Limba sârbă

Limba sârbă (cu alfabetul chirilic српски jeзик, cu alfabetul latin srpski jezik) este o limbă indoeuropeană din ramura limbilor slave, grupul limbilor slave de sud, subgrupul occidental al acestora, vorbită de sârbi. Din punctul de vedere al sociolingvisticii, este în același timp una din variantele limbii abstand comune sârbilor, croaților, bosniacilor și muntenegrenilor, denumită tradițional prin termenul „limba sârbocroată”, și o limbă ausbau cu propriul său standard. Este limbă oficială în Serbia, Bosnia și Herțegovina și Muntenegru, fiind vorbită și de minoritățile naționale sârbe din țările vecine cu Serbia, precum și de un mare număr de emigranți sârbi în Europa Occidentală, America de Nord și Australia. Distribuție geografică și statut

Variante regionale
După unii lingviști, limba sârbă are două dialecte:

Dialectul štokavian (štokavski) este vorbit în cea mai mare parte a Serbiei, de către sârbii din Bosnia și Herțegovina, și din Muntenegru. Același dialect este vorbit și de croați în cea mai mare parte a Croației, de către bosniaci și de către muntenegreni. Dialectul torlakian (torlački) se vorbește într-o regiune relativ restrânsă din sud-estul Serbiei. Nu este standardizat și nu este recunoscut ca dialect al limbii sârbe de către toți lingviștii. Din cauza asemănărilor cu limba bulgară, este considerat de către lingviștii bulgari ca aparținând acesteia.

Există și o stratificare supradialectală, după felul în care a evoluat în ele sunetul din limba slavonă ĕ transcris prin litera ѣ „iat”. Pronunțarea acesteia determină în limba sârbă:
• •

grupul de graiuri ekaviene (ekavski), în care „iat” a devenit e, de exemplu în cuvintele vetar „vânt” și reka „râu”. Se vorbesc în Serbia centrală, de est și de sud. grupul de graiuri (i)jekaviene ((i)jekavski), în care „iat” a evoluat în je, în unele cuvinte (vjetar) și în ije, în alte cuvinte (rijeka). Se vorbesc în Serbia de vest, în regiunea Sandžak din Serbia, în Muntenegru și în Bosnia și Herțegovina.

Limba sârbă standard se bazează pe dialectul štokavian, normele ei admițând pronunțarea ekaviană și (i)jekaviană, precum și transcrierea acestora.

Istoria limbii literare
Primele documente ce se pot considera ca fiind în limba sârbă sunt scrise cu alfabetul chirilic și datează din secolele al XI-lea și al XII-lea. Cel mai important este Miroslavljevo jevanđelje (Evanghelia lui Miroslav[4]). Atunci încep două procese simultane: pe de o parte limba vorbită evoluează în modul ei firesc și se formează graiuri, pe de altă parte cărturarii se străduiesc să standardizeze limba. De fapt limba sârbă a cunoscut mai multe standardizări în cursul istoriei.

Primele standardizări
Prima stadardizare are loc la începutul secolului al XIII-lea, sub domnia primului rege sârb, Stefan I Nemanjić. Este efectuată de fratele acestuia, Rastko Nemanjić, mai cunoscut ca Sfântul Sava, întemeietorul bisericii ortodoxe sârbe autocefale, în jurul anului 1220. În acea vreme, scrierea limbii sârbe

începe să se îndepărteze de cea a limbii slavone, în sensul că se adaptează bine la schimbările fonetice ce au avut loc până atunci. Limba astfel rezultată se numește sârbo-slavă, iar scrierea sa, scriere din Raška[5]. Din punct de vedre lingvistic, opera cea mai semnificativă a Sfântului Sava este Karejski tipik (Tipicul din Karyes). Dušanov zakonik (Pravila lui Dušan), scrisă în anii 1349-1354, folosește aceeași limbă. Următoarea reformă a limbii are loc după ce Serbia devine vasala Imperiului Otoman, sub domnia lui Stefan Lazarević, în jurul anului 1400. Este efectuată în școala condusă de cărturarul bulgar Constantin Filosoful, în mânăstirea Manasija, așezată pe malul râului Resava. Reforma școlii de la Resava este arhaizantă și influențată de limba greacă, apropiind standardul limbii sârbe de cel al limbii bulgare. În această variantă sunt scrise, de exemplu, Slovo Ljubve (Cuvântul iubirii) (1409) al lui Stefan Lazarević și Žitija despota Stefana Lazarevića (Viața despotului Stefan Lazarević) (1433), a lui Constantin Filosoful. Între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, literatura sârbă decade foarte mult. Singurul vestigiu de seamă al culturii sârbe medievale supraviețuiește în mânăstirea Beočin din Bačka. A fost adus aici de călugării copiști de manuscrise de la mânăstirea Rača, refugiați din calea cuceririi otomane. Reprezentatul cel mai de seamă al celor din Rača este Gavril Stefanović Venclović (1680-1749), caracterizat printr-un bilingvism aparte. El scrie cărțile religioase după normele școlii de la Resava, dar predicile în limba poporului. Între 1680 și 1690, în urma privilegiilor acordate de împăratul Leopold I, ca. 60-70.000 de sârbi s-au refugiat pe teritoriul Imperiului Austriac, mai ales în Voivodina de astăzi și în Banat, sub conducerea patriarhului Arsenije al III-lea Čarnojević. În contextul conviețuirii în Imperiul Austriac a existat un curent favorabil introducerii alfabetului latin, folosit cu succes și de alte popoare sud-slave, în primul rând de croați. În școlile publice din Imperiul Austriac învățarea scrierii latine era obligatorie. Aceste curente au fost privite de conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe drept atacuri împotriva ființei religioase și naționale sârbești, de aceea clerul sârb a cerut ajutorul țarului Petru I al Rusiei, care le-a trimis cărți și învățători. În credința greșită că varianta rusă a limbii slavone este mai veche decât varianta ei sârbă, preoțimea a adoptat-o pe prima. Aceasta este și astăzi limba liturgică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. În această perioadă, limba literară laică este un amestec de elemente ale graiurilor din Voivodina, ale variantei ruse a limbii slavone și ale limbii ruse literare laice.

Reforma lui Vuk Karadžić
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul Vuk Stefanović Karadžić întreprinde o reformă radicală a normelor limbii sârbe, cu ajutorul unor filologi de seamă ai vremii, precum frații Grimm, și al puterii austriece, reprezentată de lingvistul sloven Jernej Kopitar. Prin lucrarea Dicționar sârbesc (publicată prima dată în 1818, dar mai larg răspândită abia prin ediția a II-a din 1852), prin traducerea sa a Noului Testament din 1847 și prin alte lucrări, el pune bazele limbii sârbe standard actuale. O fundamentează pe graiul din Herțegovina de est, care face parte din dialectul štokavian cu pronunțare (i)jekaviană, vorbit și în Serbia de sud-vest, regiunea natală a lui Karadžić. Sub influența romantismului din Europa Occidentală, Karadžić recomandă ca model pentru limba literară pe cea a literaturii populare și respinge normele de atunci influențate de limba rusă, care nu corespund cu structura gramaticală și sistemul fonologic ale limbii sârbe. În același timp simplifică la maximum ortografia, pe baza principiului fonemic. Reforma lui Karadžić este influențată și de opere literare croate. De altfel activitatea sa se desfășoară în paralel cu standardizarea limbii croate, efectuată tot pe baza dialectului štokavian cu pronunțare (i)jekaviană. Mai mult decât atât, au loc și consultări directe între elaboratorii celor două standarde, de

exemplu așa-numitul „Acord de la Viena”, semnat de șapte intelectuali croați și sârbi, printre care și Karadžić, în 1850, la inițiativa lingvistului sloven Franc Miklošič. Mai târziu, în normele limbii se încetățenește și pronunțarea ekaviană a orășenilor din Voivodina și Serbia, care chiar devine dominantă, dar nu elimină pronunțarea (i)jekaviană. În 1868, normele propuse de Karadžić sunt adoptate oficial în Serbia.

De la standardizare până în prezent
Începând cu această epocă, domeniul lingvistic și cel politic interferează până în ziua de azi, relația dintre limba sârbă și limba croată pendulând de la epocă la epocă între ideea unei limbi unice și cea a două limbi aparte, în funcție de evenimentele istorice prin care trec vorbitorii lor. Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, sârbii folosesc din ce în ce mai mult și scrierea cu alfabetul latin al limbii croate. Filologul Đura Daničić începe să redacteze cu acest alfabet, ușor modificat, Rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika (Dicționarul limbii croate sau sârbe) al Academiei Iugoslave de Științe și Arte, înființată la Zagreb în 1866. Apropierea dintre limba sârbă și limba croată se continuă după Primul Război Mondial, de data aceasta în cadrul Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, devenit mai apoi Regatul Iugoslaviei, create sub egida Serbiei, țară învingătoare în război. Autoritățile de la Belgrad susțin din ce în ce mai mult ideea limbii sârbocroate. În Iugoslavia comunistă de după al Doilea Război Mondial, promovarea limbii sârbocroate și încercările de a estompa diferențele dintre sârbă și croată devin componente ale politicii lingvistice oficiale, după cum reiese și din „Acordul de la Novi Sad” (1954), semnat de 25 de lingviști și scriitori, 18 sârbi și șapte croați, în care se stipulează că limba comună a sârbilor, croaților, muntenegrenilor și bosniacilor este sârbocroata, care se poate numi și croatosârbă, cu două variante literare, sârbă și croată. Se decide totodată și redactarea unui dicționar unic. În această perioadă, limba sârbă evoluează mai departe. Ca urmare a urbanizării se răspândește un așanumit „stil belgrădean”, care se îndepărtează de limbajul astăzi devenit rustic al lui Karadžić. După destrămarea Iugoslaviei, limbile sârbă și croată se îndepărtează din nou una de alta. În limba sârbă aceasta se manifestă, de exemplu, prin reintrarea în limba literară a unor elemente ale limbii liturgice, iar constituția prevede că limba oficială a statului este limba sârbă scrisă cu alfabetul chirilic[6], dar și alfabetul latin rămâne de folosință curentă.

Fonetică
Corespondenț a scriere–pronunț are
Alfabetul chirilic A, а Б, б В, в Г, г Д, д Transcriere în alfabet latin A, a B, b V, v G, g D, d Transcriere fonetică [a], [aː] [b] [ʋ] [g] [d]

Pronunț are aproximativ ca în

ac, A! bun voce gură dor între ger și deal în graiul maramureșean, muiat elev, interjecția Eh! jar zare inel, Tii! iar kilogram loc, mai dur

Ђ, ђ

Đ, đ

[d͡ʑ]

E, е Ж, ж З, з И, и J, ј К, к Л, л

E, e Ž, ž Z, z I, i J, j K, k L, l

[e], [eː] [ʒ] [z] [i], [iː] [j] [k] [l]

Љ, љ М, м Н, н Њ, њ O, о П, п Р, р С, с T, т

Lj, lj M, m N, n Nj, nj O, o P, p R, r S, s T, t

[ʎ] [m] n [ɲ] [o], [oː] [p] [r] [s] [t]

leac în graiul maramureșean, muiat mal nor neam, în graiul maramureșean, muiat om, O! pas rar sac turn între cer și teacă în graiul maramureșean, muiat ulei, Huu! film tehnică țară

Ћ, ћ

Ć, ć

[ t͡ɕ]

У, у Ф, ф X, x Ц, ц

U, u F, f H, h C, c

[u], [uː] [f] [x] [ts] ͡

Ч, ч Џ, џ Ш, ш Observații:

Č, č Dž, dž Š, š

[t͡ʃ] [d͡ʒ] [ʃ]

cer, mai dur ger, mai dur șapcă

1. R între două consoane sau la început de cuvânt, urmat de o consoană, poate constitui nucleul unei silabe, ca o vocală, de exemplu în prst „deget” și rvanje „luptă”. 2. Limba sârbă se scrie în mod tradițional cu alfabetul chirilic adaptat astfel, încât fiecărui sunet să-i corespundă o singură literă. Acest alfabet este folosit în toate documentele oficiale din Serbia și Republika Srpska. Se folosește și alfabetul latin cu semne diacritice, care trenscrie unele sunete prin grupări de două litere. Folosirea sa este majoritară în documentele neoficiale. 3. Ortografia sârbă se bazează pe principiul fonemic, care merge până acolo, încât și numele proprii străine se transcriu așa cum se pronunță în limba sârbă, inclusiv în alfabetul latin. De exemplu „Gérard Depardieu” se scrie Žerar Depardie. Există totuși unele excepții de la acest principiu. De exemplu asimilările dintre consoane (vezi mai jos) nu sunt redate în scris la sfârșit de cuvânt: Šef bi ['ʃeːv] bi voleo da radimo. „Șefului i-ar plăcea să lucrăm.”, Ostao je bez [bes] kaputa. „A rămas fără palton.”

Schimbări fonetice aparente și în scris
Alternanț a a ~ ∅ (numită nepostojano a „a labil”) La unele forme ale unor substantive și adjective se intercalează un a între două consoane, dar la alte forme acest a dispare. De exemplu, radicalul cuvântului care înseamnă „motan” este mačk-, nominativul său singular fiind mačak, dar în cursul declinării a cade: sa mačkom „cu motanul”. În cazul radicalelor feminine terminate cu două consoane, acest a apare la genitiv plural între cele două consoane: radical sestr-, nominativ singular sestra „soră”, genitiv plural sestara. Alternanț a l ~ o Substantivele și adjectivele terminate cu -ao sau -eo (posao „treabă”, veseo „vesel”) erau cândva în istoria limbii terminate cu un l dur (posal, vesel) care a evoluat în o, dar numai în poziție finală de cuvânt. Acest o redevine l dacă nu mai este în poziție finală, ci este urmat de o desinență (posla „al/a/ai/ale trebii”, vesela „veselă”, forma de feminin). Asimilarea consoanelor Când două consoane, una surdă și una sonoră ajung în contact prin adăugarea la un cuvânt a unei desinențe sau a unui sufix, prima consoană devine la fel cu cea următoare din punctul de vedere al sonorității (asimilare regresivă). Astfel,

consoanele sonore b, g, d, đ, z, ž, dž devin consoanele surde p, k, t, ć, s, š, č, și invers. De exemplu, de la rob „rob” se formează, prin adăugarea sufixului -stvo, substantivul ropstvo „robie”, în care b se schimă în p sub influența primei consoane din sufix, s, care este surdă. Palatalizări Unele consoane aflate la sfârșitul formei de nominativ a unui substantiv sau la sfârșitul rădăcinii unui verb își schimbă natura sub influența unei vocale cu care începe o desinență sau un sufix. Cazuri mai frecvente:

K, g și h înaintea lui e devin post-alveolare: o k > č – radnik „muncitor” > radniče! (cazul vocativ) „muncitorule!” o g > ž – vrag „drac” > vraže! o h > š – duh „suflet” > duše! Aceleași consoane devin alveolare înaintea lui i (nominativ masculin plural): o k > c – vojnik „soldat” > vojnici „soldați” o g > z – predlog „propunere” > predlozi o h > s – orah „nucă” > orasi Palatalizarea înaintea lui j se numește și iodizare sau înmuiere. Aceasta face ca: o d și t să devină alveolo-palatale: d > đ, t > ć o l și n palatale: l > lj, n > nj o z și š post-alveolare: z > ž, s > š

Câteva exemple de înmuiere: tvrd „dur” > tvrđi „mai dur”, lju't „furios” > ljući „mai furios”, brz „rapid” > brži „mai rapid”.

Accentuarea
Accentul care cade pe una din silabele unui cuvânt are în limba sârbă un dublu caracter. Este de intensitate, adică nucleul silabei este rostit cu mai multă forță decât celelalte (ca în română), dar și tonic (numit și muzical), nucleul de silabă accentuată fiind pronunțat cu un ton mai ridicat sau mai coborât decât celelalte. Accentul poate fi de patru feluri, combinații între caracterul descendent sau ascendent și durata vocalei (lungă sau scurtă). În mod obișnuit, accentul se notează în scris numai în lucrările de lingvistică, în manuale și dicționare. Semnele convenționale pentru accente apar în exemplele de mai jos.
• • • •

lung descendent: pîvo „bere” lung ascendent: písati „a scrie” scurt descendent: vȅtar „vânt” scurt ascendent: òtac „tată”

În cuvintele cu mai mult de o silabă, accentul descendent nu poate fi decât pe prima silabă. Cuvintele monosilabice pot avea numai accent descendent.

Și vocalele neaccentuate pot fi lungi sau scurte. Cele lungi se notează (nu în scrisul obișnuit) cu ¯ (žèna „femeie” / žénā „al/a/ai/ale femeilor”). O silabă lungă neaccentuată se poate găsi numai după o silabă accentuată. După cum se vede din exemplul precedent, caracterul accentului și durata vocalelor au valoare funcțională, bunăoară să diferențieze, ca aici, două cazuri: nominativul singular de genitivul plural. Locul accentului are de asemenea valoare funcțională (vezi Declinarea adjectivelor). În cuvintele polisilabice, accentul poate să cadă pe oricare silabă, în afară de ultima, regulă ce se aplică și cuvintelor străine. Astfel, cuvintele franceze, care se accentuează pe ultima silabă, în limba sârbă au accentul pe penultima silabă: Marseille (transcris în sârbă Marsej) ['marsej].

Gramatică
Tip morfologic
Din punctul de vedere al tipologiei morfologice, sârba este o limbă flexionară, ca limba română, dar în grad mai mare decât aceasta, adică cazurile substantivelor, adjectivelor și pronumelor, precum și persoanele verbelor se disting mai bine prin desinențe.

Substantivul
Genul substantivelor Substantivele pot fi de genul:

masculin, de regulă posibil de recunoscut după terminația consonantică la cazul nominativ, numărul singular: grad „oraș”. Aceleiași clase de declinare le aparțin și substantivele terminate în -ao și -eo (vezi Alternanța l ~ o). Sunt și substantive masculine terminate cu -a: prenume masculine (Nikola), nume de profesii (sudija „judecător”), care se declină ca femininele. feminin, în general cele terminate la nominativ singular în -a: ruka „mână”. Sunt și substantive feminine terminate cu o consoană la nominativ singular: radost „bucurie”, stvar „lucru”. Acestea aparțin unei clase de declinare aparte. neutru (substantivele cu -o sau cu -e la nominativ singular): kolo „cerc”, polje „câmp”, care se declină ca masculinele cu consoană.

Declinarea Aceasta se caracterizează prin șapte cazuri, iar substantivele sunt grupate în patru clase de declinare, după desinența de la nominativ singular. Există numeroase forme neregulate. Iată declinarea a patru substantive regulate din două clase de declinare cu numărul cel mai mare de substantive:

Caz

Masculin

Neutru

Feminin

animat singular plural

inanimat singular plural singular izvor „izvor” izvora izvoru izvor izvore! izvorom plural žena „femeie” ženē ženi ženu ženo! ženom singular plural

Nominativ

jelen „cerb” jeleni

izvori

selo „sat” sela

žene

Genitiv Dativ Acuzativ Vocativ

jelena jelenu jelena jelene!

jelēnā jelenima jelene jeleni! jelenima

izvōrā izvorima izvore izvori! izvorima

sela selu selo selo! selom

selā selima sela sela! selima

žénā ženama žene žene! ženama o ženama

Instrumental jelenom Locativ Observații: o jelenu

o jelenima o izvoru

o izvorima o selu

o selima o ženi

1. Acuzativul singular al substantivelor masculine animate este identic cu genitivul lor, în timp ce acuzativul singular al masculinelor inanimate este la fel cu nominativul. 2. Desinența la genitiv plural este -a lung. Aceasta deosebește în primul rând genitivul plural de cel singular la substantivele masculine și neutre, precum și genitivul plural de nominativul singular la cele feminine. 3. Cazul acuzativ este nu numai cel al complementului direct, ci și al complementului circumstanțial de loc al verbelor care exprimă deplasarea: On ide u grad. „El merge în oraș.” 4. Cazul instrumental este în principal cel al complementului circumstanțial instrumental (nožem „cu cuțitul”), și al complementului circumstanțial sociativ (sa suprugom „cu soția”). 5. Cazul locativ (totdeauna cu prepoziție) este cel al complementului circumstanțial de loc al unui verb care nu exprimă deplasarea (On živi u gradu. „El locuiește în oraș.”) Locativul mai este și cazul complementului indirect despre care se vorbește (o jelenu „despre cerb”).

Adjectivul

Categorii de adjective
• • •

calificative: dobar „bun”, jutarnji „de dimineață” de materie: drveni „de lemn” de apartenență: čovekov „al omului”, babin „al bunicii”. Acestea sunt formate de la substantive, prin adăugarea sufixului -ov sau -ev la cele masculine, și -in la cele feminine.

Forma scurtă și forma lungă Adjectivele pot avea două forme, scurtă sau lungă. Cea scurtă se caracterizează prin terminația consonantică la nominativul masculinului singular, iar cea lungă prin terminația -i la același caz:
• •

bratov „al fratelui” – adjectiv cu formă scurtă beogradski „belgrădean” – adjectiv cu formă lungă

Aproape toate adjectivele calificative au ambele forme, cea lungă fiind obținută prin adăugarea lui -i la forma scurtă: bogat > bogati „bogat”. În cazul lor, forma scurtă este numită și nedefinită, iar cea lungă este numită și definită. Acesteia îi corespunde în română adjectivul substantivat, articulat cu articol hotărât sau cu articol demonstrativ. Exemplu în context: Bila su dva čoveka; jedan je bio siromašan, a drugi – bogat; siromašni je ćutao, dok je bogati mnogo pričao. „Erau doi oameni; unul era sărac, iar celălalt – bogat; săracul (sau cel sărac) tăcea, în timp ce bogatul (sau cel bogat) vorbea mult.” Adjectivele cu o singură formă sunt folosite și ca nedeterminate, și ca determinate. Adjectivele de apartenență au numai formă scurtă, iar cele terminate cu -ski, -nji și -ji, precum și adjectivele la gradul comparativ și la cel superlativ relativ (vezi mai jos) – numai formă lungă. Gradele de comparaț ie Gradul comparativ de superioritate se formează cu sufixe:

-ji, -ja, -je, care provoacă iodizarea consoanei finale a adjectivului: o pentru adjectivele monosilabice cu vocală lungă: mlad „tânăr” > mlađi „mai tânăr” o pentru adjectivele bisilabice terminate la masculin în -ak, -ek sau -ok: kratak „scurt” > kraći -iji, -ija, - ije: o pentru adjectivele monosilabice cu vocală scurtă: star „bătrân” > stariji o pentru adjectivele polisilabice: hrabar „curajos” > hrabriji „mai curajos”, jednostavan „simplu” > jednostavniji „mai simplu”

Comparația se construiește cu prepoziția od care cere genitivul: Marko je stariji od Ivana. „Marko este mai bătrân decât Ivan.” Superlativul relativ de superioritate se obține din forma de comparativ, cu prefixul naj-: hrabriji „mai curajos” > najhrabriji „cel mai curajos”.

Declinarea adjectivelor
Forma lungă

Masculin Ca z singular N. zèlenī „cel verde” G. zèlenōg(a) D. zèlenōm(e) plural zèlenī zèlenīh zèlenīm(a)

Neutru singular zèlenō zèlenōg(a) zèlenōm(e) zèlenō zèlenō zèlenīm plural zèlenā zèlenīh zèlenīm(a) zèlenā zèlenā zèlenīm(a)

Feminin singular zèlenā zèlenē zèlenōj zèlenū zèlenā plural zèlenē zèlenīh zèlenīma zèlenē zèlenē

A. zèlenōg(a) (animat), zèlenī (inanimat) zèlenē V. zèlenī I. zèlenīm L. o zèlenōm(e)
Forma scurtă

zèlenī zèlenīm(a)

zèlenōm zèlenīm(a)

o zèlenīm(a) o zèlenōm(e) o zèlenīm(a) o zèlenōj o zèlenīm(a)

Masculin Ca z singular N. zèlen „verde” G. zelèna plural zelènī zelènīh

Neutru singular zelèno zelèna plural zelèna zelènīh

Feminin singular zelèna zelènē plural zelène zelènīh

D. zelènu

zelènīm(a)

zelènu zelèno zelèno

zelènīm(a) zelènā zelènā

zelènōj zelènu zèlenā

zelènīma zelène zèlenē

A. zelèna (animat), zèlen (inanimat) zelène V. zèlenī I. zelènīm L. o zelènu zelènī zelènīm(a)

zelènīm zelènīm(a)

zelènōm zelènīm(a)

o zelènīm(a) o zelènu o zelènīm(a) o zelènōj o zelènīm(a)

De remarcat că la plural forma scurtă diferă de cea lungă numai prin locul accentului: pe prima silabă la forma lungă, pe a doua silabă la forma scurtă.

Pronumele
Pronumele personale Ca z Pronumele reflexiv

Singular

Plural

N. ja „eu” ti „tu”

on „el”, ono – neutru

ona „ea”

mi „noi” vi „voi”

oni „ei”, ona – neutru, one „ele”

G.

mene, me

tebe, te njega, ga

nje, je

nâs, nas vâs, vas njih, ih

sebe

D. meni, mi tebi, ti njemu, mu

njoj, joj

nama, nam

vama, vam

njima, im

sebi

A.

mene, me –

tebe, te njega, ga

nju, je nâs, nas vâs, vas njih, ih

sebe, se

V.

ti!

vi!

I. mnom L. o meni Observații:

tobom njim o tebi o njemu

njom o njoj

nama o nama

vama o vama

njima o njima

sobom o sebi

1. La genitiv, la dativ și la acuzativ, pronumele personale au forme scurte și forme lungi. Formele scurte nu se accentuează (se pronunță împreună cu verbul al cărui complement sunt, ca o silabă a acestuia) și sunt cel mai mult folosite. Formele lungi sunt accentuate, folosindu-se după prepoziții și conjuncții, precum și atunci când se insistă asupra persoanei. 2. Pronumele de politețe este Vi (scris cu inițială majusculă). 3. Cazul genitiv se folosește numai cu prepoziții care cer acest caz: On je došao posle mene. „El a venit după mine.” 4. Pronumele sebe este reflexiv. Are o singură persoană și se referă totdeauna la subiectul propoziției, de orice persoană ar fi acesta: Ona govori za sebe i ja govorim za sebe. Zašto ti ne govoriš za sebe? „Ea vorbește pentru sine și eu vorbesc pentru mine. Tu de ce nu vorbești pentru tine?” Are formă scurtă numai la acuzativ. Aceasta se folosește la diateza reflexivă a verbelor: On ide da se šeta. Ja idem da se šetam s njim. Hoćes li da se šetaš sa nama? „El merge să se plimbe. Eu merg să mă plimb cu el. Vrei să te plimbi cu noi?” Pronumele interogative Nominativ Genitiv Dativ Acuzativ ko „cine” šta „ce” koga kome koga čega čemu šta čime o čemu

Instrumental kim Locativ o kome

Pronume-adjective interogativ-relative

• • •

čiji, -a, -e, -i, -e, -a: Čije su ove naočare? „Ai cui sunt ochelarii ăștia?”, Bio je tamo sto, čije su noge bile zabijene u zemlju. „Era acolo o masă ale cărei picioare erau înfipte în pământ.” koji, -a, -e, -i, -e, -a: Koju košulju hoćeš? „Care cămașă o vrei?”, Koju hoćeš? „Pe care o vrei?”, Imam muža koji me voli. „Am un soț care mă iubește.” kakav, kakva, kakvo, kakvi, kakve, kakva: Kakvu košulju hoćeš? „Ce (fel de) cămașă vrei?”, Kakvu hoćeš? „De care vrei?”

Declinarea acestora: Ca z

Masculin

Feminin Neutru

Masculin

Feminin Neutru

Masculin Feminin

Neutru

N. čiji

čija

čije

koji kojeg(a) / kog(a) kojem(u) / kom(e) koji (inanimat), koga / kojeg(a) (animat) kojim kojem(u) / kom(e)

koja

koje

kakav

kakva

kakvo kakva, kakvog(a) kakvu / kakvom(e)

G. čijeg(a)

čije

čijeg(a)

koje

kojeg(a) / kakva / kakva kog(a) kakvog(a) kojem(u) kakvu / kakve / kom(e) kakvom(e)

D. čijem(u)

čijoj

čijem(u)

kojoj

čiji (inanimat), A. čijeg(a) (animat)

čiju

čije

koju

koje

kakav

kakvu

kakvo

I. čijim

čijom

čijim

kojom

kojim

kakvim

kakvom kakvim kakvu / kakvom(e)

L. čijem(u)

čijoj

čijem(u)

kojoj

kojem(u) kakvu / kakvoj / kom(e) kakvom(e)

Pronumele-adjective posesive
• • •

moj „(al) meu”, moja „(a) mea”, moje (neutru singula), moji „(ai) mei”, moje „(ale) mele”, moja (neutru plural) tvoj „(al) tău”, tvoja „(a) ta”, tvoje (neutru singular), tvoji „(ai) tăi”, tvoje „(ale) tale”, tvoja (neutru plural) njegov „(al) lui”, njegova „(a) lui”, njegovo (neutru singular), njegovi „(ai) lui”, njegove „(ale) lui”, njegova (neutru plural)

• • • • •

nje(zi)n „al ei”, nje(zi)na „(a) ei”, nje(zi)no (neutru singular), nje(zi)ni „(ai) ei”, nje(zi)ne „(ale) ei”, nje(zi)na (neutru plural) naš „(al) nostru”, naša „(a) noastră”, naše (neutru singular), naši „(ai) noștri”, naše „(ale) noastre”, naša (neutru plural) vaš „(al) vostru”, vaša „(a) voastră”, vaše (neutru singular), vaši „(ai) voștri”, vaše „(ale) voastre”, vaša (neutru plural) njihov „(al) lor”, njihova „(a) lor”, njihovo (neutru singular), njihovi „(ai) lor”, njihove „(ale) lor”, njihova (neutru plural) svoj, -a, -e, -i, -e, -a determină (ca adjectiv) sau reprezintă (ca pronume) obiectul (obiectele) posedat(e) de subiect, indiferent de persoana acestuia: Ja jedem svoj hleb, a ti jedeš svoj. „Eu îmi mănânc pâinea mea, iar tu ți-o mănânci pe a ta.” Celelalte pronume-adjective posesive reprezintă (respectiv determină) de regulă obiectul posedat de altcineva (altceva) decât subiectul propoziției: Poznajem tvoju sestru. „O cunosc pe sora ta.”

Pronumele-adjective demonstrative Acestea exprimă trei grade de depărtare:
• •

Ovaj „acest(a)”, ova „această (aceasta)”, ovo (neutru singular), ovi „acești(a)”, ove „aceste (acestea)”, ova (neutru plural) se referă la ceea ce este lângă vorbitor. Onaj „acel(a)”, ona „acea (aceea)”, ono (neutru singular), oni „acei(a)”, one „acele(a)”, ona (neutru plural) se referă la ceea ce este departe de vorbitor, de exemplu lângă o terță persoană (nu interlocutorul). Taj, ta, to, ti, te, ta exprimă depărtarea medie, referindu-se, de exemplu, la ceea ce este lângă interlocutor.

Numeralul
Particularităț i în construcț ia numeral cardinal + substantiv sau adjectiv
• •

Cantitatea 0 (nula, ništa) se exprimă cu genitivul plural al substantivului sau adjectivului: nula / ništa listova (în traducere literală, „zero ziare”). Jedan „un”, jedna „o”, jedno (neutru) și numerele care se termină cu această cifră se construiesc cu substantivul/adjectivul la nominativ singular: jedan grad „un oraș”, dvadeset i jedan list „21 de ziare”. Dva „doi”, dve „două”, tri „trei” și četiri „patru”, precum și numerele care se termină cu aceste cifre sunt urmate de substantiv/adjectiv la genitiv singular, oricare ar fi funcția sintagmei în propoziție: dva grada „două orașe”, trideset i dva lista „32 de ziare”. Cu pet „cinci” și cifrele următoare, precum și cu numerele care se termină cu aceste cifre, substantivul/adjectivul se pun la genitiv plural: pet gradova „cinci orașe”, sedam listova „șapte ziare”, trideset i osam listova „38 de ziare”.

Numele numerelor Fiecare cifră are un nume de genul feminin: jedinica, dvojka, trojka, četvorka, petica etc. Exemple: Dobio sam dvojku iz matematike. „Am luat (un) doi la matematică.”, Idem osmicom. „Merg cu optul (cu tramvaiul 8).”

Numeralele colective Acestea sunt dvoje „doi”, troje „trei”, četvoro „patru”, petoro „cinci”. Următoarele se formează asemănător cu petoro, cu sufixul -oro. Se folosesc:
• • •

cu substantivele colective: troje prasadi „trei purcei” pentru a desemna grupuri de persoane de sexe diferite: nas dvoje „noi doi” (un bărbat și o femeie), osmoro učenika „opt elevi” (băieți și fete). cu numele de obiecte care se folosesc perechi: dvoje rukavice „două mănuși” (care formează o pereche), în opoziție cu dve rukavice „două mănuși” (desperecheate).

Cu aceste numerale, substantivul/adjectivul este la genitiv singular. Substantivele numerale Acestea se formează cu sufixul -ica și se folosesc numai cu nume de ființe de sex masculin: nas dvojica „noi doi” (bărbați), spre deosebire de nas dvoje „noi doi” (un bărbat și o femeie). Numeralele ordinale Acestea au desinențele specifice adjectivelor cu formă lungă: prvi „primul”, prva „prima”, prvo (neutru), drugi „al doilea”, treći „al treilea”, četvrti „al patrulea”, peti „al cincilea” etc.

Verbul
Aspectele verbelor Ca și în celelalte limbi slave, verbele limbii sârbe se caracterizează și prin categoria aspectului, care exprimă durata sau gradul de realizare a acțiunii unui verb.

Un verb imperfectiv (numit și durativ) exprimă faptul că acțiunea era, este, va fi sau este dorită a fi în curs de desfășurare sau efectuată în mod repetat: Vršim svoj posao. „Îmi fac (efectuez) treaba.” (Sunt în curs de a o face, nu se știe de când și până când.); Pio sam kavu i gledao prema moru. „Beam cafea și priveam către mare.”; Hoću da gledam televiziju. „Vreau să mă uit la televizor.” (azi, mâine, în general). Un verb perfectiv (numit și momentan) exprimă faptul că acțiunea a avut loc, are loc sau se dorește să aibă loc o singură dată, într-un singur moment, sau că începe și se termină la momente date: Ići ćeš da se šetaš samo ako završiš svoj posao. „Vei merge să te plimbi numai dacă îți termini (de efectuat) treaba.”; Popio sam kavu. Možemo ići. „Mi-am băut cafeaua. Putem pleca.”; Hoću da pogledam ovaj film. „Vreau să mă uit la filmul ăsta.” (de la început până la sfârșit).

Prezentul propriu-zis este exprimat numai de verbele imperfective, în propoziții independente sau principale. Prezentul verbelor perfective se folosește numai în propoziții subordonate. Majoritatea verbelor formează perechi perfectiv–imperfectiv cu același sens lexical, de exemplu pisati– napisati „a scrie”. Există câteva procedee formale pentru a diferenția cele două aspecte:

Unul din aceste procedee est adăugarea la verbul perfectiv a unui prefix provenit dintr-o prepoziție. Astfel de prefixe sunt za-, po- și na- din exemplele precedente, care schimbă numai

aspectul verbului. Alte prefixe îi schimbă mai mult sau mai puțin și sensul: pisati „a scrie” > prepisati „a copia”. Din verbul astfel derivat se formează corespondentul său imperfectiv cu același sens, cu ajutorul unui sufix: prepisivati. Sufixul este plasat înaintea terminației -ti specifice infinitivului. Sunt și verbe perfective cu un anumit sufix și imperfective cu altul. De exemplu sufixul -i- este specific perfectivului, iar -a- – imperfectivului: spremiti – spremati „a pregăti”.

Și în română se exprimă aceste aspecte, dar nu atât de sistematic încât să se considere că este vorba de o categorie gramaticală a verbului românesc. După cum se vede în exemplele de mai sus, numai la trecut se poate spune că verbul românesc exprimă formal aspectele, odată cu exprimarea timpului, prin imperfect, respectiv perfectul compus sau perfectul simplu. Conjugare Verbele sârbești sunt repartizate în opt clase de conjugare, după sunetul final al rădăcinii verbului și desinența persoanei a III-a singular a prezentului. Exemplu de verb regulat de conjugarea I, la modurile și timpurile cele mai folosite: Mod Infinitiv Timp tresti tresem treseš trese Prezent tresemo tresete tresu Perfect compus tresao, tresla, treslo sam nisam tresao, -la, -lo am scuturat, n-am scuturat ne tresem Forma afirmativă Forma negativă a scutura scutur, nu scutur Traducere

tresao, -la, -lo si tresao, -la, -lo je tresli, -le, -la smo tresli, -le, -la ste tresli, -le, -la su trešću trešćeš trešće Viitor trešćemo trešćete trešće Condiț ional ne bih tresao, -la, -lo aș scutura / aș fi scuturat, n-aș scutura / n-aș fi scuturat neću tresti voi scutura, nu voi scutura

tresao, -la, -lo bih

tresao, -la, -lo bi tresao, -la, -lo bi tresli, -le, -la bismo

tresli, -le, -la biste tresli, -le, -la bi ne tresi! / nemoj da treseš! / nemoj tresti! (neka) ne trese! ne tresimo! / nemojmo da tresemo! / nemojmo tresti! ne tresite! / nemojte da tresete! / nemojte tresti! (neka) ne tresu! ne tresući scuturând, nescuturând

tresi!

scutură!, nu scutura!

(neka) trese!

Imperativ

tresimo!

tresite!

(neka) tresu! prezent Gerunziu trecut Participiu activ tresavši sau tresav tresao, -la, -lo, -li, -le, -la tresen, tresena, treseno, treseni, tresene, tresena tresući

Participiu pasiv

netresen, -a, -o, scuturat, -tă, -ți, -te; nescuturat, -i, -e, -a -tă, -ți, -te

Observații: 1. Verbele neregulate sunt numeroase, ca și schimbările fonetice provocate de sufixe și desinențe. 2. În gramaticile sârbești nu se pomenește de modul indicativ.

3. Verbului românesc „a fi” îi corespund în sârbă două verbe: jesam și biti. 4. Verbul auxiliar al perfectului compus este jesam, care are și forme scurte, cele care apar mai sus. 5. La formele compuse (perfect compus și condițional), participiul activ se acordă în gen și număr cu subiectul. 6. La forma negativă a verbelor auxiliare, negația ne se îmbină cu verbul. Cu verbul jesam, negația devine ni-. 7. Viitorul se formează în general de la rădăcina verbului urmată de forma scurtă a verbului hteti „a vrea” la prezent (Pevaćeš. „Vei cânta.”), dar în prezența pronumelui personal subiect și la forma negativă, auxiliarul se detașează de verb, care ia în acest caz forma de infinitiv: Ti ćeš pevati. „Tu vei cânta.”, Nećeš pevati. „Nu vei cânta.” 8. Conjunctivului românesc îi corespunde indicativul prezent precedat de conjuncția da: Hoću da pevaš. „Vreau să cânți”. Această construcție se folosește și dacă există două verbe care au același subiect: Hoću da pevam. „Vreau să cânt.”, spre deosebire de limba croată și majoritatea limbilor slave, care preferă în acest caz construcția cu verbul subordonat la infinitiv. 9. Condiționalul a avut cândva un timp trecut, dar în limba actuală nu mai are decât o singură formă. Trecutul se distinge de prezent prin context. 10. Imperativul negativ se poate forma în trei feluri: – negația ne + forma afirmativă a imperativului; – verbul auxiliar nemoj + conjuncția da + prezentul verbului conjugat; – nemoj + infinitivul. Forme mai puțin folosite:
• • •

Viitorul anterior se formează din prezentul verbului biti „a fi” + participiul activ: budem tresao „voi fi scuturat”. Forma numită aorist exprimă o acțiune trecută care a avut loc după altă acțiune trecută sau imediat înaintea momentului vorbirii: tresoh „(eu) scuturai”. Imperfectul: tresijah „scuturam”. Este folosit numai în limba literară și în unele enunțuri fixe, precum Gde to beše? „Unde era asta?”. În locul imperfectului se folosește perfectul compus al verbelor imperfective. Mai mult ca perfectul se formează în două feluri: din imperfectul verbului biti „a fi” + participiul activ (bejah/beh pisao „scrisesem”) sau din perfectul compus al verbului biti + participiul activ (bio sam pisao).

Prepoziț ii
Cele mai multe prepoziții se folosesc cu un singur caz:

cu genitivul: bez „fără”; blizu „în apropierea”; do „până la”; duž „de-a lungul, în lungul”; ispod „sub, de sub”; ispred „în fața, din fața”; iz „din, de la”; iza „dincolo de, în spatele”; između „între, dintre, printre”; iznad „deasupra, de deasupra”; kod „la, lângă”; pored „alături de”; posle „după” (în timp); pre „înainte de” (în timp); protiv „împotriva”; radi „în scopul”; umesto „în locul”; usred „în mijlocul”; zbog „din cauza” cu dativul: k(a) „spre” cu acuzativul: kroz „prin, printre, peste”; niz(a) „în josul”; uz(a) „lângă, aproape de, în apropiere de, în preajma, în susul, în contra, cu, alături de”; za „pentru”

• •

cu locativul: po „după, conform”; prema „către”; pri „cu ocazia”, „în momentul”, „(de) pe lângă”

Alte prepoziții se folosesc cu două sau chiar trei cazuri, în funcție de sens sau de natura verbului regent: Prepoziț i e

Caz

Condiț ii de folosire

Exemplu

acuzativ među instrumental

cu verb care exprimă mișcarea ići među ljude „a merge între oameni” cu verb care nu exprimă mișcarea

biti među ljudima „a fi între oameni”

acuzativ na határozói eset

cu verb care exprimă mișcarea postaviti na sto „a pune pe masă” cu verb care nu exprimă mișcarea

biti na stolu „a fi pe masă”

acuzativ nad(a) instrumental

cu verb care exprimă mișcarea

uzdigati se nad more „a se ridica deasupra mării” nalaziti se nad morem „a se găsi deasupra mării” obesiti o nešto „a agăța de ceva” govoriti o nečemu „a vorbi despre ceva”

cu verb care nu exprimă mișcarea

acuzativ o locativ acuzativ pod(a)

cu verb care exprimă mișcarea padati pod stolicu „a cădea sub scaun”

instrumental cu verb care nu exprimă mișcare ležati pod stolicom „a sta culcat sub scaun” pred(a) acuzativ cu verb care exprimă mișcarea pozoviti pred kralja „a chema în fața regelui” govoriti pred kraljem „a vorbi în fața regelui”

instrumental cu verb care nu exprimă

mișcarea genitiv s(a) instrumental cu substantive animate s mužem „cu soțul” u Branka Ćopića „la Branko Ćopić” (în opera lui) cu verb care exprimă mișcarea ići u selo „a merge în sat” cu verb care nu exprimă mișcarea iskočiti sa stola „a sări de pe masă”

genitiv

u

acuzativ

locativ

živeti u selu „a trăi în sat”

acuzativ za instrumental

za profesora „pentru profesor” za profesorom „în spatele / în urma profesorului”

Observație: În cazul unor prepoziții există alternanță -a ~ ∅. Vocala a este adăugată prepoziției cu scopul pronunțării mai ușoare, atunci când cuvântul următor începe cu aceeași consoană ca cea cu care se termină prepoziția, cu o consoană de același tip sau cu un grup de consoane: s majkom „cu mama”, dar sa sestrom „cu sora”; pred tobom „în fața ta”, dar preda mnom „în fața mea”.

Particule
Particula este considerată în gramaticile sârbești ca o parte de vorbire aparte. Este definită ca un cuvânt invariabil care indică atitudinea vorbitorului față de conținutul exprimării. Multora dintre ele în română le corespund adverbe. Sensul particulelor depinde în general de împrejurările concrete ale comunicării. De exemplu cuvântul samo poate servi la:
• • •

atragerea atenției: Samo da znaš šta sam juče video! „De-ai ști ce-am văzut ieri!” amenințare: Samo da mi dođi kasno! „Numai să-mi vii târziu!” exprimarea dorinței: Samo da mi se on vrati! „Numai de s-ar întoarce la mine!”

Particulele cele mai frecvente:

• •

• • • • • •

particule de precizare: baš „tocmai”, i „și”, upravo „tocmai”, taman „chiar, tocmai”. Exemplu în propoziție: Baš meni se to moralo desiti! „Tocmai mie a trebuit să mi se întâmple!” particule modale: besumnje „fără îndoială”; dakako „sigur”; jedva „abia”; možda „poate”; naprotiv „dimpotrivă”; nipošto „nicidecum” ; sigurno „sigur”; uistinu „într-adevăr”; umalo „aproape”; valjda „poate”; verovatno „probabil”; zaista „într-adevăr”. În propoziții: – Hoćeš li sutra doći? – Dakako da ću doći. „– Vii mâine? – Sigur că vin.” ; Ceo dan učiš, sigurno si umoran. „Înveți toată ziua, sigur ești obosit.”; Umalo da zaboravim pasoš. „Era să-mi uit pașaportul.” particule prezentative: evo, eto, eno „iată, uite”. Exprimă trei grade de depărtare, ca pronumeleadjective demonstrative: – Gde su mi naočari? – Eto ih kraj tebe. „– Unde-mi sunt ochelarii? – Uite-i lângă tine.”; Eno starica pred vratima. „Iată bătrâna în fața porții.” particule interogative: da, li, da li, zar. În propoziții: Dolaziš li sutra? „Vii mâine?”, Zar ne možeš doći na vreme? „Nu poți să vii la timp?” particule exclamative: a, ala, da. În propoziții: Da si mi zdrav! „Să fii sănătos!”, Ala smo se lepo proveli! „Ce bine am petrecut!” particule afirmative: da „da”, dabome „bineînțeles”, dakako „sigur”. În propoziție: Da, doćiću. „Da, voi veni.” particule negative: ne „nu”, ni „nici”. În propoziții: Dolazi on, ali ne tako često. „Vine el, dar nu prea des.”, Ni ja tu ništa ne mogu učiniti. „Nici eu nu pot face nimic.” particule restrictive: bar „măcar”, jedino „numai”, samo „numai”. În propoziție: Samo ti možeš da mi pomogneš. „Numai tu poți să mă ajuți.” particule imperative: neka, već. În propoziții: Neka dođe on! „Să vină el!”, Prestani već s tim plakanjem! „Termină odată cu plânsul!”

Unele particule pot constitui propoziții într-un dialog. În această categorie de particule sunt incluse și unele sintagme: Kako da ne!, Nego šta!, Nego kako! (toate trei având sensul „Cum să nu!”)

Topica
Deși în limba sârbă topica este destul de liberă, ea rămâne o limbă SVO, adică ordinea părților de propoziție este subiect + predicat (+ complement), dacă nicio parte nu este scoasă în evidență: Žene idu na pijacu. „Femeile merg la piață.”, Beograd je lep grad. „Belgradul e un oraș frumos.” În general, pronumele și verbele auxiliare neaccentuate, chiar dacă sunt mai multe (maximum patru), precum și particula interogativă li, se plasează după primul cuvânt accentuat, constituind un bloc cu un singur accent cu acesta: Olga mu ju je dala. „Olga i-a dat-o.” În locul unui cuvânt accentuat poate sta un grup nominal din două elemente. În acest caz, cuvintele neaccentuate pot urma după al doilea element: Moja će sestra doći u utorak. sau Moja sestra će doći u utorak. „Sora mea va veni marți.” Dacă grupul nominal este mai lung, cuvântul neaccentuat nu poate urma după acesta: Moja mlađa sestra doći će u utorak. „Sora mea mai tânără va veni marți.” În propoziție coordonată sau subordonată, pronumele și verbele auxiliare neaccentuate sunt plasate după cuvântul care introduce propoziția: Rekao mi je da će moja mlađa sestra doći u utorak. „Mi-a spus că sora mea mai tânără va veni marți.” Conjuncțiile a „iar” și i „și” fac excepție de la această regulă. Alte cuvinte neaccentuate, în special prepozițiile, pot fi pe primul loc în propoziție: : Na stolu ima knjiga. „Pe masă este o carte.” Și unele particule neaccentuate pot fi la început de propoziție: Da nisi bolesna? „Oare nu ești bolnavă?”, Slavko vidi Olgu, zar ne? „Slavko o vede pe Olga, nu?” În general, atributul adjectival precede substantivul determinat: On je bogat čovek. „El e om bogat.”

Lexic
Formarea cuvintelor Derivarea
Ca în română, prin adăugarea unor sufixe se formează cuvinte din aceeași familie lexicală ca și cuvântul de bază: Cuvânt de bază Sufix Cuvânt derivat

-ište → noćište „loc de înnoptat” -as noć „noapte” + -ti -nCompunerea În limba sârbă compunerea este mai productivă decât în română. Se poate efectua prin:
• •

→ noćas „astă-noapte” → noćiti „a înnopta” → noćni, -na, -no „de noapte”

îmbinarea nemijlocită a două cuvinte: dan „zi” + gubiti „a pierde” > dangubiti „a pierde vremea, a fi leneș” îmbinarea printr-o vocală de legătură: crn „negru” + o + kos (de la kosa „păr”) > crnokos „cu păr negru”

Elementele cuvântului compus pot fi un substantiv și un verb (primul exemplu), un adjectiv și un substantiv (al doilea exemplu), două substantive: kućevlasnik „proprietar de casă”, duvankesa „pungă de tutun”. Unele combinații de două substantive sunt simțite ca mai puțin sudate decât aceste exemple, de aceea se scriu cu cratimă: radio-aparat „aparat de radio”, radio-stanica „radiostație”, spomen-ploča „placă comemorativă”. Cuvintele formate cu prefixe sunt considerate tot compuse: nad „deasupra” + biskup „episcop” > nadbiskup „arhiepiscop”, pred „înaintea” + znak „semn” > predznak „semn prevestitor”, ne „nu” + milosrdan „milostiv” > nemilosrdan „necruțător”. În această categorie se includ și verbele formate cu prefixe care schimbă sensul verbului de bază: ići „a merge” > otići „a pleca”, izaći „a ieși”, doći „a veni, naići „a veni pe neașteptate”. Aceste prefixe schimbă în același timp și aspectul verbului (vezi Aspectele verbelor).

Compunerea poate fi combinată cu derivarea: kratk- (de la kratak „scurt”) + o + vid- (de la videti „a vedea”) + -an > kratkovidan „miop”, bez brige „fără grijă” > bezbrižan „nepăsător”.

Împrumuturi
În raport cu standardul limbii croate, cel al limbii sârbe acceptă relativ ușor împrumuturile. A preluat cuvinte de la un număr mare de limbi, inclusiv din română (bešika „beșică, vezică”, guša „gușă” etc.). Majoritatea împrumuturilor sunt substantive, dar sunt și multe verbe (telefonirati, analizirati), adjective (flegmatičan, logičan). Din astfel de adjective se formează și adverbe: apsolutno, ekspanzivno, eventualno.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful