You are on page 1of 83

Psihopedagogia devianței

Introducere
Cursul „Psihopedagogia devianței” urmărește familiarizarea dvs. cu noțiuni și concepte care aparțin fenomenelor sociale denumite: DEVIANȚĂ şi DELINCVENŢĂ. Vor fi abordate aceste fenomene complexe delimitându-se conținutul și sfera acestora, vor fi prezentate caracteristicile și formele devianței, respectiv delincvenţei juvenile. Rolul jucat de judecăților morale va fi analizat în contextul diferitelor fenomene deviante. Aspectele comune și specifice ale delincvenței, criminalității și infracționalității vor face obiectul unei analize psihopedagogice. Cauzele și efectele fenomenului de devianță sunt explicate făcându-se apel la teorii, deoarece se dorește aducerea unui aport științific în tratarea fenomenului mai-sus menționat. Delincvența juvenilă este una dintre temele abordate pe larg în acest curs. După clarificări asupra conceptului, sunt tratate particularitățile profilului minorului delincvent și se insistă asupra etiologiei delincvenței juvenile. Sunt prezentaţi pe larg: factorii macrosociali, factorii microsociali și factorii individuali). Ultima temă tratată în curs prezintă formele principale ale devianță juvenilăși modalitățile psihopedagogice de intervenție în vederea ameliorării și prevenirii acestora din perspectiva viitorului cadru didactic.

Obiectivele cursului
Pe parcursul derulării activităților de curs, cursanții vor fi capabili să-și: - Dezvolte competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual specific domeniului: devianță, delincvență, criminalitate, infracționalitate, delincvență juvenilă, tulburări de comportament; Dezvolte capacitatea de analiză și interpretare a principalelor teorii explicative ale devianței din domeniile: biologic, sociologic și psihologic argumentând din perspectiva viitorului cadru didactic; Formeze capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului persoanei deviante, respectiv delincventului juvenil; Formeze capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv prevenirii efectelor generate de factorii: macrosociali, microsociali, respectiv individuali ai fenonenului de delincvenţă juvenilă; Formeze capacitatea de utiliza metode și mijloace adecvate în vederea prevenirii problemelor de comportament la copii și adolescenți; Dezvoltare competenţelor de lucru în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic constructiv; 1

-

-

Psihopedagogia devianței

-

Formeze competenţe de a interacţiona cu partenerii educaționali (elevi, părinţi, colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Competenţe vizate:
La sfârșitul cursului, cursanții vor prezenta: - Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual specific domeniului: devianță, delincvență, criminalitate, infracționalitate, delincvență juvenilă, tulburări de comportament; Capacitatea de analiză și interpretare a principalelor teorii explicative ale devianței din domeniile: biologic;sociologic și psihologic, din perspectivă didactică; Capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului persoanei devianțe, respectiv delincventului juvenil; Capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv prevenirii efectelor generate de factorii macrosociali, microsociali, respectiv individuali ai delincvenţei juvenile; Capacitatea de a utiliza metode și mijloace adecvate în vederea prevenirii problemelor de comportament la copii și adolescenți; Competenţe de a lucra în echipă constructiv; manifestând: toleranță, empatie, spirit critic

-

Competenţe de a interacţiona cu partenerii educaționali (elevi, părinţi, colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Resurse • Metode, procedee, tehnici de predare-învățare utilizate: metode tradiționale
combinate cu metode activ-participative (prelegerea-dezbatere, studiul cu manualul / alte surse bibliografice, învățarea prin (re)descoperire, exercițiul, studiul de caz, cubul, explicația, conversația, problematizarea, analiza SWOT, analiza PEST etc). Mijloace necesare parcurgerii materialului şi rezolvării probelor de evaluare: suportul de curs „Psihopedagogia devianței”, slide-urile de pe Portalul universității pentru disciplina Psihopedagogia devianței, bibliografia cursului.

Structura cursului
• numărul de unităţi de învăţare (UI) ce compun cursul: patru UI UI 1. Devianța: concept, caracteristici, forme, rolul judecăților morale UI 2. Delincvența, criminalitatea, infracțiunea UI 3. Delincvența juvenilă UI 4. Forme de devianță la copii și adolescenți • numărul temelor de evaluare pe parcurs: două teme de evaluare 2

Psihopedagogia devianței

• • • • • •

locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare: UI2 și UI4. numărul temelor de autoevaluare pe parcurs: două teme de autoevaluare locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare: UI1 și UI3. numărul temelor de control: două teme de control locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de autocontrol: UI1 și UI4. modul de transmitere al temelor de control și a temelor de evaluare către cadrul didactic şi, respectiv, a rezultatelor către studenţi: prin încărcarea pe platforma e-Learning a U.T.Bv. respectiv, în cadrul activităţilor derulate la cursul „Psihopedagogia devianței”.

Cerinţe preliminare
Discipline necesare a fi parcurse înaintea acestei discipline sunt: • • • Psihologia vârstelor I, II Psihologia personalităţii Psihologia copilului cu dificultăți de învățare

Discipline deservite de această disciplină: • Psihopedagogia familiei • Consiliere psihologică şi educaţională

Durata medie de studiu individual
UI 1. Devianța, fenomen social UI 2. Delincvența, criminalitatea, infracțiunea UI 3. Delincvența juvenilă – fenomen cu tratare multidisciplinară UI 4. Forme de devianță la copii și adolescenți – 3 ore – 2 ore – 4 ore – 5 ore

Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va putea avea o notă, care va cuprinde: • Examenul (în sesiune), care va pune studentul în situația de analiza și interpreta situații de învățare create în baza materialului prezentat în curs; va deţine o pondere de 40% din nota finală; • Trei teste de evaluare pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere de 10% fiecare (30% toate trei); • Trei teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere de 10% fiecare (30% toate trei). 3

Psihopedagogia devianței

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................1 Chestionar evaluare inițială (prerechizite)..................................................................................6 Unitatea de învăţare 1: Devianța, fenomen social..................................................................7 1. 1. Introducerea………………………………………………………………..………..7 1. 2. Competenţele unității de învățare – UI1.....................................................................7 1. 3. Ce este devianța?.........................................................................................................8 1. 4. Dezvoltarea judecăților morale.................................................................................12 1. 5. Adaptarea socială și conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitate........18 1. 6. Caracteristicile fenomenului de devianță..................................................................19 1. 7. Formele devianței......................................................................................................23 1. 8. Rezumatul.................................................................................................................28 1. 9. Testul de autoevaluare nr. 1......................................................................................29 1.10. Tema de control nr. 1................................................................................................29 Unitatea de învăţare 2: Delincvența, criminalitatea, infracțiunea ......................................30 2.1. Introducerea................................................................................................................30 2.2. Competenţele unității de învățare – UI2.....................................................................30 2.3. Delincvența.................................................................................................................31 2.4. Infracționalitatea.........................................................................................................32 2. 5. Criminalitatea.............................................................................................................35 2.6. Teoriile explicative ale devianței................................................................................41 2.7. Rezumatul...................................................................................................................42 2.8. Testul de evaluare a cunoștințelor nr. 1......................................................................42 Unitatea de învăţare 3: Delincvența juvenilă, fenomen cu tratare multidisciplinară.........44 3.1. Introducerea........................................................................................................44 3.2. Competenţele unității de învățare – UI3.............................................................44 3.3. Delimitările conceptului de delincvență juvenilă...............................................45 3.4. Etiologia delincvenței juvenile...........................................................................48 3.4.1. Cauze de nivel societal............................................................................49 3.4.2. Cauze de nivel psihosocial......................................................................50 3.4.3. Cauze de nivel psihoindividual...............................................................60 3.5. Rezumatul...........................................................................................................64 3.6. Testul de autoevaluare nr. 2...............................................................................64 4

Psihopedagogia devianței

Unitatea de învăţare 4: Forme de devianță la copii și adolescenți.......................................63 4. 1. Introducerea......................................................................................................63 4. 2. Competenţele unității de învățare – UI5...........................................................65 4. 3. Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina............................................................67 4. 4. Fuga de acasă, vagabondajul............................................................................70 4. 5. Absenteismul școlar și abandonul școlar..........................................................71 4. 6. Comportamentul agresiv și vandalismul..........................................................72 4. 7. Furtul, jaful, crima............................................................................................74 4. 8. Comportamente sexuale deviante.....................................................................75 4. 9. Sinuciderile, tentativele suicidare și toxicomania............................................76 4.10. Devianțele religioase........................................................................................78 4.11. Rezumatul ........................................................................................................79 4.12. Testul de evaluare a cunoștințelor nr. 2............................................................80 4.13. Tema de control nr. 2........................................................................................80 Bibliografie..............................................................................................................................81 Grila răspunsurilor pentru testele de autocontrol....................................................................83

5

Psihopedagogia devianței

Chestionar evaluare inițială (prerechizite)
a) b) c) 1. Norma, conform lui Jean Piaget prezintă: doar o structură cognitivă doar o structură afectivă o structură cognitivă și una afectivă 2. Dezvoltarea judecăților morale, la copii, presupune: a) o fază heteronomă care precede faza autonomă b) o fază autonomă c) o fază heteronoma 3. Devianța este un fenomen: a) doar de încălcare a Legii penale b) de încălcare a comportamentelor socialmente acceptate și dezirabile 4. Devianța, ca sferă include: a) delincvența b) criminalitatea c) infracționalitatea 5. Afirmația: „Măcar o dată în viață toți am comis acte care se includ în sfera devianței.” este: a) adevărată b) falsă 6. Criminalitatea este „una dintre trăsăturile înnăscute”: a) adevărat b) fals 7. Prezența discernământului este exclusă total la: a) minorii cu vârstă până la 14 ani b) minorii cu vârstă între 14 – 16 ani c) minorii cu vârstă între 16 – 18 ani 8. Cauzele care stau la baza delincvenței juvenile sunt: a) cauze de nivel societal b) cauze de nivel climateric c) cauze de nivel individual d) cauze de nivel psihosocial 9. Prezentați două atitudini ale familiei care împreună cu alți factori pot conduce la delincvență juvenilă: 1. ………………………………………………………………………………. 2. ………………………………………………………………………………. 10. Enumerați patru tulburări de comportament la copii și adolescenți: 1. ………………………………………………………………………………. 2. ………………………………………………………………………………. 3. ………………………………………………………………………………. 4. ………………………………………………………………………………. 6

Psihopedagogia devianței

Unitatea de învăţare 1. DEVIANȚA, FENOMEN SOCIAL
Cuprins UI1. 1. Introducerea..............................................................................................................7 UI1. 2. Competenţele unității de învățare – UI1...................................................................7 UI1. 3. Ce este devianța?.......................................................................................................8 UI1. 4. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăților morale.........................................12 UI1. 5. Adaptarea socială și conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitate.....18 UI1. 6. Caracteristicile fenomenului de devianță................................................................19 UI1. 7. Formele devianței....................................................................................................23 UI1. 8. Rezumatul...............................................................................................................28 UI1. 9. Testul de autoevaluare nr. 1....................................................................................29 UI1.10. Tema de control nr. 1..............................................................................................29

UI1.1. INTRODUCERE În prima parte a unității de învățare sunt prezentate definiții ale conceptului, delimitându-se două categorii mari de definiții: definiții din punct de vedere juridic și definițiidin punct de vedere social. Importanța judecăților morale, văzute ca structuri cognitiv-afectiv - atitudinale și dezvoltarea acestora constituie subiectele abordate pe larg în partea care urmează. Caracteristicile și formele fenomenului de devianță sunt tratate la finalul unității de învățare.

UI1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta: - Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a conceptului numit, devianță, din perspectiva definițiilor juridice, respectiv a definițiilor sociale; Capacitatea de a recunoaște propriile conduite care se încadrează în fenomenul devianței; Capacitatea de a analiza comparativ stadiile dezvoltării judecăților morale după J. Piaget și L. Kohlberg; Capacitatea de utiliza fondul aperceptiv în elaborarea unui posibil profil al persoanei cu comportamente deviante; Capacitatea de a interpreta factorii contextuali care s-ar putea constitui ca mediu favorizant pentru comportamentele deviante; Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic constructiv.

7

Psihopedagogia devianței

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

UI1.3. CE ESTE DEVIANŢA?

Întrebarea pusă în titlu poate reprezenta un punct de pornire pentru a începe o analiză a domeniului de interes al devianţei, văyută ca larg fenomen social. La o asemenea întrebare se pot primi o serie de exemple de comportamente pe care oamenii le consideră imorale, dăunătoare, ilegale sau neconforme. Răspunsurile pe care le-am putea primi la o asemenea întrebarea nu ar fi probabil mult diferite de cele obţinute de către J. L. Simmons (1965). Acesta a întreprins un studiu în cadrul căruia a cerut unui număr de 180 de persoane să enumere comportamentele sau tipurile de persoane pe care le consideră deviante. Răspunsurile oferite de aceştia au cuprins peste 252 de acţiuni şi persoane deviante, ca de exemplu: homosexualii, prostituatele, consumatorii de droguri, ucigaşii, puritanii, pacifiştii, administratorii, fetele tinere machiate, preoţii liberali etc. Tabelul de mai jos, prezentă rezultatele înregistrate: Tabelul 1.1. Comportamente sau tipuri de persoane deviante (adaptare după Fall, 1965) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. Homosexualii Dependenţii de drog Alcoolicii Prostituatele Ucigaşii Infractorii Lesbienele Delincvenţii juvenili Beatnicii Bolnavii mintal Perverşii Comuniştii Ateiştii Extremiştii politici Răspunsul Numărul de menţionări 49 47 46 27 22 18 13 13 12 12 12 10 10 10

Fenomenul de devianţă şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi 8

Psihopedagogia devianței

sociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană. Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline: psihologia socială, criminologie, sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală, cu abordări din unghiuri de vedere diferite, fenomenul de devianţă în general, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, deci o abordare interdisciplinară. Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt absolutizante – opiniile psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. – opinii care dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare. Noţiunea de devianță desemnează în înţelesul său cel mai general, neconformitatea cu normele sociale. O neconformitate vizează atât actele de încălcare importantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisă social, considerată „normală” sau „medie”. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social. T. Sellin vede devianța ca fiind „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” (T Sellin citat de V. T. Dragomirescu, 1976, 31). Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa presupune „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”. Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa, subliniază A.G. Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punctul de vedere al unei structuri normative particulare. Reprezentând grupul, dar şi un punct de raportare pentru diferitele situaţii sociale, normele indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant. Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentele acceptate şi de dorit. Ce se înțelege prin comportament acceptat şi de dorit? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă? Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite limitări clare între ceea ce este normal şi ceea ce este deviant sau patologic. Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi – afirma S.M. Rădulescu – „nu există grupuri sociale care utilizează 9

Psihopedagogia devianței

aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă”. Unele grupuri sau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale (vezi toleranța societății față de consumul de droguri-cocaină în Olanda și în alte țări europene).

Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar chiar şi acolo există state sau localităţi ai căror indivizi reacţionează diferit faţă de aceste practici. Devianța reprezintă „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” (S. Rădulescu). Fiind un tip de comportament care se opune celui convențional social sau conformist, devianțca poate fi definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (definiția legală, juridică) și în raport cu normele sociale și culturale (definiția socială). a) Definiția legală (juridică) Toate societățile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul, trădarea, furtul sunt în general, considerate reprobabile de către majoritatea societăților. În societățile industriale avansate, aceste acțiuni sunt prohibite prin coduri legale formale și există pedepse clar stabilite pentru cei care le comit. Astfel de acțiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societăți consideră și alte comportamente drept violări ale normelor legale. Acestea includ acțiuni cum sunt: încălcarea legilor de circulație, tulburarea liniștii, purtarea unei/unor arme ascunse și, mai recent, „intrarea” în datele unui calculator străin, modificarea sau ștergerea acestor date. Devianță există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penală este adoptată de diferitele state, precum si de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimă într-un stat (de exemplu, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie considerată crimă în alt stat. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază nu numai de la societate la societate, ci și de la zonă la zonă în cadrul societăților industriale mari. b) Definiții sociale Delictul este ușor de definit ca o formă devianță de comportament. Mai greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adică, cele care violează normele sociale, dar nu Codul legal.

Exemplu: Până spre mijlocul secolului trecut, purtarea cerceilor era considerată nepotrivită pentru bărbați. În anii 1960 - 1970, mulți tineri au renunțat la această convenție și, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, se îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi și tricouri) decât era considerat corespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societății, dar nu erau o amenințare suficientă pentru ordinea socială încât să fie 10

Psihopedagogia devianței

definite drept delicte. Potrivit lui M. Rădulescu (1994, p. 24) problema centrală a sociologiei devianţei o constituie relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea normativă a unei societăţi într-un moment al existenţei acesteia. Orice societate, arată acelaşi autor (Rădulescu, 1999) „este caracterizată de o stare de echilibru relativ şi armonie datorită unui sistem de valori şi norme sociale care ghidează comportamentele indivizilor. Pentru a putea funcţiona în mod adecvat, orice societate sau grup uman impune membrilor săi respectarea unui set de reguli, norme, datorii sau obligaţii. Acest sistem de norme şi obligaţii determină indivizii să adopte numai acele comportamente compatibile cu valorile societăţii şi numai anumite procedee în anumite situaţii şi contexte sociale. Toate acestea fac comportamentele umane predictibile şi permit existenţa vieţii sociale”.

Din experiența dvs. oferiți patru – cinci acte, comportamente care se pot încadra în sfera fenomenului denumit: devianță. Devianţa se referă la încălcarea normelor sociale; nu se referă doar la normele legale, ci vizează toate deviaţiile posibile. Acest fenomen social complex se poate înţelege numai într-un context social. Pe lângă aspectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator al vieţii sociale (așa cum considera E. Durkheim): „devianţa întăreşte conformarea şi certifică normalitatea”. Pentru a înţelege mai bine noţiunea de devianţă trebuie să comparăm acest termen cu alt termen de referinţă, și anume: conformarea. Sociologii folosesc termenul de conformarea pentru „acele comportamente caracterizate prin ataşament față de valorile culturale şi normele sociale”. Conformarea se deosebeşte de conformism care reprezintă „comportamentul caracterizat de acceptarea mecanică a unor modele comportamentale împotriva propriilor convingeri ale individului” (Dicționarul de Sociologie). Conformarea la normele sociale are un rol foarte important în asigurarea ordinii şi stabilităţii unei societăţi, sau a unui grup. Pornind de la scopurile și obiectivele legitime propuse de către societate membrilor săi și mijloacele legitime pe care aceeași societate le oferă pentru atingerea respectivelor scopuri și obiective, R. Merton propune, cinci tipuri de posibile de comportamente pentru o persoană: 1. tipul conformist, 2. tipul inovativ, 3. tipul ritualist, 4. tipul evazionist, 5. tipul rebel. Aceste tipuri de comportamente prezintă următoarele caracteristici: 1. tipul conformist: se conformează în același timp atât la scopuri, cât și la obiective, precum și la mijloacele legitime; 2. tipul inovativ: lasă de o parte scopurile și mijloacele legitime și propune noi mijloace și noi scopuri pentru reformarea societății; 3. tipul ritualist: abandonează idealul reușitei și se mărginește la aspirații care pot fi atinse doar prin mijloace legale; 4. tipul evazionist: acceptă scopurile și obiectivele dar respinge mijloacele legale/licite, făcând apel la mijloace ilegale; 5. tipul rebel: abandonează atât scopurile cât și mijloacele legitime fără a putea oferi în schimb alte soluții. 11

Psihopedagogia devianței

Pornind de la toate afirmațiile de mai-sus, prezentăm una dintre definiţiile deviantei oferită de către Maurice Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care în consecinţă riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.” (Boudon, 1989) SĂ NE REAMINTIM...

 Devianța este reprezentată de orice abatere de la norme, reguli,
comportamente dezirabile social.

 Definițiile devianței por fi oferite din două perspective:
 perspectiva legală (juridică) perspectiva socială

UI.1.4. DEZVOLTAREA JUDECĂȚILOR MORALE

Moralitatea unui individ nu se reduce la simpla cunoaștere a principiilor și normelor morale. Ea este parte componentă a structurii de ansamblu a personalității, influențând dezvoltarea acesteia prin profilul său unic. Moralitatea se formează prin integrarea individului în sistemul activităților și relațiilor sociale. Astfel, sfera conștiinței morale a individului – presupune o interelaționare a mai multe laturi (vezi Figura 1.1): latura intelectuală a acesteia (reprezentări, noțiuni, judecăți morale) se află în relații de interacțiune și intercondiționare cu latura afectivă și cu latura motivațională (trebuințe, motive, sentimente morale, interese, aspirații) și cu latura caracterială (atitudini, convingeri morale).

Figura 1.1. Formarea moralității 12

Psihopedagogia devianței

Deci, moralitatea se dezvoltă în urma interiorizării elementelor cu semnificație etică din cadrul conștiinței sociale, din cadrul conduitei și conștiinței de grup și pe baza cunoașterii și trăirii semnificației principiilor moralei creștine, a ceea ce numim idealul etic al societății civile (M. Călin, 1984, p. 159). Mihai Călin (1984) este cel care amintește despre asocierea dintre psihologic și etic în formarea moralității individuale. Deci, spunea M. Călin, asistăm ls o întrepătrundere dintre reglementarea normativ-axiologică și reglementarea psihologică. Din perspectiva reglementării normativ-axiologice, „cerința morală exprimată în valorile și normele morale, este instrumentul educativ de formare și structurare a comportamentelor morale. Această reglementare normativ-axiologică devine eficientă doar în condițiile în care se asociază și se interpătrunde cu reglementarea psihologică. Reglementarea psihologică interesează mecanismele externe de influențare și acțiune asupra comportamentului, cât și mecanismele interne ale conștiinței și conduitei morale. Se poate afirma că o persoană are o conștiință morală doar atunci când nivelurile sale cognitive, afective, motivaționale și caracteriale se asociază cu conținuturile valorice morale. Astfel, conștiința și conduita morală sunt purtătoare în ele-însele de valori interiorizate” (M. Călin, 1984, p. 165). Judecățile morale sunt „judecăți de valoare care determină scopul acțiunii unui individ în baza valorilor morale, precum și evaluarea actelor comportamentale ale altuia prin prisma unor criterii, norme, principii aspirații” (V. Preda, 1998, p. 90). Prin judecata morală se realizează o legătură dublă: cu morala (cerințele și principiile morale ale societății) și cu realitatea faptelor. Teoriile psihogenetice operează cu conceptul de stadii de dezvoltare. După vârsta de 12 ani, până la aproximativ 18 ani, are loc o dezvoltare foarte nuanţată a planului afectiv-sentimental şi al valorilor morale şi sociale; la vârsta adultă arc loc o centrare pe drumul ales în viaţă prin idealuri. Jean Piaget (1972) arătă legătura intrinsecă dintre planurile intelectual, afectiv, social şi moral. L. Kohlberg, psiholog american, plecând de la concepţia piagetiană cu privire la dezvoltarea dimensiunii morale în ontogeneză, face o analiză mai nuanţată a acestei dimensiuni în evoluţia sa, accentuând rolul cadrului socio-familial şi apoi al celui social mai larg de apartenenţă în ceea ce priveşte calitatea dezvoltării morale. Un aspect important al teoriei lui Jean Piaget este acela care leagă nivelul capacităţii de raţionare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi în lucrarea „Vârstele omului”, „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”. În perioada 3 ş 6 ani, majoritatea copiilor imită unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari sau la adulți, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţi copii. Ei şi joacă propria versiune de joc, chiar şi atunci când se joacă cu alţii. Jean Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperaţională. Altfel spus, copiii în perioada mai sus-menționată au tendinţa de a vedea lucrurile din propriul punct de vedere, lipsindu-le de structura cognitivă pentru a ţine cont de opiniile altora. De asemenea, există diferenţe în ceea ce priveşte flexibilitatea regulilor. Copiii preșcolari mici nu sunt capabili să urmeze regulile, aşa cum o fac copiii mari. 13

Psihopedagogia devianței

Copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, sunt fixe şi imuabile. Totuşi, când ajung în perioada operaţiilor concrete, majoritatea copiilor realizează că-şi pot concepe regulile proprii şi că ele nu sunt inventate de o autoritate atotputernică. O modificare asemănătoare de raţionament se poate observa și în părerea copiilor asupra justiţiei. J. Piaget a chestionat copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracţiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. El a tras concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii manifestă un evident realism moral. Prin aceasta, arăta că aprecierea copiilor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copil care varsă din greșeală o sticlă cu suc este considerat mai obraznic decât un copil care varsă voit (deliberat) un pahar cu suc. Copiii preșcolari nu ţin seama de intenţia cu care este comisă infracţiunea. Când vârsta lor este în jur de 8 ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep să ţină seama de intenţia persoanei. Astfel, o persoană care răstoarnă voit (intenţionat) un pahar cu suc este considerată mai neastâmpărată decât una care varsă neintenţionat mai multe pahare cu suc (A. Cosmovici, L. Iacob, 1998). În perioada preoperaţională, Piaget consideră copiii ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delictul comis (fapta comisă). Ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai bine, cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul comis. Interesant, ei au şi o idee de „justiţie iminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are loc din cauza infracţiunii. De exemplu, o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul unei crime este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi la adulţi, în noţiunea de „justiţie poetică” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007). J. Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morală ca unul de „constrângere a adultului”, deoarece copiii cred că orice spune un adult este adevărat şi că adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate. Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivesc infracţiunii”, lucru cunoscut sub denumirea de „justiţie reciprocă”. Aşadar, după J. Piaget, există o progresie treptată în simţul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi copilul acceptă regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el-însuşi şi moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al constrângerilor altor persoane.

Ce recomandări ați face unui părinte care are un copil în vârstă de 4 ani pentru ca acesta din urmă (copilul) să-și poată dezvolta judecățile morale corect și armonios? Oferiți părintelui 4-5 recomandări. Pe scurt, J. Piaget considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui copil şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. În parte, procesul de a învăţa corect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi motivul pentru care acestea sunt impuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii înţeleg rar că regulile sunt create de către un grup pentru binele grupului, ca întreg. Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Atunci când copilul are în jur de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu 14

Psihopedagogia devianței

care a fost realizată greşeala, infracţiunea şi găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007). J. Piaget descrie patru stadii fundamentale ale dezvoltării judecăților morale: 1. stadiul egocentric; 2. stadiul autorității; 3. stadiul reciprocității; 4. stadiul echității. Primele două stadii reprezintă etape inițiale ale reglării însușirilor moralității, copilul manifestând un respect „de jos în sus” față de adult, ceea ce generează așa-numita „ morală a ascultării” (morală heteronomă). În aceste etape forța normei, respectarea regulii depinde de prezența fizică a adultului (fenomenul „condiționării extrinseci” – A. Chircev, 1983). Apoi, ca efect al socializării, al cooperării sociale și al unei noi organizări și ierarhizări interne a valorilor etice se ajunge la faza „autonomiei relative a conștiinței morale.” O altă versiune dezvoltării morale a fost avansată de către Lawrence Kohlberg, în anul 1963. El era interesat în investigarea căilor prin care oamenii ajung să rezolve „dilemele morale” şi a cercetat dezvoltarea morală oferind copiilor şi adulţilor o serie de probleme morale. În fiecare dintre acestea apărea dilema: dacă era cazul să faci un bine cuiva sau să asculţi de regulile societăţii.

Exemplu: Într-o povestiri era vorba de un bărbat care a intrat prin efracţie în farmacie, ca să fure medicamente pentru soţia sa grav bolnavă. Copilului i se cere să aprecieze ce este corect şi ce este greşit în acest caz şi cum trebuie pedepsită greşeala. Pe baza argumentelor pe care le utilizează oamenii atunci când încearcă să ia o decizie, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei niveluri principale în dezvoltarea morală (nivelul preconvențional, convențional și postconvențional), fiecare nivel având două stadii distincte. Primul nivel este cel preconvențional (premoral), în care individul crede în anumite idei pentru simpla lor valoare instrumentală. La primul nivel, credinţa în ideile morale are ca scop doar evitarea pedepsei, iar la nivelul al doilea, această credinţă este menţinută pentru a-i asigura individului simpatia celorlalţi. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiul orientării prin pedeapsă și conformare respectiv, stadiul hedonismului instrumental naiv. A doua perioadă este cea a moralităţii convenţionale, în care individul este preocupat în principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel al acestei etape, individul caută aprobarea socială generală şi se conformează moralei altora, pentru a o dobândi. La al doilea nivel, individul începe să susţină cu putere „legea şi ordinea”, deoarece respectarea legilor şi a regulilor societăţii este considerată, în sine, corectă din punct de vedere moral. Cele două stadii ale acestui al doilea nivel sunt: stadiul comportamentului moral al copilului bun, care menține relații adecvate, bune, obținând aprobarea celor din jur respectiv, stadiul bazat pe orientare spre autoritate, spre norme fixe și menținerea lor. A treia perioadă este cunoscută drept perioada moralităţii autonome. În această etapă, individul îşi elaborează un cod moral personal, în loc să accepte automat codurile stabilite de alţii. La nivelul iniţial al etapei, individul acceptă regulile societăţii deoarece simte că sunt adoptate democratic, spre binele tuturor. La al doilea nivel, oamenii îşi stabilesc codurile şi 15

Psihopedagogia devianței

principiile morale reflectând asupra problemelor şi dezvoltându-şi propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge să nu fie de acord cu unele reguli ale societăţii, dacă le consideră greşite din punct de vedere moral. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiul dezvoltării moralității respectiv, stadiul bazat pe morala principiilor individuale de dreptate, ca expresie a autonomiei morale și a libertății morale a individului. Studiile lui L. Kohlberg din anul 1975 au arătat că „mulţi copii în vârstă de 10 ani se află încă la primul nivel de dezvoltare morală şi că foarte mulţi adulţi nu ating niciodată nivelurile finale. Kohlberg susţinea că dezvoltarea structurilor cognitive ne influenţează mult nu numai nivelul de gândire, dar şi felul în care ne comportăm în lume. El credea că o bună metodă de a ajuta oamenii să-şi dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru părinţii care doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor, deoarece, dacă le spun, pur şi simplu, copiilor ce este corect şi ce este greşit, fără să le explice motivele, pot ajunge să-şi încurajeze copilul să rămână la nivelul de dezvoltare pe care l-au atins deja” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 9). Se poate aprecia că dezvoltarea cognitivă influenţează nu doar nivelul de înţelegere a mediului fizic, ci înțelegerea mediului social social. Înţelegerea regulilor morale şi a convenţiilor sociale deţine un rol important în orice societate. J. Piaget a fost interesat de modul în care copiii ajung să înţeleagă asemenea reguli. El aprecia că înţelegerea regulilor morale şi a convenţiilor sociale presupune atingerea unui anume nivel de dezvoltare cognitivă. „Copilul aflat la stadiul preoperaţional nu este capabil să diferenţieze între exagerările sau minciunile oportuniste şi cele deliberate” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10). Cel de-al treilea stadiu al dezvoltării înţelegerii morale începe la vârsta de 8 ani când copilul începe să înţeleagă că anumite reguli sunt convenţii sociale, adică înţelegeri colective care pot fi stabilite arbitrar şi modificate dacă toată lumea este de acord. Realismul moral înregistrează un declin, în sensul că aprecierea moralităţii se face luând în considerare atât elemente „subiective” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10), cum ar fi intenţiile personale, dar şi considerarea pedepsei ca fiind o alegere umană şi nu un fapt inevitabil sau divin. Psihologul american Lawrence Kohlberg, încercând să afle dacă există stadii universale ale dezvoltării judecăţilor morale, pornind de la ideile lui Piaget referitoare la raţionamentul moral dar extinzându-le dincolo de perioada adolescenţei. El prezintă, sub formă de povestire, diverse dileme morale. Kohleberg elaborează şase stadii ale judecăţilor morale, grupate în trei niveluri: nivelul 1 - moralitatea preconvenţională; nivelul 2 moralitatea convenţională și nivelul 3 - moralitatea postconvenţională. El consideră că toţi copiii se află la nivelul 1 până în jurul vârstei de 10 ani, moment în care încep să înveţe să evalueze acţiunile pe baza opiniilor altor persoane. Acest nivel are două stadii şi anume: stadiul 1. orientarea pe baza pedepsei (supunerea la reguli pentru evitarea pedepsei) şi stadiul 2. orientarea pe baza recompensei (conformare la regulă pentru câştigarea recompensei, pentru returnarea favorului). Perioada care se desfăşoară în linii mari de la 6 ani până în pragul pubertăţii este adesea considerată ca un răgaz pentru părinţi şi ca un lung palier în procesul dezvoltării. Creşterea se încetineşte, sistemul nervos devine mai stabil; descoperirile fundamentale sunt terminate şi viaţă copilului ia un ritm analog celui al vieţii adulţilor. Ar fi totuşi o eroare să credem că aceşti ani nu aduc nici o schimbare importantă: dimpotrivă este vârsta marilor achiziţii intelectuale şi în special a primei „socializări”, a 16

Psihopedagogia devianței

primilor paşi făcuţi în afara familiei, în acest mediu nou, mai vast care este şcoala. Astfel, el decelează câteva etape în aceasta evoluţie: • până la 2 ani, caracteristica fundamentală comportamentală este aceea a reacţiilor de plăcere/ neplăcere legate de satisfacerea trebuinţelor personale (faza preconvenţională) • între 2-5 ani, conduitele copilului sunt puternic influenţate de trebuinţa de a fi aprobate de alţii (începutul convenţionalismului, al acceptării unor reguli). Această fază se complică treptat până în jurul vârstei de 12 ani, odată cu dezvoltarea setului de reguli ce se cer a fi acceptate în cadre sociale din ce în ce mai largi şi mai complexe; este ceea ce Kohlberg numeşte nivelul premoral sau preconvenţional la care standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului: „bun / rău", „are dreptate / se înşeală", „cuminte / obraznic", iar faptele sunt judecate după consecinţele lor 1; acest nivel are două substadii: cel al moralei ascultării, în care pedeapsa şi recompensa sunt criterii de majoră importanţă şi cel al moralităţii hedonismului instrumental naiv când conformarea la normă este o sursă de beneficii; • între 10 şi 13 ani autorul plasează nivelul moralităţii convenţionale, când confirmarea la normă are ca recompensă recunoaşterea statutului de „copil bun"; • după 13 ani, Kohlberg plasează faza postconvenţională, caracterizată prin faptul că manifestările de conduită ale copilului depăşesc comanda formulată de reguli, în sensul că aceste reguli încep să fie înţelese, circumscrise unor principii universale. Cum ne putem da seama că un copil a trecut de la stadiile heteronome la cele autonomeale dezvoltării morale?

SĂ NE REAMINTIM...

 Moralitatea - definire concept  Judecățile morale - structură  Stadiile dezvoltării morale după J. Piaget – prezentare succintă  Stadiile dezvoltării morale după L. Kolhberg – prezentare succintă
„Abordările de tip structural-raționalist, practicate de J. Piaget și L. Kolhberg sunt depășite în prezent de abordări noi, de tip funcțional a judecăților morale. Acestea din urmă introduc proceduri în care subiectul este mult mai motivat și implicat, punându-se din ce în ce mai mult accentul pe rolul factorilor contextuali care pot influența judecata și conduita” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 11).

1

17

Psihopedagogia devianței

UI1.5.

ADAPTAREA SOCIALĂ ȘI CONCEPTELE CORELATE: AGRESIVITATE, FRUSTRARE, MARGINALITATE

Agresivitatea provine de la latinescul „aggresio" (atac) și exprimă un „comportament verbal sau acțional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea și chiar suprimarea fizică a celorlalți" (Dicționarul de Sociologie). Un astfel de comportament poate fi îndreptat și spre propria persoană, caz în care avem de-a face cu: autoagresivitatea. Explicarea unui asemenea tip de comportament pornește de la premisele biologico-ereditare, chiar pe ipoteza caracterului înnăscut al agresivității, trecând la ipotezele de ordin psihologic și sociologic, care insistă pe caracterul achiziționat, dobândit, învățat. În contextul ipotezelor de ordin psihologic se înscrie și ipoteza centrată pe relaționarea frustrare-agresivitate, în sensul că la originea agresivității poate sta: frustrarea. Frustrarea este o „stare afectivă negativă generată de apariția neașteptată a unui obstacol real sau imaginar în calea satisfacerii unei trebuințe, atingerii unui scop sau îndeplinirii unei dorințe” (Dicționarul de Sociologie). Frustrarea se poate transforma în alienare, atunci când „relația dintre individ și lumea sa este caracterizată prin faptul că omul nu se mai recunoaște în lumea pe care el-însușii a creat-o, percepând-o ca străina și ostilă” (Dicționarul de Sociologie). În tratarea termenului de alienare, Elena Zamfir prezenta o serie de detalieri, printre care privind originea acestui tip particular de relație socială și planurile în care se manifestă, așa cum ele au fost concepute de către Karl Marx în lucrarea „Manuscrise economico-filosofice" (1844). Astfel, pentru K. Marx alienarea este o consecință a organizării sociale bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, condiții în care se produce o distorsionare profundă a relațiilor dintre om și mediul său social în următoarele planuri: • față de produsul muncii sale, • față de propria activitate, • în relațiile cu ceilalți.. Fără a nega existența alienării, ca sursă și planuri de manifestare descrise de K. Marx, trăind într-o societate bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție am resimțit, din plin, că acest din urmă tip de societate și proprietate au reprezentat, la rândul lor, un izvor permanent de alimentare și chiar de exacerbare a înstrăinării persoanei și, pe un plan mai larg, a alienării globalizate. A fost vorba de faptul că cea mai profundă distorsionare a relațiilor dintre om și mediul său social s-a realizat nu atât față de produsul muncii, deși a fost valabil și acest lucru, cât mai ales față de mijloacele de producție. Prin existența proprietății de stat și cea cooperatistă, cetățeanul nu s-a mai resimțit ca adevărat proprietar. Bunirile erau ale statului, nu ale lui sau a altor persoane. Apăreau astfel o serie de sentimente de frustrare și alienare, manifestate inclusiv sub forma furturilor și altor infracțiuni, mai mult sau mai puțin mascate, reținerile fiind în principal, legate de repercursiunile aplicate de statul specific polițienesc. Exista deci, percepția că 18

Psihopedagogia devianței

„fur de la stat, nu de la altul", statul reprezentând în opinia publică ceva foarte abstract. La un moment dat, chiar fosta conducere politică a perceput acest mod de gândire, cu efectele care decurgeau de la el și a încercat un fel de remediu prin promovarea sintagmei „proprietatea întregului popor", în loc de „proprietate de stat". Atât frustrarea, cât și alienarea pot proveni din ceea ce se denumește a fi marginalitate sau marginalizare. Marginalitatea este definită ca fiind „poziție socială periferică, de izolare a indivizilor și grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale societății. De regulă, marginalitatea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață – condiții economice, rezidențiale, ocupaționale, de educație si instrucție; printr-un deficit de posibilități de afirmare și de participare la viața colectivității" (Dicționarul de Sociologie). Marginalizarea are o multitudine de efecte negative, printre care se înscriu: izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială iar, ca reacții compensatorii, pot să apară ostilitatea față de normele și valorile general acceptate, agresivitatea, violența, comportamentele deviante și delincvente. Situația de marginalizare conține prin ea-însăși un cerc vicios: persoanele și grupurile marginale, sunt fără resurse minime de subzistență, făcând obiectul unei discriminări consistente, sunt lipsite de șansele reale de a depăși această stare și, în consecință, tind să o accentueze dezvoltând norme, valori, comportamente și moduri de viață diferite de cele ale colectivității largi de apartenență (S. Rădulescu, 1980). Urmarea acestei stări de fapt, este că se accentuează plasarea lor la periferia societății, societate care îi stigmatizează și îi obligă, astfel să abandoneze o identitate normală și să o aleagă pe cea de deviant.

Analizați prin prisma frustrării, alienării și marginalizării, cele trei exemple pe care dvs. le veți da pentru fiecare dintre cele trei fenomene.

UI1.6. CARACTERISTICILE FENOMENULUI DE DEVIANȚĂ Privind la fenomenul devianţei putem constata dincolo de marea varietate a comportamentelor considerate deviante faptul că există şi o mare mobilitate şi variabilitate a interpretărilor şi definiţiilor ce i-au fost date de-a lungul diferitelor perioade sau epoci istorice sau în diferite spaţii culturale. Cu alte cuvinte există a o mare variabilitate a comportamentelor care sunt considerate deviante în funcţie de timpul istoric sau de spaţiul cultural. Nu există criterii clare şi reguli precis delimitate care să stabilească graniţe sigure, fixe între comportamentele conformiste şi cele deviante. Schimbarea socială sau trecerea la o nouă epocă istorică este însoţită de schimbări la nivelul valorilor şi normelor sociale dar şi a sancţiunilor aplicate celor care le încalcă. Schimbarea socială determină astfel schimbarea stilului de viaţă al oamenilor, schimbarea funcţiilor unor instituţii sociale şi schimbarea definiţiilor date devianţei. Dacă a puta cercei de către un 19

Psihopedagogia devianței

bărbat era de neconceput acum 200 de ani, acum poate trece chiar neobservat acest accesoriu purtat de către persoanele de sex masculin. Comportamente considerate deviante, vezi homosexualtatea, erau în trecut devianțe grave. Astăzi sunt tolerate într-o măsură semnificativă, cel puţin la nivel legislativ chiar dacă cea mai mare parte a indivizilor o califică încă drept o formă de devianţă. Mai mult, unele ţări au legiferat şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Putem spune că deşi respinsă încă în mare măsură, atitudinea majorității indivizilor faţă de homosexualitate a devenit mai tolerantă sau cel puţin ambivalentă. Prostituţia larg tolerată în trecut şi considerată un „rău necesar” în cele mai multe societăţi în trecut a devenit astăzi un comportament dezaprobat public. Exemplu: Alt exemplu este reprezentat de către conducerea automobilelor sub influenţa alcoolului care în primele decenii ale secolului al XX-lea nu era sancţionată prea dur şi care la sfârşitul anilor 70 şi 80 a început să fie sancţionată drastic ca urmare a asocierii realizate de public între accidentele grave şi consumul de alcool la volan. Din cele prezentate mai sus rezultă faptul că devianţa este o noţiune relativă care nu poate fi evaluată decât prin raportare la sistemul simbolurilor culturale şi al normelor sociale existente într-o societate la un moment dat. Fiecare societate evaluează comportamentele membrilor săi în raport cu propriile criterii normative astfel încât aşa cum arăta celebrul filosof Blaise Pascal (1623-1662): „pungăşia, incestul, bătaia aplicată copiilor sau părinţilor, toate au fost plasate printre acţiunile virtuoase”. Caracterul relativ al definirii devianţei este bine exprimat de constatarea făcută de o serie de sociologi (Cohen, 1966, Clifford, 1977 şi Cusson, 1983) care au identificat doar patru tipuri de conduite reprimate în toate culturile: 1. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; 2. răpirea şi violul unei femei căsătorite; 3. omorul şi anume actul uciderii voluntare al unui membru al propriului grup; 4. furtul. Relativitatea devianţei face referire la trei lucruri diferite: 1). Un act va fi considerat deviant în funcţie de circumstanţele sociale în care are loc. Schimbarea contextului social în care are loc actul poate schimba şi semnificaţia actului respectiv. Astfel, spunea S. Rădulescu „uciderea unui soldat inamic pe timp de război este un comportament legitim, mai mult chiar autorul unui asemenea act poate fi chiar decorat pentru eroism. Dimpotrivă dacă acest act se produce în timp de pace şi victima este un membru al propriului grup autorul unui asemenea act va fi judecat pentru omucidere. Aşadar judecarea unui act ca fiind deviant sau nu poate fi desprinsă de situaţia în care se produce”. 2). Un act sau comportament poate fi calificata ca fiind deviant sau nedeviant în funcţie de statutul și rolul autorului. Astfel potrivit Lawrence Kohlberg lui S. Rădulescu (1999), într-o societate în care „sinuciderea este condamnată de prescripţiile morale sacrificiul căpitanului unui vas care preferă să moară odată cu navă decât să o abandoneze înainte de a salva pe ceilalţi membrii ai echipajului sau pasageri va fi considerat un act de eroism”. 20

Psihopedagogia devianței

Exemplu: Un alt exemplu în acest sens poate fi cazul delictelor comise de „gulerele albe” , delapidări, acte de corupţie etc. în care înalţi funcţionari ai instituţiilor publice vor fi trataţi cu clemenţă faţă de justiţie sau de alte agenţii de control social (S. Rădulescu). 3). Un act sau comportament poate fi de asemenea judecat ca fiind deviant sau nondeviant în funcţie de contextul cultural în care se produce. Exemplu: Un exemplu în acest sens este cazul consumului de droguri tolerat în China sau în cultura islamică şi prohibit în cultura occidentală şi cel al consumului de alcool unde situaţia este inversă. Ceea ce este considerat comportament deviant diferă mult de la o societate la alta şi de la un grup la altul în funcţiile de definiţiile adoptate. Anumite comportamente au un caracter universal în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat şi există conduite blamate şi sancţionate. Devianţa reprezintă o încălcare a standardelor morale absolute şi a naturii umane. În acest context, „atitudinea relativistă potrivit căreia normele şi valorile sociale sunt variabile şi depind de contextul cultural al societăţilor sau grupurilor umane este absolut necesară pentru a evita judecarea diferitelor culturi din prisma unui singur sistem valoric şi normativ şi pentru înţelegerea adecvată a societăţilor şi comportamentelor sociale” (S. Rădulecu, 1998). Relativitatea normelor, antrenează prin relativitatea criteriilor, distincția dintre drept și nedrept; deci o relativitate a devianței în acest sens, pentru a nu crea confuzie, trebuie făcute unele distincții : • un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situație și nu va fi condamnat în alte împrejurări; • un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul său rolul social al autorului; • devianța va depinde de contextul normativ în care apare.

SĂ NE REAMINTIM... Relativismul normelor și valorilor depinde de caracteristicile fiecărei societăți.

Caracteristicile sociologice ale deviantului 21

Psihopedagogia devianței

Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de specialitate – oferă date interesante pentru analiza și, mai ales, pentru evoluția fenomenului deviant. Este dificil să identifici tipurile de persoane care au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente rămân neînregistrate, deseori pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoarte diverse. De fapt, Departamentul de Justiție al Statelor Unite este de părere că ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raportează. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referă la cei care au fost prinși, iar în unele cazuri doar la cei care au fost condamnați. Prezentăm în continuare principalele criterii în funcție de care s-au realizat studiile pe această problematică (S. Rădulescu, 1989): Vârsta este un factor important asociat cu delincvența, respectiv cu comportamentul deviant. Persoanele cu comportamente deviante, respectiv delincvente sunt relativ persoane tinere; cei mai mulți fiind adolescenți sau puțin trecuți de 20 de ani. Este probabil ca delictele „gulerelor albe” să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă. Genul este, de asemenea, asociat cu devianța, respectiv delincvența. Bărbații comit delicte împotriva proprietății de aproximativ patru ori mai mult decât femeile și cam de nouă ori mai multe crime violente. Această diferență între ratele delictelor este datorată mai multor factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este în general, o infracțiune masculină, iar prostituția o infracțiune preponderent feminină. Pe măsură ce drepturile femeilor și ale bărbaților devin egale, s-ar putea ca diferența în ratele delictelor lor să scadă (A. Adler, 1979). Clasa socială joacă și ea un rol important în fenomenul devianței respectiv delincvenței. O mai mare parte dintre delincvenți, respectiv deviați aparțin clasei de jos mai degrabă decât cei din clasa mijlocie și cea de sus. Totuși, victimele crimelor de asemenea provin mai mult din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestați și condamnați este mai mare pentru cei din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor important în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infracțiuni de „stradă” (de exemplu: tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentru indivizii din clasa de jos. Pe de altă parte, delictele „gulerelor albe” sunt mai multe printre indivizii din clasele de mijloc și de sus. Rasa este implicată în devianță, respectiv delincvență în procente importante. Americanii africani sunt mult mai des arestați decât proporția lor din populație. În anul 1986, când aceștia constituiau 12% din populație, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietății și 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigații al Statelor Unite, 1987). Totuși, majoritatea criminalilor este provenită din rasa albă. De asemenea, există o relație între clasa socială și rasă care afectează rata criminalității. Americanii africani sunt mai des arestați decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delicte ale „gulerelor albe” este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.

UI1.7. FORMELE DE DEVIANȚĂ 22

Psihopedagogia devianței

Devianța este o noțiune studiată de psihologia socială, de sociologie, de criminologie etc. Această noțiune reprezintă în sensul său cel mai general, depărtarea indivizilor față de normele și valorile sociale. În orice societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de forme, mergând de la comportamentul „excentric”, definit prin gesturi „insolite”, dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncționale, aberante și delicvente, care aparțin sferei patologice a tulburărilor psihice. Diversitatea foarte mare de acte considerate deviante arată că din perspectiva indivizilor umani aproape orice tip de comportament poate fi considerat deviant. Într-o încercare de clasificare a comportamentelor deviante realizată pe baza consultării temelor abordate de sociologi, Maurice Cusson într-un articol publicat în Tratatul de sociologie, editat sub coordonarea lui Raymond Boudon (R. Boudon, 1989) identifică şapte mari categorii de devianţă: • • • • • • • Infracţiunile şi delictele; Sinuciderea; Consumul de droguri; Transgresiunile sexuale; Devianţele religioase; Bolile mentale; Handicapurile fizice

Pentru prezentarea diferitelor tipuri de devianțe s-a realizat o împărțire pe zece criterii a actelor deviante, după cum urmează: a). criteriul: gradul de implicare al voinței În primele abordări a naturii devianței, Maurice Cusson, inspirându-se, după cum singur recunoaște, din: Merton, Moscovici, Montanino și Sagarin, reține patru categorii de devianți, de la cel mai mult la cel mai puțin voluntar: 1. Devianții subculturali, „în fapt fiind vorba de indivizii care pun deschis în discuție legitimitatea normelor pe care le violează, străduindu-se și militând pentru promovarea unor norme și valori de substitut. Aici s-ar încadra: teroriștii, dizidenții și membrii unor secte religioase” (R. Boudon, 1989). 2. Transgresării reprezentați de devianții care violează deliberat o normă a cărei validate o recunosc și care o fac nu din principiu, ci din interes, din oportunism, lăsându-se predă pasiunii, majoritatea fiind de acest gen. 3. Indivizii cu tulburări de comportament, unde „caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus, și Cusson se referă la alcoolici și toxicomani care, cel puțin în primele faze ale evoluției lor se implică voluntar, dar, în urma instalării dependenței de alcool, respectiv de drog, încetează a mai fi complet liberi. De asemenea, are în vedere comportamentul persoanelor cu tulburări mentale, cum ar fi nevroza, sociopatia, tulburările de caracter” (R. Boudon, 1989).

23

Psihopedagogia devianței

4. Handicapații ar fi a patra categorie de devianți - surzi, orbi, bolnavii mentali cu

tulburări rezultate din leziuni organice, a căror interacțiune cu cei din jur primește caracterul involuntar, dar despre care Maurice Cousson este de părere că astfel de fenomene nu trebuie încadrate în domeniul devianței. b). criteriul: valabilitatea în timp și spațiu introduce două tipuri distincte de devianțe: 1. Devianța relativă o înțelegem în două sensuri. 1.1. acele tipuri comportamentale care într-o societate sau cultură sunt catalogate ca devianțe și chiar delincvențe, pe când în alte societăți și în alte culturi sunt acceptate ca absolut normale. Exemple (preluare R. Boudon, 1989): Forma de salut, prin strângerea vârfului nasului, în regiunea tibetană, este acceptată ca absolut normală în acea zonă, dar considerată devianță în lumea europeană. De asemenea, canibalismul a fost absolut normal în triburile care-l practicau, dar nu și în lumea civilizată. Homosexualitatea merge de la traiectul cu un pol total inacceptat la cel absolut normal, dacă avem în vedere că în unele orașe americane aproape jumătate din consilierii locali sunt homosexuali și chiar recunoscuți ca atare, iar în alte state este acceptată căsătoria între persoane de același sex, între cele două extreme există nuanțe intermediare, de la caz la caz. 1.2. în aceeași societate, aderarea unei persoane la exigențele grupului infracțional, derivate din orientarea lor specifică, valorică și normativă, nu este o devianță pentru așteptările acestui grup, dar este o devianță, chiar cu un grad de pericol social ridicat, prin raportare la normele și valorile societății totale. Mergând pe firul argumentației lui Maurice Cousson, relativitatea devianței este concepută sub trei aspecte: - „un act va fi condamnat dacă este într-o situație și nu va fi în alte împrejurări, cum este exemplul soțului care face dragoste cu soția sa, ori, dimpotrivă, același act practicat de unul din cei doi soți cu o altă persoană, într-un loc public sau când este vorba de un viol; - un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului sau, sugestivă fiind, în primul caz, sinuciderea dezaprobată, relativ curentă, sau, diametral opus, sinuciderea căpitanului unui vas care nu și-l părăsește pe timpul naufragiului, fiind chiar decorat pentru aceasta; - devianța depinde de contextul normativ în care apare, ceea ce este condamnat într-o cultură este tolerat în alta. Rezumând, considerăm că putem avea de-a face cu devianța relativă, doar atunci când cel puțin în raport cu un sistem precis și bine conturat de valori și norme, de așteptări ale unui grup social există o abatere din partea unui membru al său, în urma căreia există posibilitatea reacției prin sancțiuni negative din partea acelui grup”. 2. Devianța universală, în termenii lui Maurice Cousson, are în vedere „acel tip de comportamente care, cu foarte rare excepții, au fost întotdeauna și 24

Psihopedagogia devianței

pretutindeni prohibite, de factura: incestului, răpirii și violului unei femei căsătorite, omorul și furtul” (R. Boudon, 1989). c). criteriul: categoria de norme și valori lezate În baza acestui criteriu se descriu următoarele forme de devianță: 1. Devianța morală, „este manifestarea comportamentelor care se abat de la normele și valorile tipice moralei generale, de la modelul moral clădit pe acestea” (R. Boudon, 1989). 2. Devianța deontologică, pe care o înțelegem „ca un comportament ce vine în contradicție și încalcă normele de conduită și obligațiile etice specifice exercitării unei profesii, deci un tip distinct de devianță morală, particularizat. În literatura de specialitate am întâlnit această categorie de devianță sub genericul de „devianță funcțională", tradusă în abaterile de la normele și standardele de specialitate exercitării unei ocupații sau profesii. Este vorba despre precizarea acelor abateri de la regulile care privesc realizarea unui anumit rezultat și care provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective. Este vorba despre acele abateri disciplinare sau manifestări de incompetență sau incapacitate în exercitarea unei ocupații, îndeletniciri sau profesii. S-a optat pentru conceptul de devianță deontologică și nu de devianță funcțională, pentru a nu lăsa loc la dubii și confuzii, termenul din urmă putând sugera și alte aspecte comportamentale, nu neapărat legate de deontologia unei profesii, ci în referire la funcționalitatea, de ansamblu, a unui sistem sau subsistem dat” (R. Boudon, 1989). 3. Devianța contravențională, asociată „transgresării normelor juridice care statuează și sancționează diferite contravenții” (R. Boudon, 1989). 4. Devianța penală este „acel tip de devianță care se materializează în acte sau fapte care intră sub incidența reglementărilor juridice penale sau cu caracter penal” (R. Boudon, 1989). d). criteriul: factorii implicați, identifică următoarele forme de devianță (R. Boudon, 1989): 1. Devianța individuală, manifestată în și prin atitudinile și comportamentele unei persoane; 2. Devianța de grup, la care participă mai mulți indivizi, de genul grupurilor marginale, bandelor de răufăcători, etc. 3. Devianța organizațională, instituțională, „caracterizată prin carențele și disfuncționalitățile majore în organizarea și funcționarea unor organizații și instituții sociale date, de natura de a le abate grav, în integralitatea lor de la rațiunea, scopurile și obiectivele pentru care au luat ființă. Ar putea intra, aici, devianțele înregistrate la unele organizații civice, deturnate în integralitate de la munca lor inițială, statutul de organizare și funcționare nereprezentând altceva decât un paravan sub care se desfășoară cu totul alte activități decât cele nominalizate expres, situația fiind similară la așa-numitele „firme fantomă", „firme căpușe", întâlnite în sfera crimei organizate și marii criminalități 25

Psihopedagogia devianței

economico-financiare. Tot aici am putea localiza degradarea generalizată a puterii și autorității unor instituții politice și statale” (R. Boudon, 1989). e). criteriul: implicarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor față de norme, valori și așteptări Convingerile, sentimentele și atitudinile față de norme, valori și așteptări ale grupurilor de apartenență, precum și ale celor general acceptate în societate sunt cele care, în marea majoritate a situațiilor ghidează comportamentele. Totuși, sunt și cazuri în care există discrepanța între cele două dimensiuni, ceea ce ne determină să introducem următoarele categorii de devianțe, posibile: 1. Devianța autoimpusă, când persoana manifestă comportamente în baza convingerilor intime, a sentimentelor și atitudinilor proprii care o determină să considere ca așa trebuie să procedeze (R. Boudon, 1989); 2. Devianța de circumstanță, în care regăsim comportamente care contravin propriilor convingeri, sentimente și atitudini, fără o impunere din exterior, expresă, dar care se manifestă, totuși, din considerente de apartenență (R. Boudon, 1989). Exemplu: Cazul militarului care se înscrie în concepția șefului, realizând că, altfel, nu numai că nu suportă rigorile disciplinare, ci poate obține chiar beneficii în plan personal, fiind chiar promovat.
3. Devianța impusă, în care, practic, subiectul este forțat, realmente, să acționeze

contrar voinței sale, normelor și valorilor protejate legalmente (R. Boudon, 1989). Exemplu: Astfel, participarea unei persoane la un viol în grup deși nu a fost de acord cu aceasta ci forțată pentru a nu „vinde" pe ceilalți autori. f). criteriul: repetabilitatea, aduce în discuție două forme de devianță: 1. Devianța primară, constând în comportamentul unei persoane la un moment dat, dar care, pe tot parcursul vieții sale rămâne în continuare conformistă. Un astfel de comportament poate fi tolerat sau așa de bine ascuns încât publicul și factorii de control social instituționalizați nu iau cunoștință de el și, ca atare, nu reacționează în nici un mod; devianța primară, cea concretă, unilaterală și discretă (R. Boudon, 1989); 2. Devianța secundară, respectiv persistența în comportamente deviante, ceea ce facilitează, în mai mare măsură, depistarea și reacția față de autor, nuanțarea acestei reacții. „Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării și urmăririi va fi mai ridicată în etapa sentinței, severitatea pedepsei este puternic influențată de delictele trecute. Cu alte cuvinte, recidiviștii sunt tratați mai dur decât delincvenții aflați la prima condamnare" remarca Maurice Cousson, iar procesul de etichetare și 26

Psihopedagogia devianței

stigmatizare mai pronunțat, determinând un risc sporit de persistența în devianța și delincvența, după caz (R. Boudon, 1989). g). criteriul: modul de percepție și reacție față de devianță, vizează trei forme: 1. Devianța acceptată, cum ar fi comportamentul eroului, al unei celebrități politice sau culturale; 2. Devianța tolerată, de genul consumului de alcool, excesiv, dar episodic; 3. Devianța condamnată sau reprimată. h). criteriul: efectele sociale Clasificarea în funcție de acest criteriu pornește de la premisa că nu orice devianță față de normele și valorile sociale, față de așteptările unui grup sau unei colectivități mai largi este un rău și, în consecință există: 1. Devianța negativă căreia i se circumscriu comportamentele cantonate în sfera răului, din morala injustului sau nedreptului din drept (R. Boudon, 1989); 2. Devianța pozitivă care, deși contravine percepției generale asupra normativității, prin conținutul sau reprezintă un factor pozitiv, de genul comportamentului creator, inovator al oamenilor de cultură și știința, neînțeleși sau chiar contestați la un moment dat. Unii autori sunt de părere că aici se cantonează comportamentele care induc conotații pozitive valorizate superior în raport cu prejudiciile cauzate, printre care respingerea unor norme nefondate, clarificarea unor conținuturi normative inconștiente sau chiar contradictorii, ambigue etc (R. Boudon, 1989). i). criteriul: centrarea pe cultură sau pe individ O departajare a devianței după acest criteriu se întâlnește mai ales în lucrările de psihologie, reținându-se: 1. Devianța psihologică, care vizează Devianța de la norme în comportamentul individual, de exemplu: psihoticul, nevroticul, paranoicul etc.; 2. Devianța culturală, care interesează mai mult sociologii, ca urmare a abaterilor de la normele și valorile unei culturi date. Exemplu: Cele două categorii pot fi convergente, exemplul tipic fiind al politicianului radical, al cărui comportament reprezintă o răbufnire a unor puternice frustrări emoționale, acumulate și consolidate vreme îndelungată. j). criteriul: premeditarea Practica a dovedit-o că formele de manifestare ale devianței pot primi conturul și expresia: 1. devianței spontane, privită ca rezultat al unor exteriorizări comportamentale, pe moment, generate de efecte și emoții deosebit de puternice, mai puțin controlate rațional și de către voința, sau dimpotrivă (R. Boudon, 1989); 2. devianței premeditate, în care chiar dacă sunt prezente și elemente afective, prevalează cele raționale, scopurile și mobilurile fiind îndelung cântărite, la fel ca modurile de operare, una din formele cele mai expresive fiind crima organizată (R. Boudon, 1989). 27

Psihopedagogia devianței

Persoanele care pun în discuție legitimitatea normelor pe care le violează, militând pentru promovarea altor norme și valori substituente, cum este cazul teroriștilor, prin comportamentul lor se încadrează la (bifați în coloana de lângă):

Categorii de persoane Indivizi cu tulburări de comportament Transgresori Devianți subculturali Devianța relativă Devianța universală Devianța penală Devianța individuală Devianța de grup

Categorii de persoane Devianța autoimpusă Devianța de circumstanță Devianța primară Devianța secundară Devianța psihologică Devianța culturală Devianța spontană Devianța premeditată

REZUMATUL În debutul primei unități de învățare se realizează delimitarea conceptului de devianță, în sens foarte larg, ca abatere de la normele, comportamentele considerate „normale” pentru o societate. Pentru o mai mare precizie terminologică, specialiștii domeniului operează o împărțire a definițiilor în două mari categorii: definiții juridice și definiții sociale. Aprecierea a ceea ce este deviant sau nu, presupune operarea cu judecăți morale, judecăți care se realizează o legătură dublă: cu morala (cerințele și principiile morale ale societății) și cu realitatea faptelor. Dezvoltarea psihogenetică a judecăților morale a fost studiată de și care au elaborat o serie de stadii și niveluri pe care aceste judecăți le urmează pe parcursul ontogenezei. Teoria lui Jean Piaget se structurează pe patru stadii: stadiul egocentric, stadiul autorității, stadiul reciprocității și stadiul echității. Teoria lui Lawrence Kohlberg are doar trei niveluri: nivelul preoperațional, nivelul operațional și nivelul postoperațional, dar fiecărui nivel corespunzându-i câte două stadii. Caracteristicile devianţei se centrează pe trei elemente: circumstanţele sociale în care acestea se produc, statusul autorului actului deviant și contextul cultural. Formele fenomenului de devianță sunt prezentate utilizându-se o operare pe zece criterii de împărțire a actelor deviante. Pentru fundamentarea teoretică a conceptului de devianță, unitatea de învățare care urmează prezintă comparativ și termenii: delincvență, infracționalitate și criminalitate.

28

Psihopedagogia devianței

TESTUL DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1 1). Normei, conform lui Jean Piaget, i se descrie: doar o structură cognitivă doar o structură afectivă o structură cognitivă și o structură afectivă 2). Dezvoltarea judecăților morale, la copii, presupune: o fază heteronomă care precede faza autonomă o fază autonomă c) o fază heteronomă 3). Devianța este un fenomen prin care: a) se încalcă doar legea penală b) se încalcă comportamentele socialmente acceptate și dezirabile

a)

b)

TEMA DE CONTROL nr. 1 Elaborați un eseu (de maxim trei pagini) pe tema: Legătura dintre conduitele deviante și moralitate.

29

Psihopedagogia devianței

Unitatea de învăţare 2. DELINCVENȚA, INFRACȚIONALITATEA, CRIMINALITATEA
Cuprins UI2.1. Introducerea..............................................................................................................30 UI2.2. Competenţele unității de învățare – UI2...................................................................30 UI2.3. Delincvența...............................................................................................................31 UI2.4. Infracționalitatea.......................................................................................................32 UI2.5. Criminalitatea............................................................................................................35 UI2.6. Teoriile explicative ale devianței.............................................................................41 UI2.7. Rezumatul.................................................................................................................42 UI2.8. Testul de evaluare a cunoștințelor nr. 1....................................................................42

UI2.1. INTRODUCERE În această unitate de învățare se prezintă alte trei concepte legate de fenomenul deviaței: delincvența, infracționalitatea și criminalitatea. Delimitarea între aceste concepte specifice și devianță este dată pe o parte, de gradul de pericol social mult mai ridicat, și pe de altă parte, de efectele antrenate care atrag sau pot atrage reacții mult mai severe. Explicațiile pentru de ce oamenii se angajează în acte deviante aparțin domeniilor: biologiei, psihologiei, psihiatriei și sociologiei. Perspectivele: biologice, sociologice și psihiatrice-psihologice vor fi prezentate pe larg în finalul aceastei unități de curs.

UI2.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta: - Competenţe de analiză şi interpretare a conceptelor specifice: delincvență, infracționalitate și criminalitate, privite în raport cu devianța; Capacitatea de a analiza comparativ și exemplifica delincvența, infracționalitatea și criminalitatea; Capacitatea de sesiza aspectele caracteristice diferitelor forme de infracționalitatea, respectiv criminalitate; Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic constructiv.

30

Psihopedagogia devianței

Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 2 ore.

UI2.3. DELINCVENȚA Delincvența, infracționalitatea și criminalitatea sunt forme particulare de devianță, a căror specificitate va fi surprinsă în paginile care urmează. Delimitarea dintre ele și devianță este dată pe o parte, de gradul de pericol social mult mai ridicat, fiind lezate sau în stare de pericol iminent valorile cele mai înalte, considerate chiar fundamentale la nivelul societății globale și care, pe de altă parte, atrag sau pot atrage reacții mult mai severe, necesitând implicarea, de principiu, a factorilor de control statal. O prima remarcă, cu caracter general, este că noțiunile invocate au fost și încă mai sunt utilizate, de cele mai multe ori, într-o manieră interșanjabilă, „ceea ce produce o anumită confuzie". Mai mult chiar, deși, prin excelență, unul din termenii utilizați – delincvența – aparține sociologiei, în mod cu totul paradoxal el nu se regăsește în unele dicționare de profil, chiar și cele redutabile. Delincvența reprezintă, în viziunea unei părți dintre sociologii francezi, „ansamblul de infracțiuni criminale și delictuale privite în plan social" . Această definiție introduce două sintagme: „infracțiuni criminale" respectiv „infracțiuni delictuale". Se sugerează existența a concepte distincte, între care autorii acestora fac distincția cuvenită, în sensul că „delictul este, în materie de drept, mai puțin grav decât crima. El interesează prin caracterul său anumite tranșe de vârstă (vezi delincvența juvenilă) sau anumite medii de rezidență (urban, rural) apărând ca o consecință a disfuncționalităților unor elemente de bază a vieții sociale: familia, habitatul, șomajul, etc. Codurile penale din România anilor 1865, respectiv 1936 includeau în categoria infracțiunilor trei categorii de fapte, departajate prin gradul de pericol social și, implicit, prin severitatea pedepselor: contravențiile, delictele și crimele. Achim Mihu, preluând părerile unor sociologi americani, menționează că, atunci când se referă la delincvența juvenilă, are în vedere, în mod obișnuit, o persoană sub 16 sau 18 ani (vârsta depinde de legislația statului) care a fost arestată și găsită vinovată de un fapt pedepsit de lege, dar și o altă formă de delincvență, care este socotită drept o vină doar când este comisă de un minor și care se cheamă (status offense). Acesta din urmă include chiulul, fuga de acasă, comportamentul sexual nepermis, nerespectarea regulilor (incorigibilitatea).

Exemplu: A se vedea aici comportamentului lui Huckeberry Finn, din folclorul american.

31

Psihopedagogia devianței

Probabil, de la aceste considerente a pornit Ion Pitulescu în definirea termenului, astfel: „Prin delincvență juvenilă, se înțelege o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (omuciderea, fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școala, abandonul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni)". Spre deosebire de această accepțiune largă, alți autori înțeleg delincvența, ca formă particulară a devianței sociale, care include ansamblul manifestărilor antisociale care prezintă o periculozitate deosebită din punct de vedere al consecințelor lor și care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice penale . De asemenea, acești autori sunt de părere că delincvența numită și „devianță socială penală", se definește în raport cu relațiile și valorile sociale lezate, protejate prin normele juridice penale și nu în funcție de „eticheta" sau „reacția" membrilor societății față de un anumit tip de comportament. Se afirmă deci, posibilitatea unei distincții operaționale, context în care se vede delincvența ca însăși „sfera fenomenului delincvent", în aria căruia circumscriu „numai faptele antisociale săvârșite în mod real și concret într-o societate, fără a considera și acele fapte prevăzute ca infracțiuni de normele dreptului penal, dar care nu s-au produs sau săvârșit în realitate".

SĂ NE REAMINTIM... Delincvența este ansamblul faptelor ilicite care atrag sau sunt susceptibile să atragă răspunderea de natura penală precum și orice alte fapte care, într-o societate dată sunt considerate delicte, de genul delictului de status, la care s-a mai făcut trimitere (Codurilor penale române din anii 1865 și 1936).

UI.2.4 INFRACȚIONALITATEA
Infracționalitatea se impune a fi tratată începând cu noțiunea de bază definită în Codul penal. Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale ". Aspectele suplimentare, decurg din stipulația Art. 141 din același Cod Penal, care arată că „prin infracționalitate se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete", ceea ce elimină dubiile că prin infracțiune s-ar înțelege doar fapta prevăzută de Codul Penal, înțelegând să lase același câmp circumstanțial și în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în legile speciale, cu caracter penal, altele decât penale. Fără a intra în alte detalii explicative, acestea ținând de resortul disciplinei Drept penal - partea generală – s-ar putea reține, că una din formele infracționalității, pe care o denumim infracționalitatea normată reprezintă ansamblul faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală, susceptibile de atragere a răspunderii penale a autorilor lor, cu alte cuvinte totalitatea infracțiunilor din Codul penal și legile speciale, așa cum sunt reglementate juridic. 32

Psihopedagogia devianței

A fost introdusă sintagma „susceptibile de atragere a răspunderii penale", deoarece o astfel de răspundere nu este aplicabilă întotdeauna, de la regulă putând fi excepții în situațiile în care intervin condițiile înlocuirii răspunderii penale cu una administrativă, enumerate în Art. 90 din Codul penal. Prima se referă la: dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amenda ori s-au săvârșit infracțiunile de furt, abuz de încredere; înșelăciunile - în varianta alin.1 al Art. 215; delapidarea - în forma prevăzută la alin. 1 al Art. 2151; distrugerea, sub înfățișarea stipulată la alin. 1 al Art. 217; distrugerea din culpă, sub varianta incriminării sale în alin. 1 al Art. 219 și neglijența în serviciu, toate acestea numai dacă valoarea pagubei nu depășește 100.000 lei, cu o singura excepție, a neglijenței în serviciu, la care paguba se poate ridica până la maximum 500.000. Următoarele patru condiții sunt precizate la literele b), c), d) și e), din același Art. 90. Susceptibilitatea atragerii răspunderii penale derivă, în altă ordine de idei, din posibilitatea existenței cauzelor care o pot înlătura efectiv (amnistia - Art. 119; prescripția Art. 121; lipsa sau retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților - Art. 131, respectiv Art. 132 - în aceste din urmă două situații, doar în condițiile precis delimitate de Legea penală, minorii până la 16 ani, dacă se dovedește ca fapta a fost săvârșită fără discernământ). Nu în ultimul rând, este vorba de existența cauzelor care înlătură însăți caracterul penal al faptei, prevăzute la Art. 44 - 51 din Codul penal, respectiv: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția (involuntară), eroarea de fapt, precum și minoritatea, în acest din urma caz dacă este vorba de situațiile precizate în alineatul precedent. Se atrage atenția ca infracționalitatea, chiar în varianta formei sale de referință – infracționalitatea normată, nu trebuie confundată cu termenul de faptă prevăzută de Legea penală, ceea ce arată, explicit și Art. 181 din Codul penal, prin norma de la Alin.1, potrivit căreia „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de Legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni".

Exemplificați trei – patru acte considerate infracțiuni. Referindu-ne la acest ultim articol invocat, în doctrina actuală și recentele preocupări ale juriștilor se fac referiri, și pe bună dreptate, asupra inoportunității menținerii sale în Codul penal. Rigoarea unui astfel de cod obligă la a reține doar ceea ce este esențial pentru definirea infracțiunii, respectiv prevederile Art. 17, un adaos de tipul celui de la Art. 181 fiind nejustificat, din moment ce nu este vorba de infracțiune, faptele ce cad sub incidența acestuia din urma fiind orice altceva. Acest prim punct de vedere este mai mult juridic, putând exista și unul sociologic, care face trimitere, printre altele, la faptul ca menținerea Art. 181 ar echivala cu toate urmările sale, cel puțin parte din ele transgresând juridicul. Poate fi vorba, de exemplu, de impactul social deosebit de nociv asupra opiniei publice rezultat din aplicarea sa fără discernământ, pe o sfera largă și acolo unde se impunea efectiv un tratament penal 33

Psihopedagogia devianței

propriu-zis, percepția socială generând susceptibilitatea unor posibile acte de corupție, în raport cu personalul responsabil cu executarea legii ori cu înfăptuirea actului de justiție. A doua formă a infracționalității, pe lângă cea normată, este dată de fenomenul infracțional propriu-zis, care interesează, în particular, sociologia juridică. Înainte de a preciza conotația care îi este atribuită se are în vedere stipulația prevăzută în alin. 2 al. Art. 17 din Codul penal, potrivit căreia „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale". Apelând la folosirea principiului per a contrario, pe marginea acestor prevederi, ar rezulta, implicit, că dacă nu există temei al răspunderii penale, deci dacă ar interveni una din situațiile de înlocuire sau de înlăturare a acesteia, ori cel puțin una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, sau aplicabilitatea prevederilor Art.181 din Codul penal, nu mai avem de-a face cu o infracțiune, care să intre sub incidența fenomenului infracțional, ci de o simpla faptă prevăzută de legea penală, pe care urmează să o încadrăm, după caz, în genericul devianță sau alte forme de înfățișare a acesteia. Pornind de aici, într-o prima variantă, am putea defini fenomenul infracțional numai în sensul de totalitate a infracțiunilor așa cum sunt definite în Codul penal și în celelalte legi cu caracter penal, precum și cele efectiv produse într-un spațiu geografic și pe o perioadă delimitată, respectiv a faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție, prevăzute de legea penală și în baza cărora există temei real pentru antrenarea răspunderii penale a autorilor lor. Dar, lucrurile nu stau tocmai așa și observăm aceasta urmărind operaționalizarea conceptului prin prisma altor indicatori și, mai ales, variabile, care practic, intră în fenomenul infracțional, și anume: • toate faptele pentru care, în temeiul Art. 90 din Codul penal, instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ; • fapta prevăzută și sancționată de Legea penală, dar pentru care a intervenit amnistia, care înlătură răspunderea penală sau, dacă intervine după condamnare, înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării; • fapta prevăzută și sancționată de Legea penală, în legătură cu care a intervenit prescripția.

SĂ NE REAMINTIM... Infracțiunile reprezintă totalitatea faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție, prevăzute de legea penală și în baza cărora există temei real pentru antrenarea răspunderii penale a autorilor lor.

34

Psihopedagogia devianței

UI.1.5. CRIMINALITATEA Noțiunea de criminalitatea, la rândul său, este destul de nuanțată ân definire de la un autor la altul. Câteva trimiteri și comentarii sunt bine-venite în acest sens. Astfel, pentru Sorin Rădulescu, criminalitatea este „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenția forței coercitive a statului". Se pune totuși problema unei nuanțări. Prima, trimiterea ar putea fi la sintagma: „manifestărilor antisociale" - care sugerează, că acestea nu trebuie confundate cu manifestările asociale (de tipul comportamentului unui nebun, care se comportă ca atare). Același comportament, dacă lezează valori ocrotite penal, nu mai este asocial, ci antisocial și intră în sfera criminalității, nu însă și a infracționalității, pentru că lipsește unul din elementele fundamentale – vinovăția.

Exemplu: Un omor comis de către un nebun rămâne tot o crimă. Se mai pune problema, față de definiția formulată de Sorin Rădulescu, că pentru a evita orice fel de confuzii, era mai potrivit ca sintagma „care încalcă prevederile înscrise în norma de drept", să se fi raportat la norma de drept penal sau cu caracter penal, chiar dacă formularea anterioară – „manifestări antisociale" - o presupune, implicit, cu atât mai mult cu cât și fenomenul contravențional poate fi încadrat la manifestări antisociale. La un cu totul alt pol se situează R. Vouin și L. Léauté, care consideră că „infracționalitatea este un ansamblu de fapte, în timp ce crimele care o compun sunt acte periculoase comise de un singur individ sau de mai mulți". În limbajul comun, criminalitatea, cel puțin la noi în țară, este asociată, deseori, doar cu unele infracțiuni, comise cu înaltă violență, în particular cu omuciderea, sub toate formele sale incriminate de Legea penală - omorul (propriu-zis) - Art. 174; omorul calificat (Art. 175); omorul deosebit de grav (Art. 176); pruncuciderea (Art. 177) și uciderea din culpa (Art. 178).

Explicați diferența specifică între conceptele: devianță, delincvență, infracționalitate și criminalitate. Având în vedere toate aceste nuanțe, se poate aprecia că criminalitate – în sensul ei larg - reprezintă totalitatea încălcărilor normelor juridice penale și cu caracter penal, indiferent dacă există sau nu condiții pentru înlocuirea răspunderii penale ori cauze pentru înlăturarea acesteia (amnistia, grațierea, prescripția, lipsa plângerii prealabile și împăcarea parților, reabilitarea) sau poate interveni aplicabilitatea prevederilor Art. 181 Cod penal, după caz, exceptând faptele prevăzute de Legea penală care au fost comise în împrejurările existenței a cel puțin uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei 35

Psihopedagogia devianței

(legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt și iresponsabilitatea). Cu alte cuvinte, „concepem termenul de criminalitate într-o accepțiune mai largă decât infracționalitatea, dar mai restrânsă decât delincvența și ca o componentă a devianței, ca o formă particulară a acesteia din urmă, marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv”. Prin raportare la faptele prevăzute de Legea penală, comise în împrejurările a cel puțin uneia din cauzele care le înlătură caracterul penal, reținem că acestea nu numai că nu intră în categoria criminalitate, și nici în cea de delincvență, ci aparțin, poate, cel mult conceptului de devianță. „O oarecare rezervă care decurge din sintagma anterioara – „poate cel mult" - o avem deoarece dacă, pe de o parte, înțelegem comportamentul deviant ca unul „care se abate de la sau intră în conflict cu standardele care sunt acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social", iar pe de altă parte, ca însăși stipulațiile Codului penal, relative la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă, la rândul lor, astfel de standarde, atunci, în mod logic, chiar în împrejurările existenței unor asemenea cauze, nu ar mai trebui incluse nici în perimetrul devianței” (R. Rădulescu, 1989). În schimb, dacă vedem devianța în termenii, utilizați în unele dicționare, ca fiind „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup particular", am putea să includem în ea faptele penale menționate la alineatul precedent. Revenind la raportul dintre criminalitate și infracționalitate, ca fenomene sociale reale și nu ca aspecte pur conceptuale, se poate spune că o relativă confuzie decurge din accepțiunea criminalității ca ansamblu de infracțiuni comise într-un spațiu și o perioadă, determinate. Fapta unei persoane care deși este prevăzută de Legea penală, dar prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile ocrotite de lege și prin conținutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanță și nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, motiv pentru care, pe fondul comiterii sale, procurorul a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ, prevăzută în Codul penal, se încadrează la: ………………………… Se folosește frecvent un alt concept corelat criminalității, cel de „rata criminalității", acceptată ca fiind numărul de infracțiuni raportat la populația dată, de regulă la o sută de mii de locuitori. D.P. Banciu, S.M. Rădulescu și M. Voicu, referindu-se la fenomenul delincvent (pe care-l utilizează sinonim cu cel infracțional) și folosind drept criterii de separare săvârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale comise de diferiți indivizi, identifică următoarele forme ale acestuia, forme pe deplin valabile și în cazul criminalității, cu anumite rezerve: a). delincvența reală, denumită în realitate, „cifra neagră a delincvenței”, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau au avut loc în realitate", nu și infracțiunile contabilizate în evidențele Poliției, fie ele chiar la etapa „soluționate" și nu la etapa înregistrate, chiar dacă, în linii generale se acceptă ideea că astfel de statistici sunt mai apropiate de realitate decât cele ale Ministerului Justiției (absolvirea de răspundere penală poate interveni, exclusiv din lipsa unui probatoriu adecvat, deși infracțiunea s-a produs efectiv). „Dacă am accepta, de principiu, prima parte a enunțului, 36

Psihopedagogia devianței

partea a doua poate fi respinsă categoric, fie și numai pentru că ea a fost preluată, nejustificat, și de alți autori, aproape identic, de genul „delincvența reală”, adică aceea săvârșită efectiv, alcătuită din multitudinea încălcărilor antisociale penale care s-au produs în realitate. În criminologie și chiar în sociologia devianței și delincvenței se utilizează, într-adevăr, un concept, care nu este denumit „cifra neagră a delincvenței", ci este denumit „cifra neagră a criminalității", și într-un sens cu totul diferit de cel mai sus - ansamblul infracțiunilor săvârșite, dar încă nedescoperite de către responsabilii cu executarea și/sau aplicarea legii, cu înfăptuirea actului de justiție” (I. Buș, 2003); b). delincvența descoperită, reprezentată numai de acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite, care a fost identificată de către organele specializate ale societății; c). delincvența judecată sau legală este reprezentată de acea parte din delincvența descoperită, care ajunge să fie judecată și sancționată de către instanțele specializate ale statului (I. Buș, 2003); Pe lângă această clasificare mai întâlnim în legislație și în literatura de specialitate o alta, aflată în legătură cu infracționalitatea și criminalitatea, în accepție mai restrânsă, pornind tot de la considerarea acestora mai mult ca fenomen juridic. Este vorba de tipologia infracțiunilor din Codul penal care, în cazul României include: infracțiunile contra siguranței statului; contra persoanei; contra patrimoniului; contra autorității; infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege; infracțiuni de fals; infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice; infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială; infracțiuni contra capacității de apărare a României; infracțiuni contra păcii și omenirii. Pornind de definirea delincvenței (în cazul nostru a criminalității) în termenii solicitărilor și controlului social, precum și de la criteriul conținutului faptelor penale și al modalității principale de determinare a responsabililor cu aplicarea legii în demersul lor de descoperire și instrumentare a infracțiunilor, modalitate regăsită frecvent în practica Poliției, se poate vorbi despre clasificarea fenomenului social al criminalității în (I. Buș, 2003): a). criminalitate de natură economico-financiară și alte fapte penale, care, de regulă, se caută și nu se reclamă. Este genul evaziunilor fiscale, delapidărilor, contrabandei, tuturor formelor de manifestare a actelor și faptelor de corupție, spălării produselor infracțiunilor etc., marea lor majoritate vizând, deci, raporturi juridice conexe proprietății, dar nu numai și nu obligatoriu toate astfel de raporturi; b). criminalitatea de natură judiciară care de regulă se reclamă, regăsind, aici, în principal infracțiunile contra persoanei, în particular cele comise cu violență, dar și așa numitele infracțiuni „mărunte" care, totuși, prin prezența și frecvența lor afectează alte categorii de drepturi ale persoanei, gradul de siguranță civică, începând cu furturile din buzunare și din locuințe, furturile în dauna proprietății private, furturile de și din autoturisme, cu un profund impact negativ în opinia publică, implicit în imaginea acesteia asupra instituției Poliției. c). criminalitatea (în accepțiune restrânsă infracționalitate) de altă natură, decât primele două enunțate, cum ar fi cea care împiedică înfăptuirea justiției. La intersecția dintre delincvența descoperită și cea judecată, reținute de D.P. Banciu, S. Rădulescu și M. Voicu, mai poate fi introdus un alt tip distinct, denumit „criminalitatea gri", în contextul căreia 37

Psihopedagogia devianței

înțelegem să includem totalitatea faptelor penale descoperite care, însă, nu și-au regăsit finalizarea prin judecare și condamnare, fiind, practic, în curs de soluționare, fie în stadiul de urmărire penală, fie în cel de judecată, existând multe posibilități, ulterioare - retragerea plângerii prealabile, împăcarea parților, condamnarea sau nu, în final etc. O altă categorie de criminalitate, la îmbinarea între perspectiva juridică și cea sociologică, este așa-numita „criminalitate a gulerelor albe", reținută ca atare, mai ales în lucrările de specialitate americane, care are în vedere trimiterile la autorii de infracțiuni cu gulere scrobite, respectiv persoane demne, aparent, de toată considerația și respectabilitatea, prin status-rolurile înalt deținute și exercitate, prin onorabilitatea, aparența, dar sub acoperirea cărora săvârșesc, practic, o gamă de infracțiuni din cele cu un grad de pericol social foarte ridicat. Exemplu: Se poate face referire la realitatea românească, de exemplu: parlamentari, înalți funcționari publici și guvernamentali, personalități politice. După criteriul intitulat „modus operandi" (modul de operare) există o varietate de acte criminale, care se încadrează în accepțiunea mai restrânsă de infracționalitate, ceea ce interesează, în particular, sociologia juridică. Aceste forme sunt: criminalitatea cu violență și criminalitatea fără violență, cu urmările lor specifice în planul lezării unui anumit tip de raporturi și valori sociale, ambele fiind receptate nu numai ca fenomene juridice, ci și sub dimensiunea lor de fenomene sociale. În funcție de forma de vinovăție, criminalitatea se subdivide în criminalitatea comisă cu intenție și cea din culpă (I. Buș, 2003). Ne oprim și asupra unui alt tip de criminalitate. Este vorba de criminalitatea falsă (sau falsificată), în care vedem, pe de o parte, fie acele situații în care, realmente, nu s-a comis nici o infracțiune, dar prezumtivul autor, ajunge să fie condamnat pentru greșelile persoanelor responsabile cu aplicarea legii, reprezentanților parchetului și ai justiției, fie acea infracțiune s-a comis, dar în locul adevăratului autor ajunge să fie condamnat un cu totul altul, care își asumă responsabilitatea, voit sau la presiuni ilegale (I. Buș, 2003) . Exemplu: Pentru ultima variantă, să ne imaginăm două scenarii posibile, din păcate întâlnite în realitate (I. Buș, 2003): 1). - tatăl își asumă responsabilitatea și răspunderea unui omor deosebit de grav comis asupra soției, în realitate săvârșit de către copilul ambilor soți; 2). - sugerarea asumării de către un autor real de infracțiuni de furturile de biciclete, comise în mod repetat, și în număr foarte mare, a încă unei asemenea fapte (nesăvârșită de el în realitate), de către organele de urmărire penală, în ideea de a nu mai fi tracasați pentru nesoluționarea unei asemenea fapte, de către eșaloanele superioare, înregistrată, la categoria faptelor cu autori necunoscuți. Cel vizat acceptă, deoarece realizează faptul că nu i se adaugă nimic în plus la pedeapsa care urmează să fie pronunțată de către instanța de judecată. Implicațiile care apar: în prima situație, adevăratul vinovat scapă de rigorile legii, ceea ce nu este corect juridic și moral. În cea de-a doua situație, lucrurile negative 38

Psihopedagogia devianței

merg mai departe, afectând imaginea, prestigiul, autoritatea, în ultimă instanță, a instituției de Poliție, în integralitatea sa, cel în cauză nefăcând distincția între cadrul de poliție concret (omul din instituție) și instituția reprezentată.

La finalul tipologiei criminalității va fi abordată categoria „crima organizată" tocmai pentru a atrage atenția asupra faptului că aceasta îngrijorează, în cel mai înalt grad, factorii politici și guvernamentali, opinia publică, de la nivel național, regional european și mondial, ceea ce a determinat căutări pentru a se găsi răspunsuri pe măsura evoluției, formelor de manifestare și, mai ales, urmărilor produse sau prevăzute. Apărută, inițial, sub forma unor fapte sociale manifeste, cu o specificitate aparte, apoi ca un concept mai mult sociologic decât juridic, crima organizată este și în prezent abordată nuanțat în plan doctrinar, al documentelor de orientare în politica penală și chiar în reglementările propriu-zis juridice, nemaivorbind de dimensiunea praxiologică, preventivă și de reprimare (I. Buș, 2003). Semnalele certe privind extinderea și diversificarea formelor de manifestare ale crimei organizate, ca fenomen național și cu ramificații internaționale, care s-a regăsit într-un număr din ce în ce mai mare de state, au determinat ca subiectul să fie analizat la cea de-a V-a Conferință a O.N.U. privind prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, finalitatea traducându-se într-o rezoluție specială – „Crima, ca formă de afaceri". În conținutul rezoluției în cauză s-au introdus patru criterii în baza cărora să poată fi definit acest fenomen social global, și anume: • scopul: obținerea de câștiguri substanțiale; • legăturile sunt bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului infracțional; • specificul: folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților; • nivelul: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate. La Conferința Mondială la nivel ministerial asupra crimei organizate, care a avut loc în intervalul 21-23 noiembrie 1994, la Neapole, în cadrul căreia s-au jalonat câteva repere cheie vizând definirea crimei organizate și factorii care concură la extinderea sa la nivel transnațional, valabile și astăzi. Se reține că termenul de „crimă organizată" denotă o activitate care presupune un grad semnificativ de cooperare și organizare de natură să conducă la obținerea de bunuri sau servicii ilicite. De asemenea, crima organizată a fost concepută ca presupunând experiența antreprenorială, specializarea considerabilă, capacitatea de coordonare, utilizarea violenței și corupției pentru a facilita desfășurarea activităților. Experții în materie manifestă preocupări pentru surprinderea caracteristicilor universului acestui fenomen, în principal vizând (I. Buș, 2003): mărimea grupurilor criminale; structura și coeziunea lor internă; organizarea ierarhică; flexibilitatea și reacția rapidă; domeniile de specializare (droguri, prostituție, infracțiuni financiare și economice, etc.). Principalele amenințări pe care le vizează sunt la adresa: • securității naționale și internaționale; • stabilității sociale; • autorităților politice și legislative pe care le subminează; 39

Psihopedagogia devianței

coruperii și compromiterii instituțiilor economice și sociale și a structurilor democratice.

Secția „crimă organizată" din cadrul Diviziei Cercetări Penale a Poliției din Washington, S.U.A., într-un studiu din anul 1990, când vorbea de „crimă organizată” se referea la „orice grupare structurată în ideea înfăptuirii unei activități conspirate și constituite având ca principal scop obținerea unui profit”, crima organizata fiind „cancerul perfid care vlăguiește puterea societății americane, amenință integritatea guvernului, determină creșterea taxelor și periclitează siguranța personală a cetățenilor". Olandezul G.M. de Vries, membru în Parlamentul European a afirmat: „chiar înainte să se desființeze controalele de frontieră între țările membre ale Uniunii Europene, crima organizată penetrase multe granițe naționale. Așa de mult a crescut nivelul activităților infracționale transfrontaliere, încât astăzi Europa este confruntată cu un echivalent modern al celor zece plăgi biblice, constând în tot atâtea plăgi ale planetei: comerțul cu droguri; frauda; traficul de arme; contrafacerile și pirateria; contrabanda cu țigări; emigrarea ilegală; furturi de mașini; traficul ilegal de deșeuri și, în sfârșit, terorismul", iar sociologul italian Pino Arlacchi aprecia că „injectarea zilnică pe piața eurodolarilor a banilor negri generați de activitățile economice ilegale ale crimei organizate și sporirea valorii banilor spălați prin operații speculative - iată scenariul financiar general care constituie cauza destabilizării globale". Fostul șef al serviciilor franceze de informații externe, amiralul în rezervă Pierre Lacoste a mers până acolo încât a relaționat crima organizată cu filosofia drepturilor omului, susținând că „excesiva atenție acordată drepturilor personale reprezintă un important factor de vulnerabilitate al societăților occidentale dezvoltate. Câteva exemple de acțiuni de tip mafiot demonstrează ca răufăcătorii sunt în stare să obțină avantaje din aceste aspecte de vulnerabilitate, penetrând prin corupție structurile democratice". Simptomatice pentru registrul estimativ al crimei organizate sunt cele reținute de către Rowan Bosworth Davies și Graham Slatmarek, în lucrarea lor „Money Laudering" (1994), potrivit cărora „Noile piețe pentru tehnologia europeană și americană și pentru bunurile de larg consum, care s-au deschis brusc în fostele țări comuniste, nu fac excepție de la ofensiva crimei organizate". Toate acestea reprezintă semnale certe de îngrijorare, cărora le mai adăugăm doar faptul că s-a ajuns până acolo încât să se afirme că „asistăm la nașterea celei de-a patra puteri în stat - crima organizată" și că „crima organizată este unul din prețurile pe care societatea trebuie să le plătească pentru democrație. Dar ea trebuie să facă în așa fel încât acest preț să fie cât mai puțin dureros". Încheiem această temă prin redarea unei forme grafice care permite reliefarea bogăției sferelor de cuprindere și eventuala relaționare a conceptelor de devianță, delincvența, criminalitate și infracționalitate.

40

Psihopedagogia devianței

U.I.2.6. Teoriile expilcative ale devianței La întrebarea „De ce oamenii se angajează în acte deviante?”, răspunsurile s-au situat de la perspectivele biologic, psihologice și psihiatrice până la cele sociologice. Aceste explicații diferite își au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele comportamentului uman, ci și la modul în care comportamentul deviant ar putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi prezentate separat. Pentru o înțelegere mai bună vă propunem o prezentare succintă a principalelor teorii asupra fenomenului devianței (vezi Tabelul nr. 2.1). Tabelul nr. 2.1. Principalele teorii asupra devianței Tipul teoriei TEORII BIOLOGICE TEORII SOCIOLOGICE
• • •

Teoria
Teoria criminalului înnăscut Teoria eredității Teorii ce conturează tipologii

• • • • • • • • • •
• •

Asocierea diferențială Teoria dezorganizării sociale Teoria transmiterii culturale Teoria reacției la frustrare Teoria oportunităților diferențiale Teoria controlului Teoria situațională Teoria anomiei (tensiunea structurală) Teoria conflictului Teoria etichetării (teoria reacției sociale)
Teoria psihiatrică Teoriile personalității

TEORII PSIHIATRICE și PSIHOLOGICE

SĂ NE REAMINTIM... Criminalitatea poate fi privită într-o accepțiune mai largă decât infracționalitatea, dar mai restrânsă decât delincvența și ca o componentă a devianței, ca o formă particulară a acesteia din urmă, marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv.

41

Psihopedagogia devianței

REZUMAT Devianţa se referă la încălcarea normelor sociale; nu se limitează la normele legale, înglobând toate deviaţiile posibile. Acest fenomen se poate înţelege numai într-un context social. Pe lângă aspectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator al vieţii sociale (E. Durkheim). Devianţa întăreşte conformarea şi certifică normalitatea. Delincvenţa se referă la încălcarea normelor legale, a legilor scrise. Aceasta are o dimensiune statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală. Delincvenţă poate fi de trei tipuri: reală (cunoscută şi sub denumirea de cifra neagră a criminalităţii. Se referă la toate actele şi faptele antisociale interzise prin lege, indiferent dacă sunt descoperite sau pedepsite); descoperită ( doar acele fapte care sunt descoperite) și judecată (doar cea sancţionată conform normelor legale). Infracțiunile reprezintă totalitatea faptelor care prezintă pericol social, săvârșite cu vinovăție, prevăzute de legea penală și în baza cărora există temei real pentru antrenarea răspunderii penale a autorilor lor. Criminalitatea poate fi privită într-o accepțiune mai largă decât infracționalitatea, dar mai restrânsă decât delincvența și ca o componentă a devianței, ca o formă particulară a acesteia din urmă, marcată, în principal, prin gradul de pericol social mai ridicat, prin valorile periclitabile ori lezate efectiv. Pentru aprofundarea conceptelor este necesară studierea teoriilor devianței. Explicațiile pentru de ce oamenii se angajează în acte deviante aparțin domeniilor: biologiei, psihologiei, psihiatriei și sociologiei. Perspectivele: biologice, sociologice și psihiatricepsihologice au fost prezentate pe larg în finalul aceastei unități de curs.

TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1 1. Fapta unei persoane care deși este prevăzută de Legea penală, dar prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile ocrotite de lege și prin conținutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanță și nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii, motiv pentru care, pe fondul comiterii sale, procurorul a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ, prevăzută în Codul penal, se încadrează la: ………………… 2. „Cifra neagră a criminalității" reprezintă: a) totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis în realitate b) totalitatea manifestărilor antisociale, cu același caracter penal care s-au comis în realitate dar, încă, nu au fost descoperite de organele îndrituite ale statului c) ansamblul faptelor antisociale săvârșite care au fost identificate de către organele specializate ale statului. 3. „Criminalitatea gri" este dată de: a) infracționalitatea legală, față de care instanțele de judecată s-au pronunțat cu soluții b) totalitatea faptelor penale descoperite, dar încă nefinalizate prin instrumentare, judecare și condamnare, fiind pe rol

42

Psihopedagogia devianței

4. În cursul anului 2002, Parlamentul României a ridicat imunitatea unui parlamentar, la propunerea ministrului de justiție, pentru a se putea continua cercetarea penală asupra sa, deoarece se presupunea că acesta și-a înscenat furtul autoturismului de lux din proprietate, achiziționat nu de mult timp, pentru a încasa contravaloarea asigurării acestuia, în condițiile în care deja două persoane au fost condamnate în cauză. În eventualitatea că cercetarea penală va confirma înscenarea respectivului furt și înstrăinării ilegale, cu ajutorul unor complici ai parlamentarului, iar instanța de judecată se va pronunța în același sens, reținând, printre altele, și că toate persoanele în cauză aparțin unei filiere care, de mai mult timp, a furat și valorificat, autoturisme de lux provenite din străinătate, vă rugăm să vă pronunțați, în scris, în care din categoriile de criminalitate de mai jos, se pot încadra faptele de mai sus: - criminalitatea legală............................................................. 1 - criminalitatea organizată...................................................... 2 - criminalitatea „gulerelor albe"..............................................3 - criminalitatea descoperită.....................................................4 - criminalitatea gri...................................................................5

43

Psihopedagogia devianței

Unitatea de învăţare 3. DELINCVENȚA JUVENILĂ

Cuprins UI3.1. Introducerea..............................................................................................449 UI3.2. Competenţele unității de învățare – UI4.......................................................440 UI3.3. Delimitările conceptului: delincvență juvenilă.............................................453 UI3.4. Etiologia delincvenței juvenile.....................................................................484 4.4.1. Cauze de nivel societal......................................................................494 4.4.2. Cauze de nivel psihosocial.................................................................505 4.4.3. Cauze de nivel psihoindividual..........................................................605 3.5. Rezumatul.........................................................................................................649 3.6. Testul de autoevaluare nr. 2.............................................................................649

UI3.1. INTRODUCERE În această unitate de curs urmează a fi tratată problematica delicată a delincvenței juvenile. Cea mai mare parte a unității de învățare este dedicată cauzelor care stau la baza fenomenului delincvenței juvenile. Vor fi abordate cele trei tipuri principale de cauze: cauzele de nivel societal (macrosocial), cauzele de nivel psihosocial (microsocial) și cauzele de nivel psihoindividual.

UI3.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta: - Capacitatea de a identifica elementele caracteristice ale principalelor definiții asupra conceptului existente în domeniu; Competenţe de analiză și interpretare critică a principalelor trei mari cauze care pot sta la baza fenomenului delincvenței juvenile; Capacitatea de a creiona aspectele educative negative prezente în mediul familial; Capacitatea de a elabora un program educativ destinat familiilor în 44

Psihopedagogia devianței

vederea prevenției fenomenului delincvenței juvenile; Capacitatea de a susține argumentat necesitatea coroborării factorilor macro-, micro- și a celor individuali în manifestarea conduitelor specifice delincvenței juvenile. Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic constructiv.

-

Durata medie de parcurgere a celei de a treia unităţi de învăţare este de 4 ore.

UI3.3. DELIMITĂRILE CONCEPTULUI: DELINCVENȚA JUVENILĂ Delincvența juvenilă, conform lucrărilor de specialitate, ar putea fi la fel de veche ca și modalitățile de maltratare a copilului. Una dintre practicile cele mai grave de maltratare a copilului (pentru perioada timpurilor noastre) a fost infanticidul – uciderea deliberată a copilului. Asemenea practici au fost identificate în perioada antichității atât în zone din Grecia, Roma, Orientul Mijlociu sau la celți ori popoarele scandinave. Astfel, în perioada 7000 î.e.n. – 1843 e.n., copiii nou-născuți erau aruncați în râuri, în grămezi de bălegar, lăsați să fie mâncați de animale sau chiar erau sacrificați în cadrul ritualurilor religioase (T.L. Empey, 1982). Revenind la delincvență, mai precis la noțiunea de delincvență, specialiștii în domeniu apreciază că aceasta este relativ nouă, căci spun ei noțiunea nu a fost mult utilizată înaintea secolului al XIX-lea. În ceea ce privește fenomenul de delincvență juvenilă, aceasta este un „fenomen social nou” (T.L. Empey, 1982, p.2), până la sfârșitul secolului al XX-lea nefiind înființate instanțele speciale pentru minori. Poate părea o contradicție cu ceea ce s-a afirmat în paragraful anterior referitor la vechimea delincvenței juvenile. Adevărul este că deși acte infracționale comise de copii au existat de-a lungul timpului, aceste acte nu au fost mereu considerate ilegale și nu au fost numite întotdeauna delincvențe. De aceea secolul al XX-lea este perioada de timp în care vorbim concret de păreri convergente în problematica acestui domeniu. Etimologia termenului: în limba latină expresia este delinguere juveni iar în limba franceză: delinquance juvenile. Părerile în domeniu se îndreaptă spre o definire noțiunii de delincvență juvenilă, în forma: „ansamblul abaterilor și încălcărilor normelor sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani”. Definiția ridică problema lămuririi a încă unui termen : minorul. Astfel, din punct de vedere juridic, este necesară delimitarea subcategoriilor din cadrul categoriei mai largi denumită: categoria minorilor. În funcție de prezența/absența discernământului (discernământul fiind facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare) au fost identificate trei subcategorii: 45

Psihopedagogia devianței

minorii cu vârstă până la 14 ani. Aceștia nu răspund penal, chiar dacă vor comite infracțiuni. Se consideră că ei nu au discernământ. o minorii cu vârstă între 14 și 16 ani. Ei au răspundere juridică limitată, numai dacă numai dacă se stabilește existența discernământului la expertiza medicolegală psihiatrică – conform Art. 99 din Codul penal. o minorii cu vârstă între 16 și 18 ani sunt cei care răspund în fața legii, considerându-se că ei au discernământ. Chiar dacă au discernământ, pentru aceștia, modul de sancționare și cel de executare a pedepselor se deosebește de cele folosite pentru infractorii adulți.
o

Exemple: Se poate spune că până la vârsta de 18 ani persoana care comite fapte ilegale, se impune a fi tratată mai mult ca delincventă decât ca o personalitate criminală, deoarece persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte (18 ani). Motivul principal îl constituie imposibilitatea asumării responsabilității depline precum în cazul adultului. Schițarea unui posibil profil psihologic al minorului delincvent este oferită de P. Popescu-Neveanu în Dicționarul de psihologie (1981). Principalele caracteristici ale unui astfel de profil sunt: • înclinația către agresivitate (latentă sau manifestă). Aceasta poate fi acompaniată de ostilitate și de negare a valorilor acceptate de societate la acel moment-dat; • instabilitate emoțională care poate avea la bază carențe educaționale și/sau instabilitatea Eului; • inadaptarea socială care poate proveni dintr-un sentiment de insecuritate, pe care copilul vrea să-l suprime; • conduita duplicitară; • dezechilibru existențial. Un remarcabil studiu comparativ întreprins de S. Sheldon, E. Sheldon și E. Gluck (1950) pe un lot de 500 minori delincvenți, respectiv un lot asemănător ca număr de minori nondelincvenți. Loturile aveau o compoziție asemănătoare din punct de vedere al vârstei, sexului, statutului socio-economic, apartenenței etnice etc. Studiul interdisciplinar a evidențiat următoarele trăsături ale minorilor delincvenți comparativ cu trăsăturile minorilor nondelincvenți: • din punct de vedere fizic: minorii delincvenți au, cei mai mulți, constituție mezomorfică: solizi, forță musculară mare; • din punct de vedere temperamental sunt, ai ales: energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți, agresivi, distructivi, chiar sadici; • din punct de vedere psihologic, au exprimări directe, atitudini ostile, sfidătoare, plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânați, dornici să se afirme în grup, au spirit de aventură, sunt neconvenționali, de cele ai multe ori nu se supun autorității adulților, și autorității, în general;

46

Psihopedagogia devianței

• •

din punct de vedere social, cei mai mulți, provin din familii neînțelegătoare, slab afective, instabile, cu un profil moral discutabil; din punct de vedere al maturizării caracterologice: toleranța scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate și agresivitate, subestimarea gravității greșelilor și a actelor dissociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social, indiferență și dispreț față de activitățile sociale utile (învățare, muncă), opoziție față de normele juridice, morale și respingerea acestora; devalorizarea de sine și aderarea la statutul de delincvent; imagine falsă despre lume, despre relațiile interpersonale, despre autonomia și libertatea individuală, pe care le concepe îndeosebi sub semnul forței brute, agresivității și violenței.

Pornind de la cele șase structuri de reacție comportamentală descrise în Manualul statistic și diagnostic al tulburărilor mintale prezentăm în continuare o altă clasificare a delincvenței juvenile (W. Wattenberg, 1986): • reacția hiperkinetică – caracteristică acelor copii cu afecțiuni neurologice minime; • reacția de retragere – poate să apară la copiii cărora li se oferă prea puțină satisfacție (cazul părinților detașați, excesiv de permisivi sau exagerat de autoritari); • reacția superanxioasă – poate apărea în cazul familiilor deosebit de ambițioase în plan educațional, familii care fixează standarde foarte înalte comparativ cu posibilitățile copiilor lor; • reacția agresivă nesocializată – poate apărea în cazurile de respingere socială asociată cu superprotecție; • reacția de fugă, de evadare – poate apărea în cazurile de respingere parentală totală; • reacția grupului delincvent – poate apărea ca rezultat al al rebeliunii din anii adolescenței, în absența supravegherii parentale și, mai ales a celei paterne. După reluarea paragrafului anterior, prezentați cîte un exemplu pentru fiecare dintre cele șase tipuri structuri de reacții prezentate. Din clasificarea de mai-sus, se poate observa că în afara primului tip prezentat, toate celelalte cinci tipuri se referă la atitudini educative ale familiei. Dar, chiar dacă 80% dintre delincvenți provin din aceste tipuri de familii, nu putem afirma că orice familie de acest tip influențează , ca factor singular, conduita delincventă a copiilor. Nu doar carențele educaționale din familie pot fi aduse în discuție când vorbim despre delincvența juvenilă. Pe lângă carențele educaționale din familie, sunt și alți factori care pot fi puși în discuție: influențele mass mediei, situația materială deficitară, presiunile exercitate de grupurile delictogene etc. R. Gialombardo (1972) pornește de la premisa că există mai multe niveluri ale cauzelor și ale manifestărilor caracteristice inadaptări sociale și devianție. Aceste niveluri ale cauzelor și ale manifestărilor caracteristice inadaptării sociale și devianței au fost structurate după cum urmează:

47

Psihopedagogia devianței

factori situaționali devianți la care copilul este expus acasă sau în mediul extrafamilial: familie dezorganizată, probleme educative grave în familie, situații materiale deficitare, aderarea la grupuri cu potențial delictogen. b) probleme comportamentale; c) atitudini dissociale în care copilul descoperă reacții subiective îndreptate împotriva autorității (izolare, ostilitate, anxietate); d) ieșirea de sub control, cu încălcarea unor norme sau a unor standarde ale comunității (inactivitate, lene, fugă de acasă, vagabondaj); e) încălcarea normelor și legilor prin acte antisociale grave și foarte grave (furt, tâlhărie, omor, viol).
a)

Situațiile statistice prezentate în ultimii ani prezintă un tablou care este îngrijorător: creșterea sistematică a numărului delincvenților minori și a infracțiunilor comise de aceștia; scăderea limitei de vârstă sub 14 ani a minorilor care comit infracțiuni; creșterea numărului de delicte grave (furturi) și foarte grave (tâlhărie, viol, crimă) comparativ cu anii trecuți, recrudescența actelor de delincvență juvenilă atât în mediul urban cât și rural. SĂ NE REAMINTIM... Delincvența juvenilă este ansamblul abaterilor și încălcărilor normelor sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani.

UI3.4. ETIOLOGIA DELINCVENȚEI JUVENILE Cauzele conduitelor deviante penale ale minorilor (conduite de delincvență juvenilă) pot fi structurate pe trei mari niveluri de cauzalitate: nivelul societal (macrosocial), nivelul psihosocial (microsocial) și nivelul psihoindividual. Tratarea actelor delincvente poate începe de la explicarea celor trei niveluri și a modului lor de a acționa asupra individului (vezi tabelul care urmează): Tabelul 3.1. Modelul cauzal al delincvenței (adaptare G. Basiliade, 1982) Nr. crt . 1. 2. Tipul de cauze Nivelul societal (macrosocial) Nivelul psihosocial (microsocial) Nivelul psihoindividual Explicații pentru tipurile de cauze Disfuncții organizatorice, social-economice, politice, morale Deficiențe ale instanțelor de socializare (ale grupurilor promovare și secundare) Insuficienta dezvoltare a judecăților morale, a atitudinilor-valori, tulburări afective și 48 Modul de acțiune Indirectă

Indirectă

3.

Directă

Psihopedagogia devianței

caracteriale Se impune ca fiind necesară delimitarea între cauze ale fenomenului delincvent și condiții ale fenomenului delincvent. Condițiile reprezinte acele împrejurări care nu pot genera nemijlocit fenomenul de delincvență, dar care însoțește cauzele și le influențează asigurând o anumită dezvoltare a acestora în măsura necesară apariției efectului (G. Basiliade, 1983). Revenind la cele trei niveluri de cauzalitate a fenomenului delincvenței juvenile vom demara demersul explicativ cu primele dintre cauze: cauzele de nivel societal, continuând cu cele de nivel psihosocial și încheind cu acele de nivel psihoindividual.

3.4.1. Cauzele de nivel societal (macrosocial) R. Merton (1961), J. Pinatel (1971) analizând infracționalitatea demonstrau raportul strâns între sistemul economic de concurență și competiție dus la extrem și agresivitatea manifestată care are ca scop atingerea succesului cu orice preț. Dar, concurența și competiția nu generează doar agresivitatea pentru a obține succesul ci, și o altă formă de agresivitate agresivitatea eșecului. Aceasta poate antrena o „subcultură a violenței” în care factorii socioculturali împreună cu factorii economici au puternice efecte psihologice cu rol important în comiterea infracțiunilor contra persoanei (H.D. Graham, 1969; R.D. Masters, 1979). Th. Sellin (1938) și R.D. Taft (1956) considerau că modalitatea cea mai adecvată de explicare a fenomenului de delincvență poate fi făcută pornind de la conflictul între valorile și interesele manifestate în cadrul societății la nivelul unor clase și categorii sociale. Aici se poate încadra teoria subculturilor delincvente – A. Cohen (1961). Conform acesteia, tinerii infractori organizați în bande, au un sistem normativ propriu care se naște din conștiința imposibilității atingerii scopurilor și a însușirii valorilor societății globale. Teoria asociațiilor diferențiale (E.H. Sutherland, 1955) accentuează că învățarea comportamentelor infracționale se realizează în cadrul comunicării și relațiilor interpersonale din cadrul grupurilor. Pornind de la teoriile lui R. Merton și E.H. Sutherland, R. Cloward și L. Ohlin elaborează: teoria sociologică generală a comportamentului deviant. Aceasta, consideră comportamentul deviant drept o consecință a combinării a două tipuri de factori: sociali, respectiv psihosociali. Conform acestei teorii, anumite persoane dacă nu pot ajunge la realizarea scopurilor folosind mijloace legale, vor căuta să ajungă la realizarea acelorași scopuri dar utilizând mijloace ilegale. Trebuie luată în considerare observația conform căreia, lipsa mijloacelor legitime fără existența oportunităților ilegale nu va conduce la comportamente delincvențiale. De asemenea prezența oportunităților ilegale dar cuplată cu mijloace legitime de atingere a scopurilor va face improbabilă apariția comportamentelor delincvențiale. Teoria lui R. Cloward și L. Ohlin lansează următoarele enunțuri, cu mare valoare de adevăr pentru societățile noastre: • lipsa accesului la mijloace legitime de realizare a scopurilor împărtășite de colectivitate produce o tendință spre comportament deviant; • existența oportunităților împărtășite produce o tendință spre comportament deviant; 49

Psihopedagogia devianței

• cele două cauze produc comportamentul deviant numai în interrelație

multiplicativă.
I. Jaszinski (1964) aduce în vizor alte aspecte, mai puțin explorate. El demonstrează

că în regiunile care se dezvoltă rapid, sub aspect economic și unde urbanizarea este accelerată, în perioadele în care mobilitatea socială orizontală este preponderentă crește infracționalitatea, mai ales în rândurile minorilor. G. Basiliade, pe baza cercetărilor realizate în perioada 1969 – 1982, pe problematica socializării discordante a unor recidiviștilor și multirecidiviștilor tineri (18 – 26 ani) a identificat și analizat contradicțiile de nivel societal care pot fi considerate cauze ale delincvenței. Aceste contradicții sunt descrise a fi: între stadiile diferite de dezvoltare socioeconomică a unor zone, între modelele socio-culturale, între normele morale ale societății și moralitatea unor grupuri de persoane, între valorile moral-cetățenești și juridice și modul individual sau colectiv de raportare la ele. Cauzele de tip macrosocial (societal) nu sunt singurele care pot să explice în întregime fenomenul infracțional și dinamica acestuia. Se impune lărgirea cercului de analiză a cauzelor și la nivel psihosocial și psihoindividual pentru a putea avea un tablou complet a fenomenului studiat: delincvența juvenilă. Realizați o „radiografiere” a localității în care trăiți identificând cauzele de nivel societal (macrosocial).

4.3.2. Cauzele de nivel psihosocial (microsocial) Cauzele de nivel psihosocial se regăsesc la nivelul grupurilor care nu reuşesc să realizeze socializarea concordantă a minorilor şi tinerilor, în consens cu normele şi valorile societăţii globale. În cadrul acestor grupuri un loc central îl ocupă familia. Dintre factorii de natură familială, implicaţi in etiologia delincvenţei juvenile, amintim: divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților; atitudinea rece-indiferentă a părinților; atitudinea autocratică, tiranică a părinţilor; atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei; dezorganizarea familiei. Factorii delictogeni familiali trebuie priviți intercondiționat cu factorii extrafamiliali dar și cu factorii de nivel psihoindividual. Factorii familiali implicați în etiologia delincvenței juvenile vor fi prezentați pe larg în subcapitolul care urmează. 4.3.2.A. Factorii familiali ai delincvenței juvenile A.1. Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților Echilibrul psihic al copiilor, structurarea trăsăturilor pozitive de caracter şi a conduitei morale a acestora au un rol esenţial în formarea și dezvoltarea personalității. Climatul familial cald creat de înţelegerea dintre părinți, convergențele în ceea ce privește metodele educative şi atitudinile faţă de diferite acte ale copiilor creează fundamentul dezvoltării armonioase a 50

Psihopedagogia devianței

copilului în mediul său familial. Divergenţa punctelor de vedere ale părinţilor, privind educaţia copiilor și neconcordanţa metodelor disciplinare pot deruta copilul. Acesta simte că în anturajul familial există lipsa unei unităţii de opinii şi concepţii despre bine şi rău, despre necesitatea respectării unor reguli, precum şi despre modalitatea de manifestare a autorităţii parentale. Exemplu: Cel mai des în familii, tatăl reprezintă autoritatea care aplică pedepsele, iar mama este cea care împarte îmbrățișările și scutește sau îndulcește pedepsele. Este situația cel mai des întâlnită în familii și reprezintă cazul-tipic de lipsă de unitate a măsurilor educative, de neconcordanță a metodelor disciplinare. Părinţii care nu se înţeleg în cadrul familiei privind atitudinea care trebuie adoptată faţă de diferite acte ale copilului sau faţă de capriciile sale pot contribui la crearea unui mediu neconform pentru dezvoltarea optimă a copilului.. Dacă divergenţele continuă constant, în faţa delictelor copilului se poate ajunge la o „predispoziţie” pentru acte delincvente (R. Vincent, 1972). De asemenea în cadrul vieţii familiale, copiilor trebuie să li se „antreneze” rezistența la frustrare. A antrena rezistența la frustrare presupune: evitarea unui climat supraprotector şi a satisfacerii tuturor capriciilor copilului, crearea unui climat moral egal și echidistant pentru toți membrii familiei, climat în care copiii să simtă că normele trebuie respectate atât de ei cât și de adulţii din familie. Printre multe alte sarcini parentale, părinții ar fi de dorit să fie conștienți de rolul pe care ei îl au în a-l învăţa pe copil să suporte frustrarea şi conflictul. Părinții de asemenea, este bine să aibă în vedere formarea și dezvoltarea de comportamente adecvat e în raport cu frustrarea și conflictul, pentru a se evita formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste, care pot declanșa, în unele cazuri, acte infracţionale şi împiedică adaptarea personalităţii la cerinţele sociale (H.P. Mussen, J. Conger, J. Kagan, 1970). R. Mucchielli (1981) a studiat atitudinile parentale din familiile minorilor delincvenți. A constatat că la un procent de 40-50% dintre minorii delincvenți se manifesta o atitudine de supraprotecție maternă excesivă. Studiul a relevat și că la 30% dintre acei minori exista o atitudine supraprotectoare paternă. Carenţele de autoritate ale părinților decurg adesea, din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a copiilor. De fapt, lipsa de supraveghere este factorul cu cel mai înalt grad de incriminare în delincvenţa juvenilă, indiferent de tipul familie (organizată, dezorganizată, reîntregită). Lipsa de supraveghere şi îndrumare se poate asocia, mai ales în această perioadă, cu aspecte noi, legate de precocitatea tendinţei spre independenţă a preadolescenţilor şi adolescenţilor, sub influenţa unor relaţii socio-afective extrafamiliale şi a altor factori. Nemaifiind controlați şi supravegheați de părinții lor, copiii, pot ajunge uşor sub influenţa unor grupuri delictogene. Repercursiunile climatului educativ familial asupra structurii personalităţii copiilor vor fi prezentate în cele două figuri care urmează (P. Osterrieth, 1973):

51

Psihopedagogia devianței

Activism T u l b u r ă r i
II NELINIŞTE AGRESIVITATE III FORŢĂ ACTIVISM

a f e c t i v e

V

I Activism şi afectivitate de nivel mediu VI

PASIVITATE IZOLARE

BUNĂ DISPOZIŢIE RELAXARE

C o m p o r t a m e n t

a f e c t i v

p l ă c u t

Pasivitate

Fig. 4.1. Relațiile dintre climatul socio-afectiv și activismul copilului (V. Preda, 1998, p.14)

52

Psihopedagogia devianței

CALDĂ

Indulgentă COPIL: Pasiv Conformist Timid Politicos Prudent COPIL: Activ Sociabil Vioi Serviabil Creativ

De cooperare

Prea protectoare

Democratică

POSESIVĂ

PROMOVEAZĂ AUTONOMIA COPIL: Retras Anxios Pesimist Capricios Nevrozat COPIL: Neliniştit Impulsiv Agresiv Caracterial Delincvent

Autoritară

Detaşată rigidă

Revendicativă duşmănoasă

Indiferență de neglijare

RECE

Fig. 4.2. Repercursiunile atmosferei familiale asupra personalității (T. Kulcsar, 1998)

53

Psihopedagogia devianței

SĂ NE REAMINTIM... Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților presupune: neconcordanța metodelor disciplinare folosite de către cei doi părinți, „antrenarea” rezistenței la frustrare și insuficienta/lipsa de supraveghere a minorilor. A.2. Atitudinea rece-indiferentă a părinților Dacă atitudinea supraprotectoare a părinţilor nu permite o suficientă individualizare şi autonomie a copiilor şi nu le dezvoltă capacitatea optimă de rezistenţă la frustrare, atitudinea rece-indiferentă a părinților nu creează premisele necesare formării emoţiilor, sentimentelor simpatetice şi atitudinilor pozitive faţă de adulţi şi faţă de societate, ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivităţi latente. Ajunși la vârsta de 10-12 ani copiii „respinşi“ de părinţii lor au tendinţa mai ridicată de a manifesta în mai mare măsură tulburări comportamentale, concretizate în diferite acte infracţionale, decât copiii îndrumaţi atent şi cu afecţiune de către părinţi. Observarea sistematică a unor loturi de copii „respinşi” şi a unor loturi de copii corect „acceptaţi” şi îndrumaţi de părinţi care, arată că ceea ce îi deosebeşte semnificativ pe copiii „respinşi” de ceilalţi copii este: instabilitatea emoţională, iritabilitatea, neglijenţa în ţinută şi în activitate, indiferenţă faţă de şcoală şi de o serie de atitudini antisociale. În colectivitate (la grădiniță sau mai târziu la școală) copilul „respins” de părinţi este brutal, nu suportă să fie pus în inferioritate la diferite jocuri, este închis în sine, nu se destăinuie, este neîngrijit şi este respins de către colegi. În aceste condiții, copilul nu este acceptat nici acasă, nici în colectivitate și el va căuta în timp un grup unde să se simtă acceptat, grup care de multe ori este unul cu potențial delictogen sau chiar delictogen. Faţă de răceala afectivă şi faţă de antipatia pe care simte că părinţii săi o manifestă față de el, copilul reacţionează tot prin respingere, prin antipatie şi prin agresivitate cu copiii din jurul său. Pe acest fond al problemelor, acești copii vor dezvolta relații neconforme cu proprii părinți, vor comunica defectuos cu aceștia. Vin ca sprijin, în acest sens, mărturiile delincvenților care afirmă că au dezvoltat sentimente ostile față de părinți, mai ales față de tații lor deoarece au simțit că tatăl lor este inadecvat pentru a fi luat drept model comportamental. Exemplu: Expertiza medico-legală a 210 delincvenți minori a relevat că dintre aceștia un procent de 41% au avut parte de indiferență și răceală afectivă din partea tatălui, respectiv un procent de 24% au avut parte de aceleași relații defectuoase din partea mamelor (cu precădere din partea mamelor vitrege). Se impune o prezentare succintă a celor două atitudini parentale: de acceptare, respectiv de respingere și a influențelor pe care acestea le antrenează la nivelul comportamentelor copilului.

54

Psihopedagogia devianței

Tabelul 4.1. Influențele atitudinii parentale asupra comportamentului copilului ATITUDINEA PARENTALĂ autocratică DE ACCEPTARE democratică COMPORTAMENTUL COPILULUI

- sindrom supraprotector de tip dominant

- reacții normale ale copilului sau tulburări situaționale - sindrom supraprotector de tip indulgent - sindrom autoritar, tulburări de natură antisocială - tulburări ale comportamentului primar, tip nevrotic - sindrom de neglijare - delincvență

laissez-faire autocratică DE RESPINGERE democratică

laissez-faire

SĂ NE REAMINTIM... Atitudinea rece-indiferentă a părinților • Nu creează premisele necesare formării emoțiilor, sentimentelor simpatetice și a atitudinilor pozitive față de adulți și față de societate, ceea ce poate duce la o agresivitate latentă. • Respins acasă copilul, dezvoltă comportamente de respingere și la școală ceea ce îl poate arunca spre grupurile delictogene. A.3. Atitudinea autocratică, tiranică a părinților Dorind a impune o disciplină severă şi strictă, unii dintre părinţi (mai ales dacă şi prin firea şi temperamentul lor au tendinţe dominatoare), au o atitudine autocratică, rigidă, în raporturile cu copiii lor. Datorită măsurilor disciplinare severe, copiii unor părinţi prea autoritari, cu atitudini autocratice se vor supune în fața părinţilor, dar vor manifesta ostilitate şi agresivitate latentă față de cei din jurul lor, mai ales față de colegii de generație sau mai des, față de cei mai mici ca vârstă. Astfel, copiii cu părinţi tiranici, vor fi adesea nervoși, instabili afectiv, chiar cu explozii agresive (verbale sau fizice). Un copil frustrat de dragostea paternă – care se simte respins de tatăl său şi care adesea este chiar abuzat de acesta, va învăţa modul de a reacţiona agresiv. Însă, obiectul agresivităţii sale va fi nu numai persoana tatălui ci și alte persoane care reprezintă „autoritatea”, în alte contexte (profesori, directori etc.). În acest sens, V. Dragomirescu atrăgea atenția că un procent de 72% dintre delincvenții minori provin din familii care manifestau o atitudine autoritară, tiranică în educația copiilor. De aceeași părere erau și A. 55

Psihopedagogia devianței

Bandura și H.R. Walters (1963) care confirmau faptul că adolescenții agresivi provin la rândul lor din familii în care părinții sunt ei-înșiși agresivi, aplicând de multe ori metode de disciplinare brutale. Astfel de atitudini manifestate de părinți pot duce în viitor la fuga de acasă a (pre)adolescentului sau chiar la vagabondaj. Este un mare semnal de alarmă căci, fuga de acasă și vagabondajul sunt adevărate antecamere ale delincvenței juvenile. Elaborați un mini-studiu de caz pe tema: Efectele atitudinii autocratice, tiranice a părinților asupra copilului. A.4. Atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei Copiii sunt ca nişte „seismografe sensibile, care înregistrează şi trăiesc intens chiar şi cele mai mici neînţelegeri dintre părinţi, şi cu atât mai mult certurile şi violenţele ce se pot manifesta în unele familii” (V. Preda, 1998, p. 18). Climatul socio-afectiv şi moral al familiei este și mai mult perturbat atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate, de antecedente penale, toate acestea favorizând alunecarea copiilor pe panta delincvenţei juvenile. Studiile arată că în familiile în care există cazuri de alcoolism crește de aproape trei ori mai mult probabilitatea de a comite acte delincvente decât în familiile unde nu există alcoolism. Carențele morale ale familiei din care provin s-au identificat întru-un procent de 61% la delincventele prostituate. P. Le Moal (1965) constata că la 73% dintre cazuri se înregistrau carențe morale acumulate pe fondul conduitei imorale a mamei, și 27% dintre cazuri se datorează comportamentului tatălui. Se poate afirma foarte clar că familia reprezintă cadrul de referinţă și primul exemplu pentru copil, primul model. Aceste modele din familie, dacă sunt negative, oferă posibilitatea copilului să adere la grupuri neadecvate pentru o educaţie eficientă. A.5. Dezorganizarea familiei Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată drept singur factor cauzal al delicvenţei juvenile, ci numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcţiile sale privind organizarea vieţii şi educarea copiilor. Aşa se întâmplă, de exemplu în numeroase cazuri în care divorţul părinţilor este o consecinţă al unui climat socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism, etc. Datele statistice arată că dezorganizarea familiei este printre factorii cauzali cei mai des incriminați în delincvenței juvenilă. Totuși nu simplul fapt că provin din familii dezorganizate (cel mai des dezorganizare datorată divorțului), ci mediul social, cu grave carenţe în ceea ce priveşte educaţia asociat cu alți factori favorizează delincvența juvenilă.

56

Psihopedagogia devianței

SĂ NE REAMINTIM... Atitudinea autocratică, tiranică a părinților • copiii se vor supune părinților dar vor manifesta ostilitate și agresivitate latentă care se va concretiza în atitudinea față de ceilalți. Atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei • copiii sunt mici seismografe care înregistrează și trăiesc intens neînțelegerile părinților, • atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, imoralitate și de antecedente penale, favorizând alunecarea copiilor pe panta delincvenței. Dezorganizarea familiei • trebuie considerată factor cauzal doar în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcțiile sale privind organizarea vieții și educarea copiilor (ex.: divorț ca urmare a climatului socio-afectiv perturbat de: certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism etc.). 4.3.2.B. Factorii extrafamiliali ai delincvenței juvenile Pentru a putea înțelege etiologia delincvenței juvenile, influența factorilor delictogeni familiali ar trebui privită în legătură directă cu factorii extrafamiliali și ce cei psihoindividuali. Revenind la factorii extrafamiliali ai delincvenței juvenile, îi enumerăm: relațiile dintre inadaptarea/dezadaptarea școlară și delincvență, influența grupurilor delictogene și influența mass-mediei. B.1. Relațiile dintre inadaptarea/dezadaptarea școlară și delincvență Carențele educative din familiile de proveniență dublate de utilizarea unor metode inadecvate de intervenție asupra copiilor cu probleme de comportament de către profesori pot conduce în timp la inadaptare/dezadaptarea școlară. Dacă pe acest fond se asociază și lipsa unei asistențe psiho-pedagogice specializate. Cercetările din domeniu arată că nivelul de școlarizare al minorilor și tinerilor delincvenți este, în general, foarte scăzut. V. Preda (1998) cita o cercetare realizată la noi în țară, pe un lot de tineri cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani, care au săvârșit infracțiuni grave cu violență. El constata că 16,6% dintre infractorii studiați aveau maxim trei clase primare iar 66,6% dintre ei aveau trei-patru clase primare. Se poate afirma că 83,2% dintre infractorii tineri studiați au fost inadaptați/dezadaptați școlar. Exemple: Alte studii efectuate tot pe persoane delincvente au arătat că rezultatele școlare ale acestora erau foarte slabe - 49% dintre cei studiați. De asemenea, 32% dintre delincvenții studiați au abandonat școala și nu erau implicați în nici o activitate utilă. În ceea ce privește tulburările de comportament, aproape toți au fost considerați „copii dificili” căci: chiuleau de la școală, erau neastâmpărați și turbulenți la ore, aveau conflicte cu colegii, manifestau tendințe agresive.

57

Psihopedagogia devianței

În general, se poate afirma că delincvenții juvenili sunt inadaptați sau dezadaptați școlar, ceea ce face ca aptitudinea lor școlară să nu se dezvolte, mai ales că aceștia au o motivație inadecvată față de învățare, față de disciplina școlară, și față de muncă, în general. De asemenea, sentimentele etico-morale nu se dezvoltă adecvat. Elaborați o strategie de intervenție aplicabilă în cazul copiilor cu tulburări de comportament. Centrați-vă pe triunghiul: familie - școală – consilier școlar. B.2. Influența grupurilor delictogene Grupurile delictogene sunt un pericol deloc de neglijat pentru minorii care ajung în contact cu ele. Pericolul este cu atât mai mare cu cât minorii prezintă următorul profil: provin din familii cu multe carențe educative, socio-afective și morale, sunt în mare parte a timpului nesupravegheați și îndrumați de către părinți, sunt foarte sugestibili, uneori prezentând intelect de limită sau întârziere mintală. Preocupările preferate ale acestor tipuri de grupuri sunt: hoinăreala, vizionările de filme, săvârșirea de acte dissociale sau antisociale. Grupurile au câte un lider, care de cele mai multe ori se impune prin curaj, prin forță și care exploatează slăbiciunile membrilor grupului. Folosind tactica intimidării, liderii și „sateliții” acestora instaurează în grupurile de delincvenți o adevărată „sclavie interioară”. Tot liderii sunt cei care presează pe fiecare dintre membrii grupului să adere tot ai profund la identitatea și la statutul de delincvent (R. Mucchielli, 1981; R.E. Tremblay et al., 1995). B.3. Influența mass-mediei asupra delincvenței juvenile Înregistrăm, în prezent, o contradicție între cererea și oferta exprimate în lumea media, mai ales în domeniul televiziunii. Realizatorii programelor de televiziune cu scene violente, pe de o parte, susțin că le difuzează deoarece publicul dorește să le vizioneze. Din cealaltă parte, spectatorii declară că nu aleg aceste programe din cauza violenței conținute în ele (rezultatele studiului lui E. Diener, D. du Four). Acestea ne fac să afirmăm că mijloacele de comunicare în masă, prin conținutul ne adecvat pe care îl vehiculează uneori, pot propaga în rândul minorilor și tinerilor, cu tulburări caracteriale, atitudini dissociale și antisociale. Prin conținutul agresogen, violent, imoral al unor filme, romane, reviste se poate precipita o devianță latentă. Scenele agresive și violente văzute pot constitui factori incitativi care incită experimentarea celor văzute. Astfel, minorii reproduc cele văzute, chiar învățate din filme, emisiuni care prezintă comportamente agresive ale unor personaje. Exemplu: Unul dintre serialele vizionate cu mare plăcere de copii și adolescenți avea ca personaj principal pozitiv o eroină războinică foarte puternică. Personajul era simpatizat atât de fete cât și de băieți. În luptele pe care le purta folosea o tehnică specială prin care își imobiliza adversarul. S-a observat în perioada rulării serialului, creșterea incidentelor produse în școli, incidente la care participau băieți dar, și fete. Incidentele erau produse în urma utilizării tehnicii speciale a eroinei, prin imitare. 58

Psihopedagogia devianței

J.P. Leyens, L. Camino, D.R. Parke, L. Berkowitz (1985) au condus un experiment natural. Experimentul s-a întins pe o perioadă de trei săptămâni și s-a realizat în patru pavilioane ale unui internat de băieți, unde erau adolescenți care au avut manifestări dissociale și antisociale. S-a măsurat inițial frecvența conduitelor agresive în timpul momentelor libere a tinerilor. Astfel, două dintre pavilioane au fost cotate cu violență ridicată, iar celelalte două pavilioane cu violență scăzută. În a doua săptămână, în două pavilioane (unul dintre pavilioanele cu violență, respectiv unul fără violență), în timpul pauzelor de seară, s-au proiectat filme cu scene violente în timp ce în celelalte două pavilioane s-au proiectat scene nonviolente (comedii). În următoarea săptămână, au fost numărate actele agresive și expresiile verbale agresogene comparându-se numărul acestora cu cele observate în prima săptămână. Tabelul 4.2. Rezultatele experimentului lui J.P. Leyens (1985) Nivelul de violență/ agresivitate Înainte de vizionarea filmului În timpului filmului Nivelul agresivității în timpul filmului Nivelul agresivității verbale Pavilioanele I Ridicat Violent Crescut Crescut II Ridicat Non-violent Neschimbat La fel III Scăzut Violent Crescut Scăzut IV Scăzut Non-violent Neschimbat La fel

Concluziile experimentului prezentat au fost următoarele: • agresivitatea fizică, în perioadele de seară, urmează imediat după proiecția filmelor; • efectele sunt mai puțin marcante, în timpul serii, pentru agresivitatea verbală, care nu este caracteristică filmelor violente; • violența manifestată de băieții care au văzut filmele violente a fost de același tip cu violența văzută în filme. Experimente asemănătoare arată că și copiii fără tulburări caracteriale pot fi afectați de violența văzută în unele filme incitându-i la agresivitate, mai ales dacă violența este promovată de un erou simpatic, cu care copilul se identifică (A. Bandura, S.A. Ross, 1963; L. Berkowitz, 1974). Această concluzie este îngrijorătoare dacă privim efectele la care se poate ajunge fără intervenția adulților în „monitorizarea” emisiunilor vizionate de copii. D.E. Eron (1980) arată că dacă un părinte urmărește filmul împreună cu copilul său și condamnă violența din diferite scene se poate reduce frecvența și gradul imitării comportamentului agresiv. Exemplu: Înainte de vizionarea filmului, copiii au fost pregătiți explicându-li-se natura ficțională a violenței din film și că folosindu-se efecte speciale, acțiunile violente nu rănesc, de fapt, pe nimeni. Acest grup de copii a manifestat un nivel mai scăzut al violenței, comparativ cu alți copii care nu au beneficiat de pregătirea prealabilă. 59

Psihopedagogia devianței

Controlul cognitiv (cunoașterea pe care o avem asupra determinanților actelor noastre și structurarea acelor cunoștințe ce vizează stabilirea unei relații între acești determinanți și conduită) este un factor major al autoreglării conduitei umane. Se poate aprecia, că filmele polițiste, cărțile de aventuri, unele reviste și emisiuni nu generează eleînsele delincvența, dar o pot alimenta, incitându-i pe copiii și tinerii cu tulburări caracteriale, pe predelincvenți la săvârșirea unor acte antisociale, prin scăderea „pragului delincvențial”. SĂ NE REAMINTIM... Factorii extrafamiliali • Relațiile dintre inadaptarea/dezadaptarea școlară și delincvență • Influența grupurilor delictogene • Influența mass-mediei

4.3.3. Cauze de nivel psihoindividual La delincvenții studiații s-au observat trăsături negative de caracter și o imaturitate caracterologică. Trăsăturile negative apar de regulă, din perioada copilăriei și se exacerbează în (pre)adolescență. Cel mai des întâlnite tulburări la delincvenți sunt: toleranța scăzută la frustrare, autocontrolul deficitar, egocentrismul, impulsivitatea, tendințele agresive, subestimarea gravității greșelilor comise, slaba dezvoltare a sentimentelor morale, indiferență/dispreț față de activitățile utile (învățarea, munca), evitarea activităților ce implică efort, dorința de a duce o viață „ușoară” fără muncă, opoziție față de normele morale, juridice și chiar respingerea acestora, convingeri false despre viață și lume, imagine de sine incorect conturată. Prezența acestor trăsături caracteriale asociate cu un climat familial și psihosocial nefavorabil cresc șansele aderării la conduite delincvente. A.1. Factori neuro-psihici Ponderea acestui tip de factori în etiologia delincvenței juvenile se impune a fi privită prin prisma „principiului determinismului probabilist aplicat în lumina principiului personalității” (V. Preda, 1998, p.30). Comportamentul indivizilor este determinat de condițiile lor reale de viață. Condițiile de viață sunt la rândul lor, depind de grupurile din jurul individului, grupuri care exercită influențe pozitive sau negative asupra lui. Aceste grupuri se referă la familie și la alte grupuri de nivel micro- (grup de școală, grup de muncă) și macro(clasă socială) cu care individul intră în contact. Unul dintre posibilii factori neuro-psihici implicați în etiologia delincvenței juvenile se referă la disfuncțiile cerebrale, relevate prin electroencefalogramă (E.E.G.) la delincvenții minori. Aspectul undelor E.E.G. este o constantă de abia la adulți. Totuși, există un aspect normal corespunzător vârstei, față de ritmurile cu semnificație patologică, ca expresie a unei disfuncții cerebrale. Examinările repetate pot permite delimitarea a ceea ce este tranzitoriu și 60

Psihopedagogia devianței

consecutiv unei perturbații critice. Vin să susțină cele anterior precizate, cercetările lui M. Kimura și Y. Nakazawa (1963) prin care aceștia observau că undele theta sunt mai des identificate la recidiviști, în condițiile în care nu se poate vorbi de o specificitate a traseelor E.E.G. la delincvenți. G. Verdeaux (1963) studiază comparativ un lot de 120 delincvenți juvenili cu un număr de 123 nedelincvenți. Vârstele celor studiați erau între 14 – 18 ani. Diferențele identificate vizează caracteristici funcționale care se pot traduce fie cu o întârziere de câțiva ani în maturizarea neurofiziologică, fie tulburări de ordin psihologic. Confirmă aceste cercetări și V. Dragomirescu (1976) când constată frecvența relativ mare a anomaliilor de traseu a E.E.G. la minorii delincvenți. Acesta mergea mult mai departe sugerându-ne necesitatea semnalării acestor cazuri când ele sunt descoperite, astfel încât aceștia să fie ținuți sub observație. A.2. Relațiile dintre componentele înnăscute și comportamentele dobândite ale comportamentului agresiv și violent Dacă ne referim la agresivitate putem porni de la una dintre definițiile conceptului, în sensul cel mai restrâns. Astfel, agresivitatea poate fi definită prin termenul agresiune, atac fără provocare (engl. agression). O altă fațetă a conceptului este termenul agresiv (engl. agressivity) care vizează potențialul de a comite atacuri neprovocate. A fi agresiv poate însemna a ataca brutal, brusc, neprevăzut. În sens larg, agresivitatea (engl. agressiveness) face referire la tendințele distructive (hetero- și autodistructive). Controverse sunt încă în prezent asupra caracterului înnăscut sau/și dobândit al agresivității. Ne referim aici la teoriile extreme în această problematică: teoriile etologice care au absolutizat dimensiunea biologică înnăscută a agresivității respectiv, teoriile agresivității văzute ca produs al frustrației sau ca rezultat al învățării. Agresivitatea este și un produs cultural. Subculturile pot dezvolta diferite combinații ale agresivității, fricii, urii ceea ce în anumite condiții pot constitui premisele comportamentelor deviante. În cazul predelincvenților și delincvenților apare o stare de frustrare primară, instalată încă din copilărie ca urmare a răcelii, convulsiilor din mediul familial dizarmonic, privațiunilor sociale și materiale. Agresivitatea este și un produs al istoriei individuale căci experiența personală întărește adesea emoțiile sau comportamentele agresive, la anumite persoane (R.D. Masters, 1979). SĂ NE REAMINTIM...  existența „aparatului funcțional agresiv” înnăscut, a unui „instinct agresiv primar” (K. Lorenz, 1970)  „disponibilități reactive înnăscute” (E. Fromm, 1973)  agresivitatea ca produs cultural  agresivitatea ca produs individual  predispoziția (agresivitatea latentă) nu înseamnă conducerea la o agresiune  agresiune presupune trecerea de la potențialitate la acțiunea propriu-zisă.

61

Psihopedagogia devianței

Dacă acceptăm ideea conform căreia existența „aparatului funcțional agresiv” înnăscut, a unui „instinct agresiv primar” (K. Lorenz, 1970) sau a unei „disponibilități reactive înnăscute” (E. Fromm, 1973) – nu duce în mod automat și la acte agresive sau violente,atunci trebuie să acceptăm și adevărul că formele de comportament sunt învățate. Predispoziția (agresivitatea latentă) nu înseamnă conducerea la o agresiune. Agresiune presupune trecerea de la potențialitate la acțiunea propriu-zisă. V. Ceaușu (1984) prezintă două forme de agresiune: apelul la forță (pentru transformarea unui individ în instrument în interesul propriu – omul fiind perceput ca „obiect”) și apelul la violență (pentru înlăturarea „semenuluiadversar”). Violența vizează utilizarea ilegală a forței, fiind una dintre conduitele distructive exercitate împotriva ordinii și a legii. Exemplu: Agresivitatea și violența sunt trăsături principale ale personalității criminalilor, alături de acestea fiind și: plăcerea de a domina, afirmarea de sine de realizează prin negarea celuilalt, egocentrism etic exacerbat, lipsa sentimentului de culpabilitate, labilitatea (lipsa de inhibiție, impreviziune, absența reflectării asupra consecințelor pe care le produce actul agresiv) și ceea ce este foarte grav: indiferența afectivă (lipsa emoțiilor și sentimentelor simpatetice, a empatie). Trăsăturile personalității criminale sunt concentrate în așa-numitul „nucleu la personalității criminale” (J. Pinatel, 1983). Acest nucleu presupune patru trăsături principale: egocentrismul etic, labilitatea (lipsa de inhibiție, impreviziune, absența reflectării asupra consecințelor pe care le produce actul agresiv), agresivitatea și indiferența afectivă (lipsa emoțiilor și sentimentelor simpatetice, a empatie). Dintre aceste patru trăsături, labilitatea și agresivitatea par a influența pragul delincvențial (J. Pinatel, 1971). Astfel, delincventul cu mai multe infracțiuni (recidivistul) nu așteaptă ivirea unei situații propice pentru infracțiune, ci provoacă el-însuși ocaziile care să-i permită comiterea infracțiunii. Trăsăturile „personalității criminale” cu cât sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul criminal. Trecerea la comiterea actului infracțional poate fi explicată prin aplicarea unei formule a comportamentului infracțional (J. Selosse, 1972). Această formulă este prezentată mai jos: C=f( R SXT Unde, • • • C este comportamentul infracțional, T reprezintă tendințele antisociale, S reprezintă situația / stimulii incitativi externi, )

62

Psihopedagogia devianței

R se referă la rezistența la stimuli delictogeni.

Totuși, agresivitatea care conduce la infracțiuni grave prin acte de violență, este potențată de mai mulți factori interconectați: factori de natură biologică, psihică și socială. Factorii psihologici implicați în etiologia infracțiunilor prin violență, conform lui D. Banciu și S.M. Rădulescu (1991) sunt: trăsături de ordin egocentric, diminuarea sentimentului de responsabilitate și culpabilitate, instabilitatea emoțională și slăbiciunea mecanismelor voluntare de autocontrol. SĂ NE REAMINTIM...     Apelul la forță Apelul la violență Nucleul personalității criminale Formula comportamentului infracțional

A.3. Intoleranța la frustrare Frustrarea este o stare distimică, care este rezultatul intervenit atunci când individul întâlnește în calea sa un obstacol care îl împiedică să-și satisfacă o trebuință. Frustrarea reprezintă experiența afectivă a eșecului, a nereușitei. Frustrarea se dezvoltă din conflict, generând la rândul ei, conflict. Trăirea tensiunii afective a conflictului și a frustrării este o rezultantă a gradului de maturizare afectivă și morală a individului și a semnificației acordate factorilor conflictual și frustranți prin procesul de evaluare și interpretare practicat de același individ. Sentimentul de frustrare este specific persoanelor delincvente. Acestea sunt imature afectiv și moral și au o toleranță redusă la frustrare din cauza egocentrismului. Ele pot ajunge la satisfacerea trebuințelor pe căi ilegale, chiar folosind agresivitatea și violența. Referitor la frustrare, cercetătorii: J. Dollard, N.E. Miller, L.W. Doob, O.H. Mower, R. Sears (1939) au lansat teoria frustrare – agresiune care afirma că orice frustrare produce o tendință către agresiune și, invers, orice manifestare de agresivitate este un indice al unei frustrări anterioare. De atunci, teoria a mai fost reconsiderată luându-se în calcul și maturitatea/lipsa de maturitate afectivă și morală a persoanelor și de asemenea, gradul de toleranță la frustrare. T. Bogdan (1983) concluzionează cu privire la cercetările pe această problemă: • sunt cazuri când frustrarea duce aproape sigur la agresivitate, • sunt fapte agresive care se comit în absența oricărei frustrări, • există stări frustrante care nu duc la comportamente agresive. Putem vorbi de două tipuri de frustrare: frustrarea absolută și frustrarea relativă (K. Merton, 1961). Frustrarea absolută este determinată de obstacolele pe care individul nu le poate depăși pentru a-și satisface o anumită trebuință în timp ce frustrarea relativă este provenită din raportarea la un cadru de referință. Frustrările relative pot întări tendințele de nerespectare a normelor, restricțiilor și duc la delincvență. De cele mai multe ori, stările de frustrare conduc la insecuritate, anxietate și chiar la manifestări agresive.

63

Psihopedagogia devianței

SĂ NE REAMINTIM...  Ipoteza frustrare – agresiune  Frustrare absolută și frustrare relativă

REZUMAT Dacă acceptăm ideea conform căreia existența „aparatului funcțional agresiv” înnăscut, a unui „instinct agresiv primar” (K. Lorenz, 1970) sau a unei „disponibilități reactive înnăscute” (E. Fromm, 1973) – nu duce în mod automat și la acte agresive sau violente,atunci trebuie să acceptăm și adevărul că formele de comportament sunt învățate. Predispoziția (agresivitatea latentă) nu înseamnă conducerea la o agresiune. Agresiune presupune trecerea de la potențialitate la acțiunea propriu-zisă. Cercetătorii ridică problema existenței unui nucleul „personalității criminale” (J. Pinatel, 1983) care include: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Pragul delincvențial este influențat cel mai mult de: labilitate și gradul agresivității și el face diferența între delincvență și nondelincvență. Frustrarea este o stare distimică, care este rezultatul intervenit atunci când individul întâlnește în calea sa un obstacol care îl împiedică să-și satisfacă o trebuință. Frustrarea reprezintă experiența afectivă a eșecului, a nereușitei. Frustrarea se dezvoltă din conflict, generând la rândul ei, conflict. Putem vorbi de două tipuri de frustrare: frustrarea absolută și frustrarea relativă. De cele mai multe ori, stările de frustrare conduc la insecuritate, anxietate și chiar la manifestări agresive.

TEST DE AUTOEVALUARE nr. 2 1). Elaborați 10 sfaturi adresate părinților, sfaturi care să-i poată orienta în educarea propriilor copii astfel încât să se diminueze cât mai mult riscurile apariției conduitelor delincvente. 2). Realizați o „radiografiere” a localității în care trăiți identificând cauzele de nivel societal (macrosocial).

64

Psihopedagogia devianței

Unitatea de învăţare 4. FORME DE DEVIANȚĂ LA COPII ȘI ADOLESCENȚI

Cuprins UI.4. 1. Introducerea.....................................................................................................63 UI.4. 2. Competenţele unității de învățare nr. 5............................................................65 UI.4. 3. Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina...........................................................67 UI.4. 4. Fuga de acasă, vagabondajul...........................................................................70 UI.4. 5. Absenteismul școlar și abandonul școlar.........................................................71 UI.4. 6. Comportamentul agresiv și vandalismul.........................................................72 UI.4. 7. Furtul, jaful, crima...........................................................................................74 UI.4. 8. Comportamente sexuale deviante....................................................................75 UI.4. 9. Sinuciderile, tentativele suicidare și toxicomania...........................................76 UI.4.10. Devianțele religioase......................................................................................78 UI.4.11. Rezumatul.......................................................................................................79 UI.5.12.Testul de evaluare nr. 2....................................................................................80 UI.5.13. Tema de control nr. 2......................................................................................80 UI.4.1. Introducerea Unitatea de învățare finală a cursului își propune să abordeze formele de devianță la copii și adolescenți. În acest scop vor fi abordate, următoarele forme de devianță: lenea, minciuna, copiatul, indisciplina, fuga de acasă, vagabondajul, absenteismul școlar, abandonul școlar, comportamentul agresiv, vandalismul, furtul, jaful, crima, comportamente sexuale deviante, sinuciderile, tentativele suicidare, toxicomania și devianțele religioase. Finalul temei a patra surprinde sintetic strategiile de intervenție în cazul diferitelor forme de devianță manifestate la copii și adolescenți.

UI.4.2. Competenţele unităţii de învăţare La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta: - Competenţe de analiză şi interpretare a principalelor forme de devianță ale copiilor și adolescenților; 65

Psihopedagogia devianței

- Capacitatea de a identifica câte 2-3 caracteristici pentru fiecare formă de devianță prezentată; - Capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării/prevenirii diferitelor forme de devianță prin elaborarea unui plan de măsuri adecvat; - Capacitatea de a elabora un mini-program de sensibilizarea părinților asupra importanței măsurilor de acțiune în vederea prevenirii diferitelor forme de devianță; - Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic constructiv; - Competenţe de a interacţiona cu partenerii educaționali (elevi, părinţi, colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 5 ore.

O serie de concepte din sfera tulburărilor de comportament la copii și adolescenți se suprapun parțial sau chiar total. Vorbim astfel despre: inadaptare școlară, rezistență școlară, probleme de comportament, devianță școlară, delincvență juvenilă. Conceptul de „inadaptare” (dezadaptare) aparține mai degrabă perspectivei psihologice, conform căreia „copilul inadaptat este cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experiențe educaționale și sociale obișnuite, atât în școală cât și acasă” (C. Neamțu, 2003, p. 33). Dar, practic orice conduită de devianță școlară presupune practic o formă de inadaptare. Se poate afirma că devianța școlară are o sferă mai largă decât cea a conceptului de inadaptare școlară. Conceptul de rezistență școlară este mai degrabă utilizat din perspectiva socioculturală. Se referă la „refuzul respectării normelor și valorilor specifice culturii școlare, elevii contestând normele deoarece sesizează că valorile și acțiunile școlii sunt incompatibile cu lumea în care trăiesc ei” (C. Neamțu, 2003, p. 34). Cerințele școlare sunt văzute în general ca forme de constrângere. La aceste constrângeri, elevii reacționează – „rezistă” – în diferite moduri pe care ei le cunosc bine, adică: deranjarea/perturbarea activităților, încălcarea normelor școlare, absenteism, abandon școlar etc. Perioada anilor 1980, aduce în prim-plan o nouă viziune asupra conduitelor deviante ale copilului. Este vorba despre sintagma: probleme de comportament. Această sintagmă vine să înlocuiască o sintagmă mai veche: tulburare de comportament, care aparținea curentelor medicale, psihologice și psihiatrice. Noua abordare vrea să indice o reducere a încărcăturii psihopatologice a acestor conduite deviante școlare susținând convingerea că locul în care conduita acestor copii se poate ameliora cel mai ușor este școala obișnuită (C. Neamțu, 2003). Între problemele de comportament și devianță se poate stabili un raport de subordonare, astfel comportamentele poblematice pot fi încadrate ca actre deviante. 66

Psihopedagogia devianței

Un alt concept se impune a fi prezentat, în completarea celor expuse mai-sus. Acesta este: delincvența juvenilă. Aceasta este un concept mai degrabă juridic, care „desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică și care aparțin minorilor. Poate fi definită ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereții lor, nu sunt încă văzuți ca fiind pe deplin responsabili pentru acțiunile lor” (R. Dorot, F. Parot, 1999, p. 73). Majoritatea conduitelor de delincvență juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii: furt, violență pentru a obține un avantaj material, încălcarea legilor de statut (abandon școlar, absenteism) și comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalți ca amenințător din cauza zgomotului și activităților fizice implicate.

UI.4.3. LENEA, MINCIUNA, COPIATUL, INDISCIPLINA 4.3.1. Lenea Cadrele didactice folosesc adesea sintagmele: elevi sârguincioşi şi elevi leneşi. Practic extremele din colectivul clasei unei clase sunt vizați: elevi fruntaşi, respective elevii codaşi. Există lenea uşoară, tranzitorie și o altă formă, cea pe care A. Binet o numea: lenea gravă, de caracter (A. Clinciu, 2004). Totuși aceasta ar fi prezentă la un număr mic diontre copiii școlari. „A munci nu este întotdeauna vesel mai ales pentru copil; există probleme, exerciţii de gramatică care nu au nimic recreativ, pentru a-ţi fixa atenţia asupra lor este necesar să faci un efort” (A. Binet, 1975, p. 219). Lenea poate fi rezultatul unor factori cât se poate de diverși. Deci, lenea poate fi expresia unui deficit/defect iniţial (care împiedică capacităţile adaptative ale organismului); poate apărea ca urmare a unui temperament hipoenergetic, sau, poate fi expresia unui deficit al caracterului în formare (va fi într-adevăr o problemă pentru copilul respectiv dar și pentru cadrele didactice ale acestuia) (A. Clinciu, 2004). 4.3.2. Minciuna Se consideră că o persoană minte atunci când ea are conştiinţa adevărului şi face acest lucru cu intenţia de a-şi atinge un scop sau de a obţine un avantaj. Minciuna poate fi privită și ca o problemă de limbaj (A. Clinciu, 2004), prin care se copilul pune o distanţă între ceea ce spune el și realitate, între faptele sale şi adevărul din realitate. La copiii (ante)preșcolari, granița dintre produsele fanteziei şi realitate este una foarte mică, copilul mai degrabă, fabulând. „În mod normal, majoritatea copiilor spun adevărul, dacă se simt suficient de puternici” (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p. 502). Deci, minciuna poate fi privită ca expresia unui sentiment de slăbiciune, o compensaţie a sentimentului de inferioritate pe care âl trăiește copilul. Nevoia de a apărea „mai mare decât în realitate” provoacă minciuna în acelaşi mod ca şi teama, frica de consecinţele actelor proprii (A. Clinciu, 2004). Exemplu: Un copil care știe că a greșit dar care este pedepsit de părinți pentru ceea ce a făcut, va prefera să ascundă adevărul sau chiar să mintă. 67

Psihopedagogia devianței

A. Clinciu (2004) vorbea metaforic despre minciună: „dacă în cutia Pandorei speranţa era ultima dintre rele, din perspectiva devierilor de conduită, minciuna trebuie plasată chiar la începutul seriei, din cauza tendinţei ei de a se asocia cu furtul ori cu alte tulburări de comportament”. Minciuna este un mecanism de autoapărare al copilului (copilul minte pentru a acoperi o situaţie sau un fapt jenant, minte pentru a-şi corecta imaginea de sine prin denigrarea sau devalorizarea altora), ea trebuie tratată cu toată atenţia pentru a păstra un echilibru între Eul vulnerabil al copilului în formarea şi ascunderea/denaturarea adevărului. Minciuna nu începe şi nu se termină la porțile şcoalii, de aceea implicarea familiei în prevenirea și tratarea minciunii este foarte importantă. Atunci când tendinţa spre minciună devine evidentă, intervenţia se impune a fi imediată și dacă se poate va implica pe lângă copilul în cauză, familia acestuia, cadrele didactice și dacă este cazul, consilierul școlar. 4.3.3. Copiatul Copiatul este o „formă de înșelăciune, prin care se încalcă prima și, poate, cea mai importantă normă din Regulamentul școlar, care prevede că datoria elevilor de a-și forma competențele prevăzute în programele disciplinelor de învățământ” (C. Neamțu, 2003, p.180). Este, de fapt, o „formă specifică de nesinceritate față de autoritatea de la clasă – profesorul” (C. Neamțu, 2003, p.180), și poate fi privit ca o conduită agresivă, deoarece afectează atât profesorul cât și elevii clasei. Factorii care îl fac pe copil/adolescent să copieze pot fi grupați în factori principali și factori specifici. Factorii principali (C. Neamțu, 2004) care pot duce la situația de a copia sunt: • deficiențe de supraveghere din partea profesorilor, • atitudinile permisive ale profesorilor, • stilul profesorilor de a nota în funcție de fidelitatea reproducerii cunoștințelor. Astfel, profesorul care preferă să utilizeze sistematic subiecte de verificare scrisă ale căror cerințe vizează memorarea-reproducerea cunoștințelor se va confrunta mai des cu situații de copiat comparativ cu profesorul care propune subiecte care solicită elevii să interpreteze/sintetizeze/creeze pornind de la cunoștințele transmise, • obținerea notei de trecere (nota cinci). Elevii slabi acumulând lacune diverse nu mai pot învăța. În consecință, ei pot prezenta o probabilitate mai mare de a face uz la această soluție. Acești elevi sunt interesați doar de obținerea unei note de trecere, pentru a evita conflictul cu școala sau/și cu familia. Vă propun un exercițiu de proiecție imaginativă. Sunteți profesor la clasa a III-a. Pregătiți sarcinile pentru verificarea scrisă care urmează a fi susținută a doua zi, la o activitate la disciplina: Științe ale naturii. Alegeți-vă o lecție și elaborați sarcinile de lucru pentru elevi. Sarcinile de lucru trebuie să le elaborați astfel încât să nu fie tentat să copieze și elevul X, care la lucrarea de la religie, de săptămâna trecută a copiat. De asemenea, acest elev a mai avut în trecut, tentative de copiere. Vreți să-l determinați pe acest elev să înțeleagă că poate răspunde sarcinilor de lucru și fără tendința de fraudă. Posibile conținuturi de abordat: Corpuri cu viață, corpuri fără viață, Materiale naturale și materiale prelucrate, Părțile plantei (rădăcină, tulpină, frunze, flori, 68

Psihopedagogia devianței

fructe, semințe, Anotimpurile, Circuitul apei în natură).

Elevii care copiază nu sunt doar elevii cu rezultate școlare slabe. Și elevii cu rezultate școlare bune/foarte bune pot copia în anumite condiții. Situațiile care-i pot determina pe aceștia să copieze se prezintă după cum urmează (factori specifici) (C. Neamțu, 2004): • părinții îl obligă pe copil să obțină note mari și foarte mari la toate disciplinele; • nesiguranța elevilor în legătură cu înțelegerea corectă a ceea ce s-a predat și se evaluează; • convingerea elevilor că reproducerea fidelă a ceea ce s-a predat va fi notată cu nota maximă; • dorința elevilor de a ajunge/rămâne între primii elevi la învățătură. C. Neamțu (2003) enumeră trei forme tipice de copiat: copiatul individual (elevii care copiază o fac pe cont propriu, fie premeditând sa nu, această acțiune de a copia); copiatul solidar (cooperează doi sau mai mulți elevi în acțiunea de a copia) și copiatul colectiv (când întreg colectivul unei clase copiază). Această devianță școlară este printre puținele care au ca posibilă modalitate de rezolvare: atitudinea profesorului față de procesul evaluării școlare. Posibile sugestii, în acest sens ar fi: sarcini de lucru care să nu vizeze doar caracterul reproductiv, îmbinarea sarcinilor de lucru în care se vizează reproducerea cu sarcini de lucru în care elevii să compară, analizează, utilizează sau să creează. 4.3.4. Indisciplina În școală, un act de indisciplină se consideră că are loc „atunci când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalți să participe la procesul de învățare sau perturbă activitatea educativă a profesorului” (C. Neamțu, 2003, p. 33). Indisciplina este un fenomen complex, care deschide diverse piste de interpretare. Astfel, posibilele motive pentru care elevii sunt indisciplinați, se descriu a fi următoarele(C. Neamțu, 2003): • atragerea atenției adultului, • dorința de a fi în centrul atenției, • plictiseala, • impresia că sunt tratați nedrept, • neîncredere în adult sau/și în ceilalți colegi, • se simt umiliți de eșecurile lor școlare, 69

Psihopedagogia devianței

• • • • •

tratarea necorespunzătoare potrivită cu nivelul posibilităților lor și cu vârsta pe care o au, dobândirea puterii și controlului asupra celorlalți (colegi, chiar și profesori), dorința de a dovedi „ceva” colegilor, frustrarea, respingerea, teama, tulburări neurologice.

Descrieți conduita de indisciplină a unui elev/unei eleve (dacă nu sunteți cadru didactic: amintiți-vă un coleg(ă) cu o astfel de conduită din viața dvs. de elev). Identificați posibilele cauze ale acelei conduite.

UI.4.4. FUGA DE ACASĂ, VAGABONDAJUL 4.4.1. Fuga de acasă/de la școală Fuga de acasă/de la școală este o conduită delincventă gravă, atât prin ea-însăși, cât și prin consecințele determinate. Se constituie ca o tulburare comportamentală gravă cu o evoluție spectaculoasă care este însoțită adesea de alte forme de devianță cum ar fi: prostituția, perversiunile sexuale etc. „Disproporţia tot mai mare dintre posibilităţile elevului şi solicitările mereu în creştere ale şcolii generează o rezistenţă școlară, pasivă iniţial (dezinteres, apatie, demotivare), urmată de o fază activă (aversiune şi fobie şcolară, absenteism, chiul, iar când situaţia scapă de sub control, fuga de acasă/școală şi vagabondajul)” (A. Clinciu, 2004). Fuga poate fi „expresia fricii de pedeapsa părinţilor sau de consecinţele unor acte de indisciplină şcolară mai gravă, care conduc la scăderea notei la purtare sau exmatricularea şcolară” (A. Clinciu, 2004). C. Neanțu (2003) descria trei categorii de tineri care fug de acasă/de la școală. Prima categorie aparține tinerilor care caută aventura și necunoscutul, vor să experimenteze noul – ei se întorc destul de repede în familie/la școală. A doua categorie (aproximativ 75% dintre fugari aparțin acestei categorii) cuprinde tinerii care dau semne clare de alienare și conflict dublate de sărăcie acasă sau de hipercontrolul părinților. Ultima categorie vizează tinerii respinși de familie și/sau de școală, ei adaptându-se cel mai ușor condițiilor impuse de stradă. Uneori sentimentele de inferioritate fizică (defecte, infirmităţi) sau inferioritate mintală (deficit de intelect sau lacune din ce în ce mai mari în sistemul cunoştinţelor achiziţionate) sunt cauze pentru care elevul „demisionează” de la obligaţiile impuse de statutul său, de elev. Fuga de acasă poate fi disimulată: elevul pleacă la şcoală condus de unul dintre părinţi până în poarta şcolii şi se întoarce acasă cu aceeaşi regularitate ca şi anterior, rezerva de timp câştigată prin nefrecventarea orelor constituind ocazia de a frecventa locuri interzise: sălil de biliard, săli cu jocuri mecanice etc. Această „libertate clandestină are un puternic efect narcotizant, pentru că dă ocazia elevului să experimenteze relaţii noi cu persoane percepute a fi atractive, de multe ori din aceeaşi categorie, dar mai experimentate, și care de cele mail multe ori prestează activităţi noi (comerciale, sexuale sau hedonice, în sens 70

Psihopedagogia devianței

mai larg)” (A. Clinciu, 2004). Se poate întâmpla ca şcoala să nu fie cea evitată, ci familia care este conflictuală, tensionată, tot mai greu de suportat (certuri, părinţi alcoolici, psihopaţi, delincvenţi, cu boală psihică cronică etc.). S-a observat că la prima fugă, cei care fug de acasă trăiesc un adevărat șoc. Frecvent, speranțele de aventură și de fericire ale celor care fug de acasă sunt contrazise de realitate (A. Clinciu, 2004). Cei care fug de acasă și de la școală nu pot încă practica o profesie, deci nu-și pot câștiga existența, nu au bani care să le fie suficienți, nu au un unde să stea, nu au un plan organizat de acțiune, și de aceea pot risca să fie exploatați/abuzați fizic, sexual și, pentru a putea supraviețui, practică activități delincvente. Arta de a supraviețui a fugarilor, spunea A. Clinciu are „câteva mici secrete: a putea dormi în locuri improprii, a fura alimente pentru a se putea hrăni, și ceea ce este trist, de cele mai multe ori a se prostitua și a consuma droguri”.

Exemplu: Cu cât perioada de viață petrecută pe stradă este mai lungă, cu atât crește probabilitatea de a deveni o victimă a exploatării sau de a se implica într-o „carieră” delincventă. Conform estimărilor unui administrator de Adăpost pentru fugari, din orașul New York, după 48 de ore de la fuga de acasă, unul din zece fugari se implică în prostituție; după șase luni de viață pe stradă, devine aproape imposibilă recuperarea tinerilor fugari prin cointeresarea în continuarea educației, în căutarea unei profesii legale, în restabilirea relației cu familia sau în abandonarea consumului de droguri. 4.4.2. Vagabondajul Vagabondajul este o „atitudine deliberată de abandon în faţă de muncii şcolare respectiv, de părăsire faţă de mediul familial” (A. Clinciu, 2004).

UI.4.5. ABSENTEISMUL ȘCOLAR ȘI ABANDONUL ȘCOLAR 4.5.1. Absenteismul școlar Absenteismul școlar este definit ca o „problemă socială, fiind explicată mai mult prin caracteristicile socioculturale ale mediului de proveniență și care apare ai ales în mediul urban și în familiile sărace” (C. Neamțu, 2003, p. 193-194). Absenteismul școlar desemnează „un tip de conduită evazionistă stabilă, permanentizată, care prefigurează sau reflectă deja atitudinea structurată a lipsei de interes, motivație, încredere în educația școlară” (C. Neamțu, 2003). Când elevii lipsesc repetat și des de la școală, problemele au fost deja instalate Absenteismul constituie „o formă de agresiune pasivă împotriva școlii, indicând că elevii fug de la școală chiar cu riscul de a fi pedepsiți” (A. Clinciu, 2004). Complicarea cu reacțiile negative ale școlii și ale părinților crează un cerc vicios, în care abandonul pare să fie soluția adolescentului prin care-și poate rezolva problemele. 71

Psihopedagogia devianței

4.5.2. Abandonul școlar Absenteismul este principalul factor asociat cu abandonul școlar. Autorii care au studiat „conduitele elevilor care se corelează cu decizia lor de a abandona școala au fost de acord că cea mai mare probabilitate de a abandona școala se înregistrează la cei care lipsesc excesiv de la școală și au probleme de disciplină” (A. Clinciu, 2004). Abandonul școlar reprezintă „conduita de evaziune definitivă care constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început” (C. Neamțu, 2003, p. 199). Cauzele abandonului școlar pot combina factorii economici, socioculturali sau religioși, psihologici și pedagogici. Efectele grave ale abandonului școlar arată importanța și gravitatea acestui tip de conduită. Mulți dintre cei care abandonează școala nu au calificarea profesională care să le permită integrarea socio-economică, nu au formația morală și civică necesară pentru a fi părinte și nici a fi cetățean al unei comunități. Lipsiți de o calificare, cei care abandonează școala sunt posibilii viitori șomeri și reprezintă, pe termen mediu și lung, o sursă de dificultăți sociale și de pierderi, care depășesc investiția cerută de formarea inițială. Patru mari cauze stau la baza absenteismului școlar: cauze de ordin economic, cauze de ordin sociocultural sau religios (aparteneța etnică, religioasă, rasială, de sex, de clasă socială), cauze de ordin psihologic (reacția față de insuccesul școlar, față de conflictele cu auoritățile școlare), cauze de ordin pedagogic (calitatea vieții școlare, pertinența conținuturilor, relevanța metodelor etc.). Elevii care abandonează școala sunt cei care s-au făcut remarcați pentru absenteism și alte probleme de comportament, pentru care au fost sancționați îde mai multe ori în școală. Exemplu: Un document al Departamentului american pentru Educația elementară și secundară îl descrie astfel pe elevul care prezintă un risc înalt de abandon școlar: incapabil să se adapteze și să funcționeze adecvat în contextul clasei tradiționale; rezultate școlare sub medie; nu-și stabilește obiective profesionale; absenteism; ostilitate față de adulți și reprezentanții autorității școlare, provine dintr-o familie ce experimentează un stres existențial, probleme economice serioase, nu este implicat în nici o activitate organizată de școală, sau nonformală. SĂ NE REAMINTIM...  Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina

Fuga de acasă/de la școală, vagabondajul

 Absenteismul școlar și abandonul școlar

72

Psihopedagogia devianței

UI.4.6. COMPORTAMENTUL AGRESIV ȘI VANDALISMUL 4.6.1. Comportamentul agresiv Părinţii au un rol foarte important în identificarea sexuală a copilului (Sunt băiat / Sunt fată și mă simt ca atare!). De când sunt foarte mici, „băieţii sunt încurajați să participe la activităţi care presupun folosirea muşchilor, fiind îndrumaţi în direcţii care cultivă independenţa şi tenacitatea de a nu ceda în faţa obstacolelor” (A. Clinciu, 2004). „Cu ajutorul jucăriilor, cele două sexe sunt influenţate să se îndrepte spre anumite profesii (băieţii – oameni de ştiinţă, muncitori, agricultori, iar fetele – asistente medicale, profesoare, croitorese, etc.)” este opinia lui C. Ciupercă (2003). Agression se referă la „comiterea unui atac fără o provocare, atac care se consumă în plan fizic sau verbal” (C. Neamțu, 2005, p. 220) iar agressivity vizează „componenta normală a personalității, agresivitatea latentă, potențialul de a comite atacuri (C. Neamțu, 2005, p. 220). Agresiunea își poate avea origine în tendinţa pulsională individuală (de exemplu: elevul respectiv este înclinat spre rău şi distrugere, manifestând chiar satisfacţie în a le produce). Frustrările pe care şcoala le poate produce (orar prelungit, teme multe și obositoare etc.) se pot acumula în resentimente şi ură și pot exploda în manifestări de tip agresiv (violenţa este mai degrabă reactivă şi episodică). „Insubordonarea, spiritual rebel, opoziţionismul mascat sau manifest, sunt mai des întâlnite printre băieţi decât printre fete, și caracterizează mai ales ciclul liceal, dar pot să apară încă din preadolescență. Cum însă între momentul izbucnirii şi faza de incubaţie este o distanţă considerabilă, este bine de ştiut că acest comportament apare” (A. Clinciu, 2004): • „mai des în familiile cu orizont valoric net diferit, în opoziţie cu cel al şcolii; • acolo unde educaţia este bazată pe pedeapsă şi autoritarism / exigenţe exagerate; • acolo unde evaluarea creează situaţii frustrante intense sau de durată; • prin contagiune socială în şcolile sau liceele care acumulează populaţii şcolare din zonele urbane periferice sau marginalizate social; • acolo unde metodele de învăţare sunt preponderent verbale, nelăsând prea mult spaţiu vizualizării, acţiunii, învăţării prin descoperire şi metodelor active în general”. Comentați următoarea afirmație: Comportamentul ușor agresiv al unui băiețel, manifestat la grădiniță poate fi mai ușor trecut cu vederea față de același tip de comportament manifestat de o colegă, fetiță.

Violența în școală este, din punct de vedere statistic, cea mai întâlnită conduită deviantă școlară. Sub eticheta „violență" putem avea: confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator; refuzul de a acorda ajutor și chiar: bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, înjunghierea și împușcarea.

73

Psihopedagogia devianței

Dacă am lua în considerare planurile: verbal-fizic, direct-indirect și cel activ-pasiv, spunea C. Neamțu (2003, p. 221-222) am putea vorbi de mai multe tipuri de agresiuni: • „agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg; • agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui obiect al victimei; • agresiuni active verbale directe: injuriile, amenințările; • agresiuni active verbale indirecte: calomnia; • agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei; • agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul în a efectua o sarcină; • agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi; • agresiuni pasive verbale indirecte: negativismul”. Dacă ne-am opri la posibilele surse ale agresivității în instituțiile școlare, după C. Neamțu (2003) acestea ar fi: construirea și cultivarea relației relației pedagogice (cu accent pe relațiile de putere) dintre profesori și elevi; decalajul dintre aspirațiile/valorile elevilor și oferta școlară; subiectivitatea profesorilor; competiția între elevi etc. Este foarte important pentru cadrele didactice să recunoască și să reducă, pe cât posibil, aceste surse de agresivitate pentru a preveni derularea de acte agresive și mai ales perpetuarea lor. 4.6.2. Vandalismul Vandalismul școlar este reprezentat de „acele actele de violență specifice, orientate către bunuri, obiecte, proprietăți” (C. Neamțu, 2003, p. 210). Conform studiilor sociologice, mai predispuși către vandalism sunt adolescenții de sex masculin, proveniți din clasele sociale defavorizate și care trăiesc în marile orașe. Tradus, „vandalismului școlar trimite, în majoritatea cazurilor, la o reacție de protest. Dar, vandalismul în școală poate fi interpretat ca o cale de a depăși plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei situații percepute ca nedreaptă sau ca un protest împotriva autorităților și regulilor școlare. Toți elevii care comit intenționat conduite de vandalism au ca numitor comun un nivel scăzut al autocontrolului, o stima de sine redusă și o toleranță redusă la frustrare” (C. Neamțu, 2003, 216). S. Cohen (1984), citat de C. Neamțu (2003) prezintă cinci tipuri de vandalism: • vandalismul achizitiv – distrugerea relizată vizează obținerea unor avantaje materiale; • vandalismul tactic – nu se vizează obținerea unor avantaje materiale ci, se vizează alte obiective; • vandalismul vindicativ – prejidiciul produs are ca scop răzbunarea care vine să compenseze o frustrare sau să realizeze o dorință; • vandalismul ca joc – se produce în timpul jocului, din curiozitate, ca distracție sau în lupta pentru supremație; • vandalismul malițios – elementele de agresivitate sunt însoțite de furie.

UI.4.7. FURTUL, JAFUL ȘI CRIMA 74

Psihopedagogia devianței

4.7.1. Furtul „La vârste mici, furtul se manifestă sub o formă incipientă, prin însușirea forțată sau brutală a jucăriei partenerului, pentru ca mai târziu sa ia forma însușirii obiectului dorit pe furiș cu o nuanță de lașitate. Studiile din domeniul psihologiei delicvenței juvenile evidențiază faptul că la baza majorității furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronunțate note de anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă forme mai grave și cu pronunțate note de teribilism, mai ales la tineri” (A. Clinciu, 2004). „Este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprindere la copil”, afirmă A. Adler, de unde şi marea lui nocivitate. Remarca sa clarifică parţial mecanismul acestei devieri: „Structura psihologică a hoţului este de înţeles dacă ţinem seama de faptul că acesta se simte sărăcit şi că încearcă să-şi acopere deficitul prin îmbogăţire”. „Dorinţa de posesiune poate explica furtul, spunea A. Clinciu (2004), dar mai sunt şi alte motive: nevoia de prestigiu, nevoia de a răspunde unei situaţii provocatoare şi riscante sau aceea de a putea rezista unui impuls puternic, unde nu se urmăreşte profitul, ci reacţia de uşurare prin eliberarea de neliniştea dorinţei de a-şi însuşi ceva”. Exemple: Furtul poate fi învăţat din familie (cazul copiilor din familii de hoţi), dar poate fi repede deprins şi prin imitaţie, mai ales că el este un comportament cu întărire rapidă, prin recompense materiale ce nu mai au nici o legătură cu munca, efortul sau cu sistemul de valori al societăţii. Profesorul poate și are posibilitatea să fie foarte atent la tendinţele care favorizează acest comportament (A. Clinciu, 2004): • „tendinţa spre fraudă prin minciună, lăudăroşenie, sentimente de inferioritate, familii cu promiscuitate morală sau copii frustraţi afectiv şi material, • precursorii furtului sunt copiatul şi suflatul, deseori trecute cu vederea, ca fiind delicte minore. Copilul care fură trebuie să aibă noţiunea valorii morale a actului său şi să deosebească lucrurile care îi aparţin de ale altora. pentru aceasta, în cadrul orelor de consiliere, se pot face jocuri de rol, marionete sau dramatizări plecând de la ideile de încredere, credit şi creditare, • după modelul proceselor literare, se pot face procesele lui Bonnie şi Clyde sau alte altor spargeri celebre, pentru a demitiza furturile de orice tip. Dezbateri cu mare relevanţă etică pot avea ca temă: plagiatul, subiect ce se poate continua cu exemplificări privind legea drepturilor de autor, efectele „piratării” în muzică, informatică sau ştiinţă, • jocul de rol poate ajuta la conştientizarea legăturii dintre micile furtişaguri şi furturile selective, prin efracţie, spargere sau tâlhărie”. 4.7.2. Jaful și crima Jaful este o foarte gravă formă de comportament delincvent și are loc sub amenințare sau se derulează ca un act de violență. Jaful se poate produce cu complicitatea unei așanumite „benzi de cartier”, caz în care implicațiile și efectele sunt agravate și agravante.

75

Psihopedagogia devianței

La adolescent, crima este rar întâlnită. În aceste cazuri rare, omorul din neglijență, accidental este mai întâlnit decât celelalte forme.

UI.4.8. COMPORTAMENTELE SEXUALE DEVIANTE Infracționalitatea și conduitele sexuale deviate au în general, la bază (A. Cliciu, 2004): • „incidente sexuale din copilărie sau pubertate ca, de exemplu, seducția de către un homosexual mai în vârstă, incestul sau violul; • tinerii care nu au avut modele sexuale cu care să se identifice și ca atare au conduitele sexuale needucate și un mai mare risc de a deveni inadecvați; • izolarea excesivă de alți copii și lipsa de educație socială generală și educație sexuală ca urmare a lipsei de sociabilitate generală, fapt ce constituie un risc mai mare pentru conduite aberante (exibiționism,viol); • teama de responsabilitate însoțită de imaturitate conduce la dependențe de adult și creează condiții mai lesnicioase pentru deviații sexuale; • teama excesivă, anxietatea și opozabilitatea din familie și școala creează o tensiune ce se descarcă sub forma de hiperacțiuni sexuale (uneori); • viața excesiv austeră și deprivată de relații sociale, de distracții reale și de independență din Internate, colonii poate favoriza unele deviații sexuale”. Aurel Clinciu (2004) citându-l pe Noel Maillone descrie două tipuri de adolescenți delincvenți. „Primul tip este reprezentat de tinerii care săvârșesc infracțiuni trăind intens pe plan subiectiv-intern teama și oroarea de a se identifica până la urmă cu adevarații delincvenți (domină un fel de nevroză). Ei au impresia că delictele lor sunt consecința unor situații speciale în care s-au antrenat înainte ca viața lor să fi început. Al doilea tip sunt: tinerii care au o atitudine antisocială care le monopolizează întreaga conduită fiind vorba de exprimări ale psihozei”. SĂ NE REAMINTIM...  Comportamentul agresiv și vandalismul  Furtul, jaful și crima  Conduitele sexuale deviante

UI.4.9. SINUCIDERILE, TENTATIVELE SUICIDARE ȘI TOXICOMANIA 4.9.1. Sinuciderile și tentativele suicidare „Suicidul nu este propriu-zis o formă de devianță școlară” spunea C. Neamțu (2003, p. 249), „în sensul că nu există norme școlare care să-l menționeze și să-l interzică explicit”. 76

Psihopedagogia devianței

Dar, are mare legătură cu alte probleme de comportament ale elevilor (agresivitatea, autoagresivitatea etc.). S. Rădulescu (1998, p. 214) definește suiccidul ca pe un „act deliberat, voluntar, de autosuprimare a vieții”. Factorii care pot determina sinuciderea la copii și adolescenți pot fi: factori familiali (comunicare defectuoasă cu familia, abuz, divorțul părinților, decesul inuia dintre părinți, conflictele, neglijarea etc.), factori școlari (rezultate școlare slabe, inadaptare școlară, etichetare, marginalizare etc.), factori sociali (izolare, imaturitate socială, medii sociale cu risc etc.) și factori de personalitate (cognitivi, emoționali, comportamentali etc.). „Sinuciderile au în anumite perioade și zone adevărate funcții contagioase. În general, tentativele de sinucidere sunt mai numeroase decât sinuciderile propriu-zise. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori de adolescente, mai puțin adolescenți pentru că au putere de manipulare a părinților, a prietenilor sau chiar a unei părți reduse din societate. Adolescenții se folosesc de tentativa de sinucidere în cazul în care nu îi sunt îndeplinite doleanțele. Alte posubile cauze pot fi: debuturi de psihoze infantilă, sentimente de persecuție profunde, de gelozie, depresie melancolică, izolare excesivă etc.” (A. Clinciu, 2004) 4.9.2. Toxicomania Toxicomania se referă la intoxicaţia cronică voluntară care se caracterizează prin „apetenţă anormală şi prelungită” pentru un drog mai mult sau mai puţin toxic care antrenează consumul repetitiv al acestuia. Cel puțin două elemente sunt favorizante pentru consumul de substanțe interzise: motivația și nivelul de utilizare al drogului. Toxicomania cel mai des apare din spirit de aventură în combinație cu dorința de a încălca regulile. „Totuși debutul toxicomaniei la unii copii și adolescenți este asociat, de cele mai multe ori, cu problematica crizei existențiale specifice pubertății și adolescenței: opoziția față de adulți, căutarea unei noi identități, crizele de narcisism, momentele depresive, curiozitatea, gustul pentru risc, presiunile din partea prietenilor. Adolescenții organizează reuniuni excentrice unde fumează, consumă alcool și de multe ori încep consumul de droguri, de tipul, marijuana și heroină. Totuși, mulți dintre noi consumăm așa-numitele droguri licite (permise) de tipul: ceai, cafea, alcool. La adolescenți, alcoolul este consumat în cantități destul de mari deoarece le sporește siguranța de sine, îi face să se simtă fericiți, mai spirituali cu toate că ceilalți văd altfel lucrurile. Abuzul de alcool este o problema gravă în multe țări, fiind strâns legat de accidente rutiere, crime, sinucideri, violență și abuz sexual” (A. Clinciu, 2004). Exemple: În SUA este interzis consumul de alcool până la vârsta de 21 de ani. În Franța consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani. În Canada există magazine specializate care sunt singurele care comercializează băuturi alcoolice. Revenind la droguri, se impune o prezentare a acestui concept. Drogurile sunt substanţe care introduse în organism modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra realităţii înconjurătoare (D. Lupu, 2004). Folosirea lor abuzivă poate determina dependenţa, tulburări grave ale activităţii mentale şi a comportamentului. Ele pot fi clasificate în: droguri licite (alcoolul, tutunul, cafeina) şi droguri ilicite (depresive, stimulante, halucinogene, inhalante şi narcotice). 77

Psihopedagogia devianței

Alcoolul este un drog legal care poate determina dependenţa. Concentraţia acestuia în sânge este corelată cu modificări comportamentale, senzoriale, psihice şi organice. Efectele consumului de alcool pot fi de natură fizică, psihică şi socială. Fumatul determină la nivelul organismului puţine efecte pozitive în comparaţie cu cele negative. Cea mai gravă consecinţă a fumatului este dependenţa fată de nicotină. Fumatul poate lua forma unei toxicomanii iar reducerea numărului de ţigări fumate/încetarea bruscă a acestuia va determina instalarea sindromului de abstinenţă. Drogurile ilicite pot crea dependenţă fizică şi / sau psihică. Toxicomanului i se declanşează simptomele sevrajului odată cu oprirea utilizării drogului. Toate drogurile pot fi periculoase, efectele lor fiind diferite în funcţie de: reactivitatea organismului, cantitatea de drog, frecvenţa consumului, anturajul şi expectanţele consumatorului. Datele statistice arată că două treimi dintre cei care se droghează în adolescență vor continua consumul de droguri și la maturitate.

UI.4.10. DEVIANȚELE RELIGIOASE Manifestarea religiei se poate realiza în planul conștiinței precum și în planul comportamental al individului. Sistemul vieții religioase presupune un nivel teoreticodogmatic și un nivel comportamental, manifestându-se activ și nemijlocit în acțiunile individului. Primul nivel: teoretico-dogmatic - se referă la existența în planul conștiinței a explicațiilor și înțelegerii realității pe baza sistemului adoptat. Al doilea nivel - nivelul comportamental - este prezent prin atitudinea activă a indivizilor față de sistemul religios, concretizat în forme variate ale practicilor religioase, ca: ceremonii specifice, acte magice, ritualuri religioase etc. (C. Neamțu, 2003). În acest caz comportamentul este orientat de reguli și norme caracteristice fenomenului religios și fiecărei religii luate în parte, de prejudecăți și stări de spirit religioase. Comportamentul indivizilor se va desfășura în conformitate cu cerințele și interdicțiile religioase. De cele mai multe ori, cele două niveluri apar ca interconectate, ele condiționându-se reciproc. Sunt însă și situații, evident destul de puține la număr, când planul teoreticodogmatic nu este dublat și de planul comportamental-acțional sau invers. În prima situație, conștiința individului, deși rămâne sediul unor idei se prelungește și prin acțiuni concrete. Acest caz reprezintă un indice de bază al religiozității, al stării de dependență spirituală a omului față de divinitate. „Deseori această situație nu poate fi ușor evidențiată, situându-se la un nivel implicit ea nu este direct perceptibilă. Întreținută de prejudecăți, aria de spirit, tradiții religioase, care, deși nu sunt manifestate în plan comportamental, împiedică formarea unor convingeri științifice, materialiste. De aceea, accentul educației trebuie deplasat spre latura afectiv-emoțională - componenta de bază în structura convingerilor, precum și pe posibilitatea de control a mecanismului complex de formare a acestora” C. Neamțu, 2003).

78

Psihopedagogia devianței

Exemplu: În familiile musulmane se înrădăcinează un puternic spirit de sacrificiu în numele religiei și a scopurilor sale, indivizii care luptă în războiul sfânt sacrificându-se fără ezitare pentru dogmele credinței și perpetuarea lor. Există evident și al doilea caz, cel în care planul comportamental nu este susținut consecvent de credințe, idei, de explicații religioase, el fiind perpetuat în virtutea unor tradiții, unor funcții estetice sau psihologic-individuale pe care religia le-a cultivat, este mai puțin semnificativ pentru indicarea stării de religiozitate. Uneori suntem în prezența unor situații evident paradoxale: ceremonii religioase practicate în diferite momente cruciale pentru viața omului (naștere, botez, nuntă, înmormântare) păstrate doar prin forța tradiției și a spectacolului implicat, lipsite de substratul lor religios, mistic. SĂ NE REAMINTIM...  Sinuciderile, tentativele suicidare  Toxicomania  Devianțele religioase

Posibile soluții în vederea diminuării delincvenței juvenile: • implicarea profesorilor în programe speciale de educația a elevilor care prezintă caracteristicile prezentate în paginile anterioare; • educarea persoanelor care doresc să devină părinți prin cursuri prenatale de psihologie infantilă; • cursuri pentru părinții pe problematica prevenirii și intervenției în cazurile de delincvență juvenilă; • implicarea guvernului prin sprijin financiar și acordare de facilități celor care se ocupă cu astfel de cazuri; • campanii de informare și implicare a societății în privința delincvenței.

REZUMAT Multitudinea de termeni din domeniu se cerea a fi lămurită. Copilul inadaptat este cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experiențe educaționale și sociale obișnuite, atât în școală cât și acasă. Dar, orice conduită de devianță școlară presupune practic o formă de inadaptare. Se poate afirma că devianța școlară are o sferă mai largă decât cea a conceptului de inadaptare școlară. Conceptul de rezistență școlară este mai degrabă utilizat din perspectiva socioculturală. El se referă la refuzul respectării normelor și valorilor specifice culturii școlare, elevii contestâd normele deoarece

79

Psihopedagogia devianței

aceste constrângeri, elevii reacționează – „rezistă” – în modurile pe care le cunosc prin: perturbarea activităților, încălcarea normelor școlare, absenteism, abandon școlar. Sintagma probleme de comportament. vrea să indice o diminuare a încărcăturii psihopatologice a acestor conduite deviante școlare susținând convingerea că locul în care conduita acestor copii se poate ameliora cel mai ușor este școala obișnuită. Delincvența juvenilă desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică și care aparțin minorilor. Poate fi definită ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereții lor, nu sunt încă văzuți ca fiind pe deplin responsabili pentru acțiunile lor. Pe parcursul unității de învățare au fost abordate următoarele tulburări de conduită: lenea, minciuna, copiatul, indisciplina, fuga de acasă, vagabondajul, absenteismul școlar, abandonul școlar, comportamentul agresiv, vandalismul, furtul, jaful, crima, comportamente sexuale deviante, sinuciderile, tentativele suicidare, toxicomania și devianțele religioase.

TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 2 1). Descrieți conduita de indisciplină a unui elev/unei eleve (dacă nu sunteți cadru didactic: amintiți-vă un coleg(ă) cu o astfel de conduită din viața dvs. de elev). Identificați posibilele cauze ale acelei conduite. 2). Comentați următoarea afirmație: Comportamentul ușor agresiv al unui băiețel, manifestat la grădiniță poate fi mai ușor trecut cu vederea față de același tip de comportament manifestat de o colegă, fetiță.

TEMA DE CONTROL nr. 2 Eleva C.V., în vârstă de 11 ani, este în clasa a IV-a. Bunica ei, este o persoană în vârstă şi obosită existenţial, dar lucidă şi foarte bine intenţionată. Fiul ei, inginer, a început să bea în afara orelor de serviciu, după care devine agresiv şi greu de suportat. Bun profesionist şi un talentat cadru militar, a moştenit darul pentru arta militară de la tatăl său, dar pare depăşit ca educator de unica sa fiică. Eleva se bucură de o faimă bună şi proastă în acelaşi timp: • A adus la exasperare trei învăţătoare, din cauza temperamentului său impulsiv şi necontrolat. • Rebelă şi deosebit de încăpăţânată, ţine morţiş la punctul său de vedere, negând chiar şi existenţa lui Dumnezeu. • Încă de la grădiniţă nu avea o clipă stare, iar în clasele primare practic nu putea fi făcută să stea pe scaun: circula printre bănci, vrând să vadă şi să ştie tot. • Era neatentă la lecţii, dar scoasă la tablă reproducea complet şi cu mare fidelitate informaţiile, pe care părea să le absoarbă fără nici un efort. • A fost cea mai conflictuală, certăreaţă şi nesupusă elevă din şcoală, având nota scăzută la purtare (o dată pentru că a rupt catalogul clasei pentru a-şi confecţiona din coperţi o mapă pentru desene). • Examenul psihologic a evidenţiat un nivel intelectual foarte ridicat, cu o organizare 80

Psihopedagogia devianței

• •

cognitivă vizuală netă, dar şi cu o fire narcisică, puţin sensibilă etic, insensibilă la critică, refractară la sugestii. Este foarte talentată la desen. În desen dă dovadă de o meticulozitate deosebită, este lentă şi perfecţionistă până la nuanţă, fiind extreme de dornic să afle părerea avizată a examinatorului. Este extrem de nerăbdătoare şi de independentă.

Precizaţi următoarele probleme: 1. Ce elemente educaţionale credeți că au contribuit la apariţia și dezvoltarea problemelor de conduită ale elevei. 2. Ce posibile acte (pre)delincvente ar putea dezvolta eleva în preadolescență și adolescenţă? 3. Ce remedii educaţionale preconizaţi în situaţia actuală, ca şi pentru viitor.

Bibliografie
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.
Adler, A. (1995). Psihologia şcolarului greu educabil. Bucureşti: Editura Iri. Aioniţoaie, C., Sandu, E.I. (coord.). (1992). Tratat de tactică criminalistică. Bucureşti: Editura Carpaţi. Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981). Învăţarea în şcoală. O introducere in psihologia pedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Banciu, D. (1995). Sociologie juridică. Bucureşti: Editura Hiperion XXI. Bărbulescu, El., Radovan, V. (1987). Educaţie şi reintegrare socială. Craiova: Editura Scrisul românesc. Berge, A. (1972). Copilul dificil. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Binet, A. (1975). Ideile moderne despre copii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Bogdan, T., Sîntea, I., Drăgan, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Bucureşti: Ministerul de Interne, Serviciul editorial şi cinematografic. 10. Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană. 11. Buş, I. , (2003). Psihologie judiciară. (curs universitar). Cluj-Napoca. 12. Ceaușu, V. (1984). Autocunoaştere şi creaţie. Bucureşti: Editura Militară. 13. Clinciu A.I. „Inadaptarea școlară”. p.166. În Cocoradă, E. (coord.). Consiliere psihopedagogică. (2003). Sibiu: Editura Psihomedia. 14. Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Bucureşti: Editura Actami. 15. Ciupercă, C., „Copiii în cursa socializării sau cum se perpetuează diferenţele de gen dintre băieţi şi fete”. p. 22. În: Mitrofan, I. (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași: Editura Polirom. 16. Cosmovici, A. și Iacob, L., (1998). Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom. 17. Dorot, R.; Parot, F., (1999). Dicționar de psihologie. București: Editura Humanitas. 81

Psihopedagogia devianței

18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37.

38. 39. 40. 41.

Dragomirescu, V.T. (976). Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Empey, T.L.(1982). American Delinquency. Its Meaning and Construction. Chicago: The Dorsey Press. Kulcsar, T. (1978). Factorii psihologici ai reuşitei şcolare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Lupu, D. „Droguri licite și droguri ilicite”. p.157. În Cocoradă, E. (coord.). Consiliere psihopedagogică. (2003). Sibiu: Editura Psihomedia. Mihu, A. (1999). Sociologie. Iaşi: Editura Polirom. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992). Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa”. Nemțu, C. (2003). Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de comportament al elevilor, Iași: Editura Polirom. Niculescu, R.M. și Lupu, D. (2007). Pedagogia preșcolară și a școlarității mici. Editura Universității Transilvania din Brașov. Osterrieth, P. (1973). Copilul şi familia. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică. Piaget, J. (1974). Studii de psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Preda, V. (1998). Delincvența juvenilă. Cluj-Napoca: Editura Universitară Clujeană. Ray, O.; Ksir,C.; (1996). Drugs, society and human behavior. St. Louis: Mosby. Rădulescu, S., Banciu, D. (1990). Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Bucureşti: Editura Medicală. Străchinaru, I. (1969). Devierile de conduită la copil. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Şchiopu, U., Verza, E. (1991). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Vincent R. (1972). (1972). Cunoaşterea copilului. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Zahirnic, C. (1976). Probleme pentru părinţi, probleme ale părinţilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Zdrenghea, V., Butoi, T. (1991). Investigaţia psihologică a comportamentului simulat. Bucureşti: Ministerul de Interne. Weare, K., Gray, G. (1995), Promovarea sănătăţii mintale şi emoţionale în reţeaua europeană de şcoli care promovează sănătatea – manual pentru pregătirea profesorilor şi a altor persoane care lucrează cu tinerii, Universitatea din Southampton şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Biroul Regional pentru Europa. *** (1992). Să ajutăm copii să se instruiască în domeniul sănătăţii. Braşov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov. *** (2000), Drogurile licite, Braşov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov. *** (2000), Drogurile, Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov. *** (2003), Educaţie pentru sănătate - programa şcolară. Bucureşti: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. 82

Psihopedagogia devianței

GRILA RĂSPUNSURILOR PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE:

Testul de autoevaluare nr. 1 (UI1) 1) C 2) A 3) B

Testul de autoevaluare nr. 2 (UI4) 1) pag. 67 - 68 2) pag. 69 - 79

83