CAPITOLUL I Aspecte generale privind situaţia din zona Balcanilor Masterand: Radu MOINESCU 1.

Introducere Peninsula Balcanică, limitată de mările Neagră, Marmara, Egee şi Mediterană, incluzând Albania, Bulgaria, Grecia şi statele formate în urma dezmembrării Iugoslaviei, alături de România şi Turcia europeană, reprezintă punctul care uneşte trei continente, Europa, Africa şi Asia. Balcanii reprezintă punctul de întâlnire dintre Est şi Vest, marcând totodată graniţa dintre Sud şi Nord, precum şi graniţa între culturi, religii, mentalităţi, ideologii şi sfere de influenţă, pe cât de multiple şi individualizate, pe atât de diversificate şi intercondiţionate. Aici se reunesc, pe de o parte, entităţi statale aflate în diferite stadii ale procesului de tranziţie către democraţie şi economia de piaţă, având niveluri de dezvoltare extrem de diferenţiate şi cu statute deosebite faţă de instituţiile euroatlantice integratoare, iar pe de altă parte, spaţii şi regiuni încă instabile şi nesigure, supuse unor crize şi conflicte aflate în derulare sau în stare latentă, insuficient soluţionate, gata oricând să fie reactivate, capabile să genereze noi ameninţări şi provocări la adresa securităţii regionale şi globale. Dată fiind marea densitate de state, naţiuni şi popoare, cu culturi, obiceiuri şi religii diversificate din această zonă, în timp au apărut probleme complexe, tensiuni şi conflicte care constituie ameninţări şi pericole ce pot duce la destabilizarea zonei, cu rezultate imprevizibile, atât pentru zona Balcanilor, cât şi pentru întreaga Europă. Din aceste motive, şi nu numai, zona Balcanilor a fost considerată în decursul timpului butoiul de pulbere al Europei. Sfârşitul războiului rece, dezintegrarea Iugoslaviei, precum şi evenimentele politice majore petrecute în ultima perioadă, au dus la manifestarea unui nou climat politic în Balcani, complet diferit faţă de ultimii ani ai secolului trecut. Noile state apărute prin dezmembrarea fostei Iugoslavii, în special cele cu majoritate etnică şi religie musulmană, Kosovo, recunoscut de unii şi contesta de alţii, Bosnia-Herţegovina, dar şi celelalte, precum Macedonia, a determinat apariţia unor noi tensiuni pe probleme teritoriale şi de altă natură (economică, religioasă ş.a.) care oricând pot genera conflicte. Caracteristicile principalele ale noului climat politic din Balcani, constau în: a) existenţa unor state cu o economie slab dezvoltată şi o democraţie în stare incipientă; b) existenţa unor state a căror dezvoltare depinde în mare măsură de ajutorul acordat de comunitatea internaţională; c) coexistenţa unui drum către stabilizare şi a unei perspective de cooperare, pe de o parte şi menţinerea unor situaţii destabilizatoare, pe de altă parte. Evoluţia situaţiei geopolitice din zona Balcanilor are influenţe deosebite asupra Europei în cel puţin trei direcţii: a) extinderea convingerii naţionaliste că fiecare naţiune trebuie să aibă propriul său stat, este contrar noului curent european privind cooperarea multinaţională şi multietnică – dezvoltarea şi afirmarea comunităţii europene; b) degradarea traiului în Balcani, determină un aflux de refugiaţi către ţările vestice, mult mai dezvoltate economic, aceşti refugiaţi adăugându-se la numărul mare de şomeri, deja existent, aceasta, având ca efect, puternice mişcări extremiste ale căror idealuri sunt contrare sistemului de valori ale statelor europene dezvoltate; c) proliferarea crimei organizate transfrontaliere şi a corupţiei la nivel de stat (a se vedea cazul Bulgariei, unde acestea tind să devină un adevărat flagel).

1

2. Scurt istoric al statelor din Balcani Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei din zona balcanică este necesară o scurtă prezentare a evoluţiei istorice a statelor cuprinse în acest areal. 2.1. ALBANIA. Denumirea oficială Republica Albania, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Grecia, Marea Ionică, Marea Adriatică, Serbia, Muntenegru şi R. Macedonia. Are o suprafaţă de 28 703 km 2 şi o populaţie de 3 130 000 loc. (2004), predominant musulmană (70%). Capitala la Tirana. De origine ilirică şi tracică, primele formaţiuni statale albaneze apar în sec. XII-XIV, în decursul timpului intrând pe rând sub ocupaţie romană şi apoi otomană (devine timp de 4 secole provincie a Imperiului Otoman), când majoritatea populaţiei trece la islamism. La începutul sec.XX, în urma unor ample mişcări populare şi a condiţiilor internaţionale existente îşi proclamă, la 28.11 1912, independenţa ţării, recunoscută un an mai târziu şi de comunitatea internaţională. Noul stat reuneşte cca. 55% din etnicii albanezi ai Peninsulei Balcanice; importante minorităţi albaneze trăiesc în Serbia (actuala Kosovo), Macedonia, Grecia. În timpul şi după Primul Război Mondial, Albania intră sub influenţa Puterilor Centrale, se declară în 1925 republică, iar după 1926 intră treptat în sfera de influenţă a Italiei care o şi anexează cu forţa în anul 1939, iar din 1943 este ocupată de Germania. Acest lucru şi pe fondul evenimentelor celui de-al Doilea Război Mondial, ia naştere o puternică mişcare de rezistenţă populară, care duce la eliberarea întregului teritoriu (29.11 1944), instaurarea comunismului, abolirea monarhiei, la 11.01 1946 şi proclamarea Republicii Populare Albania. Din 1960 se distanţează de influenţa Moscovei, rupe relaţiile diplomatice şi se retrage din Tratatul de la Varşovia şi din CAER. După această dată dezvoltă e relaţiile cu China, care între timp se răcesc, se izolează de restul lumii devenind primul stat ateu din lume, cu o economie slab dezvoltată. O evoluţie pozitivă începe să aibă loc începând cu anul 1990, pe fondul schimbărilor profunde ce au loc în Europa şi a apropierii de statele din comunitatea europeană. Probleme deosebite sunt legate de marea masă de albanezi care emigrează spre statele vest europene, combaterea corupţiei, terorismului, criminalităţii, traficului de orice natură şi întărirea ordinii publice. Se are în vedere integrarea în UE şi aderarea la structurile NATO. 2.2. BULGARIA. Denumirea oficială Republica Bulgaria, este situată în sud-estul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Grecia, Turcia, Marea Neagră, România, Serbia şi R. Macedonia. Are o suprafaţă de 110 971 km 2 şi o populaţie de 7 740 000 loc. (2004), predominant ortodoxă (36,5%). Capitala la Sofia. Formată în principal din populaţie de origine slavă (după stabilirea triburilor slavilor de sud, în sec. VI-VII) care se suprapun populaţiei autohtone de origine tracică, primul ţarat bulgar apare în anii 680-681. Intrat între timp sub influenţa mai marilor timpului, în special a Imperiului Bizantin, la 1185, în urma unor răscoale antibizantine, se proclamă al Doilea Ţarat Bulgar, care fiind cucerit de Imperiul Otoman (sec. XIV), devine pentru cinci secole provincie a acestuia. Evenimentele politico-militare ce au loc în sec.XIX şi începutul sec.XX, urmare şi a mişcărilor de renaştere naţională, la 05.10 1908, Bulgaria îşi proclamă deplina suveranitate de stat. Trecând prin confruntările militare ale timpului (două războaie balcanice şi Primul Război Mondial), Bulgaria interbelică are o evoluţie ascendentă în plan economic, politic, social şi cultural. Angrenată în al Doilea Război Mondial alături de Germania şi Italia, participă la ocuparea Greciei şi Iugoslaviei.

2

După pierderea războiului de către Puterile Axei şi intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, se declanşează insurecţia din 09.09 1944, se instaurează un guvern de orientare sovietică, iar la 15.09 1946 se proclamă republică populară. Trecând prin perioada comunistă, Bulgaria revine la un stat democratic în anul 1989, iar în 1990 recapătă actuala denumire a statului. Bulgaria este membru UE (din 2007) şi al NATO (din 2004). 2.3. CROAŢIA. Denumirea oficială Republica Croaţia, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Ungaria, Slovenia, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Marea Adriatică. Are o suprafaţă de 56 542 km2 şi o populaţie de 4 440 000 loc. (2004), predominant romano-catolică (72%). Capitala la Zagreb. Teritoriul antic este locuit pe rând de triburi ilirice şi celtice, devine provincie a Imperiului Roman (sec. II-I î.Hr.), iar în sec.V-VII este stăpânit de triburi de ostrogoţi, longobarzi şi avari. Triburile croaţilor se stabilesc aici abia în sec.VII, teritoriul intră sub autoritatea Regatului Francilor, apoi al Imperiului Bizantin (anul 878), adoptă creştinismul, iar la începutul sec.IX se constituie un principat croat, care la sfârşitul secolului se proclamă regat (anul 925), care intră în decursul timpului sub influenţa Regatului Ungar (se încheie în 1102 un acord de uniune personală între cele două). După mai multe evenimente (pierderea unor teritorii, intrarea sub influenţa habsburgică şi otomană, aderarea la Regatul Iugoslaviei în anul 1929 şi intrarea în componenţa Republicii Populare Federative Iugoslavia, în anul 1946); pe fondul tensiunilor acutizate după moartea lui Iosip Broz Tito, printr-un referendum, se proclamă, la 25.06 1991, independenţa Croaţiei, cu capitala la Zagreb, recunoscută de statele europene şi admisă în ONU la 22.05 1992. Compoziţia etnică destul de complexă (croaţi, sârbi, musulmani) fac din zona croată un permanent focar de conflicte interetnice. Are ca priorităţi ale politicii externe integrarea în UE şi aderarea la NATO. 2.4. GRECIA. Denumirea oficială Republica Elenă, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică şi o parte din insulele adiacente), are ca vecini Albania, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Marea Egee, Marea Mediterană, Marea Ionică. Are o suprafaţă de 131 957 km2 şi o populaţie de 11 088 000 loc. (2004), predominant creştini (95,2%). Capitala la Atena. Ţinuturi străvechi, pline de istorie, ţinuturile coastei Asiei Mici şi insulelor din Marea Ionică sunt colonizate de greci în jurul anilor 1000 î.Hr., unde sunt fondate şi se dezvoltă oraşe stat mai rapid decât cele din Grecia metropolitană. După evenimente ce se succed (colonizarea unor zone, războaiele cu persanii, expansiunea macedoneană sub comanda lui Alexandru cel Mare) sunt puse bazele lumii elenistice. Transformată în provincie romană (anul 146 î.Hr.), intrată în Imperiul Bizantin (anul 395; din sec.VI-VII adoptă ca limbă oficială greaca), Grecia este supusă raidurilor popoarelor migratoare şi ocupaţiei otomane pentru multe secole. Îndelungata rezistenţă antiotomană a poporului grec culminează, în anii 1821-1829, cu războiul de eliberare naţională, care culminează, la 13.01 1822, cu recunoaşterea independenţei Greciei de către Imperiul Otoman. La 08.08 1832 Grecia se proclamă regat, îşi stabileşte capitale la Atena (1834) şi se preocupă de aducerea sub autoritatea sa a tuturor teritoriilor locuite de greci, în care scop este angrenată în conflictele armate ale timpului. La 25.03 1924 Grecia se proclamă republică, monarhia fiind restaurată câţiva ani mai târziu (1935), printr-o lovitură de stat militară. Angrenată în Al Doilea Război Mondial, prin atacarea Greciei de către Italia, aceasta din urmă fiind înfrântă, a fost supusă invaziei germane şi obligată să capituleze la 23.04 1941. Eliberarea de sub ocupaţie are loc în toamna anului 1944, prin acţiunea conjugată a Armatei de Eliberare a Greciei (creată în decembrie 1941) şi trupelor britanice. După război Grecia este inclusă în sfera de influenţă a ţărilor occidentale, iar în 1952 este inclusă în NATO. Capătă statutul de

3

membru asociat al UE în 1961 şi devine membru plin în 1981. Perioada 1946-1967 este caracterizată de o puternică instabilitate politică; are loc o încercare de revenire la monarhie, soldată cu un război civil - 1946-1949 -, forţele combatante principale fiind comuniştii şi naţionaliştii şi au loc schimbări succesive de guverne. Situaţia instabilă duce la o lovitură de stat militară (21.04 1967), instituirea unui regim militar (al coloneilor), revenirea la guvernarea civilă având loc în 1974. Urmare a unui referendum se aprobă forma de stat republică iar Grecia revine pe un făgaş de profunde transformări politice, economica şi sociale. Dispute cu vecinii se referă în principal la: diferendul cu Turcia asupra platoului continental al Mării Egee şi Ciprului, Albania şi Republica Macedonia, pe probleme etnice; aceasta din urmă nefiind recunoscută de către Grecia. 2.5. MACEDONIA. Denumirea oficială Republica Macedonia, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Albania, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia. Are o suprafaţă de 25 713 km2 şi o populaţie de 2 071 000 loc. (2004), predominant ortodocşi sârbi (macedoneni 54,2%). Capitala la Skoplie. Constituirea, în sec.VII î.Hr., unui regat al macedonenilor care avea să devină un hegemonul lumii greceşti, se dezvoltă rapid şi duce războaie de cucerire, în special sub Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) şi pune bazele lumii elenistice. Destrămarea vastului imperiu creat de Alexandru cel Mare, Regatul Macedoniei, după câţiva ani de influenţă în zonă, este cucerit de romani şi transformat în provincie romană (anul 148 î.Hr.). După această dată şi până în zilele noastre, teritoriul Macedoniei nu a mai constituit o entitate statală proprie, suverană, ci a fost stăpânit sau împărţit între regatele şi imperiile vecine. După ocupaţia romană a Macedonia devine parte a Imperiului Bizantin (după anul 395 d.Hr.). Triburile slave care pătrund pe teritoriul macedonean determină modificarea structurii etnice, iar cu timpul are loc creştinarea slavilor şi grecizarea lor de către bizantini; ulterior teritoriul trece pe rând în stăpânirea regatelor şi imperiilor vecine. Devenind provincie a Imperiului Otoman (anul 1392), cunoaşte o anumită stabilitate dar şi de o stagnare economică şi socială, precum şi de o creştere numerică a etnicilor de origine albaneză. La sfârşitul sec.XIX, teritoriul Macedoniei devine un viu disputat subiect diplomatic european, fiind revendicat de Bulgaria, Serbia şi Grecia, constituind şi cauza unor conflicte (războiul sârbo-bulgar dintre anii 1884-1885). În urma Războaielor Balcanice (1912-1913), Macedonia este împărţită între Grecia, Bulgaria şi Serbia. Macedonia iugoslavă este retrocedată Iugoslaviei în 1945, iar în 1946 face parte din cele şase state ale federaţiei iugoslave. Destrămarea statului federal iugoslav (din 1963 Republica Socialistă Federativă Iugoslavia) duce la proclamarea suveranităţii Republicii Macedonia (25.01 1991) şi la 15.09 1991 a independenţei. Statutul internaţional al Macedoniei, deşi membră a ONU din 08.04 1993 sub numele de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nu este încă recunoscut de către Grecia care menţine boicotul împotriva sa. Cunoaşte tensiuni interetnice, în special cu populaţia de origine albaneză şi cea sârbă, tensiuni ce tind a fi eliminate cu ajutorul comunităţii internaţionale şi determina stabilizarea zonei. 2.6. SERBIA. Denumirea oficială Republica Serbia, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Albania, Bulgaria, Muntenegru, România, Macedonia, Ungaria, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina. Are o suprafaţă de 88 361 km2 şi o populaţie de 10 202 000 loc. (2004), predominant ortodocşi sârbi (54,2%). Capitala la Belgrad. Teritoriul de astăzi al Serbiei a fost locuit din cele mai vechi timpuri de triburile ilire şi trace. Intră sub ocupaţie romană, fiind transformat în provincie romană, iar populaţia în mare parte romanizată. După destrămarea Imperiului Roman, teritoriul Serbiei este supus raidurilor triburilor migratoare, cele ale sârbilor stabilindu-se în regiunea flv. Sava şi Drina, adoptând religia ortodoxă şi alfabetul chirilic. Primele formaţiuni statale apar în sec.IX care sunt supuse influenţei imperiilor din jur şi se dezvoltă sub forma unui regat care începe să-şi impună autoritatea în zonă prin

4

cucerirea unor teritorii şi atinge apogeul, devenind cel mai puternic stat din Balcani, sub Ştefan Dusan 1331-1355), care se proclamă „ţar al sârbilor şi grecilor”. Din lupta împotriva Imperiului Otoman, marcantă fiind bătălia de la Kosovopolje (1389), regatul sârbesc îşi pierde independenţa, stabilindu-şi capitala la Belgrad, iar după alte evenimente întreaga Serbie devine provincie a Imperiului Otoman. În urma izbucnirii unei insurecţii antiotomane (1804), urmare a constrângerilor Rusiei, Imperiul Otoman recunoaşte la 1812 autonomia teritoriilor eliberate de sârbi sub conducerea lui Karagheorghe, dar în contextul evenimentelor din Rusia prin invadarea ei de către trupele franceze sub conducerea lui Napoleon, revine asupra problemei şi reprimă răscoala. Lupta pentru domnie, influenţa imperiilor şi dorinţa acestora de dominare determină premizele obţinerii independenţei de către Serbia şi proclamarea sa ca regat în anul 1882. Participarea Serbiei la cele două Războaie Balcanice se soldează cu dobândirea teritoriilor din Kosovo, Metohia, Macedonia de Nord şi Centrală şi căpătarea statutului de cel mai puternic stat slav din Balcani, sporind şi tensiunile cu Austro-Ungaria, care anexase în 1908 Bosnia şi Herţegovina. Dând pretextul Primului Război Mondial (atentatul de la Saraievo), Serbia este supusă unor puternice acţiuni militare şi ocuparea teritoriului de către trupele austro-ungare şi germane, la care se alătură şi cele bulgare. După destrămarea Austro-Ungariei, la 1918 se proclamă Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, care mai include BosniaHerţegovina şi Muntenegru. Prin recunoaşterea graniţelor noului stat (Tratatele de la Paris din 1919-1920) se creează teritoriul cu cele mai mari grupări etnice, de unde va porni şi asasinarea regelui Alexandru I Karagheorghevici. După o perioadă plină de evenimente, dar mai ales în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, la 06.01 1941 Iugoslavia este atacată de Germania, la care se adaugă Ungaria, Italia şi Bulgaria. Rezultatul este dezmembrarea statului iugoslav, fostele state iugoslave sunt împărţite între statele învingătoare. Se creează premizele unei ample mişcări de rezistenţă, care includ combatanţi de toate etniile, ce în contextul evenimentelor de la sfârşitul războiului, realizează eliberarea întregului teritoriu iugoslav (1944-1945). La 29.11 1945 este proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia) alcătuită din şase republici: Serbia, Croaţia, Muntenegru, Slovenia, Macedonia, BosniaHerţegovina; preşedinte este Iosip Broz Tito, fost comandant de partizani (de origine croată). După decesul preşedintelui Tito, sub control şi cu sprijin occidental, sunt activare elementele naţionaliste din fiecare republică, se acţionează pentru dezmembrarea federaţiei iugoslave, se declanşează un conflict militar între Serba şi republicile care doresc desprinderea din federaţie. În urma intervenţiei comunităţii internaţionale, în special a SUA, în fostele regiuni iugoslave sunt trimise trupe de menţinere a păcii. Din fosta federaţie, începând cu anul 2003, se formează o uniune de două state, Serbia şi Muntenegru, sub numele Uniunea Serbia şi Muntenegru, cu capitala la Belgrad; fiecare republică este autonomă, are parlament, guvern şi preşedinte proprii, dar şi cu un parlament uninominal, un preşedinte şi ministere comune pentru Apărare şi Externe. Uniunea avea să reziste până în anul 2006 când Muntenegru, prin referendum popular, se declară suveran, punând bazele ultimului act al destrămării statului iugoslav constituit în 1918. La această dată punctul cel mai fierbinte îl reprezintă Kosovo (locuit de etnici albanezi în proporţie de 8090%), care şi-a declarat autonomia recunoscută de unii şi nerecunoscută de alţii, printre care şi România. 2.7. SLOVENIA. Denumirea oficială Republica Slovenia, este situată în sudul Europei (Pen. Balcanică), are ca vecini Ungaria, Croaţia, Austria, Italia şi Marea Adriatică. Are o suprafaţă de 20 273 km2 şi o populaţie de 2 011 000 loc. (2004), predominant romano-catolici (82,7%). Capitala la Ljubljana. În sec.VI-VII, pe teritoriul actual se stabilesc triburile slovenilor, intrate ulterior sub influenţă germană şi ungară, iar începând cu sec.X comitatele şi ducatele slovene sunt anexate de casa de Habsburg, urmat de o puternică colonizare germană. După prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, începe o mişcare de emancipare naţională, finalizată cu

5

aderarea la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (01.12 1918), devenit în 1929 Regatul Iugoslavia. Urmează istoria comună cu Serbia şi celelalte republici. Fiind cea mai industrializată şi dezvoltată republică a federaţiei iugoslave, totodată cea mai omogenă etnic, Slovenia se desprinde, nu fără violenţă, de statul federal şi îşi proclamă independenţa (la 25.06 1991), recunoscută de statele UE, iar la 25.05 1992 este admisă în ONU. Slovenia devine membru al NATO şi UE în anul 2004. 2.8. TURCIA, zona europeană (sud-estul Europei). Fără a intra în profunzimea istoriei (turcii şi mai târziu Imperiul Otoman punându-şi amprenta secole de-a rândul asupra vieţii politice, economice şi sociale a statelor balcanice, dar şi europene), Turcia, se învecinează cu Bulgaria, Grecia, Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Mediterană, capitala la Ankara. Sfârşitul sec.XIX, urmare a războaielor purtate împotriva celorlalte imperii ale timpului, a dezvoltării mişcărilor de emancipare naţională (formarea statelor naţionale independente România, Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, nordului Africii etc.), determină o criză statală şi sporeşte dependenţa statului turc faţă de puterile europene. La începutul sec.XX, urmare a conflictelor în care este angrenată (războiul turco-italian, războaiele balcanice, primul război mondial etc.), pierde o serie de teritorii şi posesiuni, pe zona europeană rămânându-i în stăpânire oraşele Adrianopol (Edirne) şi Istambul. În fruntea mişcării de renaştere naţională şi de constituire a unui stat-naţiune se situează Mustafa Kemal. Configuraţia actuală a teritoriului este dobândită după victoria obţinută în războiul turco-grec din 1919-1922. În 1923 se desfiinţează sultanatul şi se proclamă republica, când se şi iniţiază o serie de reforme care aveau să pună bazele statului turc modern, armata având un rol important, de garant al acestora. Al Doilea Război Mondial situează Turcia în poziţia de neutralitate până la 23.02 1945, când declară război Germaniei şi Japoniei. În perioada Războiului Rece, Turcia este inclusă în zona de influenţă occidentală, devine membru NATO (1952), al unor alianţe zonale şi membru asociat al UE în 1963. După mai multe evenimente politice interne, marcate de lovituri de stat militare şi succedarea unor guverne civile, dar şi externe, în special privind problema cipriotă dar şi evenimentele din Orientul Apropiat, Turcia se situează într-un context geopolitic nou, cu posibilitatea de a deveni o putere regională cu o politică activă. Turcia este înscrisă, din dec.1999, pe lista ţărilor candidate la UE, devenind în ultima vreme foarte vehementă în privinţa primirii ei ca membru cu drepturi depline, mergând până acolo încât să ameninţe cu sabotarea construcţiei gazoductului NABUCCO.. 2.9. ROMÂNIA. Denumirea oficială România, este situată în sudu-estul Europei Centrale, la contactul acesteia cu Europa Răsăriteană şi Pen. Balcanică, are ca vecini Ungaria, Ucraina, R.Moldova, Bulgaria, Serbia şi Marea Neagră. Are o suprafaţă de 238 391 km2 şi o populaţie de 21 616 000 loc. (2004), predominant ortodocşi (86,8%). Capitala la Bucureşti. Etnogeneza românilor este datată în timp în mileniul 2 î.Hr., când neamul indo-european al tracilor locuia în spaţiul carpato-baltic. Începând cu sec.VI î.Hr. este atestată documentar şi arheologic existenţa triburilor getice (izvoarele greceşti) şi dacice (izvoarele latine). Reunirea sub autoritatea lui Burebista a ţinuturilor dintre Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Balcani, îl impun pe acesta ca pe cea mai proeminentă personalitate a timpului. În urma a două războaie destul de sângeroase (101-102 şi 105-106), în timpul împăratului Traian şi a regelui Decebal), ţinuturile dacice sunt incluse, timp aproape de două secole, între hotarele Imperiului Roman, timp în care are loc formarea poporului român şi a limbii române. După destrămarea Imperiului Roman şi retragerea legiunilor sale,

6

populaţia formată prin simbioza daco-romană, va rezista în timp pe aceste meleaguri, în ciuda valului de popoare migratoare care se succed peste aceste teritorii, dar care vor întârzia închegarea formaţiunilor statale (sec.VI-XIII). Secolele XIV-XIX, sunt marcate de lupta pentru existenţă şi realizarea unor formaţiuni statale de tip „ţări”, „voivodate”, „cnezate” etc., ce aveau să se reunească în trei mari principate: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Fiecare dintre acestea tinere state cunosc, sub o formă sau alta, regimurile de ocupaţie otomană, austroungară şi poloneză. De remarcat este faptul că în ciuda ocupaţiei otomane îndelungate Principatele Române nu vor fi niciodată desfiinţate ca entitate statală pentru a fi transformate în posesiuni otomane, ele păstrându-şi neîntrerupt autonomia internă, mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de contextul geopolitic central şi sud-est european. După lupte şi sub domnitori ce aveau să fie mai mult sau mai puţin sub influenţa puterilor timpului, devenit timp de aproape 150 de ani câmpul de luptă al celor trei imperii vecine (Rus, Otoman, Habsburgic), Principatele Române suferă distrugeri masive, sunt îngreunate eforturile de dezvoltare socială, politică şi economică, dar şi dureroase amputări teritoriale. Trecând prin două revoluţii, soldate cu înăbuşirea lor de către armatele imperiilor vecine, se aprinde scânteia ce avea să ducă la formarea statului naţional român. Anul 1959, al unirii Ţării Româneşti cu Moldova (Transilvania fiind inclusă din 1699 în Imperiul Habsburgic), marchează constituirea statului naţional cu numele România, care devenită monarhie constituţională, obţine, la 1977, independenţa de stat. Angrenată în conflictele militare de la începutul sec.XX (războaiele balcanice, Primul Război Mondial), România, prin unirea cu provinciile româneşti Bucovina şi Transilvania aflate sub ocupaţie străină, realizează marea unire de la 1918, care va dăinui până în preajma izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial (01.09 1939), când o parte din teritorii sunt cedate statelor vecine prin Tratatul Ribentrop Molotov din iunie 1940 şi Dictatul de la Viena din august 1940 (Basarabia şi Bucovina de Nord sunt cedate URSS, NV Transilvaniei este cedat Ungariei iar partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul este cedat Bulgariei). Participând la cel De-al Doilea Război Mondial, atât în est cât şi în vest, România, deşi în final se afla în tabăra naţiunilor învingătoare, obţine anularea Dictatului de la Viena şi pierde definitiv Basarabia şi Bucovina de Nord. Rămasă în zona de influenţă sovietică, România schimbă orânduirea socială, instaurează un Guvern de sorginte comunistă, aboleşte monarhia şi cunoaşte evoluţia specifică tuturor statelor aflate sub comunism. Trecerea de la comunism la actuală etapă capitalistă are loc violent prin evenimente ce aveau să fie tragice, în raport cu aceleaşi schimbări petrecute în statele din jur. România este stat membru cu drepturi depline al NATO (2004) şi UE (2007).

7

CAPITOLUL II Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii în zona Balcanilor 1. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii balcanice În prezent, majoritatea ţărilor balcanice sunt conectate la curentul european de integrare, procesul integrării constituindu-se totodată în mijloc de creare a unor instrumente necesare dezvoltării politico-economice care să ajute la construirea unei stabilităţi atât regionale, cât şi a spaţiului european, în ansamblul său. În ciuda acestor progrese, există încă factori ce pot destabiliza regiunea. Aspecte, precum statutul neclarificat al regiunii Kosovo, nerecunoaşterea sa de către toate state, existenţa în regiune a unui puternic curent etnic albanez, a disputei greco-macedonene pe tema denumirii statului, şi a unor grupări fundamentaliste islamice, dar şi existenţa unui mare număr de refugiaţi ori dislocaţi în spaţiul ex-iugoslav, conduc la formarea opiniei că se păstrează, încă, condiţii favorabile apariţiei unor situaţii ce pot pune în pericol stabilitatea, destul de fragilă, a acestei regiuni europene, plasată în imediata vecinătate a teritoriului României. Pornind de la elementele prezentate anterior, putem considera că pacea, stabilitatea şi securitatea, atât de sperate şi dorite, încă nu s-au generalizat în zona balcanică, ci, din contră, aici s-au reactivat unele conflicte aflate în stare latentă, simultan cu apariţia altora, generând noi puncte de tensiune şi insecuritate în întregul areal al Balcanilor, stare ce completează zonele nesigure ale Europei şi influenţează în mod direct securitatea şi stabilitatea zonală şi regională. Zona balcanică, în contextul noilor condiţii create în spaţiul european, se dezvoltă pe mai multe direcţii, atât pozitive cât şi negative. Aspectele pozitive pot fi direcţiile de stabilizare cât şi perspectivele de cooperare, astfel: a) înfiinţarea instituţiilor democratice – întreaga zonă a Balcanilor, în special după sfârşitul războiului rece, este într-un continuu proces de stabilire şi întărire a instituţiilor democratice, demonstrând că democraţia poate funcţiona în această zonă la fel ca în state cu o democraţie dezvoltată; b) transformarea economiei centralizate într-o economie de piaţă – aproape toate ţările balcanice se află în procesul de transformare către o economie de piaţă, cu scopul de a moderniza sistemul economic; c) integrarea în Uniunea Europeană – majoritatea statelor balcanice, foste comuniste, au o atitudine pozitivă faţă de Uniunea Europeană, considerând că este o organizaţie puternică şi doresc să se alăture acesteia pentru a-şi asigura prosperitatea economică; Uniunea Europeană încurajează eforturile acestora şi în acest sens există mai multe iniţiative, cu scopul de a ajuta la reconstrucţia acestor ţări, pentru întărirea instituţiilor democratice cât şi pentru dezvoltarea cooperării în această zonă. Extinderea Uniunii Europene către est, în special prin aderarea în ultimii ani a României şi Bulgariei, a fost comentată de către unii analişti ca pozitivă, iar de către alţii negativ, în special datorită nivelului slab de dezvoltare economică şi a premizelor imigraţiei masive de forţă de muncă din aceste state către vestul dezvoltat, pe baza dreptului comunitar al liberei circulaţii a cetăţenilor, şi crearea de dificultăţi pe piaţa forţei de muncă. Pentru asigurarea securităţii, stabilităţii şi a bunei înţelegeri între statele din zona Balcanilor, Uniunea Europeană a avut în ultimii ani unele iniţiative, care au vizat: a) restabilirea şi îmbunătăţirea dialogului între statele membre ale fostei Iugoslavii; b) intensificarea dialogului politic la nivel regional, promovarea unor schimburi economice şi acorduri politice; c) Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, unde se abordează o gamă variată de probleme regionale, care acoperă un întreg spectru de probleme referitoare la drepturile omului, democraţia, cooperarea, dezvoltarea şi reformele economice.

8

Dezintegrarea Tratatului de la Varşovia a avut ca rezultat o lipsă de securitate zonală şi regională. Ţările balcanice, în special cele foste comuniste, au realizat că nu sunt pregătite şi nu au potenţialul defensiv pentru a se apăra singure, în afara unei alianţe militare puternice. Opţiunea aleasă a fost aceea de a se alătura statelor membre NATO, cu scopul de a-şi apăra şi consolida suveranitatea statală şi stabilitatea internă. NATO a răspuns cererii acestor state şi a creat, printre altele, organisme speciale destinate stabilirii contactului, pregătirii şi sprijinirii dorinţei de aderare a acestora la structurile alianţei. Dintre acestea pot fi enumerate Consiliul de Cooperare Nord Atlantic şi programul Parteneriatului pentru Pace. Aproape toate ţările care s-au alăturat acestor programe, printre care şi România înainte de a deveni membru cu drepturi depline, au afirmat voinţa de însuşire a principiilor şi sistemului de valori pe care le promovează NATO. Ţările balcanice doresc să probeze capacitatea de a contribui la cooperarea şi stabilitatea în această zonă. De aceea din iniţiativa, în special a statelor membre a Uniunii Europene, pentru statele balcanice, ca prime beneficiare a stării de securitate din această zonă, au avut şi au loc unele programe regionale, precum: Cooperarea Mării Negre, Conferinţa Balcanică de Securitate, Securitatea şi Cooperarea în Sud Estul Europei, precum şi în cadrul Iniţiativei Central Europene. Aspectele negative în cadrul unor ţări balcanice, sunt considerate: a) reapariţia naţionalismului etnic – după perioada războiului rece, unele state au restabilit legătura dintre naţiune şi stat şi au avansat ideea sau au încercat să creeze un stat neamestecat etnic/unietnic; aceasta, constituie un motiv/argument principal pentru declanşarea unor conflicte în zonă, în general de sorginte etnică; putem exemplifica evenimentele din Kosovo, dintre etnicii albanezi, de religie preponderent musulmană, şi etnicii sârbi; b) lipsa unor instituţii democratice stabile – aproape toate ţările foste comuniste au parcurs şi încă mai parcurg o perioadă grea de tranziţie, încercând să schimbe vechile structuri, politice şi economice şi să creeze unele noi, diferite, pe baze ideologice noi; lipsa unor instituţii democratice puternice, poate genera crearea unor regimuri totalitariste, dictatoriale, chiar dacă nu se recunoaşte acest lucru, ducând la unele stări de nesiguranţă sau nelinişte pentru statele democratice; c) crima organizată şi corupţia – este una din caracteristicile tranziţiei către liberalizarea economiei de piaţă, apariţia şi dezvoltarea crimei organizate sub toate aspectele constituind la ora actuală o mare problemă pentru majoritatea statelor balcanice; crima organizată s-a dezvoltat cu uşurinţă în zona Balcanilor, în special în statele foste comuniste şi datorită lipsei unor instituţii democratice puternice, ceea ce a dus la infiltrarea corupţiei la toate nivele şi la acţiunea de încetinirea a reformelor democratice, cu scopul de a consolida economia subterană. Majoritatea conflictelor şi stărilor tensionate au premise istorice aproape comune, la care se adaugă faptul că întreaga zonă se confruntă cu mari probleme de natură economică, politică şi socială, determinate de procesul de tranziţie prin care trec ţările respective. Contrar evoluţiilor generale favorabile destinderii şi colaborării internaţionale, în zona Balcanilor continuă să se manifeste, pe fondul existenţei unor vulnerabilităţi specifice, ameninţări şi provocări militare sau nemilitare, care pot pune în pericol securitatea şi stabilitatea întregii regiuni. O analiză generală asupra situaţiei din Balcani şi evoluţia acesteia, luând în considerare şi crizele ce se extinde tot mai mult în lume (financiare, economice, a gazelor) în ultima perioadă de timp, fragilitatea guvernelor, a instituţiilor în formare şi a legislaţiei, precum şi inexistenţa unei politici externe europene, creează probleme grave în rândul statelor balcanice şi scot în evidenţă principalele cauze care generează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii şi stabilităţii din zona Balcanilor, printre care se pot aminti:

a) probleme de natură teritorială a căror rezolvare se întârzie, reuşindu-se astfel accentuarea unor stări şi
fenomene negative ce se pot constitui în pericole şi chiar ameninţări;

9

b) probleme de natură politică – existenţa unui mediu politic instabil şi sensibil, care determină diminuarea
autorităţii statale şi proliferarea unor fenomene specifice crimei organizate; implicarea unor personalităţi politice şi militare în activităţi ilegale; amplificarea şi generalizarea corupţiei;

c) probleme de securitate – persistenţa unor stări tensionate latente determinate de mişcări separatiste sau
dispute teritoriale; incapacitatea multor state de a-şi securiza eficient frontierele, permiţând astfel proliferarea reţelelor de trafic ilegal; existenţa unei cantităţi impresionante de armament deţinut ilegal;

d) probleme de natură economică şi socială – existenţa decalajelor între state, ca urmare a crizelor
economice, a reformelor, a privatizărilor cu implicaţii politice şi a liberalizării preţurilor; scăderea nivelului de trai al populaţiei; emigraţia în masă, ca rezultat al situaţiei conflictuale interne şi externe;

e) nerespectarea angajamentelor internaţionale, ceea ce poate duce la dereglarea situaţiei regionale; f) evoluţii negative interstatale, ce pot degenera în acte destabilizatoare ducând, astfel, la declanşarea unor
crize politico-militare;

g) crima organizată, traficul de arme, droguri şi persoane (carne vie), corupţia, dezordine socială, folosite de
către forţe ostile pentru a controla şi destabiliza regiunea;

h) prezenţa în regiune a unor trupe străine constituie un factor destabilizator, chiar dacă forţele militare se
consideră de menţinere a păcii, ceea ce ar presupune un grad înalt de imparţialitate;

i) confruntări armate locale, facilitate de existenţa unor forţe separatiste gata să recurgă la mijloace militare
pentru a reface graniţe sau retrasa frontiere;

j) posibilitatea apariţiei unor conflicte, favorizată de structura populaţiei, pe fondul conflictelor etnice, şi
manifestarea tendinţelor separatiste, la care se adaugă tendinţe de autonomie teritorială, de enclavizare; zona se caracterizează şi printr-o situaţie extrem de periculoasă, având printre urmări revigorarea diverselor forţe naţionaliste din regiune;

k) încercări de destabilizare a regiunii prin acţiuni teroriste, urmărind zdruncinarea încrederii în capacitatea
de a gestiona situaţia atât a actorilor din zonă, dar mai ales a organizaţiilor internaţionale şi regionale de securitate (OSCE). Ca urmare, îndeosebi a acestor cauze, principalele pericole pentru securitatea şi stabilitatea în zona balcanică sunt: instabilitatea statală; imigrarea în masă; mişcările pentru autonomie teritorială; terorismul internaţional; naţionalismul etnic; crima organizată. Instabilitatea statală – destabilizarea statală constituie unul dintre cele mai grave pericole, putând fi cauzată de: a) conflictele etnice; b) puternice orientări etnice autoritare; c) colapsul economic ca o posibilă destabilizare politică, putând fi interpretat de o altă ţară ca o şansă să-şi afirme ambiţiile iredentiste, astfel, rezultând instabilitate în respectiva zonă. Imigrarea în masă, cu greu stopată de instituţiile abilitate şi aceasta în urma atenţionărilor repetate ale statelor UE constituie un factor de instabilitate care poate determina unele dispute sau controverse între state sau cu un anumit segment de populaţie. Mărirea instabilităţii şi greutăţilor economice, în asociere cu economia slabă, în proces de reformare şi privatizare în majoritatea statelor foste comuniste, creează condiţiile pentru un val imens de imigrări care pot destabiliza activitatea socială a statelor mai dezvoltate. Imigrarea în masă se poate considera că asigură şi premizele care stau la originea traficului de fiinţe umane, arme şi droguri etc. Mişcările pentru autonomie teritorială cu folosirea forţelor armate sau a măsurilor politico-economice, creează stare de instabilitate urmare a apariţiei unor tensiuni, unele artificiale, dintre state sau grupuri de state cu scop

10

separatist, în special pe criterii etnice. Dezmembrarea fostei Iugoslavii, asta chiar cu sprijinul majorităţii statelor occidentale, şi apariţia unor state cu un pronunţat caracter etnic şi religios cum este Kosovo (stat cu o religie musulmană, unde crima organizată este foarte dezvoltată) şi Bosnia determină apariţia unor stări de insecuritate economică, socială, statală şi de altă natură. Terorismul internaţional, tot mai accentuat în ultima perioadă prin acţiuni virulente, fac din zona balcanică un teren propice de manifestare, întrunind factori esenţiali pentru dezvoltare: naţionalism, fundamentalism religios, ambiţii politice, situaţia financiară şi economică precară a unei mari părţi a populaţiei. Reţelele teroriste, cu marea lor tendinţă de a se internaţionaliza şi efectele produse pe diverse planuri, constituie cel mai mare flagel al lumii pe care o trăim, de aceea la nivel regional se cooperează intens pentru monitorizarea, destructurarea şi anihilarea lor, precum şi desfăşurarea unor intense acţiuni de contracarare cu scopul de a diminua efectele acţiunilor lor distructive. În Balcani, terorismul este activ, constituind o ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii manifestându-se preponderent în Bosnia-Herţegovina şi, pe o scară mult mai extinsă, în Kosovo. Sporadic, terorismul este prezent şi în Turcia şi Grecia. Existenţa şi proliferarea terorismului au provocat îngrijorare în mediul politic şi au ridicat problema întăririi şi eficientizării luptei împotriva acestui flagel al lumii contemporane. Terorismul nu este în mod fundamental o problemă militară, ci una politică, socială şi economică. De aceea, încercarea de a combate terorismul numai prin mijloace militare este aproape imposibil. Deşi guvernele din zona balcanică, inclusiv România, s-au angajat să sprijine lupta împotriva terorismului internaţional, regiunea rămâne sub influenţa unor astfel de reţele. Sancţiunile economice vor avea efecte minime asupra unor grupuri criminale, care nu sunt răspunzătoare în faţa nici unei autorităţi. Naţionalismul etnic şi ambiţiile iredentiste, constituie un pericol prin mărirea neîncrederii între state, privind politica de schimbare a graniţelor prin violenţă. Naţionalismul etnic, în efortul naţionaliştilor de a crea naţiuni etnice, are ca rezultat măsuri antidemocratice care adâncesc lipsa de comunicare între oameni şi fac imposibil dialogul politic pe teme etnice. Când acest curent devine agresiv tinde să ducă la mişcări pentru autonomie teritorială. Crima organizată, considerată un adevărat flagel al ultimilor ani, nu trebuie neglijată. Economiile slab dezvoltate în combinaţie cu legi neadecvate creează condiţii ideale pentru crima organizată. Relaţiile autorităţilor cu crima organizată şi neluarea măsurilor adecvate pentru stoparea acestui fenomen, determină încetinirea proceselor de reformă, duce la apariţia şi dezvoltarea corupţiei de stat. Spaţiul de securitate balcanic trebuie încadrat, într-un spaţiu de influenţă cu puternice accente europene. În situaţia în care statele din zonă dispun de o democraţie mai degrabă fragilă, cu un grad de dependenţă faţă de centre de putere divergente, principalele aspecte ale securităţii militare, politice şi sociale depind de evoluţia relaţiilor dintre acestea. În afară de cele prezentate anterior, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii balcanica sunt şi mişcările religioase militante extremiste (extremismul religios). Spre deosebire de mişcările etnice, ele au tendinţa de a considera că opiniile pe care le exprimă trebuie să fie însuşite de toţi credincioşii propriei religii. Acestea au tendinţa de a crea o motivaţie transfrontalieră, transferând astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatică spre motivaţia unei acţiuni politice. Aceste mişcări extremiste au un caracter exclusivist: ele resping orice opţiuni contrare celor pe care le promovează, atât pe cele teologice, cât şi pe cele politice sau în legătură cu ordinea socială. În plan practic, aceasta înseamnă că în societăţile în care asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un credincios e considerat un cetăţean de categoria a doua. În plus, ele au un caracter militant activ, utilizând cu uşurinţă mijloace coercitive.

11

2. Evoluţii de securitate în zona balcanică Cu toate că s-au înregistrat unele progrese notabile în derularea politicilor statelor din regiune, menite să conducă eforturile acestora spre integrarea în curentul european de norme şi valori, unele conflicte desfăşurate în ultimii ani au rămas încă nefinalizate (exemplu Kosovo), necesitând a fi consolidate cu aportul şi prin efortul conjugat al actorilor locali, pe de o parte, şi al organizaţiilor internaţionale, pe de alta. Riscurile de securitate din această regiune sunt preponderent asimetrice (trafic de arme, droguri şi cu fiinţe umane, crimă organizată transfrontalieră, terorism naţional şi internaţional), dar nu poate fi exclusă, pe termen mediu, o recrudescenţă a manifestărilor extremiste, de natură etnică sau religioasă, susţinute de grupuri conduse de astfel de ideologii. Îmbunătăţirea mediului de securitate în Bosnia-Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a atras după sine o reconfigurare a misiunilor militare desfăşurate în cele două state, ambele beneficiind deja, pe lângă prezenţa forţelor NATO, şi de cea a forţelor Uniunii Europene. În ciuda faptului că Serbia şi Muntenegru au guverne alcătuite din forţe democratice, ale căror obiective cuprind reforma economică, asigurarea stabilităţii regionale, dezvoltarea relaţiilor interetnice şi integrarea în UE, stabilitatea politică este încă afectată de tensiunile dintre facţiunile politice reformiste şi cele conservatoare. Reticenţa majorităţii comunităţii internaţionale privind separarea Serbiei şi Muntenegrului, la un moment dat, provenea, ca şi în cazul Kosovo, din evaluarea incapacităţii de autosusţinere a unei autonomii muntenegrene, şi din riscul proliferării crimei organizate şi traficului ilegal în regiune. Situaţia din Kosovo rămâne în continuare tensionată, tendinţele secesioniste ale albanezilor kosovari şi atitudinea etnicilor sârbi din zonă, manifestându-se mult mai acut. Principala cauză care generează menţinerea instabilităţii în regiune este determinată de incertitudinea viitorului statut al provinciei. Kosovo nefiind un stat independent, constituirea Forţei de Securitate din Kosovo, prin decizia NATO, a stârnit proteste din partea Serbiei dar şi a Federaţiei Ruse care o consideră ilegală şi împotriva dreptului internaţional, deoarece creează premizele formării graduale a armatei kosovare. Bosnia-Herţegovina a reuşit cu greu să-şi dezvolte structurile de nivel statal necesare unei guvernări funcţionale, compatibile cu standardele europene. Cele două entităţi bosniace încă înregistrează ritmuri diferite de progres economic, orientări politice externe şi legături culturale, creând premisele unor dezvoltări paralele pe termen mediu şi lung. Bosnia-Herţegovina şi Albania depăşind crizele interne, fiind stimulate în continuarea reformelor interne şi de perspectiva integrării în NATO şi UE. 3. Răspunsuri şi măsuri la riscurile şi ameninţările din Balcani Începutul secolului al XXI-lea marchează o nouă eră în politica internaţională, în care securitatea şi competiţia pentru afirmarea sau consolidarea noilor centre de putere reprezintă un punct esenţial în determinarea evoluţiei şi stabilirea noii ordini mondiale. Se poate, deci, afirma că, în zorii noului mileniu, ne confruntăm cu o serie de riscuri şi provocări derivate din lupta pentru putere sau care constituie o consecinţă a acesteia. Riscurile şi ameninţările din Balcani se înscriu în contextul celor de natură globală, lucru ce ar trebui să declanşeze răspunsuri şi măsuri circumscrise acestuia, cu atât mai mult cu cât acestea nu pot fi limitate geografic la un stat sau la o regiune. De cele mai multe ori, ele au un caracter generalizat, neputând fi contracarate de un singur stat sau grup de state. Globalizarea favorizează apariţia şi proliferarea unor ameninţări şi riscuri asimetrice, a căror efecte negative sunt resimţite în nenumărate ţări. Există o serie de schimbări semnificative cu impact pe termen lung asupra lumii care ne înconjoară. Modificarea factorilor militari şi strategici, noile ameninţări economice, terorismul şi apariţia unor grupări teroriste transnaţionale, diminuarea resurselor, vulnerabilitatea sistemelor de informaţii, regionalizarea problemelor de securitate,

12

caracterul schimbător al relaţiei dintre economie şi securitate şi dintre tehnologie şi securitate, toate acestea vor contribui la formarea unui nou sistem de securitate. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice, printre care terorismul, au cuprins un spectru larg: de la dezvoltare economică, securizarea graniţelor, controlul armamentelor şi cooperarea militară până la sfera mai extinsă a securităţii sociale. Stabilizarea zonei Balcanilor – care, din cauza unei serii de conflicte etnice cu efect devastator, reprezenta cea mai gravă ameninţare la adresa securităţii regiunii în anii ’90 – continuă să aibă o importanţă semnificativă pentru securitatea pe termen lung a întregului continent. În ciuda neajunsurilor şi disfuncţiilor care se manifestă în toate domeniile vieţii sociale, trebuie să admitem faptul că situaţia din Balcani s-a îmbunătăţit considerabil. Deşi mai sunt încă multe de făcut pentru ca regiunea să se susţină singură, comunitatea internaţională a avut aici succese notabile în ultimii ani. Toate republicile rezultate în urma dezmembrării Iugoslaviei sunt acum guvernate de lideri aleşi în mod democratic, hotărâţi să rezolve pe cale paşnică diferendele rămase în dispută. În acelaşi timp, interesele statelor din regiune de a deveni membre NATO şi ale Uniunii Europene (cele care nu sunt încă incluse în aceste organisme) le-a încurajat să abordeze probleme de fond şi să accepte anumite legi care au ca scop gestionarea eficientă a ameninţărilor şi riscurilor asimetrice care se manifestă în regiune. Cu toate acestea, este necesară o viziune de viitor, un plan de stabilizare şi dezvoltare pe termen lung a regiunii. Această viziune trebuie să pornească de la o analiză obiectivă a realităţilor. Trebuie să se stabilească, de asemenea, relaţia dintre riscurile şi ameninţările de securitate şi creşterea economică. Integrarea, în final, a tuturor ţărilor din sud-estul Europei în structurile euro-atlantice va duce la creşterea predictibilităţii lor sociale, economice şi politice. În zona Balcanilor, riscurile convenţionale la adresa securităţii naţionale şi regionale se combină periculos cu noile tipuri de ameninţări, mai greu de definit şi contracarat. Criminalitatea transfrontalieră, terorismul, reţelele de activităţi comerciale ilegale, combinate cu cele paramilitare, traficul de droguri, arme şi fiinţe umane, dezastrele ecologice continuă să alimenteze o zonă de instabilitate şi nesiguranţă instituţională. Este demn de remarcat faptul că toate ameninţările globale se pot regăsi la nivel regional şi ca modele globale ale terorismului, crimei organizate, proliferării armelor de distrugere în masă, traficului ilegal şi sunt reproduse la scară regională în Balcani. Transformările în economia globală şi în politica internaţională de după războiul rece au dat un impuls puternic activităţii criminale şi au consolidat organizaţiile acesteia. Bazându-se pe creşterea traficului internaţional ilegal de bani, bunuri şi persoane, organizaţiile crimei şi-au extins influenţa şi puterea, au devenit şi mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest fapt a devenit o ameninţare reală la adresa securităţii internaţionale, în general. În majoritatea ţărilor foste comuniste, violenţa, corupţia şi jefuirea fără scrupule a bogăţiilor şi averilor naţionale asociate cu organizaţiile de tip mafiot în formare şi ascensiune, pun în pericol reformele democratice şi trezesc, în cercurile defavorizate ale populaţiei, nostalgia pentru regimurile autoritare. În multe cazuri, organizaţiile criminale sunt conduse după reguli de management utilizate de orice firmă sau companie. Noul model de organizare a activităţii criminale tinde însă să se diferenţieze de acest model clasic. Ca rezultat al activităţii transfrontaliere, organizaţiile acumulează bogăţii şi putere într-o asemenea măsură încât pun în pericol eficacitatea şi chiar legitimitatea funcţionării aparatului de stat din unele ţări. Practic, nici o ţară, deci nici România, nu este în afara zonelor de interes ale crimei organizate, care desfăşoară activităţi ilegale foarte profitabile şi afectează în egală măsură stabilitatea regională şi securitatea naţională a statelor în care se manifestă. Este îndeobşte recunoscut faptul că, din ce în ce mai mult, crima organizată erodează şi degradează mediul strategic internaţional şi ameninţă viziunea asupra a ceea ce este o societate stabilă şi dezirabilă. Caracterul precis şi dimensiunile reale ale fenomenului rămân neclare. Grupările aparţinând crimei organizate diferă în mod semnificativ între ele în ceea ce priveşte mărimea, bogăţia acumulată, structura internă şi coeziunea, activităţile ilegale de bază, legăturile şi conexiunile internaţionale şi transnaţionale. Multe dintre activităţile specifice crimei organizate nu mai necesită resurse

13

organizatorice de amploare şi structuri ierarhice dezvoltate şi nici obţinerea complicităţii forţelor de ordine, aşa cum se întâmpla în urmă cu 30-40 de ani. Principala ameninţare la adresa păcii în Balcani o reprezintă cei care încearcă să împiedice apropierea statelor din regiune de valorile Europei Occidentale. Există încă serioase riscuri de recădere în instabilitate în BosniaHerţegovina, în Kosovo şi în Macedonia, cauzate de grupuri mici de extremişti naţionalişti, care se opun adoptării unor standarde europene democratice şi ale statului de drept. Valorile care sprijină existenţa grupurilor etnice se referă la cultură, tradiţii şi cutume, limbă, religie, mod de viaţă şi o anume psihologie comună. Toate acestea constituie fundamentul de la care se porneşte pentru a defini identitatea oricărui grup etnic. Asemenea valori nu pot fi nici eliminate nici distruse. Ele reprezintă o realitate obiectivă, definind fiecare grup etnic şi elementele sale caracteristice. Confruntările etnice pot constitui un adevărat ,,cal troian” pe care unele grupări interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârşitul erei supremaţiei statelor-naţiune, fără însă a lua în considerare ,,efectul de bumerang” pe care l-ar putea avea aceste acţiuni destabilizatoare. Recrudescenţa fenomenelor etnice nu este exclusiv un efect al globalizării: ele au multiple conotaţii istorice, culturale şi, în special, economice. Se poate constata cu uşurinţă că acolo unde nu există probleme sociale şi economice nu există nici conflicte etnice. Prevenirea conflictelor presupune o abordare mai largă, depăşind zona culturală şi cea a economicului, deoarece conflictele etnice au cauze complexe, de natură istorică, teritorială şi politică, cauze ce se materializează într-o măsură mult mai mare în confruntarea de interese decât în cea de valori. Interesele de natură etnică se bazează pe sistemele de valori, dar nu sunt un rezultat direct al acestora. Pentru a susţine redresarea regiunii Balcanilor, comunitatea internaţională trebuie să rămână angajată şi să îşi continue eforturile pentru o abordare integrată a celor mai importante riscuri asimetrice. În acest sens, se remarcă faptul că în zona balcanică funcţionează deja o reţea de cooperare în domeniul securităţii susţinută de prezenţa unui număr mare de organizaţii internaţionale (NATO, ONU, UE, OSCE) şi de iniţiative regionale. Trupele NATO acţionează împreună cu reprezentanţii ONU, UE şi OSCE, precum şi cu reprezentanţii unor organizaţii internaţionale umanitare şi organizaţii nonguvernamentale. În Bosnia şi Kosovo, NATO răspunde de asigurarea securităţii şi monitorizarea graniţelor. ONU răspunde de probleme ale administraţiei civile. OSCE susţine procesul de democratizare şi de construire a instituţiilor statului de drept, în timp ce Uniunea Europeană conduce eforturile de reconstrucţie şi dezvoltare economică. Fără îndoială, din punct de vedere instituţional, se impune crearea unor mecanisme care să elimine măsurile luate ad-hoc de contracarare a ameninţărilor şi crizelor specifice. Se evidenţiază tot mai mult necesitatea unei strategii comune care să reunească atât eforturile comunităţii internaţionale, cât şi pe cele ale guvernelor şi populaţiei locale din zonele expuse la aceste riscuri şi ameninţări. Eforturile de realizare a unei abordări comune trebuie să depăşească o serie de obstacole: interese politice diferite ale statelor din regiune, lipsa unei definiţii general acceptate a terorismului, lipsa unei strategii comune vis-à-vis de statele care sprijină terorismul, existenţa unor sisteme legislative diferite, lipsa de coordonare între ministerele şi agenţiile naţionale care au responsabilităţi în lupta împotriva crimei organizate, dezvoltarea economică inegală, birocraţia etc. Confruntate cu o accentuare a riscurilor şi ameninţărilor de securitate, statele din Balcani, între care şi România, sunt conştiente de beneficiile cooperării şi coordonării regionale. În acelaşi timp, amploarea birocraţiei şi interdependenţa responsabilităţilor evidenţiază necesitatea cooperării inter-agenţii, pentru optimizarea programelor naţionale de securitate.

14

Armonizarea eforturilor naţionale cu cele la nivel regional şi internaţional este un proces în plină desfăşurare, iar rezultatul acestor eforturi va fi măsura eficienţei în lupta împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate la începutul secolului XXI. La nivel european, Balcanii fiind parte constitutivă a Europei, există iniţiativa constituirii unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare (E.S.D.I.) în cadrul NATO, care vizează reconcilierea unei noi mari autonomii europene pe probleme de securitate şi apărare, păstrându-se legătura transatlantică. Elementele de bază ale formulei E.S.D.I., aprobate de liderii NATO, sunt: - sprijinul integral al NATO pentru dezvoltarea E.S.D.I prin punerea la dispoziţie a facilităţilor şi capacităţilor Alianţei pentru operaţiile UEO; - menţinerea sprijinului pentru operaţiile conduse de UEO, ca element al conceptului de Forţe Multinaţionale Combinate Interarme; - crearea de forţe capabile de a opera sub controlul politic şi direcţionarea strategică a UEO; - angajament pentru asigurarea transparenţei între NATO şi UE în managementul crizelor, inclusiv consultări comune. În acest context, procesele de extindere ale celor două mari organisme integratoare – NATO şi UE – completează fizionomia mediului de securitate actual, dând credibilitate eforturilor de edificare a noii arhitecturi de securitate în condiţii de stabilitate, încredere şi siguranţă în plan regional. Schimbările din mediul de securitate, caracterizat de mutaţii majore, precum şi de o dinamică fără precedent, de evenimente numeroase, intempestive şi greu previzibile şi de o evoluţie aleatorie a tensiunilor, provocărilor şi riscurilor generatoare de conflicte şi crize, reprezintă elementele determinante pentru analiştii politici şi militari, conducerile statelor, diversele organizaţii şi alţi actori internaţionali în a redefini viziunile asupra problemelor securităţii şi apărării. Deşi eforturile individuale sau colective ale statelor balcanice şi organismelor internaţionale în direcţia menţinerii stabilităţii şi securităţii regionale au la bază dialogul şi, prin urmare, utilizarea mijloacelor paşnice, nonviolente, de natură politică, diplomatică, economică etc., care se dovedesc din ce în ce mai eficiente, totuşi la unele state instrumentele militare, în formele lor de manifestare extremă, inclusiv războiul, rămân adesea ca o ultimă soluţie pentru soluţionarea disputelor în care sunt implicate. Securitatea statelor balcanice, ca parte componentă a securităţii europene şi globale, nu mai este ameninţată de izbucnirea unui conflict militar de proporţii, deşi se menţin, încă, focare de tensiune şi criză, fiind posibilă declanşarea unor conflicte locale de mică intensitate. Accentul se va deplasa, tot mai mult în viitor, de pe riscurile de natură militară, pe cele nemilitare, între care terorismul asociat cu crima organizată vor constitui riscurile majore, iar vulnerabilităţile interne, precum şi evenimentele neprevăzute vor dobândi o pondere tot mai mare în probabilitatea evoluţiei riscurilor în ameninţări. 4. Organisme de securitate implicate în stabilitatea balcanică Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Uniunea Europeană şi-au adus contribuţii deosebite la securitatea şi stabilitatea balcanică. Consiliul de securitate al ONU are, în continuare, o răspundere recunoscută şi invocată în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, existând toate premisele ca acesta să deţină şi în viitor un rol important în edificarea securităţii şi stabilităţii mondiale, dar şi a celei zonale, balcanice. OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituţie regională de securitate din Europa, incluzând, totodată, Canada şi SUA, joacă un rol esenţial în promovarea păcii şi stabilităţii, în întărirea securităţii prin cooperare şi promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE s-a manifestat, îndeosebi, în domeniile diplomaţiei, prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post-conflict.

15

Uniunea Europeană a adoptat decizii important şi a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comune include definirea progresivă a unei politici comune de apărare. Această politică, preconizată de Tratatul de la Amsterdam, va fi compatibilă cu politica de securitate comună şi de apărare instituită prin Tratatul de la Washington. În acelaşi timp, Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale interne, ca şi de eficienţa dezbaterilor declanşate pe tema viitorului Europei, a construcţiei politice pe continent. Provocările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează noi tensiuni şi factori de risc. Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează pe scena globală prin afirmarea actorilor non-statali conduce la creşterea complexităţii procesului de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să gestioneze un spectru larg de tensiuni şi riscuri şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile etnice, traficul de droguri, substanţe radioactive şi de fiinţe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărţirea unor zone de influenţă ş.a. Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică - care se accentuează tot mai mult, în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resurse esenţiale ale vieţii, la informaţie şi cunoaştere, provoacă grave crize sociale, generează frustrări şi stârnesc nemulţumiri. În condiţiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoţite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violenţe neaşteptate.

16

CAPITOLUL III Riscuri şi ameninţări la adresa României 1. Riscuri şi ameninţări la adresa României România, ţară aflată la intersecţia dintre zonele de interes a multor state, fapt atestat şi de istorie, trebuie să devină mai degrabă o zonă de stabilitate şi nu de instabilitate zonală şi regională, pe lângă a fi consumatoare trebuie să fie şi producătoare de securitate şi stabilitate zonală dar şi europeană. De aceea evenimentele ce au loc în ultimul timp în zonă, nu trebuie să ne dea linişte, ci impun acţiuni şi iniţiative de monitorizare, prevenire, evitare şi rezolvare amiabilă a tuturor problemelor divergente, de criză care pot genera conflicte. Mediul de securitate din zona Balcanilor se caracterizează, în principal, prin accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, concomitent cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate fragmentarea statală. Totodată au loc eforturi consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile, precum şi revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor internaţionale. Situaţia la frontiera de est a României, ca graniţă a Uniunii Europene, şi implicit a zonei balcanice, rămâne un caz extrem de complex, abordat frecvent în actualele analize de securitate, ceea ce demonstrează că rămâne unul cu influenţe pertinente asupra securităţii naţionale. Edificarea noii identităţi europene şi euroatlantice constituie o cerinţă esenţială pentru securitatea naţională a României. Pentru aceasta statul român trebuie, într-un efort unitar, să-şi canalizeze eforturile politice, organizatorice şi financiare ale tuturor celor responsabili şi cu atribuţii în domeniul securităţii şi apărării. „Pentru atingerea intereselor sale legitime, statul român – parte integrantă a comunităţii euroatlantice şi participant activ la noua construcţie europeană – promovează, protejează şi apără democraţia, respectă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi acţionează, în conformitate cu prevederile dreptului internaţional, pentru accelerarea modernizării şi dezvoltării sale economice şi sociale, asigurarea unui standard de viaţă european şi afirmarea deplină a identităţii naţionale”1. În ultimele decenii, prin transformările profunde ce au avut loc pe continentul european, inclusiv în zona Balcanilor, mediul de securitate adiacent şi îndepărtat României, a intrat într-o nouă fază de evoluţie, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează riscuri şi ameninţări. Existenţa unui singur pol de putere, dar şi tendinţa de revenire la o lume bipolară, marcată de ultimele evenimente ce au loc în zonă, determină necesitate apariţiei unei noi arhitecturi globale de securitate zonale şi regionale. În urma analizei evoluţiei mediului social şi politic existent în zona Balcanilor, în „Strategia de securitate a României” se apreciază că „Principalele riscuri şi ameninţări, de natură politică, economică, socială şi militară, capabile să pună în pericol siguranţa cetăţeanului şi securitatea naţională a României, valorile şi interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt: terorismul internaţional structurat în reţele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnaţională organizată; guvernarea ineficientă2”. Terorismul internaţional. Acţiunile teroriste reprezintă la această oră un flagel internaţional, fiind cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi libertăţii oamenilor, a democraţiei şi altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice. Reţelele teroriste internaţionale dispun de surse financiare imense, dobândite, de regulă, pe căi ilicite, în special în urma traficului de arme şi droguri, pot dobândi acces la tehnologia modernă şi mijloace de comunicare rapide, de infrastructura şi asistenţa oferite de organizaţii extremiste, de suportul criminalităţii transfrontaliere ori de sprijinul
1 2

Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2007, p.3. Idem, p.13.

17

regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Prin acţiunile desfăşurate acestea pot provoca pierderi masive de vieţi omeneşti şi de bunuri sau valori, în timp ce, datorită accesului posibil la armele de distrugere în masă, consecinţele acţiunilor lor pot deveni devastatoare. Cooperarea strânsă dintre statele interesate determină contracararea terorismului internaţional, iar prin acţiuni comune desfăşurate în zonele ce generează terorism – constituie o cerinţă vitală. Proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM). Existenţa şi proliferarea armelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/ADMCBRN, constituie, prin marea putere de distrugere şi efectele de masă pe care o eventuală întrebuinţare a acestora le pot provoca, chiar sub formă artizanală a unor agenţi de luptă, chimici, biologici sau radiologici. Acest lucru este posibil deoarece: accesul la astfel de mijloace devine tot mai uşor, iar tentaţia dobândirii lor devine tot mai mare; creşte preocuparea unor state posesoare de a dezvolta noi tipuri de mijloace de luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecţionarea mijloacelor de transport la ţintă; doctrina unor state posesoare consacră posibilitatea folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operaţiilor militare; eficienţa controlului unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de realizare şi tehnologiilor de fabricaţie scade alarmant. Odată cu acestea, preocuparea unor state de a-şi exercita controlul în acest domeniu determină diminuarea responsabilităţii autorităţilor ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Conflictele regionale. Cu toată evoluţia pozitivă a mediului de securitate din zona Balcanilor din ultima perioadă, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale, cu puternice implicaţii pentru pacea şi securitatea regională şi europeană. Dezmembrarea unor state multinaţionale din zonă, produsă pe cale paşnică sau violentă, a creat conflicte interetnice sau religioase noi cu puternic substrat politic, ce reprezintă o ameninţare gravă la adresa securităţii regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunităţii internaţionale, majoritatea acestora sunt ţinute sub control. Numărul mare al acestor conflicte – alături de alte stări tensionate, mişcări separatiste, dispute teritoriale şi situaţii de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor şi perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violenţă şi criminalitate şi favorizează terorismul. Conflictelor separatiste. Cu toate că pe plan european sunt create premizele unei bune colaborări şi conlucrări între statele membre, posibilitatea de desfiinţare a graniţelor şi asigurarea liberei circulaţii a cetăţenilor europeni, se manifestă totuşi, în spaţiul de proximitate al României, unele tendinţe de a provoca tensiuni/conflicte interetnice, de autonomie şi separatism. România prin politicile sale şi acţiunile desfăşurate promovează strategii politice şi diplomatice active şi se implică eficient în funcţionarea mecanismelor ce vizează soluţionarea prin mijloace paşnice a acestor conflicte. Totodată, se urmăreşte implicarea directă a ţării noastre în procesul de soluţionare paşnică a conflictelor şi disputelor din proximitatea strategică, atât prin acţiuni naţionale, cât şi în format multilateral, vizând promovarea democraţiei, sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene şi euroatlantice şi a celor ce au ca scop construcţia securităţii şi prosperităţii. Interesul României este ca procesele de lărgire ale celor două organizaţii să nu conducă la crearea unor noi linii de separaţie. Criminalitatea transnaţională organizată. Este o formă de infracţionalitate foarte gravă, care poate dobândi capacitatea de a influenţa politica statelor şi activitatea instituţiilor democratice. Datorită schimbărilor produse în plan social, economic şi politic, dar nu numai, spaţiul de interes strategic în care se află România s-a transformat într-o veritabila sursă, zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi infracţionale grave constând îndeosebi în: trafic ilegal de armament, muniţii şi explozivi; trafic de narcotice; migraţie ilegală şi trafic de fiinţe umane; trafic de produse contrafăcute; activităţi de spălare a banilor; alte forme de criminalitate economico-

18

financiară. Aceste activităţi sunt favorizate de existenţa conflictelor locale iar, prin natura şi amploarea lor, ele pot favoriza terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă şi pot contribui la perpetuarea regimurilor separatiste. Criminalitatea transfrontalieră a luat o amploare deosebită în ultima perioadă, cu tendinţe de a scăpa de sub controlul autorităţilor, constituie o realitate emblematică a regiunii. Această activitate infracţională se desfăşoară pe uscat şi pe apă, are conexiuni cu grupările teroriste internaţionale şi este favorizată de regimurile separatiste şi de prezenţa ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor democraţii. Criminalitatea transfrontalieră, încearcă prin metode diverse (corupţia la nivel de stat etc.) să iasă de sub control, riscând să afecteze grav guvernarea unor state din regiune, să genereze instabilitate şi anarhie, să favorizeze manifestările violente şi să creeze pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie. Guvernarea ineficientă. Manifestările de clientelism politic, ineficienţa administraţiei publice, tendinţele autoritariste şi lipsă de transparenţă şi responsabilitate publică, constituie efectul deficitului democratic şi al corupţiei instituţionale, care determină subminarea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice şi poate constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor. Analizată pertinent situaţia internă şi externă, în contextul condiţiilor actuale, poate fi promovată predicţia asupra viitorului prin faptul că „Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenţa unor vulnerabilităţi şi disfuncţionalităţi, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; unele tendinţe negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; proporţia redusă, fragmentarea şi insuficienta implicare a clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale; fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate”3. România, împreună cu celelalte statele din spaţiul balcanic, trebuie să sprijine demersurilor organismelor de securitate europene şi internaţionale de rezolvare a situaţiilor din Balcani (Kosovo, Bosnia etc.) şi să ia măsuri severe de contracarare a acestor riscuri şi ameninţări, iar printr-o cooperare activă şi eficientă, să promoveze măsuri destinate creşterii încrederii în regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea premizelor care facilitează crima organizată, existenţa armamentelor convenţionale şi eliminarea structurilor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state. Faptul că România face din structurile europene şi euroatlantice are un impact pozitiv asupra securităţii şi stabilităţii regionale, continentale şi globale, favorizează cooperarea, înţelegerea, reconcilierea şi aplanarea unor dispute istorice pe plan zonal şi regional. Conlucrând strâns cu celelalte state membre, România ia parte activă la soluţionarea marilor probleme ce preocupă azi UE şi NATO: disparităţile economice şi sociale, conflictele etnice şi religioase, terorismul şi armele de distrugere în masă, crima organizată, traficul de arme, droguri şi fiinţe umane, corupţia şi drepturile omului. Fără a subestima rolul jucat de statele europene în stabilizarea regiunii, putem conchide, pe baza unei argumentaţii bogate, că statele europene, în cazul nostru cele balcanice, membre, asociate sau partenere ale celor două organizaţii sunt în măsură să participe la dezvoltarea unei strategii comune de consolidare a stabilităţii şi securităţii regionale, în această direcţie România având o implicare de mare importanţă. Efortul comun va asigura depăşirea subdezvoltării economice şi sociale, prin aplicarea unor noi forme şi mecanisme de consolidare şi extindere a cooperării regionale în cele mai diverse domenii, începând de la crearea unei
3

Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2007, p.16.

19

pieţe integrate pentru energie, până la infrastructurile de transporturi şi telecomunicaţii. La aceasta va contribui şi procesul de reevaluare a percepţiei privind comunităţile naţionale, care va face trecerea de la etnicitate şi religie, ca trăsături de identitate ale valorilor cetăţeanului, la libertăţi şi drepturi egale. Împreună, statele regiunii pot detrona inactivismul şi neimplicarea în problemele reconstrucţiei şi stabilităţii, ineficienţa instituţiilor internaţionale de securitate. Tot prin colaborare şi cooperare, ele pot dezvolta politici şi folosi instrumente care să le permită abordarea de o manieră decisivă a conflictelor interetnice şi de alt gen, aplicând standardele europene, promovând hotărât un sistem de valori care să favorizeze interesele tuturor statelor balcanice. De asemenea, structurându-şi strategiile prin prisma responsabilităţii lor regionale, fie că fac sau nu fac parte din diverse structuri de securitate, ele au posibilitatea să stopeze violenţa şi să restrângă până la dispariţie spaţiul destabilizator. Stat membru al Uniunii Europene/UE şi Alianţei Nord-Atlantice/NATO, România deţine un rol pozitiv, activ în soluţionarea problemelor grave ale actualităţii, a crizelor regionale. Importantul său potenţial economic, uman şi de instrucţie este apreciat unanim de specialişti ca fiind comparabil cu cel al ţărilor dezvoltate, fapt ce îi permite ca, alături de celelalte state din regiune, să asigure un echilibru stabil pe plan continental şi eliminarea oricăror surse de conflict social. De altfel, considerăm că, în noua sa calitate, statul român poate conta foarte mult în demersul comun de elaborare a unui răspuns coerent şi raţional la noile probleme ale regiunii. Deschiderile şi eforturile deosebite întreprinse de cele două organizaţii pentru statele din Balcani au, împreună cu propriile eforturi ale statelor respective, inclusiv România, rolul de a le integra firesc în sistemul actual de securitate, a le oferi securitate egală şi posibilitatea de afirmare a noului lor statut într-o nouă Europă. Din postura de membru al celor două organizaţii, ţara noastră poate şi trebuie să promoveze o largă cooperare cu restul statelor din regiune, identificând acele mecanisme care să le atragă în scurt timp şi pe acestea la luarea deciziilor politice necesare asigurării unei stabilităţi regionale şi europene durabile. România trebuie să-şi asume responsabilităţi sporite în plan politic, economic, de securitate şi stabilitate, şi să pună mai bine în valoare marile sale disponibilităţi constructive şi de cooperare, promovând ample acţiuni la nivel regional şi internaţional. Convergenţa intereselor sale de securitate cu cele ale întregii comunităţi balcanice, parte a comunităţii europene, va determina statul nostru să facă în continuare paşi fermi pe calea integrării depline în cele două organizaţii, ca o investiţie decisivă la stabilitatea şi securitatea spaţiului adiacent şi îndepărtat României. Mult mai mult decât până în prezent, România va lucra la noua arhitectură globală de securitate prin cooperare, luând parte activă la prevenirea şi soluţionarea crizelor şi conflictelor regionale, sub egida ONU, NATO, UE şi OSCE, pe teatre de operaţii variate de pe continent şi din afara acestuia. La această dată, ţara noastră are posibilităţi sporite de a influenţa şi controla fenomenele politico-militare din regiune, prevenind apariţia unor conflicte de natură să afecteze interesele de securitate ale naţiunilor din Balcani, dar şi din restul Europei, atenuând disputele dintre unele state şi acţionând pentru a elimina complet sursele de conflict din această parte a bătrânului continent. Totodată, România acordă sprijin şi celorlalte state care aspiră la integrare şi care nu trebuie lăsate pradă trecutului sau poziţiei geografice, unei noi Cortine de fier, dar nici excluse de la posibilitatea reală de a aduce transformări pozitive securităţii europene în ansamblu. Este limpede pentru noi că statul român integrat are obligaţia morală, istorică şi strategică de a sprijini ţările din Balcanii de Vest (Albania, Croaţia, Macedonia şi Serbia-Muntenegru) pentru a fi primite în NATO şi UE. În acelaşi timp, şi vecinii noştri de la Răsărit trebuie sprijiniţi spre a ne fi parteneri în structurile europene şi euro-atlantice, având în vedere că nu putem face o disociere între interesele acestora şi cele ale statelor balcanice – acestea se interferează, influenţează şi intercondiţionează reciproc.

20

Zona din care face parte România este şi va fi şi în viitor o zonă de o importanţă strategică foarte mare. Contribuţia ţării noastre la stabilitatea regională este motivată de faptul că România este graniţa de nord a aripii de sud a NATO şi spaţiul unei ample cooperări militare în cadrul PfP, se situează în proximitatea zonei fierbinţi a Orientului Apropiat şi Mijlociu, asigură ieşirea spre Oceanul Planetar a României, Bulgariei, Ucrainei şi statelor transcaucaziene, iar a Federaţiei Ruse spre mările lumii europene, include diverse trasee de transport al hidrocarburilor din regiunile Mării Caspice şi Asiei Centrale spre Europa Occidentală, este principalul culoar pentru traficul de droguri dinspre Orientul Mijlociu şi Asia spre Vestul Europei, are importante resurse economice şi oferă vaste posibilităţi de cooperare economică şi turistică. „Asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani reprezintă un obiectiv major al politicii de securitate a României. Zona sud-est europeană a înregistrat progrese semnificative în rezolvarea anumitor revendicări de natura etnică, identitară şi teritorială. Atât în plan politic, cât şi economic şi militar, România reprezintă un catalizator al politicilor regionale de cooperare, apreciind că rolul său se va dezvolta şi amplifica după aderarea la NATO şi UE. Substanţa implicării sale în Balcani nu este dată numai de asigurarea în plan militar a stabilităţii, dar şi de asistenţa oferită în domeniul reformei sectorului de securitate pentru statele fostei Federaţii Iugoslave”4. Integrarea europeană asigură stabilizarea Balcanilor, pentru că UE este direct implicată în depăşirea stării conflictuale din Kosovo, sporirea cooperării şi încrederii regionale. La aceasta contribuie însă şi iniţiativele de cooperare locale sau care au fost lansate din exterior (trilateralele România-Bulgaria-Grecia, Turcia-Bulgaria-România, Pactul de stabilitate, Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud etc.), ce au condus şi conduc la întărirea stabilităţii şi bunei vecinătăţi, continuarea fermă a integrării şi dezvoltării statelor regiunii. Întrucât şi pe termen lung NATO va rămâne cel mai durabil aranjament de securitate regională, ţara noastră, ca stat membru al Alianţei, va contribui, printre altele, activ la securitatea şi stabilitatea Balcanilor, lărgirea şi dezvoltarea organizaţiei, combaterea terorismului etc. Aportul său la stabilizarea regională consistă, în noua calitate dobândită în martie 2004, în participarea la întreg spectrul de misiuni NATO, în spaţiul european şi euro-atlantic, dar şi la operaţii de sprijin al păcii, umanitare şi post-conflict altele decât cele conduse de NATO (UE, ONU, OSCE), la diplomaţia apărării (prevenirea conflictelor, controlul armamentelor, neproliferare, măsuri colective de creştere a încrederii şi securităţii, asistenţă şi sprijin în domeniul militar etc.), la operaţii de tip coaliţie. În condiţiile în care OSCE îşi va întări cooperarea cu NATO în problemele combaterii terorismului, ale soluţionării conflictelor regionale deschise (Kosovo) sau a celor îngheţate (problema cipriotă) şi consolidarea democraţiei în Balcani, statul nostru va avea o contribuţie semnificativă la aceste demersuri. Apreciată drept un actor important al regiunii, România, membru al NATO, a demonstrat, prin acţiunile sale, că se poate constitui într-un pilon solid de stabilitate. 2. Consecinţe şi implicaţii la nivel naţional. Forme şi modalităţi de acţiune Existenţa riscurilor şi provocărilor din spaţiul balcanic poate avea o serie de consecinţe importante atât pentru NATO şi UE, cât şi pentru România, astfel: • menţinerea insecurităţii în zone de interes strategic pentru statele implicate; • alimentarea unor focare de instabilitate; • proliferarea activităţilor specifice crimei organizate; • pierderea unor pieţe tradiţionale; • afectarea accesului la rezervele de hidrocarburi din Marea Neagră; • crearea de zone preferenţiale de influenţă financiară şi comercială; • greutăţi în echilibrarea schimburilor comerciale;
4

Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004, p.4.

21

• apariţia şi agravarea conflictelor deschise. Transformarea regiunii Balcanilor într-un pol al stabilităţii politice şi al creşterii economice, cu scopul extinderii climatului de pace şi securitate în spaţiul balcanic, se constituie într-o prioritate a activităţii viitoare pentru NATO şi UE. Detensionarea parţială a relaţiilor politice dintre Grecia şi Turcia şi soluţionarea rezonabilă a problemei Ciprului, în legătură cu accederea în Uniunea Europeană, reprezintă un factor benefic şi dinamizator al colaborării în regiune. În condiţiile întăririi flancului sudic al NATO, prin accesul României şi Bulgariei, se realizează nu numai un echilibru strategic, dar se dinamizează şi cooperarea regională, prin rolul pe care cei doi noi membri îl pot juca în normalizarea relaţiilor dintre Grecia şi Turcia. Cooperarea în domeniul militar, iniţiativele ce au loc în zona Balcanică, la care România este parte, reprezintă premise valoroase de cooperare regională. Ţările NATO participante la programele iniţiate de NATO şi UE sprijină eforturile Albaniei şi Macedoniei de accedere la structurile militare ale Alianţei. Pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării, acţiunile militare în care Români este angajată, vizează: - participarea la operaţii de răspuns la crize; - participarea la operaţii de asistenţă umanitară în afara teritoriului României; - participarea la operaţii militare în cadrul unor coaliţii ad-hoc; - participarea la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; - oferirea de asistenţă militară şi sprijin pentru alte state; - contribuţia la eforturile naţionale şi internaţionale de control al armamentelor şi de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă. Pentru sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale, în caz de urgenţe civile, acţiunile armatei constau în: - participarea cu forţe şi sprijin logistic pentru limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor; - sprijin în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau radiologic; - sprijinirea acţiunilor de căutare şi salvare. 3. Contracararea riscurilor şi ameninţărilor în plan regional şi naţional Interesul strategic în Balcani îl reprezintă limitarea numărului de regimuri ostile, instabile sau greu de prezis, precum şi a situaţiilor economice defavorabile care le fac vulnerabile în faţa extremismului şi terorismului. În general, statele din această zonă împărtăşesc valorile şi principiile democratice şi au o istorie regională comună. Aceste state au dorinţa de a colabora, dar nu au o acţiune politico-militară comună. De aceea, se impune crearea de noi instituţii şi lansarea de noi proiecte comune, concrete şi specifice. În plan regional, direcţiile de acţiune menite să confere o nouă dinamică securităţii ţărilor din Balcani pot fi: a) asigurarea complementarităţii cu iniţiativele de securitate ale Uniunii Europene, în principal faţă de ameninţările conexe: crimă organizată, imigraţie ilegală, trafic de carne vie. Trebuie încheiate convenţii privind evaluarea riscurilor, ameninţărilor neconvenţionale şi a măsurilor comune de contracarare; b) consolidarea şi completarea măsurilor de creştere a încrederii, specifice acestor zone, inclusiv prin formule de cooperare militară regională;

22

c)

combaterea ameninţărilor asimetrice prin întărirea capacităţilor de reacţie şi adaptarea mecanismelor de rezolvare la obiectivele de securitate comune spaţiului euro-atlantic;

d) restructurarea forţelor armate, întărirea controlului civil asupra acestora, cooperarea între sectoarele din domeniul securităţii. Privind situaţia din zona Balcanilor, se poate aprecia că acest spaţii va rămâne activ din punctul de vedere al evenimentelor politice, economice şi chiar militare, iar potenţialul conflictual existent în zonă, coroborat cu existenţa unor grupări teroriste şi elemente ale crimei organizate, dar şi cu interesul crescând faţă de resursele strategice existente şi de nevoia controlului accesului la acestea, va determina o substanţială concentrare de forţe şi mijloace. Responsabilizarea statelor din această regiune, prin implicarea directă în gestionarea propriilor probleme, va conduce la transformarea acestei zone dintr-un consumator de securitate într-un pol de creştere economică şi stabilitate. România acordă o importanţă deosebită angajării politico-militare în susţinerea proceselor de stabilizare şi democratizare în spaţiile adiacente, considerând acest fapt ca o parte intrinsecă a securităţii sale naţionale. În plan regional, România promovează stabilitatea prin: • dezvoltarea iniţiativelor complementare din sud-estul Europei; • participarea la operaţiile multinaţionale în sprijinul păcii; • cooperarea militară bilaterală şi multilaterală; • îndeplinirea angajamentelor şi obligaţiilor internaţionale asumate în domeniul controlului armamentelor, dezarmării şi neproliferării armelor de distrugere în masă. Consacrarea ţării noastre ca pilon de bază în redefinirea unui mediu subregional stabil certifică responsabilitatea asumată în gestionarea problematicii securităţii în Balcani. Pornind de la faptul, dovedit istoric, că naţiunile, chiar dacă e vorba de cele foarte puternice, nu pot contracara singure ameninţările transnaţionale, putem aprecia că accederea României la NATO nu angajează pentru aceasta doar apărarea intereselor sale fundamentale, ci şi a valorilor democratice consacrate istoric, a libertăţii şi securităţii, a prosperităţii generale. Interesele şi obiectivele de securitate ale României şi celorlalte state balcanice, parte a continentului european, nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi euro-atlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale în zona Balcanilor, ca şi pe continentul european, s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţări din zona Balcanilor se confruntă, în actualul context al crizei mondiale, nu numai cu dificultăţi economice, sociale şi politice, ci şi de sistem, asociate procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor din regiune. Uniunea Europeană, structură din care tind să facă parte şi celelalte state din zona balcanică care nu sunt membre ale acesteia, trece printr-un profund proces de reformă internă, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea organizaţiilor internaţionale şi europene şi soluţiile alese de acestea pentru rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregăteşte să-şi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de apărare, şi să ofere modele de aşezare pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.

23

CAPITOLUL IV Securitatea în Balcani după Summitul de la Bucureşti În zilele de 3 şi 4 aprilie 2008 s-a desfăşurat la Bucureşti cel de-al douăzecilea Summitul NATO, eveniment cu o semnificaţie aparte în istoria de 59 de ani a Alianţei. Summit NATO a fost în centrul atenţiei întregii lumi şi a reconfigurat poziţia Bucureştilor pe harta lumii, ceea ce este, fără îndoială, un lucru important. Pe timpul desfăşurării Summitului Bucureştii au devenit una dintre cele mai importante capitale din lume, iar Summitul a înscris în istoria NATO câteva din deciziile importante şi benefice pentru viitorul Alianţei Nord-Atlantice şi securitatea internaţională. Reamintind că România şi-a exprimat dorinţa de aderare la NATO încă din prima jumătate a deceniului trecut, iar integrarea în Alianţa Nord-Atlantică a fost unul din obiectivele strategice în jurul căruia s-a realizat un amplu consens naţional. Confirmarea României de a deveni membră a Alianţei a venit la Summitul de la Madrid, din 1997, iar aprecierea alianţei că ţara noastră a atins parametrii necesari calităţii de membră a fost afirmată în anul 2002, la Summitul de la Praga, iar devenirea sa ca membru cu drepturi depline a avut loc în anul 2004. Procesul de apropiere şi integrare a României în NATO a avut loc nu doar prin progresele de ansamblu ale naţiunii pe drumul dezvoltării democratice, nu numai prin eforturile Armatei Române de a atinge criteriile de interoperabilitate ori de a-şi proba capacitatea de acţiune în misiunile de pace alături de forţele Alianţei, ci şi prin dezbaterile ce au avut loc pe timpul unor evenimente de această natură – întâlniri la vârf ale statelor membre, în cadrul cărora se iau cele mai importante decizii cu privire la soarta NATO. De asemenea, Summitul NATO de la Bucureşti a reprezentat un eveniment de anvergură istorică, dar şi o încoronare firească a unui proiect de succes al României – unul vizând integrarea într-un sistem modern, democratic şi eficient de asigurare a păcii, securităţii şi prosperităţii în spaţiul euroatlantic. Organizarea acestei întâlniri a Alianţei la Bucureşti a fost o confirmare a acestui succes şi, în acelaşi timp, o materializare concretă a unui obiectiv pe care şi la propus România încă de când şi-a exprimat dorinţa de a deveni membru al NATO: construcţia noii identităţi europene şi euroatlantice a României. Summitul NATO de la Bucureşti a marcat intrarea deplină a României pe făgaşul normalităţii, ca stat membru cu drepturi depline al Alianţei capabil să-şi asume orice responsabilitate şi să-şi respecte angajamentele asumate. Accelerarea procesului de transformare a NATO, pentru ca Alianţa să fie în măsură să protejeze lumea democratică împotriva pericolelor majore produse de noile riscuri şi ameninţări, reprezintă o direcţie de acţiune în care Summitul de la Bucureşti a fost chemat să ia hotărâri importante. Strâns legat de aceasta, perspectiva lărgirii Alianţei, prin posibila invitaţie adresată unor state candidate – în concret a Albaniei, Croaţiei şi a Macedoniei – a fost, pe de o parte, o mare provocare căreia participanţii la Summit a trebuit să-i găsească un răspuns adecvat, având în vedere evoluţia situaţiei din zona Balcanilor şi capacitatea de integrare euroatlantică a acestora şi, pe de altă parte, a independenţei Kosovo, stat constituit exclusiv pe criterii etnice, fragil din toate punctele de vedere, cu un mare potenţial de risc. În acelaşi timp, plecând de la premisa – verificată de istorie – că extinderea NATO s-a dovedit a fi unul din cele mai eficiente procese politice care au contribuit la consolidarea păcii, securităţii şi democraţiei, au fost căutate soluţii pentru a răspunde speranţelor justificate pe care şi alte ţări din regiune le au cu privire la apropierea de Alianţă, cum este cazul Georgiei şi Ucrainei. Summitul şi-a propus să dea răspunsuri potrivite şi altor probleme de importanţă vitală pentru viitorul Alianţei, pentru viitorul paşnic, sigur şi prosper al statelor membre, şi nu numai. Este situaţia, confirmată astăzi, de asigurarea securităţii energetice a statelor membre şi partenere, pentru îmbunătăţirea cooperării cu UE şi Federaţia Rusă în acest domeniu; este o problemă de importanţă vitală pentru securitatea euroatlantică, dar şi pentru stabilitate şi dezvoltare

24

durabilă la nivel regional dar şi global. Totodată a fost vizată preocuparea pentru securitatea în domeniul sistemelor informatice, a iniţiativelor privind îmbunătăţirea apărării antirachetă în Europa Centrală şi de Sud-Est, precum şi preocupările referitoare la evoluţia posibilă a parteneriatului global al Alianţei. O altă problematică de interes a fost şi cea referitoare la declanşarea procesului de fundamentare a unui nou Concept Strategic al Alianţei, în contextul lărgirii sale. Lupta împotriva terorismului a fost unul din punctele de pe agenda discuţiilor la Summit şi a unor probleme legate de atacuri cibernetice, securitatea energetică, de protecţia infrastructurilor critice, securitatea apei sau securitatea alimentară şi altele. Reuniunea de la Bucureşti a scos în evidenţă potenţialul de cooperare între NATO şi Uniunea Europeană, precum şi nevoia de a se trece, în relaţiile cu Rusia, de la o formulă bilaterală la una trilaterală. Şi anume, o corelare în acţiune între Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană, care să pună în valoare potenţialul de răspuns al acestora faţă de tentaţia Rusiei de a continua folosirea energiei ca instrument de politică externă. Ţările membre ale NATO şi ale Uniunii Europene s-au aflat în faţa unei şanse, dar şi a unei sfidări de a îmbunătăţi cooperarea şi de a salva viitorul comun al celor două construcţii pilon ale securităţii şi stabilităţii transatlantice şi nu numai. Chiar dacă până în prezent UE nu are o Politică Europeană de Securitate şi Apărare, o mai strânsă corelare a politicilor naţionale poate pregăti strategii aşteptate, cum ar fi cea de securitate energetică a Europei Unite. Atât SUA, cât şi NATO au descoperit că este nevoie de o UE funcţională şi în domeniul securităţii şi apărării, ca partener în misiunile internaţionale care devin tot mai complexe. Confirmarea previzionară a acestei strategii este dată de evoluţia actuală a crizei energetice (a gazului) ca urmare a conflictului ruso-ucrainean din luna ianuarie a acestui an, 2009. Trecerea de la confruntare la cooperare se face din mers şi obligă factorii politici şi militari la o mai atentă evaluare a punctelor tari şi slabe ale fiecărei părţi şi la o concentrare pe obiective comune. Calitatea de membru al NATO şi UE asigură un mediu de securitate care aşteaptă din partea fiecărui stat o tot mai mare implicare în procesul de decizie şi de implementare a unor politici de securitate şi apărare în interesul propriu, cât şi al celor două organizaţii. Ţărilor balcanice, care au devenit membre ale NATO în ultimii ani, li s-a oferit şansa de a se implica mai mult, încă din faza de reflecţie, asupra locului şi rolului Alianţei în viitor. Prin poziţia lor geografică, în special, în marginea de est şi sud-est a Alianţei, ele au o percepţie mai bună asupra schimbărilor recente în mediul de securitate din Balcani şi pot să contribuie la definirea potenţialului de sfidări, dar şi de cooperare, care nu este pe deplin valorificat. România a descoperit la încheierea Summitului că o serie de noi opţiuni de politică externă nu mai pot fi amânate şi abordarea, cu realism, a unor relaţii cu ţări de importanţa Rusiei este sarcina actualei clase politice, şi nu mai suferă amânare. La Bucureşti, s-au desfăşurat, în paralel cu reuniunile la nivel înalt, şi două importante evenimente ale unor organizaţii neguvernamentale de prestigiu – German Marshall Fund (GMF), Atlantic Council of US (ACUS), Consiliul Euroatlantic România şi altele. Importanţa acestora a constat în rolul pe care la jucat în organizarea unor discuţii informale, ca tribune de la care şefi de state, guverne, ministere şi conducători ai unor organizaţii internaţionale au putut să transmită într-un mod direct mesaje, ce nu au putut fi transmise în cadrului oficial restrâns al Summitului. La Summitul NATO de la Bucureşti, alături de numeroase personalităţi reunite într-un forum de dezbatere, a fost prezent şi un număr de 120 tineri din aproape 40 de ţări (inclusiv Afganistan), discuţiile şi simulările privind funcţionarea mecanismului Alianţei, dar şi dezbaterea unor teme de mare actualitate, cum ar fi securitatea energetică şi situaţiei din Afganistan şi Irak, la care aceştia au luat parte reprezintă unul din cele mai importante mesaje care au putut fi transmise în ţările membre, cât şi la nivel internaţional. Prezenţa tinerilor la dezbaterile organizate pentru ei, propunerile lor la acest Summit au constituit garanţia că Alianţa îşi va putea găsi noua misiune pentru al şaptezecilea deceniu al existenţei sale.

25

Întâlnirile acestor tineri cu secretarul general al NATO, cu preşedintele Statelor Unite, cu preşedinţi şi primiminiştri, inclusiv a preşedintelui şi primului ministru ai României au fost reale investiţii în viitor, în pregătirea acestor elite care îşi vor asuma răspunderea pentru gestionarea problemelor de pe agenda Summitului NATO de la Bucureşti. Deschiderea firească a Alianţei faţă de tineri trebuie înţeleasă şi ca o mare şansă a NATO de a câştiga încrederea tinerei generaţii, care va fi beneficiara noului mediu de securitate şi de a cărui sprijin, la nivelul fiecărei ţări, Alianţa are nevoie. Motivaţia acestui demers este dată de conceptul potrivit căruia viitorul Alianţei este în pericol pe fondul descreşteri interesului şi slăbirii sprijinului populaţiei, cu un tineret neinformat, şi deci prea puţin interesat. Numele Bucureşti a fost pentru unii participanţi sinonim cu momentul istoric al împlinirii unor aşteptări justificate de integrare euroatlantică, în timp ce pentru alţii un motiv de dezamăgire. Să ne amintim de momentul Madrid 1997 când s-au discutat mai multe candidaturi, între care şi cea a României, precum şi de refuzul unor ţări membre ale Alianţei de a pune ţara noastră, în acel moment, pe „lista câştigătoare”. În acel an, la Summitul de la Madrid, au fost invitate doar Polonia, Republica Cehă şi Ungaria, deoarece numai în legătură cu aceste state s-a realizat consensul. Răspunsurile la nenumăratele întrebări care s-au adunat pe agenda Summitului NATO de la Bucureşti constau în aceea că membrii Alianţei Nord-Atlantice au înţeles că este momentul de a trece de la simple măsuri de îmbunătăţire a funcţionării NATO la o profunda reformare a acesteia. Problemă deosebită pe ordinea de zi a Summitului, extinderea Alianţei nu a constituit un proces în sine şi nici expresia unei competiţii între NATO şi Federaţia Rusă. Primirea de noi membri v-a constituit întotdeauna o manifestare concretă a unei strategii solide şi de lungă durată, bazată pe prevederile fundamentale ale tratatului fondator al Alianţei cu scopul de extindere a ariei comune de libertate, securitate şi prosperitate în spaţiul euroatlantic. NATO este o instituţie profund democratică, o organizaţie a statelor suverane şi egale. Primirea de noi membri se face la solicitarea ţărilor democratice, care doresc să participe la acest proces, cu acordul tuturor statelor membre NATO şi pe baza evaluării gradului de îndeplinire, de către fiecare ţară solicitantă, a criteriilor stabilite de Consiliul Alianţei. La Summitul desfăşurat la Bucureşti, statele membre ale Alianţei au reuşit să ajungă la un consens cu privire la primirea Albaniei şi Croaţiei. Invitarea acestor ţări a probat încă o dată caracterul deschis al Alianţei, capacitatea acesteia de a se extinde spre est, caracterul său democratic şi dreptul fiecărui stat membru de a-şi apăra interesele specifice în conformitate cu prevederile deciziilor comune. S-a probat, de asemenea, faptul că primirea se face pe baza evaluării riguroase a progreselor înregistrate de fiecare stat în parte, prin raportarea la acelaşi set de criterii. Privind Republica Macedonia (FYROM), nu s-a pus problema să nu fie primită în NATO, deşi Grecia şi-a impus dreptul de veto. Pe timpul Summitului, Consiliul Nord-Atlantic a luat decizia cu privire la invitarea acesteia de a adera la NATO. Invitaţia este deschisă şi este condiţionată doar de rezolvarea diferendului pe care această ţară îl are cu vecina sa din sud – Grecia, în special pe problema numelui oficial. Problema greco-macedoneană fiind o problemă mai veche, ea se află şi pe agenda ONU şi a Uniunii Europene. În cadrul şedinţei de la Bucureşti, Consiliul Nord-Atlantic a constatat doar că unul din criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească – şi anume cel referitor la rezolvarea diferendelor cu vecinii – nu a fost îndeplinit. Pentru rezolvarea definitivă a problemei, potrivit conceptelor NATO, nu este nevoie de o nouă reuniune a Consiliului NordAtlantic la vârf pentru ca această invitaţie să devină operantă. Trebuie doar ca problema în litigiu dintre cele două state să se rezolve cât mai repede, astfel încât Macedonia să intre în familia NATO, ca al 29-lea membru cu drepturi depline. Decizia NATO privind viitorul euroatlantic al Georgiei şi Ucrainei este una de importanţă istorică. Deşi cu unele opoziţii din partea unor state membre NATO (Germania, Franţa şi alte state europene), precum şi a Federaţiei Ruse (stat ce a participat ca invitat), în contextul situaţiei interne încă instabile (cazul Georgiei) nu se poate vorbi la

26

modul concret despre primirea lor în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, dar s-a stabilit să rămână ca o problemă deschisă, de perspectivă în vederea aderării. A fost creionată intrarea celor două ţări pe făgaşul pregătirilor concrete pentru dobândirea calităţii de membru – cum ar fi, spre exemplu, prin angajarea în procesul cunoscut sub numele de MAP (Membership Action Plan – Planul de Acţiune pentru Aderare) este o problemă care necesită timp, datorită situaţiei complexe privitor la cele două state. Depinde de statele membre ale NATO şi de cele două candidate, ca acest timp să fie cât mai scurt, pentru că primirea lor se va face tot pe baza îndeplinirii criteriilor ce stau la baza aderării. Decizia Alianţei în legătură cu perspectivele primirii în NATO constituie un câştig politic major al celor două state şi depinde mult de capacitatea lor ca răgazul obţinut să fie folosit cât mai eficient pentru: consolidarea democraţiei; accelerarea reformelor economice şi sociale; eficientizarea transformării şi democratizării sistemelor de securitate şi a forţelor armate, concomitent cu creşterea gradului lor de interoperabilitate; rezolvarea paşnică a tuturor diferendelor cu vecinii, în special cu Federaţia Rusă. Hotărârea Consiliului Euroatlantic privind protecţia scutului antirachetă a fost, de asemenea, un subiect major al Summitului. Aceasta probează faptul că principiul indivizibilităţii securităţii, respectiv cel al securităţii egale a tuturor membrilor săi funcţionează şi în ceea ce priveşte necesitatea contracarării eficiente a noilor riscuri şi ameninţări. Acesta este contextul în care s-a hotărât ca, alături de sistemul de apărare antibalistică ce urmează a fi construit de Statele Unite în Europa Centrală şi de Nord, Alianţa să proiecteze şi să construiască un sistem complementar, capabil să acopere şi sud-estul Europei, inclusiv teritoriul României. Este vorba de un sistem regional destinat contracarării posibilelor ameninţări cu rachete balistice purtătoare de arme de distrugere în masă, ce ar putea fi lansate din zone instabile ale Orientului Apropiat şi ale celui Mijlociu, de către state sau organizaţii iresponsabile, criminale, promotoare ale terorismului internaţional. În ceea ce priveşte perspectiva practică privind construcţia acestor sisteme, sunt încă de luat hotărâri de natură tehnico-organizatorică, operaţională şi financiară. La Bucureşti a fost luată numai decizia politică. Important este că, în esenţă, s-a conştientizat această necesitate, s-a stabilit că sistemul este necesar, posibil şi oportun, şi s-a depăşit faza în care reacţia negativă a Federaţiei Ruse era una de tipul abordărilor emoţionale specifice retoricii Războiului Rece. Summitul de la Bucureşti a pus bazele unei noi strategii pentru operaţiile în sprijinul păcii şi reconstrucţiei desfăşurate de NATO în Afganistan. Este vorba de o strategie care vizează: creşterea efectivelor angajate în misiuni în sprijinul păcii (eradicarea terorismului; contracararea insurgenţei; asigurarea securităţii publice şi a securităţii transporturilor; contracararea producţiei şi traficului de droguri) până la nivelul la care acestea vor putea garanta succesul; reorganizarea sistemului de distribuire a misiunilor şi creşterea eficienţei procesului decizional privind angajarea forţelor; accelerarea procesului de pregătire a forţelor de securitate (inclusiv a celor militare) afgane şi sprijinirea implicării tot mai ample şi mai active a acestora în procesul de asigurare a securităţii interne; dinamizarea procesului de reconstrucţie a infrastructurii teritoriale şi de normalizare a vieţii sociale; creşterea gradului de implicare a Naţiunilor Unite în procesul de pace şi reconstrucţie. În acest context, când majoritatea statelor membre ale NATO subscriu la normalizarea situaţiei din Afganistan, România şi-a afirmat din nou poziţia privind îndeplinirea angajamentelor asumate – inclusiv prin suplimentarea corespunzătoare a efectivelor, în contextul unei mai echitabile distribuţii a misiunilor, al intensificării eforturilor în direcţia sprijinirii procesului de reconstrucţie şi, desigur, al sporirii gradului de înzestrare şi protecţie a forţelor. Operaţiile de pace din Irak prezintă atât caracteristicile generale ale misiunilor de acest gen (eradicarea terorismului, contracararea insurgenţei, sprijinirea forţelor naţionale, reconstrucţia, sprijinul umanitar etc.), cât şi unele caracteristici speciale legate de particularităţile situaţiei politice. Principala trăsătură a situaţiei de securitate din Irak este, în perspectiva apropiată, creşterea substanţială a forţelor de securitate şi militare irakiene în procesul de asigurare a securităţii interne şi preluarea treptată a controlului de către autorităţile naţionale. Acest proces este însoţit de o reducere progresivă a efectivelor militarilor aparţinând tuturor statelor, în funcţie de evoluţia situaţiei.

27

România are o participare semnificativă, dar nu foarte mare. Deciziile naţionale privind nivelul de participare se iau de către autorităţile competente, în funcţie de angajamentele asumate până în prezent şi de disponibilităţile operaţionale naţionale, dar şi în strânsă cooperare cu aliaţii şi autorităţile irakiene. Sunt, de asemenea, posibile modificări de substanţă în natura misiunilor, atât prin accelerarea transferului de responsabilităţi către forţele de securitate irakiene, cât şi prin creşterea aportului la instruirea acestora. România, conform angajamentelor asumate, are o atitudine responsabilă privind participarea la aceste misiuni: deciziile privind nivelul de angajare, reducerea participării sau readucerea forţelor din teatrele de operaţii vor fi luate în funcţie de progresele înregistrate în îndeplinirea misiunii şi în concordanţă cu interesul naţional. Consolidarea credibilităţii internaţionale a României – condiţie esenţială a securităţii naţionale – este o cerinţă a interesului naţional, iar ostaşii Armatei Române, angajaţi în misiuni de pace, înţeleg bine această răspundere şi şi-o asumă cu seriozitate, profesionalism şi dăruire, pentru că de succesul acestor misiuni depinde securitatea naţională. Evoluţia situaţiei din Kosovo este privită de Alianţă cu multă responsabilitate şi cu dorinţa sinceră de a face faţă cu succes unei misiuni atât de dificile şi unei situaţii atât de complexe, fiind vorba de o misiune de pace, una care are ca scop să prevină pierderile de vieţi omeneşti, reizbucnirea conflictelor sângeroase, apărarea libertăţii şi protecţia securităţii tuturor celor ce locuiesc aici. Există, însă, şi unele diferenţieri rezultate în urma proclamării unilaterale a independenţei provinciei, act pe care unele state aliate l-au recunoscut, iar altele nu. Este de luat în seamă faptul că s-a iniţiat transferul responsabilităţilor pentru pacea şi reconstrucţia paşnică a zonei din sarcina Alianţei Nord-Atlantice în sarcina Uniunii Europene, misiune care se va desfăşura sub autoritatea ONU. În acest context complex, în care România nu a recunoscut actul declarării unilaterale a independenţei, ţara noastră îşi menţine, în continuare, angajamentele asumate ca membră a Alianţei Nord-Atlantice, în conformitate cu rezoluţiile pertinente ale Naţiunilor Unite – baza juridică pentru prezenţa noastră acolo. Participarea României la soluţionarea acestui conflict, inclusiv în această perioadă complicată, vizează atât dimensiunea militară de menţinere a păcii, cât şi cea de ordine publică, apropiată de sarcinile autorităţilor civile. Esenţial este că această participare serveşte în mod real scopului fundamental al misiunii: protecţia vieţii şi libertăţii tuturor şi poate facilita eforturile vizând găsirea unei soluţii paşnice, satisfăcătoare pentru toate părţile. Scopul fundamental al Alianţei este menţinerea păcii şi rezolvarea crizelor sau a oricăror diferende în primul rând prin mijloace paşnice, atunci când se impune făcându-se chiar anumite concesii. Într-un astfel de context s-a desfăşurat întregul Summit de la Bucureşti, inclusiv dialogul din cadrul sesiunii Consiliului NATO-Rusia. Ceea ce s-a urmărit, şi ceea ce s-a realizat de altfel se referă la străduinţa Alianţei de a face ca responsabilii politici ai Federaţiei Ruse, dar şi opinia publică din Rusia, să înţeleagă bine că cele două părţi se află într-o relaţie de parteneriat, nu una de confruntare. Esenţial a fost şi rămâne necesitatea de a se înţelege că extinderea Alianţei spre est nu este o ameninţare pentru securitatea Rusiei, ci o contribuţie majoră la creşterea securităţii acesteia. Consolidarea securităţii şi stabilităţii statelor primite în Alianţă, avansul lor democratic, şansele sporite de progres şi prosperitate, creşterea eficienţei eforturilor vizând contracararea terorismului, a proliferării, a criminalităţii organizate şi promovarea bunei guvernări în cadrul acestora asigură şi Rusiei mai multă securitate la frontierele ei vestice, îi facilitează dezvoltarea relaţiilor comerciale cu Occidentul şi îi permite să se ocupe mai bine de contracararea riscurilor şi ameninţărilor în regiuni cu reale probleme de securitate. Participarea Rusiei la un Summit-ul NATO a fost pentru prima dată la cel mai înalt nivel. Întâlnirea ruso-americană la nivel înalt ce s-a desfăşurat apoi la Soci, după o întâlnire similară românoamericană la Neptun, a consacrat – şi pe această cale – caracterul deschis al Mării Negre şi legitimitatea participării NATO şi Statelor Unite la procesul de asigurare a securităţii în această regiune, în contextul îmbunătăţirii parteneriatului NATO-Rusia. Totodată NATO şi Rusia au fost de acord că terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii

28

internaţionale şi au stabilit necesitatea unor acţiuni în comun de apărare civilă, în cazurile unor atacuri din partea acestuia. Cu tot protocolul desfăşurat, totuşi întrunirea de la Soci nu s-a soldat cu o înţelegere în privinţa scutului antirachetă. Dar a fost semnat un acord strategic, trasând liniile generale ale relaţiei SUA-Federaţia Rusă pentru perioada următoare prin care SUA şi Rusia s-au exprimat că doresc să creeze un sistem de contraacţiune la o ameninţare potenţială cu rachete, în care Rusia, SUA şi Europa vor participa ca parteneri egali. Eforturile având ca scop perfecţionarea acestei cooperări, care scot în evidenţă dorinţa şi interesul NATO de a implica Rusia în toate problemele securităţii regionale şi globale, vizează şi deschiderea unor noi orizonturi în domeniul securităţii energetice, dar şi angajarea concretă a Federaţiei Ruse, alături de SUA, de celelalte ţări membre ale NATO, în eforturile pe care comunitatea internaţională le face pentru prevenirea, rezolvarea şi gestionarea situaţiilor de conflict. Agenda de securitate la nivelul Secolului 21 este mult diferită de ceea ce s-a apreciat ca relevant cu puţini ani înainte. Noile abordări strategice, în perspectiva viitorului Summit NATO-2009 aniversar, vor trebui să ţină cont de gradul modest de coeziune între statele membre, abordări egoiste ale unor state, datorită scăderii sprijinului popular faţă de angajamentele ce decurg din calitatea de membru NATO şi UE, de tabloul tot mai complex al riscurilor care pot apărea la adresa securităţii lor naţionale. Gestionarea unor probleme cum ar fi securitatea energetică şi protecţia infrastructurilor critice, securitatea apei, securitatea alimentară, pandemiile, schimbările climatice vor face parte, probabil, din agenda viitoarelor reuniuni ale NATO şi a principalelor organizaţii internaţionale. Industria de apărare şi securitate, cu partea sa de cercetare şi producţie, va fi chemată să producă instrumente adaptate să răspundă noilor riscuri din mediul naţional şi internaţional de securitate. Nici un stat membru nu va mai fi capabil să îşi producă singur, fără cooperare internaţională, tot necesarul de echipamente de apărare şi securitate de care are nevoie. Posibil că agenda viitorului Summit NATO-2009 să stea sub semnul dificultăţilor financiare crescânde la nivel naţional ale statelor membre ale Alianţei, cât şi ale unor instabilităţi tot mai evidente ale întregului sistem financiarbancar mondial.

CAPITOLUL V

29

Concluzii Zona Balcanică rămâne o zonă plină de neprevăzut, de acţiuni şi fapte controversate şi anume coexistenţa unor tensiuni destabilizatoare cu acţiuni privind stabilitatea, cooperarea şi dezvoltarea regională. În ultima perioadă s-au făcut paşi importanţi în privinţa politicii de azil şi migraţiune, traficul de fiinţe umane, managementul frontierelor, traficul de droguri, traficul ilegal de armament, corupţia şi crima organizată. Totodată, sunt necesare iniţiative privind consolidarea transparenţei şi a predictibilităţii în domeniul securităţii militare, dezvoltarea cooperării regionale, prevenirea dezastrelor şi combaterea ameninţărilor de natură teroristă. Zona Balcanilor a constituit din totdeauna o regiune cu un grad de risc ridicat pentru securitatea continentului european. În ultimul timp, democraţia în Balcani s-a dezvoltat şi a devenit mai puternică, dar există încă riscul ca unele state să se confrunte cu stări de instabilitate politică, economică şi socială, mai cu seamă că actuala criză mondială poate constituie un element de instabilitate statală, dar şi regională. Statele din zonă au optat pentru integrarea în structurile Uniunii Europene şi ale NATO, considerând că aceste instituţii pot asigura securitatea şi dezvoltarea viitoare, iar celelalte fac eforturi mari pentru a îndeplini condiţiile de aderare şi integrare în aceste structuri. NATO a făcut eforturi deosebite pentru menţinerea stabilităţii în regiune. Alianţa este pusă în faţa unor probleme mult diferite faţă de perioada Războiului Rece, trebuie să facă faţă unor noi provocări, să-şi schimbe tacticile şi doctrinele, să coopereze şi să se adapteze cu statele invitate pentru aderare cât şi cu statele non-membre NATO. Problemele zonei balcanice sunt departe de a fi rezolvate, eforturile diplomatice, intervenţia forţelor de menţinere a păcii, pot rezolva problemele pe moment, este nevoie de timp pentru ca politica, democraţia reală, dezvoltarea economică, schimbarea mentalităţilor să contribuie la ştergerea (cel puţin mentală) a expresiei că Balcanii sunt butoiul cu pulbere al Europei. Nimeni nu poate garanta că state care, în prezent, promovează politica de dezvoltare regională, după trecerea unei perioade de timp în care se vor dezvolta economic şi militar nu vor reînvia ambiţii teritoriale sau de purificare etnică, iar dacă mai adăugăm şi interesul unor state puternice din afara zonei balcanice, trebuie ca statele din zonă, prin forţele militare de care dispune, indiferent de transformările structurale, să fie capabile să-şi apere integritatea teritorială. Pentru România, se impune ca forţele de securitate internă, care au cunoscut în ultimii ani transformări profunde destinate prevenirii şi contracarării vulnerabilităţilor interne, în contextul accentuării riscurilor transnaţionale la adresa securităţii sale, are printre obiectivele prioritate, combaterea criminalităţii organizate, a traficului ilegal de persoane, droguri, armament sau materiale sensibile, precum şi securizarea graniţelor, care au devenit practic frontierele UE. Ca stat membru NATO, România poate contribui la întărirea potenţialului Alianţei. Poziţia strategică, mărimea teritoriului, forţa militară, potenţialul economic şi demografic sunt principalele argumente care susţin această afirmaţie. România reprezintă, astfel, un element indispensabil al atât de necesarei legături între flancul nordic şi cel sudic al NATO, cel mai expus noilor ameninţări la adresa securităţii europene şi, de aceea, trebuie să fie un membru foarte activ al Alianţei. Împreună cu Grecia, Turcia şi Bulgaria, România trebuie să acţioneze ca o barieră pentru împiedicarea propagării noilor ameninţări la adresa Europei: ameninţările asimetrice, terorismul internaţional, crima organizată etc. România şi-a asumat un rol activ în sud-estul Europei şi reprezintă un factor de stabilitate în regiune, promovând relaţiile de bună vecinătate cu toate statele vecine şi contribuind la întărirea cooperării regionale, potrivit conceptului de a fi „generator de securitate” şi nu numai consumator. România îşi va asuma un rol activ în soluţionarea tuturor problemelor Alianţei, devenind mult mai responsabilă la problemele de securitate regională şi globală, prin:

30

- promovarea păcii şi stabilităţii regionale; - asumarea unui rol sporit în rezolvarea problemelor arcului de instabilitate reprezentat de zona Balcanilor de Vest, Orientul Mijlociu, Caucaz; - contribuţia cu forţe credibile, oriunde şi oricând Alianţa va fi solicitată să intervină. Armata României, aflată în plină reformă structurală, contribuie la: - crearea structurii de forţe armate capabile să îndeplinească toată gama de misiuni ce revin NATO; - disponibilitatea forţelor armate de a se integra în cadrul structurii de forţe NATO; - creşterea gradului de interoperabilitate, dislocare şi sustenabilitate a forţelor armate în diferite teatre de operaţii; - dezvoltarea iniţiativelor bilaterale cu alte armate partenere; - îndeplinirea unor misiuni preponderent umanitare şi de reconstrucţie; - disponibilitatea de participare la mai multe operaţii multinaţionale. România nu doreşte să fie doar un nou aliat, ci o verigă puternică a unei noi Alianţe, capabilă să răspundă întregii game de ameninţări actuale. România consideră că aderarea la NATO şi statutul de membru cu drepturi depline, reprezintă expresia importanţei acordate dimensiunii flancului nord-sudic al Alianţei confirmă dorinţa revitalizării acestuia în faţa noilor ameninţări la adresa securităţii Europei. Pe acest nou plan, România poate şi trebuie să joace un rol cât mai activ, atât politic, cât şi militar, din postura de generator de securitate nu numai de consumator.

31

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: 1. Constituţia României, 1991, cu modificările şi completările ulterioare – republicată în 2003.

2. Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti, 2007. 3. Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.
4. www.presamil.ro, Observatorul Militar nr.29 (22-28 iulie 2004), p. 5. 5. Paul CLAVAL, Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001. 6. Lucian BOIA, România – ţară de frontieră a Europei, Editura HUMANITAS, Bucureşti 2002. 7. Horia C. MATEI, Statele lumii, Enciclopedie de istorie, Editura MERONA, Bucureşti 2006. 8. Alvin TOFFLER, Război şi anti-război, Editura ANTET XX PRESS, 1995. 9. Observatorul militar, Nr. 14 (9 -15 aprilie 2008), www.presamil.ro.

32

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful