2.

DEFORMAREA PLASTICĂ ŞI RUPEREA MATERIALELOR METALICE

2.1. Imperfecţiuni (defecte) în structura materialelor metalice
2.1.1. Cristale ideale şi cristale reale
Noţiunile de reţea cristalină şi cristal prezentate în capitolul precedent considerau că structura cristalelor este perfectă şi că atomii din edificiul cristalin nu prezintă nici un fel de abatere de la o distribuţie ordonată, ideală. În realitate, cristalele metalice prezintă însă numeroase abateri de la distribuţia ordonată, ideală, a atomilor reţelei cristaline, fapt ce explică, de exemplu, de ce un cristal real (cristal perfect), are o rezistenţă la rupere de 100…1000 de ori mai mică decât cea calculată pe baza forţelor de coeziune dintre atomii unui cristal ideal, perfect. Aceste diferenţe au impus acceptarea teoriei conform căreia, în realitate, cristalele prezintă diferite abateri de la distribuţia ordonată a atomilor reţelei cristaline. Astfel de abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte de reţea iar cristalele respective se numesc cristale reale. Explicarea diferenţelor de rezistenţă menţionate, pe baza imperfecţiunilor de reţea, a fost confirmată şi experimental. In afara tehnicilor care au permis punerea în evidenţă a acestor imperfecţiuni de reţea, experimentele de laborator efectuate pe monocristale filiforme (cristale unice, cu diametrul de câţiva mm. şi lungimi de câţiva mm., numite şi whiskers - mustăţi) au relevat rezistenţe foarte mari (apropiate de rezistenţa calculată pe baza coeziunii atomice), rezistenţa ridicată a acestora fiind astfel determinată de lipsa imperfecţiunilor de reţea. Pe lângă imperfecţiunile de reţea, în cristalele reale pot exista şi alte tipuri de imperfecţiuni ca oscilaţiile termice ale atomilor (ionilor) reţelei cristaline sau imperfecţiunile electronice la scară subatomică. Deoarece imperfecţiunile de reţea prezintă o importanţă deosebită pentru studiul proprietăţilor metalelor şi aliajelor metalice, acestea vor fi prezentate mai detaliat în cele ce urmează.

1

2.1.2. Defecte ale reţelei cristaline
Din punct de vedere pur geometric imperfecţiunile (defectele) de reţea ale cristalelor reale se clasifica în trei categorii distincte: • • • imperfecţiuni punctiforme; imperfecţiuni liniare; imperfecţiuni de suprafaţă.

Defectele de reţea au un rol important în determinarea unora dintre proprietăţile metalelor. Astfel, proprietăţile dependente de imperfecţiuni sunt limita de curgere, rezistenţa la rupere, rezistenţa la fluaj, viteza de difuziune etc.; iar proprietăţile independente de imperfecţiuni structurale sunt constantele elastice, căldura specifică, densitatea, coeficientul de dilatare termică etc.

2.1.2.1. Defecte punctiforme
Defectele punctiforme principale din reţelele metalice sunt: vacanţele (lacunele), atomii interstiţiali şi impurităţile. ● Vacanţele sau lacunele sunt locuri atomice ale unei reţele cristaline care nu au fost ocupate de atomi (fig. 2.1 a). ● Atomii interstiţiali sunt atomii de aceeaşi natură cu atomii reţelei cristaline dar care ocupă poziţii a. b. c. interstiţiale în reţeaua Fig. 2.1 Imperfecţiuni punctiforme în reţelele cristaline ale metalelor: respectivă (fig. 2.1 b). a. - vacanţe; b. - atomi interstiţiali; c. - impurităţi ● Impurităţile sunt atomi de altă natură (atomi străini), decât cei care alcătuiesc reţeaua cristalină de bază şi care ocupă poziţii interstiţiale în reţea sau substituie atomii metalului de bază (fig. 2.1 c). Existenţa sau formarea defectelor punctiforme provoacă distorsionări ale reţelei cristaline (şi ca urmare modificări energetice), ele constituind centre de contracţie sau dilataţie locală a acesteia. Defectele punctiforme se pot deplasa in reţeaua cristalină sub acţiunea unei energii termice, de deformare etc., deplasarea având loc din aproape în

2

1.2.1018 la temperatura de 1.000K (la aproximativ 100. În baza unor considerente de echilibru energetic s-a putut calcula că numărul vacanţelor dintr-un atomgram de substanţă este de cca. Limita dintre zona din partea dreaptă a cristalului în care s-a produs alunecarea şi zona din partea stângă a cristalului. Dislocaţii marginale Dislocaţia marginală poate fi privită simplificat ca fiind o urmare a existenţei unui semiplan atomic suplimentar într-un cristal ideal în care s-a produs o alunecare parţială (fig. 3 . este linia AB. mărimea şi sensul deplasării fiind exprimate prin vectorul de alunecare sau vectorul Burgers b al dislocaţiei şi care. Defecte liniare Imperfecţiunile (defectele) liniare prezintă o importanţă deosebită pentru procesele de deformare plastică şi rupere a metalelor şi aliajelor metalice şi reprezintă regiunea de perturbări.1. O caracteristică care defineşte dislocaţia marginală este aceea că vectorul Burgers este întotdeauna perpendicular pe linia de dislocaţie AB. Defectele liniare sunt numite curent dislocaţii şi se deosebesc după tipuri principale de astfel de defecte: dislocaţiile marginale (dislocaţii liniare) şi dislocaţiile elicoidale.2. respectiv dislocaţiile marginale negative se consideră atunci când semiplanul atomic suplimentar se găseşte sub planul de alunecare (notare simbolică T ). pentru o dislocaţie marginală pură prezentată în figura 2. care separă zonele dintrun cristal în care s-a produs o alunecare de zonele în care aceasta nu s-a produs. în care alunecarea nu s-a produs.2). localizate ale reţelei. este egal cu o distanţă interatomică. numită linie de dislocaţie marginală.2.2. Difuziunea în metale de exemplu. implică deplasări ale unui mare număr de defecte punctiforme în reţea. 2.aproape. Toate punctele din partea superioară suprafeţei ABCD au fost deplasate. 2.000 poziţii atomice se înregistrează o vacanţă).2.1. Dislocaţiile marginale pozitive se consideră atunci când semiplanul atomic suplimentar se găseşte deasupra planului de alunecare ABCD (notare simbolică ⊥ ). 2.

2.dislocaţiei elicoidale. 2.dispunerii atomilor din apropierea planului de alunecare superioare a cristalului situată la dreapta liniei de dislocaţie AB. b.dislocaţiei marginale.Planul atomic suplimentar AEFB determină o deformare elastică a reţelei cristaline şi această deformare. Linia AB separă astfel.3. pentru simplificare.2 Reprezentarea schematică a: a.1.dispunerii atomilor într-un plan normal pe dislocaţie pe o zonă de 5…10 distanţe interatomice astfel că prin dislocaţie se înţelege de fapt întreaga regiune din jurul liniei AB (numită. a părţii b.2. În figura 2. cuprinsă între zero a. dislocaţie). se resimte b. este paralelă cu linia dislocaţiei. se prezintă un exemplu simplu de dislocaţie elicoidală a. se 4 . de alunecare.2. O astfel de dislocaţie se numeşte elicoidală sau în şurub deoarece atomii din jurul ei sunt distribuiţi după forma spirei unui şurub elicoidal: pornind din P pe un traseu în jurul liniei de dislocaţie AB. partea de cristal care a alunecat de partea care nu a alunecat. atomică. Linia AB reprezintă astfel doar centrul dislocaţiei. obţinută prin Fig. . Dislocaţii elicoidale Dislocaţia elicoidală. . numită şi dislocaţie în şurub. 2. 2. este o dislocaţie la care direcţia de alunecare (vectorul Burgers b). în care reţeaua este deformată. b. .3 Reprezentarea schematică a: deplasarea în direcţia a. . pe planul de alunecare. şi o distanţă Fig.

2. diferenţa de orientare cristalină este mare de la un grăunte la altul. limitele dintre grăunţi reprezintă zone cu energie mare datorită neechilibrării forţelor interatomice şi aceasta are o serie de consecinţe practice: sistemele policristaline tind să-şi micşoreze energia prin micşorarea suprafeţelor limitelor cristaline (proces ce se realizează prin contopirea şi creşterea grăunţilor). . Independent însă de tipul luat în considerare. Fig.1.3. doar două tipuri: limitele şi sublimitele dintre grăunţi.2. Limite Limitele dintre grăunţii unui agregat policristalin reprezintă zona de legătură între cristalite.1.4. . c. Planul figurii este paralel cu planul de alunecare iar cercurile goale şi cele pline reprezintă atomii aflaţi deasupra şi respectiv sub planul de alunecare ABCD. b. fără a se putea preciza care dintre acestea corespunde realităţii.2. Distribuţia atomilor la limitele cristalitelor poate fi considerată ca aparţinând unuia din cele trei tipuri prezentate în figura 2. În figura 2.cu zonă de tranziţie ordonată. .fără zonă de tranziţie între cristale. 2. c. Defecte de suprafaţă Imperfecţiunile (defectele) de suprafaţă prezintă o mare varietate dar din punct de vedere al influenţei asupra proprietăţilor mecanice sunt luate în considerare. în general. 2.1.3.4 Limite intercristaline: a. b. limitele dintre grăunţi constituie zona preferenţială de acumulare a a. de regula.cu zonă de distribuţie amorfă 5 .3 b se prezintă poziţia atomilor în jurul unei dislocaţii elicoidale localizate într-o reţea cubică simplă.ajunge în P' într-un plan atomic aflat în spatele celui corespunzător punctului P. aceste limite se numesc şi limite la unghiuri mari. Deoarece. traseul urmat fiind elicoidal şi orientat spre dreapta (ruta DPAP’D’ ).

Acest proces de obţinere a sublimitelor prin deformare plastică la rece şi recoacere ulterioară se numeşte poligonizare. se aşează una sub alta pe planele de alunecare formând o reţea a. după forma pe care o iau planele de alunecare. 2. 2. s-a dovedit experimental că reţeaua atomică a unui grăunte cristalin prezintă abateri prin formarea de mici blocuri spaţiale care fac între ele unghiuri mici.5 Structură în mozaic numeşte structură în mozaic (fig. sublimitele fiind formate de fapt dintr-o serie de dislocaţii marginale aşezate una sub alta.2. 2. la recoacere.5).3.2.impurităţilor. Astfel. de ordinul minutelor.).6. Prin deformare se generează un mare număr de dislocaţii marginale de acelaşi semn care. Această structură determinată de existenţa sublimitelor se Fig. Aceste blocuri au dimensiuni de ordinul a 10-4 …10-6 cm. reacţiile chimice sunt mult mai energice la limitele grăunţilor decât în interiorul acestora etc. Sublimite Sublimitele sunt defecte de suprafaţă care apar chiar în interiorul grăuntelui cristalin. Fig. 2. 6 . 2.6 Producerea poligonizării poligonală de sublimite sau prin aranjarea dislocaţiilor limite la unghiuri mici (fig. b.1. O reţea de sublimite se poate obţine prin deformare plastică la rece (1… 10%) şi recoacere la temperaturi relativ scăzute pentru a nu avea 1oc procesul de recristalizare.

4) 7 . corpul revenind la structura şi forma iniţială după încetarea aplicării sarcinii sau poate sa aibă un caracter permanent.2. componenta Fσ fiind normală la suprafaţa S. se Fig.1. Astfel.7 Descompunerea forţelor poate proceda la o descompunere a forţei superioare pentru o secţiune oarecare F în două componente. Deformarea plastică a materialelor metalice 2. Celor două componente le corespund tensiunile normale şi respectiv tangenţiale: σ = Fσ / S = (F / S) ∙ cos φ (2.2) care pot fi exprimate însă în funcţie de secţiunea circulară So: σ = (F / S0) ∙ cos2 φ (2. 2. Deformarea poate să aibă un caracter nepermanent.2. tangenţială la suprafaţa S. Tensiuni şi deformaţii Aplicarea unor sarcini exterioare asupra unui corp determină deformarea sau chiar ruperea acestuia.7). într-o secţiune oarecare S a unui corp de formă cilindrică asupra căruia acţionează o forţă F (fig.3) τ = (F / S0) ∙ sin φ ∙ cos φ (2. Pe lângă aceste două tipuri de deformării trebuie să menţionăm însă şi deformare anelastică specifică unor deformaţii provocate prin mărirea bruscă a sarcinii : deformaţia rezultată iniţial nu este în totalitate o deformaţie cu caracter permanent deoarece o parte din aceasta dispare treptat. 2. În primul caz avem o deformare elastică iar în cel de-al doilea caz o deformare plastică. iar componenta Fτ . deformarea menţinându-se şi după îndepărtarea sarcinii exterioare.1) τ = Fτ / S = (F / S) ∙ sin φ (2. Prin acţiunea unor forţe exterioare asupra unui corp se determină în acesta stări de solicitare care pot fi caracterizate prin natura şi mărimea tensiunilor sau eforturilor unitare care se opun acţiunii forţelor exterioare.2.

pentru starea de tensiune liniară se poate scrie : εy = εz = – ν ∙ εx = – ν ∙ σx / E (2. potrivit legii lui Hooke.8.) unde G este modulul de elasticitate transversal care se determina de obicei prin încercări la răsucire.5) legătura între tensiune şi deformaţia specifică se poate scrie. Corespunzător tensiunilor τ şi σ . Odată cu lungimea.Rezultă astfel că tensiunile normale au valoarea maximă pe planul So perpendicular la direcţia forţei F. iar tensiunile tangenţiale pe planul înclinat la 45° faţă de direcţia forţei. sub forma: σ=E∙ε (2. (fig. din lunecări sau deformaţii unghiulare (determinate de tensiunile tangenţiale τ ) sau din combinaţii ale acestora.6) unde E este o constantă de proporţionalitate numită modul de elasticitate longitudinal care caracterizează forţele de legătură dintre atomi (fiind o măsură a forţei necesare pentru deformarea elastică a reţelei cristaline).9. pe direcţiile transversale apare o contracţie. G .7) Deformaţia unghiulară se caracterizează prin aşa-numita lunecare specifică γ . 2.8): γ = tg α (2. dacă se notează cu ε deformaţia specifică liniară ca raportul între deformaţia liniară ∆ L şi lungimea iniţială Lo a probei: ε = (∆ L / L0) ∙ 100. deformaţiile unui corp pot consta din lungiri (determinate de tensiunile normale σ ). cu care se modifică unghiul de 90o dintre trei puncte ale unui corp. Între cele trei constante E . sub 8 . pentru domeniul elastic se poate scrie următoarea relaţie de proporţionalitate: τ = G⋅ γ (2.8 Deformaţia unghiulară α . ν există relaţia: Fig. în domeniul elastic. 2. În cazul lungirii.) iar. [%] (2. Raportul dintre deformaţiile specifice transversale şi deformaţia specifică pe direcţia longitudinală se notează cu ν şi se numeşte coeficient de contracţie transversală sau coeficientul lui Poisson. Astfel. exprimată prin tangenta unghiului de lunecare efectul tensiunii tangenţiale τ .

Tensiunea corespunzătoare punctului B reprezintă.deformaţie la tracţiune Comportarea unui material la diverse solicitări este reflectată prin curba tensiune-deformaţie care se determină pe baza încercărilor de laborator la tracţiune.10) Deoarece modulele de elasticitate sunt determinate în primul rând de forţele interatomice din reţeaua cristalină. 2.2. zonă în care este respectata legea lui Hooke. limita de elasticitate adică tensiunea maximă pe care o poate suporta materialul fără ca deformaţia să primească un caracter permanent. reprezentarea în coordonate rectangulare a variaţiei tensiunii medii σ = F / S0 în funcţie de deformaţia specifică ε determină curba caracteristică convenţională la tracţiune (fig. pentru oţel.2. fluaj etc.000 daN/mm2 la temperatura ambiantă. 2. Curba tensiune . Astfel. 9 . compresiune. la cca. Porţiunea liniară iniţială OA a curbei caracteristice reprezintă zona de proporţionalitate între tensiune şi deformaţie. răsucire. În cazul încercării la tracţiune. 10. Modulul de elasticitate scade însă valoric odată cu creşterea temperaturii.G = E / 2 ∙ (1 + ν) (2.000 daN/mm2 la temperatura de 900oC. ele sunt foarte puţin influenţate de factori structurali sau de compoziţia chimică . modulul de elasticitate longitudinal E scade de la 21.9).

Raportul dintre sarcina maximă şi aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei. Fmax / S0. uzual. alungirea neproporţională se stabileşte. La deformări mai mari decât cea corespunzătoare punctului D epruveta suferă o gâtuire treptată care duce la ruperea în punctul E.În practică se consideră însă că materialul se comportă elastic până în Fig. tensiunea în epruvetă scade deoarece aceasta se calculează pentru secţiunea iniţială considerată convenţional constantă pe parcursul încercării.9 Curba caracteristică la tracţiune apropierea limitei de curgere convenţionale Rp (ordonata punctului C ) definită ca raportul dintre sarcina corespunzătoare unei alungiri neproporţionale prescrise şi aria secţiunii transversale iniţiale S0 a epruvetei. la 0. Pentru oţeluri. Aparent. secţiunea epruvetei se modifică treptat astfel că tensiunea reală în secţiunea respectivă creşte până la rupere.2).2% (Rp0. În realitate însă. corespunzând punctului D pentru care sarcina are valoarea maximă. se numeşte rezistenţă la rupere şi se simbolizează prin Rm. Curba Rreal = f (ε ) se numeşte curbă reală tensiune-deformaţie spre deosebire de curba convenţională tensiune-deformaţie care consideră secţiunea epruvetei ca fiind constantă pe parcursul încercării. 2. 10 .

2.10). unul peste celălalt. Deoarece alunecarea se produce pentru un număr întreg de distanţe atomice. secţiunea epruvetei devine eliptică şi partea superioară nu mai este a. 11 . Deformarea plastică prin alunecare Deformarea plastică prin alunecare este mecanismul principal prin care se deformează plastic un material metalic şi constă din alunecarea unor pachete de material.3. Acest proces poate fi evidenţiat prin solicitarea la tracţiune a unei epruvete cilindrice formate dintr-un monocristal metalic. Mecanismele deformării plastice Deformarea plastică a materialelor metalice este un proces ireversibil şi se poate produce pe două căi: prin alunecare şi prin maclare. 2. 2.3. c. dacă condiţiile de încercare diferă. 2. 2.3. integritatea suprafeţei poate fi refăcută prin rectificare de exemplu. în urma căreia liniile de alunecare dispar (fig.11). de-a lungul unor plane cristaline numite plane de alunecare. pe suprafaţa epruvetei apar o serie de linii paralele. b. diversele materiale metalice determinând curbe cu aspecte diferite care pot să prezinte însă mari deosebiri chiar pentru acelaşi material. La o analiză mai detaliată se Fig.10 Deformarea plastică prin alunecare a unui monocristal de zinc observă pe suprafaţa epruvetei o serie de trepte (linii de alunecare) care au luat naştere prin alunecarea relativă a unor straturi de atomi suprapuse (fig. coaxială cu cea inferioară.9 are un caracter general.2.1.Se menţionează că reprezentarea din figura 2. O dată cu atingerea limitei de curgere.

tensiunea tangenţială critică de alunecare trebuie să 12 . Alunecarea nu are deci un caracter uniform în sensul de a se produce pe fiecare plan în parte ci se produce pe un număr limitat de plane de alunecare.Examinarea prin microscopie electronică la măriri de 20. 100 distanţe atomice. Mărimea acesteia pentru un cristal este determinată de numărul de dislocaţii existente în planul de alunecare şi de interacţiunea între dislocaţii sau cea între dislocaţii şi impurităţi. 2. 1. formată din mai multe lamele. 11 Formarea liniilor de alunecare pe planele de maximă densitate în atomi care sunt cel mai apropiat orientate de planul înclinat la 45° faţă de direcţia solicitării. Având în vedere aceste interacţiuni.12 Reprezentarea schematică a unei benzi de alunecare numită tensiune tangenţială critică de alunecare.000:1 relevă însă că ceea ce părea a fi o linie de alunecare este de fapt o bandă de alunecare. b. 2. Distanţa dintre două plane de alunecare vecine este de cca. din planul respectiv. iar direcţia de alunecare este direcţia cristalografică de mare densitate atomică. 2. iar lungimea de alunecare de-a lungul unui plan este de cca. Alunecarea este produsă de a. tensiunile tangenţiale şi începe Fig. Alunecarea începe atunci când tensiunea tangenţială care acţionează în planul de alunecare atinge o valoare critică Fig.12). care face cel mai mic unghi cu linia de cea mai mare pantă a planului de alunecare. astfel că denumirea corectă nu este cea de linie de alunecare ci de bandă de alunecare.000 distanţe atomice (fig.

Rezultă deci că deformarea agregatului policristalin necesită eforturi mai mari iar deformările obţinute sunt mai mici decât pentru monocristal. deplasarea acestora necesită tensiuni tot mai mari şi se creează o stare de tensiune care excită sursele de dislocaţii din grăuntele vecin. odată cu atingerea tensiunii tangenţiale critice de alunecare. 2. Deformarea plastică prin alunecare a agregatelor policristaline constituie un proces mult mai complex decât cel prezentat pentru monocristale deoarece alunecarea este influenţată de limitele dintre grăunţi care constituie obstacole în calea dislocaţiilor.13 Propagarea alunecării în materialele policristaline de la un grăunte deformat la cei vecini nu se realizează prin trecerea dislocaţiilor de la un grăunte la altul deoarece limitele de grăunţi şi orientarea diferită a grăunţilor se opun acestei treceri. Propagarea alunecării Fig.). cu condiţia ca numărul de dislocaţii rămase să fie de minimum una deoarece. cu cât fiecare grăunte este înconjurat de un număr mai mare de grăunţi. deoarece într-un agregat policristalin grăunţii au orientări diferite. Trebuie arătat totodată că. Alunecările într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai anevoioase cu cât limitele dintre grăunţi sunt mai numeroase. 2. fascicule de benzi etc. 13 . tensiunea tangenţială critică creşte brusc la valoarea rezistenţei tangenţiale a unui cristal perfect. în caz contrar. Această rotaţie a benzilor de alunecare produce benzi de deformare care sunt vizibile pe suprafaţa monocristalului sub diferite forme (formă de S. (fig. Ca urmare a tendinţei de a aduce direcţia de alunecare în direcţia axei de întindere a monocristalului. în planul de alunecare se produce o rotaţie în jurul unui ax perpendicular pe direcţia de alunecare. deformarea plastică nu începe simultan în întreg agregatul ci în grăunţii care au sistemele de alunecare cel mai favorabil orientate în raport cu unghiul de 45° faţă de direcţia de solicitare. determinând alunecări şi în acest grăunte.13). Pe măsură însă ce dislocaţiile se aglomerează la limita de grăunte.scadă atunci când densitatea defectelor scade. deci cu cât grăuntele metalic este mai fin.

la maclare atomii se deplasează pe distanţe mai mici decât o distanţă interatomică dar la acest proces participă toate planele atomice din regiunea maclată. rezistenţa la rupere. 2. Limita de curgere depinde în mai mare măsură de dimensiunea grăunţilor decât rezistenţa la rupere deoarece limitele dintre grăunţi constituie principalele obstacole ce se opun alunecării în primele faze ale deformării. 14 .Mărimea grăuntelui are un efect puternic asupra unui mare număr de proprietăţi mecanice: duritatea. limita de curgere. fie sub acţiunea unor tensiuni interne rezultate prin deformare plastică la rece urmată de o recoacere de recristalizare şi în acest caz poartă numele de macle de recoacere sau macle de recristalizare. D . Rezultă deci că limita de curgere variază liniar cu 1 / D . rezilienţa etc. Deformarea plastică prin maclare Deformarea plastică prin maclare constă în deplasarea unei părţi din cristal astfel încât între partea deplasată şi cea nedeplasată se stabileşte o poziţie de simetrie în raport cu un plan numit plan de maclare (“imagine în oglindă”). rezistenţa la oboseală.coeficient care reprezintă o măsură a cantităţii de dislocaţii aglomerate la limite. aşa cum se prezintă schematic în fig.14 Reprezentarea cristalografică diferită de cea a zonei schematică a maclării nedeformate.3.2. cresc odată cu creşterea fineţei grăuntelui. Ky . Zona deplasată (deformată) are astfel o orientare Fig. Maclele se produc fie prin deformarea la rece a cristalului sub acţiunea unor forţe exterioare şi în acest caz se numesc macle de deformare.. Spre deosebire de deformarea plastică prin alunecare.3. 2.diametrul grăuntelui.11) unde: Ry .limita de curgere a monocristalului. între limita de curgere şi dimensiunea grăuntelui s-a stabilit relaţia: Rp = Ry + Ky ∙ 1 / D (2. pentru fazele următoare rezistenţa depinzând mai mult de interacţiunile dintre dislocaţii (ecruisare). pentru cele mai multe metale.14. 2. Astfel.

15 Variaţia proprietăţilor mecanice la tracţiune în funcţie de gradul de deformare plastică . datorat deformării plastice anterioare şi prin care metalul devine mai rezistent. şi C.F. favorizează o serie de interacţiuni între dislocaţii sau între dislocaţii şi alte obstacole din planul de alunecare. 2. 15 Fig. de dislocaţiile care străpung planele de alunecare.C. Desfăşurarea în continuare a alunecărilor pe anumite plane devine astfel mai dificilă şi tensiunea tangenţială necesară producerii alunecărilor creşte continuu.2..Maclarea are loc mult mai rapid decât alunecarea şi în unele cazuri este însoţită de un zgomot caracteristic (cazul staniului). mai dur. ecruisarea este determinată de frânarea mişcării dislocaţiilor pe planele de alunecare. Prin schimbarea orientării cristalografice a unor regiuni din grăunţi. se numeşte durificare prin deformare plastică sau ecruisare. Se determină astfel o concentrare a dislocaţiilor pe planele de alunecare. În afara acestor obstacole. Aşa cum s-a arătat. 2. maclarea poate determina ca noi sisteme de alunecare să fie aduse în poziţii favorabile alunecării.C. de interacţiunea dislocaţiilor care se mişcă pe plane de alunecare ce se intersectează şi care formează configuraţii imobile. mişcarea dislocaţiilor mai poate fi frânată şi de limitele intercristaline.4. precipitatele microscopice sau impurităţile existente în structură. Această frânare poate fi cauzată de interacţiunea elastică dintre dislocaţiile de acelaşi semn care se deplasează pe plane de alunecare paralele şi care nu se pot depăşi reci-proc (formând configuraţii stabile prin aşezare suprapusă). Fenomenul de creştere a tensiunii necesare pentru a produce alunecarea. pe măsura creşterii deformaţiei. Ecruisarea (durificarea prin deformare plastică la rece) materialelor metalice Posibilităţile multiple de alunecare oferite în special de structurile C. toate aceste obstacole formându-se pe parcursul deformării plastice. de treptele formate în dislocaţiile elicoidale etc. la barierele existente în reţeaua cristalină.V.

acest procedeu este utilizat pentru mărirea rezistenţei şi durităţii cuprului. în timp ce rezistenţa la rupere. grăunţii sunt fragmentaţi în blocuri unite prin zone de concentrare a dislocaţiilor şi a altor imperfecţiuni iar cristalele fragile se sfarmă. vacanţe. bronzurilor.) sau elementele de neomogenitate chimică a soluţiilor solide prezentând alungiri şi distribuţii în şiruri care se intercalează printre grăunţii metalici alungiţi. Grăunţii se alungesc şi structura devine astfel fibroasă. la deformarea plastică a materialelor metalice policristaline se produce o orientare a grăunţilor numită textură sau orientare preferată. rezilienţa şi densitatea. Ecruisarea creşte astfel cu cantitatea de dislocaţii blocate şi ea este cu atât mai intensă cu cât deformarea plastică este mai accentuată. Acest fenomen poartă numele de fibraj şi poate fi observat în majoritatea materialelor metalice datorită impurităţilor pe care le conţin. sulfuri. oxizi etc. Cu creşterea gradului de deformare se micşorează alungirea şi gâtuirea la rupere. Cu toate că prin ecruisare plasticitatea materialului scade. 16 . limita de curgere. oţelurilor etc. dar aproximativ 3…10% din energia consumată se înmagazinează în reţea sub formă de energie de deformare elastică a reţelei cristaline (are loc în mod concret o generare de noi dislocaţii. 2. duritatea şi rezistenţa electrică cresc în mod corespunzător (fig. prin laminare. macle etc..concentrare ce produce o tensiune de sens invers care se opune tensiunii de deformare.). alamelor.15). incluziunile nemetalice (silicaţi. Cea mai mare parte din energia consumată pentru deformarea plastică a unui material metalic se transformă în căldură. Tratamentele termice ulterioare nu pot determina eliminarea completă a fibrajului deoarece incluziunile sunt insolubile la temperaturile uzuale pentru aceste tratamente. Deoarece grăunţii tind să-şi orienteze sistemele de alunecare pe direcţia efortului aplicat. trefilare sau presare la rece. Ecruisarea în timpul deformării plastice determină la ambutisare deplasarea deformării din aproape în aproape şi obţinerea unui perete de grosime uniformă iar la tragerea sârmei evită ruperea prin reducerea secţiunii acesteia. În urma unor deformări puternice. Fibrajul determină însă o anizotropie a proprietăţilor deoarece impurităţile distribuite în şiruri au o rezistenţă relativ redusă şi sunt fragile. energie care poartă denumirea de căldură latentă de deformare.

apar grăunţi noi. au loc fenomene de difuzie a defectelor punctiforme spre dislocaţii şi limite. 17 . dar proprietăţile structurale şi mecanice se modifică restabilinduse echilibrul.2. ● Recristalizarea (germinarea). eliminându-se distorsiunile şi tensiunile de deformare elastică şi plastică din benzile de alunecare. (fig. nedeformaţi şi metalul îşi recapătă proprietăţile plastice.16).3. În perioada restaurării (care se produce la temperaturi relativ joase). tensiunile interne. Prin restaurare are loc o restabilire parţială a unor proprietăţi fizice (de exemplu conductibilitatea electrică) şi are loc refacerea reţelei cristaline. ● Restaurarea constituie prima etapă a procesului de recristalizare. rearanjarea unor dislocaţii în poziţii de minim energetic prin poligonizare. Acest proces poartă numele de recristalizare. anterioară deformării plastice la rece. Recristalizarea prezintă trei etape şi anume: restaurarea. Germenii de recristalizare se formează în locurile puternic deformate ale reţelei cristaline pe baza fragmentelor de cristale vechi care concentrează energie potenţială. Proprietăţile mecanice şi microstructura rămân astfel neschimbate dar tensiunile interne sunt mult diminuate. Efectul încălzirii asupra structurii şi proprietăţilor materialelor metalice ecruisate (recristalizarea) Starea ecruisată a materialelor metalice reprezintă o stare cu o energie internă mai mare decât cea a materialului nedeformat. Prin încălzirea unui material ecruisat se poate provoca procesul de revenire la starea neecruisată: se înlătură distorsiunile de reţea. La recristalizare se păstrează forma dată prin deformarea plastică. Forţa motrice a transformărilor este constituită atât de căldura latentă de deformare cât şi de energia termică furnizată sistemului prin încălzire. Această stare este nestabilă deoarece materialul ecruisat are tendinţa de a reveni într-o stare energetică minimă. recristalizarea propriu-zisă (germinarea) şi creşterea grăunţilor. 2. compensarea unor dislocaţii de semn opus etc. rezistenţa şi duritatea se reduc. anihilarea reciprocă a unor vacanţe şi atomi interstiţiali. se produce la temperaturi mai înalte decât restaurarea şi se manifestă prin formarea de germeni de grăunţi noi pe baza cărora se dezvoltă grăunţi cu reţeaua regulată şi echiaxială.

fără tensiuni interne şi se restabilesc în totalitate proprietăţile fizice şi mecanice la valorile iniţiale.16 Reprezentarea schematică a modificării proprietăţilor şi microstructurii în procesul de recristalizare În această etapă se formează o structură nouă. Temperatura critică de recristalizare precizează şi noţiunile de deformare la cald şi deformare la rece în funcţie de temperatura la care are loc deformarea plastică: dacă aceasta se produce la temperaturi peste trecr deformarea se 18 . Bocivar: trecr.Fig.) Temperatura critică prezintă valori diferite pentru fiecare metal sau aliaj.5) ttopire / K (2.12. aceasta se consideră convenţional ca fiind temperatura minimă la care materialul puternic deformat recris-talizează complet într-o oră.35 … 0. Fenomenul germinării se produce la depăşirea unei temperaturi critice de recristalizare sau prag de recristalizare şi care se poate aprecia prin relaţia analitică dată de A. Pentru definirea univocă a temperaturii de recristalizare trecr. A. duritatea şi rezistenţa scad şi creşte corespunzător plasticitatea. = (0. 2.

De asemenea. gradul de deformare trebuie să aibă. Cu cât gradul de deformare este mai mare. astfel că recristalizarea va avea loc la temperaturi critice mult mai scăzute. cu atât dimensiunea finală. formaţi prin recristalizarea propriu-zisă prezintă o instabilitate energetică prin dimensiunea lor relativ mică. decât unul mic deoarece raportul între suprafaţa limitelor şi volumul său este mai redus. cu cât timpul de menţinere la o anumită. Un grăunte mare este mai stabil (sub aspect energetic). a grăunţilor va fi mai mare. Se produce astfel un fenomen de coalescenţă caracterizat prin creşterea grăunţilor mari pe seama celor mici (grăunţii mici sunt absorbiţi). Procesul de creştere este influenţat deci de forma. Acest proces de creştere a dimensiunilor grăunţilor este cu atât mai accelerat cu cât temperatura este mai înaltă. La un grad de deformare redus. o valoare extremă (minimă) care în general variază între 0. cu atât energia de deformare înmagazinată în material va fi mai mare şi cu atât necesarul de aport suplimentar de energie termică va fi mai redus. temperatură este mai lung.consideră a fi efectuată "la cald". Temperatura de recristalizare depinde nu numai de natura materialului ci şi de gradul de deformare plastică. deformarea sub trecr considerându-se a fi efectuată "la rece". Această dimensiune se caracterizează printr-un număr mare de limite de grăunţi care prezintă o energie superficială totală cu atât mai mare cu cât numărul de grăunţi în unitatea de volum este mare. O influenţă deosebită în determinarea mărimii finale a grăunţilor o poate prezenta gradul anterior de deformare plastică. Grăunţii noi. numărul locurilor puternic deformate şi deci susceptibile de germinare este 19 . Considerente de contact permanent între grăunţii metalici determină. Tendinţa de scădere a energiei limitelor de grăunţi constituie forţa motrice a continuării procesului de recristalizare prin creşterea granulaţiei. ● Creşterea grăunţilor este ultima etapă a procesului de recristalizare. Pentru ca procesul de recristalizare să se poată produce. Anexarea se face cu atât mai uşor cu cât diferenţele de mărime între grăunţii mari şi cei mici sunt mai importante şi cu cât orientarea celor două cristale este mai apropiată.2…2%. mărimea şi orientarea grăunţilor. ca o condiţie de minim energetic a limitelor grăunţilor. forma hexagonală (în planul secţiunii examinate).

foarte mic. Tipuri de rupere Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare al unui corp în două sau mai multe părţi sub acţiunea unor tensiuni a. brusc .ruperea prin forfecare a metalelor ruperi ductile şi ruperi fragile. general. c. La un grad de deformare mai mare. cu o mare viteză de propagare şi fără a fi precedată de deformaţii plastice macroscopice. . anormală. aspectul suprafeţei de rupere fiind mat. externe sau interne. recipiente. d. numeroase cazuri de rupere fragilă. . Ruperea fragilă se produce după un plan normal la direcţia tensiunii.ruperea prin smulgere fragilă (rupere fragilă).ruperea prin forfecare a metalelor Ruperea ductilă este cu ductibilitate moderată. numărul locurilor puternic deformate în reţea este mărit şi apariţia a numeroşi germeni de recristalizare determină o granulaţie omogenă. Fig. şi în special cele produse la poduri. . nave maritime etc. fibros.17 Tipuri de ruperi în cazul solicitării Ruperile se pot clasifica. d. Ruperea fragilă este produsă de tensiunile normale şi se mai numeşte rupere prin smulgere sau rupere prin clivaj. Ruperea materialelor metalice 2.1.4. Ruperea ductilă se produce transcristalin şi are o viteză de propagare relativ lentă. 20 . c.deci fără deformaţii prealabile . în la tracţiune: a.ruperea con-cupă produsă de tensiunile tangenţiale (se mai numeşte şi rupere prin forfecare) şi este precedată de deformaţii plastice mari. b.şi uneori după un interval destul de lung de comportare satisfăcătoare în exploatare. 2. în două mari categorii: b. .. cu ductibilitate mare (rupere ductilă).4. de grăunte. structura neuniformă favorizând o creştere puternică. şi cu atât mai fină cu cât deformarea a fost mai puternică 2. Aceste caracteristici fac ca ruperea fragilă să constituie un fenomen deosebit de periculos pentru structurile metalice. având loc la solicitări sub rezistenţa admisibilă.

precipitate microscopice etc. în zona gâtuirii epruvetei apare o stare de tensiune triaxială care duce la formarea unor mici pori ce se unesc sub acţiunea tensiunii aplicate şi formează o fisură centrală care se propagă pe o direcţie perpendiculară pe axa epruvetei iar apoi pe planele de alunecare înclinate la 45° faţă de axa epruvetei. Această afirmaţie este valabilă şi pentru ruperea fragilă care. suprafeţele maclelor de deformare. barierele Cottrell-Lomer. 21 . microfisuri. expune ruperea fragilă a unei epruvete monocristaline sau policristaline. ruperea propriu-zisă. figura 2.17 a.17 d). Astfel. este precedată de deformări plastice microscopice. Deoarece valori apropiate de cele ale rezistenţei teoretice de rupere s-au obţinut doar experimental pe monocristale filiforme extrem de subţiri (whiskers). 2. Astfel. s-a admis ipoteza că ruperea materialelor metalice la o tensiune mult mai mică decât rezistenţa teoretică de rupere este determinată de neomogenităţile structurale şi imperfecţiunile de reţea care joacă rolul unor concentratori de tensiuni. Figura 2.17 b prezintă ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate mare (plumbul). iar figura 2. Formarea microfisurilor din care se dezvoltă ruperea se explică prin concentrarea dislocaţiilor la obstacole (limitele dintre grăunţi. care se propagă apoi în tot corpul sub acţiunea stării de tensiune. ruperea prin forfecare a metalelor cu ductilitate moderată (oţelul carbon). Microfisurile din care se dezvoltă ruperea nu există deci de la început în material ci sunt produse în procesul de deformare.La materialele policristaline ruperea fragilă se poate produce fie transcristalin fie intercristalin. incluziuni. la ruperea ductilă prin tracţiune a oţelurilor.17 prezintă schematic câteva tipuri de rupere în cazul solicitării la tracţiune a unor epruvete metalice.) datorită deformărilor plastice care preced. deci nu prezintă deformaţii plastice macroscopice. figura 2. Aspectul suprafeţei de rupere este cristalin strălucitor la ruperea transcristalină respectivă de culoarea fazelor la ruperea intercristalină. în mod corespunzător. Prin concentrarea de tensiuni în anumite zone se poate atinge nivelul rezistenţei teoretice de rupere astfel că se produc mici ruperi locale. la care se produce o mică gâtuire urmată de o rupere con-cupă (fig.17 c prezintă.

Acest tratament poate fi de natură diferită: termic. viteza de propagare a acestora este mică. creşterea vitezei de solicitare. Deoarece un material ductil permite relaxarea prin deformare plastică. Fig.000 m/sec. determinarea unei stări de tensiune spaţială etc. În mod obişnuit însă.4. Fragilizarea materialelor metalice. Dintre factorii structurali care pot determina fragilizarea se poate aminti în primul rând mărimea grăuntelui. mecanic etc. b. la care viteza de propagare a fisurilor este de cca.concentrarea la limitele de grăunţi Figura 2. 22 .a. chimic. Pentru propagarea acestora trebuie întrunite o serie întreagă de condiţii care determină fragilizarea materialului metalic luat în considerare.1. 2. b. prin fragilizare se înţelege scăderea de ductilitate care rezultă prin modificarea condiţiilor de exploatare sau de încercare a unui metal sau aliaj metalic.2. Această modificare poate consta practic în scăderea temperaturii. Această relaxare este însă extrem de diminuată la ruperea fragilă a materialelor metalice. Intervine astfel noţiunea de fragilizare care se poate defini ca fiind tratamentul prin care se diminuează capacitatea de deformare plastică a unui material în condiţiile date.coalescenţa dislocaţiilor.18 Formarea microfisurilor prin: a. 2. . Un material metalic poate fi ductil în anumite condiţii dar poate deveni fragil în altele. . a tensiunilor concentrate la vârful fisurilor.18 prezintă două scheme de amorsare a fisurilor prin concentrarea dislocaţiilor la obstacole. Ruperea fragilă Formarea microfisurilor nu constituie o condiţie suficientă pentru provocarea unei ruperi fragile.

Tranziţia ductil-fragil este determinată şi prin variaţia temperaturii de încercare (exploatare). cu cât aceasta va fi de dimensiuni mai mari. t şi tensiunea normală reală de 23 .atmosfera corozivă. O importanţă deosebită asupra fragilizării o au concentratorii interni de tensiune. sau de natură metalurgică: neomogenităţi structurale. pori. variaţii bruşte de dimensiuni. se consideră însă ca având o influenţă deosebită asupra fragilizării trei factori dintre cei menţionaţi: .Limitele dintre grăunţi frânează propagarea fisurilor.compoziţia chimică. Susceptibilitatea faţă de ruperea fragilă poate fi influenţată şi de dimensiunea piesei (structurii metalice).temperaturi scăzute.prezenţa concentratorilor de tensiuni etc. fragilizarea este un rezultat al acţiunii comune a unora sau altora dintre factorii prezentaţi. În general.structura materialului (tratamentele termice efectuate). . .starea de tensiune spaţială. . vor fi menţionaţi doar cei mai importanţi dintre aceştia: . structuri fragile locale. Pentru cazurile întâlnite în mod obişnuit în practica construcţiilor metalice şi pentru un material dat. Această tranziţie are drept cauză modul diferit în care variază tensiunea tangenţială reală de rupere τ rupere σ n cu temperatura. alături de temperatură şi de natura şi structura materialului influenţează deci puternic caracterul ruperii.viteza mare de deformare sau aplicare a sarcinii.condiţiile de exploatare (încercare) . incluziuni etc. Deoarece factorii care pot determina fragilizarea unui material metalic sunt extrem de numeroşi. . fisuri. Starea de tensiune. Concentratorii pot fi de natură geometrică: crestături.temperatura scăzută de exploatare. . . deci cu cât limitele vor fi mai numeroase (cu cât dimensiunile grăunţilor vor fi mai mici) cu atât fisurile se vor propaga mai greu iar rezistenţa la rupere va fi mai mare.viteze mari de solicitare sau deformare. cu atât va putea fi înmagazinată o mai mare cantitate de energie elastică care ar putea conduce la propagarea rapidă a unei fisuri. . etc.

determină o ecruisare crescândă a zonelor respective în urma căreia materialul nu se mai poate deforma plastic şi fisurează. intervine ruperea bruscă a acesteia. Schnadt. Ruperea la oboseală a materialelor metalice este iniţiată de existenţa unor concentratori de tensiune geometrici sau metalurgici (variaţii bruşte ale dimensiunilor. incluziuni nemetalice. găuri.3. încercări prin explozie etc). la tensiuni mult mai mici decât cele necesare pentru a preceda ruperea în condiţii statice şi sunt foarte periculoase deoarece nu sunt precedate de modificări vizibile ale aspectului sau dimensiunilor pieselor respective. Izod. sub acţiunea sarcinilor variabile şi repetate în timp. 24 . Majoritatea ruperilor de tip fragil constatate în exploatare pentru un material dat sunt determinate de temperaturi de serviciu relativ joasă şi de prezenţa unor stări de tensiune spaţială cauzate de concentratori. Întrucât tendinţa către o rupere fragilă este accentuată de către solicitările sau deformările cu viteze mari. Battelle. fund de filet. microfisuri. încercarea de tracţiune prin şoc. Fisurarea are loc. 2. pentru cercetarea susceptibilităţii materialelor metalice spre ruperea fragilă se utilizează de obicei diferite încercări prin şoc (încercările de încovoiere prin şoc Charpy. în afară de cazurile în care au existat factori ce au contribuit la fragilizarea limitelor grăunţilor acestora din urma.) care.4. Ruperea la oboseală Ruperile care apar în urmă aplicării unor sarcini variabile şi repetate în timp se numesc ruperi la oboseală şi se manifestă prin unele caracteristici care le deosebesc de ruperile determinate prin aplicarea unor sarcini constante. de regulă. microretasuri etc. în general. Ruperile la oboseală se produc. la suprafaţa pieselor unde sunt localizate de cele mai multe ori şi concentratorii de tensiune.Se menţionează că cercetările efectuate până în prezent au evidenţiat faptul că ruperea de tip fragil apare de regulă numai la metalele cu structură cubică cu volum centrat sau hexagonal compactă dar nu şi la metalele cu structură cubică cu feţe centrate. unghiuri ascuţite interioare. Fisura astfel apărută se dezvoltă treptat sub acţiunea repetată a sarcinilor variabile iar atunci când secţiunea efectiv rămasă nu mai rezista solicitărilor.

) care produc tensiuni de compresiune remanente la suprafaţa pieselor.19). Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor piesei şi a rezistenţei la întindere a materialului întrucât. nitrurare. durificare cu jet de alice etc. rezistenţa la oboseală se poate ameliora simţitor prin durificare termică (tratamente termice de călire superficială. 2. practic. Rezistenţa la Fig. relativ netedă dar care evidenţiază prin aspectul său formarea şi avansarea în timp. 2. corespunzătoare ruperii finale. pe lângă micşorarea concentratorilor geometrici printr-o proiectare adecvată.O rupere prin oboseală poate fi recunoscută prin existenţa a două zone: o zonă lucioasă. acest număr se stabileşte convenţional şi este în mod obişnuit de 107 pentru oţeluri respectiv 108 pentru aliaje neferoase uşoare.19 Zonele ruperii prin oboseală oboseală se defineşte ca reprezentând tensiunea alternantă sau oscilantă care produce ruperea unei epruvete după un număr de alternanţe foarte mare. a fisurii incipiente (sunt vizibile liniile de deformare ce indică propagarea în etape a fisurii.) sau mecanică (rulare cu role. tensiuni ce diminuează tensiunile de întindere provocate de sarcina aplicată. 25 . toate ruperile la oboseală pornesc de la suprafaţă. aceste proprietăţi pot suferi modificări considerabile. cementare etc. cu asperităţi. (fig.5. Fluajul Dacă la temperatura normală proprietăţile de rezistenţă ale materialelor metalice nu sunt practic dependente de timp. aspectul lucios apărând în urma frecării suprafeţelor de rupere) şi o zonă mată. la temperaturi înalte însă. 2. instantanee.

2. AB. CD. de fluaj. – A treia zonă.Astfel. După lungirea instantanee ε0. un material metalic se poate deforma sub acţiunea unei sarcini mult mai mici decât limita de curgere şi. zona fluajului secundar sau zona fluajului stabilizat. numită zona fluajului primar sau zona fluajului nestabilizat. curba prezintă trei zone de maximă importanţă tehnică: – Prima zonă. această creştere fiind legată atât de reducerea secţiunii (gâtuirea epruvetei) cât şi de anumite modificări structurale ale materialului. Pentru explicarea procedeelor de deformare ce caracterizează fluajul au fost elaborate o serie de teorii ce au în vedere fenomenele caracteristice temperaturilor înalte: fenomenele de difuziune accelerate de mobilitatea 26 . Valoarea medie a vitezei de fluaj în această zonă se numeşte viteza minimă. zona fluajului terţiar sau zona fluajului accelerat se caracterizează printr-o creştere rapidă a vitezei de fluaj până la ruperea în punctul D. BC.20. Comportarea la fluaj a unui material metalic poate fi caracterizată prin curba de fluaj care se determină prin aplicarea unei sarcini constante de tracţiune unei epruvete ce se menţine un anumit timp la o temperatură înaltă. dacă aceasta sarcină se menţine constantă deformarea va avea un caracter continuu. Se determină astfel variaţia în timp a deformaţiei epruvetei care poate fi reprezentată printr-o curbă de fluaj ca cea din figura 2. progresivă în timp şi continuă a unui material sub acţiunea unei sarcini constante se numeşte fluaj. iar rezistenţa la fluaj a materialului creşte (datorită propriei sale deformaţii care produce o ecruisare tot mai puternică). – A doua zonă. Fig.20 Curba şi zonele de fluaj Deformarea lentă. reprezintă intervalul în care viteza de fluaj dE/dt descreşte. 1a temperaturi înalte. se caracterizează printr-o viteză de fluaj aproximativ constantă ca urmare a compensării procesului de ecruisare prin relaxarea determinată de fenomene de restaurare.

mobilitatea mai mare a mişcării dislocaţiilor prin mecanismul de căţărare şi alunecare peste obstacole. va prezenta un fluaj mai accentuat decât acelaşi material dar având grăunţi mai mari (şi deci o suprafaţă totală a limitelor mai mică decât primul). pe măsură ce temperatura creşte.21 Temperatura de echicoeziune transcristalină.2/100 şi R1/10. Deoarece difuziunea de-a lungul limitelor de grăunţi are loc în condiţii mai favorabile decât în interiorul grăunţilor. În funcţie de aceşti factori asociaţi proprietăţilor specifice materialului respectiv fluajul terţiar poate să lipsească complet. corespunzătoare duratelor de funcţionare în exploatare. pentru încercările de lungă durată recomandându-se stabilirea limitelor R0. Se menţionează că pentru un material dat curba de fluaj depinde în special în limita grăunţilor de temperatură şi de nivelul solicitării. 2. schimbarea sistemelor de alunecare sau apariţia de noi sisteme de alunecare suplimentare.000 (alungirile la fluaj de 0. 2.pentru încercările de scurtă durată.2/100 . la o temperatură dată un material cu grăunţi de mărime mică. A fost astfel definită noţiunea de temperatură de echicoeziune Tec . metalele prezintă o trecere de la ruperea Fig.crescândă a atomilor.000 ore). Cercetările efectuate asupra fenomenului de fluaj au relevat că. 27 . In proiectarea structurilor solicitate la temperaturi înalte se face uz de limita tehnica de fluaj pentru o temperatură dată. conform STAS 6596-80 . deformarea limitelor de grăunţi etc. formarea unui număr sporit de limite la unghiuri mici. iar peste Tec ruperea se va produce intercristalin (fig.2% la o durată de încercare de 100 ore R0. către ruperea intercristalină prin scăderea rezistenţei limitelor sub cea a grăunţilor. fluajul secundar poate să se caracterizeze printr-o viteză de fluaj practic nulă sau zona respectivă să se micşoreze până la dispariţie etc. respectiv tensiunea care produce o alungire specifică remanentă de 0.21).2% şi 1% pentru durata de încercare de 1000 şi respectiv 10. ca fiind temperatura la care atât grăunţii cât şi limitele au aceeaşi rezistenţă sub Tec ruperea prin fluaj se produce deci transcristalin.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful