You are on page 1of 251

ARISTOTEL DE ANIMA, traducere şi note de N. I.

ŞTEFĂNESCU

PARVA NATURALIA, traducere şi note de ŞERBAN MIRONESCU şi CONSTANTIN NOICA Postfaţă şi îngrijire de ediţie: GH. VLĂDUŢESCU BIBLIOTECA DE FILOSOFIE Clasicii filosofici universale ARISTOTEL De anima Parva naturalia EDITURA ŞTIINŢIFICA Bucureşti 1996 Redactor: ELENA LAZĂR ISBN 973-44-0163-7 DE ANIMA CARTEA ÎNTÂI <Importanţa, folosul şi obiectul studiului despre suflet Metoda şi greutăţile ei >. 1. Dacă preţuim ştiinţa1 printre îndeletnicirile frumoase şi respectate, pe una mai mult decât pe alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese şi mai admirate, atunci din ambele consideraţii, pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea2 despre suflet printre cele mai de seamă. Cunoaşterea lui pare de altfel să contribuie în mare măsură la aprofundarea adevărului 3 în întregul său, dar mai ales la cunoaşterea najurii. căci sufletul este, oarecum, principuri vieţuitoarelor4, întreprindem cercetarea ca să intuim şi să-i cunoaştem natura şi firea lui, apoi cele ce se întrunesc în el5. Dintre acestea, unele se arată a fi afecte proprii sufletului, iar altele prin el aparţin şi vieţuitoarelor 6. în genere este, în toate privinţele, una dintre cele mai grele străduinţe, ca să ne formăm o încredinţare despre el7. în adevăr, cercetarea fiind comună cu cea a multor altor noţiuni, adică cercetarea cu privire la substanţa cât şi la esenţa lui, repede s-ar putea opri cineva la părerea că există o metodă unică pentru toate obiectele a căror substanţă voim s-o cunoaştem, aşa cum se face demonstrarea particularităţilor pe bază de accident. Aşadar, se cere să căutăm această metodă. Dar dacă nu există o metodă unică şi comună cu privire la esenţa lui, preocuparea devine şi mai grea, căci va trebui să găsim pentru fiecare domeniu care este calea cercetării. Dar dacă este evident că această cale este o demonstraţie8, sau o diviziune9 sau şi vreo altă metodă , chestiunea prezintă şi mai multe nedumeriri şi rătăciri, încât nu putem şti de la care principii trebuie să pornim cercetarea noastră. Căci fiecare domeniu de cercetare îşi are

principii deosebite, cum sunt, de exemplu, ale numerelor şi ale suprafeţelor11. Dar mai întâi este necesar să precizăm în care gen 12 şi ce este sufletul, adică dacă este ceva individual şi ce substanţă13, dacă e o calitate sau o cantitate sau şi care alta dintre categoriile deosebite, şi apoi dacă face parte din cele care fiinţează prin potentă sau de nu cumva este o entelehie14 <deplinire>, căci deosebirea nu este mică <între acestea>. Pe de altă parte, trebuie să observăm dacă sufletul este divizibil sau nedivizibil şi dacă orice suflet este de aceeaşi specie15 sau nu. Iar dacă nu este de aceeaşi specie, să vedem dacă sufletele se deosebesc prin specie sau prin gen16. Căci, deocamdată, cei care vorbesc şi cercetează despre suflet se pare că au în vedere numai sufletul omenesc. Trebuie să fim atenţi ca să nu pierdem din vedere dacă noţiunea despre el este unitară, ca cea despre vieţuitor, sau e alta pentru fiecare suflet, ca de pildă, cel al calului, câinelui, omului, zeului, iar vieţuitorul, ca noţiune generală, nu este nimic sau ceva posterior. De asemenea, dacă i s-ar atribui altceva în general1 . Apoi, dacă sufletele nu sunt mai multe, ci numai părţile lui18, de nu cumva trebuie să cercetăm mai întâi sufletul ca un întreg sau părţile lui alcătuitoare. Dar este greu să determinăm şi acestea, care părţi sunt firesc diferite între ele şi dacă trebuie să cercetăm mai întâi părţile sau lucrările lor, ca, de pildă, cugetarea sau Intelectul şi senzaţia sau factorul senzitiv; şi tot aşa cu privire la toate celelalte părţi şi lucrări ale lui19. în cazul când trebuie să cercetăm mai întâi lucrările lui, iarăşi ne-am găsi nedumeriţi dacă trebuie să cercetăm mai întâi obiectele respective, ca, de exemplu, sensibilul înaintea factorului senzitiv şi inteligibilul înaintea factorului gânditor. Se pare că este de folos să-i cunoaştem esenţa, ca să ne dăm seama de cauzele accidentelor substanţelor20, ca, de exemplu, în matematici ce este dreptul şi ce este curbul sau ce este linia şi ce este suprafaţa, ca să înţelegem cu câte unghiuri drepte sunt egale unghiurile unui triunghi, dar că şi invers, accidentele contribuie în mare parte ca să ştim care e esenţa. Aşadar, când noi vom putea reda accidentele, pe baza reprezentării21, fie pe toate, fie pe cele mai multe, abia atunci ne vom putea pronunţa cât se poate de bine şi asupra substanţei. Căci esenţa unui lucru este principiul oricărei demonstraţii, aşa încât dacă nu reuşim să cunoaştem accidentele şi dacă nici măcar nu e uşor să imaginăm ceva ipotetic despre ele, prin oricâte definiţii s-ar da, este evident că toate se rostesc numai dialectic, dar goale de orice 22 conţinut .

Mai prezintă greutate şi afecţiunile sufletului23. Oare toate acestea afectează şi pe purtătorul sufletului, sau este vreo afecţiune care e proprie numai sufletului? E necesar să înţelegem şi acest lucru, dar nu e uşor. E drept, se observă că nici o afecţiune din cele mai frecvente nu e pusă în mişcare, nici nu se operează fără corp, ca, de exemplu: mânia, îndrăzneala, dorinţa şi în genere orice simfământ24. Totuşi se pare că, în cel mai înalt grad, îi este proprie cugetarea . Iar dacă şi aceasta este o reprezentare sau numai cu reprezentare26, nici acest fapt nu s-ar putea concepe să existe fără corp. Aşadar, dacă există vreuna din lucrările sufletului sau din afecţiunile lui ca fapt propriu, s-ar putea admite ca el să se despartă de corp. Iar dacă nu-i este nimic propriu, n-ar putea fi separabil, ci starea lui ar fi ca a unei linii drepte, căreia, ca dreaptă, i se întâmplă multe, ca, de exemplu, să se atingă într-un punct de o sferă de aramă, dar aceasta nu înseamnă că linia dreaptă o va atinge despărţită <de materie>. Căci ea este neseparabilă, întrucât există totdeauna împreună cu un corp. De asemenea, se pare că şi toate afectele sufletului sunt unite cu un corp: mânia, blândeţea, teama, mila, îndrăzneala, ba chiar şi bucuria şi iubirea, precum şi ura. (Căci odată cu acestea e afectat într-un fel şi corpul). Un semn pentru aceasta e faptul că uneori, deşi se dezlănţuiesc afecţiuni puternice şi vădite27, corpul nu izbucneşte cu mânie sau teamă, pe când alteori e pus în mişcare din cauze mici şi neînsemnate, când corpul e cuprins de porniri şi se comportă întocmai ca şi cum ar clocoti de mânie. Dar iată un semn şi mai izbitor: deşi n-are loc nici un fapt care să determine teama, se produc afecţiuni ca şi cum ar fi cuprins de teamă. Iar dacă se petrece astfel, e că efectele sunt raporturi materializate28. Aşa încât astfel de reacţii, ca mânia, reprezintă o mişcare anumită a unui corp astfel structurat sau a unei părţi a lui sau a unei potente pornind de la ceva către un anumit scop. Şi de aceea îi şi revine naturalistului studiul despre suflet, fie că se preocupă de orice suflet în genere, fie că e atras de un anumit fel de suflet. Cu totul diferit va defini fiecare afect un naturalist faţă de dialectician, ca, de exemplu, ce este mânia. Acesta o defineşte ca pe o dorinţă de reacţie la o suferinţă29 sau ceva asemănător, pe când celălalt ca pe o fierbere pricinuită de încălzirea sângelui din jurul inimii30. Dintre aceştia, unul stăruie asupra materiei, iar celălalt asupra formei şi noţiunii definitorii. Căci noţiunea exprimă aspectul formal al obiectului şi e necesar ca forma să se realizeze într-o materie anume structurată, dacă urmează să fiinţeze. De exemplu, definiţia casei va fi astfel cum că este un adăpost care împiedică pieirea <omului> din cauza vânturilor, a ploilor şi a arşiţei, dar unul va spune că e construită din

piatră, cărămidă şi lemn, pe când altul va vorbi despre forma dată lor pentru aceste scopuri31. Deci, din aceştia, care e naturalistul? Oare cel ce se interesează de materie dar ignorează noţiunea, sau cel ce se interesează numai de noţiune? Sau mai curând cel care vorbeşte de amândouă? Ce să spunem atunci despre ceilalţi doi amintiţi mai înainte? Sau nu există nimeni care să se ocupe cu stările materiei32, neseparate de ea şi tocmai pentru consideraţia că sunt neseparate, ci tocmai naturalistul este cel care se ocupă cu toate lucrările şi stările unui anumit corp sau ale unei anumite materii. Toate stările câte nu sunt luate ca atare, le studiază un 33 altul; de exemplu, cu unele se ocupă tehnicianul , dacă va fi cazul, ca, de pildă, un arhitect sau un doctor, dar cu stările neseparate. în schimb, cu stările care nu sunt ale unui corp anumit şi pe deasupra rezultând dintr-o abstracţie, se va ocupa matematicianul, iar dacă vor fi separate, se ocupă filozoful 34 prim . Dar trebuie să reluăm discuţia despre definiţie de unde am întrerupt-o. Ziceam că afectele sufletului nu sunt nicidecum separabile de materia naturală a vieţuitoarelor , şi tocmai pentru că ele sunt astfel structurate, se naşte mânia şi frica, iar nu aşa cum e cazul cu linia şi suprafaţa36. <Doctrinele înaintaşilor despre suflet: critica lor>. 2. Reflectând asupra sufletului şi aflându-ne totodată în impas cu privire la cele ce trebuie elucidate pentru bunul mers al cercetării noastre37, e necesar să expunem alăturat părerile38 înaintaşilor care s-au pronunţat asupra lui, ca să ne însuşim pe cele drept afirmate, iar dacă ceva nu este bun, să-l evităm. începutul cercetării noastre este să prezentăm opiniile cu privire la cele care revin în primul rând sufletului prin natură. Stăruie convingerea că însufleţitul se deosebeşte în principal de neînsufleţit prin două trăsături: prin mişcare şi prin simţire.* Am primit de la predecesorii noştri, îndeosebi, aceste două păreri despre suflet; astfel unii spun că, în principal şi dintru început, sufletul este cel ce pune în mişcare. Pornind de la părerea că ceea ce nu se mişcă nu poate să pună altceva în mişcare, ei au admis că sufletul este ceva care se pune el însuşi în mişcare. De aceea, Democrit afirmă că sufletul este un fel de foc şi de căldură. Deoarece există infinite figuri şi atomi39, el numeşte pe cejjsferici

dar în altă parte afirmă că acesta este sufletul. . silind să iasă atomii cu figuri sferice care imprimă vieţuitoarelor mişcarea prin faptul că ei nu încetează niciodată mişcarea lor. în adevăr. şi că toate celelalte se mişcă prin suflet. Aşa că bine a cântat Homer despre Hector că zăcea „cu mintea rătăcită". în acelaşi mod se pronunţă şi LeuciţK dintre figuri. Totodată. au admis că sufletul este factorul cel mai capabil de mişcare. S-au susţinut acestea despre ele pentru că se văd mişcându-se neîncetat. şi astfel li se dă ajutor din afară. Acesta considera pur şi simplu că sufletul şi intelectul sunt identice. pe cele sferice le numeşte suflet. ei împiedică să se împrăştie atomii care se află înlăuntrul vietăţilor. spaţiul înconjurător exercită o presiune asupra corpului fiinţelor. fiindcă vedeau că nimic nu pune ceva în mişcare decât factorul care se mişcă el însuşi45. Căci^ după el. şi numeşte germen universal^40 elementele întregii naturi. Aşadar. acţionând împotriva concentrării şi presiunii din afară. de aceea şi spun ei că vietăţile trăiesc atât timp cât pot face aceasta. toţi filosofii50 care au considerat „însufleţirea" după criteriul mişcării. într-adevăr. fiindcă el atribuie intelect tuturor vietăţilor. în timp ce şi ele se mişc^_ amândoi admit că sufletul este acela care imprimă vietăţilor mişcarea. Totuşi nu este vădit că ceea ce se numeşte intelect în înţelesul de „chibzuinţă" 49 ar aparţine în aceeaşi măsură tuturor vieţuitoarelor. De aceea ei spun că ţespjraţia este factorul determinant al vieţuirii. totuşi nu întocmai ca Democrit. dar nici chiar tuturor oamenilor. De altfel. Se pare că ^o^xk^aj^tagor^lg^ se întemeiază pe acelaşi raţionament. unii dintre ei susţin că fărâmele de praf din aer sunt suflet. în schimb. iar numai el se mişcă de către sine. La aceeaşi concluzie ajunj* şi cei câţi spun că sufletul este factorul care se mişcă pe sine . căci intervin alţi atomi de aceeaşi formă prin actul respiraţiei42. chiar de ar lipsi orice adiere. ci afirmă că suflet şi intelect sunt acelaşi lucru. <Democrit> vorbeşte despre Intelect nu ca despre o facultate năzuind către adevăr. mari şi iniei. adevăr este orice fenomen <care apare intelectului> . însă Anaxagoras se exprimă mai puţin clar despre acestea. căci el afirmă în multe locuri că intelectul e izvorul a tot ce e frumos şi orânduit48. iar alţii că suflet este factorul care le pune în mişcare. cei care s-au oprit asupra cunoaşterii şi perceperii realităţilor. Tot astfel şi [Jlnoxagoras spune că sufletul este forţa motrice şi oricine care afirmă că „Intelectul mişcă Universul"46. Se pare că aceştia au admis cu toţii că mişcarea este calitatea cea mai proprie sufletului. mai ales pentru că pot să străbată prin orice corp ca nişte curenţi de astfeLde atomi_ şi să mişte pe celelalte.foc şi suflet (precum sunt în aer aşa-numitele fărâme de praf care se văd în razele străbătătoare prin ferestre). superioare şi inferioare.

iar cunoaşterea reprezintă o dualitate. De aceea unii60 s-au oprit la părerea că sufletul e un foc. se află printre primele principii. Căci cu bună logică au admis aceştia că ceea ce e din natură factorul care pune în mişcare. <intuitiv> se aplică asupra unui singur punct. şi chiar mişcă dintru început celelalte lucruri. văd prin iubire iubirea. că vieţuitorul în sine purcede din însăşi Ideea Unuiui şi din Ideea de lungime originară. iar dintre elemente e cel mai puţin corporal şi apoi se mişcă singur. altele prin ştiinţă. Ca urmare a acestor concepţii formulează ei şi noţiunea despre suflet59. el apreciază drept cea mai favorabilă mişcării. sufletul este identic cu intelectul. Căci numerele erau socotite ca înseşi formele originale. Lucrurile sunt deosebite unele prin Intelect. Dar tocmai de această formă sunt intelectul şi focul. numărul <dimensiunea> suprafeţei îl dă judecata. Ei se deosebesc însă cu privire la principiile-cauză. apoi că e mişcător din cauza mărunţimii particulelor şi a formei lor. forma sferică. Căci după el asemănătorul se cunoaşte prin asemănător şi lucrurile sunt alcătuite din principii. iar alţii mai multe. iar aceste numere sunt chiar formele originare ale lucrurilor. Democrit61 s-a exprimat mai subtil. pe acestea. pe acesta <adică sufletul>. cum focul ce pradă. iar alţii numai unul. într-un mod asemănător consideră şi Platon în Timaios54 că sufletul constă din elemente. căci Intelectul.consideră drept suflet principiile51. enunţând că sufletul este un număr care se mişcă pe el însuşi58. Dar ei se mai deosebesc şi cu privire la câte sunt: unii susţin o singură cauză. ca Empedocles care admite că <sufletul> constă din toate elementele "9 dar crede că şi fiecare din aceste elemente este suflet. iar apoi. în primul rând cei ce admit cauze corporale. altele prin simţire. iar ura cuamarnica ură"53. iar volumul îl dă simţirea57. cei care le contopesc şi care susţin că principiile ţin de ambele. când zice astfel: „Doar prin pământ noi pământul vedem şi apa prin apă. iar aceasta înseamnă că el este dintre corpurile originare şi indivizibile. lămurind din ce pricină se produc aceste două particularităţi ale lui. considerat ca simplu. de aceştia. unii socotind că sunt mai multe. divinul eter prin eter. deoarece el constă din cele mai mici particule. lăţime sau adâncime. altele prin judecată. Dacă el. care şi câte sunt. . Ideile şi principiile. în acelaşi mod a precizat <Platon>. Dintre forme. în prelegerile Despre Jilosofie55. iar ele <numerele> constă din elemente. Deoarece însă se credea că sufletul este o forţă motrice şi totodată de discernere. de cei care admit cauzele ca necorporale. Platon mai spune şi altfel: Intelectul reprezintă Unul. iar celelalte în acelaşi mod"56. unii filosofi au împletit <o noţiune> din amândouă.

încredinţat că acesta este alcătuit din cele mai mici particule şi este principiul tuturor. numai Intelectul este simplu şi neamestecat. necorporalitatea. Chiar şi Heraclit64 învaţă că principiul este suflet. Fiecare dintre acestea îşi are obârşia în principiile-cauză. sau că el este <chiar> totalitatea elementelor. şi din el pornesc celelalte. după trei caractere: mişcarea. soarele. cele divine toate se mişcă neîncetat în eternitate. El le atribuie pe ambele aceluiaşi principiu: cunoaşterea laolaltă cu mişcarea. Toate realităţile sunt în mişcare.Anaxagoras pare să afirme că sufletul e deosebit de Intelect după cum am spus şi mai sus. deci curat. e capabil de mişcare. întrucât a susţinut că magnetul are suflet pentru că atrage fierul. Nimeni nu s-a pronunţat pentru acest element. Iar Diogenes 3. sau că e alcătuit din elemente şi ei se apropie foarte mult unii de alţii în argumentele lor. dintre existenţe. afară de pământ. 68 Toţi definesc sufletul . el combate pe cei care afirmă că sufletul este sânge. după câte amintesc unii despre el. luna. cei care-l definesc după cunoaştere admit că el însuşi este un element. însă aşează ca principiu-cauză al tuturor mai ales Intelectul62. cunoaşte. dar tratează despre amândouă ca despre o singură natură. el este cel mai necorporal şi veşnic curgător. Astfel. iar această calitate îi aparţine. admite că sufletul este o forţă motrice. susţinând că senzaţia este cea mai proprie lucrare a sufletului şi că o dobândeşte prin natura <funcţională> a sângelui. precum Critias. întradevăr. spunând că „Intelectul pune în mişcare universul". Totuşi alţii admit că sângele este suflet. căci ei afirmă na a^em^nntorul f>e funfraştr prin flspmflnatnr De bună . el afirmă că. Tocmai de aceea. ca Hippon67. Se pare că ei au ajuns la această convingere pornind de la germinare. Se pare că şi Thales. în orice caz. îl concepe ca aer. afară de unul singur. deoarece se aseamănă cu cele nemuritoare. căci orice germinare se produce prin umezeală. ci aceasta este sufletul primar. fiindcă germinarea nu se face prin sânge. stelele şi întregul cer. Dintre cercetătorii mai puţin subtili. Şi apoi. De cugetări ca acestea despre suflet pare că se apropie şi Alcmaion66. credea şi el ca şi majoritatea oamenilor65. întrucât este exalaţia din care se alcătuiesc celelalte corpuri. iar pentru că este cel mai subtil element. unii s-au pronunţat că <sufletul> este apă. într-adevăr. simţirea. întrucât se mişcă veşnic. şi că de aceea sufletul cunoaşte şi produce mişcare: fiindcă el este primul. ca şi unii dintre ceilalţi. căci el susţine că sufletul este nemuritor. cum se poate spune. iar tot ce se mişcă este cunoscut printr-altul mişcat. toate elementele şi-au găsit câte un apărător. afară de cel care a susţinut că sufletul provine din toate elementele.

concep şi sufletul ca o unitate. toate cele care se mişcă fiindcă se află într-un corp care se mişcă. Numai Anarignras susţine că Intelectul e insen^ sibil şi_căn-arenimic comun cu vreunul din celelalte elemente. dar corăbierilor nu le revine <mersul> în acel moment. ca foc sau ca aer. pe când cei care admit o pluralitate de principii socot şi sufletul ca un complex. ca. în adevăr. acum ne îndreptăm atenţia asupra sufletului. iar alţii susţin „recele" <psych-ron. micşorarea. întrucât sufletul cunoaşte toate. <Sufletul nu e un auto-motor: critica părerilor opuse>. sau altceva de acest fel. Se mişcă mijlocit. Iar cei care susţin o singură cauză şi un singur element. ci mai curând tocmai acesta este <lucrul> imposibil pentru el: să aibă mişcare70. Acest lucru e evident dacă ne gândim la membrele corpului lor72. el însuşi. Iar toţi cei care admit contrarietăţi 69 între principii. însă cei care nu admit decât unul sau altul din cele două contrarii.seamă. de exemplu. n-a explicat nici el lămurit şi nici nu rezultă clar din cele spuse. Se poate vorbi în două sensuri despre nemijlocit. o mişcare proprie este mersul picioarelor. zicem noi. consideră că şi sufletul este compus din contrarii. din cauza respiraţiei şi răcoririi <katapsyxis> şi de aceea se numeşte . Acestea sunt deci părerile transmise până la noi despre suflet şi acestea sunt motivele pentru care ei se pronunţă astfel. Mai întâi trebuie să tratăm despre mişcare. reduc de asemenea şi sufletul la unul din acestea. Dacă nu se mişcă numai accidental. nu numai că-i un neadevăr ca firea sufletului să fie aşa cum zic cei ce susţin că sufletul este însăşi mişcarea de sine sau că are potenţa de a pune ceva în mişcare. dacă se mişcă prin sine însuşi sau participă la o mişcare. căci toate mişcările . Sufletului i s-ar putea atribui fie una din ele.psyehe". să se mişte. alterarea. atunci mişcarea îi aparţine din natură. Tocmai de aceea sunt siliţi să recurgă la etimologie. însă cum va ajunge el să poată cunoaşte că n-are afecte şi prin care cauză o va cunoaşte. deplasarea. fie toate aceste mişcări. Căci poate. ca de exemplu. S-a spus mai sus că nu este necesar ca mişcătorul. ei admit că el constă din toate principiile. Cei care susţin factorul „cald" spun că de aceea se numeşte „a trăi": to zen <ca şi zeein. 3. suflet. Sunt patru feluri de mişcării. al oamenilor. Deoarece se poate vorbi despre mişcare în două sensuri. cum sunt corăbierii. în acest caz are nevoie de loc. fie mai multe. Pe când aceasta se mişcă nemijlocit. ei se mişcă numai prin faptul că se află într-un corp care se mişcă. căci ei nu se mişcă în acelaşi mod. cum se mişcă corabia. a fierbe> căci e cald. rece> ca şi psyche. creşterea . caldul sau recele.

oricâtă imaginaţie ar avea. astfel se pronunţă Democrit. Iar dacă acel fapt are loc. în cazul când participă la mişcare prin natura lui. Aşa că ar urma ca vieţuitoarele moarte să poată învia. mişcarea aceasta nu-i va aparţine accidental. nu e uşor ca cineva s-o redea. Tot aşa stă lucrul şi cu privire la starea de repaus. este mişcat de către obiectele percepute. pe când sufletul va avea nevoie. Iar dacă acest lucru e posibil. e logic ca el să reproducă mişcările pe care însuşi le săvârşeşte. Dacă firea sufletului constă în mişcarea de sine. cxprimându-se ca şi poetul comic Philippos%A. dacă se va mişca în sus va fi foc. el pune în mişcare corpul. ar putea fi pus în mişcare şi prin violenţă 74. iar dacă se va mişca în jos va fi pământ7 . Acesta spune că Daidalos. ar putea şi el să fie mişcat de ceva. ţinta spre care el se mişcă prin violenţă e şi locul unde se opreşte tot prin violenţă. căci ori spre care ţintă se mişcă ceva din natură. turnându-i înăuntru argint viu. Apoi. deşi printr-un alt factor. Şi dacă e mişcat prin violenţă poate fi şi prin natură 75. de cele mai multe ori. ea este mişcare. sculptând în lemn pe Afrodita. Dar tocmai pentru că. La fel . după cum şi însuşi se mişcă. cum e cazul dacă un lucru e alb sau lung de trei coţi. De aceea nici nu le este necesar locul. admiţând că el se mişcă pe sine. ar fi cu putinţă ca şi el să iasă. Căci şi acestea se mişcă. Dar în fapt. aşa încât. să fie totuşi mişcat de către altul decât numai printr-un accident. De asemenea. dacă se mişcă prin natura lui. dacă se mişcă81. apoi iarăşi să intre. A~şa că şi sufletul sar putea mişca potrivit cu corpul sau în întregul său sau în părţile sale 79. dacă orice mişcare este o ieşire din sine a obiectului mişcat întrucât este mişcat. căci. este adevărat să spunem că şi inversul are loc: mişcarea pe care o săvârşeşte corpul o săvârşeşte şi sufletul însuşi. în acel loc se şi opreşte din natură. fiindcă tocmai ele sunt mişcările acestor corpuri. ar fi facut-o să se mişte. Totuşi. Fireşte. ce fel de mişcări ale sufletului vor fi violente sau liniştite. Corpul însă se mişcă prin deplasare78. în acest caz vieţuitorul întreg poate fi împins prin violenţă80. dar numai accidental. Totuşi. Unii mai spun că sufletul pune în mişcare corpul în care se află. după toată aparenţa. presupunând că nu se mişcă pe sine accidental.despre care am vorbit se desfăşoară într-un loc. şi sufletul ar putea ieşi din firea sa82. Acelaşi raţionament se poate face despre ele 77 mentele intermediare . fiindcă se mişcă acel corp căruia aparţin. ci mişcarea aparţine chiar firii sale (faţă de sine însuşi)83. cineva ar putea obiecta că sufletul. să devină bun din cauza unui factor străin sau în vederea altuia. dar nu e necesar ca factorul care prin firea sa are puterea să se mişte pe sine şi prin sine. după cum nici ce este bun în sine sau pentru sine. în ce priveşte mişcarea care se produce accidental. Apoi.

cugetarea este mişcarea Intelectului. prin faptul că se mişcă pe sine urmează că el mişcă şi corpul. deoarece e împletit cu el. cum va cugeta Intelectul divizibilul prin nedivizibil sau nedivizibilul prin divizibil? Căci ar fi necesar ca Intelectul să fie tocmai acest cerc91. Pe de altă parte. fie continuu. împărţit după numere armonice. pentru ca mişcările sufletului să fie identice cu mişcările cerului . ce rost mai are atunci atingerea cu părţile sale? Apoi. de ce trebuie să se mişte în cerc sau să aibă neapărat mărime? Iar dacă e necesar să cugete atingând obiectul cu tot cercul său. sau de infinite ori. a împărţit pe unul din cercuri în alte şapte cercuri. Aşadar. că sufletul pune în mişcare corpul . e evident că niciodată nu va ajunge să le parcurgă pe toate. acelaşi lucru. vom întreba de nu cumva aceiaşi corpusculi pricinuiesc şi încetarea mişcării. Căci mişcarea acestora nu este un circuit. Acestea alcătuiesc o unitate în desfăşurare ca şi numărul. La rânduTsău. Dar sufletul senzitiv nu e aşa. dacă cugetarea este o rotire şi intelectul ar fi cercul a cărui mişcare circulară ar . iar cugetarea se identifică cu suma cugetărilor. trag cu ei şi mişcă întregul corp. Alcătuit fiind într-adevăr din elemente şi. într-adevăr e evident că <Timaios> ţine să arate că sufletul Universului este de acelaşi fel ca şi aşa-numitul Intelect. ci după prealabilă alegere şi după o gândire85. părţi înţelese în raport cu mărimea sau cu un punct. va cugeta de multe ori. în acelaşi mod argumentează şi Timaios. sau chiar numai cu vreuna din părţile lui. dacă e de ajuns să atingă un obiect cu una din părţile sale. De aceea nici intelectul nu este continuu în acest sens. ca să aibă în sine un simţământ înnăscut de armonie. iar dacă o face după mărime. dacă trebuie să-l numim şi pe acesta o parte90? Aşadar. şi pentru ca Universul să fie purtat armonic. <Demiurgul> a încovoiat direcţia liniei drepte într-un cerc şi apoi. din fire nepu-tându-se opri niciodată. este greu sau chiar imposibil de spus.spune şi Democrit. ci fie neformat din părţi. Infelectul este unic şi continuu ca şi cugetarea. în adevăr. dacă ar face-o prin raport la un punct. dar nu ca o mărime. nici cel apetitiv. cum oare va putea el cugeta dacă este 89 mărime? Oare <atingând> cu întregul. Cum o vor face. iar acestea sunt infinite. la rândul nostru. în genere pare evident că sufletul nu mişcă în acest mod fiinţa vie. precum rotirea e mişcarea cercului. tratând despre natu^ ră. Acesta susţine că corpusculii sferici indivizibili. Mai întâi este neîntemeiată afirmaţia că sufletul este o mărime88. Dar e clar că poate şi să gândească ceva numai o dată. dar nu ca mărime. Dar. despărţind cercul unic în două cercuri care se ating în două puncte. Căci.

tocmai de aceea ar fi trebuit ca Dumnezeu să facă sufletul să se mişte în cerc. ceea ce nu se desfăşoară uşor. cugetarea se aseamănă mai mult cu un repaus sau o stare pe loc decât cu o mişcare. oricum. Apoi. ci. pe când mişcarea în cerc se întoarce iarăşi la principiu. Iar o reciprocitate de acest fel nu se stabileşte între noţiuni luate la întâmplare. este o nefericire. iar celălalt suferă. şi chiar dacă nu ajunge la sfârşit. intelectul va trebui să cugete deseori acelaşi obiect. ba chiar e o stare de evitat. Orice desfăşurare de gânduri este o definiţie sau o demonstraţie 93. deoarece mişcarea în cerc este aceeaşi în repetate rânduri. Dar. Dacă însă mişcarea nu reprezintă firea sufletului. Căci doar e clar că fiecare lucru îşi are un aspect şi . şi acesta este pus în mişcare. neputând să se libereze. iar celălalt pune în mişcare. şi anume să se mişte astfel decât într-altfel. Şi totuşi s-ar părea că acest lucru este necesar. asociindu-şi neîncetat un termen mediu şi un extrem. în orice caz nu se întoarce din nou la principiu. ba chiar introduc sufletul înăuntrul corpului. încă există limite ale cugetărilor practice . ca şi cum ar fi posibil. cum spun miturile pitagoreice. De altminteri. căci el se mişcă astfel numai accidental. ce va cugeta el neîncetat? Căci trebuie să cugete ceva. dacă e mai bine pentru' intelect să nu fie cu corpul. acelaşi lucru se petrece şi cu silogismul95. Susţinătorii lor unesc. dar despre corpul care-l va primi nu mai precizează nimic. Şi apoi îi este trudnic şi să fie îmbinat cu corpul. Cât despre definiţii. înseamnă că el s-ar mişca împotriva naturii sale96. toate sunt limitate. Totuşi aceştia se mulţumesc să spună numai ce fel de calităţi are sufletul. deoarece o astfel de cercetare e mai proprie pentru J i l t e 100 studii . înaintează în linie dreaptă94. Pe de altă parte. nici firea sufletului <său> nu poate fi cauza mişcării circulare. deocamdată s-o lăsăm deoparte. fiindcă tocmai din cauza acestei comuniuni unul lucrează. ci mai curând sufletul <e cauză de mişcare> pentru el99. nici corpul său nu e cauza acestei mişcări. dar nu apreciază anume care e cauza acestei uniri şi cum urmează să se înfăţişeze corpul101. cum se spune de obicei şi cum sunt mulţi chiar convinşi97. Dar nici nu se spune că mişcarea circulară e mai bună. în acest caz. Un lucru e nelalocul său şi în acea argumentare şi în cele mai multe despre sullet. Demonstraţia porneşte de la un principiu şi are. decât să stea pe loc. în adevăr.fi [tocmai cugetarea]. ci silit. dacă mişcarea în cerc este eternă92. un scop: silogismul sau concluzia. Totuşi. este nelămurită şi cauza care face ca cerul să se mişte circular98. pentru că ar fi mai bine pentru el să se mişte. ca orice fel de suflet să îmbrace orice fel de corp [opinie absurdă].căci toate îşi au un scop în afară de ele iar preocupările teoretice sunt limitate de asemenea prin concluzii.

avem în vedere două înţelesuri: în primul rând pentru mărimi. adică suflet. Aşadar. <Critica teoriei despre suflet ca armonie şi ca număr automotor>. Mai ales este foarte uşor de înlăturat părerea că sufletul e o sinteză a membrelor corpului. sau cum ajungem să ne convingem că este o sinteză intelectul sau chiar sufletul senzitiv. De la care membru al corpului izvorăşte. Apoi. [Totuşi armonia este un raport între entităţi contopite sau o sinteză. căci el susţine că fiecare parte a corpului constă dintr-o proporţie <în amestecul acestora>. dacă toate părţile corpului constau din elemente combinate şi pe de altă parte. pe când sufletul nu e posibil să fie nici una din acestea doua] Apoi mişcarea105 nu se naşte din armonie. ne gândim la reuniunea lor când avem în vedere pe cele dotate cu mişcare şi poziţie şi când mărimile se ajustează astfel încât cele două părţi nu primesc între ele nimic de acelaşi fel şi de aici rezultă al doilea înţeles: proporţia obiectelor amestecate. 4. caracterul mişcării. sau mai curând este cu totul altceva adăugat la aceste părţi110? Mai departe: oare „prietenia" este însăşi cauza oricărui fel de amestec sau ea rezultă dintr-o anumită proporţie în amestec? Şi apoi. proporţia acestui amestec ar fi armonie.o formă proprie. Foarte clar se învederează acest lucru dacă cineva ar încerca să redea afectele şi activităţile sufletului printr-o armonie oarecare. fiindcă este greu să le armonizăm106. sau cel apetitiv? Tot aşa de absurdă este opinia că sufletul este o proporţie a acestui amestec108. dacă vorbim de armonie. Astfel ar urma ca să fie mai multe suflete potrivite cu corpul ca întreg. . S-ar putea obiecta aceasta chiar lui Empedocles109. căci arta trebuie să se folosească de instrumente. tocmai proporţia aceasta este sufletul. aşa cum se foloseşte sufletul de un anumit corp. Ei însă se exprimă ca şi cum ar spune cineva că arta construcţiei pune în joc flautele. cu nimic mai puţin convingătoare pentru mulţi decât cele discutate. în primul rând. Se potriveşte mai curând să ne referim la armonie când vorbim despre sănătate şi în genere despre calităţi corporale. oferind argumente drept justificări şi pentru dezbaterile desfăşurate în public. Oare. dar tocmai sufletului îi atribuie toţi. căci amestecul elementelor nu are aceeaşi proporţie dacă este vorba de carne sau dacă este vorba de os. S-a mai transmis şi o altă opinie despre suflet. Susţinătorii acestei opinii numesc sufletul o specie de aimonie. căci sintezele membrelor corpului sunt numeroase şi felurite. decât despre suflet. din nici unul din cele două sensuri nu e motivată denumirea de armonie. după cum şi corpul este alcătuit din contrarii103. aşa-zicând. căci şi armonia <zic ei> este o fuziune şi o sinteză de contrarii.

Căci s-ar putea pierde mai ales din pricina slăbiciunii la bătrâneţe. Cât priveşte intelectul. oare. se ofilesc din . de pildă. chim dacă prea excelentă^ întristarea. Căci ar fi mai corect să spunem. Dacă bătrânul ar primi un ochi corespunzător <funcţiei>. cutează şi se teme. ca de pildă. din cele spuse este evident că nu e posibil nici ca suiletul să fie armonie şi nici să se rotească în cerc. De aceea s-ar pui* <i crede că sufletul se mişcă sau se bucură sau gândeşte. în nici un alt mod n u c cu putinţă ca el să se mişte în spaţiu Cu mai mult temei s-ar putea îndoi cineva despre el că se mişcă. el pare a se ivi înăuntrul lui ca o existenţă substanţială aparte şi a nu se nimici. cum am spus. gândirea. Zicem. mânierea sau temerea. iar altele prin prefacerea lor (dar de ce fel sunt aceste părţi şi cum se mişcă ele. ca şi reflectarea. dar în realitate acest fapt se petrece cu el ca şi cu organele simţurilor. Iar dacă sufletul este altceva decât un amestec. însă a afirma că sufletul e cel care se mânie este ca şi cum s-ar spune că sufletul e cel care ţese sau construieşte. iar cauza mişcării provine de la suflet. dacă are în vedere fapte ca cele următoare. La fel. piere el odată cu fiinţarea trupească şi cu cea a celorlalte părţi ale fiinţei vii? Ceva mai mult: dacă totuşi fiecare dintre părţi nu are suflet şi dacă sufletul nu este proporţia amestecului. că sufletul se întristează şi se hm un». unele din acestea114 au loc prin deplasarea celor ce se . ce anume piere când sufletul dispare111? Aşadar. Dar e |K)sibil să fie pus în mişcare prin accident. simţirea când porneşte de la obiecte anumite până la el. sau altceva alături de această proporţie? Astfel de dificultăţi prezintă părerile lui Empedocles. este o altă chestiune)115. prin faptul că inima e pusă astfel în mişcare. ca în caz de îmbătare sau îmbolnăvire. învaţă sau discerne. proporţia însăşi.„prietenia" este. în adevăr. ca de pildă. de exemplu. să se mişte în acela în care se află. ci că omul le face prin suflet. şi chiar să se mişte pe sine. nu că sufletul se înduioşează. ci numai corpul purtător. iar reamintirea de la el către mişcările sau către întipăririle rămase în organele de simţire116. altă dată că porneşte de la el. iar acesta să fie mişcat de către suflet. ci că mişcarea ajunge câteodată până la el. bucuria sau discernerea s<-prezintă ca mişcări şi fiecare din ele este un efect de mişcare. apoi că se mânie şi că percepe şi disr< i m Toate acestea prezintă aparenţe de mişcări. iar discernerea sau printr-o lucrare de acelaşi fel sau prin altceva. Aşa că bătrâneţea ne vine nu prin faptul că sufletul a suferit ceva.mişcă. ar putea vedea ca şi un tânăr. Şi nu înţelegem prin aceasta că în suflet se petrece o mişcare. de ce. I )iu această concluzie nu se impune cu necesitate. ca. oare.

Dar în fapt. Aşadar. însă plantele şi multe dintre animale trăiesc chiar îmbucătăţite. Dacă însă. dar ar rămâne neschimbat numai cuantumul lor. cum poate fi el119 o monadă? Căci ar trebui să dobândească o diferenţiere faţă de celelalte monade. dacă sunt două. ci numai factorul motor. fiecare monadă va ocupa locul unui punct. fiindcă punctul este o monadă care are o poziţie. afară de cea a poziţiei? Aşadar. prin urmare. Ce diferenţiere însă ar putea avea un punct monadic. că nu e cu putinţă ca sufletul să se mişte e clar din cele spuse aici. ci numai prin faptul că ele sunt o cantitate. de către cine şi în ce fel. va fi şi în număr. cum să putem concepe că o monadă <unitate> se pune în mişcare. ci ale corpului care-l posedă. trebuie să apară în ea o diferenţiere. în măsura în care le posedă. Fiindcă nu din cauza mărimii şi nici din cauza micimii lor se produce diferenţierea amintită. atunci monadele psihice120 vor fi î n acelaşi loc cu acestea. aşa că nu factorul motor şi cel mobil va fi sufletul. ba chiar se observă că au suflet. De aceea e necesar să existe ceva să pună în mişcare unităţile <monadele sufletului>. S-ar putea crede că nu e nici o deosebire dacă le zicem monade sau corpuscule. iar numărul sufletului. ar rămâne un alt număr. Susţinătorii acestei păreri ajung la absurdităţi: mai întâi cele rezultând din ideea de mişcare şi îndeosebi afirmaţia că ei ar fi un număr. dacă sunt diferite monadele din corp şi punctele. dacă dintr-un număr s-ar extrage un număr sau o monadă. De bună seamă intelectul e ceva mai aproape de divin şi nesupus afecţiunii117. dar în sine el <intelectul> este neafectabil. Căci dacă din sfericulele lui Democrit ar rezulta puncte.cauza ruinării înăuntru a unui organ oarecare. sufletul este factorul motor. în adevăr. o dată ce este necom-pusă din părţi şi diferenţiată? Căci dacă e capabilă să provoace mişcare şi să sufere mişcare. Căci. iar un punct unei linii. care a pierit. Iar dacă nu se mişcă în general. e evident că nu se mişcă nici prin sine însuşi. ci ale întregului compus. să fie în acelaşi loc infinit de multe? Căci acelea al căror loc nu e divizibil suni şi ele însele . Mai mult încă: de vreme ce se spune că o linie în mişcare dă naştere unei suprafeţe. nici iubire. nu mai are nici memorie. atunci şi mişcările monadelor vor fi linii. discernerea ca şi iubirea sau ura nu sunt afecte ale aceluia <intelectului>. Dar cu mult cea mai neraţională părere dintre cele spuse e afirmaţia că sufletul ar fi un număr care se mişcă pe sine 118. ar fi undeva şi ar ocupa o poziţie. Dar ce opreşte. în aceasta va exista pe de o parte mişcător. când acesta se distruge. iar pe de altă parte va fi ceva mişcat ca într-un „continuum". Apoi. în schimb. Aceste două însuşiri nu erau ale intelectului. într-o vietate. De aceea. acelaşi cu al speciei lor.

Nu numai că o definiţie a sufletului este imposibil să se formuleze în acest fel. dar nici măcar <să fie socotit> un accident. prin faptul că se mişcă pe sine. Deci pentru cei cate împletesc în aceeaşi noţiune mişcarea şi numărul rezultă aceste consecinţe şi multe altele de acest fel. în acest caz. urmează ca într-un punct să fie mai multe puncte sau ca orice corp să aibă suflet. dacă şi sufletul este un fel de corp . percepţiile. dar rezultă de aici necesar să . alţii ca pe cel mai subtil corp sau ca pe cel mai necorporal dintre toate. De bună seamă. Nedumeririle şi contradicţiile acestor două opinii le-am discutat în linii mari până acum. atunci de ce n-au toate corpurile suflet121? Căci se admite că în toate sunt puncte şi încă infinite. Urmează deopotrivă că vieţuitorul este pus în mişcare de către număr. Rămâne să analizăm pe ce se întemeiază cei ce susţin că sufletul se compune din elemente126. ce deosebire este dacă le numim „sfere mici" sau „monade mari" sau în genere monade în mişcare? în ambele cazuri e necesar ca vieţuitorul să se mişte ffntni că acestea se mişcă. dimpotrivă. Apoi. de vreme ce liniile nu se divid în puncte? <Critica teoriei sufletului ca număr şi ca format din elemente asemănătoare. cum am spus mai sus. unitatea lui>. Dintre cele trei moduri transmise până la noi. Iar dacă. după cum am spus. Dar pentru cei care afirmă c-ar fi număr. suferinţele şi altele de acest fel. prin aceea că în altă privinţă se pronunţă ca Democrit. după care corpul este pus în mişcare de către suflet. cum e cu putinţă ca punctele să se desprindă de corpuri.indivizibile. dacă <sufle-tul> ia naştere ca un număr diferit şi cu totul altul decât punctele aflătoare în corpuri. numărul sufletului este acelaşi cu al punctelor din corp sau dacă numărul punctelor din corp reprezintă însă şi sufletul. prin care cei vechi definesc sufletul unii l-au învederat ca factorul motrice prin excelenţa. Aceştia afirmă într-adevăr că sufletul e astfel structurat spre a putea să perceapă realităţile şi să cunoască pe fiecare. părere proprie şi neconcordantă122. de exemplu: raţionamentele. în adevăr. cum am spus că şi Democrit susţinea că vieţuitorul se mişcă. Acest lucru e evident dacă cineva s-ar strădui să lămurească prin această definiţie afectele şi lucrările sufletului ca. Rezultă. nu e uşor nici măcar să le conjecturăm pornind de la aceste ipoteze125. dacă sufletul se află împrăştiat în întregul corp dotat cu simţire. 5. se impune să admitem că există două corpuri 123 în acelaşi loc. deci. plăcerile. că <Xenocrates> ajunge într-o privinţă să spună acelaşi lucru ca şi filosofii care socotesc sufletul alcătuit din corpusculi fini.

Va cunoaşte fiecare element pe cel asemenea lui. sau carnea sau osul? Tot aşa se poate spune despre oricare altul dintre compuse. cuprinde în sine multe nedumeriri şi greutăţi. iar pe de altă parte că asemănătorul percepe pe asemănător. el va fi totodată o cantitate. în adevăr. Dar e imposibil ca din elementele cantităţii să rezulte o substanţă şi nu o cantitate 132. dacă ele nu vor fi şi în anumite proporţii şi într-o sinteză. părţile din corpul vieţuitoarelor. şi că asemănătorul cunoaşte prin asemănător. Deocamdată să admitem că sufletul cunoaşte şi percepe din ce anume elemente constă fiecare obiect dintre acestea. pentru aceia care spun că sufletul e alcătuit din toate elementele. acelaşi lucru se confirmă din ce este spus acum133. de pildă: ce este zeul sau omul. . De altă parte afirmaţia . Patru din focul lui Hefest: ş-aşa se nasc albele oase"128.este adevărat sau nu că sufletul se va constitui din toate ? Dar nu pare probabil ca elementele să fie comune tuturor131. Dar e evident că nu există numai elemente. care aparţin în totul pământului. Oare sufletul e alcătuit numai din câte fac parte din rândul substanţelor? Atunci cum poate el cunoaşte şi pe fiecare element dintre celelalte? Nu cumva vor spune că fiecare gen are elementele sale şi principiile proprii din care se compune sufletul? în acest caz. o calitate şi o substanţă. dacă nu vor fi şi acestea în el.de pildă a lui Empedocles . mai curând poate infinite ca număr: cele care rezultă din combinaţia dintre ele. Căci ei socot simţirea o afecţiune sau o mişcare şi tot aşa cugetarea şi cunoaşterea. Două din cele opt părţi i-au venit de la Nestis lucioase. Că acest lucru e imposibil nu e nevoie să mai spunem. Aceştia stabilesc că sufletul distinge prin asemănător pe asemănător aşezând sufletul la acelaşi rang cu obiectele127. o dată ce noţiunea de fiinţă129 se poate exprima cu multe sensuri -căci înseamnă câteodată substanţa individuală.că orice se poate cunoaşte prin elemente corporale. Cine oare se va întreba dacă în suflet există piatră sau om? Tot aşa despre ce e bine sau nu e bine. Este absurd să susţinem pe de o parte că ceea ce este asemănător nu poate suferi nici o afecţiune din partea asemănătorului. dar nu osul sau omul. în adevăr. Deci nu-i de nici un folos prezenţa elementelor în suflet. dar prin ce va cunoaşte sau va percepe întregul. ci într-o anumită proporţie şi sinteză. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre celelalte. ci şi multe altele.întrunească multe argumentări inacceptabile pentru raţiune. cum spune şi Empedocles despre os: „însă pământul cel darnic se strânse-n vâlcele deschise. nu unindu-se în orice proporţie compun elementele pe fiecare din aceştia. alteori exprimă cantitatea sau calitatea sau oricare alta dintre categoriile diferenţiale . Aceste consecinţe şi altele de acelaşi fel rezultă. în plus. Apoi.

adică pe toate celelalte. Totuşi. odată ce orice e neîndoios un element. pe când fiinţele muritoare le cunosc pe toate [căci fiecare din ele e alcătuită din toate 136 elementele] . tendoanele şi părul. fie că e alcătuit dintr-un singur element. totuşi n-ar putea să spună astfel în genere despre orice suflet şi nici despre vreun suflet. elementele se comportă ca şi materia. însă hotărâtor este acel factor care le întruneşte. oricare ar fi el. că elementele sunt primele dintre realităţi. atât cei care susţin că sufletul însuşi provine din elemente prin faptul că cunoaşte şi percepe prin simţuri realităţile. toţi. şi că este. Ceva mai mult: ar urma ca fiecăruia dintre principii să-i revină mai multă neştiinţă decât înţelegere. în adevăr. Aşa s-a întâmplat şi cu învăţătura cuprinsă în aşa-numitele141 poeme orfice. oricare ar fi el 140. căci numai el nu va distinge unul dintre elemente: ura. fie că e din mai multe sau din toate? Căci e necesar ca fiecare să cunoască măcar un element. Dar s-ar putea întreba cineva. şi în orice caz este mai puţin puternic decât intelectul. dar pe cele mai multe nu le va cunoaşte. Dar acest lucru nu e cu putinţă să se petreacă cu plantele şi nici cu unele dintre animale. este imposibil ca ceva să fie mai puternic şi dominator asupra sufletului. din contră. deoarece e evident că unele animale sunt stabile potrivit cu un loc anumit. Chiar dacă cineva ar admite şi acestea şi ar considera că intelectul este o parte a sufletului şi tot aşa şi puterea de simţire. Chiar dacă trebuie . se ştie că nu simt nimic. Şi apoi. Căci nu toate fiinţele dotate cu simţire sunt mişcătoare. sau câteva. Faptul a scăpat din vedere adepţilor acestei învăţături. de asemenea. prin natura sa. adus fiind de curenţii vânturilor. deoarece nu toate respiră143. cu toate că nu se bucură de mişcare ca deplasare 139 şi nici de senzaţie şi că multe dintre animale n-au gândire. de ce oare n-au suflet toate realităţile. sau pe toate. Totuşi. factor dominator <pe când> alţii susţin. deci nu percep nici pe cele asemănătoare. este evident că plantele trăiesc. care poate fi. din natură. căci fiecare element va cunoaşte câte unul. în acest fel se pronunţă şi cei care admit că intelectul şi sufletul sensitiv provin din elemente. Căci e de la sine înţeles că el. Şi totuşi se pare că sufletul imprimă animalului numai mişcarea ca deplasare. Şi totuşi s-ar fi cuvenit să le perceapă13 . nu vorbesc astfel despre orice fel de suflet138. în genere. a luat naştere cel dintâi137. Astfel. acestea spun că sufletul pătrunde prin inspirare142 din Univers. factorul lor unificator? în adevăr. cât şi cei care îl consideră ca pe cel mai dotat cu mişcare.ca oasele. Dar pentru Empedocles rezultă că tocmai Dumnezeu135 este cel mai lipsit de înţelegere. oare.

. în adevăr. Dar sunt unii care susţin şi că sufletul este confundat cu Universul întreg145. în adevăr. dar şi despre cea contrarie144. . sau ca sufletul să fie din părţi identice.oare nu aparţin sufletului în întregul său toate acestea şi tot cu întregul lui cugetăm. şi că o parte cugetă. şi nici nu se poate afirma temeinic şi adevărat că sufletul e pus în mişcare. sau cumva pe fiecare le facem cu anumite părţi ale sufletului? Şi oare viaţa fiinţează numai în una din aceste părţi sau în mai multe ori chiar în toate. De aceea poate Thales credea că toate sunt pline cu zei. nu dă naştere unei fiinţe vii. dacă sufletul constă în aer sau în foc. ci o face constând în amestecuri de elemente şi tocmai în acele elemente se arată a fi mai bun146. De exemplu. o parte din aer e evident că va aparţine sufletului. percepem şi ne mişcăm. sau există o altă cauză? De 148 exemplu. £ suficientă cunoaşterea uneia din cele două părţi ale unei contrarietăţi. că mai curând sufletul ţine la un loc corpul. se ajunge la absurditate şi lipsă de logică. apoi pe toate celelalte le facem ori le suferim. De exemplu. Deoarece cunoaşterea aparţine sufletului şi tot aşa senzaţia. totuşi nu-i absolut necesar să fie din toate. este absurd. opinia şi apoi dorinţa. sau ca el să nu aparţină vreunei părţi a întregului. cunoaştem linia dreaptă. Regula este criteriu pentru amândouă (însă curba nu e criteriu nici pentru ea. iar altă parte doreşte. Prin urmare. dimpotrivă. fiindcă întregul este de acelaşi gen şi Sufletul <universal>147 este specific identic cu părţile lui. iar a nu le recunoaşte că sunt vietăţi. pe când sufletul e format din părţi eterogene. ca să judecăm nu numai despre ea. o dată ce. a denumi focul sau aerul vietăţi este una dintre cele mai absurde opinii. Din cele spuse rezultă clar că nici cunoaşterea nu aparţine sufletului pentru că e alcătuit din elemente. ce oare menţine la un loc sufletul. acestea devin însufleţite. Iar dacă aerul când este împrăştiat e totuşi omogen. Ar mai putea pune cineva întrebarea: din ce cauză sufletul din aer este mai bun şi mai nemuritor decât cel din animale? în ambele cazuri însă. Se consideră. iar mişcarea ca deplasare la vieţuitoare provine de la suflet ca şi creşterea. pe când o altă parte nui va aparţine. de bună seamă. Este deci necesar. din care cauză.să se admită că sufletul e compus din elemente. pe cele ce au suflet. voinţa şi năzuinţele în genere. prin primirea a ceva din <Universul> înconjurător de către vieţuitoare. dar odată cu ea şi pe cea curbă. unii spun că el e divizibil. maturitatea şi micşorarea. dacă e din fire divizibil149? Nu corpul. Dar se pare că ei sunt determinaţi să admită că există suflet în acestea. Dar şi această opinie trezeşte unele nedumeriri. nici pentru linia dreaptă). când sufletul iese.

Va mai trebui să cercetăm despre acela dacă el e unitar sau din mai multe părţi. iar de alta cum ar fi contemplarea <a ceva prin ştiinţă în acţiune>. Dacă există vreun alt factor care face unitar sufletul. căci acestea sunt principiile celorlalte5. Dacă ele nu dăinu-iesc. CARTEA A DOUA <Defîniţia sufletului pe bază de analiză psihofizică>. Căci dacă este unitar. raţiunea va căuta să ştie care este factorul susţinător şi tot aşa va merge raţionând la infinit150.corpul îşi dă suflarea. care participă la viaţă. ca părţi ale sufletului. e greu chiar să ne închipuim. Fireşte. Substanţe se dovedesc a fi în primul rând corpurile şi dintre acestea cele naturale. nu este ceva determinat. Cu cele spuse mai sus să fie încheiate discuţiile asupra doctrinelor tradiţionale despre suflet. tocmai acela este suflet. se prezintă ca divizibil 5B. potrivit căreia se şi poate vorbi de ceva determinat3. Dintre corpurile naturale. este clar că plantele trăiesc chiar divizate ca şi. fiindcă n-au organe care să le păstreze natura. Materia este o potenţialitate. în fine. încercând să definim ce este sufletul şi care ar putea fi cea mai cuprinzătoare definiţie despre el1. şi fără acest principiu nici o fiinţă nu poate avea senzaţie. care în sine de altfel. Numim viaţă capacitatea de hrănire prin sine. Dar acest lucru pare imposibil. ce potentă are fiecare în corp. Aşadar. dacă întregul suflet susţine tot corpul. iar forma este o entelehie lealitate în act>4 şi aceasta în două sensuri: de o parte cum ar fi ştiinţa. S-ar mai putea pune o întrebare şi cu privire la părţile lui. atât între ele. Se pare că şi principiul <vital> din plante este un suflet 154. deşi nu ca număr. Căci. iar acest suflet e separat de principiul de simţire155. unele insecte1 *. deşi sufletul. în fiecare dintre membre şi sunt specific identice. iar între ele se comportă ca nedespărţite. nu e deloc surprinzător. în întregul său. se poate . Noi afirmăm că substanţa e un gen anumit2 între realităţi. Ne vom întoarce acum iarăşi ca şi de la început. de creştere şi. căci numai de un astfel de suflet se bucură atât animalele cât şi plantele. fiecare dintre părţi are simţire şi se deplasează un timp oarecare. şi putrezeşte. 1. în fine. unele au viaţă iar altele n-au. însă în aceeaşi măsură subzistă toate părţile. cât şi faţă de întreg152. fiecare corp natural. în fine a treia se prezintă ca o îngemănare a celorlalte două. iar din această substanţă o parte se prezintă ca materie. de ce n-ar fi de-a dreptul şi sufletul unitar? Iar dacă este divizat. Ce anume parte o va susţine intelectul şi anume cum. dintre vietăţi. o altă parte ca formă şi specie. de micşorare de la sine. e natural ca şi fiecare dintre părţi să susţină ceva din corp. ca şi cum părţile ar conţine acelaşi suflet ca specie.

ştiinţa.considera drept substanţă şi anume o substanţă compusă <organizată>. ci mai curând este el însuşi substrat şi materie. Insă substanfa este o entelehie <realitate în act>: aşadar. principalul lor sens este realitatea în act <entelehia>. precum nu cercetăm dacă ceara e una cu chipul imprimat în ea şi nici în genere despre materia oricărui lucru şi a cui materie este. care cuprinde în sine principiul mişcării ca şi pe al stării pe loc. SifletuLestgjieci. însă nu în act. cum e frunza apărătoare pentru coaja fructului. şi alta cum ar fi contemplarea7. n-ar mai fi secure. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit întocmai cum. Căci deşi se zice în multe sensuri „unul" şi „a exista"12. Căci aceasta este substanţa ochiului ca raţiune de a fi. Am spus deci. de pildă. Dacă însă substanţa <formală> ar fi separată de secure. sufletul este realitatea în act a unui astfel de corp. corpul nu poate fi considerat suflet6. Dacă ochiul ar fi o vietate. Ochiul însă ^ste materia văzuluijjcare lipsind nu mai este ochi decât prin omonimie. Căci tocmai în cadrul existenţei sufletului se desfăşoară şi somnul şi veghea. De aceea sufletul este primordiala entelehie <realitate în act>8 a unui corp natural care posedă viaţa ca potentă. decât numai prin omonimie. Rădăcinile sunt corespunzătoare gurii 10. o jubştanţă în sensul de specie a unui corp natural care arevigţă ca potentă. iar coaja fructului pentru fruct. Este însă anterioară ca naştere la acelaşi subiect. înzestrat cu organe. cum este ochiul sculptat în piatră sau cel desenat. Dacă însă trebuie să rostim o definiţie generală despre orice fel de suflet. cu necesitate. Organe mai sunt şi părţile plantelor. ci a unui corp natural anumit. pe când somnul cu posedarea ştiinţei. De acest fel poate fi numai un corp înzestrat cu organe9. Căci aşa cum se raportează . în general. Ceea ce se petrece cu un membru al corpului trebuie să se considere pentru întreg corpul unui vieţuitor. Dar acum <securea> e secure. iar veghea corespunde cu contemplarea. urmează că el este realitatea în act primordială a unui corp natural. Căci corpul nu este din acelea ce se enunţă despre un subiect <ca sufletul>. iar sufletul ar fi aceasta. căci ambele sug hrana. De aceea nici nu e nevoie să cercetăm dacă sufletul şi corpul alcătuiesc o unitate11. ce este sufletul. Deoarece însă corpul este şi ceva anumit înzestrat cu viaţă. văzul însuşi ar fi sufletul lui. să zicem o secure14. o unealtă ar fi un corp natural. Această entelehie se zice în două sensuri: una cum ar fi ştiinţă. dacă. Căci sufletul nu este esenţa şi raţiunea de a fi a unui corp artificial de acest fel. însă cu totul simple. Dar e evident că sufletul este ca o ştiinţă. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei. Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. Este o substanţă anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului.

Dar o astfel de definiţie este exprimarea unei concluzii. De exemplu: ce este cvadratura? Egalitatea unui patrulater cu laturile egale cu un pătrat. astfel definită şi schiţată.nu sunt separabile de corp . ci numai acela care îl are în sine16. în plus. în adevăr. De altfel. exprimă şi cauza obiectului definit. la fel şi întreaga simţire se raportează la întregul corp dotat cu simţire. Iar sămânţa şi fructul sunt virtual un anumit corp. intelectul. cum fac cele mai multe definiţii. ele nu cresc numai în sus iar în jos nu. însă. Deci noi să spunem . Cine însă zice: cvadratura este aflarea mediei proporţionale. nimic nu le împiedică pe unele să existe separat. vorbim de „vieţuire" ca. Deoarece chiar din noţiuni neclare dar mai evidente se pot naşte claritatea. tot aşa şi veghea este o realitate în act. tot aşa aici sufletul şi corpul sunt împreună o fiinţă vie. Este însă posibil ca această aptitudine22" să fie independentă de celelalte. micşorarea. . Aşadar. Dar încă nu e clar dacă sufletul este o entelehie a corpului întocmit cum e cârmaciul pentru corabie. Noţiunea despre suflet să rămână. procesul de hrănire. deoarece acele părţi nu fiinţează ca entelehii. se observă că au în ele însele o capacitate şi un anumit principiu prin care îşi dobândesc creşterea sau micşorarea. Deoarece „a vieţui*' se exprimă în mai multe moduri chiar dacă ar fi implicat numai unul din acestea. în fine. De obicei. în adevăr. Aşadar. întocmai ca actul tăierii securii şi vederea în act. mişcarea şi repausul în raport cu locul. însă nu corpul care şi-a lepădat sufletul este virtual de aşa fel încât să trăiască. deci deocamdată. termenii definiţiilor sunt oarecum concluzii. în schimb corpul este ceea ce există ca potentă. 2. de exemplu. De aceea şi stăruie convingerea că toate vegetalele trăiesc.că însufleţitul se defineşte faţă de neînsufleţit prin viaţă . şi o noţiune închegată raţional mai proprie cunoaşterii noastre. precum şi creşterea . Şi după cum ochiul este pupila împreună cu funcţia văzului. ci trebuie să corespundă şi cauza şi s-o pună în lumină18. este evident că sufletul sau anumite părţi ale lui . ale nici unui alt corp.dacă el ar fi 17 natural alcătuit din părţi . Căci există şi o realitate în act a anumitor părţi la unele. simţirea.reluând de la început cercetarea . Căci vorbirea ce defineşte trebuie să învedereze nu numai starea de fapt.partea la parte. întrucât el este aşa constituit15. <Argumentarea privitoare la definiţia sufletului>. trebuie să ne străduim iarăşi să îndrumăm în acest sens studiul nostru despre suflet. pe când sufletul este întocmai văzul şi potenţa organului. ci în acelaşi fel în ambele aceste direcţii şi peste tot totdeauna 21 se hrănesc şi trăiesc până la capăt cât timp au putinţa să-şi apuce hrana. în direcţii contrarii.

^imţire. în adevăr. Aşadar. ca şi de orice altă simţire.deşi celelalte nu pot fi independente de ea. după cum cu privire la plante se observă că unele trăiesc chiar îmbucătăţite şi cu părţile separate unele de altele. au şi reprezentare27 şi dorinţă. Ca prim factor de simţire. ci se pare că este vorba de un alt gen de suflet. tot aşa vedem că se întâmplă şi cu privire la alte deosebiri ale sufletului în cazul insectelor. Deoarece spunând „prin ce trăim şi prin ce simţim". gândire. Căci unde este simţire există şi durere. vieţuirea revine vieţuitoarelor de la acest principiu. sau o porţiune din suflet. Asemănător este şi cazul cu privire la simţuri. despre fiinţele care nu se mişcă şi nici nu-şi schimbă locul. se observă că toate animalele au simţul pipăitului. pe cel mai necesar: pipăitul. însă este limpede că ele sunt diferite după raţiune <ca funcţie>. în schimb. nu e încă nimic clar. unora dintre vieţuitoare le aparţin toate acestea. Unele vieţuitoare le au pe toate. Totuşi. spunem că sunt animale. cum zic unii29. nu că vieţuiesc numai23. altele numai câteva. iar unde sunt acestea e necesar să existe şi dorinţă. mişcare. Oare fiecare din acestea este suflet. oare e de aşa fel încât să se deosebească numai după raţiune <ca funcţie^. Din ce cauză se petrece astfel fiecare din aceste două procese vom spune mai târziu24. şi. Tocmai de aceea. fiecare din părţi are nu numai simţire. tot aşa pipăitul <se poate separa> de alte simţuri. Căci a se deosebi prin factorul de simţire ca şi prin cel de opinie este tot atât cât se deosebeşte simţirea de opinie. Acest fapt este evident la vegetale. iar altele au un singur simţ. din cele spuse. dar prin potenţialitate o pluralitate. se . însă animalul îşi susţine viaţa în primul rând prin simţire. Ceva mai mult. ca şi cum prin realitatea lor în act. şi numai acesta poate fi despărţit. că nu sunt separabile. Numim putere de hrănire o astfel de parte din suflet la care participă şi vegetalele. când acestea sunt tăiate26. privitor la intelect şi la facultatea teoretică28. dar au simţire. în schimb. ar fi un singur suflet în fiecare plantă. va trebui s-o cercetăm mai târziu30. sau şi prin loc25? Despre unele din acestea nu este greu să ne dăm seama. Din ce cauză. Tocmai acest fapt constituie deosebirea dintre vieţuitoare. dacă este o porţiune. altora însă numai unele dintre ele. cel puţin la fiinţele muritoare. ca şi plăcere. Tot aşa există deosebire între fiecare din celelalte facultăţi menţionate mai sus. Căci. căci nici o altă putinţă nu aparţine sufletului lor. iar dacă au simţire. dar altele prezintă dificultăţi. la celelalte părţi ale sufletului e evident. iar altora abia una singură. Deocamdată să rămână precizat numai atât: că sufletul este principiul sus-numitelor facultăţi şi se defineşte prin acestea: hrănire. ci şi mobilitate. ca eternul de pieritor. toate au pipăitul După cum puterea de hrănire poate să fie separată de simţul pipăitului.

iar altor fiinţe. are plăcere şi durere. Dorinţa cuprinde şi impulsul şi pornirea.şi deoarece sufletul e primordial acea entitate prin care trăim. Iar dacă ele au pe cea senzitivă o au şi pe cea doritoare. oarecum o specie şi raţiunea de a fi ca şi actul celui capabil a le primi. iar nu materia şi subiectul ei. dar nu în sensul cum spuneau înaintaşii. ci tocmai acesta este entelehia unui anume corp33. în adevăr. în fine unora numai una singură. cele de care am vorbit aparţin toate unor anumite fiinţe. iar cealaltă a celui ce poate fi însănătoşit (căci factorul eficient se dovedeşte a fi în cel ce suferă acţiunea şi e înrâurit prin ea 32). iar pe de alta. ştiinţa sănătăţii. cum am arătat. alteori „suflet". Plantelor le aparţine numai cea nutritivă. deci. iar simţul pentru . dintre care unul este forma. Astfel se petrec lucrurile şi după raţiune. dejgwdine. iar cine le are pe acestea are şi dorinţa. de asemenea şi „prin ce mijloc ne însănătoşim". deşi se observă că nu orice lucru primeşte la întâmplare pe oricare <substanţă>. Şi de aceea pe bună dreptate gândesc cei care sunt de părere că sufletul nu există fară corp şi nici nu este un fel de corp34. <îndrăznirea> şi năzuinţa37. au şi simţirea hranei. de vreme ce rezultanta ambelor e însufleţitul. şi încă într-un corp de o anumită conformaţie 35. în adevăr. căci atingerea hranei este o senzaţie. deci cu şi în materia proprie lui. ştiinţa şi sănătatea reprezintă o formă. Din acestea deducem. care îl adaptau unui corp. doritoare. căci noi spunem că ştim prin fiecare din aceste două). pe de o parte.Adică el nu este corp. După cum am spus . Am denumit potente. dar ţine de un corp şi de aceea se afla înVain^corp. senzitivă. în fine. altul materia şi al treilea rezultanta amândurora. clar că <sufletul> este o entelehie specifică şi raţiunea de a fi a ceea ce are o potentă <virtualitatea> de a fi într-un fel anumit. denumim. simţim şi gândim ca atare. <Puterile sufleteşti la diferite vietăţi>. însănătoşirea unei anumite părţi a corpului sau chiar a întregului corp. toate animalele se hrănesc cu alimente uscate şi umede. altora doar unele. <facultăţi> pe cea nutritivă. fară să determine în care şi în ce fel de corp. dacă substanţa e spusă în trei feluri. iar toate animalele au unul singur dintre simţuri: pipăitul. căci aceasta este impulsul către obiectul plăcut. iar dintre acestea. Căci entelehia fiecărui corp se iveşte firesc în cel ce există virtual <cu o potenţă>. de mişcare din loc. dintre facultăţile sufletului. 3. pe lângă aceasta şi cea senzitivă. simte atât plăcutul cât şi durerosul. nu corpul este ente-lehia sufletului. una a celui capabil de ştiinţă. se poate spune că el este raţiunea de a fi şi forma. calde şi reci.• 3 1 * " înţelege deosebit şi tot aşa „prin ce cunoaştem" (uneori noi denumim „ştiinţă". iar dintre acestea materia este potentă iar forma entelehie. Dar cine are simţire. în plus.

Totdeauna. de pildă. Pe lângă acestea unora le aparţine şi mobilitatea. Dar despre ele trebuie să ne lămurim mai târziu. fără pipăit nu există nici unul din celelalte simţuri. cum într-un pătrat e triunghiul.) Foamea şi setea sunt dorinţi. Desfătarea gustării ţine de acestea. nici mirosul. nici culoarea. S-ar putea formula o noţiune generală pentru figurile geometrice.acestea este pipăitul (Numai accidental simţirea altor obiecte este simţire de hrană . prin urmare. La urmă şi în cel mai mic număr vin la rând cele care au judecată şi gândire. La fel stă cazul cu noţiunea despre figurile geometrice ca şi cu cea privitoare la suflet. că au putinţa de a-şi reprezenta. atât la figurile geometrice cât şi la fiinţele însufleţite. dar va trebui să revenim mai târziu39. alături de cele de care am vorbit. De aceea ar fi ridicol să căutăm o noţiune generală. multe dintre animale n-au nici vedere. Trebuie să cercetăm din ce cauză se înseriază ele astfel. ca de pildă oamenilor. unele după altele41. dar cea de hrănire e separată de cea de simţire. Fiinţele pieritoare care au judecată au şi pe toate celelalte. dar nu toate din cele ce au câte o facultate din acestea au şi judecată. să lăsăm deoparte aşa ceva <calitatea care-i redă specificul>. Apoi. pe când gustatul <unui suc> este un fel de pipăire. iar altora chiar putinţa de a gândi şi apoi intelectul. Dintre fiinţele dotate cu simţire unele au facultatea mişcării. nici auz. cel al plantei. Este evident. şi neţinând seama de specificul propriu şi neseparabil. trebuie să examinăm de la caz la caz. Căci fără facultatea de hrănire nu există nici cea de simţire. atât la acestea cât şi la celelalte. de pildă la plante. pe când altele trăiesc . dar nu va fi proprie pentru nici o figură anumită. al omului sau al vietăţii inferioare. foamea este o dorinţă de ceva uscat şi cald. în adevăr. iar în facultatea simţirii e implicată cea de hrănire. dar simţul pipăitului există şi iară celelalte. deocamdată să ne mulţumim cu atât: animalele care au pipăit au şi dorinţă. căci la hrănire nu contribuie cu nimic nici sunetul. La fel se poate formula una şi cu privire la sufletele amintite mai sus. care se va armoniza cu toate. Nu e clar. care nu va fi o noţiune proprie nici uneia dintre realităţi. e cuprins virtual ceea ce precede. nici simţul mirosului . ba uncie n-au nici măcar reprezentare. că într-un mod asemănător putem obţine o noţiune unică despre suflet40 cum obţinem una despre o figură geometrică. iar altele nu o au. de ce specie e sufletul fiecăruia. Aşadar. iar setea de ceva rece şi umed. de nu cumva mai există o altă fiinţă asemănătoare sau chiar de un rang superior. căci aci nu există o altă figură în afară de triunghi şi de celelalte cum nici acolo nu există un altfel de suflet. în ceea ce se înseriază.

Sufletul este cauză şi principiu al corpului viu50. La fel şi sufletul este cauză potrivif celor trei caractere diferite. aceasta e opera cea mai naturală pentru vietăţi. în adevăr. sufletul hrănitor aparţine şi celorlalte fiinţe <afară de om>. Căci pentru toate cauza de existenţă este substanţa lor şi viaţa pentru vieţuitoare constituie însăşi raţiunea lor de a fi. iar cauza şi principiul acestora este sufletul. Aşadar. e evident.numai mulţumită acesteia. aşadar. Iar scopul este dublu: scopul <ultim> şi lucrul pentru care se face ceva49. obiectele lor cu privire la care mai întâi să ne orientăm. Deoarece. nu unu la număr. ca şi despre obiectul gândirii. adică: despre hrană şi obiectul sensibil. faţă de capacităţi au întâietate activităţile şi faptele45. altul mai puţin. . să înţeleagă esenţa fiecăreia dintre ele şi abia după aceea să urmărească particularităţile strâns legate de ele44 şi apoi despre celelalte. participă la aceasta fiecare cum poate. Este de la sine înţeles că tocmai studiul asupra fiecăruia din aceste suflete este şi cel mai propriu. căci este primordiala facultate şi cea mai comună a sufletului. unul mai mult. când vorbim despre suffet. un animal un alt animal. Iar dacă-i astfel. fiindcă nici una dintre cele pieritoare nu poate să se perpetueze. de exemplu. <Puterea de hrănire vegetativă>. pentru aceeaşi cauză. Căci şi ca punct de pornire al imboldului mişcării şi ca scop al acestei mişcări şi ca substanţă formală a corpurilor însufleţite. ce este cugetarea. o plantă o altă plantă. sufletul este cauză51. şi nu durează el însuşi. în adevăr. Că el e cauza de existenţă ca substanţă formală. Iar dacă este nevoie să spunem ce este fiecare facultate. 4. mai întâi trebuie să vorbim despre hrană şi despre procreaţie46. pentru ca să participe la eternitate 48 şi la divinitate |)c cât e posibil pentru ele. urmând legile naturii. ci unu ca specie. câte ajung la maturitate nemutilate sau cu reproducere automată: de a crea o fiinţă la fel cu sine47. chiar mai înainte de acestea trebuie să observăm atent. Este necesar ca acela ce-şi propune să-şi îndrumeze cercetarea spre aceste facultăţi sufleteşti. în adevăr. Căci după normele cugetării noastre. sau simţirea sau hrănirea. ci ca şi el însuşi. toate năzuiesc spre acest scop şi în vederea acestuia lucrează tot ce lucrează. Aceste noţiuni se spun în multe sensuri. şi tot ale lui sunt activităţile legate de procreare şi de digerarea hranei. Apoi el este raţiunea de a fi sau entelehia a tot ce există ca potentă. ele însele nu pot să participe la eternitate şi la divinitate în neîntreruptă continuitate. mai întâi încă trebuie să spunem ce înseamnă a cugeta şi ce înseamnă a percepe. Intelectul teoretic va face obiectul unui alt studiu43. prin care se susţine viaţa tuturor fiinţelor. aceeaşi şi unică la număr rămânând.

şi nu se hrăneşte nimic care nu e înzestrat cu viaţă. oarecum.Aşadar. şi anume sufletul după natură. devine limpede că sufletul este cauză şi totodată ca scop final52. De aceea ar şi putea fi considerat ca factorul lucrător. apoi el este chiar sufletul. atât în plante cât şi în animale. facultatea se distinge de celelalte prin această lucrare. e necesar mai întâi să ne formăm o noţiune despre hrănire. ca şi creşterea. pe când la toate cele ce fiinţează prin natură există o limită şi o raţiune a mărimii. tot aşa. Căci toate corpurile naturale sunt organe ale sufletului şi aşa cum sunt ale animalelor tot aşa şi ale plantelor. cât timp va exista materie arzătoare. Aşa este sufletul în animale. cum este în Univers 55. Dar este. Unii gânditori56 sunt de părere că natura focului pur şi simplu este cauză a hrănirii şi a creşterii. căci tocmai acesta este scopul ei. Aşa că el nu înţelege corect termenii de „sus" şi Jos". în adevăr. ci mai curând sufletul e acel factor. Pe de altă parte. care este totodată şi cauza creşterii şi hramni. potrivit naturii. deoarece numai el dintre corpuri <sau elemente>57 se observă că se hrăneşte şi creşte. ca şi a creşterii. care e forţa care cuprinde împreună focul şi pământul. căci senzaţia pare că este un fel de alterare . Se pare că un contrariu e cel care constituie hrană pentru contrariul său. dacă ele sunt atrase în direcţii opuse? Se vor dezmembra. cât şi cu micşorarea. iar în sus din cauză că focul se întinde. o cauză asociată 8. Pe lângă acestea. în direcţia opusă. pentru că nici o fiinţă care e dotată cu suflet n-are senzaţie. Deoarece aceeaşi facultate a sufletului este totodată hrănitoare şi procreatoare5 . dacă nu va fi ceva care să împiedice aceasta. Căci nimic nu scade şi nu creşte în mod natural dacă nu e hrănit. creşterea focului merge la infinit. însă Empedocles nu se exprimă corect adăugând că creşterea se petrece la plante prin formarea rădăcinilor în jos. alterarea. în acelaşi fel lucrează şi natura. totuşi nu toate vieţuitoarele au această \ ^nţă. într-adevăr. dacă trebuie să socotim organele ca diferite şi potrivite cu funcţiile lor. iar nu de la materie. Ceva mai mult: primul imbold53 al mişcării în spaţiu porneşte tot de la suflet. dar nu înseamnă că orice contrariu este neapărat hrană . însă scopul se înţelege în două sensuri: scop ultim şi scopul pentru ceva. iar nu ale focului şi mai curând pornesc de la raţiunea de a fi. pentru că este atras pământul din ele în acest fel. ci ceea ce este capul pentru animale sunt rădăcinile pentru plante. Căci după cum intelectul acţionează în vederea unui scop. căci „sus" şi Jos" nu înseamnă acelaşi lucru pentru toate fiinţele. Iar dacă există ceva. dar nu de-a dreptul cauză. Acestea sunt lucrări ale sufletului. întrucât ele există în vederea sufletului. există întrucât^Dornesc de la suflet. Acelaşi lucru se petrece atât cu creşterea.

iar hrana îl pregăteşte pentru activitate. într-o măsură. dar şi creşterea. ci a unuia asemănător cu cel hrănit. în măsura în care corpul însufleţit este o mărime. şi pe aceeaşi măsură creşte. apoi <hrănirea> mai e şi factor al procreaţiei66. de exemplu ce este sănătos se produce din ce este bolnav. oare. dar unul e nedigerat. substanţa fiinţei acestuia exista dinainte. la starea de activitate de la inacţiune63. sunt de părerea opusă: că se hrăneşte contrariul din contrariu. în adevăr. unii spun că asemănătorul se hrăneşte cu asemănătorul . celălalt cel hrănit. dar focul nu hrăneşte apa. Urmează. pe când hrănitul este corpul care-l conţine. De bună seamă. pe când hrana se transformă şi este mistuită. Constructorul trece. ci numai se păstrează. într-adevăr. De aceea însufleţitul nu poate exista dacă e lipsit de hrană. şi unii şi alţii au dreptate. cum am spus. iar transformarea se săvârşeşte pentru toate în contrariul lor sau în ceva intermediar. Deoarece există trei factori deosebiţi <în hrănire>: fiinţa hrănită. ci acesta din partea lui. este hrană. dar în altă privinţă n-au dreptate. că un astfel de principiu al sufletului este o potentă în stare să conserve corpul <primitor> aşa cum este67. am fi îndreptăţiţi să socotim că hrănirea e şi de un fel şi de altul64. ci acelea dintre contrarii care îşi dobândesc nu numai naşterea unul de la altul. căci hrana păstrează substanţa şi ea subzistă atât timp cât va fi hrănită. Este însă o deosebire între hrănire şi creştere. de exemplu. după cum nici constructorul nu suferă din partea materialului. la corpurile simple <elemente>61 acestea <apa şi focul> par mai ales a fi. numai. aşa încât şi hrana contribuie la însufleţire şi acesta nu e numai un fenomen accidental. în măsura în care un aliment nu e digerat. mijlocul de hrănire şi factorul care-l hrăneşte. Deoarece însă nici o vietate nu se hrăneşte dacă nu se bucură de viaţă. alimentul e susţinător al creşterii. iar cu ce se . Aşa că e clar că. iar în măsura în care fiinţa este un individ şi o substanţă. se hrăneşte contrariul cu contrariu. Dacă ambele sunt alimente. iar altul digerat. iar alţii. Căci multe contrarii se produc unele dintr-alteie. Apoi hrana suferă ceva din partea celui hrănit.pentru oricare. poate că corpul este ca însufleţit65. Dar se pare că nici acelea60 nu constituie în acelaşi mod hrană unele pentru altele: iată. Totuşi această părere lasă o nedumerire. iar dacă este digerat se hrăneşte asemănător cu asemănător. dar nu acesta din partea hranei. dar nu sunt toate mărimi. deci. hrana? Este ea un adaus care revine unei vietăţi în ultimul stadiu sau care îi revine în primul stadiu? între acestea două există deosebire. Aşadar. căci nimic nu se generează pe sine însuşi. dar nu a celui hrănit. apa este hrană pentru foc. Dar ce este. înseamnă că factorul care hrăneşte este sufletul primordial6 . deoarece asemănătorul nu suferă nici o afecţiune din partea unui asemănător. unul hrană.

însă toate suferă ceva şi sunt puse în mişcare de un factor activ.mijlocul hrănirii". Aşadar. ci numai ca o potentă. cealaltă pusă în mişcare. căci altfel s-ar arde pe sine şi n-ar mai avea nevoie de a fi în act. <organele perceptive> nu nasc senzaţia. una fiind mişcătoare şi mişcată. Cum e acest lucru posibil şi cum nu e posibil am spus-o în argumentările generale despre activitate şi afecţiune7^. dar unul nedesăvârşit.hrăneşte este hrana. După ce am precizat acestea. Aşadar. iar scopul este procrearea unei fiinţe asemănătoare cu sine. ca şi mijlocul de a cârmui o corabie. care nu se aprinde de la sine fără sursa de aprindere. într-o privinţă. se poate spune că sufletul primordial este tocmai cel ce procreează o fiinţă asemenea cu sine. pământ şi celelalte elemente pe care le înregistrează senzaţia prin ele însele. De aceea. <Despre senzaţie şi percepere ca virtualitate şi realizare>. să vorbim mai întâi ca şi cum a suferi o senzaţie. De aceea orice corp însufleţit are căldură69. Căci mişcarea este şi ea un mod de acţiune. nu ca o realitate activă. care tocmai se află în act. cum am spus cu alte prilejuri. De asemenea şi cu privire la obiectul perceptibil prin simţuri există de o parte virtualitate. după cum am spus71. el se înţelege în două feluri. orice hrană trebuie să ofere putinţa de a fi digerată. iar agentul care săvârşeşte digerarea este căldura. iar de alta realizare75. în altă privinţă. Deci este evident că funcţia de percepere există. Mai târziu va trebui să aruncăm o lumină 70 mai largă asupra acestei chestiuni în tratate speciale . Dar deoarece este just ca fiecare lucru să se numească după scopul său. Pe de altă parte. Cât despre . dar. ea este ca şi un combustibil. 5. fără obiectele exterioare. să vorbim în general despre simţire în întregul ei. în linii largi. deşi ele conţin foc.. căci e neîndoios că ea e un mod de prefacere. atât mâna cât şi cârma. Senzaţia constă în faptul de a fi pus în mişcare şi de a suferi o afecţiune. ca şi despre cel care în fapt le săvârşeşte). Chestiunea prezintă o greutate şi pentru care motiv nu se produce şi o senzaţie a senzaţiilor73 şi de ce. chiar aflându-se în somn. Deoarece numim simţirea în două sensuri (căci atât despre acela care aude si vede virtual zicem că aude şi vede. de o parte ca o virtualitate. De aceea lucrurile se petrec. tot aşa în două sensuri se poate înţelege şi senzaţia. sau prin accidentele lor. Unii spun şi că ce este asemănător suferă din cauza celui cu care se aseamănă. ca şi cum ar suferi din partea unui asemănător. a fi pus în mişcare şi a se afla în act ar fi una. foc fiind 74. ca şi din partea unui . de altă parte ca realizare. s-a spus până acum ce este hrana.

nici „suferirea" nu este deloc simplă. La început e afectat ca neasemănător. iar celălalt pentru că de pe acum şi-a însuşit senzaţia respectivă sau gramatica. după cum nu se poate spune astfel despre un constructor când construieşte. Totuşi e o deosebire. trebuie să afirmăm ori că nu suferă nici o afecţiune. într-adevăr. Pe de o parte există. nu este just să aibă denumirea de „învăţare" 81. dar după ce s-a produs afecţiunea. iar celălalt. este şi cazul să numim ştiutor pe cel care e stăpân efectiv pe gramatică. un subiect ştiutor. trecerea în act facându-se altfel0". poate trece efectiv la starea de cunoaştere. ci unul pentru că genul şi materia sa sunt de un anumit fel. însă fiecare din aceştia doi nu este capabil în acelaşi 78 mod. Al treilea este cel care de pe acum cunoaşte ceva. ori că sunt două feluri de schimbări: trecerea către stările de privaţie şi <dimpotrivă> trecerea spre dobândirea unui caracter şi spre menirea firească82. îndată ce se hotărăşte. pe când. De . dar unul dintre ei devenind astfel prin învăţătură şi adesea schimbându-se deprinderea sa într-una opusă. aceasta sau nu e nici o prefacere (căci adausul năzuieşte spre acelaşi lucru şi spre act) sau este un alt gen de schimbare. De îndată ce se va naşte.neasemănător. De aceea nu este bine să se spună despre subiectul gânditor. când gândeşte. pentru că. cum am spus76. ea corespunde cu contemplarea activă83.ufel. pentru că omul face parte dintre fiinţele capabile de ştiinţă şi care stăpânesc o ştiinţă. despre cel ce învaţă pornind de la potentă şi care dobândeşte ştiinţa de la cel ce se află în plin act şi îi predă. Aşadar. cum am spus. fiinţa născută va avea oarecum percepere şi cunoaştere. de pildă.. iar altă dată e mai curând o confirmare a factorului existent virtual. procedeul care pornind din starea de potenţialitate conduce spre act pe calea cugetării şi înţelepciunii. din partea celui ce se află în act <entelehie> şi-i este asemănător în felul în care e relaţia dintre potentă de o parte şi entelehie de alta. Căci acum vorbim în general despre ele77. el fiind 79 în act şi ştiind în totul că acest lucru este A . Cât despre perceperea în act. dar nu în act. Dar mai trebuie făcută şi diviziunea după virtualitate şi act <entelehie>. ci o altă denumire. despre un om că este ştiutor. pe de altă parte. Deci primii doi sunt ştiutori virtual. cum am spune. dacă nu-l împiedică ceva dinafară. Cea dintâi schimbare a fiinţei cu senzaţie provine de la procreator. prin contemplare în act se naşte cel care posedă ştiinţa. ci câteodată este o distrugere cauzată de contrariul său. că se schimbă. căci factorul care provoacă trecerea în act provine . el devine asemănător.

altă dată despre un om în vârstă.din afară: de la ceea ce se vede şi de la ce se aude. este supusă afecţiunii întrucât nu este asemănătoare. 6. ci se poate înşela numai despre ce este şi unde este obiectul colorat. accidental se numeşte sensibilul dacă. apoi tot aşa de la celelalte obiecte perceptibile. chiar în suflet. cât şi prin văz. fiinţa sensibilă ca potentă este întocmai unui sensibil în act. figura. caracterele . de pildă. sau ce anume produce sunetul sau unde este el. sunt însă comune: mişcarea. în schimb. dar s-a precizat despre ele că sunt diferite şi cum sunt diferite. de pildă. pe când ştiinţa este a celor generale84. <entelehie>. Dintre cele două. Acestea însă se găsesc oarecum. gândirea stă în puterea lui. <Obiectele simţurilor şi particularităţile lor>. vederea unei culori. mărimea: căci acestea nu sunt proprii vreunui simţ. Tot aşa stă lucrul şi în ştiinţele privind obiectele sensibile. Căci această culoare e percepută numai accidental. ci comune tuturor. repausul. De aceea. Aşadar. însă. tot aşa stă lucrul şi cu fiinţa sensibilă. după cum s-a spus86. Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile. Totuşi fiecare simţ face deosebirea între obiectele respective şi nu se înşeală cu privire la culoare ori sunet. deoarece cele sensibile sunt particulare şi aparţin lumii din afară. e necesar să ne folosim de termenii: „a suferi" şi „a se schimba" ca de nişte numiri adecvate. Pipăitul însă prezintă mai multe diferenţe calitative . pentru că s-a întâmplat ca obiectul care se percepe să coincidă accidental cu albul. Deoarece însă deosebirea dintre aceste două stări nu e încă denumită. De aceea cel ce percepe nu suferă nimic din partea obiectului perceput ca atare <ca fiul lui Diares>. auzirea unui sunet şi înregistrarea unui 88 gust. la sensibile în sine. ci odată apare ca şi cum am vorbi despre un copil că e apt pentru război. ca. „cel alb" s-ar zice că este fiul lui Diares89. astfel de obiecte sunt proprii câte unui simţ. o mişcare e perceptibilă atât prin pipăit. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ şi despre care nu e posibil să ne înşelăm. căci e necesar să existe un obiect perceptibil. iar într-unui sensibile accidental87. „Sensibil" se spune în trei înţelesuri. numărul. în schimb. Cauza este că perceperea în act depinde de obiectele particulare ca şi de activitatea <omului>. dintre care în două le afirmăm sensibile „în şi prin ele însele". unul este sensibil specific fiecărui simţ. Dar despre acestea va veni timpul să dăm lămuriri şi cu alt prilej85. Deocamdată să rămână stabilit doar atât: că ce am numit noi „existent virtual" nu este simplu. <Natural>. iar celălalt comun tuturor. De exemplu. dar după afecţiune devine asemănătoare şi este ca şi cel care l-a înrâurit.

Ea este. Acest lucru se petrece în cazul vizibilului „în sine".proprii sunt cele perceptibile şi tocmai pentru acestea este din natură raţiunea de a fi a fiecărui simţ. cât şi cu fenomenele. Văzul este. nu s-au pronunţat just spunând că lumina se transmite şi se întinde într-un anumit timp. transparenţă. căci şi ei îi revine să fie unitară şi aceeaşi. de bună seamă. e evident că lumina este chiar prezenţa acestui caracter. Dar într-un loc în care aceasta există numai că potentă. dar în sine nu în sensul unei exprimări în abstract. Căci nu întrucât e apă sau întrucât e aer sunt ele transparente. Lumina este. pe măsură ce vom înainta în expunere. nici. Lumina este realitatea în act a acesteia. ci fiindcă există o anumită natură. nu există vizibil fară lumină. culoare92. Ceea ce spunem se va lămuri din ce în ce mai mult. aceeaşi în amândouă acestea (ca şi în corporalitatea veşnic superioară 95). Transparent numesc eu ceea ce este vizibil. De aceea. Obscuritatea însă este tocmai privaţia din transparent a unui astfel de caracter. Este mai întâi vizibilă culoarea şi încă ceea ce se poate exprima prin descriere. Orice culoare este un factor care pune în mişcare transparenţa în act şi aceasta este însăşi natura ei93. ci pentru că are în ea însăşi cauza vizibilităţii. Căci nu e posibil să fie două corpuri în acelaşi loc97. Atât Empedocles99. Vizibilul este. simţul vizibilului90. însă ar fi să se spună prea mult că rămâne ascuns pentru toţi de la Răsărit până la Apus. şi de asemenea că lumina se dovedeşte a fi contrariul întunericului98. dar lipseşte <încă> un termen propriu91. desigur. în genere. <Despre văz şi obiectele vizibile>. ci orice culoare proprie unui obiect se vede numai la lumină. culoarea transparentului când transparenţa e actualizată de foc sau de ceva cum este el corporalitatea superioară. a transparenţei ca transparenţă. Fireşte. ci printr-o culoare străină de el94. între pământ şi sfera care-l înconjoară. oarecum. Aşadar. . corp şi nici emanaţia vreunui corp (căci şi în acest caz ar fi tot un corp). dar nu vizibil în sine. Aşadar. ca să spun pe scurt. De acest fel sunt aerul. Deocamdată am spus ce este transparenţa şi ce este lumina. lucrul ar rămâne ascuns pentru un mic răstimp vederii noastre. dar nouă ne rămâne necunoscut acest fenomen. de bună seamă. ci prezenţa unui foc sau a unui element de acelaşi gen în sânul transparenţei. însă această opinie este în contrazicere atât cu clarviziunea raţiunii. apa şi multe dintre solide. acolo este şi obscuritatea96. că nu e nici foc. cât şi oricare de aceeaşi părere. 7. trebuie să vorbim mai întâi despre lumină ce anume este.

întradevăr. Deocamdată. Căci o aceeaşi natură este câteodată obscuritate. obscurul. E clară dovada acestui fapt: dacă cineva ar pune obiectul care are culoare chiar pe ochi. nu-l va vedea. Aceasta era însăşi esenţa culorii ca să fie factor care să pună în mişcare transparenţa în act. nu zice bine Democrit105 susţinând că. unele nu se văd la lumină. de bună seamă. focul se vede în ambele cazuri: şi la întuneric şi la lumină şi chiar cu necesitate. ci intermediarul este pus în mişcare de către exalarea mirositoare sau de sunet şi de către acest mediu este impresionat fiecare din cele două organe de simţire. ci se vede numai culoarea proprie a fiecărui obiect. Dacă spaţiul intermediar e vid. nici unul dintre ele nu-şi realizează percepţia prin contactul cu organul de simţire. Aceeaşi raţiune se impune şi cu privire la sunet şi la miros. Dar nu toate sunt vizibile la lumină. Dimpotrivă. s-ar putea vedea clar pe cer chiar şi o furnică. Dar nu se vede culoarea proprie a niciunuia. dar nu se va vedea absolut nimic. solzii şi ochii lor. dar nu e . deci. culoarea pune în mişcare transparentul.unele capete de peşti. De acest fel este însă transparenta. iar organul simţirii este pus în mişcare de către aer cu care e continuu Prin urmare. cum e. cel al sunetului fară sunet. ci numai atât timp cât e transparenţă prin potentă. aşa că e necesar să existe un intermediar. Aşadar. Fără culoare este transparenţa ca şi nevizibilul sau greu vizibilul100. Aşadar. s-a spus. p ilru care cauză e necesar să se vadă culoarea la 107 lumină. că e provocată de către intermediarul său. Este cu neputinţă ca acest lucru să se producă de către însăşi culoarea106 obiectului văzut. dar nu când este transparenţă în act. dacă spaţiul intermediar ar fi gol. dar la întuneric nrovoacă senzaţie ca obiectele aprinse şi care împrăştie lumină 0 (ele n-au o denumire cu un singur termen) precum câte o ciupercă.Subiectul ce primeşte culoarea este fară culoaie. Lumina este tocmai realizarea în act a transparentului103. un corn. Acest lucru este imposibil. Cu privire la pipăit şi gust se petrece acelaşi lucru. Din ce pricină se văd acestea va face obiectul unui alt studiu 102. Căci vederea se produce prin faptul că organul care simte suferă o modificare. în adevăr. alteori este lumină. nu numai că nu se va vedea exact. este clar atât că tot ce se vede la lumină e culoarea. de exemplu aerul. Rămâne. de aceea nici nu se văd obiectele fară lumină. căci transparentul tocmai prin el devine transparent108. Dacă cineva ar aşeza obiectul sunător sau mirositor de-a dreptul pe organul de simţire nu se va produce nici o senzaţie.

despre altele însă că au. Doar e clar că şi animalele acvatice au perceperea mirosului. din cauză că-l închide vasul şi-l împiedică să se împrăştie. Intermediarul sunetelor este aerul. ar fi întuneric) . dar nu e prins clar. totuşi nu se reflectă întocmai ca de la apă sau aramă sau pe suprafaţa vreunui corp lucitor. o grămadă de grâu sau un muşuroi de nisip repede mişcat. la miros nu e denumit. însă omul. <Despre sunet şi auz >. căci unul este lovitorul. Ceva mai mult: sunetul se aude în aer şi chiar în apă (însă mai puţin)114. lumina se reflectă şi ea neîncetat (căci altfel lumina n-ar putea să se împrăştie în toate direcţiile. sunetul în act ia naştere totdeauna de la un obiect către altul şi anume printr-altul. tot aşa pentru cel ce percepe mirosul. iar afectul110 rezidă în amândouă aceste elemente. se va vedea mai târziu. cum e transparenţa pentru culoare. altul este lovitul. ci în afara spaţiului luminat de soare. iar altul ca potentă. Aşadar. lâna. fiind compact. în adevăr. prin repercutare. ca buretele şi lâna. aşa încât cel ce emite sunetul răsună din pricina altui corp. Acest fenomen se produce când aerul lovit rezistă şi deci nu se i i si peşte. Aceasta înseamnă că intermediarul dintre corpul sonor şi ureche poate transmite un sunet în act. aşa încât să arunce o umbră prin care ţărmurim . căci pot emite sunete. şi animalele de uscat care respiră. Căci există un afect comun în aer ca şi în apă. iar cele cavernoase.109. căci ceea ce îl provoacă este o lovire. ci numai arama şi corpurile întinse şi goale în interior. iar lovitura nu ia naştere fară o deplasare <de corpuri>. De aceea răsună ori de câte ori este repede şi tare lovit. ci trebuie să se producă lovirea celor două corpuri tari între ele şi de aer115. însă. continuând repede. Dar despre cauza acestui fenomen şi despre aceste vietăţi vom vorbi mai târziu112. 113 8. sunetul nu se produce prin lovirea oricăror feluri de corpuri. neîncetat se repercutează ca o minge. I )ar nici aerul şi nici apa nu sunt hotărâtoare. Acum să tratăm cu amănuntul mai întâi despre sunet şi auz. când e lovită. căci <aerul> pus în mişcare nu poate ieşi. Căci mişcarea corpului lovitor trebuie să o ia înaintea risipirii aerului116. cum e arama şi apoi obiectele solide şi netede. Se pare că totdeauna se produce ecou. deoarece cu sunetul se petrece ca şi cu lumina. Pentru care pricină. nu pot să miroasă dacă nu respiră111. Despre unele lucruri spunem că n-au sunet. Sunetul se prezintă sub două aspecte: unul este sunet în act. Arama sună fiindcă e netedă. De pildă. cum am spus. Ecoul se produce când aerul... nu produce nici un sunet. De aceea este imposibil ca singur un corp să producă sunet. repetă de multe ori sunetul primei lovituri. ca atunci când cineva ar lovi.aparent.

(Dimpotrivă. ci mişcarea tonului înalt se produce astfel din cauza iuţelii. încât să resimtă exact toate variaţiile mişcării. Deosebirile dintre obiectele răsunătoare se arată prin sunetul în act127. După cum am spus125. Deoarece organul auzului e împresurat de aer. lovit sau lovitor. este un semn că aude sau că nu aude. mişcarea lui devine sunet. ca. De aceea se şi zice: „aude cu golul şi răsunetul urechii". dar câte puţin. Căci aerul din ureche are totdeauna o mişcare proprie. nu mai dă naştere sunetului. Aceste denumiri sunt împrumutate prin metaforă din domeniul pipăitului. De aceea auzim chiar în apă. iar a celui grav din cauza încetinelii. căci ascuţitul înţeapă oarecum. când e vătămată corneea de la pupilă. Se spune119 pe bună dreptate că vidul este hotărâtor pentru auz. decât numai partea care va fi iritată şi care redă sunetul122. continuă până la organul auzului <urechii>. Producător de sunet este. când este pus în mişcare compact şi unitar. ca şi la vedere. căci nu conţine aer în întregul său. deci. Faptul pare analog cu cel ce se petrece la pipăit cu un lucru ascuţit sau tocit. sunetul este o mişcare a unui obiect care poate să se mişte în felul în care ricoşează nişte mingi de pe suprafeţe netede când le loveşte cineva. dar într-un mod deosebit124. obiectul lovit sâu cel care loveşte? Şi unul şi altul. Urechii îi este înnăscut aerul121. însă atunci <când acesta e neted> aerul devine unitar din cauza suprafeţei. De aceea animalul nu aude prin orice parte <a corpului> apoi aerul nu trece prin orice parte. Dar sunetul este străin şi nu e propriu urechii). cu intensitate dar pentru scurt timp128. Căci sunetul ascuţit pune în mişcare simţirea. tot aşa nici fară sunet nu se distinge tonul înalt sau cel grav. nici chiar în urechi din cauza sinuozităţilor. în adevăr. Dar din cauza rarefierii lui120. când se mişcă aerul din afară. ca atunci când timpanul e vătămat.lumina118. Răsună. urechea nu aude. dar prin vid se înţelege aerul şi tocmai el este factorul care produce auzul. când un ac ar lovi alt ac. ceea ce e în stare să pună în mişcare o masă compactă de aer. Apoi aerul din urechi este aşa înrostuit ca să fie uşor mişcat . Aerul în sine e nesunător din cauza rârimii. iar . dacă obiectul lovit n-ar fi neted. de pildă. Dacă se întâmplă acest lucru. Dar când este împiedicat să se împrăştie. ci trebuie ca obiectul lovit să fie neted. faptul că urechea răsună totdeauna ca un corn. căci noi auzim cu organul care posedă aerul său separat. nu răsună orice obiect. Căci precum fară lumină nu se văd culorile. e pus în mişcare şi cel dinăuntru. oare. încât aerul în masă compactă să fie refractat şi agitat126. Aşa că nu tonul ascuţit este repede şi cel grav încet. fiindcă suprafaţa unui obiect neted este unitară. iar cel grav pentru un timp îndelungat. pentru că ea nu pătrunde tocmai până la aerul care e organic unitar cu urechea.

precum cei din Achclous scot sunet prin bronhii sau printr-un alt organ . într-adevăr. cum sunt i c Ic fară sânge şi.^şângavii). cel care-şi reţine respiraţia. Tocmai de aceea. ca. Deoarece. dintre acestea gustarea fiind absolut necesară (de aceea şi aparţine celor mai multe vietăţi) iar comunicarea existând pentru buna stare. căci datorită acestuia. animalele pedestre au mai multă căldură decât celelalte136. De aceea e necesar ca aerul să pătrundă în interiorul celui ce respiră. Aşadar. ci cu acest aer loveşte pe cel ce se află în trahee. se va spune în alte studii 133) şi pentru voce. în primul rând regiunea din jurul inimii are nevoie şi de respiraţie. <Despre miros şi obiectele mirositoarex .tocitul.. adică aerul. Şi n-au acest organ pentru că nu primesc aerul şi nu-l inspiră. Să ne oprim aici cu discuţia despre sunet. căci sunetul este rezultat din mişcarea aerului. lira şi toate cele neînsufleţite care. Un alt tratat va urma asupra cauzei acestui fenomen139. ci se zice numai prin asemănare că. e faptul că cel care inspiră sau expiră aer nu poate gtfsui decât numai reţinându-şi respiraţia. ca tuşea. Dovadă că aşa este. inspirat de către sufletul din aceste părţi. apasă.semănător)131. Acest organ al corpului există spre ajutorul plămânului. odată cu aerul inspirat. cum am spus137 (fiindcă se poate emite sunet <nearticulat> chiar cu limba. căci are aceste proprietăţi. de pildă. dintre cele cu sânge. din cauză că unul afectează în scurt timp. căci n-au laringe. orice lucru sună dacă cineva loveşte ceva şi întrun anumit mediu. în mod logic pot gîăsui numai fiinţele care inspiră aerul. Multe dintre animale nu au voce. Acum e clar de ce peştii n-au voce. Şi acest lucru e uşor de înţeles. iar celălalt în timp îndelungat. Pentru respiraţie organul este laringele135. vocea este lovirea aerului. Se pare că tot aşa stă lucrul şi cu vocea. dur nu cu orice organ corporal. dar nu al aerului inspirat. Căci nu este voce orice sunet produs de un vieţuitor. Vocea 2 9 este un sunet emis de un însufleţit. de ceea ce se numeşte trahee. ci acela ce loveşte aerul trebuie să fie însufleţit şi să aibă o anumită reprezentare. peştii. în calea ei. natura se foloseşte de aerul inspirat în două lucrări132: de exemplu. emit un sunet. căci nici un neînsufleţit nu glăsuieşte. Vocea însă este sunetul emis de un vieţuitor. Doar vocea este un sunet <cu înţeles>. ca să-şi menţină buna stare134. o melodie şi i \i o vorbire130. glăsuiesc flautul. însă. emite şi voce. (Aceia despre care se spune că au voce. să zicem aşa. printr-o vibrare produsă de tensiune. încât rezultă că unul este iute iar celălalt încet. de pildă. de limbă şi pentru gustare şi pentru vorbire. tot aşa natura se foloseşte de respiraţie ca să producă încălzirea necesară în interior (pentru ce e necesară.

Tot aşa se înfăţişează feluritele mirosuri şi pentru genul oamenilor. ci mai slabă decât a multor animale140. în adevăr. singur omul miroase numai când . altul la cel vizibil sau nu. căci particularitatea mirosului nu e evidentă ca aceea a sunetului. într-adevăr. de pildă. iar altele dimpotrivă). Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte mirosuri. Pricina e că simţirea aceasta n-o avem ascuţită. sunt unul cu privire la obiectul ce poate fi auzit sau nu. pentru ele. De aceea. Despre miros. deoarece el nu e decât un fel de pipăit. ca şi despre obiectul mirosit. după cum e obiectul gustului . După cum auzul şi fiecare dintre simţuri. în aceeaşi măsură cele cu sânge şi cele fară sânge. E drept că în celelalte simţuri e lăsat în urmă de multe animale. dulce este mirosul şofranului şi mierei. precum şi cele din aer. şi mirosul se comunică printr-un intermediar 147. Fot astfel există miros: acru. De pildă. noi avem un gust mai precis. după cum am spus145. deosebirile de culori nu sunt distincte decât prin reflexul însoţitor de teamă sau neteamă. înţepător. Dar. Dovadă este faptul că143 şi în genul oamenilor există dotaţi sau nedotaţi. fără o senzaţie de suferinţă sau de plăcere. tot aşa şi mirosirea se referă la ce e mirositor sau nu146. cea amară e ca a cimbrului şi a celor de acelaşi fel. Ba încă unele dintre ele148 se avântă de departe <asupra prăzii>. Tot aşa se spune şi despre obiectul fară gust. şi prin nimic altceva. însă prin simţul pipăitului este îndeosebi superior cu mult celorlalte animale. tocmai fiindcă nu există la el un organ mirositor cu precizie. ca şi unul cu miros slab sau neprecis. iar omul are această simţire ca pe cea mai exactă. (Unele obiecte oferă chiar un miros şi un gust asemănător ca.dulce sau amar . este mai greu de formulat o precizare decât despre cele expuse până acum. în schimb. primele au primit denumirile după acestea. e evident greu de răspuns dacă toate au un asemănător simţ de mirosire. prin asemănarea cu lucrurile. un miros dulce şi un gust dulce. căci şi animalele acvatice se pare că percep prin miros. Se mai adaugă şi faptul că.9. Pe de altă parte.aşa sunt şi mirosurile. cei cu carnea tare sunt nedotaţi în cele ale gândirii. Este bine ştiut că vietăţile cu ochi inerţi141 percep de asemenea culorile şi că. adulmecând hrana . iar cealaltă senzaţie. omul are un miros slab şi nu percepe prin miros nici un obiect din cele mirositoare. Nemirositor este obiectul care nu poate avea absolut nici un miros. în adevăr. ca aerul sau apa. pe când cei cu carnea moale sunt bine dotaţi144. De aceea şi este cel mai inteligent dintre animale. deoarece mirosurile nu sunt bine distincte ca gusturile. se pare că simţul mirosului are o analogie cu gustul şi tot aşa soiurile de gusturi sunt analoage cu ale mirosului142. acid şi gras. a luminii sau culorii. după cum este şi acest organ perceptiv.

e tot o mirosire. după cum gustul ţine de elementul umed. Deducem că animalele fară sânge. Dimpotrivă. de exemplu. ci precum vizibilul este culoare. mirosul ţine de un obiect uscat. lucru imposibil de făcut în apă. ca rezultatul unui amestec şi nici 156 prin emanaţii .inspiră150. se află în umiditate ca într-o materie. e comun tuturor simţurilor. Apoi e clar că animalele pot fi otrăvite de mirosurile puternice de care e otrăvit şi omul. dacă am trăi în apă. culoarea nu poate fi văzută în acest mod. ca. nu-i nevoie de un intermediar care să fie un corp străin . deoarece se dilată arterele : porii152. ca Ia o băutură. Este deci necesar ca ele să miroasă prin inspirare de aer. fiindcă aceasta . chiar dacă nu inspiră aer. 10. după cum se deosebesc ochii umezi ai omului faţă de cei ai animalelor cu ochi inerţi. ci ele văd de-a dreptul ce se întâmplă în transparenţă. mirosul de bitum. fie că e urât mirositor. dar perceperea nu ne-ar veni prin lichidul intermediar. pe nară. organul are un înveliş care se deschide când inspiră aerul. E probabil. de altă parte faptul că fară inspiraţie nu se percepe mirosul. Deci e necesar ca cele fară sânge să aibă simţul mirosului. e specific oamenilor. Vietăţile cu ochi inerţi n-au o protecţie de acest fel. căci perceperea unui obiect mirositor. însă nimic nu stârneşte senzaţia de gust afară de dementul lichid. tot aşa gustabilul este o licoare. nu poate mirosi nici de departe nici de aproape. nici chiar de s-ar pune obiectul înăuntru. De aceea. iar dacă nu le mişcă şi nu le deschide. pentru a fi perceput. ceea ce are gust. nu vede. dar el are umezeală în act sau în potentă. însă. Obiectul gustat este oarecum pipăit şi tocmai aceasta e cauza că. că la oameni organul simţului acesta e deosebit de cel al celorlalte animale. De o^arte faptul că obiectul pus de-a dreptul pe organul de simţire rămâne neperceput. Aşadar nu există nici un intermediar la gustare. iar el este un corp palpabil. Corpul în care există o umoare. de exemplu. sărătura. deoarece nu inspiră. Dar acest lucru e de neadmis în cazul mirosului. Aşadar. şi organul de simţire olfactiv pentru unele vieţuitoare este neacoperit. ar putea avea o altă formă de simţire în afară de cele menţionate. sulf şi de altele de acest fel. Aşadar. tot aşa nici pipăitul. ci prin faptul că gustabilul e amestecat cu umedul155. Ochii lui au pleoapele ca o perdea protectoare. fie că e plăcut mirositor. iar pentru ceilalţi <ca oamenii> care primesc în ei aerul. ca ochiul <inert al unui vietăţi>. iar dacă nu inspiră. Lucrul devine clar pentru cei ce verifică.Tocmai de aceea animalele care inspiră aer nu pot mirosi în apă. am percepe dulcele din ea. <Gustul şi pipăitul>. ci expiră sau reţine respiraţia. iar organul olfactiv este virtual aşa153 alcătuit.

devine uşor fluidă, apoi e uşor solubilă în contact cu limba. Iar după cum vederea are ca obiect ceva vizibil sau nevizibil (căci deşi întunericul e de nepătruns, totuşi vederea îl discerne), ba chiar un obiect prea luminos (căci şi acesta devine nevizibil, dar în alt mod decât întunericul) şi după cum auzul are ca obiect zgomotul sau tăcerea, dintre care primul e de auzit iar cestălalt nu, ba chiar un sunet puternic cum era vederea unui obiect orbitor de 157 luminos (căci după cum un sunet slab este aproape de neauzit, tot aşa într-un sens unul tare şi violent), uneori nuraindu-se absolut invizibil (precum e ceva inaccesibil pentru aite simţuri), iar alteori nefiind vizibil din natură, ori fiind rău vizibil , cum spunem <privativ> despre o fiinţă că e fară picioare sau un fruct fără sâmbure1 *, în acelaşi mod se comportă gustatul cu lucrul gustabil şi negustabil, adică,ca unul cu gust redus sau cu licoare slabă, sau care suprimă simţul gustului. Ca principiu al gustului se dovedeşte a fi: potabilul ori nepotabilul. Căci ambele sunt, într-un sens oarecare, o băutură <o formă de gust>. Numai că ultima e rea şi suprimă senzaţia de gust, pe când cealaltă corespunde naturii sale. Potabilul este, de altfel, comun pipăitului şi gustului. Numai că, întrucât ceea ce se poate gusta este umed, e necesar totodată ca organul senzitiv care-l percepe să nu fie umed îh act, dar nici lipsit de potenţa de a primi în sine umedul139. Căci organul gustării suferă o afecţiune din partea obiectului gustat, ca atare. Aşadar, este necesar să fie umezit obiectul care e în stare să se umezească, păstrându-şi natura, dacă el nu e umed în realitate, adică organul senzitiv al gustului. Dovadă e faptul că limba nu simte gustul nici când este cu totul uscată, nici când este prea umedă. însăşi senzaţia tactilă <a gustului> ia naştere o dată cu umedul primar160, ca atunci când cineva, pregustând o licoare cu gust puternic, ar trece să guste altceva. E cazul cu bolnavii, cărora li se par toate amare pentru că ei primesc senzaţiile cu limba încărcată cu o astfel de umiditate. în ce priveşte speciile de gusturi, ca şi ale culorilor, sunt simple, căci sunt contrare unele altora: dulcele şi amarul; apoi de dulce ţine grasul, iar de amar, săratul. La mijloc între acestea sunt gustul amar, astringent, acru şi cel oţetit161. Pe scurt, acestea se dovedesc a fi deosebirile dintre gusturi. Aşa încât ceea ce percepe gustul este virtual aşa162, pe când gustatul este trecerea lui în act. < Pipăitul şi obiectele pipăibile>. 11. între obiectul pipăibil şi simţul pipăitului însuşi există acelaşi raport. în adevăr, dacă pipăitul nu este o simţire unică, ci de mai multe

feluri, e necesar ca şi obiectele pipăibile să fie mai multe. Rămâne însă o nedumerire: dacă sunt mai multe simţuri ale pipăitului sau numai unul şi care este organul de percepere care săvârşeşte pipăirea obiectului pipăibil1 , de nu cumva e carnea, iar la alte vieţuitoare un organ corespunzător, sau nu, ci carnea este tocmai intermediarul, pe când organul primordial de percepere164 este un altul, în interior. într-adevă" că orice simţire corespunde, pare-se, cu o singură contrariate165, aşa cum vederea percepe contrarieta-tea dintre alb şi negru, auzul pe cea dintre tonul înalt şi cel grav, iar gustul pe cea dintre amar şi dulce. Dimpotrivă, la pipăit există mai multe contrarietăţi: caldrece, uscat-umed, tare-moale şi câte altele, de acelaşi fel. Se prezintă totuşi o soluţie a acestei nedumeriri care afirmă că şi la celelalte senzaţii sunt mai multe contrarii166, ca, de pildă, la voce, nu numai tonul înalt şi cel grav, ci şi volumul şi slăbiciunea vocii, fineţea şi asprimea ei şi altele de acest fel. Chiar cu privire la culoare există încă alte deosebiri de felul acestora. Dar, când vorbim de pipăit, nu este evident care anume este unicul obiect, cum e, de pildă, la auz sunetul. Apoi <rămâne problema> dacă organul senzitiv este sau nu în interior, ci de-a dreptul însăşi carnea. <Pentru acest caz> nu apare un indiciu clar faptul că senzaţia se produce o dată cu atingerea obiectelor . In adevăr acum, dacă cineva prepară o membrană şi o înfăşoară în jurul cărnii, ea semnalizează senzaţia deopotrivă, de îndată ce cineva a atinso168. Totuşi e clar că organul senzitiv nu se află în această membrană. Iar dacă membrana s-ar face una cu carnea, senzaţia va străbate prin ea încă şi mai grabnic. De aceea, o astfel de parte a corpului <carnea> pare că se comportă ca şi aerul care ar fi cuprins, învăluindu-ne natural. Căci am avea impresia că noi percepem cu un singur organ atât sunetul cât şi culoarea şi chiar mirosul, şi că văzul, auzul şi mirosul alcătuiesc, oarecum, o singură simţire. Dar acum, deoarece procesele prin care se produc <senzaţiile>169 sunt despărţite de mediul prin care se produc, urmează că organele perceptive de care am vorbit sunt evident diferite unele de altele. Dar cu privire la pipăit deocamdată acest lucru este neclar. De altfel e imposibil ca să consiste un corp însufleţit din aer sau apă170, căci trebuie ca el să fie un corp solid. Rămâne că el este un complex din pământ şi din elementele pe care le reclamă 171 carnea, şi orice alt organ asemănător . Aşadar, e necesar ca însuşi corpul să fie intermediarul pipăitului, firesc solidar cu *"* 172

organul pipăitului, organ prin care se produce o pluralitate de senzaţii. Se vede că sunt mai multe senzaţii, dacă avem în vedere 173 9 jierceperea tactilă a limbii . In adevăr, ea percepe toate modurile de pipăit prin aceeaşi parte, ca şi gustul. Prin urmare, dacă şi orice altă parte a cărnii ar percepe gustul, s-ar învedera că atât gustul cât şi pipăitul alcătuiesc o simţire unică. Acum însă, ele sunt două, deoarece nu există înlocuirea uneia prin cealaltă174. Cineva ar rămâne însă cu o nedumerire: deci ţinem seamă că orice corp are adâncime, adică are a treia dimensiune, iar dacă două corpuri la care există un alt corp intermediar, nu se pot atinge între ele. întrucât fară corp nu există umiditate şi nici îmbinare cu lichid175, necesar fiind <ca acel corp> să fie apă sau să aibă apă, şi dacă obiectele care se ating în apă, atunci când suprafeţele lor nu sunt uscate, au cu necesitate între ele apă de care sunt pline suprafeţele lor externe, dacă, deci, acest lucru e adevărat, este imposibil ca un lucru să se atingă de altul în apă. (Acelaşi lucru se petrece şi în aer, căci aerul se comportă cu cele ce sunt în el ca şi apa cu cele ce sunt în apă; dar acest fenomen ne rămâne încă mai ascuns nouă, după cum şi animalelor care se află în apă: dacă un corp udat se poate atinge direct de un alt corp udat). <Se pune întrebarea>: Oare perceperea prin simţuri se produce în acelaşi fel la toate vietăţile sau deosebit la unele de altele? După cum se pare, ar urma acum că gustarea şi pipăirea se produc prin atingere, pe când celelalte simţuri de la distanţă. Dar ultimul proces nu stă aşa, ci noi simţim tarele ca şi moalele prin alte corpuri, şi tot aşa un obiect sunător, vizibil sau mirositor. Unele sunt perceptibile de departe, iar altele de aproape, de aceea mediul scapă observaţiei noastre. în adevăr, noi percepem toate printr-un intermediar, dar la acestea <intermediarul> ne scapă. Totuşi, după cum am spus şi mai sus176, chiar dacă am percepe toate lucrurile pipăibile prin membrană, fară să observăm că ea e la mijloc, am avea aceeaşi impresie ca acum în apă şi în aer. Ni se pare că le atingem direct şi că nu e nimic la mijloc. Evident, pipăitul prezintă o deosebire de vizibil şi sunător, căci pe acestea percepem prin efectul unui intermediar asupra noastră, pe când pe cele palpabile nu le percepem prin efectul unui intermediar, ci o dată cu intermediarul, cum simte cel lovit de lance prin scut, căci nu scutul străpuns a lovit omul, ci amândoi au fost simultan loviţi. în genere, în ce priveşte carnea şi limba aşa cum se comportă aerul şi apa faţă de vedere, auz şi miros, aşa par să se comporte fiecare din acelea faţă de organul perceptiv. Dacă organul de percepere atinge direct ceva, nu poate avea

loc simţire nici în primul caz, nici în al doilea , ca atunci când cineva ar aşeza un obiect alb direct pe suprafaţa ochiului. Astfel este evident că organul de simţire al pipăitului se află în interior . Căci astfel fenomenul se va petrece la fel ca şi la celelalte simţuri. Dacă obiectele sunt aşezate dea dreptul pe organul senzitiv, ele nu pot fi percepute, dar dacă sunt aşezate pe came sunt percepute. Aşadar, carnea este intermediarul pipăitului. Deci diferenţele <calitative> ale corpului ca corp, sunt perceptibile prin pipăit179. Numesc diferenţe pe cele care definesc elementele: caldrece, uscat-umed, despre care am 180 vorbit mai înainte în tratatul despre elemente . Organul de percerjerc a lor e simţul pipăitului şi partea căreia dintru început 181 îi revine pipăitul propriu-zis , este partea corpului cu potenţa acelei diferenţe. în adevăr, simţirea este, oarecum, o suferire. Aşa că factorul activ aşa cum este el în act, face să se producă ceea ce era <numai> ca potentă182. De aceea noi nu percepem un obiect egal de cald şi rece, sau aspru şi moale, ca organul senzorial, ci excesele acestora, întrucât simţirea este oarecum un grad mijlociu al contrarietăţii care rezidă în obiectele percepute. Tocmai prin acesta discerne obiectele sensibile, căci mijlociul are în sine facultatea discernerii fiindcă poate deveni, în raport cu fiecare extrem, unul dintre eu în adevăr, după cam organul care va percepe albul şi negrul trebuie să nu fie în act nici unul din ele, dar ca potentă poate f i ambele (cum este cazul si cu celelalte organe senzitive), tot aşa la pipăit organul nu trebuie să fie nici cald nici rece. Apoi, după cum vederea era într-un fel, a vizibilului ca şi a nevizibilului şi tot aşa şi celelalte <simţuri> erau ale contrariilor, la fel este simţul pipăitului, al pipăibilului şi nepipâibilului. Este nepipăibil ceea ce posedă o diferenţă cu totul neînsemnată a lucrurilor de pipăit, cum e cazul cu aerul, sau excesele celor ce se pipăie, de felul celor ce au efecte distrugătoare . Am încheiat expunerea mea în linii mari despre fiecare dintre simţuri. <Relaţiile între organele senzoriale: modul lor de funcţionare>. 12. în genere, cu privire la orice fel de senzaţie, trebuie să reţinem că simţul este organul primitor al formelor senzoriale184, fară materia lor, după cum ceara primeşte pecetea inelului, dar fară fierul sau aurul din el. (Primeşte întipărirea de la aur sau de la aramă, dar nu întrucât e aur sau aramă. în acelaşi mod şi simţirea fiecărui obiect suferă ceva sub impresia

obiectului cu o culoare, un gust sau un sunet, dar nu cum e spus fiecare din acelea, ci după un fel anumit şi după raţiunea lui de a fi)185. Organul^nrim de simţire este acela în care rezidă o astfel de potentă . Aşadar, există identitate între lucrul simţit şi organ1 7, dar esenţa lor e diferită. Căci ceea ce e simţit ar putea fi o mărime; dar nici esenţa organului, nici simţirea în sine nu sunt mărimi, ci numai o raţiune şi o potentă a aceluia. Din acestea rezultă clar şi de ce anume excesele calităţilor sensibile distrug organele senzitive188. în adevăr, dacă intensitatea procesului este mai puternică decât poate suporta organul receptiv, se destramă raţiunea formală (ceea ce constituia simţirea însăşi), cum se strică şi armonia şi tonul, când coardele sunt prea puternic lovite. Tot aşa se explică, de ce plantele n-au senzaţii, deşi au o parte de psihic în ele şi suferă ceva din partea lucrurilor care le ating, căci şi ele au procese de căldură şi răcire. Pricina este că ele n-au un intermediar şi nici un principiu în stare să primească formele obiectelor sensibile, ci suferă o dată cu materia. Rămâne întrebarea dacă poate suferi vreun lucru o afecţie din cauza mirosului, deşi n-are simţul mirosului, sau din cauza culorii, deşi nu e capabil să vadă. Tot aşa ne-am putea întreba şi despre celelalte senzaţii. Dacă însă mirosul este relativ la obiectul mirosirii, înseamnă că mirosul produce mirosirea, aşa încât nici o fiinţă din cele ce nu sunt în stare să miroasă nu poate suferi din partea exalării unui miros (acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte senzaţii) şi nici chiar dintre cele în stare să simtă, decât numai întrucât fiecare percepe mirosul190. Lucrul e deopotrivă limpede din următorul exemplu: nici lumina sau întunericul, nici sunetul, nici mirosul nu exercită vreo acţiune asupra corpurilor, ci purtătorii lor, ca^de pildă, aerul, care, împreună cu trăsnetul, spintecă arborele . Dimpotrivă, obiectele pipăibile ca şi cele gustabile exctxită o acţiune 192, căci de n-ar fi astfel, care factor ar putea provoca o afecţie şi o alterare în substanţa lucrurilor neînsufleţite? Nu cumva exercită o influenţă şi obiectele celorlalte simţuri193? Sau atunci nu orice corp suferă din partea mirosului şi a sunetului, iar cele ce suferă sunt nedefinite ca formă şi neconsistente ca aerul, căci el are miros ca şi cum ar fi suferit o afecţie 194. Deci, ce altceva este mirositul, dacă nu e suferirea unei afecţii? în adevăr, a mirosi este totodată a avea o senzaţie pe când aerul numai suferind ceva devine repede perceptibil. CARTEA A TREIA <Despre neexistenţa unui al şaselea simţ. Simţul comun şi funcţia Iui>.

şi aerul există ca mediu al sunetului. le percepem prin elementele simple. obiectele pe care le percepem direct atingându-le. de pildă. e evident că e imposibil ca pentru fiecare din afecţiile comune să existe câte un simţ . Că nu există un alt simţ în afară de cele cinci . iar starea pe loc se percepe prin lipsa de mişcare. îl percepem prin negarea continuităţii şi prin termenii particulari. prin mişcare. gustul. mărimii. ne rămâne să admitem că nu există nici un organ senzitiv în afară de cele constituite din apă sau aer. dacă nu există nici un alt corp <element> şi nici o stare care să nu provină din elementele corpurilor de aici din lumea noastră. de pildă. Dacă există contact cu orice lucru de la care avem senzaţia. desigur. unităţii. Aşa că toate aceste senzaţii sunt inerente <animalelor> nevătămate şi nemutilate5. pe când focul sau nu există în nici unul. percepem. sau nu participă la nici unul. ca de exemplu. de pildă <un organ> al mişcării. ochi sub piele. pentru culoare. pupila e formată din apă. tot aşa şi figura. dintre elementele simple numai acestea două dau organe: aerul şi apa. Dar pe aceste organe le şi au de fapt unele animale. mirosul. ca. organul auditiv din aer. căci fiecare simţ percepe unitatea9. şi dacă avem efectiv o senzaţie (căci toate stările de contact ca atare ne sunt perceptibile prin contact). Lucrul stă aşa încât. de pildă. pământul însă. ne sunt perceptibile prin simţul pipăitului cu care suntem înzestraţi. în simţul pipăitului 4. figurii. dacă sunt perceptibile printr-un singur mediu obiecte sensibile mai numeroase.adică acestea: văzul. s-ar putea încredinţa oricine din cele următoare1. căci şi figura este un fel de mărime. felurite între ele după gen. auzul. stării pe loc. Aşadar. De aceea. în adevăr pe toate acestea le percepem prin mişcare8 cum. pipăitul -. atât aerul cât şi apa (căci ambele sunt transparente ). sau e comun tuturor. prin aer şi apă. urmează că şi cel ce are numai unul din aceste medii va putea percepe senzaţia de la orice obiect perceptibil prin amândouă mediile3. Dar în cazul când există mai multe medii pentru acelaşi obiect. sau este prin excelenţă combinat într-un mod propriu. ca şi al culorii. însă. numărului. dacă organul perceptiv constă din aer. Aşadar. să ne lipsească şi organul respectiv de simţire2. Dar că nici nu poate exista un organ senzitiv aparte. arunci este totodată necesar. pe de altă parte obiectele pe care le percepem prin medii şi nu direct. iar cel olfactiv din amândouă. de exemplu. pentru toate cele pe care noi le percepem accidental prin oricare simţ7. nu poate să ne lipsească nici o simţire6. mărimea. Pe de o parte. dacă ne lipseşte o senzaţie. căci chiar şi cârtiţa are. Cât priveşte numărul. atunci cel ce are un astfel de organ senzitiv trebuie să resimtă şi una şi alta. căci fară căldură nu există nici un organ de simţire.1.

ci ca şi când ele ar alcătui o singură simţire. mărimea şi numărul. Poate tocmai ca să ne scape mai puţin cele implicate. S-ar putea pune întrebarea în ce scop avem mai multe simţuri şi nu unul singur14. Aşa că. evident. Dacă n-ar fi astfel. Dar în realitate. ci că e alb. dacă obiectul e galben. având o percepere pentru amândouă. Aşadar. Deoarece noi simţim că vedem şi auzim. De aceea se şi înşeală <simţul comun> ca. Aşadar. pe fiul lui Cleon nu l-am distinge că e fiul lui Cleon. ca. sau că acel simţ se va înregistra pe sine. de pildă. Căci nu le-am putea percepe nicidecum decât aşa cum s-a spus [că vedem pe fiul lui Cleonj 11. Apoi. dacă ar exista numai simţul vederii. de pildă. totodată le recunoaştem când ele coincid. apar deodată culoarea şi mărimea. sau chiar prin simţul văzului. îşi închipuie că e fiere13. dacă ar fi un al doilea simţ care-şi dă seama că vede. 2. Aşadar. ori de câte ori se petrece simultan perceperea asupra aceluiaşi obiect12. o percepere comună a celor sensibile. odată cu prima senzaţie. se impune ca cineva să simtă că vede. ca şi culoarea obiectului. ca. de pildă. sau unul şi acelaşi simţ se va resimţi pe sine însuşi. în adevăr. dar alb s-a întâmplat numai <accidental> să fie fiul lui Cleon. nu există un simţ propriu pentru ele10. ^Simţurile percep reciproc calităţile specifice fiecărui simţ în parte în mod accidental. şi aceasta s-ar opri asupra albului. de pildă. şi dacă se vede culoarea sau posesorul ei. care nu e accidentală. n-am avea senzaţii comune decât accidental. ca. este clar că perceperea prin vedere nu este un act de un singur fel. Dar <în ultimul caz>. căci chiar când . Aceasta se întâmplă pentru că. şi comune. mişcarea. avem senzaţia de dulce prin vedere. de exemplu. sau vor exista două simţuri pentru acelaşi obiect. căci va fi aşa cum în realitate. acelaşi simţ va înregistra vederea. cum nu e nici pentru mişcare. <A1 doilea şi al treilea rol al simţului comun>. căci nu ţine de un alt simţ ca să spunem că ambele proprietăţi <amarul şi galbenul> sunt una singură. Dar noi avem. Dar se pune o întrebare: dacă perceperea prin simţul vederii este însuşi văzul. în cazul fierei că este amară şi galbenă. deoarece chiar în alte obiecte sensibil diferite se constată calităţi comune. e evident că fiecare este ceva diferit. ar urma sau că va merge <astfel> la infinit.specific. atunci cele comune ar scăpa mai degrabă observării noastre şi ne-ar părea că toate <proprii şi comune> sunt unul şi acelaşi lucru din cauză că se implică unele pe altele15. dar nu ca fiind ce sunt <în sine>. atunci dacă cineva va vedea pe văzător înseamnă că şi văzătorul 18 <propriu-zis> va avea şi culoarea dintru început . acest lucru trebuie să i se pună în seamă . sau printr-un alt simţ16.

Dar pentru cele înţelese numai ca virtualităţi acest lucru nu e necesar23. Căci cuvântul „auz" se poate înţelege în două sensuri. căci actul factorului capabil de acţiune şi de mişcare se iveşte în cel ce suferă <primitorul afecţiei>20. pe când actualitatea culorii e nenumită cum e şi cu „gustarea". De bună seamă. deşi nu în acelaşi fel. în adevăr. după cum al celui auditiv este auzitul <urechea> sau ascultarea. o dată ce senzaţia şi sensibilul sunt opuse în . discernem prin simţul vederii atât întunericul cât şi lumina. dar în altă privinţă naveau dreptate. se numeşte vedere actul de a privi. să fie pus în mişcare. socotind că nu există nici alb nici negru în afara actului vederii şi nici gust în afara actului gustării. în adevăr. însă. Deoarece.nu vedem. Căci după cum acţiunea ca şi efectul există în cel ce suferă şi nu în cel ce le săvârşeşte. iar pe de alta e răsunare. actul factorului sonor este sunet sau rezonanţă. chiar după îndepărtarea obiectelor percepute. tot aşa şi actul sensibilului ca şi actul celui capabil de senzaţie. ca şi cuvântul „sunet"21. termenul activităţii organului gustativ. despre care cineva ar putea spune că pe de o parte este auzire. Acelaşi raport există şi cu privire la alte simţuri şi obiecte sensibile. Dar pentru unele fenomene s-a dat nume dublu. pe când actul obiectului gustat este fară denumire. Dar când e în act factorul potenţial al auzului şi emite un sunet factorul care poate suna. de pildă cum este sunetul în act şi auzul în act. De pildă. ca şi calitatea gustată şi gustarea şi tot aşa celelalte <senzaţii şi calităţi sensibile>. Realitatea în act a obiectului perceput şi a perceperii este aceeaşi şi una singură. e necesar ca simultan să se piardă sau să se păstreze auzul şi sunetul astfel înţelese. De aceea nu e necesar ca factorul motor <mişcătorul>. Dacă. există mişcare <senzaţie> şi acţiunea ca şi afectul în cel înrâurit. dar esenţa lor nu e identică la ele19. orice organ perceptiv e capabil să primească o senzaţie din partea unui obiect perceptibil fară participarea materiei lui. realizarea ca act atât a obiectului perceput cât şi a organului perceptiv coincid. vechii filosofi ai naturii se înşelau. de exemplu rezonanţă proprietatea de a suna> şi „auzire". persistă senzaţiile şi reprezentările în organele perceptive. ca şi sunetul în act. căci se întâmplă ca acela ce are auz să nu audă şi cel ce poate emite un sunet să nu sune totdeauna. într-o privinţă aveau oarecum dreptate. atunci se săvârşeşte deodată şi auzul în act. De aceea. iar pentru altele unul a rămas fară nume22. într-adevăr. deşi esenţa lor este deosebită. e necesar ca sunetul şi auzul în act să existe în auzul potenţial. Apoi şi văzătorul există ca susceptibil de a se colora. rezidă în cel capabil de senzaţie. Aşadar.

altele în act. după cum acelaşi <crite-riu> arată că binele şi răul sunt deosebite. decât sunetul ascuţit sau grav. orice simţire este a unui obiect sensibil27. gustarea dulcele de amar. atunci ele întradevăr sunt plăcute. ca. Şi tocmai de aceea orice exces. tot aşa când se spune că unul din doi e deosebit. deci nu este accidental „momentul când"32. iar tu altceva. de pildă. Trebuie. Căci astfel. vederea distinge albul de negru. de pildă. din cauza unei prea mari străluciri sau întunecări. Deoarece. deosebim şi albul de dulce ca şi pe fiecare dintre obiectele perceptibile faţă de oricare altul. e necesar ca şi auzirea să fie un raport. prin ce. [după cum se poate ca să nu fie una]. dar <în cele de mai sus> se afirmă astfel şi că se spune acum şi că . în genere însă este mai plăcut tocmai amestecul [armonia. reiese de aici. şi dacă armonia este un raport. fie în adâncirea lui. dar cu celelalte nu se acordă. dar nealterate şi neamestecate. Ei însă se pronunţau în genere despre noţiuni care nu pot fi exprimate generic. ci trebuie ca ambele calităţi să fie puse în lumină printr-unul şi acelaşi organ. percepem noi că sunt deosebite30? E necesar să admitem că <o facem> printr-o simţire. Astfel e limpede că nu carnea este ultimul organ de percepere. Iar că nu face acest lucru nici în intervale de timp diferite. nu însă că acum el este diferit. curmă auzirea. Tocmai de aceea <aceste calităţi> sunt plăcute când sunt aduse în acest raport. însă. fie că e amar. după cum şi la mirosire cu mirosul prea tare fie că e dulce. Dar nici nu e posibil ca organe separate să judece că una este dulcele şi altceva albul. Excesele nasc suferinţe sau nimicesc perceperea26. Simţirea este acest raport. E astfel evident că nu e posibil ca prin organe diferite să judece lucrurile diferite. pot spune deocamdată acum că un lucru e diferit.două feluri. De pildă. Deci. ca. în acest caz ar fi necesar ca acela ce deosebeşte prin atingere directă să judece şi să distingă31. deoarece perceperea senzitivă este un anumit raport. călduţul sau răco-ritorul] . de exemplu. după cum o afirmă aşa şi cugetă şi percepe. ar fi evident că lucrurile sunt deosebite între ele. Aşadar o afirmă unul şi acelaşi <subiect>. dulcele sau săratul. Acelaşi lucru se întâmplă şi la gusturi cu simţul gustului şi la culori cu simţul vederii. unele potenţiale. căci ele sunt sensibile. Adică. însă. ea rezidă în organul său senzitiv ca organ28 şi distinge diferenţele obiectului simţit. Dacă armonia24 este un aspect al vocii. Tot aşa stă lucrul şi cu privire la celelalte simţuri . fiindcă una e dulce şi alta albul. iar vocea şi auzirea <în act> se prezintă ca şi cum ar fi una. Aşadar. oare. iar pentru pipăit. fie în ascuţimea tonului. dacă eu aş percepe ceva. ca unul singur să afirme că acel lucru e deosebit de al doilea. se afirmă totodată la fel despre celălalt. susţinerea lor se acordă cu aceste din urmă cazuri. acrul.

3. căci aceasta este mai specifică vieţuitoarelor.este acum. într-un mod opus şi albul cu totul altfel. de aceea . în adevăr.. Aşadar. iar sufletul stăruie mai mult timp în ea. Prin urmare. precum a zis şi Empedocles: „Cu orice apare le va spori oamenilor înţelepciunea". el este nedivizibil şi divizibil. de exemplu. chibzuire şi simţire . aşa încât este un principiu indivizibil care judecă într-un moment indivizibil. căci se foloseşte simultan de acelaşi semn de două ori37. este imposibil ca simultan procese opuse să pună în mişcare un acelaşi lucru. Sau acest lucru este imposibil? Căci virtual un acelaşi lucru este divizibil şi nedivizibil. şi nu poate fi totodată36 alb şi negru. şi în alte locuri: „De aici le vine statornic să chibzuiască şi altele". Acelaşi gând ca acestea ţine să-l rostească şi cuvântul lui Homer: . dar după Ioc şi timp34 este indivizibil. dacă atât simţirea cât şi gândirea trebuie să fie astfel. însă. aşa încât nu poate fi nici afectat cu formele acestea. indivizibil fiind şi într-un timp indivi33 zibil . acest simţ comun este. dar nu după esenţă. ci este divizibil prin actualizare35. el pune în mişcare simţul şi cugetarea într-un anumit fel. sufletul discerne ceva şi cunoaşte realităţile. el poate. amarul. dar întrucât consideră limita ca una o foloseşte într-un singur act şi simultan. Totuşi. Aşadar. şi cred că se simte şi se cugetă asemănătorul prin asemănător cum am lămurit şi prin expunerile de la început40. <Perceperea.. căci prin esenţa lui este divizibil. nu mai e unul. chiar cei vechi afirmă că chibzuinţă e acelaşi lucru cu perceperea. drept ceva trupesc.„căci astfel le este cugetul"39. întrucât se foloseşte de limită ca dublă. în cazul nostru fenomenul se petrece cum spun unii despre punct: considerat ca unul singur şi ca două puncte. dar totodată despărţit ca esenţă? Fireşte. Deci sunt două judecăţi simultane. iar atât cugetarea cât şi chibzuirea par a fi tot un mod de simţire. ei ar fi trebuit totodată să vorbească şi despre eroare. Oare simţul comun care discerne este cumva unul ca număr şi neseparat şi în timp. în ambele aceste activităţi. el distinge două <puncte> şi acestea sunt despărţite ca fiind diferenţiate. unic şi simultan. dar poate să le perceapă şi ca fiind indivizibil. reprezentarea şi discernământul>. urmează că. să considerăm încheiată această discuţie. apoi prin judecare. să aibă percepţia unor obiecte divizate. Deoarece <unii gânditori> definesc sufletul în primul rând prin două funcţiuni deosebite: prin mişcare în spaţiu. ca divizat. obiectul sensibil e dulce. ca fiinvd nedivizibil. dar întrucât este divizibil. toţi aceştia consideră cugetarea ca o percepere. despre principiul pe temeiul căruia afirmăm că ani malul este dotat cu simţire. Aşadar. Căci dacă.

e clar că senzaţia nu e identică cu chibzuinţă. senzaţia este sau o potentă sau un act. căci dreapta judecată este chibzuinţă şi ştiinţa şi opinia adevărată. opinia. ca toate aparenţele să fie reale. ca unii care făuresc şi pun chipuri pentru locurile memoriale). în adevăr. când ne formăm părerea că ceva e grozav sau înfricoşător . dar e clar că reprezentarea are loc şi fară participarea vreunuia din aceşti doi factori. dar acest lucru e opus celui că prin asemănător cunoaştem asemănătorul. ea este o potenţa din acestea sau o dispoziţie <per-manentă> prin care noi discernem şi adeverim. ca de pildă în vise. Cât priveşte cugetarea. dar ea însăşi nu ia naştere fară senzaţie. şi tot aşa atunci când prindem curaj. Apoi senzaţia este totdeauna prezentă. ca şi contrariile acestora. de ceastălaltă numai puţine. când voim (ea constă.ar fi trebuit. întrucât e diferită de senzaţie şi. cum spun unii41. ca: ştiinţa. şi nu aparţine nici unei fiinţe care n-are şi raţiune. fiindcă se impune ca o necesitate sau să ne înşelăm sau să adeverim. şi apoi despre cealaltă <despre supoziţie>. dar a ne forma o opinie nu stă în voinţa noastră. pe când cea care nu judecă drept e opusă acestora. Totuşi se crede că şi eroarea şi ştiinţa contrariilor ea însăşi. sau contactul cu neasemănătorul42 să fie o eroare. iar fară ea <reprezentare> nu există supoziţie . De cea dintâi au parte toate vieţuitoarele. intelectul48. De bună seamă. Dacă însă în act ele ar fi un fenomen identic. cum e potenţa văzului faţă de vederea însăşi49. Apoi. De acelaşi fel sunt: simţirea. Dacă în adevăr reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască în noi o imagine şi nu vorbim prin metaforă 47. sau. există. Totuşi reprezentarea e altceva decât simţirea şi gândirea. ştiinţa. Dar nici cugetarea. Există însă şi diferite modalităţi ale supoziţiei însăşi. opinia şi chibzuinţă. Dar că ea nu e senzaţie. dar şi putem greşi. despre deosebirile dintre ele mă voi ocupa în alt studiu46. senzaţia caracterelor proprii este totdeauna adevărată şi aparţine tuturor animalelor. e evident din cele următoare. dar discernământul poate fi şi fals. pe de altă parte. Nici chiar aceasta nu este identică cu senzaţia. reprezentarea ar aparţine tuturor . Aşadar. în adevăr. ca s-o definim. îndată simţim un fior. în care e cuprinsă judecata dreaptă ca şi cea nedreaptă <nu este identică cu senzaţia>. se crede că de ea depinde atât reprezentarea cât şi supoziţia. Este evident că cugetarea nu e identică cu supoziţia 44. în a-şi construi o imagine în faţa ochilor. Căci această afecţie <reprezentarea> stă în puterea noastră. însă în cazul reprezentării ne comportăm întocmai ca nişte spectatori care văd în tablou imagini înspăimântătoare sau încurajatoare. trebuie să cercetăm mai întâi despre reprezentare. pe când reprezentarea nu.

pe când încredinţarea nu aparţine nici unui <animal inferior>. concluzia: sau că a renunţat la propria-i opinie adevărată. căci opinia poate fi atât reală. de pildă. perceperea poate fi sau reală sau falsă)51. a cărui senzaţie o avem. Se întâmplă însă ca cineva să aibă o reprezentare chiar falsă despre obiectele pentru care are totodată o supoziţie adevărată. pe care o avea atâta vreme cât obiectul era identic cu sine însuşi <neschim-bat>. căci de bună seamă nu s-ar putea naşte din opinia despre bine şi din senzaţia de alb. pe când cele mai multe reprezentări se nasc false. se poate ca şi un altul să fie pus în mişcare de către acesta. fară ca el să fi uitat acest lucru şi fară să-şi fi schimbat convingerea. deşi este încredinţat că el e mai mare decât pământul locuit. când resimţim corect. sau. un obiect simţit. Dar se pare că nu. Mai amintim ce spuneam mai sus52. cum e ştiinţa sau intelectul. e necesar ca opinia să fie totodată adevărată şi falsă. Tocmai din aceste cauze şi este evident că nu poate exista opinie despre un alt obiect. însă nu accidental. nici îmbinarea lor. [Apoi oricărei încredinţări <credinţe> îi urmează o opinie. iar convingerii raţiunea logică]53. soarele îi pare că are diametrul de un picior. însă ea ar deveni sigur falsă o dată ce iar scăpa că obiectul s-a schimbat. De pildă: se admite despre furnică sau despre albină. Este firească. un fel de reprezentare. a-şi reprezenta55 ar însemna a-şi forma o părere despre ceea ce se percepe. iar reprezentarea se pare că este un proces de mişcare şi că nu se produce fară senzaţie. ci mai curând când „nu-l percepem precis" (atunci. ci numai la <fîinţe> cu simţire şi pornind de la obiecte perceptibile prin simţuri. Dar deoarece are loc când un obiect determinat este pus în mişcare. desigur. Apoi senzaţiile sunt totdeauna reale. Cu : toate acestea nici o reprezentare nu va fi dintre cele care oglindesc totdeauna realităţi. e clar că opinia nu e nici neapărat însoţită de senzaţie şi nici generată de senzaţie. Apoi nu spunem. dacă încă îşi menţine convingerea. dar multe pot avea un mod de reprezentare). Deci reprezentarea nu este nici una din aceste două: senzaţia şi opinia. Aşadar. decât numai despre acela. astfel. deci. cât şi falsă. se poate să se producă o mişcare . Totuşi unele vietăţi inferioare au. deoarece. căci nu e posibil ca acela ce şi-a făcut o opinie să nu se încreadă în acelea de care s-a convins. Să presupunem că o reprezentare este <împletirea> dintre opinia despre alb. e drept. (Numai că opiniei îi urmează încredinţarea <credinţa>. dar n-au raţiune. că „acesta ne apare ca un om". dacă nu cumva e opinie.vieţuitoarelor50. că viziuni au şi cei cu ochii închişi. Ne rămâne. după cum nici reprezentarea n-ar putea consta dintr-o împletire între opinie şi senzaţie54. opiniei convingerea. Aşadar. căci există şi reprezentare falsă. să vedem. apoi. dar nu si despre vierme. dacă este.

dar mai ales când obiectul perceptibil se află la distanţă. deoarece reprezentările au durată şi sunt asemănătoare senzaţiilor. trebuie să cercetăm ce particularitate are ea şi cum e posibil să ia naştere cugetarea. <Intelectul comparat cu simţirea>. iar posesorul ei să poată săvârşi şi suferi multe afecte din cauza lui. e senzaţia celor comune şi care derivă accidentele cărora le revin însuşirile specifice. dar că tocmai acela e obiectul alb anumit sau un altul. Aşadar. sau este altceva cu o astfel de calitate . în al doilea rând însă. Dimpotrivă. de multe ori. altele. Mai ales din cauza acestora este posibil să se înşele cineva în perceperea sa. ba încă e necesar ca procesul să fie asemănător senzaţiei însăşi. e senzaţia că acestea sunt accidentale. fie că nu e separabilă pe bază de mărime. procesul de reprezentare generat de senzaţia în act se va deosebi de altă senzaţie 59. ca animalele sălbatice. reprezentarea s-ar putea numi <definî> un proces generat de o senzaţie ce este în act. ci numai raţional.prin însuşi actul senzaţiei. şi tocmai în aceasta stă acum posibilitatea ca cineva să se înşele: că un obiect e alb. fie în absenţa senzaţiei. dacă cugetarea este asemănătoare cu simţirea. Aşadar. înseamnă că acest proces n-ar putea fi trezit fară senzaţie şi nici să aparţină unor <fiinţe> fară simţire. dacă nimic altceva în afară de reprezentare nu posedă trăsăturile de care am vorbit [decât ca reprezentarea] şi dacă ea este ceea ce am spus până acum60. în al treilea rând. sau conţine falsul în foarte mică măsură57. Aşadar. anume cel ce provine de la una sau alta din aceste trei <feluri de> senzaţii. în adevăr. fie că e separabilă. deoarece intelectul este învăluit câteodată de pasiune. atunci sau suferă o afecţiune din partea obiectului gândit. el trebuie să fie ceva neafectat64. şi reprezentarea <phantasia> şi-a primit numele său de la „lumină" (phaos)61. iar celelalte două pot fi false fie în prezenţa. dar primitor de o formă şi să fie acea formă . Apoi. Despre latura sufletului prin care sufletul cunoaşte şi chibzuieşte62. despre ce este reprezentarea şi prin ce ia naştere să ne mulţumim cu cât am expus. deocamdată. Deoarece văzul este simţul cel mai de seamă. ca. se poate înşela. Acest fenomen survine din următoarele cauze: senzaţia însuşirilor specifice este adevărată. vieţuitoarele se îndrumează. de pildă. 4. în acţiunile lor. senzaţia nu se înşeală. Primul <proces de reprezentare> este adevărat atât timp cât perceperea e actuală. ci şi procesul să fie totodată real şi fals. unele pentru că n-au intelect. căci vederea nu e posibilă fară lumină. cum sunt oamenii. de boli sau de somn. mişcarea şi mărimea (care au revenit prin accident obiectelor perceperii)58. după ele.

dacă e în stare să-şi îndrepte forţa intelectivă spre un obiect inteligibil intens. în adevăr. Dar acum nu este nici unul. şi să se comporte precum o face organul senzitiv faţă de obiectele percepute. precum şi apa e altceva decât esenţa apei (la fel şi în multe alte cazuri. nu este nimic din cele reale înainte de a cugeta. că nu e identică inafectibilitatea organului senzitiv cu cea a intelectului. poate chiar ar fi un organ. ca fiind străin67 şi i se opune. chiar şi atunci el e oarecum în potentă. cum se spune despre cel ce cunoaşte care este în act (iar aceasta se întâmplă ori de câte ori el poate să cugete în act prin sine însuşi). un sunet în cazul sunetelor prea puternice. e necesar să fie neamestecat. Bine. nu în act. Când însă intelectul se identifică cu fiecare obiect inteligibil. zic unii. adică pentru a cunoaşte. Aşadar. e evident dacă ne referim la organele senzitive şi la procesul de simţire. Căci carnea nu există fară materie. ci ca potentă. comparabil cu organul senzitiv. deşi nu în toate. gândeşte tot aşa de bine noţiuni mai slabe. nu poate percepe ca. Dar intelectul. sau este în felul în care se raportează linia frântă la ea însăşi. organul senzitiv nu poate fiinţa fară corp. ci numai sufletul intelectiv. De aceea se crede pe drept că el nu e amestecat <nu se confundă> cu corpul. nu poate nici vedea nici mirosi. cum zice Anaxagoras . . Aşadar. Căci simţirea.ca potentă. intelectul discerne esenţa de carne de carnea însăşi. pentru a domina. când va fi fost întinsă75. iar atunci el poate să se cugete şi pe sine71. ar fi rece sau cald. însă esenţa sa. căci e cu continuitate. în acest caz. totuşi nu sufletul în întregul său ar conţine formele. ar deveni o anumită calitate. însă el discerne esenţa de carne printr-o altă funcţie aparle care sau e separată. adică acest aspect în ceva dat73. ceea ce e drept la linie corespunde la „câmie". tot aşa şi intelectul faţă de obiectele inteligibile65. căci la unele este identitate)72. Căci el împiedică şi opreşte ivirea oricărui fenomen lăturalnic şi intermitent. dar nu forma însăşi. La fel ca în cazul celor abstrase. că sufletul este locul formelor gândirii <ideilor> . Căci. natura lui nu este altceva decât tocmai aceasta de a fi potenţial. şi tot aşa în cazul unor culori sau mirosuri prea intense 70. sau printr-o altă <înfaţişare a cărnii> sau în alt mod. întrucât el le cugetă pe toate. pe când intelectul e separat. totuşi nu la fel ca înainte de a învăţa sau de a descoperi ceva. Aşadar. Deci ceea ce e numit intelect în <sânul> sufletului (numesc intelect factorul prin care sufletul gândeşte şi concepe)68 ca fiind în act. desigur. în cazul prea marii intensităţi a obiectului sensibil. ba chiar mai mult. cu ajutorul facultăţii senzitive el discerne caldul de rece ca şi pe toate cele a căror raţiune de a fi e carnea74. de pildă. Deoarece mărimea este altceva decât esenţa de mărime. Dar. ci ca şi cum am zice „cârnia".

astfel însuşit. Dar cineva ar întreba: dacă intelectul e simplu şi ina-feetabil. El există ca potenţa întocmai ca o tablă pe care nimic nu stă scris în act. aceasta se petrece cu intelectul. după spusa lui 78 Anaxagoras . cum va cugeta el. în sensul că inte81 lectul este oarecum ca potentă însăşi lucrurile inteligibile . a fost analizată mai sus80. iar inteligibilul e unic ca specie. şi obiectul ei. într-un anumit fel. revine altcuiva <altei faeultăţi>. celălalt că suferă. Se impune. există o identitate. deşi în act <entelehie> nu e nimic din ele până nu va cugeta. Se mai pune întrebarea dacă intelectul însuşi este inteligibil. <Intelectul activ>85. un factor se dovedeşte că lucrează. de o parte există un intelect de aşa natură încât să devină toate . însă. Sau. să mai cercetăm cauza pentru care cugetarea nu e permanentă83. precum se comportă arta faţă de materialul ei. Şi el este inteligibil ca şi lucrurile inteligibile.dacă esenţa a ce c drept e altceva decât obiectul drerjt. acestora nu le va aparţine intelectul (căci intelectul este o facultate nematerială a unor astfel de lucruri). Deci <intelectul> discerne printr-o altă facultate sau printr-o comportare diferită. Căci intelectul sau va reveni altor lucruri în cazul când nu e inteligibil prin altceva în afară de sine. Căci. în adevăr. deci. care-i face inteligibil ca şi pe celelalte obiecte79. Căci admitem o dualitate . şi nu are nimic comun cu altceva. Aşadar. tot aşa se diferenţiază cele privitoare la intelect77. poate că afecţiunea considerată ca fenomen comun <tuturor celorlalte>. sau va fi combinat cu ceva străin. şi lumina face culorile existente ca potentă să devină culori în .iar ea este tocmai ceea ce există ca potentă a tuturor care aparţin unui gen . Căci între ştiinţa teoretică. De aceea. cum este lumina. iar de altă^narte un altul. fiecare dintre inteligibile există numai ca potentă . (Deoarece. după cum în tot ce există în natură86 se află de o parte ceva ca materie pentru fiecare gen . dacă cugetarea este un mod de suferire? Căci în măsura în care există ceva comun la două lucruri. la cele nemateriale este identitate între factorul gânditor şi obiectul gândit82. în schimb.iar de altă parte există un al doilea factor cauzal şi creator prin care se săvârşesc toate. 5. prin care se îndeplinesc toate întocmai ca o stare <permanentă>. e necesar ca şi în suflet să fiinţeze aceste diferenţe. cu privire la lucrurile care conţin materie. în genere. pe când intelectului îi va aparţine orice lucru inteligibil <inteligibilitatea>. după cum obiectele cunoaşterii sunt despărţite de materie.

Totuşi se mai poate ca toate <acestea> să apară şi ca o diviziune. iar altă dată nu gândeşte. de pildă. Iar acest intelect este separat89. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei). Dar în acelea în care pot sta laolaltă neadevărul şi adevărul95. Noi nu avem memorie <cu intelectul activ>. în schimb. din contră. Evident. <intelectul> separă totodată şi timpul. incomensurabilul şi diagonala sau comensurabilul şi diagonala 97. el gândeşte o lungime ca alcătuită din două jumătăţi. Dar dacă <noţiunea se raportează> la cele trecute sau la cele viitoare. neafectabil şi neamestecat. ca. Cel ce face uniunea în fiecare din aceste <sinteze> este tocmai intelectul. Aşadar. două lungimi. [Există identitate90 între ştiinţa în act şi obiectul ei. în act) şi într-un timp indivizibil. continuă discuţia din cap. <însă> separat fiind92 el este numai ceea ce în realitate este. ~ . în schimb. însă există nu numai neadevărul că Cleon este alb98. I )eci nu se poate spune ce anume gândea <intelectul> în fiecare din cele două jumătăţi de timp. Atunci el însă concepe. • 94 cugeta nimic . 4. Deoarece indivizibilul se înţelege în două sensuri. de pildă. fie ca jx)tenţă. Căci cât timp întregul nu va fi împărţit. <jumătăţile> nu există decât ca potentă100. când gândeşte lungimea99 (căci ea e indivizibilă. gândirea celor indivizibile poartă asupra lucrărilor în care nu încape eroare. câteodată gândeşte. oarecum. Iar dacă. dar considerată în general91. ca. Totuşi. nimic nu împiedică <intelectul> să gândească indivizibilul.>. şi apoi „ele s-au legat prin Prietenie <atracţie>". <Lucrările intelectului: cunoaşterea indivizibilului. s-a adăugat nealbul. şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. fie în act. în adevăr. dacă albul <e gândit că> nu este alb. are loc dinainte o <sinteză> a noţiunilor. la fel cum zicea Empedocles96: „acolo unde capetele multora au crescut fară grumaz". falsitatea <apare> totdeauna în <sinteză>. este anterioară în timp în fiecare individ. pe când intelectul afectabil <pasiv> este pieritor şi fără el <fiinţa gânditoare> nu . fiind prin natura sa act. nu este anterioară în timp].act. timpul e divizibil şi indivizibil în lungimea lui. <intelectul> adaugă noţiunea de timp [şi o pune în compoziţie]. ca şi lungimea. 6. cea virtuală. gândind separat pe fiecare din cele două jumătăţi. tot astfel <se leagă> şi aceste noţiuni separate <la început>. dar şi că el a fost sau că va fi. <activitatea reală>. deoarece el este neafectabil93. însă ceea ce e . Căci. tot aşa gândeşte şi despre timp <ca alcătuit> din două jumătăţi. ca şi cum ar forma o unitate.

precum este afirmaţia107. de pildă. dar nu cantitativ. Când el aprobă un bine sau refuză un rău. dar deocamdată nedivizat. căci el le discerne oarecum prin contrariul lor. Atât aversiunea.indivizibil. actul a ceea ce e hedesăvârşit. Cât despre punct şi orice <termen> de diviziune103. ci acela privitor la ce este un lucru. e cu totul altul. Plăcerea şi suferirea constituie reacţia activă prin mijlocirea113 senzaţiei. Există enunţare a ceva despre ceva. sunt divizibile atât actul acela prin care cugetă cât şi timpul în care cugetă102 [dar ca unele care sunt indivizibile. cât şi năzuinţa sunt acelaşi lucru în act. atunci el se cunoaşte pe sine însuşi şi există atât ca act. adică impulsul către ceva sau ruga de ceva nu sunt diferite nici între ele şi nici faţă de factorul senzitiv. ca. ci numai ca specie101. mişcarea era. însă dacă albul <pe care-l văd> este sau nu un om. e gândit într-un timp indivizibil şî cu un act sufletesc indivizibil. felul cum intelectul discerne răul sau negrul. se învederează ca o privaţiune^4. aşa stă lucrul şi cu <principiile> fară de materie109. nu este totdeauna adevărat. ca şi lucrul care n-a putut fi astfel divizat. către bine sau către rău. Aşadar. cât şi ca lungime]. căci toate câte devin pornesc de la existenţa în act110. De aceea el are o altă specie de mişcare. cât şi separat. senzaţia. într-adevăr. Şi acest lucru are loc în acelaşi fel în tot ce e continuu. 7. <Obiectele diferite şi înţelegerea lor prin intelectul practic>. De aceea sufletul nu gândeşte niciodată fară imagine . însă. Iar când obiectul este plăcut sau dureros. în schimb. Căci şi în celelalte se află ceva indivizibil. pentru sufletul gânditor <practic> imaginile sunt ca nişte percepţii. atât ca timp. Dar faptul <modul> lor de a fi este diferit 14. iar cea potenţială e anterioară în timp la individ. şi oricare enunţare e adevărată sau falsă. Raţionamentul e asemănător şi cu privire la alte cazuri. Numai accidental şi nu întrucât sunt determinate ca atare. care face „unu" timpul ca şi lungimea. dacă pentru un principiu nu există contrariu106. cu toate că în general nu e anterioară în timp. <Intelectul> ca discernent trebuie să fie „unu" ca potentă şi în contrariu105. ca atare. Dar este evident că obiectul sensibil face să treacă în act facultatea senzitivă existentă ca potentă. el evită sau îl urmează. Pe de altă parte. pe baza esenţei lui 8 este adevărat şi nu cel ce spune ceva despre ceva. intelectul nu e astfel în întregul său. pe când actul în mod absolut cel al unui obiect ajuns la deplină dezvoltare. cum spuneam. după cum îl aprobă sau îl neagă. procesul de simţire este numai asemănător cu cel de enunţare şi cu gândirea112. îl urmează sau îl evită. căci el nu e afectat şi nici nu se preface 111. Ştiinţa în act se identifică cu obiectul ei. dar după cum vederea unei calităţi specifice este adevărată.

deşi realitatea lor nu e aceeaşi120 şi la fel în cazul celălalt. dar o unitate cum este punctul şi în genere orice limită117. făcând abstracţie de carnea în care există concavitatea. formele. Dacă însă e posibil sau nu ca intelectul să gândească ceva din cele separate. pe când celelalte <binele şi răul> sunt <relative> la cineva. <sufletul> le cunoaşte ca în cazul când ar fi vorba de noţiunea de „cârn". De exemplu. albul şi negrul119. săvârşeşte alt lucru şi tot aşa urechea. dacă cineva l-ar concepe în act. prin imagini şi. în genere. acelaşi raport şi unul. Va exista acelaşi raport şi dacă A ar fi dulcele. Dar şi ceea ce e independent de acţiune . când operează cu acele noţiuni. Totuşi. comportându-se una faţă de cealaltă [ca şi calităţile acelea între ele]118. prin analogia lor ca număr. în măsura în care în acestea îi este determinat obiectul de urmărit sau de evitat. prin imaginile din suflet sau prin conceptele sale123. dar trebuie s-o repetăm şi astfel: <principiul> există ca o unitate.adevărul ca şi falsul . se pune în mişcare121. intelectul se identifică cu înseşi obiectele gândite în act. fară ca el însuşi să fie separat <de orice mărime>. ca. deci. s-a spus şi mai înainte. că acolo e inamicul122. deşi în fapt sunt în joc cu ea mai multe <senzaţii>116. Câteodată. văzând că se mişcă. în aceeaşi măsură. se disting prin faptul că sunt luate absolut. Deci. 126 negândindu-l separat . ca şi cum ar fi separate. Şi aceste <cele două senzaţii diferite> alcătuiesc o unitate. iar B albul. recunoaşte (prin simţul comun). de pildă. dacă C şi D revin unuia şi aceluiaşi obiect. în raport cu cele prezente ca şi când le-ar vedea. şi aşa se comportă în genere în orice acţiune. Să admitem că aşa cum A este albul faţă de B negrul. aşa că s-ar putea spune şi invers. poate fi gândit. Cât despre cele socotite abstracte. între ele va fi acelaşi raport ca între A şi B.se cuprinde în acelaşi gen ca şi binele şi răul125. Cât priveşte principiul. după cum aerul a informat pupila într-un anumit fel. cârnul ca atare. cineva raţionează şi se hotărăşte la cele viitoare. iar aceasta. la rându-i. Căci. tot aşa C faţă de D. Căci ce deosebire este să ne întrebăm cum discerne <sufletul> pe cele neomogene sau pe cele opuse între ele. atunci îl evită sau îl urmăreşte.reprezentativă115. Concavul în schimb. va trebui să cercetăm . în cele din urmă rezultă totuşi o unitate şi o singură mijlocire <sensibilă>. simţul comun> prin care sufletul distinge prin ce se deosebeşte dulcele de cald. chiar fară senzaţie. Sufletul intelectiv <practic> gândeşte. când percepe făclia (ca fiind foc). Şi când124 spune că acolo este ceva plăcut sau dureros. ele formează deci. când se află în faţa imaginilor. Astfel cugetă <intelectul> în matematică: nu le gândeşte pe fiecare aparte.

e necesar s-o facă printr-o imagine134. după cum mâna este unealta uneltelor 13 . ori dacă e sufletul în întregul lui. tot aşa şi intelectul este forma formelor. Cum se înţelege acest lucru se cere să cercetăm. dacă se afirmă ca o anumită parte specifică în afară de . Deoarece. ci forma ei <substanţială> . însă ce fel de lucrare a sufletului este forţa motrice trebuie să cercetăm. Pe de altă parte. şi. iar ştiinţa este într-un sens cele cognoscibile. Dar în acest caz. cel al vieţuitoarelor.127 mai târziu <Recapitulare: Intelectul. Deoarece sufletul. atunci când reflectează asupra lor. <imaginile percepute>. recapitulând cele expuse despre suflet. reprezentarea <imaginativă> este altceva decât un act de afirmare sau de negare136. cum se admite. iar prima cu perceputul. însă fară de materie 135. Căci imaginile sunt ca şi perceperile. căci preocuparea ştiinţifică se reduce la însuşi obiectul cunoscut. De asemenea. conceptele primare prin ce. care e opera gândirii ca şi a simţirii. E sigur că nu sunt <lucrurile> ele mse||£ c**ci nu „piatra" însăşi e în suflet. ştiinţa ca şi senzaţia se împart ca şi obiectele lor: aceea care există ca potentă în obiecte potenţiale. nu există nici un lucru care să fie separat. discernământul. 8. Aşadar. cât şi cele care constă în caractere şi stări generate de obiectele percepute. se defineşte după două facultăţi. oarecum. în adevăr. Acum. în adevăr. şi apoi cea de a produce mişcarea în spaţiu. de nu cumva este o parte a lui. Cu necesitate. se vor deosebi de imaginile reprezentative137? Sau mai curând acestea nici măcar nu sunt reprezentări. aceste facultăţi sunt sau lucrurile înseşi sau formele lor. toate realităţile 28. 1 IO 9. admiţând că este numai o parte. atât cele numite prin abstractizare132. înseamnă că obiectele inteligibile îşi au locul în formele sensibile. de aceea nimeni nu poate să înveţe sau să înţeleagă ceva fară senzaţie 133. pe când senzaţia este cele sensibile. pe când senzaţia este forma lucrurilor percepute. deşi ele nu se produc fară reprezentări? <Rolul mişcării şi funcţiunile ei>. Aşa că sufletul este ca mâna <nentru corp>. în afară de mărimile <sensibile>. Facultatea senzitivă şi cea cunoscătoare ale sufletului sunt ca potente identice ultima cu cunoscutul. separată sau prin mărime sau prin funcţie. oare. Căci adevărul ca şi falsul sunt o împletire de concepte. iar cea care <rezidă> în act în obiecte în act <entelehii>129. Deopotrivă. să spunem încă o dată că sufletul este. despre simţire şi intelect să ne limităm la câte s-au spus. însă. însă. simţirea şi reprezentarea>. realităţile sunt sau obiecte de simţire sau obiecte inteligibile.

ca şi despre somn şi veghe. ar urma ca şi plantele să se bucure de mişcare şi ar avea o parte ca unealtă pentru această mişcare. iar în neraţional dorinţa şi pornirea impulsivă. dacă <se constată că> natura nici nu creează ceva în zadar. pe care i-ar veni greu cuiva să-l socotească fie ca neraţional. adăugăm imaginativul <reprezentativul>. impulsivă şi deziderativă. sau chiar una din aceste părţi .iar dacă noi avem în vedere pe cele <firesc dezvoltate care sunt> întregi şi nemutilate. Despre inspiraţie şi expiraţie. dovadă că ele sunt în stare să procreeze. care aparţine atât plantelor. ce factor anume îmboldeşte vieţuitorul să facă mişcarea de înaintare145? Este evident că nu potenţa hrănitoare. Tot aşa e clar că nu poate fi nici organul senzitiv. care atât ca funcţie cât şi ca potentă s-ar părea că e diferit de toate celelalte.cele obişnuite şi amintite mai sus. să ajungă la maturitate. trebuie să revenim mai târziu 144. Aşadar. în ce sens se poate vorbi despre părţi ale sufletului şi anume despre câte. în raţional se naşte voinţa. care după esenţa lui este deosebit de toate cele amintite142. Pe deasupra. nu se mişcă decât silit. iar în cele din urmă la . sa format convingerea că ceea ce pune în mişcare este <instinctul de> reproducere şi cel de <conservare prin> hrană. e absurd să despărţim pe acesta de celelalte143. De bună seamă. cât şi tuturor vieţuitoarelor. cu o diferenţiere şi mai mare ca acestea. Căci într-un anumit sens se pare că sunt infinite ca număr şi nu numai acelea pe care unii 140 le denumesc definindu-le: raţională. şi senzitivul. Apoi. La acestea se adaugă deziderativul. căci totdeauna locomoţia în sine se face în vederea unui scop şi este însoţită fie de o reprezentare fie de o dorinţă1*6. aparţinând tuturor. iar alţii factorul raţional şi cel neraţional. dacă sufletul constă în trei părţi. deci nemişcate147. căci nici o fiinţă care nu doreşte sau nu evită ceva. fiindcă şi aceste chestiuni prezintă multă dificultate. Căci. căci după diferenţele prin care <unii> le despart. Deocamdată se impune să cercetăm. în acelaşi fel şi cu privire la chestiunea care face acum obiectul discuţiei: care este factorul ce pune în mişcare vieţuitorul? Căci pornind de la mişcarea pe bază de creştere sau descreştere. despre mişcarea în spaţiu. dacă se va admite că sufletul e constituit din părţi separate. se va invedera că mai sunt şi alte părţi. năzuinţa va fi în fiecare. trezeşte o mare nedumerire. Şi într-adevăr. afară de cazul animalelor mutilate şi cele necomplet dezvoltate . căci există multe animale care au simţire. dar sunt deplin legate locului. fie ca având un conţinut raţional141. despre care am vorbit chiar aci: nutritivul. Dar se pune îndată întrebarea. nici nu omite ceva din cele necesare148.

Apoi. ci dau urmare intelectului. chiar dacă intelectul ordonă151. Aşadar. ci acţionăm după poftă. Este evident că factorii care pricinuiesc mişcările sunt aceştia doi. iar momentul său final este principiul acţiunii155. Tot aşa reprezentarea. iar nu însăşi ştiinţa. Promotorul este astfel un factor unic: năzuinţa. Dar nici chiar năzuinţa către aceasta nu este cauza determinantă a mişcării. ci numai reprezentare. Unitatea principiului motor la vieţuitoare în genere>. De exemplu. ambele acestea generează mişcarea în spaţiu. dacă doi factori ar genera mişcarea. nu săvârşesc faptele către care năzuiesc.atunci ar urma. <IntelectuI practic. căci multe <fiinţe>. orice năzuinţă tinde către un scop . în adevăr. Ba nici chiar când <intelectul>149 consideră ceva de acest fel. iar dacă e ceva plăcut. este clar că pe bună dreptate se admite că acestea două sunt cauzele mişcării: năzuinţa şi gândirea practică. când pune în mişcare. nu o face fară dorinţă. de pildă. ba chiar la celelalte animale nu există gândire şi nici raţionament. Căci lucrul către care se îndreaptă năzuinţa este chiar principiul intelectului practic. pe când mişcarea e totdeauna fapta unei fiinţe care evită ceva sau a uneia care urmăreşte ceva. De altfel. 10. ci inima e cea care pune în mişcare. pentru că obiectul dorit pune în mişcare. şi prin aceasta raţiunea practică stârneşte mişcarea.descreştere . ar da naştere mişcării pe . care se deosebeşte de cel teoretic prin scop. nu ne mişcăm <din această cauză>. Şi în genere noi vedem că posesorul ştiinţei medicale nu vindecă <însuşi statornic>. adică intelectul practic. gândirea ne spune să evităm sau să urmărim ceva. nu porunceşte el îndată să-l evităm sau să-l urmărim. şi nici nu spune nimic privitor la un obiect de evitat sau de căutat. dacă considerăm reprezentarea drept ceva intelectiv153. întrucât principiul ei este chiar obiectul dorit. fireşte. fiindcă intelectul teoretic nu gândeşte nimic faptic. o altă parte <a corpului>150. aşa cum adesea discerne el ceva de temut sau ceva plăcut. deşi năzuiesc şi doresc ceva. Aşadar. dar nu porunceşte să ne temem. Tot aşa este neîndoios că nu raţionalul şi nici aşa-numitul intelect nu este factorul care generează mişcarea. intelectul şi năzuinţa. neluând în seamă cunoaşterea. cu un om neînfrânat. cei înfrânaţi. să posede anumite părţi organice de înaintare. ci un cu totul alt factor este determinant pentru el ca să lucreze conform cu 152 ştiinţa . Intelectul şi năzuinţa şi anume intelectul care raţionează în vederea unui scop. sau năzuinţa sau intelectul. cum se întâmplă. dau urmare din plin reprezentărilor.

părţile fiind diferite noţional. pe de o parte <ţâţâna> e în repaus. căci nu se vede viitorul . generează mişcarea. pe când năzuinţa ca şi reprezentarea pot fi juste ori nu.urmează că mişcătorul ar putea fi. şi acest lucru se întâmplă când raţiunea şi dorinţele sunt opuse. adică sau binele sau aparentul bine. fiindcă dorinţa este un fel de năzuinţă. numai unul: năzuinţa ca năzuinţă. căci însăşi voinţa e tot o năzuinţă. ci numai binele practic. senzitivul. factorul mişcător se află ca organ în acelaşi loc unde începutul coincide cu sfârşitul. . ceea ce are loc la acele fiinţe care au simţul timpului . De bună seamă. când cineva se mişcă după raţionament. în acelaşi loc convexul se termină şi începe concavul. cum e.căci intelectul ordonă cuiva să se opună privind viitorul. al treilea. dar spaţial inseparabile. aşa-numita năzuinţă. De aceea. <de o parte este sfârşitul de cealaltă parte începutul>. năzuinţa naşte mişcare chiar fară de raţionament. Deoarece dorinţele pot fi opuse unele altora. se mişcă totodată şi după voinţă. urmează că nemişcătorul este binele practic. -iar cel mişcat este chiar vieţuitorul. prin faptul că este gândit sau reprezentat . adică un act159. intelectivul. Despre aceasta va trebui să cercetăm în studiile asupra actelor săvârşite în comun de corp şi suflet. obiectul mişcat. în fine. Căci. al doilea. ca să ne exprimăm numai în linii mari. acestea din urmă se deosebesc între ele mai mult decât se deosebeşte facultatea doritoare de cea impulsivă. apoi deoarece factorul mişcător este de două feluri: unul nemişcat. Dar de fapt e clar că intelectul nu provoacă mişcarea fară năzuinţă. Deoarece însă există trei factori: primul cel ce pune în mişcare. dacă ei le disting şi le separă ca facultăţi. însă organul prin care dorinţa pune în mişcare este dintru început un factor corporal.ca număr însă forţele ce pun în mişcare alcătuiesc o pluralitate. în schimb. de exemplu. fiindcă prezentul imediat se arată plăcut15 . iar pe de altă parte e în mişcare. ca specie. Iar practic <binele> este cel care poate să fie şi altfel15* Aşadar. mijlocul prin care pune în mişcare şi. De aceea cel care pune totdeauna în mişcare este obiectul năzuit. Iar pentru cei care susţin separarea sufletului în părţi157. Pe de altă parte. absolut plăcut şi chiar absolut bun. este evident că o astfel de facultate a sufletului. altul mişcător şi mişcat. dar mai întâi de toate însuşi obiectul năzuit . mişcătorul mişcat este obiectul năzuit . li se prezintă numeroase părţi: nutritivul. pe când dorinţa atrage privind prezentul. deliberativul şi în plus apetitivul.căci acesta pune în mişcare fară să fie pus în mişcare.baza unui aspect comun.căci cel ce se mişcă este mişcat întrucât el năzuieşte şi năzuinţa este o formă de mişcare. ţâţâna unei uşi. dar nu orice fel de bine. Deocamdată. intelectul în întregul său este just.

nu poate fi năzuitor fară reprezentare. iar orice reprezentare este sau raţională sau sensibilă162. un fel de supoziţie <opinie> şi de raţiune este a generalului. însă tot în mod nedeterminat164. cu aceasta din urmă sunt înzestrate. atunci când se iveşte neînfrânarea. întrucât ele se mişcă în mod nedeterminat. ca într-un cerc. Totuşi. dar una stăruie mai degrabă pe loc. în afară de om. Deoarece. De aceea. în aceeaşi măsură posedă şi puterea de a se mişca. pe când celălalt că un anumit om trebuie să săvârşească acest lucru şi eu sunt tocmai un astfel de om 171) această opinie însăşi provoacă mişcarea. ci se menţine pe loc. în genere. Aşa încât. e evident că au senzaţii de durere şi de plăcere. ar exista trei faze de mişcare. care au o singură simţire: pipăitul. în măsura în care vieţuitorul are năzuinţa. sau şi amândouă. câteodată năzuinţa învinge. pot să facă o unitate167 şi cauza acestui fapt este că animalele inferioare nu par să aibă opinie. Aşadar. căci ele urmăresc ce este mai favorabil. Dar cum ar putea avea reprezentare? Sau poate. e necesar să aibă şi dorinţă. căci dacă vor să săvârşească una sau alta. într-adevăr. sau nu163. căci nu ajung la o reprezentare ca rezultat al unui silogism. <Colaborarea simţurilor la conservarea . le au şi pe acestea. cum am spus161. Dacă le au pe acestea. <Urmare: cauzele mişcării la fiinţele vii>. Numai capacitatea ştiinţifică de cunoaştere nu se mişcă. iar nu cea generală. prin natură. De aceea simpla năzuinţă168 nu cuprinde în sine puterea reflexivă. Trebuie să cercetăm care este principiul de mişcare la animalele inferioare. apare şi la celelalte animale. altă dată învinge aceasta pe cealaltă cum loveşte o minge pe altă minge169. cum am spus165. şi celelalte animale. Aşadar. 11. reprezentarea sensibilă. ceva trebuie să rămână nemişcat. Totuşi. cât şi prin tragere.căci toate sunt puse în mişcare atât prin împingere. Aşadar. însă <la om>. chiar din acest moment apare lucrarea unui raţionament şi le e necesar ca să măsoare totdeauna cu o singură măsură . Aşadar. anume dacă e posibil să aibă şi ele reprezentare şi dorinţă. şi pune în mişcare voinţa <delibe-rată>. iar altfel a particularului (căci cel dintâi afirmă că trebuie ca un astfel de om să săvârşească o astfel de lucrare. capacitatea superioară este totdeauna cea care comandă şi provoacă miş170 care . din mai multe imagini reprezentative. ci însăşi reprezentarea cuprinde în sine acea opinie. năzuinţa învingând o altă năzuinţă. deşi mişcarea începe din acest punct160. însă. pe când cea reflexivă <intenţionată> există numai la cele raţionale. cealaltă nu172.

în adevăr. Deoarece vieţuitorul este un corp însufleţit şi orice corp este pipăibil. un fel de pipăit. însă fiinţa care ar fi atinsă. deci. în adevăr. [De altfel nici dacă e nenăscut]179. Căci toate cele generate prin natură există 177 • pentru un scop. celelalte simţuri percep prin medii. 180 Atunci pentru ce să n-aibă simţire? Ar fi mai bine pentru folosul sufletului. dacă e lipsit de acest simţ. sunetul şi culoarea ca şi mirosul nu hrănesc. în vederea unui scop. care e însăşi opera naturii 178. va fi imposibil ca animalul să se conserve. 12. dacă s-ar întâmpla ca orice corp mergător să n-aibă simţire. Tot aşa nu e posibil ca un corp să aibă suflet şi intelect discement. căci nu va avea simţul pipăitului. Dar nu e necesar să existe senzaţie în toate care au viaţă. iar acestea sunt cu neputinţă fară hrană. şi totuşi e necesar să-l aibă. dacă natura nu creează nimic în zadar176. dacă n-ar avea simţire. Apoi nici nu e posibil ca acelea. ca. Dar dacă corpul are într-adevăr simţire e necesar să fie sau simplu sau compus. mirosul. iar pipăibilul este tot ce poate fi simţit prin pipăit. văzul. auzul. de pildă. Astfel acestea două sunt . nici nu contribuie la creştere şi la scădere. Deci nici un corp nefixat n-are suflet fară de simţire. deoarece este însăşi simţirea obiectului pipăibil şi hrănitor. maturitate şi moarte. în mod necesar. ca orice fiinţă vie să aibă suflet hrănitor ca să trăiască şi are suflet de la naştere până la pieire173. Dar acum nu se întâmplă nici una nici alta. însă nu e posibil să fie simplu. Aşa că e necesar să existe facultatea nutritivă în toate cele ce se dezvoltă şi pier. căci cu acest simţ animalul pipăie hrana. Aşa încât chiar gustatul e. Căci e necesar ca tot ce se naşte <devine> să aibă creştere. în cazul că nu este fixat de teren. Dar e necesar ca animalul să aibă simţire. ar pieri şi n-ar putea îndeplini rostul său. Dimpotrivă. Acest lucru e evident din următoarele. dacă vieţuitorul ţine să se conserve. nar putea să evite pe unele şi să prindă pe altele.fiinţelor vii>. iar hrana este tocmai coipul pipăit. sau vor fi evenimente . ci e născut. De aceea. al căror corp e simplu174. dar să n-aibă simţire. Este necesar. chiar gustarea este tot un mod de pipăire181. cu nimic mai dezvoltat. după cum <nu pot avea senzaţie> nici cele care nu primesc formele fară materie175. Atunci cum se va hrăni? De aceea fiinţele fixate au ca hrană însăşi materia din mediul însuşi din care au provenit. Căci sufletul n-ar mai cugeta. să aibă simţul pipăitului (nici fară acest simţ nu e cu putinţă să existe un animal). Deci. fie pentru al corpului. e necesar ca şi corpul vieţuitorului să fie dotat cu pipăit. iar trupul nu va fi. prin acest fapt.

tot aşa se petrece şi când are loc prefacerea. după cum ceea ce pricinuieşte mişcarea în spaţiu acţionează până la schimbare183. nici unul din elementele de acel fel nu poate constitui corpul animalului. împinge pe altul şi mişcarea continuă în tot mediul aşa că primul [mişcă şi] împinge. pe când el nu e împins. Prin urmare. Celelalte simţuri există pentru buna lui stare <propăşire> şi nu aparţin oricărui gen de vieţuitoare. e mai întemeiată părerea că aerul e înrâurit de o figură sau culoare cât timp se păstrează unitar. aşa cum un sigiliu apăsat în ceară ar străbate18' până la sfârşitul stratului de ceară. <Corpul însufleţit e compus. ci şi senzaţia de cald şi rece. căci acesta suferă o afecţie din partea obiectului simţit şi e mişcat de el. dacă cineva ar apăsa o pecete în ceară. însă prin alt obiect. Aşadar. Piatra însă nu se schimbă nicidecum. Acest lucru poate avea loc dacă obiectul e susceptibil de percepere printr-un mediu. însă pe o suprafaţă netedă186 aerul este uniform. Căci pipăitul este oarecum un intermediar pentru toate cele tactile şi organul acesta de simţire e în stare să primească nu numai diferenţele calitative specifice ale pământului. Pipăitul şi rostul lui principal>. ea e dislocată pe măsura adâncirii apăsării. la rândul lui şi alt obiect împins de el. iar vieţuitorul de către acel mediu. dar toate săvârşesc simţirea cu ajutorul unui alt factor. pe când apa până departe. mişcă organul vederii. Celelalte elemente. căci dacă vor să se conserve. Este limpede că nu-i de admis ca animalul să aibă un corp simplu. Totuşi şi celelalte organe de simţire percep prin atingere. e evident că nu e posibil să fiinţeze un animal fară simţul pipăitului.necesare animalului şi. la rându-i. se reflectează185. 13. ci şi de la distanţă. de exemplu alcătuit din foc sau din aer. Căci dacă 180 nu posedă pipăitul nu poate să aibă nici o altă simţire. Aerul se poate cel mai mult mişca şi acţiona şi suferi o afecţie. în afară de pământ1 °. trebuie să simtă nu numai pipăind direct. dacă nu se risipeşte şi rămâne unitar. El nu poate fi nici din pământ. fiind multe corpuri intermediare184. pot deveni organe de simţire. pe când intermediarul le face pe amândouă. de aceea şi când vorbim de reflectarea luminii. cum aparţin în mod necesar celor ce merg. adică prin medii. deci. în cealaltă parte. Pipăitul constă în atingerea directă a lucrurilor. de aceea şi are acest nume. ci numai unora. pe toate celelalte calităţi sensibile . în genere. după ce a pornit din ochi. şi. pe când simţul pipăitului pare că operează singur prin sine191. <solidului>. iar ultimul singur e împins dar nu împinge. De pildă. numai că obiectul rămâne pe loc prefacându-se. orice corp însufleţit e dotat cu pipăit cum s-a mai spus 189. decât să spunem că raza vizuală. într-adevăr. Tocmai de aceea aerul.

pe când „episteme" e rezultatul aceleia. E limpede. cum ne . fiindcă sunt din pământ. să o dorească şi să se mişte spre ea. cum am spus196. iar auzul ca să primească un semn cu înţeles. ci şi animalul. în epoca lui mai găsim cuvântul numai la Nausiphanes. nimiceşte vieţuitorul. sau durul. de pildă. odată cu sunetul. la un rang superior. dacă sunt percepute prin exces.VIII. Iar şi gustul. nu e necesar să aibă o altă simţire afară de aceasta. profesorul lui Epicur. BAP 27 Fizica. nu distrug animalul. se poate produce un şoc şi o rană. apoi gustul197. De aceea celelalte sensibile. în măsura în care se întâmplă să fie totodată pipăit194. fară simţul pipăitului nu e cu putinţă să fiinţeze un vieţuitor. care situează psihologia printre ştiinţele naturii. cum s-a învederat . Termenul elin e unic în întreaga operă a Stagiritului.T| se deosebeşte prin faptul că exprimă lucrarea însăşi. ci numai organele de simţire. dar nu pentru a exista. ca să poată vedea. preocuparea ştiinţifică. pentru ce e plăcut sau neplăcut. cum. prin accident. Căci intensitatea excesivă în perceperea oricărui obiect distruge organul de simţire şi deci obiectul pipăit distruge simţul pipăitului^^prin care fapt se defineşte viaţa. Excesul în obiectele pipăite. Bucureşti. nu e posibil să existe nici o altă simţire. şi doar. acest organ de simţire nu constă nici din pământ <singur> şi nici din vreun altul dintre elemente. în fine limba ca să comunice ceva altuia198. De aceea plantele nu au nici o simţire. animalul are şi celelalte simţuri. de exemplu: caldul. XXXVII . poate pieri astfel <prin acest simţ>. 1966). ca de pildă culoarea. în general dacă trăieşte într-un mediu diafan. 2 „Cercetare" (îaiopia) este procedeul observării exacte a fenomenelor. în lipsa simţului pipăitului. iar din cauza obiectelor vederii sau mirosului se pot produce alte vătămări.). ci pentru buna lui stare <dezvol-tare>. Căci nu e posibil să-l aibă decât o fiinţă vie şi nici o fiinţă. sunetul şi mirosul. recele. Faţă de ^3iiO"TT]U. Aşa că. NOTE CARTEA ÎNTÂI 1 „Ştiinţă" (ei6T|<n<.prin atingere.Tocmai de aceea nu simţim prin oase şi prin păr şi nici prin alte părţi de acelaşi fel. şi apoi la neoplatonici. pp. De aceea excesul senzaţiilor primite prin pipăit nu distruge numai organul de simţire. întrucât îi e necesar să-l aibă oricum pe acesta. pentru că ele sunt din pământ. cum e văzul dacă vieţuitorul se află în aer sau în apă. care distrug prin atingere. că lipsa acestui singur simţ atrage neapărat moartea animalelor. (v. ca să simtă calitatea hranei. Prin urmare. Căci. vie fiind193. deci. trad.

Greutăţile studiului se arată în „prooimion". în geometrie numerele de o parte şi suprafeţele de altă parte. 4 „Principiul vieţuitoarelor" este o traducere restrânsă. După Platon (în Sofistul şi Politica) de la analiza genului se trece prin diviziune la specii. 415b. 713M3... apoi în Istoria naturală şi în Despre cer. critică acest procedeu în Anal. Met. Ar. în Met. 10 Ar. spre deosebire de fana TtaGn. privind atât ideea de cauză. . 1). 3 „Adâncirea adevărului" (npbq ocXrjGeiav ftrcaaav) în întregul său e expresia prin care Ar. 1025b7. „Cine caută TI 8CTTI caută natura însăşi a lucrului. Ar.5 el aminteşte că studiul esenţei lucrurilor este menirea filosofiei în cunoaşterea naturii. în cele următoare Ar. ci la orice vieţuitor. în tratatul său despre animale. deoarece e necesar să ne verificăm prin experienţă. proprii. Sec. Bonitz (34) Ind. ci ţin de categorii deosebite. deosebită de cea accidentală. de la acestea la alte specii derivate şi aşa mai departe până la speciile indivizibile. poate trece la specificul noţional: xo TI T\V eivou. I. 3\). 5. 11 Genurile nu se întrepătrund. să pornim de la concret. II. Sec. Sec. IV (T) 1. 6 Unitatea corp-suflet e tratată pe larg în Met. de la general la particular. 35. 81b. 298b2. VIII (H) 1145M8. XII (A) 1175b. cât şi pe aceea de scop [v.spune Ar. adăugând că pentru existenţă nu avem o dovadă (Anal.. v. Ar. I. Met. se gândeşte probabil la inducţie: eitafcny^ (Anal. nu accidentele lui". 18 şi urm. adică proprietăţile esenţiale. de pildă. 90b. II.8]. spune că studiul sufletului lărgeşte orizontul de cunoaştere al întregii naturi „însufleţite". I (A) 983b 2 . E aceeaşi deosebire ca între gen şi specie. 1013 a 17 şi mai jos aici II. 8 Esenţa unui lucru (TO TI Icra) corespunde calităţii esenţiale. ca. se pronunţă împotriva metodei unice a lui Platon. concepe metode speciale pentru demonstraţii în fiecare ştiinţă. ca şi la Lucreţiu.. care e egal cu definiţia obiectului. VI (E). infimae species. 5 E vorba de calităţi sau atribute derivate. De aceea el nu se poate referi numai la animale. 136 şi urm. Dacă cineva a întregit noţiunea generică prin notele esenţiale. III. opiauoc 9 E diviziunea logică.. apXTJ e termen mult mai precis decât „cauză" şi ca „principiu" e mult mai larg.91b. v.

Nu se pune. cu sensul din Met.om sau animal .. cit. categoria supremă. p. Şirul care decurge e posterior. p. ci se extinde asupra sufletului în genere. unde le enumera. dar nu ultima. separate şi lipsite de spaţiu. aşa cum rezultă din cele următoare. primul e anterior tuturor. se ajunge la un stadiu de împlinire în devenire şi atunci considerând ca o unitate expresia ev xeXei e'xei. aceasta însemnând acţiunea (săvârşirea) prin care ceva este adus din starea de potentă la plina şi perfecta esenţă. 25. deoarece entelehia este o realizare ca treaptă de dezvoltare.. Ar mai putea fi în joc şi o altă categorie. Bonitz lămureşte: „Astfel se pare că Ar. b. p. fie că e vorba de acelaşi individ . într-un şir de termeni subordonaţi. cu tekoq = scop. deşi recunoaşte o formă de suflet la plante.cit. Nestle. Ca să stabilim ce anume este sufletul. .]. cuvânt creat de Ar. 12. se gândeşte la summum genus". 12 Ar.14a. Timaios. 2 şi urm. „Cei care vorbesc despre suflet" se referă la Platon.„Numerele sunt abstracte. nu dezvoltă suficient problema. căreia ar aparţine sufletul. 30 şi urm. Se deosebeşte greu de evepyeia (realizare). 15 „Orice suflet". 4.1019". suprafeţele sunt continue". op. 13 „Dacă este ceva individual şi o substanţă". lărgind astfel conceptul despre el. Eroarea ar fî fundamentală. aşa cum au facut-o filosofii anteriori. se restrânge la sufletul omenesc. 14 Enteleheia.. pe când enteleheia este însăşi această desăvârşire".. iar întrucât această noţiune redă scopul realizat de o fiinţă în devenirea ei (W. = actul împlinit. Din cele următoare se vede că Ar. ci mai curând dacă sufletul reprezintă aceeaşi specie prin ele. Dacă menţinem exeiv cu sensul „a avea" ajungem la: „ceea ce are în sine scopul" (W. 24 în notă). op. în Categ. la BAP. Alteori apare la dativ cu sensul adv. V (A) 23-25. întrebarea dacă sufletul în întregul său are părţi asemănătoare între ele. dar suprimarea unei specii nu atrage pe cea a genului [Cat. să se procedeze prin eliminare. 13a.fie de indivizi diferiţi. Termenul apare aici la nom. lb. care. IV (D 11. Genul se consideră anterior speciilor sale prin faptul că suprimarea lui atrage pe cea a speciilor. deci. Jaeger. = în act. dintre cele deosebite de Ar.. în dialogul către Eudemos chiar Ar. Va trebui. care s-au preocupat numai de sufletul omenesc.. 3 şi urm. trebuie să ne referim la substanţă şi după aceea la celelalte categorii: calitatea şi cantitatea etc. ca să evite adoptarea unei specii ca gen. obţinem: se află în act. 77a.. deosebeşte enteleheia de energeia. nu se mulţumeşte cu analiza ca specie. şi nici urmaşii lui. Met. 126).523.

Obiectul se exprimă mai clar în 415a. Ea nu e suficientă. care. Deci aci se foloseşte procedeul invers.J)eflnim sufletul ca provenit din suflu divin. revărsăndu-se dintr-unul singur".. 11 (P. raţional.Hr. de ex. liber în hotărâri. dar dacă numai funcţiile sunt deosebite. atunci există suflete deosebite. Topice. pornindu-se de la fenomene ca să se afle esenţa. căci duce la o petitio principii [Anal. nu afirmă că urmărind accidentele şi atributele ne-am putea ridica la esenţă şi la definiţia exactă. care reproduce experienţa. Ar. Pentru acţiune Ar. care studiase cu medicul Soranus. II-III d. adică analiza genului după specii. corporal. concret. dar numai cele care au în ele o dorinţă revin în divinitate. este cel dintâi care alege o cale intermediară între conceptul aristotelic şi cel creştin.751) va fi spus că sunt atâtea suflete câte vietăţi care respiră. senzaţia şi cugetarea. El ţine numai să justifice o ipoteză. simplu în substanţa sa. prevestitor. pe care nul admite. înţelept prin sine. iar când rezultatul e real: itpa^iq înlocuind şi pe epyov. inteligibilul.Dacă într-o specie unică de suflet există o pluralitate de părţi cu funcţii deosebite. II. şi de alta cea care se conduce după metoda ştiinţelor naturii sau pe baza unor observaţii directe. ne atrage atenţia asupra deosebirii dintre argumentarea formal-dialectică şi logică de o parte. Contemporanul său Tertullianus. ca funcţie = io vonriKOv. Ar. deci el reduce totul la structura materială. 9. cu o anumită înfăţişare (ejfîgiatam). a cărei valoare trebuie verificată şi controlată prin inducţie sau experienţă. Lucrările lor depind de anumite obiecte: sensibilul. care se referă mai des la lucrul săvârşit. fără să revină unor anumite părţi.. 110b. 18 prin avTtKeijievov. 22 „Numai dialectic. Intelectul nu e separabil de corp. El scrie: . frg. dominator. Orice existenţă e un corp „sui generis". respectiv x6 <xia0T]TiKOV şi 6 vooq.) în tratatul său pierdut Despre suflet. 20 Exemplul matematic se referă la proprietăţile permanente ale substanţei. 84. 22. dezvoltându-se felurit. foloseşte energeia. Metoda pur analitică aplică o simplă diviziune. dar goale de conţinut".. cum face Platon în Sofistul şi în Politicul. Clement din Alexandria (sec. 21 „Pe baza reprezentării". 18 . p. v. Expresia e îndreptată contra dialecticii platonice. nemuritor. nu la acţiune. schimbător prin însuşiri înnăscute. socotindu-l ca izvor al tuturor ereziilor şi apropiindu-se de stoicism (Zenon) şi chiar de Heraclit (99). atunci ele sunt specific identice: 6uoei8eT<. supus accidentelor. 19 Facultăţile sufletului sunt. cum spune Ar.G.

şi 423a 15. reprezentările apar totdeauna mai slabe decât senzaţiile. 25 „îi este proprie cugetarea": feiov TO vostv. dar sunt subordonate senzaţiei ca potentă.1378a20-l380al. în seama fierei negre. în cartea a Il-a. Theiler\8i<D 7taGnu. apoi ca act (realizare). 107îa3.]. mânia iniţială este urmată de clocotirea de mânie. Chiar dacă sunt sănătoase. 1. După a doua „ceva ca o afecţie proprie". el Plat. Siwek. apoi Ret. adaugă epya: reacţiile ca fapte. (93). din amintirea aceluiaşi fapt repetat naşte experienţa. (93). chiar geniale. I. II 5. care pot da naştere la reacţii puternice. Fenomenele de suferire şi reacţie se succed. II. XXy 953a-955a 31 manifestările melancolice. Stoicul Poseidonios a dezvoltat teoria lui Ar. Ar. chiar de la început. căci toate sunt legate de materie (v. 436a7. 31.Primă. XII (A) 1070a25. Aspectul fiziologic al vieţii sufleteşti apare şi în 433b20y apoi în Despre simţire. „Reprezentare" (cpavxaaia). Toate afecţiunile au la bază senzaţia. în fme. apoi ea porneşte de la senzaţie. 442. Siwek. op. şi 429a 1.4-b34-l382a9. 2l-l383b. Hippocr. Dacă organele senzitive sunt nesănătoase. 13-26. adică din tot ce se adună în suflet ca generalizare. 46 şi Anal. 414bl). căci senzaţia naşte amintirea. am tradus prima lecţiune. v. a 25). pag. p. Despre vise. 81b şi urm. mergând până la fixarea unor tipuri de temperament. apoi 413b22. Sec. deoarece o au şi animalele. iar nu „imaginaţie" (J. prin asimilarea lui TO voeîv cu 7cd8T|ua ca într-o serie de mss. Lângă aceste 7ca6r| (sau 7ca6ii|iaTa ca rezultat organic).Tricot 98). Acum constată doi factori: „sufletul şi posesorul lui" (403a 4y 408b27). Senzaţia nu poate fi principiu adecvat al ştiinţei. reprezentările sunt slabe. ea însă îl prepară.. naşte adevărul universal care este principiul artei şi ştiinţei [v. va dezvolta doctrina sa asupra sufletului ca formă a materiei corpului. analizează dispoziţiile corporale. chiar inferioare. chiar din cauze mici. Ele apar ca procese de mişcare (cf. cit. pe când imaginaţia este un act de inteligenţă. 1075b35. mai pe larg în Met. din experienţă.34 şi urm. Aceeaşi cale urmează şi calităţile sau atributele sufletului. Ar. 453bl2. 14 (Mîiller).cit.P. în a 22 „când corpul este cuprins de porniri" etc.32-33].ot ti. voit şi organizat. Pathos (afect) este cauza potenţială care a dat naştere la %6Br\\xa (afecţie). „Afecţiunile sufletului". sunt puse de Ar. P. Doctrina humorală a lui Hiţ?pocraţe_jstrăbate secolele precreştine şi . Fenomenele psihopatice în Probi. op. ca la Galen: De plac..

1. cât şi forma în vederea scopului realizat cu o anumită structură. II. sec. iar sufletul activ se introduce din afară (GupaGev). mor.pătrunde adânc în era noastră. că fizicianul se ocupă nu numai cu materia.) în tratatul său Despre natura omului discută pe larg despre teoria humorală: „Ar. Orice concentrare a elementelor dă naştere sau la un solid. VIII. IV al lucrării.IV d. EN.. 40. 33 „Cu unele se ocupă tehnicul". sau la un gazos (pneuma). 1178a 2. Tehnicul este preocuparea arhitectului . Apoi urmează:„Ar. (H).'Nemesius din Emesa (Egipt. mucozitatea cu apa. 505. Prin el se hrănesc şi se dezvoltă toate membrele animalului. Protr. De ex. dar nu contribuie la existenţa şi structura omului. Asupra acestei triple formulări. întrucât sunt noţiuni legate de materie. Nemesius. şi pe cele 4 humori pe care le atribuie animalelor: sângele. 31 „Forma dată lor pentru aceste scopuri". iar forma este tocmai entelehia. 42. de la diviziunea tripartită a lui Platon la cea proprie. observă. prin talion.G. ca funcţiune. în cap. 32 Ar. ci la dezvoltarea cunoaşterii naturii şi la contemplarea ei" (77). vorbind despre corp. cu nimic nu contribuie mai mult decât cei ce spun că sufletul e o calitate. Totul ţine de proporţia amestecului celor 4 lichide: sângele. mucozitatea (flegma). 30 Definiţia dialectică apare şi în Ret. II. „Ar. 442b) citează acest loc pentru a arăta trecerea lui Ar. X. 200 a 24 sq. denumind sufletul o entelehie. umoarea. 1378a31. P. 40. iar fierea galbenă cu focul (căldura animală). adaugă. Fizica. îl identificăm cu Intelectul (cf. 29 „Reacţia la o suferinţă" poate fi şi răzbunarea.Hr. Chiar sămânţa îşi are puterea generatoare tot din sânge" (ibidem. Met. alături de cele 4 elemente. 609) 28 „Afccţiile sunt raporturi materializate". şi de gradul de iritare. Aristotel preferă definiţia aceasta. 645a 33. stările nenaturale ale materiei se împart în tehnice şi abstracte. Despre părţile animalelor. sau la un lichid. mai susţine că din sânge provin corpurile animalelor..7). Acestea depind de temperament de la individ la individ. fierea neagră şi fierea galbenă. v. susţine că intelectul ca potentă există congenital în om. Plutarh (De v/W. ci şi cu lucrările şi stările ei. îndreptând şi completând. bipartită. Definiţia trebuie să cuprindă ideea de corp. căci cuprinde atât materia. Ştiinţa precede actului" (ibidemy 560).. dacă ne restrângem la formă. P. sângele cu aerul. fierea galbenă s şi fierea neagră. Apoi el compară fierea neagră cu pământul. 4.G. 1043 a 31 şi urm..

641 b 11. Ar.. studiază mişcarea la predecesorii săi. Polit. care se . III. 194a 23. De la Torstrik la Hicks şi J. ca în Met. Linia şi suprafaţa sunt separabile cel puţin în gândire. adică trecerea în revistă a principalelor opinii şi critica lor. Thales. 265b 17 şi urm. Deci fizicianul tratează cu totul altfel un corp însufleţit decât un matematician un complex de linii şi suprafeţe.. III. 11. ca în matematică. nu despre cea particulară. I. Sunt studiaţi mai întâi Democrit şi Leucip. ca abstracţii. şi Fizica. în fine. în prima parte: 403b 20-404b 8. 1026 a 16-l9. II. 1. ca în Met. 431b 12 şi în Met. cu un corp ca întreg. I. v. 1096a. după scopul urmărit. 308a 4. 36 „Linia şi suprafaţa" sunt de asemenea neseparabile de sensibil. VI. I. linia. cantitatea etc. 10) astfel interpretat („pentru sau pe consideraţia că sunt inseparabile"). textul a fost (403b. vocabularul.a.) se referă la abstracţiile privind corpurile fizice ca: punctul. „Părerile înaintaşilor". Tot acolo găsim şi diviziunea tripartită a ştiinţei teoretice (abstracte şi contemplative) în: Matematică.. V. Anaxagoras.. Formele acestor obiecte apar deosebit fiecăruia în intelectul său şi apoi. Fizicianul studiază calităţi materiale în legătură cu un anumit obiect sau materie. 136b. 36). Studiul comparativ apare la Ar. care acordă acestor noţiuni o realitate „în sine". Topica. Tricot.29. III (B) 99Sa 27f. Platon şi. ţine să stabilească.şi medicului (cf. însă nu în acelaşi fel. este vorba despre Fizica principiilor. Pentru altă formă e dată altă materie (Fizica.. 297b 4 sq. ca idei.XIII (M) 1077b 17.. deosebirea dintre aceşti termeni. Sunt importante numai cele argumentate pe temeiul principiului de mişcare şi senzaţie. 35 Repetă ideea pentru a nu se confunda cu proprietăţi exclusive ale materiei. VIII. apoi pitagoreii. 37 Despre aporie. cercul. volumul. deseori. Heraclit s. în VI 1142a 18 şi Despre părţile anim. in această direcţie el se fereşte a cădea în mecanicism. apoi Theiler. Fizica.. diaporie. v. doxa. în Met.. VII(Z) 1032b 11 sq 23. Fizică şi Filosofia primă (sau Teologie). II. intervin asupra materiei. un matematician o priveşte ca mijloc pentru studiu. Şi în alte opere găsim doxografii: Fizica. proprietăţile materiei nu sunt separabile de ea.. 2-4. 2 194b 9). Ar. 34 „Filosoful prim" este metafizicianul sau teologul. Despre abstract aici la 429b 18. EN. II. 27-30 şi passim. Acest procedeu e des folosit de Ar. (E). 116a 17. euporie. de exemplu asupra pietrei: Met. nu admite pe Platon. I (A) 3-7. Ar. Critica are drept scop să găsească „pe cele bine spuse" (argumentate). I. Afectele din abstracţie (7ca9rj a<paipecxs©<.

deoarece îi consideră de-a dreptul suflet.restrângea la modul de combinaţie a elementelor. Mecanismul respiraţiei la Ar. . care constituie ştiinţa în sine. I (A). De nat. cf. 1): „Atomii se mişcă. că Ar. căci textul după Diels şi Madvig nu e sigur şi atunci trebuie să presupunem că „şi" să se traducă prin subînţelegerea unui adverb calitativ: „ca. iar N de Z prin poziţie) [cf. este introdus de însuşi Ar. A (I). 302 a 30 etc. op . 44 După Philoponos. p. 985b 14. £ necesar studiul cauzelor. 5].11. Siwek. Ideea revine deseori la Ar. sub formă de". 4x „Prin actul respiraţiei" se stabileşte un echilibru între presiunea din universul extern (TO 7CSpiexov) şi presiunea atomilor care pătrund în corp prin inspiraţie.J*anspermia" este germen universal. nici din cauza lovirii între ei (Democrit). P.4. şi Fizica. 200a.. 3.(35) nota 93]. Met. Fizica. contactul şi întoarcerea sunt caracteristice mişcării lor. Pitagoreicii s-au oprit la mobilitatea lor şi au considerat suflet forţa neîncetată care-i mână în mişcare. după Democrit. rer. 9. II. se referă la calitatea de curgere în curenţi a atomilor şi e des folosit de atomişti. după Theiler. (98). în jurul unei axe [Diels (51) A. dar nu din cauza gravităţii (Epicur). formă şi ordine şi că din aceştia rezultă toate existenţele. 26. (De ex. 5 188a 24 şi în alte locuri.cit. A se deosebeşte de N prin formă. E aici o rudimentară exprimare a presiunii atmosferice. spune că acesta acorda atomilor poziţie. 203a 18-23. mai ales al celor finale.. Ecphantos este recunoscut ca cel dintâi care a emis teoria mişcării circulare în univers. 39 „Figuri şi atomi" e o expresie care nu satisface. 4.. pe care o numeşte Intelect şi suflet". trad. Cred că e mai firesc să spunem „figuri de atomi". Xenocrates şi Alcmaion. AN de NA prin ordine. 3. curgerea.: Fizica. 417b 30. B. 3l-33. vorbind despre Democrit. 114-l41. a introdus ulterior acest pasaj. mai ales că la urmă se opreşte la cei sferici care sunt consideraţi foc şi suflet. Aici se pare. III. Lucreţiu. Despre cer. III. Despre respiraţie. De aceea Tricot traduce „sau atomi" şi acordă cuvântului „figuri" sens sinonim cu atomi. după Theiler. Ar. v. Cf.. ci dintr-o putere divină. Mobilitatea atomilor sferici le dă putinţa să pătrundă oriunde. 40 . ca în Met. Se pare că doctrina a fost formulată de pitagoreul Ecphantos (5IA.B. văzută prin prisma atomiştilor. 4985. 194b şi II. Acest adaus.. I. 41 Termenul ooauo<. filosofii care susţin automişcarea atomilor sunt: Platon.

mişcător. în acest context apxou axoaxeia sunt identice. pe când la vechii „fiziologi" era tratat la un loc cu senzaţia.După Ar. b 8-405. La fel se exprimă Teocrit (22. 1140£ 20. Acest argument apare şi în Met. 5.. 49 Chibzuinţă sau prudenţa larg concepută ca intelect practic. şi Fizica. Platon şi Xenocrates. 427b 3. ca o cauză a Universului. 46 „Intelectul mişcă universul". totuşi. spune că Hector. 256a 16. făcând deosebirea între cunoaşterea prin senzaţii şi cunoaşterea raţională. 129) vorbind despre Amycos. 50 Urmează partea a doua: 404.. se gândeşte probabil la Hermotimos din Klazomenai [Met. „toţi filosofii" fiind. însă considerat în alt sens. căci este un motor imobil care nu se mişcă decât accidental împreună cu corpul însufleţit" (Tricot). Empedocles. pe când la Platon elementele 45 . ca o abstracţie a acesteia (v.Intelectul şi sufletul orânduiesc lumea". care era o figură mitică pentru pitagoreicii vremii lui. în Iliada. gândeşte cu totul la altceva decât la starea sa. IV (T) 1009b 28. sufletul nu mai e acelaşi cu cel de care discutăm. Atribuindu-l tuturor vieţuitoarelor. menţionează. După Democrit. XXIII. 315b 9... „sufletul poate fi perceput prin simţuri. 427a 21). Anaxagoras în fr. în pierderea cunoştinţei şi slăbire totală.. deosebirea dintre ce e real şi ce e fals. 12 Diels „frumos şi orânduit" e orice prin Intelect. 400a): . pretindea că sufletul lui Pythagoras sălăşluia în el. 48 Frg. EN. mai exponenţiali pentru ideea sufletului ca însufleţitor . Aşa că intelectul a fost introdus în psihologie de Ar. După Diog. 5. VIII. VIII 5. 47 „Adevăr etc". Democrit. Crat. originea lor pitagoreică e sigură. Deşi exprimările sunt deosebite. le confundă. 12 (Platon. „Consideră drept suflet principiile". specific pentru om şi care ajută la realizarea binelui. 698 se referă la Eurypylos. E vorba de cei care au socotit că funcţia esenţială e cunoaşterea prin senzaţie cu ajutorul elementelor asemănătoare. probabil. Ar. Locul din Homer nu-l aflăm în text. I. foarte restrictiv. sufletul şi Intelectul sunt identice. VI (Z). I (A) 984b 19]. Aparenţa considerată ca adevăr e criticată şi mai târziu aici. Astfel înţelegem de ce Ar. Cf. în felul acesta. b 10. dar armonizate în totalitatea lor. „chibzuinţă este un caracter (hexis) verificat prin raţiune şi activ în direcţia bunurilor omeneşti". v. identificând intelectul cu senzaţia şi chiar cu o alterare fizică. la Ar. Laert. Deci sufletul e alcătuit din aceste elemente-principii felurite. şi în Despre generare şi distrugere. Anaxagoras face din suflet şi Intelect o singură noţiune.

6 „Celelalte în acelaşi mod". Timaios 30c. nu se cunoaşte un astfel de titlu dedus din cele spuse de Ar. Themistius a apreciat că autorul (Platon) se gândeşte la „Mintea Universală" care cuprinde totul.alcătuiesc numerele ideale. Adv.. şi VII. căutând să fie de acord şi cu Platon şi cu Ar. iar principiile sunt înseşi ideile şi numerele. Deci. apa. 40. şi Sext. 204. însuşi. căci felul de-a vorbi „s-a precizat".) în tratatul său Despre suflet (77) P. Textul în paranteză e introdus ulterior de Ar. . unele mai mari. 4." (ibidem. între ele lucrează iubirea şi ura concepute material. 572). Astfel Nemesius. 109 Diels [=Met y III (B). Timaios 45b şi urm. 6]. b. care sunt privite geometric şi aritmetic: punctul. „Din toate elementele" susţine Empedocles că e alcătuit sufletul. V. în celelalte ştiinţe a prevalat teoria aristotelică.. fiecare dintre ele este suflet. linia dreaptă (formată prin mişcarea punctului). Empiricus. Afirmaţia că este 0 substanţă necorporală a luat-o de la Platon. 588-589]. numărul perfect. 54 Platon. ar fi atribuit acest titlu lui Ar. însă constituită în corp. (77). toate formând tetractys~u\: l + 2 + 3 + 4 a cărui sumă =10. dacă cele patru elemente compun sufletul. IV. Această interpretare porneşte de la ideea platonică de Unul = Unicul. iar cea că se constituie în corp este din învăţătura lui Ar. Doctorul Galenus în tratatul său Despre funcţiunea organelor: „Şi în acest scop există multe organe la animale. Această teorie fiziologică s-a menţinut multă vreme în ştiinţa antică şi medievală. Frgm.G. Funcţia tuturor acestor organe aparţine sufletului. IV d. 45. cu cea mai înaltă Idee a existenţei vii. cum se observă din reluarea ideii puţin mai jos. altele mai mici. math.. Cele patru elemente (corpuri simple): pământul. Opinia din acest text se referă la „existenţa obiectivă". Ideea supremă a vieţii se compune din ideile primelor patru numere. aerul şi focul. criticându-l pe Eunomius. Platon. căci întrerupe mersul expunerii. care însumează speciile inteligibile ale fiinţelor. 5 „Platon în prelegerile Despre filosofie". iar nu simplu. Sufletele corespund organelor: prin diferite corpuri ca formă se nasc diferite suflete" [P. constată: „Acesta a definit sufletul ca o substanţă necorporală. 1000. De aceeaşi părere este şi Grigorie de Nyssa (sec.Hr. 2 sq. suprafaţa (formată prin mişcarea liniei drepte) şi volumul (format prin mişcarea suprafeţei). e interpretat în sensul că sufletul este compus. 94. G. adică celelalte Idei ale realităţilor. v. dar ele sunt indivizibile în toate privinţele ca să obţină altă formă. 53 Frg. ca în multe alte locuri.

Cifra 1 corespunzând intelectului intuitiv. Anaximandru.. ca în matematici (linia ca fiind idee de lungime. e infinit divizibil.. Tot . cifra 3 corespunde cu volumul.) e citat cu aluzie la Anaximenes. cade sub simţuri.. rer. după Ar. de acord cu Heraclit. I (A) 984a7. în fineţea lui. 62 După Anaxagoras. Acestea depind de acele „inteligibile" (noeta) concepute în Ideea supremă şi sunt alcătuite în acelaşi mod. plus un element material de fiecare. Astfel îi împart comentatorii Simplicius şi Philoponos. de aceea am tradus: „aşează ca principiu-cauză al tuturor mai ales (în primul rând) Intelectul". 16 H. 450 î. suprafaţa ca fiind dyada).„iar volumul. Intelectul pune în mişcare materia pretutindeni şi totdeauna. 180. fiind material.. Democrit. vorbeşte şi în 405a 14 şi 404b 1. Themistius citeşte „pe celelalte" cu sensul „apo/ celelalte (idei) in acelaşi mod". Platon şi Xenocrates. contribuie ca element de bază la compunerea lumii şi pune totul în mişcare. cum reiese din Met. iar 2 judecăţii. al opiniei şi al senzaţiei. 24a „căci numerele erau socotite (de platonici) ca înseşi formele originale" (Ideile) şi ca principii. 1 Despre Democrit şi Anaxagoras Ar. numit abia mai jos. adică din principii. 9 „Noţiunea despre suflet". Concluzia e întemeiată pe Timaios 35a. Textul de după paranteză până aici e considerat de Theiler ca lăsat din eroare de Ar. Heraclit. simţirea".. susţinea că sufletul e un foc. identificate cu elementele. căci amândoi susţineau că aerul.Hr. De nat. iar principii necorporale: pitagoreii. „Celelalte" ar fi fiinţele individuale. 405a 25. Anaxagoras a accentuat puritatea focului (frg. 13. deoarece ideile expuse revin după acestea.. aceasta reiese din paranteza 404. căci în afară de 1 tot ce e divizibil.Hr. 63 Diogenes din Apollonia (430 î. 12 Diels). cum distinge Themistius.care cuprinde celelalte idei cu principiile lor. Anaximenes. deoarece întrerupe expunerea. de aici denumirea de dyadă nelimitată.. Ca principiu însă nousy iar nu psyche. III. Theiler consideră textul din paranteză ca introdus ulterior de Ar. Principii corporale admiteau: Thales. 57 .). Vieţuitorul se mişcă de la sine şi viaţa concepută individual este suflet. care. 60 Hippasos (din Metapontion. „Pe el însuşi". Acelaşi lucru exprimat de Lucreţiu. ele fac obiectul ştiinţei. Principii de ambele feluri admiteau Empedocles şi Anaxagoras. 205.

ca putere a sufletului. sec. PG. (77). 69 „Cei care admit contrarietăţi". apa presupune un suflet rece şi potolit). sângele. independentă. V î. v.Fizica. pentru că face să germineze totul. II. care din natură e nemişcat. ca element principal. aproape toţi. dintre filosofi. însă pune corpul în mişcare. Pământul este exclus din schemă. căci mai jos adaugă „afară de unul singur". în cap. continuă. . 64 „întrucât este exalaţia" (ca un fel de abur). după cum e şi mişcarea corpurilor cereşti. cu excepţia cazului când ar avea loc un amestec. 59A92. e o mişcare gânditoare. Hippon reduce seria la: aer. cu siguranţă „physiologiştii". Intelectul este independent şi se mişcă prin natura sa. pe care în chip naiv le concepea ca fiinţe eterne. Voinţa este o mişcare naturală. Sufletul cunoaşte. cum zice Philoponos. căci cel mişcat prin mijlocitor e mişcat numai accidental [v. cum credea şi Empedocles. animalul se mişcă pe sine fiindcă e compus dintr-un factor mobil: corpul şi unul motor: sufletul. apă. 70 După Ar. de la sine. adică Anaxagoras (56). sec.. Alcmaion (pitagoreu şi medic din Crotona. iar când e activ este în act. considerându-l ca factor determinant al senzaţiei.aşa credeau Anaxagoras şi Archelaos (filosof presocratic. V î. Hippon (din Rhegion. 65 „Majoritatea oamenilor".) admitea că mişcarea este veşnică. şi Ar. După expunerea doctrinelor. Empedocles din Agrigent (495435 î Hr. VIII. sufletul este în potentă.) admitea elemente contrarii şi cele două principii contrare (iubirea şi ura). Hr. pentru că-l credea compus din toate elementele. 751. foc. Cei care admit un principiu contrar (caldul sau recele) atribuie sufletului o calitate adecvată (de ex. trad. Filosoful Critias admitea. fiindcă şi acestea sunt în permanentă mişcare. Când nu lucrează. are sensul de aer încălzit şi care se usucă prin mişcare. 14. care priveşte mişcarea mijlocită ca accidentală. căci se mişcă neîncetat şi ia contact cu toate fiinţele. 3. 8. VIII 6." Ar.. oarecum toţi.. 259b 18. ca şi Macrobius. Heraclit admitea că focul primordial este tocmai această exalaţie.).Hr. v. a intelectului care se mişcă liber către ceva. 404b 12. în Fizica.. care învăţa că Intelectul e lipsit de suferire. Un echilibru armonic între ele asigura dăinuirea sufletului. critica lor. 71 „în două sensuri despre mişcarea . cu care a studiat şi Socrate). „Toţi definesc sufletul". 9. un naturalist physiologist care reducea totul la principiul biogenetic al umidităţii. face comparaţie cu corabia şi corăbierul. Principiul mişcării revine la Clement din Alexandria.

III. ar fi apă sau aer: iarăşi absurd. Despre suflet. el e mişcat „prin violenţă". I. II. Fizica. Dacă o forţă contrară i se opune. 98. 209 şi notele]. p. l-5.. 330a 18: translaţia şi creşterea. unde e vorba de prefacere. VIII. iar la mijloc apa şi aerul. v..P. la B. v.A.. 215a 2 şi urm. pag. 215a. 75 „.P.Va fi pământ". 1. Geneza şi pieirea se consideră câteodată şi ele o mişcare. Orice element se mişcă natural într-o direcţie. Fizica. căci mişcarea prin violenţă este posterioară aceleia care este conformă cu natura".. 74 „. pp. ca în Fizica.G. IV) obiectează în plus: „Deoarece orice mişcare porneşte de la o putere. VIII 6. deoarece este simplu şi acelaşi şi rămâne mereu în acelaşi loc. Prin natură". consideră creşterea şi micşorarea ca o singură mişcare. Dar orice mişcare contra naturii presupune o permanentă mişcare naturală. deci s-ar ajunge la o absurditate.. cum ar fi. V. 6. IV. Sufletul. I. unde se opreşte. „. în lumea sublunară. 45. el săvârşeşte o mişcare unică şi simplă|/Yz /c0. Deci pentru suflet nu rămâne nici un loc de ocupat prin natura sa. însă Ar. „în adevăr.(31) cu note. II. 6. II. cum arată în Fizica. B.. 23& 10 şi urm. 208 şi mai ales V. notă P.. Se deduce că Ar.. atunci. p. „în . ajunge la ideea că toate felurile de mişcare presupun o formă de translaţie: Fizica. iar cel mişcat dinăuntru e însufleţit". 201a 11 şi la Macrobius. v. înclină spre părerea că mişcarea aparţine sufletului numai accidental. Despre cer. şi Despre generare şi distrugere.P. ar trebui să aibă un anumit spaţiu. 215* 1 şi Despre generare şi distrugere. Despre generare şi distrugere. de ex.223b. 30. în mod necesar există şi cea naturală. deşi acest fapt e menţionat ca mod de mişcare în Despre cer. între sus şi jos: deci dacă sufletul ar ocupa un astfel de loc. a 26 sqq. v. focul în sus.A.. Pământul tinde în jos. (27). pp. 77 „Intermediare" sunt apa şi aerul.Creşterea. (31). dacă s-ar mişca din natură.B. 322b 9. IV. 269 5: despre mişcarea circulară aici în 407b.. dacă există mişcare prin violenţă. 333b 26. IV. 260a (31). Fiecare element. totul este mişcat din afară sau dinăuntru. 120-l21 cu notele respective]. A doua consecinţă absurdă. Prin violenţă". neadmisă de Ar. V. Nu se aminteşte de nici un element care să se mişte în cerc. 14. şi Fizica... (77) P. 73 „. 72 Grigorie de Nyssa (sec. 30(f 20 şi urm. 8. Cel ce e mişcat din afară e neînsufleţit.A. eterul. 188. tinde către un loc al său natural. 123 cu notele. căci altfel ar trebui să ocupe un anumit loc." alteori Ar. I. 225b 8. Numai Primul Motor rămâne veşnic nemişcat. ca în Fizica. 260..

putând intra şi ieşi din el după voie. a avut loc o fcScaiaaK. micşorare. 893c. 78 „Corpul însă se mişcă prin deplasare" şi prin prefacere.G. iniţiativa mişcării nu aparţine sufletului. apare cu sensuri felurite. Când un lucru alb devine negru. nu încetează niciodată să existe. ce este fără sfârşit este nemuritor". lot ce e mişcat de ceva nu are viaţa de ia sme. Iniţiativa nu aparţine sufletului. 8 Senzaţia. Grigorie Thaumaturgul îl critică astfel: . XXI. creştere. 8.. nici mijloc. 215°.. având viaţă de la sine. V. dar toate.. ar putea învia. fiind de sine mişcător. Sau în întregul său sau în părţile sale". Dar de îndată ce încetează activitatea înseamnă că-l părăseşte şi factorul care are mişcare... ceea ce este absurd şi contradictoriu. ci de ia cel care-l pune în mişcare şi durează atâta vreme cât este susţinut de puterea care lucrează în el. 56. 84 Poetul comic Philippos. Noţiunea înviere nu e elenică.. căci ar avea o viaţă proprie. 82 Orice schimbare presupune o transformare. Herodot.. III. şi ce urmează apoi 407b 6-8. că tot ce se mişcă de la sine este totdeauna în mişcare. Argumentul lui Ar. revine asupra . 173 Kock). //. „.infinit nu există nici sus. iar cel veşnic mişcător este neîncetat. ci unui factor extern. După Ar. după Ar. ci unui factor extern. (ieşire din corp) a albului. Fizica. însă sufletul. „Mişcarea accidentală" din afară ar fi provocată de un obiect din afară* sufletul ar putea ieşi din corp de la sine sau prin violenţă. Dacă sufletul ar fi cu totul independent de corp. presupun o formă de deplasare. 62. Ar. Un corp care se mişcă în spaţiu în părţile sale săvârşeşte o mişcare circulară ca a unei sfere în jurul axei sale.nimicul" nu are nici o diferenţă. mereu în mişcare şi independentă. care era fiul lui Aristofan (frg. unde continuă discuţia. deci fără sfârşit. Adausul „faţă de sine însuşi" este de prisos. la Homer. argumentând că . scrisese o comedie intitulată Daidalos. căci ideea rezultă de mai sus (406a 17). Urmează.. deci. v. considerată de unii ca formă de automişcare a sufletului e în realitate provocată de obiecte externe şi însoţită de fenomene somatice. 1137-l145. IV. Despre suflet (77) P. Platon. în vid nu există nici o deosebire între sus şi jos". şi la Macrobius.Sufletul omenesc se manifestă astfel: substanţă gânditoare. 10. nici jos. 898a. E vorba de substanţa sufletului. Dacă sufletul însuşi ar provoca această mişcare şi-ar provoca o micşorare sau o cpGopa (distrugere) a propriei substanţe. Leg. Schimbarea topicii în frază nu schimbă ideea exprimată.

ele fiind inseparabile.. Prin propria şi naturala lor mişcare atomii ar urma să se oprească. „Sufletul Lumii" e premergător oricărui corp.) este factorul principal după care urmează alegerea (v.. Asemănător. E un act mecanic (v. 335h 10. Sufletul omului e un microcosm în acest Macrocosm. 437b 11 „cum se află scris în Timaios. Ideea completează pe cea expusă mai sus 406a 31 şi urm.605. la Platon. trece peste aspectul poetic al operei lui Platon. 68Al 04. gândire" (7Cpoaipecji<. (nr. 433b 19). 1253b 35. Ar. Ceea ce mişcă animalul este însăşi realizarea perfectă către care tinde prin esenţa lui. Platon dezvoltă o teorie în care alegoriile mitice sunt contopite cu datele ştiinţifice cunoscute pe acea vreme. 14. Cuvântul „alegere după o II. face o expunere scurtă şi neclară a psihogoniei lui Platon prin graiul lui Timaios. asemănătoare cu armonia intervalelor dintre sunetele muzicale. şi 433* 12). dar el (Timaios) nu s-a exprimat lămurit".Hr.. 85 între corp şi suflet nu e un simplu contact.15. O exprimare aproape identică în Despre generare şi distrugere. Aici este numit personal Timaios. II. „căci şi acela (Socrate). Există deci o relaţie paralelă între cosmos şi sufletul omenesc care îl cunoaşte tocmai prin faptul că participă la el. care explică alegoria fenomenelor petrecute în Cosmos. 16. cu revenire mai jos 406b 31. Demiurgul lucrează lumea din şapte părţi. „în acelaşi mod" ca Democrit se pronunţă şi Timaios. mai zic şi alţii că puterile corpului aparţin numai unui corp organic. 34b şi urm. 51). dar Ar. II 437* 11: „cum se află scris în Timaios .. Intervalele sunt întregite cu medietăţi numerice şi armonice. adică lumea sensibilă). După Platon. iar Cosmosul e un întreg viu care există ca tot ce poate fi mai bun. unul . figura-titlu a dialogului lui Platon.29.. ca şi la diferite locuri din Legile. Ar. tot în Despre generare şi distrugere. ele sunt simţurile".. IV d. unde e vorba de mişcarea sufletului..) recapitulează: „După Ar. în Despre simţire. 34b sq şi 36e. s-ar fi putut referi şi la Phaidros.) e numai aici folosit în această lucrare. e aici de acord cu Democrit în frg. 1. Din două linii încrucişate. presupune Ar.. Nemesius din Egipt (sec. 87 Ar. ca şi Socrate în Phaidon. cum e inseparabilă forma de materie. admite şi putinţa unei stimulări spirituale.. Gândirea activă (vonau.acestei legende în Politica. Sufletul Cosmosului este alcătuit dintr-o esenţă indivizibilă („Acelaşi". lumea Ideilor) şi dintr-o esenţă divizibilă („celălalt". Demiurgul a lucrat două cercuri concentrice. 10. (77) PG. cum zice Timaios". după numerele armonice.

care. nota 87. (31) Fizica. urmând pe Torstrik .exterior. conchide cu cuvintele „ca să fie mişcările sufletului identice cu mişcările cerului".scos de Rodier şi Theiler. Dacă e o deducţie din anumite principii. p. cele toeretice se opresc la „logos" adică la concluzie. invariabil şi indivizibil. Prima obiecţie se îndreaptă împotriva ideii că sufletul ar fi o mărime.care dă claritate expresiei. XLII. Inteligenţa lucrând practic e necesar să aibă limite. chiar când sunt cugetări teoretice (speculative). va reveni veşnic. completând până la 55 de sfere. „Acelaşi". în interiorul unei sfere mai mari. Ecuatorul ceresc. modelul sferelor concentrice ale lui Eudoxiu şi Calippos. ele ajung la un sfârşit. B.rapaaua). El a admis.P. în linii marij până la Copernic (v. La 407* 11 am trecut în paranteză „atingând" (Gvycov). în cerc.). constituie o demonstraţie şi o încheiere (aou. 9 A doua obiecţie: nu se acordă ideea de mărime cu ideea de gândire.. mai ales când o concluzie serveşte de premisă unui nou silogism şi acesta . orbitele celor şapte planete. în cele din urmă. pe când Intelectul se reflectă asupra sa însuşi. Celelalte cercuri. Timaios identifică Sufletul Universului cu vouţ. prin „împletirea" a doi termeni (oouT&OKf)). Apoi acesta este împărţit în şapte cercuri concentrice.în linie dreaptă". iuţeală şi distanţă deosebită.. E linia cugetării după legile logice. 91 E vorba de cercul conceput de Timaios. trece acum la critica lui Timaios. Mişcarea corpurilor în cerc e un fapt fizic. De aceea Ar. deci nu are suflet senzitiv şi nici doritor care se mişcă în linie dreaptă către obiectul lor. apoi e presupus de interpreţii Simplicius şi Philoponos. v. după Eudoxiu şi Calippos. pe când mişcarea Intelectului prin gândire e un proces intern care exclude un contact material cu obiectul gândirii. identică cu definiţia (6ptauo<. 92 începe a treia obiecţie. fiecare rotindu-se în jurul unui ax fix. 94 „. au revoluţiuni prin mişcări. care se menţine. interior (ecliptica). Dacă gândirea e circulară.Â. la o concluzie. şi „celălalt". (a 18). la o limită. a pus în armonie corpul Cosmosului cu sufletul omului. cu notele următoare). se află în manuscrise de prim rang. 93 Cugetările practice au anumite limite-scop. cele planetare. urmează că e eternă şi că trebuie să aibă un obiect. V. Cercul „acelaşi". de direcţie. mai jos GiyovTCt şi 9Σi<. teoria sferelor homocentrice (concentrice). rămânând indivizibil şi neschimbat. Ar. domină întreaga mişcare circulară din Cosmos. echivalentă cu concluzia silogismului.

adică pentru cele metafizice. cum arată Simplicius 49. a trecut la mişcarea circulară după naşterea Sufletului Cosmosului. I. Pentru acela. teorie criticată de Ar. după Timaios. deor. Torstrik şi Ross scriu: „iar dacă mişcarea sufletului se săvârşeşte după firea lui (TJ o6aict)". care-conchide: „rămâne ca mişcarea astrelor să fie voluntară". După Met. critică pe Platon. ar judeca mereu acelaşi obiect: această concluzie este obiecţia a patra a lui Ar. cum deducem din 406* 17. îndreptat în multe feluri. prezintă teoria sa privitor la suflet pe care o va dezvolta în cartea a . 23. în 406b 12. El se ajută totdeauna de un termen mediu. v. E vorba de „Sufletul Cosmosului" care. Aceasta este explicarea lui Themistius.. comparat cu Despre cer.altuia. 28. aşa că demonstraţia e un act. Sec. 97c. II 284* 13. un proces.. 114c. cu un repaos sau o stare pe loc decât cu o mişcare". deci el a citit eKOoaia şi îl propune cu bună dreptate aici. Sec. nevoit de rezistenţa pe care trebuie s-o opună eterului. Ar. Theiler aduce ca argument prelucrarea acestui text de Cicero. Phaidon. Deci nu se întoarce niciodată la principiul de la care a pornit.. Pentru alte studii". care nu se realizează prin mişcare şi nu e supus schimbării.14 H. ENt I. aşadar. apoi I. deoarece. 98 Ar. 72b 36.... care e mai curând pus în mişcare decât factor de mişcare. IX(Q) 1050b 26. 97 „Să nu fie laolaltă cu corpul": cu al şaselea argument. aduce a şaptea obiecţie: Platon nu determină cauza mişcării circulare a sufletului sau scopul ei. II. 99 . 101 „Cum urmează să se înfăţişeze corpul". 95 „Cugetarea .. tradus aşa căci „dacă e voită înseamnă că se mişcă împotriva naturii sale". 96 Textul corupt.. 19-22 şi 81b 30 sq. Ca a opta obiecţie. „. EKEIV^ se referă la corp. vezi Anal. Dacă raţionamentul ar merge în cerc. vezi Anal.. 32. nu se poate admite mişcarea ca funcţie esenţială a sufletului. Demiurgul a imprimat această mişcare amestecului elementelor pe când acela exista. „adică pentru corp". 78A 14. Ar. iar nu la „cer"." însă la Platon mişcarea aparţine firii sufletului. b 1096 30. De nat. 66* Leg.. 878d „dacă e mai bine". după Ar. deci nu e cauza lui. Dacă se păstrează traducerea cu \ir\: „iar dacă mişcarea sufletului nu este conformă cu firea lui. o mişcare voită e egală cu una silită. Aşa că polisilogismul urmează direcţia unei linii drepte. I. Phaidon. decât în caz de eroare. tot la Platon..

auvOsau. 7. „Nu orice suflet se adaptează cu orice corp". e vorba de „tratatele dezvoltate în afară de şcoală. presupune existenţa unei substanţe universale. dacă acest corp există cu adevărat. contemporan cu Socrate) care considera sufletul o contopire din mai multe elemente. Dacă aşa cum susţine Ar. nici uşor. Astfel de metafore foloseşte deseori Ar. nici vreunul din cele 4 elemente. sufletul există ca un corp (substanţă) nici greu. aşa că nici din ea nu se produce ceva determinat".. este evident că. pe pitagoreici (v.. Foarte important e studiul atribuit lui Iustinus ca Pseudo Iustinus (77) PG.Nici una din acestea două". pentru lămurirea ideii de mai sus şi pentru a exprima părerea sa că sufletul nu e nici armonie nici . la Lucreţiu.. înseamnă că nu se schimbă.). 8.. înseamnă că se schimbă din contrar în contrar . va fi un corp nici cald. Dacă-i prin alterare. Explicaţia din paranteză a fost introdusă de cineva. că materia nu este esenţă? Dacă tot ce se alterează se schimbă din ceva determinat în ceva determinat. Deoarece. că materia nu e substanţă. poate chiar de Ar. 103 „. ca în 408* 1. 1460-l564 cu titlul Respingerea unor învăţături ale lui Aristotel (sec. iar materia nu este încă ceva determinat.Il-a. E vorba de Philolaos (pitagoreu din Crotona. III.. „Dezbaterile publice" se referă. După Ar. evident că e şi prin transformare (Kaxd \izxafioXr\v\ şi dacă-i prin transformare. categoria substanţă primeşte pe rând contrarele. „Ar. După Tricot. II-III d Hr.. nici prin suferire cald sau rece.) contrare: atât privaţia cât şi starea (hexis)? 9. că eterul este cald din cauza mişcării corpului ceresc şi corpurilor care se mişcă în el? Căci dacă se încălzesc este evident că se încălzesc prin suferire (mice TcaGoq). ca opere de ştiinţă destinate marelui public". Dacă. o dată ce e capabilă să primească pe rând (avo: jiEpoc. e evident că din ce există se naşte ceva. după definiţia lui Ar. deci „alcătuit din contrarii". căci nu face parte din cele 4 elemente. la Eudemos.) 02 „Oferind argumente drept justificări" exprimă mai clar ideea cuprinsă în metafora „a da socoteală de argumentare".. a 5. nici rece.Alcătuit din contrarii". 6. Dar cum zice..8. „. cum poate spune acelaşi Ar. materia este această existenţă. însă. este sau simpla contopire a elementelor care compun corpul. oare. 744 sq.. cum spuneau şi adepţii opiniei care admiteau armonia. iar dacă-i prin suferire înseamnă că şi prin alterare (Kax* aXXoioaiv). după Theiler.. sau proporţionalitatea (koyoq) acestor elemente. Epicur. Dacă din tot ce nu există nu se naşte ceva. Am adoptat textul îndreptat de Theiler: XOYOU (pentru XoYOuq) 8'&<J7tep eî>0ova<. cum poate susţine Ar. astfel combate Ar.

993* 17. Nu este însă absurd că sufletul participă la armonie. Armonia constă în extindere sau restrângere şi este necesar să aibă raţiune. Deci „matematicile" nu pot avea armonie căci. Fiecare funcţie psihică ar fi. un suflet aparte. precum nu o strică nici un om care ar merge printre ei (cf. XII (A) 6. susţine că senzaţia. 3. 4. în al doilea înţeles. în cele următoare Ar. 2. 1971b 31 şi I. A. 194* 20 şi Met.rezultanta raportului între entităţile contopite. pe când în armonie se constată că ea există sau nu există.A. 10. 42 şi urm. le reproşează că n-au atribuit mişcării altă cauză decât norocul şi întâmplarea [Fizica. 96 Diels. II. 217: „Căci sufletul este o substanţă. căci ori o ai ori n-o ai. ei cred că au argumentat suficient ca această stare există din eternitate [Met.. V. cel introdus strică armonia celorlalţi tocmai pentru că este omogen (av>YyevT]q). Grigorie de Nyssa combate teoria armoniei: „Armonia nu acţionează. Sufletul însă admite contrarii: viţiul şi virtutea. Dacă. 106 Această largă digresiune a fost introdusă ulterior de Ar. (27) p. 108 Autorul trece la critica sensului al doilea al „armoniei" vorbind despre suflet. pe când armonia nu admite «cântul» armonic şi totodată nearmonic. Armonia în sine nu poate mişca din loc şi nici produce vreo altă formă de mişcare. II.. 29.]. însuşi a (406 . 985b 19-20]. 45. 5-29). cu notele la B.G. armonia este proporţia amestecului sau compoziţiei de elemente. v. iubirea şi ura nu pot fi armonii.P. 107 Armonia rezultă numai între mărimi corporale sau spaţiale. Torstrik pune în paranteză de la această frază până la . 195-l96. dar pentru aceasta nu înseamnă că el însuşi e armonie" (77) P. atunci. 336b). însă extensiunea ei variază. I. cum arată şi Trend. de pildă. Ar. nu conduce. şi Fizica. rămâne izolat şi nu strică ordinea armonioasă.. 109 Critica lui Empedocles este reluată şi mai jos 410a 4 şi frg. ceea ce e absurd. Fizica. în lucrurile materiale poate avea loc o continuitate sau adaptare fără introducerea unui alt element străin de aceeaşi natură. 642° 18 sq. aşa că nu poate fi numai o relaţie". „ce anume piere când sufletul dispare?" 1. fiind abstracţii. 4. nici nu se opune. n-au nici poziţii. Dacă însă e cu totul străin. . 196" şi urm. se introduce un copac între alţi copaci orânduiţi într-o ordine oarecare. căci nu este o forţă.. 105 Filosofi ce susţin mişcarea sufletului au neglijat să caute cauza şi esenţa mişcării. nici mişcare. De part an.

nepeaiv).. 11 „mişcările sau întipăririle" e vorba de reprezentări şi impresiuni. admite o lacună. 430* 30) sau iubirea e denumită de Empedocles (piA. Ar. „Ce anume piere când sufletul dispare"? Ar.OTT|<. deşi combate armonia. ochiul. Fenomenele fiziologice nu constituie decât un aspect al realităţii complexe a afecţiunii. 117 Textul din paranteză e adăugat ulterior.. Ar. deşi materia e esenţială pentru manifestările afecţiunilor. unii dintre elevii săi. 9 Torst. 114 Se referă la fiziologia organelor şi schimbarea proprietăţilor lor prin creştere sau îmbătrânire. 13 „Se prezintă ca mişcări". este convins că emoţiile „pornesc din suflet" (408 7). nematerial şi nemişcat „este şi rămâne" (Trend. Nu putem şti dacă se referă la un text păstrat sau la Parva naturalia în care inima joacă rolul principal (ca în 420 21). 110 . o admiteau asemănând armonia cu structura elementelor. revine în III. Rămâne.429* 4. alcătuind o oicria. întrebarea dacă sufletul este însăşi proporţia sau cu totul o altă rezultantă a mncstecului. Dependenţa Intelectului de corp nu e substanţială. 429* 1. şi aTOpyT] (atracţia din afecţiune prin asemănare de calităţi). Apoi Anâroni-cos (cum referă Galenus. v. Aşa că afecţiunea e actul comun psihofizic. E nesupus îmbătrânirii şi nu suferă nimic. XII. IV.)j nepieritor. 3. Astfel gândeşte Aristoxenos (frg. ci numai acela în care se află (b23 ca şi a 32). II. expresia se află şi în 419* 7. Theiler propune „la aceste membre" (xdîq USXSCTIV) după frg. combate pe cea a sufletului-mişcare (408* 29b.. Dicaiarchos (frg. pentru văz. 427b\ 26.La aceste părţi" (TOU. Ar. deci definiţia acesteia prin elementul material este necompletă. 30 Empedocles. II. 112 După respingerea teoriei sufletului-armonie. (A) 1072b 24. sau fiinţa fizică în genere. în 1. deci. frg. 36. O afecţiune psihofizică face ca fiinţa să iasă din starea de indiferenţă şi după o „alegere" tinde către „binele" propus. într-o parte a corpului se naşte viaţă. 21. de ex. 118-l21 Wehrli). ca aici 408* 32 şi b8. ci numai organică. 29). o formă substanţială. ca o substanţă distinctă venind din afară (6 GopaGev vo\5(. ca şi în 425* 25.74<t. 99b. 223 după Despre naşterea anim. E de remarcat că. Anal Sec. 5. 5l2). Met. 100* 3. 17. care încă priveau cu admiraţie şcoala pitagoreică. Prietenia (cpiXia v. 20. Intelectul intuitiv e îndeaproape analizat. 782/Kiihn). deduce că există o strânsă legătură între suflet şi corp. dar ele mişcă organul corporal. apoi 411a 29. 115 „este o altă chestiune".„. Despre amestecul corporal.

prezentase pe rând. Ar. sufletul considerat ca principiu de mişcare. cu Theiler. Theiler crede că e vorba de la început de aceştia. 73 Diels. ca factor motrice.monadă ca suflet. V.dar nu suflet. în 404b 27 şi 405* 4 sq. Apoi trece la critica lui Democrit şi mai ales a lui Xenocrates ca reprezentanţii unei teorii mixte. 980b 21]. iar în 415* 12 „se cere un studiu special". Deci. 91). ca şi în 424a 33. VIII (H). aduce aici critică lui Xenocrates. frg. 5 se leagă strâns de cel precedent. aşa că sufletul ar fi alcătuit din corpus-culii cei mai fini. iar punctele nu sunt decât monade care ocupă o poziţie. Ultima expresie: „ceva caracteristic de absurd". Fizica. în 413* 8 8idvoioc e atribuită numai omului. 1.. . 409a. 1 2 Cap. Cu 409a 4 începe critica adepţilor lui Xenocrates. 119 Am tradus. element. Theiler că e introdusă de însuşi Ar. căci acestea n-au dimensiuni. „după cum am spus" la 408b 33.. căci nu sunt limitate de spaţiu. ci numai purtătorului sufletului. iar în al doilea ar fi atâtea suflete câţi corpusculi ar exista. Asemănarea între Xenocrates şi Democrit constă în compararea monadelor cu numerele. dar el se aplică şi celor ce socoteau numărul . III. (27) p. De la 408 32 . Ar. 17.409b 22 Theiler crede că Ar. 171. Animalul nu e pasibil de iubire şi ură şi nici de amintire [în opoziţie cu Met. în primul caz s-ar afla în acelaşi loc infinit de multe monade. 372. număr şi cunoaştere. în concepţia geometrică şi după Ar. ca şi cum nu s-ar fi pronunţat în 408b 24. după Philoponos. 408b 17..]. cum poate fi conceput sufletul ca o monadă? 120 în loc de „puncte" am admis „monadele psihice" (aî ij/uxiKai). Comentatorii admit că e vorba de Xenocrates platonicianul şi apoi de alţi filosofi. 121 „De ce n-au toate corpurile suflet?" întrebarea e firească. I (A). idee. la o alternativă: monadele corporale ar fi de altă natură decât cele psihice sau vor fi identice. Ambele pot fi reduse la puncte. Argumentul este îndreptat contra atomiştilor. căci monadele sunt puncte exprimate ca număr. a introdus ulterior un text pentru lărgirea criticii. 139. Torstrik crede că e introdusă de altcineva ulterior în text. (nr. VII (Z) 1033b6. 231° 24 nu e divizibilă în puncte. VI. Fizica. care e o formă cu o anumită structură [Met. „părere proprie şi necoh-cordantă". VI. dar o dată zice 413b 25 „nu este încă dovedit". p. amintirea nu era atribuită purtătorului Intelectului.. după Ar. întrucât monada se identifică în corp cu atomul. Theiler. înainte de introducere. 1039b 26 sq. Linia. [v. 1043b 14 sq. cum credea Democrit şi cum deducem din Lucreţiu. TOUTO ca „factorul mctor" în loc de xauTT|v = „sufletul". par. 10 sq. 100-l01]. nota 1. S-ar ajunge.

1043*5. VII (Z) 1041b 17. că din elemente materiale se produce cunoaşterea. 18 sq.. 96 Diels. se referă la feluritele categorii logice. VII (Z). însă un compus nu se restrânge la suma componentelor. La 410a 30 în loc de yap. Critica urmează imediat „sau ca orice corp să aibă suflet".La acelaşi rang cu obiectele". toate se bazează pe nuanţa cuvântului „este**. „. după Torstrik există o lipsă^textul fiind corupt.. vrea să spună întrebând: Din toate felurile de elemente şi din acelea într-o anumită sau în oricare cantitate sau calitate? 131 Nu pot exista genuri comune tuturor elementelor. în context Ar. adică de la teoria „împletirii" între acestea. astfel. Această substanţă este considerată categorie pentru suflet. formulă deseori folosită [ca în Met. „.. 992b. nu se poate conchide (a prooroci: (iavieoaaoGai) nimic pornind de la ideea de mişcare şi de număr. Met. Empedocles fr. 1070b. Simplicius transmite încă un al patrulea vers. categoria de cantitate. Aceste „lucruri" sau obiecte se referă tocmai la elemente.. Numărul ca noţiune motrice nu poate fi conceput.. 125 „..De la aceste ipoteze".Din toate?".Met. (T). mai jos la începutul cărţii all-a. 2.. I (A). Cf. (N)..aceia care împletesc".. în componenţa dintre ele. .. Ar. egale sau identice cu sufletul însuşi. „Noţiunea de fiinţă se poate exprima cu multe sensuri".. Cu această frază se încheie marea paranteză admisă de Theiler şi care începe cu 408b 32.]. 130 „.Un fel de corp". V. adică absurditatea celor expuse mai sus chiar acum. în loc de 7J&%QZV ar fi natural XzyQi]G6\XE. de pildă. pe care Empedocles le consideră.Met IV. 10 sq... 132 „Să rezulte o substanţă şi nu o cantitate". 126 A treia doctrină despre suflet. III. Fizica. ca în 404b 29. Acesta e principiul necomunicabilităţii între genuri sau categorii [v. Theiler propune 8e. deci categorii care să cuprindă toate elementele. 123 .vov „ce urmează să spună". şi 412a 6. adică alcătuit din atomii cei mai fini. ca.„. VIII(K). va face obiectul criticii lui Empedocles până la 41 la 7. cea a elementelor. Acelaşi argument se întâlneşte în Met. 133 „. 200b 34J.Se confirmă din ce e spus acum"... este exprimarea întocmai a teoriei lui Xenocrates. Nestis e personificarea divină a apei şi a însuşirilor ei. genul suprem este însăşi categoria respectivă [v.. 2].

joacă un rol inferior. şi au fost acceptate de Bekker şi Trend. de aceea caută o formă care să acorde scop existenţei lor. 235).. 4. Dar se constată că toate câte au intelect au şi sensibilitate. s-a consolidat teoria că sufletul presupune organicul ca necesar. frg. Ar.ca pământul in cazul nostru . cuvinte în paranteză la Torstrik. în cele neraţionale. Textul din paranteză confirmă traducerea adoptată. rămâne un întreg gen de suflete neînţeles în întregime. părţile sufletului nu sunt specii subordonate aceluiaşi gen..Ar.. Rodier: „Toate fiinţele muritoare cunosc ura". pe când Empedocles şi alţi „fiziologi" atribuie elementelor prioritatea în devenire. deoarece nu poate cuprinde calitatea raţiunii şi a discernământului.sunt lipsite de orice cunoaştere. o ierarhie. 136 Am tradus cu Theiler şi Tricot. în adevăr. a se vedea Met. Divinitatea este neîndoios un oqtcapoq veşnic viu. 139 „De mişcare ca deplasare". cum arată Empedocles însuşi. totuşi nu se ridică până la mişcările ca rezultat al unei senzaţii. Diels. căci după Empedocles asemănătorul ar trebui să cunoască pe asemănătorul său. III (B) 1000 . întreabă pentru ce corpurile sau părţile corporale alcătuite dintr-un singur element . 140 Ar. ci senzaţia e subordonată intelectului. iar dacă se elimină sufletul vegetativ. reprezentată de Grigorie de Nyssa şi alţii. Intelectul . a luat naştere cel dintâi. dar s-a format pornind de la plantă: „Căci deşi există o activitate psihică în plante. combate teoria că intelectul e o parte a sufletului.. De aceea noi susţinem că adevăratul şi desăvârşitul suflet este cel omenesc. lunând „fiinţele muritoare" ca subiect şi continuând „le cunosc pe toate". iar senzaţia o altă parte. 27. e obiecţia principală. a se vedea şi 430a 23. se naşte o putere psihică. însă. ci pe toate la un loc" (Trend. Prin dezvoltare. 135 b • Pentru lămuriri. însă manuscrisele le au. Iar dacă altceva participă la viaţă îl denumim însufleţit prin analogie.27a. odată cu fiinţa lor. este deci preexistent faţă de viaţă. crescând. în epoca prebizan-tină. însuşi l-a adăugat la o revenire ulterioară (Theiler). ci numai oarecare funcţiuni ale 134 . Nu se pronunţă astfel despre orice fel de suflet". Există. deci. căci facultăţile superioare implică pe cele inferioare. nu pentru că în acelea este un suflet desăvârşit. deosebită de cele anterioare „căci nu priveşte o singură doctrină despre suflet. totuşi acea parte nu ajunge la scopul său. 138 „. Acestea fiind materie. deoarece se poate face cunoscut prin întreaga lui activitate.

1 „. 107: „Ar. Ideea de necorporalitate e luată de la Platon. 144 Argumentul a fost folosit şi în 405b 24 şi 430b 23. p. în sec. I. Orficii nu discută despre orice fel de suflet şi nici despre suflet în întregul său. critică acum teoria că orice corp are un suflet în felul său şi că deci toate lucrurile sunt însufleţite.activităţii" (Despre alcătuirea omului. Ideea e reluată mai jos: 423a 2. Despre această teorie v. deorum. greşeşte susţinând că din naştere există dintru început diferite grade de suflete (paGjioi) care tind continuu spre înălţare (anqbasis).. (47). Thales prezintă teoria sub forma unei le/c nedovedite ca atare. Aici Ar. totuşi nu dă naştere la nici o liintă vie. 145 Ar.. 47. 147 „Sufletul universal" (Macrocosmosul) este 6ţi06ioT|ţ (specific identic) cu sufletul omului. VIII dHr. se gândeşte la peşti despre care credea că nu respiră. 142 „Prin inspirare din Univers" nu precizează momentul. Cei mai mulţi comentatori socot că e vorba de orice moment în care se poate respira. după puterea dată lor". manifestată prin actele lor": (77) PG. Ar.. Themistius (35. Ar. 573) că sufletul nu poate dura mult în aer. şi Despre naşterea anim. nu înţelege ca Epicur (la Lucrefiu. 30). deci contrariile formează cupluri (în dialectica modernă. Ar. „Cel mai de folos este să credem că fiecărui corp i se armonizează un suflet şi că vietăţile nu au nimic mai mult ca dispoziţie decât unicitatea fizică. teza şi antiteza). se îndoieşte de autenticitatea poemelor orfice. cum relatează Cicero în De nat. 212. sufletul . Contrariile se cuprind în acelaşi gen şi se completează reciproc. 76? 21. se arată a fi mai bun". Tot acolo combate şi pe Origen (sec. 27... pornind de la Ar. despre care au vorbit Diogene din ipolIonia şi Heraclit. Mai jos însă arată că nu toate sufletele sunt . II-III d. numai cu expresia. 143 Ar.Laert. căci un termen nare decât un singur contrariu. El respinge părerea speculativă că sufletul în Macrocosm e mai bun ca cel din microcosm. la Diog. combate aceste teorii prin icducere la absurd. vorbeşte de „aerul gânditor din Univers". I.JII. în Despre suflet şi înviere sau Macrinia el combate pe Eunomius care ţine să împace pe Platon cu Aristotel.Hr.) care. iar că s-a născut în corp din învăţătura lui Ar. 435a 11. „toate sunt pline de zei" sau „Cosmosul e însufleţit şi plin de zei". „Fântâna cunoştinţei" (Dogmatica) v. 46. 18 H) crede că actul se petrece „în momentul naşterii". III. învaţă că poetul Orfeu n-a existat niciodată". Târziu.. Ioan Damaschin va afirma: „sufletul este unit în totul cu corpul şi nu parte cu parte".

altele numai senzitive. Despre părţile animalelor. în întregime. iar nu de părţile sufletului. ca mulţi filosofi este cuprins Je „horror infiniţi". Omogene. sufletul este o unitate nu ca număr. b5). ci ca gen. VII (Z) 104& 13. unde e vorba despre sufletul din cele mai inferioare fiinţe. 154 Cu o seamă de mss. Chiar Platon admite că sufletul (v. (77) PG. 1289. 64. 155 „Principiul simţirii". dar ele aparţin. e format din cap. 673° 30. 153 Nici în lumea bizantină nu s-a atribuit simţire plantelor. unele sunt vegetative. 46f 18.G. .. cf. o seamă de mss. citesc ocpxr| înainte de \\fv%r\ cu sensul: „acest principiu este o specie de suflet". 64. frg. deoarece chiar simţirea era un act psihic ca mişcare ciclică în spirală (IXiKoeioSq) sau în linie dreaptă. în Meteor. cf. Meletius. căci numai astfel stabilim legătura cu textul de mai sus. altele şi senzitive şi raţionale. pe când întregul. potenţa de hrănire. cât şi faţă de întreg" e vorba de sufletele părţilor şi de raportul lor cu întregul suflet..). Această concepţie s-a păstrat din primele decenii ale erei noastre până în sec. 468f 30. etc. în argumentare Ar.. continuându-se acum cu plantele. La plante potenţa hrănitoare este separată de cea simţitoare. şi 413° 31. în tradiţia bizantină. După Ar.omogene. senzaţie etc. numai omului. căci aceasta apare numai la animale (v. ca părţi sunt numai substanţele cum e carnea. Sufletul are anumite organe pentru hrană. 707" 23. Aici „principiul vital" este restrâns la plante. 532° 2 şi Despre mersul animalelor. Aici însă e vorba despre sufletele părţilor. cu o potentă esenţială. gândirea. membre. Despre tinereţe şi bătrâneţe. acţiunea. Fiinţele superioare deţin şi partea mai înaltă a funcţiunilor psihice şi implicit pe cele inferioare de la care au pornit. IV\ 390h 5 sq. DC.A. 17'. adică iniţiala specie de suflet care presupune simţire. v. Despre longevitate. III. (77) P. toate neomogene (Ar. ca şi mai jos 425b 12 sq. Timaios 69c) este într-o parte raţional şi în altă parte neraţional (ctXoyoo). El admite în genere trei mişcări sufleteşti: simţirea. 150 „aşa va merge raţionând la infinit". osul. v. H.. Observaţia că unele plante şi vietăţi (insecte. miriapode) trăiesc după fragmentare e deseori amintită: Met. cum e cazul la vietăţi şi apoi la animale în genere. expresia şiîn411al8cu acest înţeles. Despre filosofie. deci corpul. 47? 3. 402b 9. întrebarea e pusă şi mai sus în 410° 12. 152 „între ele. au aXkr\koxq cu sensul „părţile sunt specific identice între ele faţă de suflet în întregul său". 1076.

este evident că neexistenţa întru totul nici nu apare ca o lipsă de ceva. Pseudo-Iustinus (sec. IV d. E vorba de materie cu potenţialitatea de a lua o formă. I. După cl. I şi indicele terminologic. nimic cu sensul: absolut nimic. De aici deduce că forma este entelehia primă.Hr. aşa că textul de la 1.sfârşitul cap. prin realizare: evepyeia. 2. Mai jos „nici o fiinţă". pare-se. Pentru mai multă claritate. forma este entelehia. şi ea de Ar. contemporanul lui Meletius.. III d. v. cea pe care am tradus-o. ca primă entelehie: „cu nimic nu contribuie mai mult ca cei care spun că sufletul e o calitate. „Dacă lipsa de ceva există ca şi participarea la existenţe. în multe locuri. iar în al doilea rând actul. Trend. A: „Deoarece s-au expus pe larg părerile transmise de alţii despre suflet Ba: Deoarece cele transmise despre suflet. combate de asemenea definiţia lui Ar. adică substanţa (oboia) şi a treia combinarea lor într-un individ. aşa că ediţia a Il-a.) afirmă că Ar. (77) P. la Ar.. iar ce e veşnic în mişcare. arătând că. Met. chiar prima frază a suferit schimbări şi anume. 3 Privaţiunea este un factor care atrage forma ca o necesitate inerentă materiei. Paranteza arată partea introdusă ulterior de Ar. se ajunge la entelehie. fără conţinut. traducem şi textul primei ediţii când diferă în cuprins de a doua.G. pe care o traducem. Meletius (sec. Ba.2 .. nu se pronunţă. socotind-o ca o formulă logică. XII (A) 1070 611. ofcoev. v. B . Prima a fost revizuită în multe părţi. 64.Hr. Deci. Ar. este nemuritor. în locul parantezei urma cap. dar întregită. Numai dacă prin ajungerea în acest stadiu s-a format deplin o structură bine limitată şi într-un grad care asigură informaţia într-un scop anumit. De pildă. în măsura în care fiecare dintre înaintaşi s-a ilustrat. Sunt deci trei faze: materia nein-formată. Nemesius. adică o categorie bine limitată. nota 16 la c. s-a expus pe larg. care ţine să fixeze bine noţiunile pe care avea să le discute. însă ştiinţa este anterioară actului.Asupra simţirii unor plante. materia cu potenţialitatea de a primi formă individuală. e cea completă. o anumită şi unică formă. 2 „Gen anumit**. CARTEA A DOUA Pentru text avem două ediţii.) a pus cel dintâi chestiunea privaţiunii. cum participă materia la privaţiune şi totuşi să nu existe printre existenţe?** 4 Despre entelehie. nici nu participă la ceva. e introdus ulterior de Ar. După Theiler. 1296. le denumeşte A. deci sufletul este nemuritor. ochiul este dintr- . v. şi B ultima revizuire. definind sufletul o entelehie contribuise nu puţin la părerea celor care cred că este o creatură a firii. Platon însă spune că e veşnic în mişcare.

De aceea el discută pe larg noţiunile de: voit. 177* 24. voinţă şi libertatea ei. 8 în epoca prebizantină s-au dat multe definiţii care pornesc de la Platon. VIII. în Protrepticos. se conduce de idei platonice. la rându-le. Copilul are potenţialitatea să devină general. 1225? 11. dar parţial şi de unele aristotelice.un substrat şi o formă**. Hr. [v. iar alta cum ar fi contemplarea".. potentă şi realizarea acesteia. dar încă neactivă. potentă. EE. Corpul însufleţit are viaţa ca funcţie organică. principii pentru altele dacă sunt prelucrate tehnic. X. 31. 7 „Una ca o ştiinţă. ci se dezvoltă simultan cu corpul. de care face uz şi Platon. 255* 33. 64. comandă ca general. şi a lui Ar. Theaet.. cf. dar se adaptează cerinţelor vremii completând-o cu termeni aristotelici. Theiler (91). deprindere (hexis). VIII (H).. face deosebirea între ştiinţă.cit. Nemesius se alătură lui Ar. ce se enunţă despre substanţa primă. în multe privinţe. 560-561. ca să-i aduc la o aceeaşi singură formă de gândire şi să învederez că. şi Top. 56. de asemenea împărţirea aristotelică în potente vegetative senzitive şi raţionale s-a transmis prin el în scolastică. în fine. Această deosebire izvorăşte din teoriile socratice. practic şi altele. dar el exista înainte de a veni în corp. dar în cele mai multe principii filosofice sunt de acord** [Despre interpretare (77) P. (77) P. Gri-gorie din Nyssa îl defineşte astfel: „Suflet este o . Sufletul e în fiecare parte a corpului animalului. Sunt deci trei trepte spre entelehie: simpla potentă de-a face ceva.: „în dezvoltarea acestora nu voi trece cu vederea părerea lui PI. deşi ei sunt deosebiţi ca păreri. V.L. apoi îşi însuşeşte conţinutul potentei şi. 107 notă la 412 e22\. Corpul primeşte de la suflet mişcare. însuşirea potentei. dar el nu se confundă cu sufletul. Ele pot deveni. 15 şi urm. intelect. 197c.p. precum forma statuii e în fiecare parte a statuii. voinţă. Boethius (480-525 d. 40.. 104? 7.) încearcă o sinteză între Platon şi Ar. silit. activează. realizarea calităţii potenţiale. în concepţia despre puterile sufleteşti şi în cea privitoare la pasiuni. Deci substanţele sunt în genere corpuri dezvoltate în cadrul naturii. 106?. şi XII (A). Astfel se înţelege mai jos 417 30.. 5 „Acestea sunt principiile celorlalte".\13. (99) op.G. p. Sufletele nu se produc mereu prin transmitere (traducianism) sau prin creaţia anumită (creaţionism). mMet. Ar. Nemesius. în Despre natura omului. El admite că actul este anterior potentei. alegere. V9 12<P 34. ca şi Fizica.. 433]. 6 Este specie în sensul de substanţă secundă. Acestea sunt substanţele de care vorbeşte Ar. II.

543). V. iniţiind o putere vieţuitoare şi perceptivă de obiecte sensibile prin el însuşi. 1067 sq.G. substanţă (ouo*ia) vie. Toţi afirmă distincţia între suflet şi corp. Vasile cel Mare. 86 1. de simţire şi de naştere. G. . 1281 b. Ca şi Chirii din Alexandria. deşi se inspirase din Ar. ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. pe vremea lui Iustinian (475 . muritor. lucrează propriile sale lucrări". Se serveşte de un corp organic şi dă acestuia puterea de viaţă. gânditoare. cu un corp organic şi senzitiv. 47. neccrporală prin natura sa. el spune: „omul este un animal raţional. IV-VIII e dominată de Platon. nemuritoare. adică înzestrat cu părţi neomogene dar care ie armonizează. Nu are un spirit deosebit de el. capabil de cugetare şi ştiinţă". simplă. 3. Nu este conţinut în el. de neoplatonism şi de emanatismul plotinian.substanţă născută. Trupul şi sufletul ar fi naturi deosebite cu activităţi separate. 2. Sufletul este unit în întregime cu tot corpul şi nu parte cu parte. iar după lămurirea noţiunilor conchide: „el este capabil de cugetare şi ştiinţă pentru că prin învăţătură ni se adaugă artele şi ştiinţele". 64. invizibilă ochilor trupeşti. 101.: „un corp organic având viaţa ca potentă (ibidem 86. V. v. 100. Totuşi el defineşte sufletul după neoplatonici: o substanţă incorporată de sine mişcătoare v. De la această definiţie Meletius trece la o concepţie antropologică în tratatul Despre natura omului. dar. ci îl conţine. la care se adaugă misticismul lui Dionysios Pseudo-Areopagitul. fară formă materială. 1 1281 c). pe când fiecare organ în parte este alcătuit din părţi omogene. până ce s-a realizat o natură capabilă să le cuprindă pe acestea". Abia în sec. 9 „înzestrat cu organe". manifestând un deosebit interes pentru comentariile înaintaşilor cu privire la categoriile acestuia. întreaga epocă de strălucire patristică a sec. 46. care se foloseşte de toţi predecesorii săi. 29. aşa că numai prin voinţa divină s-ar fi unit într-o ipostază. în acest scop el va urma pe Porphyrius şi pe Aristotel. se remarcase Leontios din Byzanţ. Se vede că este neoplatonic din faptul că el socoteşte legătura dintre corp şi suflet ca nenaturală (ibidem 86.G. (77) P. IX Ioan Damaschin revine la forma logică a definiţiei aristotelice: „Sufletul este o substanţă vie. în Hexaemeron. de creştere. dar însuşirile acestuia sunt luate după Ar. precum şi caracterul de veşnic mişcător. urmează pe Platon în înţelegerea noţiunii despre suflet. după cum focul conţine fierul şi fiind în el. (77) P. (77) P. Mai târziu. spirituală. 1940B) deşi defineşte imediat ca Ar. Ioan Damaschin (47) p.

N. Completa actualizare şi realizare este şi cea mai proprie (icopicoţ) ca unitate de existenţă. IV (T) b. Mc. 1045b 18. Pentru Ar. 7. redând raţiunii precădere în tot ce nu contrazicea dogma. Aici se vede influenţa stoică. 871 1004). (94) 69. 72. deşi Clement citise pe Ar. pentru animale în genere şi cea pasională pentru toate vietăţile. 11). totuşi afirmă că este o formă (eidos) care se dizolvă simultan cu corpul. Voi lăsa pe Ar. 1. Hr. că a construit cuvântul entelehie şi a definit sufletul ca un corp pe care-l introduce cu un scop în materie. Definiţia prea largă a prilejuit şi necesitat un câmp liber pentru gânditorii din prescolastică începând cu Boethius şi Leontios din Byzanţ şi până la Descartes. ca o rază. p. 64). 72<f 17. 38(f 14. IV. Ideea apare şi în Met. tinde spre realism. 10. numai pentru om. IX (9). X. l-3.. Ceilalţi se contrazic între ei şi pe ei înşişi" (77 P. iar „a exista" IV (T). în Byzanţ) a alcătuit un tratat dialogat Despre nemurirea sufletului. Met. IX Ioan Scotus Eriugena. Şi sufletul este din afară (S^coGev). Dar pentru suflet admite trei părţi: cea cugetătoare. Comparaţia cu sigiliul în ceară se află şi în Despre naşterea anim. Rostul teleologic al părţilor plantei apare şi în Fizica. 28.. căci fiind o formă nu e nemuritor decât intelectul venit din afară (GupaGev). V (A) 2. XII (A). 45. din care menţionează un soi de peşte care ar avea inima (sediul activităţii psihice) în stomac (frg. II. El porneşte de la 10 categorii aristotelice şi consideră 10 . 326). care din exces de înţelepciune a înlăturat nemurirea sufletului. Despre sensurile lui „Unu". în sec. Cel dintâi care a făcut netă deosebire este fllement din Alexandria care afirmă că „principiul vieţii nu e tot una cu sufletul" (Pedagogul. Discuţia se poartă între Teofrast Atenianul.Ar.. unitatea psihofizică e subînţeleasă. 85. Axitheos Syrianul şi un Egiptean din Alexandria. 12 „Se spune cu înţelesuri felurite Unul şi a exista". 19& 25 şi Meteor. VIII(H). I. In Noul Testament termenul psyche = viaţă (Met. 20.I. După ce ne spune despre Ar. arată cum plantele trăiesc.G. Ştefănescu. 73. are şi informaţia că prin hrănire sângele devine izvorul seminal al omului şi seva vieţii. cea năzuit o are. Ioan 10. Tot de la Ar. şi ca metodă admite dialectica şi logica îndreptată spre cunoaşterea lucrurilor. căci nu-l are de la sine (oftcoGev) să-l lumineze prin intelect. trad.. deşi n-au organe în înţelesul cunoscut al cuvântului. Alcătuiesc o imitate" în altă concepţie decât a 17. iar nu a cuvintelor şi a termenilor. După ce scolastica ia în primire tezaurul interpretativ.. Aeneas Gazaeus (scrie pe la 450 d. Pedag. 11 . v. 1075b 35.

v. Iar dacă ar fi separată de această calitate. Ar. Care îl va poseda". când se va dezvolta viaţa din ele.tăişul . V.I. circulau încă ambele versiuni. intelectul percepând individualul. Dacă universaliile ante rem au o existenţă reală după realismul extrem. Themistius.. IX. Deci şi sufletul cu corpul formează o unitate. 10-l4). 14 „O secure" e secure prin forma şi proprietatea de a tăia.o denumire fără conţinut. în realismul moderat existenţa reală n-o au decât individualele (universalia in re). 31. II. VIII (H) 1043b 1). este corpul viu care prin organizare va avea un suflet ca un întreg. şi Mihail Psellos (sec. 74 -75. E. confundate.ar fi numai. adică nimic determinat. pe când nominalismul ajunge să se reducă la concept şi la cuvânt (universalia post rem). Aşa înţelegea. Met. Expresia e frecventă (ca în Top. în loc de „secure" apare şi aici în prima versiune „ferăstrăul". Met.. 13 De la 412b. Un astfel de corp poate fi sămânţa fiinţelor şi fructul plantelor./iar sufletul sa dispară. 17-413*3 se dezvoltă cele de mai sus. adăugând că există o proporţie între corpul organic cu membrele sale şi sufletul cu potentele sale. existenţele şi obiectele şi deduce logic prin abstracţie. Altfel e materie. Comparaţia cu „securea" e înlocuită cu cea cu „fierăstrăul" din prima ediţie: „Căci dacă substanţa lui naturală ar fi ferăstrău. XII Pierre Abelard (1079-l142) afirmă că după Ar. p. Numai mâna care poate săvârşi lucrarea ei ca mână e mână. p.substanţa ca un element constitutiv al sufletului într-o unitate cu corpul. Materia şi forma i se oferă lui combinate. Ind. ci numai au potenţialitatea de a deveni corpuri. Studii de logică. Hr. sămânţa animalului şi fructul plantei nu sunt nici măcar în potentă. Vezi Ath. de pildă. 17 Sufletul nu este separabil de corp fără ca acesta să moară.. E probabil că în sec. 13 xo TI tyv eîvou. dar acum ea nu este". 43. nota 113. . n-ar mai fi ferăstrău. (0) 1049* 2 despre plante şi animale: Despre naşterea anim. De asemenea potenţialitatea seminţei fructului este la prima fază cum ar fi oţelul brut înainte de a deveni ferăstrău (v. 101b 21 şi Met. percepe chiar natura. IV d. 59. aceasta ar fi chiar sufletul lui. în sec. ci o omonimie. VII (Z) 1036 . „. 736b 3 sq. Totuşi corpurile moarte.G.. Bonitz. (55). Fără calitatea formei . 31. socoteşte aceasta ca o cauză formală alături de celelalte trei cauze. luate atât aparte cât şi în întregul lor. Joja. Abia prin formă e comparabilă cu sufletul.

. Sufletul pune stăpânire pe corpul deja constituit şi-i conferă ultima sa perfecţie.XH^Hr. aşa că sufletul logic îl ştie Ar. 17. iată deci veritabilul principiu al individuaţiei. 996*. Ar..) care în tratatul său Despre suflet admite că numai intelectul este veşnic. zice Ar. între psihic şi biologic. „Şi cauza şi s-o pună în lumină". şi iarăşi în cartea a Il-a despre intelect. Ross. Se menţine în această expunere confuzia specific aristotelică. Exemplul cu dreptunghiul şi în Met. deci de o premiză sau termen mediu în definiţia sufletului. Trend. detaşându-se de el". 122. dar există trepte vitale ca mai sus 41 la 26 şi EN..x : b. dând ca exemplu definiţia trăznetului.... (P. Ar. mai aduce exemplul cu cvadratura unui patrulater. Dacă laturile dreptunghiului sunt a şi b iar x e media proporţională. „Membrele corpului animalelor. „Unirea materiei şi formei.. formula ar fi ab = x2 rezultat din a : x . VI. Aşa că există în cele însufleţite un suflet susţinător al corpurilor. se caracterizează prin câte o activitate vitală proprie ca: inima. Fiind vorba de cauza logică. 94a3 şi Met. adăugând că intelectul este nesupus pătimirii şi veşnic şi nemuritor .. „Cauză" apare ca termen mediu al unui silogism. ficatul. (H) 1044b13. e necesar să ne urcăm de la „viaţă" la cauza care-i organizează creşterea şi-i dă sensul şi scopul. 1098a 33. şi iarăşi în acelaşi loc unde e vorba despre părţile corpului zice: se pare că intelectul a intervenit din afară şi că este divin. pentru că nu cuprinde toate formele de viaţă. întrucât justifică concluzia. 19 „Prin viaţă". expresia generală. creierul şi celelalte . adică s-o exprime în definiţie. 1040-l076). . astfel că sufletul este necorporal". Deci este necesar ca potenţa susţinătoare a corpurilor să fie necorporală.. 279 stabileşte comparaţia cu o concluzie fără termenul mediu. zice că nu e nimic evident. Iar în cartea a IlI-a expune filosofic aceleaşi gânduri. deşi stoicii nu admit. nici compus. dar se pare că sufletul este de un alt gen şi că el singur e capabil să se despartă cum se desparte ce e veşnic de ce e pieritor. 113 sq. căci nimic din el nu se împărtăşeşte cu energie în activităţile corpului. critică definiţia lui Pion din Apollonia în Top. dacă nu s-ar arăta din ce cauză se ciocnesc elementele în aer. VIII. D. şi în Anal. I. (91) p.. Motivarea definiţiei e cerută de Ar. Dar de aici mai este evident că nici un suflet nu e cu putinţă să fie corp. Sufletul este deja o formă. 148* 27.G. II. vorbind şi despre potenţa teoretică. Plantele au viaţă (aici 410b 23). ca nemuritor şi separabil de orice corp. 21. . dar îşi păstrează propria perfecţie. independentă de corp pe care-l va informa la rândul său. W. 1. cf. nici simplu. La Euclid VI.

astfel interpretează Etienne Gilson în neotomismul contemporan (pp. 156-l57). Acest curent duce la o interpretare extremă în sprijinul stabilităţii dogmei. „Albertus Magnus şi urmaşul său Toma de Aquino au văzut valoarea de utilizare a filosofici lui Ar. aşa cum ar fi trebuit să fie dacă ar fi putut el însuşi să ducă opera sa la bun sfârşit" (ibidem, pp. 162-l64). Dar răspunsul fusese dat de Descartes care în materie de creştere a corpului animalelor porneşte de la scolastici, dar funcţiunile organice le explică organic şi oarecum mecanic, înlocuind astfel funcţiile atribuite sufletului de către medicina scolastică. Nutriţia membrelor şi generaţia sufletului animalic sunt deci altfel concepute. Omul este un ens per se, iar nu per accidens, din două substanţe eterogene, v. E. Gilson, Descartes, p. 431. 20 „în fine, micşorarea şi creşterea". Procesul de hrănire e mişcare ca şi celelalte, deci stau pe aceeaşi linie (ca subiect în text), mai ales că şi plantele au creşterea şi scăderea ca mişcări evidente (cf. 413b 5). 21 Numai focul se dezvoltă în sus, celelalte în toate părţile. Pământul tinde în jos. Textul în paranteză e adăugat ulterior de Ar. Cf. 404a 15; 434a 25;415b26. „Această aptitudine" e tocmai potenţa hrănirii şi se referă la organismele vii inferioare, ca şi la celelalte fiinţe muritoare. Ar. face aluzie la părerea că divinităţile nu se hrănesc şi trăiesc totuşi. El ia poziţie contra hrănirii astrelor, cum credeau unii stoici, Meteor., II 354b 34sq. Nemesius, citând pe Heraclitţ ne referă: „sufletul este ca o vaporizare din mediu umed, iar pentru animale sufletul provine atât din afară, cât şi din vaporizarea din ele însele şi se dezvoltă în chip omogen, (77) P.G. 40, 503. Aşa şi buretele, deşi se dezvoltă pe stânci şi se strânge sau se deschide, sau mai curând se umflă, cum povesteşte Ar., se aseamănă cu plantele, de aceea filosofii cei vechi obişnuiesc să le numească zoofite" (77, P.G. 40, 503-505). Tot Nemesius în cap. 3 porneşte de la Ar., dar le combină cu concepte mistice, astfel: „După Ar. potentele corpului, deci în genere ale celui organic, se spune că sunt simţurile. Potentele divine se adaugă strâns acestora şi orânduiesc o unitate după natura lor" (ibidem, 605). Rolul simţirii este accentuat de toţi scriitorii şi gânditorii epocii prebizantine creştine şi necreştine, dându-se precădere părerilor lui Platon, dar întregindu-le cu cele aristotelice, după care puterile vitale pornesc de la inimă: „Spiritul vieţuitor este conducător asupra creierului şi prin aceasta asupra organelor simţurilor şi asupra tuturor legăturilor care străbat corpul în toate direcţiile. De asemenea şi mişcarea pulsului porneşte

de la inimă", v (77) P.G. 64, 1108. Mai târziu Ioan Damaschin, urmând pe Ar., afirmă: „Simţirea este o facultate a sufletului care percepe şi cunoaşte lucrurile". în cele următoare analizează cele 5 simţuri, iar în concluzie se rezumă: „Facultăţile oricărei vieţuitoare se împart în facultăţi sufleteşti, vegetative şi vitale, v. (47) cap. 18, 102, 103. Abia în sec. XII scolastica intervenind în ştiinţa medievală, redă percepţiei prin simţuri rolul principal în cunoaşterea realităţii, căci admiţându-se unitatea substanţială a sufletului cu corpul, el simte, în acest fel, impresiuni care prezintă funcţia vieţii corpului şi care-i prezintă lucrurile nu în ele însele, ci prin raport la nevoile noastre corporale". V. (54) în interpretarea la C. VI, 12-l8, pag. 456 sq. Cu toată interpretarea tendenţioasă a lui E. Gilson, remarcăm totuşi (pag. 368) două concluzii: „1. Percepţiile sunt percepţii ca atare. Deci nu e eroare când spunem că le percepem într-un anumit mod. Eroarea începe dacă afirmăm că obiectele sunt în ele aşa cum le percepem. 2. Ele sunt prin raport cu noi şi cu organele noastre". 23 Ar. revine adesea asupra acestei deosebiri, ca în Despre tinereţe şi bătrâneţe, 467b13 sq. în Despre părţile anim., IV, 681 a 12 şi urm. un capitol se ocupă tocmai de trecerea fiinţelor de la cele inferioare la cele superioare. 24 „mai târziu", în 434a 22 şi mai jos b, 10 şi urm. 25 Chestiunea dacă se poate vorbi de suflete aparte sau de părţi ale sufletului este atinsă şi mai sus: 402 b 9; 411 a 30. Platon aşează partea raţională a sufletului în cap, pe cea a îndrăznelii în inimă, cea doritoare în ficat, ca în Timaios, 69 sq. Ar. discută aceste probleme şi în 429a 11 şi 438a 20. " Ar. se gândeşte la plante (ca şi 411 19) ale căror mlâdiţe şi muguri pot trăi separat şi să dea naştere la plante noi, chiar dacă sunt mutate şi replantate sau altoite; acelaşi proces se observă cu tăierea unor miriapode sau viermi, dar durata lor e limitată. 77 Reprezentarea aici e în treacăt amintită şi legată de simţuri şi dorinţă, iar mai târziu (417b 29) e tratată alături de senzaţie şi gândire. Plăcerea sau neplăcerea sunt legate de reprezentare deseori, ca în 403*7, 414b4, 431*, 13, 434b 2 şi Despre vise, 454b30. 28 „Intelect şi facultatea teoretică", e vorba de aceeaşi noţiune. Mai jos derivă din Intelect „opinia". Prin simţire se ajunge la o opinie, iar deliberarea asupra acesteia este, ca voeTv, funcţia lui Nous. în 414b18, funcţia dianoetică şi Nous se identifică. Această discuţie şi

introducerea ei aici s-a făcut când încă Ar. nu inserase în cap. 1 par. 413* 6 (Theiler). 29 De ex. Platon, Timaios, 69b. Deci Ar. arată că facultăţile sufleteşti nu sunt separate ca loc, ci numai ca raţiune şi funcţie. 30 Mai târziu, în ///, 12-l3 şi Despre părţile anim., IV, 10,687*2. 31 „...Şi prin ce simţim". Sufletul e dintru început factorul prin care trăim, deci el e principiul vieţii şi nu invers, [cf. Rodier (14) //, 216]. Astfel sufletul atribuie viaţa, e forma fiinţei vii. Deşi ştiinţa ca şi sănătatea rezidă în magistru sau medic, totuşi ele au în pacient mobilul actului şi activităţii lor. Dacă forma s-a realizat, din ea, şi nu din materie, izvorăşte puterea ştiinţei, ca şi a însănătoşirii.Platon ar fi zis: din ideea de ştiinţă şi însănătoşire. Pentru Ar. este o apexTţ (cf. 408*2 sq). Aceeaşi expresie în EE, II, 1219*19, unde aduce exemplul cu cismarul şi arta lui. 32 Nemesius regrupează ideile lui Ar. din Fizică şi Despre suflet, astfel: Există o funcţie naturală (cpuoiKov), una simţuală, una mişcătoare din loc, una doritoare, una discernentă, numind fizică funcţia nutritivă, care ajută creşterii şi creează funcţie genetică totodată structurând corpurile, v. P.G. 40,670 sq. Nu poate fi vorba de separare prin localizări cerebrale la Ar. Până în epoca modernă tomismul şi neotomismul s-au pronunţat 1. Că nu centrul cerebral creează funcţia, ci organizează centrul, 2. Există funcţii substitutive, căci alte funcţii alăturate împlinesc pe cele ale părţii organice alterate; v., între alţii: J. Maritain (73)p. 282, nota 1. 33 „Unui anume corp", adică a unui corp natural organizat într-o formă, în acest scop bine întregeşte Th. acau* ca substantivul lui Snij/oxov; v. şi 4 1 2 *16 şi 434bll şi urm. 34 Probabil e vorba de adepţii teoriei armoniei (Platon, Phaed. 85 sq.); „nici nu este un fel de corp": Ar. se îndreaptă contra materialiştilor atomişti (405*5), v. Despre tinereţe şi bătrâneţe, 467b13 şi simultan în Despre părţile anim., II, 652b, 8 şi urm. 35 Corespunde cu 412*16 şi critică pe pitagorei, ca în 407b21. 36 în II, 2,413*31 şi b32. Acest capitol - 414b19 formulează din nou 4 1 3 bll -414*3. 37 • • ♦ Năzuinţa (ope^u;) are, cum vedem, trei specii: dorinţa, impulsul şi voinţa deliberată în vederea unei hotărâri. Dorinţa este oarbă, neraţională;

impulsul este nejudecat, voinţa deliberată compară raţionamentele şi alege. Senzaţia trezeşte toate aceste subspecii de năzuinţă. 3g „...este simţire de hrană"; numai accidental senzaţia în genere este senzaţia hranei, vezi 434b19, apoi EN, III, 111b*, 18 şi urm. Există două feluri de accidente: unele care se manifestă, altele care nu se manifestă în lucruri sau în fiinţe: Met., V (E) 30,1025*14; Topica, /, 5J02°24 şi urm. şi altele care se menţin, dar nu fac parte nici din esenţa nici din definiţia obiectului: Met., III(B) 1,99? 20 şi An. sec. 83, b19. 39 Despre putinţa de a-şi reprezenta la diferite vietăţi ca şi în genere despre importanţa reprezentărilor Ar. se preocupă în par. 415*11; 433 29,434*5. 40 De la 413bll - 414b20 se face ierarhizarea potentelor sufleteşti. Se pot confunda părţile cu puterile sufleteşti caîn413 13;o noţiune generală (Xoyoq) despre suflet nu se poate formula, deşi în cap. 1 a fost tocmai de această părere. Dacă există o ierarhie de gen, unul anterior, altul posterior, nu se poate formula logic o definiţie (b28-32). Ar. critică astfel pe Platon ca şi în Met. III(B\ lltf6, sq. şi EE, 1218*1 f. Tot aşa o anumită facultate inferioară a sufletului e cuprinsă, ca potentă cel puţin, în cea care urmează. Deci suntem nevoiţi să ne preocupăm de fiecare specie de suflet, deoarece orice specie inferioară există fără cea superioară, dar aceasta nu poate fiinţa fară cea inferioară. 41 Percepţia este un fenomen trezit de obiect. După interpretarea lui _Mihail Psellos: „sufletul vegetal este lipsit de simţire, ca şi legile fizice care sunt fără părţi (unitare) şi din această cauză necorporale, căci în fiecare parte a seminţei sunt aceleaşi raporturi naturale de indivizibilitate, cum sunt şi facultăţile: hrănitoare, dezvoltătoare şi conformatoare", (77) PG. 122,1045. Acelaşi autor conchide mai jos că numai sufletul logic e nemuritor (1048) şi apoi continuă cu ideea creştină. „Pronia îngrijeşte nu numai de existenţa noastră, dar şi de buna stare în genere" (1052). ,animalele neraţionale mor cu totul, căci n-au raţiune nemuritoare, deoarece moartea este şi mai puternică decât sufletul lor" (PG 85,989). Această concepţie a dominat permanent în Orientul bizantin. După Ar. şi Thoma de Aquino, omul este cel mai perfect dintre animale şi cel mai imperfect dintre spirite. V. J. Maritain (72), p. 332.'

Revine şi mai jos 419bl. Despre lipsa (privaţia) putinţei de mişcare din loc, v. 410 19. 4j în c. III, 4 - 8 . Aici observăm că intelectul teoretic se află alături de gândirea discursivă (8i<xvoiot), ca şi în 413b, 24. Nous = potenţa teoretică alături de potenţa miei opinii, cum avem noi mai sus 408b,25. „Strâns legate de ele", adică de esenţa lor (Themistius, 49,15 şi Philoponos 263,13) „şi apoi celelalte", adică particularităţile neesenţiale, accidentale, datorită unor condiţii speciale de viaţă, ca boală, lipsurile de tot felul etc. Ed. I. „căci faptele şi activităţile sunt potente anterioare după raţiune, şi mai mult decât acestea, trebuie definite mai întâi obiectele lor". . „Despre hrană şi despre procreaţie", întrucât sunt activităţile cele mai strâns legate de natură şi de menirea fiinţelor. Ar. priveşte aici latura socială mai mult decât pe cea instinctuală a acestora; v. H.A., VIII, 58?5. 47 Ar. revine asupra ideii în H.A. VIII, 58^,24, Meteor., IV, 38(fl4. Despre naşterea anim., II, 735°17, Polit. I, 1252*30. „Să participe la eternitate" prin perpetuarea speciei (eiob^) ca şi Fizica I, 192? 18. „Ca număr" e continuarea vieţuirii ca individ, imposibilă pentru vietăţi. Şi Platon relevă aceasta în Symp. 206* şi Legile 721 . Ar. aminteşte de perpetuare în Despre naşterea animalelor, II, 731 31 şi Despre generare şi distrugere, II, 338r12 şi urm. 49 „Pentru care se face ceva". Ar. admite mersul către ambele scopuri, unul servind ca mijloc pentru celălalt. Scopul în sine e de valoare universală: binele, fericirea; scopul imediat, ca realizare pentru cineva anume, confirmă şi asigură mersul către scopul final. 50 începe o lungă paranteză - 416*18, care întrerupe discuţia despre sufletul vegetativ. 51 „Sufletul este cauză" pe lângă funcţia de mişcare, scop şi substanţă a corpului însufleţit, care fiinţează numai ca o potentă. Substanţa este socotită cauza fiinţei, v.Met., VII (Z)1041b 26. într-un corp însufleţit cauza fiinţei şi substanţa se contopesc. Sufletul este principiul fiinţei şi vieţii (TOU p(bu). Totodată, este raţiune şi entelehie ce există ca potentă. 52 „Sufletul este cauză şi ca scop final". Sufletul fiind formă, forma aceasta este cauza existenţei sale. în fiinţele vii existenţa este identică cu viaţa lor, adică esenţa lor este cauza vieţii lor. Scopul final sau ultim este tot sufletul, căci are misiunea să lucreze în corp
42

Pentru Platon (Phaidros 245c) sufletul era izvor şi principiu al mişcării. 56 E vorba de Heraclit şi şcoala sa. 5. II. 46f*2.1071b. Ar.. somn. şi Despre mersul animalelor. 63&12.şi o imagine în simţul intern". VIII. sau schimbarea şi creşterea. II. 202. 290). devine în chip imaterial obiectul a ceea ce e percepţie. nimic nu trece de la sine şi prin sine de la potentă la act şi viceversa. 705h6. prin calităţile lor active. Despre părţile anim. 5 care urmează). i. cf. 23. 46&. IX (Q).30. deor.20) v. Fizica. III. v... „Cum este în Univers". în timp ce se produce. 25f*6-% şi Met. 641 6. 57 „Pentru filosofia scolastică. Felurile de mişcare apar şi în Despre părţile anim. 15. 268 . 11 şi 12 şi lecţiile 22.. De nat. V. dar nu o uzare c a într-un proces mecanic. este deci un motor imobil. p. deci ca scop imediat pentru desăvârşirea scopului ultim (v. (93) p. 2. 14. 9.. 4. pentru că el însuşi e veşnic în mişcare. 5-22 şi Despre suflet. Acesta este şi scopul ultim. 198h 10.. P. Fizica. căci tot ce se mişcă e mişcat de altceva. II.20. 24 la Thoma de Aquino (73). 16.. 59-64. 706* 4 sq. Despre viaţă lungă. Schimbarea este o adaptare pentru percepere cu păstrarea substanţei şi relaţiilor naturale ale organului de simţire. Scip. dar există considerând Universul ca întreg în raport cu noi. care determină şi pun în act simţul. Deci motorul e realmente deosebit de obiectul său. Despre tinereţe şi bătrâneţe. Siwek. II. I. (Trend. intenţionată). să imprime simţului (purtare sufletească legată de materie. corpurile. adică în sine. IV. dar o face să lucreze într-un mod superior materiei) o similitudine psihică (imaterială. încep prin a lucra asupra organului de simţ şi prin mijlocul acţiunii lor fizice asupra organului. prefacerea. 53 „Primul imbold" al mişcării porneşte de la suflet. 8. v. deşi mai înainte o atribuise şi pământului. 54 „Senzaţia se pare că este un fel de prefacere" (vezi şi cap. Heraclit a influenţat pe stoici. căci în amănunt lucrează prin scop restrâns numai la o fiinţă anumită. Prin influenţă directă organul suferă o schimbare. Ar.întocmai cum natura lucrează in tot universul. între ele însele..24. mai jos 1. 6. 686*y 34. V 226*16 şi în Cicero. V. 192b. dar nu se mişcă. Dovada acestui fapt este că sufletul foloseşte corpul ca un instrument al său. Nu există sus şi jos când e vorba de poziţia organelor fiinţelor luate individual. chiar Fizica.1050b şi în XII (A). Despre părţile anim. consideră însă că el pune în mişcare. Ideea exprimată aici restrânge cauza numai la foc. Cicero. el este deci cauza iniţială (principiul) diferitelor specii de mişcare: mişcarea ca deplasare. Fiz.

Aşadar. Met. 3. [V. dar în al doilea stadiu. 6 * „Hrana. P.. care e şi ultimul. leagă firul despre sufletul vegetal întrerupt prin paranteză.. I. iar nu la Waţă sau la suflet (v.. 7.6*. După Ar. Numai Anaxagoras nu împărtăşea această idee. deoarece pot semăna cu ambii părinţi. Ar. v..se hrăneşte cu asemănătorul". Numai aşa se explică creşterea. Animalul se hrăneşte perjtru că posedă esenţa vieţii şi e •nsufTeţit. cauza asociată e totuşi cauză necesară. în primul stadiu. VIII. Siwek (89). Cf. în al doilea stadiu.. Categ„ 7. Despre generare şi distrugere. întrucât e însufleţit şi nu accidental: „însufleţitul** şi „hrana" sunt corelative.Să socotim. dar nu cauză absolută ( ă nXwQ). Teofrast. deci nu e o dovadă. dar e mai sigur să spunem că numai elementele se ajută prin contrarietate ca unul să fie hrana celuilalt. „. Despre generare şi distrugere. dar nu e singura şi absoluta cauză. 59 Ar. în adevăr. apoi aici 405b14 unde „asemănătorul cunoaşte pe asemănător". 61 E vorba de cele patru elemente ca şi de compusele homoiomere. în adevăr. P. Acum e vorba de obiectul însuşi care serveşte ca hrană.323 .. şi 415ft27). (27) Fizica. în felul acesta se rezolvă aporia de mai sus a. E vorba tot de Empedocles şi Democrit.şi de altul". când alimentul nu e digerat. 26(t29. cu privire la hrănirea şi creşterea prin asemănător şi câteodată printr-un lucru deosebit. Asemănarea între părinţi şi copii nu e constantă. la corp se referă hrana. este însufleţitul'*. pentru un contrariu hrana este contrariul său şi totul sporeşte când un lucru devine la fel cu altul. critică pe Hipocrate după care generarea e o dedublare a fiecărei particule a fiinţei vii. VIII. contrariul alimentează contrariul său. 60 „Acelea": e vorba de contrariile care satisfac cerinţa de a ajuta la creşterea reciprocă.. când începe asimilarea propriu-zisă. se pronunţă şi în Fizica. p. Este numai instrument în mâna motorului... Apoi s-ar cuveni ca dintr-o fiinţă să ia naştere caractere a două fiinţe. 29. organismul asimilează ceea ce şi-a făcut asemenea în primul stadiu. 62]. 210]. tl3. B. A. asemănătorul hrăneşte pe asemănător. 62 „. Ar. 1. „. v.. Fizica.Focul este o cauză asociată cu susţinerea fenomenelor vitale. 322*3.întrucât este hrănit. factor al procreaţiei". generarea are loc 58 . p. Numai astfel se poate ajunge la creştere. 63 „Inacţiune" (argia) e cuvânt al şcoalei sale. iar nu motor [v. 36&30. deci corpul este hrănit..

68 „Sufletul primordial**. adică ajută la .. din paranteză. v. şi 410*25. 465b5. şi Fizica. v. v. Orice fiinţă poartă în sine forţa spre desăvârşire. de vieţuitorul dotat cu o potentă. şi Despre simţire.722b şi urm. Desigur. II. 18. Siwek (93). Despre naşterea anim. 12. 652b10. v. ele nu s-ar putea influenţa. Senzaţia în sine nu există în act. Despre somn şi vise. 73 „Nu se produce şi o senzaţie a senzaţiilor*'. 23. Asemănătorul nu poate suferi prin asemănătorul său. ci în mare parte. trebuie să fie în parte asemănătoare şi în parte neasemănătoare. VII. Femela contribuie cu materia. căci nu se realizează decât prin afectare externă. masculul cu forma. Percepţia realizată când simţul suferă ceva. 86-87 şi notele. I. 323 b. adică îl realizează. 22*11. v. v. 1. Aşa au interpretat: Themistius 53. Despre tinereţe şi bătrâneţe. Dar lucrurile pot fi neasemănătoare ca specii compuse. 420b20 şi apoi Despre păr file anim. rece. Despre generare şi distrugere I. care dă materiei o impulsie orânduită după legea sa.Totuşi ea ajută la mistuire. Prima orânduire trebuie să realizeze ciclul ulterior al evoluţiei printr-o lucrare proprie. Paul Siwek. adică treapta cea mai de jos a sufletului. 46?12. ci numai ca potentă. P. Ea provine din sămânţa care n-are părţile sale în act.12 şi urm. 740b31.. 71 Aici 415b24. 72 Asemănarea nu e necesar să fie completă.. 454*9 şi Protrepticos. Despre naşterea anim. 81 şi nota. e vorba de însufleţit. 771h. Văzul se aseamănă cu inflamabilul. Despre naşterea anim. iar ele sunt compuse din elemente care sunt sensibile numai în act. şi 418" 8. 723*.16. Sunt neasemănătoare dacă sunt depărtate între limitele aceluiaşi gen. unde îl citează pe Democrit. IV./?. căci dacă două fiinţe ar fi întru totul asemănătoare. pp. Prin elemente devin sensibile calităţile pipăitului: cald. v. Deci. 70 Tratatul Despre hrană e citat în Despre somn şi vise. II. . v.20. 330*26). I18. Despre căldura înnăscută v. cea hrănitoare şi apoi ca cea procreatoare. ci numai în „potenţialitate" v. Sunt asemănătoare dacă aparţin aceluiaşi gen. 44. II. deoarece organele sunt afectate totdeauna de obiecte. 7-22. deci contrare. umed (V. celelalte numai accidental. Despre generare şi distrugere. II.printr-o adevărată producţie.20. dar nu coruptivă. l. „Aşa cum este** în esenţa lui.IŞ^J că^acţiunea obiectului extern trezeşte şi pune simţul în acţiune.. 738. Afecţiunea e o alterare. 474*27. (93). II. uscat. 69 E vorba de căldura înnăscută sau vitală.73f9 l-l9 734h.32 şi Philoponos 288.

continuată la trepte superioare prin asimilare. ca factor permanent şi creator.. în adâncime ca să ajungă la o hexis (deprindere) şi apoi. Deci nu simpla „învăţare" a principiilor este factorul hotărâtor. 26. Cât timp lipsea cap. Materia e în sensul din cap. 429b7. Met. Am admis în loc de aXXoicoGeîc. apoi 430a4 de comparat cu Met. 1087a 18.Acum în general despre ele" ca în 426". 6. 1050a12. cf. Această „învăţare".. prin acţiune la entelehie. duce la deprindere (hexis) şi apoi prin acţiune. Despre .V (A) 1022b25. 19. Aşa e şi cu sufletul senzitiv: există ca potentă şi numai când e afectat „se aprinde". IX (6). Acum se ocupă mai amănunţit cu deosebirea dintre potentă şi entelehie. Ajungerea la starea de intuire speculativă exprimă exerciţiul real al ştiinţei ca şi mai sus 417a5. Acum. susceptibil de însuşit de către om: cf. Fraza „însă fiecare ceva din afară" (1. 76 „Cum am spus" mai sus 416b7. 77 „. 417 b 3 şi întregul context. dar de aşa natură încât modifică structura organică sau pe cea intelectuală a subiectului. 80 „Făcându-se astfel". în loc de două trepte se disting trei trepte spre entelehie. ci chiar trecerea de la hexis la entelehie.. cf. celelalte nu ard prin căldura organică. Sunt doua paranteze care nu se ştie dacă pot fi atribuite lui Ar. 78 „Genul şi materia": potenţa ca gen rezidă în om ca atare. III. Lucrul depinde de voinţă. (Theiler). la entelehie.. adică asimilarea de cunoştinţe. v. Ele au valoare explicativă.dar îi cunoaşte funcţia gramaticală în toată amploarea ei. dacă i se prezintă. 28.desăvârşirea ca trup şi suflet a întregii naturi a fiinţei însufleţite şi mai întâi la om. materia este însuşi conţinutul ştiinţei. pe âX\oi(dQr\<j6\i£vo<. Acest lucru se realizează prin actualizarea tuturor potentelor fiinţei sufleteşti. Această trecere şi prefacere a fiinţei sufleteşti a omului „învăţat" n-are încă un nume potrivit. 1048b.26-28) este în paranteză la Torstrik. căci aceasta nu operează schimbarea. şi Fizica. 33.. A7//(M). 74 Focul e ca esenţă arzător şi n-are nevoie decât să fie alimentat. IX (0). cf. mai jos. căci exprimă năzuinţa de a se schimba spre mai bine prin acţiunea unei „alterări" salvatoare. astfel s-ar consuma pe sine şi nar mai exista focul în act. 8 „învăţare". 414a 26. se mulţumea cu deosebirea dintre potentă şi realizare. Urmează apoi continuarea de la 416b. 79 „Că acest lucru este A". I. adică nu lucrează cum ar trebui. 1 201h 31 şi Met. nu numai că-l recunoaşte -ar fi ca o simplă senzaţie .. şi Met. întregul context suferă din cauza unor lipsuri. adaus ulterior.

Ce poate fi gândit stă în suflet numai ca potentă (rămăşiţă din teoria reamintirii lui Platon). 208a). Despre consolidarea cunoştinţelor prin repetiţie cu folos nou trata şi Platon (Symp. 189^5. prin distincţia între potenţa şi act. 85 „Cu alt prilej" în III. 287. ca efect. 83 Perceperea realizată prin senzaţii felurite se întregeşte cu contemplarea activă. deci când interpretează. Siwek (93) p. . când acţionează. VIII d. Sec. Ideile generale se formează. Dogmatica (47). 202h5-7.procesul de învăţare în acest sens. 84 „A celor generale". III. 82 „Lipsa de preocupare". Ar. I. Deci prin perceperi şi organizarea lor se dezvoltă ştiinţa până devine o formaţie..Hr. 82. Spunem iarăşi că filologul este filolog şi în putere şi în act. vede mai curând în corp actualizarea sufletului". adică „ignoranţa" e o stare de aceeaşi categorie ca şi ştiinţa". 3. Trecerea de la o stare la alta e un fapt de voinţă cu ajutorul unui învăţat în stare de entelehie. observăm că potenţa are două stadii: ca simplă capacitate şi ca potentă de a lucra după studiu şi pregătire (hexis) şi în acest caz este entelehie. V. Spunem iarăşi că este filolog în act. în Orient a dominat Platon. A instrui pe cineva nu e identic cu al învăţa.) se revine la Ar. Abia cu Ioan Damaschin (sec. I. în putere că poate să interpreteze. o stare (hexis). Tot ce e pozitiv e realizarea mişcării în fiinţa pacientului. aici 429b9 şi Fizica. şi în Fizica. 8?*37. unde sunt arătate cele trei trepte spre entelehie. Spunem că sugaciul este filolog în „putere". 122 la urmă. (73) p. adică cu ştiinţa în acţiune. p. Deosebirea între percepere şi ştiinţă se face de Ar. în epoca modernă s-a reluat chestiunea: „Teoria bergsoniană care se mişcă întruna în jurul noţiunilor de potentă şi act.: în loc de a vedea în suflet actul corpului vieţuitor. La Ar. Fizica. apoi aceasta trece la acţiunea continuă şi activă (energeia) stârnită de obiectele externe. Anal. V. în act că are cunoştinţa gramaticii. căci are facultatea de a învăţa şi de a deveni filolog. fară să reuşească a le formula şi a le folosi în mod raţional. VIII (H). apoi 10-21 şi P. dar nu interpretează. cap. însă. ne-ar putea apărea până la un punct de vedere ca o inversiune a doctrinei lui Ar. expune procesul învăţăturii ca pornind de la învăţător (agent). pornind de la simţuri. V. 4. 255a33. pornind tot de la „ignoranţă". în aceleaşi condiţii ca şi generalităţile perceptive. în două moduri se zice că ceva este în potenţa şi în act.

5. 437*9. 1010h. realizându-se în act. potentele devin ele însele entelehii. aici III. deci.. 428h. 452*7 se percepe şi timpul ca şi în Despre vise. şi 42ia12\43&29. 458h4. iar nu şi cele care pot fi numai prezumate prin discernământ. în primă ordine (7Cp(6ico<. 51 începe cu văzul. altă funcţie psihică. face deosebire. apoi gustul. Platon în Timaios 6i şi urm. a 86 .10. 106. Ar. începe studiul simţurilor. Exemplul şi în 425*. 87 „Sunt în şi prin ele însele" ca obiecte sensibile. aici este vorba de corpurile fosforescente. IV (T). Scepticii au lansat ideea înşelării simţurilor despre care Ar. în tot cursul acestei discuţii cuvântul GA'CTGTJCTN. 7-l1. neted-aspru. 419*. Anaxagoras şi Diogenes din Appollonia nu păstrează o anumită ordine. Se percep deci numai calităţile şi proprietăţile care cad sub simţuri. Cu 1. greu-uşor etc. „prin sine" cu aluzie şi la fosforescent. 26 şi în Anal. dar albul e perceput ca atare în primul rând. 1 După Essen şi Theiler. Percepţia calităţii este strâns legată de o anumită substanţă. Siwek (93). înseamnă: simţ. p. frg.22 apoi Despre simţire. discută în Met. El gândeşte că orice simţ operează printr-un intermediar ca să ia contact cu obiectul. începe cu pipăitul. Teofrast (Despre simţire) urmează ordinea lui Ar. 1 şi 2. fosforescentul. Democrit urmează aceeaşi ordine. Auz şi Miros sunt apa şi aerul cu structura lor specifică (418b.442*4. însă numai în obscuritate. 11. 8l\ 25. mirosul. Pentru Văz. insistă şi asupra fiziologiei organelor de simţ. „Fiul lui Diares" numai accidental şi prin coincidenţă e alb. Ei pun punct după „se va lămuri pe măsură ce înaintăm în expunere". văzul. în care nu se înşeală decât împiedicat de alt simţ. potentă simţuală şi activitate perceptivă. uscat-umed. numai în Phileb. adică noţiunea generală pentru ce este vizibil. V. Sec. 451*17. Despre percepţiile accesorii tratează o dată cu simţul comun. iar nu ca substanţă. vizibile în întuneric (mai jos şi în 419*3). Pentru Gust şi Pipăit carnea însăşi este intermediarul.. v. Pipăitul percepe calităţile: cald-rece. 1010h14]. în Despre simţire. auzul. Dar în primul rând culoarea este vizibilul. cu văzul în cap. Ar. Cele două stări corespund dar trecând la activitate. în afară de culoare mai e vizibil. P. 83\ 5. Calităţile în sine nu sunt separabile de substanţă. 14.4 şi urm. şi cea dedusă sau dobândită. Deci culoarea este. II.Trimiterea la 41^. III (B). în Despre memorie. 92 Numai culoarea face ca un obiect să fie vizibil. Despre obiectele comun sensibile citim şi aici 425*. între percepţia directă şi naturală. întro anumită structură. 45(f9. 33). [Met.) factorul vizibilităţii. Democrit. 90 Ar.

Deci culoarea este suprafaţa unui corp solid. I. III.424* 17-24. Ca şi ea. 95 în aer şi apă există o anumită natură. Esenţa culorii constă în schimbarea calitativă în lumina însăşi care. 12. >H<f23.425* 22-24 ca şi II. . s-ar putea da o lămurire dacă pornim de la principiul ei. „Ce este plăcerea în esenţa şi calitatea ei. UlalT). despre care Ar. dar nu o absorbţie ca la hrănire. de aceea produce lumină necolorată.29 se accentuează că lipsa activităţii de luminare (ca privaţiune) e întuneric. V. După Ar. ori în ce clipă ar fi considerată. Această natură există în soare şi în „corpul primordial. n-are nici o lipsă şi n-are nevoie de nimic ulterior care să împlinească specificul ei. Transparenţa sau diafanul este o natură comună a apei şi aerului şi lucrează ca intermediar între obiectul vizibil şi ochiul omului. Pentru Ar. Plăcerea se . deci numai obiectele întâlnite îi dau culoare şi anume culoare lor. Este Eterul. care conţine în el diafanul. De aceea nici nu este o mişcare". în act fiind. viziunea se pare că este. III. P. ca esenţă. considerându-l ca al cincilea corp. 428h2 şi 43<f30. ca şi apa în anumite cazuri. simplă sau combinată. esenţă sau element. 96-97 şi marjos III. 94 Diafanul ca atare în act este lumina necolorată. formală. Dar aerul. culoarea este uita diafanului într-un corp determinat". „o natură şi potentă comună. Procesul e o trecere calitativă. căci pătrunde în orice corp compus. dar care există în aceste elemente": Despre simţire. 2. este şi un vehicul. I.«seamănă în această privinţă cu viziunea. tratează în Despre cer..) aflăm indirect din EN. Siwek (93). este însuşi diafanul în act. Ca esenţă diafanul e o natură şi o potentă încărcată cu foc. care nu e divizibilă. Materia sau substanţa aceasta serveşte la constituirea sferelor cereşti. pp.. corpurile sunt capabile să aibă culoare în măsura în care conţin în ele aer sau apă. Despre simţire. Şi în viziune procesul este acela care face din neasemănător un asemănător. A7(K) 1174* 13-l9 prin comparaţie cu plăcerea (rjcovfj). şi abia apoi culoarea. Este un ce întreg şi nu se poate ca într-un anumit timp să aibă cineva o plăcere al cărei specific să se desăvârşească prin devenire într-un timp mai îndelungat. Eterul încălzeşte stratul de aer înconjurător şi-l aprinde (Meteor. v. Organul văzului. percepe culoarea. în senzaţia vizuală. 270b21 şi-l denumeşte „primul corp". cu mişcare circulară". un act desăvârşit. el se află prezent acolo înainte de compunere şi nu poate fi exclus. Despre viziune (opaai<.

Aparent banală. tot acolo.. ci numai prin prezenţa calităţii lui ca hexis. Cu aceasta Ar.460h20-22 şi urm. pe când. căci lumina prin esenţa ei pătrunde pretutindeni. unde îi e locul. contrazicere în acest punct. dar din cauza vitezei nu le observăm. 102 Cercetarea de care e vorba nu s-a păstrat şi nici nu e tratată în Despre simţire. 99 Empedocles [Diels (51) 31A 57] e criticat pentru că concepe lumina ca un corp. despre undele focului aprins. Cu focul se petrece invers: numai prezenţa lui. Luminozitatea nu este foc (cum credea Platon. Ele fac parte din acelaşi Kcn. 43?* 6. lămureşte astfel: . exprimă că întunericul este diafanul ca simplă potentă. deşi altfel în Despre simţire. după Ar. 97 „Nu pot fi două corpuri în acelaşi loc" . mai mult sau mai puţin. 2.. atât de la ochi cât şi de la obiect. critică pe Empedocles constatând în Despre simţire. ca şi mai jos I 28. Senzaţia de lumină se produce. Timaios. Iluziile suhţurilor după Ar. 43b*4. ci o transparenţă activă: Despre simţire. 436* 25 şi urm. se datoresc prelungirii impresiilor primite îndelung de la un obiect exterior.întunericul. ca să restrângă oarecum prea categorica exprimare a acestui cuvânt"." „Focul de sus" este o specie a prezenţei de foc prin i are se emite lumină în spaţiul infinit ceresc.3. ele trezesc senzaţia de lumină. după el. Spaţiul înconjurător de care e vorba este cerul însuşi. se numeşte mai cu dreptul „văzut cu greu" decât invizibil. ea este o prefacere (dXXoicoai(. Aceste emanaţii sunt emise de către soare şi trecerea lor prin spaţiu se face într-un Innp relativ lung. dar niciodată desăvârşit. 43<f20. Despre vise. v. „există întunericul ca privaţie în act. Obiecte fosforescente sunt citate >i în Despre simţire. 1 „Care împrăştie lumină". însă nu prin prezenţa corporală a focului. aşa-numita sferă concavă a lui Empedocles. nu contradictorii. 43 7b 5. ideea lui Ar. 1 „Greu vizibilul" ca şi 422*20 şi urm. iar nu şi corpul. 45h şi urm.). . ca lucrare şi calitate. Trend. Despre simţire. El e veşnic în act. Raportul dintre întuneric şi lumină este acelaşi dintre ignoranţa ca ştiinţă potenţială şi posesiunea ştiinţei. căci sunt contrarii. prin întâlnirea emanaţiilor luminoase care pornesc simultan.constant principiu la Ar. Deci el crede că mişcarea luminii este o translaţie (q>opa). care în realitate nu e niciodată absolut ci este pătruns de o lumină uşoară chiar pe o noapte cât de întunecoasă. nu se exclud.„Acolo este şi obscuritatea". e în act. 1*1 pai tul ne poate înşela mai mult decât văzul. Nu este corp şi nici emanaţia unui corp.). 442*23.

Ar. V. 104 Transparentul se extinde cu aceeaşi intensitate şi continuu. există. Când un obiect e alb.103 Prin esenţa sa culoarea stârneşte în diafan o schimbare calitativă. E necesar un contact. Democrit învaţă că vederea ar fi completă şi perfectă. ochiul ar fi de prisos şi dacă n-ar fi ochiul. 438b. (P. dacă spaţiul între noi şi cer ar fi un vid complet. XIV este secolul criticii aristotelice. 63. Aşa că nu există posibilitatea întreruperii . dar nu se opreşte la suprafaţa ochiului. urmează că fiecare din ei este generat. adică neîntrerupt.G. împreună cu cele cinci simţuri. iar nu în act. Prin Wilhelm d' Occam se pune principiul intuiţiei directe şi se dă ca exemplu văzul. iar simţurile corespund unor anumite elemente: văzul cu focul. auzul cu aerul. alcătuiesc un complex armonios. de la obiect până la organul vederii. cu un intermediar între obiect şi fiinţa perceptivă. Căci ceea ce este fară cauză nu poate fi cauza". 5-l6).eşti factori. care. Numai cunoaşterea intuitivă ne aduce la acest rezultat. mirosul cu vaporii lichidelor. se vede. 15). 252. V. pipăitul cu pământul. dar deoarece fiecare este necesar din cauza celuilalt. sau daca un lucru care nu există.3. v. soarele ar fi de prisos. El scrie: „Dacă n-ar exista soarele. nu există. Am putea vedea cel mai mic corp la cea mai mare distanţă. p. 1 Subiectul fiind în potenţialitate de a simţi. ci pătrunde până la cristalin care e încărcat cu diafan (Despre simţire. a se recunoaşte şi a se asigura prin cunoaştere experimentală. Prin opoziţie cu cunoaşterea intuitivă cunoaşterea abstractă nu ne permite să ştim dacă un lucru care există. gustul cu apa. Din cele următoare se vede rolul diafanului. III. Grigorie de Nyssa se conduce după comentarii la opera lui Ar. „Cunoaşterea intuitivă este singura poartă asupra existenţelor şi ne permite să ajungem la fapte. 251. 46. însă. nu numai condiţia ei. Raţiunea e asemenea divinităţii. Nu există deci vid într . în care ia naştere „mişcarea" calitativă pricinuită de culoare. 260. Renaşterea italiană porneşte de la Platon adăugând în fruntea facultăţilor sufleteşti raţiunea. Este clar că experienţa nu ne învaţă nimic din aşa-numitele „specii". Sec. privitor la geneza organului vederii şi la funcţia lui." Dar felul aşa de caracteristic cu care el foloseşte acest principiu aristotelic contra lui Ar. dar nimeni n-a văzut vreodată „specii". însuşi nu s-ar explica fără a recunoaşte. (55) frag. Marsilio Ficino (74). deşi n-admitea vidul. are nevoie de un obiect care e adevărata cauză a senzaţiei. critică pe Democrit pentru falsa concluzie la care ajungea.

revine şi în Despre simţire. p. 9 şi 10. aici spune despre foc. deci o modificare calitativă. 421b14. Cap. mai precis. ci numai transmite alterarea sufletului senzitiv. sunt animale care miros nu numai în aer.2 „Mai târziu". în locul .De către însăşi culoarea" nu e posibil. 1 „. 444b 22(citat de Trend. 107 „Focul se vede". deşi a prescurtat. chiar dacă nu respiră). De aceea trebuie să ndmitem că Themistius. Cuvântul pentru calitatea lor comună e neexprimat în limbă". (Iar cele acvatice miros. p. aici lipseşte partea a doua a frazei în care era vorba despre animalele acvatice. 113 Aici se presupune o lacună. ci şi în apă [Trend. Trebuie să ţinem seama că sistemul nervos nu era încă descoperit pe vremea lui Ar. cum constată Simplicius. 1.: . Intermediarul nu simte el însuşi. Hr. Abia în sec. 114 „însă mai puţin" e un adaos. După Trend. III î. deci prin vid nu se poate vedea nimic. 8: „După acestea trebuie să vorbim despre auz şi mirosire.. în Despre simţire. l-au descoperit medicii alexandrini Herophilos şi Erasistratos. pe lângă culoare şi fosforescenţă. întregită astfel de Trend. precum şi apa. 146]. 145]. a păstrat în întregime mersul gândirii pe care o reconstituie Torstrik astfel: „Intermediarul pentru sunet ca şi pentru miros este aerul. 110 *» „Iar afectul". deoarece şi apa este intermediar pentru sunet. Aici Ar. 442b29 şi urm. V. Transparentul ca potentă devine prin prezenţa focului transparent în act. care tocmai transmite imaginile. căci tocmai focul lucrează printr-o „prefacere" la schimbarea calitativă a transparentului. (12). elină. (11). cap. iar pentru miros există termen în 1. Ideea revine la Ar. 109 Textul prea alterat. Ar. 439*23 şi.intermediarului. fie el ochiul. o proprietate de a transmite prin unde impresia externă către organul de percepere. Deci îndată ce alterarea pătrunde în suflet ia naştere senzaţia. căci după Ar. adică mai jos aici. numai prin intermediul diafanului se poate percepe culoarea unui obiect.. [Despre simţire şi obiectele simţirii. mai ales că după U£V această a doua parte se impunea.) şi în Despre tinereţe şi bătrâneţe. după Torstrik. considerat ca al treilea obiect vizibil prin sine. sau organul olfactiv. ar fi insistat să învedereze că intermediarul nu e factorul hotărâtor în producerea sunetului [Trend. dar mai întâi să ne limităm la sunet şi auz".^icum din cele spuse este lămurit ce e văzut*. 470b9].

. aici şi în alte părţi. căci nu există vid în natură. . nemişcat). Pitagoreii defineau sunetul ca o lovire produsă de lupta aerului în mişcarea lui naturală [Adrast la Porhyrios: In harmoniam 7. ca şi după structura etimologică a cuvântului elin. 19. Aerul are nevoie să se mişte ca să comunice senzaţia organului său. (K). şi Met. pe care aerul şi apa o pot transmite. primind sunetul de la corpul sunător. 6 (Holler). admite câteodată o funcţiune de acest fel. după lovire. Totuşi. 117 Textul în paranteză e un adaos care insistă prea mult asupra comparaţiei cu lumina. însă o atribuie vârfurilor de sub epidermă ale vinelor. se înţelege că în ureche se dezvoltă în mod organic un spaţiu plin cu aer în faţa membranei auditive. în Despre naşterea anim. să fie influenţat de Diogene din Apollonia (64 A. chiar dacă aerul n-ar fi compact şi unitar". „şi care emite sunet". sunetul nu rezultă din ondulaţia aerului sau apei. ci este o calitate a corpului sunător...nervilor. 119 După Trend. 123 „.. care înţelege greşit noţiunea de vid. după Ar. XI. cum arată şi Ar.. inconstant în structura lui.Uşor mişcat" bine întregit de Theiler (eoKivT|TO<. 12. căci aerul s-ar sustrage treptat. (Duhring) şi Theo de Smyrna 50.ji care este însufleţit". Ar. e vorba de Empedocles. Urmează iarăşi o lacună pe care Trend. 4. nu numai la umbră. De aceea Theiler propune menţinerea lui £UA|/OXOV . . 120 „Din cauza rarefierii lui" aerul. 744 3.. 122 „Partea corpului care va fi iritată" va trebui să conţină aer care să transmită organului intern sunetul din afară. 116 Numai lovitura puternică produce sunet. deci să-l surprindă şi să-l întreacă.1014b22. După mulţi comentatori. căci prin umbră se ţărmureşte lumina. în loc de £u\|/o<pov (sunător) propus de Torstrik. „E înnăscut aerul". o întregeşte astfel: „tot aşa şi sunetul se reflectă totdeauna.40). cf. (Philoponos şi Torstrik) se referă la întreg fenomenul de refracţie. 118 Aici primesc r\ cu cele mai multe mss. nu se reaminteşte fenomenul psihic care se trezeşte prin organ.106? 5-l2. 121 . IV ( Y ) . Astfel. II.. deci nu provine de la Ar.5 Pentru Ar.. ca o parte organică şi naturală a urechii. . După Theiler e posibil ca Ar. Lovitura trebuie să-i ia înainte. în loc de aKivr|îOC. aşa încât faptul ar putea fi socotit pur mecanic..22 şi urm. 1. adică produce rezonanţă. sunetul este o calitate existentă în unele lucruri.

şi 422b29 şi Platon. notă]. 715b20. scara ascendentă de la grav la înalt şi avecru. b. şi unii pitagorei susţin că vocea unor vietăţi e produsul unui instinct citând şi locul nostru. 787*30. dar depind şi de intermediar. 131 Legenda peştilor grăitori din râul Achelous e de origme populară. Timaios. 545*17.A. Ar. aminteşte de ei. combate pe Platon. ca să producă sunet.. 6? şi 80* apoi în Polit. 25.H. în Topica.. dar nu spune că au glas. 48. III.13 126 ~ „în masă compactă" aerul e reflectat şi agitat. I V . Porphyrios afirmă că Ar. iar 8iaX£Kio<. locuri ca: Despre părţile anim. De aici. e de părere că există analogie între auzitul unui ton ascuţit şi al unui ton grav de o parte şi pipăitul unui obiect aţâţător sau potolitor de altă parte.citaţi de Theiler. Aerul din ureche e permanent.. spre deosebire de „melos" care-i interpretează sentimentele. 1253*10. Porphyrios. La Ar. IV. Ar. .A. 129 Vocea e o specie de sunet. XI. 89F26..2 caută să împace părerile lor. în faţa oraşului Ithaca de pe insula de vizavi. vorbirea articulată a omului.. 1115*79" 130 E vorba de ănoxaGiq. 535 14 şi urm. Despre naşterea anim. 12 „Cum am spus". întreaga scară vocală (xaan.. Deci nu se poate şti nimic cât timp sunetul este o potentă. (91). 122.. 6626. mai jos. H. un fel de voce au şi unele animale. 671*). V. e pentru această alternativă. 127 „Prin sunet în act" se cunosc chiar obiectele cu care s-a produs sunetul (v. deoarece chiar el în 49. 535*30. I. registrul. IV. op.) cu trei specii: ZKixaGiq.. 537*24 şiENJII.A. V. scara descendentă. '^„Pentru scurt timp". 419b6. un act. p. Probi. Platon numeşte „iutele" înalt ca ton în Timaios. cit. Mişcarea activă a lovitorului ca şi cea pasivă a lovitului.. ca atunci când cineva respinge o mmge. 306 cd.12 He părere că Ar. par... Chiar Ar. e vorba de acestea în H. I. se citează la Ar. ca şi din Pol. căci vibraţiile sonore sunt mult mai frecvente la tonul înalt decât la cel grav. I.A. 107*15 aprobă pe „harmonici" şi apoi în Despre naşterea anim. Râul Achelous se varsă în Golftil Calydonian pe lângă Oiniada. dar se poate spune şi despre instrumente care interpretează gândurile şi năzuinţele omului. Prin comparaţie cu vocea omului. formează o mutate. Ar. Melos e modularea muzicală. In harmonicos. îndeosebi despre vorbire în H.

455 7 şi urm. într-o măsură. II. III. 1935. legile sale acordate prin creaţie. Politica. 2.. şi aici 435b24. E. 658*23 şi în alte locuri: Despre somn... 136*11 şi urm. Ordine înseamnă pentru lilosofia tomistă nu de-a dreptul relaţie. In Despre simţire şi obiectele ei. 425h24. I. absolut moral.. 6. El este actul pur. IV. Despre părţile anim. III. care stabileşte ordinea lucrurilor şi îi probează existenţa. Buna stare şi în 434 23. 1280h31 şi urm. . p. apoi în Despre vise. Respiraţia. Leipzig. 683*22. precizează simţurile superioare. explicarea a prezentat multe aspecte: Bonaventura cu şcoala franciscană consideră că toate fiinţele din univers se explică prin dezvoltarea în forme seminale primitive care pornesc de la divinitate. deci.... Gura este pentru mâncare şi inspiraţie. Einzelmensch. Natura determină pentru fiecare lucrare câte un organ: Despre părţile anim.sţjre respir. La Ar. e. Modul după care orice fiinţă emană «lin cauza universală se numeşte creaţie. Această interpretare este dată şi de lomismul modern. Totul porneşte de la Primul Motor într-o serie infinită de forme care îmbracă materia. 670 24 şi (»/2 23 ca şi Politica. Universul trebuie privit ca un domeniu supra şi subordonat al unor straturi cu o poziţie a unora lată de altele ca stări (straturi) ale existenţei. Gilson (55). După scolastici. care se impune pentru i onservare. 476*16 şi urm. Nota din paranteză ne trimite la: / H'. p. „Să menţină buna stare". 456*10. Fiecare formă e o cauză eficientă pentru cea următoare. 662*16 şi urm. Eberhard Weltty. Despre părţile anim. personifica natura ca şi în: Despre părţile anim.. 320). începând cu sec. v. Cf. Ar. din Aphrodisias în comentariul său 49. adică să asigure propăşirea fiinţei însufleţite. 142. Natura are. adică raport universal de valoare intre existenţe şi mai ales gradare de esenţă şi valoare. Reinhold Miller (78).. Prima cauză este Dumnezeu. limba pentru hrană şi gustare. / X . care citează şi pe P. 18l-l83.~m Observăm că Ar. Gemeinschaft u.21. după vechii teologi. XIII se dezvoltă şcoala dominicană cu Albertus Magnus şi urmaşul său Thoma de Aquino. 66? şi Alex. pp. 1252b2. are două roluri: să menţină prin căldură o anumită temperatură „pentru potolirea căldurii sângelui şi pentru răcorirea lui" (Trend. care se îndrumează după Aristotel. III. după Despre suflet. l. opusă necesităţii. Despre respir. Sal/burg. 476*23. ca şi în Despre părţile anim. III. după Ar.

adică cele care realizează buna stare, iar pipăitul pentru existenţă. V. mai jos, aici III, 435b. „Laringele" iar nu faringele care ne e greşit transmis, dar confuzia continuă la Ar. Galienus a distins larinxul de farinx sau esofag, prin funcţiile acestor organe. Rolul plămânului în arderile corporale era cunoscut de Ar. Despre plămâni şi rolul lor, v. şi Platon, Tim., 70c. La Ar. Despre părţile animalelor, III, 668 b 33 şi urm. cu referinţă la Despre respir., 476*. Cooperarea dintre inimă, factorul principal de viaţă şi simţire, şi plămâni, în afară de Despre suflet, 420h26 şi în Despre respir., 475b17y Despre tinereţe şi bătrâneţe, 470a26, unde inima deţine rolul principal. Ea este şi sediul puterilor sufleteşti, acordat de Ar. adeseori. 137 Aici mai sus: b 6, 12, 14. Un sunet, chiar emis de un animal, nu e voce, dar poate exprima ceva, cum ne spune Ar. în Despre interpr., 16* 28y unde discută despre sunetele nearticulate la animale. 138 Sunetul vocii e produs cu un organ însufleţit şi este însoţit de o reprezentare. Mai jos adaugă: „să aibă un înţeles pe care-l comunică altei fiinţe însufleţite". 139 Chestiunea e tratată în: Despre părţile animalelor, IIIy 6, 669* 2-5 şi Despre respir., 474b25 şi urm. Observaţia frecventă la Ar. ca în Despre simţirey 440 31, reluată de Teofrast: Despre cauza plantelor, VI,5 şi de Diogenes din Apollonia (56), 64A, 19, 41. Deosebirile mirosurilor corespund cu ale gustului şi cu mirosul florilor: Despre simţire, 443b17 şi urm. 141 E vorba de insecte, în special despre cărăbuş, v. Despre simţirey Această analogie apare şi în Despre simţire, 443b 7a, 29. 143 ... Şi faptul că ... tradus prin adoptarea propunerii lui Theiler: mi
TO

etc. Deşi aparţinând unor funcţii deosebite, Ar. gândeşte că ceea ce este vederea pentru corp este intelectul pentru suflet. Aici adaugă şi factorul fiziologic care determină pe cel psihic. Nemesiusy citând pe medicul Galenus, ne spune că sufletele corespund ansamblului organelor fiecărei fiinţe: „corpurilor diferite ca formă le corespund în ele suflete diferite". „Orice corp este alcătuit din 4 humori a căror predominare determină

caracterul: sângele, flegma, fierea galbenă şi fierea neagră. Se aseamănă fierea neagră cu pământul, flegma cu apa, cu aerul sângele, cu focul fierea galbenă. Fiecare compus de elemente este sau solid sau lichid, sau gazos (pneuma). Aristotel susţine cu tărie că numai din sânge provin corpurile animalelor. Din el se hrănesc ele în primul rând şi totodată cresc membrele animalului. Chiar şi sămânţa îşi are originea din sânge". Creatorul doctrinei humorale este Hippocrate, v. (77), PG, 40, 589, apoi 608-609. Ioan Damaschin, vorbind despre mânie, se referă la Ar. astfel: „Mânia este fierberea sângelui din jurul mimii care se produce prin exhalarca sau amestecarea lui cu fierea" (op. cit., p. 107). Chiar Descartes explică funcţiile sufletului după medicina scolastică, însă în chip cu torul mecanic. Astfel explică el cocţiunea alimentelor în stomac, elaborarea sângelui, nu 444b25. triţia membrelor, producerea humorilor şi generarea animalelor inferioare, fără fond raţional, v. E. Gilson (54), p. 413. 145 „După cum am spus" mai sus a14. 146 Alex. din Aphrodisias, ca şi Ar., admite perceperea contrariilor printr-unul din ele: Despre suflet, 52, 11: „orice simţire discerne şi pe cea opusă ei daca lipseşte ca obiect sensibil". 147 Termenul elin pentru intermediarul deosebitor al mirosului este oioau.ov. 1 8 E vorba despre animalele acvatice, cum precizează şi Philoponos, 392 38. 49 „Adulmecând hrana", ca şi cum ar fi robite de atracţia mirosului prăzii: urcoajia; cuvântul este întâlnit şi la Sophocles, Jchneutai (Copoii), 91. 150 Se înţelege despre orice animal care inspiră aer, cu toată restricţia notată la 421*19; v. şi Despre simţire, 44fl9 şi 44*15 şi urm. Unii au propus ca în loc de sm T^V av0p©Jt<DV (1. 19) să se scrie „hni TOV ocrcppotVTGJV, e specific obiectelor supuse mirosirii". 51 A se compara cu 41?Î2, Ar. în Despre simţire, 441h31. Ar. menţionează acidul carbonic, din cauza căruia, după o tradiţie, a

murit împăratul Iovian, la Eutropius, 10, 18, 1. Teofrast aminteşte despre acidul carbonic în Despre cauzele plantelor, VI, 5. 152 Prin „pori" Ar. înţelegea extremităţile vinelor, iar nu cu sensul obişnuit ca în Despre părţile anim., UI, 668b2. Despre nervi, Ar. n-avea cuno|tinţă; el acorda rolul lor tocmai acestor „pori", v. nota 114 la urmă. 1 3 Ar. confirmă principiul că simţul ca potentă este întocmai ce este obiectul său ca realitate, în act. însă, după Trend. (12) pag. 158, Aristotel n-a pus de acord textul de aici cu principiul că obiectele sunt direct gustate de organ în element umed, pe când mirosirea se poate face atât asupra £elor umede cât şi asupra celor uscate, dar cele umede trebuie să exale un miros prin corpusculi care sunt uscaţi. Totuşi această interpretare nu se bazează pe text, ci e numai deducţie. Despre „uscat" Ar. mai discută şi în Despre simţire, 442*27, iar despre umed la începutul cap. 10, a 11 sq. „Adică uscat" din paranteză se subînţelege după expresia din 418*3 şi Despre simţire, 483h 21. Intermediarul poate fi străin de corp sau una cu corpul, făcând parte din el. Astfel e cazul cu pipăitul pentru care însăşi carnea corpului este intermediar. Gustul este o specie de pipăit, deci şi el se foloseşte de un intermediar corporal. 155 Umedul este materia în care se găseşte băutura sau licoarea gustabilă. Propriu-zis, cum constată Philoponos (398,33), gustul este o calitate constantă a obiectului gustabil în care se află. Obiectul este un substrat al gustului. Deoarece gustabilul este totdeauna umed, gustul este forma umedului, care e materia gustului (Despre simţire, 447*6 şi 4,44? 19). Corpurile solide n-au gust decât din momentul când se dizolvă în lichidul salivar. Umedul este un mediu al gustului, ca un păstrător şi formativ al gustului, deci nu ca apa şi aerul pentru miros, care sunt vehiculante. Se face imediat amestecul apei cu lichidul sau chiar solidul dizolvabil şi devine ţmstabil fără intermediar. Teoria emanaţiei e respinsă şi aici ca şi mai sus 418 15. 157 b Am văzut (9,421 6) că senzaţia discerne nu numai pozitiv obiectul sensibil, ci şi privaţia lui. Ar. recapitulează conţinutul acestui principiu cu privire la vedere şi auz când organul discerne şi nevizibilul de vizibil, ca şi sonorul de nesonor. Nevizibilul poate fi: 1. nevizibil cu torul, 2. nevizibil din lipsa nevizibilităţii:

întunericul sau obscurul sau chiar opusul său „prea mult strălucitorul". 158 „Sau un fruct fără sâmbure". în 1.32 7c6on<; (băutură, sau băuturi, căci e vorba de ambele) e lecţiunea justă propusă de Theiler. Cu yeuaic sensul ar fi: „Căci şi potabilul şi nepotabilul e tot un fel de gustare". 159 Adică să fie umed ca potentă, dar nu în act şi complet umed. Umedul este totodată gustabil şi pipăibil. 160 „Umedul iniţial", adică neamestecat şi produs direct pe limbă, de la început. Numai astfel simţul gustului rămâne nealterat. Gustarea unei substanţe puternice îşi menţine efectul mult timp, dar împiedică gustarea alteia, dacă primul gust n-a dispărut. 16 Aceste opt diferenţe de gustabile se află şi în Despre simţire, 442*12 şi urm., tot aşa comparate cu culorile. Chiar Platon, Timaios, 65c, menţionează şapte (fără uleios). Teofrast: Despre cauzele plantelor, VI, 4 are tot şapte, apoi opt, prin divizarea săratului şi amarului. 1 „Gustul este virtual aşa", adică unele sunt dulci, altele amare etc. Aici mai sus a7 şi Despre simţire, 441b19. 163 Comparaţia cu 435b13, unde &TCTOU dă un sens mai clar decât &JCTIKOU nu e potrivită pentru cazul nostru. Despre pluralitatea obiectelor ca şi despre carne ca intermediar al pipăitului: Despre părţile anim., II, 647*17 şi urm., 653b19 şi urm. *164 „Organul primordial de percepere" după Ar. nu e carnea, ci altul în interior, fără precizare. Despre carne care ocupă locul dintre piele şi oase şi corespunzătoarele organe la vieţuitoarele fără sânge: Hist. anim., III, 519^26. Organul primordial (sau principal) este organul direct, care ia contactul cu obiectele (ca şi în 423b31; 424*24), dar el este în interiorul corpului. Ar. nu se gândeşte la sistemul nervos central; v. şi notele 114 şi 152 şi Despre părţile anim., II, 656*35. Au încercat mulţi să precizeze locul unde Ar. presupune oenk ;1 v? d. Astfel Âlthanasios din Alexandria, după ce afirmă că sufletul ÎL. >ine ar fi ca un foc aprins, se opreşte la ideea că centrul vital e inima cu aparatul său: vinele regale; ea e condusă de creier prin partea lui posterioară, v. (77) PG. 28, 143l-l439. Părerea lui Mihaii Psellos este că Ar., admiţând că sufletul este unul şi indivizibil, îl aseamănă cu lumina care produce şi căldură organică şi forţă corporală, v. (77) P.G. 122, 1069. Despre suflet. Tot acolo se

pronunţă şi despre intelect, care-şi iese din fire (extasis) tulburând puterile sufleteşti, când se schimbă ordinea bunei rânduieli în funcţiunea organică, producându-se amestecul lor. De asemenea, accentuează că pipăitul e singurul simţ necesar vieţii, şi în fine despre dorinţă (orexis) ca primă cauză a impulsiilor de tot felul (122,1073). „O singură contrarietate", deci există câte două contrarii alcătuind perechi, cf. Despre simţire, 445 20 şi urm. V. şi (35) Met, X, (I) 4; un icrmen n-are decât un singur contrariu, contrariile făcând cupluri. Dacă sunt diferenţe şi contrarii la celelalte simţuri, ele nu sunt pe aceeaşi linie, ci nuanţe specifice, însă nu au conţinut diferenţiat. între alb şi negru deosebirea e de altă natură, esenţială pentru culori, decât între cald şi icce, unde nuanţele simt numeroase, iar la voce, pe lângă ton înalt şi grav, deosebirile de volum ale vocii şi moliciunea sau slăbiciunea ei, e cu totul de iltă natură şi neesenţială. Deci argumentul nu e suficient. Pentru celelalte patru simţuri se ajunge la un substrat comun ca obiect al fiecărui simţ: la auz, de exemplu, substratul este sunetul indiferent de nuanţă. însă la pipăit nu se poate preciza care e unicul substrat, căci fiecare senzaţie tactilă se pare că are un substrat propriu. Ar. ţine să demonstreze că, deşi senzaţia e simultană cu atingerea obiectelor, nu înseamnă că însăşi carnea e organul, ci ea rămâne tot un intermediar. Ca ■ lovadă aduce exemplul cu o membrană suprapusă care nu face decât funcţia de intermediar, ca şi pielea şi carnea omului de sub ea; deci şi acestea sunt intermediare, nu organe [cf. şi Trend. (11) 331]. 168 Text discutat. Fie că e sing., fie că e plur. (avj/auivou;, -cp) dativul sc explică la fel: „pentru cineva care o atinge", ca dat. de relaţie (aşa Ihemistius 73 ,2 la sing. Alexandr., Despre suflet, 56,19). Torstrik propune • rvţ/auivou, cu sensul: „semnalează senzaţia aceluia care a atins-o", adică specifică simţirii celui care a atins-o, a individualului simţirii. Se înţelege şi din ce urmează: dacă membrana ar fi crescut pe corpul omului (ou^icpoei;) senzaţia ar fi fost şi mai puternică. 16 ..Procesele (mişcările, în text) = simţirile ca mai jos 1, 16. E totuşi o deosebire la văz şi percepţiile vizuale care nu se limitează la o singură şi continuă percepere, cum e la pipăit.

. recele etc. De aici până la sfârşitul cărţii II. adică în corp. Ar. în adevăr. după care textul pare eoni pt în 1. stare în care poate ajunge un corp când e topit sau când e îmbibat cu un lichid sau chiar udat la suprafaţă ca în: Despre generare şi distrugere. 1231*13. deşi are sensul de carne. 173 „. ca şi un intermediar din el. cel puţin unul este introdus în text. El traduce: „Aşa că pentru corp rămâne să fie amestecat din pământ şi din cele două elemente (aer şi apă) cum vrea să fie carnea şi organul corespunzător". Torstrik presupune că lipsesc două cuvinte: efvou mi şi atunci fraza ar continua astfel cum am tradus-o. 2.. limba percepe nu numai gustul. Cuvântul 8i£p6v e fluidul. nu poate fi constituit din apă sau aer. se referă la vârful limbii ca în Despre părţile animalelor.. sau nu. de care e vorba şi mai sus •I22 b/fi şi 423*10. 1 2 „O pluralitate" de reacţii senzoriale. 422*9. III.A limbii" Ar. Trebuie să fie amestecat intermediarul crescut în corp spre deosebire de un intermediar străin de el. 33(fl6. Un corp. „Cele pe care le reclamă" (Pootaxai). sau miros. 423*2. cum'va arăta şi în 435*11 şi urm.14. face o paralelă între aerul ca intermediar pentru trei simţuri: văz. mai există unul şi mai jos imediat. Dar Theiler crede că nu e necesară icpetarea lui efvai de mai sus. caldul. III.. Am păstrat propunerea lui Torstrik pentru claritatea ei în context. ca substrat. textul ediţiei prime e identic cu al ediţiei II. auz. 178 „Organul. 175 „Nici îmbibare cu lichid".15). din cauza variantelor foarte numeroase ale senzaţiilor tactile. 176 în par. căci acestea n-ar putea să se dezvolte prin creştere în corpul unui animal. dar eventual pipăitul poate înlocui anumite senzaţii. pipăitului se află în interior". deci nemodificat de autor. 171 # .. dar şi alte feluri de senzaţii tactile ca asprul. 174 „Nu există înlocuirea" gustului prin pipăit. adică la văz. însă am menţinut cuvântul „corpul" (1. miros şi carnea ca intermediar pentru pipăit. 177 „Nici în primul caz". auz. II. căci acestea sunt calităţi ale unor corpuri. Aşadar (ca şi 423h2S). crede că se află în interiorul corpului şi că este inima ca şi 170 . EE. adică în cazul pipăirii şi gustării.Pipăitul nu poate folosi ca intermediar aerul sau apa. „nici în al doilea". Ar.. Deci nu e uşor să ne pronunţăm dacă pipăitul e unitar. 661*6.

Apoi intervine ca subiect „simţirea" din partea fiecărui obiect sensibil. El însuşi nu este pipăibil decât incidental şi cu foarte mică variaţie faţă de starea liniştită a lucrurilor. fie gust sau sunet. sau se concep prin gândire. despre dorinţă şi rolul ei de coordonare şi mişcare tratează cartea III. îşi are sediul în ficat. organul pipăitului există numai potenţial înainte de a lua contact cu obiectul. O deosebire prezintă Despre simţire. 2 şi 3.V. dar şi ca funcţie perceptivă. Grigorie Thaumaturgul.. Excesele sale sunt de multe feluri şi survin în mod neprevăzut. De aceea el percepe numai forma şi calitatea. Obiectul care cade sub simţire are ca suficientă dovadă simţirea.. 422*7. 185 în paranteză este un adaos ulterior care se recunoaşte şi după repetiţia: primeşte pecetea inelului.. Obiectul conceput prin gândire nu se cunoaşte din el însuşi. Căci o dată cu atenţia. Obiectul pipăibil este factorul care dă naştere senzaţiei. nu numai pipăitul şi gustul ci şi celelalte percepţii sunt aduse prin „simţul comun" tot la inimă. 179 Cu aceasta Ar. Am primit lecţiunea EIC<DV după Rodier. în Despre tinereţe şi bătrâneţe. de exemplu. deci e privit nu numai ca instrument. şi cele mai multe mss. fiind necunoscut . ci din actele (efectele) lui. 182 Concluzie foarte importantă. nu şi esenţa obiectului.34 v.. 181 Inima este concepută ca organ central al corpului. sufletul. Dorinţa. unde citim că percepţia se formează „înăuntru". ea ne imprimă şi imaginea reprezentativă a obiectului. însă. 184 Prin organ se înţelege receptaculul senzaţiilor cu proprietatea lui anumită. după Aristotel. astfel: „Toate existenţele sau se percep prin simţire. 656b36. Despre părţile anim. vine şi alte legături cu tot corpul. l-7. 438b9 şi urm. Acest proces a fost precizat de către elevul lui Origen. fie culoare. II. tratează în Despre generare şi distrugere. e totdeauna în mişcare şi posedă tendoane. II. Ea e primul organ în embrion. Aşa. cap.417al7. 469*12. 180 „Despre elemente" Ar. răspunde şi la întrebarea din 422b32 şi din 435*22 şi urm.422b23.. „primeşte întipărirea de la aur sau de la aramă". 183 Aerul nu modifică nimic în obiectele pipăibile. b2.

. inima. 186 „Organul prim de simţire". II c şi Thoma de Aquino. astfel: „S-a arătat că sufletul e o substanţă (oboia). A7/(A). Maritain (72). în perspectivă tomistă se amplifică astfel: sufletul omenesc este fără îndoială ultima dintre substanţele intelectuale. e departe de a avea o vedere numai exterioară asupra . Atunci începem să pătrundem în problema cunoaşterii". Met. Mai există după scolastică interpretarea aceasta: Ar. 2 şi J.. însă după Thoma de Aquino se ajunge la o adecvaţie a intelectului cu obiectul. teol. deci şi sufletul este substanţă". reluat în intelectualismul scolastic.după cuvintele lui Arist. 70 şi nota 3. I. ceea ce este ochiul bufniţei faţă de lumina soarelui.. V. Anal. căci are nevoie să fie unit cu un corp pentru a cunoaşte lucrurile. p. V. Căci particularitatea substanţei este să primească pe rând contrarii.. p. EN. Suni. A)]. 44? 16 şi Fizica. este faţă de adevărurile cele mai luminoase. Organ şi potentă sunt identice „ca număr". theol. 2020 20.1137 B. şi un mod de a exista într-un suflet. 18. 6 v. PG 10. 17. ca. trebuie să ţinem seama că prin scolastica începătoare şi cea dezvoltată până aproape de epoca noastră. Dreptatea şi nedreptatea. I. Mişcarea inimii în Fizica. şi cei vechi învăţau că noi ajungem prin „inducţii" la primele principii. Sum. 93). un adevăr evident. Acelaşi autor adaugă un element nou: iubirea care să contribuie pentru a specifica operaţia sa. temperanţa şi neînfrânarea. este după Ar. Substanţă este ceea ce este acelaşi şi ca „număr". 187 Trend.G. 1075h5.G. 24. „Nu e cu adevărat intelect decât dacă lucrează nu numai într-un mod intelectual" (ibidem. VIII 236b 13. 1130* 12 ca sediu al dreptăţii şi virtuţii. Sufletul nu coincide materialmente cu toate lucrurile. în afară de direcţia neoplatonică întemeiată pe „idei" şi care s-a îndrumat după Augustin. 1137.. I. 84. Despre unicitate: Despre simţire. bărbăţia şi laşitatea. aşa cum forma şi materia unui corp formează o unitate. [(77). Maritain. (Despre suflet. neotomismul a ajuns să formuleze astfel acest proces: „există un mod de a exista în sine însuşi. de exemplu. prin înseşi puterile sale.. III. şi intelectul nostru .prin el însuşi. intelectul vede nemijlocit. deşi pe lângă aceasta este receptacul de contrarietăţi. sec. Despre suflet (77) P. V. p. (72) J. (12) 339 constată obscuritatea expresiei prea scurte şi a nerevenirii ei ulterior. principiul identităţii ca în Ar.. va fi cunoscut bine din săvârşirile sale. 16. V. 10. adică direct iritat. Identitatea ca număr o înţelege Grigore Thaumaturgul în Despre suflet.

pp. cum credeau mulţi.. mirosul. 188 „Distrug organele senzitive" numai excesele. Maritain (73). Va reveni asupra chestiunii în 426*30. îi suprimă armonia funcţională". 439b3). grabnic devine perceptibil". 192 „. în ed. el n-are senzaţie.exercită o acţiune" asupra neînsufleţitelor. l-5. Nu exercită nici o acţiune: culoarea. în imaterialitatea intactă a naturii sale. I. Plantele posedă sufletul vegetativ. Despre acestea discută în Met.. Mai firesc ar fi trebuit continuată în cartea a II-a până la sfârşitul cap.lucrurilor. CARTEA A TREIA 1 Discuţia despre al 6-lea simţ continuă în cap. 191 Aerul şi trăznetul spintecă arborele. deci nu sunt mai multe decât cinci simţuri. care se raportează la lucrurile din afară. cartea II se termină astfel: „Nu orice corp e pasibil de miros (7ta0r)TiK6v) ca şi de sunet? Şi cele ce suferă sunt neconsistente şi nu durează. 19 „decât numai întrucât fiecare percepe mirosul". . Căci ce este exalarea unui miros decât tot o „suferire"? Sau a produce miros e o formă de simţire? Aerul suferind aceasta. Aerul este neconsistent.fără intermediar care să transforme în senzaţie impresiile externe . căci cum spune Trend. el devine tot ceea ce el cunoaşte: anima fit quodammodo omnia. în paranteză: (ceea ce era simţirea însăşi) căci acum se consideră desfiinţată. ci lucrează ca element constitutiv al organelor senzitive. deoarece ele primesc direct în substanţa lor . 2 Exemplul pipăitului se poate extinde şi la celelalte patru simţuri cu concluzia: fiecare simţire are organul său. sunetul.. l-7. 194 Aerul primind în el un miros nu suferă nimic. 435b7 şi urm. V. 2 din cartea a IlI-a. iar nu zgomotul trăznetului. J. mai ales cap. De exemplu: aerul miroase ca şi cum ar suferi o afecţie. însă prin modificarea pricinuită de substanţe chimice asupra vegetalelor şi mineralelor.orice „suferire" din afară . (11) 340: „dacă simţul este structurat pe baza unei raţiuni de a fi. (Despre simţire. VIII (H). adică depinde de existenţa organului de simţire şi de funcţionarea lui normală. nelimitat şi nestabil. lipsit de senzaţii. orice lucru care loveşte cu o mişcare prea vehementă. 84-85.

O£i8Îi<. Căldura e comună tuturor simţurilor. 5 „Nevătămate" fie din naştere. ca simţ comun.I022h26. 66d şi 42c. şi 432b22. VII. cum conchide şi Trend. pipăitul-pământul. 4 Pipăitul e rezultatul unui amestec în care elementul principal este pământul (425*6). Chiar Platon (Timaios. ci toate se percep prin cele cinci simţuri în 3 . iar platonicul Taurus (Philiponos. De aetern. Mirosul este aparte orânduit (după acelaşi autor VII. în lipsă de alt element. 119). mirosul de amândouă. auzul al aerului (aepoeiSTţq). căci împarte elementele astfel: pământul-pipăitul. IV. nu mai e nevoie de un al şaselea simţ.) ca un efect combinat cu abur.. 93. gustul-umoralul. et. Ar. fiindcă în ele sunt toate combinaţiile posibile şi necesare organelor. math. Met. La Sextus Empiricus. V. dar intră ca element component. 397. Timaios. Plat. 61c şi urm. Numai mirosul. a arătat că toate corpurile de aici din lumea noastră conţin elementele necesare pentru simţurile perceptive ale obiectelor. mirosul-focul. Despre somn. în structura pipăitului". Pământul singur nu e în nici unul.8) găseşte pentru gust un combinat specific între aer şi apă. Medicul Galenus (De placitis Hippocr. se găseşte încă sub înrâurirea teoriei care împărţea elementele după simţuri.. rămâne combinat.) e influenţat de acele teorii. 6 Ar.. „nemutilate" fără lipsa unui organ de simţ care ar avea ca rezultat lipsa sau reducerea proporţională a simţului respectiv. focul-vederea.Ar. apa-gustul. V(A). fie dintr-un accident oarecare. un complet aparat de percepere a tuturor obiectelor perceptibile şi că. Adv. Poseidonios apare adeptul acestei teorii astfel: văzul e specificul efect al luminii ((jxoToeiSîiq). argumentează cu cele de mai sus că noi avem în cele cinci simţuri şi în organele respective. anim.26) şi împarte astfel: ochiul-etericul. gustul este umed (xuXoeid^c. 625M) combină vaporosul cu umoralul. 455* 8. găseşte pentru mirosire un amestec oarecum diferit în 425*5. el este vaporos (aTU. Totuşi nici un simţ nu e alcătuit exclusiv din foc sau din pământ. Deci nu exista un simţ special pentru obiecte percepute prin ele. Cârtiţa era socotită printre animalele mutilate: Hist. v. 346: „Văzul e generat de apă. într-un anumit mod. Taurus introduce un al cincilea element: etericul (Doxogr. 532h41. 520. mundi. auzul de aer.) sau umoral.. cum Ar. urechea-aerul. deci. Celelalte simţuri sunt cu aer sau apă şi cu amândouă. aerul-auzul.

Fiecare are un specific accesoriu perceput deodată. 9 Nu numai prin întreruperea continuităţii percepem numărul. el ar putea conlucra cu unul din cele cinci în aşa fel că s-ar putea percepe deodată dulcele cu albul. Părerea aceasta e adoptată aproape de toţi comentatorii . însă pentru dulce trebuie să intre în funcţiune gustul sau reprezentarea lui şi numai prin asociere se formează perceperea unui anumit obiect dulce. deci. „Că vedem pe fiul lui Cleon" e un adaos străin.. căci nu e necesar. E).. la care contribuie fiecare separat. Cum percepem o culoare. 7 Torstrik propune: .. Avem deci o senzaţie asociată cu altele într-o percepere comună. percepem şi două sau trei. foarte potrivit în context. perceperea accidentală. ca să se excludă un al şaselea simţ. de pildă. 21. 19). Orice e viu e permanent în mişcare.). in loc de O6K Theiler propune av (potenţialul): „pe care le-am putea percepe accidental". dar asocierea este un proces psihic. o suferire. câte poate cuprinde. Nici o percepţie nu e absolut izolată. căci aşa a citit şi Teofrast (la Priscianus Lydus. 10 Cuprinsul parantezei (1.. individual. ci şi prin specificul impresiunilor obiectelor percepute. căci ea e strâns legată de perceperea focului. deci are un „pathos". Dacă ar exista al şaselea simţ.Le percepem prin mişcare (Kxvqoei în loc de KOIVJ = deodată cu. Deci nu e nevoie să existe un simţ special pentru senzaţiile care ni se înfăţişează asociate. 8 . Dacă. Metaphr. Colaborarea între două simţuri ca simţuri specifice nu e admisibilă. cu sensul: „pe care noi le putem percepe şi prin fiecare simţ. singura necesară.24-27) aparţine primei ediţii (Ms. dar perceperea e unică aparţinând unui singur simţ.ou Kaxd crou. nu ne trebuie un simţ special pentru mişcare. pe care noi le putem percepe accidental prin fiecare simţ". Dar atât Tricot cât şi Theiler nu adaugă oi) şi traduc: „nu poate exista un organ senzitiv aparte (ca al şaselea) pentru toate felurile de obiecte perceptibile. vedem că mi foc se mişcă la orizont.. după propunerea Tricot şi Theiler. ca şi putinţa ca un singur simţ să funcţioneze pentru două. o schimbare.. insă nu în mod accidental"..colaborare şi fiecare simţ imprimă o anumită mişcare simţurilor care e totodată o afecţiune. care duce la perceperea comună.pePT)KO<. 11 .. E suficientă..

Ar. 46? . Tot atunci apare şi doctrina stoică după care simţul comun. iar nu ca organ al unui al şaselea simţ. Acesta admite că şi par. felurit interpretat. 425ft28-425b4 e un adaos al iui Ar. 2). 15 Din cauza lipsei unuia sau a două cuvinte din text. Pentru „obiect" Ar. ar însemna că pentru un obiect ar fi două simţuri. la care s-au introdus cuvintele de mai sus. E probabil că el concepe inima ca un factor de coordonare şi unificare a percepţiilor. denumit „pipăitul intern" (evxdc. fie în cursul desfăşurării ei. dacă ar exista un alt simţ.26 şi urm.26 însă acesta foloseşte cuvântul STCOVTOCI. 13 Pentru cele şase perceperi comune (mai sus 425*15 şi urm. înseamnă că subiectul exercită conştiinţa de sine prin simţul văzului. introducând şi noţiunea de timp din cauza adv. culoarea. Am tradus: „că se implică unele pe altele".12. fie în opera psihică de asociere a impresiunilor percepute. foloseşte termenul 57COK8i|iSVOV . cum observă şi Simplicius (186. 455*15 şi urm.). din care derivă prin simplă analiză şi le însoţesc întotdeauna citând pe Philoponos 461. nu adaugă lămurirea termenului cu care denumeşte inima „organ de simţire comun" în Despre tinereţe şi bătrâneţe. Deci acelaşi simţ va fi şi subiect şi obiect adică.. De aceea Theiler propune să înţelegem prin obiecte comune tocmai pe cele care se succed (compară şi 428b22 67c6|isva au sens precis). însă toţi comentatorii au subînţeles că e vorba de cele şase forme de perceperi comune. după neoplatonicul Plutarh.) în legătură cu cele cinci simţuri este foarte uşoară posibilitatea erorii în percepere. domină percepţia de sine (cap. accesorii: mişcarea. în cazul vederii. ar deschide discuţia asupra necesităţii celor cinci în loc de unul singur.de la Torstrik la Theiler. căci nu e necesar. ceea ce e absurd. 461°28\ Despre somn. unitatea (425*15). &\ia (deodată) pe care Torstrik l-ar vrea &ei (totdeauna). dintre care al doilea ar percepe pe primul împreună cu culoarea percepută de acela direct. 14 Aici începe un subiect nou. 1 Dacă simţul văzului simte că vede. starea pe loc. Hicks (14) susţine că e vorba de cele cinci simţuri şi că deci Ar. mărimea. nu se poate traduce singur termenul 8ia xo &KoXou6eTv aXkr\KoK. Mai concret şi în acelaşi timp mai clar: „din cauză că coincid unele cu altele". &<pf]). numărul. dar ar fi prea mult să se acopere până la identitate perceperile specifice cu accesoriile lor. forma. După Tricot sensibilele comune pornesc din sensibilele proprii.

iar celelalte două în fiinţa însufleţită care suferă sau primeşte impresia. v. adică ar fi simultană şi nedistinctă de prima. auzirea este actualizarea auzului.. care are loc la începutul procesului de cunoaştere. Astfel Ar. 21 în locul parantezei apare textul astfel în ed. iar nu în cel ce săvârşeşte. 17 în b 17 „sa i se pună în seamă" adică Gexeov sau 6oxsov. primit de Tricot şi Theiler. desfăşurarea ei în timp şi apoi impresia ca rezultat al senzaţiei. Heraclit şi Anaxagoras. el admite un organ principal de simţ: Kopvov aîaOrjrrfpiov care distinge dulcele de alb şi se percepe pe sine. cel ce vede ar trebui să fie însuşi colorat. ceea ce e absurd. op. V. XII (A). Adică şi unul şi altul sunt deocamdată potentă şi apoi act. Sunt trei fenomene succesive. Acelaşi lucru se petrece şi cu termenul de . p. Primul e în iniţiativa obiectului (Fizica. 202*13). în Despre somn. 20 Mişcarea ca efect e termenul echivalent cu: senzaţia (ca şi 423a10). ajunge la absurditatea ideii unui simţ special al conştiinţei de sine pe calea perceperii prin vedere. Rezonanţa e actualizarea sunetului. P. Siwek. Dacă acum s-ar merge de la această percepere la perceperea ei însăşi. 3. Ar. După textul transmis (IIoiTjTeov) am traduce: „deci trebuia săvârşită această percepere o dată cu prima".care înseamnă „substrat" al culorii. 18 Ar. A se vedea şi 425b28. această potentă aparţine inimii. 19 Există identitate între realitatea obiectului perceput şi percepţie. şi 416b 6-31 şi 424a2 şi urm. Charmides. pune de acord pe Empedocles şi Democrit cu Alcmeon. tot aşa şi realizarea sensibilului ca şi a celui care simte se realizează în cel ce simte". III. 117(f29. Relaţia dintre contrarii. ceea ce e absurd. cit. iar în Despre tinereţe şi bătrâneţe. (93). Problema perceperii de sine fusese pusă de Platon. 1074b35 şi urm. ceea ce e absurd. în Met. I: „căci după cum săvârşirea şi suferiiea rezidă în cel ce suferă. 168c şi 417*3. apoi 426a23. devine până la urmă o relaţie de la asemănător la asemănător. o readuce în discuţie în EN. discută în treacăt şi despre perceperea de sine. 22 Este deci necesar un nume pentru potentă şi altul pentru actualizarea ei. Ar. La a doua percepere. 107-l08. 469all. 455a15. s-ar ajunge la un regres la infinit. IX. cum propune Torstrik.

adică esenţial compus din materie şi formă. Identitatea sensibilului cu simţul în actul senzaţiei nu este tot aşa de perfectă. E mersul firesc al progresului.. 27 Prin formarea unităţii armonizate de cunoaştere a obiectelor sensibile. critică pe Protagoras. s-ar identifica cu obiectul simţit. Această concepţie . (93). reia problema în Met. am avea o senzaţie a unei senzaţii.. Met. Acesta este sensul filosofiei neotomiste.. mai sus 426*30 şi aici. respinge relativismul senzaţiilor susţinut de unii fiziologi sceptici. cit. Ar. 26 Simţirea prin armonizarea senzaţiilor produce plăcere şi deci creează atmosfera de îmbogăţire a percepţiilor. ci şi organul însuşi. Ar. dar o actualizare nu e posibilă fără potenţa respectivă . op. Pentru culoare s-ar fi zis xp©|*otTiai<.. ele devin plăcute numai prin armonizare. v. deoarece se introduce discuţia despre armonie ca un amestec (ui£i£) de sunete care se conduce după o proporţie între sunetele armonizate dup& uri calcul numeric [Met I(A). 2 Armonia e o temperare a extremelor.991*13). 107 şi notele. se compară obiectele sensibile şi se adună la un loc cele din acelaşi gen. 810 şi urm. Lumea exterioară există obiectiv. pentru gustare xu^ICDCFK. „Extinderea teleologiei asupra întregii naturi anorganice şi organice în afară de om înseamnă alunecarea filosofiei în antropomorfism. IX(Q). unde Ar. cum avem o gândire a unei gândiri. dar materia intră totdeauna în compoziţie. (Usener) şi Lucreţiu. dovadă că prin excese se alterează nu numai perceperea. 1047*4 şi urm. Neplăcute în sine. aşa de deplină cum este identitatea dintre intelect şi inteligibil. P. în adevăr. atestat mai târziu. p. O potentă poate pieri sau subzista fără să se fi actualizat. Pentru stricarea percepţiei prin excese. Scopul naturii este întregirea şi formarea noţiunilor în vederea discernământului. închis în paranteză. Siwek.„culoare" şi de „gustare". III (B) 5 şi 101& 30-l011*2. Timaios 64*. 24 Theiler admite aici un adaos ulterior. în acest sens. fiinţa care ar simţi perfect. obţinându-se baza discernământului (431*24). La Platon. (Y). 9. Contra teoriei lui Teofrast despre culori se îndreaptă Epicur frg. Nu e necesar să piară sau să subziste simultan actualizările cu potentele lor. 29 şi urm. Numai cel ce pune această lege e în afară de Univers: Dumnezeu. 101&30 şi urm. Dacă simţul şi obiectul n-ar conţine o materie. ca şi IV. Teleologia ancorează în teologie. sensibilul este totdeauna un corp. II.

LXXVII. 1. v. 122. stabileşte diferenţele dintre ele prin obiectele specifice fiecăruia: albul îl diferă de dulce. 431*19. Mihail Psellos (77): P. unificând şi precizând datele necesare discernământului. în acest sens Ar. Toma de Aquino explică pe larg: „Existenţa . şi Toma de Aquino ar ti de acord cu Bergson să reproşeze mecanicismului (aluzie la Descartes) că suprimă timpul şi mişcarea şi deci «natura întreagă» (Ar. Există un singur principiu care lucrează şi face diferenţa între două obiecte sensibile şi operaţia aceasta trebuie făcută simultan asupra ambelor obiecte sensibile. de miros. iar mai târziu să discearnă albul de negru". V. 14. 14.1044. V. Nu e indiferent momentul. de vedere. ca şi al derivatelor acestora. Căci cugetul nu poate în acelaşi moment să perceapă întregul şi ca alb şi ca negru. spune că fără suflet n-ar putea exista timpul" (Fizica. Fizica^ III. Maritain (73).antropomorfa nu e o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu. Dar perceperea <în sine> poate concepe perceperi în acelaşi timp de lucruri contrare şi ştie că acesta este primul sau al doilea şi să discearnă negrul de alb.care e un gen . deci formă. perceperea de culoare . Ar însemna să fie şi organ de auz.15) şi să semnaleze că ştiinţa noastră modernă. Nici nu se încălzeşte ceva în acelaşi timp în aceeaşi măsură şi totodată să fie rece. el regrupează după simţuri şi organizează perceperile. şi 424*24).. în interpretarea bizantină simţul e „necorporal". p. iar perceperea ar fi falsă. 29 Aşa-zisul simţ comun distinge speciile şi genurile obiectelor percepute pe baza diferenţelor dintre ele: de exemplu.G. 30 Aşa-zisul simţ comun. „Ca organ" este material. Astfel arată Aristotel zicând: „Nici un corp nu este perceptiv al contrariilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi parte a sa. Unitatea în spaţiu este accentuată în 427*5. 2()0a. clipa. „E necesară memoria.distinge albul de negru. căci timpul poate modifica raporturile dintre ele şi faţă de altele. J. Reinhold Miller (78)^. Carnea nu e organul ultim şi hotărâtor de percepere. chiar prin faptul că priveşte sub un unghi cu totul matematic realitatea fizică. dar simţul în sine e o „formă". o structură de funcţii armonizate într-un scop (v. nesocoteşte timpul în realitatea sa". cf. Neotomiştii au remarcat importanţa timpului: „Arist. ca for al colaborării dintre cele cinci simţuri. 223a26). spiritul. ci mai curând o dovadă pentru neştiinţifici-tatea sistemului filosofic neotomist şi a metodicii sale".75. IV.

3j Să fie indivizibil ca potentă. care e început pentru o linie şi sfârşit pentru alta. clipa. 14 „. Putinţa de a discerne două sensibile diferite printr-un singur simţ se întemeiază pe rolul cc-l are simţul comun ca un punct limită prin raport cu toate senzaţiile. Problema e pusă de Platon în Parmenides 152a şi urm. încheie discuţia despre percepere. (13) II. 195). ci numai însăşi numărarea. căci entelehia separă [Met. revine la chestiunea din 403b25 asupra potentei sufleteşti de . nu poate fi în act altceva decât ce era în potentă. nu de structura organelor. 7. căci n-are esenţă proprie. dar aici e vorba de percepere în timp. fără dimensiune şi fără substanţă. Senzaţiile sunt împrăştiate din acest punct în diferite puncte periferice ale organismului. ca număr. deîndată). IV. TO VUV. pe când un simţ nu poate lua contact cu obiectul său decât direct şi concret. o discută în Fizica. El e limită.. La sfârşitul cap. petrecut sau săvârşit în trecut. 10 şi urm. aşa că el nu poate opera ca intelectul. adică în timp.După loc şi timp: XP0^ cu Theiler. cit. dar nu se ştie precis. apare şi în Despre simţire. ca un punct. „Simţul comun" lucrează numai în act.44?5. 103?7 şi IX (9). Nu poate fi vorba de o divizibilitate fizică.^naterie cu substanţă". 1051*10 şi urm.]. nu poate fi decât una din două. VII (Z)..5 „Prin actualizare el e divizibil". . care este un act al sufletului. ca . 315. dar el le armonizează ca simţ unitar şi comun întrun anumit timp. 36 Ca potentă poate fi oricare din contrarii. formând percepţii mutare şi armonice din elementele lor componente. unde tratează mai întâi despre timp în genere şi apoi despre „moment". p. Astfel se înţelege şi vuv (acum. „Simţul comun" discerne deodată. dar în act. 2 Ar. este dependentă de intelectul sufletului" (Ibidem. Este foarte important să remarcăm că intelectul poate judeca despre un lucru absent. 37 Comparaţia cu punctul. acelaşi şi invariabil şi apoi să lucreze neîntrerupt în timp. între alb şi dulce că unul nu e identic cu celălalt. Deci simţul afirmă un fapt nedespărţit de momentul său tot nedespărţit: 426a 28-29. Ar. Simţul comun poate fi privit ca divizibil în cele cinci simţuri. Rodier. dar nu sunt izolate.. în text Api0|!$>. 13. Originea comparaţiei trebuie căutată la matematicienii vremii. De asemenea.obiectelor numărate nu depinde de intelect. op.

Emp. Homer. 41 Printre ei e Democrit. Supoziţia (tn6Xr\\\fiq) este efectul gândirii. 52-53. Gânditorii „vechi" socotiseră senzaţia şi discernământul ca alcătuind un singur act psihic (404a28). I. pe când 6o£a e opinia într-o anumită problemă. ..duce la eroare. obţinute pe baza unui număr de exerienţe. I (A). Met. este în fond punctul de pornire teoreticofilosofic pentru definirea metafizică neotomistă a persoanei şi a personalităţii. a generalului în particular şi a fiinţei în fenomen. cu deosebirea că supoziţia are un caracter empiric şi general.B. 128. Reinhold Miller. toate lucrurile există pentru om. XJI(A) J072b21 şi la Teofrast. ceea ce e fals şi contrazis de realitate. Omul ar fi.nu neasemănătorul .79). După ei. cf. căci nu se poate săvârşi adaptarea organului perceptiv la obiectul său dacă e neasemănător. căci se atribuie şi lui Archilocbos (frg.. Sunt mijloace pentru scopurile lui. după natura sa spirituală fiinţa cea mai esenţială din Univers. IX (0). Contactul este o percepere directă şi fără greş a adevărului: Met. (15) Met. math. Adv. cu privire la fapte şi obiecte asemănătoare. v. XVIII. ca şi opinia (66£a).. ( T ) 1009b14. Aici apare limpede depărtarea neotomiştilor fenomenologi şi personalişti de principiile de bază ale lui Ar. căci s-ar nega însăşi posibilitatea erorii. 39 Pentru unii dintre vechii filosofi intelectul era una cu perceperea şi tratate laolaltă. 43 E părerea generală despre cauzele asemănătoare. Aici e reprodus din memorie. B. După ei contactul . (78). Senzualiştii admiteau că provin de la trup. din cartea I. „Negarea unităţii în pluralitate. frg. (A) 98la şi nota respectivă]. Empedocles. I05Jh25. 1009b17. 2. 981*5-l.locomoţie şi senzaţie. IV. Metaph. cum se vede şi aici: 404b31 şi 410a28. „nu o cunoaştere" exactă ca cea obţinută pe baza unei demonstraţii [v. IV (T). 40 în cap. adică acea parte care este necesară pentru desăvârşirea întregului mai presus de orice şi în primul rând. 136. 9b15. 68) de către Sext. VII. pp. p. 42 Nu se poate admite că aparenţele sunt reale. Contopirea filosofică de teocentrism şi antropomorfism îl smulge din toate legăturile reale sociale" (ibidem. 106 şi 108 citate şi în Met. Od.. în scopul de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Deci supoziţia rezultă din multe concluzii bazate pe experienţă. 404a28 şi Met.. V. ajutoare făcute şi orânduite pentru om.

în EE nu s-a păstrat această parte. La Galenus (De plac. 47 Senzaţia poate da loc erorii. în 432b29 şi urm.. în cap. 428° 18 şi urm. a artelor şi a ştiinţelor. 48 Acestea patru prezintă o scară ascendentă.. 46 Ar. şi Meteor.G. căci trebuie să ajungem sau la adevăr sau să cădem în eroare. v. pe baze experimentale.". P.. 113^15y „căci prin supoziţie şi prin opinie e posibil să ne înşelăm". După Meletius v. 3. comparând judecăţile discernământului se nasc îndepărtările de rele ca şi avânturile spre ceva. Primele trei alcătuiesc treptele formării conceptului care apoi prin abstractizare se identifică cu intelectul. căci ne pot înşela. O imagine sau o reprezentare nu e în sine nici adevărată nici falsă. III. 653h6. Ca şi în: Despre mişcările animalelor. II. Cugetarea. iar aceasta e necesară supoziţiei.„Gândirea nu e identică cu supoziţia" (v. 455*34.. Pr. se exprimă: „Perceperea obiectelor proprii anumitor simţuri este adevărată sau cel puţin prezintă cât mai puţină eroare posibilă": ///. „Discernerea (diânoia) este mişcarea proprie a intelectului care lucrează prin el şi discerne lucrurile. Numele îi vine de la „a fi în mişcare" pentru că el înaintează şi se mişcă totdeauna. 64. e ca un fenomen natural. VI. Anal. Deci există supoziţia în ştiinţă. Reprezentarea stă în puterea noastră. Hippocr. et Plat. Mai sus „că fară reprezentare nu există supoziţie". Despre părţile anim. 701 19 „ne îngrozim şi ne temeni numai la gândul că. 4. De aceea Ar. 70by16 (cu explicaţie la fiziognomie). emoţia intimă (sympatheia) e înţeleasă mai mult fiziologic ca în Despre somn. (77). reflectând reprezentări cu contururi estompate sau confuze. 373*2-l0. dacă nu depinde de obiecte externe. 4 vine rândul să se analizeze şi „supoziţia" 429a23. se poate desfăşura şi fără obiecte externe. Deci gândirea e superioară reprezentării. cum în cele anterioare se confundă senzaţia cu potenţa perceperii..433 10). tratează în treacăt chestiunea în EN. se face distincţie între intelect şi afect. ■154M) Poseidonios prezintă reprezentarea ca factor al temerii. dar trebuie verificate. acum se identifică reprezentarea cu potenţa ei. m opinie şi în chibzuinţă.. în prima parte a cap 3 unde se deosebeşte percepţia de gândire şi apoi gândirea de reprezentare şi supoziţie. fi. concepţiile despre 44 b . 1104-l107: „Intelectul este o natură intenţionalgânditoare (epinoetică) şi îndrumătoare a tuturor fiinţelor. şi a 427 28. pe când gândirea se impune.

virtuţile şi ştiinţele". 50 Senzaţia ca potentă e la orice vieţuitoare (411*17 şi 434*5 şi urm.existenţă. Furnica şi albina au un mod rudimentar de reprezentare. căci se înţelege în genere. pe când femininul nu se acordă cu „ştiinţa şi intelectul". . (77) P. 10<T8 şi urm. 1142h16. J. vedere sau privire ca activitatea potentei (energeia).I prezintă: „Dar oricărei opinii îi urmează credinţa. Maritain (73). gândirea. Cum vedem. E însă folositoare prin precizia ei. dar se inspiră de la Platon când consideră activităţile sufleteşti ca mişcări superioare. şi a Sf. Math. Explicaţia din paranteză se poate atribui lui Ar. Theiler citează şi alte cazuri ca Sextus Empiricus. intelectul cunoscând lucrurile ca însuşire. întregirile hr Theiler nu aduc o nouă interpretare. închisă cu paranteză în unghi drept. în spirală şi în linie dreaptă" {ibidemy 1289). 51 în paranteză am tradus după Torstrik. intelectul care le ştie. . în vise nu fiinţează potenţa vederii şi nici nu se face actualizarea ei. a vieţii. p.^Mişcările sufletului junt: simţirea. II. trei tuncţii ale intelectului: 1. dar după ea urmează o frază. EN. care nu e de la Ar. 52 „Ce spuneam mai sus". Perceperea nu se identifică cu reprezentarea. 3. în sec. Psellos arată apoi cum Ar. v. dar viermele n-are decât pipăitul nutritiv. cum se observă la unele animale. 122. şi mai sus: 426*12. şi t)paai<. intelectul cunoscând lucrurile ca potentă (copiii). în text se poate menţine mase. în definiţii urmează pe Ar. în original) apoi Anal. dar nu la toate produce reprezentare. Thoma nu e decât filosofia fiinţei.. Neotomismul revine la principiul că „filosofia lui Ar. Despre potentă şi realizare mai clar în 426a13.. 106l-l072. dar totodată e în act le săvârşeşte. aşa că doctrina potentei şi a actului s-a născut din desprinderea intelectuală a mişcării". cum este cel stăpân deplin pe cunoştinţe şi ştiinţe. Opinia (doxa) precede credinţa. XI. a mişcării. „Sufletul se mişcă ciclic.). Sec. VI. critică pe Platon după care sufletul este loc al formelor şi că socoteşte învăţătura ca o amintire. v. lucrarea. II. adică ciclice. Reprezentarea la animale în 433a12..130. Mihail Psellos distinge. 2.. însă.G. adică în a 17. sau el a pierdut din vedere s-o înlăture. 49 Aici observăm deosebirea între oyiqy care înseamnă văzul ca potentă. V. care e masculin. a devenirii. 10 („adevărul" ca fem. iar credinţei starea de convingere. convingerii raţiunea. Ed. după interpretarea lui Ammonius.

se ating din ce în ce mai mult treptele spre desăvârşire . Vasilescu (100). pe când după Duns Scotus principiul individuaţiei e conţinut în interiorul formei însăşi. 3<P. este cunoaşterea prin iubire sau prin connaturalitate. Mai târziu. după care ştiinţa precede credinţa. fim. e. Martin Grabmann. 264b. ci o înţelegere mai adâncă. Credinţa e o atitudine. prin colaborare teandrică. Gilson (55). „N-ar putea consta dintr-o împletire între opinie şi senzaţie** (1. chiar şi celor cu totul inferioare. după care raţiunea trebuie să înţeleagă conţinutul credinţei". însuşi faptul de a crede nu e decât a cugeta prin asentiment. materia acordă formei individualitatea. limitat de aceasta.33 combătând pe Platon (Soph. căreia trebuie să-i urmeze cunoaşterea. p. Thoma stabilise că cunoştinţa umană pornind de la simţuri urmăreşte să definească lucrurile prin colaborarea între perceperea lucrurilor materiale prin simţuri şi apoi prin intelect. Reprezentarea e un fenomen psihologic cu totul original şi deosebit de celelalte. Origen şi alţii. Duns Scotus formula ideea că: „nimic din ceea ce e demonstrabil prin raţiune nu e revelat şi nimic din ce este revelat de Dumnezeu nu e demonstrabil". (57). Clement.. în sensul că trebuie cunoscut conţinutul revelaţiei înainte de a-l primi prin credinţă. 79. Em. .). pentru că au simţire. 52*). căruia îi revine sarcina abstractizării. dar o aruncă în lumea cealaltă. II d. „Credinţa stă faţă de gnoză (cunoştinţă) cum stă supoziţia (prolepsis) faţă de ştiinţă (episteme). p. în gnoză nu se urmăreşte nicidecum volatizarea raţiona-listă a conţinutului credinţei. deci.25-26). p. Phileb. Aici. După Thoma. înainte de tomism a dominat Augustin. căci ar fi absurd să se acorde reprezentare tuturor vietăţilor. mai desăvârşită cu progresul etic. cu peste 50 de ani. în scolastica veche. „N-am putea crede dacă n-am poseda suflete dotate cu raţiune".spre deosebire de naturalismul aristotelico-tomist care n-o ignorează. Apoi se ştie că perceperea poate constata ceva cu totul deosebit decât concluzia opiniei \428b2 şi urm. Acest lucru lau stabilit gnosticii sec.căci îi aduce roadele experienţei faptelor şi realităţilor.. V. V.. ea se aseamănă cu fides quaerens intellectum al tomiştilor. cum interpretează Simplicius 211. V. 23l-239. Actul de credinţă are loc abia după ridicarea raţiunii omeneşti la înălţimea înţelegerii supranaturalului. E. Hr. 300. Cunoaşterea răsăriteană rămasă în tradiţia credinţei este cea intuitivă şi augustiniană.. deşi ia elemente din ele. 1957.

VIII.428b19 şi mm. stabileşte deosebirea între percepţiile naturale directe şi cele accesorii sau asociate. Sunt analizate trei ipoteze până la paranteza dislocabilă. căci (paivexai se zice tocmai despre percepţia premergătoare. Locul predicatului 8101081 (se va deosebi) la urmă. p.. III. 28. I. e concepută ca percepere slabă (neprecisă) în Rhet. 450*24 şi Despre memorie.P. tot acolo b21 şi b25 e prevăzută eroarea (ca şi 430b29 şi Despre simţire. 3.înaintea frazei traduse în continuare este o lacună. I. deşi nu e nici un motiv să fie menţinută.26). 451* 15-l6. II. unitate).A. I. 460b 18. (31). Cele trei specii de senzaţii sunt: percepţia obiectelor sensibile proprii. cu acelaşi exemplu despre mărimea pământului. percepţia accidentală sau asociată celei principale şi percepţia obiectelor sau momentelor comune (mişcare. 5. 60 V. în paranteză după Torstrik. Aici mai avem la 458°. ci dintr-o sinteză efectuată de reprezentare în jurul imaginilor sau chiar în jurul perceperii sensibilelor comune (mişcare. 1370*28. Chiar şi în acest caz ea nu rezultă dintr-o dizarmonie pozitivă între propriul său obiect şi percepţii. 442b8). Totodată. şi în: Despre vise. 345bl. 55 „A-şi forma o reprezentare** (qxxvTdtţeoOai în loc de (pouveoGai se impune). 59 în traducere am admis părerea lui Nestle (79). Distincţia este la Ar. p. semnalată de Torstrik (1. Despre vise. număr. ar fi lămurit mai bine fraza. 6. III. 58 Cuvintele din paranteză sunt mutate de aici mai sus după „şi încă numai accidental** de către Bywater şi de Ross. propune e%si „conţine**. Met. 174: xr\q aîoOrjaeGx. în text Trend. schimbare. stare.1010b 2-26. număr. cum se arată la nota 58. Soarele e mai mare ca pământul şi în Meteor.430b29. ?r\q hnd T©V xpicov aiaO.. Numai în imaginaţie (reprezentarea) poate avea loc eroarea. 194] se pare că este o mişcare** şi în Fizica. 56 „Reprezentarea [fantasia la B. cu dezvoltări pentru înţeles.. 57 „Conţine falsul în foarte mică măsură" dacă porneşte de la perceperea unor obiecte ce-i sunt proprii. . figură. dar şi eoti spune aproape acelaşi lucru. 254*21. restrânge afirmaţia din 427b12. (B). III. repaus. mărime) sau în jurul sensibilelor prin accident: v.

lumină. 265h24. Theiler crede că e vorba de v)7co>. 1. când există (409b 26. voeîv). întrucât el este o formă şi lucrează cu forme. „Neafectat": a7ca9e<. Fizica. cunoaşterea (TO yiyvcoCTKeiv) şi chibzuinţă sau înţelepciunea practică (TO cppoveîv).24. VII. (428b28) Ar. Deci expresia e ca şi pentru percepere. 402. 163. la Platon. VIII. neinfluenţabil în acţiunea lui din partea unor factori străini de esenţa lui. 63 Comparaţia între percepere. 425b23 ca şi 434*29). Intelectul este fară amestec cu realităţile şi formele inteligibile. cu totul deosebit de cele discutate în capitolele anterioare. Sext.. în care s-a analizat iraţionalul (TO aXoyov). O apariţie derutantă (7cape|i(paTvov ca 429fl20) poate fi înlăturată de Intelect prin simplu discernământ. 424*18. fără materie. deci nu poate fi vorba decât de Intelect ca for suprem.. orice amestec l-ar împiedica să-şi exercite dominaţia.Adv. se domină pe sine şi pe celelalte şi este neamestecat cu ceva. math.31. văzută încă în 402 16. Cele două lucrări ale Intelectului. însă rolul care apare în context e superior cu mult acesteia. Emş. b2. 427b5). care a făcut obiectul cercetărilor anterioare şi Intelect sau cugetarea în actv se impune de la început: dacă această parte este o mărime cu loc în spaţiu sau cu un loc anumit în corp (la Platon în cap) sau numai în cugetare.Etimologia e justă: cpavTaaia de la qxo<. dar nu o identitate. dar conţinutul între acea „suferire" şi aceasta e diferit (cf. Aici e vorba de rolul neutral. Intelectul după Ar.1 (A) 98? 15.. adică a părţii sufletului care cunoaşte şi înţelege (mai jos 1. 1102*28). în alt sens decât mai sus 408b29 şi în adausuri 430* 18. cum este şi obiectul perceput în act. ajunge la analiza Intelectului. 12.Crfl/.25 şi mai cu seamă EN. se disting de recunoaştere (TO yvcopiijeiv) prin aceea că primele construiesc forme de gândire.. pe când acesta distinge deosebirile şi sfabileşte analogiile.. în 418*3:organul perceptiv este ca potentă.13. 6 ' Trecând de la reprezentare ca o noţiune medială între percepere şi gândire. (supoziţie).. I. E un paralelism. Mai puţin clar în Met. ca factor raţional (cf. 413\ fii 61 . Intelectul nu alterează nimic din substanţa altora şi nici nu poate fi alterat de acestea. cum au spus şi alţii: Doxqgr. 413b 15.T|\|/u. 66 După Anaxagoras în frg.

iar nu sufletul în întregimea lui. J. o opinie. Ideile sunt toate. P. în acest caz. adică suferă o impresiune şi prin aceasta se produce o fecundaţie a gândirii care e specifică operaţiei intelectuale. Hr. conceperea. numai potente. Mai târziu. Intelectul.„Ca fiind străin". . deci adevărul intelectului nostru este propriu-zis o identificare în noi. dar Parmenides 132b nu e de acord cu această părere. După el. Formele ca realităţi se adună în suflet şi formează o comoară. conformă unei identităţi în lucru. distincte ca atare. După Ar. o compoziţie. este rezultatul experimentat prin cazuri concrete ale celei dintâi. Orice propoziţie este o sinteză. ci o realitate mereu de pază pentru a-şi apăra libertatea şi dominarea şi a „bara" pătrunderea a tot ce e străin.după cum ne informează Plutarh. v. o pleroma. 85. că. Mihail Psellos iarăşi îl critică pe Ar. ce apoi devine repede o prezumţie sau supoziţie. numai intelectul poate fi receptacolul ideilor. în Răsăritul dominat de Platon s-a menţinut această teorie. vT (77). căci orice propoziţie are un subiect şi un predicat. Intelectul în natura lui este pur şi totodată o putere mereu gata să respingă o acţiune care i-ar perturba activitatea. Maritain. o compoziţie noţională conformă unei identităţi reale. (77) P. nu sunt decât unul şi acelaşi lucru în existenţa extramentală. V d. prezumarea. 884. care în gradul ei iniţial este o 86£a. întrucât e străin. v. de alt gen decât funcţia sa esenţială. deci puterea lui nu e numai o potentă. cum concepe Platon. un adaos la gândirea lui Anaxagoras. deşi sufletul este o formă nemuritoare. 16). (72) 54. critică pe Platon. iar nu realităţi. o introduce din afară în corp şi îi înlătură astfel nemurirea. deşi termenul „locul ideilor" e altfel exprimat. în sec. actul imanent cel mai perfect şi cu desăvârşire cel mai spontan. Astfel Aeneas Gazaeus (sec. Judecata consistă să declare că două obiecte.) critică pe Ar. este determinat de obiect când e pasiv. Philoponos (524.G. dar adesea 8iavoia cuprinde deodată cu acţiunea şi efectul. simt deci două obiecte distincte ca atare. De Iside. după scolastica tomistă. aşa că nu-şi pot exercita existenţa decât identificate între ele. „Gândeşte şi concepe": Siavoia este discursivă şi discernentă. XI. adică actul sau realizarea aceleia. 374*. în concept. 69 Ar. identificându-se cu sufletul şi devenind prin aceasta „forma tormelor".G.69. 6TC6XT|\|/I<. unite prin vorba este şi prin care spiritul le declară ca identice în realitate.

VII (Z). vederea (425b. VIII. Spiritul are exigenţele sale în noi. După tomism şi neotomism. într-un cuvânt. Siwek. Din „ percepţiunile care formează o sinteză psihologică se nasc două aspecte ^diferite: un aspect obiectiv. op. VII ( Z ) 1037*30 şi forma în sine. Suntem imens potenţiali. v. II. ca şi mai sus 403* 10 şi urm. a doua corespunde cu omul care ştie.dar nu le foloseşte decât când vrea. ca să distingă funcţia intelectului de cea a simţurilor care sunt unite cu corpul: Despre somn.). unde se face deosebire între suflet şi noţiunea de suflet care se pot confunda. căci sufletul îi este plin de formele de gândire ale ştiinţei sale. 14 „cârnul". care îl îmbogăţeşte pe om cu o nouă cunoştinţă despre lumea din afară. 9). cit. Maritain. pp. 71 * Ar. pare că atribuie conştiinţa unor simţuri. 333-334. 12-l7). „inteligenţa este considerată dintru început ca materie primă. după Priscianus Lydus In Metaph. dacă ţinem să-l învăţăm numai lucruri omeneşti. 103?2 şi Fizica. dar „un om" şi noţiunea de om (ce e el ca esenţă) nu se pot confunda. Despre naşterea animalelor.122. deci din proprie iniţiativă (8V 0. conjectura lui Theiler. după Ar. şi Fizica. La 417* 27 se poate contribui cu Met.. Textul în 429b12 cu r\ aapKOt. Met. 424* 14. 417* 21 şi urm. şi depărtaţi de activitatea formelor pure. V. ca. 70 Ar. ne biciuie cu dorinţi şi totodată ne cere să ducem o viaţă mai bună decât viaţa omenească. J. învederează deosebirea dintre obiectul concret: b.. 737* 9). Această conştiinţă atribuită de Ar. 1043*2. precizează cele. 1057. vieţii senzitive este directă numai la om. cum face Kant. prima e dată omului prin naştere (v. Cu aceste două exemple din matematică şi fizică Ar. (93) p. şi tomişti.6x00 nu 5i* aoxov cum e greşit transmis chiar la Teofrast. şi Met.29. de ex. P. 454* 7şi urm. care reflectă gândirea asupra sa însuşi. . cf. VIII (H). 204a 23. Despre somn. un aspect subiectiv. III. 129. înseamnă să-l nedreptăţim. o stare concretă într-un obiect concret. Met. v. 455*12.trei trepte ale entelehiei. IX (Q). 255b 2. de a fi înlănţuit de raţiunea pură într-o stare de sublimitate". 31.. căci numai el este capabil să aibă o conştiinţă reflexă. ea este pură potentă faţă de obiectele inteligibile. (72). Această interpretare a conştiinţei de sine pune în armonie locurile în care Ar. ca şi 431°13. Dar e o iluzie cruntă să-i impunem ca lege. revine asupra acestei idei după 442* 31. cu acelea care le atribuie simţului comun.

între judecata pe cale de cunoaştere şi judecata pe cale de înclinare (I. 16. după cum înţelegea Anaxagoras. prin teoria potentei şi trecerea la act. pe când intelectul lucrează cu două feluri de noţiuni: unele sunt forme în materie (cum e „cârmii"). 7. Trend (Ar. Jena. 488-498. K. înseamnă că şi acestea conţin intelect. 1030* S. K(A). Michaelis: Zur Ar. I. 1. Ar. admit doi Noes: Intelect pasiv. 68 şi apoi 417 2 şi urm. 76 Linia dreaptă. altele formele sau noţiunile nemateriale.Thoma de Aquino. 77 Simţurile cuprind întreaga fiinţă fizică. Ei admit că în cap. extern şi combinat. al8 şi sensul de „inafectabil" prezintă o variantă la al5. pentru a distinge înţelepciunea tomistă de cea mistică. 1025* 32. Kampe [Die Erkenntnistheorie des Ar. vezLnota 84. 24. întrucât e o reflectare a aceleia. anima. u . 5. îl face inteligibil. iar cel care este instruit în ştiinţa morală. 78 Frg. cum e cazul cu linia frântă şi cea dreaptă. deoarece aici „suferirea" se raportează la esenţa lui. 4 nous este conceput ca o facultate sensibilă. se prezintă ca două feţe ale aceluiaşi proces. 1833. 1036*14 se vede că şi Xenocrates raţiona astfel.. fiind egal cu imaginaţia creatoare. 1. iar gândirea celei frânte. cum precizează: 429a18 şi urm. dar deosebiţi ca specie: Despre generare şi distrugere. a recurs la distincţia stabilită de Ar. foloseşte o altă expresie decât în 1. „Intelectul cu privire la ceva ca esenţă e întotdeauna adevărat". mai ales că linia corespunde cu „continuul" (auvexsc). care aparţine numai omului. după pitagoreici. 12D. 79 Alternativa este: d<ică intelectul este acelaşi faţă de sine ca şi faţă de alte lucruri externe. în Met. omul care are în el deprinderea (hexis) va lucra din înclinare consultând dispoziţia sa interioară. VII (Z). pp.. Mai sus în 429a. dacă însă un alt factor. 323*29. 75 „Ca potenţa". Afecţiunea modifică datele şi duce la eroare. facultatea senzitivă şi Intelect activ sau creator. iib. Lehre vom Nus. atât percepţia. III. 6). 1888). corespunde cu numărul 2. (1870)]. deci amestecat. comm. de ex. VII(Z). contravine esenţei lui. însă nu poate fi influenţă şi suferire decât între agenţi de acelaşi gen.73 Exemplul revine în Met. cât şi gândirea. Neustrelitz. va putea. Senzaţia corespunde liniei drepte. cum s-a arătat şi mai sus 404b21. Ambele ipoteze se rezolvă de Ar.

Sufletul nu coincide materialmente cu toate obiectele.. „există astfel ca potentă". deoarece formele gândirii sunt despărţite de materie şi există . principiul lui Parmenides (51. în loc de „trebuie să fie ca o tablă". Greutatea pentru om este de a distinge în cugetul meu ceea ce ţine de însele lucrurile şi ceea ce depinde de puterea şi felul meu de cunoaştere. 8 ~ „Cauza pentru care cugetarea nu e permanentă". 88. Dar într-un punct anumit nu mai c nici o deosebire între cunoaştere şi obiectul ei.chiar dacă n-ar fi virtuos. şi deci de conţinutul practic al ştiinţei (GecoprjTiKtiK. aşa că şi cunoscătorul şi cunoscutul. III. Un mod de a exista în sine însuşi şi un mod de a exista într-un suflet mă pun în faţa problemei cunoştinţei.. analiză subtilă începută de Platon şi întregită. 6. 1072b20 (Despre intelectul divin^ cu locul interpretat în întregime de Plotin VI. între gândire şi existenţă. 2. considerând deci raţiunile inteligibile" v. 81 . reluată şi completată de scolastici. Ar. 6 şi 426*. Met. fără ca fiinţa proprie a unuia să se confunde cu fiinţa proprie a celuilalt. Numai divinitatea e veşnic fericită pentru că Intelectul său e veşnic activ: „ce suntem noi câteodată.). 1075*1 şi urm. deci realizarea gândirii nu e totdeauna şi continuă. decât după ce obiectele au fost desprinse complet de materie. 15.. în continuare este vorba despre ştiinţa teoretică (în sens de actualizare în gradul al treilea 417*28). 17.. 84 Obiectele care conţin materie sunt numai ca potentă obiecte de gândire. întrucât nu depinde. J. deci nemateriale. cf. în principal de Ar. existenţa intelectului constă deci în gândire. Dumnezeu este totdeauna". 28 B 3): „este identitate între gândire şi esenţa. să judece bine despre stări şi lucruri pe cale de cunoştinţă. Maritain (72) p. De altă parte.. „El există ca potentă întocmai ca o tablă nescrisă". de un obiect extern. aplică la noţiunile abstracte. 6. XII (A). este sub puterea noastră. (despre intelectul uman). 2. în 417b24 intelectul. 1072*25. prin esenţa sa. sunt unul şi acelaşi sub raportul precis al actului cunoaşterii. ca senzaţia. Intelectul nu ia contact. bl 7 şi Met. XII (A). „Intelectul este oarecum ca potentă însăşi noţiunile inteligibile".425 . 24 după Ar. cum e în 431*1. Am adoptat ordinea stabilită de Theiler şi apoi conjectura lui Conford 8ovd|iet 5* OUTGN.. (72) p.

care presupune o altă funcţie decât intelectul activ sau creator: 6 TtoiTjTiKdţ voog. deoarece aparţin. nu poate gândi prin sine. adică în întregul proces de devenire a lumii sublunare căreia aparţinem. 1924. senzaţiilor şi reprezentărilor. sau o producţie artificială rcoirjaic. tot de către un alt factor în act. Oxford. Exprimarea prea scurtă faţă de importanţa problemelor discutate măreşte şi mai mult greutatea înţelegerii. cum credea Platon.ideile expuse aici s-ar fi putut mai clar desprinde din cele anterioare şi mai ales din cele următoare. Vechii comentatori au ajuns la această concluzie constatând două laturi ale intelectului. Ross în Introducere la metafizica lui Aristotel /. Discuţia a fost expusă pe larg de W. „în natură".. prin cunoştinţă. 1025b22. toate lucrurile." Intelectul activ este pentru inteligenţă ceea ce este lumina pentru obiectul vizibil (Despre simţire. VI.. (creaţie). CXLIII şi urm. dacă ar fi lipsit. deoarece după Ar. termen care apare ca neutru în 426*2 şi Met. Procesul urmează o cale naturală: yevecru. 6 KaQr\xiKoq vouq. a 2. 87 Intelectul pasiv denumit TcaGTjtiKoq şi folosit ca termen o singură dată (în sens diferit) şi propriu este caracterizat de Ar. Aceşti factori trebuie să existe şi în intelect. Ar. deci trebuie activizat prin obiectele sau noţiunile inteligibile care nu sunt în act.5). VI (E). Intelectul activ sau agent este cauză eficientă. adică ideilor. V. Este vorba de intelectul afectabil. după cap. sau urmaşii lui au introdus ulterior acest capitol la un loc nepotrivit. dar în ambele cazuri există materia din care rezultă lucrurile şi cauza sau agentul eficient (xo ixp' 06*). ca materie. 1049b24]: „Un factor potenţial e trecut la starea de factor în act. V desparte discuţia firească continuată. 85 Cap. în Despre suflet ca în stare să devină. Deci gândirii imateriale îi revine conducerea (432.numai în intelect. După Theiler. căci cap. 447*11). el însuşi se identifică în totul cu ele şi devine sieşi inteligibil aşa cum se propune prin întrebarea de la 429b26... şi nota 71. V a format subiect de discuţii foarte aprinse şi contradictorii încă din antichitate. I X ( Q ) 8. Intelectul nu mai are asupra lucrurilor o vedere exclusiv . în cap. Intelectul pasiv <primitor de impresii> este o simplă potentă. căci îl face inteligibil. [Met. în a 13 prin „suflet cugetător" se înţelege cel discursiv ca în 43la14.D. IV. iar nu obiectelor nemateriale ale gândirii.

primitive. adică o alcătuire pozitivă. 9 ° Despre spiritul divin în Met. 11. p. unirea materiei cu forma este principiul individuaţiei. 92 xtop^Q^ W m această accepţie intelectul este separat de corp (v. Este singurul loc în care Ar.exterioară. Rolul acestei „stări" este analog cu cel al luminii pentru perceperea culorilor. Prin intelectul agent noi ne apropiem de îngeri. a căror primă origine este Dumnezeu.. susţinând şi învăţând că lumea este eternă. VIII. 429a24) şi tocmai când se află în poziţia sa de puritate. Cea mai înaltă funcţie a sa este cunoştinţa primelor principii. compus din materia sa şi forma sa independentă de corp. Divinul din om în EE.188). pe când filosofii arabi. Bonaventura susţine că lumea n-a existat de totdeauna. pe care le admitea şi Anaxagoras pentru „suflet" în întregul său. p. seminale. Aici Ar. precizează că numai intelectul activ (sau creator) posedă aceste trei calităţi: „separat" şi 429* 11. în unitate cu Intelectul absolut. Gilson (55). pretind că interpretează just gândirea lui Ar. el devine tot ceea ce cunoaşte (73). 91 „Dar luaţi în general". Intelectul activ e prin esenţa lui lucrare şi nu se poate spune despre el. îşi regăseşte esenţa adevărată. Mai sunt locuri în . Slăbiciunea sa este că nu poate să formeze concepte decât pornind de la speciile abstracte ale lucrurilor sensibile. Abstracţia e opera intelectu-lui uman (ibidem. 1248*26. proclamă nemurirea sufletului sub forma Intelectului pur. Sufletul este deja o formă completă prin el însuşi. devenind desăvârşit şi veşnic. căci în imaterialitatea naturii sale. 89 Intelectul activ e distinct de corp. e neafectabil şi pur.b23 „neamestecat" 429*18. XII ( A ) 1071h22. 1072*25 şi 1073*. 184.85. că nu gândeşte continuu. pe care îl va in-forma la rândul său. V. ca despre Intelectul pasiv. E. cum e ştiinţa în act faţă de ştiinţa ca potentă. spre deosebire de „privaţiune".24: „neafectabil". ca Averroes. Acel rol îl joacă pentru noţiuni intelectul activ sau agent: el face să se concretizeze ca act noţiunile inteligibile existente numai ca potente. După Bonaventura. cum s-a spus mai sus în cap. p. Toate fiinţele Universului se explică astfel prin dezvoltarea în forme de intelect. o realizare este anterioară potentei. Sufletul ocupă corpul constituit şi-i conferă ultima sa perfecţiune. dar el îşi păstrează perfecţia sa când se desparte. 4. în genere. 88 „O stare" (herjs). 429*15.

ca şi la Simplicius. Atributul d7ca9f]<. p. „Cum zic elinii că universul a devenit dintr-o cauză şi nu în timp?" „Dacă e imposibil ca universul să existe fără timp (noţiunea de timp). I . ci îşi are existenţa dintr-o perioadă de mai multe zile?" V. tot aşa. prelucrând senzaţiile. Deci intelectul activ nu poate gândi fără noţiunile pe care i le culege Intelectul pasiv sau afectabil. le oferă gândirii. Louvain. ca.2 şi urm. presupune existenţa materiei ca suport al intelectului afectabil care. v. cea mai pură alcătuire a cărnii şi a organelor senzitive. 6. 965.3. din 429a15 are alt înţeles „neimpresionabil" şi deci nu e contrazicere. în acest sens . La Diogenes de Apollonia Noi nu ne amintim de existenţa noastră anterioară pentru că intelectul unit cu fiinţa noastră este afectabil şi pieritor. (77) P. ajunge la concluzia că e vorba de creşterea animalelor prin hrană asimilată: „Cum natura face pentru creştere în fiinţele care se dezvoltă trăgându-şi hrana din afară. 642a28 şi nota Dirlmeier la EN. G. offert ă Mansion. în chiar fiinţele în curs de a se forma. 17. nervilor şi părului. v. 16 şi 1464. Problema este discutată pe larg de către P. 46.672. Aceeaşi exprimare aflăm la Teofrast. cercetând textul. 1070a. v. copitelor etc. voind să argumenteze că lumea e creată în timp.care se face aluzie la aceasta: Protr.. In Physicos. După Nemesius. EN. Met. sufletul are o parte raţională şi o parte neraţională care se numeşte şi pasivă sau suferitoare. dar divizibile ca potentă. 53. 283. nu există cugetare fără intelectul activ (ca şi W. 24.Ross). care. cum pot fi nenăscute şi veşnice faptele săvârşite în timp?" Dar Ar.G. (77) P. Ar. Moraux înAutour d'Aristote. natura săvârşeşte. a exprimat o altă părere într-o scriere târzie: Despre naşterea animalelor II. cum e universul etern şi nenăscut. Intre ideea de cauză şi cea de timp. şi: Despre părţile animalelor.ca şi timpul. La ele se adaugă ca principiu de mişcare dorinţa ca un factor impulsiv. dacă nu există timpul etern. 48. fr. 1461. 40. existând cauza să nu existe şi timpuF. „Dacă timpul este născut (are un început). Grigorie din Nyssa se pronunţă. sunt indivizibile în act. XII (A). 736b2: „rămâne numai că Intelectul a intrat de afară (GopaOev) şi că el singur este divin". prin materie. 94 J. 1177a15. că „e imposibil. X. răspunde prin teoria că mărimea. 1955. D." nveouxx este probabil o specie de eter care alcătuieşte sufletul. voi. apoi a unghiilor. 12. iar prin surplus pe cea a oaselor. Ar. Tricot înţelege că fară intelectul activ nimic nu cugetă. După Theiler.

Arist. op. prin comparaţie cu părţi corporale greşit reunite între ele. IX ( Q ) 1051bl şi urm. Duhem. I ( A ) 983*15. . 16*12. 248. Zarabella (24). Met. 403. Asupra acestora stăruie Ar. vezi şi Met. aici. 221b24.şi V. 192). 571. IV.Siwek. EN. P.JV ( T ) . repaus. cit (67). op. cel activ nu gândeşte nimic. III. p. [Simplicius. Despre interpretare. IV (O. 1011b26. Bonitz. 1112*22. Numai în imaginaţie. 7. v. număr. în jurul sensibilelor pe care Ar. provin din necunoaşterea forţei masei în dinamică (v. mărime) sau. Trebuie să notăm că eroarea nu constă într-o dizarmonie pozitivă între propriul său obiect şi percepţie. (11). 97 „Incomensurabilul" este diagonala într-un pătrat.. Mă opresc cu Theiler şi ceilalţi ia a doua interpretare. le numeşte „sensibile prin accident". să le unifice şi să le transmită ca noţiuni intelectului activ care gândeşte cu ele: . v. nimic nu gândeşte. analiza matematică insuficientă a mişcării şi vitezei. 114 şi notele.jără Intelectul pasiv cel activ nu gândeşte nimic". Cuvintele „fără el intelectul nu cugetă nimic". ca şi în Fizica. figură. fără intelectul pasiv. poate avea loc eroarea. p. citat mai mult în glumă. Jaeger. Le systeme du monde. posibilitatea există numai în sculptură sau pictură. unde. intelectul pasiv nu cugetă nimic [Hicks (15). p. deoarece se poate referi la viitor sau la trecut. nici false. VI ( E ) 1027b25 şi urm. Trend. 491a57] sau fără intelectul pasiv. decât prin raport la un obiect. în fine. nu naturală. Noţiunea de timp complică şi mai mult „amestecul" şi poate mări eroarea. 95 Prin compunerea sau confuzia adevărului cu neadevărul se ajunge sigur la eroare. Paris 1913.. şi mai ales. căci alb şi nealb sunt noţiuni „simple" şi nu pot fi nici adevărate. 98 S-a făcut o combinare greşită dacă nealbul nu convine subiectului. se face referinţă la locul nostru.. Empedocles frg. în a8. . se pot interpreta în patru feluri: fară intelectul activ. prin separarea lor eroarea e numai probabilă.6). Histoire des doctrines cosmologiques de Platon ă Copernic. deci e o unire artificială. Erorile despre mişcare în mecanica lui Ar. ci numai într-o sinteză săvârşită de imaginaţie în jurul imaginilor sau în jurul percepţiei „sensibilelor comune" (mişcare. cit (93). Ind. 509].JPneuma im Lykeion". prezentul fiind aproape disparent. ca sinteză.1. deoarece intelectul pasiv sau afectabil are tocmai menirea esenţială să adune impresiuni pe calea senzaţiilor. şi Met. 29 şi urm. 1012*3 şi urm.

. deci este indivizibilă prin sine. p. 1060b 14. Toate apar ca o negaţie a fiecăreia de mai sus: punctul ca privaţie a lungimii şi momentul ca negaţie a timpului. 1016b 23. V (A). dar în realizare. ( B ) . Aceasta e a doua clasă a unităţilor indivizibile pur raţionale. 101 „Ci numai ca specie". momentul care desparte trecutul de viitor. IV. vezi Fizica. 1002a 19.. Noţiunea de Jumătate" este numai o potentă deoarece intelectul tinde să menţină unitatea. VIII.JLungimea". III. cum am zice acum. cantitate şi care constă în calitate. Totul depinde de noţiunea de timp. cf. cf. Mărimea ca şi timpul este indivizibilă ca act şi divizibilă ca potentă. Acestea privesc unităţile indivizibile cantitativ (mia rcoaov). De altfel. unică. în abstract. 1. ca în Met. de aceea după împărţire. v. deci nu în esenţa lor. fiecare jumătate e concepută ca imitate. formează a treia clasă de noţiuni indivizibile. Fizica. Met. Ele sunt indivizibile chiar ca potentă. 99 . ale corpurilor pieritoare. ca fapt nu se poate parcurge. întrebându-ne dacă putem parcurge infinitul în timp şi spaţiu. însă Ar. V I I ( Z ) . ca şi cum ar fi însufleţită de un singur spirit". Met. prefera explicaţia prin punerea în mişcare a aerului în urma declanşării aparatului proiector. 99?2. aici e vorba de timp. de acum trece la indivizibilele ca specii formale (xj) efeei). Trend. tinzând spre unitatea ei. adică noţiunea de cantitate. 263*4 şi urm. indivizibilă. (72)..explicarea mişcării proiectilelor prin propagarea în aer a unei unde motrice sau prin antiperistasis (mişcare de vârtej prin care aerul izgonit de proiectil ar reveni asupra acestuia să-l împingă mai departe). defineşte eidos-u\: „este o noţiune opusă ideii de. Această teorie a fost acreditată de Simplicius. XI (K). V. Noţiunea formează oarecum un întreg1' adunând părţile sale întro legătură necesară şi forţată. ei credeau într-o mişcare circulară a corpurilor cereşti (unii şi a sufletului) şi mişcările terestre rectilinii. Met. 8. 222*10 şi urm. cum e noţiunea de om care e o specie cu formă . V (A) 6^(7). 190. 1032* 2 şi urm. 103 „Punctul şi orice <termen> de diviziune" etc. 102 Noţiunea de lungime şi cea de timp corespunzătoare simt numai accidental divizibile. trebuie să răspundem: se poate parcurge însă numai ca potentă. 7//(B). Chestiunea era pusă de Zcnon în anecdota cu broasca ţestoasă şi Ahile.

El n-are decât rolul de a marca diviziunea în părţi a unei linii.. şi Met. 107 „Precum şi negarea". 1075* 22.. ci se dezvoltă prin activitate. v. în loc de ev eivat ev aoxS: „şi să fie (discernentul) în el". şi în această calitate sunt adevărate. 110 Cap. Theiler). &7t6(pacTi<. După Trend. 7 tratează despre intelectul practic. citat de Tricot. sau „să fie unul <unitate> în el": ev eîvai ocK©. nu dau loc erorii (ca şi mai sus 430a 7). Nu se poate greşi „circa quidditatem rei". deci a unei forme pozitive pe care o face cunoscută prin contrariu. v. 1008*34. direct. EE. IX (6). IV( T ) . 108 „Privitor la esenţa. aşa confirmă şi Thoma de Aquino (De veritate. şi 412b 10 şi urm. 188 în notă. 1071* 22. căci însăşi (potau. asupra cărora revine deseori. Potenţa perceptivă nu suferă şi nu se schimbă propriu vorbind... I. 105 „în rolul de contrariu faţă de sine" (evavxiov aoxţp. chiar accidentale.Punctul nu e decât privaţia lungimii. 12 şi Summa.. 16 şi prin mişcare (417* 16). aşa cum momentul desparte timpul şi tot aşa se poate spune şi despre alte poziţii asemănătoare. care aparţin gradului al treilea al entelehiei: 417b 5 şi urm. şi 417b 12. cu lumea din afară. trece în act ca obiect de cunoaştere. 105 lb 25. XII (A). 17.. menţinând paralelismul cu perceperea şi senzaţia. ca şi celelalte. Intuirea propriei sale esenţe este adevărată. Existenţa care n-are nici un contrariu alături de sine este pură activitate. 106 • • • . 109 „<Principiile> fară de materie" sunt specifice intelectului cum sunt obiectele vizibile la lumină pentru văz şi cele sunătoare pentru auz. 11 Vezi şi 418*3.". p. 1245* 16. în loc de Kaxdcpaaic. cf. cu privire la esenţă. intelectul trece de la obiect la motivarea cunoaşterii. Intelectul este o forţă cu diferite atribute. „Dacă există un contrariu". 104 . deci pentru a cunoaşte privaţia unui contrariu trebuie să fie în posesia a două contrarii şi să se identifice cu contrariul negativ care. 3). M e t . I. Met. intelectul nu ia contact ca atare. 418. pe drept. Deci nu poate greşi decât când o sinteză intervine accidental într-un act. de mai sus = afirmare. spiritul divin. în locul discutat de noi. cum subînţelege Torstrik. 1074* 33.

44? 31. şi 424*4.29 şi 424* 25. dar nu ocupă spaţiu. afirmă şi în M e t . VI. „Esenţa lor e diferită" în sensul că. IX (0) 1051h 24. motivând raţional. EN. Ross ovxa: „deoarece acestea alcătuiesc o unitate prin analogie şi ca număr" spune acelaşi lucru. deoarece după comparativa &a7cep 8e nu vine o propoziţie principală. căci excesul nimiceşte organul. 447 b. 113? 21 şi EN. se face legătura între intelect. aprobă sau opreşte revenirea unei astfel de senzaţii. (12) 426]. numai organul nostru e acelaşi. ca şi la senzaţii. Despre „mijlocie". dorinţă şi repulsie: 43 lb 2 şi urm. 116 Asemănarea cu ochiul şi urechea a încurcat pe mulţi [v. Ambele lucrează prin afirmare sau evitare. pentru intelectul practic. iar nu două: una doritoare şi alta respingătoare. precum se comportă obiectele (adică dulcele faţă de cald sau alb) unele faţă de altele. 1 şi urm. 1142b 28. şi 424* 9 şi 413* 23). fie ca nedivizibile (ââiaipera). 435*21. v. iar Themistios a omis parafraza acestei perioade. obiectiv. 113 „Prin mijlocie". Punctul cu două „feţe" care desparte. 112 . o senzaţie. Numai după aceea intervine intelectul practic care. Mai târziu. VI. Pentru înţelegere trebuie să ne referim mai sus: III. Acestea sunt. Trend. 18 O parte a organului afectat se comportă faţă de cealaltă parte a lui. 413* 19. 117 Aici Theiler întregeşte astfel: „Căci există ca o unitate şi totodată două ca o limită". printr-un act reflex nemijlocit şi imediat. 114 Senzaţia afectivă e una singură ca facultate psihică. ci preia impresii senzitive. 2. face comparaţie între senzaţie şi intelectul practic. apoi 451* 16). v. deşi cu altă funcţie sintactică.426° 12 şi urm. menţionat şi în Despre simţire. căci el nu percepe direct. fiecare din obiectele perceperii ca şi ale intelectului practic sunt într-un anumit fel. formând din ele concepte. ele diferă numai ca concept în faţa unuia şi aceluiaşi obiect (v. 115 „Sufletul nu gândeşte niciodată fără imagine". 44?5 şi urm. v. Despre memorie. noţiuni despre bine şi despre rău care ţin locul senzaţiilor din percepere. Senzaţia aprobă sau respinge.Ar. fără să fi trecut prin aprecierea Intelectului practic.. dar acestea alcătuiesc o unitate fie artificial compuse (ca aovOexa). Comparaţia e bine interpretată de Tricot: Intelectul practic nu gândeşte fără reprezentări. 450*12 (reprezentarea necesară memoriei.

122 Torţa când stă pe loc arată sosirea în ajutor a aliaţilor. Ca facultate psihică sau potentă el este unu. Aici Ar. U3 Reprezentările ajung să se identifice cu conceptele sale. leagă. 500. dacă torţa se mişcă. 102 cu scolion chiar acest loc.Cum poate simţul comun. cum face Tricot după Simplicius 272. B = negru. V. C dulce. iau contrarii A C din acelaşi gen: A = alb. prin schimbarea termenilor însuşi Ar. Christ şi Rodier (14). Cum face. (EN. II. II. dar adaugă cu 43 lb 12 pe cele matematic abstractizate. D amar şi deci — = — şi BD AB dacă le schimbăm ajungem la proporţii din genuri diferite: — =—C D 121 Intelectul practic . să primească şi să discearnă calităţi cu totul diferite sau opuse? Simţul comun e ca un punct care face limita unei mărimi şi începutul alteia: deşi e indivizibil. 94. C = organul pentru alb. 10. 26. III. dar multiplu şi divizibil noţional. avem A = alb.Intelectul noetic după Simplicius 273. VIII. 180. Cuvintele „prin simţiri comun" trebuie menţinute. căci sunt în toate manuscrisele: o^oOrjau. în al doilea moment el calculează viitorul şi ia o hotărâre. După tomişti există o memorie intelectuală deosebită de memoria sensitivă şi graţie căreia sufletul separat păstrează ştiinţa 11 . KOIVT]. V. ideea din 43 la 16 şi cu a 8-l7. unic şi indivizibil. intelectul naşte gândul: „duşmanul e aproape". repetându-se. şi 425a 27. B = negru. „gândeşte speciile după formele lor ca imagini care. fie că ele aparţin unor genuri diferite (cald şi dulce) fie că sunt contrarii într-un acelaşi gen (albul şi negrul). 22. chiar fără senzaţii. D = organul pentru negru. îl pun în mişcare. cum face Theiler. ca şi obiectele pe care le distinge. Deocamdată. iar nu organul. dar când se mişcă arată apropierea inamicului: deosebirea la Tucidide. 120 înlocuind literele eline cu cele corespunzătoare latine. 113 lb6) AB — = — Acelaşi lucru dacă privim obiectele. e divizibil ca funcţie.

contra căruia a reacţionat W. raţionează cu abstracţiuni. şi că sufletul. Legătura între ele se bazează pe principiul finalităţii. Intelectul discursiv. Toate fiinţele care simt. care nu sesizează obiectul direct printr-o pătrundere intuitivă. 429a 28). sunt ceva absolut. şi o face pe cale de abstracţie. cum ar fi dimensiunea. Rezultatul acestui efort de abstractizare este universalul. Dacă nimic nu are loc în natură tară vreun rost. după linia naturalismului aristotelico-arabo-indeo-tomist (E. |v. se păstrează o dată dobândită. Lucrând cu. 6 şi 7. împlinesc un rol util organismului viu [v. au plăcere şi durere şi sc conduc după dorinţă. 1 Intelectul practic nu abstractizează. şi J. Ar. III. f 79. cum gândeşte despre cârnie în legătură cu o cavitate în carnea unui anumit organ. sau teoretic. pe când adevărul sau falsul sunt stări despre care intelectul nu se înşeală. ci printr-o serie de procedee mintale de abstragere. adică natura fiinţelor şi obiectelor. Astfel s-a ajuns la nominalism. lam repetat pentru precizarea expresiei. ci gândeşte concret şi legat de o anumită stare. din paranteză. discursive. ea păstrează ceva din originea sa şi nu va putea să se lipsească de imaginaţie. 4. (93). Aceasta porneşte de la ideea că ştiinţa fiind o dobândire (habitus.dobândită aici pe pământ. Scolastica încă de la Pierre Abelard se pronunţă: „Intelectul reţine asemănările individualilor. Maritain. Universalele sunt deci cuvintele întrucât sunt apte să denumească diverse obiecte4*. 1 „In orice acţiune" binele ca şi răul este ceva relativ. p. este o chestiune care trebuie elucidată în prealabil. 432]. însă dacă el însuşi este separat de orice idee de concret. hexis) a intelectului. Gilson. 124 E vorba tot de simţul comun de mai sus. 139]. făgăduieşte că va proceda în această direcţie mai târziu. 127 Intelectul dianoetic lucrează cu abstracţii. Vasilescu. d'Occam: . 298). 74. dar nu s-a păstrat nimic în acest sens. este locul speciilor (formelor) inteligibile ( D e an. (55). (73) p. în partea intelectivă. cum face în matematici. V. rezultă că plăcerea şi durerea au un scop. adică cu sensibilul. căci materia şi forma i se oferă confundate şi amestecate. Filos. Această exagerată dezvoltare o face Toma d* Aquino în Summa theot. cit. tomistă. op. Siwek. p. P. p. Totuşi ele fac parte din aceeaşi categorie (sau gen). E. Deoarece cunoaşterea începe cu individualul. abstracţii pe baza unei cunoaşteri raţionale. de urcare succesivă de la efecte la cauze.

deci nu specia ci particularul este originea oricăror cunoştinţe". altele sunt inteligibile. I. 53. sediul întregii vieţi sensitive. ştiinţa teoretică şi înţelepciunea (aoqria) BB Met. V.450 . ca în 424* 17.. pentru că sufletul în întregul său percepe prin simţuri. 70-71]. Treptele cunoaşterii. 1 1 Mâna ca unealta cea mai importantă. nu cunoştea principiul inerţiei. el presupune că toate lucrurile tind către locul lor natural unde se opresc" [P. pp.. iar nu de „ideea" despre piatră. dar când trec la actualizare ele devin. în mod paralel cu intelectul. I ( A ) 981h nota 22. Despre părţile animalelor. Politica.XXX. Ar. IV. Aşa că pentru suflet. nu e nici panteism nici panpsihism. Despre memorie.(93). I. Intelectul este o unealtă. Unele sunt potente şi deci obiectele lor nu sunt deocamdată decât tot potente: unele suut sensibile. op. ca un întreg. experienţa. depline entelehii. Capitolul încheie expunerile de mai sus însă le rapoartă la noţiunea de suflet şi nu la cea de intelect. 9-l1.„Dacă raţional universalul nu există decât în cugetare. mergând de la inferior la superior sunt: senzaţia. 130 E vorba de imaginea unei percepţii. Dar nu trebuie să cădem în greşeala de a restrânge „intenţia" care este în natură. Bywater mai adaugă în text:„Intelectul este forma formelor conceptibile" sau forma formelor conceptelor. „Sistemul lui Ar. Socrate sau Platon. p. 1253 33 vorbind de un slujitor devotat. adică. . al sufletului sensitiv. * Ştiinţa ca şi perceperea prin simţuri se împart după obiectele lor. trecând prin stadiile cunoscute. Imaginea rămâne şi după încetarea perceperii. 687*20: „organul organelor" din fruntea organelor. Cu ajutorul unor „canale" în care unii critici vor să vadă nervii. El n-a profesat nici un animism asemănător cu cel al lui Anaxagoras. e evident că e o reprezentare confuză şi nedeterminată a realităţii date. Finalitatea care îndrumează orice activitate nu se datoreşte unei intenţii psihice. iar aceste perceperi trebuie analizate. Siwek.. după Ar. Este comparat cu intelectul: Probl. VOTJTO&V. imaginea se formează după percepere şi rămâne în organul central. arta. sau forma noţiunilor conceptibile despre lucruri: el5o<. c/f. paralel prezentate cu formele sensibile din 424* 18. este forma formelor. 955h 23.

I. prin faptul că nu sunt combinate. distinge reprezentarea de Intelectul discursiv.3. Chiar Corydaleu (Acad. (29). ia poziţie contra lui Platon. Protrepticos. 48) nu lasă să subziste nici o îndoială în ce priveşte sensul teoriei aristotelice. O gândire nu este o imagine. 1079b 35] şi nu sunt. 81*38 unde Ar. Intelectul gândeşte formele în imagini. căci acesta presupune numai afirmare sau negare. 432* 15 apoi Protrepticos.147 şi E. unele care se grupează în jurul judecăţii sau discernământului. După ce vorbise despre părţi 402b 9. 991b. Bezdechi . grec nr. 5. 134 „Intuirea" trebuie să fie simultană cu reprezentarea. iar altele în jurul senzaţiei (403b 25.. ca abstracţii specifice. v. 641 5 şi urm. Ross. 9.. 42. I.. E însă posibil ca ele să nu se producă decât cu ajutorul unor reprezentări. 109 în notă. se referă la şcolile filosofice anterioare care se împart în două grupe. 18. 427* 17). Met. D.Bădărău (31). Primele concepte sunt mai puţin abstracte şi poate. 4. şi 431" 17. ne prezintă iarăşi o paralelă. stabileşte că senzaţia e necesară pentru demonstraţie. V. 132 . p. Totodată. 424 33 ca şi în Despre părţile animalelor.. Formele abstracte se află în putere (potentă) în formele sensibile [cf. W. Ar. 445h16. Intelectul nu poate înţelege rară imagini. opusă platonismului. 138 Ar. 135 Acest lucru e posibil chiar când reprezentărilor nu le-ar corespunde nici mi obiect material. nu pot da naştere la reprezentări. care separa ideile de obiecte. în cartea a Il-a a tratat critic părerile celor care confundau perceperea cu gândirea. deci şi pentru inducţie. căci au valoare de imagini ale unor perceperi: 431a 15. confirmă acum că e vorba de potente ca în 414* 29. Met. 449* 3 1 .. vezi şi: Anal. Română ms. Noţiunile simple ca şi obiectele cărora le corespund. deci. ( M ) . Prin reprezentarea lor se adâncesc ca abstracţii şi intelectul poate lucra numai cu ele. 43. 133 Acesta e principiul: Nihil est in intellectu quod non juerit prius in sensu: Despre simţire. mai aproape de imagini. 416* 19 şi urm. XIII. dar nu putem gândi rară imagini. Sec. 256.„Numite prin abstractizare" sunt noţiunile matematice. Despre memorie. (91) P. I ( A ) . cu totul separate de materie. 3 Ar. ca în 430° 18. p. Barbotin. Prelucrarea acestor reprezentări dă naştere la imaginaţia propriu-zisă care e o lucrare.

VIII. 21. 126*18 şi urm. v. 268. p. v. platonienii. Galenus. 1. 414 2.). dacă n-ar avea rol în formarea discernământului. accentuează că potenţa perceptivă nu se poate încadra uşor nici în raţional. înclină spre împărţirea în două: raţional (intuitivul şi logisticul) şi neraţional (doritorul şi hrănitorul). Reprezentarea este cu totul deosebită şi ar putea fi socotită ca o parte psihică.43. adică un substrat de nefiinţă. termen care a fost consacrat după aceea de Poseidonios.. 45?16. (Comentariul Dirlmeier la EN. şi Despre vise. 476M.M. punând în lumină existenţa potentei şi materiei. 136?3. „Ar. însă „dorinţa" aparţine atât neraţionalului cât şi 139 410b raţionalului. teme rezervate lucrării: Despre respiraţie. Top. 6. au redus grupele la două: raţionalul şi neraţionalul. are în vedere în neraţional şi elementul hazardului sau norocului. ca şi aici mai jos 1.30. 413* 24). Ar. 25? 9 ) ca şi Despre mişcarea . deşi factor de mişcare pentru celelalte. Ar. a tăiat de la rădăcină pretenţiunile monismului lui Parmenide. identificând ideea de părţi (cu sens de roluri: uopux) cu aceea de Sova^ieu. 141 Ar. II 1223*26.164 şi urm. nici în neraţional. 1334 *22. pe baza lui Timaios 69 cd. Se înţelege că „doritorul". 113? şi urm. IV. 126* 13 şi Rhet. întrucât se supune raţiunii când se înfrânează. (72). nu e separat.. voi. 72d. Politica. EE. passim (v. 144 După ce discută din nou asupra creşterii şi descreşterii către pieire (403* 13. El concepe universul ca o societate de naturi sau de activităţi colaborând fără legături mecanice.. I. Ar. 8. De plac. et Plat. 278 şi la M. Hippocr. Cf. J. Partea intuitivă sau teoretică e mai pe larg tratată în EN. de un principiu de neinteligibilitate relativă. VI. IV. Alţii.. 46?* 17. care stabileşte o diferenţă absolută şi infinită între univers şi Actul pur". şi Fizica. ca şi oricărei forme de panteism. Partea doritoare e cuprinsă în toate cele trei părţi. VII. Despre tinereţe şi bătrâneţe. Voinţa depinde de raţiune. 48? 16-l7 şi Despre somn. critică ideea pluralităţii părţilor sufletului (Platon) şi se opreşte la cele trei potente ale lui amintite şi în Topica. 1002*26. Maritain. După E N I . trece la respiraţie şi somn. nici împărţit între ele. V..

v. Tim.). şi 434* 21) ca şi la Platon. înotul. zborul. Timaios. 145 Factorul care provoacă vieţuitorul la înaintarea în mers e căutat pe calea eliminării factorilor presupuşi şi ajunge la elementul intenţional care e imanent şi teleologic. EN. ei se înfruntă cu toată străşnicia. ca să nu se reducă la un fapt fortuit al naturii. şi EN. Sufletul vegetativ susţine funcţia nutritivă şi generatoare. 46?28. V. apoi Despre mişcarea anim. VI. p. v. 261* 15 şi Despre somn. ochiul etc.animalelor. piciorul. care analizează concluziile neotomişti-lor. între transcendenţa neotomistă şi subiectivitate s-a născut o mişcare de opoziţie faţă de tomism şi de întoarcere la Părinţii greci. VIII. De aceea prezintă forme variate: mersul. şi EE. III. Danielou. o sensibilitate îndrumată către un anumit scop. De aceea nu se poate atribui unui suflet o facultate fără să aibă organul care să facă posibilă realizarea aceleia. la o mişcare. 462*. II. VIII. (v.. 703 4 şi urm. VI. 147 Plantele şi vietăţile legate locului au nevoie de mişcare în vederea hrănirii (ca şi 410 b18 şi urm. între individ şi istorie. aici 431* 15. 151 „Intelectul ordonă" în calitate de parte sufletească superioară. a doua actul său este negaţie şi totodată alegere. Aici trece la raţiunea practică. trebuie să fie mai presus de toate: o intenţie. Gilson. Astfel au procedat: J. şi P. 71a) este sediul dorinţei şi speciilor ei. ca şi mai sus. pe când ficatul (ca la Platon. Fizica. 1153h35. 113? 36.63. deci autonomie. 28-IV. 455*8. care presupune o facultate intenţională. . de Lubac. Revenind la om. După E. şi a treia: actul. ca şi al vieţii şi simţirii. După Sartre. 33d. 150 Inima e sediul curajului. fiinţa este ce este. el stabileşte trei poziţii: prima: omul nu este decât ceea ce face. 703h 7 . 148 Principiul de bază în fizica teleologică a lui Ar. v. Despre tinereţe şi bătrâneţe. Nestăpânirea de sine va reveni în 434**14. studiind primele secole ale creştinismului (platonism şi teologia mistică). 146 Locomoţia provine de la un principiu superior. 124? 15. o realitate nu o abstracţie. ca şi mişcarea unor anumite organe ca mâna. p. acest concept din urmă e rezultatul luptei care se dă între singularul individual şi universal.

Acest argument apare şi în EN.32. EN. El stăruia mai ales asupra dorinţei din care pornesc: apetitul. 22. ca urmare a predominării momentane a părţii neraţionale a sufletului. dacă şi orice dorinţă se îndreaptă către un scop". 670684. 413° 22 şi Despre mişcarea anim. V. Imaginaţia şi reprezentarea au la Ar. Intelectul teoretic îşi găseşte scopul în propria lui lucrare şi se limitează la ceea ce este necesar. 7. V.. factorul dorinţei. 1072 şi 1073. Dacă am considera imaginaţia sau reprezentarea ca un mod de gândire. judecata şi alegerea binelui. 153 „Reprezentarea drept ceva intelectiv" este aici echivalentă cu imaginaţia creatoare. VII ( Z ) . un singur termen: (pavraaioc. Cele două: gândirea şi năzuinţa 432* 16 şi Fizica. (77). 700° 19. VI. care reia în realizare drumul invers parcurs până atunci de intelectul practic. Theiler continuă l-l5 cu „dacă" (ei) astfel: „Raţiunea practică se deosebeşte de cea teoretică prin scop. 154 Scopul către care tinde Intelectul practic este activitatea în afară de el însuşi. se îndreaptă de cele mai multe ori spre cele ce sunt practice. 415*11. care ar avea. 253* 17. Pe lângă ştiinţă medicul trebuie să aibă ca factor îndrumător în lucrul său. IV (T) 1. după simţire şi mişcarea din loc. G. Ultimul moment al activităţii intelectului practic corespunde cu primul act al activităţii însăşi. ea ar fi a treia forţă de mişcare. Reprezentarea la animale: 428*9. P. după analiza definiţiei intelectuale. 122. VIU. rol dominant. analizând factorii sufleteşti.. Toate aceste activităţi sunt inseparabile de corp. 1032* 6 şi urm. XI).. Iar Mihail Psellos (sec. 43 lb 6). v. deci ca şi Ar. III. adaugă: în toate activităţile care rezultă din forma lui structurală corporală. Când se referă la viitor (v.. făcând să depindă raţiunea practică de dorinţă. care poate degenera în imoralitate. dar în direcţie etică se opreşte la Ar. 1143 2. Met. menţionează. cu formaţii de cuvinte derivate. curajul. Aici el încetează şi începe activitatea ( n p a f y q ) . voinţa. 1143* 26. Colaborarea lor desăvârşeşte opera sufletului: după 15 . Astfel Nemesius. Intelectul practic determinat de năzuinţă alege direcţia mişcării. ca în locul nostru. Năzuinţa are un scop: acest scop este chiar principiul de care se serveşte Intelectul practic care urmăreşte mijloacele de folosit în vederea realizării unui lucru. 1112 15. VI. Interpretarea orientală bizantină porneşte de la Platon. este strâns legată de gândire şi astfel se prezintă ca imaginaţie. (77) P. la început şi pentru procesul activităţilor: EE. G. astfel. simţul de răspundere. Met. 11^ 12276 33. 40.

1116. iar nu în sine. 1071" 3. După neotomişti năzuinţa tinde în mod tir esc să se perfecţioneze într-o intuiţie superioară care ar duce la Cel viu individual şi transcendent de care depinde întreaga natură. h4. Iar după Platon ea este salvatoarea perceperii şi gândirii. dacă se întâmplă ceva nou nu trebuie pus în seama timpului. XXXVII şi LXXVI. 9. 1072* 27. G. v. 450* 10. VII. Ar. 1334h 20. VI. VII. mai jos. ar fi corecta şi făptuirea. 136? 1 .clarificarea din 432* 21 v. 223* 25 şi urm. ci în seama cauzelor active în joc în natură. p. De aceea. A.. 1227* 22. învaţă Ar. în: Despre memorie. „Ca număr. Ar. denaturând concluziile logice ale intelectului practic. v. IV. (73). cum spune Ar. Orice hotărâre raţională este justă. astfel: „Memoria este. 10. o reprezentare întipărită şi rămasă după o percepere care a apărut în urma unei acţiuni reale". Fizica. v. 64. 5. distrăgându-l de la realităţi. dar ele sunt explicate organic. şi Met. Meletius se referă şi la faptele desfăşurate in timp când defineşte memoria. ca mai sus. Binele aparent şi EE. 113? 3 1 . XII (A).. 158 Prin noţiunea de timp la Intelectul practic se adaugă imaginaţia care priveşte prezentul şi viitorul (xo r\Sr\). De aceea critică pe Descartes şi Bergson pentru concepţia . Ar. 39. continuă: ceea ce este în timp. 1235° 3 1 şi urm. v. dar nu aceasta e realitatea. III. iar dacă nu dăinuie e numai aparent şi înclină după poftă sau reprezentare. Polit... Intelectul cuprinde şi noţiunea de timp. vizează pe Platon. atribuie această calitate şi altor vieţuitoare. 15. Mersul spre afecţii neraţionale este prezentat de Ar. au prioritatea Intelectului. Deci factorul motor este unic: năzuinţa.. Intelectul practic prin imaginaţie lucrează cu noţiunea de timp. V. IV. 433b17—18. forţele mişcătoare alcătuiesc o pluralitate". (77) P. II. Met. dacă orientarea dinamică a dorinţei ar urma intelectul. EN.. admite că intelectul e just (corect) şi. zice Ar. cu concluzia: ^Xlânia şi pofta sunt dorinţe neraţionale". care pot fi false de ceie mai multe ori. VI. XII (A). Intelectul practic susţinut de dorinţă determină alegerea: EN. „absolut plăcut" ca şi în EE. Noţiunea de timp ca şi cea de spaţiu a fost preţuită de scolastici în funcţie de creaţie. 432a 24.. 1139a 30. cap. îmbătrâneşte şi piere. 1277* 6. 1235h 26. 114? 9-l0. în Rhet. căci cunoştmţa intelectuală se combină cu cea senzitivă şi dă naştere la reprezentări. şi 427 9 şi EN. 156 Este cu adevărat bine dacă dăinuie ca atare şi în intelect. v. VII.

Siwek. 159 Am adoptat conjectura propusă de G. cit.. 1174. 436* ? 2 . (93). 698a 14 şi urm. şi Despre mişcarea animalelor. Căci nare nevoie de nimic care să-i desăvârşească natura. p. 702* 19. V. 2.). Ei confundă momentul schimbării unor stări confundând fluxul timpului cu durata substanţelor". Despre mişcarea anim. (K) 3. (Despre memorie. I. o au vietăţile inferioare. adică o actualizare. care aparţine celorlalte animale şi reprezentarea vagă sau instinctuală (&ui)8pa). *929 se precizează că organul este plămânul. Ambele sunt dependente de senzaţie.14-l9]. 135. ca expresie a instinctului. 161 „Cum am spus" în 1. Mai jos. 294. Măritam (73). P. pe care o au fiinţele cu raţiune (ca oamenii).). şi Despre mişcarea anim. 162 • \% Ca mai sus a 12. deşi nu e dimensiune: v. perceperea şi în 413 22.„Dorinţa" e o năzuinţă de rang inferior. 235* 14. iar celălalt se mişcă la egală distanţă pe o linie curbă. Despre simţire.lor după care se face confuzia între ceea ce durează în timp sau prin timp şi timpul însuşi. v. Aşa e şi plăcerea: este un întreg şi în oricât timp n-ar putea cineva avea o plăcere care să se desăvârşească în natura ei într-un timp mai îndelungat" [EN. V. J. 702*22 şi urm. Deci sunt trei grade de reprezentare: reprezentarea volitivă dau deliberativă. b. la om. şi Parva naturalia. unde se face comparaţia cu braţul care se susţine de umăr.. cum propune şi Theiler. . pe care. mişcatul devine la rându-i mişcător. Mişcarea de sine a animalelor e discutată în Fizica. 163 „Reprezentare şi dorinţă" au animalele neevoluate (ăxskr\) ca 432b 17 şi urm. şi Despre mişcarea anim. 451b 8 şi urm. (mai jos 7). 164 Animalele inferioare posedă dormya sub forma unui impuls.. întrucât doreşte. reprezentarea senzitivă. v. 429a 1. p. şi 452* şi urm. 703. poate să ia. forma de reamintire (&vduvr|ai<. 698* 14 şi urm. 160 Un punct e centrul. Plăcerea e preţuită ca factor determinant: „Plăcerea se aseamănă cu viziunea: Este imposibil ca în timp să devină perfectă. Astfel el dă naştere la dimensiune. op. în adevăr. iar dorinţa e o formă de mişcare. cf. Rodier şi la urmă la fel f| (nu TJ) cu nominativul. Memoria sub influenţa voinţei intelectuale. 10 şi urm. Despre cele două izvoare ale reprezentării.. VII.

Pe linia interpretării aristotelice.11. dar plăcerea face ca o acţiune să fie mai uşoară. sunt de remarcat trei curente. Până la urmă însă. 138-l44]. prin voinţă. Neosocratismul creştin al lui Gabriel Marcel. o latură a schimbării universale şi a conexului universal. 2. 1. o perfectează. tinereţe. La om poate învinge voinţa deliberativă. Fenomenologia naturii a lui Teilhard de Chardin. 433b 29-30. Prin corp eu sunt în „simpatie" cu lucrurile şi tendinţa trebuie să fie de a fi în situaţia cuvemtă prin afirmarea voinţei [G. Pentru alegere e nevoie de o unitate de măsură în vederea îndeplinirii scopului. Noţiunea de voinţă a stârnit multiple studii filosofice. Voinţa e învingătoare când e bine condusă de raţiune. 169 „Cum loveşte o minge altă minge" este a doua fază. formează o deprindere. deoarece s-ar referi la reprezentare. Simpla dorinţă adică cea neraţională. ca Nietzsche cu voinţa de putere. purul apetit. mai atrăgătoare. dar interpreţii au făcut legătura cu cele următoare intercalând cpavraoia după TTJV în 1. Omul e degradat dacă se reduce la mănunchiul funcţiilor vitale şi sociale. E aproape generalizată la animale. vag exprimat. Altfel cauzalitatea ar duce la determinismul materialist consecvent care caută cauza nu în afară şi în urma fenomenelor. energia necesară să producă trezirea dintr-o lume sfărâmată.Mai sus III. 10. Mai ales în actele care pornesc de la o virtute. pp. Personalismul lui Jean Lacroix şi 3. Cu Theiler am păstrat textul transmis. Marcel. Fără lloare ar rămâne totuşi. 165 . faptul nu este mecanic. după Garaudy (52). va învinge raţiunea. 357 . Principiul măsurii era recomandat de Platon. ci psihofizic. 167 Aici Torstrik bănuieşte o coruptelă. dar n-a fost primită. în mod firesc. în fapt. p. Le mystere de Vetre. orice fenomen are cauza lui în alt fenomen. în care o dorinţă învinge altă dorinţă. ci în sau prin mijlocirea acestora. După Ar. ca şi mai sus.19) se spune acelaşi lucru despre 86£a (opinie). 193. 166 Plăcerea se adaugă unui act cum se adaugă o floare tinereţii. dându-i eficacitate şi desăvârşind-o. Cornford a mai îndreptat OCUTT| 5*8K6ivT|v în aorf] Se Kivet (iar ea însăşi mişcă). însă cauzalitatea este o fază. Protag. Toate cer lupta. în 431b 8. un avânt (pOKT\) spre virtute şi spre viaţă fericită [ E N ( K ) > 1172* 2l-24]. iar mai jos (1. pentru a găsi. Primul întoarce pe om către sine.

138l-2). 1383* 12-l4-21. (52).. ura (uvcroq) este dorinţa răului pentru altul. emoţiile superioare. Totuşi admite o forţă ascunsă de natura psihică din care cunoaştem numai fenomenele. pp. 1385h 13-l386* 9. 13. apoi EN. iar opinia este aplicarea acelui principiu la un caz determinat. în Ret. B. La noi l-a reprezentat în formă voliţională. Iubirea e dorinţa obiectului plăcut (EN. când s-a dezvoltat calitativ. Ar. tot în Ret. este o formă spiritualizată a transformismului cunoscut de la Darwin. Met. pricinuită de dorinţa binelui pentru sine (Ret. v. XX. b 5. 10. Omul poartă şi rezumă în sine mişcarea întreagă a Universului. şi infinitul trecutului cu rădăcinile omului dezvoltate în timp. Astfel el concepe un finalism idealist pentru care spiritul. 1148* 4 şi urm. 171 în tot acest pasaj se oglindeşte lupta care se petrece î n om între dorinţa neraţională şi raţiune. VII ( H ) l . curajul şi teama. în Ret. 1385* 16l386* 20. 7. B. Lumea e în permanentă evoluţie genetică şi totul e în interdependenţă şi legătură. Fenomenologia naturii. care pune scopurile. 138&* 29-35 şi Ret. v. evoluţie convergentă. .. cf. 5. B. B.). paleontolog şi evoluţionist. 1 Aşadar. 8. de la conştiinţă ca treaptă evolutivă pentru a ajunge la personalitate proprie. Mânia (opyr|). I.Personalismul este tendinţa către efort total pentru a înţelege şi a întrece ansamblul crizei omului din sec. 1235b 20 -23. 981* 17. I ( A ) . I ( A ) . 13S36 12 şi urm. spre deosebire de cea divergentă a creaţiei e\olutive a lui Bergson. prezintă lupta omului care este urmărit şi împins de o dorinţă spre altă dorinţă. că nu tratează pe larg. Roger Garaudy. şi 433* 3. B. ci numai năzuinţa. VII. Sunt trei infinituri: cel mare. E o lipsă mare în opera lui Ar. Supoziţia are valoare generală. Când le tratează porneşte de la năzuinţă (ftpe^ic). 2.) şi ruşinea (aiayuvri). ca în EN. care rezultă din ea. în Ret. vezi şi Met. ca o premisă majoră. căci numai astfel omul poate trece la acţiune. VII. 6. 4. 996* 27. ca personalism energetic. după Teilhard. 1378* 31 „mânia e dorinţa însoţită de suferinţă". 114^ 2 . în tratatul Despre suflet. B. Mila (ekeoq) şi neîndurarea (veuscnq). Bunăvoinţa (%ăp\q) şi invidia (cpOovoc. cel mic al lui Pascal. Emulaţia (Cfikot. este materia. Rădulescu-Motru.. 170-l81. tot în Ret. nu atitudinea intuitiv-contemplativă (teoretică) provoacă mişcarea.

. 175 „Fără materie" nu pot primi forme nici plantele care sunt alcătuite din pământ ca element principal. totuşi exista. pe când vb%r\ (fortuna. XIV ( N ) J093h 16. Prin „evenimente" se înţeleg fenomenele aparent fără tendinţă. 31. Leghenomene hwnain. 22?. v. 12 cu reamintirea. dar n-au un complex organic. Forma condiţională confirmă temeinicia principiului. 177 * „Evenimente" (crojiTCTOjiaTa). 189-l93. Met. Termenul h CCTCO xauiojidiou. 12 şi 13 (după anunţarea 413b 10 şi 414* 1) scot în relief calităţile specifice ale fiinţelor faţă de cele necomplete. Teofrast. căruia îi înalţă un imn. nu chiar dintr-un singur element cum spun unii. 432b 2l-22. v. în vederea scopului pentru care a primit anumite organe. 246) este totdeauna în stare de mişcare. dar totuşi naturale. adică „vieţuitorul" (424a 12 şi Platon. pp. nu sunt aiiccd.. a se vedea mai sus 9. norocul) este soarta ca factor imanent acţiunii omeneşti. n-o condiţionează de ceva. b2. 198 35 „din întâmplare". Fizica. I. Natura structurează vieţuitorul cu toate cele necesare. dar o şi întreţine. Reflectându-se pe sine. Numai responsabilitatea personală îl va putea opri de a distruge propriul său univers. Corpul însufleţit.). Mişcarea afirmă viaţa. 3. Despre tinereţe şi bătrâneţe. tără cjnoaşte-rea cauzelor naturale ale fenomenului. I. adică inferioare: 433 . V.Cap. Rhet. şi 424a 18. (52). Pornind de la ideea platonică după care sufletul e mereu în mişcare şi el însuşi mişcare. care. 136? 24. pornit cu bucuria de a trăi şi cu încredere în viitorul omului. 423a. în primul rând plantele care n-au simţire (continuă şi 43 5a. 174 „Simplu" e corpul zoofitelor. Garaudy. De aceea pentru vieţuitoarele superioare e necesar să existe anumite simţuri cu anumite organe. Metaph. dar îi dă şi putinţa să folosească relaţiile şi faptele întâmplătoare. 8. 472 26. par. 10h 19 şi 26 şi Ar. 12 şi urm. Dar el aie încredere în om. omul devine capabil de a se dirija şi de a se accelera organizat. Teilhard de Chardin admite că omul este evoluţia devenită conştientă de sine. Sofistul. Aici se observă confuzia între psihic şi biologic. II. şi de aceea n-au pipăit şi deci nu pot avea nici celelalte simţuri. 350 şi R. V. 176 „Dacă natura nu creează nimic în zadar". naturale dar încă neexplicate. s-au formulat în Răsăritul 173 .

Celelalte sunt pentru buna lui stare. o serie de argumentări prin care se retuşează noţiunea de mişcare. să fie de partea lui Platon în această problemă.născut sau nenăscut . Despre schimbare şi alterare v. 455*7. Marsilio Ficino. .are simţire. ca divinităţi nenăscute. . Tricot exclude acest text ca să lege intelectul susţinut de senzaţie de cele următoare. nu înţelegem prin aceasta în acel mod corporal pe care Aristotel. 1118* 26 şi urm. I. 337: două simţuri slujesc viaţa: mirosul şi gustul. Chiar Philon din Alexandria. din intenţia de critică sofistică. există trei lucruri: lucrul mişcat. şi 414b 19 413a 32. V e c h i m e . 45St 29 şi urm. Specimina legum. iar două bunei vieţuiri: văzul şi auzul. Despre vise.. adaugă pentru sens încă un eiepov „cel care împinge pe altul. 179 Textul în paranteză e recunoscut de Theiler ca un adaos a l a i i î n n i l i n . v. III. 1231* 14 şi EN. lea atribuit marelui Platon.29b--435* 2. V. i I m t însă atestată de faptul că a făcut obiectul unei discuţii I o n i Ic i i | u i i i m . în acelaşi fel în care putem să afirmăm că Dumnezeu este prin el însuşi nemişcat. Despre somn. a fost pusă în ordine.JDar când spunem că sufletul se mişcă prin el însuşi. prin conjecturi potrivite de Theiler. nu precizează acest lucru. 182 Sunt necesare animalului gustarea şi pipăirea. şi Despre simţire. 184 Procesul mişcării e prezentat şi în Fizica. 435 20. au scos negaţia: „De ce va avea simţire?" Ar.p 134. Ar. 1230b 25. noi înţelegem aceasta în mod spiritual şi de asemenea în mod absolut mai mult decât în mod tranzitiv. 183 întreaga frază. La 434b 31 Th. căci fară ea intelect nu poate exista. şi 418* 31. aşa că se poate referi la orice fiinţă divină în genere. (7-4 . VIII (0) 256* 14 şi urm. Despre naşterea animatelor. face pe altul ca să împingă (coGefv)" comp. v. ca Ar. 1. EE. în mod necesar.. v. amintită de comentatorul Philoponos între cei care susţineau c A A i m mkIji percepere şi intelect pentru astre.medieval şi apoi în Apusul Renaşterii. 180 „Pentru ce să n-aibă simţire?" cu adaosul ov% (Theiler) cu sensul: „De ce să admitem că un corp însufleţit n-are simţire?" Cei care nu admiteau. Alţii nu-l recunosc. 181 „Gustarea este tot un fel de pipăire" ca şi în 423* 20. 436* 13. exprimat ipotetic. 73 lb 1. însă afirmă că orice suflet . i m n jiIm i i h i m Platon. mai sus 420b 17 şi urm. „Astfel. III. că soarele străluceşte prin el însuşi şi focul este cald prin el însuşi".

189 III. cum e a oglinzii. la capătul razei de privire unde se opreşte masa de aer. De asemenea Torstrik în comentariul său compară loviturile acestea cu cele ale unor mingi aşezate în linie dreapjă. </5d 2 . Se adaugă ov pentru accentuarea ideii. Ca fiinţă. v. Apoi Averroes (sec. şi la Platon. Astfel se poate ca un ochi aflător la distanţă. 372* 29. cum a spus în 483b 22. (78). să perceapă un obiect care nu e în linie dreaptă cu el.434b13şi urm. V. Există un singur şi unic . III. deci n-au decât suflet nutritiv limitat în spaţiu. planta trăieşte. p. Ed. 80-82 şi passim. Reinhold Miller. Singur prin sine" exprimat sumar. 373* 35. Reflectarea optică e comparată cu cea acustică (419b 7 şi 27). Ideea stratificării în Univers este mai târzie. de la geologie.I. (Fizica. facultăţi motrice (care revin plantelor) şi facultăţi intelectuale. 190 „în afară de pământ" şi de foc: III. 6^ 3 . vezi şi Meteor. fără să fi fost dezvoltată. reflectă lumina.. după unele mss. 1. XII): Lumea şi materia sunt veşnice şi toate formele de dezvoltare sunt conţinute de la început. Pipăitul percepe şi calităţile altor elemente în afară de cele ale pământului. 459b 3. Ar. 200). transpusă de pe plan biopsihic pe plan general şi este luată. cu omiterea intermediarului care e însăşi carnea. Ar. 186 „O suprafaţă netedă". trad. cu lumina care porneşte de la obiectul vizibil.motorul şi lucrul prin care acesta pune în mişcare". în fond. Numai versiunea arabă. implicit. 664h 3.. reprezentată prin Avicenna (născut 980 d. p. 92 „Un intermediar" ca în 424b 1. Hr. Ştiinţifică. fiind legate de teren şi n-au mijlocitori pentru acţiunea agenţilor din afară ca să aibă simţuri. ca dintr-un foc. N.425* 5. a atacat problema prin clasificarea sufletului în cinci simţuri exterioare şi cinci simţuri interioare. la tomişti. se înmulţeşte şi piere. 423b 28. Mai sus a spus că plantele n-au simţire. şi după Ross şi Theiler. în spaţiul intermediar. de altfel se exprimă cu 60K6Î (se pare) ca opinie curentă. 12. III. Aceasta a fost interpretarea lumii creştine care i-a adăugat şi creaţia ca început al vieţii. 187 „Ar străbate" ca în Despre vise. Despre părţile animalelor. Barbu. ca şi Empedocles. creşte. se dezvoltă.. Deci pipăitul este ultima treaptă sensibilă necesară vieţii. Timaios.). 191 „. a razei vizuale. critică pe Platon (în Timaios 46* ) care credea. că vederea se săvârşeşte prin întâlnirea..

Nemurirea personală dispare. Maritain. chiar despre zbieratul animalelor în Hist. 198 Textul din paranteză e păstrat ca în mss. şi că filosoful arab a fost orbit în faţa concluziei logice a creaţiei. (72). Importanţa ei a fost semnalată de toţi comentatorii.. deşi ea nu e exprimată explicit (Thoma de Aquino in Comentariile la Fizica. 197 „Gustul" face parte dintre simţurile necesare (434b 22) şi se cădea să fie adăugată mirosirea (Sacpprjau. 1052. 1045. sufletul agent se întoarce în cel unic. cum vedem mai jos b 24. 436* 13-l5. ca în 420b 19. ci numai viaţă. 289. iar această năzuinţă este sădită în natura firii omeneşti. 140 şi urm. după Ar.. 434b 24. J. în special de Ion Damaschin şi în cele din urmă de Minai 1 Psellos (sec.). „Stagiritul e conştient de rolul vorbirii şi leagă inteligenţa de . care e tot ce poate fi în el mai adânc {ibidem. ci şi pentru a progresa. 194 &7T. G. După neotomişti doctrina aristotelico-tomistă nu vrea să rămână filosofia unei epoci istorice. Deci plantele n-au suflet. lecţia 2). care face să trezească în suflet concepte şi construcţii ideale tocmai pentru a sluji „sensul existenţei". apoi Despre tinereţe şi bătrâneţe. anim. am tradus 6:7CT6V (CU Theiler): pipăibil. cum cere sensul. 476* 17. VIII. 1056. după ce reduce nemurirea numai la sufletul raţional. ordinea lor la Cicero: De nat. v. v. considerând că ideea de creaţie este în cugetul şi linia doctrinală a lui Ar. Thoina de Aquino îl combate. E o perpetuă trudă. Despre limbă şi rostul ci s-a exprimat adesea Ar. 122. o dată cu corpul. Are celelalte simţuri pentru buna lui stare. adaugă că nu i s-au dat simţurile şi gândirea numai pentru a exista. Vezi şi Despre simţire. XI) care. IV. 196 Mai sus III. p. ci mai întâi filosofia constant progresivă a umanităţii şi tocmai de aceea se transmite.TIKOV e greşit. Numai el e nemuritor şi veşnic. absolut necesară animalelor ca să urmărească prada din depărtare.(77) P. la care face aluzie mai sus aici b20. deor. 536* 4 şi urm.Intelect agent pentru toată umanitatea. XLII). unde pipăitul şi gustul sunt considerate absolut necesare. p. pentru a-i asigura progresul. II. 13.. E singura formulă care deschide perspectivă pentru dezvoltarea continuă a fiinţelor vii. 195 Aici mai sus în b 4-7.

memoria. iar acei medici care-şi exercită arta în chip mai filosofic9 încep studiul medicinei plecând de la ştiinţele naturale. de pildă. în afară de acestea există unele însuşiri comune tuturor vieţuitoarelor. cu nota 7). iar memoria e la temelia experienţei (Ath. pag. unele apără şi păstrează simţirea. Cele mai de seamă dintre acestea se întâmplă să se rânduiască în patru perechi. tinereţea şi bătrâneţea. simţirea. aparţin deopotrivă sufletului şi trupului5. pasiunea. De aceea cei mai mulţi dintre naturalişti ajung. de imaginile prinse în memorie. toate se ivesc. plăcerea şi neplăcerea. într-adevăr. călăuzite de reprezentările. Ceea ce s-a spus despre suflet să rămână stabilit. Faptul că procesele amintite mai sus sunt comune sufletului şi trupului e limpede. Bucureşti. aşadar. Joja. E vorba de memoria exclusiv senzorială. Persistenţa impre-siei sensibile sau reiterarea ei dă loc memoriei. ale animalelor. 1960. există aproape la toate animalele. Se pare că însuşirile cele mai însemnate. PARVA NATURALIA CAPITOLUL 1 Despre simţire şi cele sensibile1 1 (436 a) După ce am tratat despre suflet în el însuşi. sau pe temeiul ei. 215 şi urm. iar pe lângă ele. viaţa şi moartea . în cele din urmă. unele sunt modificări ale acesteia. manifestări. . şi altele comune numai unora dintre animale. Studii de logică. spre a vedea ce însuşiri particulare şi ce însuşiri comune au.cuvântul rostit şi auzit. la medicină (436 b). fie particulare fie comune. altele stări ale ei. inspiraţia şi expiraţia . într-adevăr. ca. sau odată cu simţirea. acum urmează2 să întreprindem cercetări în legătură cu animalele şi cu toate cele ce au viaţă 3. şi anume: veşhea şi somnul. Celelalte vieţuitoare trăiesc. căci nu se poate vorbi de sănătate şi boală decât la vieţuitoare. dorinţa şi în general năzuinţa. să vorbim deci despre celelalte aspecte. şi mai întâi despre cele mai importante . mai curând decât de cuvântul scris şi citit. altele sunt deteriorări sau suprimări ale ei10. Trebuie cercetat ce este fiecare din ele şi din ce cauză se ivesc. vederea rămânând totuşi simţul cel mai bogat în nuanţe. ca şi despre fiecare din facultăţile lui în parte. Este de domeniul naturalistului să cunoască totodată condig ţiile generale ale sănătăţii şi bolii .

este limpede şi pe calea raţionamentului. prin aceasta şi deosebim natura animalului de ceea ce nu este el. le servesc în vederea unei stări de mulţumire. unii întreprind cercetări în funcţie de elementele de bază ale corpurilor27. Acum însă asupra organelor de simţire ale corpului prin care se exercită ele26 în mod firesc. astfel că însuşirile comune19 sunt resimţite mai ales prin vedere (prin însuşiri comune înţeleg: forma. ca atare. Accidental21 însă auzul contribuie deosebit de mult la gândire. cu gust în vederea hrănirii15. care e auzită. asemenea stări13. într-adevăr. Cu pipăit pentru motivul arătat în tratatul despre suflet. mărimea. pentru ca să caute pe unul şi să se ferească de celălalt. le servesc la conservarea fiinţei proprii1 . şi de aceea ei au nevoie de încă un element pentru al cincilea simţ . ea se compune din cuvinte. numărul). Dar lucrul mai prezintă şi altă dificultate. pe când celor înzestrate şi cu judecată. vorbirea. şi independent de el11. Animalelor care se deplasează. când e vorba de mâncare. însă. 2 Despre capacitatea fiecăruia dintre simţuri s-a vorbit mai înainte 5. Dacă e exclus să-i . este temeiul învăţăturii22. Dintre ele. din care ia naştere cunoaşterea celor inteligibile şi a lucrurilor practice. Ele le ajută să sesizeze multe deosebiri. ci accidental. simţurile care reacţionează la agenţi externi. căci cu ajutorul acestuia ele deosebesc ce este plăcut de ce este neplăcut. Văzul ne dă posibilitatea să facem distincţii numeroase şi felurile. datorită faptului că toate corpurile au culoare. nu ea însăşi. Fiecare animal în particular este neapărat înzestrat cu pipăit şi cu 14 gust . la animale. De aceea dintre cei lipsiţi din naştere de unul din aceste simţuri. văzul în el însuşi este cel mai folositor pentru satisfacerea nevoilor 18. în puţine cazuri şi20 pe cele de glas. în general gustul fiind o reacţie a funcţiei nutritive16. mişcarea. spunân-du-se ce sunt şi din ce cauză se ivesc. sau când închidem pleoapele. în cărţile despre suflet12.Că simţirea se iveşte în suflet prin intermediul corpului. pentru a se îndrepta către hrana adulmecată mai dinainte (437 a) sau pentru a se feri de cele rele şi vătămătoare. dificultatea este de a le raporta la cele patru elemente. căci şi atunci se face întuneric. prin accident şi auzul. posedă în mod necesar facultatea de a simţi. Dar simţurile fiind cinci la număr. cum sunt mirosul. Acest lucru se întâmplă în mod firesc la întuneric. pe când auzul indică numai deosebirile de sunet. orbii sunt mai inteligenţi24 decât surdo-muţii. Animalele. auzul şi văzul. Toţi pun pe seama focului vederea pentru că nu se cunoaşte cauza următorului fenomen: prin apăsarea şi frecarea ochiului ni se pare că începe să lucească un foc. Dar despre simţire şi faptul de a simţi s-a vorbit mai înainte. pentru gândire. şi fiecare cuvânt este un simbol 23.

iar dacă ochiul se mişcă încet. De aceea fenomenul nici nu are loc dacă experienţa nu se face la întuneric şi cu iuţeală. iar mijlocul ochiului (437 b). Corpurile netede lucesc în întuneric în mod firesc29. căci în fapt ce este stingerea luminii? Elementul umed şi elementul rece sunt cele ce s(inj». dar focul ţâşnind afară ajunge până mai departe". atunci de ce nu am putea vedea şi în întuneric? A spune că. Dacă ele totuşi s-ar găsi. trebuie luate de aici. deoarece se întâmplă ca ceea ce e • 30 un singur lucru să pară că devine două . pe când dacă vederea ar fi un foc. pare a fi neted.rămână ascuns celui ce simte şi vede. ca şi ale dificultăţilor şi ale părerii că vederea este foc. însă. Dar de ce nu se întâmplă acest lucru când ochiul e liniştit? Cauzele acestui fenomen. sub formă de foc şi flacără. căci netedul luceşte în mod firesc la întuneric. iar focul ţâşnind afară ajunge până departe şi luminează în jur cu raze puternice. lucrul pe care nu-l vede. aşa cum susţine Timaios. . Asta se şi întâmplă cu flacăra şi cu corpurile aprinse. în modul amintit. dar cu lumina nu se petrece nimic similar. alteori spune că vedem datorită iradierilor pornite de la lucruri. aprinzând lămpi cărora nu le pasă de vânt şi care înfruntă suflarea vânturilor furioase. ochiul se vede pe el însuşi printr-o reflecţie. atunci lumina ar trebui să se stingă după timpul zilei sau în apă. tot astfel un foc foarte vechi35 închis în membrane ca nişte văluri subţiri (438 a) se ascunde în dosul pupilei rotunde. din cauză că sunt în repaus. fară a da naştere la lumină. rezultă că ochiul se vede pe el însuşi. cineva vrând să umble pe afară se înarmează cu lumină. întrucât cel ce vede şi ce e văzut par a fi deosebite. Uneori deci spune el aşa. care par să existe. însă ne rămân ascunse nouă. aşa cum s-a amintit mai înainte. după ce focul a ieşit se stinge în întuneric. Iată ce spune el*4: „Aşa cum pe o noapte cu vijelie. este cu totul absurd. aşa cum spune Empedocles şi cum stă scris în Timaios3 . dar nimic din acestea nu pare a se găsi în lumină. numit şi negrul ochiului. Când ochiul este frecat. Fenomenul e provocat de iuţeala mişcării. Empedocles se aseamănă cu unul care crede că vede atunci când se proiectează o razi de lumină. Ele nu lasă să se scurgă lichidul care circulă. cum lucesc capetele unor peşti sau cerneala de sepie. la corpurile asemănătoare cărbunelui. se produce fenomenul amintit. iar în lichidele îngheţate ar trebui să fie mai întuneric33. respectiv elementul cald şi elementul uscat. şi dacă vederea ar avea loc prin ieşirea luminii ca dintr-un felinar. ni se întâmplă să ne pară că văzul şi ceea ce este văzut sunt un singur lucru şi în acelaşi timp două31.

. se contopeşte cu el. căci apa este străvezie46. Ochii animalelor fară sânge41 sunt prevăzuţi cu o pieliţă tare42 şi aceasta îi protejează. dar nu are dreptate spunând că vederea e formarea unei imagini prin reflectare36. întinzându-se până la astre. ajungând până la un anumit obiect.Democrit. iar la animale de curând născute ochiul iese în evidenţă prin răceală şi strălucire. Sufletul. Vederea se întâmplă într-adevăr pentru că ochiul este neted37. ci în cel care vede. Şi e potrivit să credem că interiorul ochiului este din apă. Dar fie că e lumină. Dar. Despre faptul că nu se poate vedea fară lumină. tot aşa şi înăuntru. Acest lucru se sprijină pe unele fapte: se pare că din ochii striviţi curge apă. Acest lucru e şi confirmat de unele fapte: cei care în război au fost răniţi la tâmplă. E curios că Democrit nu s-a întrebat de ce numai ochiul vede. Tot din această pricină. au impresia că se face întuneric. ci datorită transparenţei40. De aceea pupila şi ochiul sunt din apă. sau că. ca atunci când se stinge lampa. are dreptate când spune că apa e în joc aici. ochiul este partea cea mai puţin sensibilă la frig din tot corpul. Este adevărat aşadar că apa intervine în procesul vederii39. nimănui nu i-a îngheţat de frig interiorul ochilor. Este în mod necesar apă de vreme ce nu e aer. în general cunoştinţele despre formarea imaginilor prin reflecţie şi refracţie nu erau pe atunci destul de clare. în schimb. într-adevăr. însuşire ce-i este comună cu aerul. era întreruptă. ce s-ar putea compara cu o lampă4 . ceea ce are rostul să împiedice închegarea elementului umed. deoarece partea străvezie. cu toate că şi în alte corpuri se formează imagini. care făcea legătura cu aşa-numita pupilă. după cât se pare. căci ce însemnează contopirea luminii cu lumina? sau cum ar putea avea ea loc? Lucrurile nu se îmbină la întâmplare (438 b). după cum susţin unii43. De ce nu s-ar contopi mai degrabă dintru început cu ochiul? Dar şi acest lucru este lipsit de sens. tocmai mişcarea prin acest mediu este cea care produce vederea 45. La animalele cu sânge. deci trebuie să fie ceva străveziu. în general este cu totul absurd să se creadă că vederea are loc prin ceva care iese din ochi . dar vederea nu are loc datorită apei ca atare. sau partea senzitivă a sufletului. Numai că apa e mai uşor de păstrat într-un loc şi e mai uşor de comprimat decât aerul. de aceea e necesar ca interiorul ochiului să fie străveziu şi primitor de lumină. s-a vorbit în altă parte44. fie că există aer între ochi şi obiectul văzut. nu se exercită la periferia ochiului47. Cum să se îmbine lumina dinăuntru cu cea de afară? între ele este o membrană. dar nu în ochi are loc viziunea. ci evident în interior. Iar procesul acesta implică o refracţie . albul ochiului este gras şi lucios. După cum în afară nu se poate vedea fară lumină. aşa încât porii48 ochiului le sunt tăiaţi.

Pipăitul însă ţine de pământ. iar lipsa lui este întuneric. s-a vorbit în general. Când în mediul transparent se află ceva de natura focului. Percepţia mirosului este in act ceea ce simţul mirosului este virtual53. Gustul (439 a) este un fel de pipăit . după cum am zis. De aceea organul de percepţie al mirosului este propriu regiunii din jurul creierului56. Mirosul este însă o emanaţie . contrar creierului. mirosurile sau gusturile. în altele mai puţin62. o însuşire comună ce nu poate sta despărţită. tot astfel şi el trebuie să aibă. dacă se întâmplă ceva din acestea. Ceea ce se numeşte mediu transparent nu este propriu aerului. altădată virtual. ci este o natură comună. respectiv de văz şi auz60. In acest fel deci trebuie determinate părţile senzitive ale corpului. 3 Despre cele ce pot fi resimţite de fiecare organ în parte. căci materia recelui este virtual caldă. rezultă limpede din fapte. După cum însă corpurile63 au în mod necesar o limită. este partea cea mai caldă a corpului. Dar mai întâi să ne ocupăm de culoare. la fel trebuie cercetat şi în privinţa pipăitului. dar limita străveziului din corpuri este limpede că există.Prin urmare. Lucrul perceput I m < să se actualizeze senzaţia. gusturi şi pipăit. Şi ochiul are aceeaşi origine: el se trage din creier. Din această cauză. spunându-se care le este lucrarea şi trecerea în act. sunet. sunetul. în cărţile despre suflet5 . căci ea. am avea să admitem irt facultatea vederii prezentă în ochi ţine de apă. iar aceasta ţine de foc. Natura luminii apare deci în străveziul nedeterminat. mirosuri. Trebuie acum spus ce este fiecare dintre ele. potrivit cu fiecare organ de simţ în parte. este în vecinătatea inimii. Acum să spunem cum trebuie să fie fiecare dintre ele ca să poată produce senzaţia şi actul. astfel că e necesar ca ea nA li rxistut * V. Căci culoarea se află sau la margine . ea este culoarea transparenţei prin accident. în cărţile despre suflet s-a arătat felul cum culoarea sau sunetul în act sunt aceleaşi sau diferite de senzaţiile în act. După cum s-a spus despre lumină în acele cărţi61. adică despre culoare. asemenea fumului. al gustului şi al pipăitului. percep)iu sunetelor de aer51. e limpede că. acesta fiind partea cea mai umedă57 şi mai rece din corp. sediul organului lor de simţ. trebuind să atribuim în acelaşi mod liccfl rui organ de simţ câte un element50. nota 32. iar că ea este culoarea. ci sălăşluieşte în aceste elemente. mai înainte virtual . adică ce sunt culoarea. fiind de asemenea şi în alte corpuri. prezenţa lui este lumină. în unele mai mult. Fiecare din cele de mai sus este luat în două sensuri: odată în act. apei sau altuia dintre corpurile ce se numesc astfel. mirosul de foc52.

Ceea ce face să producă în aer lumina poate fi deci şi în mediul străveziu. Rezultatul nu va fi desigur nici alb nici negru. care nu este nici una nici alta din culorile iniţiale. dacă mediul înconjurător nu produce schimbarea ei. adică altfel de culoare. Ele se comportă la fel cu acordurile muzicale. care. de pildă. şi dacă ele nu sunt curate. aşa încât culoarea ar fi limita mediului străveziu într-un corp limitat. ceea ce primeşte culoarea este unul şi acelaşi lucru. nici apa mării nu au aceeaşi culoare de departe şi de aproape. ea este la marginea corpului. sau toate culorile sunt alcătuite după anumite proporţii. multe rezultând datorită proporţiilor de combinare: trei părţi faţă de două. Astfel. De aceea pitagoreicii şi numeau suprafaţa culoare. din aceeaşi cauză pentru care şi acordurile sunt puţine la număr. de pildă. nici aerul. Dar. şi strălucirea este ceva asemănător64. dar unele în chip ordonat. El se află deopotrivă în toate corpurile străvezii. se poate defini felul culorii. să spunem. ca şi acordurile muzicale. altul este acela care presupune transparenţa unora prin altele. După cum acolo se produce lumină sau întuneric. şi într-un caz. putem presupune că mai există numeroase culori. altele nu. pe când la corpuri. Dar. datorită faptului că sunt nelimitate65. anume mediul străveziu. întrucât se află în corpuri (şi se află în unele mai mult. purpuriul. dar împreună să se vadă. Acesta este unul din modurile de naştere a culorilor. însă în mod necesar va avea o culoare. par să fie cele mai plăcute. E drept că şi aerul şi apa par colorate. ori în alte proporţii una faţă de cealaltă. cum este apa sau alt corp asemănător.sau este însăşi marginea corpurilor. pe când celelalte culori sunt fară proporţii. dar poate să nu fie. ca. deosebindu-le. dar unele culori sunt fară nici o proporţie. E limpede atunci că. iar în altele mai puţin) le face să participe la culoare. aşa cum fac uneori pictorii aplicând o culoare peste . şi în altul. în ce priveşte celelalte culori. de câte feluri pot fi ele. când excesul sau lipsa uneia nu îngăduie nici o măsură comună. culorile combinate după proporţii juste. puţine la număr. Astfel se pot alătura albul şi negrul în cantitate atât de mică încât fiecare din ele separat să nu se vadă. este din cauză că proporţiile nu sunt numere întregi. ci trebuie să fie un amestec. precum şi în acele corpuri care au o culoare proprie la periferie. în afară de alb şi negru. tot astfel în corpuri se produce albul sau negrul67. ar urma să fie la periferia mediului. dar nu e marginea corpului ci trebuie să presupunem că una şi aceeaşi natură la suprafaţă are aceeaşi culoare (439 b) pe care o are şi înăuntru. stacojiul şi alte câteva. şi atunci mediul este lipsit de acel aspect. sau trei faţă de patru. de vreme ce culoarea este la margine.

nu se pot amesteca în acest mod. că senzaţia se iveşte prin mişcarea mediului propriu senzaţiei respective °. iar nu suprapunerea sau juxtapunerea. în cele ce urmează. cum s-a spus în cărţile ce tratează despre amestec73 în general la toate corpurile. dacă nu poate exista mărime care să nu fie văzută. dintru început. atunci ar putea exista şi acest amestec de culori. însă faptul că în mod necesar se amestecă şi culorile corpurilor amestecate. este evident. nimic nu se opune să apară de departe o anumită culoare comună. trebuie demonstrat faptul că. soarele în el însuşi pare să fie alb. este absurd69. de pildă. s-a văzut mai înainte. de cai. ci în totalitate. şi nu e nici alb. sau atunci când fac să se vadă ceva în apă sau în aer şi. dar prin ceaţă sau prin fum apare roşu. şi aceasta este cauza principală care determină existenţa mai multor culori. ar putea fi un raport între culorile de la suprafaţa şi cele din adâncime. De aceea se şi dovedeşte a fi altă culoare. provocată de obiectul perceput. A spune. ci se amestecă în totalitate. omul e unitatea cea mai mică. nici negru. aşa cum. nu există nici o mărime care să nu poată fi văzută. mai ales cele ce se amestecă în mod firesc. Dincoace însă71 nu mai e nevoie de acest lucru. nu va mai face aceeaşi mişcare. Aşa se amestecă numai cele ce se pot descompune în unităţile cele mai mici. la fel cum am presupus o mărime imperceptibilă trebuie să presupunem şi un interval de timp imperceptibil. adică prin atingere. într-adevăr. anume prin alăturarea părticelelor foarte mici. ci orice mărime poate fi văzută de la o anumită distanţă. Cum se produce aceasta. un grup de oameni. în schimb. ci culoarea de deasupra putând fi mişcată şi fiind mişcată efectiv de cea de sub ea. despre culori că sunt emanaţii şi că din această cauză ele se pot vedea. imperceptibile simţului nostru. Multe culori vor lua fiinţă în chipul în care am spus mai înainte. unitatea cea mai mică e calul.alta mai strălucitoare. se amestecă mulţimea ambelor clase. în cărţile ce tratează despre amestec74. de pildă. pentru ca să ne rămână ascuns decalajul mişcărilor ce ajung la noi şi să ne pară că sunt una datorită faptului că par a sosi odată. şi nu privită . căci după ei trebuie neapărat să admitem că senzaţia se produce datorită atingerii. acesta nu se face numai în felul în care cred unii72. în unele cazuri. Deci. Dacă există amestec al corpurilor (440 b). dar un singur om cu un singur cal nu putem spune că formează un amestec. dar nu prin emanaţii. culoarea în cazul amestecurilor pare una singură. din grupul de cai. toate câte nu se descompun în unităţi ultime. căci din grupul de oameni. în ceea ce priveşte culorile situate una lângă alta. dar e mai bine să admitem. Prin punerea lor laolaltă. în altele nu este nici un raport68. Privită de oriunde. Şi astfel. sau nişte seminţe. cu cei vechi.

Apa se risipeşte uşor. dar gustul acela nu provine din apă ci din schimbarea ce se face înlăuntrul fructelor înseşi. o vom spune mai târziu75. într-adevăr. cum s-ar zice. că. în comparaţie cu celelalte vieţuitoare şi cu celelalte simţuri din noi. cum erau. acre şi amare şi capătă tot felul de gusturi. căci acestea. e evident. după cum arată Empedocles. altele numai cu un exces. căldura sau soarele . de gusturi şi de sunete sunt limitate şi nu nelimitate. Nouă. în comparaţie cu celelalte fiinţe. datorită căldurii. în toate felurile. pe când pipăitul la noi este foarte dezvoltat. căci apa este cel mai fin dintre lichide. Rămâne ipoteza că apa se schimbă pentru că suferă o înrâurire. Acum să vorbim despre mirosuri şi gusturi77. întrucât apa singură nu pare să se îngroaşe prin încălzire. după cum spune Empedocles. datorită feluritelor proporţii în care se amestecă corpurile unele cu altele. doar că fiecare din ele se produce în organe diferite. fie ca ea să poarte în sine toate soiurile de gusturi în cantitate imperceptibilă. se poate vorbi şi despre culorile de amestec în acelaşi mod în care s-a vorbit în cazul culorilor juxtapuse sau suprapuse. Totuşi.de departe una. cauza producerii acesteia ar fi. iar căldura contribuie . uleiul se întinde mult pe suprafaţa apei. devin din dulci. astfel încât toate gusturile să ia naştere din apă. de aceea e mai greu de păstrat în mână apă decât ulei. se constată că gustul fructelor rupte şi puse la soare sau la foc se schimbă. fie ca substanţa apei să reprezinte tocmai un rezervor universal al gusturilor81. vedem producându-se alte gusturi. ne este mai clară categoria gusturilor decât aceea a mirosurilor. despre sunet şi glas am vorbit mai înainte. au densitate mai mare. De asemenea. fiecare însă din altă parte. iar de aproape alta. oamenilor. Din ce pricină însă felurile de culori. gustul este şi el un fel de pipăit . sau. toate. pentru că este lipicios. Aceasta din cauză. în cărţile despre suflet76. e clar că alta trebuie să fie cauza: căci sucurile cu gust. Dar falsitatea acestei din urmă presupuneri e foarte lesne de văzut. este cu neputinţă ca apa să fie substratul universal al felurimii gusturilor. datorită efectului căldurii. în rest. Culorile vor fi mai multe la număr. mirosul nostru este cel mai slab (441a). Faptul că nu dobândeşte această însuşire. în fine. Apa este prin firea ei fară gust80. căci din aceeaşi apă. Este vorba aproape de aceeaşi senzaţie78. pe care o numim gust. iar dacă le coacem la foc îşi schimbă gustul. însă este necesar. De altfel. ca şi din hrană. dacă apa nu are nici o diversitate în ea. mai fin chiar decât uleiul. să zicem. o parte în proporţii numerice întregi. 4 Am spus astfel ce este culoarea şi din ce cauză sunt mai multe culori. odată cu uscarea şi prefacerea adusă de timp.

după cum ceea ce îşi însuşesc ele este cald sau rece. Apele trecute prin cenuşă capătă gust amar. câte sunt în fructe. se află şi în pământ. aşa cum s-a spus în cărţile despre elemente . Toate. Dar focului îi este proprie căldura. Căci simţirea nu reprezintă un act de învăţare. Căci în chip natural elementul umed suferă. se hrănesc cu dulcele. nu a uscatului în general ci a celui hrănitor.şi ea la aceasta (441 b). dar. trebuie dedus din faptul că nici uscatul tară umed. De aceea mulţi dintre cercetătorii mai vechi ai naturii 3 spun că natura apei depinde de pământul prin care trece. efectul elementului contrar. Că gusturile sunt sau o modificare. nici umedul tară uscat nu dau gusturi. pentru a da un gust plăcut. îndepărtând partea uşoară şi lăsând ceea ce e uscat şi amar. iar contrariul umedului este uscatul. într-adevăr. . fie simplu. fac apa să fie ca şi ele. Ca simplu foc şi pământ. unele amare. De aceea el e înrâurit din partea focului. sau o privaţie. ca şi celelalte elemente. care face să treacă simţul gustului de la potentă la act. cenuşa fiind amară. părţile ce se pot pipăi sunt acelea care produc creşterea sau pieirea88. Căldura90 sporeşte şi pregăteşte hrana. Acest lucru este evident mai ales în cazul apelor sărate. romanţului uscatul. Despre acestea însă trebuie discutat mai pe larg în cărţile despre naştere89. căci nici unul din ele nu poate constitui singur hrană pentru fiinţe. Este firesc ca gusturile să se afle mai ales în plante. după cum cei care amestecă în apă culori ori substanţe cu un gust anumit. căci acestea cauzează creşterea (442 a) sau pieirea. Prin urmare. de aceea se hrănesc cu dulcele. fie amestecat. Se pare că toate gusturile. aici sărurile sunt un fel de pământ. Acestea din cauză că dulcele e prea hrănitor şi săţios. datorită greutăţii. tot aşa face şi natura cu uscatul şi substanţa pământească prin care lasă să treacă apa şi. acum le atingem numai atât cât este nevoie. Gustul este dat de înrâurirea exercitată de uscat în elementul umed. Dar hrăneşte ceea ce-i este acceptabil gustului. altele cu gust în{epător. ca şi celelalte elemente. faţă de toate celelalte. ele înrâuresc şi sunt înrâurite. Ea face în corpul animalelor şi al plantelor acelaşi lucru pe care îl face căldura externă în corpurile dinafară. altele cu felurite gusturi. dă lichidului o anumită calitate. agitând totul cu ajutorul căldurii. adică. nu le e dat să înrâurească ori să sufere vreo înrâurire. duce facultatea de a simţi spre ceea ce exista mai dinainte în putere 86. ci doar amestecul lor. natura focului fiind uscată. ci o constatare87. Din hrana însuşită de vieţuitoare. întrucât există în fiecare o contrarietate. Celelalte gusturi se amestecă în hrană în acelaşi fel cu săratul şi acrul. Există multe izvoare84.

culorii negre i se opune albul sau. formele fiind infinite. cum face. Dacă însă ar fi aşa. ascuţitul şi obtuzul. ar însemna ca gustul să perceapă cel mai bine şi celelalte aspecte comune şi îndeosebi să dea seama în cel mai înalt grad de forme. nu se poate vorbi de o formă contrară. contrariul cărui poligon poate fi considerată circumferinţa? Pe lângă aceasta. tot aşa şi gusturile sunt amestecuri de dulce şi amar. sunt caractere comune senzaţiilor. deci. cel usturător. ei consideră caracterele comune92 tuturor senzaţiilor drept specifice. celelalte fiind amestecuri ale acestora. urmează că şi gusturile ar fi infinite: căci de ce un gust ar produce o senzaţie iar altul nu? Am vorbit. de pildă. dulcelui i se opune amarul. în fapt. iar proporţia mai mare sau mai mică în care intră fiecare din ele în combinaţie. în cazul formei. şi . în cazul celor care au volum. ar însemna că orice altă senzaţie este un fel de pipăit. cum. cel înţepător şi cel acru sunt intermediare. Dacă ar aparţine mai mult gustului. aşa cum şi e normal. iar gusturile le reduce la forme. Căci există aproape tot atâtea feluri de gusturi câte culori sunt. nu e greu să ne dăm seama. Se dovedeşte însă că. că cenuşiul este de fapt un fel de negru. căci partea lor lichidă a fost eliminată91. contrarii. adică şapte la număr. Totuşi. purpuriul. dacă nu tuturor. iar gustul aspru. în cazul gusturilor. toate. Rămâne ca galbenul să fie o formă de alb. Afară de asta. Amestecurile care ne fac plăcere sunt după proporţii determinate numeric. De aceea şi este amară cenuşa corpurilor arse. Şi. tot aşa săratul şi amarul sunt absenţa dulcelui din elementul umed hrănitor. Democrit cu albul şi negrul. Numai gustul gras este o formă a dulcelui. pe când stacojiul. cele ce pot fi percepute prin simţuri prezintă. asprul şi netedul. Democrit şi majoritatea naturaliştilor care vorbesc despre senzaţie săvârşesc (442 b) aici o greşeală. pe când asupra celor specifice nu se înşeală. perceperea aspectelor comune nu aparţine nici unui simţ mai mult decât văzului. dat fiind că perceperea celor mai mici detalii e de resortul celui mai ascuţit simţ. dacă admitem. reprezintă anumite rapoarte numerice ale amestecului şi reacţiei. el spune că primul este neted iar celălalt aspru. verdele şi albastrul sunt între alb şi negru. după cum negrul este absenţa albului în mediul străveziu. De aceea asupra lor simţurile se înşeală. Apoi. săratul şi amarul sunt aproape acelaşi lucru. Unii reduc caracterele specifice la cele comune. mărimea şi forma. întradevăr.După cum culorile sunt un amestec de alb cu negru. Că acest lucru e cu neputinţă. de pildă vederea nu se înşeală în privinţa culorilor iar auzul în privinţa sunetelor93. sau e nedefinită. surprinzătoare la culme: ei consideră pipăibile toate cele ce pot fi percepute. după cum gustul gras este o formă a dulcelui. în orice caz vederii şi pipăitului. de pildă.

iar alţii şi una şi alta. iar ele nici nu respiră. pământul. Căci mirosul poate fi şi în apă. aerul. Dacă presupunem că şi aerul şi apa sunt amândouă umede. Acest lucru e evident dacă luăm seama la peşti şi la animalele cu solzi. Nitrul însă e mai mirositor decât pământul. primul intră în alcătuirea apei. zgura care rezultă este mai lipsită de miros decât oricare altă zgură. toţi recurg la această explicaţie. căci nu are nici gust. după cum s-a afirmat . nu numai în aer. dacă cumva ajunge în apă). . Printre metale. este comună aerului şi pământului. Că această stare are legătură cu gustul. căci aburul ţine de apă. a doua intră în compoziţia unui anumit pământ. Ceea ce elementul uscat produce în mediul umed. în studiul despre natura plantelor. lemnele au miros. rezultă cu prisosinţă din considerarea celor ce au miros şi a celor care nu au. dar străveziul94 nu este mirositor (443 a). aurul e fară miros. care par să aibă miros95.Dar nici una dintre aceste afirmaţii nu e plauzibilă. De aceea şi marea are miros. Când umedul a fost scos din ele prin ardere. alţii îl socotesc o emanaţie. umedul cu gust produce în alt element. ci întrucât poate capta sau prelua ceva din uscatul cu gust. întrucât este străveziu. adică focul. 5 în acelaşi mod trebuie să gândim şi despre miros. mirosul ar fi natura uscatului cu gust. pe când o exhalaţie ca fumul e imposibil să ia .despre gust şi gusturi. lemnele umede au miros mai slab. iar dintre acestea. Unii sunt de părere că mirosul este o exhalaţie asemănătoare fumului. în privinţa mirosului. şi aşa este lucrul mirositor. din pricină că atât cele umede cât şi cele uscate nu au gust. apa. Elementele. Sărurile sunt mai mirositoare decât nitrul. în mediul umed96. comună pământului şi aerului (şi toţi ajung la această explicaţie pentru miros)\ De aceea şi Heraclit a zis că. Vom spune că pentru acestea elementul străveziu este însuşirea comună. celelalte probleme legate de gusturi sunt tratate pe larg. cu toate că nu există aer în apă (căci aerul se ridică la suprafaţă. căci nu are gust. căci au şi gust. pentru că ele sunt apoase . iar exhalaţia 98 asemănătoare fumului. atunci am cunoaşte cu nasul)4n timp ce. unii susţin că este un fel de abur. nu au miros. dovadă uleiul care se extrage din ele. căci ea are gust şi element uscat în ea. Aburul este un fel de umezeală. Argintul şi cositorul sunt mai mirositoare decât unele metale ş^i mai puţin mirositoare decât altele. adică în aer şi de asemeni în apă. Nici piatra nu are miros. Arama şi fierul au miros. dacă nu formează un amestec. dacă toate câte există ar fi fiuzi.

Căci fiind afecţiuni ale funcţiei nutritive. Percep mirosul şi vieţuitoarele din apă (443 b). aşadar. că nu ar exista diferite feluri de miros. ca şi cum ar izvorî dintr-una singură. căci aerul este umed prin natura lui 100. datorită faptului că ele sunt accidental plăcute sau neplăcute. Avea dreptate Strattis101 când spunea. ele sunt de la caz la caz plăcute sau neplăcute. De aceea. în câteva cazuri. la fel şi pentru cele cărora nu le place o hrană mirositoare. dacă explicaţia aceea n-a fost bună. nici mai puţin. această exhalaţie este asimilată cu celelalte emanaţii. este posibilă aşezarea lor în corespondenţă cu gusturile. ca. este destul de limpede. Pe deasupra. şi nici nu provoacă vreunuia pofta.naştere din apă. Deci. după cum s-a spus mai înainte". pentru că el este prin natura sa însăşi plăcut sau neplăcut. ele nu sunt plăcute. mirosurile lucrurilor dorite sunt plăcute. de la caz la caz. Prin urmare. Cauza pentru care aceasta percepere a mirosurilor este particulară omului rezidă în procesul ce are loc în jurul creierului. Cei care pun acum în băuturi astfel de esenţe. după cum s-a spus mai înainte. e limpede că aceea ce e gustul. Felurile mirosului sunt două.aşa cum am mai spus. sau mirosuri aspre şi acre. după cum cele din urmă sunt neplăcute la gustat. dar pentru fiinţele sătule şi care nu mai au nevoie de nimic. bătându-şi joc de Euripide: „când (444 a) găteşti linte nu pune mirodenii". iar din această pricină sunt comune tuturor vieţuitoarelor. adică din elementul uscat ceva este preluat ca printr-o spălare. nici aceasta nu este. poate dobândi şi suferi ceva din partea uscatului cu gust. celelalte sunt neplăcute la mirosit. mirosurile florilor. în primul rând. ci mai degrabă contrariul. este mirosul din aer şi apă. spre deosebire de ceea ce susţin unii. este proprie oamenilor. care activează şi ajută la formarea gustului şi mirosului. e clar că mirosurile trebuie să fie analoage gusturilor. şi unele sunt plăcute iar altele neplăcute. Că umedul. în apă. aşa cum am mai spus. Acesta fiind rece prin natura sa. Prin urmare. Iar felurile lor se deosebesc prin raportare la gusturi. iar . atât cel din aer cât şi din apă. de pildă. Dar trebuie precizat cum stau lucrurile. până ce din două senzaţii ia naştere plăcerea. pe când raportarea mirosurilor la gusturi este proprie şi celorlalte animale. întrucât s-ar putea spune că mirosurile rele corespund gusturilor amare. de vreme ce în aer se întâmplă la fel ca în lichide. Unele mirosuri sunt plăcute prin ele însele. într-adevăr. Această percepere a mirosurilor. Ceea ce se şi întâmplă. Mai mult decât atât. acestea nu îmbie la hrană pe vieţuitor nici mai mult. căci frigul şi îngheţul gonesc căldura. cultivă abuziv plăcerea prin deprindere. există mirosuri înţepătoare şi dulci. Şi de aceea frigul şi îngheţul slăbesc gustul şi fac să dispară mirosul.

întotdeauna. De aceea sar şi putea pune întrebarea cu ce organ perceg mirosul. şi deci uşor de răcit (aşa se face că şi exalaţia din hrană. fac ca toate cele din preajma unui foc să se simtă în stare bună. căldura şi mişcarea mirosurilor (444 b) sunt în raport cu excesul de umiditate şi răceală din creier. într-adevăr. efectul mirosului este de natură calorică. departe de hrana potrivită lor. de pildă.sângele vinişoarelor din jurul său fiind subţire şi curat. dar nu la toate vieţuitoarele. atât cea uscată cât şi cea umedă. într-adevăr. datorită mirosului. simt cu agerime hrana. dintre toate vieţuitoarele omul simte şi se bucură de mirosul florilor. Acest fel de miros este caracteristic naturii omului. pe când dintre vieţuitoarele acelea nici unul nu respiră şi totuşi percepe (mirosul). natura le-a dat perceperea celuilalt gen de miros. Dar pe acesta evident îl are103. Căci deşi ele respiră. am putea spune. la fel cum oamenilor le ajunge percepţia ambelor feluri. la patrupede şi mai ales la cele care se împărtăşesc mai mult de la natura aerului104. dacă numai cele care respiră au percepţia mirosului (acesta dovedindu-se a fi cazul tuturor animalelor care respiră). ca mijloc principal. tipul acesta de miros le-a venit în ajutor oamenilor pentru menţinerea sănătăţii. Nu este destul de lămurit cu ce organ anume o fac. ca să nu facă două organe de simţ106. e evident. mişcarea aerului în nări. atât peştii cât şi tot neamul insectelor simt precis. sau dintre animalele marine scoicile şi multe alte vieţuitoare asemănătoare. ca. căci hrana plăcută. ca să spunem aşa. în timpul respiraţiei ia naştere. Dar acest lucru e cu neputinţă. pentru a ajuta procesul care are loc în piept. ci numai la om şi la animalele cu sânge. pentru rniros105. este adesea vătămătoare pe când mirosul care provine de la un lucru binemirositor. de pildă. într-adevăr. pe care unii le numesc „cnipi". prin el însuşi este folositor. fiind aduse la creier datorită căldurii uşoare care este în ele. Din această cauză procesul de mirosire are loc datorită respiraţiei. Fiind. albinele sau neamul furnicilor mici 107. ca şi de altele asemenea lor. indiferent de starea omului. mirosurile aparţin . Căci mirosurile. pentru că cel din urmă are cel mai mare şi mai umed creier dintre toate vieţuitoarele. Tuturor celorlalte animale care au plămân pentru respiraţie. datorită caracterului nutritiv al mirosului. De asta şi numai de asta. răcită în acest 102 loc. oarecum în treacăt. căci alt rost afară de acesta nu are. şi ca mijloc auxiliar. Natura însă se serveşte de respiraţie pentru două lucruri. chiar şi de departe. Că totuşi şi fiinţele care nu respiră au senzaţia mirosului. de mirosuri. în raport cu mărimea sa. dă naştere la unele scurgeri nesănătoase) . acestora le ajunge perceperea celorlalte mirosuri. şi dacă nu cumva au vreun alt simţ afară de cele cinci.

din care cauză se iveşte câte un prisos de hrană. Din cauza lor ele pot pieri.ocupă locul de mijloc între simţurile bazate pe pipăit111. Că mirosul ca atare nu contribuie la hrănire. Organul mirositor este în cap. doar dacă nu le sunt de folos cu ceva în ce priveşte gustul sau hrana. nu hrăneşte. aerul este şi mai puţin corporal. ci văd de-a dreptul prin simpla facultate a vederii. ei susţin că unele vieţuitoare se hrănesc cu mirosuri. am arătat îndeajuns sensul în care trebuie să spunem că există sau că nu există feluri de miros. toate vieţuitoarele au un loc care primeşte hrana. altul în afară.mirosului.întrucât simţurile sunt în număr impar iar numărul impar are un mijloc . în primul rând. mirosul este comun acestor două zone sensibile şi se asociază cu ceea ce poate fi şi pipăit. deşi multe plante au mirosuri rele. şi mirosul pătrunde o dată cu mişcările respiratorii. ca la plante. De asemenea. având pleoape peste ochi. vedem că hrana trebuie să fie complexă. neamestecată. de unde o ia apoi corpul întreg. din care cauză mirosurile se resimt şi în aer şi în apă. nu le pasă de mirosul rău ca atare. cât şi cu domeniul văzului şi auzului. pe când în cazul vieţuitoarelor care nu respiră acesta este dat la o parte. şi cele ce se exercită printr-un mediu. ca şi cu ceea ce poate fi şi auzit şi văzut prin transparenţă. cum sunt gustul şi pipăitul. Fireşte. Pe de altă parte. că totuşi el contribuie la sănătate. nici unul dintre celelalte vieţuitoare nu suferă mirosul lucrurilor care sunt prin ele însele rău mirositoare. ca nu cumva să fie ceva vătămător. De aceea mirosul este o afecţiune în legătură atât cu procesele nutritive (acestea sunt de ordinul pipăitului). după ce ea a intrat acolo. S-ar părea că simţul mirosului . Astfel. La fel. căci şi fiinţele care se hrănesc cu ea nu sunt simple113. numai apa singură. Ceea ce spun unii dintre pitagoricieni nu este întemeiat. la fel cum unele vieţuitoare. căci ceea ce urmează să fie asimilat trebuie să fie corporal. Prin urmare. aşa cum şi oamenii capătă durere de cap şi adesea mor din cauza gazelor de cărbuni. încât ceea ce este gustul din . unul în ele. nu pot vedea fară deschiderea lor. şi de aceea nu au nevoie saşi dezvelească ochii. pe când cele cu ochi sticloşi nu au pleoape110. ca să ajungă până la regiunea ce serveşte respiraţiei. De aceea mirosul este asemuit pe drept cuvânt cu un fel de disoluţie sau abluţiune a uscatului în ceva lichid sau fluid112. Afară de acestea. sau fug datorită suferinţii ce le-o pricinuie. Altminteri. rezultă lămurit atât din senzaţia fiecăruia cât şi din cele spuse mai înainte. dar nu în acelaşi mod. ci la vieţuitoarele care respiră suflarea parcă ia ca pe un fel de capac stratul aşezat la suprafaţă (de aceea ele nu resimt mirosul nerespirând109). cum sunt văzul şi auzul. celelalte vieţuitoare mor (445 a) din cauza efectului sulfului ori al substanţei bituminoase. este clar. iar ele le resimt.

Aşa că în mod necesar senzaţia se divide şi ea la nesfârşit. cum le-am distinge pe acestea şi cum le-am cunoaşte? Oare cu mintea117? Dar ele nu sunt inteligibile şi mintea nu concepe pe cele din afară decât prin senzaţie. Dacă aşa ar sta lucrurile. ceea ce este 115 perceput nu ar fi compus din elemente perceptibile . la fel cum ne scapă şi intervalul sonor al diezului. căci este cu neputinţă să vezi ceva alb care să nu aibă o anumită mărime. deşi vederea a trecut peste ea. aşadar în general nici nu ar mai fi perceptibile. în ceea ce priveşte gustul avem dulcele şi amarul. şi orice mărime este perceptibilă. în toate celelalte cazuri. Cât despre soluţia lor. ele toate se denumesc după putinţa de a o pune în mişcare. pentru fiinţele care se hrănesc. gustul. mirosul. sunetelor şi ale celorlalte lucruri perceptibile. 6 Cineva s-ar putea întreba: dacă orice corp se poate divide la nesfârşit114. s-a vorbit despre ele în cărţile ce tratează „despre mişcare"119. ca. culoarea. atunci ar putea exista corpuri fară culoare. . Prin urmare. Cele cuprinse între limite sunt. căci de bună seamă corpul nu poate fi compus din puncte matematice116. extremele sunt de asemenea contrarii. fară greutate sau fară vreo altă stare de acest fel. Dar e necesar ca ele să fie perceptibile. tarele şi moalele? Sau e cu neputinţă? Fiecare din acestea acţionează asupra sensibilităţii. este mirosul (445 b) pentru sănătate.aliment. limitate. continuul se divide într-o infinitate de părţi inegale. Dacă nu ar fi aşa.Dar lucrurile acestea sunt cu neputinţă. căci astfel s-ar putea soluţiona problema. Prin urmare. . căci acestea sunt caracterele percepute. de pildă în ceea ce priveşte avem albul şi negrul. gusturilor. greutatea. extremele 190 • • • • sunt contrarii . ♦ » • 121 trebuie să presupunem că virtualul şi actualul sunt diferite Din această cauză scapă (446 a ) vederea a zecea mia parte dintr-un sâmbure. răceala şi căldura. Iar tot ce e perceptibil prezintă contrarietate. sunetul. şi deoarece există întotdeauna continuitate în ele. în plus. s-ar părea că au dreptate cei ce susţin că există mărimi indivizibile 18. odată cu ea va fi lămurită şi cauza pentru care sunt limitate nuanţele culorilor. de pildă. iar divizarea în părţi egale e limitată. în mod necesar. deşi melodia completă o auzim. având continuitate 122. în acest mod urmează să se definească fiecare organ de simţ. uşorul. Deoarece însă însuşirile trebuie considerate ca nişte specii. atunci se pot divide şi înrâuririle sensibile.

Pare într-adevăr firesc să se întâmple aşa. în fapt nu se pot vedea când sunt izolate. iar sunetul unei lovituri soseşte mai târziu. diferenţele separate s-ar dizolva îndată în lucrurile înconjurătoare. căci. şi gusturile. anume că a avut loc o deplasare prin mediu. ascultătorii nu aud ceea ce a fost rostit. şi la fel se întâmplă în cazul celorlalte date sensibile. Cu toate acestea. e normal ca acest lucru să se întâmple în cazul sunetului şi al mirosului. . s-a arătat că unele mărimi şi înrâuriri ne scapă şi din ce cauză. ca în cazul senzaţiilor egal de intense. distanţa de un picior e cuprinsă în aceea de două picioare. căci. nu numai în întregul obiectului ci şi separat. Virtual. ca şi aerul şi apa. ele totuşi nu au loc fară un anumit proces.Distanţa mijlocului faţă de extreme ne scapă. Dar (446 b) orice timp este divizibil. nici însuşirea perceptibilă corespunzătoare nu va fi percepută în act separat. Nici unul din privitori nu trebuie să fie într-un loc special. şi sunetele ar fi limitate la număr. atunci în mod necesar şi culorile. căci simte mirosul mai întâi cel de aproape. în schimb. aşa încât era un timp când raza de lumină. în concluzie. căci un mobil se mişcă dintr-un punct spre alt punct. totuşi va fi perceptibilă. deoarece excesul diferenţial al senzaţiei123 nu este perceput nici în el însuşi separat (virtual. aşa încât în mod necesar există un timp pentru mişcarea sa dintr-o parte în alta. care sunt continue. nu prin felul cum e aşezat vede cineva. când sunt foarte mici. deşi nu se vedea. sau mişcările produse de ele. Oare la fel se întâmplă şi cu ceea ce este văzut.Dar oare tot aşa stau lucrurile şi cu culoarea. lumina soarelui ajunge la vederea noastră. era purtată în spaţiul intermediar. De aceea se . şi cu lumina? în realitate. diferenţa există pentru o percepţie mai exactă). ea este perceptibilă şi va fi percepută şi în act. Dacă senzaţiile sunt aceleaşi. după cum rezultă din faptul că. precum şi cum sunt sau nu sunt ele percepute. când trec în act. sau pe pământ. mişcarea lor se divide. cum este cazul cu mirosul şi cu sunetul. virtual. în act fiind despărţită de aceea. lovitura fiind dată. ele sunt vizibile. indiferent în ce chip s-ar face percepţia. pare-se. aşa cum se întâmplă cu o redusă cantitate de mirodenie turnată în mare. Schimbarea formei sunetelor în cuvintele rostite arată şi ea acelaşi lucru. neexistând o devenire a lor. dacă ea sporeşte. sunetul încă nu ajunge la ureche. Dacă însă ele s-ar afla în lucruri astfel încât să poată fi percepute în ele însele. şi cu lumina? După cum spune Empedocles. datorită transformării aerului purtător. Chiar dacă toate se aud şi s-au auzit instantaneu şi dacă în general percepţiile sunt şi au fost instantanee. Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva însuşirile sensi-bile . sau este văzut obiectul. nu importă că ei sunt aproape sau departe unul de altul. Fireşte. străbat întâi mediul înconjurător. Virtual.

Dacă deci mişcarea mai puternică înlătură pe cea mai slabă. numeric. să miroasă şi să audă deodată. deosebiţi fiind. că orice lucru e mai lesne de perceput izolat. care îngheaţă toată deodată. ori o singură notă muzicală decât laolaltă cu celelalte. tămâia sau focul. 7 Mai este şi altă dificultate în ce priveşte senzaţia. mai înainte de a lua contact cu el. pe când cu prefacerile. anume dacă e posibilă percepţia a două lucruri în unul şi acelaşi moment indivizibil. o singură culoare. simţurile la care organul sensibil se slujeşte de un mediu intermediar. Unii sunt de părere că există şi aici o dificultate: ei susţin că este cu neputinţă ca unul să audă. Aceasta se întâmplă din cauză că ele se combină într-o unitate. nu doar jumătate mai întâi. alteori însă nu. Totuşi dacă se încălzeşte sau îngheaţă o mare cantitate. doar ca specie fiind acelaşi. pentru motivul arătat. Desigur toţi percep. afară de lumină. nu suferă influenţa în întregime deodată. în schimb. Cu lumina. sau nu. fiecare parte suferă influenţa părţii vecine. translaţiile în chip firesc ajung mai întâi la mediu [sunetul pare să fie (447 a) mişcarea unui lucru care se deplasează]. Ar însemna ca unul şi acelaşi lucru să fie distinct de el însuşi. sau să auzim un zgomot mare. dar obiectul propriu fiecăruia e altul numeric. schimbându-se datorită prefacerii celeilalte. mierea curată. atunci în mod necesar şi cea mai tare devine mai puţin perceptibilă decât dacă ar fi singură126: cea mai slabă ameste- . tară a fi mişcare125. Gustul ar putea fi ca şi mirosul. căci lumina provoacă vederea. căci atunci l-am simţi de departe. în fapt. Din această cauză nici nu percepem ce se iveşte înaintea ochilor noştri. Toate acestea nu sunt realităţi corporale. şi astfel nu se preface în mod necesar toată şi deodată. Ea are o realitate proprie. ceea ce permite ca mai mulţi să vadă. ca. unul şi acelaşi lucru care a determinat mai întâi o mişcare. unde se acoperă unele pe altele. să ne temem tare de ceva.întâmplă că cel mai de aproape poate să audă şi să miroasă acelaşi lucru ca cel mai de departe. de pildă clopotul. în general. de pildă. să audă şi să simtă acelaşi lucru. De bună seamă. lucrurile nu mai stau la fel: ceva poate să se prefacă în întregul lui. să vadă şi să miroasă la fel cu altul. nu se poate ca mai mulţi inşi. ci înrâuriri şi un fel de mişcare (altfel nu s-ar întâmpla asemenea fenomene). de asemenea. de pildă apa. în cazul că sunt simultane. Trebuie stabilit. lucrurile stau altfel. în gamă. de vreme ce. chiar dacă nu pot exista iară corp. Din acelaşi motiv la fel stau lucrurile şi cu vederea. întotdeauna mişcarea mai puternică înlătură pe cea mai slabă. dacă noi ne-am afla în elementul umed. dacă se întâmplă să ne gândim intens la ceva. vinul simplu decât vinul amestecat. prefacerea lăuntrică şi translaţia diferă.

rezultată din amândouă mişcările. pare-se. a celui unic ca specie este virtual unică. [sufletul] va spune că este vorba de un singur obiect. după cum judecă la fel cele ce intră în domeniul lor propriu. Adică. Dacă însă nu sunt egale. [Se amestecă (447 b) cele ale căror extreme sunt contrarii. care reprezintă ceva deosebit ca specie.cându-se cu ea o face să piardă ceva. iar potenţa este unică şi ea. ca de pildă albul şi dulcele. din altele nu. căci deopotrivă una astupă pe cealaltă. Dacă aceasta nu e cu putinţă pentru cele ce revin aceluiaşi simţ. cum ar fi văzul şi auzul. gustul percepe dulcele. vor fi două senzaţii în act. Dar pentru o singură virtualitate şi un singur moment. ca. percepţia unui lucru numeric unu este unică în act127. de pildă. în măsura în care există. pentru că percepţia se face în fapt printr-o singură senzaţie. încât sau nu va fi de loc senzaţie. Căci sufletul îşi dă seama. ia . printr-o singură senzaţie. Deoarece deci din unele lucruri rezultă un amestec. Prin urmare. Aparte ele nu vor putea fi percepute. nu se poate face o împletire de alb şi ascuţit decât prin întâmplare. în mod necesar ele s-au amestecat. Amestecul tinde să fie unul singur. o singură senzaţie fiindu-şi simultană ei înşişi. Căci mişcările fiind egale. Nu e posibilă prin urmare nici percepţia lor simultană. din ele neputând rezulta una singură. fiind identic cu sine dar un altul faţă de primul. acestea din urmă ţin de câte o percepţie diferită. pe când de ceea ce este unu ca specie îşi dă seama prin discernământul simţirii şi prin felul ei. un sunet acut şi unul grav. unul şi acelaşi simţ judecă deopotrivă albul şi negrul. Printr-o singură senzaţie nu se pot percepe două lucruri. Aceasta ne şi pare să se întâmple cu amestecurile. de ceea ce este numeric unu numai prin faptul că-l percepe dintrodată. cea mai puternică pricinuieşte senzaţia. Prin urmare. pe când cele simple sunt mai uşor de perceput. decât dacă sunt amestecate. nu se pot resimţi două lucruri deodată. căci mişcarea şi folosirea unui singur simţ într-un singur moment sunt unice. ele se anulează reciproc. De pildă. Dacă însă nu sunt amestecate. căci mai degrabă pot fi simultane procesele aceluiaşi simţ decât ale unor simţuri diferite. sufletul putând percepe mai degrabă printr-o singură percepţie două lucruri care ţin de domeniul aceluiaşi simţ. altul judecă dulcele şi amarul. este limpede că pentru lucruri ce cad în sfera a două simţuri e încă mai puţin posibil să fie percepute simultan. dacă percepţia este unică în act. dar în nici un caz nu ar fi la fel cu combinaţia dintre un sunet acut şi unul grav]. încât în mod necesar cele amestecate se percep simultan. nu va fi percepută nici una. iar perceperea unui singur lucru este unică. Şi astfel. dar judecă în chip diferit pe fiecare dintre contrarii. deosebite fiind. în mod necesar există un singur act. Dacă însă mişcările sunt egale. sau va fi o altă senzaţie.

dar diferite ca gen) şi dacă dulcele diferă încă mai mult [ca specie] de negru decât de alb. nu poate să nu-şi dea seama că există. Dacă cineva se percepe pe sine sau percepe altceva incoritinuu. când nu sunt percepute ca un singur tot. Deci dacă acestea nu sunt percepute. Dar în BC nu se percepe nimic. atunci e şi mai puţin posibil să fie percepute deodată decât cele de acelaşi gen1 . după cum acesta percepe negrul. pe motivul că intervalele de timp ne scapă. iar dacă percepe. de pildă. aşa cum zici că vezi pământul (tot) pentru că vezi o parte a lui. căci nu poate fi un timp imperceptibil sau vreunul care să ne scape. Să desprindem intervalul CB. de vreme ce există un interval de timp şi o parte din obiect cu totul imperceptibile din cauza micimii. La fel e şi cu celelalte. De asemenea. ci orice timp poate fi perceput. în care nu a existat percepţie. Dar acest lucru nu e adevărat. dacă mişcările celor contrarii îşi sunt contrarii şi dacă contrariile nu pot exista deodată în unul şi acelaşi individ.fel cum văzul percepe (448 a) albul. atunci nu ar putea fi percepute simultan. cum că ele nu ajung deodată la ureche ci numai ni se pare aşa. Faptul totuşi că resimţi ceva într-o parte anumită a lui AB înseamnă a-l percepe ca întreg şi în tot timpul. Dacă deci distanţa între ele e mai mare şi diferă mai mult unele de altele cele considerate analoage ca poziţie în alte genuri. dintre par şi impar. nu însă în sensul că vedem în oricare moment anumit sau că vedem oricare lucru. şi că în realitate ne scapă. s-ar putea susţine lesne că ni se pare a vedea şi auzi ceva deodată. resimte şi în acelaşi timp în continuu. Căci. chiar dacă vede şi percepe ceva. e limpede că atunci ar putea să nu-şi dea seama că există. căci . atunci nici acelea. căci sunt în raporturi de contrarietate. decât cele socotite de acelaşi gen (ca dulcele şi albul care sunt analoage ca poziţie în seria lor. Acelaşi lucru e valabil şi pentru AC129. pentru că te afli în această parte a lui. Raportul extremelor este deci unul singur. altminteri nu: vom avea în acelaşi timp raportul dintre mult şi puţin. e limpede că nu există culori care să nu-şi fie contrarii: unele ţin de alb. pentru că diferenţa de timp este imperceptibilă? Tot aşa. cu gusturile: unele aparţin dulcelui. altele de negru. altele amarului. dar nu percepe prin ceva din cele de acum. Este oare adevărat sau ceea ce ne spun unii despre acordul sunetelor. dar dacă cineva există incontinuu doar atât de puţin încât să nu poată fi perceput deloc. nu ar putea (448 b) exista nici timp nici obiect pe care sau în care să nu-l perceapă. şi acela percepe amarul. ca dulcele şi amarul. ca. Nici cele amestecate nu se pot percepe simultan. dar. E vorba de percepţia în câte un moment al lui sau a ceva din el. ca de pildă octava şi cvinta. Mai mult. dacă cineva vede întregul. sau eşti în anul cutare.

iar când este divizibilă în act este o alta? Sau. se vede mărimea soarelui cât cea de patru coţi. uneori ca gen şi alteori ca specie. fiecare gen însă e perceput prin altceva. Cauza acestui fenomen s-a discutat mai înainte. Prin urmare. Oare partea care percepe dulcele şi albul. să ne întrebăm în ce priveşte cele ce cad sub unul şi acelaşi simţ. de pildă văzul. dar. dar ele nu apar atât cât sunt. după cum s-a spus mai înainte. iar nu prin întregul suflet indivizibil şi continuu. în primul rând să examinăm dacă se pot percepe mai multe obiecte simultan. atunci ansamblul lor este un singur tot. Sau mai întâi. sau nu e nici unul. întrucât ceea ce provine din ambii ochi este o unitate. căci ar putea mai lesne să perceapă simultan mai multe lucruri din acestea decât din cele diferite ca gen. dar nu există act fară potenţa corespunzătoare. ci uneori nu se poate distinge şi de aceea nu-l vezi. în ce priveşte nedumerirea pomenită mai sus. Cărei unităţi aparţine ea deci? Căci din senzaţii nu rezultă nici o unitate. prin câte^o altă parte a sufletului. dar nu în acelaşi raport. dar el nu apare cât este în realitate. unele în raport cu altele. e clar că tot aşa le percepe şi pe celelalte.Din cele spuse aici. Dacă sufletul le resimte pe acestea prin ceva unitar şi indivizibil. nu va fi tot aşa. aşa se întâmplă şi cu sufletul?-Căci unul şi acelaşi lucru ca număr. La fel trebuie să presupunem şi în ce priveşte sufletul: funcţia ce percepe toate este una şi aceeaşi la număr. Dacă însă sufletul percepe dulcele cu o parte şi albul cu alta. identice ca specie? Căci el percepe în cadrul aceluiaşi gen. iar tară aceasta din urmă nu va fi nici senzaţie. căci facultatea senzitivă este una. pe când dacă de la cei doi ochi vin lucruri diferite. de departe. încât ar putea fi socotite cunoştinţe diferite. . rezultă limpede că nu există timp imperceptibil. cu una şi aceeaşi parte. dar de la ei vine o singură percepţie şi activitatea lor este una. Dar în mod necesar este un singur tot. toate se pot percepe. dar ca existenţă e diferenţiată. Aşa încât el percepe lucrurile simultan. . dacă stările nu sunt cumva separate unele de altele şi existenţa fiecăreia diferă. încât să spunem că are mai multe părţi. Prin urmare. este şi alb şi dulce şi multe altele.întotdeauna se poate percepe într-un moment al lui sau ceva din el. Dacă ţinem seamă că există doi ochi. întrucât este indivizibilă în act. există în mod necesar o unitate a sufletului prin care percepe toate. Ba chiar percepţiile însăşi vor fi mai multe. trebuie examinat dacă se pot percepe mai multe lucruri existente într-unui şi acelaşi timp indivizibil. una singură va fl şi partea care simte. aşa cum se întâmplă cu lucrurile. este una. căci nu poţi vedea ceea ce nu se distinge. nimic nu se opune dacă am zice că şi în suflet este tot aşa. dacă el va percepe fiecare culoare cu altă parte. dar întregul interval nu se poate percepe.

Când însă în lipsa lucrurilor avem cunoaştere şi percepţie. atunci când lucrăm după memorie. în primul caz. ca şi pentru ceea ce se aude şi pentru toate câte pot fi percepute tară să fie atinse. astfel ne amintim că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte. despre cutare obiect alb pe care îl vede . atunci când ar fi pus în locul cel mai îndepărtat. când îl are în faţă . Mai întâi să definim care este domeniul memoriei. nici concepere cu mintea. distanţa de la care acel lucru se poate vedea este finită.de pildă. fie pentru că am învăţat-o sau am gândit-o. atunci e vorba de memorie. după unii. în mod necesar este indefinit punctul dincolo de care nu se poate percepe ceva ca existând şi punctul dincoace de care neapărat se poate percepe. Prin urmare. Dacă s-ar putea percepe un obiect indefinit. ci spune doar. Despre memorie şi reamintire 1 Trebuie spus ce sunt memoria şi reamintirea.cum că şi-l aminteşte. din ce cauză se ivesc ele şi în care parte a sufletului are loc procesul dintâi precum şi reamintirea1. Nu există . e evident.Că tot ce e perceptibil are o mărime şi că nu se poate percepe ceva nedefinit. după trecerea unui anumit timp. când îl are în faţa ochilor şi cugetă asupra lui. Deci memoria nu este nici percepţie. acelaşi lucru e valabil şi pentru obiectul mirositor. Memoria are ca obiect numai trecutul. Există un punct extrem al distanţei de la care nu se mai vede şi un punct de unde ceva începe să se vadă pentru prima dată. ci posesiunea sau înrâurirea uneia din ele. nici prezentul. ori ceva similar. vom trata mai întâi despre memorie şi reamintire. ci cei înceţi la minte memorează mult mai bine. trebuie să ne spunem. pe când cei vioi şi buni la învăţătură îşi reamintesc mai uşor. ar însemna ca el să fie în acelaşi timp vizibil şi invizibil. ci al părerii sau al speranţei (ar putea exista. fie pentru că am auzit-o sau am văzut-o. căci nu sunt aceiaşi oamenii care ţin bine minte şi cei care-şi reamintesc cu uşurinţă. Distanţa de la care nu se poate vedea ceva este infinită. Viitorul nu poate fi obiect al memoriei. o ştiinţă a speranţei. numită mantica). nici despre obiectul contemplat. că percepe şi în celălalt caz că îl cunoaşte. în sinea noastră. simţit sau gândit mai înainte acest lucru. că am auzit. dincolo de care nu mai este perceput dar de unde începe să fie perceput mai întâi. Nimeni nu ar putea spune ceva despre prezent. căci adesea acest fapt induce în eroare. Aceasta însă e cu neputinţă. în ce priveşte celelalte teme. (449 b) Am vorbit deci despre organele de simţ şi despre cele sensibile atât în comun cât şi raportat la fiecare simţ în parte. căci el aparţine percepţiei: prin aceasta nu cunoaştem nici viitorul nici prezentul.

pentru viitor speranţa. şi tocmai prin faptul că îl percep. pentru că nu toate au senzaţia timpului. în chip limpede trebuie să gândim procesul ce se întâmplă în suflet ca datorat senzaţiei şi că are loc în acea parte a corpului care o păstrează. dar de a celor nedeterminate. nu au memorie. La alţii. cei care sunt foarte agitaţi (450 b) datorită unei afecţiuni sau vârstei. Din ce cauză nu se pot gândi fară de continuitate. dar o gândeşte numai ca mărime. Dacă în schimb ar fi ceva de ordinul inteligibilului. S-ar putea pune întrebarea. căci în gândire se întâmplă acelaşi proces4 ca şi în desenarea unei figuri: fară să mai ţinem seamă că mărimea triunghiului este determinată. şi nu se poate gândi fară imaginaţie3 (450 a). dar nu o gândeşte ca mărime5. Despre imaginaţie s-a vorbit mai înainte. întocmai ca la clădirile vechi. De aceea memoria în general e solidară cu timpul. auzit sau învăţat un lucru mai înainte. ca o pecetie făcută cu inelul. îşi pune totuşi înaintea ochilor o mărime. ca şi din cauza durităţii organului care primeşte impresia. în tratatul Despre sufle?. iar accidental toate câte nu pot exista fară imaginaţie. de parcă mişcarea şi pecetia sar aplica pe o apă curgătoare. aşa încât este evident că principiului sensibilităţii îi revine cunoaşterea acestora . De aceea există şi la alte animale. cele ce nu sunt în timp. . Numai acele fiinţe care percep timpul au memorie. E necesar să cunoaştem mărimea şi mişcarea prin ceea ce cunoaştem şi timpul. Cărei părţi a sufletului anume îi aparţine memoria. Cel ce gândeşte procedează la fel. datorită eroziunii. ci pentru prezent avem percepţia. există accidental şi imaginaţie a celor inteligibile. ne dăm seama că am văzut. De aceea. nici memoria celor inteligibile nu e posibilă fară imaginaţie. Căci. în sine însă ea aparţine principiului sensibilităţii8. Sunt obiecte ale memoriei în ele însele toate câte sunt produsul imaginaţiei. Căci mişcarea produsă se imprimă întocmai ca un fel de înregistrare a ceea ce a fost perceput. poate la nici una dintre fiinţele muritoare. Ori „mai înainte" şi „mai târziu" sunt în categorii ale timpului. este limpede: aceleia căreia îi aparţine şi imaginaţia. cum e posibilă amintirea a ceva ce nu e prezent. el îşi ia o mărime determinată. Dacă în schimb e vorba de natura mărimilor. după cum s-a spus şi mai înainte. nici fară timp. noi desenăm totuşi un triunghi determinat ca mărime. chiar dacă nu se gândeşte la o mărime reală.amintire a prezentului în prezent. drept o imagine a cărei posesiune se numeşte amintire. Prin urmare. adică afecţiunea prezentă în absenţa obiectului. iar imaginaţia este un proces al simţirii comune. nu numai la oameni sau la fiinţele care au judecată şi gândire. după cum s-a spus mai înainte. imaginaţia nu ar exista la multe animale. este altă problemă 6. iar pentru trecut amintirea. atunci când lucrează memoria.

sau obiectul de la care provine ea? Dacă ne amintim înrâurirea. Aici unul este rezultatul acestei atitudini şi altul atunci când considerăm un animal zugrăvit (451 a). şi ezităm să ne pronunţăm dacă e amintire sau nu. cugetând la ceva. este ca o icoană sau un act de amintire. după cum fară a-l fi văzut pe Coriscos vezi imaginea lui Coriscos. Studiul.să ne amintim că am auzit sau văzut lucrul mai înainte. dar. dacă sufletul percepe imaginea în ce este ea însăşi. Oare se şi întâmplă aceasta vreodată? Dar aşa cum animalul zugrăvit într-un tablou este şi animal şi imagine. ceea ce de fapt nu este. ca şi cei foarte domoli. întrucât se referă la altceva. ce fel de percepere ne îngăduie totuşi să ne amintim lucrul absent. în celălalt caz e vorba de oimagine act de memorie. nu ştim dacă faptul se întâmplă pentru că am perceput efectiv. sau ca şi cum şi le-ar reaminti. Aceasta se întâmplă când sufletul. atunci nu ne-am putea aminti nicidecum de lucrurile absente. astfel că-l putem considera sau ca animal sau ca imagine.nu se face imprimarea. îşi schimbă apoi starea şi îl consideră drept reprezentare a altui lucru. Se întâmplă şi contrariul. ea îi apare ca un fel de reprezentare sau de imagine în curs de ivire. Aceasta se întâmplă ori de câte ori cineva gândeşte un lucru drept o imagine. în noi. cei foarte vioi. Dacă ne reamintim de lucruri. ambele constituind o unitate şi un acelaşi lucru. par să nu aibă memoria prea dezvoltată. dacă însă sufletul o percepe întrucât ea se referă la altceva. ei vorbesc despre reprezentările lor ca despre lucruri întâmplate. pentru ce simţirea acesteia ar fi amintirea altui lucru şi nu a ei însăşi? Căci acela care face un act de memorie îşi reprezintă această înrâurire şi o resimte. la fel trebuie să presupunem că şi imaginea din noi este în sine imagine dar în acelaşi timp şi o reprezentare a altui lucru. oare înrâurirea e cea de care ne amintim. De aceea cei foarte tineri şi bătrânii nu au memorie: unii sunt în curs de creştere. uneori. în ea însăşi este o viziune sau imagine. Prin urmare. atunci o consideră ca imagine dintr-un tablou. păstrează . când se ivesc în suflet asemenea mişcări izvorând din percepţiile de ordin superior. Cum îşi aminteşte atunci de lucrul absent? în acest caz s-ar putea vedea sau auzi ceva ce nu e prezent. Din această cauză. alţii în curs de declin. în primul caz în suflet se iveşte numai un gând. căci primii au parte de mai multă umiditate decât se cuvine. ca în cazul lui Antiferon din Oreia9 şi al altora care intră în extaz. la ceilalţi nu se poate prinde. Dar dacă aşa stau lucrurile cu memoria. contemplând un lucru în el însuşi. la unii nu rămâne imaginea în suflet. De asemenea. Alteori ni se întâmplă. iar ceilalţi de mai multă uscăciune. pe care nu-l mai percepem? Dacă e în joc un fel de întipărire sau scriitură. în schimb. chiar atunci când mişcarea ei se actualizează. deşi existenţa celor două nu e aceeaşi.

sau acel lucru a cărui posesiune o numim memorie. dacă putem să numim cunoştinţă posesiunea sau înrâurirea (nimic nu se opune ca accidental să ne amintim lucruri de care avem cunoştinţă). Deci reamintirea acestora trebuie să difere şi să aibă un temei mai mare decât acela de la care plecăm când deprindem reamintirea. aceasta este şi atunci are loc reamintirea a ceva din cele spuse. văzând unele lucruri o singură dată îşi reamintesc mai bine decât alţii care le-au văzut de mai multe ori. dacă aceasta se petrece în mod necesar. Dar amintirea în sine nu va exista totuşi înainte de a fi trecut un timp.amintirea prin reamintirea ei. cel puţin prin obişnuinţă şi în cele mai multe cazuri. pornind de la ceva prezent acum sau de la altceva. până ce se iveşte şi aceea căreia obişnuia să-i urmeze. nici o dobândire a ei: atunci când învăţăm sau resimţim pentru prima dată ceva. iar memoria îi urmează. De aceea urmărim cu mintea ceea ce urmează îndată. este evident. Apoi e limpede că (451 b) memorăm nu cele ce ne reamintim acum. iar dacă nu în mod necesar. Dar acestea nu se petrec simplu. decât alţii. solicitaţi de mai multe ori. nici nu reluăm o amintire (căci nu exista mai înainte nici una) nici nu căpătăm (o amintire) pentru prima dată. că atunci când are loc prima mişcare. Prin urmare. Reamintirea nu este nici reluare a memoriei. ca icoană a lucrului a cărui imagine este .ţi cărei părţi din noi revine. când ne reamintim. anume principiului sensibilităţii prin care percepem şi timpul. Se întâmplă ca unii să deprindă mai mult dintr-o dată. în primul moment şi cel mai apropiat când există deja. sau senzaţia. -S-a spus deci ce înseamnă memoria şi memorizarea . aceasta nu e altceva decât considerarea repetată a imaginii ca imagine a ceva. ci ceea ce am simţit sau suferit la început. ca şi cum cele ce au existat mai înainte revin din nou. ea o va determina şi pe cealaltă. Procesul de memorare are loc.anume că este posesiune a imaginii. Prin urmare. Amintirea are loc atunci când există în noi posesiunea şi înrâurirea. Dar când facem să revină cunoştinţa pe care am avut-o mai înainte. ci uneori aşa. alteori nu. amintirea nu lucrează în timp ce se săvârşeşte înrâurirea. se produce în noi una din mişcările anterioare. căci ne amintim ceea ce am văzut sau suferit mai înainte. în cel care e înrâurit. nu ca imagine în sine. 2 Rămâne să vorbim despre reamintire. Reamintirile se întâmplă pentru că este în firea lucrurilor ca mişcarea aceasta să aibă loc după cealaltă. Mai întâi trebuie să admitem ca adevărate toate cele stabilite prin argumente demonstrative. încât se poate întâmpla ca cineva să înveţe sau să descopere de două ori acelaşi lucru. De asemenea. şi de la ceva . de aceea. nu ne amintim acum ceea ce suferim tot acum. s-a produs înrâurirea şi cunoştinţa.

de la alb la aer şi de la acesta la umed. în acest mod facem căutarea. în legătură cu care îşi aminteşte de toamnă. Căci mişcările se succed în virtutea obişnuinţei. cauza stă în posibilitatea de a merge spre mai multe puncte pornindu-se de la un acelaşi început. Cauza este că se trece repede de la un lucru la altul. De acolo se poate îndrepta în ambele sensuri. căci după cum sunt în succesiune lucrurile unele faţă de altele. Dacă nu caută pe unul din acestea. încât. De cele mai multe ori totuşi o mişcare se produce când au loc şi celelalte mişcări despre care am vorbit. şi aşa mai departe. De pildă. Vorbesc despre ceea ce urmează fără o căutare prealabilă şi fără să-mi reamintesc. sau mişcările unora cuprind o parte din altele. căci mişcările unor obiecte sunt aceleaşi. aşa încât restul care e pus în mişcare în urma acelei părţi este destul de redus11. poate s-o facă la E. atunci mergând până la C îşi va aminti (în cazul că îl caută pe G sau F). în cazul că ar căuta pe G sau H şi nu şi-a amintit de el când se află la H. căci în mod evident este vorba de acelaşi fenomen. pe când cele rău alcătuite sunt greu de ţinut minte. înseamnă că nu-şi mai aminteşte. alteori nu. tot aşa sunt şi mişcările. dar după căutare reuşeşte. dacă nu. Uneori poate să-şi amintească de ceea ce vine după. aşa cum s-a spus. de exemplu de la C să ajungem la F sau la D. De aceea unii par că-şi amintesc uneori plecând de la cazurile generale. şi spre D şi spre F. matematicile. Din această cauză are loc reamintirea. dar şi tară să căutăm aşa ne reamintim. Şi se pot ţine minte mai bine lucrurile ce au o anumită rânduială. de pildă de la lapte la alb. Astfel. căci. Amintirea înseamnă a poseda virtual mişcarea cauză. după care se vor produce şi celelalte mişcări pe care le ai în stăpânire. De multe ori cineva nu poate să-şi reamintească la început. dacă cineva vrea să-şi reamintească va face următorul lucru: va căuta să prindă începutul mişcării în urma căreia vine cea dorită. ci doar de cele apropiate. dacă nu ne amintim de la bun început. sau nu ne vom aminti din nici o altă parte. contrariu sau apropiat. ne vom aminti ajungând la mijloc. atunci când un anumit proces are loc după un altul. ale altora sunt simultane. . Nu trebuie defel să cercetăm cum ne amintim de cele depărtate. o va face mergând până la A. Reamintirea se deosebeşte de reîn-văţare şi prin aceea că subiectul va putea să se îndrepte singur către ceea ce urmează după început. De aceea cele mai rapide şi bune reamintiri (452 a) sunt cele care pornesc de la origine. Când nu va putea face acest lucru fară să fie condus de altul. dacă cineva s-ar gândi la înlănţuirea ABCDEFGH.asemănător. ca. Aceasta se întâmplă celui ce răscoleşte multe mişcări până să găsească pe acea care e legată de bunul căutat. de pildă. în general şi mijlocul tuturor lucrurilor se potriveşte cu un anumit început. cel ce caută acest anotimp. însă lucrul trebuie luat de la origine.

mintea totuşi le concepe). nu prin întinderea gândului până la ele. Aceste mişcări se fac deodată. tot aşa se leagă şi în act. Căci nimic nu împiedică pe cineva să se amăgească. Dar dacă mişcarea lucrului se face separat de cea a timpului. alteori ni-l amintim şi chiar cu precizie. Dar dacă în (452 b) cele fireşti se petrec şi lucruri contra firii. se face prin CD. Lucrul cel mai de seamă este că trebuie să apreciem timpul fie printr-o măsură. . prin firea lor. Dar de ce tăcem mai degrabă mişcarea CD decât FG? Desigur. mai ales în cazul că este tras dintr-o parte în alta. toate cele dinăuntru sunt mai mici prin analogie cu cele dinafară. Dar este amintire chiar dacă nu are loc cu precizie. Să spunem că există ceva prin care distingem un timp mai lung de unul mai scurt. sau invers. cunoşti acel fapt fară a şti când s-a petrecut. De aceea când trebuie să ne reamintim un nume şi mai există unul asemănător. deşi nu ştii în ce moment anume. Probabil ca în cazul mărimilor: apreciem obiectele mari şi îndepărtate. căci obiceiul este ca şi o a doua natură. De aceea ne amintim repede acele lucruri la care ne gândim des. Când mişcarea lucrului se face odată cu aceea a timpului. căci în minte există aceleaşi forme şi mişcări. în loc să se raporteze la HI şi KL. căci AC şi CD sunt proporţionale. unul după altul. în felul cum ele vin. şi să-ţi scape acest lucru: acesta şi era actul însuşi de a-ţi aminti. pentru că aşa cum e raportul dintre AC şi AB este şi cel dintre G şi M. Astfel dacă o mişcare se face de la A la B şi de la B la E. însă dacă cineva vrea să se gândească la FG. căci acestea sunt ca FA faţă de BA12. părându-i-se că-şi aminteşte fară să-şi amintească în fapt. însă există posibilitatea de a concepe ceva analog pentru distanţe aşa ca pentru figuri. repetarea aceluiaşi lucru creează natura. altminteri.Dacă mişcarea nu s-a mai efectuat de mult. aşa cum susţin unii că face vederea (căci chiar dacă obiectele nu există. ci printr-o mişcare analoagă. cu atât mai mult va fi aşa în cele ce se petrec după obişnuinţă. Se obişnuieşte totuşi a se spune că îţi aminteşti atunci când. Dacă lucrează memoria. atunci lucrează repede memoria. se poate gândi în mod similar la BE. în care natura nu se manifestă în acelaşi mod. aşa încât sufletul se mişcă uneori când într-un fel. există amintire numai în aparenţă. Pe de altă parte. nu avem amintire. mişcarea timpului este dublă: uneori nu ne amintim cu precizie de ceva (453 a). când într-altul. de pildă că am făcut cu adevărat un lucru acum trei zile. Ce diferenţă ar mai fi între a concepe obiecte mari şi a le concepe mai mici? La urma urmelor. îl deformăm pe primul după acesta. fie în chip nedefinit. -Reamintirea aşadar se petrece în felul descris. nu poţi să nu-ţi dai seama că-ţi aminteşti. ea va avea loc către punctul cel mai obişnuit. ba chiar altele întâmplătoare.

Cei care au părţile de sus mai mari şi cei care seamănă (453 b) cu piticii. în plus. nu numai în ceea ce priveşte timpul. De aceea. copiii sunt. la fel cum aruncând ceva nu-ţi mai stă în putere să opreşti lucrul. odată agitat. procesul nu se va potoli până ce nu apare amintirea căutată. pentru că la ei apasă o greutate mai mare asupra părţii senzitive. melodii şi cuvinte ne vin stăruitor în gură: deşi ne oprim şi nu mai vrem. tot aşa şi cel care caută să-şi reamintească pune în mişcare acea parte a corpului în care sălăşluieşte înrâurirea. nu se potolesc din cauza reacţiilor pe care le declanşează. au mai puţină ţinere de minte decât ceilalţi. în afară de om13. şi mişcările iniţiale nu se pot păstra. iar acesta e mai ales cazul melancolicilor. . Cei foarte tineri şi cei foarte bătrâni nu au ţinere de minte din pricina turburărilor lăuntrice: unii au vitalitatea în scădere. până la o vârstă destul de înaintată. aşadar. cum se petrece şi din ce cauze. auzit sau simţit ceva similar mai înainte. mişcarea gândului revenindu-şi atunci la loc. Cele mai mari neplăceri le au cei cărora li se întâmplă să aibă umiditate în jurul punctului sensibil pus în mişcare. Cauza este că reamintirea se prezintă ca un fel de raţionament. şi totul e ca un fel de cercetare. căci. despre memorie şi ţinerea de minte care e natura lor şi prin ce parte a sufletului îşi exercită vieţuitoarele aceste facultăţi. Cauza pentru care amintirea nu depinde de ei înşişi este că. ci mână mereu spre acelaşi lucru. Cel care îşi reaminteşte raţionează că a văzut. asemenea piticilor. Memoria diferă de reamintire.Am spus. O asemenea facultate se iveşte numai la acele fiinţe care posedă de la natură o facultate volitivă. ceilalţi sunt în plină creştere. despre reamintire am spus de asemenea ce este. în ciuda eforturilor. dar putinţa de a-şi reaminti nu o are nici unul dintre vieţuitoarele cunoscute. ci se risipesc şi nu apar de îndată în timpul reamintirii. ci şi prin faptul că multe dintre animale au ţinere de minte. Acest proces seamănă cu acela când nume. ne vine din nou să le cântăm sau să le rostim. căci pe ei reprezentările îi agită cel mai mult. când se pun în mişcare. este faptul că unii se simt prost pentru că nu-şi pot reaminti ceva. căci activitatea volitivă este un fel de silogism14.S-a spus mai înainte că nu aceiaşi oameni au memorie bună şi reamintire bună. atât mânia cât şi temerile. CAPITOLUL 3 Despre somn şi veghe 1 . îşi amintesc lucrul îndată. Un indiciu că acest proces este corporal şi că reamintirea înseamnă căutarea imaginii în corp. dar renunţând să mai încerce.

precum şi dacă toate au parte de amândouă. precum şi dacă se pot prevedea numai cele ce se vor petrece datorită omului sau şi cele care se vor petrece datorită divinităţii. ceea ce se numeşte senzaţie. ci ambele stări se manifestă la aceleaşi vieţuitoare. căci ele nu au partea senzitivă. trebuie cercetat ce sunt ele şi dacă sunt proprii sufletului sau corpului ori comune. auzul şi surzenia. apoi dacă se pot prevedea cele ce urmează să se întâmple sau nu şi. Am arătat mai înainte. Acest lucru este evident şi din următoarele (454 a) considerente: după acelaşi indiciu după care recunoaştem pe cel care e treaz recunoaştem pe cel care doarme. atât pe cele din afară. ca act. nici în stare distinctă. Este clar că fiinţele care au parte numai de creştere şi pieire nu au somn şi veghe. sau câte unele sunt înzestrate numai cu una pe când altele posedă numai pe cealaltă. în alte lucrări2. e clar că prin facultatea senzitivă sunt treze cele treze şi dorm cele care dorm. nici în stare difuză. puterea şi slăbiciunea. nu poate să nu . Ele îşi sunt într-adevăr contrarii şi somnul e evident un fel de lipsă a veghei. de pildă. sau unele nu au parte de nici una iar altele le au pe amândouă. aceluia îi aparţine şi actul. atât în alte cazuri cât şi în cele ale naturii. este evident că nu există nici o fiinţă care să vegheze mereu sau să doarmă mereu. Dacă. iar dacă este aşa. trebuie cercetat ce este visul şi din ce cauză cei ce dorm uneori visează. cât şi ca esenţă. căci. dacă vieţuitorul are facultatea de a percepe. e clar că această înrâurire nu e proprie numai sufletului. alteori nu visează. ea e separabilă. în ce mod. De asemenea. în afară de acestea. menţionând că nici una din celelalte nu poate exista fară aceasta. din ce cauză. ca. este o mişcare a sufletului prin intermediul corpului). apoi. Socotim că este treaz cel care simte şi că fiinţa trează resimte toate. cât şi mişcările dinăuntrul ei. atât ca potentă. în caz că se pot prevedea. ca. dar întotdeauna contrariile. de pildă. întâi de toate este limpede că şi veghea şi somnul revin unei aceleiaşi părţi a vieţuitorului. deosebirea dintre aşa-numitele părţi ale sufletului şi am făcut distincţia între funcţia nutritivă şi celelalte funcţii existente în corpurile care au viaţă. Deoarece senzaţia nu e proprie nici sufletului singur nici numai corpului (căci cui aparţine virtualitatea. ori visează totdeauna dar nu ţin minte. cărei părţi a sufletului sau a corpului îi aparţin. iar dacă sunt comune. şi dacă se desfăşoară în mod natural sau de la sine. se manifestă în aceeaşi parte receptivă şi sunt înrâuriri ale aceluiaşi subiect. frumuseţea şi urâţenia. vederea şi orbirea.în legătură cu somnul şi veghea1. veghea nu constă în nimic altceva decât în simţire. dar nici corpul fară de suflet nu poate percepe. sănătatea şi boala. din ce cauză există ele la animale. plantele. prin urmare.

adică un anumit soi de fiinţe să doarmă încontinuu sau să vegheze încontinuu. Este evident că aproape toate animalele au parte de somn. la fel se întâmplă cu mâna. iar fiinţele care au percepţie au parte şi de suferinţă şi de plăcere. slăbeşte şi nu mai poate face acest lucru. nici veghe. ajung la neputinţă. celălalt nu. dorm. pentru că toate fiinţele care exercită în mod firesc o activitate. Dacă explicaţia dată pare cuiva demnă de crezare. iar veghea e contrariul somnului. în orice caz. nu există nici somn. în sfârşit. O dovadă că funcţia nutritivă (455 a) se exercită mai bine în somn decât în . căci şi toate speciile de peşti şi toate moluştele pot fi văzute dormind. într-adevăr. adică neputinţa de a fi treaz dincolo de o anumită limită şi dacă limitarea veghei se produce fie prin boală. aşa încât în mod necesar orice fiinţă care doarme are şi facultatea senzitivă. însă facultate senzitivă este aceea capabilă să perceapă în act. prin urmare. e necesar ca oricând unul dintre contrarii să fie prezent. Plantele însă nu au parte de ele. aşa încât şi neputinţa şi relaxarea vor fi la fel. atât cele înnotătoare cât şi cele zburătoare şi cele terestre. căci e cu neputinţă să lucreze întruna. de pildă.doarmă sau să nu vegheze: amândouă aceste stări. în ceea ce priveşte crustaceele. atunci orice fiinţă care a vegheat în mod necesar trebuie să doarmă. Nu se poate ca una dintre aceste stări să existe permanent în aceeaşi fiinţă. dacă dorm. de asemenea toate celelalte care au ochi. după observaţiile făcute. într-adevăr. nu e încă lămurit. iar somnul este un fel de nemişcare şi blocare a percepţiei. cele care resimt acestea cunosc şi dorinţa. este evident că toate animalele au parte de somn din următoarele considerente: animalul se deosebeşte după putinţa de a percepe. Fără percepţie. Nici una dintre plante nu are parte de vreuna din aceste stări. dependente de percepţie. pe când veghea este dezlegarea şi îngăduirea ei. când depăşesc timpul normal spre a face ceva. Dar toate acestea au somnul scurt. aşa încât adesea i-ar fi greu cuiva să-şi dea seama dacă dorm sau nu. Dacă. Deci dacă somnul e o asemenea stare. dacă. îi va da crezare. chiar cele cu ochi duri ca şi insectele. ochii care văd încetează să mai facă acest lucru. sau oricare alt organ care exercită o anumită acţiune. rezultă că vieţuitorul trebuie să şi doarmă. întocmai ca o punere în lanţuri sau în nemişcare. aparţin principiului simţirii. dar a percepe în act în timpul somnului e pur şi simplu imposibil: de aceea orice somn trebuie să fie urmat de veghe. Dacă organul căruia îi este dat să perceapă depăşeşte timpul în care e capabil să perceapă încontinuu. veghea e limitată prin încetarea (454 b) percepţiei şi dacă dintre contrarii unul trebuie să fie prezent. fie independent de boală. somnul este o înrâurire a părţii senzitive.

nu şi acela în mod necesar ajunge la neputinţă. De aceea există ele la toate vieţuitoarele. auzului auzirea şi aşa mai departe. Ceea ce spunem acum e logic şi pentru următorul temei: dacă principiul sensibilităţii care e la baza tuturor celorlalte simţuri şi către care tind toate celelalte. există o anumită facultate comună ţinând tovărăşie tuturor simţurilor. prin care vieţuitorul simte că vede şi aude (căci nu prin văz cineva vede că vede. de vreme ce ele nu trebuie şi nu pot să lucreze simultan. văzului vederea. fară să mai fie nevoie pentru acestea şi de percepţie. De altfel. afară de cazul că vreun animal care este incomplet (s-a vorbit de ele în Despre suflet)3. Deoarece fiecărui simţ îi revine ceva propriu şi ceva comun. ceea ce e cu neputinţă. ar fi absurd ca simţurile să devină în chip necesar inactive şi nemişcate simultan. suferă vreo înrâurire. căci există o singură sensibilitate şi principiul facultăţii senzitive este unul. De ce dorm şi veghează animalele. nici din neputinţa de a resimţi. Dacă somnul s-ar ivi prin faptul că toate simţurile au fost înrâurite. E limpede deci că veghea şi somnul sunt înrâuriri ale pipăitului. se află în principiul sensibilităţii prin care sunt percepute toate. nici prin văz. sau distinge ori poate să distingă cele dulci de cele albe nu prin şust. căci dacă în timpul somnului cu un simţ ar percepe. Pa şi^cei cărora li se apasă vinele gâtului cad în nesimţire] Dar uneori incapacitatea funcţionării nu se află în orice felele organ. de pildă. nici nu are o cauză întâmplătoare ci. ci printr-o parte comună tuturor organelor de simţire. cu altul nu. pe când celelalte nu sunt separabile de el. s-a vorbit despre acestea în cercetările asupra sufletului). anume propriu este. dar dacă vreunul din acestea este lipsit de puteri. dar esenţa fiecărui gen de percepţie este alta. şi-ar da seama. Unele forme de nebunie sunt şi ele asemănătoare. când deci acesta . în mod (445 b) necesar suferă şi toate celelalte. dacă sunt mai multe? De vreme ce unele animale au toate simţurile iar altele nu.stare de veghe este că hrănirea şi creşterea se desfăşoară mai degrabă atunci. din multe fapte rezultă lămurit că somnul nu constă din inactivitatea simţurilor şi nefolosirea lor. Procesul acesta este simultan în primul rând cu pipăitul (căci acesta se separă într-adevăr de celelalte organe de simţ. după cum am spus adineaori. e mai logic dacă li se întâmplă să nu se odihnească toate deodată. Aşa ceva are loc într-adevăr şi în cazul leşinurilor. căci leşinul este j3ierderea putinţei de a percepe. bunăoară cea a sunetului şi cea a culorii). pipăitul şi gustul le au toate. şi de vreme ce este de-a dreptul imposibil ca un animal care doarme să perceapă ceva. căci numai pipăitul există la toate. este evident că toate animalele au aceeaşi comportare în ceea ce se numeşte somn. nici prin amândouă. de pildă văzul. şi datorită cărui simţ sau căror simţuri. dimpotrivă.

este neputincios. oricărui vieţuitor trebuie să-i revină starea de somn. pentru asemenea stări. Vreau să spun însă că necesitatea recurge la ipoteză. Deoarece însă este cu neputinţă a pune în mişcare ceva ori a săvârşi un act Iară energie. ca viespile. albinele. mai trebuie spus şi în urma cărui proces sau a cărei activităţi din corp au loc la vieţuitoare veghea şi somnul. Este limpede că acolo se află şi izvorul mişcării. La animalele fară sânge. Rezultă că. căci natura a făcut animalele ce respiră. neapărat că-i revin şi altele. într-o parte nnaloagă a corpului. dar care nu poate să se mişte chiar fară încetare. în mod necesar nu se va putea percepe cu nici unul din celelalte organe. căci faptul de-a simţi şi gândi reprezintă ţelul^jla toate fiinţele care posedă pe una dintre acestea: ele sunt ce e mai bun în asemenea fiinţe. astfel încât să-şi păstreze căldura din acea parte a corpului. nu încetează în mod necesar şi activitatea celui dintâi. în alte lucrări . ca şi pe cele ce se răcesc în apă.ţyeghea este însă ţinta somnului. Iar acest lucru este limpede la holoptere. la insecte şi la cele care nu sunt înzestrate cu răsuflare. care este un obiectiv bun. el se situează în zona mijlocie. Dar vom vorbi mai târziu despre asemenea lucruri. Am precizat mai înainte. Anume. cauze identice sau analoage cu cele ce acţionează la animalele cu sânge. când un anumit organ din acestea e neputincios. la cele care . aşa încât somnul i se potriveşte. reiese că este adevărată metafora prin care îi dăm această denumire. în schimb. existând o fiinţă cu natura sa proprie. iată ce trebuie să spunem. ca şi al răsuflării sau în general al răcirii. este în mod necesar plăcut şi folositor. trebuie neapărat să-i revină unele stări. şi atât materia cât şi forma)5. De vreme ce există mai multe feluri de cauze (căci numim cauză scopul. întrucât spunem în primul rând că natura lucrează pentru un anumit scop. muştele şi celelalte asemenea lor. iar ceea ce e mai bun reprezintă ţelul. iar dacă au loc acestea. existând trei regiuni distincte. iar energia e dată de reţinerea suflului. căci toate animalele cu sânge au inimă şi acolo îşi are sediul principiul mişcării şi cel al sensibilităţii fundamentale. în cazul cărora e vorba de aceleaşi cauze ca la oameni. Somnul există în vederea conservării animalelor. Din ce cauză are loc somnul şi ce fel de afecţiune este el. Deci la animalele cu sânge este vorba de regiunea din jurul inimii. la orice fiinţă născută să se mişte. că izvorul simţirii la vieţuitoare se află (456 a) în aceeaşi parte a corpului din care izvorăşte şi principiul mişcării. sunt de studiat toate. dintre cap şi partea inferioară a pântecelui. ca şi începutul mişcării. La celelalte animale trebuie să presupunem. pare-se. Pe deasupra. Ca atare. potrivit celor din urmă. în sensul că. acrul inerent lor se dilată şi se contractă. iar repaosul.

fie internă. sufocarea sau leşinul pricinuiesc o asemenea slăbire. hrana urcă spre inimă. pentru animalele tară sânge de ceva analog (456 b). întocmai ca apele Euriposului. este limpede în cc loc şi în care regiune senzitivă principală au loc ele. atât cea de veghe cât şi cea de somn. căci şi nebunia. ci această stare provine de la exhalaţia pricinuită de hrană. Acest lucru trezeşte o oarecare nedumerire. Acum trebuie să reluăm problema.introduc aer în ele energia e dată de reţinerea aerului dinăuntru (de aceea insectele cu aripi zumzăie când se mişcă. căci atunci sunt mânate laolaltă către părţile de sus atât o mare . Despre toate. [yisul este şi el un fel de manifestare a simţiriîl Despre el însă vom vorbi mai târziu. ultimul fel de hrană. aflaţi într-o stare de leşin puternic. Deci. s-ar putea să fie un vis şi reprezentarea ivită sub această stare. în timp ce faptele săvârşite în stare de veghe pot fi uitate.în principiul sensibil. preschimbându-se în sânge. Unii se mişcă în somn şi săvârşesc multe gesturi care seamănă cu starea de veghe. este dat de natura sângelui. căci e obligatoriu ca exhalaţia să se ridice până la un anumit punct. ne reamintim visele. Este clar că pentru fiinţa cu simţire apare mai întâi nevoia de a se hrăni şi a creşte. şi acolo. fie externă . datorită frecării aerului care se izbeşte de platoşa insectelor holoptere). desigur nu fară o anumită reprezentare şi simţire. Dacă somnul şi veghea sunt reacţii ale părţii acesteia. a căror obârşie este în inimă (aşa cum reiese lămurit din disecţii). prin pătrunderea hranei din afară în locurile apte s-o primească se produce o exhalaţie a ei în vine. apoi să revină şi să intre în prefacere. Somnul nu este. în lucrarea numită Probleme s-a arătat cum se face că. căci dacă este cazul să spunem că leşinul e un somn. atunci când ne trezim. după cum spuneam. ştiu să povestească multe lucruri. pentru ca să putem înţelege care sunt cauzele mişcării şi cărei modificări a părţii senzitive li se datorează veghea şi somnul. S-a vorbit despre acestea în tratatul despre hrănire. Ba chiar unii. Sediul sângelui este în vine. 3 în continuare trebuie să vedem în urma căror procese şi unde îşi are originea această stare organică. aşa cum s-a spus. Oricare vieţuitor se mişcă întreg când se iveşte o senzaţie . o anumita slăbire produsă în partea senzitivă. pentru toate animalele tară sânge. Căldura fiecărui vieţuitor tinde către partea de sus. iar odată ajunsă acolo se întoarce şi revine întreagă în jos. întradevăr. trebuie să admitem aceeaşi explicaţie. somnul nu înseamnă slăbirea totală a sensibilităţii. De aceea somnul se iveşte mai ales după hrănire. Cei care au fost încercaţi de stări de leşin puternice şi care credeau că au şi murit. se întâmplă să aibă reprezentări.

Dovadă este că în perioada copilăriei părţile de sus întrec în mărime pe cele de jos. De aceea. datorită lărgimii vinelor. O dovadă în acest sens sunt narcoticele: căci toate provoacă îngreuiarea corpului. căci somnul e ceva asemănător epilepsiei şi într-un anumit sens este chiar epilepsie. când aerul8 urcă în cantitate mare. aşa cum se întâmplă cu cei ce au febră sau sunt în letargie. Probabil această stare este cauza pentru care farul. De aceea şi cazurile de epilepsie sunt frecvente la copii. ci trebuie băut amestecat cu apă şi în cantitate mică. o cantitate mare de umezeală urcă în sus. din (457 b) cele spuse. Prin urmare. căci interiorul lor e rece. la mulţi această boală începe în timp ce dorm şi au accese în timpul somnului. Cei cu vinele pronunţate nu sunt somnoroşi. că somnul este o concentrare înăuntru a căldurii şi un răspuns dat de organism datorită . fiind în chip firesc rece. iar la ceilalţi tendinţa de ascensiune şi evaporare este mare. cei mici de statură şi cei cu capul mare. mandragora. Ca şi la cei foarte beţi. vinul. în epoca copilăriei se întâmplă la fel. cât şi substanţa corporală. Iată de ce sunt slabi. căci la primii. Apoi. de pildă macul. Somnul provine şi din unele oboseli. este evident. la început. nici doicilor (căci nu e deosebire dacă-l beau chiar ei sau îl bea doica). vinele fiind strâmte umezeala nu se poate scurge lesne. umflă şi strâmtează deschizătura prin care se face respiraţia. pentru că toată hrana este trimisă în sus. deoarece vinul este vaporos. se iveşte somnul şi animalul adoarme. atât cele luate ca băutură. De aceea vinurile nu fac bine copiilor. Nici cei melancolici nu sunt somnolenţi. stă liniştit în pântece. anume cele care se datorează surplusului de umezeală şi căldură. sunt somnoroşi cei cărora nu li se văd bine vinele. Şi în general. într-adevăr. când coboară şi se întorc îndărăt. răceşte şi partea nutritivă şi celelalte părţi unde ar putea să existe un prisos de acest fel. oboseala produce o descompunere în corp iar produsul descompunerii este ca şi o hrană greu mistuită (457 a) în cazul că nu e rece. dacă nu au vreo altă afecţiune care să se opună. fiind lotuşi mâncăcioşi: e ca şi cum corpurile lor n-ar fi predispuse să asimileze. Fixându-se. coborând apoi prin vine. întrucât creşterea lor e mai rapidă. iar în stare de veghe nu au nimic. Părţile de sus ale copiilor sunt într-astfel pline de hrană încât până la cinci luni nici nu întorc gâtul. cei care sunt îngreuiaţi şi somnoroşi par să aibă această stare. astfel că la ei nu se formează o cantitate mare de vapori. negară.cantitate de umiditate. ele îngreuiază organismul şi produc aţipirea. cât şi cele care se mănâncă. căci exhalaţia de la mâncăruri este mare. neputând să-şi ridice capul şi să-şi deschidă pleoapele. într-adevăr. Fierea neagră. gonind căldura. Şi unele boli cauzează acelaşi lucru. copiii dorm foarte mult. La fel. în special cel negru. După masă mai ales se iveşte un astfel de somn.

în ce priveşte procesul de răcire. tot astfel. după cum cei ce beau ceva cald au îndată un tremur. condensându-se. întocmai cum pântecele gol este cald iar umplerea lui produce răcire din pricina mişcării? Sau. Cel mai subţire şi mai curat este acela din creier. Din clipa când pierde cunoştinţa. a fost absorbită. chiar dacă exhalaţia e foarte caldă. Acestea sunt explicaţiile acceptate acum. tăcând să nu se săvârşească cu uşurinţă evaporarea.cauzei arătate. Subţirimea şi îngustimea vinelor din regiunea creierului contribuie la răcire. provoacă somn. iar cea hrănitoare şi sănătoasă coboară. răceala adunându-se aduce răcire şi face să slăbească şi să scadă căldura interioară? Afară de aceasta. De aceea oamenii cad jos (omul e singurul dintre animale care stă drept) în momentul când dispare căldura care o antrenează în sus. în timp ce sângele din părţile inferioare este cel mai gros şi mai . după cum s-a spus. Creierul este cea mai rece parte a corpului. Somnul însă se produce. cum e la fiinţele care nu au creier partea corespunzătoare lui. pe care căldura o urcă sus. de către căldură. Aşa se face că cel care doarme se mişcă mult. când substanţa corporală este adusă prin vine sus. în momentul când în corp intră o cantitate mare de hrană. el se răceşte şi din pricina răcirii îi cad pleoapele. anume picioarele şi interiorul. şi micşorează căldura. în timp ce căldura se ridică în sus. cum ajunge sus se răceşte datorită temperaturii scăzute de acolo şi. După cum aburul care se degajă sub influenţa căldurii soarelui.ca în cazul focului peste care se pun lemne . Trezirea se face atunci când o cantitate mare de căldură din jur. devenind dominantă. pe când cele dinăuntru şi de jos sunt calde. până la cap. după ce s-a condensat. în momentul în care nu mai poate fi antrenată din cauză că este prea multă. Totuşi s-ar putea arăta faptul că somnul cel mai puternic este după mese. Dar părţile de sus şi cele externe sunt reci. prin ascensiunea căldurii către cap. coboară (458 a) transformat din nou în apă. concentrată într-un spaţiu mic. Să se întâmple oare ca zonele cu pori ale capului să se răcească la venirea vaporilor. şi după ce s-a separat sângele mai corporal de sângele cel mai curat. după cum s-a spus în altă parte. ca el. art loc o răcire . Dar nu pare întemeiat ca somnul să fie o răcire iar ceea ce provoacă somnul să fie cald. principalul loc este regiunea creierului. ea este respinsă şi se scurge în jos. şi căderea provoacă pierderea cunoştinţei şi apoi dă drumul imaginaţiei. De altminteri.până când ea este mistuită. iar vinul şi cele ce au căldură. la fel aci. Aceasta este cauza răcirii. exhar laţia suplimentară se condensează în flegmă (de aceea catarurile par să vină de la creier).

într-adevăr. trimisă în sus de către căldura internă. ca a formei. Iar aşa s-ar dovedi că stau lucrurile cu acela care. care se produce în mod necesar (nu poate exista animal fară să existe procesele care îl caracterizează ca atare). credem a vedea că vine spre noi un cal şi că e alb. adesea şi gândim câte ceva. Tot sângele îşi are originea. a mărimii. deci. fară de simţire judecata n-ar putea spune nimic din acestea.Totuşi în vise se întâmplă ca sufletul să facă aşa ceva. Dar e mai potrivit să precizăm acea tea în alte tratate. gustul . în vederea conservării. Dar nici pe calea judecăţii. Unii au şi luat < ~ *~ <i * .Am arătat deci cauza somnului. . căci repausul reface vieţuitorul. căci doar prin acestea devenim conştienţi de cele din noi. fiinţele se trezesc eliberate de îngreuierea provocată de hrană. Astfel în vise. potrivit cu visul cugetăm şi la câte altceva. despre câte ceva ce vine spre noi că e om sau cal. mişcării şi celelalte de acest fel. să întreprindem cercetarea despre vis şi. ci facem şi judecata că e alb ori fi*umos. de asemenea am spus ce este somnul. cât şi din aortă. să spunem în care dintre părţile sufletului se manifestă el. Dacă folosinţa văzului este vederea. aşa cum în timpul vegherii resimţim şi alte lucruri.este cu neputinţă ca acela ce se închide în sine cu totul şi doarme să vadă. Acolo vâna din mijloc comunică cu fiecare din cele două cavităţi ale inimii. altele fiind specifice. uneori cugetăm la alte lucruri. acestea două primesc sânge din fiecare vână. CAPITOLUL 4 Despre vise 1 După acestea. dincolo de imagini. nici că-i neadevărat. până ce se desparte sângele cel mai curat. dacă anume e o reacţie a părţii intelective sau a celei senzitive. mai întâi (458 b). trezindu-se. atât din cea mare. anume îngrămădirea substanţei corporale. sunetul. în vâna din mijloc se face despărţirea. în jurul principiului sensibilităţii. a auzului auzul şi a simţirii în genere faptul de a simţi şi dacă există printre simţiri unele comune. Pe deasupra. şi-ar îndrepta atenţia şi ar sta să-şi amintească de vis. După ce s-a făcut această separaţie.tulbure. noi nu spunem numai. în inimă. şi tot aşa se prezintă cazul şi cu celelalte simţiri: aşa încât e limpede că nu resimţim nimic atunci când dormim1. cum sunt culoarea. căci despre lucrul pe care-l resimţim. nici că-i adevărat. se iveşte somnul. Din pricină că sângele devine mai amestecat după intrarea în corp a hranei. trecând în părţile de sus iar cel mai tulbure în părţile de jos. aşa cum s-a spus şi aici şi în altă parte. anume starea de inacţiune a principiului sensibil.

. totuşi soarele nu-ţi apare mai puţin ca fiind de un picior. căci acesta nu revine unuia dintre vieţuitoare. despre toate cele în joc. prin senzaţie. fie că sunt aceleaşi fie că sunt diferite. Să presupunem. de vreme ce aşa e şi somnul. ci până şi vederea poate fi supusă unei încercări. iar visul pare a fi un fel de imaginare (căci imaginea din somn o denumim vis. că visul este o stare de ordin sensibil. cum ar spune-o celor treji. Faptul deci că procesul pe care îl numim vis nu ţine de partea din noi ce judecă. pe de altă parte. însă. este limpede.Aceasta calea simţurilor resimţim visul. adesea. 2 . fie că se produce dc-a dreptul. deşi esenţa lor e diferită. visul altuia. căci atunci s-arputea vedea şi auzi pur şi simplu. dat fiind că. însă. că prin aceeaşi capacitate prin care ne amăgim. ci ele revin aceluiaşi. Poţi să fii cât de sănătos şi învăţat. imaginaţia este mişcarea pricinuită de simţirea în act. căpătăm şi reacţia respectivă din timpul somnului. Dar ea nu ţine nici de cea senzitivă de-a dreptul. precum şi celelalte simţuri. ba fiecare din ele. ceea ce pare îndreptăţit. Aşa încât e lămurit că imaginea din somn nu reprezintă întreg visul şi că aceea ce cugetăm ţine de judecată. să-şi pună în faţa ochilor altă imagine decât visul. 1 )at fiind că am vorbit despre imaginaţie în Despre suflet 2 şi anume că imaginativul este aidoma cu sensibilul. în caz de boală. în timpul somnului se presupune că nu se vede (459 a). căci a vedea şi a auzi ceva greşit revine celui ce efectiv vede şi aude ceva. în orice caz. de pildă cei ce pretind a orândui lucrurile printrun procedeu de rememorare. Faptul că nu se vede nimic poate fi adevărat. şi uneori judecata spune că lucrul văzut e fals. când suntem treji. nu se aude şi în general nu se simte nimic. deşi nu tocmai ca la o fiinţă trează. ca la o fiinţă trează. li se întâmplă într-adevăr. în orizontul acela. oferă câte ceva într-un fel. nici de cea care gândeşte. însă nicidecum că simţirea nu încearcă nimic. nu e mai puţin adevărat că în noi nu se produce aşa ceva tară de vedere şi simţire. fie în vreun alt chip). Trebuie aşadar cercetat cum şi în ce fel stau lucrurile. chiar dacă nu e ce crede el. e evident măcar atâta lucru. alteori ea se supune şi dă urmare imaginii. este limpede că faptul de a visa ţine de facultatea senzitivă în măsura în care e ceva imaginativ3. tare asemenea vise. facultatea imaginativă şi cea senzitivă a sufletului.

Ce anume este visul şi cum se iveşte el din sânul celor ce se petrec în cadrul somnului, iată ce trebuie în primul rând cercetat. Lumea sensibilă ne face să resimţim câte ceva, prin fiecare organ al simţurilor, iar înrâurirea produsă de ea nu numai că stăruie în organe atâta vreme cât simţirile sunt active, dar stăruie chiar după ce ele au încetat să mai fie. înrâurirea aceasta asupră-le seamănă întrucâtva cu cea a obiectelor în mişcare, într-adevăr, şi în cazul obiectelor acestora mişcarea are loc tară ca ceea ce le-a pus în mişcare să le mai atingă; a fost pus în mişcare un anumit strat de aer, iar mişcarea lui, la rându-i, face la fel cu un altul. în felul acesta, până în clipa când procesul se opreşte, agentul poate produce mişcarea atât în (459 b) aer cât şi în lichide. La fel trebuie să concepem procesele şi în prefacerile din lucruri: de pildă, ceea ce s-a încălzit sub acţiunea căldurii, încălzeşte la fel pe altul din zona alăturată, şi acest fenomen se săvârşeşte până la capăt. De aceea şi în locul unde se petrece simţirea, de vreme ce senzaţia în act este un fel de alterare, neapărat că se întâmplă aşa ceva. înrâurirea nu are loc doar în organele ce resimt, ci şi în cele ce au încetat s-o facă, şi are loc şi în adâncime şi la suprafaţă4. Iar lucrul e limpede când resimţim ceva în chip continuu: dacă, de pildă, suferim o schimbare, înrâurirea succede senzaţiei, ca de pildă când trecem de la soare la întuneric; ni se întâmplă într-adevăr să nu vedem nimic, din pricina persistenţei procesului trezit de lumină în ochi. Dacă vom privi îndelungat la o singură culoare, alb ori galben, ea ne apare întocmai, oriunde ne-am arunca apoi privirea. Iar dacă privim spre soare ori spre altceva strălucitor şi închidem apoi ochii, ni se arată, de suntem atenţi, pe linia de-a lungul căreia se petrece acţiunea vederii, mai întâi aceeaşi culoare, apoi ea se preface în roşu, în purpuriu, până ce trece în negru şi dispare. La fel se desfăşoară şi simţirile trezite de lucruri în mişcare, ca, de pildă, dc râuri, mai ales de cele repezi; căci atunci ne par în mişcare chiar lucrurile ce stau pe loc. De altfel, se şi întâmplă că unii asurzesc din cauza zgomotelor mari, sau îşi pierd mirosul din cauza miresmelor puternice, la fel fiind şi cu celelalte5. E limpede că lucrurile se întâmplă după cum arătăm. Faptul că organele de simţire resimt degrabă chiar şi deosebirile mărunte îl dovedeşte fenomenul petrecut în cazul oglinzilor; în legătură cu aceasta, cineva, cercetându-l ca atare, ar putea avea multe nelămuriri. Dar e totodată limpede în cazul oglinzilor că, după cum vederea suferă o înrâurire, ea pricinu-icşte la rândul ei una. într-adevăr, dacă oglinzile sunt deosebit dc curate, în clipa când femeile ce sunt la vreme de menstruaţie sc întâmplă să se uite într-una din ele, apare la suprafaţa oglinzii ca şi un abur sângeriu; iar dacă oglinda e nouă, nu e lesne să se şteargă o

asemenea pată, pe când dacă e veche e lesne. Pricina este, cum am spus (460 a), că vederea nu numai că suferă o înrâurire prin intermediul aerului, dar ea şi pricinuieşte una şi pune în mişcare ceva, ca şi obiectele strălucitoare; căci vederea face parte din rândul celor ce strălucesc şi au o culoare. Ochii însă se dispun întocmai ca oricare altă parte a corpului, în chip firesc; căci prin natura lor ei au vinişoare. De aceea, când are loc menstruaţia, datorită turburării şi aprinderii sanguine, chiar dacă diferenţa din ochi ne rămâne nepercepută, ea există lotuşi (căci natura spermatică şi cea menstruală sunt aceleaşi) şi acrul este pus astfel în mişcare, iar el, la rândul său, înrâureşte zona de aer care e pe oglinzi şi care e continuă, cu un efect asemănător celui pe care-l suferise el, aerul oglinzii dând atunci acea aparenţă. Tot astfel, printre straie, cele mai curate sunt şi cele ce se pătează mai repede; căci lucrul curat arată în amănunt cc a primit din afară, şi cu cât e mai curat, înregistrează cele mai mici schimbări. Iar arama, datorită netezimii ei, înregistrează cu deosebire orice atingere (trebuie să ne închipuim atingerea cu aerul ca un fel de frecare, sau ca o ştergere ori spălare), iar din cauza purităţii atingerea devine evidentă, oricare ar fi ea. Faptul că nu se depărtează repede de pe oglinzile noi, se datoreşte purităţii şi netezimii lor. Căci atingerea răzbate prin asemenea oglinzi, atât în adâncime cât şi la suprafaţă, în adâncime datorită purităţii, la suprafaţă datorită netezimii. în schimb, la oglinzile vechi atingerea nu se păstrează, pentru că pata nu pătrunde la fel, ci mai puţin adânc. Faptul deci că şi din cauza unor diferenţe mai mici se naşte un proces, că simţirea e vie şi că, pe deasupra, organul sensibil al culorilor nu numai că suferă o înrâurire dar şi exercită una, e limpede din cele de mai sus. O mărturie în favoarea celor spuse o dau şi cele ce se petrec în legătură cu vinul şi cu pregătirea buchetului lui. într-adevăr, pe dată se îmbibă de miresmele învecinate atât uleiul folosit aci, cât şi vinul; căci ele primesc nu numai mirosurile celor vârâte în ele ori amestecate, dar şi ale celor aşezate pe lângă vase sau ivite în preajma lor. Pentru problema noastră de la început (460 b), fie aşadar stabilit un lucru, care din cele spuse reiese evident, anume că, chiar dacă dispare sensibilul de afară, rămân sensibile înrâuririle, iar^pe deasupra că ne putem lesne înşela, sub unele stări afective , în ce priveşte senzaţiile, fiecare în felul său, ca, de pildă, cel fricos în caz de primejdie, îndrăgostitul în dragoste, astfel încât să ni se pară, doar după o mică asemănare, că vedem pe duşmani sau alteori că vedem pe cel iubit; iar acestea, cu cât am fi mai stăpâniţi de patimă, cu atât s-ar ivi mai lesne, la cea mai mică asemănare. în acelaşi fel se şi amăgesc lesne toţi, în caz de mânie sau în orice manifestare de dorinţă, şi cu atât mai mult cu cât sunt mai adânc

înrâuriţi. Aşa se întâmplă că şi celor ce au călduri mari, le apar pe pereţi dihănii, dintr-o neînsemnată asemănare a câtorva linii întrunite. Iar acest lucru uneori se intensifică într-astfel, odată cu înrâuririle afective, încât, dacă patima nu e excesivă, nu-i rămâne cuiva ascuns că se înşeală, pe când dacă starea e puternică, omul e bântuit de năluciri. Pricina însă pentru care se întâmplă aceasta o dă faptul că nu pe temeiul aceleiaşi capacităţi poţi deosebi esenţialul şi căpăta imagini. Iar un semn al acestei situaţii este că soarele, de pildă, ne apare ca fiind de un picior, dar la această închipuire se opune adesea altceva . De asemenea, prin încălecarea degetelor, ceea ce e una pare să fie două, şi totuşi nu spunem că sunt două ; căci văzul e mai presus de pipăit. Dacă n-ar exista decât pipăitul singur9, atunci bineînţeles am socoti că sunt două. Dar pricina pentru care ne înşelăm este că nu numai prin mişcarea lucrului sensibil ni se arată acestea, ci şi prin schimbarea senzaţiei ea însăşi, dacă ea se schimbă, aşa cum s-ar putea întâmpla din cauza sensibilului. Spunem toate acestea, la fel cum li se pare, de pildă, celor ce navighează, că pământul se mişcă, pe când în realitate vederea e cea mişcată de altceva. 3 Potrivit celor de mai sus, este limpede că nu numai la cei treji se produc reacţiile ivite prin resimţirea a ce e în afară ca şi a ce există în corpul propriul, ci şi atunci când se naşte starea numită somn; şi mai ales atunci apar ele. Căci de-a lungul zilei, ele sunt înlăturate, prin acţiunea comună (461 a) a simţurilor şi a gândirii, pierind întocmai ca un foc mic prins de o vâlvătaie mai mare, sau ca suferinţe şi bucurii mici cuprinse de altele mari, pe când dacă oamenii se odihnesc, atunci ies la suprafaţă şi cele mici. Noaptea, datorită odihnei parţiale a simţurilor, ca şi a neputinţei lor de a fi în act, prin faptul că se produce schimbul de căldură de la cele din afară înspre interior, mişcările sunt purtate spre izvorul simţirii şi ies în relief odată cu potolirea oricărei rurburări 10. Trebuie conceput că, întocmai vârtejurilor mici ivite în râuri, fiecare proces se produce continuu, uneori la fel cum era, alteori trecând în alte înfăţişări, datorită vreunui obstacol. De aceea după hrănire şi dacă e vorba de vieţuitoare cu totul tinere, cum sunt pruncii, nu se produc vise; într-adevăr, căldura adusă de hrană pricinuieşte o prea mare mişcare lăuntrică. Aşa încât, după cum în apă, dacă o mişti prea tare, fie nu apare nici un fel de imagine, fie apare una, dar răvăşită cu totul, părând deosebită de ce este, în timp ce dacă apa e liniştită apare curată şi limpede, la fel şi în somn nălucirile şi procesele întârziate, care se ivesc pe baza celor resimţite, fie pier cu totul, sub mişcarea mai puternică de care e vorba, fie apar ca tulburătoare şi

monstruoase, visele fiind atunci bolnăvicioase, cum se întâmplă la firile triste, la cei cuprinşi de febră sau la cei beţi. Căci toate stările de acest fel, producând vapori, aduc mişcări şi agitaţii mari. în schimb, atunci când sângele s-a aşezat şi limpezit, la fiinţele sanguine, procesul sensibil ce se păstrează de la fiecare organ de simţ face ca visele să fie trainice, să manifeste şi să pară a fi ceva, pe calea văzului la cele aduse de văz, pe calea auzului la cele ale lui. în acelaşi fel este şi cu procesele provenite de la alte organe. Căci din faptul că de acolo pleacă procesul ajungând până la centrul sensibil, par a izvorî şi în stare de veghe (461 b) vederea, auzul şi simţirea, ca şi prin faptul că văzul pare uneori să fie pus în mişcare, fară să fie, noi spunând că vedem, după cum, prin faptul că pipăitul ne informează despre două mişcări, ne apar în loc de una, două. în general, centrul sensibil exprimă ceea ce vine de la fiecare simţire, dacă ceva mai intens nu vine să-i spună altceva. Prin urmare, o arătare se produce întru totul, dar ceea ce se arată nu capătă întru totul crezare, decât dacă partea ce judecă este reţinută sau nu-şi face exerciţiul propriu. însă, la fel cum spuneam că fiecare ins poate fi amăgit de o înrâurire afectivă ori alta, tot aşa poate fi şi cu cel ce doarme, din pricina somnului, a proceselor din organele de simţ şi a altor întâmplări în legătură cu senzaţiile, astfel încât ceea ce are o mică asemănare cu un lucru să-l poată indica. Atunci când cineva doarme, dat fiind că sângele coboară cel mai mult spre centrul sensibil, procesele lăuntrice se concentrează şi ele acolo, unele fiind în putere, altele în act. Iar ele se comportă într-astfel încât, dacă vine ceva să pună în mişcare sângele, îndată iese în relief procesul acela, iar dacă procesul însuşi se curmă, iese la iveală un altul. Unele faţă de altele, ele se comportă ca broaştele acelea făcute de mâna omului , care, odată cu topirea sării, se ridică din apă. Procesele sunt inerente virtual aşa, iar prin îndepărtarea a ceea ce le împiedică, ele intră în act; şi dezlănţuindu-se în puţinul sânge ce se află în organele de simţ, ele dau mişcări aidoma celor ce se petrec în nori, care, în prefacerile lor repezi, seamănă cu oamenii şi cu centaurii. Fiecare din aceste procese este, după cum s-a spus, o rămăşiţă a simţirii în act; iar după dispariţia simţirii efective, rămân ceva inert, şi pe drept cuvânt se poate spune că aşa ceva reprezintă un Coriscos, dar nu e Coriscos. Atunci însă când se exercită simţirea, nu partea principală şi critică din noi spunea că e Coriscos, ci simpla senzaţie spunea că acela era Coriscos cel adevărat. Cel despre care, în cazul că era înregistrat prin simţuri, spuneam acest lucru, acum, în cazul că imaginea nu ne e cu totul reţinută de sânge spre a mai fi resimţită, este trezit la viaţă de procesele din organele sensibile. Şi atunci, ce e asemănător pare a fi chiar adevărat.

Atât de mare e tăria somnului încât te poate face să nu-ţi dai seama de acest lucru12. Prin urmare, aşa cum, dacă rămâne necunoscut cuiva faptul că degetul îi apasă ochiul (462 a) nu numai că el are impresia dar chiar va face judecata că sunt două lucruri în loc de unul, pe când, dacă nu-i rămâne ascuns, el are doar o impresie, dar nu va judeca aşa, tot astfel şi în somn, dacă simţi că dormi şi că ai starea în cadrul căreia încerci senzaţia celui care doarme, atunci ai impresia lucrului, dar ceva îţi spune, în starea ta, că aci e vorba de impresia că e Coriscos, nu de realitatea lui (căci adesea ceva din cugetul celui ce doarme îi spune că aceea ce i se iveşte este vis), dacă însă îţi rămâne ascuns că dormi, atunci nimic nu vine să spună altfel decât închipuirea. Faptul că vorbim cu îndreptăţire şi că există procese imaginative, în organele de simţ, este evident în cazul că încerci să-ţi aminteşti cu atenţie ce anume înrâuriri suferi sub somn şi treaz fiind; căci uneori imaginile apărute celui ce doarme i se vor releva, când e treaz, ca fiind procese din sânul organelor de simţ; dar altora, tineri şi care au vederea deosebit de pătrunzătoare, în caz că e întuneric le apar înainte multe imagini mişcătoare, care-i fac să se dea în lături, speriindu-se adesea. Din toate acestea trebuie să tragem, negreşit, încheierea că visul este un proces imaginativ şi că_are loc în somn; căci nălucirile de care am vorbit adineauri nu reprezintă vise, cum nu e vis nici ce ne poate apărea înainte când simţurile sunt declanşate. De asemenea nu e vis nici orice imagine din somn. Căci unora li se întâmplă să şi resimtă dinainte, într-un fel, sunete, lumină, ceva cu un gust sau o atingere, dar cu totul slab şi oarecum de departe, iar după ce chiar în somn zăriseră în chip şters câte ceva, de pildă, lumina felinarului după cum li se părea, când se trezinduse, ca fiind aşa. Iar unii chiar răspund la întrebări, ba se întâmplă, cu starea de veghe şi cea de somn, ca una să aibă loc pe deplin şi cealaltă, într-un fel, şi ea. Nici una dintre ele nu poate fi socotită vis. La fel, nu sunt adevărate nici toate gândurile ce se ivesc în somn, dincolo de imagini. însă procesul imaginativ ce se naşte din mişcările resimţite, dacă are loc în somn ca atare, reprezintă un vis. S-a întâmplat chiar ca unii (462 b) să nu fi avut nici un vis de-a lungul vieţii, iar alţii, înaintând adânc în vârstă, să înceapă să aibă vise tară să fi avut mai înainte. Pricina pentru care ele nu se produc pare asemănătoare celei din cazul copiilor şi al stării în care te afli după hrănire. într-adevăr, la toţi cei la care firea a tăcut într-astfel încât o cantitate mare de aburi să se ridice spre creştet, aburi ce, recăzând, pricinuiesc mişcări din belşug, la toţi aceştia pe drept cuvânt nu se iveşte

Vreau să spun cauză. pentru umblat. după cum nici eclipsa nu este una. faptul că soarele se întunecă în momentul când cineva umblă. o absurditate şi prin aceea că nu-l trimite celor mai buni şi chibzuiţi. este ceva al cărui temei pare mai presus de puterea noastră de pătrundere. fie pe temeiul vârstei fie pe cel al unei înrâuriri. neapărat că i se poate ivi şi o stare contrară faţă de ceea ce resimţea până atunci. căci lucrul are oarecum temei. . fară a fi specialişti. căci odată cu dezvoltarea prin creştere a cuiva. ca fiind rostit pe temeiul experienţei. însă cu înaintarea în vârstă. în schimb. de pildă. căci a susţine că divinitatea e cea care trimite visul reprezintă. iar faptul că uneori ar exista profeţii prin vis nu e de necrezut. şi fie toate acestea. prin urmare. în starea de somn însă. aşa încât şi despre celelalte vise s-ar putea judeca la fel. Căci e un fapt că mişcările ce se ivesc în noi de-a lungul zilei rămân ascunse. cum este. ca visele să fie sau cauze. CAPITOLUL 5 Despre profeţia ivită în somn 1 Dacă te gândeşti la profeţia ce se iveşte în somn şi despre care spunem că rezultă din vise. căci acest fapt nu e nici semn (463 a) al eclipsei. nici cauză. nici una dintre coincidenţe nu are loc întotdeauna. Aşadar. în afara altei lipse de raţiune. cercetează câte un domeniu şi filosofează asupră-i. face ca lucrul să capete crezare. şi se cuvine să acceptăm îndemnuri şi de la cei ce. în comparaţie cu mişcările mai mari din timpul stării de veghe. acceptă că visele au un tâlc. Trebuie. luna pentru eclipsa soarelui şi oboseala pentru febră. nici măcar frecvent. pe când semn al eclipsei este trecerea a ceva deasupra astrului şi semn al febrei este asprimea limbii. fie numai una. într-adevăr. N. altele semne. nu e de mirare ca visul să apară. în cazul că nu sunt deosebit de intense.). iar coincidenţă. nu poţi nici s-o nesocoteştiles-ne. fie unele dintre ele. negăsirea vreunei cauze bine întemeiate după care s-ar petrece aceasta face să apară neîncrederea. Iar dacă se suprimă cauza izvorâtă de la divinitate. nici să-i dai crezare. sau coincidenţe. sau semne ale întâmplărilor. iăptul că toţi. oare printre vise să nu fie unele cu adevărat cauze. tr. bunăoară pentru cele ce se petrec în legătură cu trupul? La urma urmelor. ci la întâmplare. nici o alta nu mai pare bine întemeiată: că unii sunt în stare să prevadă întâmplările ce au loc în jurul coloanelor lui Hercule sau al fluviului Borysthene (Nipru.nici o imagine. De aceea. sau cenrnai * mulţi. şi cei mai preţuiţi dintre medici declară că trebuie să ne plecăm cu multă atenţie asupra viselor.

Este deci lămurit că toate acestea sunt neapărat mai evidente în starea de somn decât în cea de veghe. ori în plină faptă. Totuşi cele mai multe (463 b) par a fi simple coincidenţe. căci coincidenţa nu are loc totdeauna. căci prin aceea că sunt agitaţi în tot felul au ei parte de asemenea viziuni. amintindu-şi de un lucru. asupra unor situaţii ca bătăliile navale ori cine ştie ce întâmplări îndepărtate. ori după săvârşirea ei. ci o siniplă coincidenţă. pentru cel ce arc un vis. Ce se opune să fie >i în somn aşa? Este destul de probabil că multe se petrec în Iclul acesta. ba nici măcar în cele mai multe cazuri1. nici că s-au produs sub acest semn. ci în sensul că tuturor celor care au în firea lor o înclinare comunicativă şi melancolică le trec pe dinaintea ochilor tot felul de viziuni. în timp ce-ţi lasă gura un pic de apă. clarvăzători fiind în vis. nu are nimic absurd în el. ci că au ceva daimonic şi că natura este daimonică. în clipa când doar ceva din tine se încălzeşte niţel. cele mici par a fi puternice. De aceea cele mai multe dintre vise nici nu sc împlinesc. e de la sine înţeles că la fel va fi şi pentru boli şi celelalte stări ce stau să se ivească în trup.*de nălucirile nocturne. cum au alţii noroc la zar. aşa cum nici faptul de a-şi aminti de i c va nu e semn ori cauză a ivirii lui. nu ca sub un mesaj divin. Prin urmare. să spunem. are parte chiar de lucrul în chestiune. mai ales toate cele ce depăşesc măsura lucrurilor şi nu-şi au temeiul în ele. şi să păşeşti prin foc sau că te încingi. ci care poartă. Dar celor ce se trezesc atunci. deşi nu-ţi vin în urechi decât sunete mici. şi suntem activi (cauza este că demersul nostru se întâmplă să fie prefigurat de începuturile schiţate în cursul zilei). prin aceea că şi gândul lor este prefigurat. Iar dovada este: unii oameni *__■ — întrutotul neînvăţaţi pot fi prooroci şi clarvăzători în vis. în felul acesta se poate întâmpla ca unele dintre vise să fie semne şi cauze. de vreme ce peste tot începuturile sunt neînsemnate. înseamnă că visele nu sunt mesaje divine. dar nu divină2. căci la acestea. Iar lucrul e evident adesea. obţinând un însemnat succes cu aceste viziuni. le e lămurit că aşa stau lucrurile. acesta nu este semn ori cauză a ce se împlineşte. suntem conştienţi de-a fi pe pragul unei fapte. sau că resimţi gustul mierii şi al altor corpuri dulci. 2 în general. la rândul lui. dat fiind că şi printre celelalte vieţuitoare visează câte unul. tot aşa neapărat că şi procesele din somn pot fi adesea temeiurile faptelor din timpul zilei. Acum. e piobabil că se întâmplă la fel ca celui care. căci aşa cum adesea. .dimpotrivă. în cazul celor ce se petrec în somn: ţi se pare că fulgeră şi tună asupră-ţi. la fel nici aci. Dar negreşit şi faptul că unele dintre nălucirile din somn pot fi cuiva o pricină de a acţiona.

ele. el se produce prin aceea că de cele mai multe ori cunoscuţii se preocupă unii de alţii. sosindu-ne în cursul zilei. căci aşa cum. De-a lungul zilei ea s-ar putea ivi şi la cei înţelepţi. ei se resimt mai adesea de influenţele din afară. Pricina pentru care unii inşi fac în extaz proorociri este că reacţiile lorN lăuntrice nu le împiedică ci. La rândul lor. multe dintre vise nu se împlinesc. Cât despre visele ce nu au (464 a) temeiuri asemenea celor menţionate . De aceea tocmai la oamenii obişnuiţi apare o asemenea reacţie. iese când una. departe fiind. pe de altă parte. ci trebuie spus că există temeiuri în prelungirea cărora nu încape împlinire şi că acestea s-au produs ca semne ale unor stări de lucruri care nu se produc. nu e nefiresc: nici câte unele din simpto-mele corporale sau cereşti nu se adeveresc. în general.Aşa cum se şi spune: „dacă arunci des. când alta".ci altele. deoarece. mai puternice. oricum s-ar întâmpla să ajungă acolo în fapt. căci dacă apare vreo schimbare. aceste reacţii alcătuiesc imagini pe baza cărora unii prevăd cele viitoare în activităţile respective. invocând felurite imagini şi emanaţiuni. multe hotărâri. acesta din urmă nu mai are loc. când e pus în mişcare de ceea ce îl mişcă. tot astfel nimic nu se împotriveşte ca un proces şi o senzaţie oarecare să ajungă în sufletele celor ce visează . ci potolit şi gol. Că. ar putea fi mai degrabă aşa cum le arătăm noi decât cum spune Democrit. Cât despre faptul că unii sunt clarvăzători în vis şi că proorocesc mai ales în legătură cu stările prietenilor lor. nu tot ce stă să se întâmple are loc. alta decât cea pe care o prevestea semnul. întrucât cugetul lor nu este frământat.şi.de unde îşi alcătuieşte filosoful acela imaginile şi emanaţiile . stranii fie în ce priveşte timpul sau locul. La fel. prin faptul că cei ce dorm resimt mai bine decât cei treji până şi reacţiile mici dinăuntru. dimpotrivă. mai însemnată. dar cei care le încearcă nu deţin ei înşişi temeiurile. ele se risipesc mai repede (aerul nopţii fiind mai neturburat. ele mai pun în mişcare şi altceva iar când te opreşti se poate întâmpla ca mişcarea aceea să se prelungească mai departe. stăpânit fiind total. la fel se întâmplă şi în cazul acestora. în cazul că proorocirea nu se iveşte prin coincidenţă. Căci. ele să fie mai lesne de înregistrat noaptea. bine chibzuite.ori care nu au nimic din acestea. cu privire la ce trebuie întreprins. de pildă semnele de ploaie sau de vânt. Căci întocmai cum. fară să mai fie prezent izvorul de nuşcare. dacă un zeu ar fi cel ce trimite înrâurirea. nefiind tot una ceea ce stă să fie cu ceea ce va fi. dacă pui în mişcare apa ori aerul. le favorizează. Astfel însă e mai probabil că tocmai oamenii de rând sunt cei ce proorocesc. iar nu la cei mai chibzuiţi. cei înrudiţi între ei se . pot fi înlăturate de alte temeiuri. prin faptul că nopţile sunt mai potolite) şi să trezească o senzaţie în corp datorită somnului. fie în amploarea lor .

ale imaginilor. din ce pricină se iveşte fiecare. dat fiind că toate năzuinţele cunoscuţilor ne sunt mai bine cunoscute. Pe baza (464 b) naturii lor schimbătoare. ca şi tot ce înseamnă profeţie în vis. pe când. ceea ce urmează le apare degrabă în cuget. sau orice altceva. dintre cele întocmite de fire. dacă se produce multă mişcare. căci intensitatea mişcării curmă şi clarviziunea visului. stabilind. întrucât nălucirile sunt foarte apropiate de imaginile de pe suprafaţa apei. despre somn şi veghe. Acolo. căci chiar printre plante. iată un lucru ce merită să fie cercetat. Acum . datorită intensităţii senzaţiilor. cum spuneam şi mai înainte. Iar cei cu sensibilitate bolnăvicioasă. ce anume sunt somnul şi visul. este la fel cum se întâmplă cu poemele lui Philaigidos. CAPITOLUL 6 Despre lungimea şi scurtimea vieţii Cauzele pentru care unele dintre vieţuitoare au viaţă lungă. ca şi trăgătorii de la distanţă. iar despre viaţă şi moarte trebuie să vorbim mai târziu. ori dacă în cazul unor boli corpurile bolnăvicioase din fire şi fiinţele cu viaţă scurtă coincid. ca şi. Vorbesc de asemănări.ştiu şi urmăresc totuşi cât se poate de bine . căci visele clare şi realizabile oricine le |x)ate tâlcui. arătările şi imaginile nu mai seamănă cu lucrurile reale. în general. este o problemă dacă. la toate vieţuitoarele şi plantele. unele au o viaţă în jurul unui an. le leagă între ele mai departe. cal. lungimea şi scurtimea vieţii. pornirea din ei nu este înlăturată de vreo altă pornire. am spus-o. fiinţele cu viaţă lungă sunt în acelaşi timp şi sănătoase din natură. Dar începutul cercetării neapărat că porneşte în primul rând de la nedumeririle privitoare la aceste cauze. în concluzie. la cei exaltaţi. în felul acesta. de pildă. altminteri risipite şi învălmăşite. ca şi despre boală şi sănătate. sau dacă nu cumva scurtimea vieţii şi morbiditatea sunt independente. nu este desluşit dacă alta sau aceeaşi este. ca poemul Afrodita. Cel mai iscusit tâlcuitor de vise este cel în măsură să ia în cercetare asemănările. în cele de mai sus. în cazul altor boli nimic nu se opune ca fiinţele să fie bolnăvicioase şi totuşi să trăiască mult. după cum s-a văzut. recitând. Este însă priceput în a desluşi arătările cel ce poate lesne să disocieze şi să intuiască aspectele. altele scurtă. Tocmai din cauza impetuozităţii cu care se avântă. în măsura în care acestea cad în sarcina filosofici naturii. într-adevăr. Pe deasupra. Am vorbit. Negreşit că visul este şi el în stare să apară la fel. că e vorba de imaginea unui om. altele o au îndelungată. viaţa scurtă a altora. o nimeresc bine. care le continuă aidoma în vorbă şi jjând. la fel este şi în ce priveşte frământările lor. cauza care explică viaţa lungă a unora.

precum o casă. într-adevăr. întrucât nu au aceleaşi calităţi. de vreme ce situaţia nu pare a fi de acest fel. aşa cum pierderea neştiinţei o aduce reamintirea şi învăţarea. 206 (465 b) Pe bună dreptate s-ar putea cineva întreba dacă nu cumva se întâmplă ca pieritorul să fie nepieritor acolo unde există contrariul lui. dacă. pot să fie cauză şi de generare şi de pieire unele altora. prin faptul distrugerii acestora. trebuie să înţelegem ce înseamnă. în timp ce nici un contrariu din sânul substanţelor nu piere prin . de exemplu. dacă el nu există pe bază de natură. de pildă. focul. cele ce ţin de contrarii pier accidental. cele din ţinuturile reci viaţa mai scurtă. acestea într-adevăr pier chiar dacă nu pier fiinţele care susţin existenţa lor ci se păstrează. atunci ar însemna că mai există pentru el şi o altă pieire. Arăt. Aşa încât. La altă categorie de lucruri explicaţia e diferită: există feluri de-a sfârşi specifice pentru multe realităţi. focul undeva sus. 2 Pe de altă parte. într-adevăr există. a fi lesne pieritor şi a nu fi pieritor.însă (465 a) trebuie luate în considerare cauzele pentru care unele au viaţă lungă. oameni cu viaţa lungă şi oameni cu viaţa scurtă: popoarele din ţinuturile calde au viaţă mai lungă. pentru ştiinţă. în afara celei ce rezultă din distrugerea trupului. într-adevăr. cât şi exemplarele de sub câte o specie Introducerea e discutabilă în ce priveşte autenticitatea (Nota ediţiei G. Pieirea altor realităţi decât a celor naturale se petrece prin accident. sunt de asemenea oameni care diferă unii faţă de alţii în această privinţă. Aşa se face că şi despre suflet s-ar putea raţiona pe baza acestora. sănătate ori boală. ca. în locuri diferite. Se întâmplă că această diferenţă o posedă atât genuri întregi. raportate între ele. de pildă. iar după specie diferă om de om. nu e vorba de ceva combinat din mai multe materiale. unele faţă de altele. fireşte. aşa încât este nedreptăţit să spunem că şi oricare dintre cele ce s-au alcătuit pe temeiul lor se împărtăşesc de la natura lor. spunându-^e că. ca o consecinţă a acestora: odată cu pieirea fiinţei piere şi ştiinţa ori sănătatea ce se află în vieţuitor1. apa şi cele înrudite cu ele. în cele întocmite de natură. căci contrariile se suprimă unul pe altul. înseamnă că sufletul are alt mod de comuniune cu trupul. Iar printre cei ce locuiesc într-un acelaşi ţinut. ci aşa cum e ştiinţa în suflet este şi sufletul în trup. că diferă după gen omul de cal (căci genul oamenilor are viaţa mai lungă decât cel al cailor). altele scurtă. Bude). cum am spus mai înainte. a cunoaşterii uitarea şi eroarea.

de pildă. dacă nu. pe care prima îl consumă în timp îndelungat. Sau nu este nici atunci. ea sau colaborează la ce se petrece. Şi din această pricină. nici cele fară sânge (meduzele. dacă e una de cantitate. flacăra cea mare îl consumă repede. iar dacă e una de stare internă. ca. prin urmare. aşa încât dacă e vorba de contrarietate de loc. chiar dacă au din fire o existenţă mai scurtă. căci e cu neputinţă ca aceea ce posedă materie să nu aibă. de pildă. numai alb: ar însemna că stările acestea există separat. Dacă. 4 (466 a) Nu se poate spune nici că vieţuitoarele cele mai mari pier mai greu (calul. numai drept. nici cele din mare (căci şi acolo scoicile şi meduzele au viaţă scurtă). în arderea ei. iar surplusul este o rămăşiţă a unuia din contrarii^)acă însă ceva şi-ar alunga contrariul său în act. iar dacă au contrarii nu sunt de fel veşnice: căci materia îşi află îndată contrariul. cele ce-şi schimbă locul subzistă mai îndelung. pretutindeni există căldură şi rectitudine. dat fiind că nici o substanţă nu se atribuie vreunui subiect. pe baza celor arătate.accident. unul înrâureşte. de cea mare. se schimbă crescând ori scăzând. într-adevăr. mai degrabă animalele cu sânge decât cele tară . într-un fel sau altul. nici cele mici (majoritatea insectelor trăiesc înăuntrul unui an). ci e distrus de ceea ce îl împresoară. nici cele de pe pământ (căci plantele sunt anuale. ar însemna să fie. ca şi unele vieţuitoare terestre). sau în general nu are loc aci? Dar acest lucru este în parte adevărat. Dacă deci este aşa cum am spus. nici în general plantele mai mult decât animalele (unele dintre plante sunt anuale şi ele). acest surplus reprezintă un contrariu. din sânul contrariului se petrece întotdeauna schimbarea. nepieritor. viaţa cea mai lungă o au unele dintre plante. celălalt se lasă înrâurit. deoarece substanţa hrănitoare. ele îşi mută locul. dacă în chip necesar ceva are un surplus. dacă distrugerea are loc numai din pricina contrariului. palmierul. atunci ele se prefac. Apoi. nici cele sanguine (albinele au viaţă mai lungă decât unele animale sanguine). de pildă. Cât despre lumea înconjurătoare. în general. dar e cu neputinţă ca totul să fie numai cald. în parte nu. în cazul acesta. Flacăra mai mică se întâmplă să fie cuprinsă. născându-se şi pierind. este de presupus că îi este inerent ceva contrariu în act şi că se iveşte un surplus. fumul. are viaţa mai scurtă decât omul). parte de contrarietate. Nu poate fi deci distrus aceea ce nu are contrariu şi acolo unde acesta nu este: ce ar putea să-I distrugă. sau se împotriveşte. este cu neputinţă să nu aibă loc schimbare/r^e deasupra. Aşa se face că toate sunt veşnic în mişcare. iar contrarietatea nu are loc. lucrul îşi e deajuns sieşi. ţin un an). care-s nesanguine. ori de câte ori sunt laolaltă factorul ce înrâureşte şi cel înrâurit.

chiar rămânând în urmă în ce priveşte bogăţia (466 b) de umiditate.sânge. în chip necesar deci. Pe deasupra. căci le-a revenit. Pe de altă parte. ele se usucă. fie prin boală fie de la sine. fie pentru natura vieţuitorului. într-adevăr. precum şi cele terestre decât cele acvatice. între altele. cele mai dezvoltate au viaţa mai lungă decât cele mici. două sunt cauzele de vieţuire. Şi tot de aceea grăsimile nu se alterează. Pentru unele însă caldul îl reprezintă grăsimea. De aceea trebuie ca umiditatea să nu sece cu uşurinţă. pe când altele posedă o umoare diferită. ceea ce le face ca în acelaşi timp să nu se usuce şi să nu se răcească lesne.mai mult. în cazul că masculii sunt mai senzuali: tocmai dc aceea . pe planul calităţii. cele ce se împerechează au viaţa cea mai lungă. excesul lor îl distruge.spre a vorbi în general . însă nu numai din această pricină au ele viaţă mai lungă. ca şi faptul morţii. pornind de aci. de pildă. ci mai trebuie şi ca aceasta să fie caldă. în fapt. aşa încât nu e nevoie numai de belşug în ce priveşte umiditatea. astfel încât să nu se întărească ori usuce lesne. catârul trăieşte mai mult şi decât calul şi decât măgarul. Cauza o dă făptuirea posedă vapori. Aşa se face că. cel ce e sortit să nu piară lesne trebuie să nu aibă multe prisosuri inutile. proporţional. căci aşa se dovedesc a fi ultimele. cum era cazul cu vieţuitoarele menţionate. care la rândul lui nu se alterează. spre a vorbi de majoritatea cazurilor. o cauză de felul următor. faţă de ce le lipseşte pe planul cantităţii. umiditatea nu trebuie să fie redusă. mărimea şi calitatea. faţă de celelalte. printre vieţuitoarele cu sânge şi terestre. omul şi elefantul. fie pentru un membru al său. trăiesc . sunt totuşi superioare. de uscăciune şi răceală. Tocmai aceasta e şi pricina pentru care omul are viaţă mai lungă decât unele vieţuitoare mai mari: au parte de ea cele ce. deoarece tot ce e în cantitate mică se usucă degrabă. uscate şi reci. Iar corpurilor ce au parte de viaţă le revin caldul şi recele. atât vieţuitoare cât şi plante. pe deasupra seacă fiinţa pe care o părăseşte. din care s-a născut. ca. De asemenea. celor cu viaţă mai lungă să aibă parte şi de mărime. uscatul şi umedul. pe când bătrâneţea. cum am şi spus mai înainte. Aşa se explică de ce fiinţele mai senzuale şi mai bogate în spermă îmbătrânesc repede: sperma este un prisos şi. iar partea femeiască mai mult decât cea bărbătească. Trebuie admis că vieţuitorul este din lirea sa înzestrat cu umiditate şi căldură şi că a vieţui ţine de acest amestec. Căci în chip firesc fiinţele mai mari au mai multă umezeală. 5 Pentru toate acestea s-ar putea concepe. căci acţiunea prisosului este contrară şi distrugătoare. Acesta şi e motivul pentru care cele mari. iar vaporii sunt. îmbătrânind. de pildă. un fel de foc.

Lucrul nu se petrece deodată. căci aceasta veştejeşte. plantele întineresc veşnic. aşa încât nu îngheaţă repede. ceea ce le face ca. căci îngheţul opreşte creşterea. partea umedă din vieţuitoare este mai apoasă. astfel încât dintre vieţuitoarele cu puţin sânge sau tară. şi vorbind în principiu. iar bătrâneţea c o ibrmâ de vestejire. pe sol. într-adevăr. masculii au viaţă mai lungă decât femelele. şi de aceea în Marea Roşie sunt aşa crustaceele (testaceele). într-adevăr. Pe de altă parte. apoi fiindcă posedă grăsime şi substanţe vâscoase. datorită substanţei în care se află. câţi dintre masculi trudesc. cât pentru că sunt apoase. de aceea îngheaţă mai lesne. Cât despre cele acvatice. dacă nu capătă hrană. pricina o dă faptul că masculul este un vieţuitor mai cald decât femela. fiindcă e rece şi supus îngheţului. nu fiindcă (467 a) sunt umede pur şi simplu.iar altele se ivesc. pe de altă parte. Iar în timp ce cu ele se întâmplă aşa. cauza pentru care arborii au din fire o lungă durată: căci ei au o cauză specifică faţă de vieţuitoare. şopârlele şi vieţuitoarele cu solzi sunt mari în regiunile calde. un asemenea fel de umiditate putându-se lesne pierde. în regiunile reci. de aceea şi au albinele o viaţă mai lungă decât alte vieţuitoare. nici al dulcelui. îmbătrânesc mai degrabă. dar sunt mai mici şi au viaţa ceva mai lungă. absorbindu-i elementul. datorită trudei. unele nu se ivesc de fel în ţinuturile dinspre arctică nici cele pedestre. rădăcinile se preschimbă şi ele. Dar trebuie înţeleasă. la fel şi căldura fizică -primul factor de asimilare . umezeala caldă este o cauză de creştere şi viaţă. Prin firea lor însă. Şi este cât se poate de vădită mărimea vieţuitoarelor reci din fire. şi . pe când cele vechi îmbătrânesc. căci el nu posedă nici elementul grăsimii. Ramurile lor sunt neîncetat altele. Şerpii. uscate fiind şi pline de pământ. iar rădăcinile la fel. în mare . să nu-şi piardă prea lesne umezeala. din motivul pentru care sunt şi mai mari. nici cele acvatice. în vieţuitor elementul gras este dulce. într-adevăr. vieţuitoarele şi plantele pier. de aceea şi trăiesc îndelung. altele vin să crească în locul lor. în afară de insecte.absoarbe materia în care se află. doar când creanga şi ramurile au pierit. Aceleaşi fiinţe au viaţa mai lungă în regiunile calde decât în cele reci.vrăbioii au viaţa mai scurtă decât \răbiile. în cazul că nu e apărat de mărimea sa. întâi fiindcă sunt mai puţin apoase. Pe deasupra. mai mari. căci atunci se topesc cu adevărat singure. ele au viaţă mai scurtă decât cele terestre. 6 Fiinţele cu viaţa cea mai lungă sunt de găsit în sânul plantelor mai degrabă decât în rândul animalelor. aşa cum o flacără abundentă cuprinde în arderea ei şi o înghite pe cea mică. Iar cu vieţuitorul fară sânge e la fel.

în acelaşi timp este cazul. pe când răceala stăruie în regiunea de jos. căci partea de sus a vegetalului şi capul îl reprezintă rădăcina. Deocamdată. viaţă mai lungă au. Aşa se face că din principiul de viaţă provine. pe de o parte ce e tânăr. la altoire. Căci în caz de altoire s-ar putea spune că se petrec. aşa cum se întâmplă cu altoiul. Iar aşa sunt cele ce nu durează doar un an ci au o natură de arbore. obţinute şi ele în regiunea de jos. Acum e vorba. Numai că. cum am spus-o mai înainte. permanent. la cele anuale roadele. însă nu acelaşi lucru se petrece cu vieţuitoarele şi cu plantele. însă insectele izbutesc să ajungă la viaţă fară a trăi îndelung. lucrul acesta se produce din părţi separate. să lăsăm la o parte celelalte as-|K-cte ale sufletului. tăiate fiind. cercetarea noastră cu privire la vieţuitoare ar putea lua sfârşit. cât şi că. Ne mai rămâne să facem considerente cu privire la tinereţe. pe de alta ce e bătrân. printre plante. fiind prea puţine deosebiri în ce priveşte durata de viaţă. în rândul vieţuitoarelor. ca şi creanga. aşadar.aşa se face că planta o duce mai departe. viaţă şi moarte. ele continuă să trăiască. în ele însele. cele cu creştetul mai greu au viaţa mai lungă. poate. cel din plante poate: peste tot ele posedă virtual rădăcina. Odată acestea precizate. Despre tinereţe şi bătrâneţe. căci ele nu au organe şi nu le poate da organe principiul de viaţă activ din fiecare. Iar cauza este că peste tot este virtual inerent principiul de viaţă. viaţă şi moarte. aceleaşi lucruri: altoiul reprezintă oarecum un membru. în linii mari. Plantele seamănă cu insectele. bătrâneţe. fie că e vorba de părţi . exemplarele masculine. După definiţiile pe care le-am dat în alte părţi1 despre suflet. pe când acolo prin continuitate. iar în partea de sus se află căldura. despre pricina lungimii şi scurtimii vieţii lor. Dar despre acestea. în schimb. totuşi. la ele părţile de sus sunt mai mari decât cele de jos (căci masculinul seamănă mai mult cu piticul decât femininul). sufletul subzistă într-o parte a trupului şi subzistă într-una din acele părţi ce posedă capacitatea corespunzătoare. şi dintruna apar două sau mai multe. şi despre respiraţie 1 Să vorbim acum despre tinereţe şi bătrâneţe. să indicăm şi cauzele respira-|ici: căci la unele vieţuitoare din cauza acesteia se întâmplă că ele trăiesc şi că încetează să trăiască. în legătură cu vieţuitoarele. de asemenea. într-un fel. vom da precizări în cărţile despre plante. De aceea au ele viaţă lungă. ceva* din ea pierind iar altceva născându-se. este limpede atât că trupul nu poate reprezenta substanţa acestuia. viaţă şi moarte.

nemişcate fiind şi luându-şi din pământ hrana. căci multe dintre vieţuitoare. într-adevăr. precum picioarele. pe când celelalte şi-o iau singure. neapărat că au întotdeauna jos partea respectivă. la toate fiinţele care merg se adaugă şi părţi folositoare în acest sens. în schimb. în actul lor. chiar dacă se înlătură oricare dintre părţi. atât după câte ne arată simţurile cât şi după raţiune. alta prin care restul este îndepărtat. iar plantele. Pe de altă parte. căci singur omului. izvorul facultăţii nutritive tinde a fi aşezat în mijlocul celor trei părţi. aşadar şi plantele). 2 Trei fiind părţile în care se divid toate vieţuitoarele împlinite. organi-zându-se mai bine la unele decât la celelalte. Căci vieţuitorul. iar nu întregul înconjurător . prin acel loc îşi ia planta hrana din pământ. Această aşezare este răsturnată la plante. este necesar ca partea respectivă să lîc una şi aceeaşi. printre vieţuitoare. însă în măsura în care trăieşte. ca vieţuitor. să spunem că. e necesar ca una >i aceeaşi să fie partea pe temeiul căreia trăiesc şi le putem numi vieţuitoare. una prin care îşi dobândesc hrana. trupul tuturor ce vieţuiesc este divizat în partea de sus şi partea de jos (căci toate au un sus şi un jos. la cele aşadar ce au parte de acestea două (vreau să spun de firea de vieţuitor şi de viaţă). labele sau celelalte părţi cu o aceeaşi capacitate. pe când celelalte vieţuitoare au o poziţie intermediară. Sub raportul numărului. senzaţiile. nu poate să nu trăiască. iar această facultate se află aşezată la mijloc. îi revine să aibă partea sa de sus înspre pârlea de sus a universului. în comparaţie cu vieţuitoarele. acum. şi să ne limităm la cele de aici. dar ca esenţă să fie multiplă şi felurită. o a treia la mijloc. oricum le-am numi. De vreme ce. la toate câte se numesc vieţuitoare şi despre care /icem că trăiesc.sau de facultăţi. de vreme ce. pentru funcţiunile senzitive specifice există o smgiîfă facultate senzitivă comună. între ceea ce stă în faţă. iar la celelalte ceva analog. în care se întâlnesc eu necesitate. nu înseamnă neapărat că c şi animal: plantele trăiesc. dar nu au senzaţie. şi ceea ce stă îndărăt (ceea ce este în faţă reprezintă obiectul senzaţiei noastre. pe de altă parte. să zicem. prin poziţia lui verticală. iar îndărăt ceea ce stă în partea opusă). este evident că ele posedă principiul (468 a) nutritiv la mijloc. căci esenţa animalului şi vieţuirea nu sunt acelaşi lucru. e drept. aşadar. în schimb. atât presupusul cap . Numim susul pârlea prin care pătrunde hrana -luând-o în considerare pe ea. rădăcinile plantei şi aşa numita gură la animale îşi corespund. aceasta din urmă este pieptul la vieţuitoarele mai mari. prin care să-şi deplaseze întreg corpul.iar partea prin care reziduurile îl părăsesc pe vieţuitor o numim josul. iar prin simţire deosebim animalul de ceea ce nu e animal.

le naştere. 0 asemenea parte ele o posedă ca unitară în act. totuşi. deoarece au o natură pe cât posibil unitară. sau de cel care o primeşte. penuy ca ramura şi rădăcinile să iasă din el. ca şi cum din centru şi-ar face începutul ramura. Dar mai e necesar ca sufletul nutritiv (acolo unde există) să fie unu în act şi multiplu virtual. într-adevăr.dar totodată un centru vegetal. căci la părţile lor secţionate se constată că unele au. astfel încât sau centrul se înlătură. este (468 b ) o •ltă chestiune De altfel.cât şi organul cuprinzător şi primitor de hrană. De aceea se şi întâmplă ca unele părţi. iar principiul de creştere este mijlocul lor. lipsite fiind sau de organul care apucă hrana. cresc atât tulpina cât şi rădăcina celor ce au parte de creştere. ca şi le acestea două. totuşi. dintre cele ce nu sunt insecte. formate în acelaşi mediu. încă mai are loc mişcare. ca şi cu familia insectelor. La vieţuitorul cu sânge. Asemenea vieţuitoare seamănă în fapt cu mai multe. în cazul implantaţiilor şi altoiurilor. pe când insectele nu pot. iar dintr-un singur principiu vegetal se nasc arbori întregi. cum fac şi broaştele ţestoase după scoaterea inimii. de-acolo. dacă se separă măruntaiele. într-adevăr. sau care urmăresc implantaţiile şi altoirile. ca şi rădăcina. la plante pentru cei care cercetează procesul lor . în această privinţă. senzaţie. tăiate fiind. naşterea pe bază de sămânţă se petrece. acolo unde s-a produs contopirea este şi centrul fiecăreia. odată cu partea de la mijloc. 3 Lucrul acesta este evident atât în cazul plantelor. Şi. însă din ce pricină unele dintre plante nu pot irâi dacă sunt tăiate. lucrul acesta se întâmplă mai ales la vlăstare. lucrul stă la fel cu ol antele. continuă să trăiască. întrucât nu posedă organele spre a se conserva. Acest lucru e lămurit din câte am putut vedea la cele ce sunt încă în stare de embrion2. în ce priveşte cele mai bine înzestrate dintre vieţuitoare. într-adevăr. pe când altele sunt lipsite de felurite alte organe. Numai că plantele sunt capabile să-şi păstreze natura. să dezvolte o sensibilitate redusă. cât şi al vieţuitoarelor. prin secţionare. Iar la fel stă lucrul şi cu principiul sensibil. multe. la toate. căci ele fiind cu două părţi. dar ca multiplă virtual. inima e cea care se naşte mai întâi. la plante alcătuirea s-a acut la fel. plantele trăiesc separat. sau se pune altoiul în el. pot trăi pe baza nutritivului. fiindcă stau sub o înrâurire suferită de suflet: de pildă. pe când altele dau din nou. căci vlăstarul este un început pentru ramură. tăiate fiind. pornind din mijloc. ele nu pot suporta o astfel de secţionare. De aceea şi la vieţuitoarele fară sânge este cazul să se ivească . al viespilor şi al albinelor. E evident că acest lucru se petrece în cazul insectelor.

din care se nasc părţile. animalele se definesc prin faptul că posedă un suflet senzitiv. ceea ce se foloseşte de ceva şi lucrul folosit trebuie să se deosebească (atât în ce priveşte virtualitatea. căci activităţile celorlalte părţi. mâna. Este astfel limpede că una din operaţii. căci doar aci e posibil să se producă procesul de mişcare pentru celelalte acuităţi senzitive. o alta o îndeplinesc intestinele. din ce s-a spus. ea înfăţişând ţinta organismului. Este într-adevăr cazul ca principalul să se îndeplinească prin raport la ţinta finală iar nu prin raport la mijloace. aşa cum se deosebesc flautele şi ceea ce le mişcă. în afară de considerentele de mai sus.mai întâi ceva analog cu inima. căci în măsura în care fiinţa e un vieţuitor spunem că trăieşte. Iar pe baza raţională. am spus-o mai înainte. aşa e aşezată partea din mijloc faţă de fiecare dintre ele. Că inima este începutul vaselor sanguine. o arătăm mai pe larg. Dar despre două simţuri. iar în măsura în care e sensibil spunem despre un corp că e un vieţuitor. Fiindcă. o îndeplineşte funcţia gurii. Cât despre pricina pentru care în chip evident unele senzaţii tind spre inimă pe când altele se petrec în cap (de aceea le şi pare unora că vieţuitoarele resimt prin creier). 4 Pe baza desfăşurării evidente a lucrurilor. pe când cele fară sânge să-l aibă într-o parte corespunzătoare. aşa încât e necesar s-o facă şi celelalte. la fel am spus că sângele. de această parte. în alte cărţi. ca şi principiul creşterii şi cel nutritiv. cât şi cea care o primeşte. Inima însă este cea mai însemnată. în Despre părţile animalelor1 (469 a). vedem în chip lămurit că tind într-aci. în ce priveşte hrănirea. rezidă în inimă la toate fiinţele cu sânge. atât cea care prelucrează hrana până la capăt. prin urmare. anume despre gust şi pipăit. dacă e cazul. Iar toate . dacă faptul de-a trăi ţine. este limpede că vedem natura procedând peste tot cât poate mai bine. în ce priveşte hrana. la cele cu sânge. iar acestea [două] nu tind de fel către regiunile mai înalte. este limpede. este hrana desăvârşită. este evident că aci va fi neapărat şi izvorul simţurilor. căci în ea e necesar să figureze facultatea senzitivă comună a tuturor organelor sensibile. că în această parte şi în centrul celor trei părţi ale corpului rezidă principiul sufletului senzitiv. ceea ce face ca părţile să-şi poată îndeplini cât mai bine rostul lor. iar zona unei asemenea părţi va fi cea a principiului (469 b) conducător. la fel cum face medicul totul prin raport la sănătate. cât şi. sunt în vederea activităţii inimii. Fiecare dintre principii este în mijlocul fiinţei. la cele cu sânge. aparte. în ce priveşte modalitatea). este necesar ca fiinţele cu sânge să aibă principiul acesta în inimă. De aceea este necesar ca atât principiul facultăţii senzitive cât şi al celei nutritive să fie în inimă. în ordinea senzaţiilor. la toate. Iar principalul. Pe de altă parte.

noi vedem că focul se poate pierde în două lei uri. de aceea. ceea ce nurnim moarte fiind pierderea acesteia din urmă. ea păstrează focul. dar mai ales partea principală din ele. pe când dacă se răceşte aceasta. şi păstrarea căldurii corporale. întreaga fiinţă se distruge. căci toate părţile prelucrează hrana prin căldura naturală. opunându-se în acelaşi timp.părţile şi întreg corpul vieţuitoarelor posedă din fire o căldură naturală. ea se petrece dacă se strânge laolaltă mai multă căldură datorită nerespiraţiei şi lipsei de răcire. aşa cum e absorbită orice altă substanţă arzătoare. înăbuşirii proprii prin cantitatea prea mare de căldură . 5 în realitate. la cele cu sânge. în schimb. prin repeziciunea lui. Aşa se face că. în timp ce sfarşinduse şi private fiind de viaţă. Prin faptul că elementul contrar curmă digerarea. la toate. el împiedică hrăni-rea. în inimă. dar şi flacăra ca atare a unei făclii pusă în alta mai mare este absorbită. e nevoie să se producă o anumită răcire a căldurii din izvor. se produce încetarea lui. în partea corespunzătoare. Este deci necesar ca inimii să-i revină. răcindu-se celelalte părţi. Este limpede prin urmare că. viaţa persistă lotuşi. pe cea prin elemente contrarii înăbuşire (una fiind prin îmbătrânire în timp. odată eu vieţuirea. în timp ce focul nu încetează să crească. în măsura în care căldura trebuie să se păstreze (iar acest luciu e necesar dacă urmează să fie viaţă). dacă însă cineva îl deschide şi închide succesiv şi des. se dovedesc a fi calde. căci într-astfel focul concentrat într-un loc mistuie repede hrana şi o termină înainte de-a avea loc exhalaţia. dar ascunzând procesul ce se petrece. Cât despre îngroparea sub cenuşă. E necesar desigur ca izvorul acestei călduri să fie în inimă. prin mistuire şi jprin înăbuşire. cealaltă pe cale violentă). iar sufletul este ca şi încins de căldură în aceste părţi. prin aerul înconjurător. la cele eu sânge. datorită faptului că. încetarea sa de la sine o numim mistuire. dată fiind rărimea cenuşii. ajungând să curgă întocmai ca un râu. iar la cele fară sânge. în s|>eţă la cele fără sânge în partea corespunzătoare inimii. câtă vreme ele trăiesc. Se întâmplă chiar că amândouă pierderile să se producă prin acelaşi proces: în adevăr lipsind alimentul de combustiune şi focul neputând să-şi capete hrana. De aceea nu numai că un foc mai mic este mistuit de unul mai abundent. se întâmplă contrariul. izvorul de căldură de aci alamă. Un exemplu în acest sens poate fi găsit în ce se întâmplă cu cărbunii înăbuşiţi: dacă sunt încinşi continuu în aşa-numitul înăbuşitor. când are loc consumarea. căci el nu e împiedicat să exhale. ei rămân aprinşi multă vreme. se sting degrabă. Iar pricina este că materialul care alimentează flacăra e preluat de flacăra cea mare înainte ca prima să ajungă la ea.

unii n-au arătat-o de fel. stau mult în apă. De aceea se şi aşează la rădăcini anumite soiuri de pietre şi apă (470 b). alţii au spus-o. broaştele ţestoase. datorită anotimpului. Faptul că toate vieţuitoarele ce au plămâni respiră. Este deci necesar să ne îndreptam atenţia asupra acestor lucruri. de vreme ce unele sunt acvatice. mişcându-se. când acesta aşadar se umflă singur şi se mişcă. e luat cu sila şi pus să stea prea mult în apă. neamul broaştelor. Animalele însă.inerentă lui. ei declară că toate vieţuitoarele respiră. Căci dacă aerul e nemişcat. el se răceşte. dar acest lucru nu e adevărat. şi mai ales fără experienţe concrete. pătrunzând ca un adaus. de aceea ele pot sta mai mult timp în apă. ca. Dar şi printre acestea. şi se spune că în asemenea răstimpuri arborii se cangrenează şi sunt loviţi de arsură. altele îşi duc traiul în aer. până ce s-a făcut digestia. la fel ca la oameni. Numai că. s-a vorbit în cartea Problemelor . în găuri. îşi dobândesc răceala din aceste medii şi prin ele. în ce fel şi cum. aşa cum am spus. se . cum că se produce ceva contrar cu focul acoperit faţă de cel înăbuşit ţcăci acesta se mistuie pe când^primul se păstrează mult timp). este limpede. oricare ar fi. însă dacă mediul depăşeşte măsura în ce priveşte răceala. prea puţini dintre cercetătorii de până acum ai naturii au spus în ce scop anume le revine ea vieţuitoarelor. el se încălzeşte statornic. Dar despre cauza acestui lucru. unele aşadar din apă. în raport cu vigoarea corpurilor lor. aduce răcorire şi face vieţuitorul să reziste mult în apă. pricinuind îngheţuri puternice. Dacă însă acesta. în schimb. pe când dacă pătrunde hrana. însă plămân spongios au toate cele ce depun ouă. privaţiunea de hrană încălzeşte şi face sete. dacă are loc o mare arşiţă de vară şi umezeala trasă din pământ nu poate produce răcire. Pe deasupra. pentru ca rădăcina plantelor să se răcească. dar nu în chip potrivit. 7(1) într-adevăr. hrana pricinuieşte întâi o răcire. iar acesta nu subzistă fară căldură naturală. atunci planta se răceşte: pe de altă parte. plămânul lor având puţină căldură. în plus. spre a nu părea că învinuim tară temei pe cei de altă dată. în fapt. căldura consumată e distrugătoare. atât cele de baltă cât şi cele de uscat. la plante ajutorul pe care-l primesc ele de la hrană şi de la mediu se dovedeşte îndestulător pentru păstrarea căldurii lor naturale. altele din aer. toate câte n-au plămân cu sânge şi buretos au mai puţină nevoie de respiraţie. căci ele au plămânul cu puţin sânge. revine s-o spună cei ce ştiu mai bine lucrurile. de pildă. 6 De vreme ce orice vieţuitor are suflet. în ce priveşte respiraţia.

Nici nu le e cu putinţă s-o spună. căci nu există nicidecum vid. în schimb. aşa încât li se întâmplă ca în acelaşi timp să primească apa în gură şi să expire. când înăbuşim cu violenţă ţestoase sau broaşte. dar tie expirat nu i se întâmplă nici unuia. ci pântecele le vine imediat lângă gură. susţinând că toate respiră. căci nici unul nu suportă apa în felul cum o fac peştii. ei desfiinţează jumătate din problemă. dar o parte din ea e inspiraţie. fie când sunt azvârliţi pe uscat şi se zbat. se ivesc băşicuţe de aer ce ies brusc. prin acelaşi loc prin care inspiră trebuie să şi expire. e cu putinţă să se arate că îşi trag aerul din gură. vieţuitoarele ce au plămân cu sânge au toate nevoie de mai multă respiraţie. când ele respiră. când dau afară apa. numai că la peşti ea nu are loc. şi să facă pe rând acest lucru. alta expiraţie. despre acestea ei nu fac menţiune de fel şi nu spun în ce fel expiră aceste vieţuitoare. absorbindu-l. Mai întâi. Căci procesul întreg e numit respiraţie. datorită vidului din gură. dată fiind căldura lor sporită. cele ce vieţuiesc în afara apei ar face-o în chip evident aşa. Dar neapărat că un proces îl împiedică pe celălalt. la toate cele ce respiră şi sorb aerul constatăm că se produce o anumită mişcare a organului ce soarbe. e limpede că nici nu respiră vreunul dintre ele. căci atunci şi zic aceia că vieţuitoarele respiră. prin aceea că se pronunţă numai despre ce e comun în ambele faze. când orice vieţuitor ce respiră (471 b) moare înăbuşit. ncavând plămân. astfel că ar trebui să tragă aerul prin stomac. Dar e cu neputinţă să inspire şi să expire deodată. Iar aceasta ar face-o şi celelalte vieţuitoare. Anaxagoras spune că. Sau atunci. nici unul din ele nu respiră. ele expiră pe gură sau prin branhii. aşa încât li se întâmplă să expire şi să inspire deodată. De altminteri. numai că nu se întâmplă aşa. trag aerul din apa ce se află în jurul lor. . Cât despre cele ce n-au plămân. căci ei se dovedesc a nu pune în mişcare nimic din ce e în jurul stomacului. în concluzie. Diogene susţine că. fară a fi dat de fel precizări despre alte vieţuitoare. în schimb. sau din apă pe calea gurii. atunci când dau afară apă prin branhii. Anaxagoras şi Diogene. ci doar branhiile. totuşi se dovedeşte că n-o fac. dacă e necesar ca vieţuitorul ce respiră să expire şi să inspire. 8(2) Democrit din Abdera. căci nu posedă o arteră de respiraţie. fie când sunt în apă. de pildă. explică în ce fel respiră peştii şi scoicile. într-adevăr. ca şi cum ar exista aer în apă5. Pe deasupra. 9(3) în plus.înăbuşeşte. peştii respiră aerul ce se iveşte în gura lor. Numai că lucrurile nu pot sta aşa. atunci când dau afară apa prin (471 a) branhii. vorbesc ca şi cum toate ar respira. opunându-i-se. Apoi. şi alţi câţiva dintre cei ce au vorbit despre respiraţie.

din ce pricină se sting peştii în aer şi par a palpita întocmai ca fiinţele înăbuşite. Acestea. într-adevăr. felul în care ni se spune că s-ar produce respiraţia la ei s-ar putea produce şi la oameni. că sunt neştiutori în ce priveşte părţile dinlăuntrul organismelor şi apoi că nu iau în considerare scopul pentru care natura face toate lucrurile. Căci în văzduh ar fiinţa un mare număr din realităţile acelea pe care el le numeşte spirit şi suflu. însă. Pe deasupra. I explicaţia dată de Diogene e slabă: el spune că sorb prea mult aer. ca oameni. căci în general şi el. împotrivindu-se presiunii exterioare. 10(4) Democrit. în fapt. Pe deasupra. împiedică sufletul din vieţuitoare să iasă. numai că se dovedeşte la multe din ele că trăiesc când sunt tăiate. pătrund totodată acestea şi. la peşti lucrul nu se întâmplă aşa. într-adevăr şi la cele de uscat ar trebui să se întâmple aşa ceva. Apoi. cum se întâmplă la aşa-zisele scolopendre. nici un vieţuitor terestru nu se înăbuşe respirând prea mult. oricum ai încerca-o. necesită în chip de ajutor. Din această pricină vieţuirea şi moartea ar consta din inspiraţie şi expiraţie. ele nemaiputând . dc ce n-am face-o şi noi. în schimb. căci dacă peştii sorb aerul prin gură din apa înconjurătoare. de o parte. anume primele forme ale elementelor sferice. Astfel. încât dacă la unii ar fi cu putinţă. atunci când covârşeşte presiunea a ce e înconjurător şi nu mai există nimic care. când ar fi sub apă. anume că sufletul e împiedicat (472 a ) să fie împins afară. totuşi n-a susţinut de fel că natura a făcut aşa în acest scop. strânse fiind laolaltă de presiunea mediului înconjurător. la rândul său. ei ar fi găsit degrabă cauza. nu se atinge de fel de o asemenea cauză finală. spune el. ei nea vând de fel aer din afară. e evident că şi insectele ar face-o. dacă toate vieţuitoarele respiră. precum şi celelalte vietăţi? Am sorbi aerul din gură întocmai ca peştii.ori altă vietate de soiul lor. Căci analizând în ce scop revine animalelor respiraţia şi cercetând-o cu atenţia îndreptată asupra organelor ca branhiile şi plămânul. vieţuitoare fiind. < um şi prin ce pot ele să respire? Cauza principală pentru care ei se înşeală asupra acestora rezidă în faptul. El declară însă că sufletul şi căldura reprezintă acelaşi lucru. aflat în afară. dacă respiră? N-o fac desigur din lipsă de hrană respiratorie. şi nu numai în două părţi dar chiar în mai multe. Deci prin respiraţie şi prin pătrunderea aerului. pe când în apă sorb cu măsură. se produce moartea la vieţuitoare. dacă sunt pe uscat. respiraţia. dar. să se împotrivească. dar de vreme ce la aceştia nu c aşa. spune că prin respiraţie se întâmplă ceva la cele ce respiră. ar fi şi la alţii. e limpede că nici la primii. întocmai celorlalţi cercetători ai naturii. şi că de aceea s-ar stinge6.

în linii mari. dar încălzindu-se din nou. ci doar a celor ce respiră. Pe de altă parte. •Iacă le revine tuturor. să-l lărgească. datorită presiunii a ceea ce e înconjurător. Dacă însă trebuie să socotim că sunt adevărate cele ce am arătat mai înainte şi faptul că nu toate vieţuitoarele respiră. atunci e de presupus că nu ni s-a dat astfel cauza oricărei morţi. căci spiritul ivit de afară nu stă în ajutor mai departe. De altfel. cele ce spune Democrit şi acesta e felul în care spune lucrurile el. Pe deasupra şi modalitatea cauzei ţine de închipuire. Iar aşa ceva e lămurit pornind de la cele ce se întrec în realitate şi de la faptele a căror experienţă o avem cu loţii. prin faptul că nu e expiraţie se creează tocmai nevoia de a respira. în timpul arşiţei. şi într-adevăr respirăm cu lojii mai des. încălziţi fiind deosebit de mult. 11(5) Comprimarea de care e vorba în Timaios. căci moartea ar fi ieşirea din trup a acestor atomi. după Platon. strân->'. în ce priveşte o < ategorie de animale. este împins prin ţesuturile moi ale vieţuitoarelor. după vorba cunoscută: cui pe cui se scoate. Căci alunei când se îngrămădeşte căldura mult de tot. lotuşi ar fi trebuit ca aceea ce ne vine din afară (472b) să împiedice presiunea. nu a venit să lămurească nicidecum în ce Ici se produce la ele conservarea căldurii. în acelaşi loc de unde a ieşit afară căldura lăuntrică. aerul iese prin acelaşi loc şi împinge din toate părţile înăuntru. dacă e interioară ori exterioară. ne reţinem uneori răsuflarea. a lunci trebuie să se dea precizări şi despre această modalitate. ci dinăuntru se produce începutul respiraţiei şi al mişcării. însă nici pentru ele lucrul nu e spus l>c bună dreptate. alteori nu se dovedeşte că e în joc o cauză din afară ori una dinăuntru. când căldura iese pe gură. pătrunzând în lucru. şi nu la întâmplare. în cazul însă că le revine şi altora dar diferit. Şi totuşi ar fi fost nevoie. când însă mediul înconjurător este rece. aşadar. ci firesc la bătrâneţe. într-adevăr. într-adevăr.ându-ne şi îngheţându-ne corpul. e absurd ca în acelaşi timp ceea ce împresoară să comprime un lucru şi tot el. de vreme ce uneori pare că se întâmplă aşa. Căci dacă faptul respiraţiei le revine doar r e lor terestre. dacă în acelaşi fel sau din vreo altă cauză. Iată însă că se produce contrariul. Acestea sunt. în . datorită faptului că nu există spaţiu vid între cele aşezate unele lângă altele. Numai că astfel el [Democrit] n-a arătat pricina pentru care le vine în chip necesar tuturor vieţuitoarelor timpul să moară. atunci trebuie spusă cauza pentru care li se atri-laiie doar lor. lovit.respira. nu sub presiunea violentă a ceea ce e înconjurător. Prin încălzire se produce o icspiraţie frecventă. în vederea răcirii. trebuie să respirăm mai mult. iar cele ce respiră trebuie să şi inspire. iar nefiresc în chip violent. el nu vorbeşte nici despre cauza de început a respiraţiei. ierul înconjurător.

Când vorbeşte despre respiraţie pe calea nărilor. sau ceva analog. Numai că. Se poate chiar ca printr-o aceeaşi parte vieţuitorul să primească hrana şi să dea afară resturile. pornită din piept. de aceea aproape toate au . aşa încât e necesar ca la început să aibă loc inspiraţia. numai că acestora din urmă. el crede a vorbi despre principalul fel de respiraţie. 12(6) însă nici nu e de presupus că respiraţia se produce în vederea hrănirii. vedem bine că acestea sunt procesele de căpetenie ale vieţuirii şi morţii. Vom spune din nou. căci atunci când nu pot respira. Apoi. şi pentru argumentul de faţă. de vreme ce aceasta e ceva plăsmuit? Noi vedem întradevăr că se iveşte mai degrabă din hrană. ci ei dau lămuriri doar ca şi cum ar fi vorba de un accident oarecare. iar prin alimentarea focului s-ar produce expiraţia. în realitate. Pe deasupra. cei care respiră (473 a) gâfaie. pătrunderea aerului se face printr-o frecventă aspiraţie. 13(7) Empedocles vorbeşte şi ei despre respiraţie. aerul ce iese afară cald7. şi lipsite fiind de respiraţia pe nări. Iar când este cald. însă acest lucru nu-l vedem întâmplându-se în alte cazuri. cele ce am obiectat mai înainte: ar trebui ca şi în cazul altor vieţuitoare să se petreacă aşa ceva. acest lucru animalul ar continua să-l facă statornic. cum oare să spunem că se întâmplă lucrurile. este absurd să credem că ieşirea căldurii prin gură şi apoi pătrunderea ei nu ne rămân ascunse. pe când lipsite de cea prin trahee. ne rămân neştiute. La fel. se întâmplă că expiraţia ar fi anterioară inspiraţiei. în cazul unor vieţuitoare. dovada este: acestea se petrec una după alta. şi pentru faptul că din aer s-ar ivi căldura. Căci se dovedeşte contrariul: cel expirat este cald. ca şi cum focul interior s-ar hrăni cu aerul aspirat. nici nu ne lămureşte dacă toate vieţuitoarele respiră ori nu. şi că vieţuitorul ce respiră şi-ar da un fel de hrană pentru foc8. pe când cel inspirat e rece. vieţuitoarele nu păţesc nimic. iar când vieţuitoarele îşi dau sfârşitul. n-o spun deloc cei ce vorbesc în felul arătat. pe când pătrunderea aerului în piept şi. în ce scop revin acestea vieţuitoarelor (înţeleg inspiraţia şi expiraţia).gură. Firea se serveşte în chip suplimentar de respiraţia pe nări pentru mirosit. nu le e posibil să respire fară cea dintâi. ieşirea celui încălzit. căci toate posedă căldura vieţii. nu ne spune însă în ce scop se produce ea. inspirând şi expirând. ele expiră. Iar la fel este absurd ca inspiraţia să constea din intrarea aerului cald. Căci există şi una prin traheea respiratorie. se iveşte sfârşitul la fiinţele ce răsuflă. pentru cei ce judecă aşa. nărilor. la fel cu cea prin nări. invers. Dar e dimpotrivă. căci prin faptul că nu răceşte organismul îndeajuns. ele pier.

până când fata deschide drumul curentului de aer compact. Tot astfel sângele subţire ce se mişcă în tot corpul. eterul din afară năzuind să intre prin găuri. curge afară. Atunci iarăşi. nici o picătură de apă nu intră. iar deschizătura de la gâtul vasului este astupată de pielea (mâinii) muritoare. dar mai mari decât ale aerului. agitându-se în valuri. întinse la suprafaţă pe tot corpul Iar suprafaţa exterioară a pielei este găurită. La fel ca atunci când o fată se joacă cu o clepsidră de bronz lucitor. pe când dacă merge în sus aerul iese afară şi are loc expiraţia. masa de aer apăsând dinăuntru pe găurile dese (ale fundului clepsidrei). în măsura permisă. cufundând-o în substanţa moale a apei argintii. apa. având deschizături în crăpăturile ei dese. întrucât în chip firesc sângele se mişcă în sus şi în jos. Dar s-a vorbit despre acestea mai lămurit în alte părţi (473 b). El ne mai spune că inspiraţia şi expiraţia se produc pe canalul unor vase în care există sânge. dar care nu sunt pline cu sânge. sărace în sânge.în vas. De asemenea. intră înăuntru apă. la fel ca mai înainte. Numai atunci aerul lăsând un gol. când sângele subţire se retrage cu avânt. Cât timp ea închide cu mâna-i frumoasă deschizătura de la gâtul clepsidrei. în măsură potrivită. ci au pori spre a primi aerul din afară. pori mai mici decât părţile corpului. aerul spumegând se repede ca un val furios. (474 a) până când se scoate mâna. Căci aceasta o împiedică. Iar când sângele vine înapoi. el compară ceea ce se petrece cu clepsidrele şi spune: „în modul acesta inspiră şi expiră toate (vietăţile) Căci toate au tuburi de came. Când. De aceea. pe când pentru aer sunt tăiate ieşiri comode prin aceste deschizături. însă nu pentru toate există un acelaşi organ sensibil. când apa a cuprins interiorul vasului de aramă. aerul iarăşi este expirat. iarăşi . astfel încât sângele stă ascuns în ele.parte de miros. apăsând pe suprafaţa din jurul porţilor sitei răsunătoare. Iar când (sângele) se năpusteşte din nou. se repede în ungherul lui îndată curentul de aer pătrunde. reţine apa (din lăuntrul clepsidrei). retrăgându-se. iar când este purtat în jos pătrunde aerul şi are loc inspiraţia. De aci. aerul intrând (pe sus).

Căci hrana. primele există într-adevăr în vederea celuilalt. e necesar să subziste şi primul suflet. căci prin acest foc firea a încins cu căldură sufletul. E firesc ca prin căldură să aibă loc ridicarea. ca foalele. 14(8) întrucât am spus mai sus că vieţuirea şi însuşirea de a avea suflet sunt solidare cu o căldură specifică. în partea principală a corpului şi în fruntea acestui loc. cel nutritiv (474 h). 1 )in această pricină. prin care se produce alimentarea vieţuitoarelor nu are loc fară suflet ori fară căldură. întrucât nările sunt găurite. nici aceasta fară de focul natural. Cu deosebirea că acolo nu prin acelaşi loc pătrunde şi este alungat aerul. pătrunzând în ea şi ieşind tot pe acolo. A. era cazul să cerceteze cum se potriveşte ceea ce spunea despre cauza procesului. Iar pentru sânge şi pentru vine e necesar să existe un acelaşi principiu. este însăşi substanţa sângelui. atunci el s-a înşelat din plin. pe când la cele ce respiră el pătrunde prin acelaşi loc. urmează că nici mistuirea. (trad. ca foalele din fierării. în care căldura îşi are în chip necesar izvorul corespunzător. principiul vaselor sanguine este inima: nu prin ea dar de ea sunt făcute să atârne toate. cele spuse de alţii cu privire la respiraţie sunt de natură să ridice asemenea şi felurite alte probleme. în concluzie. ci o parte a aerului trece prin canalul ce se află în jurul gâtlejului. Dacă însă Empedocles vorbeşte doar despre respiraţia cu ajutorul nărilor. prin care iau naştere parii le vieţuitoarelor. La cele fară sânge. pe când la cele sanguine partea aceas-l a e reprezentată de inimă. Lucrul acesta ne e lămurit pe bază de disecţii. căci prin foc se săvârşesc toate. iar sângele ţine loc de căldură. După cum am arătat însă. Aşa încât. cele ce respiră în chip evident prin trahee o fac deopotrivă pe gură şi pe nări. Căci lucrul pare să se petreacă dimpotrivă. în măsură egală ca mai înainte. La cele cu sânge.Iai acest loc este cel din mijloc. . căci respiraţia nu e ceva propriu nărilor. prin raport la partea ce primeşte hrana şi cea care dă afară rămăşiţele. vasul pentru capacitatea primitoare de ceva.se expiră aerul. pe când 0 altă parte trece prin gură. unde e capătul cerului gurii. Frenkiari) Acestea le spune el deci despre respiraţie. în Despre suflet). de exemplu. dacă ne vorbeşte despre o asemenea respiraţie. Este aşadar cu neputinţă celorlalte puteri sufleteşti să existe fară cea hrănitoare (iar pricina acestei stări de lucruri am spus-o mai înainte. Ele expiră teşindu-se şi dând suflul afară. locul nu are nume. Vieţuitoarele respiră ridicându-şi câte o parte.

Ele pun în mişcare acest loc. albinele (căci printre ele unele trăiesc chiar şapte ani). într-adevăr. întocmai ca cei care răsuflă din greu. iar altele îşi petrec viaţa pe pământ. când le pun la capăt o membrană subţire. el . cât şi la cele însufleţite. ori peştii cu branhiile. Căci se petrece un proces ca şi cum ai înăbuşi una din fiinţele ce respiră. De aceea aproape toate trăiesc puţin: într-adevăr. aşa cum fac cele ce respiră cu plămânul din afară. 15(9) De vreme ce. au nevoie de o protecţie mică. le e de ajuns o energie restrânsă. Deoarece sunt mai calde. O asemenea pieire violentă are loc în acelaşi fel atât la cele neînsufleţite. la cele întru totul mici. moartea intervine dacă vieţuitorul este. viespile. au nevoie de mai multă răceală. printr-o membrană care e foarte subţire. însă la toate insectele câte au viaţă mai lungă (475 a) (toate insectele fiind fară sânge) există o adâncitură sub diafragmă. cărăbuşii şi greierii. La vieţuitoarele cu sânge şi cu plămân. Iar prin frecarea de membrană se naşte zumzetul. cum am mai spus. căci în cazul când căldura din jur devine excesivă şi ceea ce arde nu mai capătă un aliment de combustiune. în ambele aceste medii. Pe această diafragmă. de pildă. de pildă. ca. pe când la insecte este. atunci focul aprins se consumă nu prin răceală. se produce frecarea de membrană. ca şi alte insecte bâzâitoare. dacă e cazul ca el să se păstreze. datorită plămânului. se constată că unele pot să vieţuiască. aşa cum fac copiii prin trestii găurite. printre vieţuitoare. mici fiind. ea se petrece prin intensitatea căldurii. Tot astfel cântă şi greierii cântători. de aceea focul cel abundent este stins de răceala înconjurătoare şi cei izolat e mai repede stins. mişcarea de care e vorba nu e deajuns pentru răcire. ca. ca şi la cele fară sânge. întrucât plămânul se ridică mult. tăiat sau dacă îngheaţă printr-un exces de răceală. ele se vor dilata astfel. dar care au puţin sânge şi plămân spongios. ci prin ardere completă. ele fac zgomot suflând. o aduc înăbuşirea şi mistuirea. multă vreme fară a respira. căci numai aceasta îl apără de o asemenea distrugere. pe când cei ce nu cântă nu au deschizătură.Totuşi pieirea focului. cum spunem. datorită umflării şi comprimării suflului înnăscut. căci având puţină căldură. pentru ca ele să se răcorească. din această cauză. ţinându-i gura. căci ei sunt mai încălziţi şi au o deschizătură sub diafragmă. Cât despre mistuire. fie că e apă fie că e aer. Şi într-adevăr. răcirea ce provine de la mediul înconjurător. de pildă. dintre acestea. unele sunt acvatice. e suficientă pentru protecţia lor de această pieire. Este aşadar necesar să se producă o slăbire a focului prin răceală. însă la acestea. înăbuşirea se produce din pricina contrariilor.

ele pot să revină la viaţă. la muşte şi albine: în elementul umed ele se ţin la (474 b) suprafaţă multă vreme. toate câte sunt fără sânge trăiesc timp mai îndelungat în aer. cum s-a spus mai sus: consumarea lor prin nerăcire se numeşte asfixie. dar nemişcaţi şi câteodată îngropaţi. Totuşi cele ce au puţină putere se străduiesc să respire mai des. Tot aşa fac şi toate câte îşi duc traiul şi vieţuiesc în apă. aerul le ajunge spre a se răci pentru mult timp. fiindcă li se umple pântecele şi le piere căldura ce e în diafragmă. însă în cele din urmă aceasta nu le mai e deajuns spre a trăi. spunând că unora le vine în ajutor. zăbovind multă vreme în cenuşă. atât cele de mare. Până la urmă nu mai pot şi. 16 (10) Am vorbit aşadar despre animalele fară sânge. Toate cele ce nu au de loc plămân ori au unul fară de sânge. precum şi focile. dacă nu e prea cald ori prea frig. de pildă. iar despre cele ce pier aşa. faţă de cele cu sânge şi care suportă traiul în mare. căci chiar cele pe care le au se numesc astfel prin asemănarea cu . peştii. crocodililor. Aşa se face că. ca. însă toate câte au branhii se răcoresc primind apa. au nevoie de mai puţină răcire. dintre cele ce trăiesc în apă. neamul şerpilor de apă şi al broaştelor. şopârlele şi şerpii. Căci toate acestea şi cele de acelaşi soi nasc pui pe uscat şi dorm fie pe uscat. de pildă. dar cele mai multe dintre ele îl au spongios. cum s-a spus mai sus. iar răcirea lor se face prin inspiraţie şi expiraţie. mişcarea proprie le e deajuns pentru multă vreme spre a se răcori. Prin faptul că au parte de puţină căldură. au plămân cele ce nasc pui vii zămisliţi în ele [viviparele] şi nu numai în afară (căci şi selacienii. spre a trăi. De asemenea. având prea puţină căldură. al broaştelor ţestoase. Toţi peştii sunt fară de picioare. ca păsările. cât şi cele cu solzi. nerespirând. iar el e lămurit şi !a vieţuitoarele mici. aerul înconjurător. printre vieţuitoare. ca. spunem că s-au asfixiat. altora umezeala. ca. aşa cum sc întâmplă cu scoicile de apă si polipii. broaştele ţestoase. cât şi cele de uscat. toate câte au plămân. se spune că se sufocă. de pildă. Au branhii aşazisul neam ai selacienilor şi al altor apode. fie în apă. după cum şi mulţi dintre peşti pot trăi pe pământ. Când ele pier.având puţin sânge şi prea puţină umezeală. primesc aer. ţinând în sus gura pentru (476 a) respiraţie. Pe de altă parte. iar printre cele ce nasc din ouă [oviparele]. de pildă. Acestea au plămânul cu sânge. într-adevăr. ca. cele cu sânge însă şi cu inimă. De aceea se şi folosesc de o respiraţie rărită. de pildă. Faptul că. nasc pui vii. ele se înăbuşă. au atât cele înaripate. dar nu în sânul lor)9. insectele nu au parte de respiraţie lam arătat mai sus.

fie reci. Pricina o dă faptul că plămânul este în scopul răcirii în aer (până şi numele de plămân pare a fi luat din pricină că ei sunt primitori de aer). Pentru faptul că hrănirea nu aduce vreun impediment fiinţelor ce respiră. celelalte deschid gâtlejul şi primesc aerul pentru răcorire. cu dinţii lor ascuţiţi şi aproape la toate buni de sfâşiere. 17 (11) De vreme ce spre a fiinţa fiecare vieţuitor are nevoie de hrană iar spre a se păstra are nevoie de răcire. însă la păsări (476 b) şi. pe când pentru răcire la cele ce au nevoie de răcorire . De aceea. dând afară apa prin ele. Căci aceasta se află înaintea esofagului. ci ele obţin acelaşi lucru prin comprimare.unele vieţuitoare au branhii. când respiră ele nu-şi însuşesc simultan şi hrana.natura face branhii. cât şi pentru comunicare. şi la fel cum. De aceea ele şi azvârlă repede apa şi îşi iau hrana. La tetrapode şi la cele cu sânge. ci doar prin intrarea ei în stomac. întrucât constatăm că natura nu face nimic în zadar . iar o singură răcire este deajuns oricăror vieţuitoare. îşi iau apoi hrana prin gură. numai o specie dintre cele cunoscute are branhii. cele ce au branhii. dacă ar face-o. Când hrana merge mai departe. Nu s-a văzut încă nici un vieţuitor care să aibă totodată plămân şi branhie. cât şi cazul celor ce primesc apă: într-adevăr. luând hrana unele comprimă gâtlejul. explicaţia e asemănătoare atât în cazul celor care respiră. s-ar întâmpla să se înăbuşe.căci dacă ar fi două organe unul din ele s-ar dovedi de prisos .epiglota. în schimb. Felul cum natura specifică a organelor menţionate face răcirea. fie umede. la cele ce nu au plămân şi nici nu respiră. îl vom spune mai târziu. gura serveşte la prelucrarea hranei. printre tetrapode. aşa că n-ar putea întâmpina vreun neajuns de la pătrunderea bruscă a apei. în schimb. la cele cu plămân. natura se foloseşte pentru aceste două funcţii de un acelaşi organ. într-adevăr. căci ele nu pot să-şi macereze hrana. anume cordyrul [tritonul]. artera respiratorie posedă un fel de capac . se serveşte de aşa-numita guşă atât pentru prelucrarea hranei. altele plămân. aşa cum la unele se serveşte de limbă atât pentru gustat.aripioarele lor. prin care hrana se scurge în aşa-numitul stomac. unele o ridică. prin pătrunderea hranei. Cât despre cele ce au picioare. 18 (12) . dar pe ambele nu le posedă nici un vieţuitor. cât şi pentru expiraţie şi inspiraţie. pe când branhiile sunt pentru răcirea în apă. în plămân. prin artera respiratorie [trahee]. Căci ele n-au trahee. Un singur organ este trebuincios pentru un singur rost. pe când celelalte îl astupă cu epiglota. la ovipare nu figurează aşa ceva.

De aceea ele şi dorm cu gura ridicată la suprafaţă. Aşa se face că vieţuitoarele de acest soi se ridică la suprafaţa mării spre a respira. de vreme ce au plămân. s-a arătat că ea se petrece atât în scop de răcire. de pildă. nemairespirând. dar în aşa fel încât apa să nu pătrundă în ele. primind apa întocmai cum fee peştii prin branhii. însă pentru ce anume unele au organul acesta şi motivul pentru care cele ce-l posedă au nevoie de respiraţie. Dar am vorbit despre acestea mai amănunţit în cărţile din Istoria animalelor. iar vieţuitorul care a beneficiat de sângele cel mai curat şi îmbelşugat. vreau să spun. de pildă. ele o dau afară prin tub. ci îşi are aşezarea în faţa creierului şi dă afară apa10. omul. de pildă. aşa-numiţii crabi sau stridiile. racii şi crabii. având un plămân.S-ar putea pune întrebarea. căci el e singurul care are partea sa superioară înspre partea superioară a universului. cât şi din nevoia ca vieţuitoarele ce prin firea lor sunt acvatice să-şi dobândească hrana din apă. ca. căci în acelaşi timp ele au parte şi de un principiu sufletesc mai înalt. neapărat că ele dau afară apa când au înghiţit-o. primesc apa în ele. Acest proces se produce la ele când respiră. Faptul că toate animalele ce au plămân respiră. totodată. a fost arătat mai sus. căci primesc apa spre a se hrăni. întrucât e necesar ca ele să-şi facă hrănirea în apă. dau afară apa prin partea deasă. Dar. ca. Căci acestea sunt apode şi. pe când sepiile şi polipii o fac prin pântecele de deasupra aşa-numitului cap. ca şi scoicile moi. Pe deasupra. Prin urmare crustaceele cu părţi moi. dacă sunt prinşi în plase. primesc în acelaşi timp apa mării. Astfel. delfinii. se explică prin faptul că vieţuitoarele mai dezvoltate au parte neapărat de mai multă căldură. iar de aceea au tub toate. iar delfinii chiar sforăie. Cauza acestui fapt o dă ceea ce am spus acum: ele nu primesc apa în scop de răcire. Nici unul dintre aceştia nu are nevoie de răcire. dar au şi acelea ce la trebuie. O dovadă o dă şi aşezarea tubului: el nu ajunge la organe sanguine. ei se înăbuşă repede. 19 (13) După aceasta trebuie să vorbim despre răcorire. vieţuitoarele acestea fiind de o natură superioară faţă de cea a plantelor. cu privire la cele acvatice. creştetul său fiind astfel . balenele şi toate câte au aşa-numitul tub de ingurgitare. fiecare fiind prea puţin cald şi sanguin. cu privire la înghiţirea apei. este cel mai drept ca statură. ce se întâmplă cu cetaceele. anume în ce fel se produce ea la cele ce respiră şi la cele cu branhii. La fel se explică faptul că moluştele. aşa încât le e deajuns să fie răciţi de (477a) apa înconjurătoare. Aşa se şi face că acelea ce au plămânul deosebit de sanguin şi cald se disting mai ales prin mărimea lor. anume prin foiţele de acolo. într-adevăr.

după cum nu sunt nici deprinderile şi predispoziţiile lor. se poate spune că nu e prea lesne de înţeles cum se întâmplă că fiecare dintre ele. cum ar f i neamul acvaticelor. care vieţuitoare anume trebuie numite calde şi care reci. în măsura în care sunt lipsite de răceală şi umiditate. altele mai mult de foc. căci pe unele le-a alcătuit din mai mult pământ. căci s-ar distruge degrabă prin contrariul lui. astfel încât. celelalte au prea puţin sânge. când a declarat (477 b) că vieţuitoarele acvatice conţin cea mai multă căldură. ne spune că ea are loc într-un mediu uscat. De altfel. Nu e aceeaşi materia din care e alcătuită fiecare dintre vieţuitoare. ea dă în parte explicaţia căutată. fiindcă evită excesul de căldură din natură. ca şi celelalte organe. Cauza necesară şi care pune toate în mişcare trebuie socotită a fi cea care a dus atât la alcătuirea unor astfel de vieţuitoare. Dintre zburătoare şi terestre. îşi schimbă locul cu unul în elementul umed. nici dacă l-ar alcătui din gheaţă. Căci dintre stările vieţuitoarelor. cât şi la alcătuirea multora ce nu sunt astfel. iar cu privire la cauza pe care o pune în joc Empedocles. dar natura lor se păstrează cu precădere în mediile familiare. un fel de materie pentru toate corpurile îl reprezintă umedul şi uscatul.aşezat. Dacă. Iar fiecare din ele îşi are rânduirea în locurile potrivite lor. în principiu. 20 (14) Empedocles nu a lămurit prea bine cum stau lucrurile. unele sunt cu totul fară sânge. ele posedând mai mult foc. mediile de viaţă ca şi climele adverse păstrează pe cele ce au caractere excesive deosebite. dacă natura ar alcătui un lucru din ceară. pe altele din mai multă apă. căci apa distruge pe cele alcătuite din căldură şi uscăciune. deşi s-au născut într-un mediu uscat. Deopotrivă. De pildă. tară însă a spune adevărul. se păstrează în ambianţa aceea prin contra-rietatea lor. am cercetat-o ca atare. nu l-ar păstra aşezându-l la căldură. de care însă ele fug spre a merge într-unui umed. unele ţin mai mult de aer. nici dacă l-ar alcătui din sare ori salpetru nu l-ar aşeza în apă. este o componentă a naturii lor. descri-indu-ne alcătuirea lor dintrunceput. iar dacă sunt reci vor fi în ambianţă rece. căldura topind ceea ce e alcătuit din contrariul ei. El totuşi. pe când cele . Totuşi ele nu se dovedesc a fi mai calde decât vieţuitoarele terestre: într-adevăr. în chip firesc cele alcătuite din elementul umed şi răceală sunt în mediul umed. prin urmare. cum ar f i neamul plantelor. Trebuie să conchidem că şi pentru om ca şi pentru celelalte animale organul acesta. în acest scop le şi posedă. cele mai multe dintre ele chiar sunt lipsite de picioare. căci elementul umed e mai puţin cald decât aerul.

21 (15) însă pentru ce anume cele ce îl posedă primesc aerul şi respiră. Pe acestea două [respiraţie şi răcire] aerul poate lesne să le aducă la împlinire. caracterele excesive prin căldură se menţin mai bine dacă sunt în frig. iar cele excesive prin frig în căldură. spre a face să fie mai mică forţa căldurii psihice. fireşte. datorită abundenţei de sânge şi căldură. aşadar. dat fiind faptul că natura lor e acvatică. după disecţiunile făcute şi potrivit cu ce am scris în Istoria animalelor11. pe calea branhiilor. Aşadar. că nu prin căldura naturală sunt acvatice unele animale. printre cele ce se numesc măruntaie. toate câte au plămân cu sânge au nevoie de o grabnică răcorire. ne pot fi deajuns acestea. Totuşi. prin faptul că arborii sunt superuscaţi.. aşadar. Dar mai ales acest organ.alcătuite din uscăciune vor fi în mediu uscat. este limpede de aci: căci tocmai ceea ce e mai cald are nevoie de un plus de răcire. căci ar ajunge în apă nu datorită răcelii acesteia. ci a umezelii. apa. Totuşi. strecurându-se peste tot şi repede. cel din inimă. cele uscate în pământ. Cele ce au inimă însă nu au plămân. Pe de altă parte. este cu sânge. iar după descrierile . cele umede în mediul umed. are nevoie natura vieţuitoarelor din pricina încălzirii izvorului sufletesc din inimă. dar şi să pătrundă peste tot. ar fi conform cu teoria în chestiune să crească în apă. ci în pământ. Pentru faptul. ele trebuie să caute această măsură în locurile specifice (ale fiecărei materii) şi potrivit cu schimbările climatului în general. Felul cum este aşezarea inimii faţă de branhii trebuie cercetat pe bază de (478 b) disecţie12. în primul rând toate câte au plămân cu sânge. însă natura materiei lor e de felul mediilor unde se află. 22 (16) Acum să cântărim în ce fel îşi face inima legătura cu plămânul. cum sunt peştii. De aceea nici nu cresc arborii în apă. ca şi pentru cauza ce face ca unele să aibă plămân. cele calde în aer (478 a). prin uşurătatea sa de la natură el aduce răcorire. cum spune Empedocles. ci şi plămân. Iar pentru ce anume respiră mai ales cele ce au plămânul sanguin. iar altele terestre. cum spune el (Empedocles) despre lucrurile supraîncălzite. spre a putea fi văzut. căci mediul nivelează la măsura obişnuită excesul unui caracter. Iar ele fac aceasta prin respiraţie. îşi fac răcirea prin apă. dar e imposibil ca şi materia să fie astfel. şi în acelaşi timp aerul se scurge uşor înspre izvorul de căldură. dimpotrivă. explicaţia o dă faptul că plămânul e spongios şi străbătut de vase subţiri. De răcorire în general. altele nu. Căci e posibil ca însuşirile organismului să fie opuse locurilor. adică toate animalele câte posedă nu numai inimă.

cu necesitate survine moartea. spre a fi amănunţit. câte n-au prins rădăcină. Pe de altă parte. cum fac. el primind şi dând afară aerul. iar alte tuburi se întind până la capătul fiecărei branhii prin care se face răcirea înspre inimă. . este comun tuturor vieţuitoarelor să aibă parte de naştere şi moarte. de pildă. la toate pieirea vine din pricina lipsei de căldură. sângele fiind cald. la animale e vorba de îmbătrânire. Dar. căci alcătuirea lor nu e bine întocmită. spre a vorbi chiar de pe acum în linii mari. Ultimele au uneori virtual mai multe principii de viaţă. ea păstrând totuşi ceva comun. acolo îşi are inima vârful ei. şi. altul cel natural. toate câte nu sunt prea însufleţite trăiesc mult timp. lucrul stă după cum urmează13. dar felul cum le încearcă e deosebit. Un tip de moarte este cel violent. nu însă şi în act. în timp că apa circulă statornic prin branhii. pieptul se mişcă des în sus şi jos. unde branhiile se unesc toate unele cu altele. ci asemănătoare celei a insectelor. iar la cele (479 a) fără sânge organul analog. Acest izvor. dar la cele împlinite acolo unde se află izvorul de existenţă. Apoi. tubul acesta este mare. la vieţuitoarele ce respiră. De aceea unele dintre insecte trăiesc chiar atunci când sunt tăiate. când vieţuitoarele ce respiră nu pot să-şi mai mişte plămânul sau cele acvatice branhiile. iar dintre cele sanguine. Iar moartea şi distrugerea au loc deopotrivă la toate câte nu sunt neîmplinite. natural când izvorăşte chiar dinăuntrul fiinţei. la vieţuitoarele cu sânge inima. de pildă. Un tub neurovascular se întinde de la vârful inimii până la partea de mijloc. De vreme ce însă nu se înclină capul la fel când e vorba de vieţuitoare terestre şi de peşti. el împiedică răcirea. căci fiecare se încălzeşte de grabă: trecerea sângelui le încălzeşte pe toate. la plante fiind partea de mijloc faţă de vlăstar şi rădăcină. ţestoasele şi cele ce înaintează pe picioare cu ţeasta pe ele. Căci acolo unde îşi înclină ele capul. dar ea este aceeaşi. la fel cum fac branhiile la peşti. acestea li se întâmplă şi celor neîmplinite. Iar cele ce respiră se înăbuşă în aerul rar şi care nu se prefiră. 23 (17) Aşadar. din pricina vreunei boli ori a bătrâneţii. La plante se petrece vestejirea. dar în câte un fel deosebit. nefiind vorba de o stare dobândită. Aşadar. Alcătuirea organelor ţine de un asemenea principiu al vieţii. Prin urmare. inima îşi are vârful înspre gură.naturaliştilor. S-ar zice că inima nu are o aceeaşi aşezare la vieţuitoarele terestre şi la peşti. aşa cum s-a spus mai înainte. fiind de o parte şi de alta a inimii. violent fiind atunci când se iscă din afară. căci nu e lipsită de diferenţe pieirea lor. este cel prin care intră în contact partea superioară cu cea inferioară. ouăle. ca şi seminţele plantelor. chiar dacă li s-a scos inima. „Neîmplinite" numesc.

printr-a căror ridicare şi coborâre unele expiră şi . toate câte fac plămânul să se scorojească. fie din căldura prea mare vreunei boli. ea reprezintă înăbuşirea acelui organ. Sfârşitul şi pieirea violentă au loc prin stingerea şi înăbuşirea căldurii [ea ar putea înceta (479 b). atunci când se scorojesc plămânii la unele. Iar la urmă. o flacără mică şi imperceptibilă. ca ele să se înăbuşă în apă. nici să se ridice şi să se comprime. fie dintr-a pierderilor. viaţa şi moartea. la vieţuitoarele ce respiră. dar şi de ce suferă acelaşi lucru peştii în aer. vieţuitoarele sfârşesc. Prin urmare. flintele îşi dau suflarea şi pier. ce se stinge la o neînsemnată mişcare. focul se curmă degrabă. focul se consumă în întregime. atunci când nu se răcoreşte căldura ce se degajă de la el. . la unele. din ambele aceste cauze]. desprinderea sufletului petrecându-se pe de-a întregul fară simţire. De aceea şi este lipsită de dureri moartea la bătrâneţe. la primele uscându-se plămânul şi devenind toate ca pământul -organele-acestea nu se mai pot mişca. ca în cazul frigurilor. într-un vieţuitor. e întocmai cum ar fi. într-adevăr. fiecare din ei fiind lipsiţi de ele dacă-şi schimbă mediul. prin neputinţa de a-l răci din cauza îmbătrânirii. iar viaţa este persistenta ei. miezul vieţii fiind chiar mijlocul acestor procese. chiar supuse la mici încercări. aşadar. când se produce o intensificare. când el nu se mai poate mişca. a plămânului la altele. Nevoia de răcire este cauza mişcării branhiilor. la cele care îl au. într-adevăr. Tinereţea înseamnă dezvoltarea primului organ ce serveşte la răcire. reprezintă prima împărtăşire cu căldura sufletului nutritiv.la acestea branhiile uscându-se cu trecerea timpului. în cele din urmă. căci fară a fi supuse la nici o încercare violentă. la animale de moarte. întrucât plămânul nu se mai poate umfla şi contracta mult.însă izvorul de viaţă se curmă. pe când bătrâneţea este slăbirea lui. la aceştia răcorirea are loc prin apă. pe când sleirea naturală a acesteia se produce şi se desăvârşeşte cu trecerea timpului. toate fac răsuflarea să se îndesească. aceasta se mistuie singură. fie din pricina excrescenţelor. oricât de mic ar fi efortul la care e supus organul. 25(19) Din cele expuse se lămureşte nu numai din ce pricină se întâmplă.căci prin faptul că focul e redus. 24 (18) Naşterea. Iar printre boli. La plante e vorba de vestejire. ca şi cauzele pentru care vieţuitoarele au parte de ele. Căci aşa cum am mai spus în câteva rânduri. branhiile la altele. Cât despre moartea la bătrâneţe. pe când la celelalte prin aer. De aceea ele se curmă repede. Iată aşadar ce sunt naşterea. la bătrâneţe. cea mai mare parte din el fiind sleit de-a lungul vieţii.

căldura are şi ea nevoie de aliment. încât se întâmplă că vieţuitoarele se sting şi mor. printr-o asemenea concentrare uneori. căci întruna vine la inimă lichidul din care provine sângele. Pe de altă parte. reprezintă comprimarea căldurii din inimă. pulsul şi respiraţia. prin faptul că ţin toate de inimă. dacă nu are loc exhalaţie (480 a). e cea care produce pulsul. într-adevăr. este putrezirea. Tresărirea. pe care aceasta se dovedeşte a-l avea statornic. Tocmai de aceea bate ea mai puternic la cei tineri decât la cei bătrâni: exhalaţia se produce în mai mare măsură la cei tineri. însă neapărat că. 26 (20) Trei lucruri se petrec în ce priveşte inima. iar căldura. o mişcare ce se petrece cu durere. Procesul acestaesţe asemănător cu fierberea. cum se întâmplă în cazul bolii numită palpitaţie şi altor boli. atunci când lichidul devine tot mai dens. Şi toate vasele sanguine pulsează simultan.inspiră iar altele primesc apa şi o dau afară. atunci când bate inima. pulsul inimii este trecerea în abur a elementului umed încălzit. Sfârşitul unui asemenea proces de umflare. bătaia este replica dată compresiunii aduse de răceală. astfel. la inimă. tumefierea ajungând să salte ultimul înveliş al inimii. prin răcorirea provocată de ieşirea surplusului sau de o constricţie. în schimb. aşa încât şi acelea o fac continuu şi totodată simultan. Căci şi la cei ce se înspăimântă se răcesc părţile de sus. inima se arată că are sânge. ele părând să fie de aceeaşi natură. iar la fierbere. sporind. în rezumat. întrucât sângelui nu-i e firească prefacerea. 27 (21) Respiraţia se produce când sporeşte căldura în sânul căreia se exercită principiul nutritiv. tumefierea prin căldură a lichidului ce vine statornic. încetarea o aduce spargerea vasului închis. Iar acest lucru are loc în chip continuu. Trebuie deci presupus că alcătuirea organului este asemănătoare foaie lor din fierării. nici plămânul nici inima nu sunt departe de a avea o asemenea formă. Umflarea însă are loc până la punctul unde apare puroiul. ca în cazuri de spaimă. fără a fi: tresărirea. Iar organul este dublu: . retrăgându-se şi strângându-se laolaltă. în ceasul naşterii: când încă nu sunt formate vasele. de spaimă sau sub o stare bolnăvicioasă. care într-adevăr este fabricat mai întâi în inimă. produce tresărirea. căci umflarea are loc prin sporirea masei. Ca toate celelalte. pulsul inimii. Rămâne acum să vorbim despre alcătuirea organului central. este asemănător dilatării. căci ea este şi pentru celelalte organe o cauză de hrănire. ea face să se ridice organul respectiv. care se produce prin prefacerea în abur a lichidului. datorită căldurii. ba chiar mai mult decât altele. Aceasta însă se mişcă neîncetat. Iar lucrul e limpede la început. datorită hranei.

am vorbit aproape pe de-a-ntregul. cu privire la viaţa şi moarte ca şi la cele înrudite. care a consacrat acestui . odată cu contractarea iese din nou aerul intrat. aşa încât plămânul se dovedeşte a fi plin de sânge. prin mărirea organului. în acelaşi fel se produce şi la peşti mişcarea branhiilor. şi la peşti. atâta vreme cât trăieşte vieţuitorul. dar când iese este cald. şi ridicându-se în chip necesar. De aceea viaţa rezidă tocmai în inspiraţie şi expiraţie. iar cei mai aleşi dintre cercetătorii naturii sfârşesc la rândul lor. până la un punct. Când apa coboară spre inimă prin pori şi aduce răcirea. la ei procesul având loc odată cu primirea apei. Este ceea ce se dovedesc a face fiinţele ce respiră: îşi înalţă pieptul. branhiile se contractă şi dau afară apa. care. nu-i revine numai medicului ci şi cercetătorului naturii să indice. pe lângă care se întind de fiecare dată vase sanguine. căci [sângele] cade în multe vase. neapărat că pătrunde aerul de afară. întocmai cum. în ce priveşte sănătatea şi boala. deoarece principiul vital ce sălăşluieşte în acea parte sporeşte şi el. însă în ce măsură ei se deosebesc şi iau în consideraţie lucruri diferite. şi el mişcă acest organ în chip continuu. El se umflă aşadar când sporeşte. aflate în plămân ca nişte tubuşoare. Aşadar. întrucâtva. a celor două preocupări o arată situaţia de fapt: medicii mai rafinaţi şi mai plini de zel spun câte ceva despre natură şi recunosc că-şi dobândesc de acolo principiile lor. printre ei se numără şi Simone Simoni. nu e cazul s-o spunem acum. prin a ajunge la principiile medicale14.facultatea nutritivă trebuie să fie cu-adevărat în centrul funcţiei aceleia naturale. se ridică totodată şi branhiile. aducând răcorirea (480 b). după atingerea cu căldura din organul respectiv. ieşirea expiraţie. cauzele. rolul hotărâtor îl are faptul de a respira. se dilată şi partea respectivă. când pătrundea era rece. până la un punct. Ridicându-se prin părţile respective căldura ce e în sânge. Ridicându-se. pentru a trăi sau a nu trăi. NOTE CAPITOLUL 1 1 în unele manuscrise acest tratat este intitulat Despre organele de simţ şi despre cele sensibile. ca în cazul foalelor. Numai că.XJmi comentatori au preferat acest titlu. caré e rece şi. curmă excesul de căldură. iar prin micşorarea lui e necesar ca ea să se contracte. întrucât învecinarea. neîncetat dilatându-se căldura din inimă. Procesul nu încetează să se producă în chip continuu. dilată şi părţile din jurul său. îngăduind apei să treacă. Astfel că. Pătrunderea aerului se numeşte inspiraţie. aceasta primeşte şi ea neîncetat apa răcoritoare. mai ales la vieţuitoarele ce au un plămân cu sânge.

. (de divinatione per somnium\ ITept u. (de somno et vigilia). Mugnier. de respiratione). Ilepi rr\q KOCG i>7Uvov |KXDTIKTJ<. 2 Raporturile cronologice dintre De Anima şi tratatele care alcătuiesc culegerea Parva naturalia sunt studiate de Drossaart Lulofs. op. R. pare să promită un tratat special sub acest titlu. 8 Cf. I. Cf. 1. în prefaţa sa la ediţia lucrărilor De insomniis et de divinatione per somnum. Aristote.tratat un studiu special şi foarte apreciat (Geneva. Aşadar la rigoare. (de juventute et senectute. KCU paxopi6TT|TO<. ITept 8vu7Uvwov (de insomniis). cit. Ar. XXI. 1947. Ed.. Petits traites. 4.. Leon Robin. ITepi u. atribuie viaţă plantelor.aKpopi6Tnro<. mpi avot7cvoîf<. Kal aia0TţxSv (de sensu et sensibilibus). aparţine primei generaţii de aristotelicieni (cf. Dar în tratatele de faţă el nu se va ocupa decât de animale. 1944. Alexandru din Aphrodisia însă nu-l menţionează. 18).. după FEepC aiaGncreax.F. de acolo începe medicul). Leyda. în tratatul Despre lungimea şi scurtimea vieţii.vq|iT|<. Aristote.. Paris.. adică. Probabil că de la această opinie a filosofului s-a format mai târziu o maximă: „Ubi desinit physicus. Paris. Ar fi întocmit un tratat Despre hrană. 9. Introduction. întocmai ca şi animalelor. 7cepi C. 2). pierdut însă. în tratatul Despre lungimea şi scurtimea vieţii I. Despre suflet. m*1 ivapvfjascoţ (de memoria et reminiscentiă). nouă tratate. Ilepi tWoo icai eypnjopaecoc. 4 Literal: despre primele (rcepi TTDV rcpcoTfâv).. p 7 3 Ar. III. atribuit. Celălalt titlu are de partea sa autoritatea lui Alexandru din Aphrodisia. Ar. 1566 in-folio). pentru că şi ele au funcţia nutritivă (De Anima. 9. p. (de longitudine et brevitate vitae) şi. de vita et morte. în ordinea sistematică concepută de Aristotel.U. 465 a. 9 Este vorba de medicii aşa-numiţi „dogmatici" care obişnuiau să facă multe consideraţii filosofice în jurul artei lor şi poate în special de Hippocrate. exprimă aceleaşi idei aproape cu aceleaşi cuvinte. Despre respiraţie. KCti yiipox.. 6 Această enumerare anunţă tratatele care vor urma. ibi incipit medicus" (Unde încetează naturalistul. Mugnier. 1957. parc să promită un tratat special despre sănătate şi boală.(ar\q KCU Gavaxou. angajându-se să se ocupe de acest subiect „numai atât cât o cere filosofia naturii". 5 Cf. Un tratat Ilepi TCveujiaToq (Despre suflul vital). I. trei (şi mai mici) tratate grupate (aproape făcute ca unul) sub titlul comun ITspi ve6xr|TO<. P. în fine.

reduce gustul la un fel de pipăit (De Anima. Despre suflet. 2. 5 şi 11.1. intelectul însă distinge apoi semnificaţiile lor. Despre suflet. care sunt modificări ale simţirii. II. subliniază aici importanţa văzului şi auzului. II. Nic. în Despre suflet. II. 10. teoria vederii din Despre suflet. e poate formulată pentru prima dată aci. 4. 1 şi 2. 25 Cf. 2. n. 13. în fine somnul şi moartea care reprezintă privaţii sau slăbiri ale simţirii. care s-au înmulţit mai târziu în Evul Mediu şi care au devenit caracteristice pentru o anumită faţă a acestei epoci (obs. 12. II. 7. III. 10 . văzul este considerat chiar simţul prin excelenţă (III.4. 18 Cf. 1 Adică prin experienţă. tinereţea şi bătrâneţea. II. III. în primul caz individul beneficiază de realizările societăţii în care trăieşte şi care l-a precedat. 5. 4. 3. II. De asemenea trebuie amintit elogiul pe care i-l face la începutul Metafizicii.). 12. care apare în De interp. I. I. 17 Cf. 3.1. Ar. în schimb a admis o parte nutritivă. 24 Pentru că omul învaţă mai mult de la oameni. 21 Auzul nu percepe decât sunetele. 22 Cf. Ea aminteşte de un anumit gen de definiţii sau explicaţii. ibid. 1. E probabil că citatul din Despre suflet. 6. Totuşi. 7. III. se referă la acest paragraf.. care se manifestă pe temeiul simţirii. III. sau mai jos în tratatul de faţă). Aici Alexandru din Aphrodisia adoptă o altă variantă. III. 14 Cf. 12. 15 Aceeaşi teorie se regăseşte în Despre suflet. care ar fi simţurile superioare. 3. ultima frază din Despre suflet. în orice caz. 7. 13. 12. Leonicus Tomaeus şi Simone Simoni) au respins această lecţiune din manuscrise. 1. " II. decât de la natură. 13. şi recunoaşte superioritatea văzului. 20 Alexandru suprima pe acest „şi". II. 2 şi 7. 14). el nu a admis o parte specială a sufletului înzestrată cu funcţia gustului. 5. 3 unde se întâlneşte aceeaşi idee. el e redus numai la mijloacele sale personale. III. Despre suflet. Despre suflet. 2. comentatori posteriori (Thoma din Aquino. III. 1 şi folosul văzului. II. care are funcţia gustativă". III. 19 Cf. respiraţia şi expiraţia. 3.. în celălalt caz. 6. pasiunea. 23 O exprimare întru totul asemănătoare se întâlneşte în De interp. 16 Alteori Ar. Se ştie cât e de justă observaţia lui Aristotel.. care apasă şi păstrează simţirea.De ex. 2. 6-l1. nearticulate sau articulate. care spune că „gustul este o afecţiune a acelei părţi a sufletului.

Aristoteles. la inimă etc).ce qui est deux devient un" (. mai departe (460. II. Heidelberg. 2. care încearcă să lămurească fenomenul printr-un fel de dedublare înşelătoare. Aceasta este traducerea cea mai literală. După Alexandru.. nu face deosebire lexicală între corpurile netede şi cele fosforescente. aici ar fi vorba de pitagoricieni care admiteau un al cincilea element. in baza ei ar trebui să înţelegem că e vorba de localizarea internă a simţurilor (la creier. Timaios.netede.". Dar această presupunere pare puţin probabilă căci Platon afirmă clar că „nici un element nu a fost dispus pentru a primi cutare sau cutare miros". 27 Cf. 5 şi urm.Unii interpreţi traduc aici astfel: „Pentru a şti (exact) care este corpul ce acţionează (intervine) în fiecare din organele de simţ.. Cf. care ar servi la transmiterea mirosurilor. Alţii traduc: „Pentru a şti în ce organe de simţ ale corpului sunt plasate fiecare din ele. 20-22). fenomene discutate de Ar.. Pe aceeaşi linie a mers şi Platon în Ti mai os.ceea ce este două devine unul). mai puţin subtil ca aerul şi mai uşor ca apa. în ediţia Belles-Lettres. 1966. p. 1 şi Diiring. La Ar. începând cu Alcmaion. traduce: „. dar nu se leagă prea bine cu contextul ideatic. 4. însă aceste elemente iau tot mai mult caracterul unor medii de propagare. Noi am adoptat o traducere intermediară care e mai cuprinzătoare (include atât localizarea periferică. filosofii ionieni raportaseră organele de simţ şi simţurile înseşi la cele patru elemente. sau cu impresia pe care o avem atunci când pipăim o bilă ţinând două degete încălecate.".. III. 30 R." Această traducere este poate „mai clară şi mai în acord cu discuţia care urmează" (Mugnier).. Aristoteles. Mugnier. 26 . dar este destul de arbitrară în raport cu realitatea gramaticală. discuţia teoriilor care raportează sufletul la elementele de bază ale corpurilor. Ar. I.. 5. Despre suflet. 569. Ultimul dintre ele este chiar cunoscut în literatura psihologică drept „experimentul lui Ar. ci le cuprinde pe amândouă sub termenul Xeia . Despre suflet. Cf. cât şi cea internă) şi nu forţează prea mult textul.. 563. Cf. lucioase. 29 Aceeaşi observaţie în De anima.. Diiring.. 6 şi 20 şi I. S-ar putea face aici o apropiere cu fenomenul dedublării imaginii atunci când ochiul este presat. el crede de asemenea că ar fi şi o aluzie la teoriile din Timaios. 7. ceea ce este inexact şi gramatical şi raportat la logica explicaţiei pe care o încearcă aici Ar. p.

cuprindea vreo 5000 versuri. Düring.. diafanul. 39 Ar. aducându-i unele corective. 1 şi urm. 34 Urmează câteva rânduri din poemul lui Empedocles Despre natură. lumina este actul diafanului nedeterminat. iar culorile sunt diafan determinat rezidând în corpuri. care înseamnă „apariţia imaginii pe o suprafaţă prin oglindire sau reflexie". Totuşi se poate spune. Prin el însuşi. şi Alexandru. după afirmaţia lui Diogene Laertius. Despre suflet. atomiştii şi Empedocles susţineau (cu motivări diferite) că de la corpuri vin la ochi emanaţii. Cu alte cuvinte.). într-un anumit sens. iar Ar. Cf. susţinând că raza de lumină care iese din ochi întâlneşte emanaţia ce vine de la obiecte. Părerile lui Platon. „Vizibilul este culoarea. sunt aici reproduse destul de fidel. Cf. Leonicus Tomaeus a apărat opiniile lui Platon contra criticilor aduse de Ar. care ar neutraliza caldul şi uscatul din lumină. II. de mai sus. 8. II. 563. vehicul al culorii. Termenul grec folosit este avcocXtcru. pe când Ar. 35 Platón pare să facă aluzie la această idee în Timaios. de pildă. care. l-a folosit uneori în acest sens vorbind de razele de lumină ce se frâng în apă. pe care Ar. este invizibil şi incolor. 36 în acest caz vederea ar fi un fenomen pur fizic. Primul care a emis această părere este Alcmaion. 40 Cf. 41 Ca. care ne aduce lumină". p. 7. teoria diafanului în Despre suflet. . Aristóteles. dar poate însemna şi „refracţie". insectele. este vizibilă". lumina. dar în Timaios combină ambele teorii. 456 când afirmă că primul organ pe care l-au fabricat zeii „a fost ochiul. 456. 9. Se poate vedea la Alexandru din Aphrodisia şi la Albert Magnus lunga discuţie pe care o comportă dificultăţile de interpretare a acestui text. care înseamnă mai obişnuit „reflexie". menţine deci părerea lui Democrit.Pasajele care preced sunt obscure. 37 Ceea ce ar permite formarea imaginii prin reflectare (sau oglindire gr. 1 şi II. Timaios. 5. culoarea trebuie să acţioneze asupra diafanului şi asupra diafanului luminat. 33 într-un lichid îngheţat fiind şi umedul şi recele. le deformează uneori. 'că lumina este culoarea lui şi că actul lui. Platon în Menon se alătură teoriei lui Empedocles. dar pentru a fi văzută. Sensul acesta din urmă pare să fie mai potrivit aici. euxpao-K. se străduieşte să arate că este vorba de unul psiho-fiziologic. Din el ni s-au păstrat doar vreo 500 versuri. unde pare să se opună lui euxpotci<.

6-l1. 44 Despre suflet. Despre suflet. p. de acum va trece la teoria fiecărui simţ în parte. 7. ci concepţiile celor vechi. 1. 2. la fapte pentru a găsi o confirmare a ipotezelor pe care le face. nota 40. 9.1. dar pe care se pare că le dezaprobă cel puţin în parte. Despre suflet. cf. 42 43 . încercarea e în sine valoroasă. Despre suflet. III. 12 (Düring). n . 52 In tratatul Despre suflet. care recurge la experienţă.) elaborate de antichitate. a stabilit că culoarea are propiietatea de a pune în mişcare străveziul (xó 8ta<potvá. 54 Cf. uscat.4 şi urm. 4 şi passim. II. rece. dar cei antici concepeau legăturile ochiului cu creierul. 50 Alexandru e de părere că aici Ar. 55 Teoria acestei emanaţii se poate vedea în Meteorologice. II. 7. 9 se discută de asemenea despre miros. ca nişte canale sau conducte prin care pătrund imaginile. 2. Ar.) care poate fi în aer sau în apă. 456). 16. 51 Cf. 60 Despre suflet. expune nu concepţia sa. 49 Aici apare net spiritul pozitiv al lui Ar. II. II. 2 şi III.10 şi urm. 62 Cf. id. II. 2 şi III. Despre suflet. despre care a vorbit în cursul acestui capitol. 1. Este vorba aici de Platón (Timaios. 45 Observaţie deosebit de valoroasă. 10. umed etc. IU. Empedocles (versiunile citate mai sus) şi pitagoricieni. 2. Despre suflet. 57 Cf. Ar. 56 E vorba aici de o încercare de localizare internă a simţurilor. III. 12. 2. Aici reiese clar caracterul de mediu al diafanului. 59 Despre suflet. a prezentat până aici o teorie generală a sensibilităţii. 9. 61 Despre suflet. unde Ar. 5 şi urm. 7 şi passim. dar realizarea ei. 8. 53 Aceeaşi idee în Despre suflet. 58 Cf. II. 47 Cf.Cf. . 2 şi 7. Iu.4. pe baza conceptelor abstracte (cald. 48 Astăzi noi am zice „nervii optici". susţine această părere în chip direct şi pe contul său. II. este cu totul insuficientă. II. 8. II. 6. dar afirmaţia aceasta lipseşte. 12. Notă introductivă. 5. în tratatul Despre suflet.

II. mai departe. e vorba de tratatul Despre naştere şi pieire. expune până aici două teorii ale culorii. 5. discutate toate aceste chestiuni. Alexandru trimite la lucrarea lui Teofrast intitulată Despre apă. 10. Aristoteles. 72 Aici este vorba probabil de atomişti. ci prin corpurile care le cuprind. 563-564. 84 In legătură cu acest pasaj. II. a susţinut în tratatul Despre suflet că lumina nu poate fi o emanaţie şi că ea este o simplă mişcare (II. Comentatorii vechi raportează această opinie la Anaxagoras. p. Systeme d'Aristote. 7. se pare că Ar. II. Cf. 8. 76 Despre suflet. în cele ce urmează va prezenta propria sa teorie care s-ar putea numi a „amestecului chimic".. Lucrarea însă nu s-a păstrat până la noi. 68 Ar. 81 Alexandru crede că această teorie este a lui Democrit. 10. ( O 63 Aceasta pare un fel de axiomă admisă de toate şcolile filosofice.1). 75 Cf. de fapt. 64 Adică un fel de culoare. c. 73 Teoria amestecului este expusă pe larg la sfârşitul tratatului Despre naştere şi pieire (I. Diiring.. despre care e vorba aici. prin suprapunere sau transparenţă. 362. 11.1). consideră albul şi negrul drept culori primitive.corpurile solide. 10.. 69 Cei vechi.". micul tratat Despre culori care este apocrif. 2 şi urm. El a mai dezvoltat această teorie în Despre naştere şi pieire. 78 Cf. 70 Cf. 12.7. 1 şi 9. Cf.Alexandru observa că aici trebuie subînţeles „. 74 în realitate. în care erau. Despre suflet. Cf. se pare. Democrit şi poate Empedocles. nu le aprobă. II. pe care. Ar. Ar. 19Cf. Hamelin.. 443 b 16 şi urm. II. 66 Adică în aer.10.m. 71 Adică în cazul culorilor compuse. 9. 10). Despre suflet. mai jos 442 b 22. 67 Cf. teoria juxtapunerii şi teoria suprapunerii sau transparenţei.ibidem. a stamlit ca un principiu incontestabil că umedul este indispensabil pentru senzaţia de gust (Despre suflet. 2 şi urm. I. are în vedere aci pe Metrodoros şi Anaxagoras. 7. . 1. 83 După un pasaj din comentariul lui Alexandru din Aphrodisia la cartea a IlI-a a Meteorologicelor. Ar.. 65 Aerul şi apa nu sunt limitate prin ele înşele. sunt Leucip.

umedul capătă gust. a spus că mediul propriu mirosurilor nu are un nume special. id. Ar. pe când celelalte simţuri au neapărată nevoie de acesta. Ar.. unde se tratează despre culorile curcubeului şi ale haloului. Despre aceste idei. 4. Iată cum s-ar putea rezuma demonstraţia care e ceva cam lungă: 1.. pipăitul nu are nevoie de un intermediar pentru a-şi percepe obiectele. 6. 3. 11. 4. 88 • • Nu trebuie să uităm că pipăitul este fundamentul vieţii animale şi el are ca organ. Despre suflet. Ar. 7. 2. a susţinut-o el însuşi în parte. se spune că peştii sunt atraşi de la mare depărtare de mirosul prăzii. emanaţiile nu pot explica vederea.. Prin urmare. mai sus 443 a 4. care blamează aici această opinie. mirosul nu a fost definit atât de precis (II.Id. Cf. Cf. datorită unui soi de interacţiune între foc sau căldură şi uscat sau pământ. 2. în tratatul de faţă. Or. pentru Ar. II. Cf. ceea ce nu are gust nu are în chip necesar nici miros. Gustul nu poate proveni doar din apă. 9. 91 în pasajul ce precede sunt corespondenţe frapante cu Meteorologicele. £1 a arătat însă o diferenţă.5. 96 în tratatul Despre suflet.în realitate. 95 în tratatul Despre suflet. II. 93 Ar. trebuie ca o cauză să acţioneze asupra ei şi anume căldura. şi Meteorologicele.. Despre suflet. II. pielea. căci exhalaţia este o emanaţie. şi Platon. V. 4. 5. unde sunt tratate aceleaşi chestiuni. 86 Cf. 99 V. III. Despre naştere şipieire. Umedul poate fi modificat de către contrariul său uscatul. III. 4 în tratatul Despre suflet. Cf. 90 Cf. 2. insistă şi în tratatul Despre suflet. 9. 9. mai sus 443 a 2l-22. 9.H. Or. III. 87 Cf. e vorba de tratatul Despre naştere şi pietre. între miros şi gust. II. II. y Se poate vedea corelaţia strânsă care există. Despre suflet. unde se face distincţie între aceste două procese. I. 5. II. 16. 85 . 4. 762 a 12 şi urm. II. natura focului este uscată şi ceea ce e propriu focului este căldura. în tratatul Despre suflet. II. 13. 1. 2. 89 Cf. Pentru ca apa să capete gust. 100 Gustul nu poate fi o exhalaţie asemenea fumului. Teoria vederii este alta acolo. Timaios. se plasează pe un punct de vedere eminamente psihologic. 7. 1.

în orice caz. după informaţia lui Alexandru din Aphrodisia. 114 Această chestiune a fost atinsă indirect şi rezolvată în chip similar de către Descartes. Cousin. 1 După principiul recunoscut de Ar. 12. 110 Cf. 111 Dezvoltarea acestei teorii se poate vedea în tratatul Despre suflet. 16) aceste teorii repetate şi dezvoltate. dar respiraţia serveşte în primul rând la reînnoirea aerului indispensabil vieţuitorului. IV î.Este vorba de un poet comic grec din sec. 113 Cf. fluidul ar fi aerul. il se trouverait que la matière ne serait pas composée de la matière. că natura nu face nimic în van. il s'ensuivrait alors qu'ils ne seraient pas corps. 8. t. 7. Despre suflet. par. Ed. 112 După Alexandru. Ar. principiul finalităţii.2 şi 7. II. et que les corps ne seraient pas composés de corps. 194. 102 Vom vedea mai departe (tratatul Despre somny cap. ce qui serait un peu étrange". 109 Cf.1. 107 Unele manuscrise dau „furnici mari". ibid.7. mai vorbeşte de acest gen de insecte în Istoria animalelor. Diogene Laertios în viaţa lui Ar. 104 într-adevăr.. aceasta se produce datorită îngustimii vaselor şi datorită faptului că vaporii pătrund cu uşurinţă. Cf. 15. ibid. 5 şi III. 1737): „Si ces premiers principes sont indivisibles. într-una din scrisorile către Th. p. 105 Se poate vedea şi aici rolul important pe care îl are pentru Ar. 108 Cf. nu separă respiraţia de miros. II. numai omul poate percepe mirosul independent de hrană. secundar. era mare iubitor de parfumuri. ea serveşte şi pentru miros. V. simples. Morus. 3. nu se pot găsi la un animal două organe care ar îndeplini aceeaşi funcţie... Ar.Hr. IV. III. Ar. 9. 13. 1 După cum se ştie. 11. 101 . 6. II. X. Cf. Rolul esenţial al creierului este răcirea. 115 Voltaire a reluat şi el acest argument într-o scrisoare către Frédéric (scrisoarea XIX. Animalul percepe mirosul numai în funcţie de alimente. 9. II. Despre suflet. 9. sans étendue.

3 Cf. 7. va arăta mai departe că reamintirea este memoria conştientă de ea însăşi. derimiia luminii ca act al diafanului. 10. 3. 119 Comentatorii. 4 Cf. 122 Numai ansamblul este perceput şi da naştere unei senzaţii conştiente. Se pare că pentru grecii vechi diezul reprezenta un sfert de ton. III. 7. E vorba de Leucip şi Democrit. 120 Cf.Entităţile matematice nu sunt decât abstracţiuni. 5) marea distanţă care există^ pentru Ar. 1/3 Cf. 8432 a 10. astfel. I. Definiţia contrariilor în Metafizica. numai o senzaţie conştientă există în act pentru subiectul simţitor. unde această idee e net exprimată. se ocupă cu demonstrarea imposibilităţii „atomilor". sf. III. într-adevăr. 7. şi tratatul Despre suflet. II. încearcă să facă aci o demonstraţie geometrică ar fi un segment de dreaptă. Actul este desigur ceea ce devine potenţa.. 116 . III. V^fexcesul diferenţial al senzaţiei nu este altceva decât o cantitate foarte mică. un fulg aşezat pe mână nu poate da naştere unei senzaţii conştiente: el este prea uşor. ele diferă unele de altele ca gen. Cf. id. 4 şi III. între sensibilitate şi intelect. care au susţinut existenţa „atomilor". dar sunt analoage (ca extreme şi deci contrarii) prin poziţia pe care o ocupă fiecare în genul său. la fel dulcele şi amarul. prea mică pentru a tî percepută. dar în cazul senzaţiei. 3. CAPITOLUL 2 I Ar. 2 şi 5. 129 Figura asupra căreia Ar. distinge memoria şi imaginaţia. al cărui final. 3 şi III. unde Ar. Despre suflet. care este mediul special al luminii în tratatul Despre sußety II. notat AB. aşa cum remarcă şi Alexandru. şi III. E vorba de relativitatea senzaţiilor. 5 şi urm. Se poate recunoaşte aici cu uşurinţă legea pragului. 127 Cf. 5. al cănii mijloc ar fi notat cu C. tocme*datorită continuităţii. Definiţiile nu concordă întru totul. în frunte cu Alexandru. Despre suflet.7. V. 128 Albul şi negrul sunt corelative în cadrul aceluiaşi gen (culoarea). 2. sunt de părere că e vorba de Cursul de fizică. 24 Din nou referire la teoria emanaţiilor. Se poate vedea în tratatul Despre suflet (III.

I. III. pe care îl întrevede aici Ar. . Cf. 2 Cap. III. 6 E vorba de tratatele: Istoria animalelor. III. unde Ar. 8. Grecii şi iraţionalul.Cf. ovap \8eîv. 431 a 9. prezintă dorinţa şi aversiunea ca derivate din afirmaţie şi negaţie. 7. 11. în forma în care ni s-a transmis. II în cele ce preced apar elementele unei concepţii asociaţioniste. Cf. III. 10.4. 10 Cf. Metafizica. 4. 566. Diiring. 6. mişcare. 1. timp. p. CAPITOLUL 4 1 „Grecii nu spuneau niciodată. 3. Despre suflet. 14 în tratatul Despre mişcarea animalelor. 4 Cf.10. III. ea este foarte asemănătoare cu figura ce se află în manuscrisul Par. lucrarea nu cuprinde discuţia chestiunii formulate aci.5 şi 11. 414 b 3. 13 Cf. id. O idee asemănătoare se întâlneşte şi în Analiticele posterioare. 3. p.414 a 4. Adică al ideilor de mărime.3. că am avut un vis. III. 7 şi în special 701 a 32. 3. sursa căldurii animale. 128). Themistios a încercat să o explice cu ajutorul unei figuri geometrice. evurcviov i8eTv" (E. 4. III. 8. 9. 3. 9. 6 Această problemă e doar indicată. HI. 9 Alexandru din Aphrodisia vorbeşte despre acest Antiferon în comentariul său la cartea a 11l-a a Meteorologicelor. Dodds. CAPITOLUL 3 1 Ar. 13. Despre suflet. III. partea senzitivă şi partea raţională. Aristoteles. tr. 1853. 6. 3 şi III. dar în special în cap. în special II. a anunţat acest tratat şi în Despre suflet. Despre suflet. 1983. 2. 10. cap. 112. De fapt pneuma. Despre părţile animalelor şi Desjjre naşterea animalelor. II.413 b 4. dar nu discutată pe larg în Despre suflet. voinţa e prezentată drept concluzia unui silogism. 2. 3 S-a văzut că imaginaţia este posesiunea unei imagini fără a considera această imagine ca o copie a ceva. 12. cum spunem noi. 6. 8 Cf. 5 Cf. Despre suflet. A. Bucureşti. 12 Demonstraţia este destul de neclară. distinge partea vegetativă. Despre suflet. 2 Tratatul Despre suflet passim. Despre suflet. ci că au văzut un vis. 3 Cf. 2 şi 7. gr. III.. 4 S-ar putea crede că e vorba de fenomenul de remanentă a imaginilor. rom. Ar. II.

imediat. 7 Adică judecata care ne spune de ex. consideraţiile şi dorinţele acelora de la care provin. 9 Aristotel propune aici. asemenea unor fiinţe care posedă viaţă. 3. o semnificaţie foarte profundă.. 359 a 14. II. „Mulajele nu poseda numai în forma lor asemănări izbitoare cu acel corp din care s-au desprins. fiind „de o ambiguitate fundamentală" (Henri 5 . aşa că ducându-le cu sine se precipită odată cu ele asupra celor care dorm şi încep să vorbească. Ar. să împărtăşească receptorilor <care dorm> părerile. 4-6.. era menită „să participe cumva la adevăr" (Timaios. 1. pot fi numite daimonice. conv. în Filozofia greacă până la Platon. dacă e corect interpretată" (Dodds.Visele. „.. aşa-zicând după Platon. 6 După cum se vede. în cazul că păstrează în actul pătrunderii lor fidelitate în reflectarea integrală şi puternică a imaginilor" (Plutarh. a discutat despre această problemă în Fizica. 11 Cf. 10. astfel. secţiunea a IV-a.Aici e vorba de unele iluzii ale simţurilor şi de ceea ce astăzi se numeşte pragul de excitaţie. 4 Obscure şi. cap. coroborarea simţurilor. Quaest. op. II. Bucureşti. 71 d-e). o observaţie care conţine. 12 Caracterul iluzoriu al imaginilor onirice este subliniat foarte puternic de către Ar. 2). 2. mai mult chiar. din hotărârile fiecărui om. CAPITOLUL 5 1 Noţiunea de coincidenţă ne conduce în chip firesc la aceea de hazard. P-l44). Meteorologicele. în timpul nopţii nu există un control al imaginilor. astfel că nimic nu contrazice imaginaţia. ca procedeu de corectare a erorilor. preiau câte ceva şi din trăsăturile de caracter şi din pasiuni. cit. A. de o ambiguitate perfectă. Premonitoriul (posibil) conţinut putea sa vină din aceea că şi partea umbroasă a minţii noastre. VIII. Dar „Imaginar" fără mundanitate (Sartre).. nu simţurile ne înşală ci interpretarea pe care o dăm datelor senzoriale datorită unor stări afective. că obiectele văzute de la mare distanţă par mai mici decât simt în realitate.. deşi nu sunt de origine divină. cum spunea Freud (Interpretations of Dreams. 1984. poate fi falsă. 8 Acesta e fenomenul numit „iluzia lui Aristotel". cel puţin. 77).. ci preiau câte ceva şi din mişcările sufletului. Democrit. prin toate acestea visele permit mari interpretări incontrolabile. II.

totuşi Ar. II. 1). 4 Pasaj adăugat. 4 (Anaxagoras. făcute cum sunt „de mâna omului" (ibid. CAPITOLUL 7 1 E vorba de tratatul Despre suflet. lămuritor: „termenul opus" numeşte şi „punctul iniţial de la care porneşte şi punctul final la care tinde procesul naşterii şi al pieirii". II. unele există prin natură. de unde şi importanţa lui mai aparte. Hist. s-ar părea că Platon combina în fond o inspiraţie cutanată cu o expiraţie pulmonară. şi Teofrast. V. Topica... 10. A 117): „aerul conţine germenii lucrurilor". cu precădere. după cum ar fi zis Antiphon încă. Prezumţia anaxagoriană. plant. III. . studiase dezvoltarea puiului de găină în ou. 17. dar patul şi alte lucruri de acelaşi fel.au în ele însele un principiu de mişcare şi repaus. 3). Astfel încât.Ey). 1. V. Sub această indicaţie se poate înţelege însă şi partea de la începutul Istoriei animalelor (III.. este. în context... pasajul din Metafizica. în context.. „dacă s-ar băga în pământ un pat şi putrezirea ar avea putere să facă să dea un vlăstar. elementul de întemeiere. X.. ea însăşi. 10...nu au nici un imbold al schimbării înnăscute" (Physica. astfel că trebuie deosebit ceea ce există în mod accidental.. le va respinge. Categoriile. De aici distincţia între ceea ce se petrece după natură şi după accident. v.). pe când substanţa este acel lucru care rămâne şi care suferă aceleaşi schimbări mereu" (1939). altele există prin alte cauze. după Ar. V. 4. venind din presupunerea că toate cele ce sunt prin aer. 192 b). visele cam ca „imaginile de pe suprafaţa apei". lucrarea este de redactare ceva mai îndelungată şi cu participarea ulterioară a unor discipoli. 2 Pentru filosofia contrariilor. 11. după alte reguli. Metafizica. n-ar ieşi un pat. ca atare.. tot ce se poate să fi urmat convingerii că „aerul şi eterul" „sunt cele mai însemnate substanţe" (fr.. Cu teze şi autentic aristotelice. 7 După prezentarea făcută de Ar. 2 Ar. Dar. deşi naivă şi speculativă. 10. 6 Şi totuşi ipoteza lui Diogene din Apollonia e mai aproape de realitate decât speculaţiile lui Ar.. 1093. 5 Ambele ipoteze cuprind elemente valabile. Problemele (Problemata) fiind. ci un lemn. I. cât de profetice sunt? CAPITOLUL 6 1 „Printre fiinţe. visul presupune tâlcuirea tocmai prin aceasta.Lucrurile există prin natură. apocrifă. anume dispoziţia potrivit unei convenţii şi meşteşugului.

Immanuel Bekker. Despre suflet are poziţia a 12-a.4. poate. iar celelalte akroamatice. E vorba de Tabelele anatomice. ci mai degrabă persuasive. Politica. precum se vede. 177. Retorica şi Poetica. Paris. după Fizica. de ce nu. după cele şase tratate de logică. respinge uneori. „Merită să cercetăm pentru ce sau dat aceste denumiri. \A www Cf. POSTFAŢĂ 1.. apoi Metafizica.Ar. Cele dialogate se mai numeau şi ezoterice. Economicile. o serie de intuiţii care se apropie destul de mult de realitate. 13 Cf. Aristote. din a doua categorie nu s-a păstrat nimic. Destinul scrierilor aristotelice are în el ceva romanesc: syntagmatice (compuse după un plan) şi hypomneumatice (comentarii. II. Eticile. a intuit just că cetaceele sunt mamifere şi nu peşti. 12). 10 Ar.F. parcă în aceeaşi logică slabă a înserierii fără de criterii.U. ceea ce e greşit. P. cât de cât concurentă. Despre cer şi Meteorologice. Prolegomene 8 . Cât le priveşte. Istoria animalelor. în secolul trecut. „distincţia este fără de interes pentru noi" (L£on Robin. pentru ascultători. Despre simţire. în catalogul lui Andronikos din Rhodos. în marea ediţie de la Berlin (I. 17. 9 Unii selacieni (peştii cartilaginoşi printre care se numărau şi rechinii) nasc într-adevăr pui vii în sensul că embrionii se dezvoltă în ouăle care rămân în uterul matern până la maturizarea completă a embrionului. strălucitoare. 507 a 2. editorul aşeza Scurtele tratate de ştiinţe naturale (Parva naturalia\ pe cele cinci privitoare la „animale". dar mai limitate şi unilaterale. cele syntagmatice erau „literare" (de regulă dialoguri) şi cursuri sau tratate şcolare. în numele unor observaţii proprii. numai pentru a fi căpătat autoritate prin vechime şi. note). Mai departe. pe care le generalizează pe o cale speculativă cam pripită. cap. II. 111. p. 1831) păstra ordinea lui Andronikos. în parte juste. în aparenţă. 1944. ci dă totul ca şi cum ar emana de la alte persoane. pe când scrierile akroamatice erau redactate pentru a fi înregistrate de ?jcei plin de râvnă şi autentic îndrăgostit de filosofie" (Ammonius. Căci ele se numesc ezoterice întrucât au fost scrise pentru cei ce înţeleg mai superficial lucrurile. filosoful practicând în ele o vorbire mai clară şi nefolosind argumente demonstrative.496 a 23. Unii susţin că dialogurile s-au numit ezoterice deoarece autorul nu-şi înfăţişează în ele gândul propriu. pentru a nu se fi găsit alta. <1i aceea.

căci „au ajuns la nişte oameni lipsiţi de ambiţie şi de rând". în spirit. Natorp). fie şi ca idee. 13). oricum. după mai multe criterii. un fel de „vocabular filosofic". cea anterioara difuzând la limită. 35-36).Hr. dar secondată de o anume întemeiere logică (toate cele trei etape se individualizau în funcţie de o dominantă: platonismul. Altfel spus. va fi ales calea sistematică. nu însă şi hotărî. ceea ce. cu atât mai mult. urmând sugestii anterioare (Willamowitz. „publicate". Pentru o cât mai corectă aşezare. necesară. căci. în cel mai bun caz. Cronologată. manuscrisele cursurilor ar fi fost descoperite abia peste vreo două secole printr-o întâmplare: Sylla cumpăra biblioteca iui Ariston din Ceos. ca abia Andronikos (sec.) să le editeze. 1968. în altă ordine. Editura Academiei. Dar dubla redactare a cărţii a Il-a a tratatului Despre suflet. Geografia. Prolog. cartea Asupra termenilor susceptibili de o pluralitate de accepţii. Bonitz. ori aceea sistematică (logică). cu destinaţie şcolară internă. nu s-au păstrat. dacă nu în literă. catalogul are incoerenţe care îl ţin departe de starea de . ele sunt clasate de gramaticul Tyrannion din Amisos. pp. din varii motive. Ammonius. a dus la rezultate notabile care au şi dat legitimitate şi suport ipotezei jaegeriene. Soarta a fost mai favorabilă celor akroamatice. asupra cărora putem să prezumăm. în Porfir. instrumentismul mecanist (după Ross. nu etapă după etapă. Aceasta. biologist) şi hylemorfismul pare de tot sesizantă. p. încă de referinţă. la o primă evaluare. „mai mult bibliofil decât filosof4 (Plutarh. două erau variantele. a primelor trei capitole din cartea aVII-a a Fizicii sau. I î. Operaţiunea din urmă. V. în alternativă: ori aceea cronologică.. 26. Aduse la Roma. Strabon. Noica. ipoteza „evoluţionistă" primară a determinat o modificare de esenţă în hermeneutica aplicată aristotelismului istoric. adică destinate publicului. cu cât evoluţionismul linear este estompat de o viziune mai curând de tip holistic. Mai către vremea noastră. într-un Aristoteles Grundle-gung einer Geschickte seiner Entwicklung (1923). după cum şi cea următoare dezvoltând sugestii de mai înainte. traducere de C. Werner Jaeger propunea ipoteza evoluţionistă pentru înţelegerea aristotelismuiui. Rătăcite o vreme. Sylla. după moartea filosofului. altminteri. însemna că în absenţa unuia ferm. ci una în alta. nu exclud posibilitatea ca Aristotel să fi urmărit publicarea şi a unor lucrări de şcoală (Rodin. astfel încât în varianta Nuyens: faza platonică. inclus de Andronikos în Metafizica. XIII. ceea ce presupunea o determinare cât mai exactă a timpului fiecărei scrieri. Comentarii la Categoriile lui Aristotel. 54). la limită. cit. Dexip. spiritul ştiinţific şi ideea metafizicii). op. Andronikos din Rhodos.la cele zece categorii. Cele ezoterice.

cel practic (etica. ci doar o scalare funcţională. Nu este exclusă o anume „platonizare". Urmând modelului din Phaidon şi Phaidrvs. viaţa şi spiritul. urmând un principiu de mai mare profunzime decât acela folosit de Aristotel în ierarhizarea „ştiinţelor". Andronikos nu lucra cu un principiu de ordonare în funcţie de o presupoziţie ontologică? Alături de tratatele de biologie. natura şi existenţa).idealitate. Despre süßet stă între cele de filosofie secundă. avânt la lettre. fapt care poate să ateste o anume intenţie platonizantă. dacă minor. între platonismul originar şi neoplatonism. Editorul (care era şi un filosof şi. în acest caz. economia şi politica). întrucât aristotelismul de după Aristotel pare tot mai mult supus unei interpretări (asimilări) platonizante. . de îndată ce Aristotel însuşi nu va fi inclus logica în sistematica ştiinţelor. Un neoplatonician târziu. totuşi de luat în seamă. nu are a-i retrage lui Andronikos această virtute. când întocmea catalogul. alături de soma. puse de Andronikos sub titlul comun al Metafizicii. în catalogul lui Andronikos. nu se poate admite cu certitudine un neoplatonism de tip proclean. şi nimeni. deci. la întregul omenesc. l. cu viaţa sensitivă. aşa-zicând după Călinescu. poate mai operaţional. Nimic de zis împotriva aşezării în capul listei a tratatelor de logică. de ce nu va fi pus scrierile în palierele sistematicii „ştiinţelor": cel poetic (poetica. de despărţire dar şi de unire (supradeterminaţia Unului cu fiinţa. nefacând simplă (mecanică) lucrare de înşiruire. cărţile care expun-conţin doctrina se află într-o reţea ce dă seamă de o viziune întrucâtva ontologică asupra conştiinţei. fizica şi metafizica)? Pentru un bun ştiutor de Aristotel. fiind asemenea Ideii. Altfel spus.Despre suflet (llept v|/uxrî<. sufletul aduce cu o realitate intermediară. mişcare şi ea de reţinut. el „coborând" spre a coparticipa. de Anima). dar. respectiv. dacă nu mai tare. cât în aceea a fenomenologiei conştiinţei. în primul rând Fizica. şi cele 14 cărţi de filosofie primă. aduce cu o înseriere mai curând întâmplătoare decât bine supravegheată logic. totodată. cel teoretic (matematica. tot de sus în jos. avea să aşeze sufletul între principiile hyperpsyhice şi realităţile hypopsyhice ca linie mediană. lat. retorica). socotind-o propedeutică instrumentală. Şi. Se prea poate bănui o intenţionalitate sistematică. de îndată ce erau luate în seamă structurile şi nu sistemele de sensuri. Proklos. lăsat adesea istoricilor psihologiei. mai înainte de orice este un tratat de ontologie a umanului. un minor mare) va fi gândit catalogul. în mod serios. indeterminaţia materiei. alta decât cea în sugestia taxonomiei aristotelice a „ştiinţelor". chiar dacă nu atât în ordinea ontologiei. dacă nu cea mai prudentă. Repede citindu-l. orice s-ar spune.. era calea cea optimă. numai întrucâtva însă.

„platonismul" şi „instrumentismui" erau constructive în două situări. de autenticitate. materia şi forma treceau în regim de atribute. hylemorfismul începe să-şi . faţă cu substanţa (individualul) ca subiect. Dar. cel autentic. Nu fără de importanţă este. era programatic. deşi (sau tocmai de aceea) nu avea aşezarea ceva mai sistematică a primelor două. Parte a fizicii (ontologiei secunde). opusculul de tinereţe. totuşi între aceasta şi metafizică. nu însă şi numeric. la nivel secund. adică acela de până la dialogul Parmenide. cel de-al treilea. La rândul său. individualul avea dubla condiţie: a unului şi aceea a diadei. primele două aristotelisme pregăteau tocmai prin modul lor de a fi reaşezarea" din ultimul proiect metafizic. avea să instituie materia şi forma. opusculul. individualul ca întreg capătă o demnitate sporită în raport cu fiecare din cele două principii. distincte doar ca specificaţie. cel de al treilea. fiind după fiinţa în sine ca unul. intens aporetic. deopotrivă. neîntreguri cum erau. acestea abstracte. De ente et essentia. avea să-şi fixeze propria construcţie în proiectul hyle-morfist luat. fie şi minime. era şi cel mai reprezentativ. de aceea. hylemorfist. fiind un întreg. chiar dacă numai în proiect. aducerea ca „martor" a lui Thoma. „Ultimul" aristotelism. lectura aris-totelismului ultim prin De ente et essentia este şi obligatorie. dacă nu opuse. cel propriu-zis metafizic şi deci exponenţial pentru Aristotel şi aristotelism. deci de început de reconstrucţie. paradoxal. în aşteptare. deci principiile. care peste atâtea veacuri şi după atâtea valorizări-revalorizări ale aristotelismului. de tot necesare pentru pregătirea unui aristotelism proiectiv. adică mai în ordinea unei construcţii ca răspuns la întrebări presupuse. ceea ce alcătuia perechea de perfectă inteligibilitate a trecerii raţiunii pure metafizice de la gândirea Unului ca Unu la Unu prin multiple. în acest caz. mai înainte de a fi despre suflet este despre fiinţa noastră ca un întreg ce presupune deopotrivă forma şi materia. Cu prudenţă. După întreg (katha holou). hylemorfismul. Urmând unor modele de aproximare (sau experimentare) doar: celui platonician şi celui instrumentist-umanist (Nuyens) ori biologist (Ross). Altfel spus. dă şanse de certitudine acestei ipoteze de interpretare până şi datorită faptului că era de tinereţe.cum se spune mai nou. asemenea platonismului din Parmenide şi din Sofistul Mai aşezate. timp îndelungat. din principii-cauze. oricum deosebite. ca temei şi metodă. primele două „aristotelisme" îndeplineau cam acelaşi rol pe care era menit să-l joace primul platonism. în principii alcătuitoare prinse în întregul individual mai puternic ontologic. se înţelege că numai pentru asigurarea şansei. ulterior celui dintâi al fiinţei ca fiinţă. mai curând propedeutice (şi de încercare). De altfel.

nici doar forma: „materia nu este principiul cunoaşterii". ca act. ca putere. deci desăvârşitor. Pentru că în aceasta. ambele de natura esenţei. în stare de actuaţie. n-ar mai fi secure decât prin omonimie. în mod firesc doar proiectiv. de îndată ce „nimic nu este doar formă sau doar materie. altminteri ar rezulta că definiţia ar cuprinde doar „un anunţ referitor la formă" {De ente. după o desăvârşire încă într-o modalitate de interpretare (interpretată) să treacă în logica pură a metafizicii ca temei pentru orice metafizică riguroasă a individualului ca întreg. în substanţele compuse forma şi materia se prezintă „precum sufletul şi corpul în om" . cu o altă treaptă în devenirea intelectuală. şi deci şi fiinţa noastră.y II). ce ar fi „văzul" fără de „ochi" şi „ochiul" fără de „văz"? Entelehie a corpului. materia (Despre suflet. „raţiunea de a fi a unui corp natural anumit. prin urmare. mai departe. Citind prin Jboma. forma şi materia. Dacă „substan{a <formată> ar fi separata de secure. parcă predeterminat spre a fi astfel şi parcă singurul în logica şi prin logica faptului de a face filosofie. quod quid erat esse). valoarea aristotelismului hylemorfist. precum „cârmaciul pentru corabie". mai curând în aceasta pare a sta finalitatea şi. în cea mai mare măsură.. „forma considerată în sine nu poate fi socotită ca esenţa unei substanţe compuse". Aceasta întrucât nici numai materia are a fi esenţa. numai întregul dă seamă de ceea ce este ce este (to ti en einai. spre a fi formă presupune corelativul (complementarul) său.al său. mai presus de principii. care cuprinde în sine principiul mişcării ca şi pe cel al stării pe loc". dar acum securea este secure". rezultă că „materia văzului" (ochiul) spre a fi în finalitatea sa trebuie să fie în uniune cu forma (văzul) şi invers.. spre a zice astfel după Cantemir. Aşadar. Exemplificând. 10 sqq). Revenind. 412 b. în egală măsură. Tot asemenea. sufletul ca formă. „lucrarea lucrului". presupune. tratatul Despre suflet dă seamă.). potentia) şi ce . ori. compusă. orice substanţă. actualizant spre a fi în destinaţia sa ontologică sufletul îl cere pe celălalt . Altminteri. Dacă „ochiul ar fi o vietate". în durată lungă. de aristotelismul ultim. perceptibilă numai după de-evenimenţializarea. ci şi una şi cealaltă în necesară complementaritate" (ibid. ca. Ce ar fi actul actualizant fără de putere {dynamis.ut in homine anima et corpus (ibid). corpul. ceea ce înseamnă că este în condiţia acelui ceva „în virtutea căruia lucrul este considerat a fi". a ceea ce strict istoric nu aducea decât cu o altă încercare sau.dovedească rodnicia abia în secolul al XlII-lea cu Thoma. văzul i-ar sta ca suflet. mai aproape de psihologia receptorului. deci. stând ca esenţă (temei).

. de natura întregului. instrumentist-mecanistă. fie şi convenţional admis. 5. descoperitoare ale unui Aristotel mai du bout des lèvres. cel. ca act pun sufletul rămâne determinant. îl pregăteşte. putea să se exercite. despre viaţă şi moarte. numai priiL „alter"-ul său. despre somn şi veghe. să rezulte cum că nu e altceva decât suflet. corpul. Părând în mai toate cărţile rece şi nesugestiv-profesoral.puterea ca actuaţie fără de „fâcătoriu". în ipoteză (ipostază) platoniciană (ca încercare primă).. Aristotel adoptă. cum se zice azi. aristotelismul. în sugestie metodică. nu este deloc iară de importanţă să luăm seamă de faptul că „primul" aristotelism se articulează la „primul" platonism. dar grupate sub un titlu comun: despre tinereţe şi bătrâneţe. despre respiraţie) constituie. primul. Alcibiade. devenea temeiul sigur pentru o posibilă ontologie a umanului. elementar. 2. Insă organon empsychon. de tot necesară. 6. cred eu. Şi astfel. nu însă ca un improvizator de ocazie. zicând aşa. ca şi a celuilalt. ca întreg. prin corp. nu mai rămâne. corp şi suflet? Cel de al doilea aristotelism deja îl conţine pe următorul sau oricum îl deschide. hylemorfismul. despre memorie şi reamintire. Teilhard de Chardin. despre profeţia prin somn. Agent. trei texte. socratic. despre lungimea şi scurtimea vieţii.E nevoie oare să ţi se dovedească mai limpede că omul este numai suflet?" (Platón. deşi decalogul ontologic dintre suflet (formă) şi corp (materie) se men{inea. nu suntem noi înşine. dar se exercita.Parva naturalia. la cel de „al doilea" de până la dialogul Parmenide. despre simţire şi sensibile. neînstare să pună ceva dincolo de text . De aici la presupunerea logicii proprii. fiind finalitatea sa. după P. cum au trecut în limba şi conştiinţa latină cele şapte sau mai curând nouă Scurte tratate de ştiinţe naturale (1. 7-8-9. tot platoniciană. o seamă de eseuri. 3. însufleţit. sau. ca şi cum omul ar fi numai suflet: „întrucât însă omul nu este nici numai corp şi nici întrunire laolaltă. centrată cum era în ideea întregului. cel puţin în orizont aristotelic. 4. Căci. deci. ficţionalismul platonic. aşa-zicând tot după Cantemir? (ibid). adică instrument. fiinţa noastră numai în urmarea acestei condiţii putea să fie un univers în continuă expansiune sau cel de al treilea infinit. raportul dintre cele două principii era trecut din morfologic în funcţional. decât ca omul însuşi să nu fie nimic. cel mult. prin Despre suflet. Z. se va fi fixat în logica lui als ob. cam iară îndoieli şi numai cu certitudini. propedeutica. despre vise. nu mai era mult de făcut. 129 E 130 A-C). dealtminteri. în cea de a doua ipoteză (ipostază). ca şi cum. Cjj_Qrganon. în termeni holistici. dacă totuşi este ceva. parcă ficţionalist. totuşi distincte. cel puţin în limitele filosofiei sufletului.

p.sunt în primul rând de filosofie a sufletului şi numai prin asimilare târzie (ca printr-o lectură inversă) şi de psihologie. ori. mereu prin schimbarea referenţialului. prin coroborare la perspectiva din Despre suflet. sau despre om din perspectiva sufletului. I. nu însă şi a intenţionalităţii. De aceea. sous la direction de Brice-Parain. la Mâine de Biran şi Bergson se va face istorie). a ipotezei. Or. refacerea „devenirii unui adevăr care se întruchipează traversând dificultăţi şi contradicţii" impunea alte rigori decât „expunerea dogmatică a unei doctrine" (Pierre Aubenque... Altfel perceput din cea de a doua situare. anume solidaritatea memoriei. fiinţa noastră câştigă. Aceasta este starea Metafizicii. Se restrânge păgubitor câmpul de semnificare şi sugestibili-tatea atât a tratatului Despre suflet. Paris. Gallimard. nemailuând în seamă starea mai aparte a textului aristotelic transmis în copii „şcolare". iar altul ţine de faptul că „ştiinţa" despre suflet a lui Aristotel era precară şi cu multe . se adună. biologică. prin lectură dominant psihologică.dacă nu inefabil. La începutul celui dintâi. în Histoire de la Philosophie. numai în limite stricte. reamintirii. Fizica. într-un fel stilul didactic avantaja reconstrucţia prin intensa demonstrativitate şi prin stăruitorul efort de a convinge. Dar dominanta acestuia din urmă este alta. în treacăt fie spus. la nivelul descrierii. Aristotel nu expune pur şi simplu. celălalt. ceea ce vine să alăture perspectivei platonice metafizice. ca şi a Fizicii. alta. aporetic.. a Eticilor sau a tratatului Despre suflet faţă de Micile tratate.. a „simţirii" ca însuşire ce „există aproape la toate animalele". chiar dacă Aristotel nu insista. numai pentru impresionişti şi calofîli. anume aceea a ontologiei umanului (poate mai exact. şi previne. 1969.. Despre om. cu micile tratate Stagiritul ni se descoperă altfel. ambele. 627). în integralitate. a conştiinţei). totuşi. ascuns oricum. Aceasta din două motive: unul este că determinaţia psihologică este secundă (dacă nu secundară). cât şi a Micilor tratate. şi timpului (de la Stagirit la Augustin. de tot necesară. şi „eseurile" care alcătuiesc Pa/*va. greoiul stil din Metafizica. întrucâtva şi Despre memorie. De aceea. Retorica etc. Tot asemenea şi Despre lungimea şi scurtimea vieţii sau Despre tinereţe şi bătrâneţe. unul. ele parcă şi accentuează.. ci. Aristote et le Lycée. ceea ce înseamnă că în specia sa. obligând la o mobilitate de limită. reconstituind etapă în etapă „istoria" instituirii unei teme. dincolo de fiecare în parte. din seria acestora. despre om prin gen ori integrat în gen. acum urmează să întreprindem cercetări în legătură cu animalele şi cu toate cele ce au viaţă spre a vedea ce însuşiri particulare şi ce însuşiri comune au" (436 a). determină participări într-o aventură adesea derutantă. dealtfel: „după ce am tratat despre suflet în el însuşi ca şi despre fiecare din facultăţile lui în parte. după caz.

Despre somn şi veghe Capitolul 4. Despre profeţia ivită în somn Capitolul 6. Chiar şi trecerea în istorie nu este cea mai bună cale de evaluare a unei opere (ca realitate culturală). totuşi. atâta cât nu se face (sau nu se recunoaşte) distincţia între istoria reală care va fi fost cum a fost şi „istoria II". aşadar. Despre memorie şi reamintire Capitolul 3..75 Bun de tipar: 14. Cartea a treia . ţinând de alt timp. Nu este ca o oglindă mişcătoare de-a lungul unor figuri ca de ceară. din principiu. GH. istoria filosofiei. în mod convenţional.02. al cărei rol nu stă în a descrie ceea ce se va fi întâmplat. încremenite deci în stricta lor individualitate. mai ales de alt tip.VLÂDUŢESCU TABLA DE MATERII De anima Cartea întâi Cartea a doua . Refacere a „istoriei I". ca hermeneutică. Despre lungimea şi scurtimea vieţii . pentru sistem. cel puţin dinspre ceea ce se numeşte. POSTFAŢĂ . are a fi metoda de convertire a faptelor filosofiei (deci a celei ce este încă istorie) în argumente pentru construcţie (adică în ceea ce este peren). orice s-ar spune. Despre simţire şi cele sensibile . Tratatele aristotelice corespunzătoare aduc.. este şansă sigură de evaluare şi garanţie că lectura n-a fost de prisos. ca hermeneutică.. ceea ce înseamnă că. Note Parva naturalia Capitolul 1. Convenţional şi încă mai mult. viaţă şi moarte.. cât şi Micile tratate au fost şi sunt încă texte care se citesc nu numai şi nu în primul rând pentru interes istoric din perspectiva psihologiei sau din aceea a biologiei.. atât Despre suflet. al conştiinţei.. Despre tinereţe şi bătrâneţe. şi despre respiraţie Note. Capitolul 5.inexactităţi. „istoria II". sunt devalorizate. Capitolul 7. doar cu „momente" ale preistoriei acestora. Lectura filosofică a tratatelor aristotelice în cauză. poate că în mare măsură în eroare. Capitolul 2. Tehnoredactare: AngelaIlovanCulegerecomputerizată: SilviuVodea Coli de tipar: 17.1996 Tipărit: Semne' 94 . Despre vise.