TEMA

:

LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

CUPRINS

Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE LIBERTATE
Secţiunea I
LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOŢIUNE A DOMENIULUI SOCIAL.....................1
Ce este libertatea?............................................................................................................1 Aprecieri filozofice privind libertatea..............................................................................4 Conceptul de libertate individuală..................................................................................6

1

Aspecte juridice privind libertatea persoanei................................................................7

Secţiunea II REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT ...............................................9
Precedente legislative privind apărarea libertăţii persoanei în ţara noastră..................................................................9 Infracţiunii contra libertăţii persoanei prevăzute în diverse legislaţii europene......................................................11 C. Apărarea libertăţii ca drept fundamental prin intermediul reglementărilor internaţionale...............................17

Capitolul II ANALIZA CONDIŢIILOR PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL....................................................................................20
Secţiunea I CONŢINUTUL LEGAL AL INFRACŢIUNII........................................................................20 Secţiunea II CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII...........................................................21
A. Obiectul infracţiunii 1.Obiectul juridic generic....................................................................................................21 2.Obiectul juridic special....................................................................................................22

2

3.Obiectul material................................................................................................................22

B. Subiecţii infracţiunii 1.Subiectul activ ...................................................................................................................23 2.Subiectul pasiv ..................................................................................................................24 C. Condiţii de timp, loc şi mod.......................................................................................................24 1.Condiţii de timp..................................................................................................................25 2. Condiţii de loc....................................................................................................................25

Capitolul III ANALIZA CONŢINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII.......................................................................26
Secţiunea I LATURA OBIECTIVĂ Ă INFRACŢIUNII............................................................................26
Elementul material .....................................................................................................................26 Urmarea socialmente periculoasă..........................................................................................29 Legătura de cauzalitate.............................................................................................................30 Cerinţe esenţiale privind existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal..................................................................31

Secţiunea II LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII.........................................................................32
Elementul subiectiv....................................................................................................................32 Consimţământul victimei la realizarea faptei.......................................................................34

Capitolul IV FORME, MODALITĂŢI ŞI TRATAMENT SANCŢIONATOR PRIVIND INFRACŢIUNEA DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL.........................................35

3

Secţiunea I FORMELE INFRACŢIUNII.........................................................................................................35
Actele pregătitoare......................................................................................................................35 Tentativa........................................................................................................................................35 Fapta consumată.........................................................................................................................35 Fapta continuă.............................................................................................................................36 Fapta epuizată..............................................................................................................................36

Secţiunea II MODALITĂŢI ALE INFRACŢIUNII........................................................................................36
Modalităţi normative...................................................................................................................36 Modalităţi agravate......................................................................................................................37 Modalităţi faptice.........................................................................................................................48

Secţiunea III TRATAMENT SANCŢIONATOR............................................................................................50

Capitolul V ANALIZĂ INTERDISCIPLINARĂ...........................................................................51
Secţiunea I ASPECTE CRIMINOLOGICE..................................................................................................51 Secţiunea II ASPECTE PSIHOLOGICE........................................................................................................54

Capitolul VI Probleme ridicate de existenţa

4

concursului de infracţiuni.........................................................................................56
Secţiunea I Lipsirea de libertate în mod ilegal în concurs cu tâlhăria...................................56 Secţiunea II Lipsirea de libertate în mod ilegal în concurs cu violul.......................................62

Bibliografie................................................................................................................................73

Capitolul I CONSIDERAŢII LIBERTATE
Secţiunea I

GENERALE

PRIVIND

CONCEPTUL

DE

LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOŢIUNE Ă DOMENIULUI SOCIAL:

A. Ce este libertatea?
Personalitatea omului îşi găseşte virtual măsura afirmării sale în libertăţile pe care ordinea de drept a societăţii i le asigură. Referindu-se la colectivităţile umane arhaice, John Locke afirmă că starea în care se află oamenii în mod natural este o stare de perfectă libertate în care fiecare are posibilitatea de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om.1 Cu toate acestea, aprecia filozoful englez, având în vedere premisele apariţiei societăţii organizate social
1

John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999,

p.52

5

şi politic, oamenii sunt nevoiţi să renunţe la puterea lor naturală încredinţând-o comunităţii, care va căpăta autoritate asupra tuturor.2 Formele asociative primare de indivizi aveau la bază iniţiativa neîngrădită a individului de a revendica pentru sine tot ceea ce instinctul său de conservare îi releva ca fiindu-i necesar, prin experienţa anterioară. Libertăţii sale absolute i se opuneau însă libertăţile absolute ale semenilor săi. Această stare permanentă de rivalitate şi de conflict împiedică însă conservarea grupului social ca atare. Acesta este motivul pentru care societăţile arhaice de indivizi au renunţat treptat şi consensual la manifestarea libertăţii neîngrădite, dându-şi consimţământul chiar şi tacit pentru o anumită ordine socială. Sensul originar al libertăţii este aproape imposibil de intuit sau de descifrat, datorită lipsei oricăror informaţii referitoare la relaţiile primare dintre componenţii asociaţiilor primitive de indivizi. De aceea, studiul se poate face pe situaţii ipotetice, prin încercarea de determinare antropologică a proceselor şi fenomenelor de putere în care s-au manifestat autoritatea, dominaţia, constrângerea, supunerea, conducerea, precum şi prin studierea modului de organizare socială şi economică a unor populaţii având un stadiu de civilizaţie arhaică, întâlnite încă în zonele retrase ale lumii.3 Se poate astfel presupune că actul de supunere a existat întotdeauna în societăţile umane, chiar şi în cele neorganizate social şi fără relaţii ierarhice între conducător şi conduşi, societăţi arhaice, rudimentare, supunerea individului datorându-se fricii sale instinctive faţă de forţele naturii dominatoare şi izvorând din necunoaşterea acestora. Pe o treaptă superioară de evoluţie socială, actul de supunere a individului s-a întemeiat pe factori de ordin mistic, fiind o supunere a acestuia faţă de spirite, zeităţi sau faţă de cultul strămoşilor. Se poate distinge convenţional libertatea civilă ca o libertate aparţinând individului şi care constă în faptul că acesta nu mai este supus liberului arbitru din partea unui semen al său, beneficiind de un câmp de acţiune socială, în care nu mai este supus constrângerii, decât dacă încalcă reguli de conduită recunoscute ca atare de către toţi membrii colectivităţii. Tot convenţional distingem libertatea politică, prin care se înţelege în mod obişnuit participarea oamenilor la desemnarea guvernanţilor şi la controlul asupra administraţiei. După expresia kantiană, statul nu este decât unirea unei mulţimi de oameni sub legile juridice” , randamentul sistemului organizaţional statal depinde de capacitatea ansamblului uman („mulţimii de oameni”) de a-şi coordona activităţile într-un mod cât mai raţional.4 Libertatea poate fi studiată nu numai din perspectiva ştiinţelor sociale, ca necesitate sau opţiune socială individuală ori colectivă, dar şi din perspectiva religiei şi moralei creştine, ca un dat al Divinităţii care l-a creat pe om fără a-l
2 3

Idem, p.104 Zygmunt Bauman,”, Libertatea, capitolul „Despre sociogeneza libertăţii”, Editura DU Style, Bucureşti, Jacquelin Russ, Les Theories du pouvoir, Paris, 1994, p.204 6

1999, p.60-85
4

deosebi de semenii acestuia. Potrivit religiei creştine oamenii sunt egali între ei dar sunt şi înrudiţi sub autoritatea Divinităţii care i-a creat şi căreia îi datorează ascultare şi supunere.5 Concepţia creştină asupra egalităţii dintre oameni a fost preluată de dreptul natural, potrivit căruia fiecare om se naşte liber. Principiul libertăţii naturale a individului generează la rândul său un alt principiu: de vreme ce oamenii se nasc liberi, este nelegitim să fie supuşi unei puteri absolute. Oamenii- creaţii ale lui Dumnezeu- sunt însă supuşi, potrivit religiei creştine, atât puterii laice (bazată pe autoritate şi dominaţie), cât şi puterii divine. Într-un vocabular modern, libertatea poate fi definită ca acea stare a individului – cetăţean căruia Constituţia şi legile statului îi recunosc şi îi asigură un câmp de mişcare şi acţiune socială asupra căruia indivizii nu au dreptul să intervină. Nu are acest drept nici chiar statul şi mai ales statul. Statul poate să restrângă sau să lărgească câmpul de acţiune al individului liber. De asemenea statul are dreptul exclusiv la corecţie a individului care, abuzând de libertatea sa civilă şi politică, împiedică, prin voinţa sa arbitrară, libertatea altuia sau atentează la valorile ocrotite de stat. Libertatea a parcurs stadii distincte de la sensul ei originar (ipotetic construit) la libertatea înţeleasă într-o accepţie modernă şi consensualistă. În acest proces distingem reacţia impusă sau autoimpusă liberului arbitru şi coerciţia, aplicată de un nucleu conducător care beneficiază de atributul autorităţii asupra indivizilor care nu respectă limitarea libertăţii absolute. Orice societate, inclusiv societăţile moderne, se confruntă cu două laturi extreme: libertatea excesivă şi autoritatea constrângătoare. Ambele laturi tind să împiedice statul de la înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi. John Stuart Mill observa că lupta dintre libertate şi autoritate este cea mai izbitoare trăsătură a acelor părţi din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi. Atât libertatea cât şi autoritatea trebuie să fie limitate în sensul controlării acestora, a raporturilor dintre ele. Libertatea excesivă va conduce la anarhie, pe când autoritatea neîngrădită se va converti în tiranie. Esenţial este, însă, ca în fiecare societate, guvernantul să permită şi să apere o anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau forţa de convingere. John Stuart Mill aprecia, în acest sens, că unicul ţel în care puterea se poate exercita în mod legitim asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.6 Societatea îşi are garantată rapida dezvoltare numai prin manifestarea şi valorificarea deplină a aptitudinilor şi a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii săi, o legătură de interese stabilită între societate în ansamblu şi individ ca parte componentă asigurându-se astfel un echilibru al vieţii sociale care, din punctul de vedere al individului îşi află expresia în
5 6

Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.18 John Stuart Mill, op. cit., p.17 7

"statutul" său, adică în starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertăţii individuale echivalează cu oprimarea persoanei, cu încălcarea "statutului" sau, a legăturii dintre societate şi individ şi deci cu frânarea evoluţiei şi progresului social. Manifestarea fără nici un fel de limită a libertăţii persoanei fizice, adică afirmarea şi exercitarea în mod absolut a drepturilor ce reprezintă libertatea individuală, creează pericolul anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii; aşadar starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept care-i configurează conţinutul şi-i stabilesc întinderea, căutând realizarea unui echilibru între cele două extreme: anarhia rezultată din libertatea absolută şi "închiderea" persoanei într-un spaţiu rigid rezultat dintr-o multitudine de obligaţii impuse. În ceea ce priveşte exteriorizarea stării de libertate a persoanei aceasta se realizează prin intermediul unui ansamblu de manifestări corespunzător drepturilor recunoscute de către societate; astfel o persoană îşi poate manifesta libertatea în cadrul activităţilor pe care le întreprinde într-o anumită arie a vieţii sociale, limitată bineînţeles de lege, dar nu poate să se exprime în totalitatea drepturilor sale consacrate de lege datorită imposibilităţii sale de a acţiona în toate domeniile în care-şi poate manifesta libertăţile, utilizând astfel dreptul de a alege, şi acesta parte a libertăţii individuale. Referitor la conceptul de "libertate" acesta a constituit obiect de discuţie al înţelepţilor societăţii încă din zorii civilizaţiei umane; astfel, anticii au definit în multiple forme şi modalităţi libertatea, au pus bazele principalelor idei despre libertate şi au cristalizat în linii mari ceea ce înseamnă libertatea, însă ei nu au fost nici primii şi nici ultimii care şi-au pus problema libertăţii. Pornind de la formele de manifestare instinctuală a libertăţii exercitată de către om în perioada comunei primitive, o libertate exercitată aproape în mod absolut, şi până la ideile moderne ale Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, întrezărim o concepţie deosebit de complexă.

B. Aprecieri filozofice privind „libertatea”.
De-a lungul timpului nu numai juriştii, ci mai ales filozofii au abordat problema libertăţii.

8

Astfel s-a spus că dacă activitatea umană este totdeauna o activitate îndreptată către un scop, ea poate dobândi un adevărat sens, o posibilă existenţă reală, numai în condiţiile existenţei de acţiune a individului. Dacă nu ar exista libertate omul nu ar putea fi creator de istorie. Fără libertate omul s-ar confunda cu o simplă piesă dintr-un angrenaj mecanic în a cărui funcţionare implacabilă ar fi imposibilă orice intervenţie sau modificare.7 Libertatea este absolută sau numai relativă? Se confundă libertatea cu voinţa subiectivă neîngrădită? Libertatea este strâns legată de necesitate, necesitatea de a face ceva pentru a trăi, pentru a se hrăni, pentru a procreea şi aşi perpetua specia, pentru a se realiza pe plan material, social sau sentimental. Existenţialismul considera libertatea drept un element fundamental şi constitutiv al existenţei umane. Omul, pură existenţă singulară, nu-şi dobândeşte umanitatea, existenţa sa, decât în măsura în care şi-o alege. "în măsura în care aleg exist; dacă nu aleg nu exist." 8 Libertatea a fost pusă în legătură cu legile naturii, adică posibilitatea de a acţiona liber în natură în contact şi în conflict cu celelalte vietăţi existente. "Libertatea nu constă în visata independenţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea dată prin aceasta de a le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri.9 Libertatea trebuie privită ca ceva real, ca o relaţie între om şi societate, ca un ansamblu de relaţii existente între entităţile din interiorul, dar şi din exteriorul societăţii. "Omul real trăieşte într-o lume reală, plină de determinaţii concrete. Omul este întotdeauna şi peste tot un produs al societăţii, el intră în relaţii sociale determinate, relaţii materiale, independente şi în afară de voinţa lui, pe care omul le găseşte, nu le alege. Libertatea omului sau, mai exact, treapta libertăţii sale nu este necondiţionată, ci e funcţie a determinărilor obiective în care se află.10 Mulţi filozofi au făcut o paralelă între libertate şi responsabilitate. Omul nu poate fi responsabil de comportamentul şi de acţiunile sale, decât în măsura în care acestea sunt rezultatul unei opţiuni libere, al unei decizii libere în cunoştinţă de cauză, între diferitele posibilităţi existente. În primul rând omul nu poate răspunde pentru ce nu a decis el, în cel de-al doilea, dacă omului i-ar fi permis orice, ar dispare orice criteriu de apreciere a acţiunilor umane în termenii responsabilităţii. Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă a fiecăruia şi a tuturor, pentru valorile urmărite şi realizate, pentru consecinţele pozitive sau negative ale alegerilor făcute, deciziilor luate, obligaţiilor asumate şi a acţiunilor realizate.
7

Jean Paul Sartre, Opere, vol. II, Editura Eminescu, 1986, p.167

Karl Jaspers, Philosophie, vol.II, Berlin, 1956 Hans Hegel, Opere, vol.IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.89 10 Karl Marx, Capitalul, vol.III, p.256
8 9

9

Libertatea trebuie înţeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele individului, cât şi interesele colectivităţii sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertatea înseamnă a înţelege necesităţile societăţii şi a acţiona în sensul intereselor acesteia şi al realizării lor; aceasta înseamnă să fii cu adevărat liber.

10

C. Conceptul de libertate individuală
Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitatea de progres a societăţii contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg căile de acţiune, dar nu independent de condiţiile în care trăiesc. Omul trăieşte în societate, este membrul unei colectivităţi şi, în consecinţă, întinderea drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret, determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic. Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă într-o lungă evoluţie cu lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului. Primii oameni care s-au desprins de lumea animalelor erau, în esenţă, tot atât de puţin liberi ca şi animalele, iar fiecare progres în domeniul culturii este un pas spre libertate. În orânduirile feudală şi sclavagistă, conţinutul libertăţii şi sfera folosirii ei poartă amprenta dominaţiei economice, politice şi ideologice a claselor exploatatoare. Revoluţiile burghezo-democratice şi instaurarea democraţiei şi statului burghez au însemnat înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în declaraţii si constituţii, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, dictată de Revoluţia franceză din anul 1789, însemnând o izbândă şi un punct de plecare. Revoluţia franceză a fost pentru popoare punctul de plecare a unor avânturi noi, ideea libertăţii şi egalităţii fiind din om în om ca o faclă sfântă care se impunea tuturor ca un scop ce trebuie atins. Izbânda revoluţiilor burghezo-democratice a dus la cucerirea libertăţii mult visate, dar aşa cum arăta Marx în opera sa "Capitalul", aceasta nu era decât libertatea de a dobândi proprietatea, îndeosebi asupra mijloacelor de producţie, libertatea de a desfăşura activităţi economice. Odată cu formarea conştiinţei de sine, problema libertăţii devine parte integrantă a acţiunilor revendicative, ea cunoscând în diverse ţări consacrare legislativă, dar fiind lipsită de garanţiile materiale de realizare a sa. Adevărata libertate este posibilă numai într-o societate democratică care creează condiţiile de exercitare optimă a libertăţii cetăţenilor, de manifestare multilaterală a personalităţii umane, de afirmare a principiilor echităţii şi umanismului. De-a lungul timpului au fost adoptate numeroase documente politicojuridice începând cu actele vechii Rome şi cu cele din timpul feudalismului care au format ulterior conţinutul fundamental al tuturor "bills of rights" şi terminând
11

cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului ce a urmat Revoluţiei franceze de la 1789, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice ale omului adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului semnată la Roma în 1950, Actul final al Convenţiei de la Helsinki din 1974. Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se poate face numai ţinându-se seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii, celorlalţi membrii ai societăţii, ordinii de drept statornicite. Ideea este, de altfel, cuprinsă şi în art.29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, "în scopul asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii exigenţelor juste cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală, într-o societate democrată". Libertatea este, aşadar, o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a societăţii care, pe plan juridic, îmbracă forma dreptului de a valorifica în practică toate însuşirile, atributele, interesele şi dorinţele legitime ale omului, în limitele admise de lege. Literatura juridică face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi libertatea ca drept fundamental al cetăţeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere posibilitatea de mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporându-se în noţiunea de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de-al doilea aspect, ea apare ca un complex de drepturi recunoscute şi asigurate de Constituţie (libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretului corespondenţei şi al convorbirilor telefonice).11

D. Aspecte juridice privind libertatea persoanei
Libertatea persoanei fizice este o manifestare a stării de libertate a omului şi constă în posibilitatea pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă de a se deplasa nestingherit astfel încât să se poată manifesta potrivit voinţei sale în cadrul vieţii sociale.

11

R.D.P., nr.1/2001, p.35 12

Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, care stabilesc fie activităţile interzise, fie, dimpotrivă, activităţile a căror îndeplinire este impusă de lege, persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se deplasa şi activa în conformitate cu interesele sale şi nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate. Libertatea persoanei presupune o sferă de drepturi care gravitează în jurul său, dar aceste drepturi au şi obligaţii corelative care conduc la un aşa-zis echilibru social care să permită convieţuirea tuturor indivizilor în societate; aceste obligaţii reprezintă deci o limitare a drepturilor, o contrapondere a lor, o limitare necesară care să ne permită tuturor să ne exercităm orice drept proclamat de lege. Observăm că în cadrul societăţii funcţionează un principiu al compensaţiei: dacă un individ îşi prelungeşte un drept peste limitele consacrate de lege încalcă exercitarea aceluiaşi drept de către ceilalţi indivizi ai societăţii. Libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie absolută, dar în acelaşi timp nici nu poate fi restrânsă în mod arbitrar; aşadar există nişte limite clar stabilite ale libertăţii în funcţie şi de aspectul sub care este privită aceasta: libertate fizică (libertate de mişcare sau libertate de circulaţie), libertate morală (libertate de opinie, libertate de gândire sau libertate religioasă). Valoarea libertăţii din punct de vedere social rezultă şi din importanţa dată de legiuitor prin prevederea în mod constant de infracţiuni contra libertăţii în capitole distincte alături de capitolele cu infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

13

Secţiunea II REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT

A. Precedente legislative privind apărarea libertăţii persoanei în ţara noastră
În Codul penal de la 1864 lipsirea de libertate în mod ilegal era prevăzută sub denumirea de "sechestrare de persoane", în art.272, iar în art.273 erau prevăzute modalităţile agravate. Pentru modalităţile simple pedeapsa era închisoarea de până la 2 ani; iar pentru modalităţile agravate, recluziunea de la 5 la 10 ani. În art.274 era prevăzută o atenuare de pedeapsă când lipsirea de libertate a încetat înainte de împlinirea a 10 zile. În art.275 era prevăzută separat infracţiunea de răpire de minori. Observăm aşadar că legiuitorul de la 1864 a reglementat apărarea libertăţii persoanei prin intermediul a patru articole din cod încercând să detalieze ceva mai mult, într-o anumita ierarhie a pericolului social, faptele de vătămare a libertăţii persoanei. Prin comparaţie cu reglementarea actuală, în cea de la 1864 modalităţile agravate erau prevăzute printr-un articol separat, la fel ca şi modalitatea atenuantă, care reprezintă o situaţie pe care reglementarea actuală nu a mai menţinut-o, considerând că atingerea adusă libertăţii persoanei poate fi foarte gravă şi dacă se limitează la 10 zile, durata acesteia nefiind unicul criteriu de apreciere a pericolului social, şi chiar atunci când discutăm despre gravitatea unei fapte de lipsire de libertate în mod ilegal durata contribuie într-o măsură variabilă la stabilirea acestuia în raport şi de alte detalii ale speţei. În schimb era reglementată prin text separat o modalitate agravată, şi anume răpirea de minori, acordându-se astfel o atenţie deosebită acestei categorii de persoane. Realităţile actuale au dus la apariţia necesităţii protejării în mod special şi a altor categorii de persoane, observându-se o anumită corelaţie între reglementarea din Codul penal şi caracteristicile fenomenului infracţional din perioada respectivă. Codul penal de la 1936 prevedea lipsirea de libertate în mod ilegal tot sub denumirea de "sechestrare de persoane", în art.492 şi 493. Astfel capitolul II „Delicte în contra libertăţii individuale” conţinea patru secţiuni intitulate astfel: secţiunea I- Sclavia şi sechestrarea de persoane, secţiunea II- Ameninţarea şi şantajul, secţiunea III- Violarea de domiciliu şi secţiunea IV- Violarea de secrete. Observăm aşadar că în reglementarea anterioară libertatea individuală ca valoare socială era protejată printr-o serie de
14

infracţiuni, multe dintre acestea regăsindu-se şi astăzi în Codul penal, utilizânduse o altă tehnică de organizare a acestora pe articole şi secţiuni. Articolul 492 prevedea: „Acela care, în mod ilegal reţine, deţine, sechestrează sau, în orice alt mod, privează de libertate o persoană, comite delictul de sechestrare de persoane şi se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 3 la 6 luni. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care, deşi, îndreptăţit a reţine o persoană, nu aduce la cunoştinţa autorităţii competente această reţinere.” În art.492 era prevăzută aşadar, infracţiunea tip, iar în art.493, modalităţile agravate astfel: „Delictul prevăzut în articolul precedent se pedepseşte cu închisoare corecţională dela 5 la 10 ani, când: 1.din faptul sechestrării victimei, sau tratamentului la care a fost supusă, în timpul sechestrării, a rezultat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia, ori dacă s-a întrebuinţat în contra ei violenţă sau tortură; 2.sechestrarea a ţinut mai mult de o lună; 3.faptul s-a comis asupra unui ascendent sau descendent, legitim sau natural, soţ, frate sau soră; 4. sechestrarea s-a executat de către o persoană care a simulat prin orice mijloc o calitate oficială sau a întrebuinţat vreun ordin falsificat al autorităţii publice; 5. persoana sechestrată a fost transportată peste frontieră; 6. sechestrarea s-a comis prin întrebuinţarea de arme.” Unele dintre împrejurările agravante din Codul anterior nu au mai fost reţinute în noul cod (durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei, transportarea peste graniţă a celui sechestrat), aceasta datorită apariţiei unor noi realităţi sociale. Pedepsirea pentru modalitatea simplă era de la 3 la 6 luni închisoare (art.492), iar pentru modalităţile agravate închisoare de la 5 la 10 ani. În ceea ce priveşte privarea de libertate prin răpire, Codul penal anterior conţinea incriminări speciale în dispoziţiile art.456-459 (titlul privitor la delictele contra familiei), cu pedepse variind de la 6 luni până la 12 ani închisoare. O caracteristică şi o deosebire importantă faţă de reglementarea actuală era întâlnită în codul anterior în ce priveşte incriminarea răpirii (care actualmente este incriminată ca o modalitate agravantă a lipsirii de libertate în mod ilegal); aceasta era prevăzută ca infracţiune în cadrul capitolului intitulat „Delicte contra stării civile, abandonul de familie şi abuzul de drept de corecţiune”. Iată că anumite forme ale vătămării libertăţii persoanei erau prevăzute şi considerate ca forme de vătămare a relaţiilor de familie. Din analiza incriminărilor cuprinse în Codul penal anterior, este de observat că incriminarea din alin.2 al art.492 din vechiul cod privind omisiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor faptul reţinerii îndreptăţite a unei persoane nu a mai fost păstrată în noul cod; iar trei modalităţi agravate cuprinse în art.293 pct.2,3 şi 5 din codul anterior nu mai sunt prevăzute în codul în vigoare.

15

În concluzie, putem spune că legiuitorul penal român are o anumită tradiţie în ce priveşte infracţiunile contra libertăţii persoanei, observându-se o anumită evoluţie în timp a prevederilor legale prin corelarea acestora cu necesităţile societăţii prin intermediul unor politici penale actualizate.

B. Infracţiuni contra libertăţii persoanei prevăzute în diverse legislaţii europene
În cele ce urmează ne propunem să efectuăm o trecere comparativă prin mai multe legislaţii europene, mai vechi sau mai noi, pentru a observa caracteristicile generale ale reglementărilor privind apărarea libertăţii individuale a persoanei. CODUL PENAL GERMAN 1870

Secţiunea XVIII
Crime şi infracţiuni împotriva libertăţii individuale Art.234: „Va fi pedepsită prin muncă silnică, sub acuzaţia de răpire, orice persoană care prin viclenie, ameninţare sau violenţă va pune stăpânire pe o persoană, fie pentru a o abandona în suferinţă, fie pentru a o obliga la servitute sau iobăgie, fie pentru a o înrola în servicii militare sau marine în străinătate.” Observăm aici în primul rând caracteristica sancţionatorie a textului de lege ca şi caracterizarea infracţiunii de un scop fără de care fapta nu ar constitui infracţiune. Aşadar, în reglementarea de faţă simpla lipsire de libertate nu prezintă un pericol social atât de grav încât să fie nevoie de o sancţiune penală în acest sens, ci fapta trebuie să fie săvârşită în scopul abandonului în suferinţă, servituţii iobăgiei sau înrolării în servicii militare sau marine străine. Art.234a,alin.1: „Va fi pedepsit prin muncă silnică, sub acuzaţia de răpire, orice individ care prin viclenie, ameninţare sau violenţă va atrage o persoană în afara domeniului de aplicare a prezentei legi sau o va determina să nu se supună la aceasta, sau o va împiedica să revină la aceasta şi astfel va expune persoana respectivă la pericolul de a fi persecutată din motive politice şi o va determina, din această cauză, şi în mod contrar principiilor drepturilor fundamentale ale statului, să suporte prin violenţă sau prin măsuri arbitrare o atingere a integrităţii

16

persoanei sale sau a vieţii sale, o privare a libertăţii sau un prejudiciu important în situaţia sa profesională sau economică. alin.2: Se va pronunţa o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin trei luni dacă sunt circumstanţe atenuante. alin.3: Va fi pedepsită cu închisoarea orice persoană care va pregăti o asemenea infracţiune.” Acest articol apără cetăţeanul de vătămarea libertăţii sale fizice cauzate ca urmare a unui vicleşug, şi anume prin scoaterea în afara aplicării acestei legi pe motive politice ducând ulterior la persecuţii asupra acesteia şi la atingeri nu numai ale libertăţii de mişcare ci şi ale vieţii private. Art.235,alin.1: „Va fi pedepsit cu închisoarea orice individ care prin vicleşug, ameninţare sau violenţă va răpi un minor de la părinţi, tutore sau curator. alin.2: Va fi pronunţată o amendă dacă există circumstanţe atenuante. alin.3: Va fi pronunţată o pedeapsă cu muncă silnică de până la maxim zece ani când faptul va fi fost comis în vederea folosirii minorului pentru cerşetorie sau în scopuri ori activităţi lucrative (aducătoare de câştiguri) imorale.” Se remarcă şi aici protecţia acordată minorilor printr-o pedeapsă mai aspră şi de asemenea printr-o circumstanţă agravantă care protejează minorul împotriva folosirii sale în scopul obţinerii de câştiguri ilicite din cerşetorie sau alte activităţi. Art.236,alin1: „ Va fi pedepsit la muncă silnică de maximum zece ani orice individ care prin vicleşug, ameninţare sau violenţă va răpi împotriva voinţei sale o persoană de sex feminin pentru o lăsa pradă dezmăţului, pedeapsa cu închisoarea în cazul în care răpirea a avut loc pentru a determina victima să contracteze căsătoria. alin.2: Urmărirea va avea loc numai în cazul depunerii unei plângeri.” Iată în acest caz o circumstanţă agravantă pe care Codul penal român a introdus-o abia recent, şi anume lipsirea de libertate în scopul obligării la practicarea prostituţiei, şi continuă textul legal cu o altă circumstanţă cu pericol crescut, în scopul determinării la contractarea căsătoriei. În această situaţie este protejată şi buna desfăşurare a relaţiilor de familie, în speţă vicierea consimţământului la căsătorie. Art.237: „Va fi pedepsit cu închisoarea orice individ care va lua, cu acordul victimei, dar fără consimţământul părinţilor săi, tutorelui sau curatorului, o persoană de sex feminin, minoră, necăsătorită pentru a o deda dezmăţului sau pentru a o determina să contracteze căsătoria.”
17

Acest articol caută să protejeze persoanele de sex feminin minore împotriva abuzurilor din partea anumitor indivizi care ar putea profita de posibilitatea de a le convinge uşor la activităţi imorale sau să le forţeze la încheierea unei căsătorii. Această prevedere reprezintă o infracţiune de „seducţie” dar care, în mod particular, este coroborată cu lipsirea de libertate. Art.239,alin.1: „Va fi pedepsit cu închisoarea sau va primi amendă orice persoană care în mod voluntar şi ilicit va fi sechestrat o persoană sau va fi privat-o de libertatea individuală. alin.2: Va fi pronunţată o pedeapsă la muncă silnică de zece ani cel mult în cazul în care privarea libertăţii va fi depăşit o săptămână sau dacă în urma acesteia în mod direct sau ca urmare a unui tratament îndurat, victima are leziuni corporale grave. alin.3: O pedeapsă la muncă silnică de trei ani cel puţin va fi pronunţată în cazul în care privarea libertăţii sau tratamentul îndurat vor provoca moartea victimei. Dacă sunt circumstanţe atenuante importante pedeapsa va fi închisoarea de trei luni cel puţin.” Art.239a,alin.1: „Va fi pedepsit prin muncă silnică de trei ani cel puţin orice individ care în vederea cererii unei răscumpărări va răpi un copil care aparţine aproapelui sau îl va priva de libertatea sa.” alin.2: „Orice minor de până la 18 ani va fi considerat copil în termenii prezentei dispoziţii.” Din cele prezentate putem să observăm că legea germană denumeşte lipsirea de libertate „răpire” şi îi consacră o reglementare bogată care detaliază în concret multe aspecte pe care le poate îmbrăca această infracţiune. Lipsirea de libertate fizică a persoanei conform legii germane îmbracă multiple forme de materializare incluzând şi fapte de punere în sclavie, ameninţare, de asemenea fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, bunului mers al justiţiei, sau care aduc atingere bunului mers al vieţii sociale şi ordinii publice. Tehnica de reglementare face dificilă o privire de ansamblu asupra acestor texte care reglementează vătămările aduse libertăţii persoanei, încercând chiar să prevadă anumite concursuri cu alte infracţiuni şi căutând să statueze un tratament particular.

18

CODUL PENAL BELGIAN 1867 Capitolul IV Atentate contra libertăţii individuale şi inviolabilităţii domiciliului comise de persoane particulare Art.434: „Vor fi pedepsiţi cu închisoarea de la trei luni la doi ani şi cu o amendă de la 26 de franci la 200 cei care, fără ordinul autorităţilor constituite şi în afara cazurilor unde legea permite sau ordonă arestarea sau închiderea persoanelor particulare, vor fi arestat sau provocat arestarea sau închiderea unei persoane oarecare.” Art.435: „Pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi amenda de la 50 la 300 de franci dacă închiderea persoanei, ilegală şi arbitrară, va fi durat mai mult de 10 zile.” Art.436: „Dacă arestarea ilegală şi arbitrară a durat mai mult de o lună, vinovatul va fi condamnat la închisoare de la un an la 5 ani şi o amendă de la 100 la 500 de franci.” În cazul Codului belgian se pune accentul doar pe arestarea nelegală a unei persoane, aceasta constituind singura modalitate de lipsire de libertate pedepsită de legea belgiană.

CODUL PENAL BULGAR 1951 Capitolul 4 Privarea de libertate Art.156: „Privarea de libertate aplicată ilegal cuiva se pedepseşte cu închisoare de până la un an sau cu muncă corectivă. Privarea de libertate aplicată printr-un mijloc crud şi periculos pentru sănătatea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. Aceeaşi pedeapsă va fi aplicată celui care duce sau supraveghează în mod conştient o persoană cunoscută ca fiind sănătoasă într-un azil de nebuni.” Art.157: „Cel care aduce sau supraveghează în mod conştient la el în casă copilul aproapelui cu vârsta mai mică de 14 ani şi nu-l încredinţează părinţilor sau tutorelui va fi pedepsit prin privarea de libertate de până la un an.
19

Dacă acest delict este comis prin violenţă, ameninţare sau înşelăciune sau într-un scop egoist sau imoral, pedeapsa va fi privarea de libertate de la 2 la 5 ani.” Art.158: „Cel care ia acasă un copil abandonat sau rătăcit cu o vârstă mai mică de 7 ani şi nu a anunţat în două săptămâni poliţia locală, părinţii sau tutorele, va fi pedepsit cu privarea de libertate până la 3 luni sau muncă corectivă până la 6 luni.” Legea bulgară pune accent după cum se poate observa mai mult pe protecţia copilului, incluzând în sfera vătămărilor contra libertăţii persoanei şi fapte care aduc atingere relaţiilor de familie. Reglementarea este succintă dar are o sferă de acoperire extinsă deoarece forma simplă este statuată printr-o exprimare generală: „privarea de libertate aplicată ilegal cuiva”. CODUL PENAL DANEZ 1930 Crime şi delicte împotriva libertăţii personale Art.260: „Se pedepseşte cu amendă sau detenţie simplă ori închisoare de cel mult doi ani: 1.Cel care printr-un act de violenţă sau prin ameninţarea cu un astfel de act, prin daune aduse bunurilor, privează de libertate sau printr-o falsă acuzare de a fi comis un act pedepsibil sau infamant, sau destăinuirea unor fapte care ţin de viaţa privată sau care obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abţină de la ceva. 2.Cel care, ameninţând că denunţă sau dezvăluie un fapt pedepsibil, sau care emite acuzaţii veridice despre acte infamante, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abţină să facă ceva, numai în cazul în care această constrângere nu poate fi considerată ca justificată cu forme în regulă de circumstanţele la care se raportează ameninţarea.” Art.261: „1.Cel care privează aproapele de libertate este pasibil de pedeapsa închisorii pe o perioadă putând ajunge până la patru ani sau, în cazul în care sunt circumstanţe atenuante, detenţia simplă. 2.Dacă privarea de libertate a avut loc pentru un scop aducător de bani sau dacă aceasta a fost de lungă durată, sau dacă ea a constat în internarea unei persoane cunoscute ca sănătoasă într-un azil de nebuni, pedeapsa va fi închisoarea de la unu la 5 ani.” Art.262: „1.Cel care printr-o neglijenţă gravă cauzează privarea de libertate în modul prevăzut în art.261,alin.2 este pasibil de pedeapsa amenzii sau detenţiei simple.
20

2.Urmarirea poate fi oprită la cererea părţii lezate.” Legea daneză reglementează şi ea mai mult cu titlu general lipsirea de libertate, considerând că orice faptă de restrângere a libertăţii cuiva prezintă un grad de pericol social ridicat. Este inclusă în sfera vătămărilor aduse libertăţii de mişcare a persoanei şi fapta de şantaj, prevăzută aici ca o formă a lipsirii de libertate in mod ilegal. De remarcat şi existenţa unei lipsiri de libertate din culpă prezentă în această reglementare: „cel care printr-o neglijenţă gravă”.

LEGEA CRIMINALA A GROENLANDEI 1954 Capitolul XVIII Delicte împotriva libertăţii personale Art.66: „Va fi condamnat pentru constrângere ilegală cel care: 1.-prin violenţe sau ameninţări cu violenţe, prin daune importante aduse bunurilor, privarea de libertate sau falsa acuzare de a fi comis un delict sau act infamant, sau prin dezvăluirea unor fapte care ţin de viaţa privată, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abţină de la a face ceva. 2.-prin ameninţarea că denunţă sau dezvăluie un delict, sau că emite acuzaţii veridice infamante, obligă o persoană să facă, să suporte sau să se abţină de la a face ceva numai dacă această constrângere poate fi considerată a fi justificată cu forme în regulă de circumstanţele la care se raportează ameninţarea.” Art.67: „1.Va fi condamnat pentru privarea de libertate cel care privează în mod intenţionat o persoană de libertate. Va fi acelaşi lucru pentru cel care acţionează cu neglijenţă dacă privarea de libertate a fost de o anumită gravitate sau durată. 2.Va fi condamnat la fel cel care sustrage o persoană de sub autoritatea sau supravegherea părinţilor sau a celui în drept, sau persoana care-l ajută să se sustragă de sub autoritatea ori supravegherea acestora.” Denumirea sub care întâlnim lipsirea de libertate este aceea de „constrângere ilegală”, o denumire care include în sfera sa mai mult decât simpla restrângere a libertăţii fizice a unei persoane, întrunind şi caracterele unui şantaj, ba chiar putem spune că în această situaţie şantajul include şi lipsirea de libertate. Legiuitorul face şi în acest caz diferenţa între fapta săvârşită din culpă şi cea săvârşită cu intenţie.

21

C. Apărarea libertăţii ca drept fundamental prin intermediul reglementărilor internaţionale
Libertatea fizică a persoanei a fost considerată întotdeauna ca o valoare fundamentală a fiinţei umane, ca un drept inerent unei existenţe normale a acesteia, fiind consacrat şi apărat prin intermediul a numeroase documente internaţionale. Prevederi privind dreptul la libertate întâlnite în diverse documente internaţionale DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI: -art.1: Toate fiinţele umane se nasc libere. -art.3: Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa. -art.9: Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. -art.13: Orice persoană are dreptul să circule liber. Cele patru articole prezentate mai sus se referă strict la apărarea libertăţii persoanei şi printr-o exprimare simplă şi clară statuează. Acest document a prevăzut o serie de drepturi şi libertăţi ale persoanei umane cu un grad de generalitate foarte ridicat, nişte veritabile principii pentru legislaţiile lumii care au consacrat şi protejat, ulterior adoptării acestui document, aceste drepturi. Articolul prim al celui mai important document al drepturilor omului consacră libertatea persoanei încă de la naştere, ca un drept pe care nimeni nu este în drept să-l vatăme. Articolul 3 stabileşte această situaţie pentru orice individ, alături de alte două drepturi considerate indispensabile existenţei umane, adică dreptul la viaţă şi la securitatea personală. De asemenea, este interzisă şi prin această declaraţie arestarea, deţinerea sau exilarea în mod arbitrar sau prin încălcarea reglementărilor legale şi consacrarea în articolul 13 a dreptului oricărei persoane de a circula liber, prevedere care ne priveşte în mod direct datorită faptului că protejează tocmai libertatea fizică de mişcare a unui individ. PACTUL INTERNAŢIONAL PRIVIND DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE ALE OMULUI -art.9: Orice individ are dreptul la libertate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale. -art.10: Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.

22

Şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului consacră la rândul lui dreptul la libertate pentru orice individ al societăţii şi interdicţia privării sale de libertate decât pentru motive legale. De asemenea, este consacrată în acest document şi obligaţia tratării cu umanitate a persoanelor supuse unor măsuri restrictive de libertate şi în acelaşi timp respectarea demnităţii persoanei umane. CONVENŢIA PRIVIND REPRIMAREA TRAFICULUI CU FIINŢE UMANE ŞI A EXPLOATĂRII PROSTITUŢIEI SEMENILOR Prevede o serie de măsuri pentru limitarea fenomenului traficului de carne vie şi a reţelelor de exploatare a prostituţiei la nivel internaţional. Această convenţie de dată recentă a venit în întâmpinarea noilor aspecte ale fenomenului infracţional remarcate în ultimul timp şi care au dat naştere unor fapte de un pericol social deosebit de grav. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -art.5: Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă individuală. Excepţie fac: a)-persoanele reţinute legal; b)-persoanele care nu se supun executării unei hotărâri judecătoreşti definitive; c)-persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni; d)-minorii deţinuţi în mod legal; e)-persoanele susceptibile de a fi contactat o boală contagioasă, alcoolicii, toxicomanii şi vagabonzii; f)-persoanele reţinute pentru a împiedica pătrunderea lor ilegală pe un teritoriu statal. Şi acest document internaţional consacră dreptul la libertate pentru orice persoană prevăzând în mod expres excepţiile de al acest drept fundamental. Concluzii rezultate din prevederile internaţionale: În art.1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată libertatea persoanei încă de la naştere, sintagma -"toate fiinţele umane se nasc libere" urmărind să stabilească o realitate obiectivă -aceea a libertăţii oricărui individ, independentă de situaţia părinţilor din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care ar putea duce la vreun fel de discriminare. Aşadar libertatea nu se câştigă, nu se moşteneşte,
23

nu se dobândeşte în timp, ea pur şi simplu există pentru oricine. Odată cu faptul naşterii persoana este liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalităţi(condiţie sau termen) sau prescripţiei. Deasemenea acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această reglementare dispărând orice formă de discriminare în acest sens. Art.3 al aceluiaşi document consacră dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertatea şi la securitatea sa. De remarcat în primul rând faptul că se repetă acest drept la libertate, aceasta pentru a da importanţă sporită şi apoi ordinea consacrării celor mai importante drepturi ale persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la securitate. Aşadar libertatea constituie o valoare fundamentală, urmând celei mai înalte-viaţa. Art.9 trece oarecum de la caracterul de maximă generalitate al celor precedente arătând că există şi trebuie să existe şi cazuri de restrângere a libertăţii unui individ, rezultă astfel că libertatea nu este şi nu poate fi absolută, dar în cazurile de restrângere trebuie respectate nişte reguli stricte pentru a evita producerea vreunui abuz. Este pusă în pericol existenţa unui drept de maximă importanţă, a cărui încălcare trebuie să fie justificată de un interes major, lucru rezultat şi din legislaţiile naţionale ale multor state, ce consacră o multitudine de condiţii privind reţinerea sau arestarea oricărei persoane.

24

Capitolul II ANALIZA CONDIŢIILOR PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Secţiunea I – CONŢINUTUL LEGAL AL INFRACŢIUNII

Reglementarea în Codul penal a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
Art.189. –Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani. Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi lipsirea de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei. Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani. Dacă faptele prevăzute la alin. 1-4 se săvârşesc de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin. 1, închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul alin. 2 şi 3, închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul alin. 4. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani. Tentativa faptelor prevăzute la alin. 1-4 se pedepseşte. Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute la alin.4.

25

Secţiunea II – CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII

A.Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic
Relaţiile sociale a căror formare şi desfăşurare este legată de persoana fizică şi drepturile personale imateriale ale acesteia reprezintă obiectul juridic al tuturor infracţiunilor contra persoanei. Pentru fiecare din infracţiunile contra persoanei relaţiile sociale despre care am amintit mai sus, constituie un obiect juridic generic, comun acestor infracţiuni. Infracţiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate aceste infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace sau procedee violente şi au frecvenţa deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni. Normala formare, desfăşurare şi dezvoltare a relaţiilor sociale legate de ocrotirea juridică a valorilor sociale sus arătate, nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind şi mijloacele dreptului penal, a tot ceea ce este primejdios sau vătămător pentru existenţa umană. Apărarea persoanei prin dispoziţiile cuprinse în Titlul II al Părţii Speciale a Codului penal priveşte pe omul considerat multilateral, adică în principalele sale atribute; atribute care nu pot fi privite separat, ci într-o permanentă interdependenţă, decurgând unele din altele, depinzând unele de altele, fiind subsecvente unele altora. Aşadar, conceptul general de libertate sinonim cu posibilitatea de alegere, poate fi considerat ca încălcat ori de câte ori se produce o infracţiune contra persoanei, pentru că a alege înseamnă a-şi da acordul cu privire la o anumită faptă. Putem spune că obiectul juridic generic al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este persoana privită ca o entitate în jurul căreia se ţes o serie de drepturi personale fundamentale, o entitate fizica în continuă mişcare şi transformare în cadrul unui itinerariu propriu care nu poate fi modificat în mod arbitrar de vreo altă persoană.

26

Obiectul juridic special
În cadrul grupului de infracţiuni contra persoanei procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică şi se diversifică în sensul că fiecărei infractiuni, componentă a grupului, sau unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic, o valoare socială specifică, care se subsumează valorii sociale fundamentale, comună întregului grup: persoana. În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal valoarea socială concretă care face obiectul protecţiei penale este libertatea persoanei. Obiectul juridic special al lipsirii de libertate în mod ilegal este restrâns la acele relaţii sociale, a căror existenţă şi bună desfăşurare sunt condiţionate de manifestarea neştirbită a libertăţii de deplasare şi acţiune a persoanei fizice. Sunt însă cazuri când, în condiţiile concrete de săvârşire a faptei, sunt ameninţate sau chiar vătămate şi alte grupuri de relaţii sociale. Astfel, în cadrul modalităţilor agravate, prevăzute în dispoziţia din alin.2 al art.189, sunt apărate adiacent şi relaţiile sociale privitoare la viaţa, integritatea corporală ori sănătatea victimei, periclitate prin modul în care fapta este comisă. Când însă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea victimei au fost efectiv vătămate, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se va afla în concurs cu una sau mai multe dintre infracţiunile care apără aceste valori. În fine, dacă relaţiile sociale, adiacent periclitate sau vătămate nu sunt ocrotite penal ca infracţiuni de sine stătătoare sau ca modalităţi agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, atunci ele vor fi avute în vedere ca circumstanţe care particularizează cazul şi permit o corectă individualizare a sancţiunii.

Obiectul material
Unele infracţiuni presupun, pe lângă obiectul juridic, fără de care nu poate fi concepută nici o faptă penală, şi un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială fizică, lucru sau persoană, iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acţiune sau inacţiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entităţi materiale. În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întrucât urmările acţiunii sau inacţiunii, prin care se săvârşeşte fapta de lipsire de libertate, se răsfrâng asupra unui drept subiectiv legat de persoana victimei se admite, în genere, că nu există un obiect material. Dacă ţine seama însă că acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii este îndreptată contra libertăţii fizice a subiectului pasiv, corpul acestuia devine obiectul material al infracţiunii.
27

Când fapta este săvârşită în modalitatea agravată a supunerii la suferinţe, care nu constituie prin ele însele o infracţiune, sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, corpul acesteia devine indiscutabil obiectul material al infracţiunii de lipsire de libertate. Aşadar, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal există obiect material în situaţia în care acţiunea sau inacţiunea se realizează şi se răsfrânge în mod direct asupra victimei. Trebuie să ne gândim că în general o persoană în momentul când cineva încearcă să o răpească sau să o imobilizeze opune rezistenţă, făptuitorul în acest caz folosind de cele mai multe ori forţa exprimată prin loviri sau violenţe; în această situaţie putem considera că avem un obiect material în cazul în care vătămările aduse nu întrunesc elementele constitutive ale unei alte infracţiuni, fiind absorbite în conţinutul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Deasemenea, lipsirea de libertate făcută prin imobilizarea totală a unei persoane presupune o serie de suferinţe fizice inerente acestei situaţii şi care fac parte din conţinutul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

B.Subiecţii infracţiunii Subiectul activ
Norma penală nu condiţionează calitatea de autor al faptei de lipsire de libertate de îndeplinirea din partea acestuia a vreunei cerinţe anume. Aşadar la comiterea faptei, subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană. Dacă subiectul activ are însă vreo calitate care a înlesnit săvârşirea faptei, fără să-i schimbe încadrarea juridică, se va ţine seama de aceasta la individualizarea pedepsei (de exemplu: părinte, soţ, creditor într-un proces etc.). Participaţia este posibilă la această infracţiune sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii, una din modalităţile agravate ale faptei fiind chiar săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; rezultă de aici că forma simplă a infracţiunii nu poate fi deci săvârşită în coautorat, deoarece devine implicit o formă agravată. Exista însă şi o situaţie când subiectul activ este calificat, condiţionat, şi anume în cazul ultimei modalităţi agravate, atunci când fapta este comisă de o persoană ce face parte dintr-un grup organizat.

28

Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este acea persoană titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, persoană care a suferit răul produs prin săvârşirea infracţiunii. În alţi termeni, subiect pasiv al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este persoana căreia îi este restrânsă libertatea. În principiu subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societăţii este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viaţă. Subiectul pasiv al infracţiunii nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea infracţiunii care este subiect pasiv de drept civil. Atunci când victima este un minor, suntem în situaţia prevăzută de alin.2 al art.189, în condiţiile unei circumstanţe agravante. În această situaţie nu putem vorbi de un subiect pasiv calificat al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ci de tratament juridic special aplicat unei situaţii particulare, pentru ca modalităţile agravate sunt parte integrantă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, infracţiune care privită în ansamblu are subiect pasiv necalificat. Cât priveşte victima, se va ţine seama de relaţiile care existau între aceasta şi făptuitor în cazul individualizării pedepsei, în sensul existenţei unor circumstanţe agravante sau atenuante.

C.Condiţii de timp, loc şi mod

Orice faptă a unui individ este săvârşită în cadrul unui ansamblu de circumstanţe fără de care, de cele mai multe ori, această faptă nici nu se poate realiza. Acest ansamblu de circumstanţe este alcătuit dintr-o serie de condiţii şi mijloace care favorizează, ajută, provoacă uneori pe făptuitor să realizeze fapta respectivă. Condiţia ca element component al acestui ansamblu reprezentat de ceea ce noi numim infracţiune constă într-o împrejurare de fapt preexistentă şi fără de care nu se poate realiza sau este îngreunată realizarea ei. Condiţia este deci acel cadru propice realizării unei anumite activităţi. Condiţiile de săvârşire a unei infracţiuni pot cuprinde o arie mai mică sau mai mare, pot crea un cadru mai detaliat sau mai puţin detaliat al spaţiului de realizare a faptei, aşadar acestea pot face ca în sfera incriminărilor să intre un
29

număr restrâns de fapte sau dimpotrivă toate faptele care vatămă o anumită relaţie socială. Limitele incriminării sunt stabilite de legiuitor şi ca atare el este cel care stabileşte şi multitudinea de condiţii de realizare a unei fapte care să vatăme într-adevăr o relaţie socială şi despre care să spunem că este o infracţiune. Condiţiile de săvârşire a unei infracţiuni pot fi indispensabile existenţei faptei sau pot constitui numai elemente ale existenţei unor circumstanţe agravante sau atenuante, toate însă trebuie să fie prevăzute de legea penală.

Condiţii de timp
Timpul reprezintă acea caracteristică a tuturor activităţilor şi evenimentelor de a se succeda în într-un anume ritm, într-o anumită ordine în mod ireversibil şi constant. Aşadar, timpul constituie o caracteristică a oricărei activităţi; momentul existenţei în timp fiind o caracteristică indivizibilă a oricărei infracţiuni. Nu se poate săvârşi o infracţiune în mod atemporal sau perpetuu. Caracteristicile timpului săvârşirii infracţiunii variază de la o faptă la alta, o faptă poate fi săvârşită într-o perioadă de timp mai mică sau mai mare, acest lucru putând de cele mai multe ori să conducă la fapte de gravităţi diferite, de aceea, de cele mai multe ori, fapta în formă continuată este considerată mai gravă decât fapta în formă simplă. În cadrul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal timpul săvârşirii infracţiunii nu prezintă un interes deosebit sub aspectul existenţei şi pedepsirii faptei, legiuitorul necondiţionând fapta de momentul existenţei sale în timp; astfel că orice faptă care se încadrează în textul de lege incriminator constituie infracţiune indiferent de momentul realizării sale în timp, indiferent de durata în timp, singura diferenţă făcându-se în momentul individualizării pedepsei de către instanţa de judecată.

Condiţii de loc
Locul reprezintă ca şi timpul săvârşirii infracţiunii un element de fapt indisolubil de existenţa unei fapte. Orice faptă se realizează într-o anumită arie în spaţiu.

30

Capitolul III
ANALIZA CONŢINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII
Secţiunea I – LATURA OBIECTIVĂ Ă INFRACŢIUNII:

A.Elementul material
Prin element material al infracţiunii este desemnată activitatea fizică, manifestarea sub forma unei acţiuni sau inacţiuni interzisă şi descrisă ca atare prin textul incriminator al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Verbum regens în cazul acestei infracţiuni este expresia "lipsirea de libertate" . Activitatea fizică poate fi reprezentată de o comportare umană activă (pozitivă, conştientă şi voluntară, o comisiune prin care subiectul activ încalcă îndatorirea de a respecta libertatea de mişcare a unei persoane şi declanşează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă (rezultă de aici necesitatea limitării ariei de mişcare şi a posibilităţii de a-şi exprima voinţa a unei persoane). Această activitate poate fi realizată de subiectul activ prin folosirea în mod exclusiv şi nemijlocit a propriei sale energii sau cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, folosită ca un instrument (folosirea unui câine pentru paza celui sechestrat). Deasemenea fapta poate fi săvârşită şi prin rămânerea în pasivitate a făptuitorului, prin omiterea lui de a acţiona. Este nevoie în acest caz să existe o îndatorire legală de a face ceva, de a interveni (fapta unei persoane care în timp ce se deplasa cu autoturismul a luat în maşină o altă persoană ce făcea autostopul, dar în momentul ajungerii la destinaţie a refuzat să oprească şi să lase persoana respectivă să coboare, continuându-şi drumul şi ducând-o pe aceasta într-un loc ascuns). În varianta săvârşirii faptei printr-o acţiune făptuitorul poate utiliza forţa, situaţie în care de multe ori putem avea şi un concurs de infracţiuni (de exemplu: lipsire de libertate şi vătămare corporală), poate utiliza de asemenea constrângerea care poate fi fizică (în varianta non-violentă: închide persoana într-o încăpere) sau morală (ameninţă victima cu o faptă dăunătoare pentru sine, pentru o persoană apropiată tec.) sau, de asemenea, făptuitorul poate induce în eroare victima (caz des întâlnit în practică atunci când tinere fete sunt ademenite cu promisiuni de serviciu în străinătate, sunt duse către destinaţii necunoscute, sechestrate şi apoi obligate la cu totul alte munci sau servicii în beneficiul făptuitorului, acesta fiind şi motivul pentru care s-au introdus în conţinutul
31

art.189 prin legea 169/2002 încă două circumstanţe agravante care să încadreze juridic aceste noi situaţii apărute în viaţa socială, de o gravitate sporită). Aceste modalităţi de săvârşire sunt restrângeri ale libertăţii victimei de a se mişca, de a se manifesta conform dorinţelor şi nevoilor proprii, dar pe lângă această modalitate de limitare a posibilităţii de mişcare, fapta poate fi săvârşită şi prin constrângerea victimei de a se mişca, în contextul în care aceasta ar fi dorit să nu se deplaseze. Dispoziţia legală nu face o enumerare, nici cu titlu exemplificativ, a modalităţilor de fapt care duc la lipsirea unei persoane de libertate, astfel că orice acţiune sau inacţiune va constitui elementul material al infracţiunii, de vreme ce a produs acest rezultat. Concret, privarea de libertate se săvârşeşte în forme dintre cele mai variate şi în condiţii extrem de diferite. Diversitatea derivă din specificul acţiunii comise, care, în esenţă, reprezintă în toate cazurile o abuzivă împiedicare (reţinere) a unei persoane care se deplasa sau obligarea (silirea) unei persoane de a se deplasa, contrar voinţei sale. Procedeul (mijlocul) utilizat nu condiţionează existenţa elementului material ci fixează doar specificul acţiunii săvârşite. Acţiunea de lipsire de libertate este realizată, cel mai adesea, prin folosirea violenţei fizice sau psihice, prin amăgire, răpire, distrugere, sustragere etc., fără a fi exclusă posibilitatea ca uneori acţiunea să aibă un caracter licit, cel puţin aparent sau la începutul efectuării ei. Săvârşirea faptei prin modalitatea împiedicării victimei de a merge acolo unde ar fi dorit să ajungă subzistă şi atunci când o persoană este împiedicată sistematic sau într-un anumit moment de făptuitor să intre într-o instituţie unde are acces, spre a face în timp util o reclamaţie ori a depune o cerere; sau, făptuitorul, ştiind că victima se deplasează de regulă cu bicicleta, produce o defecţiune, tăind cauciucurile sau rupând câteva spiţe şi aceasta anume pentru ca victima să nu poată ajunge într-un loc anumit, la ora când prezenţa ei acolo era necesară. Săvârşirea faptei prin omisiune este întâlnită în ipoteza unei privări de libertate, care avusese iniţial un temei legal, o îndreptăţire. Din momentul în care privarea de libertate nu-şi mai găseşte însă justificare, încetând temeiul legal, omisiunea prelungită de a reda persoanei libertatea de mişcare echivalează cu realizarea elementului material al faptei (de exemplu cu ocazia unui sinistru mai multe persoane sunt oprite să plece de la locul unde se află datorită pericolelor la care s-ar expune din cauza nesiguranţei căilor de acces spre exterior; dacă însă restricţia se menţine şi după restabilirea situaţiei normale, va fi săvârşit elementul material al faptei). O modalitate aparte de săvârşire a acestei infracţiuni este întâlnită în cazul luării unei măsuri împotriva unei persoane eludându-se dispoziţiile legale, cum ar fi măsura arestării, situaţie în care respectiva persoană este indusă în eroare şi de faptul că această măsură este luată de un organ judiciar, fie poliţie sau parchet, şi, astfel, în mod abuziv, îi este restrânsă libertatea de mişcare şi
32

acţiune. Cazurile în care se impune luarea măsurii arestării preventive a unei persoane sunt expres prevăzute de legea procesual penală în mod limitativ la art. 148 din Codul de procedură penală. Legea penală protejează împotriva acestor abuzuri şi prin existenţa infracţiunii de arestare nelegală, considerându-se că lipsirea de libertate este absorbită în conţinutul acestei infracţiuni, infracţiunea respectivă subzistând şi în cazul în care măsura arestării a fost luată în mod legal, dar a fost menţinută şi după încetarea motivelor care au impus luarea acesteia. Este posibilă însă şi săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin luarea măsuri arestării, atunci când după ce s-a constatat că motivele care au impus luarea măsurii au încetat sau nici nu au existat persoana în cauză nu este eliberată. Speţă: DECIZIE nr.29 din 14 mai 1997 Lipsirea de libertate în mod ilegal. Ordinul nelegal al organului superior. Constrângere morală. Achitare. Recurs. Condamnarea inculpatului. Temei. EMITENT:CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE SECŢIA MILITARĂ Prin sentinţa nr.88/1995 a Tribunalului Militar Teritorial inculpatul col. rez. P.M. a fost achitat pentru patru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute în art.189 alin.2 din Codul penal. Soluţia a fost menţinută prin decizia nr.14/1996 a Curţii Militare de Apel. Instanţele au reţinut că, în perioada noiembrie-decembrie 1989, inculpatul se afla la conducerea Direcţiei Cercetări Penale(Direcţia a V-a din fostul Departament al securităţii statului). În această calitate, a ordonat unor ofiţeri din subordine să înceapă ancheta împotriva a patru persoane care au răspândit manifeste în perioada 23 noiembrie-20 decembrie 1989. Instanţa de apel a reţinut că, în momentul comiterii faptelor, inculpatul, datorită condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub imperiul unei puternice temeri pentru sine şi familia sa, orice insubordonare presupunând reacţii grave pentru ei din partea organelor superioare. Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea ca inculpatul este vinovat de comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Recursul este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că introducerea în arest a celor patru persoane şi anchetarea lor s-a făcut la ordinul inculpatului. Ordinul de a nu pune în libertate pe cei reţinuţi, primit de inculpat de la adjunctul fostului ministru de interne, era vădit contrar legii şi fiind nelegal nu trebuia executat de către acesta. Un astfel de ordin, lipsit de condiţia legalităţii, nu poate justifica exonerarea de răspundere penală a celui care-l execută.

33

Această concluzie se impune şi pentru motivul că prin lege nu sunt prevăzute consecinţe juridice pentru neaducerea la îndeplinire a unei asemenea dispoziţii. Inculpatul, primind ordinul ilegal şi ordonând la rândul său executarea acestuia s-a implicat în cunoştinţă de cauză într-o activitate potrivnică legii şi a avut reprezentarea că reţinerea nelegală şi anchetarea celor patru minori sunt făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale. A admite că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct de vedere penal, sub pretextul că s-a acţionat din ordin superior, ar însemna să se justifice comiterea pe această cale a oricăror infracţiuni şi a paraliza înfăptuirea justiţiei. În consecinţă, urmează a se admite recursul şi a se dispune condamnarea inculpatului.

B.Urmarea socialmente periculoasă
Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte cu urmarea pe care acţiunea trebuie să o producă, urmare ce constă în lipsirea de libertate a persoanei faţă de care s-a săvârşit acea activitate. Urmarea imediată este în acelaşi timp un rezultat şi o stare; un rezultat în sensul că victima este lipsită de libertate fizică, o stare, fiindcă victima nu se mai poate manifesta potrivit voinţei sale atâta timp cât durează privarea de libertate. Obiectiv, realizarea acestei urmări presupune trecerea unui oarecare interval de timp, existenţa unei continuităţi, de-a lungul căreia victima să resimtă starea de restricţie la care este supusă prin acţiunea făptuitorului. În privinţa timpului necesar, lipsirea de libertate poate varia de la o durată relativ scurtă (de exemplu câteva ore) până la perioade îndelungate de mai multe zile sau chiar luni. În ipoteza unei privări de scurtă durată, urmarea imediată a lipsirii de libertate este pusă în evidenţă de imposibilitatea de manifestare a victimei întrun moment dat când interesele sale cereau neapărat o manifestare utilă.

34

C.Legătura de cauzalitate
Raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracţiunii. Deşi un asemenea raport există în conţinutul oricărei infracţiuni, problema stabilirii acestuia prezintă importanţă practică numai în cazurile în care, pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare. Potrivit unui punct de vedere, exprimat în literatura juridică, legătura de cauzalitate se poate stabili numai între o acţiune şi rezultat, inacţiunea neavând valoare cauzală, punct de vedere infirmat însă de constatarea că şi neîndeplinirea unei îndatoriri legale poate deveni cauza unui rezultat socialmente periculos, deoarece, dacă obligaţia respectivă ar fi fost îndeplinită, acel rezultat nu s-ar fi produs. Acest ultim element al laturii obiective priveşte legătura ce trebuie să existe între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată a acestei activităţi, concretizată în privarea victimei de libertate. Numai dacă se stabileşte fără tăgăduinţă legătura de cauzalitate dintre comportarea subiectului activ şi urmarea ilicită va fi înfăptuită latura obiectivă. Uneori legătura de cauzalitate este atât de evidentă, încât constatarea ei nu prezintă nici o dificultate; alteori însă, mai cu seama în situaţiile când făptuitorul a acţionat mijlocit, folosindu-se de energii străine, stabilirea legăturii de cauzalitate comportă oarecare dificultăţi. Pentru o corectă stabilire a cauzelor urmării ilicite, trebuie avute în vedere nu numai contribuţiile nemijlocit legate de urmarea imediată ci toate contribuţiile angrenate în procesul de înfăptuire a urmării, deci şi cele mijlocite, atunci când prezintă o eficienţă cauzală. În cadrul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, urmarea imediată, concretă şi direct constatabilă, trebuie să fie încălcarea stării de libertate a unei persoane, prin oricare din mijloacele acceptate de lege, esenţial fiind ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fi dus în mod mijlocit sau nemijlocit la reducerea posibilităţilor de a alege, de a decide ale persoanei respective, adică a libertăţii sale individuale. Acest lucru trebuie să fie constatat pentru că încălcarea libertăţii fizice (libertatea de mişcare şi circulaţie), care nu poate fi făcută decât tot fizic, adică în mod constatabil (dacă am vorbi de încălcări ale libertăţii prin mijloace imateriale atunci am fi în prezenţa unei încălcări a libertăţii morale şi nu fizice a persoanei). Aşadar, partea vătămată a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal trebuie să fi fost imobilizată, închisă într-un spaţiu restrâns, forţată să se deplaseze într-un anumit loc împotriva voinţei sale, împiedicată să se deplaseze după propria ei voinţă.

35

D.Cerinţe esenţiale privind existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
Dispoziţia incriminatoare conţine o prevedere referitoare la caracterul acţiunii de privare de libertate, care, pentru a constitui elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal şi a întregi latura obiectivă a acesteia, trebuie să fie săvârşită în mod ilegal. Numai dacă este neîndreptăţită, adică neîngăduită de lege, acţiunea de lipsire de libertate devine o faptă cu caracter penal. Condiţia de ilicitate se justifică prin aceea ca sunt categorii de persoane, a căror condiţie personală sau situaţie proprie impune luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii lor, după cum anumite restrângeri sunt implicit aduse libertăţii altor persoane din cauza activităţii pe care ele o desfăşoară. Faţă de toţi aceştia, deşi are loc o restrângere a posibilităţilor de liberă mişcare şi acţiune, totuşi infracţiunea nu va fi comisă, fiindcă lipseşte caracterul ilegal al acţiuni de privare de libertate. Astfel, nu săvârşesc fapta incriminată şi nu sunt pasibili de răspundere penală părinţii care, în dorinţa de a asigura educaţia copiilor, îi supun pe aceştia la anumite privaţiuni în ce priveşte libertatea lor de mişcare şi acţiune (de exemplu în aducerea la îndeplinire a unui program armonios de dezvoltare fizică, psihică şi morală, părinţii pot interzice copiilor să plece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau înaintea pregătirii lecţiilor ori să-i oprească de a avea legături de prietenie cu persoane nepotrivite etc.). Dar autoritatea părintească se cuvine să fie exercitată astfel încât să fie evitate măsurile excesive şi deci nejustificate (de exemplu izolarea totală a copilului şi supunerea acestuia la un regim care nu-i asigură dezvoltarea normală). În atare cazuri, părinţii vor fi răspunzători pentru faptele săvârşite, după caz, potrivit dispoziţiilor din art.189 sau ale celor din art.306 Cod penal (rele tratamente aplicate minorului). Caracterul măsurilor luate de părinţi constituie o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor judiciare. Sunt asimilaţi părinţilor cei care exercită, în locul lor, drepturile şi îndatoririle acestora, sau care, printr-o activitate complementară celei efectuate de părinţi, se ocupă de educarea minorilor (tutorele, educatorul, profesorul etc.). Tot astfel, persoanele care participă la luarea măsurii de internare a unui bolnav, suferind de o boală gravă (de exemplu o alienaţie mintală, o boală epidemică etc.), care face necesară internarea sa, ori persoanele care aduc la îndeplinire măsurile de ţinere în carantină sanitară a călătorilor, nu răspund penal pentru actele efectuate în astfel de împrejurări (între aceştia pot fi rudele, prietenii, persoanele străine chiar, care sesizează organele în drept de a lua măsura, precum şi personalul sanitar care îndeplineşte dispoziţia de internare).

36

Există apoi, anumite categorii de persoane care, datorită activităţii ce o desfăşoară, se găsesc supuse unui regim implicând restrângeri ale libertăţii. Este cazul militarilor, de pildă, al personalului ştiinţific care întreprinde cercetări în condiţii de cvasiizolare pe un timp mai îndelungat, al sportivilor convocaţi în cantonament, al lucrătorilor de pe platformele petroliere etc. Restrângerea libertăţii în asemenea cazuri nu este relevantă pentru legea penală, întru-cât, pe de o parte, activităţile care le generează sunt utile sau admise în viaţa socială, iar pe de altă parte, cei care sunt angrenaţi în activităţi de acest fel satisfac o îndatorire generală (de exemplu militarii) sau consimt voluntar la restricţiile de libertate ce le implică activitatea în care sunt angrenaţi. Cerinţa esenţială, a ilegalităţii privării de libertate, nu este, de asemenea, îndeplinită, privarea de libertate fiind legitimă în cazul executării măsurilor preventive (reţinere, arestare preventivă) prevăzute la art.136 din Codul de procedură penală, precum şi prinderea infractorilor de către cetăţeni sau partea vătămată în caz de infracţiune flagrantă, potrivit art.465,alin.3 din Codul de procedură penală.
Secţiunea II – LATURA SUBIECTIVĂ Ă INFRACŢIUNII

A.Elementul subiectiv
O faptă prevăzută de legea penală devine faptă penală, adică infracţiune, dacă acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei este săvârşită cu voinţă de făptuitor, iar atitudinea sa psihică relevă forma de vinovăţie prevăzută de norma care incriminează fapta respectivă. Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conştiinţei şi voinţei sale, faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Elementul de bază, uneori singurul, ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. În anumite cazuri, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil. În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întâlnim ca unic element al laturii subiective, vinovăţia, mobilul şi scopul fiind întâlnite doar în caracterizarea atitudinii psihice a făptuitorului în cadrul anumitor modalităţi agravate. La această infracţiune făptuitorul voieşte să săvârşească acţiunea (inacţiunea) şi are reprezentarea urmării acesteia, adică lipsirea victimei de posibilitatea de a se deplasa şi de a acţiona în mod liber. Aşadar, infracţiunea de

37

lipsire de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie; fapta comisă din culpă nu este incriminată şi nu are deci caracter penal. Este de menţionat că, în concepţia legiuitorului nostru, ceea ce prezintă interes pentru existenţa diverselor infracţiuni este forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta (intenţie sau culpă) şi nu modalităţile pe care le poate îmbrăca, intenţia sau culpa. Intenţia, ca atitudine psihică este necesar să se manifeste în momentul săvârşirii acţiunii şi să îmbrăţişeze toate elementele şi cerinţele laturii obiective, astfel cum legea le impune. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut caracterul ilicit al acţiunii şi să-şi fi dat seama de rezultatul pe care îl va produce, indiferent dacă a urmărit sau numai a acceptat acest rezultat. Intenţia poate fi deci directă sau indirectă. Dacă autorul faptei a crezut că este îndreptăţită privarea victimei de libertate, acesta găsindu-se aparent într-una din situaţiile când lipsirea de libertate este permisă de lege, nu va fi răspunzător pentru fapta comisă, întrucât a acţionat din eroare (art.51 Cod penal). Dacă rezultatul urmărit sau acceptat de către autor, adică lipsirea victimei de libertate, nu este atins, fapta nu constituie o infracţiune, cu toate că autorul a acţionat cu intenţie, fiindcă legea nu a incriminat tentativa la această infracţiune. În ceea ce priveşte dovada laturii subiective, trebuie reţinut că procesele psihice, deşi sunt acte interne, se exprimă în atitudini fizice, în manifestări externe de natură să le pună în lumină conţinutul şi direcţia. De aceea, de cele mai multe ori, din modul concret în care a fost efectuată acţiunea, din circumstanţele care au precedat-o, au însoţit-o sau care i-au urmat, se poate deduce nu numai dacă făptuitorul a prevăzut sau nu rezultatul faptei sale, dar şi, în cazul afirmativ, daca el l-a urmărit, l-a acceptat. Acesta este motivul pentru care, în practică, ori de câte ori se pune problema caracterizării elementului subiectiv al unei fapte concrete sunt luate în considerare toate particularităţile acestei fapte, precum şi situaţiile şi împrejurările anterioare, concomitente şi chiar subsecvente comiterii ei. În principiu, deci, vinovăţia rezultă, de regulă, din materialitatea faptelor. Împrejurarea că fapta, fiind cunoscută în complexitatea tuturor datelor ce-i sunt proprii, nefiind nevoie a se administra alte probe, nu echivalează cu o prezumţie de vinovăţie, ci înseamnă doar că dovada vinovăţiei o constituie însuşi complexul acestor date, ele însele stabilite pe baza unor mijloace de probă şi a concluziilor logice ce se desprind din examinarea lor. Desigur, ori de câte ori va fi cazul, pentru elucidarea tuturor aspectelor legate de elementele laturii subiective, se va recurge şi la administrarea altor dovezi, un rol important avându-l expertizele medico-legale şi în primul rând cele psihiatrice, căci de gradul de normalitate al stării de sănătate a făptuitorului poate depinde şi desfăşurarea normală sau mai mult ori mai puţin deviată a proceselor sale psihice.

38

B.Consimţământul victimei la realizarea faptei
Consimţământul victimei are eficienţă juridică în înţelesul că restrângerea temporară a libertăţii unei persoane nu va constitui infracţiune din moment ce sa obţinut în prealabil acordul acelei persoane spre a fi supusă la unele restricţii care privesc libertatea sa. Desigur că persoana care îşi dă consimţământul trebuie să fie conştientă de semnificaţia măsurilor (restricţiilor) pe care le va suporta, iar voinţa ei este necesar să se manifeste liber. Revocarea consimţământului dat schimbă implicit şi caracterul faptei, menţinerea regimului de privaţiune a libertăţii după retragerea consimţământului conducând la săvârşirea infracţiunii.

39

Capitolul IV FORME, MODALITĂŢI ŞI TRATAMENT SANCŢIONATOR PRIVIND INFRACŢIUNEA DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL:
Secţiunea I – FORMELE INFRACŢIUNII.

Formele de realizare a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
Infracţiunea este, întotdeauna, o activitate a omului. Asemănător oricărei activităţi conştiente, activitatea infracţională presupune o desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea urmărilor periculoase. Activitatea infracţională propriu-zisă, care se desfăşoară în timp, din momentul efectuării primelor acte materiale, în vederea realizării rezoluţiei, până în momentul producerii rezultatului socialmente periculos parcurge aşa numitul "iter criminis". Pe acest parcurs pot fi identificate mai multe faze, cu semnificaţii juridice proprii. Vom avea aşadar o fază a actelor preparatorii, o fază a executării propriu zise, o fază a urmărilor care se poate prelungi în cazul anumitor infracţiuni până la momentul epuizării. În funcţie de momentul în care s-a încheiat acţiunea făptuitorului şi s-au desăvârşit urmările acesteia, executarea infracţiunii poate îmbrăca mai multe forme: acte preparatorii, tentativă, infracţiune consumată, infracţiune epuizată.
a.

Actele preparatorii efectuate în vederea săvârşirii infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal nu cad sub incidenţa legii penale. Dacă actele comise sunt incriminate de alte dispoziţii penale speciale, ele vor fi încadrate şi pedepsite sub imperiul încadrării legii speciale.

b. Tentativa, adică actele de executare întrerupte sau care nu au avut ca

urmare lipsirea unei persoane de libertate, nu cade nici ea sub incidenţa legii penale, art.189 Cod penal neincriminând decât forma consumată a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
c.

Consumarea infracţiunii are loc imediat ce s-a produs urmarea
periculoasă, adică subiectul pasiv este pus în situaţia de a nu se bucura de libertatea de mişcare şi acţiune.

40

d. După atingerea momentului în care fapta s-a consumat, urmarea

imediată se prelungeşte în timp, până la redarea libertăţii personale subiectului pasiv. Actele de menţinere a privării de libertate, deci omisiunea voită de a elibera durând un anumit timp, fapta capătă caracterul de infracţiune continuă, formă pedepsită de lege. Durata de menţinere a privării de libertate constituie un element de individualizare a gravităţii faptei.
e. Întrucât fapta are caracterul de infracţiune continuă, neexistând în mod

concret posibilitatea constatării unei infracţiuni în forma consumată, fără a fi continuă, pentru că odată încălcată libertatea unei persoane fapta se consumă şi odată cu trecerea primelor momente de la începutul restrângerii libertăţii aceasta devine continuă, în mod firesc va trebui să existe şi o formă a epuizării, care se va produce în momentul când lipsirea de libertate va înceta. În calificarea faptei nu are importanţă dacă încetarea se datorează făptuitorului sau unei alte cauze. După consumarea infracţiunii şi până la epuizare (forma epuizată) pot surveni alte urmări, fie amplificându-se cantitativ rezultatul iniţial, prin simplul fapt a trecerii timpului şi al menţinerii aceleiaşi situaţii, fie adăugându-se şi alte urmări (consecinţe) cu relevanţă penală a căror cauză o formează tot acţiunea făptuitorului, ceea ce va da loc la un concurs de infracţiuni.

Secţiunea II – MODALITĂŢI ALE INFRACŢIUNII

A.Modalităţi normative
Dispoziţia din alin.1 al art.189 Cod penal stabileşte conţinutul infracţiunii în modalitatea simplă, forma tipică; în dispoziţia din alin.2 al aceluiaşi articol sunt prevăzute modalităţile agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Modalităţile agravate sunt particularizate prin anumite circumstanţe (situaţii) prevăzute în dispoziţia legală, care, odată constatate în condiţiile concrete de săvârşire a faptei, sporesc gradul de pericol social şi atrag o înăsprire a pedepsei.

41

Legea a reţinut aceste împrejurări agravante deoarece de fiecare dată (invariabil) prezenţa lor sporeşte gradul de pericol social al faptei. În astfel de situaţii este posibil, din punct de vedere legal, şi necesar, din punct de vedere practic, să se prevadă circumstanţele care modifică modalitatea simplă (tipică), agravând-o. Aşadar, la conţinutul tipic al infracţiunii au fost legal ataşate, din multitudinea de împrejurări sau situaţii care ar putea să însoţească săvârşirea infracţiunii, acelea care au fost apreciate ca fiind de natură a spori întotdeauna gradul de pericol social al faptei şi deci şi răspunderea făptuitorului. La infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, modalităţile agravate au ca premisă comună modalitatea simplă, fiecare împrejurare agravantă fiind legată de un aspect sau altul al acestei modalităţi (infracţiunea tip). Astfel, modalităţile agravate privesc: fie mijloacele sau procedeele folosite (fapta săvârşită prin simulare de calităţi oficiale), fie persoana făptuitorului (când acesta este înarmat sau când doua sau mai multe persoane comit fapta împreună), fie scopul urmărit (obţinerea unui folos material, obligarea victimei la practicarea prostituţiei), fie persoana victimei (când aceasta este un minor sau când este supusă unor suferinţe fizice). Reţinerea uneia dintre modalităţile agravate atrage încadrarea faptei în dispoziţia din alin.2-4 al art.189 Cod penal. Aceeaşi încadrare se va da faptei şi în cazul când sunt reţinute mai multe modalităţi agravate, fapta fiind una singură. Această complexitate va fi avută în vedere, eventual, la individualizarea pedepsei.

B.Modalităţi agravate:
1.Fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale: Această situaţie face ca autorul să-şi creeze o situaţie favorabilă săvârşirii infracţiunii prin faptul că îşi creează aparenţa unor raporturi în baza cărora poate lipsi de libertate o persoană, creează aparenţa legalităţii constrângerii. Aşadar, persoana vătămată este înşelată de mijlocul folosit de către făptuitor, în această situaţie întâlnindu-se şi o atingere a libertăţii morale, încălcarea libertăţii fizice fiind doar urmarea vătămătoare a celei dintâi (dacă prima nu ar exista, persoana vătămată ar putea riposta, s-ar putea opune, şi poate chiar cu sorţi de izbândă). Întrebuinţarea acestui procedeu, intimidând, face să dispară orice opunere din partea victimei şi, totodată, lezează prestigiul autorităţii publice aducând atingere relaţiilor sociale a căror desfăşurare este asigurată prin activitatea normală a respectivei autorităţi.

42

Prin "calitate oficială" în sensul legii se înţelege funcţia, în atribuţiile căreia intră dreptul de a lua măsuri sau a executa ordine privitoare la libertatea persoanei. Numai invocarea unei astfel de funcţii este susceptibilă să creeze în cugetul victimei convingerea că se afla în faţa unei persoane îndreptăţite să o priveze de libertate şi că trebuie să se supună acţiunii efectuate împotriva sa. Asemenea atribuţii aparţin organelor de urmărire penală, organelor însărcinate cu executarea mandatelor judiciare, anumitor organe sanitare de depistare a bolilor contagioase, unor unităţi militare etc. Este necesar deci să se constate dacă s-a invocat o calitate oficială, care obiectiv implică atribuţii de efectuare a unor acte împotriva libertăţii cuiva. Nu au importanţă consideraţiile pentru care victima a luat lucrurile în serios şi a crezut că făptuitorul poate în mod legal efectua acţiunea, prin care era lipsită de libertate. Textul de lege foloseşte termenul de "simulare", acţiunea prin care făptuitorul care, în mod obiectiv, nu are o anumită calitate oficială în momentul săvârşirii faptei, pretinde ca ar deţine o asemenea calitate. Dobândirea ulterioară sau împrejurarea că făptuitorul o avusese înainte (situaţie cu o mai mare influenţă asupra victimei, mai ales atunci când aceasta cunoştea identitatea dintre făptuitor şi calitatea respectivă, fără a şti că aceasta a încetat). Nu sunt de natură să ducă la înlăturarea agravantei legale. Trebuie reţinut că în cazul acestei modalităţi agravate, victima acceptă îngrădirea adusă libertăţii sale convinsă că făptuitorul este autorizat să o facă şi nu opune rezistenţă. Nu trebuie confundată cu această modalitate agravată situaţia în care făptuitorul foloseşte o anumită calitate oficială pentru a îndeplini un simplu act material al infracţiunii (de exemplu pretinde că este ofiţer de poliţie doar pentru ca victima să-i deschidă uşa apartamentului şi pentru a putea pătrunde în interiorul acestuia, utilizând imediat după aceasta forţa pentru a o imobiliza pe victimă, încuind-o într-o cameră). 2. Fapta este săvârşită prin răpire: Lipsirea de libertate în mod ilegal este, de asemenea, mai gravă, potrivit aceluiaşi text de lege, atunci când fapta a fost săvârşită prin răpire. În această modalitate, împrejurarea agravantă constă în procedeul întrebuinţat de autor la săvârşirea faptei şi anume prin răpirea victimei. Legiuitorul nu face nici o precizare cu privire la noţiunea de "răpire", lăsând aceasta la latitudinea doctrinei şi practicii. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte răpirea ca noţiune relativă la persoane prin sintagma "a lua pe cineva cu sila şi a-l duce cu sine împotriva voinţei sale". În ce priveşte modalitatea de realizare a răpirii, aceasta poate fi săvârşită întrebuinţându-se violenţa fizică exercitată asupra victimei, folosirea de substanţe narcotice ori prin înşelăciune.
43

În ce priveşte violenţa fizică aceasta trebuie să se încadreze în limitele prevăzute de art.180 alin.1, în situaţia în care violenţele depăşesc aceste limite inerente realizării răpirii ele nu se mai absorb în infracţiunea prevăzută de art.189 şi suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. În ce priveşte folosirea de substanţe narcotice aceasta este absorbită de circumstanţa agravantă, numai dacă deţinerea sau utilizarea unor astfel de substanţe nu este prohibită de lege. Referitor la înşelăciune aceasta este absorbită în toate situaţiile în infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, fără a se pune problema concursului. Nu interesează dacă victima a opus rezistentă acţiunii făptuitorului, esenţial este ca transportarea ei la locul unde a fost lipsită de libertate să se facă cu înfrângerea voinţei sale. Nu contează dacă este cunoscut sau nu locul unde a fost condusă victima. Nu există răpire atunci când o persoană a consimţit să meargă la locul unde apoi a fost supusă unei privări de libertate sau atunci când întâmplător a ajuns în acel loc, fără ca făptuitorul să fi efectuat acte care să constituie o răpire; în această situaţie vom fi în prezenţa formei simple a infracţiunii.

3. Fapta este săvârşită de o persoană înarmată: Această modalitate agravată există atunci când fapta a fost săvârşită de către o persoană care în momentul săvârşirii acţiunii infracţionale avea asupra sa o armă, a cărei prezenţă creează un efect intimidant asupra victimei, făcând ca fapta să fie săvârşită mai uşor. Pericolul social sporit al acestei circumstanţe agravante rezidă şi din posibilitatea pe care o are făptuitorul de a folosi arma respectivă împotriva victimei sau a altor persoane. O persoană este considerată că a fost înarmată dacă la comiterea faptei a avut asupra sa o armă, care este special confecţionată pentru a servi la atac sau apărare, ori s-a folosit efectiv de o astfel de armă. Prin "armă" trebuie să înţelegem, în sensul art.151 Cod penal, "orice instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă de către lege sau orice alt obiect de natură a putea fi folosit ca armă şi pe care îl întrebuinţează în mod efectiv pentru atac". Nu este nevoie ca ulterior arma să se găsească la făptuitor sau aceasta să-i aparţină; relevantă este împrejurarea dacă la comiterea faptei făptuitorul avea asupra sa o armă propriu-zisă sau un obiect considerat prin asimilare ca armă, care a fost efectiv folosit împotriva victimei. Este de ajuns ca folosirea armei să se facă într-un moment al desfăşurării activităţii infracţionale (de exemplu cu ocazia începerii executării infracţiunii sau în tot timpul cât persoana este pusă în situaţia de a nu putea dispune de libertatea sa); simplul fapt că s-a găsit asupra făptuitorului un obiect susceptibil de a fi utilizat ca armă nu este suficient pentru a socoti realizată modalitatea
44

agravată. În cazul armelor asimilate este necesar să se stabilească dacă arma a fost folosită pentru a constrânge victima; în cazul armei propriu-zise este suficientă ameninţarea produsă asupra victimei prin simpla existenţă a armei purtată în mod vizibil de făptuitor. Speţă: Dec.592/1992-T.m.B. Fapta unei persoane care, după ce a oprit un taxi particular, a forţat pe conducătorul acestuia, ameninţându-l cu un cuţit, să-l transporte timp de 2 ore în diverse zone ale municipiului Bucureşti constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece în condiţiile de mai sus, libertatea de mişcare a victimei a fost grav încălcată.

4.Fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună : Desigur că participarea mai multor făptuitori în timpul executării elementului material al faptei agravează pericolul social al lipsirii de libertate. După cum s-a mai arătat, operarea făptuitorilor măreşte şansele de reuşită şi produce un efect intimidant asupra victimei, slăbindu-i curajul de a încerca o cât de slabă opunere şi diminuându-i posibilităţile de a se sustrage urmărilor acţiunii comise. Dispoziţia legală prevede participarea a două sau mai multe persoane (prin derogare de la dispoziţia din partea generală a Codului penal potrivit căreia trebuie să coopereze trei persoane). Aceste persoane trebuie să fi acţionat împreună la efectuarea actelor de executare. Întrucât textul se referă la "săvârşirea faptei" este lipsită de relevanţă împrejurarea că printre făptuitori s-ar afla persoane care nu răspund penal, ceea ce a avut în vedere legea fiind cooperarea materială, ca o circumstanţă care sporeşte periculozitatea faptei săvârşite. Participantul care răspunde penal va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru modalităţile agravate chiar şi în ipoteza când este exclusă sau înlăturată răspunderea penală pentru toţi ceilalţi participanţi. Instigatorii şi complicii vor răspunde pentru fapta legal agravată, dacă au cunoscut că la săvârşirea infracţiunii vor participa doi sau mai mulţi autori. Din grupul de două sau mai multe persoane poate să facă parte orice persoană, pentru că legiuitorul are în vedere o cooperare de ordin material, o asociaţie de persoane care realizează împreună o acţiune şi care creează un efect intimidant pentru victimă. Dacă între făptuitori sunt şi minori, infracţiunea se va încadra în alin.2 al dispoziţiei legale, fiind o modalitate agravată cu reţinerea pentru infractorul major şi a circumstanţei agravante prevăzute de art.75,lit.c, Cod penal. Această modalitate agravată exclude posibilitatea săvârşirii faptei în coautorat în varianta simplă, coautoratul constituind la această infracţiune o modalitate agravată, el
45

însuşi. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal fiind o infracţiune continuă, nu este necesar să existe în tot timpul continuării acelaşi număr de făptuitori. Aceştia pot acţiona succesiv, se pot substitui chiar, intervenţia lor făcându-se la aceeaşi faptă, din moment ce se include în durata de timp în care persoana a fost lipsită de libertate. Speţă: DECIZIE nr.201/A din 1999 Lipsirea de libertate în mod ilegal. Fapta săvârşită de două sau mai multe persoane împreună asupra unei victime minore. EMITENT:CURTEA DE APEL PLOIEŞTI-SECŢIA PENALĂ Analiza literală a dispoziţiilor art.189 cod penal determină concluzia că în cazul în care lipsirea de libertate în mod ilegal este săvârşită de două sau mai multe persoane, ori victima este minoră, fapta realizează conţinutul formei calificate a infracţiunii incriminate în alin.2 şi se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Întrucât dispoziţia legală se referă la "săvârşirea faptei", faţă de prevederile art.144 teza ultimă Cod penal, rezultă că singura condiţie pentru exercitarea laturii obiective este aceea ca cel puţin două persoane să fi acţionat împreună la efectuarea actelor de executare, neinteresând sub aspectul încadrării juridice forma participaţiei naturale. Aşadar, instigatorii ori complicii urmează să răspundă pentru forma legal agravată, dacă au avut reprezentarea că activitatea infracţională va fi desfăşurată într-un grup de minimum două persoane. În speţă, la data de 30 aprilie 1998 cei doi concubini inculpaţi s-au hotărât să sustragă bani şi bunuri de la persoanele care foloseau un drum forestier pentru a se deplasa la o staţie CFR. Astfel, potrivit înţelegerii prealabile, întâlnind partea vătămată-minor în vârstă de 17 ani, coinculpata i-a solicitat un chibrit să-şi aprindă ţigara, timp în care celălalt făptuitor, trăgând-o de haine a determinat-o să-l urmeze în interiorul pădurii. În continuare, minorul a fost legat cu sfoara de un copac şi lăsat sub pază coinculpatei, care timp de circa trei ore a refuzat să-i dea drumul, deşi a fost rugată insistent. Faţă de cele expuse, dovedindu-se ca răpirea şi lipsirea de libertate s-au realizat prin conjugarea actelor materiale executate de către autor şi complice, care au şi recunoscut că datorită fizionomiei şi constituţiei fizice au avut reprezentarea că partea vătămată este "un copil",- deci o persoană minoră-, cei doi participanţi trebuie să răspundă penal pentru autorat şi, respectiv, complicitate la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în forma agravată, incriminată, prin art.189 alin.2 Cod penal, şi nu în condiţiile alin.1, cum nelegal a stabilit prima instanţă.

46

5.Făptuitorul cere în schimbul eliberării un folos material: O altă circumstanţă agravantă, prevăzută de art.189, alin.2 Cod penal şi care vizează latura subiectivă a infracţiunii constă în cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, în schimbul eliberării. Aşadar, în acest caz, latura subiectivă a infracţiunii se îmbunătăţeşte cu un "scop", acela de a obţine de la victimă sau de la o altă persoană cu care aceasta este în relaţie un anumit avantaj care poate fi material sau de altă natură. În prima ipostază textul se referă la un folos material care poate fi exprimat în bani, bunuri, servicii sau orice altă modalitate matrimonială. Acest folos poate fi pretins direct victimei, familiei acesteia, unei alte persoane apropiate sau cunoscute, chiar unei terţe persoane care nu are nici o legătură cu victima. Într-o altă ipostază legiuitorul a prevăzut şi cererea oricărui alt avantaj făcând astfel să fie acoperite legal toate situaţiile în care făptuitorul ar urmări un anumit profit, crearea sau schimbarea unei anumite situaţii de fapt ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Dispoziţia din alin.2 al art.189 prevede simpla formulare a unei cereri în acest sens de către făptuitor. Cu atât mai mult va fi realizată modalitatea, atunci când făptuitorul a obţinut folosul material. În acest caz, nu va exista un concurs de infracţiuni între lipsirea de libertate în mod ilegal şi şantaj, ci infracţiune unică pentru că şantajul este absorbit ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; este deci o modalitate de infracţiune complexă (vezi dispoziţia din alin.3 al art.41 Cod penal) . Folosul material poate fi solicitat prin variate mijloace: în mod direct sau indirect, prin viu grai sau în scris, prin mijloace insidioase, din care victima deduce, fără putinţă de îndoială, intenţiile urmărite de făptuitor. Fapta va fi săvârşită în această modalitate agravată şi în cazul când cererea făptuitorului, deşi formulată, nu a ajuns la cunoştinţa victimei, fiind interceptată, deoarece legea opreşte simpla cerere a unui folos material. Se pune problema ce se întâmplă dacă făptuitorul era îndreptăţit să primească acel folos sau avantaj (spre exemplu în urma unui împrumut, victima nu mai restituie făptuitorului suma de bani cuvenită la scadenţă). Şi în această situaţie avem de a face cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal pentru că nerespectarea unei obligaţii nu dă dreptul încălcării libertăţii individuale (aceste cazuri fiind expres şi limitativ prevăzute de lege), şi, mai mult decât atât, pentru orice situaţie de acest gen există căi legale de rezolvare. În principiu, nu interesează dacă făptuitorul a primit sau nu folosul solicitat sau care urma să fie modalitatea de utilizare a acestuia, însă se pune problema când acest folos era datorat de către victimă făptuitorului? În concluzie, esenţial în această situaţie este solicitarea unui folos sau avantaj pentru existenţa circumstanţei agravante.

47

6.Când subiectul pasiv este un minor: Starea de minoritate a victimei reprezintă o altă circumstanţă agravantă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Această circumstanţă este una obiectivă, preexistentă infracţiunii şi trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Legea o prevede ca modalitate agravată, ţinând seama de repercusiunile pe care săvârşirea faptei le-ar avea asupra dezvoltării normale a minorului şi de rezonanţa ce ar stârni-o în sufletul şi conştiinţa minorului. Este luată în considerare vârsta victimei, care la data comiterii infracţiunii trebuie să fie sub 18 ani. Pericolul social sporit al acestei circumstanţe agravante rezidă din faptul că o persoană minoră se află într-o situaţie de inferioritate atât fizică ,cât şi psihică, faţă de făptuitor, nefiind capabilă să reacţioneze la fel de ferm ca o persoană majoră. Starea de minoritate trebuie să fie cunoscută sau prevăzută de autor. Cât priveşte cunoaşterea exactă a acesteia cazul este mai rar întâlnit; făptuitorul poate cunoaşte vârsta din proprie experienţă sau din alte surse, dar referitor la prevedere, făptuitorul trebuie să fi avut posibilitatea reală de a prevede că victima este o persoană sub 18 ani. În general acest lucru nu ridică dificultăţi, pentru că aspectul fizic ca şi aptitudinile morale ale victimei pot oferi indicii sigure asupra vârstei aproximative a persoanei vătămate, de asemenea, anumite circumstanţe în care se află victima pot oferi posibilitatea de a prevede vârsta acesteia (de exemplu victima ieşea dintr-o şcoală generală). Sunt însă şi situaţii în care posibilitatea de a prevede vârsta victimei este foarte scăzută, şi anume atunci când avem de a face cu un minor de 16-17 ani a cărui dezvoltare fizică (înălţime, constituţie atletică, robusteţe) poate crea aparenţa unei vârste ceva mai mari a acestuia. În această situaţie, în care făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei, crezând că persoana lipsită de libertate este mai mare de 18 ani, circumstanţa agravantă nu subzistă şi fapta sa se va încadra în alin.1 al dispoziţiei legale, ca infracţiune simplă (situaţie care este la aprecierea instanţei de judecată). În contextul actual, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în modalitate agravată a săvârşirii asupra unui minor este întâlnită destul de des în cadrul traficului de persoane peste hotare în diverse scopuri antisociale (executarea de filmuleţe cu scene de pedofilie, trafic de sclavi, trafic de organe). Speţă: Dec.127/1992-T.m.B. Fapta inculpatului care într-o seară, în jurul orelor 20,00 , văzând în faţa blocului în care locuia 4 minori, în vârstă de 7-11 ani i-a chemat în apartamentul său, unde, după ce a încuiat uşa, i-a privat de libertate timp de 6 ore, silindu-i săi spună unde se află fiul său şi cum a cheltuit banii furaţi de acasă, constituie 4 infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal aflate în concurs real, nu ideal.

48

7.Când victima este supusă unor suferinţe: Orice faptă, orice infracţiune determină o serie de urmări negative ce provoacă pentru o persoană sau mai multe, anumite suferinţe, amploarea acestora fiind în raport direct cu pericolul social al faptei. Fiecare infracţiune săvârşită în forma simplă presupune un nivel minim, inerent de suferinţe fizice sau psihice provocate victimei. Această circumstanţă agravantă se referă la situaţia în care nivelul acestor suferinţe provocate victimei este depăşit datorită mijloacelor prin intermediul cărora făptuitorul realizează elementul material al infracţiunii. Suferinţele provocate pot fi fizice sau psihice şi sunt evidenţiate de modul în care a fost realizată infracţiunea sau din tratamentul aplicat victimei în perioada lipsirii de libertate, neavând importanţă dacă acestea au fost sau nu executate într-un scop anume. Suferinţele fizice pot fi de exemplu: expunerea victimei la sete, înfometarea acesteia, imposibilitatea satisfacerii necesităţilor fiziologice, expunerea la frig etc. Se are în vedere aici numai supunerea victimei unor suferinţe, nu şi pricinuirea vreunei vătămări corporale sau a periclitării sănătăţii acesteia, astfel devenind incidente prevederile referitoare la concursul de infracţiuni. Constituie suferinţe psihice atingerea gravă adusă demnităţii sau onoarei victimei, expunerea acesteia la batjocură, ameninţarea victimei cu o faptă păgubitoare pentru sine sau pentru o altă persoană. Provocarea suferinţelor trebuie constatată obiectiv, dacă victima a fost supusă efectiv unor suferinţe, ceea ce implică o comportare în acest sens din partea făptuitorului. Suferinţele la care victima a fost supusă trebuie raportate şi la starea acesteia, care fizic sau psihic poate favoriza apariţia lor (de exemplu victima este o persoană debilă sau suferindă, ori în vârstă). În foarte multe cazuri, făptuitorii sunt conduşi de un anumit scop în săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în aceasta modalitate cum ar fi obţinerea anumitor foloase ulterioare, convingerea victimei de a nu realiza sau de a realiza anumite acte, constrângerea acesteia să dea anumite informaţii. Speţă: . DECIZIE nr.442 din 28 octombrie 1999 Lipsirea de libertate în mod ilegal. Infracţiune continuată. Decesul victimei în condiţii neelucidate. EMITENT: CURTEA DE APEL SUCEAVA-SECŢIA PENALĂ Prin sentinţa penală nr.880/1999 a Judecătoriei Botoşani, inculpatul F.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea continuată de lipsire de
49

libertate în mod ilegal prevăzută şi pedepsită de art.189 alin.2 cu aplicarea art.41 şi 42 Cod penal, reţinându-se că în perioada 1993-1994 în mod repetat, şi-a legat soţia de mâini şi de picioare, împiedicând-o să iasă din casă, aceasta decedând în condiţii neelucidate, în luna noiembrie 1996, fiind îngropată în grădină de către inculpat, scheletul fiind descoperit după doi ani. Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat prin decizia penala 421/A din 25 mai 1999 a Tribunalului Botoşani. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul susţinând că instanţele au comis o eroare gravă de fapt când au pronunţat condamnarea pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, motiv de casare prevăzut de art.385^9 pct.18 Cod procedură penală şi că pedeapsa este prea mare, motiv de casare prevăzut de acelaşi articol la pct.14. Curtea de Apel Suceava, sesizată cu judecarea recursului, l-a respins ca nefondat reţinând că săvârşirea infracţiunii de către inculpat este dovedită prin depoziţiile martorilor B.S., L.E. şi F.R.(fiica inculpatului si victimei) şi că instanţa de fond a individualizat în mod corect pedeapsa.

8.Prin săvârşirea faptei a fost pusă în pericol sănătatea sau viaţa victimei: Această modalitate agravantă se deosebeşte de precedenta prin aceea că, în cazul suferinţelor la care victima a fost supusă, acestea au fost suportate de către aceasta, pe când la modalitatea de faţă regimul aplicat victimei creează o stare de pericol pentru sănătatea sau viaţa acesteia. După cum s-a arătat mai sus suferinţele la care a fost supusă victima pot proveni din diferite acte ce nu pun însa în pericol viaţa şi sănătatea victimei. Când se comit acte care, fără a produce suferinţe imediate, pun însă în pericol sănătatea sau viaţa victimei, atunci fapta îmbracă specificul modalităţii de care ne ocupăm aici. Pericolul rezultă în mod obiectiv din desfăşurarea activităţii infracţionale şi din tratamentul (regimul) aplicat victimei. Pericolul social cerut de lege este realizat dacă în condiţiile de săvârşire a faptei existau toate riscurile ca victima să-şi piardă viaţa sau să sufere vreo vătămare a sănătăţii sale (de exemplu victima, persoană debilă, este ţinută într-o locuinţă insalubră şi neîncălzită; ori victimei i se administrează în mod repetat substanţe narcotice; sau victima este închisă într-o cameră unde a stat o persoană suferindă de o boală contagioasă). Nu este nevoie ca starea de pericol să persiste tot timpul cât durează lipsirea de libertate; este de ajuns ca într-un moment din acest timp să se fi ivit prezenţa pericolului. În ceea ce priveşte cunoaşterea de către făptuitor a posibilităţii de a fi pusă în pericol sănătatea sau viaţa victimei datorită mijloacelor utilizate, locului unde
50

persoana a fost sechestrată etc., trebuie spus că acesta trebuia să aibă posibilitatea de a fi prevăzut apariţia unor astfel de consecinţe, în caz contrar, când aceste consecinţe se produc ca urmare a acţiunii mai multor cauze, printre care starea victimei de sănătate, acţiunea unor energii externe independente de voinţa făptuitorului, această agravantă nu subzistă. 9.Fapta are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei: Această modalitate agravată prevăzută de alin.3 al art.189 este una de o gravitate sporită, atât prin urmările produse, cât şi prin efectul social pe care îl produce. Pierderea vieţii unei persoane reprezintă unul din efectele cele mai dezastruoase pe care îl poate avea o faptă antisocială, fapt recunoscut şi de legiuitorul român care după capitolul de infracţiuni contra siguranţei statului a reglementat infracţiunile contra persoanei, dând astfel maximă atenţie vieţii, ca valoare socială. În cazul de faţă decesul victimei survine ca urmare a morţii provocate de către făptuitor, a sinuciderii victimei, sau ca urmare a condiţiilor în care aceasta a fost sechestrată. Această situaţie presupune o multitudine de modalităţi de realizare, întâlnite atât în situaţia provocării de suferinţe victimei, cât şi în cea a punerii în pericol a sănătăţii sau vieţii acesteia, diferenţa făcând-o urmările acestor acţiuni, care în acest caz sunt maxime: victima moare sau se sinucide. Speţă: Curtea de Apel Constanţa dec.nr.228/2000 Inculpaţii au lipsit victima în mod ilegal de libertate şi au exercitat asupra ei presiuni psihice şi constrângeri fizice, astfel încât aceasta, pretextând că merge la toaletă, a sărit pe fereastră de la etajul 3, căzând pe trotuar şi suferind politraumatisme în urma cărora a decedat. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în formă agravată, art.189,alin.4, Cod penal. Speţă: Dec.40/1996 Curtea de Apel Bucureşti Inculpatul în urma neînţelegerii cu tatăl său, l-a trântit pe patul din bucătărie şi, imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile şi picioarele cu două bucăţi de sfoară, după care, astfel legat, l-a dus în pivniţă, unde după aproximativ o oră, victima a decedat, moartea sa producânduse conform concluziilor expertizei medico-legale ca urmare a hemoragiei

51

consecutive traumatismului, cu ruptură de splină, produs prin comprimarea toraco-abdominală.

10.Când în schimbul eliberării se cere ca statul sau o altă organizaţie să îndeplinească un anumit act: Această modalitate agravată se aseamănă cu cea în care se cere un folos, însă în această situaţie este diferită persoana căreia i se cere ceva, şi anume statul sau o altă organizaţie statală sau internaţională. Motivul pentru care a fost introdusă această circumstanţă a fost creşterea considerabilă a atentatelor teroriste în ultimii ani, fiind nevoie şi de o reglementare penală pe măsură. În general această circumstanţă are şi implicaţii internaţionale, putând periclita printre altele şi relaţiile interstatale. Natura actului cerut spre realizare trebuie să fie ilicită, într-un scop ilicit, sau chiar licit, dar în condiţii sau pentru persoane ce nu intră sub incidenţa legii. Nu are importanţă dacă actul a fost realizat sau nu, şi nici ce natură a avut acesta (de ordin material, social, economic etc.). 11.Fapta este săvârşită de o persoană dintr-un grup organizat: Având în vedere evoluţia fenomenului infracţional din ultima perioadă trebuie spus că de multe ori cele mai grave fapte de lipsire de libertate în mod ilegal sunt săvârşite de către persoane din grupuri organizate. Sintagma "grup organizat" desemnează orice asociere de mai multe persoane a căror principală ocupaţie este obţinerea de venituri din săvârşirea de infracţiuni, sau care săvârşesc aceste fapte în sprijinul unei idei, concept, scop. Se pune problema existenţei concursului de infracţiuni între lipsire de libertate în mod ilegal şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni. Trebuie specificat că făptuitorul trebuie să săvârşească fapta în legătură cu activitatea sa în grupul din care face parte, şi nu ca o întâmplare fără o anumită legătură cu asociaţia al cărei membru este, altfel agravanta nu subzistă.

12.Fapta a fost săvârşită în scopul obligării la practicarea prostituţiei: În acest caz avem o situaţie asemănătoare cu una anterioară, în care se obţine un anumit profit de pe urma victimei, folos care în această situaţie este
52

specificat expres de către legiuitor, şi anume obţinerea de venituri din practicarea prostituţiei de către victimă în mod silit. Speţă: . Curtea de Apel Bucureşti decizia nr.1017/1998 Inculpaţii au luat-o pe partea vătămată într-un autoturism, spunându-i că vor merge în oraşul Alexandria spre a se distra, însă au dus-o în Bucureşti, la locuinţa unuia dintre ei, unde au ţinut-o 5 zile, sub cheie, silind-o să se prostitueze în beneficiul lor. Fiind condamnaţi pentru infracţiunea de lipsire libertate în mod ilegal şi proxenetism (art.329 Cod penal), inculpaţii susţin în recurs că nu se fac vinovaţi de cea dintâi din infracţiunile sus menţionate deoarece partea vătămată a fost de acord să meargă cu ei la Alexandria ca să se distreze. Din momentul în care victima a fost luată în autoturism, fiind indusă în eroare, în sensul că merge la Alexandria, pentru distracţie, şi nu la Bucureşti, pentru a se prostitua, infracţiunea de lipsire de libertate a existat în mod obiectiv, indiferent dacă persoana vătămată era conştientă sau nu că i s-a anihilat ori i s-a restrâns posibilitatea de mişcare; eroarea în care se afla victima nu echivalează cu consimţământul său. Pentru existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal nu interesează dacă victimei i s-a lăsat ori nu libertatea de mişcare într-un perimetru restrâns, prin voinţa inculpaţilor, nici dacă locul unde s-a produs privarea de libertate era închis sau deschis, stabil sau mobil (autoturism), de asemenea nu prezintă interes nici faptul că regimul la care a fost supusă victima după ajungerea la Bucureşti a fost mai blând sau mai riguros, ori dacă acesteia i s-au îngăduit unele libertăţi, aşa cum susţin inculpaţii

C.Modalităţi faptice:
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea în concret modalităţi destul de variate. Multe din aceste modalităţi de fapt privesc procedeul folosit de făptuitor în comiterea infracţiunii. Or, procedeul folosit reprezintă întotdeauna un indice serios de evaluare a pericolului social al faptei săvârşite, pericol de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama. Astfel, acţiunea făptuitorului se poate săvârşi prin întrebuinţarea de violenţe fizice. Constrângerea fizică exercitată de făptuitor reprezintă de altfel o modalitate obişnuită în săvârşirea infracţiunii. Este indiferent dacă violenţa este exercitată prin violentă fizică a făptuitorului sau de energii străine folosite de acesta. Infracţiunea poate fi săvârşită prin acţiuni care nu ating direct persoana victimei dar produc o stare de fapt, datorită căreia aceasta nu mai are putinţa să

53

se deplaseze şi să acţioneze liber (de exemplu acţiunea de ascundere a cheii pentru ca persoana să nu poată ieşi din casă; acţiunea de încuiere a hainelor în dulap, pentru ca persoana care doarme să nu poată pleca când se va trezi; acţiunea de distrugere sau de reglare a motorului maşinii folosită de victimă în deplasările sale). Fapta poate fi săvârşită şi cu ajutorul constrângerii psihice, victima fiind ameninţată cu un rău în faţa căruia îşi manifestă voinţa în condiţii de constrângere (de exemplu făptuitorul determină victima să intre într-un anumit loc un interval de timp, sub ameninţarea recurgerii la violenţe fizice). Făptuitorul poate realiza lipsirea de libertate şi prin amăgire, prin inducere în eroare, astfel încât victima să se autoimobilizeze datorită unor reprezentări necorespunzătoare cu realitatea (de exemplu făptuitorul, spre a determina pe victimă să nu părăsească locuinţa, insinuează că s-ar fi declarat în localitate o epidemie; datorită acestei amăgiri victima s-a hotărât să rămână în casă).

54

Secţiunea III – TRATAMENT SANCŢIONATOR

Sancţiuni aplicabile în cazul săvârşirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
Pentru modalitatea simplă (forma tipică) a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este prevăzută în dispoziţia din alin.1,art.189,Cod penal o pedeapsă cu închisoare de la 3 la 10 ani. În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani. Alineatul 3 al art.189 prevede că se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani lipsirea de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a obliga la practicarea prostituţiei. Dacă pentru eliberarea persoanei se cere , în orice mod, ca statul , o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea da la 7 la 18 ani. Dacă, însă, faptele prevăzute la alineatul 1- 4 se săvârşesc de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alineatului 1,închisoare de la 7 la 18 ani, în cazul alineatelor 2 şi 3, închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul alineatului 4. Dacă fapta a avut urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani. Tentativa faptelor prevăzute la alin 1-4 este pedepsibilă. Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute la alin 4.

55

Capitolul V ANALIZĂ INTERDISCIPLINARĂ:

Secţiunea I – ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Formele de manifestare ale infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal sunt complexe şi variate şi reflectă natura şi esenţa factorilor ce stau la baza acestor fapte cu grade diverse de periculozitate care ocupă o pondere din ce în ce mai importantă în ansamblul fenomenului infracţional din ţara noastră. Examinând practica judiciară ni se oferă posibilitatea de a constata că, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor contra persoanei, un rol important îl au mijloacele juridice, dreptul nostru penal, constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime a cetăţenilor, de asigurarea securităţii persoanelor. Cercetarea criminologică a acestor infracţiuni cu urmări uneori ireversibile implică abordarea complementară a fenomenului infracţional cu studierea aspectelor comportamentului făptuitorilor. Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra persoanei este de observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane primitive şi josnice, elemente inadaptate ale căror structuri psihologice şi etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate ş.a. Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra persoanei utilizează conceptul de “personalitate criminală” ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament. Din cauzele şi condiţiile favorizatoare acestui gen de infracţiune enumăr câteva, fără a da aceste enumerări cu caracter limitativ: - nivelul de cultură şi educaţie scăzut al făptuitorilor în marea lor majoritate; - unele deficienţe în cadrul familiei; - neîncadrarea în muncă sau insuficienta integrare la locul de muncă; - unele trăsături negative de comportament; - afecţiuni psihopatologice, apărând deficienţe în ceea ce priveşte capacitatea de înţelegere, dovedesc imaturitate, manifestă atitudine agresivă refractară la ordine, sunt dificili în raporturi interumane, rebeli;
56

Mulţi dintre făptuitori sunt marcaţi de neîncredere, sunt vicleni, simulanţi, ostentativi în comportament, iar unii dintre ei au suferit de o maladie psihiatrică sau / şi neurologică. - existenţa unor stări conflictuale între anumite persoane, răzbunătoare; - unele cazuri ereditare, temperament, grad de civilizaţie; - consumul excesiv – statornic sau întâmplător – de alcool sau, mai nou, de substanţe toxice euforizante şi halucinogene; - aportul victimei la săvârşirea unor astfel de infracţiuni, ştiindu-se faptul că există între agresor şi agresat o interrelaţie care nu poate fi trecută cu vederea. De-a lungul timpului au existat numeroase teorii care, abordând criminalitatea, mai bine zis “personalitatea criminală” dintr-un punct de vedere complex (cauze şi condiţii favorizatoare, personalitatea şi caracterul făptuitorului, mod de acţionare etc.) şi coroborând rezultatele unor cercetări criminologice, sociologice, psihiatrice, biologice, au încercat să explice acest fenomen al „personalităţii criminale”, dar şi să găsească soluţii adecvate combaterii unor asemenea fapte şi a tratamentului celor care le-au săvârşit12. Astfel din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, care consideră că personalitatea umană cuprinde Eul (Ego) – conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, Supereul (Super – Ego) – conştiinţa morală achiziţia recentă a individului dezvoltată în conformitate cu normele şi nivelul sociocultural al comunităţii din care face parte – şi Sinele (Id) – polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instructive predominant sexuale şi agresive, entităţile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât şi Supereul. La nivelul Sinelui comportamentul antisocial este un rezultat al declanşării necontrolate a pulsurilor organice antisociale, care în unele cazuri înlătură cenzura impusă de Eu şi Supereu. La acest nivel, intelectual, orice persoană este considerată capabilă să săvârşească infracţiuni grave cu violenţă. Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul. Structura negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund-antisociale care în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate.. Pe aceeaşi linie etiologică se situează şi argumentarea teoretică a criminologului John Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reprezintă o reacţie la o situaţie frustrantă. Reacţia poate fi atât de spontană, încât şi Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalităţii antisociale cu caracter agresiv. În opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lung de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă la săvârşirea actului infracţional. De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalităţii criminale. Autorul consideră că
12

Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996.

57

trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitate psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă) nu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate. În consecinţă, între personalitatea infractorilor şi cea a noninfractorilor ar exista diferenţă cantitativă şi nu calitativă. Devalorizarea sistemului de norme şi valori a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Dar aceasta nu este o caracteristică particulară specifică numai ţării noastre, criminalitatea a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile din întreaga lume, recrudescenţa şi escaladarea criminalităţii în acest domeniu manifestându-se deosebit de acut în ţările occidentale. Am prezentat şi aspecte legate de violenţă şi factorii cauzatori ai acesteia pentru că în cele mai multe cazuri lipsirea de libertate nu este săvârşită singular, ci în concurs cu alte infracţiuni, de obicei infracţiuni cu violenţă, constituind un mijloc de uşurare sau înlesnire a săvârşirii acestora. În general cel care săvârşeşte o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal este un individ care a mai săvârşit în trecut fapte cu violenţă şi a recurs la lipsirea de libertate pentru a uşura săvârşirea altor fapte cum ar fi: tâlhărie, viol, vătămare corporală, şantaj, obligarea la practicarea prostituţiei, etc. Prezintă interes din punct de vedere criminologic acele fapte de lipsire de libertate în mod ilegal care conţin în cadrul laturii subiective un anumit scop, un interes, pentru că a asemenea faptă săvârşită pasager este rar întâlnită şi în respectivele cazuri făptuitorul are de multe ori şi afecţiuni psihice.

58

Secţiunea II – ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza obiecte, fiinţa umană cu toate atributele ei sau ambele. Opusul agresivităţii este comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranţă, echilibru. Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi sociale. Delincvenţa şi infracţionalitatea constituie formele de vârf ale manifestării agresivităţii, iar statisticile întocmite în diverse ţări arată o creştere îngrijorătoare. Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti, nu numai că nu regăsim un consens, dar se pare că nivelul de împrăştiere al punctelor de vedere este chiar mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice. Iată câteva din punctele de vedere exprimate mai recent: în definirea agresivităţii trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenţie? De exemplu un părinte poate manifesta agresivitate faţă de copil, dar cu intenţia clară de "a face om din el". Părintele poate deci restrânge libertatea copilului, justificându-se prin aceea că nu doreşte ca al său copil să intre în contact cu anumite grupuri sau anturaje pe care le consideră ca având nişte comportamente negative. Opţiunea autorilor îşi îndreaptă atenţia în special asupra intenţiei: agresivitatea = orice act ce are ca scop producerea unui prejudiciu ţintei vizate. Destul de frecvent agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi cazuri de conduită agresivă (când este clară intenţia de a vătăma, de a face rău), în forme nonviolente. În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal agresivitatea este de regulă nonviolentă sau mixtă: este clară intenţia de a face rău, dar acest lucru se desfăşoară fără nici o urmă de violenţă. Criteriile de clasificare a agresivităţii pun în evidenţă marea complexitate a acestui fenomen, iar din multitudinea de criterii reţinem ca relevant la acest caz doar forma de manifestare a agresivităţii în funcţie de care întâlnim: -agresivitate violentă şi nonviolentă; -agresivitate latentă şi manifestată; Astfel, în ce ne priveşte, putem vorbi de agresivitatea nonviolentă des întâlnită în cazul infracţiunii de lipsire de libertate atunci când ne gândim la atingerea adusă libertăţii psihice a persoanei, şi de asemenea de agresivitatea latentă, pentru că lipsirea de libertate este o infracţiune ce se desfăşoară în timp, iar agresivitatea nu se repercutează toată dintr-odată asupra victimei, ci în mod
59

latent, restrângerea libertăţii aducând o vătămare psihică victimei, nu sub formă de şoc, impact, ci gradual prin trecerea timpului.

60

Capitolul VI PROBLEME RIDICATE DE EXISTENŢA CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI
Secţiunea I- LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL ÎN CONCURS CU TÂLHĂRIE

Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal: infracţiune unică sau concurs de infracţiuni
Tâlhăria este una dintre infracţiunile al cărei element material are multe puncte comune cu cel al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, motiv pentru care se pune deseori problema încadrării juridice a unor situaţii de fapt într-o infracţiune unică, tâlhărie sau lipsire de libertate în mod ilegal, sau într-un concurs între cele două. Iată câteva exemple concrete: 1.Curtea de Apel Constanţa (dec.pen.nr.104/1993) a decis că, în mod greşit, s-a reţinut în sarcina inculpatului şi infracţiunea de lipsire de libertate prevăzută în art.189 Cod penal, în concurs cu tâlhăria, întrucât fapta sa comisivă, care ar fi putut constitui latura obiectivă a primei infracţiuni, intră în conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie, constituind mijlocul de realizare a acesteia. Inculpatul, în seara zilei de 3 martie 1993, pătrunzând în locuinţa părţii vătămate D.E., pentru a sustrage bunuri şi nereuşind într-o primă fază, fiindcă partea vătămată i-a opus rezistenţă, a legat-o de mâini şi de piciorul mesei pentru a putea sustrage suma de 500 de lei din portmoneul aflat sub pernă. În raport cu aceste împrejurări, nu se poate susţine că inculpatul a urmărit să o lipsească pe victimă de libertate în mod nelegal, ci numai să-i înfrângă rezistenţa pentru a putea însuşi suma de bani. 2.Într-o altă speţă Curtea de Apel Bucureşti (secţia a II-a penală, dec. nr. 12/1994) a avut de rezolvat o problemă similară. În fapt, inculpatul, după ce a pătruns în domiciliul părţii vătămate spre a comite un furt, fiind surprins de aceasta, a trântit-o la pământ şi, după ce a lovito de mai multe ori, a împins-o mai întâi până la uşa de acces în subsol şi apoi pe scară, asigurând uşa cu foraibărul aflat pe tocul uşii; după aceea a revenit în locuinţă, de unde şi-a însuşit mai multe bunuri. Aceste fapte au fost caracterizate atât de prima instanţă cât şi de instanţa de apel ca tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal. Împrejurarea, invocată de inculpat, că partea vătămată a reuşit să iasă singură din subsolul imobilului prin forţarea uşii de acces, pe care a spart-o cu o bucată de lemn, este fără relevanţă
61

pentru existenţa infracţiunii de lipsire de libertate, ceea ce prezintă importanţă, din punct de vedere obiectiv, este împrejurarea că inculpatul a imobilizat victima în subsol împotriva voinţei acesteia. De asemenea, din acelaşi punct de vedere, nu are importanţă nici perioada de timp cât victima a fost lipsită de libertate, cert este că acest interval a fost suficient inculpatului pentru a sustrage bunurile şi a părăsi locul faptei. 3.Curtea de Apel Craiova (dec.pen.nr.162/1994) a reţinut că faptele inculpaţilor constituie infracţiunile de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal, aflate în concurs. În fapt, în dimineaţa zilei de 23 octombrie 1993, după o înţelegere prealabilă, cei doi inculpaţi au mers la domiciliul părţii vătămate I.A.M. Cu consimţământul acesteia, aceştia au intrat în apartament. La scurtă vreme, inculpatul T.S.M. a lovit cu pumnii pe partea vătămată, doborând-o, după care împreună cu inculpata G.F.M. au legat-o de mâini şi de picioare cu nişte frânghii pe care le aveau asupra lor, dinainte pregătite, şi i-au pus un căluş în gură. După lovirea şi imobilizarea părţii vătămate, inculpaţii au luat şi însuşit din apartamentul acesteia bunuri mobile în valoare de 200 000 de mii de lei. În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că: "Executate în această cronologie, actele de violenţă prin care victima a fost imobilizată, preced şi facilitează furtul. În contextul dat, imobilizarea acesteia a fost necesară pentru realizarea furtului, constituind violenţele care materializează latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie. Întrucât scopul urmărit a fost furtul, aceste violenţe nu se pot autonomiza din complexul infracţional ce alcătuieşte tâlhăria, pentru că desprinse din acest complex, însăşi complexul dispare şi concursul ar apare în acest caz între lipsire de libertate şi furt, ceea ce nu poate fi acceptat". Tâlhăria este inclusă de lege în categoria infracţiunilor îndreptate contra patrimoniului pentru că dintre cele două acţiuni ce constituie complexitatea infracţională unică şi îndreptată contra unor valori sociale distincte, aceea de furt este principală, prin ea făptuitorul realizând scopul pe care şi l-a propus, anume însuşirea pe nedrept a unui bun mobil, iar actele de violenţă, ameninţarea ori punerea persoanei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, constituie doar mijloacele pentru săvârşirea acţiunii de furt, pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor furtului ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Corespunzător acestei complexităţi normative şi reflectând-o, infracţiunea de tâlhărie are un obiect juridic special, complex format dintr-unul principal similar cu cel al infracţiunii de furt şi dintr-unul secundar, adiacent format din relaţiile sociale referitoare la persoană, cum sunt: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea persoanei. Într-acelaşi punct de vedere, s-a susţinut că , potrivit art.211 Cod penal, acţiunea adiacentă la infracţiunea de tâlhărie constă şi în punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra. Starea de inconştienţă se poate provoca prin narcotice sau alte substanţe cu acelaşi efect, iar neputinţa de
62

a se apăra se realizează prin imobilizare sau orice alte acţiuni care o privează pe victimă de posibilitatea de apărare. Toate aceste acţiuni se săvârşesc cu scopul de a înlesni săvârşirea furtului, ori de a păstra bunurile furate. În speţă, inculpaţii, hotărând să sustragă bunurile părţii vătămate, au urmat-o când a coborât din troleibuz, au pulverizat asupra ei un spray lacrimogen, care i-a anulat orice posibilitate de vedea, au imobilizat-o şi, conducând-o la locuinţa unuia dintre ei, au luat toate lucrurile cu care era îmbrăcată, după care au scos-o din locuinţă şi au abandonat-o. Prin acţiunile lor, inculpaţii nu au urmărit nici o altă finalitate decât cea arătată în art.211 Cod penal. Acţiunea adiacentă, de a duce partea vătămată în domiciliul lor, în scopul menţionat, nu poate constitui conţinutul unei alte infracţiuni, respectiv al celei prevăzute în art.189 Cod penal, deoarece ea este absorbită în mod natural de infracţiunea complexă. Prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra, modalitate de realizare a elementului material secundar, adiacent al tâlhăriei şi care interesează în mod deosebit în rezolvarea problemei aduse în discuţie, se înţelege, aşa cum justificat s-a remarcat, orice acţiune (imobilizare, dezarmare, punerea unui căluş în gură şi altele care au anihilat posibilităţile de apărare pe care le-ar fi putut folosi victima). Aşadar, elementul material adiacent al tâlhăriei poate fi constituit şi de lipsirea de libertate în mod ilegal a victimei, ca mijloc de săvârşire a furtului şi care, la rândul ei, şi comisă separat de acesta, constituie elementul material principal al infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.189 Cod penal. Caracterul complex al tâlhăriei nu exclude, aşa cum s-a susţinut, existenţa acesteia în concurs cu lipsirea de libertate în mod ilegal. Atât doctrina cât şi practica judiciară prin sentinţele şi deciziile date au dus la formarea a două opinii contradictorii: una care susţine că lipsirea de libertate poate constitui unul din mijloacele de săvârşire a tâlhăriei fiind absorbită în conţinutul acesteia şi intrând în concurs cu tâlhăria numai atunci când durata acesteia depăşeşte timpul necesar pentru realizarea tâlhăriei, şi o a doua opinie care susţine că orice acţiune, care ar constitui o altă infracţiune decât cele expres menţionate în prevederile art.211 Cod penal şi care constituie componenta adiacentă a elementului material al infracţiunii complexe de tâlhărie îşi păstrează identitatea, autonomia juridică, aflându-se în concurs cu aceasta, tâlhăria neabsorbind în conţinutul său obiectiv decât acele acţiuni care au fost limitativ determinate de lege. În sprijinul acestei din urmă opinii vine şi următoarea decizie a Tribunalului municipiului Bucureşti: sent.nr.546/1998 În ziua de 24 aprilie 1997 inculpatul C.D. a avut o altercaţie cu partea vătămată S.I., în incinta unui local, unde a consumat băuturi alcoolice.
63

Incidentul a fost provocat de partea vătămată, care, fără nici un motiv, l-a îmbrâncit pe inculpat. Ulterior, inculpatul C.D., împreună cu inculpatul C.C. au părăsit localul, deplasându-se cu un autoturism spre ieşirea din localitate. Pe drum au văzut-o pe partea vătămată, oprind maşina în dreptul acesteia. Din maşină a coborât întâi inculpatul C.D., care s-a apropiat de victimă şi a început s-o lovească, urmat de celălalt inculpat, C.C. care şi el a aplicat lovituri victimei. Împreuna cei doi inculpaţi a urcat victima în autoturism, pentru a o duce la poliţie, întrucât, mai devreme, aceasta îl îmbrâncise, în local pe inculpatul C.D. În autoturism se mai aflau alte două persoane, care nu au avut nici o contribuţie la lovirea şi îmbrâncirea victimei, dar una a condus autoturismul, iar cealaltă a stat pe bancheta din spate păzind-o. Pe parcursul drumului spre sediul poliţiei, inculpatul C.D. a continuat să-i aplice victimei mai multe lovituri, aceasta i-a cerut să-l lase în pace şi să nu îl ducă la poliţie. După aproximativ 10 minute, inculpatul C.D. i-a spus şoferului să întoarcă maşina şi să o lase la locul de unde a ridicat-o. Faţă de declaraţiile victimei care iniţial s-a plâns că a fost lovit de toţi inculpaţii, care l-au deposedat de bani şi acte, apoi a revenit, arătând că numai doi inculpaţi l-au lovit, fără însă să-i sustragă ceva. Tribunalul a reţinut vinovăţia inculpaţilor C.C. şi C.D. numai pentru infracţiunea de lovire (art.180.,alin.2) achitându-i pe ceilalţi doi atât pentru tâlhărie, cât şi pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.. S-a motivat că inculpaţii au avut regret că acţiunea lor este nelegală dar, în raport de conţinutul concret al faptelor, împrejurărilor comiterilor lor, scopul urmărit şi timpul foarte scurt de sechestrare a victimei, fapta de lipsire de libertate în mod ilegal, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Curtea de Apel a admis apelul; Din declaraţiile constante ale părţii vătămate în cursul urmăririi penale, care a susţinut că toţi inculpaţii l-au deposedat prin violenţă de suma de 320000 lei şi actul de identitate, coroborate cu relatările făcute de trei martori oculari, Curtea a reţinut vinovăţia tuturor inculpaţilor pentru infracţiunile menţionate în actul de inculpare. Revenirea, în instanţă, asupra primelor declaraţii, de către partea vătămată şi de către unul din martori, nu este justificată şi nu este conformă cu realitatea. S-a constatat că tribunalul a apreciat greşit probele, în privinţa infracţiunii de tâlhărie şi că a apreciat greşit lipsa de pericol social al unei infracţiuni, în ceea ce priveşte imobilizarea victimei timp de 10 minute şi transportarea ei cu autoturismul, împotriva voinţei ei. În interpretarea prevederilor art.211 Cod penal s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia sunt considerate ca modalităţi de săvârşire a infracţiunii de tâlhărie agravată prevăzută în alin.2, numai acţiunile praeterintenţionate ce au
64

avut urmările prevăzute în art.180 alin.2, art.181 şi art.182 Cod penal. Dacă autorul a acţionat cu intenţie de a produce aceste urmări, atunci va exista, după caz, concurs între infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211,alin.1 Cod penal şi cele de lovire sau alte violenţe prevăzute şi pedepsite de art.180,alin.2, vătămare corporală prevăzută şi pedepsită de art.181 şi vătămare corporală gravă prevăzută şi pedepsită de art.182 Cod penal, punct de vedere neacceptat de practica judecătorească. Faptul că lipsirea ilegală de libertate a victimei a fost concepută şi săvârşită de inculpat, ca mijloc pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, nu are consecinţa pierderii identităţii juridice a acesteia, aşa cum s-a susţinut, şi pentru că potrivit prevederilor art.133,lit.a,teza a II-a, Cod penal: "există concurs chiar dacă una din infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea altei infracţiuni". Iată în continuare şi alte două exemple de situaţii în care s-a pus problema concursului de infracţiuni între tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal: 1. În fapt inculpaţii au intrat în locuinţa victimei, iar după ce au lovit-o, au legat-o şi au pus-o în cada de baie. Apoi i-au injectat în gât conţinutul unei fiole de Diazepam şi în fesă alcool. La plecare au blocat uşa de la baie prin scoaterea clanţei. Inculpaţii au comis şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20-21 iulie 1999, cu premeditare, inculpaţii au pătruns, mascaţi în locuinţa familiei M., de unde, prin violenţă, au sustras bunuri în valoare de 20.500.000 lei şi au cauzat lui A.M.,16 ani, leziuni vindecabile în 12-14 zile de tratament medical. Astfel, la iniţiativa inculpatului M.E., care cunoştea victima, şi, în urma unei pregătiri minuţioase inculpaţii au hotărât să o jefuiască. Urmare a acestei hotărâri şi în vederea finalizării ei, inculpaţii au stabilit, de comun acord, două variante de lucru: să deşurubeze becul de pe palier, apoi, mascaţi, să pătrundă în forţă în locuinţă, să imobilizeze victima, să o lege şi să o injecteze cu Diazepam, iar în cazul în care partea vătămată nu deschide uşa, M. să intre singur -bazându-se pe relaţia sa apropiată cu victima- şi să lase uşa deschisă ca să poată intra şi ceilalţi care să simuleze că îl atacă şi pe M. În realizarea acestui plan, M. şi-a procurat mănuşi chirurgicale, o fiolă de Diazepam şi o seringă, iar ceilalţi inculpaţi şi-au confecţionat cagule, din nişte fesuri negre. Astfel pregătiţi, inculpaţii s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate în jurul orei 23. Aici, inculpatul V.S. a deşurubat becul de pe palier, după care au sunat la uşa victimei -care, sesizând că lumina de pe palier a fost întreruptă, nu a deschis ci l-a anunţat prin calculator pe martorul T.Z. că "cineva este la uşă". În această situaţie, V. şi E. au vrut să renunţe, însă M. a insistat să continue încercările de pătrundere în locuinţă, motivând că este ultima noapte când victima este singură acasă.

65

Astfel, M. şi V. au mai urcat un etaj, timp în care M. a rugat partea vătămată să-i deschidă şi să-l găzduiască, deoarece a fost dat afară din casă de părinţi şi nu are unde dormi. Impresionată de această rugăminte, partea vătămată i-a deschis şi l-a invitat pe M. să servească votcă şi bere şi să se "joace" cu calculatorul. Lăsat singur, M. a părăsit de două ori locuinţa, păstrând legătura cu ceilalţi doi inculpaţi, care aşteptau pe hol semnalul atacului. M. i-a încurajat, spunându-le, în locuinţă, sunt destule bunuri de furat, încât să aibă răbdare. Pe la ora două, după miezul nopţii, M. a dat semnalul, strigându-i pe ceilalţi doi inculpaţi. Cu cagulele trase pe cap, V. si M. au intrat în locuinţă, pe uşa lăsată întredeschisă de M. În locuinţă, mascaţii au maltratat partea vătămată, lovind-o în obraz cu pumnii şi cu picioarele. Apoi, M. a legat victima pe care, împreună cu V. a transportat-o şi a depus-o în cada din baie, unde V. i-a injectat în gât, conţinutul fiolei de Diazepam, iar M. a lovit-o cu pumnul în obraz. Cu aceeaşi seringă, inculpaţii i-au injectat victimei şi alcool în fesă, apoi au continuat să o lovească şi au legat-o la gură aplicându-i în gură un căluş. În sfârşit, inculpaţii au blocat uşa de la baie prin scoaterea clanţei de la uşă, lăsând victima în inconştienţă şi în neputinţa de a se apăra şi au sustras din locuinţă o staţie cu amplificator şi radio "AIWA", două agende electronice cu ceas, două difuzoare "PIONEER", un telefon "NOKIA", bijuteriile găsite, suma de 200 000 mii lei, produse de cosmetică şi obiecte de îmbrăcăminte. Pe la ora trei, T.Z. a sunat pe telefonul mobil partea vătămată; a răspuns inculpatul M.E. că partea vătămată nu poate vorbi din cauza alcoolului consumat. Bunurile sustrase de inculpaţi au fost găsite la domiciliile lor, de către Politie.

2. Inculpatul, în seara zilei de 3 martie 1993 a pătruns în locuinţa părţii vătămate pentru a sustrage bunuri şi nereuşind din cauza opunerii victimei, a legat-o de piciorul mesei pentru a putea sustrage suma de 500 de lei din portmoneul aflat sub pernă, aceasta fiind modalitatea folosită de inculpat spre a înfrânge rezistenţa victimei. În aceste condiţii nu se poate susţine că inculpatul a urmărit să o lipsească pe victimă de libertate în mod nelegal, ci numai să-i înfrângă rezistenţa pentru aşi putea însuşi bunul, victima dezlegându-se după plecarea inculpatului. În mod greşit s-a reţinut de către tribunal în sarcina inculpatului infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în concurs cu cea de tâlhărie,
66

întrucât fapta comisă, care ar fi putut constitui latura obiectivă a acestei infractiuni intră în conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie, ca mijloc de realizare a acesteia.

Secţiunea II- LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL ÎN CONCURS CU VIOLUL

Existenţa concursului de infracţiuni între lipsire de libertate în mod ilegal şi viol
Elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal constă în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni ce are ca rezultat privarea unei persoane de libertate, neinteresând scopul, timpul sau mijloacele folosite de inculpat. Împrejurarea invocată în speţă de către inculpat că într-un loc public (cimitir) şi într-o perioadă scurtă de timp nu poate fi realizată o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal, persoana vătămată având posibilitatea de a se manifesta într-un mod care să-i permită scăparea, este fără relevanţă în ce priveşte existenţa faptei penale; ceea ce prezintă importanţă, din punct de vedere obiectiv, este faptul că inculpatul a imobilizat victima, împotriva voinţei sale. Nu importă nici împrejurarea că privarea de libertate s-a săvârşit în asemenea condiţii, încât dacă ar fi făcut oarecare forţări şi ar fi recurs la oarecare abilităţi, partea vătămată s-ar fi putut elibera, şi nici dacă, în raport cu aceleaşi condiţii de fapt, aceasta a avut oarecare libertate de acţiune sau a fost complet imobilizată. Cât priveşte durata acţiunii ce realizează elementul material al infracţiunii, în principiu, nu există nici o limită minimă sau maximă, acestea putând diferi, în funcţie de mobilul şi scopul urmărit de inculpat, de condiţiile şi mijloacele de săvârşire. Sub aspectul posibilităţii absorbirii infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în cea de viol, care este de neconceput fără o oarecare privare de libertate, este de observat că, în speţă, o asemenea absorbţie nu a operat, deoarece durata lipsirii de libertate a persoanei vătămate a depăşit în mod semnificativ timpul absolut necesar realizării actului sexual, astfel că infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal şi-a păstrat autonomia şi se află în concurs real cu cea de viol.

67

În ceea ce priveşte infracţiunea de viol, este ştiut că, sub aspectul laturii obiective, aceasta implică un raport sexual realizat prin constrângere sau profitând de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Constrângerea poate fi fizică sau morală iar aptitudinea forţei fizice sau a ameninţării de a conduce la rezultatul urmărit se stabileşte în concret, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta. Dacă, faţă de aceste împrejurări, partea vătămată şi-a dat seama că orice împotrivire este zadarnică şi, în consecinţă, nu a opus rezistenţă, fapta constituie infracţiunea de viol, deoarece cerinţa legii se referă la exercitarea constrângerii, nu la împotrivirea părţii vătămate. Pentru consumarea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, este suficient, sub aspectul duratei acţiunii sau inacţiunii constitutive, ca aceasta să se fi prelungit atâta timp cât a fost necesar pentru ca persoana vătămată să fie efectiv împiedicată de a se deplasa şi acţiona în mod liber. În problema coexistenţei infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal cu infracţiunea de viol sau cea de tâlhărie s-au formulat mai multe puncte de vedere: 1. infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal şi cea de tâlhărie se află întotdeauna în concurs, cu excluderea posibilităţii ca cea dintâi să-şi piardă vreodată autonomia prin absorbţie. Argumentul principal adus în susţinerea acestei teze este acela că, incriminând tâlhăria şi făcând din punerea victimei în situaţia de a nu se putea apăra, una dintre variantele acţiunii adiacente ce intră în componenţa elementului material al acestei infracţiuni, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres, absorbirea lipsirii de libertate în mod ilegal ca modalitate a punerii victimei în neputinţa de a se apăra, în conţinutul normativ al tâlhăriei. Păstrându-şi atributul de componentă adiacentă a elementului material al tâlhăriei, lipsirea ilegală de libertate îşi păstrează autonomia infracţională, din moment ce legea, creând complexitatea juridică, nu a prevăzut absorbirea ei de către aceasta. Lipsirea de libertate în mod ilegal, când a servit ca mijloc de săvârşire a tâlhăriei, întregeşte elementul material al acesteia fără ca, prin aceasta, să-şi topească, aşa cum s-a susţinut substanţa în noua alcătuire juridică complexă (Horia Diaconescu, Există concurs între infracţiunea de tâlhărie şi lipsire de libertate?). Speţă: Dec.1935/1981-Tribunalul Suprem Faptele inculpatului de a fi avut în repetate rânduri raport sexual cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, precum şi de a fi constrâns victima să nu părăsească timp de o noapte locuinţa unde o condusese forţat, pentru a o viola, constituie pe lângă infracţiunea de viol (art.197.,alin.1,cu aplicarea art.41,alin.2) şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189). Cele două infracţiuni se află în concurs real, deoarece actele materiale

68

prin care victima a fost lipsită de libertate în mod ilegal, nu constituie în acelaşi timp, acte specifice ale laturii obiective a infracţiunii de viol. În sprijinul afirmaţiilor de mai sus este şi următoarea decizie a practicii judiciare care a considerat ca existent un concurs de infracţiuni în situaţia dată pentru că legiuitorul a incriminat separat două acţiuni independente care vatămă în mod independent două valori sociale diferite. Speţă: T.M.B. Sent.pen.nr.244/1983 Cum în conţinutul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal) nu intră ca element sau circumstanţă agravantă şi sechestrarea persoanei vătămate, acţiune ce realizează obiectul material al unei alte fapte penale, şi anume al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal), această din urmă infracţiune nu se absoarbe în conţinutul celei dintâi pentru a alcătui împreună o infracţiune complexă, ci, păstrându-şi autonomia, se afla în concurs real cu ea.

: 2. C.Bulai- în cazul infracţiunilor de tâlhărie şi viol, lipsirea de libertate reprezintă, ca şi violenţa sau ameninţarea, acţiune adiacentă ce face parte din elementul material al acestei infracţiuni şi ca atare, nu se poate afla în concurs cu tâlhăria sau violul. Câtă vreme s-a stabilit că făptuitorul s-a folosit de lipsirea de libertate în mod ilegal a unei persoane aşa cum s-ar fi putut folosi, în acelaşi scop, de violenţa asupra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, nu există nici un temei pentru crearea unei situaţii speciale pentru lipsirea de libertate care, deşi absorbită şi ea, ca şi lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, în conţinutul infracţiunii complexe, să fie reţinută, totuşi, ca infracţiune aparte, în concurs cu infracţiunea complexă în compunerea căreia intră (C.Bulai, tâlhăria şi lipsirea de libertate, infracţiune unică sau concurs, RDP 2/1994). 3. Există situaţii în care lipsirea de libertate în mod ilegal, însoţind o altă infracţiune, este absorbită în mod natural de aceasta, astfel că, în cazurile de acest fel, ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni, şi anume infracţiunea absorbantă. Violul constituie un exemplu edificator în acest sens, deci el poate fi conceput fără lipsirea de libertate în mod ilegal a persoanei vătămate ceea ce implică realizarea, prin constrângere, a raportului sexual. Dar şi acest lucru, trebuie subliniat, violul absoarbe în conţinutul său numai lipsirea de libertate necesară înfăptuirii în condiţiile arătate a actului sexual, în măsura în care

69

depăşeşte această durată intră în concurs cu infracţiunea de viol (Octavian Loghin, Tudorel Toader- Drept Penal Special). Practica judiciară din ţara noastră s-a confruntat de-a lungul timpului cu numeroase şi diverse situaţii de lipsire de libertate în mod ilegal şi viol, suscitând astfel discuţii aprinse de-a lungul timpului în privinţa existenţei concursului de infracţiuni. Iată câteva din cazurile în care avem de-a face cu un concurs între lipsire de libertate în mod ilegal şi viol: 1. DECIZIE nr.2255 din 29 septembrie 1986 Lipsire de libertate în mod ilegal. Viol EMITENT: TRIBUNALUL SUPREM SECTIA PENALA

Pentru a se putea reţine infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de atr.189 cod penal, în concurs cu violul, este necesar să se stabilească o intenţie specifică în acest sens din partea inculpatului, precum şi o continuitate, o anumită durată a restricţiei de libertate, ceea ce nu este cazul când făptuitorul leagă mâinile victimei de o instalaţie din cameră pentru a-i înfrânge rezistenţa, iar după consumarea violului părăseşte locul faptei, victima fiind dezlegată la mult timp de către o persoană venită în locuinţă. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art.197 alin.1 cod penal, reţinându-se că, rămânând singur cu o minoră în locuinţa acesteia, i-a propus să aibă raporturi sexuale. Aceasta a refuzat iar inculpatul, pentru a o constrânge, i-a aplicat mai multe lovituri şi a legat-o cu mâinile de caloriferul de lângă pat. În aceste condiţii, cu toată opunerea minorei, inculpatul a reuşit să aibă raport sexual cu aceasta, după care a părăsit apartamentul. La ieşire, inculpatul s-a întâlnit cu fratele victimei care, intrând în dormitor, a dezlegat pe sora sa şi a anunţat pe mama lor de cele întâmplate. Judecătoria a dispus, în baza art.333 cod procedură penală, restituirea cauzei la procuror în vederea efectuării şi completării urmăririi penale cu privire şi la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.189 cod penal. Instanţa a reţinut că faptele comise de inculpat constituie, pe lângă infracţiunea de viol, şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal pentru care, potrivit art.208 alin.3 cod procedură penală, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar în cauză urmărirea penală s-a efectuat de organele de miliţie. Tribunalul Judeţean Constanţa a respins recursul declarat de procuror. Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Din probele administrate, inclusiv declaraţiile victimei, rezultă că inculpatul a lovit pe minoră şi i-a legat mâinile de calorifer, în scopul de a o
70

imobiliza pentru a avea raport sexual împotriva voinţei ei. După consumarea actului sexual, inculpatul a părăsit imediat apartamentul iar la ieşire s-a întâlnit cu fratele victimei care a intervenit de îndată, dezlegând pe sora sa. Aceste împrejurări duc la concluzia că inculpatul a acţionat numai cu intenţia specifică infracţiunii de viol, intenţie care rezultă din faptul că a folosit constrângerea fizică pentru a înfrânge rezistenţa victimei, iar nu pentru a o lipsi de libertate. Totodată, se constată că după consumarea infracţiunii de viol nu a existat o stare de continuitate a restricţiei de libertate care să fi fost resimţită de victimă, deoarece, aşa cum s-a arătat, imediat a venit fratele ei şi a desfăcut legăturile de la mâinile acesteia. Faţă de cele arătate, se constată ca instanţa de judecată a fost corect sesizată numai cu judecarea infracţiunii de viol. În consecinţă, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa hotărârile atacate şi a se trimite cauza la judecătorie pentru continuarea judecării cauzei.

2.

T.S. Secţia penală dec.nr.1935/1981

Faptele inculpatului de a fi avut în repetate rânduri raporturi sexuale cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, precum şi de a fi constrâns victima să nu părăsească timp de o noapte locuinţa, unde o condusese forţat, pentru a o viola, constituie pe lângă infracţiunea de viol (art.197, alin.1 cu aplicarea art.41, alin.2 Cod penal) şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189,alin.1). Cele doua infracţiuni se află în concurs real, deoarece actele materiale prin care victima a fost lipsită de libertate în mod ilegal, nu constituie în acelaşi timp acte specifice ale laturii obiective a infracţiunii de viol.

3.

T.m.B. Secţia II penală dec. nr.244/1982

Cum în conţinutul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C.P.) nu intră ca element sau circumstanţă agravantă, şi sechestrarea persoanei vătămate- acţiune ce realizează elementul material al unei fapte penale şi anume al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 C.P.) 71

această din urmă infracţiune nu se absoarbe în conţinutul celei dintâi, pentru a alcătui împreună o infracţiune complexă, ci păstrându-şi autonomia se află în concurs real cu ea.

4.

T.S. Secţia penală dec. nr.2448/1979

Urmărind să lipsească de libertate pe concubinul surorii sale, pentru ca aceasta să-şi poată lua lucrurile din locuinţa lui, inculpatul a lovit cu pumnii şi picioarele în abdomen şi torace; în timp ce victima se afla în stare de inconstienţă, a legat-o de un copac; în urma loviturilor primite -care i-au provocat rupturi ale ficatului şi plămânilor- victima a încetat din viaţă. În raport cu aceste stări de fapt, în speţă există un concurs de infractiuni, lipsire de libertate în mod ilegal şi omor, deoarece procedeele folosite de inculpat pentru a imobiliza victima, au dus în cele din urmă la moartea ei, iar el a acceptat acest rezultat.

5.

T.S. Secţia penală dec. nr.1192/1970

Fapta inculpaţilor care ,în scopul de a săvârşi infracţiunea de viol, au urcat victima forţat în autofurgoneta condusă de unul dintre ei şi au transportat-o contra voinţei sale spre locul unde aveau intenţia să săvârşească violul -pe parcurs victima sărind din maşină şi fracturându-şi antebraţul drept- constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.189, iar nu tentativă de viol. Împrejurarea că inculpaţii au conceput săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.189 C.P., ca un mijloc pentru realizarea violului, este fără relevanţă atâta vreme cât ei nu au săvârşit această ultimă infracţiune şi nici o altă faptă penală al cărei conţinut să fie absorbit ca element constitutiv, de acţiunea de privare de libertate.

72

6. T.m.B. Secţia II penală În ziua de 12 mai 1996, inculpata C.E. a cunoscut-o pe partea vătămată M.D.M., care se afla în vizită în Bucureşti şi împreună au mers la uzina termică a imobilului de la nr.7 de pe Bd.M., pentru a rămâne peste noapte. Aici, inculpatul B.S., care era fochist la acea centrală, le-a propus celor două să întreţină raporturi sexuale, ambele refuzând. Faţă de refuzul părţii vătămate, inculpata C.E. a ţipat la ea şi a lovit-o pentru a o convinge să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul B.S., obligând-o să se dezbrace, luându-i totodată un lănţişor şi un inel din aur. Deşi cunoştea refuzul părţii vătămate, inculpatul B.S. a întreţinut relaţii sexuale normale cu aceasta, în aceeaşi încăpere aflându-se şi inculpata C.E. Între orele 1,00 şi 6,00 inculpata C.E. nu a lăsat-o pe partea vătămată să părăsească incinta staţiei termice, iar când a părăsit imobilul pentru a-l chema pe inculpatul U.V., partea vătămată a fost împiedicată să părăsească imobilul de inculpatul B.S., care a încuiat uşa. Inculpata C.E. i-a propus inculpatului U.V. să întreţină raporturi sexuale cu partea vătămată în schimbul unei sume de bani, dându-i de înţeles că "are" o fată care se prostituează. Inculpatul U.V., care era bodyguard la barul M., a acceptat propunerea inculpatei şi s-a deplasat în incinta centralei termice în camera unde se afla partea vătămată şi a întreţinut cu aceasta un raport sexual. În acest timp, inculpata C.E. a supravegheat-o pe partea vătămată din exteriorul încăperii şi a ameninţat-o prin semne să nu se opună, semne care însă nu au fost observate şi de U.V. S-a reţinut că inculpatul U.V. nu a cunoscut că partea vătămată este ameninţată pentru a întreţine raporturi sexuale, mai ales că aceasta nu a manifestat nici un fel de opoziţie, astfel că s-a apreciat că acest inculpat a acţionat fără intenţia specifică infracţiunii de viol, fiind în eroare cu privire la acordul părţii vătămate. În ziua de 13 mai 1996, inculpata C.E. i-a reţinut părţii vătămate obiectele personale de îmbrăcăminte, dându-i hainele sale, apoi au ieşit pe stradă, fiind însoţite de martorul I.C. Profitând de un moment de neatenţie din partea celor doi, partea vătămată a fugit şi a apelat la ajutorul unei patrule de poliţie. S-a reţinut infracţiunea de viol comisă de inculpatul B.S. cu complicitatea inculpatei C.E.(art.197,alin.2,Cod penal), infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în sarcina inculpaţilor B.S. şi C.E.(art.189,alin.2,Cod penal) şi infracţiunea de tâlhărie în sarcina inculpatei C.E.(art.211,alin.2,Cod penal).

73

7.

Curtea de Apel Bucureşti dec.nr.306/1998

Din moment ce lipsirea de libertate a persoanei vătămate nu a durat mai mult decât timpul necesar inculpaţilor pentru a realiza, prin constrângere, raporturile sexuale cu victima, în mod legal în sarcina acestora nu a fost reţinută, pe lângă infracţiunea de viol, şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Lipsirea de libertate este absorbită în mod natural în conţinutul infracţiunii de viol, dar numai în limitele în care este necesară realizarea raportului sexual, astfel că dacă durata ei depăşeşte în mod semnificativ timpul necesar pentru săvârşirea violului, infracţiunea prevăzută de art.189 şi cea prevăzută de art.197 se afla în concurs real. Lipsirea de libertate se absoarbe întotdeauna şi în mod integral în infracţiunea de viol ceea ce exclude de plano posibilitatea existenţei unui concurs. În justificarea acestui punct de vedere se arată, în esenţă, că violenţa fizică, ca acţiune adiacentă din cadrul elementului material al infracţiunii de viol, se poate concretiza nu numai într-o faptă contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, dar şi într-o faptă contra libertăţii psihice a acesteia, cum este lipsirea de libertate în mod ilegal; de aceea, odată îndeplinită cerinţa de a se afla într-un raport de la mijloc la scop cu acţiunea principală, această faptă este încorporată în conţinutul infracţiunii de viol (situaţie similară cu cea a tâlhăriei), nemaiputând constitui o infracţiune de sine stătătoare. Primul punct de vedere este majoritar; odată ce violul s-a consumat, adică odată ce lipsirea de libertate şi-a epuizat finalitatea, încetând de a reprezenta un mijloc de săvârşire a violului, privarea de libertate, în continuare, se autonomizează, disociindu-se de activitatea anterioară a făptuitorului şi realizează, în măsura în care îndeplineşte condiţiile de incriminare, conţinutul unei infracţiuni independente, în concurs cu cea de viol.

8.

Curtea de Apel Piteşti dec.pen.nr.293/1998

La data de 26 mai 1997, pe timp de noapte, după ce inculpatul a lovit partea vătămată şi a introdus-o cu forţa în autoturism a circulat pe strada Teilor şi a ajuns în comuna Răţesti unde a încercat să aibă raport sexual prin violenţă cu aceasta. Activitatea infracţională a inculpatului a fost greşit disociată în două infracţiuni, lipsire de libertate în mod ilegal şi tentativă de viol, în loc să fie reţinută numai infracţiunea prevăzută de art.20 raportat la art.197 alin.1 Cod
74

penal, avându-se în vedere că introducerea victimei în autoturism şi transportul acesteia la locul faptei erau indispensabile comiterii violului. A fost admis recursul inculpatului şi au fost casate, în parte, ambele hotărâri în sensul că a fost schimbată încadrarea juridică într-o singură infracţiune, şi anume, aceea de tentativă de viol prevăzută de art.20 raportat la art.197 alin.1 Cod penal. În motivarea soluţiei s-a reţinut că activitatea de introducere a părţii vătămate, cu forţa, în autoturism şi de transportare a acesteia într-un loc izolat, unde a încercat să o violeze, s-a desfăşurat într-un interval scurt de timp; realizarea scopului propus de inculpat, violarea victimei, nu se putea realiza fără ca aceasta să fie dusă într-un loc izolat, motiv pentru care, activităţile premergătoare de luare a victimei cu autoturismul, împotriva voinţei sale, şi de transportare a acesteia într-un loc izolat se includ în latura obiectivă a infracţiunii de tentativă de viol, fiind lipsită de suport disocierea acesteia în două infracţiuni cu laturi obiective distincte, şi anume infracţiunea prevăzută la art.189 alin.2 şi cea prevăzută de art.20 raportată la art.197 alin.1 Cod penal.

9.

Curtea de Apel Iaşi dec.pen.nr.27/1998

În ziua de 12 noiembrie 1996 inculpatul B.S. s-a întâlnit cu partea vătămată, în compania căreia a mers în apartamentul proprietatea inculpatului A.M.D. Relatându-i acestuia intenţia de a întreţine raport sexual cu victima, inculpatul A.M.D. a plecat din apartament. În aceste condiţii, inculpatul B.S., prin violenţă şi ameninţare cu un cuţit, a întreţinut raport sexual cu partea vătămată. Apoi, acest inculpat a ascuns hainele victimei şi a împiedicat-o pe aceasta să părăsească apartamentul. Ulterior au venit în apartament şi inculpatul A.M.D., precum şi ceilalţi trei inculpaţi care, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra au întreţinut raport sexual cu aceasta. Tribunalul a condamnat pe cei 5 inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art.197 alin.2 lit.b Cod penal. În sarcina unuia dintre inculpaţi s-a reţinut şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.189 alin.2 Cod penal. Curtea de Apel Iaşi a admis apelul introdus de inculpatul A.M.D. în sarcina căruia se reţinuse şi infracţiunea de lipsire de libertate, motivând că pentru a se reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 alin.2 Cod penal, este necesar ca inculpatul să fi exercitat o acţiune sau inacţiune care să determine o restrângere a libertăţii de
75

mişcare a victimei. Acest inculpat nu a exercitat astfel de acţiuni, simpla împrejurare că a pus la dispoziţia celorlalţi apartamentul proprietatea sa, în care s-a desfăşurat întreaga activitate infracţională, nu constituie latura obiectivă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Atâta timp cât inculpatul nu a participat la reţinerea obiectelor de îmbrăcăminte ale părţii vătămate şi nu a împiedicat-o în nici un mod să plece din apartament, acţiuni ce se circumscriu laturii obiective, în sarcina acestuia nu se poate reţine infracţiunea de lipsire de libertate, nefiind realizate elementele constitutive ale acesteia.

10.

Tribunalul Suprem dec. pen.nr.1935/1981

Faptele inculpatului de a fi avut în repetate rânduri raport sexual cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, precum şi de a fi constrâns victima să nu părăsească, timp de o noapte, locuinţa unde o condusese forţat, pentru a o viola, constituie, pe lângă infracţiunea de viol (art.197 alin.1 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal) şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal). Cele două infracţiuni se află în concurs real, deoarece actele materiale prin care victima a fost lipsită de libertate în mod ilegal nu constituie în acelaşi timp şi acte specifice ale laturii obiective a infracţiunii de viol.

11.

Tribunalul Suprem dec.pen.nr.43/1976

Fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe victima în camera şi a plecat, luându-i rochia şi geanta cu actele de identitate, pentru a nu putea ieşi, ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinţei sale, timp de 6 ore- constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 Cod penal în concurs cu infracţiunea de viol, şi nu un element al acestei infracţiuni.

76

12.

Tribunalul Suprem dec.pen.nr.1192/l970

Fapta inculpaţilor care în scopul de a săvârşi infracţiunea de viol, a urcat victima cu forţa în autofurgoneta condusă de unul dintre ei şi au transportat-o contra voinţei sale spre locul unde aveau intenţia să săvârşească violul, pe parcurs victima sărind din maşină şi fracturându-şi antebraţul drept, constituie infracţiunea de lipsire de libertate prevăzută de art.189 alin.2 Cod penal, iar nu tentativă de viol. Împrejurarea că inculpaţii au conceput săvârşirea infracţiunii respective ca un mijloc pentru realizarea violului este fără relevanţă, atâta vreme cât ei nu au săvârşit această ultimă infracţiune şi nici o altă faptă penală, în al cărei conţinut să fie absorbită, ca element constitutiv, acţiunea de privare de libertate

77

BIBLIOGRAFIE:

Gh. Nistoreanu şi colab. V. Dongoroz şi colectivul

„Drept penal Parte specială”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999 „Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român”, vol. III, partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971. „Drept penal Partea specială”, Editura V. Continent, XXI, 1996. „Drept penal român – Partea specială”, Casa de editură şi presă, Şansa, 1997. „Drept penal – Partea specială”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976. „Drept procesual penal”, Editura Europa Nova, 1996 „Criminologie”, Editura Europa Nova, 1996. „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995. „Omul şi drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991. „Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1997. „Droit penal special”, Ed. Armand Colin, 1999.

Gh. Nistoreanu, Dobrinoiu şi colaboratorii O. Loghin O.A. Stoica Gh. Nistoreanu, M. Apetrei şi colectivul Gh. Nistoreanu, C. Păun I. Cloşcă, I. Suceavă I. Suceavă şi colectivul V. Hanga Michel Veron

78

Vincenzo Manzini

„Trattato di diritto penale italiano”, volume Otavo Torino, 1937, pag.8.

Gh. Nistoreanu, Alex. Boroi, V. Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică lazăr Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu Vintilă Dongoroz I. Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz George Antoniu, Constantin Bulai Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu Theodor Vasiliu V.V. Papadopol, M. Popovici V.V. Papadopol, Ştefan Daneş Zygmunt Bauman

„Drept penal Partea generală”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997.

„Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, Partea generală, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1970.

„Drept penal”, Bucureşti, 1969. „Tratat de drept şi procedură penală”, Tipografia Curierului judiciar, Bucureşti, vol. I, 1924, Vol. II, 1925, vol. III, 1927. „Practica judiciară penală”, vol. III. „Practica şi literatura juridică”, 1997-2000, Editura Argessis, 2000 „Codul Penal adnotat”, Bucureşti, 1998 „Repertoriu de practică judiciară”, Bucureşti, 1975, 1980 „Repertoriu de practică judiciară”, Bucureşti, 1985 „Libertatea”, Editura DU Style, Bucureşti, 1998

79

John Stuart Mill Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu Karl Jaspers

„Despre libertate” Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 „Dicţionar de sociologie” Editura Babel, 1993 „Philosiphie”, vol. II, Berlin, 1956

Studii, articole, Practică judiciară în publicaţii de specialitate judiciară Revista „Dreptul” „Revista de Drept penal” Revista „Pandectele Române” „Revista de drept public” nr. 2/2000. nr. 4/1998, nr. 2/2000. nr.4/2002. nr. 2/2002.

80