You are on page 1of 12

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice Specializarea: Studii de integrare şi securitate europeană

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord Tratatul de la Washington D.C. 4 aprilie 1949

Masterandă: Moroz Mariana Manuela Master, anul I

6 Principalele direcţii de acţiune……………………………………….5 Structura militară…………………………………………………….4 Emblema NATO……………………………………………………... Informaţii generale…………………………………….Cuprins I.6 2 ..4 Structura civilă……………………………………………………….5 Tratatul Atlanticului de Nord…………………………………………….9 Extinderea NATO……………………………………………………9 Structura NATO………………………………………………………….3 Membri NATO……………………………………………………….. • • Denumirea oficială……………………………………………………3 Data creării……………………………………………………………3 Scopul……………………………………………………………….…………………3 • • • • • II.... • • III.

inclusiv prin folosirea forţei armate. Scop: Principalul scop al NATO este de a apăra libertatea şi de a asigura securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Organizaţia este pregatită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor. inclusiv în operaţiuni de răspuns la crize.I. ceilalţi aliaţi vor sări în ajutor. Realizarea acestui scop poate fi pusă în primejdie de apariţia unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea euroatlantică. Informaţii generale Denumirea oficială: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). astfel dacă o ţară membră este atacată. membrii Alianţei se angajează să protejeze libertatea. Prin urmare. libertăţii individuale şi literei legii. Articolulul 5 face referire la dreptul la apărare colectivă. Data creării: NATO a fost înfiinţată la 4 aprilie 1949. moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor. Potrivit datelor din volumul documentar publicat în Rompres NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. ci contribuie şi la menţinerea păcii şi a stabilităţii în regiune. De asemenea. Conform preambulului Tatatului Atlanticului de Nord. cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul 3 . care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. bazate pe principiile democraţiei. Construirea orgaizaţiei s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. ca rezultat al Tratatului de la Washigton. Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi. în vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic. Conform articolul 5 sau "Principiul celor trei muşchetari" în interiorul NATO solidaritatea garantează faptul că nici o ţară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de securitate doar pe forţele proprii. să promoveze pe scară largă parteneriatul.

Franţa. în octombrie 1953 de către Consiliul Atlanticului de Nord.Albania. 12 martie 1999 . independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi”. SUA. Islanda. Letonia. Polonia. Italia. 30 mai 1982 – Spania. iar roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările member. Estonia. Croaţia. Cercul reprezintă unitate şi cooperare. 1 aprilie 2009 .Ungaria. Danemarca. Norvegia. în scopul creşterii transparenţei. Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune transpare şi din articolul 4: “Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială. 4 . F. Belgia. încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună. România. Membrii NATO: • • • • • • • Membrii fondatori: Anglia. Cehia.Bulgaria. deşi consultările din cadrul organizaţiei se pot referi la orice subiect. În cazul unor diferenduri între statele membre. Luxemburg.R. 9 mai 1955 . acestea pot accepta medierea secretarului general al NATO. Grecia. 18 februarie 1952 – Turcia. Emblema NATO A fost adoptată ca simbol al Alianţei.euroatlantic. Olanda. Slovacia. Slovenia. Însă NATO nu intervine în problemele interne ale vreunui stat membru. Germania. Portugalia. Lituania. 29 martie 2004 . Canada.

Structura NATO Structura civilă Cartierul General:are sediul la Bruxelles. Personalul reprezintă toate ţările member. statut şi validitatea hotărârilor fiind aceeaşi indiferent de nivelul reuniunii.II. este un organism consultative intreparlamentar format din membri ai parlamentelor naţionale ale statelor member. Consiliul se reuneşte atât la nivelul miniştrilor de externe. biroul administrative şi biroul inspectorului financiar. Secretarul general – este înaltul oficial internaţional. Întâlnirile au loc de două ori pe săptămână. biroul de informaţii şi presă şi biroul de securitate al NATO. preşedintele asociat al Consiliului NATO – Rusia şi preşedintele asociat Comisiei NATO – Ucrainei. în fiecare marţi pentru discuţii informale şi în fiecare miercuri pentru şedinţe ce vizează decizii. Secretarul internaţional – susţine activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a Comitetelor sale subordinate. este atât sediul politic al Alianţei cât şi sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic Consiliul NATO este autoritatea politică a NATO având atribuţii decizionale. al Comitetului pentru planificarea apărării şi al grupului pentru planificarea nucleară. El este preşedintele Consiliului parteneriatului Euro Atlantic şi al grupului de Cooperare Mediteraneană. numit de către guvernele ţărilor member ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord. cinci departamente operative. cât şi la nivelul miniştrilor apărării sau a şefilor de guvern. numărul reprezentanţilor naţional fiind proporţional cu numărul populaţiei statelor member şi reprezintă distribuţia politică a parlamentelor naţionale. Are îm componenţă: biroul secretarului general. Belgia. Adunarea Parlamentară a fost înfiinţată în 1955 sub denumirea de Adunarea Atlanticului de Nord. 5 . precum şi preşedintele de drept al altor Comitete şi şef executiv NATO. secretariatul executive. exercitând aceleaşi privilegiu. Biroul secretarului general este alcatui din: cabinet privat.

în perioada 1952 – 1999. desemnat. după întrunirile ordinare ale Comsiliului. la 4 aprilie 1949. În mod normal Comitetul Militar. în scopul desfăşurării unei activităţi lanivel internaţional. iar cealaltă este găzduită de una din ţările NATO. apărând cât mai bine interesele ţărilor lor. Comitetul Militar se întâlneşte în fiecare zi de joi. de ţările member. Reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului Militar să îşi îndeplinească misiunile collective şi să adopte decizii prompte. Tratatul Atlanticului de Nord A fost semnat la Washigton. Alte şapte state au aderat ulterior. IMS este compus din personal militar detaşat. se reuneşte de trei ori pe an în sesiuni la nivel de şefi de Stat major. fiind active implicat şi în procesul de cooperare cu ţările din Europe centrală şi de Est. III.Structura militară Comitetul Militar – activitatea este asigurată de reprezentanţii militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. prin rotaţie. în interesul comun al Alianţei şi nu doar în numele ţării lor. în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace. IMS sprijină activitatea Comitetului Militar prin pregătirea şi supravegherea aplicării deciziilor sale. Ei acţionează în calitate de reprezentanţi naţionali. de către ţările member şi selecţionat de Comitetul Militar. ce au loc miercurea. pentru a ocupa funcţii la Cartierul General al NATO. Două dintre aceste întălniri ale Comitetului Militar au loc la Bruxelles. astfel încât să poată pună în practică fără întârziere deciziile acestuia. rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi discuţii. Statul Major Militar Internaţionl (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral. Directorul Statului Major Militar Internaţional este asistat şi de cinci Directori adjuncţi. evaluarea şi recomandarea politicii privind probleme militare. pentru obţinerea consensului. pentru această poziţie. fiecare dintre aceştia conducând câte un department funcţional separate. 6 . IMS este responsabil cu planificarea. creându-se o aliaţă între 10 state europene şi două din America de Nord (SUA şi Canada).

iar capacitatea de rezistenţă colectivă la un atac armat duce la idea construirii unor forţe militare. efficient şi continuu. Documentul este structurat în 14 articole în care sunt stabilite angajamentele fundamentele pe care statele memberurmează să le ducă la îndeplinire atât unul faţă de altul.Tratatul începe cu un preambul în care se precizează că Alianţa a fost constituită constituită în conformitate cu prevederile articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Astfel. să respingă şi să reziste unui atac armat asupra oricărui stat membru. mai întâi. de către statul agresat ajutorul celorlalte state din Alinaţă. 7 . statele. de către organizaţie. indifferent de modalitatea aleasă pentru a riposte. la nivel de Alinţă. rod al participării tuturor statelor. pentru a include şi dezvoltarea condiţiilor proprii. În articolul 2 se extinde responsabilitatea NATO dincolo de problemele apărării. articolul 3 stipulează metodele de lucru ale părţilor implicate şi căile de transpunere a lor în practică. Toate statele sunt obligate să îşi dezvolte propriile mijloace atât pentru apărarea proprie. Articolele 3. Responsabilitatea fiecărui stat de a-şi creşte capacitatea individuală şi colectivă de rezistenţă împotriva unui atac armat. Scopul Alianţei este acela de a promova relaţiile de pace şi prietenie în zona Atlanticului de Nord. În acest sens. ca şi faţă de Alianţa ca un întreg. ci opţională. acţionează separate sau în comun. decizia de sprijin colectiv a ţării atacate. Funcţionarea apărării colective în cadrul Alianţei Nord-Atlantice se întemeiază pe prevederile Tratatului de la Washington. cât şi pentru apărarea membrilor Alianţei. care să asigure stabilitatea şi bunăstarea. Se impune condiţia de a acţiona efficient şi continuu. Prin urmare reiese că se face apel la acţiunea comună în două cazuri. cel puţin pentru o perioadă până când se adoptă.4 şi 5 ale tratatului menţionat redau esenţa acestei activităţi. în sensul că fiecare stat din Alianţă trebuie să îşi sporească capacitatea individuală de a rezista unui atac armat. cât şi colaborarea economică între ţările member. Obiectivul urmărit prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord era să îşi apere membrii împotriva capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice. care să fie în măsură să prevină. prin dezvoltatea propriilor mijloace şi oferindu-şi asistenţă mutuală îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Observăm că nu se prevede în mod expres că acţiunea va fi obligatoriu comună în cazul unui atac armat. atunci când forţele armate ale statului atacat nu fac faţă singure agresiunii armate sau când se solicită.

De asemenea. după opinia uneia dintre ţări îi va fi ameninţată integritatea teritorială. fiecare stat membru îşi asumă răspunderi specifice referitoare la apărare şi securitate. atunci înseamnă că fiecare stat din Alianţă trebuie să aibă capacitatea de a răspunde prompt şi decisiv oricărui atac armat asupra sa. Nici unul dintre aceste angajamente nu efectuează drepturile şi îndatoririle sale care decurg din Carta ONU. Conform prevederilor documentului semnat la 4 aprilie 1949. indiferent de situaţia şi contribuţia lor la eforturile Alianţei. De acest tratament beneficiază toate statele aliate. Prin urmare. Prevederea potrivit căreia părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele va fi considerat drept un atac împotriva tuturor părţilor semnatare dezvăluie modalitatea folosită pentru a îşi acorda spijin la nevoie. Această prevedere dă libertate de mişcare fiecărui stat membru al Alianţei în a hotărâ cum să acţioneze într-o situaţie sau alta. independenţa politică sau securitatea. în cadrul organismelor sale de decizie şi în conformitate cu normele şi procedurile unanim acceptate. atunci răspunsul dat ar fi trebui să fie similar. Prin urmare. acest articol subliniază legitimitatea acţiunii commune. mergând până la folosirea forţei armate. Consultarea are loc atunci când.Articolul 4 al Tratatului de la Washington introduce obligativitatea consultării părţilor. practică. cel puţin până se adoptă o hotărâre în acest sens de către Alianţă. În acest sens se pleacă de la premise că orice atac armat împotriva uneia sau ai multora dintre părţi este o agresiune la adresa tuturor statelor din Alianţă. dacă este obligator consultarea părţilor înainte de a se lua vreo măsură concretă. În articolul 6 este definită zona geografică pentru care se aplică articolul 5. apărarea individuală sau colectivă împotriva unei agresiuni armate a unui stat asupra unui teritoriului uneia din părţi este justă din perspective dreptului internaţional. independenţa politică sau securitatea. după părerea uneia dintre părţi îi va fi ameninţată integrarea teritorială. Scopul acţiunii individuale sau în comun a părţilor este de a restabili şi asigura securitatea în regiunea Alianţei. Articolul 5. pe temeiul prevederilor Cartei ONU (articolul 51). 8 . Totodată. împotriva statului agresor. orice stat membru al Alianţei poate întreprinde acţiuni diverse. cel mai frecvent menţionat când se vorbeşte de apărarea colectivă în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. de fiecare dată când. individuale sau în accord cu celelalte părţi. În consencinţă. dacă agresiunea este percepută ca fiind colectivă. stipulează modalitatea în care se realizează această formă de apărare.

menţinerea. Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să îşi asigure responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi implicit a securităţii tuturor aliaţiilor. Primirea de noi membri. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între NATO şi Uniunea Europeană. constituie esenţa capacităţii organizaţiei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de a intimidia cu folosirea forţei şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva NATO nu s-ar putea finaliza cu o victorie. NATO reprezintă piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic. Aceasta. 9 . întărirea securităţii din spaţiul euro-atlanticului a constituit preocuparea politico-militară majoră. Aceasta s-a consolidate prin: • • • • Păstrarea legăturii permanente între aliaţi. Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei. împreună cu solidaritatea politică. Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Extinderea NATO Ca o constantă a Alianţei. Principalele direcţii de acţiune Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei.Tratatul preconizează luarea unor măsuri în vederea eliminării atmosferei de conflict în ceea ce priveşte economia ţărilor member. din 1996. iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin. Menţinerea unor capacităţi militare eficiente. precum şi încurajarea colaborării reciproce pe plan economic. perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului de parteneriate în primul rând cu Federaţia Rusă şi Ucraina precum şi cu celelalte ţări.

cât şi alte state participante la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA) Înfiinţat pe 30 mai 1997. Urcania. Iniţial. a conferit o nouă dimensiune relaţiei dintre NATO şi ţările partenere. Slovenia. Estonia. Irlanda. probleme de control al armamentelor. Federaţia Rusă. de securitate. Au fost invitate la PpP atât ţările participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC). Uzbekistan. probleme regionale. România şi Slovacia. Bulgaria. incluzând toate statele member plus Albania. biologică şi chimică. în 1994. Scopul parteneriatul este îmbunătăţirea stabilităţii şi securităţii în Europa. Belarus. Austria. Slovacia. strategia şi politica de apărare şi bugetară. gestiunea crizelor. Lituania. Tadjikistan. impactul dezvoltării economice asupra securităţii. Lituania. Macedonia. Estonia. Letonia.Planul de acţiune al NATO pentru Aderare Lansarea Planului de Acţiune pentru Aderare (MAP). a ajutat ţările care intenţionau să adere la NATO să îşi focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile în direcţia îndeplinirii scopurilor şi a priorităţilor stabilite prin acest Plan. Letonia. în cadrul summitului NATO organizat la Washington. Finlanda. Kîrgîzstan. Kazahstan. Azeirbadjan. la Sintra (Portugalia). CPEA reuneşte 46 de membri. Parteneriatul pentru Pace (PpP) Crearea Parteneriatului pentru Pace. Croaţia. Armenia. permiţând dezvoltarea militară practică în conformitate cu interesele şi posibilităţile diferite ale ţărilor participante. Republica Moldova. planificarea apărării. de proliferare nucleară. 10 . România. În "Planul de acţiune" elaborat de CPEA sunt prevăzute consultări politice pe probleme politice. Suedia. fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei. Georgia. Ţările care şi-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt: Albania. Turkmenistan. terorism internaţional. în aprilie 1999. Elveţia.

după 11 . iar prima ţara care a semnat Parteneriatul este România. • Crearea de forţe care să fie mai bine pregătită pentru a opera cu acelea ale membrilor Alianţei Nord Atlantice. Letonia. Procesul a stabilit un model de conduită între candidaţi. atât în SUA. Croaţia. elaborate în comun. astfel încât să sporească capacitatea participanţilor la PpP pentru asumarea misiunilor de menţinere a păcii. performanţei proprii şi cooperării. România. Lituania. Menţinerea capacităţii şi pregătirii în vederea contribuiri la operaţiunile desfăşurate sub autoritatea ONU şi/sau sub responsabilitatea OSCE. Procesul Vilnius. cât şi în Europa. care să fie complementar procesului MAP. lansat în 2000. instituit de NATO pentru a oferi un cadru coerent şi unitar de pregatire pentru candidaţi. Macedonia. Dezvoltarea de relaţii de cooperare militară cu NATO pentru realizarea unei planificări commune. constituie cercul de discuţii care a acţionat în vederea readucerii permanente în atenţie a subiectului extinderii. Asigurarea controlului democratic asupra froţelor armate. Activităţile pe care şi le asuma fiecare ţară sunt bazate pe programe individuale de parteneriat. cu participarea tuturor ţărilor candidate la NATO. Grupul Vilnius a avut posibilitatea să confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin sprijinul acordat aliaţilor de drept. Procesul Vilnius Statele Grupului Vilnius (V10) sunt statele candidate la integrarea în NATO: Albania. a pregătirii şi exerciţiilor. în condiţiile în care nici una dintre ţările candidate nu se remarcase prin performanţe care să îi dea argumente pentru a declanşa o nouă rundă de extindere. Documentul cadru al PpP include sarcini specifice care urmează de a fi asumate de fiecare participant pentru a coopera cu NATO în vederea implementării obiectivelor programului în ansamblu. Bulgaria.invitaţia a fost acceptata de 27 de state. bazat pe principiile solidarităţii. operaţiunilor umanitare. Estonia. Slovacia şi Slovenia. Acestea sunt următoarele: • • • • Facilitatea transparenţei în procesele de planificare a apărării naţionale şi a bugetelor.

Pe 3 octombrie 2001. prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent comun NATO-Rusia. că statele aliate şi Rusia au intrat "într-o noua era a cooperarii". la încheierea unei întrevederi cu preşedintele rus. Rusia şi-a suspendat participarea. Documentul a fost semnat în iulie 1997. la 29 mai 1997. Rusia are statutul de "junior partner" (fără drepturi depline). Carta este menită să contribuie la cooperarea şi parteneriatul dintre cele două părţi. secretarul general al NATO. 12 . George Robertson. şi a fost semnata Declaraţia privind relaţiile NATORusia. La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperare. Vladimir Putin. Consiliul NATO-Rusia.invocarea. de către preşedintele Ucrainei şi de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO. a articolului 5 al Tratatului de la Washington. numită Declaraţia de la Roma. la Madrid (Spania). Comisia NATO-Ucraina Carta privind Parteneriatul distinct dintre NATO şi Ucraina a fost parafată la Sintra (Portugalia). După declanşarea operaţiunilor militare ale Aliantei în Kosovo. Consiliul NATO-Rusia este primul organism care conferă Rusiei dreptul de a se pronunţa în cadrul dezbaterilor Organizaţiei. a declarat la Bruxelles. Actul Fondator urmărea crearea unui cadru pentru consultări şi cooperare în ceea ce priveşte probleme politice şi de securitate. deoarece nu se poate opune deciziilor esenţiale pentru funcţionarea Alianţei. Consiliul NATO-Rusia În mai 1997. în semn de solidaritate cu SUA în lupta împotriva terorismului. pentru prima dată. mai puţin dreptul de veto. precum extinderea către Est.