câteva alternative de finanţarea a necesarului de capital de lucru. Finanţarea fondului de rulment prin concordanţa perioadelor de maturitate. iar Fondul de Rulment net va avea valori pozitive. Abordarea agresivă a fondului de rulment presupune ca toate activele fixe şi o parte a activelor curente permanente să fie finanţate cu capitaluri la termen.

3. Abordarea conservatoare a finanţării fondului de rulment presupune finanţarea activelor pe termen lung. Însă riscul modificării ratei dobânzii este mai mare. Această metodă nu este recomandată întreprinderilor ce activează într-un mediu greu previzibil şi unde valuta naţională nu este destul de stabilă. iar finanţarea celelalte părţi a activelor curente temporare cu capitaluri pe termen scurt. însă profiturile sunt de obicei cele mai mici deoarece sunt perioade pe parcursul cărora întreprinderea dispune de surse financiare libere pe care trebuie să le investească în hârtii de valoare pe termen scurt. însă ea se bazează pe afirmaţia că de obicei dobânzile la creditele pe termen scurt sunt mai mici decât dobânzile la împrumuturile pe termen lung şi de aceia firma care utilizează acest mod de finanţare a fondului de rulment speră să obţină profituri mai mari datorate diferenţei dintre dobânda la împrumuturile la termen lung şi scurt. activelor curente permanente şi a unei părţi a activelor curente temporare cu capitaluri permanente. Această politică presupune minimizarea riscului financiar.Active curente temporare Finanţarea pe termen scurt Active curente permanente Total active permanente Capitaluri permanente Active pe termen lung Politica agresivă de finanţare a activelor curente Această abordare este mai riscantă. aşa că pot fi situaţii când dobânda pe termen scurt să fie mai mare ca dobânda pentru împrumuturile la termen. însă care Finanţarea pe termen scurt Active curente temporare Active curente permanente Total active permanente Capitaluri permanente Active pe termen lung Timpul Politica conservativă de finanţare a activelor curente .

Însă o firmă nu poate utiliza aceste surse pe un termen foarte mare. Pentru firmele mici acest tip de credit este şi mai mult utilizat. Se consideră că aceste surse sunt gratuite deoarece nu există o rată explicită a dobânzii la acest tip de credit. Datoriile comerciale În desfăşurarea activităţii lor firmele achiziţionează materii prime şi materiale în credit de la alte firme şi înregistrează obligaţiile de plată în bilanţul contabil la poziţia datorii comerciale. 2.oferă de obicei dobânzi mult mai mici decât costul capitalului pe termen lung. lunar în funcţie de particularităţile fiecărei firme şi chiar de specificul fiecărei ţări. de două ori pe lună. Pentru o întreprindere ce doreşte să-şi promoveze vânzările ea va trebui să furnizeze credit comercial net. Iar alegerea modalităţii de finanţare pe termen scurt este în funcţie scopurile finale ale întreprinderii. săptămânal. sau în momentul încasării veniturilor. Creditul comercial poate fi de două tipuri: Credit comercial gratuit şi creditul comercial contra cost Costurile care apar atunci când se renunţă la reducerile datorate perioadei de credit sunt substanţiale şi de aceia este important să se facă o analiză a profiturilor suplimentare care decurg din utilizarea acestor reduceri. deoarece scadenţa lor este foarte explicit determinată prin intermediul contractelor de muncă (pentru salariaţi) sau prin codul fiscal (pentru impozitele de plătit). însă firma nu poate exercita nici un control asupra lor. iar întreprinderile ce au probleme cu finanţarea tind să utilizeze creditul comercial net. de risc şi profitabilitate. Iar impozitele nu se plătesc la momentul efectuării tranzacţiei. 23 Gestiunea datoriilor pe termen scurt Întreprinderea are o mulţime de posibilităţi de finanţare pe termen scurt. deoarece capacitatea mică de autofinanţare nu le permite utilizarea altor tipuri de credite. sau lunar etc. Astfel aceste surse sunt utilizate de firme doar pentru durate strict determinate. O companie care nu poate recurge la finanţarea bancară poate primi credit comercial doar în baza relaţiilor amicale dintre furnizor şi cumpărător. Managementul financiar trebuie să ţină cont de aceste reduceri şi ar trebui să utilizeze la maximum partea gratuită a creditului comercial şi doar prin compararea cu alte posibilităţi de finanţare partea contra cost. 1. pe când în Republica Moldova salariile se plătesc de obicei lunar. Creditarea bancară pe termen scurt (circa 5% din totalul datoriilor pe termen scurt) Creditele bancare care apar în bilanţul contabil al firmelor ca “credite bancare pe termen scurt” sunt o altă formă de finanţare pe termen scurt şi a doua formă în ordinea importanţei după . Creditul comercial reprezintă un fel de subvenţie sau un instrument promoţional pentru vânzări din partea vânzătorului. Deseori diferenţa dintre creditul comercial primit şi creditul comercial oferit se mai numeşte credit comercial net. Aceste datorii faţă de salariaţi şi faţă de buget intră în categoria surselor atrase şi ele cresc doar pe măsura creşterii firmei. De fapt creditul comercial este cea mai importantă categorie de credit pe termen scurt. dar o dată în trimestru. Creditul comercial este o sursă convenabilă şi convenabilă pentru finanţare mai ales pentru firmele mai mici şi mai slabe. Deci la un moment dat în bilanţul contabil al firmei vor fi specificate sume de plătit atât pentru salariaţi. De exemplu formele numite mai sus se pot întâlni în SUA. Canada Europa de Vest. Datoriile pe termen scurt calculate (Salariile şi impozitele de plătit . cît şi pentru buget. Creditul comercial are o dublă semnificaţie pentru firmă: Este o sursă de credit pentru finanţarea achiziţiilor şi este o utilizarea de fonduri în măsura în care firma finanţează vânzările pe credit către proprii săi clienţi. Creditul comercial este o sursă spontană de finanţare.circa 18% din totalul datoriilor pe termen scurt) Firmele îşi pot plăti angajaţii zilnic.

De obicei băncile sunt destul de precaute şi nu acceptă acordarea de credite pentru firmele ce nu asigură grade mici de risc. Rata dobânzii se stabileşte ca rată de referinţă. Se pot utiliza diferite tipuri de garanţii sub formă de valori mobiliare lichide. Finanţarea prin intermediu cambiilor. De cele mai dese ori pentru obţinerea de credite bancare este nevoie de garanţie. Majoritatea firmelor negociază împrumuturi operaţionale. Rata dobânzii mai mare de rata de referinţă ne arată că riscul este mai mare.. de mărimea împrumutului. iar utilizatorul împrumutului poate folosi această sumă până la maximum fără alte pretenţii din partea băncii. Un împrumut garantat este cel care se bazează pe un gaj sau o garanţie. Aceste condiţii au menirea de a limita gradul de risc la care se expune banca. însă respectând limita maximă a creditului. adică rata dobânzii pe care o oferă banca celor mai buni clienţi ai săi. Împrumuturile ce nu cer garanţie sunt de obicei mai scumpe decât cele garantate deoarece riscurile sunt mai ridicate. Credite operaţionale. Firma trebuie la cererea băncii să ofere rapoarte lunare despre rotaţia activelor circulante. terenuri. utilaje. lichiditatea alte informaţii. Aceste împrumuturi se fac de obicei pentru termen foarte mici şi se mai numesc finanţări interimare. Însă banca trebuie să fie precaută ca să nu cauzeze falimentul firmei. Cel care se împrumută gajează pentru aceasta unele active specificate şi care în caz de neplată vor trece în proprietatea celui ce a oferit împrumutul. însă trebuie să acorde un termen rezonabil pentru acumularea surselor. şi trebuie rambursat din profituri. Doar 5% din toate companiile pot spera să obţină împrumuturi negarantate. Contractul de credit specifică o sumă maximă ce poate fi împrumutată. Creditele acestea se acordă de bancă pe parcursul întregului an. Astfel cele mai multe garanţii pentru împrumuturile pe termen scurt le reprezintă activele curente: stocurile şi creanţele comerciale. finanţarea fondului de rulment etc. De obicei aceste împrumuturi sunt garantate cu stocuri. Împrumuturi de tip Bridge-loan. cît şi în practica mondială. Drept rată de referinţă se ia rata dobânzii pe care banca o percepe de la clienţii cei mai buni la creditele pe termen scurt. Costul unui împrumut bancar depinde de gradul de risc a celui ce face împrumutul. Banca în unele cazuri poate cere rambursarea urgentă a creditului. Însă firmele mici şi puţin cunoscute practic nu pot obţine credite negarantate. Băncile ocupă o poziţie centrală pe pieţele monetare care oferă împrumuturi pe termen scurt şi mediu. Un credit bancar este un împrumut al cărui lichidare se produce imediat şi se utilizează pentru finanţarea sezonieră a creşterii stocurilor. deoarece obiectul de activitate a întreprinderilor e altul. Aceste împrumuturi permit utilizarea de fonduri provenite din vinderea unui activ. dacă firma debitoare înregistrează unele probleme de ordin financiar. Însă puţine firme deţin titluri financiare pe termen lung.creditul comercial. Băncile oferă de obicei două tipuri de împrumuturi pe termen scurt: 1. sau linii de credite operaţionale pentru o perioadă de un an. Aceste instrumente financiare se vând de obicei altor companii . de perioada de scadenţă şi de mărimea ratelor dobânzilor într-o economie. Însă există şi alte modalităţi de o obţine finanţare pe termen scurt după cum urmează: 1. cu creanţe. Din practica bancară a Republicii Moldova nu se poate de afirmat că băncile locale au acordat sume importante de bani sub formă de împrumuturi negarantate. dar acestea se utilizează mai ales ca garanţii pentru împrumuturile pe termen lung. emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni înainte ca aceste fonduri să fie disponibile. clădiri. iar firma poate rambursa creditul. stocuri şi creanţe. apoi iar beneficia de el . cu respectarea unor condiţii. Proprietăţile imobiliare sunt de asemenea garanţii bune la fel ca şi utilajele şi echipamentele. De fapt valorile mobiliare lichide reprezintă cea mai bună garanţie. la care se adaugă un procent care reflectă gradul de risc al respectivei companii. 2. Cele trei categorii descrise mai sus sunt cele mai frecvent utilizate atât în practica Republicii Moldova. Se numesc cambii biletele la ordin negarantate ale firmelor mari şi puternice.

dar persoana ce a pus în gaj aceste creanţe.cum ar fi companiile de asigurări. care le achiziţionează la preţ redus şi apoi le vând sau le ţin în stoc. însă adeseori ele pot fi destul de costisitoare. Serviciile de factoring şi gajarea sunt convenabile şi avantajoase deoarece presupun utilizarea la maximum a potenţialului de credit a agentului economic. . Această metodă este destul de răspândită în ţările cu economie dezvoltată şi este utilizată în principal de companiile de vânzări şi împrumuturi către consumatori . 5. Riscul de neplată a creanţelor comerciale de către debitori nu îl suportă banca. 3% decât ratele de referinţă a dobânzii la creditele similare (pentru factoring) şi cu cca. Finanţarea prin creanţe comerciale implică fie gajarea lor fie vânzarea lor. 7% mai mari decât ratele de referinţă a dobânzii pentru gajarea creanţelor. Deoarece firma de factoring îşi asumă riscul de neplată ea are dreptul să efectueze un control asupra termenilor şi standardelor de credit acordat şi asupra încasărilor de la cei ce întârzie plata. Finanţarea prin creanţe comerciale începe prin semnarea unui contract care stabileşte în detaliu procedurile ce trebuiesc urmate şi obligaţiile fiecărei părţi. Finanţarea prin intermediul creanţelor comerciale. Vânzarea creanţelor comerciale sau procedeul de factoring implică achiziţionarea acestor creanţe comerciale de primit de către creditor fără ca acesta să aibă drept de recurs asupra celui care se împrumută. Apoi debitorul este obligat să transmită facturile pentru primirea banilor băncii care i-a acordat împrumutul. Pentru a se proteja banca poate accepta drept garanţie facturi pentru plată ce depăşesc suma împrumutului. Dobânzile pentru aceste tipuri de finanţări sunt de obicei mai mari cu cca. fonduri de pensii etc. Gajarea creanţelor comerciale se caracterizează prin faptul ofertantul de credit nu are dreptul asupra acestor creanţe dar dispune de drept de recurs la persoana ce a luat împrumutul. Cumpărătorul bunului este informat asupra transferului şi el va efectua plata direct la creditor. Efectele de comerţ sunt tranzacţionate pe pieţele monetare de diferiţi dealeri. Banca va selecta care facturi să fie acceptate pentru rambursarea împrumutului în funcţie de reputaţia şi imaginea plătitorului. În mod obişnuit perioadele de scadenţă a cambiilor variază de la o zi la un an. dar de regulă majoritatea cambiilor se emit pentru un termen de până la 90 zile. În consecinţă firmele de factoring oferă nu numai bani dar şi un departament de credit comercial pentru cei interesaţi.