You are on page 1of 119

ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

NOTE DE CURS

Ion Vorovenci Cuprins

Tema 1 Începuturile capitalismului în Europa. Tema 2 Formarea pieţei mondiale. Premisele revoluţiei industriale Tema 3 Revoluţia industrială din Anglia Tema 4 Revoluţia industrială în Franţa Tema 5 Circulaţia monetară în secolul al XIX- lea Tema 6 Revoluţia industrială în Germania SUA, Japonia, Rusia Tema 7 Urmările economice ale Primului Război Mondial Tema 8 Marea Depresiune − 1929-1933 Tema 9 Economia României − 1918-1940 Tema 10 Economia mondială după cel de-al Doilea Război Mondial Tema 11 Germania –un model economic Bibliografie p 101 p.118 p 90 p 75 p.61 p.48 p.35 p.30 p.25 p.15 p.9 p.2

1

Tema 1
ÎNCEPUTURILE CAPITALISMULUI ÎN EUROPA

Economia ţărilor europene până in secolul al XVI-lea, se caracterizează prin predominarea economiei naturale specifică evului mediu, dar şi prin apariţia unor elemente incipiente ale epocii capitaliste.

1.1. Economia Evului Mediu

Evul mediu este perceput astăzi, de cei mai mulţi dintre istorici, ca o societate cu viaţă economică puţin dezvoltată, în care schimbul de mărfuri era redus, acesta limitându-se mai ales la ţările cu ieşire la mare. Aceste ţări aveau într-o oarecare măsură economii închise, fiecare regiune, relativ extinsă, tindea să producă toate bunurile de care aveau nevoie locuitorii, în timp ce seniorii, de cele mai multe ori, nu cumpărau decât câteva articole de lux (coloniale, aromate, stofe fine aduse din Orient) etc. Gospodăria ţărănească era puţin dezvoltată, însă în cadrul ei se produceau alimentele şi aproape toate articolele de îmbrăcăminte, uneltele agricole şi ustensilele casnice de care avea nevoie. Locuinţele specifice evului mediu european erau realizate mai ales din lemn, evul mediu fiind caracterizat, de cei mai mulţi istorici, ca epoca civilizaţiei lemnului, epoca de înflorire a meşteşteşugului casnic. Aproape toate acareturile din curte erau realizate de ţărani şi doar puţine produse trebuiau să fie cumpărate de la unii meşteşugari (olari, fierari). Chiar şi nobilii şi stăpânii de moşii apelau la bunurile meşteşugăreşti produse de către ţăranii specializaţi în diferite meserii care serveau necesităţilor moşiei sau curţii nobiliare. Odată cu dezvoltarea oraşelor apar breslele sau corporaţiile de meşteşugari, care grupau aceleaşi meserii şi, conform statulului lor, vegheau ca nicio meserie să nu încalce sfera de cuprindere a altei meserii. Industria şi comerţul se aflau la începuturile dezvoltării lor şi se subordonau, în general, regulamentelor impuse de bresle. 2

Dezvoltarea comerţului a fost posibilă începând cu secolul al Xl-lea, când economia naturală întemeiată pe producţia agricolă va începe să fie concurată de elemente ce vor prevesti începutul unei revoluţii tehnice prin folosirea la scară largă a tehnologiei apei, a morilor de măcinat cereale şi de confecţionat postav (pivele), a căror existenţă este însă cu siguranţă mult mai veche. Mari progrese se realizează odată cu apariţia primelor aşa-zise maşini: generalizarea morii hidraulice şi a diferitelor ei aplicaţii, întrebuinţarea maşinilor pentru anumite acţiuni simple, precum sfărâmarea minereului, măcinatul cârpelor în manufacturile de hîrtie, metalurgia fierului etc. Economia medievală a folosit mult timp tehnici rudimentare fiind bazată mai mult pe forţa fizică a oamenilor şi animalelor şi foarte puţin pe cea a vântului şi căderilor de apă. Agricultura folosea între 90-95% din populaţia activă. Lucrurile aveau să se schimbe, către sfârşitul secolului al XVI-lea, fapt remarcat atât în Franţa, dar mai ales în Anglia, unde productivitatea muncii în agricultură era în raport de 4 la 1 faţă de productivitatea din manufacturi, în defavoarea agriculturii. Patru producători agricoli aveau eficienţa unui meseriaş. Producţia agricolă era condiţionată atât de condiţiile de mediu, dar şi de regimul juridic (dreptul de proprietate funciară specific evului mediu, pământul neputând fi vândut şi nici transmis ca moştenire). Seniorii primeau redevenţele feudale în natură (dijmele) şi încasau venituri din monopolurile senioriale asupra morilor, pivelor, cuptoarelor de copt pâine, teascurilor pentru producerea băuturilor aflate pe domeniul feudal. Au existat însă şi excepţii, existenţa proprietăţii obştilor, în care intra izlazul satului, precum şi importante suprafeţe de păduri ( un studiu atent asupra acestor realităţi ne arată că ele s-au menţinut până în ziua de astăzi). Regimul culturilor începuse să respecte o anumită succesiune, un ciclu de asolament trienal (grîu de iarnă, de primăvară şi pârloagă ). Ţăranii dependenţi, aşezaţi pe terenurile rezervei feudale, erau obigaţi să presteze un număr de zile de muncă gratuite, precum şi plata în bani sau natură, care, uneori, luau forma dijmelor. Lumea medievală a fost prin excelenţă o lume a satelor. În aceste condiţii, este firesc ca în Europa Occidentală emanciparea ţăranilor dependenţi să înceapă mult mai devreme, şi anume în secolul al XII-lea, datorită dezvoltării oraşelor care încep să devină puncte de atracţie din ce în ce mai importante. Oraşele ofereau noilor veniţi, în afară de libertate, şi scutirea de obligaţiile feudale care deveniseră tot mai apăsătoare. Acum putem aprecia că începe, practic, şi procesul de diferenţiere şi de naştere a celor două Europe ( Vest şi Est ). Această împărţire s-a datorat, într-o mare măsură, şi factorilor geografici, din care nu excludem ieşirea la mare, condiţie esenţială pentru dezvoltarea marelui comerţ. Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor şi a oraşelor din Europa Vestică au determinat o schimbare mai rapidă, o economie agricolă mai evoluată, ţăranii, sub impulsul negustorilor, 3

agint şi aur din Tirol şi Slovacia. manufacturile de postav valorificau lâna din Provenţa. şi de cea industrială. Perfecţionarea instrumentelor de credit s-a realizat în condiţiile unui ev mediu în care siguranţa plăţilor în bani lichizi era greu de asigurat. acestea întâlnindu-se mai ales în oraşele cu un înfloritor comerţ: construcţiile navale (Veneţia). Tot acum se dezvoltă industria minieră. industria mătăsii – introdusă din Orient − la Veneţia..2 Apariţia băncilor şi a centrelor financiare Apariţia băncilor este legată de activitatea comercială. S-au luat unele măsuri în această direcţie. au recurs la serviciile bancherilor italieni care se ofereau să le plătească prin băncile lor din Roma. Anglia. bancherii italieni au putut să-şi extindă activitatea în toate ţările catolice. Germania etc. În secolul al XIII-lea. În Anglia. 1. finanţată de importante bănci aparţinând renumitelor familii: Medici . Portugalia şi Anglia. vinul. sub denumirea de Banco di Rialto ) Până la sfârşitul secolului al XV-lea. Primele bănci au luat fiinţă în oraşele-republici italiene. iar. Frescobaldi. mai târziu. aceiaşi bancheri exportă lână şi importă stofe fine. şi chiar dreptul de a bate monedă . mătăsuri şi aromate.fiind nevoiţi să producă mai mult. datorită relaţiilor cu papalitatea. Florenţa. pentru a intra în posesia sumelor de bani ce le aveau de încasat din Franţa. Peruzzi. 4 . reprezentate de industria la domiciliu. Papii. obţinând monopolul de a exporta grâul. prin secolele XII-XIV (Banca din Veneţia a apărut în 1171. Spania. însă a fost recunoscută ca bancă de viramente abia în 1587. cupru. Chiarenti din Pistoia. Cele mai multe manufacturi din industria ţesătoriilor şi a postavului erau de forma manufacturilor dispersate. bancherii au fost sprijiniţi la rândul lor pentru a deschide magazine. Tolomei şi Bonsignari din Siena. precum şi bancherii florentini Bardi. care nu se puteau dezvolta fără bani. Genova. Printre bancherii scaunului papal s-au numărat Ricciardi din Lucea. Welserii au participat la extracţia minieră din coloniile spaniole etc. dar şi pe cea adusă din Spania. Chigi şi Fuggeri. culturile s-au generalizat în conformitate cu natura solului şi a climei. în condiţiile unei cereri tot mai mari de produse agricole pentru consumul urban. Ei au jucat un rol important în exploatarea minelor de mercur şi argint din Spania. Întreprinderile manufacturiere erau încă puţine ca număr. În aceste condiţii au apărut scrisorile de credit fără de care nu se puteau efectua tranzacţii pe scară largă şi la distanţe mari. untdelemnul şi vitele. Fuggerii controlau minele de fier. de a exploata salinele şi minele de fier.

este ocupat de bancherii germani. Aceste "hârtii de bancă" erau garantate de marile disponibilităţi de capitaluri acumulate. obţinând astfel întinse plantaţii de trestie de zahăr în insulele Canare. folosind "hârtiile de bancă" (bancnotele) şi înlocuind astfel monezile metalice. Fuggerii şi Welserii din Augsburg. dar făceau comerţ şi cu Spania. odată cu reorientarea comerţului. Centralizarea statelor europene monarhice. Această ţară a pus la punct tehnici şi operaţiuni de credit caracteristice unui sistem financiar modern. vin şi lemn. La Anvers şi-a desfăşurat activitatea o casă de comerţ şi de bancă care s-a ocupat cu comerţul cu grâu. desfăcute în portul Anvers. la comerţul cărora. şi pot lua în arendă minele de cupru din San Domingo.Florenţa. au dus în final la eliminarea lor de către portughezi şi spanioli. care ajunge bancherul papei şi o mare Genova ("Casa de San Giorgio") şi Veneţia s-au afirmat în relaţiile comerciale cu Orientul. mărirea aparatului admnistrativ au dus la creşterea cheltuielilor şi nevoia tot mai mare de bani. încheiat în 1503 la Lisabona. pentru început. Prin Tratatul de comerţ. în secolul al XV-lea. Centralizarea statelor. în această perioadă. Dezvoltarea comerţului şi pieţii mondiale au fost susţinute încă de la început de activităţile financiare. (Venezuela). comercianţii germani primesc dreptul de a participa la comerţul cu Indiile Orientale. Apare acum un nou element – datoria publică externă a statelor – care va influenţa viaţa economică. avea sprijinitoare a literelor şi artelor. în noile împrejurări. au participat şi bancherii veneţieni şi genovezi. dar şi cu cel mai înfloritor comerţ. întreţinerea unui aparat administrativ tot mai numeros era imposibil de realizat fără sprijinul celor ce dispuneau de sume mari de bani În secolul al XVII-lea existau câteva centre importante care au răspuns acestor necesităţi financiare. cea mai importantă fiind aceea a familiei de Medici. devenind ţara cu cea mai modernă agricultură din Europa. Important de menţionat este faptul că decăderea lor începe în secolul al XVI-lea. 32 de bănci sau societăţi bancare. Olanda. Apariţia şi exploatarea noilor drumuri de comerţ spre Indiile Orientale şi Occidentale. Aceste disponibi- 5 . a căror activitate se va diversifica − aceste familii au făcut investiţii şi în domeniul extracţiei miniere. cunoaşte cea mai mare dezvoltare economică. cu Ţările de Jos şi Anglia. oraşele italiene limitându-şi activitatea la comerţul cu colonialele aduse de portughezi şi o parte din producţia de metale preţioase ale Americii. Locul lăsat liber de către bancherii italieni.

ţarist. garantate de portofoliul comercial al băncilor. realizând exporturi de cereale spre Flandra şi Ţările de Jos. care folosea munca ţăranilor aserviţi. să reziste schimbărilor petrecute pe piaţa mondială. cel mai important centru financiar al Europei. Principalul factor al acestei rămâneri în urmă a fost (după mulţi istorici) creşterea marii proprietăţi laice şi ecleziaste în defavoarea pământurilor ţăranilor. Printre centrele financiare importante ale Europei medievale se numărau Genova şi Geneva. Condiţiile istorice specifice au făcut să nu se poată vorbi de o uniformizare generală. între timp fiind întrecută de Anglia şi Franţa. ei stăpânind loturile de pământ în devălmăşie. cât şi economia celor din centrul şi estul Europei. Este curios faptul că aici ţăranii aproape că nu au cunoscut noţiunea de proprietate individuală.lităţi au luat de multe ori calea plasamentelor externe. Olanda. Genova a fost. a avut un rol esenţial în finanţele internaţionale. în secolul al XVII-lea. Regimul proprietăţii feudale. până la sfârşitul secolului al XVI-lea. la sfârşitul secolului al XVII-lea. fapt ce a contribuit la creşterea interesului în ceea ce priveşte extinderea suprafeţei moşiilor în dauna loturilor 6 . 1. Astfel. Genova a fost depăşită de Amsterdam şi Geneva. ci l-a reprezentat acordarea de mari sume de bani regelui Spaniei în timpul conflictelor cu Flandra. atât în ceea ce priveşte statele din Occident.3 Economia Europei Centrale şi de Est Economia ţărilor din partea răsăriteană a Europei cunoaşte o evoluţie mai lentă în ceea ce priveşte dezvoltarea economică. habsburgic şi otoman. stăpânirea lor a îngrădit pentru câteva secole libertatea comerţului şi acumularea de capital atât de necesar dezvoltarii economice. În teritoriile răsăritene ale Germaniei nobilimea a fost atrasă tot mai mult de activităţile comerciale. odată cu mutarea centrului comercial al Europei din Mediterana în Atlantic. organizaţi în obşti săteşti. înaintea Amsterdamului. în estul Europei. s-a menţinut până în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea. Una dintre cauzele decăderii sale nu a fost legată de activitatea economică. La aceasta s-a adăugat existenţa marilor imperii. spre deosebire de Veneţia. ultima reuşind. În Rusia s-a dezvoltat marea proprietate feudală în detrimentul celei ţărăneşti. pe care îl va menţine până către sfârşitul secolului al XlX-lea.

prin creşterea susţinută a animalelor. Acest monopol a fost desfiinţat abia la începutul secolului al XIX-lea. După această dată acest lucru se schimbă datorită nevoilor crescânde ale curţii domneşti. În felul acesta s-a format sistemul feudalmilitar otoman. Mari domenii agrare se constată şi în Ungaria. gravori. deosebit de cel apusean şi de cel răsăritean european. Rumelia etc). oraşele Gdansk şi Lubeck au devenit în această perioadă importante centre ale exportului de cereale. postăvari. Caii moldoveneşti erau cunoscuţi şi căutaţi în toată Europa. să se prezinte la oastea sangiacbeiului (şeful districtului) cu un anumit număr de călăreţi înarmaţi dintre oamenii de pe moşia lor. Până în secolul al XVI-lea. Legate de această activitate. Cea mai mare parte din pământurile statului erau stăpânite sub formă de donaţii ereditare condiţionate şi se împărţeau gradelor militare (spahii). 7 . într-o oarecare măsură. Ţara Românească şi Moldova un loc important îl ocupa cultura grâului. cismari). la ordinul sultanului. Cehia. au cunoscut unele schimbări în ceea ce priveşte regimul proprietăţii funciare: pămînturile statului (miri). folosind încă din secolul al XlV-lea îngrăşămintele. Surprinzător este faptul că Cehia şi Polonia au reuşit o performanţă remarcabilă. boierimea luând în stăpânire suprafeţe de pământuri întinse. zugravi. domeniile familiei sultanului (bass). meiului şi a pomilor fructiferi. dar şi creşterea vitelor. În Transilvania. Feudele mici se numeau "timar". acestea au fost organizate în bresle. şi aici. precum şi alte prestaţii în ceea ce priveşte transportul produselor destinate exportului. produsele animaliere şi vinul erau exportate în special în Germania. dijma în produse şi claca în muncă. pământurile instituţiilor religioase musulmane (vakif) şi pământurile de tipul alodiilor ce aparţineau particularilor (miilk). tâmplari. Feudalii spahii erau obligaţi să trăiască pe proprietăţile lor şi. unde vitele. Abia după secolul al XVI-lea şi la noi va creşte. odată cu cucerirea lor de către Imperiul Otoman. a inului şi a cânepii. Ţările din Balcani (Bulgaria. sticlari. Pentru sporirea veniturilor marea nobilime maghiară a apelat la creşterea obligaţiilor ţăranilor. creşterea obligaţiilor faţă de Imeriul Otoman. prin Tratatul de la Adrianopole (1829) Şi în ţările est-europene s-au dezvoltat meşteşugurile specifice evului mediu (ţesători. marea masă a ţărănimii era formată din ţărani liberi (moşneni şi răzeşi) care trăiau în obşti libere. cultivarea plantelor furajere. dar acesta a fost îngrădit de existenţa monopolului otoman. Polonia şi Italia. interesul pentru comerţ.ţărăneşti. iar cele mari "ziamet". ca şi în Vest. Serbia. înainte de secolul al XlV-lea.

o dezvoltare timpurie au cunoscut oraşele Novgorod şi Moscova. să greşim. 8 . o puternică uniune comercială care şi-a întemeiat contoare comerciale la Novgorod. Bergen. s-au dezvoltat datorită comerţului de tranzit între Rusia. schimburile comerciale dintre vestul Europei şi est devin tot mai frecvente. Clujul dispunea în această perioadă de aproape 40 de ramuri meşteşugăreşti. în urma marilor descoperiri geografice. ne determină să afirmăm fără. Lubeck. de Marea Neagră. încă din secolul al XIV-lea. în timp ce la Sibiu. Brttges. câteva decenii. Acestea. au constituit Liga Hanseatică (Hansa). Anglia şi Ţările de Jos. existau 32 de bresle. când drumul moldovenesc lega Lenberg de Cetatea Albă şi. la mijlocul secolului al XV-lea. Braşovul peste 40. Kaunas. prin acest port. declin care se va opri abia la începutul secolului al XIX-lea. precum şi comerţul de tranzit spre Orient (se vindeau produse manufacturate. Schimbarea marilor rute comerciale din Mediterana în Atlantic. Oraşe ca Rostock. în care locuiau meşteşugari din toate branşele La sfârşitul secolului al XlV-lea şi în secolul al XV-lea. ţările scandinave. că nu era prea mare deosebirea între dezvoltarea oraşelor de aici cele din vestul Europei. Ţările Române. în schimbul produselor agrare). prin Chilia. a adus mari pierderi economice principatelor dunărene şi a grăbit declinul lor. Transilvania şi Ţara Românească. Londra şi altele. la sfârşitul secolului al XV-lea. au dezvoltat un însemnat comerţ de tranzit în secolul al XlV-lea. Mediaşul de circa 30. prin Ungaria. Hamburg. a controlat gurile Dunării şi implicit drumul comercial care lega centrul Europei. Stockholm. În Rusia. în special postav.Dezvoltarea breslelor în Transilvania. principalele centre comerciale ale Mării Negră . situate în centrul drumurilor comerciale din nord. Moldova. dar mai ales în secolul al XV-lea. îndeosebi Moldova.

9 . b) piaţa financiar-bancară sau piaţa capitalurilor. Excepţie făceau produsele de lux care erau importate pentru nevoile aristocraţiei şi mai puţin pentru majoritatea populaţiei. Nu se poate însă spune că avem de-a face cu o piaţă mondială în adevăratul sens al cuvântului. aur. când toate ţările au fost atrase în circuitul economiei capitaliste. O condiţie esenţială pentru apariţia pieţei mondiale este existenţa unor căi de comunicaţie stabilite în urma interdependenţelor economice şi a unor raporturi de schimb stabile şi sigure în care s-au implicat majoritatea ţărilor. însă ponderea lor pe piaţă era relativ redusă. ele nu au ocupat întotdeauna o pondere însemnată în ansamblul economiei. Cu toate că aceste schimburi au existat din cele mai vechi timpuri.1 Noţiunea de piaţă mondială Piaţa mondială reprezintă un amplu proces economic determinat de schimburile de mărfuri dintre ţări. Ea a cunoscut mai multe etape de formare. În zorii epocii moderne. bronz etc. Piaţa mondială a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare : a) piaţa de mărfuri.Tema 2 FORMAREA PIEŢEI MONDIALE. destinate unor categorii restrânse ale populaţiei (mirodenii. se identifica cu acesta. el încheindu-se la sfârşitul secolului al XIX-lea. Formarea pieţii mondiale este condiţionată de apariţia diviziunii internaţionale a muncii. Diversificarea produselor. care se dezvoltă odată cu trecerea la capitalism. cea mai mare parte a lor s-a realizat la nivel local. piaţa mondială se rezuma la comerţul la distanţe mari. Comerţul se realiza mai ales cu obiecte de lux. PREMISELE REVOLUŢIEI INDUSTRIALE 2.). Acest fenomen a început prin descoperirea Lumii Noi la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor. când îşi fac apariţia germenii capitalismului. c) piaţa internaţională a forţei de muncă. Procesul de formare a pieţei mondiale a fost unul de lungă durată. argint. iar necesarul de mărfuri era satisfăcut pe calea economiei naturale. apariţia manufacturilor şi a industriei s-a realizat încă din epocile anterioare capitalismului. Mult timp.

iar importanţa controlului rutelor comerciale ce treceau pe aici determină Anglia să ia Spaniei Gibraltarul. Explorarea lumii şi includerea în circuitul economic al acestor regiuni a început cu spaniolii şi portughezii şi au fost continuate de olandezi. În 1486. dar rolul său comercial. utilizând vânturile musonice. Nu se poate vorbi de piaţă mondială înainte de marile descoperiri geografice. Peninsula Iberică. se menţine. de unde se putea naviga în ambele direcţii. chiar diminuat. englezi şi francezi. Mediterana nu-şi va pierde decât întâietatea asupra comerţului mondial. 2. Portughezii au reuşit pentru o perioadă de timp să monopolizeze comerţul cu produsele orientale. atât spre Mediterama. sprijiniţi de prinţul Henric Navigatorul (fiul regelui Portugaliei). cuprinzând spaţii mai mari sau mai mici în funcţie de dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a mijloacelor de transport. Atenţia navigatorilor. piaţa financiar-bancară şi piaţa internatională a forţei de muncă. ajung la râul Congo. mai mult sau mai puţin. astfel. trece în Indii. nevoiţi să caute alte rute comerciale pentru a ocoli Imperiul Otoman. primul plan al explorărilor. din simplul motiv că în afara circuitului de mărfuri se aflau mari spaţii geografice . fapt ce-i determină pe o parte dintre aceştia să-şi ofere serviciile Portugaliei şi Spaniei. cu mirodenii. cât şi spre Atlantic. Schimburile comerciale s-au realizat. şi cu ajutorul arabilor. ajunge în portul cel mai de sud al Africii. portughezii coboară pe coasta de apus a Africii şi descoperă Capul Verde şi. după cucerirea Constantinopolului în 1453. care ocupase Constantinopolul. devine un factor esenţial pentru evoluţia comerţului internaţional.Piaţa mondială este definită astfel ca reprezentând ansamblul relaţiilor în ceea ce priveşte schimbul de mărfuri şi servicii între ţări. trecând de golful Guineii. Încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. mătase şi să deţină o vastă arie a 10 . a căror experienţă în comerţul din Mediterana este de necontestat. ca urmare a diviziunii internaţionale a muncii. cu răşini. peşte. genovezi mai ales. au fost stânjeniţi de apariţia şi prezenţa otomanilor. Navigatorii italieni. Bartolomeu Diaz. prin tratatul încheiat la Utrecht în 1713. în toate epocile istorice.2 Formarea pieţei mondiale Procesul de formare a pieţei mondiale şi durata acestuia nu pot fi încadrate între limite certe. legătura directă cu Indiile putea fi stabilită în două direcţii: spre vest şi sud-est. la Zanzibar. Pe baza cunoştiinţelor de atunci. s-a fixat asupra Atlanticului şi apare.

Navigatorii şi negustorii portughezi se vor întinde şi spre Occident. piper. de unde au adus considerabile cantităţi de aur. spunea că în imperiul său „soarele nu apune niciodată”. Urmare a acestei monopolizări. a acceptat oferta regelui.comerţului mondial. către sfârşitul secolulal XVI-lea. Capul Verde. iar regele. fildeş. stăpânind doar o zonă destul de restrânsă (de cele mai multe ori doar locul de comerţ). cuprindea America Centrală şi America de Sud (fără Brazilia). Vasele portugheze. Filip al II-lea (1556-1598). Întinderea imperiului colonial spaniol era de peste 5 milioane km2. să plece cu trei corăbii spre Apus. 11 . încât un monarh spaniol. În cea de-a doua a descoperit Antilele. desfăşurat pe întregul Ocean Indian. navigatorii portughezi ajung la Canton. Insulele Moluce erau apărate de garnizoane militare. În expansiunea lor. părăsind Genova. ce se realiza prin Alexandria şi Egipt. porturile care făceau comerţ cu India. în America de Sud. Indochina. Columb a mai întreprins trei călătorii. inclusiv America Centrală. ajunge în San Salvador. a urmărit nu numai dezvoltarea comerţului. s-au rezumat doar la activitatetea comercială. După unele încercări. la Lisabona. în majoritate aparţinând regelui. În aceste condiţii. ci şi cucerirea de noi teritorii şi trecerea lor în subordinea coroanei. controlau Java şi Moluce. După o escală în insulele Canare. porţelan etc. ca stăpân suprem al coloniilor. Aduceau din Asia metale preţioase. portughezii au fost nevoiţi să construiască forturi de apărare de-a lungul ţărmului african. în China. Spaniolii vor întreprinde şi ei călătorii pentru deschiderea de noi căi spre Indii. posesiunile din cele două Americi. şi Filipinele. apoi continentul American. Ţările de Jos. iar la 1542 puteau fi întâlniţi şi în Japonia. fiind convins că a ajuns în Indiile Orientale. Oranul. Pe la 1517. uleiuri aromate. * În stăpânirea Spaniei intrau posesiunile din Italia (Milano. nu puteau descărca mărfurile decât într-un singur punct. comerţul veneţian. Franche-Comte.* Dispunând de forţe militare limitate. Indonezia. cuişoare. după ce Indiile au ajuns în mâinile portughezilor. altădată înfloritor. scorţişoară. Tunisul. primea o zecime din toate veniturile obţinute. Spaniolii se aşezau definitiv aici. perle. vopsele. Spania. Sardinia şi Sicilia). parfumuri. Canarele. Neapole. Cristofor Columb. a decăzut. portughezii au ocupat Malaka. zahăr. Coloniile spaniole se deosebeau de cele portugheze. dispunând de cea mai puternică forţă militară din Europa secolului al XVI-lea. Ei nu au cucerit noi teritorii. în anul 1492. Imperiul colonial al spaniolilor. extinzându-se apoi spre Pacific. şi erau obligate să le predea organizaţiei comerciale „Casa de India”.

aceştia pătrund mai ales după războiul de 30 de ani. care secătuise ţara. englezi şi francezi. bine organizată. Unii ajung în Imperiul Otoman (Constantinopol. care asigurau lâna numeroaselor ţesătorii din Sevillia. măslinul şi creşterea vitelor. aceasta ajungând într-o situaţie dezolantă. nobilimea fiind preocupată mai mult de meseria armelor decăt de agricultură. emigrările spre colonii şi numeroasele expediţii militare au făcut să stagneze creşterea demografică. veniturile Spaniei. Pentru a ne face o imagine reală a ceea ce reprezenta această sumă. Nu greşim dacă denumim secolul al XVI-le secolul spaniol. Evreii au fost alungaţi din Spania şi Sicilia în 1492. Spania şi Portugalia au dominat piaţa mondială. Spania a reuşit să-şi impună supremaţia în Italia şi Europa apuseană şi să-şi controleze întinsele colonii. 12 . Principalele venituri ale Spaniei erau date de creşterea animalelor. în primul deceniu al secolului al XVII-lea. şi o flotă puternică. Spania nu a ştiut să beneficieze de acest avantaj. Spania nu-şi poate menţine această supremaţie din cauza atenţiei mai mari acordată războaielor. companiile comerciale din aceste oraşe deţinând şi monopolul asupra comerţului spaniol. Doar războiul cu Flandra din 1602 a costat Spania 42 milioane de ducaţi. După secolul al XVI-lea. În ciuda cantităţilor imense de metale preţioase aduse din colonii. în special a oilor. Brusa. Plecarea acestei populaţii (4%din totalul populaţiei) a lipsit Spania de agricultori şi meseriaşi. monopolul acestor societăţi comerciale va fi desfiinţat de concurenţa pe care o vor face navigatorii olandezi. În Germania. Aproape un secol. în timpul revoluţiei burgheze condusă de Oliver Cromwel (1654-1656). o parte dintre ei revin în Anglia (fuseseră alungaţi de aici în 1290). Pentru a se ieşi din criza provocată prin aceste măsuri s-a căutat înlocuirea lor. din Neapole în 1541. s-au ridicat la doar 16 641 227 ducaţi. Germania (Hamburg). viţa de vie. 300 000 de mauri (populaţie de origine arabă). cu bancherii flamanzi. predominând cultura grâului şi porumbului (adus din America). dispunând de o armată numeroasă. În secolul al XVIII-lea. În secolul al XVI-lea. Adrianopole). Aceştia au contribuit la extinderea culturilor de trestie de zahăr în Brazilia şi Antile. La acestea se adaugă persecutarea evreilor şi expulzarea în nordul Africii a cca. mulţi evrei se găsesc în Franţa (Marsilia şi Bordeaux).Sevilla şi Cadiz au devenit principalele oraşe care făceau legătura spaniolilor cu America. dar şi din oraşe din regiunile Aragonului. Andaluziei şi Castiliei. Cheltuielile imense cu războaiele lipseşte această ţară de banii necesari dezvoltării domeniilor productive. Salonic. fără succes însă. germani şi italieni. iar plecarea evreilor a afectat comerţul. Concentrarea excesivă a propietăţii. sistemul bancar şi dezvoltarea manufacturilor. Economia Spaniei a rămas preponderent agrară. Olanda (Amsterdam). Un loc important îl ocupau şi culturile de viţă de vie. pomi fructiferi. în 1907.

13 . în special aur. Căile de obţinere a acestor bogăţii erau: controlul comerţului corporaţiilor (breslelor). dacă nu erau obţinuţi din ceea ce producea economia. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Compania Indiilor de Est. instituirea unui regim vamal protecţionist. care pune în centrul atenţiei statului (monarhului) acele politici al căror rezultat final era obţinerea cât mai multor bogăţii.). tutunul. În 1713. o sumă impresionantă. implicit. comerţ). porumbul etc. anual. (agricultură. reglementarea muncii etc. contribuind la ceea ce istoricii au denumit revoluţia preţurilor în Europa..invincibilei Armade” de către flota engleză. care dispunea de un capital de 6 459 840 florini. exprimate în metale preţioase. meşteşuguri. o convenţie comercială în care s-a folosit pentru prima dată . în consecinţă a numărului funcţionarilor regali şi. Marile descoperiri geografice au pus la dispoziţia puterilor maritime europene noi produse agricole (cartoful.. Capitalul social al acestei societăţi a fost format prin contribuţia provinciilor şi principalelor oraşe olandeze. Acest declin va continua şi în secolul următor. dar mai ales mari cantităţi de aur şi argint. ca prime surse ale acumulării de capitaluri.3 Mercantilismul Mercantilismul cuprinde perioada secolelor XV-XVIII şi este specific absolutismului economic. al celor ce trebuiau să alcătuiască armata. fiind prima mare societate pe acţiuni din lume. în coloniile spaniole din America. companii ce vor acumula mari fonduri băneşti. care obţinea totodată şi dreptul de a transporta. trebuiau obţinuţi din exploatarea coloniilor. Aceste măsuri au fost luate în condiţiile apariţiei monarhiilor centralizate şi a creşterii aparatului admninstrativ. Marile câştiguri obţinute din comerţ au contribuit la creşterea numărului de companii interesate de practicarea schimburilor comerciale. Spania pierde Gibraltarul şi insula Menorca din Arhipeleagul Baleare în favoarea Angliei. 5000 de negri din Africa.Declinul Spaniei a început în 1581 prin distrugerea . Cele două state au încheiat. dar şi măsuri adecvate pentru perceperea de impozite de la producătorii agricoli şi industriali. tot atunci. jumătate din sumă reprezentând contribuţia oraşului Amsterdam. asigurarea securităţii transportului mărfurilor. Întreţinerea acestora necesita mari sume de bani care. cu sediul la Amsterdam. Pentru realizarea acestor obiective statul monarhic a iniţiat o serie de măsuri precum instituirea monopolului asupra comerţului exterior. 2.Clauza naţiunii celei mai favorizate”. taxe sau război etc.

apar burse de mărfuri în importante centre comerciale din Franţa: Lyon. „Royal Exchange” se înfiinţează în anul 1554. Cu toate că o formă incipientă de bursă a apărut în Veneţia (Rialto). care însoţesc un anumit „centru al schimburilor”. În primii ani ai secolului al XVI-lea. în Germania :Augsburg.placa turnantă a comerţului mondial”. garantate cu portofoliul comercial al băncilor. Rouen etc. Pentru a vedea cum îşi organizează comerţul şi cum îşi construiesc olandezii faimoasele lor nave alungite. observăm dezvoltarea şi declinul unor mari puteri comerciale. asigurându-se astfel siguranţa tranzacţiilor prin înlocuirea monezilor din aur şi argint cu bancnote. Frankfurt (1615). în accepţiunea modernă. Importanţa pe care a căpătat-o comerţul o constatăm în toate statele vest-europene. secolul al XVII-lea mai este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind “secolul olandez”. unii autori l-au denumit secolul de aur olandez. ţarul Rusiei. Toulouse. superioare. Nürnberg şi Hamburg. celorlalte nave construite în epocă. bursa de la Amsterdam. iar spre sfârşitul secolului se înfiinţează bursa din Berlin (1685). flota sa comercială fiind cea mai modernă în aceste vremuri. La începutul secolului al XVII-lea numărul burselor a crescut − prin apariţia celor din Lübeck (1605). Datorită amplorii pe care a avut-o economia sa. locuri importante în care se întâlneau negustorii din întreaga lume. 14 . Dinamica schimburilor a dus la apariţia târgurilor. fiind apoi urmată de apariţia altor burse. unde apar bursele de mărfuri. înfiinţată în 1608. Nu întâmplător. Această bursă.. literatura de specialitate consideră că prima bursă. Urmărind evoluţia burselor de mărfuri. a luat fiinţă în Belgia. jucând un rol esenţial în această privinţă. vizitează docurile din Amsterdam. Leipzig (1635). Königsberg (1613). ea deschizând drumul dezvoltării capitaliste în Europa şi realizând ceea ce putem numi modelul economic olandez.4 Apariţia bursei de mărfuri Elementul cel mai important care defineşte formarea pieţei mondiale îl reprezintă bursa de mărfuri.2. După o lungă perioadă de restrângere. la Anvers (1531). Olanda a devenit . comerţul înfloreşte în epoca Renaşterii. Petru cel Mare. se va profila numai pe efecte financiare şi tocmai din acest motiv îşi va schimba denumirea în „Stock Exchange” (Bursa de valori). la jumătatea secolului al XVI-lea. O altă ţară care a cunoscut o dezvoltare fără precedent a fost Olanda. Aici s-au perfecţionat operaţiunile de credit prin emiterea „hârtiilor de bancă”. din 1773. La Londra. din toate punctele de vedere.

Istoricul Arnold Toynbee distinge. dar. a celei de Vest. să reliefeze sau să nuanţeze aspectele pe care le consideră a fi mai semnificative.Alte burse de mărfuri iau fiinţă în Viena (1761). Geneva (1850). Madrid (1831). Aceste descoperiri. transformările lumii moderne. începând din secolul al XVIII-lea. a implicaţiilor imediate şi pe termen lung ale revoluţiei industriale) presupune luarea în considerare a proceselor provocate de expansiunea economică şi a modului în care au fost exploatate consecinţele marilor descoperiri geografice. Milano (1831). fiecare autor încercând să-l cerceteze din diverse unghiuri. Roma (1837). organizată sub conducerea lui Hamilton − Wall Street. care devine şi centrul operaţiunilor financiare din această ţară. Tokio (1855). tehnicii.1 Definiţia revoluţiei industriale Fenomenul denumit revoluţie industrială a constituit şi constituie unul dintre cele mai controversate noţiuni din literatura de specialitate. În SUA ia fiinţă Banca din New York (1784). două-trei secole mai târziu. a dus-o către revoluţia industrială. Bruxelles (1801). datorită dezvoltării capitalismului. Se acceptă ideea potrivit căreia înţelegerea complexităţii (a locului şi a rolului. în cadrul fenomenului denumit revoluţie industrială. producţiei şi comunicaţiilor . care au avut loc începând cu secolul al XV-lea şi au continuat cu intensitate în secolul următor. agricol şi industrial Majoritatea opiniilor au ca numitor comun ideea că revoluţia industrială se difuzează larg în Europa de Nord-Vest şi Statele Unite ale Americii în al doilea pătrar al secolului 15 . trei aspecte concomitente şi interdependente: demografic. mai ales. Revoluţia industrială este definită ca un ansamblu de fenomene care au însoţit. pe drumul care. Tema 3 REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ DIN ANGLIA 3. au determinat o puternică dezvoltare a schimburilor comerciale ale Europei cu alte continente şi au lansat o parte a Europei.

inflaţie şi creşterea rolului reţelei financiare internaţionale. era grevată de numeroasele şi îndelungatele războaie dintre marile puteri monarhice. care au generat o fiscalitate ridicată. curţi regale rafinate. s-a pierdut o lume tradiţională. dominată de marii latifundiari feudali. Prima mare societate pe acţiuni este considerată a fi Compania Olandeză a Indiilor Orientale. cu o dublă natură – tehnică şi socialeconomică – din care au rezultat performanţe economice. se constată creşterea aparatelor administrative. ca urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care noile teritorii sunt atrase în sfera de influenţă europeană. înfiinţată în 1602 la Amsterdam. Suedia. a contribuit într-o măsură substanţială la desfăşurarea procesului de acumulare de capital bănesc. Revoluţia industrială a fost un proces complex. ele reprezintă tema de cercetare a istoriei ştiinţelor tehnice. desfăşurarea şi efectele ei nu pot fi limitate la cronologia apariţiei şi utilizării diferitelor maşini şi a perfecţionărilor lor. politice. În acelaşi timp se dezvoltă comerţului maritim. dar şi administrativ-politică şi chiar şi militară. culturale etc. astfel spus.a. mai târziu. dominantă de-a lungul întregului secol. şi în Anglia. prin legăturile comerciale întreţinute între ţara de origine şi teritoriile de peste mări. cu scopul de a asigura colaborarea între asociaţi pentru exploatarea unei zone geografice sau a unei rute comerciale. apar primele societăţi anonime pe acţiuni. Politica economică mercantilistă. practicată cu tehnici şi tehnologii rudimentare. dar s-a câştigat un alt viitor pentru omenire. cheltuieli supradimensionate. războaie care i-au sustras o foarte mare cantitate de forţă de muncă. în ansamblu. Companiile comerciale au reprezentat vârful de lance cu ajutorul căruia s-au creat imperiile coloniale moderne.. caracterizată. Aşa cum aprecia Toynbee. Europa secolului al XVII-lea. Importanţa acestor companii este deosebită. deşi acestea au reprezentat momente însemnate ce trebuie avute în vedere. Spania. Porumbul 16 . Declanşarea. Ca urmare a creşterii sumelor de bani. Franţa. sub aspect politic. În plan economic. printr-un randament în general slab. Agricultura secolului al XVII-lea. o premisă esenţială pentru desfăşurarea revoluţiei industriale. sociale. fără precedent în istorie. a modificat însăşi modul de gândire şi acţiune umană. Revoluţia industrială a reprezentat mult mai mult. Companii similare iau naştere. în unele cazuri. chiar deloc Europa Orientală. greu de obţinut de către un singur investitor. Portugalia ş. se caracterizează printr-un proces continuu de întărire şi centralizare a unor state monarhice. armate numeroase şi înzestrate corespunzător. datorită funcţiilor pe care le îndeplineau: cea economică.al XIX-lea şi că ea nu atinge decât mai târziu sau.

împrumuturi. şi producţia aflată pe o scară vastă. El se orienta după principiul: bogăţia unui stat este dată de cantitatea de aur pe care o deţine. care a fost retrasă de pe piaţă . se afirma: “trebuie amintit în mod 17 . care este ţara cu cea mai dezvoltată economie în secolul al XVII-lea? De ce nu în Franţa. când în fruntea finanţelor franceze este numit Colbert. El va lua o serie de măsuri menite să reglementeze producţia pentru a dezvolta manufacturile. Manufacturile regale aveau însă un mare dezavantaj pentru că realizau mai ales produse de lux: mătăsuri (Saint-Maur Les Frosses). şi anume celor cu dare de mână. lucrare destul de criticată la vremea respectivă. Ne punem. au fost mult timp doar curiozităţi agricole şi vor intra în alimentaţia populaţiei abia peste un secol. mai ales pe cele ce produceau pentru export. Revoluţia industrială a avut şi consecinţe negative despre care Toynbee scria: “Erau pete negre chiar şi în perioada lui Adam Smith. rezultat al liberei concurenţe. Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei până la Primul Război Mondial s-au desfăşurat în mai multe ţări. precum şi de la o etapă la alta. sticlărie (Saint Gaboin). care realizase progrese remarcabile în dezvoltarea manufacturilor ? Aici Colbert înfiinţează în secolul al XVIII-lea manufacturile regale. dantelă (Reims). Pentru a asigura calitatea produselor numeşte un corp de inspectori care putea sancţiona eventualele abateri.” În lucrarea „Industry in England” scrisă de H de B. însă noi acum ne apropiem de o perioadă şi mai închisă − o perioadă la fel de distructivă şi de cumplită ca şi alte perioade la fel de negre prin care o naţiune a mai trecut. care se adresau doar unui segment al pieţei. Gibbins. aduse de peste ocean. scutiri fiscale. Mercantilismul îşi găseşte expresia clasică în Franţa. a condus la o aliniere rapidă a claselor şi la dispariţia unui număr mare de producători. în mod firesc. deoarece alături de o creştere a bunăstării a fost observată şi o creştere enormă a sărăciei. întrebarea de ce primul mare experiment în industrializare se realizează în Anglia? De ce nu în Olanda. dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta. Acesta va ocupa funcţia de secretar general al finanţelor din 1665 până în martie 1863 − va conduce de fapt toată economia franceză. în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea. comenzi. va impune taxe vamale ridicate pentru produsele de import şi încurajează comerţul prin crearea companiilor de comerţ etc. distructivă şi cumplită. prezentând elemente comune. care sunt încurajate printr-o serie de măsuri: monopoluri de fabricare şi vânzare.şi cartoful. subvenţii. tapiţerii (Beauvais).

a fost materializată printr-o serie de articole. în realitate. Bowley şi J. Analiza modernă a revoluţiei industriale provine. fie că l-au imitat mai mult sau mai puţin conştiincios. în acelaşi timp. Aceştia au ajuns la concluzia că standardul de viaţă mediu a crescut între 1800 şi 1850. De altfel. între 1895 şi 1909. spre exemplu. Creditul era mai sigur. pentru care exemplul său a fost ghidul major al secolului al XIX-lea. prin care arăta că piaţa trebuie să se dezvolte pe baza liberei concurenţe. agricolă şi industrială. desfăşurarea ei în Anglia nu poate fi ruptă de contextul european şi de cel din alte zone ale lumii. Parlamentul având o reală putere. dezvoltarea Angliei este originală. de fapt. Economia de piaţă era încurajată şi de marii gânditori ai epocii. singura ţară în care desfăşurarea acestui fenomen s-a produs fără sa fi avut un model de imitat. De asemenea. cel mai grav nivel al sărăciei a fost atins la începutul domniei reginei Victoria”. Delimitarea acestor coordonate are un scop mai mult didactic. iar monarhul şi marii aristocraţi mai puţină autoritate decât oriunde pe continent. Dreptul asupra proprietăţii era consolidat. pe drumul şi sub influenţa ei. de aceea a fost mai mult admirată decât criticată. H. după introducerea noului sistem industrial. cel puţin la făină. în parte. condiţia claselor muncitoare a scăzut rapid. de la maşina cu aburi până la reţeaua bancară modernă. erau de cele mai multe ori mari. Adam Smith publică în1776 “Bogăţia Naţiunilor” (“The Wealth of Nations“).continuu faptul că nivelul de trai al majorităţii oamenilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost unul de mare adâncime. Rezultatul a fost. Revoluţia industrială a făcut posibilă o creştere certă în standardul de viaţă mediu şi este unanim recunoscut că Anglia constituie prima ţara care a parcurs revoluţia industrială. L. că. Problema care preocupa lumea moderna era să crească producţia într-o măsură mai mare decât populaţia. Industrializarea Angliei a fost o soluţie de succes a acestei probleme. Este. Anglia va antrena. Cercetarea nivelului salariilor în secolul al XIX-lea făcută de A.Wood. 18 . Prezenta desfăşurarea revoluţiei industriale în Anglia pe cele trei coordonate menţionate anterior: demografică. iar oamenii de afaceri. fie că s-au dezvoltat pe alte căi. iar preţurile. ele s-au întrepătruns şi intercondiţionat fără a se putea stabili cu precizie o ordine de precădere. salariile erau mai mici. Şi mai importantă era stabilitatea legislativă. şi alte ţări. în scop de autoapărare economică. din interesul pentru creşterea economică. ca durată. puteau mult mai uşor să prospere decât cei din Franţa. Revoluţia industrială a început în Marea Britanie pentru că aici condiţiile sociale şi politice erau favorabile schimbării.

Sporul demografic considerabil a asigurat o piaţă internă de mari proporţii şi o sursă importanta de forţă de muncă. În acelaşi timp.3. (Abandonarea cultivării ciclice a pământului. ca Jethro Tull şi Lord Townshend. Începe procesul de răspândire în Anglia a unor noi metode agrotehnice.8 milioane.681. 3. Atunci s-a estimat că înainte cu un secol Anglia avea o populaţie de 6. cu repercursiuni semnificative asupra întregii vieţi economice şi publice. Se foloseau patru tipuri de plante: grâu. napi turceşti. el a atras după sine schimbări importante în structura socioeconomică. Acest fenomen a fost numit de unii specialişti revoluţie demografică.3 Reforme în agricultură La jumătatea secolului al XVIII-lea. carnea şi laptele au devenit disponibile tot timpul anului. o treime din terenurile cultivate să fie lăsate neînsămânţate. Au 19 . În 1801 s-a realizat primul recensământ în Regatul Unit al Marii Britanii. agricultor ilustru. iar la data efectuării recensământului Regatul Unit avea 14.) reuşeşte. intuind creşterea cererii de carne care se va face simţită odată cu sporirea populaţiei.000 locuitori. care presupunea ca prin rotaţie. Bakewell ameliorează rasele de vite. precum şi întinse suprafeţe necultivate.2 Factorul demografic O premisă importantă a revoluţiei industriale o reprezintă creşterea populaţiei. trifoi. adepţi ai rotaţiei culturilor. cu pondere deosebită a categoriilor de vârstă tânără. experimentate şi aplicate în Olanda şi Franţa de către personalităţi de seamă. prin folosirea îngrăşămintelor. agricultura engleză nu prezenta deosebiri esenţiale faţă de celelalte ţări din vestul Europei.5 milioane. să cultive grâu pe terenuri considerate până atunci sterile. Cultivarea napilor şi a sfeclei furajere a fost deosebit de importantă. Acest sistem a fost înlocuit cu rotaţia culturilor în aşa fel încât pamântul era cultivat fără a-şi epuiza potenţialul. Până atunci animalele erau sacrificate în octombrie pentru a nu suferi de foame. profesională şi în mediile rural şi urban a populaţiei. napi suedezi. Ea se practica cu tehnici şi tehnologii tradiţionale. În consecinţă. erau încă foarte numeroase câmpurile comune. fiind folosite pentru hrănirea animalelor de crescătorie în timpul iernii. adică acele părţi de teren agricol ce erau folosite în devălmăşie de către membrii comunităţilor rurale. pentru ca în 1821 să ajungă la 20. Coke din Norfolk. în fiecare an. Totodată. al cărui domeniu atrăgea vizitatori din întreaga Europă. capre şi oi.

Micii fermieri şi ţăranii erau înlocuiţi de un nou tip de fermieri. precum şi obţinerea unei producţii cu mult mai mari. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către Parlament peste 3300 de asemenea acte. În primul sens. care a pus bazele creşterii ştiinţifice a bovinelor şi ovinelor. fie mână de lucru ieftină pentru industria textilă aflată în plin proces de dezvoltare. În cel de-al doilea sens. Efectele procesului de „împrejmuire” au fost rapide şi s-au făcut simţite în dublu sens. şi Robert Bakewell.fost şi alţi "inovatori". împrejmuirile au grăbit stratificarea socială şi polarizarea proprietăţii funciare. Devin tot mai numeroşi marii latifundiari proveniţi din clasa mijlocie rurală. Eficienţa şi profiturile în agricultură au dus la consolidarea fermelor. care a promovat folosirea săpăligii şi a inventat o semănătoare. dintre care cca 4 milioane de acri de pământ au fost „împrejmuiţi”. prin răscumparare sau violenţă. Acum se produc schimbări în structura proprietăţii funciare − un proces de comasare a terenurilor agricole prin cumpărarea sau evacuarea ţăranilor. iar îngrădirea terenurilor comune şi a celor necultivate a însemnat un adevărat dezastru pentru ţăranii săraci. în timp. cel social. Îngrădirea terenurilor şi mecanizarea au dus la scăderea cererii de muncă şi. printre care se număra Jethro Tull. deseori. a căror supravieţuire depindea. fie vor emigra în America. Viaţa rurală se schimbase pentru totdeauna. Actul de împrejmuire se acorda de către Parlament. împrejmuirile au permis formarea de mari ferme. care. iar cel care aspira la un asemenea document trebuia să facă dovada că dispune de sumele necesare pentru valorificarea agricolă a întregii suprafeţe împrejmuite. Trebuie remarcat şi faptul că sistemul bancar englez era suficient de dezvoltat în epocă pentru a răspunde cu promptitudine nevoii de credit a agricultorilor. 20 . care dispuneau de acte de împrejmuire. prin comasarea pământurilor şi adoptarea de metode ştiinţifice. de cultivarea sau păşunatul liber. surplusul de populaţie a părăsit pământul pentru a se alătura muncitorilor din fabrici. fenomen cu importante consecinţe economice şi sociale. În acelaşi timp. cel economic. în fapt. a reprezentat deposedarea de pământ a ţăranilor. iar ţăranii expropriaţi sau lipsiţi de câmpurile comune vor deveni fie muncitori agricoli. începe să se manifeste fenomenul de “împrejmuire” a pământurilor de către marii proprietari. renunţând la împrăştierea manuală a seminţelor deasupra pamântului.

o nouă maşină de filat. producerea textilelor. de mici proporţii până atunci (oamenii ţeseau şi torceau în casele lor). Această ruptură declanşează. iar Londra era singurul oraş cu adevărat mare. fără pretenţia unei enumerări exhaustive. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor. modificând radical modul de viaţă al muncitorilor. ţesând fire. cu impact dramatic asupra industriei. Altfel spus. europenii au început să inventeze şi să utilizeze maşinării din ce în ce mai complexe. În sudul districtului Lancashire s-au înmulţit filaturile (fabrici uriaşe unde munceau femeile. pe principiul reacţiei în lanţ. în Marea Britanie. de către James Watt. Începutul este făcut în 1733 de către mecanicul John Kay. În a doua parte a secolului al XVIII-lea. Saltul demografic în Anglia petrecut în decurs de un secol rupe echilibrul preexistent între cerinţele de pe piaţa internă în extindere şi posibilităţile de producţie ale manufacturilor textile engleze. umed şi îmbâcsit. se desfăşurau la o scară relativ redusă. În 1750. realizând importante îmbunătăţiri în domeniul navigaţiei (apariţia fregatelor) sau comunicare (inventarea tiparului). Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială importantă. a cauzat diferite boli şi deformaţii). a fost concentrată în mari fabrici. în 1785. în 1765. unde aerul. în 1784. Watt este startul în formarea industriei textile engleze moderne. profitând de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi răcoroasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. precum mineritul şi prelucrarea fierului. Lâna fusese cel mai important produs de export al Marii Britanii.3. o activitate domestică. Manchester şi 21 . acum însă bumbacul câştigase teren. în 1769. cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice au fost aplicate la scară largă în agricultură şi unele industrii. a lui Samuel Crompton ş. Perfecţionarea maşinii cu abur. pentru prima oară. maşina de filat a lui Richard Arkwright. Activităţile industriale. un şir de perfecţionări şi descoperiri tehnice. multiplica în proporţii considerabile forţa motrice a industriei textile şi rupe dependenţa anterioară a acesteia faţă de cursurile apelor. inventată de James Hargreaves.a. arătăm că au urmat: maşina de tors.4 Premise tehnice Încă din perioada Renaşterii. care a inventat suveica zburătoare şi. de fabrică şi urbană. dar majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. care aveau tradiţii însemnate de mai bine de două secole. efectul fiind uimitor. În curând. aplicarea maşinii cu aburi a lui J.

dar a descoperit cocsul. al treilea Abraham Darby.procedeul fabricării cocsului de către Abraham Darby. Dezvoltarea industriei grele antrenează căutări şi descoperiri în industria chimică. Watt şi Boulton au folosit prima oară. de exemplu: în 1709 . De asemenea. Folosirea motoarelor cu aburi pentru acţionarea utilajelor a fost un pas decisiv pentru producerea textilelor. care dădea rezultate excelente. la Coalbrookdale. dar mai ales a extinderii aplicării lor. degresarea. iar vânzările în străinătate aduceau venituri imense Angliei. fierul era folosit pentru lucruri diverse. mutându-se din mijlocul pădurilor în bazinele carbonifere. în 1750 . ca. Fierul a fost un simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie. în 1775. pentru efectuarea operaţiunilor privind albirea. în 1700. Soluţia a fost găsită prin 1709 de Abraham Darby. ca poduri. Un viitor membru al dinastiei Darby. metalurgia îşi schimba locul de desfăşurare. Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică. motoare cu aburi pentru 22 . iar pădurile Marii Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse.Benjamin Huntsman prelucrează fonta în fier forjabil. a construit primul pod de fier peste râul Severn (1779).Liverpool deveniseră înstărite datorită comerţului cu bumbac. Palatul de Cristal din Londra şi Turnul Eiffel din Paris. în 1784 . industria fierului luptă pentru supravieţuire. fiind necesare importuri costisitoare. Dar procesul de topire necesita cărbune. În urma acestor descoperiri şi perfecţionări. deoarece o secetă putea duce la încetarea lucrului. uscarea şi colorarea firelor şi ţesăturilor. Asemenea altor experimentatori. mai puţin sulfuros. vapoare şi locomotive. Astfel. adică încălzit până devenea lichid. Totuşi. Tehnologia lui Darby a rămas secretă cel puţin până în anii 1730 şi. reprezentând la un moment dat jumătate din exportul ţării. Dezvoltarea industriei metalurgice a fost favorizată şi de importantele resurse de cărbune şi de minereuri de fier de care dispunea Anglia. cerinţa crescândă de utilaje antrenează dezvoltarea industriei metalurgice. dar nesigură.Henry Cort perfecţionează procesul de pudlare prin care se obţine oţel ş. Odată secretul aflat.a. el şi-a dat seama de ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului. Coalbrookdale a înflorit spectaculos. Metalul trebuia topit. tehnologiile tradiţionale reprezentând o piedică în prelucrarea cantităţilor sporite de astfel de produse. în consecinţă. astfel încât minereul se scurgea lăsând în urmă impurităţile. În secolul al XIX-lea. dar şi pentru întreaga industrie. domeniu în care asistăm la descoperiri şi perfecţionări însemnate. producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase progrese tehnologice. gratuită.

Cocsul era necesar la topirea fierului şi alimentarea motoarelor cu aburi care acţionau utilaje de producţie. Începutul tracţiunii cu aburi este făcut de firma „Watt şi Boulton” din Soho. cea animală. Glasgow şi Londra erau iluminate cu gaz de huilă. tracţiunea utilizată fiind. iar Marea Britanie realiza în 1850 jumătate din producţia anuală de fier din lume. vapoare şi locomotive. În 1790. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea reprezintă o perioadă de mari frământări şi căutări pentru perfecţionarea unei noi forme de transport. furnale. Din fericire. Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în apropierea zăcămintelor de fier. numai liniile industriale miniere din regiunea Newcastle măsurau 600 km. O cauză şi. În 1815. În 1798. mai ales în domeniul extracţiei de minereuri. Anglia dispunea de o reţea de canale (de cca 6400 de km ). o constituie dezvoltarea transporturilor. a celei pe calea ferată. Într-o primă perioadă a revoluţiei industriale s-au dezvoltat în mod deosebit transporturile pe canale. De la începutul secolului al XVIII-lea. Populaţia în creştere necesita cantităţi mari de cărbune pentru scopuri casnice. precum şi o mai mare fluenţa a traficului de mărfuri. William Murdoch a folosit ulei de huilă pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho.Această „manie” a durat până în 1830. în acelaşi timp. cea mai mare 23 . necesar pentru a atinge temperaturi mari – unul din multele exemple de combinare cu succes a unor invenţii în domeniul industrial. declanşând o adevărată „manie a canalelor”. de regulă. În al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. motoarele cu aburi erau folosite pentru a pompa apa din mine. prin ecluzele şi instalaţiile de încărcare şi descărcare cu care erau dotate.Construirea lor a început cu canalul Bridgewater (1763). Transportul pe şine este cunoscut şi folosit cu mult înaintea acestei perioade. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui în Manchester (a scăzut la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor pentru transportul mărfurilor grele.a da furnalelor curentul puternic. Fabricile de metal au dus la dezvoltarea unor oraşe ca Birmingham şi Sheffield. construit de James Brindley pentru a lega minele Ducelui de Bridgewater de Manchester. când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai dezvoltată decât cea de drumuri. Săparea zăcămintelor de cărbune rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ”. şi întreaga structură a civilizaţiei industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau în minele de cărbuni. dar şi a vieţii economice în general. efectul dezvoltării metalurgice. care asigura transporturi ieftine şi rapide. Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost producţia în cantităţi mari a cărbunelui. dar erau puţine alte inovaţii.

este condus de G. pe traseul Liverpool-Manchester. cu o viteză medie de 25. acestea din urmă având un randament scăzut în exploatare. linia Stockton-Darlington. 112 km. William Murdoch şi Richard Trevithich. conducerea companiei feroviare Liverpool-Manchester Railway organizează un concurs de locomotive. precum şi o ieftinire a costurilor transporturilor. prima locomotivă cu aburi din lume pentru calea ferată cu ecartament redus.fabrică de maşini cu aburi a epocii. la construcţia căreia au participat James Watt. ceea ce solicita noi perfecţionări. Stephenson şi parcurge traseul cu viteza maximă de 19 km/h. Câţiva ani mai târziu. împreună cu Henry Booth. Dezvoltarea ulterioară a transporturilor pe căile ferate reprezintă şi o sinteză a descoperirilor şi perfecţionărilor în obtinerea oţelului şi a maşinii cu abur. prezentată la concurs de George şi Robert Stephenson. 24 . cât şi fabricanţii din Manchester. Căile ferate au oferit un spor de viteză de deplasare a mărfurilor şi călătorilor. extinderea căilor ferate urmează o curbă exponenţială atât în Anglia. construite de firma „Robert Stephenson & Co”. remorcat de locomotiva „Locomotion No. care parcurge. Primele trenuri au fost remorcate de locomotive asemănătoare cu „The Rocket”. un traseu de 51 de km. Aceasta inaugurează. 1”. în 1829. cât şi în alte ţări. între care 63 de poduri şi un viaduct de 18 m înălţime. linie ce avea ca scop exploatarea zăcămintelor de cărbune din zonă. iar traseul cuprinde şi un pod feroviar. în mai multe etape. în tracţiune cu abur. de care beneficiază atât negustorii din Liverpool. în 1775. construcţia dureaza trei ani. în nord-estul Angliei.75 km/h. când se inaugurează. numai în Anglia liniile de cale ferată măsurau circa 10000 km. cu cai şi locomotive. locomotiva cunoscută sub denumirea „Tram Engine”. a primei linii de cale ferată comercială modernă. După 20 de ani de la inaugurarea menţionată. astfel. O nouă etapă a evoluţiei căilor ferate începe în 1825. Rezultatul îl constituie inaugurarea la 15 septembrie 1830. Proiectele liniei sunt întocmite de George Stephenson. de volum şi siguranţă. cu scopul de a decide sistemul de tracţiune ce urma să fie adoptat. Premiul este repurtat de locomotiva „The Rocket”. Pe traseul menţionat se folosea însă tracţiune mixtă. Trenul inaugural al liniei. Se stabileşte. o primă legătură feroviară între două oraşe engleze. dar pe care se transportau şi călători. Ulterior. care a necesitat şi numeroase alte lucrări.

Pe de-o parte. Tema 4 REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN FRANŢA 4. 25 .R. Întreprinderile mari s-au unit în monopoluri. el a inspirat modernizarea Europei la nivel social.Mitchel-fragment din statisticile europene . producţia industrială a crescut. reţeaua de căi ferate s-a lărgit şi capitalurile băncilor s-au mărit. Industriaşii. bancherii. într-o construcţie de metal şi sticlă numită Palatul de cristal. alcătuind „obligarhia financiară”.Lungimea căii ferate (km) 1850-1870 Anul Statele Unite Marea Germania Britanie Franţa Canada Italia India Rusia 1850 14430 1875 118550 creşterea% 720 9797 23365 138 5856 27970 378 2915 19357 456 2262 6930 206 620 8018 1193 530 10430 1868 501 19029 3698 Sursa: Statisticile istorice ale Statelor Unite (1875). extras statistic al Indiei Britanice La mijlocul secolului al XIX-lea revoluţia industrială transformase Marea Britanie în „atelierul întregii lumi”. Europa modernă s-a construit în bună măsură pe principiile Revoluţiei Franceze şi pe instituţiile create de Napoleon.B.1 Începuturile. China şi ţările baltice. marii proprietari agricoli. politic şi cultural şi. Chiar dacă ritmul nu a fost cel din Anglia. pe de altă parte. un adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni. Importanţa modelului francez poate fi interpretată în două sensuri. Industria Economia Franţei. au participat la conducerea activităţii statului. în secolul al XIX-lea.1975. Acest statut a fost celebrat în 1851 prin Marea Expoziţie organizată în Hyde Park. a oferit marilor puteri conservatoare un exemplu imediat pentru consolidarea propriei lor autorităţi economice. fapt ce a determinat ca bancherii şi industriaşii francezi să facă un intens export de capital în colonii şi în ţările mai puţin dezvoltate: Rusia. a cunoscut şi ea revoluţia industrială.

Filaturile sunt însă bazate pe energie hidraulică. ci şi mondial. între anii 1825-1844. prin comparatie cu celelalte state. Criza din 1847 marchează o incertitudine a producţiei. care nu mai era doar continental. Producţia de lână şi mătase pentru articole de îmbrăcăminte de lux constituie una din sursele principale de export în Marea Britanie. apoi în cea minieră şi în transporturi. Se utilizează cusutul mecanic. spre exemplu. maşini cu aburi de origine engleză. dimpotrivă. unificarea sistemului monetar.Alternativa unui executiv puternic. de lumânări şi mai ales de zahăr sunt caracteristice. Austria. Muncitorii nu mai pot lucra acasă sau în mici ateliere. Constructorii alsacieni le perfecţionează permanent. Industria franceză este numai diferită. Producţia se concentrează acum în uzină având un ritm impus de maşină. Revoluţia industrială a început prin inventarea maşinilor cu aburi. iar cusutul manual este predominant. în 1806. Aceasta impune o disciplină foarte strictă a muncii şi o organizare perfectă. 65% din producţia industrială a Franţei. putem spune paralele până în secolul al XIX-lea. Curtea de Conturi) au dus la unificarea şi centralizarea economică. o creştere rapidă. Ea se aşază pe produse de înaltă calitate. Industria textilă este foarte bine reprezentată şi are o creştere dinamică. Reorganizarea sistemului legislativ. Normandia rămâne principala regiune textilă. începând cu 1820. dar şi pentru maşinile cu vapori. ilustrează o percepţie mai puţin tradiţională a fenomenului economic. Primele maşini cu aburi au fost folosite în industria textilă. Franţa şi Marea Britanie au urmărit drumuri diferite. Industria bumbacului în Alsacia este. care funcţionează cu cocs. fiscal şi judiciar. Producţia bunurilor de larg consum reprezenta. mult mai progresivă. Alt element al revoluţiei industriale a fost noua organizare a muncii. Ea produce pentru căile ferate. a fost prelucrată chiar de foştii adversari. creând în acest mod o premiză creşterii productivităţii. Blocada continentală impusă de Napoleon împotriva Angliei. Codul de Comerţ (1807) reglează pe baze noi comerţul exterior şi interior. înlocuind cărbunii de pământ. soluţia lui Napoleon la criza regimului revoluţionar. pe creşterea în paralel a muncii şi a marii industrii.. Metalurgia devine pentru prima dată principala ramură motrice. Producţia de fontă în furnale înalte. Statele Unite şi 26 . care înlocuiau munca manuală cu cea prestată de o maşină. este falsă. Populaţia angajată în domeniul industrial devine tot mai numeroasă. mai ales de larg consum. Producţia de cosmetice (axată pe săpun). Ideea că industria franceză şi economia sa ar fi înapoiate. Metalurgia cunoaşte. dirijismul economic reglat de instituţiile puternice (Banca Franţei. asigură 60% din producţie.

băuturi gazoase. 1878) şi tehnica sterilizării (Nicolas Appert. utilaje. produse agricole (grâu. cât şi pentru diversificarea comunicaţiei la distanţă (telegraful electric. telefonul. „Pechiney”. care depăşeşte necesarul diversificării mijloacelor de transport ce stimulau schimbările existenţei unei monede clar definite. Cărbunele francez este cu 45% mai scump decât cel englezesc. lemn). se produc acizi. mai ales între marile puteri economice. importă petrol pentru prima dată şi începe să-l rafineze. Motorul cu explozie şi automobilul dau petrolului o importanţă mondială. minereuri.Belgia. în metalurgie şi industria chimică. coloranţi. în transportul urban. echipamentele de maşini cu abur se diversifică. ciocolata. Bogăţia unei ţări se manifestă prin: produse vizibile – materii prime (cărbune. margarină (unt economic inventat în Franţa sub cel de-al doilea imperiu). atât pentrui industrie. confecţii. Parisul avea 27000 de abonaţi telefonici. industria carboniferă franceză este mai slab reprezentată. bumbac şi cauciuc) şi produse finite (maşini. Se dezvoltă în paralel industria chimică. În industria alimentară menţionăm descoperirea lui Pasteur (1880) − laptele condensat-pasteurizat. explozibili. Societăţile „Kuhlman ā Loos”. unde este de 700 g. Cele 130 societăţi de extracţie din Masivul Central sunt mai active decât cele din nord. Franţa. electricitatea este aplicată în căile ferate. Construcţia de material feroviar capătă o creştere rapidă. Tehnica frigului (Charles Tellier. „Saint Gobain” deţineau 24 de uzine în care lucrau 20000 de muncitori. fapt ce a dus la accelerarea şi mărirea transporturilor în bidoane ermetice. ulei de măsline. Prin comparaţie. 4. porumb. În perioada 1850-1860. fosfaţi. 40% din producţia franceză de locomotive este exportată. Unele inovaţii ştiinţifice sunt remarcabile. Se exportă biscuiţii. comparativ cu Austria şi Ungaria. cloruri. În 1900. 27 . transmisiunea radio). consumul de hârtie pe cap de locuitori este deja de 2 kg. după descoperirea dinamului de către mecanicul belgian Gramme. 1809) intensifică comerţul cu produse alimentare. În 1860.2 Comerţul şi agricultura Dezvoltarea comerţului în secolul al XIX-lea este rezultatul unei producţii de masă. documente administrative şi ambalaje. electricitatea joacă un rol important. Se dezvoltă producţia de hârtie pentru cărţi. reviste. prin societatea fraţilor Desmarais. În 1863. După 1880. Din 1880. În 1893. apar centre specializate în construcţia de maşini.

Trenul şi vaporul cu aburi au uimit populaţia secolului şi au deschis calea spre toate celelalte revoluţii economice. folosirea unor îngrăşăminte chimice şi utilaje. devin cunoscute şi integrate în circuitul economic. 1900-43%). vin. sunt rute interne şi internaţionale. pentru a nu sărăci solurile. Baza exporturilor franceze o reprezintă utilajele şi maşinile. călătoriile terestre şi pe mare devin de zece ori mai rapide. zahăr. a chimiei. hoteluri. Se încearcă o alternare ştiinţifică a culturilor. Mutaţii importante apar în acest domeniu. dependentă de capriciile vremii. din totalul populaţiei active (1851-64%. Axe feroviare Paris-Bruxelles. alimente). Din 1800 până în 1914. 1861-50%. Marea Mediterană conservă un trafic internaţional.cosmetice. brânzeturi. Fiind o ţară agricolă dezvoltată. iar exporturile în milioane de franci aur. 28 . asigurări. flota maritimă şi riverană jucând un rol important.3 Mijloacele de transport În primii 50 de ani ai secolul al XX-lea. vom vedea că deţine un segment important. ulei. servicii (transporturi. drepturi de autor. Între anii 1860-1870. capitaluri financiare. a ingineriei genetice. 4. băuturi. Anvers-Cologne. odată cu industrializarea. Franţa a fost considerată a doua putere comercială a lumii. agricultura continuă să obţină un loc important în economia franceză. Importurile sunt exprimate în milioane (moneda naţională a ţării). brevete de investiţii. dulciuri. de calitatea solului. este slab reprezentată. Dacă studiem procentajul populaţiei antrenate în agricultură.Totuşi. Franţa renunţă la politica protecţionistă şi stabileşte noi tratate comerciale bilaterale cu alte state. grâu. Migrarea spre oraşe va începe accelerat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Franţa importă mai ales materii prime. Frankfurt-Berlin etc. odată cu dzvoltarea industriei constructoare de maşini. Aşa-zisa revoluţie agrară a secolului al XIX-lea în Franţa. abia în secolul XX.astfel încât regiuni izolate cu economii domestice. continente greu accesibil. se importă mai ales produse tropicale şi exportă produse agricole finite. alimentaţie publică). agricultura rămâne tributară vechilor tehnici. produsele de lux (îmbrăcăminte şi pielărie).

Între 1850-1914. Canalul Loarei. se extind şi devin o ramură importantă în economia statelor. Germania Belgia Franţa Italia 1850 6000 km 800 km 3500 km 120 km 1917 630000 km 8800 km 39500 km 18000 km Societăţile de căi ferate angajează cât mai mult personal. astfel încât în 1873 reţeaua avea 80000 km. În 1876. după încercarea fraţilor Rénard. apar primele vapoare frigorifice care pot traversa oceanul. după invenţia lui Charles Tellier. Apar oraşe porturi importante. planorul şi mai apoi avionul lui Clément Ader (1896) deschid pentru aviaţie un nou orizont. se constată supremaţia Angliei şi a Germaniei. Prima societate maritimă capitalistă importantă este fondată la mijlocul secolului al XIX-lea „Mesageriile maritime” specializată în servicii maritime poştale în Marea Mediterană. Adoptarea timbrului poştal. un mijloc credibil. Astfel. transportul maritim şi fluvial cunoaşte o manieră de dezvoltare diferită. Spre deosebire de dezvoltarea oarecum uniformă a trnsportului feroviar în ţările europene. a petrolului şi a cerealelor. Canalul Senei. reţeaua de căi ferate are o dinamică accelerată. a telefoniei fac ca transmisiunile să fie mai rapide şi mai clare. Canalul Berry. Saint-Nazaire-Panama. Marseille. Geneva. a distribuţiei la domiciliu. Dirijabilul. ce deservea cele două linii importante: Le Havre-New York. care va deveni spectaculos în secolul XX. a telegrafului electric. transportul materiilor prime şi a produselor finite. care leagă oraşele şi facilitează schimburile comerciale. 29 . Survolarea continentelor şi a oceanelor cu balonul devine. În ceea ce priveşte transportul intern se construiesc în Franţa canale pentru navigaţie: Canalul Ronului şi Rinului. O alta societate pe actiuni este compania „General Transatlantic”. Franţa îşi stabileşte propriul sistem de comunicaţii telegrafice încă din 1851. Franţa ocupând locul al V-lea. în care se dezvoltă şantiere navale: Anvers. fondată în 1855.

De asemenea.A în 1900). guvernele statelor beligerante “au abandonat etalonul aur” la scurtă vreme după intrarea în război.1 Etalonul aur „clasic” Perioada etalonului aur „clasic” cuprinde secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. de piaţă.2 Sistemul monetar bimetalist 30 . metalul monetar circulând liber pe piaţa internă şi internaţională. Forma clasică de existenţă a etalonului aur a fost până la Primul Război Mondial cea a etalonului aur-monedă (gold-standard).U. 5. Odată cu izbucnirea Primului Războiul Mondial. în 1818. Prima ţară care a adoptat acest tip de etalon a fost Anglia. Un exemplu îl reprezintă Statele Unite − cauza creşterii şi prosperităţii a constituit-o faptul că au avut privilegiul de a utiliza o singură monedă pe tot cuprinsul ţării şi un singur etalon aur . Alături de aur. aurul se impusese pe piaţa liberă ca moneda cea mai bună. asigurându-se astfel libertatea deplină a comerţului şi investiţiilor. ca acea marfă ce oferea instrumentul monetar cel mai stabil pe oricare piaţă. mult mai târziu. convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată. funcţiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint şi îndeosebi de moneda de hârtie sub forma bancnotelor şi altor semne monetare. În România. Aurul nu a fost ales în mod arbitrar de către guverne pentru a juca rolul de etalon bănesc. la baza sistemelor lor monetare. Baterea liberă a monedelor de aur asigura echivalenţa între valoarea lor nominală şi valoarea comercială. după 1870 (în S.Tema 5 CIRCULAŢIA MONETARĂ ÎN SECOLELE. a metalului monetar. XI-XX 5. De-a lungul multor secole. valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. care au intrat târziu în război şi nu şi-au sporit oferta de dolari suficient pentru a pune în pericol posibilitatea de rambursare. Etalonul aur internaţional asigura un mecanism de piaţă automat pentru stăvilirea potenţialului inflaţionist al guvernelor. el fiind pus de către celelalte ţări europene. etalonul aur-monedă a fost adoptat prin legea din 1890. cu excepţia Statelor Unite.

prin legea monetară se prevedea că moneda etalon putea fi confecţionată. ci se stabilea pe piaţă fără nicio intervenţie a autorităţii monetare. a bimetalismului au dus. Au existat situaţii în care s-a adoptat un bimetalism paralel În acest caz. Argintul fixat prin lege la baterea de monedă secundară (divizionară) se găsea în alt raport valoric faţă de moneda etalon. raportul legal dintre cele două metale fiind fixat la 1 kg aur – 14. era tezaurizată sau utilizată la plăţi în străinătate. Complexitatea sistemelor monetare se manifestă şi prin existenţa unui bimetalism parţial. bimetalismul paralel. circulaţia lor fiind paralelă şi simultană. din ambele metale. potrivit căreia “atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede. Raportul de valoare nu era fixat prin lege. de asemenea. statul fixa prin lege un raport de valoare de 1 la 15. în general.38 kg argint. Pentru menţinerea unui raport fix de schimb în circulaţia monedelor din ambele metale. la înlocuirea acestuia cu monometalismul aur. bimetalismul a cunoscut trei variante: bimetalismul integral. în consecinţă. România a optat pentru bimetalism la crearea sistemului monetar naţional în 1867. Prin extensie.Bimetalismul a fost introdus la începutul secolului al XIX-lea. În cadrul acestui sistem baterea monedelor etalon pentru ambele metale era liberă. dar avea şi unele neajunsuri. în 1890. o derivată a bimetalismului integral ‒unul din metale (aurul) era cel din care era bătută moneda-etalon în mod nelimitat. 31 . în speranţa că ar putea asigura mai bine decât monometalismul argint (cel mai vechi etalon metalic) stabilitatea monedei prin procese compensatoare. putem spune că această lege îşi păstreză şi astăzi actualitatea. Baterea monedelor din ambele metale era nelimitată. Îndată ce raportul de valoare dintre cele două metale se schimba. moneda din metalul mai preţios era retrasă din circulaţie. Deosebirea consta în faptul că monedele circulau independent. Se realiza astfel o mai mare stabilitate a monedei nationale. o putere liberatorie limitată. monedele având o putere liberatorie egală. dintre care una e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea. În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale. ca şi în prima variantă. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Unitatea Monetară Latină. moneda rea scoate din circulaţie pe cea bună”. Prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru satisfacerea nevoilor pieţei. Dificultăţile în funcţionare. bimetalismul parţial. având. Aceasta deoarece moneda considerată mai bună realiza o creştere pe piaţă şi.5. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea lui Gresham.

cooperând în acelaşi timp la menţinerea unui raport de valoare constant între cele două monede etalon. dar eşuează. care a adoptat bimetalismul într-o perioadă de depreciere a argintului. Înlăturarea unui asemenea neajuns nu era posibilă decât dacă bimetalismul ar fi fost adoptat de toate ţările. aşa cum se prevăzuse. ceea ce a făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe pieţele altor ţări. .între anii 1803-1850. Bimetalismul nu a fost adoptat ca sistem monetar decât într-un număr restrâns de ţări. . între valorile comerciale ale celor două metale păstrându-se raportul de 1:15. care dispun de propriul capital şi de relaţii politice privilegiate. sistemele monetare reorganizându-se pe baza etalonului aur. când sistemul a funcţionat foarte bine. conduse de protestanţi sau evrei. fie sporind pe cea a monedelor de aur. 5. dovedindu-şi utilitatea.5. acesta fiind retras din circulaţie. Bimetalismul. Fiecare stat are o bancă naţională (1800) şi câteva bănci private. Fould. Uniunile monetare Triunghiul format din calea ferată-uzină-bancă formează prima celulă a prosperităţii industriale şi economice capitaliste. Hottinger. începe declinul monedei de argint. aceasta depreciindu-se treptat. datorită imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon. cu sedii impozante. ca urmare a schimbării raportului dintre cele două metale.între anii 1871-1885. Zaçane Lofitte a încercat să creeze o unitate bancară care să adune capitalurile din agricultură.3 Băncile şi mişcările de capital . Apar mici bănci private. industrie şi comerţ.În perioada de funcţionare a bimetalismului se disting trei perioade: . fiind ultima perioadă a bimetalismului. Monedele din argint aveau o valoare de piaţă mult mai mare decât cea fixată prin lege.între anii 1851-1870 şi marchează începutul dificultăţilor în funcţionarea sistemului. Această stare se putea remedia pe două căi: fie reducând valoarea monedelor de argint. nu a fost formula monetară ideală. precum şi sucursale pe întreg teritoriul. Începând cu 1871. Sistemul bancar va evolua rapid între 1850 şi 1880. animate de familii de finanţişti. din această cauză cele de aur devenind mai slabe. care va face o strălucită carieră în îndeplinirea funcţiilor monetare. Este momentul în care ţările abandonează bimetalismul şi pun la baza sistemelor lor monetare etalonul aur. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Raportul de valoare se deplasează simţitor în favoarea metalului galben. veniţi în Franţa înainte de revoluţie sau în timpul imperiului: Lazard. Acest lucru îl întâlnim şi în România. Cohen 32 .

cât şi pentru persoane private. Apare noţiunea de credit. care uşurează schimburile şi facilitează investiţiile internaţionale. Plasamentele şi împrumuturile acordate de băncile franceze în străinătate. sa constituie principalele puteri financiare mondiale. apariţia societăţilor de asigurări finanţate de capitalul bancar fac ca Franţa si Anglia. când Prusia a obţinut în mod cert victoria. insa in realitate nu a avut loc nicio integrare reală a sistemelor bancar şi monetar. Miroband. Austria nu a mai avut loc în Uniune. un mijloc de a obţine dominaţie politică asupra statelor germane şi. În aceste circumstanţe. Beneficiile unei uniuni monetare erau asemănătoare cu cele rezidând din comerţ. In general. În 1857. astfel ca o uniune monetară să implice o pierdere redusă a suveranităţii. Apar depozitele în numerar. forţe majore care au contribuit la stabilirea uniunilor monetare. în primul rând. marca de argint. 33 . Totodata se stabilesc raporturi de curs valutar între ţări. Seiltière. Poate cea mai importantă cauză a fost împărtăşirea aceloraşi valori politice în cadrul grupurilor conducătoare din Europa. Mill. depozite la vedere şi la teren. titluri. Folosirea aceloraşi metale preţioase ca bază pentru monedele naţionale a inlesnit crearea unor uniuni de state care împărţeau acelaşi sistem monetar. atât pentru societăţi. de asemenea. dorinţa de a uni obiectivele politice cu formarea de instituţii economice a fost extremă în două dintre cele trei uniuni monetare. Chiar şi aşa. cecuri. integrarea unităţilor monetare naţionale era în mare măsură o faţetă a dezvoltarii economiilor statelor membre care urmareau stabilirea unor instituţii comune în aşa fel încât resursele să fie folosite în modul cel mai eficient. politicile economice generale pe care diferite state doreau să le continue puteau fi asemănătore. Uniunea a fost. Ei formează „La Haute Banque”.d’Anvers. conturi curente. Uniunea a fost dizolvată în 1866 prin declanşarea războiului austro-prusian. bilete de valoare la purtător. spre exemplu. increderea în beneficiile comerţului şi industriei şi în progres. Austria şi Slovenia au fondat Uniunea Austro-Germană cu o singură unitate monetară. Trei unităţi distincte cu o rată de schimb fixă au oferit un mediu de schimb adecvat. afirma că “îmbunătăţirea politică” va duce eventual la o monedă mondială pe măsură ce vor dispărea iraţionalităţile naţionaliste. Căile de comunicaţii mai bune şi comerţul în continuă extindere au fost. Problemele legate de schimbarea preţurilor relative ale aurului şi ale argintului au jucat un rol de bază în formarea celei mai mari uniuni de state bimetaliste. până în 1880. Émile Pereire creează „Le Credit Foncier de France” şi „Le Credit Agricole” în 1852.

Convenţia Monetară din noiembrie 1865 s-a întrunit pentru a rezolva aceste dificultăţi. membră a acestei uniunii a continuat să nu dorească subordonarea politicilor sale naţionale celor ale Franţei Din 1860 până în 1865 cheltuielile guvernului italian. Valoarea raportului argint-aur a început să scadă nu ca răspuns la vânzările germane de argint sau la demonetarizarea argintului de către Uniunea Monetară Latină din 1878. Scăderea preţului aurului în raport cu argintul. prin care statele membre restricţionau moneda de argint. italienii fiind nevoiţi să procedeze la fel în 1862. rezidând din creşterea comerţului la scară mare. Cauza ultimă a colapsului bimetalismului pe care se baza Uniunea Monetară Latină a fost preferinţa puternică pentru aur a mercantilismului. Acest lucru a agravat situaţia financiară a acestui stat. la conferinţa din 1878. Scăderea valorii argintului a dus la Tratatul din 1874. Franţa dorea să menţină acest status quo. Celelalte state doreau să se standardizeze pe aur. a anunţat intenţia de a continua să folosească argintul ca material pentru monedele sale. în 1867. In perioada 1871-1873. Ultimul stat important care s-a alăturat Uniunii a fost Austria. în timpul anilor 1850. creând astfel probleme relaţiilor economice cu Belgia. la fel ca şi o bună parte a delegaţiei franceze. 87% din circulaţia monetară subsidiară a Belgiei era franceză. a produs dificultăţi sistemului monetar bimetalic francez. Dominaţia politică a Franţei a asigurat încrederea Uniunii Monetare Latine. În răspuns la exportul de argint. Uniunea a reuşit să aplice o restricţie asupra cantităţii de monedă şi a obţinut garanţia că aceasta va fi ultima emitere de monede de argint. francezii au ajustat conţinutul de argint în monetăria lor.Uniunea Monetară Latină s-a dovedit mai durabilă. India care reprezenta un important beneficiar nu a putut absorbi aceste cantităţi integral din cauza unei datorii crescânde faţă de Marea Britanie. În aceste condiţii 1866 guvernul italian şi-a declarat moneda neconvertibilă. pentru ca în 1878 aceasta moneda sa fie supendată de către Uniune. deoarece Banca Franţei şi liderii financiari francezi găseau profitabil arbitrajul bimetalist. Acest lucru s-a datorat şi faptului că Italia. iar Elveţia a adoptat standardul francez din 1850. 34 . Elveţia şi Italia. care specifica insa in termenii tratatului incheiat folosirea aurul ca moneda de schimb. dar şi datorită introducerii unui ordin de circulaţie în 1862. In ceea ce priveste absorbţia acestui metal pe piaţa mondială. care favoriza metalul cu cea mai mare valoare. vânzand cantităţi substanţiale de argint. Germania a trecut de la argint la aur. Italia nu a consimţit în 1874 la decizia de a se muta de facto la standardul bazat pe aur şi. incluzând cheltuielile pe căi ferate şi “politica de pacificare” cu provinciile din sud au fost dublul sumelor ce reveaneau din taxe. În 1860.

Aceştia. în schimb. Monede de aur au circulat liber în interiorul acestei uniuni până în 1885. Câştigurile rezultate din aceste specializări nu au presupus o mai mare realocare a resurselor. dominată de meşteşugari şi manufacturi. statele germane cunosc o intensificare a vieţii economice. cu deosebire după unificarea statelor germane. progresele revoluţiei industriale cele mai semnificative au fost înregistrate în domeniul industriei grele. Adoptarea de către Germania a etalonului aur şi aderenţa Franţei la bimetalism a descurajat scandinavii să se alăture Uniunii Monetare Latine. iniţiată de Prusia în 1819. bazate pe agricultură. (aurul a fost esenţialmente o monedă-depozit.) Tema 6 REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN GERMANIA. pescuit şi comerţ. la care s-a alăturat. Uniunea Monetară Scandinavă. După 1850. au creat. Existenţa mai multor state cu populaţie germană a constituit un handicap al dezvoltării economiei germane. Suediei şi Danemarcei. RUSIA 6. în 1873. Suedia şi Danemarca. rezistând până la începutul primului Război Mondial. şi a avut mai mult succes decât cele trei uniuni amintite . căci mai mult de jumătate din masa monetară suedeză erau bani fără acoperire. Succesul se datorează caracterului esenţial asemănător al economiilor Norvegiei. în 1875. cu scopul de a satisface trebuinţele interne. la care au aderat toate celelalte state germane. industrii extractive.O alţă uniune a reprezentat-o Uniunea Monetară Scandinavă care s-a format spre sfârşitul celui de-al treilea sfert al secolului al XIX-lea. şi Norvegia.(1834) Până la mijlocul secolului al XIX-lea însă industria statelor germane păstra multe din caracteristicile economiei medievale. creşteri importante în producţia industrială. SUA. parţial atenuat prin Uniunea vamală. În Germania. urmare a creşterii demografice şi reformei agrare. 35 . textilă şi agricolă. cunoaşte o evidentă rămânere în urmă faţă de Anglia. forestiere. ca urmare a lipsei unităţii statale. JAPONIA.1 Cauzele întârzierii germane Germania.

intervenţia statului german a fost deosebit de puternică în construcţia de căi ferate. constituind un element fundamental al unificării economice. Se cuvine menţionată şi atenţia deosebită acordată întemeierii. industria grea. De asemenea. deşi cu tradiţii deosebite în industria manufacturieră textilă.. au încetinit procesul de modernizare a economiei franceze. aeronauticii. şi se află. Unele împrejurări istorice.2 Revoluţia industrială în SUA 36 . oţelurilor speciale. în special de material rulant. conferă industriei de prelucrare o artă superioară. dar. cunoaşte o dezvoltare industrială modernă relativ târzie. cum au fost măsurile economice sau cu implicaţii economice. şi dimensiunea redusă a proprietăţii funciare tipic franceze. ele având între trei şi cinci angajaţi. Diesel. Silezia şi Saxonia. La acestea se poate adăuga. dezvoltării şi consolidării învăţământului tehnic superior şi cercetării ştiinţifice. chimia. autovehiculelor. o întrece în realizări pe cea engleză. precum şi pierderile imense umane şi materiale legate de războaiele napoleoniene. În 1890.a. luate în perioada revoluţiei franceze. care. după 1876. urbanizarea este scăzută. ca motorul Otto. care îşi pun amprenta asupra nivelului de dezvoltare a economiei germane. Revoluţia industrială din Franţa. 6. până la sfârşitul secolului. cu toate acestea.În urma adoptării unei puternice legislaţii protecţioniste se dezvoltă. Descoperiri semnificative.000 km. prin anexări de teritorii din Africa şi Asia. Agricultura păstrează rolul dominant în economie. care nu are forţa economică necesară modernizării agriculturii şi reţine un segment prea mare din populaţia activă. Către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea.a. în proprietatea statului. construcţiile de maşini. de mici dimensiuni. desigur. precum cele ale metalurgiei. cunosc creşteri şi realizări tehnice de nivel mondial. electrotehnica ş. iar întreprinderile industriale sunt. motorul electric ş. având o mare densitate în regiunile puternic industrializate. după 1870. industria franceză cunoaşte realizări remarcabile în domenii de vârf ale epocii. nivelul de dezvoltare a economiei franceze în ansamblu nu poate fi caracterizat ca fiind acela al unei ţări industrializate. Germania începe să-şi creeze un imperiu colonial propriu. Metalurgia. ca Westfalia. căile ferate germane însumează 43. în proporţie de 80%. În a doua jumătate a secolului al XlX-lea. chimiei.

procesul de industrializare în SUA se desfăşoară accelerat şi cu rezultate care îndreptăţesc şi consfinţesc poziţia lor de lider în ierarhia mondială la începutul secolului al XX-lea. Urmare a unei rate a natalităţii extrem de ridicată. a primelor legi antitrust.SUA. şi este o populaţie predominant tânără. cât şi cea industrială. dezvoltarea economică a SUA începe cu agricultura. industria textilă cunoaşte şi ea dezvoltări semnificative. domeniu în care fertilitatea excepţională a terenurilor virgine şi imensitatea spaţiului geografic sunt factori favorabili pentru cultura cerealelor şi creşterea animalelor. până în pragul secolului al XX-lea. începând din deceniul al treilea şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea. atât cea agricolă. la jumătatea secolului trecut. iar valorile la care ele erau negociate depăşeau cu mult pe cele ale societăţilor industriale. în care economia se dezvoltă în relativă dependenţă faţă de fosta metropolă. motiv pentru care producţia. în principal. Coroborat cu victoria nordului industrial asupra sudului agricol. după acesta. Este semnificativ faptul că acţiunile societăţilor feroviare au fost primele înregistrate la Bursa din NewYork. Expansiunea economică 37 . populaţia SUA cunoaşte. prin valorificarea bumbacului în zonele nordice. Cu toate acestea. De-a lungul secolului al XlX-lea. un salt uriaş. ca urmare a gradului înalt de monopolizare. şi cu tactica protecţionistă promovată consecvent în a doua jumătate a secolului al X-lea. ele cunosc însemnate frământări. şi. precum şi a valurilor de imigrări. urmare a ceea ce sociologii numesc „creuzetul american". până la războiul de secesiune. întinderea teritorială şi căutarea unui model de dezvoltare economică. imprimă vieţii economice a SUA un ritm şi direcţii proprii de dezvoltare. Prima „afacere în stil american" au constituit-o însă căile ferate. care în faza ei de început este concentrată în jurul oraşului Chicago. În plus. economia SUA suferă de o cronică lipsă de braţe de muncă. în urma războiului de secesiune. Concomitent. în momentul proclamării independenţei. piaţa internă a SUA se caracterizează printr-o mare omogenitate. În dezvoltarea economică a SUA deosebim. are caracteristici proprii. ceea ce imprimă un dinamism deosebit vieţii economice. construcţia lor fiind o permanenţă a vieţii economice din SUA. metalurgice şi constructoare de maşini. Producţia agricolă reprezintă baza de materii prime pentru producţia alimentară. Descoperirea petrolului. într-un secol. de la 4 la 100 milioane. În esenţă. erau predominant agricole şi cu o populaţie relativ redusă. şi a doua. apariţia primelor societăţi pe acţiuni. când ea îşi găseşte propriul drum şi ritm de dezvoltare. determinate de cristalizarea statutului politic. Trebuinţele generate de construcţia de căi ferate impun dezvoltarea industriilor extractive. deşi cucerirea vestului se dovedeşte a fi o realitate extrem de aspră. două etape: prima.

americană se face simţită pe piaţa mondială încă înainte de Primul Război Mondial, prin activităţile unor mari societăţi ca Standard Oil, General Motors, Ford, United States Steel Co, General Electric, Dupont de Nemours ş.a. 6.3 Revoluţia industrială în Japonia Japonia, după două secole de închistare feudală şi izolare voluntară de restul lumii, cunoaşte, la jumătatea secolului al XlX-lea, începutul Erei Meiji, care se constituie într-un amplu proces de reforme şi transformări ce s-au înscris într-un accelerat proces de modernizare. Reformele şi transformările au vizat atât domeniul politic, cât şi pe cel social şi economic. În domeniul politic au fost adoptate principiile şi formele organizatorice ale democraţiei moderne, concomitent cu restaurarea puterii imperiale, iar în cel social, prin desfiinţarea relaţiilor feudale, au fost create premisele formării structurilor capitaliste moderne. În domeniul economic se cuvine subliniat rolul deosebit pe care şi l-a asumat statul japonez în procesul de modernizare şi industrializare, prin apelul treptat, gradual, la iniţiativa particulară. Maşinismul pătrunde iniţial în industria textilă, în cea de prelucrare a mătăsii la început şi, ulterior, a bumbacului importat, iar în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea în industria grea - metalurgie, construcţii de maşini, construcţii navale sprijinite de către stat prin comenzi ferme pe termen lung, pentru cerinţele armatei imperiale în vederea expansiunii economice şi militare. De asemenea, statul s-a implicat nemijlocit în pregătirea forţei muncă, prin sistemul de învăţământ de toate gradele: primar, profesional, liceal şi superior. Într-un termen relativ scurt, de trei decenii, Japonia a parcurs în ritm accelerat drumul de la statul feudal la un stat modern industrial. La sfârşitul secolului trecut, pe piaţa Extremului Orient produsele japoneze concurau la egalitate cu cele engleze, germane şi americane. 6.4 Revoluţia industrială în Rusia Rusia prezintă un caz aparte de dezvoltare economică. Statul rus a sprijinit procesul de industrializare în secolele XIX-XX, mai ales după înfrângerea în războiul Crimeii şi urmările congresului de la Berlin din 1878. Mobilizarea resurselor naţionale nu mai putea fi întârziată, statul rus conştientizând gradul său de înapoiere economică est - nevoit să ia o serie de măsuri pentru industrializarea ţării. Modernizarea Rusiei a venit de sus în jos. Acest lucru l-a făcut şi 38

Petru cel Mare în secolele XVI - XVII, când statul a fost cel care a aprovizionat piaţa cu capital şi forţă de muncă în minerit, metalurgie, armament şi textil. Altfel, dezvoltarea era aproape imposibilă într-o societate cu o economie naturală bazată pe dependenţa personală, în care nu exista nicio evidenţă a ţăranilor statului sau a orăşenilor ce munceau în fabrici. Munca servilă a avut ca rezultat productivitatea scăzută a bunurilor manufacturiere, care nu puteau concura cu bunurile din import din punct de vedere al preţului şi a calităţii. Lipsa forţei de muncă a determinat guvernul în 1807 să introducă o lege conform căreia muncitorii din mine nu-şi puteau schimba locul de muncă. Acest lucru s-a datorat şi faptului că nu exista o piaţă a forţei de muncă aceasta fiind suplinită de ţărani. O altă anomalie era aceea că deţinătorii aşa-numitelor fabrici, prin lege, nu li se dădea voie să micşoreze forţa de muncă, indiferent de starea afacerii; de cele mai multe ori aceştia erau nevoiţi să trimită guvernului petiţii prin care cereau să li se permită să elibereze muncitorii şi familiile lor. Cererea lor a fost materializată prin Legea de la 1840. În industria lânii şi a zahărului se folosea, în cea mai mare parte, munca şerbilor Exportul de grâu, cerut tot mai mult pe piaţa europeană, în special cea engleză, a contribuit la fluxul capitalului străin în Rusia. Un rol important în creşterea economiei l-au jucat măsurile luate între anii1839-1844, pentru stabilirea cursului rublei, şi Legea din 1840 prin care erau eliberaţi muncitorii aflaţi în posesiunea statului. Antreprenoriatul nobiliar s-a dezvoltat mai ales la mijlocul secolului al XVlII-lea , mai ales în domeniul distilării alcolului şi al producerii uniformelor militare pentru care materiile prime erau uşor de găsit. Nobilimea a fost încurajată de nevoile crescânde, ca urmare a pierderilor survenite în urma invaziei Rusiei de către armata lui Napoleon, şi de scăderea preţului grâului din anul1820. Prin specializarea în diferite produse şi lucrând pentru pieţe diferite, nobilimea manufacturieră nu concura în adevăratul sens al cuvântului cu iniţiativa ţărănească. Din contră, moşierii stimulau antreprenoriatul ţărănesc, cel puţin în stadiile iniţiale, prin oferirea şerbilor protecţie din partea autorităţilor fiscale şi poliţieneşti, precum şi garantarea solvabilităţii vizavi de creditori. Acest lucru poate explica, printre altele, cum o mare parte din antreprenoriat era compus din şerbi şi nu din ţăranii statului sau orăşeni. În încercările de încurajare a activităţilor industriale a şerbilor şi sprijinirea lor pentru specializare, nobilimea îşi urmărea de fapt propriile interese, pretinzând taxe mai mari (din veniturile mai mari pe care le obţineau şerbii). În general, creşterea antreprenoriatului rural, spre deosebire de cel urban, se datora costului scăzut al forţei de muncă şi al materiilor prime, disponibile; subzistenţa se datora agriculturii care compensa cererea în scădere pentru produsele manufacturiere, ţăranii nu plăteau taxe industriale sau comerciale până când afacerea lor nu devenea sigură. Datorită protecţiei moşierilor afacerea 39

putea fi ţinută secretă pentru o durată îndelungata de timp, în timpul căreia ea se putea consolida şi acumula profituri. Aceasta poate explica, printre altele, de ce atât de multe iniţiative de succes veneau din partea adepţilor unor secte. Obiceiul de a păstra un secret strict, încrederea comună şi ostilitatea în faţa controalelor autorităţilor au făcut posibilă atingerea, de către afacerea lor, a unei dimensiuni considerabile, fără să fie declarat venitul autorităţilor. După aproape un secol de persecuţii şi sărăcie, ţăranii au învăţat să fie economi, o trăsătură atipică caracterului rus. Ţară de dimensiuni continentale, cu resurse naturale imense şi în mare parte necunoscute în acea vreme, Rusia cunoaşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de înnoiri. Prin reforma agrară adoptată în 1861, ţărănimea este eliberată din iobăgie şi împroprietărită, însă acest lucru nu constituie o premisă a unei dezvoltări industriale moderne susţinute, întrucât împroprietărirea nu se face individual, ci la nivelul obştilor săteşti, fapt ce menţine o forţă de muncă numeroasă în agricultură. Realizarea reformei agrare a făcut totuşi ca producţia agricolă să crească anual cu 2% prin extinderea suprafeţei agricole. Exploatările de fier şi de cărbune din bazinele Krivoi Rog şi Doneţk, precum şi cele de petrol din jurul Mării Caspice sunt folosite fie pentru industria metalurgică, legată, în principal, de cerinţele armatei imperiale, fie pentru export, cum este cazul petrolului. Industria textilă cunoaşte, de asemenea, unele creşteri, prin dezvoltarea de mari fabrici, la Petersburg, Moscova ş.a., care prelucrează bumbacul din zonele sudice. Statisticile epocii consemnează, pentru anul 1900, un număr de două milioane de muncitori salariaţi. Desigur, mult în cifră absolută, dar foarte puţin raportat la populaţia Rusiei, care era de circa 170 milioane. În industria manufacturieră şi minerit lucra 5% din întreaga forţă de muncă şi se realiza 1/5 din venitul naţional. Căile ferate cunosc şi ele o dezvoltare însemnată, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, lungimea liniilor lor însumând, în pragul Primului Război Mondial, peste 60.000 km, în care este inclusă şi Transsiberianul, în lungime de 8.267 km, inaugurat în 1904. Dezvoltarea reţelei căilor ferate este insuficientă, dacă avem în vedere imensitatea spaţiului geografic, cu o densitate mică a populaţiei. Ecartamentul adoptat a fost diferit de cel european, ceea ce face ca fluenţa traficului internaţional să fie mult îngreunată. Cu toate acestea, efectul căilor ferate a fost într-adevăr revoluţionar, ele stimulând piaţa internă şi externă a grâului. În 1914, Rusia nu era încă o ţară industrializată. Agricultura era cel mai important sector în care lucra 2/3 din populaţie şi care realiza 45% din venitul naţional. Venitul real pe cap de locuitor, în 1913, era jumătate din cel german , 1/3 din cel american şi britanic şi aproximativ egal 40

cu cel italian. când interesul marilor puteri faţă de comerţul cu Ţările Române creşte şi acestea forţează Imperiul Otoman să renunţe la fostele raiale turceşti de la Dunăre. după numărul de vite deţinute de ţărani. iar 59721 au primit numai locuri de case. mijlocaşi şi codaşi.5 Caracteristicile economiei româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea Epoca modernă. după înfăptuirea Unirii Principatelor Acest lucru s-a realizat la 14 mai 1864. când Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma agrară prin care au fost împroprietăriţi 408. iar mai târziu să facă posibilă înfiinţarea regimului porto franco la Galaţi. pentru unii istorici. Marile schimbări europene sunt observate de cei ce călătoresc în vestul continentului. Un nou pas a fost făcut prin definirea proprietăţii ca fiind sacră şi inviolabilă. Împroprietărirea s-a făcut prin atribuirea în mod diferenţiat a unor loturi de pământ. Creşterea animalelor era o activitate importantă. Acest lucru se observă mai ales după încheierea Tratatului de la Adrianopol din 1929. Cu toate că devenea tot mai presantă. în Constituţia din 1866. aceştia fiind împărţiţi în trei categorii: fruntaşi. recunoştea libertatea proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul plăţii unei despăgubiri. precum şi de tinerii care studiază la Paris. Cu toate acestea până în 1914 avea un capital social substanţial şi un important sector industrial care se baza în mare parte pe tehnologii şi capital străin. în anul 1934. debutează cu revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu din 1821 şi se încheie odată cu făurirea Statului Naţional Unitar Român în decembrie 1918. pe primul loc situându-se cel francez. Procesul de modernizare a fost însă unul lent deoarece marii boieri – factori de decizie politică şi economică – promovau un program prin care Principatele trebuiau să dezvolte agricultura. În 1866 este reglementată munca ţăranilor prin legea tocmelilor agricole . acestea jucând dublu rol: vitele mari erau folosite de ţărani atât pentru munca câmpului. problema agrară a fost rezolvată mult mai târziu. Legea din 1864 desfiinţa rămăşiţele feudale din agricultură. care va suferi unele modificări în 1872. cât şi în 41 . Berlin sau Viena.119 de ţarani. cu o suprafaţă de 1766258 ha. Din punct de vedere economic. epoca modernă începe odată cu desfiinţarea monopolului otoman asupra comerţului principatelor. 6.

ea situându-se la 750 kg. pe lângă o sursă de alimente. Cuza. Cu toate acestea. iar cornutele mici constituiau.000 de oi şi 1.000 de porcine. a sporit datorită măririi suprafeţelor cultivate. Prin legea monetară din 1867 se înfiinţează sistemul bănesc al leului. cherestea. Statistica din 1863 a înregistrat 12. alimentară mori cu abur.I. porumb.700. cu un an înaintea SUA. Producţia agricolă de bază.3226g aur (titlu 0. industria extractivă şi de prelucrare a petrolului.480.835). preocupări în acest domeniu a avut şi Al . iar creşterea randamentului la hectar datorită intrării în circuitul agricol a unor terenuri ce nu au fost niciodată cultivate. Existenţa mai multor tipuri monetare în circulaţie şi apelarea la zarafi în vederea preschimbării lor a reprezentat un obstacol în dezvoltarea schimburilor de mărfuri. Legea minelor (1895) etc. Legea pentru înfiinţarea Camerelor de Comerţ şi Industrie (1864) Legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887). grâu şi 800 kg.000 de bovine. Ideea înfiinţării lui a fost mai veche.alimentaţie. Statistica din 1860 arătă că în Principate exista un număr de 500. în 1956.900) sau 5g argint ( titlu 0. Industria în această perioadă era slab dezvoltată. Dezvoltarea agriculturii şi industriei a impus crearea unui sistem de comunicaţii. România adopta bimetalismul.700.000 de cai. 2. un franc elveţian sau belgian. Un leu avea o valoare de 0.100. necesar consolidării pieţei naţionale şi integrării României în circuitul economic european S-a urmărit modernizarea principalelor drumuri care străbăteau Moldova şi Ţara Românească.) De remarcat este faptul că în această perioadă apare şi se dezvoltă o nouă industrie.000 t. 4. Mult timp Ţările Române nu au avut un sistem monetar propriu. producţia medie la hectar era însă scăzută. o liră italiană. numărul lor ajungând la 20 în 1878. dar materializarea lui s-a făcut la puţin timp după venirea lui Carol I. Legislaţia economică adoptată a urmărit extinderea procesului de dezvoltare industrială. conserve. şi o importantă sursă de materie primă pentru industria casnică. Unilateral. România va adera la Uniunea Monetară Latină − un leu românesc avea o valoare egală cu un franc francez. fabrici de bere. În acest sens.867 de stabilimente industriale. Modernizarea economiei nu se putea face fără existenţa unui sistem bănesc românesc. alcool. săpun. marea lor majoritate erau însă ateliere ale micii producţii meşteşugăreşti şi doar 51 aparţineau industriei mari (industria textilă. au fost adoptate: Legea patentelor (1863). producţia totală ajungând la 1. cea de cereale. 42 . în România realizându-se prima rafinărie din lume.

În 1871 sunt construite tronsoanele de cale ferată Iţcani-Roman. folosind pentru prima dată principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Franţa. Convenţia comercială cu Austro-Ungaria. Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Paşcani-Iaşi şi Vereşti-Botoşani. reţeaua de căi ferate din România număra 1300 km. Legea pentru înfiinţarea BNR (1880) reprezintă cel mai important eveniment care va marca întreaga istorie economică a României. Brăila-Buzău. înainte de câştigarea independenţei. Pentru construirea reţelei feroviare Roman-Tecuci. Acesta a falimentat.În 1867 a fost încheiată o convenţie între România şi capitaliştii englezi John Barcaly şi John Harriforth pentru construirea căii ferate Bucureşti-Giurgiu. de cale ferată. Italia. Elveţia. capitalul social al băncii fiind format din 2/3 participaţii particulare şi doar 1/3 de stat. Anglia. În 1860 se încheie convenţii telegrafice între România şi statele limitrofe. Această convenţie marchează începutul independenţei comerciale şi a fost valabilă zece ani între 1876-1886. În Transilvania existau în aceeaşi perioadă peste 500 km. Au mai fost încheiate în această perioadă convenţii comerciale cu Rusia. în iulie 1875 (la acea dată politica sa încă mai depindea de Imperiul Otoman). Ploieşti-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vârciorana (914 km.6 Economia mondială în ultimele decenii ale secolului al XIX -lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea 43 . În 1878. România încheie. care a fost dată în exploatare în 1869. producând mari pierderi statului român. Olanda şi Germania. 6. Această convenţie a avut mai mult o importanţă politică pentru că pentru prima dată statul român încheia pe picior de egalitate o convenţie cu un alt stat. În anii care au urmat au mai fost construite căile ferate Iaşi-Ungheni. Galaţi-Tecuci-Bârlad. Reţeaua de căi ferate planificată a fost totuşi realizată în 1874. încă de la început. BNR.) s-a apelat la consorţiul german condus de Strousberg. Ocna. a funcţionat ca bancă particulară. asigurându-se legături constante şi rapide între provinciile româneşti şi statele vecine.

Keynes Condiţiile create de noua fază a revoluţiei industriale au dus la continua creştere a populaţiei. J. răspândirea industriei mecanice în Europa de Vest. Canada. Dar cel mai important lucru era că-şi privea statutul ca fiind unul normal. în acest timp putea să-şi rişte averea în firme nou înfiinţate din orice colţ al lumii şi să ia parte. diferite produse din întreaga lume în cantitatea pe care o dorea. putea tranzita ieftin şi confortabil orice ţară fără paşaport sau fără alte formalităţi. după unificarea din 1871. cuantumul produselor manufacturate pe piaţa mondială 44 . Shanghai sau Santiago. fără a cunoaşte religia. Ţările industrializate foloseau tot mai mult forţa de muncă ieftină prin exportul de capital. Congo). Între anii 1890-1914 reţeaua drumurilor de fier europene a crescut de la 140 mii de mile la 213 mii de mile. După câteva decenii alte ţări. fructe (Africa de Sud ). simţindu-se foarte jicnit şi uimit la cea mai mică interferenţă în planurile sale. Germania. dar şi cereale (Canada). S-au făcut investiţii în noi regiuni pentru produse precum: cauciucul (India ). mai târziu tocmai acest lucru s-a transformat într-un handicap. a început să concureze cu Marea Britanie la supremaţia industrială în Europa. în timp ce-şi bea ceaiul de dimineaţa în pat. zahar (Cuba şi Java). Firme din Londra. Un rol esenţial l-a avut creşterea populaţiei de la 77 milioane în 1870 la 111 milioane în 1914.Orice locuitor al Londrei putea comanda prin telefon. M. Între anii 1900-1914. dar şi imensele resurse ce au putut fi valorificate prin folosirea unor căi de comunicaţie mai bune (căile ferate). putea să-şi trimită servitorul la cea mai apropiată filială bancară pentru a ridica orice cantitate de metal preţios pe care o dorea şi apoi putea pleca peste hotare. Dacă Marea Britanie a deţinut supremaţia mondială cu ajutorul inovaţiilor ce foloseau forţa aburului. aceste produse urmând să fie livrate acasă foarte repede. având asupra lui resurse financiare lichide. sigur şi permanent şi credea a fi scandaloasă. Rusia a cunoscut prima revoluţie industrială în 1890. carne (Australia. a sistemului bancar şi a sistemelor de asigurări. minerale şi chimicale (Chile. în SUA şi Japonia. folosind noile tehnologii. Hamburg sau Rotterdam controlau dezvoltarea unor industrii din Singapore. „au ajuns-o din urmă” şi chiar i-au luat-o înainte. la viitoarele beneficii şi avantaje… De asemenea. de asemenea exportau produse industriale şi importau produse primare în condiţii avantajoase. limba şi obiceiurile din ţara în care pleca. aberantă şi inutilă orice schimbare în acest sens. dezvoltarea reţelei de comunicaţii. fară deranj şi chiar fără probleme. Noua Zeelandă şi Argentina).

aceste trei puteri produceau 93% din cărbunele Europei.s-a dublat. oţel (41%. Creşterea populaţiei din Statele Unite era alimentată de emigraţia. SUA au luat-o înaintea Europei atât în mecanizarea agriculturii. încetinise mult ritmul. în Germania de 2. industria britanică de textile era mai mare decât cea a Franţei şi Germaniei la un loc. de cca 350 milioane lire pe an. din 1871. care fusese Marea Britanie. datorată politicii deosebit de eficiente din era Meiji. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. era de 19% 45 .). nu au putut pune în umbră rolul Europei Motorul revoluţiei industriale. în timp ce cuantumul produselor primare a crescut cu doar 2/3. dar şi în ceea ce priveşte produsele manufacturiere. iar în cadrul Europei trei ţări (Marea Britanie. Londra era centrul financiar mondial. Statele Unite ale Americii veneau puternic din urmă. competiţia din partea Japoniei nereprezentând încă o ameninţare. Europa rămânea în centrul economiei mondiale. nici economia Statelor Unite.2% . Investiţiile europene în afara continentului în această perioadă au fost foarte mari. cât şi în producţia de cărbune (42% din producţia mondială). din Europa. în timp ce în Franţa de numai 1. Germania şi Franţa) realizau în 1913 mai mult de 70% din produsele manufacturate din Europa.9%. Aceşti „dezrădăcinaţi” furnizau forţa de muncă pentru o economie cu o rată mare de creştere a producţiei pe cap de locuitor. 78% din oţel şi 80% din utilaje. majoritatea provenind din sudul şi estul continentului. la începutul secolul al XX-lea. Lira sterlină era acceptată peste tot în lume datorită siguranţei serviciilor financiare şi costurilor reduse . Totuşi. în condiţiile în care SUA puneau accentul mai mult pe noua industrie şi pe bunurile de consum. 60% din exporturile mondiale de articole manufacturiere provenind din cele trei ţări europene. În această perioadă Statele Unite au jucat un rol mult mai mic decât Europa în comerţul internaţional. Investiţiile financiare ale Marii Britanii se plasau de-a lungul globului şi aprovizionau cu capital pe termen lung prin „new issues market” şi cu capital pe termen scurt prin „bill market”. nici dezvoltarea industrială a Japoniei. Ponderea acesteia în comerţul internaţional. în timp ce ritmul de dezvoltare în Marea Britanie era de 2. aproape cinci milioane de emigranţi au ajuns în SUA din Europa între 1900 şi 1910 . Europa era puterea centrală.3%). Într-o epocă dominată de cărbune şi oţel. cu toate că puterea economică a Statelor Unite începuse să se afirme. ritmul lor de dezvoltare anuală fiind mult mai mare (din 1870 până în 1913 cca 4. la scară mare.6%. primeau salarii mai mari şi efectuau mai puţine ore de lucru decât în Europa.

Totuşi. cărbune şi fier. de exemplu în cea de oţel. Marea Britanie era cel mai mare creditor al lumii − plasamentul capitalului în afară a lipsit-o într-o oarecare măsură de banii necesari investiţiilor din propria economie. 45% din exporturile sale au ajuns în ţările protecţioniste.7 Concluzii 46 . în timp ce în „noile industrii”. un al doilea val de dezvoltări tehnice şi organizatorice au dus societatea şi industria pe un alt nivel. Prima jumatate a secolului al XX-lea este marcată de o serie de schimbări în structura economiei mondiale. În a doua parte a secolului al XIX-lea. dinainte de 1914. este întrecută de Germania. precum şi în ierarhia internaţională a marilor puteri . printre care se număra şi Germania. În relaţiile economice internaţionale. s-au creat condiţiile pentru ceea ce mulţi numesc "a doua revoluţie industrială". nu trebuie uitat faptul că rezervele de aur ale Băncii Angliei au asigurat stabilitatea mondială dinainte de 1914. Prosperitatea pe termen lung a Marii Britanii depindea mult de creşterea veniturilor aduse de dobânzile din exterior şi de exploatarea rapidă de noi teritorii.ajungând la 14% în perioada 1911-1913. până în 1900. care a avut mult de câştigat după obţinerea Alsaciei şi Lorenei pierdute de Franţa în 1871.lea. Activitatea sa industrială depindea prea mult „de tradiţionalele” materii prime ale secolului al XIX. Exploatarea minereului din Lorena făcea ca producţia de oţel a Germaniei să fie de două ori mai mare decât cea a Marii Britanii. dar şi a Germaniei şi Franţei. 6. În timp ce Marea Britanie constituise leagănul primei revoluţii industriale. ţară pentru care protecţionismul devenise politică de stat. cu toate că. Pe măsură ce tehnologia de producţie americană s-a extins către noi industrii. cea de-a doua s-a manifestat cu precădere în Statele Unite ale Americii. La începutul secolului creşte puterea industrială a Statelor Unite. în condiţiile dezvoltării unor noi tehnologii bazate pe oţel şi electricitate. Marea Britanie a fost principala susţinătoare a comerţului liber. Prima revoluţie industrială se dezvoltase în contextul noilor invenţii în industria metalurgică şi textilă şi al noilor moduri de organizare a muncii şi activităţii economice.

datorită progresului. jucând un rol important alături de Marea Britanie. Modelul francez este conservator cu structurile vechi. mai lentă decât a Marii Britanii. În ciuda rivalităţilor istorice. când. Franţa este depăşită de Marea Britanie în domeniul financiar. care. Rusia şi Portugalia. Ţările de Jos. Originea creşterii economice moderne franceze îşi are germenii în secolul al XVIII-lea. agricultură. nu pot funcţiona independent. cu spor demografic ngativ. de SUA ca nivel de trai. politice. economice. comerţ. Franţa joacă un rol aparte în cadrul naţiunilor europene. neuniform repartizat. pe manufacturi şi artizanaturi urbane şi rurale. Capitalismul triumfă. Acesta susţine existenţa următoarelor perioade economice: • • • • • 1796-1844 – accelerare 1845-1854 – încetinire (criza economică europeană) 1855-1884 – accelerare 1885 -1894 – reîncetinire 1895-1913 – accelerare Revoluţia industrială cunoaşte astfel trei perioade de accelerare şi două de stagnare şi încetinire în dezvoltarea sa. Comparaţia cu alte ţări a tuturor aceşti indicatori oferă o imagine sensibil defavorabilă. industrie.La finalul secolului al XIX-lea se pot distinge şapte-opt mari puteri economice. agricultură. cu o speranţă de viaţă scăzută (48 ani la bărbaţi şi 52 ani la femei în 1900) şi cu o concentrare a populaţiei rurale de 56% faţă de 44% a celei urbane. face ca la sfârşitul secolul al XIX-lea să fie o ţară preponderent agricolă. Ierarhia din punct de vedere economic de la sfârşitul secolului trecut este schimbată. Dacă în secolul al XVIII-lea Franţa era cea mai importantă putere economică europeană. odată cu dezvoltarea unei mici industrii bazată pe structuri tradiţionale. Italia. atât urban. finanţe. cât şi între ele. finanţe. ele trebuie să aibă relaţii cu celelalte state. dând naştere unor transformări rapide şi profunde − aşa-numitul fenomen „take off” termen folosit de economistul american Walt Whitman Rostow. semiindustrializat. Dezvoltarea sa industrială. apar schimbări importante în industrie. deschide un drum nou în comerţ. Germania. cât şi rural. semiindustrializată. oricât de puternice sunt. de Germania şi Japonia în domeniul tehnic Tema 7 47 . O creştere economică decisivă apare abia în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. în secolul următor ea pierde teren.

practic valoarea monedei a fost redusă la zero. A urmat apoi recesiunea din anii 1922-1923. între cele două războaoe mondiale.ţări care au cunoscut prăbuşiri nemaicunoscute până atunci a sistemului monetar. incluzând aici şi Rusia.8% pe an. integritatea economiei mondiale a stagnat sau a regresat. adică să-şi readucă economiile la principiile vechi şi solide ale valutei stabile garantate de un sistem financiar sănătos şi de aurul standard. ţările neutre. rata medie de creştere a produsului intern brut pe cap de locuitor între 1913 şi 1938 a fost modestă. comparabilă numai cu cea care a avut loc în unele ţări postcomuniste după 1989. Lumea anglo-saxonă. după ruptura temporară provocată de război. Unii istorici susţin ideea că economia multor ţări. Globalizarea economiei. Preţurile şi creşterea economică s-au prăbuşit la doar doi ani de la încheierea conflictului. care nu fusese capabil să reziste presiunilor războiului.1 Caracteristici generale Istoria economiei mondiale de după revoluţia industrială a fost istoria unui proces tehnologic accelerat. încetinise creşterea în anii interbelici. economia mondială să revină la zilele fericite de dinainte de 1914. în 1920. Iau în calcul faptul că în cea mai mare şi bogată economie. Atât oamenii de afaceri cât şi guvernele se aşteptaseră iniţial ca. a unei „globalizări” tot mai accentuate a schimburilor care legau toate zonele lumii într-un sistem global. Mari dificultăţi şi convulsii a cuprins Germania şi dar şi ţările din estul Europei. nu a cunoscut aproape nici un fel de progres. deşi nu egale. În primii ani de după război economia mondială a cunoscut o perioadă de tranziţie de la economia de război la economia de pace. acest lucru reprezenta doar jumătate din ritmul sfertului de secol anterior războiului. au făcut tot ce au putut sa să scape de inflaţie. SUA. Producţia industrială mondială a crescut cu peste 80% în cei douăzeci şi cinci de ani care au urmat după 1913 sau . Şi au reuşit în mare parte acest lucru între 1922 şi 1926.URMĂRILE ECONOMICE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 7. Comerţul mondial s-a 48 . În unele cazuri extreme – cum a fost cel al Germaniei în 1923. al unei creşteri economice continue. de numai 0. Readaptarea s-a dovedit mult mai dificilă decât se crezuse. Indiferent cum am măsura-o.

3 3831777 3765091 66686 3112747 1871917 1240830 60. în perioada 1920-1924. a scăzut apoi în timpul recesiunii (1929-1933 ).refăcut după o perioadă de ruptură. cauzată de război şi de criza postbelică şi a depăşit cu puţin la sfârşitul anilor ’20 rata din 1913. ca Marea Britanie sau statele scandinave. Acum fiecare stat făcea tot ce putea ca să-şi protejeze propria economie împotriva ameninţărilor venite din exterior. 7. era de sine stătătoare.6 1921 1922 1923 1924 49 . în sensul că se autosatisfăcea. realizând reforme monetare. s-a constatat influenţa negativă pe care a avut-o criza economică mondială asupra evoluţiei comerţului Statelor Unite ale Americii. de exemplu că cea mai mare economie a lumii. Contemporanii şi-au concentrat atenţia asupra unui motiv mai evident de alarmare şi au avut desigur dreptate. De ce această stagnare? S-au emis diferite ipoteze. manifestau aceeaşi tendinţă. În 1922-1923.3 4590984 4497649 93335 3609963 2080096 1529867 57. cu alte cuvinte împotriva unei economii mondiale vizibil în mare încurcătură. cea a SUA. Comerţul SUA în perioada 1920-1924 Tabelul 1(mii $) 1920 MĂRFURI: Exporturi Total Intern Extern Importuri total: Libere: Scutit de taxe vamale Procentajul bunurilor libere % Surplusul exporturilor AUR: Exporturi Intern Extern Importuri: 322091 320586 1505 417068 23891 19611 4280 691248 36875 35865 1010 275170 28643 27866 777 322716 61648 60309 1339 319721 2949535 1975883 719030 375427 981021 8228016 8080481 147535 5278481 3117110 2161471 59. neavând nevoie decât de unele materii prime şi nu depinsese niciodată de comerţul exterior.2 Evoluţia comerţului SUA în perioada 1920-1924 În urma analizării datelor deţinute.1 4167493 4090715 76778 3792066 2135942 1656124 56. s-a pus capăt inflaţiei – în principal prin decizia guvernelor de a nu mai tipări bancnote în cantităţi nelimitate şi de a schimba moneda . şi ţări care fuseseră comercianţi activi. Cu toate acestea.1 4485031 4378928 106103 2509148 1562917 946856 62.

A.Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-) ARGINT Exporturi total Intern Extern Importuri: Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-) Surplusul exporturilor (+) sau importurilor(-) pt. United States Department of Commerce. aur Importuri pentru consum total -94977 -667357 -238295 -294073 -258073 113616 85016 28600 88060 25556 51575 24503 27072 63243 -11668 62807 25958 37349 70807 -7999 72469 40387 32082 74454 -1985 109891 91160 18739 73945 35946 2880114 1296858 472735 79369 758895 5101823 2556869 3073773 3731769 3575119 Sursa: Statistical Abract ot the United States 1924.U. mărfuri. pe continente Tabelul 2 (mii$) 1920 1921 1922 1923 1924 America de Nord de Sud 1929163 623197 1129579 273325 915654 226075 1086168 269318 1090041 314252 EXPOR1 TUL America Europa 4466091 2363899 2083357 2093415 2445300 Asia 871579 532615 448970 511498 514592 Oceania 171605 112766 101945 146423 156505 Africa TOTAL 165662 72847 55776 60671 70294 8228016 4485031 3831777 4167493 4590984 1920 1921 1922 1923 America de Nord de Sud 1662663 760999 754849 295623 822456 358763 1001517 467421 IMPORTUL America Europa 1227843 764942 991203 1157056 Asia 1396677 617862 826886 1019811 Oceania 80014 35499 48517 59200 Africa TOTAL 150285 40373 64924 87061 5278481 2509148 3112747 3792066 50 . Bureau of Foreign and Domestic Commerce Exportul şi importul S.

după care a început să realizeze o uşoară creştere în anii următori. atât în principalele activităţi de export-import. 1924 . fară a mai atinge maximele de la începutul perioadei menţionate. pe ramuri economice. cât şi la produsele de bază. cu cea mai mică valoare atinsă în 1922. United States Department of Commerce. când s-a înregistrat o balanţă deficitară a acestui comerţ .A. Bureau of Foreign and Domestic Commerce După momentul anului 1920. în timp ce la polul opus. după cifrele majore realizate în 1920. importul acestei categorii de 51 . 1923 . a avut evoluţii sinuoase în anii următori. după criza economică. s-au realizat cele mai scăzute valori ale acestuie în 1921. cel mai ridicat nivel s-a realizat spre Europa (aproximativ 53%). La importul de aur. Din categoria bunurilor indigene primul loc la export l-au ocupat produsele finite (36%). în timp ce în ceilalţi ani s-a înregistrat o balanţă deficitară.cel mai scăzut . nu a reuşit să mai atingă nici în 1924 cifrele record ale anului 1920. În perioada 1920-1924 s-a înregistrat o balanţa a comerţului cu aur deficitară În comerţul cu argint după anul 1920.U. 1921 -valoarea minimă.creştere.reducere. deşi în 1923 a început să aibă o uşoară tendinţă de creştere.valoarea maximă. a avut cel mai redus volum în 1921.A. În ceea ce priveşte comerţul exterior al SUA datele statistice arată că exportul total de mărfuri în perioada analizată. Exportul total de aur.7%).5% din America de Nord (în 1920). când s-a înregistrat cel mai ridicat nivel al exportului. 1922 . evoluţia exporturilor de mărfuri. Balanţă excedentară a comerţului cu argint s-a realizat numai în anul 1920. astfel: în 1920 . urmate de materiale brute (26. aur şi argint. anii următori au înregistrat în general evoluţii negative.a fost spre Africa (aproximativ 1. considerat un vârf atins de S. după 1920. pe continente. după care a început să crească atingând valoarea din 1920. aproximativ 30. momentul de vârf al crizei economice.uşoară creştere. excepţie făcând anul 1923. În ceea ce priveşte exportul S.5%) şi produsele neprelucrate (14%).. în anii în care au fost exporturi minime s-au realizat importuri maxime (valori invers proporţionale cu valoarea exportului). La rândul său importul a înregistrat valori diferite: 31.5%). cel mai puţin importându-se din Oceania (1. balanţa comercială a mărfurilor fiind totuşi excedentară de-a lungul celor cinci ani. după care a avut loc o cădere a acestora în 1921.1924 995156 466074 1096087 930708 48945 72992 3609963 Sursa: Statistical Abract ot the United States 1924. Importurile de argint au fost maxine în 1920.U. În concluzie.5% din Europa în anii următori. Importul. aur şi argint a devansat evoluţia importurilor de mărfuri. o creştere în 1923 şi menţinându-se relativ constante în anii 1923 şi 1924.

comerţul dintre ele şi SUA nu este prezentat şi nu este inclus în total. mătasea neprelucrată şi cafeaua. consecinţă a slăbirii poziţiei Europei. În statisticile generale ale comerţului Statelor Unite ale Americii prezentate. dar cu mari diferenţe de la ţară la ţară. insuficientă în raport cu nevoile. oţel şi produse din acestea. indicele producţiei industriale a fost în 1920 de 93 în Regatul Unit. începând cu 1921. iar relansarea economiei ţărilor europene nu s-a putut face fără contribuţia creditelor americane. în ansamblu. Perioada de prosperitate şi revenire la calm Pentru moment cel puţin. urmată de Coasta Golfului. cât şi în Hawaii şi Alaska s-a realizat un export şi import majoritar către şi din SUA. în timp ce comerţul dintre ele şi alte state este inclus în veniturile naţionale ale SUA. 7. ele au permis demararea activităţii economice. ceea ce explică continuarea inflaţiei din timpul războiului. Tocmai ca să frâneze această inflaţie. încetul cu încetul. 70 în Franţa şi doar 59 în Germania. care se făcea simţită – destul de slab – şi în Statele Unite. Porto Rico. Atât în Porto Rico. fier. Statele Unite au pus bazele unei politici de reducere a creditelor. cu unele reapariţii de stări conflictuale. Mai mult. Massachusetts şi Philadelphia. Revenirea la prosperitate depindea în mod considerabil de ajutorul american. New Orleans şi Michigan. Producţia a rămas totuşi. La terminarea războiului. iar din privinţa importului: New York. De aceea. refacerea stabilităţii economice necesita 52 .3 Europa. La categoria produselor de bază cel mai important aport a fost realizat cu bumbac. cu cât aceasta o punea în imposibilitatea de a plăti reparaţiile de război -. Acordate cu destulă generozitate de băncile americane (7 miliarde de dolari în 1919 şi 1920) în schimbul cumpărării de produse americane – maşini. fapt sancţionat.bunuri a fost reprezentat de materiale brute (34. produse finite (20%) şi semifabricate (17%). Hawaii şi Alaska sunt considerate state integrate ale SUA. în timp ce importul de bază s-a înregistrat pe Coasta Atlantică şi la Graniţa de Nord. de o severă criză economică. În raport cu 1913. şi chiar locul pe care-l ocupase odinioară prin revenirea la prosperitatea materială şi prin reglementarea problemelor internaţionale apărute în urma războiului. Din punct de vedere al regiunilor cel mai mare export s-a realizat pe Coasta Atlantică. în timp ce la importuri s-au evidenţiat: zahărul.5%). produse agricole -. Statele Unite deveniseră prima putere financiară mondială. Principalele state care au înregistrat exporturi semnificative au fost: New York. dat fiind faptul că nu toate ţările au adoptat aceeaşi politică financiară – Germania se lasă cu atât mai făţiş purtată de inflaţie. Europa părea că şi-a regăsit calmul.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei economice în 1922 are loc Conferinţa monetară internaţională de la Genova .4 Problemele monetare Înainte de încetarea operaţiilor militare pentru reglementarea circulaţiei monetare s-au constituit mai multe comisii de experţi care au pus în discuţie aspectele economice şi monetare în noua conjunctură economică şi măsurile ce urmau să se ia la sfârşitul războiului. o conferinţă internaţională ( de altfel. Excepţie a făcut Anglia. În locul convertibilităţii în aur ( din lipsa rezervelor necesare). fără participarea Statelor Unite) se reunea la Genova în aprilie mai 1922 pentru a reglementa problemele economice şi monetare. o monedă putea fi convertibilă intr-o monedă de bază. condusă de guvernatorul Băncii Angliei care a recomandat restabilirea etalonul aur. Doi ani mai târziu. comerţ internaţional. prima întrunire postbelică la care au fost prezente 39 de state s-au pus în discuţie problemele financiare şi economice ale statelor participante precum şi problemele monetare cu care se confruntau (finanţe publice. 7.stoparea anarhiei la nivelul cursului devizelor. Elveţia. la doar 20% din valoarea sa antebelică. credite internaţionale). a fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca hotărârile conferinţei de la Genova să poată fi aplicate. care pentru moment nu putea fi decât dolarul. Olanda. ea însăşi convertibilă. Aceasta a hotărât că fiecare ţară trebuia să ajungă la stabilizarea propriei monede şi a preţurilor prin controlarea creditului. convertibilitatea lirei sterline a fost restabilită la paritatea sa dinainte de război. Suedia şi Danemarca. Germania . Această pierdere a 80% din valoarea francului era materializarea preţului războiului. care în 1918 constituie Comisia de anchetă asupra circulaţiei monetare şi a schimburilor externe. în cadrul Conferinţei financiare internaţionale de la Bruxelles. În mai 1925. Practic. Prima măsură a fost cea privitoare la convertibilitatea bancnotelor în aur. în ce priveşte francul însă. În aproape toată Europa ea este desfinţată: în Belgia. Fiecare monedă trebuia apoi să devină din nou convertibilă prin intermediul etalonului de schimb ( Gold Exchange Standard).În cadrul acestei conferinţe se stabileşte etalonul aur devize. care înlocuia etalonul aur ( Gold Standard). Franţa Rusia. Pentru întâia oară în istorie. circulaţia monetară şi valutară. acesta n-a redevenit convertibil decât în iunie 1928. Încetineala şi dezordinea în care avea loc stabilizarea monetară a ţărilor europene au fost favorabile unor intense speculaţii. 53 .

A. În 1931 criza monetară devine mondială.). să retragă capitalurile avansate în vestul Europei. Stressa. Monedele de aur nu mai circulau ca mijloc de plată.5 Etalonul aur clasic Etalonul aur–monedă a dispărut practic după Primul Război Mondial. Plăţile se făceau prin alte tipuri de bani (bancnote. Norvegia. mult mai grele decât monedele. era depozitată în tezaurele băncilor centrale sub formă de lingouri. acestea la rândul lor retrăgând capitalurile plasate în Europa centrală şi sud-estică. Izbucnirea marii crizei din 1929-1933 a neliniştit populaţia şi a avut efecte nedorite. nu se mai putea face libera opţiune a posesorului şi în orice cantitate cerută. cecuri etc. Acelaşi lucru se întâmplă în Suedia. Portugalia Criza creditului.Etalonul aur devize a contribuit la stabilizarea monedelor în numeroase ţări. în loc să circule ca mijloc de plată. Londra ) problemele monetare au continuat să existe până la declanşarea celui deal doilea război mondial. accesul la convertibilitate îl aveau numai deţinătorii de sume echivalente cu cel puţin valoarea unui lingou . Preşedintele S. Suedia a fost prima dintre ţările 54 . Aurul era vândut sau cumpărat de către autorităţi (în special băncile centrale se ocupă de operaţiunile cu aur) la un preţ fix. Aurul monetar era vândut solicitanţilor numai în formă de lingouri. declanşată în toamna anului 1929 a determinat băncile din S. Germania suspendă. Deosebirile principale dintre aur-monedă şi etalonul aur-lingouri au fost următoarele: Baterea monedelor de aur a fost oprită. Chiar dacă mai au loc şi alte conferinţe ( Laussane. Băncile engleze au făcut faţă retragerilor. propune suspendarea pe timp de un an a tuturor plăţilor guvernamentale în contul reparaţiilor (Moratoriul Hoover). 7. constituind prima formă de restrângere a convertibilităţii în aur. În locul lui s-a instituit etalonul aur-lingouri –Gold Bullion Standard. Din Anglia în doar două luni au fost retrase din bănci peste 200 milioane de lire sterline. la rândul său convertibilitatea mărcii. Convertibilitatea bancnotelor sau a altor tipuri de bani era îngrădită. Danemarca. A fost o situaţie cu care nu se mai confruntase acest stat. Partea cea mai importantă din aurul monetar.U. Prin urmare. însă rezerva de aur a Băncii Angliei a scăzut cu rapiditate. Acest etalon a fost adoptat de puţine ţări şi a avut o existenţă efemeră.U. instituind moratoriul plăţilor. Herbert Hoover.. ele puteau însă fi folosite ca mijloc de tezaurizare.A. Acest lucru a stat la baza deciziei din 31 septembrie 1931 prin care Anglia renunţă la etalonul aur devize.

sistemul monetar reconstruit în timpul anilor 1920 a fost înlaturat. Economistul Martin Friedman considera că acest etalon-ar fi constituit unul din factorii declanşatori ai crizei economice din anii 1929-1933. S-au accentuat mişcările de capital. Spre exemplu. 55 . Aplicarea acestui etalon presupunea deţinerea unei importante rezerve de mijloace de plată internaţionale. Acest lucru a influenţat negativ economia mondială şi a fost criticat de John Maynard Keynes. Până în aprilie 1932. Devenind inoperativ. Convertirea în aur a bancnotelor naţionale se putea realiza indirect. prin care era instituit monometalismul-aur. lucru care nu a mai fost posibil. Pe 21 septembrie 1931. legea monetară din anul 1882. Potrivit unor opinii acest sistem ar fi fost adoptat în urma Conferinţei Monetare Internaţionale de la Genova din anul 1922 şi a fost extins la nivel mondial prin acordurile încheiate la Bretton-Woods în iulie 1944. unde moneda era convertibilă în mod legal. în România.6 Etalonul aur-devize Acesta.europene care s-a întors la standardul bazat pe aur în 1924 urmată de Anglia un an mai târziu. în urma efectelor catastrofice ale acestei crize. care pe termen scurt. Acest etalon a reprezentat prima abatere de la caracterul automat al etalonului aur-monedă pentru că nu mai există o legătură directă între bancnotele puse în circulaţie şi stocul de metal preţios al băncii emitente. a fost introdus într-un număr mai mare de ţări şi a avut o existenţă mai îndelungată. Cele mai importante monede de rezervă au fost lira sterlină şi dolarul american. Prin adoptarea standardulului aur s-a încercat revenirea la situaţia de dinaintea războiului. 7. au afectat rezervele naţionale de aur. prevedea ca acoperirea bancnotelor puse în circulaţie de Banca Naţională să se poată face şi în devize străine exprimate în lire sterline sau în mărci germane. Belgia în 1927 şi Italia în 1928. prin cumpărarea de pe piaţă a devizelor şi convertirea ulterioară a acestora în ţara de origine. etc. spre deosebire de etalonul aur-lingouri. 23 de ţări. În aceste ţări emisiunea bancnotelor era acoperită atât prin stocul de aur deţinut de băncile centrale cât şi prin devize şi alte titluri de creanţă deţinute asupra altor state. Anglia a suspendat standardul bazat pe aur. Acest etalon a proliferat în peroiada interbelică drept soluţie a situaţiei create de criza economică din anii 1929-1933. Alţi economişti susţin că acest etalon ar fi fost utilizat de unele ţări încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

cel puţin pentru unele ţări – 7.7% în Franţa între 1921 şi 1929.drept reparaţii 56 . fapt ce afectat. creşterea economică a fost relativ ridicată.9% în perioada 1926-1929 în ce priveşte producţia industrială. marile ţări europene. iar venitul naţional în Germania era în 1929 cu 66% superior celui din 1913. Urmările războiului păreau lichidate.. cu potenţial comercial ridicat. Comerţul mondial evolua slab. Ierarhia puterilor industriale europene se menţine aceeaşi: în frunte se situa Germania. 5. ca şi înainte de război. Regresul Europei se observă în producţia mondială: 30. al căror deficit în această privinţă s-a accentuat. ca în epoca antebelică. de unde şi dezechilibrul balanţei de conturi. în Anglia şi Germania se vând 3 milioane de aparate de radio. În 1930. prin veniturile realizate de pe urma capitalurilor investite în exterior.7 . deoarece ele rămăseseră în cea mai mare parte ţări agricole. pe locul al doilea se găsea Marea Britanie. cu toate eforturile de dezvoltare. ponderea sectorului industrial în economia acestor ţări.7% în Germania între 1925 şi 1928 şi doar 2. perioada 1925-1929 a dat impresia de prosperitate. în această perioadă. cu o diferenţă sensibil mai mare. Cu excepţia Cehoslovaciei. Marile prefaceri în Europa Balcanică şi Orientală determinaseră apariţia unor probleme economice considerabile.7. pe locul al treilea Franţa. devine accesibil claselor de mijloc.Prosperitate fragilă” În ciuda tuturor acestor aspecte. Acest deficit nu mai era compensat. Automobilul. O primă criză de proporţii a izbucnit în momentul în care s-a încercat impunerea recunoaşterii de către Germania a sumei totale pe care trebuia s-o plătească. ca şi industria electronică . care obliga la o îndatorare crescândă faţă de Statele Unite. astfel încât industria acestuia cunoaşte un mare avânt.8% în cazul Regatului Unit. faţă de 38. salariul real al unui muncitor britanic era cu 17% superior în 1929 în raport cu 1914. Şomajul s-a menţinut. n-a sporit. Astfel venitul naţional pe cap de locuitor în Franţa era în 1929 cu o treime mai mare decât cel dinainte de război. în mod special. Rezultatele prosperităţii erau şi ele diferite în funcţie de ţară. care păstra o parte importantă din potenţialul industrial al fostului imperiu austro-ungar. Dar. Scăderea preţurilor agricole după război – perioadă în care acestea crescuseră considerabil – a determinat deteriorarea condiţiilor de viaţă în mediul rural.1% în 1913. Prosperitatea regăsită dădea cu toate acestea semne de fragilitate. continua să existe o Europă săracă şi o Europă mai bogată.

la paritate cu marca aur dinainte de război. Folosind una dintre industriile cheie ala secolului al XIX-lea şi anume industria textilă. În timp ce marile puteri economice au continuat procesul de interdependentă economică. 57 . Reichsmark.decât în anul 1913. era instabilă. iar în America Latină şi Africa cu mult mai mult. iar între 1913 şi 1920 a scăzut cu 2 milioane (în aceşti şapte ani producţia manufacturieră a scăzut cu 23%. după care a adus imediat la cunoştinţă că situaţia ei economică o împiedică să plătească. aceasta a acceptat cifra definitivă de 132 miliarde de mărci. între 1925 şi 1929.. 7% din totalul populaţiei. Acest lucru se datora în primul rând pierderilor pricinuite de război.aur. În 1918 producţia industrială pe care Anglia o exporta s-a redus la aproape jumatate din ceea ce fusese în 1913. iar Rusia circa 28 de milioane. în Statele Unite şi Canada 25%. în timp ce producţia alimentară şi produse neprelucrate în Oceania şi Asia a crescut cu 20%. Lumea după război. Guvernul german a răspuns prin „rezistenţă pasivă”.Venitul natiţional european a avut şi el de suferit. În august 1924. Germania şi Franţa fiind la mijlocul anilor 1920 mai mic decât cel din anul 1913. Japonia a reuşit să pătrundă pe piaţa de desfacere a marfurilor din Anglia. s-a creat o nouă monedă germană. Inflaţia. care ia hotărârea să ocupe Ruhr-ul cu titlu de garanţie pentru suma datorată ca despăgubire de război(11 ianuarie 1923). Producţia agricolă în Germania şi Franţa a fost mai mică în anii 1924-1928. respectiv creşterea preţurilor de peste 20 de ori.de război. 18% din totalul populatiei. aceea a Statelor Unite a crescut cu 22%). în ciuda renaşterii aparente a comerţului mondial. considerată de rea-voinţă de primul ministru al Franţei. Între 1880 şi 1913 creşterea anuală a populaţiei Europei a fost de 2-3 milioane. În faţa acestei atitudini a Germaniei. Politica franceză era însă contestată de foştii săi aliaţi. în timp ce peste Atlantic. S-a estimat că Europa (exceptând Rusia) a pierdut între 20 – 22 de milioane de oameni. ceea ce a dus la prăbuşirea economiei. puternic angrenată în comerţul internaţional. în anii 1913-1925. barierele comerciale reprezentau o soluţie pentru dezvoltarea noilor state apărute în centrul şi estul Europei. această perioadă a intrat în istoria Germaniei ca „anul inuman”. Datorită situaţiei create şi cumplitei mizerii la care a fost supusă o parte populaţiei. Şomajul industrial a fost în această perioadă o trăsătură permanentă a economiei. În urma „ultimatumului de la Londra” (martie 1921). Stabilizarea monedei germane a avut loc după criza de hiperinflaţie provocată de ocuparea Ruhr-ului. venitul pe cap de locuitor în cele trei mari ţări industrializate: Regatul Unit. materializată şi printr-o inflaţie galopantă. situaţia financiară a ţării fiind cât se poate de dificilă. Raymond Poincaré.

şantierele sale erau obligate să construiască anual nave cu un tonaj total de 200.reprezintă un fenomen general apărut datorită imensului deficit bugetar din perioada războiului. Marii Britanii şi SUA. Marea Britanie 22%. cedarea flotei sale comerciale. Măsura imediată. Cotidianul de largă circulaţie “Times” avertiza acelaşi lucru la începutul anului 1922. a fost rezistenţa pasivă care însemna declanşarea grevei generale. Muncitorii erau plătiţi de două ori pe zi şi li se dădea o pauză de jumătate de oră pentru a merge la magazine pentru a cumpăra ceva înainte ca banii să se devalorizeze din nou.000 t. În ianuarie 1923 trupele franco-belgiene pătrund în regiunea Ruhr sub pretextul unei întârzieri a livrărilor din partea Germaniei. Dificultăţile Germaniei de a mai plăti obligaţiile de război a determinat Franţa să ocupe trei oraşe renane. astfel. România doar 1% ) 7. statul german se vede lipsit de 85 % din producţia de cărbuni necesară pentru propria sa economie. şi anume faptul că cereile Aliaţilor vor determina Germania să pună în circulaţie bani fără acoperire. la semnarea tratatului de pace. 1919-1923 au stat la baza unui deficit bugetar imens la care s-a adăugat datoria de război şi obligaţiile exagerate privitoare la plata operaţiunilor În 1919. Era o situaţie fără precedent . Germania a fost impusă la o imensă plată de război constând în: livrări de materii prime. să cedeze 5000 locomotive şi 15000 vagoane. mai ales că.8 Hiperinflaţia din Germania La 5 noiembrie 1923. Italie 10%. 20% din flota sa fluvială. luată de guvern. Germania a fost obligată de către Comisia Reparaţiilor la 132 miliarde mărci aur( În cadrul Conferinţei de la Spa s-au stabilit cuantumul reparaţiilor: Franţa a primit 57%. Pe lângă confiscarea plasamentelor externe de 10 miliarde mărci aur. Keynes a avertizat puterile semnatare că aceste condiţii vor prăbuşi economia Germaniei. iar livretele şi licenţele industriale au fost cedate Franţei. preţurilor li se adăugaseră 12 zerouri. 19% din lucrătorii din industria metalurgică ( 2 milioane de oameni) au intrat oficial în şomaj. o pâine în Germania costa 140 miliarde mărci. aveau 58 . şi mai apoi. în Germania. în timp ce jumătate din cei rămaşi. Acest deficit a atins proporţii uriase întâi în centrul şi estul Europei. când a fost pusă în circulaţie o nouă monedă. Ca ţară învinsă. Cauzele emisiuni monetare fără acoperire în timpul războiului care au continuat şi în perioada imediat următoare. De la începutul războiului până la mijlocul lui noiembrie. lucru care s-a şi întâmplat.

iar în1929 au revenit la poziţia pe care o deţineau înainte de război. care se declanşase în urma punerii în circulaţie a unei cantităţi imense de bani. confruntându-se cu şomajul. iar trei ani mai târziu de a le reduce nu a fost acceptată de Statele Unite şi de Franţa. comisiile internaţionale de experţi au propus planul Dawes. pe 15 noiembrie. În timp ce Anglia trecea printr-una din cele mai dificile perioade cunoscute de economia sa. În anii 1920. a trebuit să subscrie şi ea la planul de reglementare a reparaţiilor în schimbul obţinerii unui sprijin din partea Băncii Morgan. În aprilie 1924. Germania pentru a face faţă inflaţiei.care era întreţinut artificial. în 1922 cifra crescuse la 35. Ca măsură urgentă. industria alimentară cu 11%. aliaţii. Ea îşi dezvoltă în special industria de autoturisme. Se prevedea astfel o “însănătoşire” a economiei mondiale. toţi aliaţii europeni aveau datorii la Statele Unite iar de altă parte.000 de marci. nu însă fără urmări asupra economiei franceze care este afectată de căderea francului.250 de mărci. În 1914. iar producţia manufacturieră cu 26%. în mod paradoxal de bancherii germani.000 de mărci. cu excepţia Statelor Unite. unele landuri au bătut propria lor monedă. Investiţiile externe ale Angliei au scăzut cu 15 % între anii 1914 şi 1918. De 59 . La sfârşitul războiului se crease un cerc vicios. statul german a realizat o reformă monetară în vederea înlocuirii banilor devalorizaţi cu o nouă monedă rentemark .program redus de patru ore. Franţa. Statele Unite continuau să se dezvolte mărinduşi astfel avantajele economice din primul război mondial. unei lire sterline îi corespundeau 20 de mărci. în timp ce Hanovra a garantat cu producţia de cereale. Prăbuşirea economiei germane presupunea reevaluarea relaţiilor dintre aliaţi şi Statele Unite. iar în ultimile luni ale anului 1921 se ajunsese la 1. în 1920.. aveau de încasat datorii de la Regatul Unit Încercarea Angliei din anul 1919 de a-şi anula datoriile de război către foştii aliaţi. rămânând astfel stocuri nevândute. Valoare acestei emisiuni monetare era de o mie miliarde rentemark la cursul din 1914 (un rentemark aur = ¼ dolari) Aceste măsuri nu au putut fi luate fără ajutorul financiar al SUA. a cauciucului şi industria energetică Între 1925 şi 1929 comerţul internaţional a crescut cu 20%. Statul Baden a garantat propria sa emisiune cu veniturile pădurilor. iar în toamna lui 1923 marca nu mai avea nici o valoare. preţul la alimente a rămas scăzut în comparaţie cu preţul la bunurile manufacturate care erau produse în cantităţi mari. Recurgerea la mâna de lucru franceză va pune capăt acestei situaţii.

care limita şi eşalona vărsămintelor germane cu titlu de reparaţii. În 1929. eşalonându-i plata până în 1988. În 1928. În 1929. idee care a fost însă curând abandonată. Numai în Suedia refacerea economiei a fost un succes. precum zahărul şi cafeaua. germanii acceptau pentru cinci ani planul Dawes. În anii 1920. prim ministrul Germaniei vedea în destindere posibilitatea ca Germania să scape de obligaţiile Tratatului de la Versailles. A doua etapă în 1925. cele mai multe naţiuni aderaseră la Pactul Kellogg-Briand de renunţare pentru totdeauna la război. Oricât de utopic ar fi caracterul acestui document. Europa se încadra pe drumul stabilizării internaţionale. în schimb. În compensaţie. ca de altfel majoritatea economiştilor trimişi să lucreze direct în guvern. Renania era evacuată anticipat în 1930. piaţa mărfurilor de circulaţie internaţională era dominată de monopoluri. unde a stârnit critici violente. Alte mărfuri de circulaţie internatională. În 1924. posibilitatea salvgardării prevederilor 60 . Acestea încercau să menţină preţul la grâul canadian sau cafeaua braziliană nu prin reducerea producţiei ci prin distrugerea stocurilor. planul Young. dimpotrivă. alte acorduri prevăzând o eşalonare asemănătoare pentru plata datoriilor interaliate ( pentru rambursarea datoriilor franceze în Statele Unite. în schimbul unor credite americane. acordurile Mellon-Berenger care au fost semnate în 1926). pentru Franţa destinderea însemna. dar şi mai târziu în 1930. Antagonismele europene fuseseră mai degrabă camuflate decât dispăruseră: Gustav Stresemann. dar subtilitatea politicii sale era prost percepută în ţara sa. cu un loc permanent în Consiliul acesteia. se putea considera că. un nou plan. stocurile de grâu au crescut între 1925 şi 1929 de la 9 milioane de tone până la 2 0 de milioane de tone. cu recolte mari dar slab plătite. având şi sprijinul guvernelor care se temeau de scăderea veniturilor provenite din comertul extern. produse în ţări tropicale. ofereau celor care le produceau condiţii precare de trai. Aristide Briand lansa chiar ideea unei federaţii Europene. Paralel cu stabilizarea economică. ea intra în 1926 în Societatea Naţiunilor. Stabilizarea a avut loc în mai multe etape. reducea în continuare suma totală a reparaţiilor. Europa intrase într-o nouă eră: erei confruntărilor îi succeda cea a „securităţii colective” şi a arbitrajului. al cărei campion devenise Aristide Briand. cu ocazia Conferinţei de la Locarno (5-16 octombrie): Germania îşi recunoştea hotarele occidentale aşa cum rezultaseră din Tratatul de la Versailles. fapt datorat în mare măsură intrării în forţă a Statelor Unite în jocul diplomatic. Aici Ernst Wigforss s-a dovedit a fi un ministru de finanţe remarcabil.exemplu. în spiritul Societăţii Naţiunilor.

13 noiembrie cu înca 50 de puncte. Europa era profund divizată. Cultura acestei perioade reflectă. cât şi în ce priveşte relaţiile dintre state. Europa îşi păstrase întâietatea în acest domeniu. Europa contrarevoluţiei şi Europa democraţiei parlamentare. După război. Fondurile americane din Europa au început repatrierea. Colapsul american s-a extins. atât pe plan politic şi economic. a devenit 61 . bancile europene în aceste condiţii au fost nevoite să-şi transforme obligaţiunile în aur. continuând să scadă pe 11. dar suprarealismul îşi propunea să reconsidere revolta împotriva valorilor morale şi culturale tradiţionale. lucrurile s-au schimbat. Tema 8 MAREA DEPRESIUNE 8. Cu toate că statele nu se aflau la acelaşi nivel în evoluţia economică. Continuarea picturii abstracte. Pe 29 octombrie Ziarul The Times scria despre acest eveniment întâmplat în acea zi: “cea mai devastatoare zi din istoria stocului de mărfuri new-yorkez. Era însă ceva mai mult aparent decât real. cea mai devastatoare zi din istoria tuturor pietelor de marfuri” Indicele industrial a scăzut cu 43 de puncte.esenţiale ale Tratatului de la Versailles. această fragilitate. devenise mai şubrezită.1 Impactul asupra economiei americane Optimismul anilor 1925-1929 a fost puternic zdruncinat de falimentul de pe Wall Street din octombrie 1929. dar democraţia liberală apărea la acelaşi nivel în ochii popoarelor ca ideal ce trebuia atins. războiul le accentuase.12. suprarealismul exprimau. Înainte de război. Dezagregarea ideologică a continentului constituia o nouă sursă de slăbiciune. expresionismul german. Europa a fost destul de omogenă din punct de vedere politic. Departe de a rezolva problemele. Contemporanii au avut impresia că începând din anii 1925-1926 se revenea la normal. el constituind martorul unei epoci pe care războiul a zdruncinat-o din temelii şi care nu-şi mai putea săregăsi echilibrul pierdut. prin existenţa a cel puţin trei Europe: Europa revoluţiei.. şcoala Bauhaus. într-un fel. acest adevăr.

Pentru multe ţări aceste tarife au fost considerate inadecvate. Recent se afirmase că “lumea în ansamblu avansa la un nivel de prosperitate fără precedent. În timp ce s-a redus producţia de minerale. care nu a avut o economie sănătoasă nici în 1920. indexul preturilor era de 72. cel al lânii 22%. al aramei 29%. al orezului şi al cafelei 41%. Intervenţia internatională de a salva Germania de la colapsul financiar a indreptat criza către Anglia unde standardul bazat pe aur plasa ţara la o rată de două milioane şi jumatate de lire pe zi iar rezervele străine deveneau ameninţător de mici. În toate industriile importante a existat o scădere a producţiei. al făinii 42% şi al zaharului 50%. dar scăderea drastică a veniturilor a condus la o lipsă a acestor produse în comerţul international. în timp ce comerţul internaţional al ţărilor din afara Europei s-a micşorat cu 30%. de care depindea venitul ţărilor sărace. creşterea numărului şomerilor şi un declin în exporturi. determinarea preţurilor şi regularizarea capitalului investit. au scăzut şi mai drastic. volumul producţiei din agricultură nu a scăzut. inclusiv a Bancii Angliei. Căderea preţurilor era catastrofală. controlul marketingului produselor. şomajul a atins nivele alarmante care nu le atinsese până atunci. preţurile. precum Australia şi Noua Zeelandă. Preţul cauciucului în aur în ianuarie 1933 era de numai 33% din ceea ce fusese în ianuarie 1929. al mătăsii 28%. Mai târziu. Anglia a renuntat la comerţul liber în 1932 când a introdus un tarif de 10%. În Statele Unite în 1930 indexul preţurilor a scăzut de la 10 în 1929 la 63 în martie 1930 iar în Regatul Unit. “Kreditanstall” din Austria a reusit sa fie salvat în martie 1931 numai prin implicarea Băncii International Settlements şi a altor banci străine. In iunie şi iulie banca germana Reichsbank se afla în condiţii preare chiar şi după ce presedintele Hoover al Statelor Unite propusese pe 21 iunie o scutire timp de un an a reparaţiilor şi plăţilor de război. Pentru anul 1929 şi penultimul sfert al anului 1932 valoarea comerţului international s-a micşorat cu mai mult de 65%. Peste tot în Europa şi în alte părţi ale lumii dependente economic de America. falimente răsunătoare în Europa. obligaţiunile financiare internationale erau respinse şi în multe ţări politica a devenit preocupată de izolarea economiei naţionale de efectele declinului mondial.general afectând oameni. crezut a nu fi posibil”. Aceasta nu era singura problemă importantă. S-au adoptat normele de import. În 1929 falimentul american a determinat. criza s-a mutat în Germania. O astfel de interventie de a influenţa piaţa a devenit o practică permanentă în politica economiei naţionale. 62 . bumbacului 34%. producţia şi comerţul au suferit un declin brusc şi abrupt. bani şi resurse materiale. Preţurile la produsele primare.

a existat o politică specială de urgentă: agenţii constituiau un caz special în economie. faptul ca fermierii şi muncitorii americani erau loviţi de deprecierea monedei a atras atenţia asupra politicii americane care trebuia să aibe în centrul atenţiei măsurile ce trebuiau luate pentru a salva situaţia. încercări s-au facut în anul 1932 când s-a format o zonă cu tarif scăzut. În aprilie1933 noul preşedinte F. În ţări precum Belgia şi Olanda. Olanda şi Luxembourg. menţiona preşedintele Chase National Bank în 1930.D. “reprezintă funii in jurul gatului. i-a numit acţiunile preşedintelui Roosevelt drept “magnific de bune”. iar propietarii de pamânt şi ţăranii au trebuit să fie atent urmăriţi. unde industria de construcţii scăzuse de la 949 milioane dolari în 1929 la 74 milioane dolari în 1932. aşa au facut şi Germania şi Italia (în 1931-1933) care au blocat “Uniunea Vamală Danubină”. lovite puternic de caderea preţurilor la alimente. zona unde astazi se află Benelux. nu a putut contribui la refacerea economiei internaţionale în aceşti ani dificili. unde numărul şomerilor cerscuse cu aproape şase milioane în anul 1932. În acelasi timp. Keynes. Politica protectionistă în comerţul international a SUA s-a menţinut şi după Conferinţa de la Lausanne din iunie 1932. funii cu care îi tragem spre noi. care a pus capăt cerinţelor de reparaţii de război: “Datoriile lumii externe faţă de noi…”.Alegerea acestor instrumente depindea de considerente politice şi economice în Germania. In 1933 recesiunea economică devenise din ce in ce mai greu de suportat. guvernul a fost constituit pentru a apăra capitalul industrial şi profiturile. Restricţiile noastre comerciale reprezintă adevarate furci pe trupul lor. Acţiunile sale de înfruntare a sistemului de criză au fost considerate în ţara sa un 63 . Deşi s-a produs reevaluarea dolarului. Statele Unite ale Americii. În ţările de est şi sud. unde interesele erau puternice. La Conferinţa Internatională pe Probleme Economice SUA şi-a exprimat poziţia privind cu refacerea economiei interne.Roosevelt a trimis un mesaj emotionant lumii subliniind nevoia cooperarii economice internationale. această afirmaţie nebazându-se pe un program politic şi economic concret. Miscările politice în favoarea socialismului naţionalist promiteau că nu va mai exista somaj. taxele Statelor Unite au crescut cu 60 de procente ceea ce a însemnat o mărire a preţurilor pentru produsele de export americane cu 40%. cu care îi ţinem pe loc”. de exemplu.. In al doilea rând preşedintele Roosevelt şi-a exprimat antipatia faţă de metoda “laissez faire” şi reglarea mişcărilor de capital. acest lucru producând o poziţie favorabilă în multe colţuri ale Europei. Asa cum Anglia a blocat înţelegerea dintre Belgia.

Între 1927 şi 1933. pâna în momentul culminant al acestor creşteri în care s-a produs crashul din octombrie 1929. Pentru unii istorici criza a început în anul 1929 şi a durat până aproape în 1939. De-a lungul următorilor 64 . Investiţiile încetaseră să fie nelimitate. Europa Occidentală şi alte zone industrializate ale lumii. împrumuturile internaţionale au scăzut cu 90%. reprezentând cea mai lungă şi mai gravă depresiune economică experimentată vreodată de lumea occidentală. unii din prietenii şi oponenţii lui Roosevelt au considerat aceste puncte incompatibile. veniturile reale îşi îincetaseră creşterea. cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune. iar al treilea scop era de a se echilibra balanţa economică. Se dorea creşterea puterii intervenţiei şi autorităţii guvernamentale. însa diferitele provocări sociale şi economice pentru populaţie au condus la sfârşitul unei perioade care fusese numită “animaţie în suspensie”. Acest plan autoritar. Criza anilor 1929-1933. Piaţa financiară în plină creştere de la Bursa din New York a înregistrat speculaţii la niveluri record.triumf. prăbuşirea Statelor Unite în Depresiune începuse. Existau peste 13 milioane de şomeri când Roosevelt a venit la putere. mai ales în ceea ce privea locuinţele şi bunurile de consum pe termen lung. În agricultură. Însă. care în acea perioada mai era încă un factor important al economiei naţionale. căci cererea cunoscuse o evolutie descendentă în a doua jumatate a anilor 20. Economia americană dăduse semne de slăbiciune înainte de 1929. Deşi pieţele de capital din New York au fost repuse sub control relativ repede. introdus în 1933 a fost o încercare de întoarcere la spiritul şi viziunile economice ale pionierilor americani în domeniu. Economistul Alvin Hansen se întreba dacă nu cumva “intervenţia guvernului a creat o societate hibrida. Fără dubii “experimentul” american a ajuns în 1938 în impas. Începutul a fost marcat de momentul crash-ului financiar al Bursei din New York din 24 Octombrie 1929. Pentru că nu exista nimic revoluţionar în filosofia sau scopul acestor planuri pe care le-a aplicat Roosevelt s-au iscat multe tendinţe contradictorii. Produsul Global Net al Statelor Unite a scşzut cu mai mult de 17% din 1929 până in 1933. Primul scop al înţelegerii era scoaterea Statelor Unite din criză. al doilea să se lărgească conceptul de justitie şi ordine. preţurile în scădere ale produselor agricole pe piaţa mondială ridicau probleme grave şi pentru agricultorii americani. Ziua aceasta a intrat in istorie sub denumirea de Black Thursday (Joia Neagră). Nici unul din aceste obiective nu viza un plan global pe termen lung. reprezintă cea mai grea criză economică care s-a manifestat vreodată în America de Nord. jumătate liberă şi jumătate supusă unei discipline sricte”.

dintre care se pot menţiona General Electric. Falimentul atâtor bănci a fost urmat de pierderea încrederii în economie. una dintre cele mai inportante bănci americane. la acea dată (şi în prezent) .P.2 Prăbuşirea Bursei de Schimb de pe Wall Street Crash-ul Bursei de pe Wall Street s-a produs în data de 24 Octombrie 1929 Iată cum au decurs în mare evenimentele esenţiale ale acestei zile istorice: dimineaţa a debutat cu un volum al vânzarilor de titluri nemaiînregistrat precedent: 12. indiferent cât de mici. şi nivelul minim absolut al preţurilor a fost atins în jurul orei 11. o reducerea cheltuielilor şi implicit a cererii şi a producţiei. afirmând că situaţia era mai degrabă „tehnica decât fundamentală”. Acţiunile se vindeau pentru orice sume. s-au confruntat cu scăderi ale preţurilor de tranzacţie ale titlurilor lor mai mari de 50%. Doar zvonul în legătură cu desfăşurarea acestei întălniri a fost suficient pentru ca preţurile să înceapă să crească din nou. Efectele economice au fost numeroase: a ruinat mii de investitori individuali.. În după-amiaza aceleiaşi zile. Situaţia devenise disperată. Multe bănci au dat faliment (11000 din cele 25000 de bănci din Statele Unite dăduseră faliment până în 1933). volum care a creat un val de panică de nedescris în rândul participanţilor la tramzacţii şi a investitorilor.( în 1932. astfel încât în 1932 scăzuseră cu aproape 20% din valoarea lor în 1929. Woolworth sau Radio Corp. (12-15 milioane de oameni. preţurile au reînceput să 65 . bursa trecând printr-un simplu proces de reajustare. reprezentând 25-30% din forţa totală de muncă din Statele Unite. Multe din marile companii. care deţineau acţiuni în portofoliile lor. preţurile acţiunilor au continuat să scadă. La prânz. creşterea şomajului.650 de titluri tranzacţionale.30. Poliţia a fost nevoită să intervină pentru a calma mulţimea isterică care năvălise pe Wall Street în aşteptarea noutăţilor. a afectat băncile şi instituţiile financiare. bursa s-a transformat într-o învălmăşeală nebună de brokeri în căutare de cumpărători inexistenţi.Morgan&Co.trei ani. scăderea cifrelor de afaceri ale firmelor americane. s-a organizat o întalnire de urgenţă a marilor bancheri new-yorkezi care a avut loc în birourile corporaţiei J. preţurile lor scădeau uneori cu mai mult de 10 procente între tranzacţii.) 8. o parte dintre aceştia au dat declaraţii liniştitoare şi optimiste. cifrele de afaceri în industria americană scăzuseră cu 54 procente în raport cu situaţia din 1929).894. Timp de câteva ore. după patru ani de politică de creştere a preţurilor pe piaţa financiara. Odată ce şedinţa bancherilor a luat sfârşit.

pentru a atrage cât mai mult capital. cât şi de la investitori particulari şi străini. economia americană cunoscuse o perioadă de expansiune şi prosperitate.crească in forţă. Dacă s-ar afirma că doar acest eveniment a determinat începutul Marii Depresiuni americane şi mondiale. mai ales în ţările europene. specula era în floare – speculanţii îndemnau pe toţi investitorii . Datorită problemelor economiilor europene în special. ceea ce o determinase să se concentreze asupra finanţării în străinătate. Ca urmare a acestor evenimente. diminuarea generală a consumului a dus la scăderea dramatică a cererii şi a importurilor. exemplul a fost preluat şi de firmele din afara New York-ului.până atunci o sursă importantă de venituri pe piaţa capitalurilor şi care a fost 66 . mai ales datorită intervenţiei încurajatoare a marilor bancheri dar şi eforturilor susţinute de redresare a pieţei. Piaţa financiară era finanţată cu credite atât de la marile bănci americane.3 Cauzele producerii crizei După Primul Război Mondial. falimentele au început să curgă. 8. Tot acest mecanism a dus la crash-ul Bursei din New York. Fenomenul acesta de creştere necontrolată a volumului vânzărilor a continuat şi in zilele ce au urmat şi care au fost numite”Lunea Neagră” şi „Marţea Neagră”. Se acordau credite însemnate cu rate mici de dobânzi tuturor celor care doreau să investească pe piaţa capitalurilor. Consecinţele au fost remarcabile şi s-au manifestat în special în plan social. s-ar exagera importanţa acestuia. astfel că spre sfârşitul zilei s-a înregistrat o ameliorare evidentă. să-şi investească toate economiile în această piaţă aparent atât de profitabilă. investind în credite sume foarte mari care nu puteau fi uşor rambursate. La puţin timp împrumuturile făcute de micii şi marii investitori nu au mai putut fi rambursate prin vanzarea acţiunilor. astfel încât societăţile care îşi finanţau investiţiile prin emisiuni de acţiuni pe piaţa bursieră s-au văzut silite să-şi reducă cheltuielile. prin pierderea încrederii clasei de mijloc americane. companiile străine au început să-şi retragă investiţiile de pe piaţă. 11 speculatori s-au sinucis. ceea ce determina o creştere susţinută artificial a preţurilor acţiunilor. mai ales pe cei particulari şi cu putere financiară redusă. producţia a scăzut şi numărul de acţiuni s-a redus. în urma cărora au fost tranzacţionate alte 16 milioane de acţiuni.

cea mai afectată de criză. 8.Dar asemenea ţările producătoare de bunuri de consum nu erau singurele care aveau nevoie de capital american. în bursă şi în agenţii de bursă. ajungând ca marea majoritate a ţărilor industrializate să fie afectate de Depresiune până în 1931. chiar şi super-puteri industriale cum era Germania. Economia mondială a fost afectată de evenimentele din Statele Unite în mod complex şi variat. împrumuturile în străinătate au continuat să scadă. a ipotecilor. Legea marketingului în agricultură din 1933 pentru lapte. prin creşterea nivelurilor şomajului. Statele Unite deveniseră cel mai important creditor şi finanţator al Europei. Multe dintre ţările care erau deja debitori importanţi ai Statelor Unite erau în special producătoare şi au cunoscut mari greutăţi datorită faptului că preţurile produselor pe care le exportau (mai ales materii prime şi produse alimentare) au scăzut drastic. La fel se întramplă şi în Romania. Datorită faptului că. În Franţa. o ţară mică unde cota a crescut de la 120 în noiembrie 1932 la 500 în 1933. aceasta a fost accentuată de reducerea simultană a investiţiilor franceze şi britanice. a falimentelor-în bănci şi în bancheri. 67 . în timp ce cererea de import s-a contractat considerabil. Înfiintarea Federatiei de fier şi otel din Anglia în 1934 reprezintă o metodă de protecţionism şi o măsură de reorganizare. Prima mare „lovitură” a fost constituită de încetarea acordării împrumuturilor americane în străinătate în anii 28-29. Politicile protecţioniste Zguduită de criză statele europene trec la o serie de măsuri protecţioniste. de nevoia de a plăti despagubiri şi reparaţii. Italia şi Statele Unite ale Americii producţia industrială în 1937 a rămas mai mică decât fusese în 1929 când a început deprecierea.(50% din importurile României). după Primul Război Mondial. Prăbuşirea bursei din New York şi ratele dobânzilor în continuă creştere au determinat reducerea cu peste 50% a creditelor acordate de Statele Unite în 1928. În Franţa politica economică depindea de restricţiile cantitative pentru exporturi. criza s-a propagat cu rapiditate în toate aceste ţări. erau dependente de capitalul din Statele Unite. în cazul unor ţări ca Germania. A doua „lovitură „ s-a materializat prin colapsul economiei americane. ale cărei economii naţionale fuseseră slăbite de datoriile şi perderile de război sau.4 Europa şi marea criză. cartofi şi hamei a fost în acelaşi spirit. a ratelor dobânzilor.

Sistemul de planifcare sovietic. pe măsură ce cele mai multe ţări au luat măsuri împotriva importurilor. care a reprezentat una dintre cele mai evidente creşteri ale tarifelor vamale pentru import din istoria comerţului internaţional. Ca rezultat al revoluţiei din 1917 şi fondării unui noi politici economice. întrucât afectau atât ţările producătoare de materii prime agricole cât şi pe cele industrializate. în 1920 Uniunea Sovietică a dispărut de pe scena economiei internaţionale.5 Uniunea Sovietică Ruptă de piaţa mondială economia Uniunii Sovietice.Având în vedere dimensiunea statului american. “N-a fost nimic scris în cărţile bolsevice sau în cele menşevice despre un asemenea lucru”. deoarece ţările debitoare întâlneau acum noi dificultăţi în a exporta în Statele Unite pentru a obţine dolarii necesari rambursării împrumuturilor americane. În timpul crizei cel mai mult a avut de suferit comerţul internaţional. După intrarea în vigoare a actului. Principala problemă a economiei sovietice în anii`20-30 a fost 68 . susţinut de Trosky. toate acestea nu puteau să nu afectezeeconomia mondială. Maşinăria planificării în Uniunea Sovietica. avea ca scop producţia bunurilor de strictă necesitate. în timpul crizei ramânând izolată de restul lumii. A fost pentru prima oară încercată cu ezitari. scria Lenin la 6 luni după revoluţia din octombrie. înfiintată în februarie 1921 ca organizaţie ataşată pe langă Ministerul Muncii şi Apărării. 8. Protecţionismul acestui act a agravat criza. dar s-a îmbunatăţit în perioada de transformare economică –al primului şi-al celui de-al doilea plan cincinal Pe termen lung cea mai importantă agenţie de organizare şi coordonare a planului sovietic era GOSPLAN. Cea de-a treia lovitură a constat în ratificarea de către Preşedintele Hoover a Actului Tarifar „Smoot Hawley” (iunie 1930). ca şi în timpul economiei pe timp de război. creditele americane în străinătate au „secat” în totalitate iar băncile americane şi-au intensificat demersurile pentru rambursarea creditelor acordate de ele. a avut ca obiectiv schimbări la toate nivelurile de bază ale societăţii. a cărui valoare a scăzut până în 1932 cu mai mult de jumătate. deşi la începutul revoluţiei mecanismul de planificare era catalogat drept “demodat”. Primele obiectivele Gosplan au fost : electrificarea industriei şi naţionalizarea comerţului cu porumb. nu s-a confruntat cu efectele crizei economice care cuprinsese copitalismul în 1930.

”Nu este nici o cetate pe care bolsevicii să n-o poata cuceri” a fost unul dintre sloganele acestui regim. crearea băncilor de investitii în 1932 şi atribuirea organizaţiei Gosbank.. restaurare. întărirea disciplinei în fabrici. . înlăturarea burgheziei satelor. Reformele în agricultură au fost corelate cu cele din unităţile comerciale. In 1927 toate variantele de agricultură cooperativizată acoperea aproximativ 2% din ţărani. facilitată de abundenţa mâinii de lucru. Având drept bază diversitatea produselor din agricultură şi din afara ei.transformarea unei ţări relaitv nedezvoltate într-un stat puternic industrializat fără a depinde de capitalurile private din ţară sau din străinatate. începând cu anunţarea “planului pentru primii cinci ani”. Toate acestea au avut drept scop îndeplinirea”planului”. . În agricultură. Mărimea sistemului economic sovietic a permis o foarte mică atenţie asupra comerţului internaţional de către o ţară dependentă de importuri. Forţa coercitivă a reprezentat unica metodă de rezolvare a problemelor guvernamentale în agricultură. înfăptuită în cadrul N. Creşteri succesive a rezultatelor din agricultură au fost urmate de creşterea productivităţii în industrie. conversia sindicatelor în agenţii cvasiguvernamentale pentru creşterea productivităţii în interesul îndeplinirii planului. În primii doi ani obiectivele planului au fost îndeplinite cu uşurinţă. Istoria transformărilor din Uniune Sovietică pot fi impărţite în trei faze principale: . Uniunea Sovietică a fost capabilă să pună în funcţiune uzine care prelucrau majoritatea produselor fabricate de care avea nevoie 69 . în special în industria grea şi în agricultură. Anii 1929-1931 au marcat instalarea definitivă a puterii de stat asupra intregului sistem economic. dar în 1929 şi 1930 s-au întâmpinat multe probleme ca rezulatat al presiunii inflaţioniste cât şi încerarea forţelor guvernamentale de accelerare a socializării. iar în 1936 la 90%.(“ politici economice noi”1922-1927) Pentru a încuraja producţia şi cresterea fluxului de bunuri de pe piaţă şi dacă era nevoie încurajarea intreprinderilor particulare limitate.P.comunismul de război (de la revolutia din 1917 până în martie 1921).industrializare intensivă şi colectivizarea agriculturii. în 1928.de recuperare. la începutul lui martie 1930 cifra se ridica la 55%. colectivizarea forţată era realizată prin numeroase mijloace de corecţie. monopolul pentru creditele pe termen scurt. Au fost totodată înfaptuite reforme la nivelul creditelor şi fiscalităţii introducandu-se impoziul pe profit în 1931.care se dovedise obligatorie în anii`20. timp în care s-a căutat înlăturarea conducerilor vechiului regim. Statutul fermelor colectivizate a adus la sfârşit perioada de frământări din mediul rural asociată cu “revolutia de sus”. Principalul scop al acestuia era creşterea ratei investiţiilor.E.

economia. Începând cu 1918 comerţul international a fost monopolizat de către Comisariatul de Stat pentru Comerţul International. Acest monopol a permis guvernului menţinerea rublei la un nivel artificial faţă de valută şi a optat pentru un import extrem de rigid. În anii de crizei economice din 1929-1933 aproape 90% din importurile URSS constau în bunuri necesare industriei.(B.Higgins, Economic Development-New York,1959). Corporaţiile comerciale, specializate în import-export a diferitelor bunuri, lucrau strict în conformitate cu cerinţele planului, alături de Gosplan punându-i la dispoziţie cifre strict necesare pentru importuri şi pentru surplusurile din export. Al doilea “Plan pe cinci ani” a limitat cu precădere exporturile “ la surplusurile din economia naţională” şi importurile la nivelul la care puteau fi plătite din exporturi. Mecanismele pieţei libere a fost foarte puţin utilizat pentru alocarea resurselor 8.6 Impactul asupra sferei politice. Măsuri de redresare economică Marea Depresiune a avut consecinţe importante şi în sfera politică americană. Creşterea controlului guvernamental asupra comerţului internaţional şi retragerea parţială de pe piaţa mondială, care au reprezentat măsurile luate de guvernul american drept răspuns la criza economică, nu a însemnat că acestea îşi schimbase radical politica şi adoptase măsuri anticiclice reale. Adâncirea Depresiunii a făcut ca să devină imperativă o schimbare în plan politic, şi această schimbare s-a concretizat în alegerea la Casa Albă a democratului Franklin Roosevelt la 2 iulie 1932. Dacă şi predecesorul său, preşedintele Hoover, încercase să dezvolte anumite planuri de lucrări în interes public pentru reducerea şomajului, se simţea nevoia ca aceste măsuri să se concretizeze şi să se obţină unele rezultate. Preşedintele F.D. Roosevelt înţelesese această necesitate stringentă; în campania sa electorală, democratul promitea dezvoltarea unor proiecte de lucrări publice în domenii cum ar fi construcţia de căi ferate şi şosele, în industria energetică şi în agricultură, precum şi promulgarea unor legi care să structureze sistemul bancar, piaţa financiară şi protecţia socială a şomerilor. „Nici un american nu va muri de foame” spunea Roosevelt într-unul din discursurile sale electorale. Promisiunile sale au câştigat încrederea opiniei publice şi Roosevelt a câştigat alegerile în 1932. Schimbarea atât de necesară s-a concretizat în programul de politici anti-criză care a fost denumit „New Deal”, noua înţelegere, afacere. Acesta cuprindea o serie de soluţii pentru rezolvarea problemelor domestice a economiei americane. Dupa cele „O sută de 70

zile” ale lui Roosevelt, perioada în care acesta a participat zilnic la întâlniri de lucru cu politicieni şi economişti, expresia cea mai concretă a New Deal-ului a fost adoptată, şi anume National Industry Recovery Act (6 Iunie 1933). Acest act de redresare a economiei cuprindea treisprezece măsuri majore de scoatere a economiei din starea de criză în care se afla; s-au oferit fondurile necesare pentru a scoate din impas băncile şi fermierii, precum şi pentru a ajuta proprietarii de case care se aflau în imposibilitatea de a plăti ipotecile imobiliare; s-au constituit „The Civilian Conservation Corps” (Unităţile Civile pentru Conservare) a căror responsabilitate era de a angaja tineri şomeri pentru munci de conservare a mediului; s-a constituit „Tennesse Valley Authority” (Mai 1933) care se ocupa de aducerea energiei electrice în anumite zone rurale, controla centrala hidroenergetică şi uzina de îngrăşaminte chimice de la Muscle Shoals de pe râul Tennesse, precum şi transportul naval pe acest râu şi lucrările de prevenire a inundaţiilor. În agricultură, s-au făcut plăţi directe fermierilor pentru a reduce producţia şi a creşte preţurile. Poziţia sindicatelor a fost întărită, permiţând astfel creşterea salariilor şi puterea de cumpărare a muncitorilor.Roosevelt spera că aceste măsuri să fie suficiente pentru redresarea economică; deşi măsurile adoptate prin New Deal-ul său au creat mai mult de un milion de locuri de muncă, şomajul în masă şi stagflaţia economică au continuat să persiste, deşi la scară mai redusă. Adevărul este că numai declanşarea celui de-al doilea Razboi Mondial a fost în măsură să scoată Statele Unite din criză, întrucât şomajul a scăzut rapid datorită comenzilor de armament şi muniţii de peste Ocean. Criza economică a schimbat fundamental relaţiile dintre societate , stat şi economie. „New Deal” a devenit însă simbolul unui capitalism cu faţa mai umană, a grijii pentru cei dezavantajaţi din punct de vedere social. „New Deal” a pus în practică acţiuni ale statului mai susţinute decât oricând pentru depăşirea problemelor de ordin economic. 8.7 Migraţia economiştilor europeni Primul război mondial nu a afectat numai dezvoltarea economiei reale, ci a afectat şi dezvoltarea economiei ca ştiinţă. Astfel, mulţi oameni de ştiinţă, mai ales economişti, care ar fi putut ajuta la refacerea economică a Europei, au fost determinaţi să plece, datorită regimurilor totalitare instaurate în perioada interbelică. Perioada dintre anii 1914 şi 1945 a fost dominată de mari tulburări politice în Europa. Primul război mondial a dus la Revoluţia Bolşevică în Rusia, iar tratatele de pace 71

au dus la retragerea multor graniţe. Mulţi oameni au fost nevoiţi să plece şi să îşi găsească noi locuinţe. În timpul anilor ’20 şi ’30 această problemă a crescut dramatic datorită apariţiei nazismului în Germania. Foarte mulţi germani au fost nevoiţi sa-şi părăsească ţara, iar pe măsură ce Hitler continua sa cucerească ţări din jurul Germaniei, au trebuit să părăsească continentul. Rezultatul a fost acela că, de-a lungul acestei perioade, mulţi economişti au emigrat în Statele Unite. În anii 1920 aceştia au venit mai mult din Rusia iar în 1930 şi 1940 mai mult din ţările vorbitoare de limbă germană. Nu numai că numărul acestora era semnificativ, printre ei s-au numărat oameni care au adus o contribuţie enormă domeniului lor. Ei erau foarte buni mai ales în ştiinţele matematicii şi în economie. Universitatea Harvard a atras pe doi dintre aceşti emigranţi: Leontief şi Schumpeter. Wassily Leontief (1906-1999) era din Rusia; el se mutase în Berlin în 1925, iar în 1930 a venit în Statele Unite ale Americii, fiind acceptat în urma unui interviu la Harvard în 1931. Cât timp a stat în St. Petersburg, a scris o lucrare în care susţinea că sistemul echilibrului general al lui Walras putea fi simplificat în aşa fel încât să analizeze economiile reale ale lumii. Şi-a petrecut restul carierei lucrând la ideea lui, cunoscută drept „analiza input-output”. Ideea esenţială a acestei teorii arată că economia este divizată întrun anumit număr de industrii sau sectoare, iar într-un tabel construit de el erau ilustrate interdependenţele, se specifica cât de mult cumpără industriile una de la cealaltă. În timp ce Leontief şi-a dedicat întreaga carieră studiului acestei analize, activitatea austriacului Joseph Alois Schumpeter s-a desfăşurat pe o arie mult mai extinsă. „Teoria evoluţiei economice” (1912) a lui Schumpeter, plasa antreprenorii în centrul procesului de dezvoltare capitalistă. Antreprenorii erau responsabili pentru inovaţiile (produse noi, noi surse de materii prime, metode noi de producţie, noi forme de organizare) care deschid noi căi spre mărirea profitului, şi în felul acesta ajutând la schimbarea vechiului sistem. Conform teoriei lui, antreprenorii de succes vor înregistra mari profituri şi îi vor determina pe mulţi să încerce să facă acelaşi lucru ca şi ei. De-a lungul timpului, cei ce vor încerca să-i imite vor elimina profiturile câştigate de antreprenorii iniţiali iar sistemul se va stabili la un nivel nou de echilibru, până când, la rândul lor, vor fi şi ei depăşiţi de o nouă inovaţie. Schumpeter vedea capitalismul ca un sistem în continuă mişcare, în care dorinţa şi nevoia de schimbare va veni din partea antreprenorilor. Schumpeter a avut o scurtă carieră în politică, fiind la un moment dat numit Ministru de Finanţe în Austria, dar a emigrat în Statele Unite în 1932. De-a lungul anilor ’30 a lucrat în domeniul ciclurilor de afaceri, continuând sa-şi îmbunătăţească lucrarea 72

sau deficite bugetare. proiecte publice. o altă lucrare a lui. Totuşi. ( Backhouse – ”The Penguin History of Economics”) 8. această descoperire a determinat schimbări fundamentale în structura economică a Statelor Unite. 73 . asigurări sociale. creşterea populaţiei.anterioară. explicând ciclurile în termenii unei avalanşe de inovaţii care să creeze profituri ce ulterior vor fi depăşite de cei ce vor încerca să le imite. Aşadar. nu se poate nega însă că supraproducţia. tranziţia la economia de consum. „Capitalism. Rezultatul a fost lucrarea „Cicluri de afaceri” (1939). Schumpeter a susţinut că teoria lui Marx este greşită şi nu poate duce la evoluţia capitalismului.Concluzii. în două volume. guvernele nu acţionau deloc sau doar în mică măsură în momentele de scădere a afacerilor. cel puţin în parte. Nu există o explicaţie unanim acceptată în legătură cu motivele declanşării Marii Depresiuni economice din anii 29-33.8 Cauze ale depresiunii. Schumpeter este totodată autorul unor cărţi clasice de economie: „Istoria analizei economice” (1954). joacă un rol important în asigurarea stabilităţii economice în naţiunile industrializate cu economie de piaţă. politicile de credit şi împrumut în străinătate. Înaintea Marii Depresiuni. Socialism şi Democraţie” (1943) sa bucurat de un mare succes. bazându-se mai ales pe forţele impersonale a pieţei pentru corecţiile economice care se impuneau. a primit critică aprigă din partea lui Simon Kuznets şi din partea economiştilor keynesieni. fie sub forma de stabilire a unor taxe şi impozite. acţiunile guvernamentale. Dar reglementările pieţei s-au dovedit insuficiente pentru a soluţiona deficitele grave. Depresiunea a demascat aceste slăbiciuni. distribuţia defectuoasă a veniturilor au fost factori importanţi care au determinat intrarea în criză. şi a eşuat în atragerea de susţinători. politicile monetare inadecvate. precum şi incapacitatea instituţiilor politice şi financiare naţionale de a soluţiona problemele ridicate de fluctuaţiile economice negative declanşate in anii 1930. ci poate doar la involuţia lui. Marea Depresiune a fost determinată de slăbiciunile interne şi dezechilibrele economiei Statelor Unite care au fost declanşate de psihologia de boom şi de euforia speculativă a anilor 1920. După anii Marii Crize. fie reglementări industriale. În contrast cu aceasta. editată de către soţia lui şi publicată post-mortem. În cartea sa.

precum şi creşterea criminalităţii. şomerii stăteau cu miile la cozi pentru a-şi găsi locuri de muncă . cum ar fi Canada. creşterea imensă a şomajului în toată lumea şi scăderea salariilor. precum şi prin efecte resimţite imediat. În 1932. grâul era folosit în loc de cărbuni pentru locomotive şi cafeaua era aruncată în mare. Consecinţele au fost foametea. Deoarece pieţele de desfacere a produselor şi materiilor lor prime s-au redus. Statisticile nici nu pot surprinde complexitatea efectelor Depresiunii. uzinele noi decădeau datorită lipsei de comenzi. Multe ţări s-au confruntat cu prăbuşiri catastrofale ale economiilor lor naţionale. ca declinul producţiilor agricole şi industriale. în pofida faptului că oamenii mureau din cauza foametei în toată lumea. sau scăderea preţurilor pe plan mondial. si aceste cifre provin din industrie. cât şi între economiile naţionale şi cea mondială. Din nefericire. pământul fertil era transformat în stepă. fermierii din ţările în curs de dezvoltare au fost obligaţi să practice economia de subzistenţă. Lumea a fost cuprinsă de Marea Depresiune pe nepregătite. Radicalismul politic s-a accentuat în răspuns la această conjunctură. a fost necesar un război mondial pentru ca umanitatea să poată ieşi din criză şi şă-şi reînceapă dezvoltarea în mod mai raţional şi mai înţelept. cum ar fi deteriorarea absolută a preţurilor acţiunilor. Depresiunea s-a manifestat prin evenimente care nu au avut nici o relevanţă directă pentru majoritatea populaţiilor. treizeci de milioane de oameni erau şomeri. În timp ce în toată lumea .în timp ce alte câteva milioane aveau de suferit pe seama scăderii programului de muncă şi a reducerii salariilor.Marea Depresiune a fost cea mai mare criză pe care a experimentat-o vreodată economia mondială. şi doar puţine au depăşit criza fără pierderi substanţiale. apatia şi pierderea speranţei. care abia se implicaseră in piaţa mondială. Tema 9 ECONOMIA ROMÂNIEI 1918-1940 74 . şi ţările subdezvoltate din America Latină. În ţările industrializate. Asia şi Africa. fermele erau părtăsite. Japonia şi Argentina. dizolvarea sistemului valutar internaţional. Australia. A afectat toate ţările: ţările mai puţin dezvoltate. A schimbat fundamental atât relaţiile dintre state si economie. criza a determinat pierderea încrederii ăn sistemul capitalist şi în economia mondială liberă. mortalitatea ridicată. iar recoltele erau distruse pe câmp.

R. a creat condiţii mai bune pentru valorificarea la scară naţională a tuturor resurselor. şi mulţi alţii. anul de vârf al dezvoltării economiei României Mari. D. implicit. implicat în reorganizarea sistemului bancar şi înfiinţarea Uniunii Generale a Industriaşilor din România. se înregistrează importante progrese în industria electrică şi chimică arătă tocmai tendinţa de recuperare a decalajului economic ce o despărţea de ţările dezvoltate din occidentul Europei. Curentul creat de industrializarea Europei. Faptul că în România. Virgil Madgearu în politica agrară şi industrială.9% populaţia rurală. fiind a opta ţara din Europa după numărul populaţiei. materializat prin cele două legi de încurajare a industriei (1887 şi 1912).000 km2 înainte de 1918.1%. Structura populaţiei în 1930 era de 79. generaţia Marii Uniri îşi vedea realizat obiectivul cel mai important. elaborarea legilor făcându-se într-un cadru optimist. şi o populaţie de 16 267 177 locuitori fată de 7 897 311 locuitori înainte de unire. Procesul economic a fost unul complex. România întregită în hotarele sale istorice avea o suprafaţă de 295. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării. cunoaşte acum o nouă evoluţie. noul stat avea nevoie de un cadru legislativ unitar. modul de organizare a economiei acesteia. asemănătoare ca suprafaţă cu Anglia şi Italia. iar cea urbană de 20.049 km2. care acorda o atenţie deosebită industriei lemnului. forţa motrice a crescut aproape de două ori. 75 .9. printre care s-au numărat: Victor Slăvescu. formaţi la cele mai renumite universităţi economice existente în Europa. nedezvoltate înainte sau inexistente. pentru a se realiza o creştere a rolul industriei prin înfiinţarea de ramuri industriale noi. a soluţiilor găsite pentru rezolvarea problemelor de către partidele politice ale vremii reprezintă astăzi o condiţie esenţială pentru formarea viitorului economist. comerciale şi de transport. prin unirea tuturor provinciilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină. Ioaniţescu în politica socială. faţă de 137. dorit de toţi românii. Noua etapă trebuia să aducă profunde schimbări în structura economiei. ce a pătruns şi în România după câştigarea independenţei de stat. Aceste soluţii au fost elaborate într-o mare măsură de economiştii români. Marea Unire din 1918 a creat noi perspective şi posibilităţi pentru dezvoltare prin folosirea unui potenţial economic îmbogăţit. lucru determinant pentru consolidarea pieţei naţionale. la fel ca şi întregul său potenţial industrial.1 Situaţia economică a României după Primul Război Mondial Nevoia de cunoaştere a ceea ce a fost România Mare şi. Constantin Bungeţianu în studiul practic al întreprinderilor industriale. Pe ansamblul industriei. desăvârşirea unităţii naţionale. în această perioadă. şi ea nu se va schimba semnificativ până în 1938. Ion Răducanu în problema cooperaţiei.

crescând de la 6. unirea cu provinciile istorice i-au dublat reţeaua de căi ferate (de la 4. creându-i mari probleme financiare ce s-au născut în procesul de refacere a economiei în primii ani după război. era epuizat întregul stoc de cereale. Suprafaţa arabilă a României aproape s-a triplat.2 Refacerea economiei (1918-1924) Urmăririle dezastruoase ale războiului nu au ocolit România. Distrugerile de război. ca şi patrimoniul silvic. 9. în funcţie de necesităţile şi interesul tuturor celor implicaţi în schimburile economice. ceea ce numim astăzi. în care lucrau 79 943 persoane. Amintim incendierea rafinăriilor din Ploieşti şi Valea Prahovei în timpul retragerii armatei 76 . Ea a pierdut circa un milion de oameni (1/5 din populaţia activă a ţării). Între 1919-1939 au luat fiinţă 1039 întreprinderi mari cu o forţă motrice instalată de 141 372 C. Acest lucru a făcut să se apeleze la importul de alimente şi cereale pentru acoperirea consumului intern. Lipsa forţei de muncă a făcut ca peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării să rămână nelucrată în 1919. 2 miliarde lei aur. Industria nu se afla nici ea într-o situaţie mai bună din cauza distrugerilor de război. Dependenţa industriei prelucrătoare din Transilvania de materiile prime oferite de vechiul regat al României i-a făcut pe cei interesaţi să înţeleagă mai bine ce beneficii se obţin prin dispariţia vămii şi.300 km la circa 11. în condiţiile în care şeptelul se înjumătăţise faţă de nivelul antebelic.000 km). implicit.6 milioane ha la 14. Agricultura se afla într-o situaţie deosebit de grea. Profesorul Victor Jinga arată faptul că aproape trei sferturi din numărul societăţilor anonime industriale din Transilvania s-au înfiinţat după unirea cu România.6 milioane ha. piaţa naţională a creat un nou cadru de dezvoltare. (producţia anuală a României înainte de război se ridica la cca.. iar pagubele materiale recunoscute de către aliaţi s-au cifrat la cca. la sfârşitul războiului nu mai exista nici măcar sămânţa pentru culturi). lipsa tezaurului. făcând posibile legături directe între întreprinderile şi ramurile economiei din toate provinciile locuite de români. Formată înainte de realizarea unităţii statale.5 milioane ha la 7.3 milioane ha. a taxelor vamale. complexul economic naţional. desăvârşindu-se. care a crescut de la 2.P.În ceea ce priveşte evoluţia transporturilor. Ocupaţia germană a provocat României imense pagube umane şi materiale. efortul refacerii s-au reflectat în inflaţia care s-a manifestat imediat prin devalorizarea leului. agriculturii şi a sistemului de transport şi comunicaţii. realizându-se o evoluţie specifică a industriei. jaful ocupanţilor. 31 miliarde lei aur la valoarea anului 1938.

de la 189 776 C. Căile ferate. dispersarea unor întreprinderi în Moldova şi Rusia şi ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine în timpul ocupării unei importante părţi din ţară. textile. a valorii producţiei se afla în industria mare prelucrătoare (industria alimentară. În industrie continua să ocupe ponderi însemnate industria mică şi producţia meşteşugărească.).1 În industria metalurgică întreprinderile siderurgice (cele mai importante fiind Reşiţa şi Hunedoara) cuprindeau doar 2% din numărul întreprinderilor. mangan. P. În aceste condiţii refacerea economiei în România a durat mai mult. constatăm că trei sferturi din numărul total al întreprinderilor. încălţăminte-pielărie). Unirea din 1918 nu a schimbat configuraţia de ansamblu a industriei. în timp ce reţeaua de şosele necesita o refacere aproape completă. Totalul pierderilor materiale ale României au fost evaluate şi recunoscute de către aliaţi la peste 31 miliarde de lei aur. materiale de construcţii. iar cea de cărbune cu 55%. al forţei motrice instalate. minereuri de fier.. cupru. parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri şi deteriorări. dar deţineau peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din personal. lemn-hârtie. 77 .şi a administraţiei în Moldova. iar producţia industrială a crescut de la 6190200 mii lei la 11711794 mii lei. iar producţia industrială se redusese la mai puţin de jumătate industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48%. în primul rând prin importante rezerve de materii prime (cărbuni. gaz metan. La începutul anului 1919 nu mai funcţiona decât circa un sfert din întreprinderile încurajate de stat. cu toate că suma estimată de către România a fost de două ori şi jumătate mai mare (României i s-a atribuit doar 1% din totalul reparaţiilor de război). Fondul forestier al României a atras în perioada postbelică numeroase capitaluri. iar această pondere va scădea în favoarea marii industrii în următoarele decenii. istoricii considerând încheiat acest proces de abia în 1924. care reprezentau jumătate din totalul întreprinderilor metalurgice. 1. plumb etc. personalul ocupat în industrie a crescut de la 63 392 la 157 401 lucrători. Alături de acestea figurau o mulţime de mici ateliere mecanice de reparaţii. P. Cu toate că nu a dispărut total exportul de lemn brut. Pentru a ne face o imagine apropiată de adevăr. a cherestelei de 1 Forţa motrice instalată a crescut de cca. Noile teritorii au făcut să crească resursele naturale ale ţării. după 1920 a crescut foarte mult producţia de cherestea datorată cererii la export a lemnului de construcţii. la 481 432 C. cu doi ani mai mult decât în ţările Europei Occidentale. pentru nu a cădea în mâna inamicului.5 ori.

Procentul scăderii diferea însă de la o subramură la alta a acestei industrii. Un ritm mai ridicat de dezvoltare l-a avut industria materialelor de construcţii. 78 . nu erau capabile să satisfacă decât parţial nevoile consumului intern. a suferit şi ea din cauza faptului că porţiuni însemnate din aceasta a fost distrusă în timpul războiului. şi ea afectată mai ales de lipsa materiei prime (în 1919 mai reprezenta doar 57% faţă de anul 1913). Reţeaua de drumuri. în linii mari. În această perioadă s-a urmat politica tradiţională în domeniul transporturilor. când s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de producţie. domeniu în care s-a simţit cel mai mult lipsa combustibililor. efectuat îndeosebi cu tracţiune animală. în anul 1924. aceasta va reuşi să depăşească nivelul antebelic abia în 1924. cărămizi etc. în special producţia de ciment. Numeroase poduri şi lucrări feroviare au fost distruse. Procesul refacerii. deşi ramuri cu pondere relativ însemnată. însă incendierea rafinăriilor în timpul războiului i-a creat mari neajunsuri. în acest condiţii multe produse erau importate. iar a vagoanelor de marfă la 1/5 faţă de perioada de înaintea războiului. dintre ramurile industriei prelucrătoare cea mai importantă a continuat să rămână industria alimentară.brad şi stejar. Industria textilă şi industria pielăriei. În primul an postbelic existau doar 263 locomotive în stare de funcţionare şi 1304 care solicitau reparaţii generale. faţă de celelalte mijloace de transport. Această creştere a fost justificată de cererea crescută de pe piaţă datorită nevoilor refacerii distrugerilor de război. Ca şi în perioada anterioară războiului. includem aici şi transporturile. În aceste condiţii statul a trebuit să importe locomotive din străinătate. care a întâmpinat serioase dificultăţi. O parte din nevoile interne de transport a trebuit să fie acoperite de transportul rutier. s-a încheiat. principala atenţie fiind concentrată cu prioritate asupra căilor ferate. cât şi din partea capitalului autohton. Restabilirea cu întârziere a industriei extractive a avut efecte asupra celorlalte ramuri industriale. Numărul vagoanelor de călători a scăzut la circa 1/3. În cea ce priveşte industria extractivă (de cărbune şi petrol). Industria petrolieră beneficiază de o mare atenţie atât din partea capitalului străin. geamuri. Potenţialul agrar de care dispunea România a făcut ca refacerea acestei ramuri să se realizeze mult mai repede. dar mai ales calea ferată. ceea ce a făcut ca şi viteza de trafic să fie mai redusă. dar a apelat şi la Societatea Metalurgică Reşiţa pentru construirea unora autohtone.

R din 17 iulie 1925. care. pe lângă Ministerul Comunicaţiilor care aviza tarifele şi elabora politica economică a transporturilor. la care se mai adăuga numărul mare de invalizi de război). în 1922. în baza unei convenţii încheiate la 20 iunie 1922. Efortul în acest sector economic a fost mai mare şi s-a impus imediat pentru a asigura necesarul de alimente al populaţiei. un organ consultativ . 9. pentru reţelele de stat şi cele particulare.3 Situaţia agriculturii. Reforma agrară din 1921 Potenţialul agrar al României. Una dintre măsurile menite să vină în sprijinul industriei a fost legea protecţionismului vamal din 1921. Producţia de cereale a României era încă scăzută din cauza randamentului redus la hectar. căutând să realizeze acelaşi regim de exploatare. ca şi înainte de război. agricultura a reuşit să atingă mai devreme nivelul de producţie antebelic. lege care extindea legea de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al ţării. s-au resimţit în lipsa forţei de muncă din agricultură. 79 . au împrumutat C. în 1924.F. În acelaşi an sa elaborat Programul Petculescu.R. Marile pierderi umane (peste 800. cu suma de 359 000 000 lei necesari pentru întreţinerea atelierelor şi achitarea unei părţi din costul comenzii de locomotive făcute în Germania. Cu toate că a fost puternic afectată de război.000 de morţi. aştepta să fie eficient utilizat. Suma totală alocată acestui proiect era estimată la 36 miliarde lei stabilizaţi. recunoscut de către partenerii externi cu mult înainte de izbucnirea marii conflagraţii mondiale. S-a constituit. În sprijinul obţinerii de fonduri vine şi legea din 15 iunie 1923 pentru lichidarea bunurilor inamice. un pronunţat caracter extensiv. imensa majoritate formată din ţărani. în acest scop.F. care încuraja mai ales ramurile în care era investit capital românesc: industria uşoară şi extractivă. şi privea unificarea căilor ferate. care prevedea construirea a peste 3000 km de reţea de cale ferată şi dublarea a încă 1000 km reţea. Acest proces legislativ s-a încheiat cu legea pentru organizarea şi exploatarea C. Fondurile necesare refacerii au fost asigurate de un grup de bănci din Bucureşti..Soluţionarea problemei refacerii transportului feroviar a devenit o condiţie pentru evoluţia viitoare a întregii economii. Un program de dezvoltare a reţelei de cale ferată a întocmit. agricultura noastră continuând să aibă. În aceste condiţii peste un sfert din suprafaţa arabilă a ţării a rămas nelucrată. în locul regimului mixt. Vintilă Brătianu.Consiliul consultativ al comunicaţiilor”.

Abundenţa produselor agricole a făcut ca preţul acestora să fie scăzut. aspiraţia spre o nouă profesie şi spre învăţătură în lumea satelor devenea legitimă. care puteau atinge 500 ha dacă proprietarul avea investiţii pe ele (clădiri. în esenţă. Gândită cu mulţi ani înainte. Efectele ei nu au fost însă dintre cele mai bune din punct de vedere economic. Deşi s-au acordat credite mai mari decât înainte de război. principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost. la Răcăciuni.789 ha (66. Situaţia alarmantă în care se afla România la începutul anului 1917 a determinat factorii politici şi pe regele Ferdinand I să promită pământ soldaţilor. conform legii. Momentul a devenit favorabil în timpul războiului. livezile. Inventarul moşiilor expropriate. să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămână. În aceste condiţii. În vara anului 1921 au fost adoptate legile definitive de reformă agrară pentru Vechiul Regat. plantaţii etc. terenurile irigate. 80 . a 2 000 000 ha de teren agricol în Vechiul Regat. Au fost expropriate 6. acestea nu au fost suficiente.123.2%) din 9. precum şi viile. aceleaşi. Prin legea de reformă agrară se stabilea ca din fiecare proprietate să rămână proprietarului nu mai mult de 100 ha în regiunile de munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta. în acest scop. în timp ce se afla pe frontul din Moldova. Ea a dus la fărâmiţarea proprietăţii agrare şi a făcut aproape imposibilă orice investiţie în aceste mici proprietăţi. a creat însă condiţii favorabile dezvoltării şi creşterii ponderii în producţia agricolă a gospodăriei ţărăneşti. care cu greu putea să-şi îmbunătăţească nivelul de trai. iazurile erau exceptate de la expropriere. gospodăriile ţărăneşti aveau nevoie de credit în vederea refacerii. Această prevedere nu afecta marile proprietăţi. reforma agrară s-a extins şi în celelalte provincii. ducând şi acest lucru la descurajarea micului producător.930 ha cât reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă.). când Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie principiul exproprierii pentru o cauză de utilitate naţională prin exproprierea. crescătorii de vite. A fost cea mai radicală reformă agrară din Europa. Hotărârea de a se efectua această reformă agrară a fost luată în iulie 1917. instalaţii. Proprietarul putea să deţină mai multe proprietăţi.242. Transilvania şi Bucovina. Proprietarul avea dreptul. reforma agrară a întârziat să se realizeze. mai ales după evenimentele anului 1907. lângă Bacău. Gospodăria ţărănească a avut mai mult rolul de a asigura propriului consum şi doar surplusul era destinat schimbului. În noile condiţii create de realizarea României Mari. încetinind ritmul de dezvoltare a agriculturii.Ca şi industria.

1-8. Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pământului prin sume de bani ce difereau de la o zonă la alta. Urmările aplicării reformei agrare nu au fost pozitive. cei cu pământ mai puţin de 5 ha şi ţăranii lipsiţi de pământ.. iar peste 25% din proprietari încă îşi mai dădeau pământul în arendă. Cea mai răspândită formă era sistemul în parte. pulverizarea proprietăţilor şi exploataţiilor ţărăneşti. După datele oferite de Direcţia Regimului Silvic. 81 . întinderea pădurilor s-a diminuat între anii 1919-1939 cu 14% (1 milion ha). conform legii de reformă agrară. moştenit de către exploataţiile ţărăneşti de la exploataţiile mari de dinaintea exproprierii şi total opus condiţiilor de existenţă a exploataţiei mici. Prin reforma agrară s-a realizat şi exproprierea unor întinse suprafeţe forestiere pentru crearea de islazuri comunale.1 q/ha şi. la fel cele ale efectelor războiului între anii 1921-1922. preţuri urcate de vânzare sau arendare de pământ. apărută în 1940: suprapopulaţia agricolă. în dijmă. Din punct de vedere economic. 76 de articole rămânând neschimbate. sistemul de cultură predominant cerealier. Trebuie menţionat însă faptul că o parte importantă din banii obţinuţi în urma exproprierilor au fost investiţi de marii proprietari în procurarea de inventar agricol şi angajarea de forţă de muncă salariată. 9. când producţia la porumb s-a ridicat la 8. mobilizaţii.dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale dreptului de proprietate”.3-9. la 5 ha şi loturi în completare. 71. Noua constituţie aducea o serie de modificări celei din 1866. 12. proprietarul primind între 1/2 şi 2/3 din producţia obţinută. .Dreptul de împroprietărire. în primul rând. printre care cea mai importantă este elaborarea Constituţiei din 1923.9 q/ha şi 8. fapt ce a contribuit la dezvoltarea capitalismului în agricultură. Lipsită de dotarea necesară. ţăranii demobilizaţi. atribuite celor ce mai aveau pământ. Producţia agricolă a trecut prin ceea ce astăzi numim o perioadă de tranziţie.9 q/ha în perioada antebelică. Cauzele situaţiei precare a agriculturii româneşti au fost identificate de Virgil Madgearu în lucrarea sa „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”.7% din marea proprietate era lucrată tot de ţărani în condiţiile moştenite. văduvele de război. Loturile ce se atribuia ţăranilor erau de două categorii: loturi de împroprietărire. în funcţie de calitatea loturilor primite. în principiu.5 q/ha la grâu faţă de 13.4 Legislaţia. respectiv. îl aveau. Economia României între anii 1924-1929 Unirea din 1918 a adus cu ea o serie de modificări legislative. stabilite.

deci. După această dată constatăm o serie de progrese. 1927. intrând într-o perioadă lungă de stabilitate. şi bunuri publice. Se dă o nouă definiţie proprietăţii: . materii prime atât de necesare pe piaţa europeană. p. când guvernul a fost condus de generalul Averescu). apele navigabile. care şi-au impus propriul program economic. lemn şi cereale. Criticile acestei politici nu erau lipsite de temei. până în 1929. Interesul pentru subordonarea capitalului străin intereselor burgheziei româneşti se materializează în Legea minelor din 1924.. care exprimă programul economic al Partidului Naţional Liberal. cum se stipula în vechea constituţie din 1866. Guvernele din aceşti ani. Partidul Naţional Ţărănesc înfiinţat prin fuziunea din 1926 a Partidului Ţărănesc condus de Ion Mihalache cu Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu. Erau redefinite noţiunile de domeniu public. inevitabil. Bucureşti. o funcţie socială şi interesele colectivităţii sociale trebuie să primeze intereselor individuale în această materie a proprietăţii individuale (Paul Niculescu. Anul 1924 a reprezentat pentru economia românească încheierea procesului de refacere după marile distrugeri provocate de război. în final. Avântul economic de după 1924 a fost influenţat şi de condiţiile economice externe favorabile. la un nivel destul de ridicat. Curs de drept constituţional. au elaborat o legislaţie economică inspirată de Constituţia din anul 1923. Această prevedere este deosebit de importantă pentru că va sta la baza unei noi legi a minelor un an mai târziu. dar şi pentru lucrările de interes cultural şi acelea impuse de interesele generale directe ale statului şi administraţiei publice (art. cunoscut in istoriografie sub denumirea „ Prin noi înşine ”. Avântul industrial va influenţa şi celelalte domenii economice şi. a fost şi ea influenţată de evoluţia economiei. incluzându-se aici căile de comunicaţie.admiţând exproprierea nu numai pentru cauzele de utilitate publică. Scena politică românească.Proprietatea devine. fiind exprimată de opoziţia noului partid. conduse de liberali (cu excepţia sfârşitului anului 1926 şi prima parte a anului 1927. fapt ce va duce la creşterea eficienţei economice. fapt ce va menţine preţurile. prin care impunea politica protecţionistă amintită mai sus. Refacerea şi apoi avântul economiei europene în primul deceniu de după război a făcut să crească cererea produselor româneşti: petrol. dominată de liberali. 182). 17). spaţiul atmosferic etc. Va spori numărul întreprinderilor industriale. destul de zbuciumată în primii ani de după război. apele ce pot produce forţa motrice şi acelea ce pot fi folosite în interes obştesc. va duce. 82 . va creşte valoarea capitalului investit pentru înzestrarea tehnică a întreprinderilor. la dezvoltarea întregii economii.

gaz metan. care se obligau ca.Printre prevederile acesteia se afla acela prin care se stipula faptul că zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului. Legea pentru regimul apelor şi legea energiei din 1924 au fost date respectând principiile impuse prin legea minelor. Au informat guvernele ţărilor de provenienţă şi au reuşit să impună. reprezentaţi de marea burghezie industrială. în anul 1925. provocat mari reacţii din partea cercurilor financiare străine. Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată în 1924 avea rolul de a contribui la eficientizarea activităţilor economice. care va dispărea curând de pe scena politică românească. petrol. În afara acestor societăţi.1%. concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din energia produsă. Acestea au încercat să determine statul român să nu înfăptuiască naţionalizarea subsolului şi a întreprinderilor miniere. modificarea procentului de 60% din capitalul social deţinut de cetăţenii români la 50.). Legea minelor a lipsit pe proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le aparţineau. Exploatarea acestora se făcea de către stat fie direct. sunt proprietatea statului şi că la exploatarea acestora se va ţine seama de drepturile câştigate. iar restul era ales dintre membrii consiliului de administraţie. Se acordau avantaje acelora care investeau capitaluri pentru producerea energiei hidroelectrice şi termoelectrice. să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima categorie de societăţi. Prin Legea minelor din iulie 1924. Se acorda dreptul de exploatare a zăcămintelor subsolului în primul rând societăţilor anonime miniere române. precum şi preşedintele. legea mai stabilea că pot beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi. obligând introducerea principiilor comerciale din întreprinderile particulare în întreprinderile statului (Navigaţia Fluvială Română. Legea minelor. statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor. statul devenea proprietar asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. în timp de 10 ani. fie prin concesionare. care aveau mari capitaluri investite în industria extractivă a României. 83 . Această lege a fost cea dea doua lovitură primită de Partidul Conservator după reforma agrară din 1921. precum şi preşedintele consiliului de administraţie să fie cetăţeni români. şi anume acelora cu cel puţin 60% capital românesc iar două treimi din membrii consiliului de administraţie şi ai comitatului de cenzori. Serviciul Maritim Român) sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (cărbuni. căderi de apă etc. În conducerea unor asemenea întreprinderi. Comitetul de cenzori. trebuiau să aibă cetăţenia română. 1/3 din numărul membrilor consiliului de administraţie era numită de guvern.

contribuind în felul acesta la susţinerea procesului de industrializare a ţării. încasarea taxelor trebuia să se facă respectându-se raportul 1 leu-aur egal 40 lei hârtie. tariful vamal a fost modificat. la al cărei capital participa statul şi Banca Naţională. în 1926. iar legile 84 . Doi ani mai târziu. taxele vamale au fost urcate cu 50% sau 100%. adăugându-se şi alte articole taxelor vamale la import (la produsele textile şi metalurgice.5 Industria Virgil Madgearu. la rândul lor. animale. (1 leu-aur egal cu 30 lei hârtie). minereuri etc. de exemplu. Noua politică protecţionistă s-a impus şi în domeniul vamal. a identificat factorii generali care au determinat politica de industrializare a ţării şi i-a împărţit în factori extraeconomici şi economici. înfiinţând în anul 1923 Societatea Naţională de Credit Industrial. Scopul acestei societăţi bancare era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin rescontarea lor la Banca Naţională. acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Factorii economici propriu-zişi erau capitalul şi forţa de muncă specializată.). Tariful din 1924 era unul minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau. Pentru celelalte ţări cu care România nu avea încheiate astfel de acorduri. petrol. aceştia lipseau. Activitatea acestei noi bănci a avut o importanţă deosebită în impulsionarea şi dezvoltarea industriei autohtone. fost ministru al Industriei. România a fost nevoită să le importe. De asemenea. În prima categorie a inclus bogăţiile naturale ale solului şi subsolului. Guvernele şi partidele politice ce s-au perindat pe la conducerea ţării au avut misiunea de a crea un cadru legislativ eficient şi convenabil pentru ambele părţi. Procesul legislativ a continuat şi în această perioadă. Bogăţia resurselor de care dispunea ţara au atras capitalul şi forţa de muncă străină. cereale. iar încasarea lor să se facă în lei-hârtie. La această bancă a fost preşedinte Victor Slăvescu înainte de a fi profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. într-un cuvânt materiile prime. 9. bun cunoscător al realităţilor din economia României. Statul a intervenit direct prin sprijinirea industriei. în funcţie de fluctuaţia de pe piaţa monetară.Politica vamală protecţionistă a constituit un mijloc important prin care se căuta să se apere producţia internă de concurenţa străină. cunoscut sub numele iniţiatorului său tariful Manoilescu. Acest raport trebuia modificat la fiecare 3 luni. lemn. Prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele să se perceapă în lei-aur. tariful era de trei ori mai mare decât cel minimal. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif.

la rândul ei. fabricile de la Copsa Mică. dacă avem în vedere. deţineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producţiei industriale prelucrătoare. de exemplu. de punere în valoare a capacităţilor de producţie în condiţiile create de consecinţele stabilizării şi crizei mondiale. În 1928 ea realiza o valoare a producţiei de circa două ori mai mică decât industria alimentară. Faza economiei mondiale de la 1919-1933 2. vagoane de călători şi de mărfuri. Faţă de perioada antebelică se constată. Îşi menţine o pondere relativ mare în ansamblul producţiei industria chimică. aceasta şi-a sporit an de an participarea la producţia industrială a ţării. De aici nemulţumirea investitorilor străini faţă de legea minelor din 1924. în primul rând industria alimentară. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulată de necesităţile mari de produse metalurgice ale economiei. primul loc îl ocupa industria petrolului care singură deţinea 2/3 din întreaga ramură minieră a ţării. în primul rând. două perioade: a) perioada de la 1919-1926. pe ansamblu. în continuare. 85 . În ceea ce priveşte înzestrare tehnică a industriei româneşti. metalurgia continua să ocupe un loc cu o importanţă redusă. o creştere a ponderii industriei mari în producţia industrială a ţării2 concomitent cu o diminuare a ponderii industriei mici şi mijlocii. poziţia fruntaşă o ocupa. a avut loc pe baza structurii industriale moştenite din anii anteriori. Faza naţionalismului economic de la 1933-1939 Prima fază cunoaşte. precum uzinele Malaxa din Bucureşti. în sensul creşterii ponderii industriei grele de la 27% la 37% din producţia totală a industriei prelucrătoare. după care curba participării ei la producţia totală începe să scadă. de încadrare a industriei în spaţiul geografic. De asemenea. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe. iar în cea metalurgică doar 2. Cu toată această creştere. b) perioada 1927-1932. 80% din totalul industriei. Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgică. ponderea industriei extractive fiind de 5 ori mai mică. că în anul 1928 pentru un lucrator reveneau 5. Cugir şi Întreprinderea Aeronautică Română din Braşov.3 CP în industria alimentară.3 CP. Până în 1925 industria lemnului s-a aflat în plină ascensiune. Dezvoltarea mai accentuată a industriei. deşi se constată o oarecare diminuare a ponderii ei. după 1924. deşi producţia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decât cea a industriei prelucrătoare. textilă şi a pielăriei. Cât priveşte industria textilă. industria alimentară. În întreprinderile industriei metalurgice încep să se producă material rulant pentru căile ferate. Ramurile industriei uşoare. Schimbări semnificative apar în industria prelucrătoare. În cadrul industriei extractive. nemairevenindu-şi în toată perioada interbelică. În cadrul acestor ramuri. locomotive. în anul 1928 constatăm că întâietatea aparţinea tot industriei prelucrătoare. Procesul de industrializare a României întregite a parcurs două faze distincte: 1. datorită faptului că o însemnată parte a producţiei ei era dată de rafinăriile de petrol. cisterne pentru transportul 2 Ponderea acesteia ajunsese la cca. cu mult în urma altor ramuri industriale. pe români.trebuiau să avantajeze. se constată aceeaşi înapoiere.

Sub această medie se ascundeau însă mari inegalităţi pe ramuri şi subramuri şi. orz si ovăz.petrolului etc. Producţia industrială se ridică la 34. cuprinsă între anii 1932-1937. consumul pe locuitor în România era de79 mărci. ceea ce demonstrează că România continua să rămână o ţară dependentă de tehnica din ţările dezvoltate industrial. în anul 1929. din populaţia activă în industrie era angajată.28 litri bere. Nu lipseau suprafeţele cultivate cu plante alimentare şi plante industriale. România. Din suprafaţa arabilă cultivată predomina cea cu cereale (peste 80%) iar în cadrul culturilor cerealiere predominau cele cu porumb. ajungând de la 32. 0. Structura necorespunzătoare a industriei era însoţită de imposibilitatea. Astfel.7 kg lemn construcţii.4 miliarde lei în 1923 la 61 miliarde în 1928 ceea ce reprezintă o creştere de 77%.6% din întreaga cantitate de forţă motrice a industriei metalurgice. 86 . Agricultura beneficia într-o măsură redusă de produse industriale. în aprovizionarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată. Între diferitele ramuri industriale existau inegalităţi în dotarea cu echipament. aşa cum aminteam mai sus. Slaba dezvoltare a industriei. în general. sub acest aspect. lipsa inventarului agricol. 5. însă. funcţionau un număr foarte nare de întreprinderi rămase cu totul în urmă sub raport tehnic şi tehnologic.6 Situaţia agriculturii în primul deceniu postbelic Fărâmiţarea proprietăţii. situându-ne. în timp ce în agricultură lucra 78%. a asigurării consumului de produse industriale cerute pe piaţa internă. valoare producţiei industriale s-a dublat. în timp ce în Elveţia era de 622 mărci. printre ţările cele mai înapoiate din Europa. în Anglia de 609 mărci. cu unele excepţii.5 miliarde lei. cu toată dezvoltarea industriei. În perioada de avânt economic. în acelaşi timp. aceasta acoperire era realizată în condiţiile unui nivel scăzut al consumului pe locuitor. Calculat la preţurile anului 1928. 0.62 kg bumbac.2 miliarde lei la 64.8 kg produse laminate. ceea ce confirma aprecierea de ţară cu economie predominant agrară. ca şi posibilităţile de import reduse făceau ca în ţara noastră consumul produselor fabricate să fie foarte scăzut. 0. doar 10%. În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în ţara noastră de 5 kg zahăr. 2 kg ciment etc. în Iugoslavia de 141 mărci. În aceşti ani producţia industrială autohtonă acoperea necesităţile interne în proporţie de circa 60%.24 kg conserve. a creditelor şi povara impozitelor au avut consecinţe negative asupra economiei. în Germania de 550 mărci. în mărci germane. în special. ponderea lor era destul de redusă. era lipsită de ajutorul industriei pe linia înzestrării cu unelte şi maşini agricole. 9. Cât de puţin dezvoltată era ramura constructoare de maşini reiese din faptul că aceasta întrebuinţa doar 1. continua şi în această perioadă să rămână o ţară cu o structură predominant agrară. în Ungaria de 192 mărci. şi a agriculturii. Industria în 1918 avea o pondere de 22% în venitul naţional. insuficienta pământului. 9. în Franţa de 547 mărci. Alături de câteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a producţiei.

agricultura era slab înzestrată tehnic şi nivelul producţiei se afla în dependentă faţă de factorii naturali. observăm că producţia pe care România o obţinea în 1925 era de circa 860 kg grâu la ha. Comparând recoltele obţinute la noi cu cele realizate în alte ţări cu posibilităţi comparabile. Cele mai importante legi sunt însă legile de conversiune a datoriilor agricole. care trebuiau plătite în condiţiile preţurilor scăzute în care ţăranii îşi valorificau produsele. în special pentru cumpărarea de unelte.320 kg etc. Situaţia a devenit şi mai grea după adoptarea legii Mihalache în 1929 (Legea circulaţiei bunurilor rurale. Criza agrară din România a dus la scăderea preţurilor produselor româneşti destinate exportului.260 kg. chiar la preţuri extrem de scăzute. Existenţa unui volum mare de împrumuturi făcute de ţărănime la bănci şi cămătari înainte de declanşarea crizei. fapt ce a determinat statul să mai ia o serie de măsuri legislative. zootehnia etc. cu o dobândă fixă de 3% pe an. iar restul urma să fie plătit în termen de 17 ani. Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii: producţia cerealieră de plante tehnice. care s-a manifestat mai puternic în această ramură a economiei. pomicultura. În acelaşi timp. otel. este „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial” a profesorului Virgil Madgearu. Valoarea exportului de produse agrare. cupru etc. La jumătatea anului 1929 criza a cuprins şi industria şi s-a manifestat în scăderea producţiei de fier. în timp ce preţurile produselor importate s-au menţinut la un nivel ridicat (exportam cereale şi petrol şi importam produse industriale). iar Bulgaria 1. precum şi achitarea datoriilor către foştii proprietari. prin care ţăranilor li se permitea să vândă pământurile primite în urma reformei agrare din 1921). din cauza saturaţiei de pe piaţă. care în anul 1929 a fost de 109 miliarde de lei. Puternica scădere a preţurilor produselor agricole a avut consecinţe deosebit de grave pentru economia naţională. Cea mai importantă lucrare. Structura agriculturii României. În acelaşi timp statul. 87 . acest lucru contribuind la mărirea efectelor crizei. Costul de producţie al cerealelor româneşti era mai mare decât al ţărilor cu o agricultură capitalistă dezvoltată. Datoriile ţăranilor cu gospodării de până la 10 hectare se reduceau cu 50%.6 miliarde lei în 1933. Situaţia ţărănimii a devenit şi mai alarmantă.În ceea ce priveşte dotarea. iar un an mai târziu s-au adoptat o serie de legi prin care se interziceau executările silite pentru datoriile agricole. a constituit un alt factor de agravare al crizei. fontă. În urma reformei agrare ţăranii au contractat datorii. a dus o politică de încurajare a exportului de cereale în anii 1929-1933. Acesta arată cu lux de amănunte care era starea agriculturii în această perioadă. în timp ce vecinii noştri din Iugoslavia şi Ungaria au obţinut câte 1. având nevoie de devize. predominant cerealieră. scăderea preţurilor produselor agrare pe piaţa mondială a avut consecinţe mult mai grave pentru ţara noastră. a scăzut la 48. al cărei veridicitate nu poate fi pusă la îndoială. viticultura. împrumutând importante sume de bani de la bănci. În 1931 prin Legea cametei se stabileşte nivelul maxim al dobânzii. stimulând acest export prin acordarea aşa-numitele prime de export. Criza din anii 1929-1933 a scos în evidenţă şi mai mult înapoierea agriculturii. a agravat consecinţele crizei agrare. Scăderea preţurilor produselor agricole a determinat o scădere a preţului pământului şi a arenzilor.

Dar şi alte bănci. neputând supravieţui. În ceea ce priveşte randamentul şi producţia la hectar. Locomotivele construite în ţară acopereau în întregime nevoile interne. Asistăm şi la o diversificare a culturilor care aveau o mai mare rentabilitate. Avem şi domenii de excepţie. se realizează totuşi unele progrese în creşterea producţiei globale prin mărirea suprafeţelor cultivate. a cunoscut o evoluţie lentă. cel mai important fiind acela al Băncii Marmorosch Blank. am denumi acest lucru astăzi exploatarea satului de către oraş. Sectorul care. Banca Generală a Ţării Româneşti. 9. Importurile de alimente în România reprezenta un nonsens în condiţiile în care pieţele abundau cu produse româneşti. care era de 101. multe dintre problemele ei rămânând nerezolvate. Din 1934 la uzinele Malaxa. cultura cerealelor ocupa încă detaşat primul loc: 80% din total. acest lucru a dus la acoperirea consumului intern în proporţie de 80%. însă. Elveţia 42000 lei. trebuia să fie cel mai dezvoltat. aceasta se afla sub nivelul Bulgariei. Nu putem omite însă faptul că. Banca de scont din Bucureşti. Aceste preţuri au contribuit la sărăcirea populaţiei rurale şi la un nivel de trai scăzut al ei. Întreprinderile Malaxa şi Reşiţa se situau la nivelul celor mai bine înzestrate întreprinderi din Europa. în timp ce al produselor agricole era de 54. în ceea ce priveşte producţia globală. beneficia de o dotare superioară de 2000 lei. Investiţiile şi dotarea agriculturii cu utilaj agricol erau deosebit de mici.6%.000 ha. în mod firesc. Acest lucru s-a reflectat în indicele produselor industriale. suprafaţa arabilă crescând cu 600. Banca Agricolă. au avut de suferit şi doar sprijinul acordat de BNR le-a salvat de la faliment. agricultura. Germania 13000 lei. Aceste date trebuiesc interpretate însă cu anumite reţineri. Unele ramuri industriale chiar au depăşit această proporţie: la produsele alimentare 95%. textile 85% etc. precum Bulgaria. România. Acest lucru ar trebui să pună serioase semne de întrebare asupra mitului interbelic în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii. ţinând cont de nivelul de dezvoltare industrială a ţării şi de specificul industriei româneşti.Sistemul bancar a fost şi el afectat. în această perioadă.7 Anii de avânt economic (1934-1933) Politica de investiţii şi măsurile protecţioniste au avut ca efect refacerea şi creşterea producţiei industriale în sectoarele în care România era deficitară. Astra şi Unio a început construirea automotoarelor care erau cerute şi pe piaţa externă. de doar 1000 lei la hectar. vor da faliment. Banca Franco-Română. chiar dacă a crescut ponderea ocupată de plantele industriale. Banca sindicatelor agricole Ialomiţa. în timp ce populaţia urbană a continuat să se bucure de preţuri scăzute la aprovizionarea cu alimente. se afla pe locul întâi 88 . În termeni plastici. unele bănci. o industrie aflată la începuturile dezvoltării sale. în timp ce alte state. Limitele dezvoltării economiei româneşti se reflectă în acoperirea în proporţie de 80-85% a necesităţilor de maşini şi utilaje din producţia internă şi doar 10-15% din maşini şi utilaje erau importate. De aici şi mitul bunăstării interbelice.8%. Progrese importante au fost realizate în industria metalurgică. Preţul produselor alimentare se menţine la un nivel relativ scăzut. Banca Victoria din Arad etc. Polonia de 3000 lei.

În mod firesc. industria lânii s-a dezvoltat în regiunea Cisnădie./locuitor.4 %. conform noii împărţiri administrative realizate de Carol al II-lea prin noua constituţie din 1938. Buhuşi. Este important de menţionat aceste date pentru a putea compara situaţia cu cea de înainte de război. de doar 1 %. Franţa (246 dolari). pe lângă industria bunurilor de consum. Producţia industrială a României a crescut de 6.P. Ţara Bârsei. sau dezvoltat pentru că dispuneau de o piaţă de desfacere sigură şi de forţă de muncă ieftină. a căror pondere în producţia industrială era destul de modestă (12%): Moldova. Anglia (490 dolari). Târgu Mureş etc. industria chimică a crescut cu doar 40. asemănător celor din Ungaria. locul 5 la vin şi locul 9 la cartofi. Ocupa. a căror populaţie reprezenta 40% din total. Forţa motrice instalată în Vechiul Regat era net superioară celei din aceste provincii: în anul 1919. în Banat aceasta era de 13 C. (301.. Ocna Mureş.2%. Tradiţia meşteşugurilor sub forma de industrie casnică era foarte dezvoltată în Transilvania. Nu întâmplător. Marile centre urbane. Cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o industria textilă. Hunedoara. fapt remarcat în nivelul de ocupare a forţei de muncă care. Germania (225 dolari). Italia (143 dolari).3 ori (de la 6 190 200 mii lei la 89 . Este de reţinut faptul că ponderea industriei în venitul naţional era sensibil mai mare decât agricultura. Cehoslovacia (141 dolari) etc. iar personalul folosit se ridica la 51. Timişoara. calificată sau necalificată. Valea Prahovei. în 1937. Arad. Bucureşti. regiunea Târnavelor şi în regiunile păduroase. Grecia. Capitala deţinea cel mai mare procent din industrie. în aceeaşi măsură crescând şi puterea instalată (191. în unele ramuri industriale un important factor de localizare l-a constituit forţa de muncă calificată şi ieftină. în timp ce în vechea Românie era de 41. Severin. în această perioadă a crescut cu doar 29. din punct industrial./locuitor. unde exista o puternică tradiţie pentru această activitate. se concentra în două mari ţinuturi. Bucegi şi Timiş: 63. Dobrogea şi Oltenia. care şi-a triplat producţia. precum şi productivitatea muncii. de asemenea. Iaşi. dar cu un pronunţat decalaj faţă de SUA (512 dolari). erau reprezentate de Banat şi Transilvania. fapt ce demonstrează tendinţa ascendentă de dezvoltare a economiei româneşti.7%).2%). industria s-a concentrat în regiunile bogate în resurse de materii prime./locuitor. în Transilvania 21.4% din forţa de muncă ocupată în industrie. Polonia.3%). Turda.8%.în Europa şi trei în lume la producţia de porumb. Iugoslavia. În ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului. Pe lângă apropierea de resurse. Repartiţia producţiei industriale. Au fost şi zone mai puţin dezvoltate. industria chimică şi cea prelucrătoare a lemnului. locul 3 la brânză şi lână. În perioada interbelică producţia industrială s-a dublat (199. Aici. care dispuneau mai mult de jumătate din totalul forţei motrice instalate (55%). Turcia.P.79%.6 C. Cele mai dezvoltate regiuni. Braşov. România deţinea o pondere redusă pe piaţa mondială. iar industria metalurgică cu 12.P. locul 10 în lume la producţia de grâu şi locul întâi la floarea soarelui. 61. Caraş.6 C.3% din producţia globală. Venitul naţional pe locuitor (90 dolari) era superior celui din Bulgaria. locul 4 la unt. Baia Mare. valoarea producţiei ridicânduse la 17% din valoarea totală.3% din forţa motrice instalată şi 55. s-a dezvoltat industria metalurgică.

Operaţiunile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state din Europa. 4 Tema10 ECONOMIA MONDIALĂ DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL 10. Majoritatee întreprinderilor au fost reprofilate pe industria de război. ceea ce înseamnă de circa 4 ori mai multe vieţi pierdute decât în timpul primului război mondial.R. Bulgaria 89 dolari. Portugalia 81dolari. numărul victimelor variază între 40-50 milioane. Pe baza unor calcule efectuate. unul dintre cele mai ridicate pe plan mondial. Asia şi Africa. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor din anii războiului. Europa a fost cea mai afectată de război. Grecia 76 dolari. Acest lucru arată că industria a cunoscut cea mai mare dezvoltare. după Suedia3. într-un ritm de 5. tancuri. Iugoslavia 106 dolari Polonia 94 dolari.38 937 367 mii lei) în perioada anilor 1919-1938. Ungaria 108 dolari. locul 5 în lume la producţia de petrol. ca şi U..S. în fabricarea de tunuri. Turcia 62 dolari. Dintre toate continentele. locul 2.1 Bilanţul economic şi militar al celui de-al Doilea Război Mondial Cel de-al doilea război mondial a reunit eforturile uriaşe. în 1938 el arăta astfel: România 110 dolari. România ocupa locul 1 în Europa. ale unui număr de 61 de state. iar o parte dintre muncitori s-au recalificat în construirea de avioane. umane şi materiale. în Anglia de 490 dolari.4 %. cu distrugerile cele mai mari şi cu urmări tragice. adică peste 3/4 din omenire. În ceea ce priveşte venitul naţional pe cap de locuitor. Numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110 milioane de oameni. în timp ce în cele mai dezvoltate state acesta era de 512 dolari în SUA. cu 40 milioane mai mulţi decât în primul război mondial. aici s-au dat cele mai mari bătălii. cu o populaţie de 1. în Franţa de 246 dolari. la extracţia de aur. locul 3 la extracţia de gaze. 3 4 90 . Peste jumătate din numărul victimelor a constituit-o populaţia civilă.S.7 miliarde de persoane. însumând o suprafaţă de 22 milioane km².

Unele comune. Au fost distruse 64% din întreprinderile industriale. iar restul au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. Cehoslovacia. Polonia a pierdut aproape 6 milioane de oameni. In Cehoslovacia. Lidice. Polonia şi. Eforturile economice de război ale S. Bilanţul pierderilor în vieţi omeneşti ale S. de pildă. Însă şi alte ramuri ale ştiinţei. aproape 300 000 de cetăţeni cehoslovaci au căzut victime terorii hitleriste. Italia. 25% din populaţie a rămas fără adăpost şi 36. Au fost salvate abia 27% din poduri şi 67% din liniile ferate. electronica. Două sunt domeniile care au cunoscut aplicaţii revoluţionare în tehnica militară. au fost complet distruse şi şterse de pa harta ţării şi cea mai mare parte din locuitorii lor exterminaţi. Grecia. ca.6% din întreprinderile industriale au fost nimicite. în care au fost torturaţi şi exterminaţi aproximativ 12 milioane de oameni (evreii care au reprezentat jumătate din numărul victimelor ). Iugoslavia. Europa a fost transformată într-un uriaş lagăr de concentrare. Efortul economic al Marii Britanii în război a fost atât de mare. malarir. O deosebită contribuţie la perfecţionarea mijloacelor tehnice militare au avut oamenii de stiinţă. Numeroase oraşe şi sate au fost distruse. care au generat tifosul exantematic. Războiul a înghiţit uriaşe sume de bani şi a presupus eforturi fără precedent din partea populaţiei în detrimentul producţiei bunurilor de consum care s-a redus drastic. Franţa. In anii 1939-1945. România şi Bulgaria. iar Varşovia a fost distrusă în proporţie de 75%. Printre ţările europene care au contribuit la victoria coaliţiei antifasciste se numără: Albania.U. în ultima parte a războiului.de puşti şi alte arme. In timpul războiului Iugoslavia a pierdut 1 700 000 de oameni. înlocuindu-I pe bărbaţii mobilizaţi şi asigurând mâna de lucru suplimentară necesară. femei şi copii masacraţi şi exterminaţi în lagărele din Germania hitleristă.A au fost de 22 bilioane de dolari. etc.).U. Dintre aceştia. 91 . cum ar fi chimia sintetică. au cunoscut progrese rapide. Un număr mare de femei au fost angajate în uzine şi în sectorul agrar. tubercoloza. putând cu greu să satisfacă chiar şi cerinţele minime ale populaţiei (subalimentarea. foametea şi lipsa de igienă.A este apreciat în jur de 400 000 de oameni. dintre care 1 400 000 bărbaţi. încât a fost necesară o lungă perioadă postbelică pentru redresare. 300 000 au căzut în lupte. Este vorba de folosirea proprietăţilor undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă la detectarea de la distanţă şi pe orice vreme a obiectivului (radarul) şi aplicarea fizicii nucleare la realizarea bombei atomice. medicina chirurgicală.

crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi ţărilor debitoare ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi. Norvegia. condusă de H. majoritatea lor fiind victime ale regimului hitlerist brutal de ocupaţie şi ale foametei din ultimile luni ale războiului. evaluată la peste un miliard de dolari. . Belgia. 10. Franţa a fost cea mai încercată. Indonezia.M. 37 000 km de cale ferată au fost distruşi. Producţia industrială a scăzut la jumătate. Toate porturile sale au fost bombardate. Birmania. Pierderile umane s-au ridicat la aproape 540 000 de oameni. pagube mari a suferit şi agricultura. victime ale bombardamentelor. cât şi dolarul S. Numeroase localităţi şi cartiere au rămas în ruine.D.U. La Bretton Woods s-au confruntat proiectele a două delegaţii: cea a Angliei. Olanda au piedut fiecare câteva zeci de mii de vieţi. ceea ce echivalează cu cel puţin de 4 ori veniturile bugetare ale României din anul 1937-1938. Aici pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la 600 000 de oameni.2Acordurile de la Bretton Woods Criza economică mondială a determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unui sistem monetar internaţional care să stimuleze dezvoltarea economică şi schimburile dintre naţiuni. prin formarea unui sistem care să aibă la bază atât aurul. Cele două proiecte aveau o bază comună: . condusă de J. în SUA. România a adus o contribuţie economică la obţinerea victoriei.adoptarea unui sistem de schimburi fixe. care propunea crearea unei monede internaţionale numită “bancor” şi a unui mecanism internaţional de compensaţie. White. etc. 92 . etc. care să nu se bazeze pe deflaţie ca în 1914. Pierderi umane şi materiale au suferit şi celelalte ţări ocupate de Japonia: Indochina.Dintre toate ţările occidentale. care propunea extinderea şi legiferarea pe plan internaţional a principiilor etalonului aur-devize. care să asigure finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi prin acordarea de credite în “bancor” de către ţările excedentare şi delegaţia Statelor Unite. între 1-22 iulie 1944 Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională. la care au participat reprezentanţi a 44 de state.A. În acest sens s-a organizat la Bretton-Woods. dintre care 400 000 au fost civili. ale deportărilor şi intrărilor în lagărele de concentrare naziste. Keynes. Filipine.

trebuia efectuat pe bază de anumite morme.I.A.M. Sistemul Bretton Woods a prevăzut cadrul instituţional al funcţionării sistemului monetar internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional. făcând uz de convertibilitatea dolarului în metal preţios. cu unele amendamente propunerile S. Dintre prevederile acordurilor de la Bretton Woods. cele mai importante au fost: moneda naţională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie legală(numită valoare paritară) calculată în aur sau în dolari americani. ţările membre trebuiau să realizeze un volum de rezerve monetare internaţionale adecvate nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi. În vederea întăririi poziţiei propriilor monede.M. rezerve care să fie convertibile mai ales în dolari americani. Prin această egalitate s-a lansat o nouă dispută istorică: cea dintre aur şi dolar.U.. autorităţile monetare americane asigurau convertibilitatea în aur a dolarilor deţinuţi de băncile centrale din celelate ţări membre la preţul oficial de 35 dolari/uncie. în scopul acoperirii unor deficite ale balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de apărare a parităţii fixe. era vărsată în aur. 93 . autorităţile ţărilor vest-europene au acumulat importante rezerve de dolari pe care le-au transformat în aur. înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerţului internaţional. Conferinţa de la Bretton Woods a adoptat. Între 1950-1970 pe plan internaţional s-au manifestat două tendinţe. comerţul cu aur şi monede între ţările membre ale F. 25% din cota de participare a fiecărei ţări la F. încurajarea politicii de stabilitate a cursurilor valutare. Aurul s-a menţinut ca etalon şi ca mijloc de rezervă şi de plată în relaţiile internaţionale. avea ca obiective promovarea cooperării monetare internaţionale. Până în 1978. cu rolul de a supraveghea respectarea normelor de conduită monetară şi de a gestiona rezerve monetare din care să acorde credite. utilizându-se în aceleaşi funcţii ca dolarul. legiferând etalonul aur-devize.În primul rând.I. Insă în contextul sfârşitului războiului Statele Unite se aflau într-o poziţie de forţă ce le făcea să-şi poată impune punctul de vedere ( ele deţineau doua treimi din stocul mondial de aur si aveau creanţe importante asupra ţărilor cărora le-a furnizat armament prin mecanismul contractului de închiriere ( reglarea datoriilor este reportată după război). Redistribuirea a luat amploare după ce în anul 1958 principalele monede vesteuopene au fost declarate convertibile. a avut loc un proces de redistribuire a rezervelor de aur monetar între ţările capitaliste dezvoltate. De asemenea.

În întreaga Europă se simţea lipsa alimentelor locuinţelor şi hainelor. În 1960 s-a declanşat prima “febră a aurului” din perioada postbelică. şi avea investiţii mari în afara continentului în transporturi maritime şi tranzacţii financiare. În 1978 etalonul aur-devize este abandonat şi se adopta un nou etalon.U. metalul galben a devenit relativ mai ieftin. privind posibilitatea utilizării aurului în reglementările dintre băncile centrale comunitare.E. armatele aliate au împărţit raţii de primă necesitate şi ajutoare medicale populaţiei civile sinistrate. În 1967-1968 devalorizarea lirei sterline.investiţiile străine lichidate .pieţele internaţionale pentru producătorii europeni câştigate de americani. În 1973. în Olanda. 10. cu unele excepţii privind importul şi exportul din Est. a creat suspiciuni că şi dolarul va fi devalorizat.M.A. sistemul de cursuri centrale stabilit prin Acordul Smithsonian s-a prăbuşit.S. a doua monedă de rezervă după dolar.3 Reconstrucţia economiei după 1945 La sfârşitul războiului. ca urmare a deficitelor enorme ale balanţei de plăţi americane şi a reducerii rezervelor de aur ale S. prin convertirea dolarilor deţinuţi de celelalte ţări.E.. a fost instituit un activ de rezervă special: Drepturile Speciale de Tragere (D. 94 . În iarna anului 1944 şi primăvara lui 1945. ca urmare a presiunilor speculative. Crizele aur-dolar au cunoscut o amploare deosebită după anul 1960. atât inamice cât şi aliate. canadieni şi companii din ţările mai puţin afectate de război. nici criza dolarului. ).T.marina comercială distrusă . Europa era aproape paralizată. cu aât mai mult cu cât economia americană începuse să se resimtă tot mai mult ca urmare a intensificării războiului din Vietnam.În al doilea rând. După ce în noiembrie 1973 s-a desfiinţat sistemul pieţei dublei. În 1965 speculaţiile au fost temperate pentru câţiva ani. prin menţinerea unui preţ fix al aurului. Astfel. Dacă înainte de război exporta produse finite şi importa în special materii prime şi alimente.I. poziţia dolarului a slăbit continuu. concomitent cu creşterea inflaţiei mondiale. În 1969 în cadrul primului amendament al statutului F. au ajuns la un acird încheiat la Zeist. acum lucrurile stăteau altfel: . în aprilie 1974 ţările membre ale C. În 1971 formarea pieţei duble a aurului şi dizolvarea “ pool-ului” metalului galben nu a rezolvat nici problema aurului.

transportul şi unele părţi ale sectorului bancar. Acest document. în condiţiile dispariţiei raţionalizării şi controlului preţurilor menţinute de război. în mod artificial la un nivel scăzut. restul de ceilalţi membri ai Naţiunilor Unite. În SUA există o temere faţă de o eventuală criză după război. în 1944 la conferinţa internaţională desfăşurată în staţiunea New Hmpshire. ordinii şi administraţiei publice naţionalizarea sectoarelor …precum producţia de energie. haine. Bretton Woods.Un rol important în „salvarea Europei”. document ce angaja ţările semnatare să-şi asume reinstaurarea unui sistem comercial mondial multilateral şi nu bgilateral. SUA au pus la dispoziţia Europei 4 md $ şi 3 md pentru restul lumii. acest lucru contribuind implicit la modernizarea lor tehnologică. în care SUA şi Anglia au jucat rolurile principale.t. însă nu obliga părţile la acţiuni concrete. aşa cum fusese în anii ΄30. Inflaţia în SUA a a vut şi un rol pozitiv. l-a avut Administraţia Naţiunilor Unite pentru reabilitare (ANURI) care a cheltuit în doi ani (1945-1946) mai mult de un md şi a distribuit peste 20 mil. Între iulie 1945-30 iunie 1947. la care au aderat şi alţi membri ai Naţiunilor Unite. agricultura şi industriile lor câştigând de pe urma cererii mari din timpul războiului. SUA au ieşit din război mai puternice ca oricând. Ea a ajutat industria şi a permis SUA să contrbuie la reconstrucţia Europei şi a celorlalte zone devastate de război.Fondul Monetar Internaţional care avea responsabilitatea: a) a administra structura monedelor de schimb dintre monedele naţionale diverse b) de a finanţa dezechilibrele de plăţi pe termen scurt dintre ţări. Spre deosebire de Europa. pături şi ajutoare medicale. de mâncare. erau: reinstaurarea legii. 2/3 din această sumă a fost suportată de SUA. 95 . Trei ani mai târziu. Primele măsuri survenite să ajute la refacerea şi intrarea în normalitate a statelor ce suferiseră de pe urma războiului. Franklin Roosewelt şi Winston Churchill s-au întâlnit la bordul unei nave de război în Atlanticul de Nord şi au semnat Carta Atlanticului. alte ţări din Commonwealth şi America Latină. Cererea de mărfuri înregistrate în timpul războiului a dat naştere unei inflaţii care a dublat preţurile până în 1948. O situaţie bună au avut-o într-o oarecare măsură şi Canada. Încă din timpul războiului (august 1941). s-a pus bazele a două instituţii internaţionale majore: 1.

Cu toate că la Conferinţa de la Bretton Woods. prin amploarea sa. politic şi militar al lumii capitaliste.În acelaşi timp a crescut poziţia şi influenţa S. dar mai ales de limitarea cuantumului la doar 10% din suma reparaţiilor ce se stabilise la Conferinţa de la Spa. Şi-au proclamat apoi independenţa Pakistanul. Italia nemulţumită şi ea de prevederile aceluiaşi tratat. care au devenit principalul centru economic. inclusive primul război mondial. a depăşit toate celelalte conflagraţii cunoscute în istoria lumii.) care să reglementeze Comerţul Internaţional abia în 1947. ţinute la Moscova. Aceasta a contribuit la accelerarea procesului de eliberare a altor popoare din Asia. prin numărul participanţilor. La 15 august 1947 India şi-a cucerit independenţa. iar la 18 aprilie 1949 s-a proclamat republică. Ceylonul. ele au pus bazele reconstruirii economiei mondiale.2. aflate sub mandat francez şi englez. Londra şi Paris.C.4 Transformările social-politice în primii ani postbelici Al Doilea Război Mondial a schimbat lumea şi a adus profunde transformări în domeniul economic.A. Cu toate că aceste instituţii nu au fost operaţionale până în 1946.T. La întrunirile Consiliului miniştrilor afacerilor externe. . Germania considera că frontierele şi condiţiile ce-i fuseseră impuse prin tratatul de le Versailles îi frânau dezvoltarea şi că are nevoie de un „spaţiu vital”. 10. financiar. dorea să-şi extindă dominaţia în zona Mediteranei şi în Africa. care au fost discutate apoi la Conferinţa de pace de 96 . O caracteristică a primilor ani postbelici a constituit-o începutul prăbuşirii sistemului colonial în Asia.Banca Mondială care trebuie să acorde împrumuturi pe termen lung pentru reconstrucţia ţărilor afectate de război dar şi pentru dezvoltarea ţărilor sărace ale lumii. S-a discutat şi crearea unei Organizaţii de Comerţ Internaţional (O.) Numărul membrilor semnatare şi acestui organism a crescut de la 23 în 1947 la peste 80 de doar două decenii. la Geneva se semnează Acordul General asupra Tarifelor şi comerţului (G.A.. Birmania. Şi-au cucerit independenţa Siria. Libanul şi Iordanul. de lărgirea teritoriului ei în Europa şi de colonii.T. dorind acapararea resurselor economice ale întregii Asii de sud-est şi ale Pacificului de Vest. Al doilea război mondial. s-au conturat viitoarele tratate. iar Japonia în Extremul Orient. .U. A urmat apoi eliberarea Filipinelor.

A. are în vedere ca toate naţiunile planetei să-şi unească eforturile „pentru făurirea unei păci durabile. Cel de-al doilea razboi mondial a lasat in Europa foamete. în produse petrolifere. Mijloacele de existenta ale oamenilor erau in mare masura distruse si populatia se afla intr-o criza adanca. somaj si o criza a locuintelor. La sfarsitul razboiului economia tarilor care s-au aflat sub ocupatie era distrusa dar insasi intregul cadru economic al economiilor europene era zguduit din temelii de catre razboi si de perioada imediat dupa razboi.S. semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945. începând cu 12 septembrie 1944. 10. lemn. erau fixate la suma de 300 milioane de dolari „plătibili în decurs de 8 ani".. Procesul s-a deschis la 20 noiembrie 1945 în oraşul Nürnbeg. Despăgubirile României faţă de U. Anglia şi Franţa pentru instituirea unui tribunal militar internaţional în vederea judecării şi pedepsirii principalilor criminali de război nazişti. nu s-a acordat României statutul de cobeligerantă. ea trebuie sa beneficieza de ajutor substantial aditional daca nu. se va confrunta cu deteriorari economice. care să asigure dezvoltarea liberă a fiecărui popor”.5 Planul Marshall Cerinţele Europei sunt mult mai mari decat capabilitatea prezenta a ei de a plati. sociale si politice de natura foarte grava. România se prezenta la Conferinţa de pace de la Paris Cu toate că marile puteri au recunoscut contribuţia militară a poporului român şi eforturile sale economice şi financiare.R. mizerie.S.. S. Marshall 97 . „Niciodată un tribunal n-a dispus de probe atât de abundente şi de copleşitoare ca cele prezentate la acest proces Carta Naţiunilor Unite. La 8 august 1945 este încheiat la Londra acordul între U. Cele 5 tratate încheiate constau dintr-o parte introductivă şi din clauze teritoriale. politice.U. economice. cereale.la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946) şi au fost semnate la Paris în 10 februarie 1947. precum şi din stipulaţii cu privire la reparaţii şi restituiri. George C.R.S. militare. nave maritime şi alte mărfuri.S.

Cei în favoarea lui susţin. Aproape toate ţările europene au beneficiat de Planul Marshall în afara statelor din Estul Europei care fuseseră incluse în blocul sovietic. Aceasta masură este răspunsul pe care îl dă America greutaţilor pe care le întâmpină lumea liberă astazi". nu a fost invitată să participe. legislaţia care a stabilit Planul Marshall. care era sub ocupaţia Puterilor Aliate. La data de 25 februarie 1948 în Cehoslovacia are loc o lovitură de stat susţinută de sovietici. agenţia care coordona Programul de Relansare Economica (ERP). deasemenea un om de afaceri cu experienţă. Această lovitură de stat a şocat America şi a redus opoziţia faţă de Planul Marshall şi Congresul a aprobat actul în aprilie 1948. Presedintele Harry S Truman s-a întalnit cu conducătorii Planului Marshall: George C. El a fost ales pentru că Congresul a considerat ca acest program va fi condus cel mai bine de către oameni cu vasta experienţă în finanţe şi afaceri. Au mai fost două exceptii. a deţinut al 98 . În declaraţia oficială el menţiona. Spania. Paul G. din contră faptul că orice întarziere în ajutorul acordat ţărilor afectate de război din Europa le pune în pericol de a cădea sub dominaţia sovietică . La data de 29 Noiembrie 1948. Naţiunile europene erau chemate să stabileasca ele însele un program pentru reconstrucţia Europei. Hoffman era un manager de primă clasă al cărui tact. Hoffman (1891-1974) şi Averell Harriman (1891-1986). citez: "Puţini presedinţi au avut ocazia să semneze un document atât de important. Hoffman era presedintele Companiei de Automobile Studebaker când a fost numit de către Truman şeful Administraţiei de Cooperare Economică. dar a devenit membru deplin după 1949. abilitate de convingere şi dedicaţie pentru ţintele acestui program s-au dovedit a fi atuuri importante. a semnat la data de 3 Aprilie 1948 Actul de Asistenţă Străina. Harriman. Marshall. cu asistentă din partea Statelor Unite.Dezbaterile privind Planul Marshall au loc în Congresul american în vara anului 1947. şi Germania de Vest. Oponenţii acestui plan puneau problema costurilor prea mari necesare unui asemenea program care vor aduce prejudicii masive economiei americane. care fiind sub dictatura lui Franco. Presedintele Harry S Truman (1884-1972). După doi ani de la începutul planului şi la mai puţin de cinci ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial producţia industrială era cu 15 procente deasupra nivelului de dinainte de război. În final evenimentele din străinatate s-au dovedit a fi mai convingatoare mai mult decât argumentele aduse de cei mai vajnici susţinători ai Planului Marshall. la 10 luni de la propunerea sa.

Stalin considera că viziunea unei pieţe europene integrate beneficiind de libertate de mişcare considerabilă a bunurilor.” În 1947. Aceste eforturi au generat o susţinere masivă din partea publicului larg pentru plan. a oamenilor. Prin promovarea integrării economice europene. pe care o promova acest plan este incompatibilă cu scopurile sale economice. politice şi a politicii sale externe. Adresându-se reprezentanţilor ţărilor incluse în Planul Marshall. 99 . Un supliment la ziar produs de catre Asociaţia pentru Politică Externă şi ziarul Washington Post au susţinut promovarea Planului Marshall în decursul dezbaterilor în Congresul american privind adoptarea lui. Grupurile organizate privat au fost deasemenea încurajate să contribuie la aceste eforturi de a influenţa opinia publică prin intermediul petiţiilor adresate Congresului şi sponsorizarea emisiunilor radio. el a deţinut două posturi importante în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. administraţia Truman a pornit o campanie masivă de informare a publicului american. Secretarul Marshall şi alţi membri ai administraţiei au aparut în public de nenumarate ori în faţa a diverse grupuri civice şi comerciale pentru a promova programul de ajutor european. Ziarul francez L'Humanité a reacţionat similar cu alte publicaţii comuniste.doilea dintre cele mai importante poziţii. În consecinţă.A. conducătorii americani intenţionează acum să subjuge definitiv economiile acestor ţări propriilor lor interese". susţinând că: "Dup[ dezorganizarea economiilor naţionale ale ţărilor care sunt sub tutela glumei americane. delegaţi din Franta. inevitabil. articolelor în presă şi publicaţii. Hoffman a prezentat ideea creării unei pieţe unite vest europene bazată pe eliminarea barierelor şi taxelor vamale. informaţiei şi. Înainte de a deveni Secretar al Comerţului în administraţia Truman. reprezentant special pentru ţările participante în Planul Marshall. la Moscova. serviciilor. Marea Britanie şi Uniunea Sovietică s-au întâlnit la Paris să discute propunerile lui Marshall. a vorbit în faţa Consiliului Asociatiei Europene pentru Cooperare Economică. În iulie 1947. Au fost aduse critici puternice în special în noiembrie 1949. o anchetă statistică efectuată la nivel naţional arăta faptul ca 51% dintre americani nu auzisera de Planul Marshall.U. Odată cu adoptarea Planului Marshall a crescut şi opoziţia comunistă la adresa lui. după ce Paul Hoffman. ECA a stabilit bazele formării în anii 1950 a Comunităţii Economice Europene şi a Uniunii Europene de astăzi. conducatorul Administratiei de Cooperare Economica (ECA). ca reprezentant Lend-Lease în Marea Britanie şi după aceea ambasador al S.

ca un alt refuz de a susţine eforturile de stabilizare de după război. Pe lângă refuzul de a participa ea însăşi la Planul Marshall. aflate sub controlul său. Molotov a părăsit întrunirea declarând că guvernul sovietic "respinge planul ca fiind total nesatisfăcător". Acest plan era foarte apreciat de oamenii de afaceri americani. profesorilor. muncitori şi fermieri deoarece era o modalitate de a încuraja exportul. l-au acordat în timpul Revolutiei Americane. propaganda sovietică prezentând planul ca un complot american de a subjuga Europa de Vest. "Lafayette. că exista teama că problemele financiare şi somajul anilor 1930 ar putea să reapară după terminarea celui de-al doilea Război Mondial. cum ar fi Lafayette. Tragem concluzia.Planul Marshall inseamnă muncă şi tu esti unul dintre muncitori. Versiunea tiparită de către Ministerul Afacerilor Economice din Olanda ce a fost publicată în noiembrie 1949. nu erau susţinute de toţi americanii. birouri şi depozite. Privit de către conducătorii din vest. suntem aici" era unul dintre sloganurile preferate printre soldaţii Primului Război Mondial. grupurilor profesionale.5 milioane de cititori dintr-o populaţie de 10 milioane. bancheri. de a participa la plan. scopul Planului Marshall era menit să asigure creşterea prosperitaţii în America. La baza lui stă munca pentru fabrici." 100 . dar pe de altă parte.M. şi distribuită patronilor şi angajaţilor. pe de o parte. Uniunea Sovietica a impiedicat ţările Europei de Est.După mai multe zile de discuţii. Asistenţa militară americană era văzută ca o rambursare pentru ajutorul militar pe care francezii. Mulţi considerau însă că ajutorul american de după cel de-al doilea război era o rambursare excesivă a unei datorii vechi. o publicaţie pentru oamenii de afaceri a tipărit un ghid pentru a le arăta cum pot beneficia de pe urma planului. Cu toate ca Planul Marshall şi alte programe de asistenţă erau în general admirate şi considerate un succes. revista Kiplinger Magazine. Ei susţineau că „Planul Marshall este un plan de afaceri. a ajuns să fie citită de 2. Acest slogan se spune că a fost pentru prima oară spus de catre Generalul John Pershing (1860-1948) la mormântul lui Marquis de Lafayette în timpul ceremoniei de la 4 iulie 1917. Ministrul de externe sovietic V. Imediat după adoptarea Actului de Asistenţa Străina. acţiunea lui Molotov a contribuit la creşterea tensiunilor Războiului Rece. Multe guverne europene au tipărit materiale pentru a explica Planul Marshall cetăţenilor lor. studenţilor şi altor grupuri în Olanda.

1. "Pentru redresare europeană . devenind preocupată şi cu antrenarea lumii libere impotriva comunismului. Anul 1945 a adus o modificare a acestei evoluţii. când majoritatea banilor pe care participanţii europeni îi primeau erau cheltuiţi pe mâncarea şi produsele fabricate în America. închegarea economiei ca unitate. Din aceasta suma. Congresul cerea ca toate produsele transportate sub planul Marshall să fie marcate pentru a se vedea cine a furnizat aceasta asistenţă.1 miliarde au revenit Marii Britanii. Eticheta originală Marshall Plan scria. * Tema 11 GERMANIA –UN MODEL ECONOMIC Germania este astăzi una dintre marile puteri ale lumii şi cea mai mare putere economică a Europei. pentru Germania.7 miliarde catre Franta. aproximativ 3. Odată cu adâncirea Războiului Rece. un rol important jucăndu-l cancelarul Bismark şi casa de Hohenzollern. 1.Pe parcursul anilor Planului Marshall. provocând alungarea din aceste teritorii şi din alte teritorii est-europene a unui * Actul de Asistenta In Strainatate din 1948 si legislatia ulterioara au pus bazele ajutorului american de dupa razboi care s-a totalizat la suma de 13 miliarde dolari (excluzand ajutorul prin programul GARIOA). Întrebarea pe care şi-au pus-o şi o mai pun încă toţi cei care doresc să-i cunoască istoria este cum au fost posibile transformări atât de spectaculoase echivalente cu un “miracol” asemănător celui japonez ? Secolul al XIX–lea a însemnat.furnizat de Statele Unite ale Americii" Ea a fost înlocuită în 1955 cu lozinca "Putere pentru Lumea Liberă—din partea Statelor Unite ale Americii". Învinsă în cel de-al doilea război mondial a reuşit să treacă de la sărăcia cruntă la opulenţă.5 miliarde catre Germania de Vest si restul catre celelalte tari europene 101 . 2.5 miliarde catre Italia. anume acela de redresare economică a Europei. reprezentând începutul unei noi epoci. unul dintre cele mai importante fiind Uniunea vamală ( Zollverein ) din 1834 după care urmează unificarea deplină sub egida Prusiei. care începuse să opereze şi în Asia ca şi în ţările din Europa. Aproape un sfert din suprafaţa Germaniei a fost desprinsă de vechiul stat în întregime. ECA s-a dezvoltat şi diversificat depăsind scopul iniţial pentru care a fost creată. economia americană a inflorit. Noul slogan reprezenta mai fidel rolul Administraţiei de Cooperare Economică (ECA).

Germania sărăcită după război. teritorii germane la est de linia Oder-Nisa. aşa-numita “bizonă”. marcând primele semene ale 102 . dar de fapt a fost o alungare brutală. Urmează. la 8 mai 1945. Sediul Comisie aliate de control a fost stabilit la Berlin. Harry Truman şi I. care se întindea de la Stettin până la Trieste. Uniunea Sovietică şi Franţa puteau lua decizii doar în unanimitate. La 2 decembrie 1946 a avut loc Acordul americano-britanic cu privire la unificarea zonelor de ocupaţie ale celor 2 state .V.Germania ocupată a intrat sub controlul celor patru puteri aliate. proces ce s-a prevăzut a se desfăşura “organizat şi uman”. alipirea zonei de ocupaţie franceză la cele două constituidu-se premisa formării RFG. care au format Comisia aliată de control. Tot în această perioadă la 5 martie 1946. sub semnul liberalismului (neoliberalism) şi al unei ordini economice orientate spre concurenţă şi Republica Democrată Germană. Churchill vorbea într-un discurs ţinut în SUA despre “Cortina de fier”.* Perioada 1945-1960 a fost împărţită de istoricii germani¹ în două. cu o orientare politică având la bază ideile marxist-leniniste (socialism) şi cu o economie planificată. O altă prevedere a acordului între aliate de la Postdam se referea la reîntoarcerea “elementelor de colonizare” germane din ţările est-europene ce fuseseră ocupate de armata nazistă. au fost împărţite în 4 zone de ocupaţie corespunzătoare celor patru puteri. Teritoriul fostei Germanii precum şi Berlinul. Stalin a pus marile puteri occidentale în faţa faptului împlinit. Stalin). În acelaşi timp însă. conducătorii fiecăreia din armatele aliate îşi exercita pe propria răspundere controlul în zona de ocupaţie ce îi revenea. cedând Poloniei ca despăgubire pentru pierderea unor teritorii în favoarea URSS. la 8 aprilie 1949. etapizare considerată valabilă pentru evoluţia ambelor state germane: 1945 (sfârşitul războiului) – 1949 (crearea celor două state germane) şi 1949-1960 (1961 – construirea zidului Berlinului). După capitularea necondiţionată. de unde urma să-şi satisfacă pretenţiile de reparaţii. A fost prezentă şi ideea unei reconstrucţii a Germaniei pe baze democratice. judecarea şi pedepsirea criminalilor de război. în cadrul căreia SUA. ca urmare. Marea Britanie. s-a confruntat cu o creştere masivă a populaţiei într-o perioadă scurtă de timp. Tot atunci s-a hotărât distrugerea potenţialului de înarmare german. Între 17 iulie şi 2 august 1945 a avut loc la Postdam ultima întâlnire la vârf a celor trei mari puteri (reprezentate de Winston Churchill.număr mare de oameni (peste 11 milioane) şi o creştere spectaculoasă a numărului populaţiei din restul Germaniei Împărţirea economică în două state cu orientări politice şi economice opuse: Republica Federală Germania.

reforme monetare separate (20/21 iunie 1948 în vest.) Din perspectiva economică. planurile aliaţilor învingători după capitularea Germaniei. Altele erau exploatate nelimitat (de exemplu extracţia lignitului trebuind să acopere. cam 5 mld DM) În martie 1946. care stabileşte o limită inferioară pentru dezvoltarea industrială a Germaniei. Acest război a avut consecinţe dintre cele mai dramatice pentru Germania. se puteau rezuma la distrugerea potenţialului economic şi a concurenţei germane pe piaţa mondială. deziderat care însă nu a fost atins. rulmenţi. În schimb. construcţia de utilaje grele şi maşini grele). parţial. 23 iunie 1948 în est). La Conferinţa de la Postam. s-au convenit următoarele reglementări¹: URSS urma să-şi realizeze pretenţiile (10 mld $) în primul rând din propria zonă de ocupaţie (ceea ce s-a şi întâmplat până în 1953 ea cumulând 50 mld DM) Din demontările prevăzute pentru zonele vestice. un deziderat economic a fost reprezentat de stabilirea cuantumului reparaţiilor datorate de Germania. tentativă eşuată prin podul aerian format de puterile învingătoare occidentale). industria de construcţii – lipsă de ciment). Capacităţile productive rămase nefolosite după impunerea restricţiilor erau destinate demontărilor. electrică şi de automobile. dar penuria de resurse impunea şi aici limite faptice (de exemplu industria textilă – lipsă de devize pentru importul de bumbac şi lână. un sfert erau destinate Uniunii Sovietice (sfârşitul demontărilor şi astfel al reparaţiilor în zonele vestice: 1951. penuria de cărbune şi din alte ţări ale Europei Occidentale). O altă grupă de industrii a fost limitată ca şi capacitate de producţie: industriile oţelului. Producţia nu trebuia să depăşească 65% din nivelul de la 1936 sau 50-55% din cel din 1938 (adică să nu se ridice peste nivelul din timpul crizei din 1932) Unele industrii care ar putea servi la înarmare. şantiere navale. de utilaje. producţia de amoniac. mai ales în ceea ce priveşte menţinerea unităţii economice şi productive a Germaniei. de orientare democratică-occidentală cu capitala la Bonn şi RDG. între care destrămarea Comisiei Aliate de Control.începutului “Războiului Rece”. cele patru puteri ocupante elaborează un “plan industrial”. Are loc divizarea politică şi administrativă a Germaniei (RFG. Au existat şi ramuri industriale ce nu au fost supuse restricţiilor juridice. au fost interzise (industria aeronautică. atingând un punct culminant între 24 iunie 1948 – 12 mai 1949 în blocada Berlinului (tentativa URSS de a prelua controlul asupra întregului Berlin prin înfometarea populaţiei din zona vestică a acestuia. de orientare sovietic-socialistă cu capitala în Berlinul de Est. 103 . Acest plan nu a fost respectat integral.

în timp ce fertilitatea solului era scăzută datorită lipsei de îngrăşăminte şi a reducerii efectivului animalelor (producţia agricolă în 1947 şi în 1948 a scăzut cu 28% faţă de cea din 1939*). În ceea ce priveşte locuinţele. Fiecare a treia gospodărie nu avea locuinţă. dar şi investiţii de înlocuire neîntreprinse. Aprovizionarea de bază cu haine şi obiecte de primă necesitate nu putea fi asigurată din producţie internă. Alimentarea cu energie era limitată datorită producţiei scăzute şi a exporturilor forţate.unele teritorii se confruntau cu penurie de forţă de muncă (prizioneri de război neîntorşi). afluenţa de populaţie făcând această situaţie şi mai critică.capacităţiile de producţie erau drastic diminuate prin evenimentele din timpul războiului şi de după: bombardamente. şi apoi cu alte 3. perioada 1945-1949 este cunoscută ca “anii de mizerie. dintre care cele mai importante erau alimentaţia şi locuinţele. pe când altele. Raţiile erau foarte mici şi erau acoperite din producţie proprie doar 60% din necesităţi (30-40% din nivelul unei aprovizionări normale). 104 . Economia era confruntată cu următoarele probleme: . de sărăcie”. Penuria de bunuri a dus la o inflaţie uriaşă şi la o depreciere severă a banilor.1 milioane până la 1949*). . Alimentaţia era deficitar asigurată pentru că numărul populaţiei se mărise datorită afluenţei de refugiaţi şi (exilaţi) expulzaţi (în cele trei zone ocupate vestice numărul populaţiei a crescut cu 4. Anul 1947 este privit la limită inferioară a dezvoltării economice postbelice.11. ceea ce a avut consecinţe dezastruase asupra sănătăţii populaţiei. mai ales oraşele mici şi satele nedistruse se confruntau cu un excedent (evacuaţi. expulzaţi. refugiaţi). Bugetele de familie se confruntau cu numeroase probleme. Până în 1946. demontări.4 milioane locuitori din 1939 până în 1946. . operaţiuni militare. Mai ales SUA au finanţat şi livrat importuri de alimente. mai ales în iarna 1946/47.ceea ce s-a şi întâmplat. marcând o reorientare în politica de ocupaţie a primilor ani postbelici. Sărăcia nu putea fi înlăturată decât cu ajutorul puterilor ocupante. producţia internă a scăzut cu 30% din nivelul atins în 1938.1 Zona vestică (RFG) În ceea ce priveşte vestul Germaniei. în timpul războiului fusese distrusă peste 20% din capacitatea locuibilă*.subaprovizionarea cu materii prime şi semifabricate din exterior a condus la faptul că nici capacităţile de producţie reduse nu erau integral folosite.

conform înţelegerii cu puterile aliate. parţial. O parte din întreprinderile mari existente şi unele nou-construite au fost conduse. socializarea putând fii considerată înaintată.Din anii 1947-1948 se remarcă două tendinţe în politică – mai ales a SUA – vizavi de Germania: -încurajarea unei ameliorări a dezvoltării economice. care să asigure o producţie peste minimul de existenţă reducea efortul pentru măsuri de ajutoare -îmbunătăţirea nivelului de trai aducea cu sine şi o “imunizare faţă de ideiile comuniste în contestul începerii «Războiului Rece»”. începând cu iunie 1946 ca societăţi pe acţiuni sovietice. Se dorea îndepărtarea sistemului capitalist. mai apoi întreprinderile agricole cu peste 100 ha au fost expropriate. premisele au fost instaurate încă din vara lui 1945: marea industrie. dar şi alte partide (SPD. Au apărut 25 astfel de societăţi sovietice care cuprindeau 213 întreprinderi şi 30% din capacitatea de producţie a zonei de ocupaţie sovietică . 105 . novatori. 11.2 Zona estică (RDG) Chiar dacă “socializarea” propriu-zisă a societăţii est-germane se consideră a fi intervenit abia după 1949. trecerea unor alte părţi ale instalaţiilor de producţie în întreprinderi sovietice. să şi le satisfacă din propria zonă de ocupaţie. forţa de muncă ocupată în întreprinderi de stat se ridica la 70%. modificarea Constituţiei şi organizarea altor părţi ale economiei prin socializare. Dezvoltarea economică a zonei de ocupaţie sovietică a fost influenţată negativ de subaprovizionarea cu materii prime. proprietarul de până atunci fiind declarat nazist sau criminal de război. adică înlocuirea întreprinzătorilor interesaţi. La aceste măsuri au participat nu numai partea de ocupaţie sovietică şi Partidul Comunist German (KPD). cu o capacitate de producţie limitată. Marea industrie a fost expropriată în 1945. care trebuia. CDU). Întreprinderiile mijlocii ale sectorului secundar au fost. de asemenea expropriate. demontarea de instalaţii productive pentru a face faţă reparaţiilor. adaptabili cu o birocraţie de partid. trebuia să facă faţă cererilor de reparaţii de război ale URSS. băncile şi asigurările. Până în 1949. Naţionalizarea industriei Industria. Criteriul de selecţie îl constituia importanţa producţiei.

în timp ce altele au fost scoase din uz ca urmare a diminuării drastice a legăturilor cu vestul. Au fost expropriaţi marii proprietari funciari. precum şi de pe urma demontărilor la care au fost supuse şi căile ferate electrificate. 1. efectuată pe baza dispoziţiilor date între 2-13 septembrie 1945 de către conducerile celor cinci landuri est-germane (Mecklenburg-Vorpornmern. el nu există. dar şi criminali de război şi nazişti. ca bănci de emisiune şi gir ale celor cinci landuri. Asigurare pentru şomaj nu exista pentru că se pleca de la ideea că în noua ordine. Asigurările au fost supuse şi ele schimbării.5 ha). proprietatea funciară a fost mai întâi fărămiţată. Deşi era prevăzută înfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie (C. Reforma agrară a cuprins atât marea proprietate funciară (proprietari a peste 100 ha de pământ). băncile au fost redeschise cu o nouă organizare. Prima treaptă a constituit-o aşa-numita reformă agrară. ceea ce se consideră a fi fost o risipă de mijloace investiţionale aparent inexplicabilă. ce constituia un obstacol în calea creşterii productivităţii. Naţionalizarea băncilor După ce fuseseră închise în vara lui 1945. însă. 16% pentru aşa-numiţii săraci (muncitori. Au apărut mai întâi cinci bănci regionale.P. se practica de fapt. de distrugerea a numeroase poduri.). un şomaj mascat. Brandenburg.5 ha). Transporturile au suferit. iar 32% a trecut în proprietatea statului. a fost vorba despre atragerea de capital politic prin obţinerea sprijinului straturilor de jos a populaţiei. De fapt.A. sau persone declarate ca atare. de lipsă de automobile şi combustibil (transportul motorizat). ca şi în partea vestică. Institutele de credit cooperatist (Raiffeisen. Saxonia. SaxoniaAnhalt şi Turingia). Noi (drumuri de transport) şosele au fost construite. creându-se un sistem unitar al asigurărilor sociale legale. Bănci Populare) şi communal (Case de Economii) au fost deasemenea reînfiinţate.În 1945 a început pentru agricultura est-germană ceea ce s-a întâmplat după 1917 în URSS: trecerea la agricultura socialistă. Aceste bănci au fost reorganizate până în februarie 1947. Unele bănci private şi-au început iniţial din nou activitatea. ţărani fără pământ) (parcele de cca. 106 . Suprafeţele au fost împărţite² în proporţie de 52% în noi gospodării mici (în medie 8. dar au fost transformate în proprietate publică. dar şi gospodării cu mai puţin de 100 ha şi teren proprietate de stat.

Încă de la constituirea grupului parlamentar ce a lucrat la elaborarea Constituţiei. Din punct de vedere al politicii externe. al cărui prim-secretar era şi care era susţinut de sovietici. dar în primul rând dorea să obţină o suveranitate deplină pentru RFG.G. CDU) şi a fracţiunii sale parlamentare. dar şi în guvernele conduse de el. Orientarea politică era spre construirea socialismului. Nici un urmaş al său în funcţia de cancelar federal nu a făcut uz în manieră atât de rigidă de prevederile constituţionale legate de competenţele cancelarului federal. Scop al politicii economice a lui Ulbricht era transformarea industriei grele în bază a vieţii economice a RDG. timp în care a condus trei cabinete şi şi-a lăsat amprenta incontestabilă pe dezvoltarea viitoare a RFG. nu numai în cadrul partidului său (Uniunea Creştin Democrată. devenită din iulie 1948 “Banca Germană Centrală de Emisiune” şi din 1968 “Banca de Stat a RDG”. Walter Ulbricht. Centrul de greutate al politicii externe vest-germane a fost integrarea occidentală a RFG. personalitatea lui Konrad Adenauer s-a conturat ca una marcantă. RDG a refuzat să plătească daune Israelului sub pretextul că nu se considera sucesor al imperiului german. impunându-şi punctul de vedere în toate domeniile. perspectiva istorică asupra Germaniei trebuie inevitabil divizată în două părţi: cea asupra R. Scopul politicii lui Adenauer era reunificarea Germaniei. a preferat să se menţină în umbră. 107 .F. RFG a recâştigat din prestigiul moral pătat. Adenauer a fost cancelar federal de la constituirea RFG (1948) şi până la 1 iulie 1959. Acest lucru i s-a părut posibil doar prin apropierea de SUA. această perioadă s-a caracterizat mai ales prin “Războiul Rece”. el a exercitat o mare influenţă asupra miniştrilor săi. prin recunoaşterea vinei (culpei) faţă de evrei şi prin exprimarea disponibilităţii de a plăti daune compensatorii. Altfel decât RFG.G Pentru Republica Federală Germania. Ea a fost banca centrală a RDG¹. această perioadă este cunoscută sub denumirea de “Era Adenauer”*.3 Anii 1949-1960 În această perioadă.D.În mai 1948 a fost constituită la nivel supraregional “Banca Germană de Emisiune şi Gir”. punându-se tot mai mult problema reînarmării. se aduce în discuţie de marile puteri problema contribuţiei RFG la această cursă a înarmărilor şi este pregătită psihologic reînfiinţarea “Bundesweler” (armata federală). 11. puterea sa bazându-se pe puterea partidului SED (socialist german). Totodată. Sub această presiune externă. şi cea asupra R. Marele corespondent a lui Adenauer în celălalt stat german.

declaraţia de suveranitate a RFG (mai 1955). din 1949. Marea Britanie şi Franţa neputând face nimic.Ulbricht era partizan al teoriei celor două state germane şi a promovat o politică prosovietică. ci şi economic şi social. Acest lucru a fost vizibil în dezvoltarea ulterioară a celor două state germane. Toate legăturile de transport între cele două părţi ale oraşului au fost sistate. în acele timpuri. intrarea RFG in Consiliul Europei (2 mai 1951) şi apoi. constituirea (cu RFG ca membru fondator) a CEE şi a Euroatorn (1957). perioada avântului economic şi al “miracolului”. 11. prin tratatele de la Paris (23 octombrie 1954) în NATO. odată cu introducerea unui control foarte sever la toate punctele de frontieră cu RFG. de către Uniunea Sovietică. Succesul sau eşecul ulterior al uneia sau alteia dintre economii. Aceste drumuri – mai ales în cazul RDG – nu se poate spune că au fost o opţiune germană. trebuie subliniat. aspectul economic al relităţilor din cele două state germane nu poate fi tratat decât separate. dimpotrivă. RDG a dispus şi început la 13 august 1961 construirea zidului Berlinului. reconstituirea armatei federale şi a serviciului militar obligatoriu. puterile aliate SUA . perioada 1949-1960 este considerată. Astfel. mai mult sau mai puţin direct. Cea mai evidentă manifestare externă a 108 . Succesiv. ele angajându-se pe drumuri opuse nu numai ideologic şi politic. Împărţirea Germaniei a fost văzută în general. Politica de ocupaţie a fost de la început o politică a sferelor de influenţă ale marilor puteri. punctele comune lipsind aproape cu desăvârşire. alte evenimente majore din această perioadă au fost²: intrarea RFG în CECO (18 aprilie 1951). a neviabilităţii sistemului economic îmbrăţişat. ca o necesitate pentru menţinerea păcii. intrarea RDG în Pactul de la Varşovia (ianuarie 1956) şi constituirea Armatei Populare Naţionale a RDG. ele au fost conjugate în mare parte şi cu interesul SUA consecinţă a viabilităţii sau. din punct de vedere economic. mai mult sau mai puţin abuziv. Datorită numărului tot mai mare de refugiaţi est-germani ce treceau din Berlinul de Est în cel de Vest şi apoi luau calea RFG. nu se datorează doar eforturilor interne. prin care se despărţea partea vestică a fostei capitale a Germaniei unificate de RDG. el fiind impus. cu privire la comerţul dintre cele două state germane. răscoala muncitorească din RDG de la 17 iunie 1953 (după moartea lui Stalin). înăbuşită sângeros prin intervenţia armatelor sovietice.4 Republica Federală Germană (1949-1960) În RFG.

respectiv migrarea. pentru a supravieţui.5 Reforma monetară În anii imediat următori războiului. ilegale. prin construirea zidului. când s-a oprit fluxul de estgermani din RDG. În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă din această perioadă. aşa cum ocuparea deplină a constituit premisa diminuării numărului populaţiei aparţinând păturilor defavorizate şi cel mai important scop social-politic. până la prima recensiune din 1967. situaţia economică şi socială de ansamblu.acestui fenomen o reprezintă creşterea venitului naţional şi a ocupării forţei de muncă.7 milioane exilaţi şi refugiaţi din teritoriile cedate şi din alte ţări*. o influenţă considerabilă a dezvoltării în perioada 1949-1960 dar şi după acestă perioadă. iar volumul forţei de muncă disponibile a crescut ca urmare a reîntoarcerii (până la sfârşitul lui 1950) a 4 milioane prizonieri de război. 11. flux stimulat însă abia după 1961. ratele de creştere între 1948-1950 s-au situat cam la 20%. 109 . Astfel. iar între 1951 şi 1960 în jur de 10%*). în 1960 s-a atins aproape ocuparea deplină (numărul şomerilor a scăzut la sub 1% din populaţia activă). datorită penuriei generale de bunuri. până în 1961. numărul total al populaţiei ocupate a crescut cu cca. a 1. În 1959 a început un flux de forţă de muncă străină (negermană) spre RFG. deci ţine de perioada 1945-1949 (tratată anterior). spre Germania Occidentală. a înflorit piaţa neagră. consecinţele ei aparţinând acestei perioade şi executând. cum am menţionat mai sus. o vom detalia aici. ajutoarele în capital şi în devize pentru finanţarea investiţiilor şi importurilor (Planul Marshall). Cum se explică însă acest “miracol”? Cei mai importanţi factori care au determinat avântul economic pentru perioada 1948-1965 se consideră a fi următorii patru factori: ordinea în sistemul monetar (reforma monetară). 42%. Creşterea economică a constituit premisa creşterii venitului maselor largi în perioada 1948-1960. Această piaţă neagră va fi eredicată prin reforma monetară. trecerea la o ordine economică caracterizată prin concurenţă (“economia socială de piaţă”). Venitul naţional a crescut cu o rată mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei Germaniei (în medie. O altă altă caracteristică a acestor indicatori este continuitatea pe o perioadă de 20 de ani.8 milioane de refugiaţi din zona de ocupaţie sovietică (ulterior RDG) şi 4. Deşi reforma monetară a fost făcută în 1948. fără a manifesta momente critice. O mare parte a populaţiei a participat la afaceri dubioase.

. După ce au fost luate în considerare mai multe propuneri. la 100 : 6. pe cap de locuitor. Vechea monedă (RM = “marca imperiului”) a fost redusă mai întâi 100 : 5. 11. restrânsă la 30% din nivelul antebelic. Câştigurile rezultate (pentru debitori) au fost preluate în calculele de compensare a datoriilor şi. luând în considerare şi planul sindicatelor şi aşa-numitul plan Colm – Dodge – Goldsmith care a stat la baza reformei. nemţii sunt destul de 110 . Cele mai multe datorii au fost convertite 10 : 1. . un efect inflaţionist. de noua Bancă a Landurilor Germane. 13 mld DM (lichizi şi monedă scripturală). ceea ce avea. 5-10 mld RM distruse de război. Totuşi. de asemenea. La aceste reglementări s-au introdus însă numeroase excepţii.S-au schimbat. cca. 70 mld RM bacnote interzise în zona de ocupaţie sovietică. imediat sau mai târziu. calculaţi la conversii. o parte din această sumă (cam 110 mld RM) nu mai era disponibilă: cu teritoriile de dincolo de linia Odra-Nisa (cedate Poloniei) 35-40 mld RM bani în cont şi economii. în octombrie 1948 la 100 : 6 şi în final.6 Economia socială de piaţă O altă premisă a dezvoltării economice rapide o constituie adoptarea “economiei sociale de piaţă”. a fost reducerea masei monetare şi o evaluare a capitalului fix. producţia.Unele datorii (salariale. până la 1948. Noul volum bănesc se situa la cca. populaţia deţinea rezervă de monedă. . Se impunea deci cu necesitate o reformă monetară.Ca nouă monedă a fost introdusă “marca germană” (DM). câte 60 RM în 60 DM (în două etape). au fost convertite 1 : 1.5. patronii au obţinut 60 DM pe salariat (ca şi credit).Soldurile creditoare ale instituţiilor publice au fost anulate. Totuşi. Totodată s-a avut în vedere şi o compensare a datoriilor. chirii). au trebuit să fie cedate fondurilor de compensare a datoriilor. pensii. creea un dezechilibru între cerere şi ofertă generator de inflaţie. În ce a constat reforma monetară: . după ce au fost diminuate cu pagubele de război. poştă) din încasările de la 1 octombrie 1947 până la 31 martie 1948. planul de reformă monetară adoptat şi pus în practică începând cu 20/21 iunie 1948. Preţurile pieţei negre erau de 20-100 de ori mai mari decât cele impuse de stat. a fost cel elaborat de Adolf Weber. în 1953. volumul masei monetare germane era de 320 mld RM. modelul german al economiei de piaţă. Amenajările publice au primit între 1/6 (organisme teritoriale) şi 1/12 (căi ferate.Spre sfârşitul războiului (1945).

Distribuţia patrimonială în RFG a fost: 30% proprietate publică. domeniul energetic.producţia de alimente. decât cei care se bazează pe venituri salariale. ale cărui active şi lichidităţi au crescut din 1952 (ultimul an al 111 . Aici trebuie să intervină componenta socială. Deşi guvernul le-a primit gratuit. Austria. de regulă proprietarii au veniturile cele mai mari şi o perspectivă mai favorabilă de a-şi forma noi proprietăţi. 11. adică spre Germania. industrie 50%. disponibilităţi ale planului Marshall în valoare de 1. 253 milioane USD din alte programe.8 mld USD prin programul GARIOA (Guverment Appropiation and Relief for Import in Occupied Areas. încât orice politică economică ar fi avut succes (adică ar fi determinat creştere economică). Astfel. Ajutoarele pentru Germania Occidentală au cuprins: livrări de materii prime şi alimente în valoare de 1. O parte din ajutoarele primite de RFG în aceasă perioadă au fost donaţii. Transportul de mărfuri) asistenţa medicală.3 mld USD ca ajutor în devize. prin disponibilităţile planului Marshall trebuia pusă în funcţiune economia (din perspectiva “Războiului Rece”). cu banii rezultaţi constituindu-se în RFG Patrimoniul Special ERP – European Recovery Program. acestea din urmă (ajutoarele prin planul Marshall) au fost distribuite astfel: agricultură şi alimentaţie 42%. domeniul transporturilor (Căile Ferate Federale. au fost excluse de la trecerea la economia socială de piaţă piaţa imobiliară (chirii etc.).realişti în a recunoaşte că acest model nu a constituit o premiză absolută. După 1948 în mod treptat în RFG a fost introdusă economia socială de piaţă pe baza proprietăţii private a capitalului productive. noii ordini economice i se datorează doar o parte a creşterii economice. în sensul că. Deci. costuri de transport ale livrărilor 8%.7 Rolul Planului Marshall În cadrul mai cuprinzător al ajutorării ţărilor vest-europene de către SUA prin diferite programe de ajutorare a fost inclusă şi RFG. raportând la economia RDG. în anii 1946-1947 nivelul activităţii economice a fost atât de scăzut. RFG a avut o dezvoltare economică mai rapidă şi datorită faptului că pretenţiile uriaşe de reparaţii ale Uniunii Sovietice au inhibat dezvoltaea statului estgerman. Ca urmare a politicii sociale. 20% la familii dependente de venit salarial sau pensii (85% din totalul populaţiei) şi 50% la familii de întreprinzători (12% din populaţie). Poşta Federală. totodată. ultimii beneficiari au fost nevoiţi să le cumpere. Dacă prin planul GARIOA s-a diminuat sărăcia de imediat după război. Japonia). o parte au fost împrumuturi.

ca şi în perioada de dinaintea primului război mondial o necesitate stringentă. speranţa de a scăpa de anii zbuciumaţi şi nesiguri. existenţa unei forţe de muncă calificate. mai ales în cea industrială. şi nicidecum filantropice. Deşi ajutorul american a avut motivaţii economice (de obicei statele ajutate trebuiau să folosească banii împrumutaţi sau donaţi cumpărând bunuri de provenienţă SUA) şi politice (SUA avea nevoie. Fără acest ajutor. a fost. cea electronică şi de mecanică fină. mai concret exportul de produse cu înalt grad de prelucrare. Toţi factorii enumeraţi au dus la următoarele progrese în dezvoltarea sectoarelor economice individuale: Sectorul secundar a fost forţa motiv a creşterii economice începând cu 1948. înfiinţarea de către aceştia de obiective meşteşugăreşti în zonele preponderent agrare). prin reparaţiile şi demontările ce au avut loc.4 la 13. comerţul exterior. Dezvoltarea comerţului exterior (pentru obţinerea de devize necesare aprovizionării cu materii prime. care a avut şi consecinţe pozitive (creşterea volumului forţei de muncă disponibile. Principalele industrii au fost industria metalurgică. Trebuie menţionat că în 1952 RFG avea deja un excedent al exporturilor de 4. cea mai mare parte a instalaţiilor învechite sau depăşite tehnic au dispărut. dar şi cu exteriorul.3 mld DM. industria extractivă şi chimică.ajutorului Marshall) până în 1992 de la 5. Pentru suprapopulatul RDG. favorizate de noul început şi care au ridicat şansele creşterii economice. şi construcţiile. ce pot fi reduşi la următoarele caracteristici ale situaţiei de ansamblu: dorinţa marii majorităţi a populaţiei de a depăşi sărăcia. şi pentru RFG în particular. în perspectiva “Războiului Rece” de un sprijin pe continent). greaua situaţie de după război ar fi devenit şi mai acută şi revenirea economică s-ar fi produs mult mai lent. ratele înalte de investiţii au permis înlăturarea rămânerii în urmă din punct de vedere tehnic. au creat un climat psihologic favorabil. alimente şi bunuri de investiţii) era dependentă de tendinţele de liberarizare. ele au fost încurajate de o politică fiscală şi economică. Cei trei factori enumeraţi anterior nu sunt suficienţi pentru a explica creşterea economică. a fost foarte mare. Schimbarea structurii economice de 112 . Lor li se adaugă o mulţime de alţi factori conjuncturali. S-au produs modificări în structura economică. fluxul de refugiaţi şi exilaţi. reluarea vechilor legături comerciale în interiorul ţării. importanţa lui pentru ţările occidentale. care permitea finanţarea unor rate supradimensionate de creştere a stocului de capital prin intermediul preţului. reutilare care s-a făcut cu instalaţii la nivelul tehnologic cel mai ridicat.3%. necesitând o reutilare aproape integrală.

Turcia). producţia agricolă crescând ca volum şi pe unitate de suprafaţă prin modernizarea.. s-a intensificat circulaţia mărfurilor.Uniunea Europeană de Plăţi (constituită la 19 septembrie 1950). referitor la comerţul intern. cât şi prin creşterea numărului populaţiei ocupate.8% din totalul populaţiei ocupate în industrie). Pentru construirea reţelei rutiere se cheltuia 10% din venitul naţional. Tot în cadrul sectorului terţiar. industria transporturilor a cunoscut deasemenea o dezvoltare. şi agricultura în primul rând. Danemarca. În domeniul industrial. uniune care se va transforma la 27 decembrie 1958 în Acordul Monetar European. au cunoscut transformări puternice. Grecia. Luxemburg. Franţa. începând cu 1950 (până în 1972) s-a observat următoarea evoluţie*: întreprinderile mici şi mijlocii cu mai puţin de 10 salariaţi. se pot aminti: . alimente. Austria. industrializarea şi dezvoltarea intensivă (a scăzut numărul populaţiei ocupate în agricultură). materii prime. dar şi la intern. Totalitatea comerţului cu blocul estic a însemnat până la 1960 mai puţin de 5% din totalul comerţului exterior. Se importau produse manufacturate. Producţia industrială a fost valorificată atât la export (în această perioadă 20-25% din producţia industrială totală). Avântul economic în RFG este în strânsă legătură cu dezvoltarea comerţului exterior: producţia industrială ce lua drumul străinătăţii a crescut în această perioadă de la o zecime la o treime*. În ceea ce priveşte sectorul terţiar. a crescut numărul populaţiei ocupate în comerţul individual. mai puţin alimente şi foarte puţin materii prime. Olanda. la care Germania de Vest a fost membru fondator (alături de Belgia. Sectorul primar. Italia. De asemenea s-a dezvoltat şi modernizat reţeaua feroviară şi transportul fluvial şi maritim (capacitate flotei comerciale a RFG a crescut de la 0. Norvegia. ca şi numărul magazinelor cu autoservire.2 milioane TDW în 1949 la 3 milioane TDW în 1960). proporţia din venitul naţional datorată exportului a crescut cu până la 40%. nevoia de mobilitate a forţei de muncă determinând creşterea numărului de autoturisme particulare şi pentru transportul în comun.ansamblu a fost determinată de schimbări în interiorul ramurilor industriale luate individual. În ceea ce priveşte eforturile de integrare economică europeană a Germaniei. Suedia. Portugalia. întreprinderile mijlocii şi mari au cunoscut o evoluţie atât prin creşterea numărului de obiective. Irlanda. semifabricate. Marea Britanie. Dezvoltare s-a înregistrat şi în sistemul monetar şi bancar. 113 . se exportau (exportul având o creştere mai rapidă decât importul) în principal produse cu înalt grad de prelucrare şi semifabricate. au suferit o involuţie (de la 3% la 1. Elveţia.

după ce tentativele de a constitui întreprinderi mixte în acest domeniu eşuaseră.Demontările au afectat substanţial structura industriei. li s-a permis micilor întreprinzători să-şi păstreze întreprinderile cu condiţia să le transforme în “unităţi cu participare de stat”.. d.Preocuparea pentru construirea unei industrii rentabile de materii prime şi bunuri investiţionale.Întreprinderile mijlocii care mai existau încă au fost ruinate financiar prin impozite ridicate. c.8 Republica Democrată Germană Economia RDG în această perioadă urmează calea aşa-numitei “socializări”. a dus la neglijarea şi rămânerea în urmă a industriei bunurilor de consum. . fondată la 25 martie 1957. două treimi din capacitatea şantierelor navale erau folosite în favoarea URSS şi 0. capitalului şi persoanelor. publice. Comerţul cu amănuntul a fost preluat treptat de către stat.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).. 114 . De remarcat – cum am evidenţiat şi la aspectul istoric – contribuţia deosebită a lui Konrad Adenauer în această direcţie. Până la 1964.. Comerţul en-gros fusese “socializat” încă din 1949/51 prin construirea “centralelor comerciale germane”.. al cărui scop principal era crearea unei pieţe unice fără restricţii comerciale: libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor. prin care zona Ruhr a intrat în circuitul internaţional. în timp ce restul industriei părea să fi depăşit nivelul antebelic cu 30-40%. În unele cazuri s-a executat şi o a doua demontare (după reutilare). b.3 milioane TDW a reprezentat volumul naval construit pentru RDG. reutilarea făcându-se doar în întreprinderile a căror producţie era socotită a fi “importantă”. 11. Din 1956. care a văzut în apropierea ţării sale de celelalte ţări occidentale – mai ales Franţa – premisa pentru o Germanie cu adevărat puternică. În sectorul secundar apar modificări considerabile de structură: a. Flota comerciala a fost revigorată prin refacerea şi îmbunătăţirea porturilor la Marea Baltică (mai ales Rostock).Comunitatea Economică Europeană. care mai întâi s-au ocupat de repararea navelor sovietice şi de producerea de nave pentru Uniunea Sovietică.. astfel încât această din urmă ramură producea în anii ’50 mai puţin decât în 1936/38. fondată prin acordul de la 18 aprilie 1951 şi intrată în vigoare la 25 iulie 1952. precum şi a şantierelor navale.Relaţiile cu vestul Germaniei au fost întrerupte.

iar de rezultatul acestui control depindea dacă se mai executa un schimb monetar sau nu. după principiul net. Se exercitau şi presiuni politice. La 30 iulie 1964. nefiind rentabile pentru proprietarii lor. a fost forţată să întreprindă şi ea . au avut loc în această perioadă două “valuri de colectivizare”. Finanţele publice au fost cele mai afectate de măsurile statistice din această perioadă. consecinţele acestei extinderi fiind aceleaşi ca în toate statele blocului estic. tindeau să accepte o astfel de formă de organizare. la două zile după cea din vest. care se vor îndrepta din iarna 1952/53 şi asupra vechii ţărănimi existente. 115 .Reforma monetară a constituit. Al doilea val a început la începutul anilor ’50 şi a cuprins ţărănimea de mijloc şi mică. s-a introdus o monedă nouă. Conversia s-a făcut la parităţi diferite în funcţie de suma deţinută în cont. care a fost forţată să intre în CAP. Bugetul de stat al RDG cuprindea: Bugetul Central. ca şi în RFG. DM est-germană a fost rebotezată “Marcă a Băncii Centrale de Emisiune Germană” şi denumită pe scurt “marcă” (şi nu “marcă germană” ca în vest). judeţelor şi comunale. Puterea sovietică s-a opus unei reforme unitare în întreg teritoriul german. prin distribuirea de cantităţi nesatisfăcătoare de îngrăşăminte şi prin diminuarea accesului la dotări utilitare. pentru că nu a putut opri puterile occidentale să o ducă la bun sfârşit în teritoriile lor. prin creşterea mărimii dărilor. după principiul brut. propria reformă monetară în RDG. bugetele raioanelor. iar băncile au devenit instrument important pentru controlul şi dirijarea economiei. se strânseseră până în 1957 atâţia bani la persoane private (manifestare de neîncredere referitor la un control din partea băncilor). Totuşi. de aceea datele existente nu sunt credibile. Aceasta s-a desfăşurat astfel: 70 mld RM bani de cont fuseseră anulaţi deja în 1945. Sistemul bancar a fost restructurat. premisa înlăturării consecinţelor economice ale celui de al doilea război mondial. tot ce depăşea această valoare se controla dacă era “legal” obţinută. Acum se făcea propagandă pentru ele şi micile gospodării rezultate în urma reformei agrare. 300 DM au fost schimbaţi pe cap de locuitor. În agricultură. Primul val a avut loc în 1952-1953 şi a fost îndreptat împotriva ţăranilor înstăriţi (“chiaburi”). cu denumirea completă “Marca germană a Băncii Centrale de Emisiune Germană”). numită deasemenea “marcă germană” (“Deutsche Mark”. Pentru că aparatul bancar fusese naţionalizat. precum şi planurile financiare ale domeniilor publice ale economiei şi asigurărilor sociale. că o nouă conversie a fost făcută la 13 octombrie 1957. statul putea controla volumul monetar. dar. CAP-urile se vor extinde. Până acum existaseră puţine Cooperative Agricole de Producţie (CAP).

La începutul anilor `90 se menţinea supremaţia dolarului în special datorită faptului că autorităţile centrale şi cele monetare controlează într-o oarecare măsură schimbul de 116 . Cu toate acestea.T. Problemele au continuat să apară şi. care reprezentau sume importante). s-a soldat cu o puternică criză a acestui sistem. 7-12% pentru sănătate.Lansarea Drepturilor Speciale de Tragere (D. Astfel. 5-10% pentru educaţie. la cursurile centrale ajustabile iniţiate de Acordul Smithsonian. administrarea bugetului nu a mai fost în sarcina puterii ocupante. precum şi trecerea la flotarea cursurilor valutare. se dorea a fi un nou etalon internaţional.Din 1951. a subscris chiar de la început.I. deşi dolarul a cunoscut un regres în compoziţia acestor rezerve. Cheltuielile au fost conform datelor publicate: 15-18% pentru investiţii de stat. începe perioada cursurilor “flexibile” (Acordul de la Hotelul Plaza. vânzând o parte din rezerva de aur sau înapoind-o ţărilor membre care au subscris-o) înlocuind principiul stabilităţii parităţilor şi cursurilor valutare cu principiul flotării libere. monedă compozită.New York al Grupului celor 5). ale agenţilor economici privaţi (7-12% în continuă scădere din 1951).S. dolarul rămâne o monedă de bază pe piaţa monetară păstrându-şi o forţă deosebită în ceea ce priveşte forţa sa liberatorie. din 1978 avea să confirme lichidarea sistemului prin faptul că a “demonetizat” aurul şi a interzis utilizarea lui ca etalon (raportatea valutei naţionale la aur) şi ca mijloc de plată (proces numit “demonetizarea aurului”. când s-a trecut de la cursurile fixe. Momentul decisiv l-a constituit “ruperea” dolarului de aur. dar ajustabile. asupra veniturilor salariale (5-7%).I. datorată şi compoziţiei rezervelor valutare ale statelor. 11.9 Sistemul Monetar Internaţional la începutul anilor ’90 Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost clădit Sistemul Monetar de la Bretton Woods. cu existenţă contabilă. de tip Bretton Woods. alte impozite şi taxe (10%). Aici a început perioada de scădere a cursului dolarului american şi a unei perioade de scădere a cursului dolarului american şi a unei perioade de îngrădire a flexibilităţii cursurilor de schimb. pentru că nu erau declarate cheltuielile cu înarmarea. respectiv de accentuare a controlului asupra mişcărilor de curs.M..M. Veniturile proveneau din impozite şi taxe ale întreprinderilor şi cooperativelor de stat (7080%). ca urmare a dezechilibrelor din economia mondială. el continua să monopolizeze peste 50% din acestea.). emisă de F. la care F.M. Modificarea statutului F. 15-20% asigurări sociale (cifrele nu pot fi în totalitate reale. începând cu 1985.I.

Această evoluţie este confirmată şi de evoluţia la începutul anilor 2000 caracterizată de promovarea unei politici de control a resurselor valutare şi a flotării. Pe de o parte se cere introducerea la cursurile fixe iar. iar alternativa acestei opţiuni este reprezentată de recurgerea la mijloace de finanţare temporară a balanţei de plăti externe. acestea continuă să fie incerte şi axate pe două mari categorii. Dovadă stă analiza regimului valutar al statelor lumii în această perioadă caracterizată de faptul că peste jumătate din totalitatea statelor se raportau unei fixităţi rigide pe fondul unei contribuţii nesemnificative la PIB-ul mondial (mai puţin de 5%). În acest fel. Cu alte cuvinte. la care adera şi Uniunea Europeană cu sistemul său monetar şi puternicul Euro. se cere perfecţionarea cursurilor flotante. în special în ceea ce priveşte procesul de liberalizare al schimburilor comerciale internaţionale. deplasarea centrului de greutate de la politicile comerciale vamale către cele netarifare se află într-o anumită legătură de dependenţă cu trecerea la flotarea generalizată a monedelor. Una din problemele cu care se confruntă ţările în perioada actuală este cea legată de necesitatea reducerii deficitelor externe rezultate din dezechilibrul schimburilor şi din repartiţia inegală a lichidităţilor internaţionale. cu dorinţa de a contracara efectele flotării asupra politicilor comerciale vamale tradiţionale. este adoptarea de măsuri de control direct al importurilor prin aplicarea de restricţii cantitative. fiind însă. pe baza corelării indicatorilor macroeconomici. Flotarea cursurilor valutare face ca preţurile în monedă naţională ale produselor importate să devină imprevizibile şi incidentele unor drepturi de vamă date asupra competitivităţii industriilor naţionale să varieze într-o măsură apreciabilă în funcţie de mişcările cursurilor de schimb. deosebit de nocive pentru funcţionarea pieţei şi pentru repartizarea resurselor pe plan mondial. având atât o incapacitate tehnică limitată de a realiza integral acest control cât şi o incapacitate reală legată de adaptarea la factorii economici pe care acestea le pot doar influenţa. În ceea ce priveşte perspectivele Sistemului Monetar Internaţional. pe când cealaltă jumătate se raporta. 117 . care ar da rezultate rapide. au dobândit un rol crescând în realizarea protecţiei. Un mijloc imediat utilizabil. în primul rând restricţiile cantitative. pe de altă parte. obstacolele netarifare în calea comerţului mondial. în procente relativ egale unei fixităţi ajustabile (având la bază mai puţin de o treime din PIB-ul mondial) sau unei flotări libere (cu peste două treimi din PIB). Aceste măsuri sunt generatoare de grave deficienţe. adeseori.monedă.

Istoria economica a României. E.1992 Bozga Vasile. Colin. Gerard Cl. Constantinescu. Editura Payot.A..Editura Humanitas. 1995 Backhouse.. 1971. Bucureşti. M.1946 Delfaud . Editura Politică. 1994 Deborin.Secolul extremelor”. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 1961.Editura Lider.H.A.P. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Asselain . A. al politicilor economice. Paris.: „Al doilea război mondial”.Editura Academiei Române.Raymond – Les relations economiques et financieres de France de 18600. cercetări statistico-istorice. G. cu deosebire al celor comerciale. Silex . Bucureşti. Ed.Francois -„Istoria Europei”. – Nouvelle histoire economique du XIX-e siecle. Bucureşti. Reid . Dahms. N. 1962. Jean Charles – Histoire economique de la France du XVIII-e siecle a nos jours. Lebrun . Olaru Corneliu“Circulaţia monetară în România între 1929-1940”.. Paris Palmade. că evoluţia comerţului internaţional depinde de mulţi alţi factori din domeniul producţiei. Ed. .1975 Poidevin. -“The Penguin History of Economics”Penguin Group. London. G. Eric . Mureşan: D. Victor.“The European Mosaic – Contemporary politics. O’neill B. Bucureşti 1999 Mureşan. Glaser: „Statele mici şi mijlocii în relaţiile internaţionale”. – Capitalistes et capitalisme francais au XIX-e siecle. 1998.Armon Colin 1976. Lesaued J. N. A. Roger E. Editions du Seuil – 1982 Axenciuc. 1914 Armon Colin – 1972 Demongeon. L. Economica.: „La deuxième guerre mondiale”. 1997 118 .Armon Colin – 1961 Gowland.Guy P. 1997 Hobsbawn. economics and culture”Longman Group Limited.. D. „Istoria economiei”. Criza agrară din România dintre cele două războaie mondiale. New York. Bucuresti. Guillaume P. 2002 Carpetier Jean. Editura Economică.Albert– La France economique et humaine – A. Editura Academiei Române. C.De reţinut este faptul că trebuie să se aibă în vedere că raporturile de intercondiţionare sunt mult mai complexe. Bucureşti.Evoluţia economică a României.

1990 Herming. Costin: Relaţii valutar-financiare internaţionale. Ed. Iaşi.Schãningle Verlag. 1992 Gimbel John. Economia României. moneda. Costin: “Monedă: mică enciclopedie”. „Sistemul monetar internaţional” . http://ro.org/wiki/Monedă http://www. Ed. Ankarom. 1978 Marinescu. Ed.I Istoria economiei. 1987. Leipzig. Academiei Române. Academiei Române. Ed. Nicolae. Meyer Lexikonverlag. Bucureşti. Murgu. Junimea. 1997. 1975 *** “Deutsche Geschichte in Schlaglichtern”. Bucureşti.ro/stiri/153/istoria-monedei-(introducere-in-numismaticai). Iaşi. Friedrich-Wilhelm “Das industrializierte Deutschland 1914 bis 1992”. Bucuresti .gov 119 .loc. Cocriş. 1982. Albatros. Radu: “Moneda: de la scoicile monedă la cecul electronic”. Vasile: “Monedă şi credit”.lcweb. Ed. Ilie: “Preţul. Stiinţifică şi Enciclopedică. Academiei . Vasile. Bibliographisches Institut Verlag. Mũnchen. Ed. Werner. The Origins of the Marshall Plan. Turliuc. Bucuresti. 1993 Sandru. 1991 Puia . 1988. Bucuresti. D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921. Kiriţescu. 1976 Kiriţescu. Negrea. “Allgemeine Wirtschaftspolitik. creditul şi dobânda”. Bucuresti. Isărescu. Secolul XX.Postolache. 1993 Glastetter. 1981. 1981. Mugur: “Aurul-mit şi realitate”.Mannheim.htm www. Bucureşti.colectionarul-roman. T. Dorel . Ed.wikipedia. Oprescu.