You are on page 1of 143

1.

Noţiunea de cooperare internaţională Conceptul de cooperare internaţională este indisolubil legat de cel al relaţiilor internaţionale, ca acte ce presupun cel puţin un element de extraneitate. Această extraneitate se referă la existenţa, într-un raport juridic, a altui stat sau a unei organizaţii internaţionale. Putem spune astfel, că cele două noţiuni se completează reciproc dând naştere unor consecinţe juridice deosebite. Primele reguli de conduită cu caracter internaţional 1 au apărut din timpuri străvechi, pornind de la elemente disparate şi de natură bilaterală. Pe măsura evoţuţiei istorice, relaţiile internaţionale, la început rudimentare şi limitate ca obiect, s-au dezvoltat şi diversificat, rolul principal în acest proces complex revenind statelor. În timp, aceste relaţii internaţionale s-au extins, acaparând toate domeniile vieţii sociale în care statele îşi manifestă reciproc un deosebit interes. În prezent, relaţiile dintre state au caracter politic, economic, cultural, militar, ori privesc comunicaţiile, protecţia drepturilor omului, transporturile, mediul înconjurător şi nu în ultimul rând domeniul juridic. Cooperarea internaţională, având la bază relaţiile internaţionale, a dat naştere unei comunităţii internaţionale ce respectă însă principiul independenţei şi suveranităţii statelor implicate. Nu se poate nega astfel rolul deosebit pe care aceasta şi-l asumă în dezvolatrea armonioasă a societăţii internaţionale. Atitudinea statelor de a coopera se manifestă prin încheierea unor convenţii, tratate, acorduri, pacte bilaterale sau multilaterale. Ele pot avea un caracter zonal, regional sau universal în funcţie de relaţia ce formează obiectul cooperării. Primele manifestări de acest gen au avut loc încă din Antichitate şi s-au dezvoltat până în zilele noastre, devenind un mod de manifestare a statelor în acţiunea de relaţionare dintre ele. La baza unor astfel de relaţii interstatale pot sta motive pozitive sau negative. Numim pozitive acele relaţii ce nu au la bază existenţa unei fapte ilicite, cauzatoare de consecinţe periculoase şi negative acele relaţii care se fundamentează pe existenţa unei fapte ilicite care a periclitat ordinea socială. Dezvoltarea cooperării între state nu poate face decât prin menţinerea încrederii pe care statele şi-o acordă reciproc în procesul de relaţionare dintre ele. Un pas important în acest proces îl constituie încheierea de tratate şi convenţii pe termen determinat sau nedeterminat ce au ca obiect întrajutorarea mutuală a statelor semnatare. Astfel, este imperios necesar respectarea deplină a înţelegerii cu privire la care statele au convenit. Obiectul tratatelor şi convenţiilor subliniază preocupările pe care statele le au la un momentdat şi arată structura valorilor sociale pe care o societate se fundamentează. Această formă de manifestare a statelor pe plan extern a constituit o modalitate de apărare împotriva unor factori nagativi, venind ca o soluţie în faţa unei mari probleme1. La ora actuală, dezvoltarea şi evoluţia cooperătii internaţioanle se bazează pe existenţa relaţiilor creeate între state de-a lungul istoriei, şi a numărului mare de state şi organizaţii internaţionale2. Apariţia şi dezvoltarea cooperării internaţioanale a fost impusă atât de evenimente pozitive cât şi de evenimente negative, încercând în acest mod să se găsească soluţii de rezolvare a unor probleme ce depăşeau puterea de reacţie a unui stat luat izolat. În actuala etapă de dezvoltare a societăţii contemporane colaborarea internaţională între state suverane şi egale în drepturi devine aşadar, o realitate incontestabilă, impusă de necesităţi obiective3. Principiul cooperării este astăzi unanim admis în raporturile internaţionale dintre state, contribuind la cunoaşterea reciprocă între naţiuni. Premisa fundamentală în dezvoltarea relaţiilor internaţioanle trebuie să o constituie întotdeauna principiul respectării independenţei şi suveranităţii naţionale4. Cooperarea internaţională reprezintă astfel, o modalitate de manifestare a statelor în baza existenţei unor relaţii internaţionale, cu respectarea principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, realizată pe baza acordului liber consimţit şi acordării încrederii reciproce, în vederea promovării sau protejării unor interese comune. 2. Justificarea şi necesitatea existenţei unei cooperări judiciare internaţionale între state Multitudinea de relaţii ce pot interveni între state, au dat naştere la diverse tipuri de colaborare, de la cea economică la cea politică, militară şi juridică. Conlucrarea statelor în domeniul juridic a fost determinată de amploarea fenomenului infracţional şi de evoluţia acestuia în sensul internaţionalăzării sale. Procesul de democratizare şi progresul tehnico-ştiinţific au avut consecinţe benefice, facilitând mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, dar şi un impact negativ, deschizând noi posibilităţi pentru infractori. Aceştia profitând de

1

Adrian Năstase, Dumitra Popescu – „Drept internaţional public”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1997, pg. 13;
1

de exemplu încheierea unor tratete de pace sau constituirea de alianţe, mai ales în timpul războaielor; Societatea internaţională numără aproximativ 200 de state; 3 Rodica Mihaela stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, pg. 11; 4 Grigore Geamănu – „Principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pg. 73;
2

1

situaţia economică tot mai dificilă a unor state s-au organizat în grupări cu mult mai bine dotate decât instituţiile de ordine publică1. Transformările ce s-au produs în lume de-a lungul ultimului secol au condus la creearea unei noi ordini de drept şi la apariţia unor noi forme de manifestare, pe fondul intensificării dialogului politic pentru menţinerea păcii, promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept. În lupta împotriva criminalităţii interne şi internaţionale, rezultatele cele mai bune nu pot fi obţinute fără o cooperare deosebită între state. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri, în special după primul război mondial, a fost însoţită între altele de o creştere fără precedent a criminalităţii internaţionale . Criminalitatea internaţională reprezintă, în lumina Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la 15 noiembrie 2000, activităţile transnaţionale desfăsurate de „un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul savârşirii uneia sau mai multor infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material” (art. 2, lit. a ). Potrivit art. 3, o infracţiune este de natură transnaţională dacă: „a) este săvârşită în mai mult de un stat; b) este săvârşită într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării, conducerii sale sau a controlului său are loc într-un alt stat; c) este săvârşită într-un stat, dar impică un grup infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în mai mult de un stat; d) este săvârşită într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.” Dezvoltarea crimei organizate face ca aceasta să dobândească un caracter deosebit de grav, pereclitâd, în arena mondială, securitatea naţională a multor state. Pentru a departaja ameninţările tradiţionale la adresa siguranţei naţionale, respectiv atacurile armate sau conflictele interstatale, de ameninţările netradiţionale, tehnicienii si practicienii domeniului au ales sintagma „crimă strategică” ce defineste combinaţia de crimă organizată, trafic de droguri şi terorism. Terorismul internaţional reprezintă o ameninţare a cărei recrudescenţă provoacă îngrijorarea tuturor statelor, indiferent de zona geografică în care se află. Terorismul poate fi definit 3 ca o strategie reprezentată printr-un ansamblu de acţiuni teroriste, de natură să pună în pericol siguranţa populaţiei şi a statului, realizate în vederea atingerii unor scopuri politice. Actul de terorism reprezintă actul de violenţă cu caracter premeditat, îndreptat împotriva populaţiei civile, împotriva autorităţii de stat sau împotriva bunurilor acesteia, săvârşit de o persoană sau un grup de persoane sau de către alt stat cu care nu se află într-un conflict militar deschis. O formă recentă a terorismului o constituie bioterorismul, utilizarea agenţilor biologici în scopuri teroriste. Armele biologice, prezintă avantajul că sunt simplu de produs şi depozitat, sunt uşor de transportat şi au o capacitate ridicată de contaminare şi diseminare. În acest sens, ţara noastră a aderat la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional adoptată la Geneva în 1937. Drept consecinţă a aderării României la această Convenţie, pe plan intern s-a adoptat O.U.G. nr. 141/2001 (Publicată în M.Of. nr. 631/31.10.2001, adoptată prin Legea nr. 472/2002, publicată în M.Of. nr. 524/18.07.2002) care sancţionează acte de terorism şi fapte prin care se încalcă ordinea publică. Din această categorie fac parte: actele de terorism, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism, finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în scop terorist şi alarmarea în acop terorist. Traficul şi consumul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope a dobândit în prezent o amploare fără precedent. Dacă în ţările din America Latină şi Orient principalele droguri sunt cele obţinute prin cultivarea plantelor specifice din care se obţin drogurile tradiţionale (marijuana, opium, cocacina), ţările dezvoltate şi foste comuniste s-au specializat în producţia de droguri de sinteză sau amphetamine. Rapoartele internaţionale şi opiniile specialiştilor converg spre concluzia creşterii consumului de droguri de tip amphetaminic în comparaţie cu drogurile tradiţionale, la aceasta contribuind şi publicitatea mascată prin mijloace de propagandă, care le prezintă drept droguri moderne, cu risc scăzut, în timp ce în majoritatea legislaţiilor ele sunt calificate ca substanţe nocive de mare risc1. Potrivit unei opinii exprimate de Consiliul Economic şi Social al Comunităţii Europene şi în concordanţă cu statisticile O.N.U., traficul ilicit de droguri este evaluat, în prezent, la 8% din volumul comerţului mondial. În acelaşi timp, spalarea banilor negrii obţinuţi din acest comerţ reprezintă, anual, între 2 şi 5% din produsul intern brut mondial, respectiv peste 1000 milioane dolari2. Din aceste considerente, România a aderat la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 25.01.1961 a ONU3, care a înlocuit convenţiile privitoare la stupefiante, ţara noastră incriminând în Codul Penal, în art. 312 infracţiunea de trafic de substanţe toxice şi adoptând o legea specială având acest obiect4. Bineînţeles că societatea mondială nu s-a oprit numai la aceată Convenţie5. Faudele cu carţi de credit reprezintă un fenomen infracţional care, în ultima perioadă, a devenit o problemă complexă, în continuă creştere, ce afectează economia tuturor statelor, întrucât deţinătorii unor asemenea instrumente de
2

1 2

Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 8; Costică Bulai – „Drept penal.Partea generală.”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992, pg 81; 3 Ioan Doltu, Vasile Drăghici – „Criminologie”, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2004, pg. 174;
1 2

Gheorghe Stoiculescu – „De la extaz la ... moarte”, Revista Criminalistica, nr 1/2003, pg 7; I. Hurdubaie – „Criminalistica mileniului III”, Editura „Little Star” S.R.L., Bucureşti, 2001, pg. 69; 3 Ratificată prin Decretul nr. 626/21.11.1973; 4 Legea nr. 143/26.07.2000 şi Regulamentul de aplicare a acestei legi; 5 Pentru mai multe detalii, vezi Alexandru Boroi, N. Neagu, V.R. Sultănescu – „Infracţiuni prevăzute de Legea 143/2000 privind traficul şi consumul ilicit de droguri”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pg. 19-26; 2

plată pot face cumpărături, achita servicii sau obţine bani în numerear oriunde în lume unde este recunoscută banca emitentă. Tehnica modernă de calcul este folosită şi la contrafacerea actelor de identitate a căror punere în circulaţie este greu de controlat. Sub noua identitate conferită de către actele falsificate, infractorii pot tranzita uşor punctele de frontieră, pot accesa informaţii foarte uşor, pot efectua tranzacţii sau pot exercita profesii pentru care nu sunt calificaţi, pot justifica unele bunuri care sunt în posesia lor sau se pot sustrage trageri la răspundere penală pentru faptele comise1. De asemenea, cu efecte devastatoare asupra economiei mondiale este şi falsificarea de monedă sau alte valori ale diferitelor state, acestea fiind infracţiuni tradiţionale, dar savârşite cu mijloace tehnice ultramoderne. În ultimul timp s-a înregistrat o diminuare a ponderii acestui fenomen explicabilă datorită apariţiei şi utilizării pe scară tot mai largă a cărţilor de credit şi datorită înmulţirii elementelor de siguranţă pe care le poartă şi care sunt uşor identificabile. România a aderat la Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată de ţara noastră în 1930. Astfel, pe plan intern s-a incriminat infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau valori străine2. În ultimul deceniu şi criminalitatea informatică a intrat în atenţia ţărilor puternic dezvoltate, unde calculatorul a pătruns în aproape toate domeniile de activitate3, uşurând atât munca oamenilor, dar în acelaşi timp servind ca un procedeu de fraudă pentru speculanţi. Printre delictele ce pot fi comise cu ajutorul calculatorului menţionăm4: frauda informaţiei, falsul în informatică, faptele ce aduc prejudicii datelor sau programelor informatice, sabotajul informatic, accesul neautorizat, reproducerea neautorizată a circuitelor integrate, alterarea datelor sau programelor informatice, sprijinul informatic, utilizarea neautorizată a unui calculator, a unui program informatic protejat. În afara acestora mai pot fi comise prin intermediul calculatorului o multitudine de infracţiuni „clasice”, cum ar fi cele contra siguranţei statului, contra persoanei, proprietăţii, autorităţii, justiţiei, etc. Traficul de carne vie cunoaşte o evoluţie fără precedent, fenomenul dobândind noi dimensiuni, şi anume de atragere a minorilor, în multe cazuri racolarera fiind realizată prin şantaj şi violenţă. Astfel, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altora, încheiată în 1949 la iniţiativa ONU. Pe plan intern, s-a incriminat infracţiunea de proxenetism, prevăzută în Codul Penal în art. 329. Strâns legat de acest obiect, România a aderat şi la Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul Conferinţei ONU, privind lupta împotriva sclavajului. Pe plan intern, a fost incriminată infracţiunea de sclavie în art. 190 din Codul Penal1. Traficul ilegal cu autoturisme de lux, în general furate din ţările Europei Occidentale şi vândute apoi în Europa de Est şi în Orient, a luat o amploare deosebită. Se constată o dezvoltare şi specializare a colaborării infracţionale între diferite filiere mafiote, materializată în valorificarea reciprocă a autoturismelor furate, a pieselor de schimb, obţinerea de informaţii în acest sens, protecţia activităţilor ilicite, coruperea funcţionarilor, falsificarea documentelor de înmatriculare şi transport. Spălarea banilor este un fenomen infracţional ce a aparut între anii 1920-1930 în S.U.A., perioadă în care gangsterii încasau sume uriaşe din prostituţie, jocuri de noroc, droguri şi comercializarea ilegală a băuturilor alcoolice, fiind necesară justificarea acestor venituri. Spălarea banilor ar fi, în estenţă, procesul de transformare al veniturilor obţinute din surse ilegale în capital legitim.2 Într-un raport al Naţiunilor Unite din 1993, se arată: „Caracteristicile de bază ale activităţii de spălare a profiturilor realizate din infracţiuni, a cărei extindere se suprapune pe cea a crimei organizate şi transnaţionale, sunt flexibilitatea şi adaptabilitatea metodelor sale, folosirea tehnologiei de vârf, precum şi a persoanelor cu înaltă calificare, ingeniozitatea infractorilor care au vaste resurse la dispoziţie.” Pe plan internaţional3, punctul de referinţă în procesul de reglementare a acţiunilor de luptă împotriva spălării banilor l-a reprezentat Convenţia ONU, adoptată la 19.12.1988, la Viena. Atunci s-a definit pentru prima dată noţiunea de spălare a banilor: „preocuparea de a disimula provenienţa, natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor provenite din trafic ilicit de stupefiante, incluzând mişcarea sau convertibilitatea prin procedee electronice de transmitere în scopul de a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultate din activităţi legale”. Pe plan european, Consiliul Comunităţii Europene a adoptat la 10.06.1991, Directiva nr. 91/308 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor, iar Consiliul Europei a aprobat la 01.12.1994 „cele 40 de recomandări ale Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI) asupra spălării capitalurilor.” Existând aceste preocupări pe plan extern, atât în spaţiul europen cât şi în cel mondial, în anul 1999 România a adoptat Legea 21/1999, privind spălarea banilor, care a fost ulterior abrogată le Legea nr. 656 din 12 decembrie 2002.
1 2

Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 11; Art. 282-285 Cod Penal, adoptat prin Legea nr. 15/1968, publicat în B.Of. nr. 79-79 bis/21.06.1968 şi a fost republicat pentru a doua oară în M.Of. nr. 65/16.04.1997; 3 C.C. Ghigheci – „Infracţiunile din domeniul informatic”, Revista de drept penal, nr. 2/2002, pg 101; 4 George Antoniu – „Infracţiuni în legătură cu folosirea calculatoarelor”, S.D.R., nr. 2/1992, pg 227;
1

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – „Drept penal român-partea generală”, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pg. 82; 2 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 13, op. cit. C. Adichiţei, I. Adochiţei – „Spălarea banilor”, Revista de drept penal, nr. 1/2003, pg. 94; 3 Costică Voicu, Georgeta Ştefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu – „Globalizarea şi criminalitatea financiarbancară”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 288;

3

În sfera criminalităţii organizate mai intră de asemenea şi infracţiuni de corupţie, fabricarea şi traficul ilicit de arme de foc, a pieselor, elementelor şi muniţiei acestora, contrabanda de ţigări, tutun şi alcool, jocurile de noroc, furtul şi traficul de obiecte din patrimoniul naţional, evaziunea fiscală, furtul şi traficul de materiale strategice, traficul de organe umane, adopţiile ilicite, licitaţiile trucate, imigraţia clandestină, etc. Această problematică a fost multă vreme cercetată numai sub aspect criminologic, dreptul penal ocupându-se în principal de incriminarea faptelor individuale şi mai puţin de infracţiunile săvârşite de asociaţiile criminale. Prezenţa îngrijoratoare a criminalităţii organizate în viaţa internaţională a determinat o reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în scopul prevenirii şi combaterii fenomenului respectiv. Datorită diversificării şi amplorii sale, ariei de răspândire şi caracterului organizat, criminalitatea organizată depăşeşte capacitatea de reacţie a statelor luate izolat şi nu poate fi combătută în mod eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor. S-a impus astfel necesitatea instituirii unor mijloace juridice de cooperare internaţională în acest domeniu.1 Se observă aşadar, pe plan internaţional o dezvoltare şi perpetuare a activităţilor infracţioanle, de la cele mai banale lucruri şi până la cele mai grave infracţiuni. Este greu ca un singur stat, luat izolat, să poată face faţă acestui val de fapte ilicite, care pune în pericol nu numai ordinea internă a unui stat ci şi pe cea internaţională. Pentru a combate aceste fenomene de internaţionalizare a crimei, statele desfăşoară o largă activitate de cooperare în vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen. Aşadar, internaţionalăzării2 crimei trebuie să-i corespondă obligatoriu o internaţionalizare a luptei contra fenomemului infracţional. Prima manifestare a acestei cooperări se pare că a constituit-o crearea în 1923, la Viena, cu ocazia primului congres internaţional al organelor de Poliţie Criminală a „Comisiei Internaţioanle de Poliţie Criminală”, care a avut ca sarcină organizarea colaboraării internaţionale în domeniul descoperiri autorilor diferitelor infracţiuni. Reiese din cele prezentate că importanţa, necesitatea şi justificarea cooperării internaţionale în materie penală sunt unanim acceptate de toate statele lumii, fără rezerve, având sentimentul existenţei unei singure, dar sigure societăţi. 3. Importanţa existenţei unei cooperării judiciare internaţionale în materie penală Deşi, cooperarea judiciară internaţională în materie penală are o importanţă deosebită, legea internă în materie nu defineşte acest concept, precizând doar domeniul de aplicare, principiile şi procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală cu formele acesteia. Totuşi, având la bază toate premisele adoptării legii 302/2004, cuprinsul ei şi multitudinea modificărilor intervenite de la intrarea sa în vigoare reise că ţara nostră a înţeles importanţa existenţei unui asemenea cadru juridic intern. Astfel, având la bază legea 302/2004, putem defini această activitate ca fiind o formă de cooperare internaţională judiciară, existenţă între state independente şi suverane, care are un domeniu bine stabilit, guvernată de o serie de principii şi care se realizează pe baza unei proceduri specifice stabilite de lege, în scopul prevenirii şi sancţionării infracţiunilor comise, sau prinderii şi predării unor persoane care au comis infracţiuni şi se sustrag cercetării penale din statul lor sau statului pe teritoriul căruia au comis infracţiunile. Sfera cooperării internaţionale în materie penală s-a modificat mult datorită evoluţiei societăţii şi apariţiei altor moduri de comitere a infracţiunilor. Astfel, de la modalităţi primitive de cooperae s-a ajuns astăzi la metode noi caracterizate prin rapiditate şi eficienţă. În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit, odată cu deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea judiciară internaţională în materie penală constituie, alături de cooperarea poliţienească, singurul mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen. În acest context, cooperarea judiciară internaţională în materie penală a reprezentat o componentă importantă a capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană – Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor externe (JAI), având în vedere obiectivul creării unui spaţiu comun de libertate, securitate şi de justiţie. De aceea, România a ratificat cele mai importante instrumente multilaterale în domeniul asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sau conţinând dispoziţii în această materie, adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei. De asemenea, ţara noastră a încheiat, de-a lungul timpului, numeroase înţelegeri bilaterale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală. „Acquis-ul” în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală se află, însă, într-o continuă evoluţie, dată fiind necesitatea de „a ţine pasul” cu formele noi ale criminalităţii transnaţionale. Totodată, procesul de integrare europeană a României a impus revizuirea cadrului constituţional privind extrădarea, pentru a permite extrădarea din România a cetăţenilor români, pe baza convenţiilor internaţionale şi de reciprocitate, în condiţiile legii. Legea 302/2004 reprezintă un progres imens privind perfecţionarea şi armonizarea legii penale române în raport cu cea internaţională în domeniul cooperarării în materie penală. Trebuie menţionat că aceasta este prima lege din România care reglementează la un loc toate formele de cooperare internaţională în materie penală. Practic aceasta le reuneşte sub o singură denumire, dar fiecare cu domeniul său specific. Totuşi, în ţara noastră au mai existat legi care reglementau forme de cooperare în materie penală, legi care au fost abrogate de legea 302/2004. Dintre acestea menţionăm: a) Legea nr. 296/2001 privind extrădarea1,
1 2

Costică Bulai – „Manual de drept penal.Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 107; Ilie Pascu – „Drept penal-partea generală”, Oscar Print, Bucureşti, 2001, pg. 72; Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001; 4

1

b) Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală 2, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001, c) Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate 3, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002, c) Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte4, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, aprobată prin Legea nr. 113/2000, d) art. 519 - 521 din Codul de procedură penală. Legea 302/2004 nu numai că reuneşte la un loc toate formele de cooperare în materie penală, dar vine cu foarte multe elemente de noutate pentru a servi cât mai bine procesului de combatere şi prevenire a infraţionalităţii internaţionale. Astfel, un element de noutate faţă de dispoziţiile în materie ale legii nr. 704/2001 îl constituie reglementarea următoarelor forme moderne de asistenţă judiciară: audierile prin videoconferinţă, anchetele discrete, livrările sub acoperire, echipele mixte de anchetă. Acest titlu este armonizat cu prevederile Convenţiei Uniunii Europene privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi dispoziţiile celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară internaţională în materie penală. De asemenea, sunt reglementate procedurile de recunoaştere şi executare în România a hotărârilor penale străine şi procedurile prin care se solicită recunoaşterea şi executarea în străinătate a hotărârilor penale pronunţate de instanţele române. 4. Cadrul juridic şi principiile cooperării judiciare internaţionale în materie penală Unul din beneficiile aderării României la Uniunea Europeană, nu numai pentru România şi cetăţenii ei, ci şi pentru celelalte state membre ale Uniunii Europene şi popoarele lor, îl constituie aplicarea, în domeniul cooperării judiciare, atât în materie penală, cât şi în materie civilă şi comercială, a instrumentelor juridice bazate pe principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce. Dacă până la aderare eforturile s-au concentrat pe plan legislativ, ceea ce a făcut posibil ca în Raportul de monitorizare din 16 mai 2006 Comisia Europeană să constate că România a atins „un bun nivel de aliniere legislativă” în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi penală, de la 1 ianuarie 2007 România dovedeşte că are capacitatea practică de a aplica instrumentele UE de cooperare, continuând în acelaşi timp procesul de armonizare legislativă1. Cooperarea judiciară internaţională reprezintă o trăsătură a epocii contemporane, care a fost determinată de progresul vertiginos al ştiinţei şi tehnicii, de schimbul intens de valori materiale şi spirituale2. Una dintre cele mai importante forme de cooperare a statelor o reprezintă cooperarea împotriva criminalităţii, pentru realizarea acesteia fiind necesare găsirea unor mijloace juridice de cooperare internaţională pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional care prin ramnificaţiile sale devine un fenomen internaţional. La ora actuală, este unamim admis conceptul de colaborare internaţională între state, suverane şi egale în drepturi, devenind o realitate incontestabilă, fiind impusă de necesităţi obiective. Astfel, ţara noastră a dezvoltat de-a lungul timpului relaţii internaţionale cu diferite state, relaţii impuse de necesităţile sociale ale momentului respectiv. În baza acestei cooperări internaţinale, statele nu realizează opera lor de justiţie într-un mod ermetic, izolat unele de altele, ci se ajută, acordându-şi recipric ajutor sub forma acestei colaborării ce constă într-o asistenţă judiciară pe diferite planuri. Acesta este şi motivul pentru care România a încheiat în ultima perioadă o serie de convenţii, acorduri şi tratate internaţinale, ele constituind forme prin care ţara noastră participă la activitatea internaţională de cooperare în materie judiciară3. Se conturează tot mai mult, dorinţa ţării noastre de a amplifica relaţiile cu alte state în domeniul dreptului penal, pentru a contribui la armonizarea gândirii juridico-penale şi pentru a da naştere unui drept penal cu aplicabilitate internaţională. Cadrul cooperării internaţioanle în materie penală este astfel determinat de evoluţia tututor segmentelor sociale, de o internaţionalizare a fenomenului criminal, de imposibilitatea statelor de a acţiona izolat şi nu în ultimul rând de necesitatea creării unui spaţiu mondial de reprimare a faptelor antisociale. Cooperarea internaţională este legată de interesele fiecărui stat raportate la nivel naţional şi internaţional. Problema cooperării internaţioanle ar putea fi privită de anumiţi subiecţi ca fiind un mod de imixtiune în problemele interne ale unui stat. Este total greşit acest punct de vedere, deoarece această formă de întrajutorare între state se desfăşoară pe baza unor reguli bine ştiute şi respectate deopotrivă de statele implicate. Principiile care guvernează activitatea de cooperare internaţională sunt prevăzute în actele pe care ţara noastră le încheie cu diferitele state în vederea unei cât mai bune colaborări. Aceste reguli cu caracter general au apărut şi
2 3

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001; Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002; 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 30 august 1999;
1 2

www.just.ro Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1975, pg. 11; 3 Eugen Barasch – „Consideraţii asupra unui drept internaţional privat al coexistenţei paşnice”, Editura Academiei, 1959, pg. 257;

5

s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state, odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor interstatale de-a lungul istoriei, reflectând condiţiile şi cerinţele sociale corespunzătoare acelor epoci. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală este subordonată principiilor constituţionale, principiilor fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român. Principiile în care se reflectă relaţiile dintre state sunt într-o continuă dezvoltare şi îmbogăţire ca sferă şi conţinut ca o consecinţă directă a evoluţiei societăţii internaţionale şi a raporturilor interstatale. Demunite uneori şi standarde ale conduitei internaţionale a statelor, aceste principii constituie criteriul suprem1 în aprecierea legalităţii oricărui act juridic în relaţiile internaţinale. Prin respectarea acestor reguli, statele işi manifestă respect reciproc în raporturile dintre ele. Pe plan intern, poate pentru prima dată2 s-au precizat regulile după care trebuie să se desfăşoare această activitate între state. Astfel, activitatea de cooperare internaţională în materie penală se sprijină pe următoerele principii: 1. Principiul legalităţii3. Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare Beccaria în anul 1764 în lucrarea „Dei delitti e delle pene”4, menţionând că „numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” În domeniul cooperării internaţionale, acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea combaterii fenomenului infracţional. Astfel, extrădarea poate fi solicitată ori acordată potrivit Convenţirei Europene de Extrădare din 1957, dacă fapta săvârşită este incriminată ca infracţiune de legislaţia ambelor state (solicitat şi solocitant), fiind necesară dubla incriminare. Principiul legalităţii cooperării internaţionale în materie penală reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după intrarea în vigoare a legii incriminatoare. Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” – 1789, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” – 1950. Astfel, în virtutea respectării principiul legalităţii cooperării internaţionale, trebuie avute în vedere următoarele ideei: a) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia), b) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta), c) respectarea legalităţii procesuale (nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege).1 2. Principiul respectării suveranităţii, securităţii, ordinii publice şi a altor interese ale României. Acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004 în art. 3, prin care se stabilesc limitele cooperării judiciare, în aşa fel încât această activitate cu caracter internaţional să nu pericliteze sub nici o formă suveranitatea, securitatea, ordinea publică şi alte interese ale ţării noastre. Principiul respectării suveranităţii statelor este formulat încă din Evul Mediu, în condiţiile luptei pentru formarea statelor naţionale. Suveranitatea este un atribut esenţial al statului şi constă în supremţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia pe plan extern faţă de orice altă putere2. Astfel, suveranitatea este o trăsătură generală a statului ce constă în supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Acest principiu cuprinde următoarele elemente esenţiale: statele sunt egele din punct de vedere juridic, fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi, fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state, integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile. Acest principiu este consacrat în Declaraţia din 1970 a Adunării Generale O.N.U., prin Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. 3. Principiul preeminenţei dreptului internaţional. Tot în legea 302/2004, art. 4 se statutează această regulă conform căreia, prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie

1

Adrian Năstase, Dumitra Popescu – „Drept internaţional public”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1997, pg. 88; 2 Legea 302/28.06.2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of. nr. 594/1.07.2004, care a abrogat legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of. nr. 807/11.12.2001; 3 Daniela Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 19; 4 Cesare Beccaria – „Despre infraţiuni şi pedepse”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pg. 37; 1 Adrian Năstase, Dumitra Popescu – „Drept internaţional public”, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1997, pg. 90; 2 Ibidem; 6

penală, cuprinse în instrumenmtele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate. Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile legi 302/2004 putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. 4. Principiul curtoaziei internaţionale şi reciprocităţii. Conform acestei reguli, cooperarea internaţională în materie penală se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. Astfel, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român1. Conform art. 6 din legea 302/2004, în cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente. 5. Principiul non bis in idem. Conform art. 10 din Legea 302/2004 cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Dispoziţiile de mai sus nu se aplică: a) dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României, b) în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem. În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune, ţinându-se seama astfel de autoritatea de lucru judecat. Pe lângă faptul că acest principiu este prevăzut expres în legea 302/2004, datorită importanţei sale, acesta mai beneficiază şi de o mare atenţie internaţională. Astfel, principiul non bis in idem este prezent şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la Schenghen” din 1990, „Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală”- Strasbourg 1972. 6. Principiul confidenţialităţii. Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide1. 7. Principiul umanismului. Acest principiu presupune ca întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală să pornească de la interesele fundamentale ale omului, acesta, împreună cu drepturile şi libertăţile sale ocupând locul central în cadrul activităţii de cooperare la nivel naţional şi internaţional de apărare socială. Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – art. 7”, „Declaraţia Universala a Drepturilor Omului – art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanleor condamnate”, etc. Astfel, în baza acestui principiu, România poate refuza acordarea unei cereri de cooperare internaţională în materie penală dacă sunt indicii că viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol. Astfel, guvernată de aceste reguli ridicate la rang de principii, cooperarea internaţională în materie penală se desfăşoară într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschisă la noi reguli care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.

1

Art. 5 din Legea 302/28.06.2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of. nr. 594/1.07.2004;
1

Art. 12 din Legea 302/28.06.2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of. nr. 594/1.07.2004; 7

8. Principiul imunităţii de jurisdicţie. Conform acestei imunităţi personale, nu pot fi urmărite şi judecate pe teritoriul statului în care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află ca reprezentanţi oficiali ai statelor lor. Persoanele care au această imunitate sunt: ambasadorul, membrii consulatelor, ministrul plenipotenţiar, ataşatul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasadă sau delegaţie, precum şi membrii familiilor acestora. Imunitatea diplomatică este o instituţie veche a relaţiilor juridice dintre state, aceasta acordându-se pe bază de reciprocitate prin convenţii bilaterale şi în conformitate cu principiile stabilite prin normele cutumiare. De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi trupele staţionate pe teritoriul unui stat ori aflate în trecere. Acest principiu nu este prevăzut expres în legea 302/2004 însă el rezultă din prevederile „Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice”, încheiată la Viena la 18.04.1961, din „Convenţia privind relaţiile consulare”, adoptată la Viena în 1963, în „Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile dilpomatice” şi „Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare”. 5. Forme de cooperare internaţională în materie penală În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală. 5.1. Tipuri de cooperare internaţională în materie penală În literatura de specialitate1 au fost reţinute următoarele tipuri sau forme de cooperare internaţională în materie penală: 1. după modul de înfăptuire sunt: • forme de cooperare realizate prin mijloace de drept penal. Principalele mijloace de drept penal sunt: * aplicarea legii penale române pentru infracţiuni comise în afara teritoriului ţării de către cetăţeni străini sau apatrizi fără domociliul în România, în temeiul universalităţii legii penale; * incriminarea şi sanţionarea ca infracţiuni, prin dispoziţii din Codul Penal sau din legi speciale, a unor fapte periculoase pe care România s-a angajat, prin convenţii internaţionale, să le incrimineze şi să le sancţioneze – aşa numitele delicta juris gentium; * recunoaşterea prin normele dreptului penal a unor efecte ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe a altor state, aşa-numita recidivă internaţională (art. 37 alin. 3 C. Pen.); * asistenţa juridică internaţională în materie penală, * instituţia extrădării ca formă de bază a cooperării între state, * recunoaşterea, potrivit art. 89 C. Pen., a efectelor hotărârilor judecătereşti pronunţate în străinătate, prin scăderea din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori părţii din pedeapsă executate în afara teriroriului, * transmiterea, în temeiul reciprocităţii, între state de informaţii şi date privitoare la antecedentele penale ale unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar1 sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună împotriva criminalităţii. • forme de cooperare internaţională în materie penală realizate prin mijloace de drept procesual penal. Principalele mijloace de drept procesual sunt: *comisia rogatorie internaţională2, *recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine, * înmânarea de citaţii şi transmiterea de piese judiciare, * cooperarea organelor de poliţie judiciară (Interpol).3 2. după sursa de reglementare sunt: • forme de cooperare care îşi găsesc temeiul în convenţii şi tratate internaţionale şi • forme care funcţionează în baza declaraţiilor de reciprocitate între state sau pe baza legilor interne. • forme de cooperare internaţională în materie penală realizate prin Legea 302/2004: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală. 3. după criteriul transmiterii prerogativelor de suveranitate sunt3: • forme de cooperare primară (ce constă în transmiterea competenţei în ceea ce priveşte urmărirea penală a unor persoane sau a executării pedepsei – atribute ale suveranităţii de stat – extrădarea ) şi • forme de cooperare secundară (care nu presupun o astfel de transmitere – cazierul judiciar).
1

Ilie Pascu – „Drept penal. Partea Generală”, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti 2001, pg. 70; Costică Bulai – „Manual de dreprt penal. Partea Generală.”, Editura All, Bucureşti 1997, pg. 108; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – „Drept penal român - partea generală.”, Esiţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2003, pg. 81; 1 art. 158, lit. e) din legea 302/2004; 2 art. 158, lit. a) din legea 302/2004; 3 Vasile Păvăleanu – „Drept penal general. Manual universitar”, ediţia a III – a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 58; 3 George Antoniu – „Dreptul penal şi integrarea europeană”, în R.D.P. nr. 3/2001, pg. 29; 8

5.2. „Delicta juris gentium” în dreptul nostru penal Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează în primul rând prin semnarea şi aderarea la unele convenţii internaţionale1 care au ca principal scop reprimarea unor anumite categorii de infracţiuni, incriminarea şi sancţionarea lor în dreptul nostru penal. Acestea sunt numite în literatura de specialitate „delicta juris gentium” Astfel de conventii sunt: • Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată de România în 1930. Astfel, în legislaţia internă a fost incriminată infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau valori străine (art. 284 C. pen.). • Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată la Geneva în 1937. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost incriminată în Codul penal infracţiunea de la art. 171 C. pen. – infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin. • Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altuia încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost incriminată în Codul penal infracţiunea de proxenetism - art. 329 C. pen. • Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, ratificată de ţara nostră în 1958. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost incriminată în Codul penal infracţiunea de la art. 360 C. pen.- distrugerea, jefiurea sau însuşirea unor valori culturale. • Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţei O.N.U. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost incriminată în Codul penal infracţiunea de la art. 190 C. pen – sclavia. • Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de rupere sau deterioare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură să întrerupă sau să împiedice comunicaţiile. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost incriminată în Codul penal la infracţiunea de distrugere din art. 217 alin. 3 agravanta acestei infracţiuni precum şi în art. 219 alin. 2. tot prin această Convenţie se incriminează în legea penală română şi infracţiunea de piraterie – art. 211 C. pen. • Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U., ratificată prin Decretul 626/1973. Astfel, s-a introdus în C. pen. român infracţiunea de la art. 312. • Convenţia asupra substanţelor psihotrope, adoptată la Viena la 21 februarie 1971 şi Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante, de substanţe psihotrope, adoptată la Viena la 2 decembrie 1988 1, prin care s-a urmărit înbunătăţirea cooperării internaţionale în reprimarea traficului ilicit de droguri pe uscat şi pe mare. • Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasburg la 27 ianuarie 19772, prin care statele membre ale Consiliului Europei au stabilit măsuri pentru ca autorii unor astfel de acte să nu se poată sustrage tragerii la răspundere penală. • Convenţia internaţională asupra luării de astateci, adoptată la New York la 17 decembrie 19793. Ca urmare a semnării acestei Convenţii a fost modificat art. 189 din Codul penal, introducându-se dispoziţii ioncriminatoare corespunzătoare obligaţiilor asumate în Convenţie. • Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 19844. Astfel, s-a introdus în C. pen. român infracţiunea de tortură de la art. 267¹ şi s-a adăugat nu nou alineat art. 117 privitor la neexpulzarea cetăţeanului străin dacă acesta riscă să fie supus torturii în ţara în care urmează a fi expulzat. • Convenţia europeană privind spălarea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiuni, încheiată la Strasburg la 9 noiembrie 19905prin care părţile semnatare se obligă la incriminarea faptelor de spălare a banilor, precum şi sprijinul reciproc în faza de urmărire penală. • Protocolul adiţional al Convenţiei Europene în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, încheiat la Strasburg la 15 martie 1978, ratificat de România prin H.G. nr. 153/0703 1991.
1

„Acorduri privind asistenţa juridică, extrădarea şi readmisia”, Ediţie îngrijită de Valentina Farcaş, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003;
1

România a aderat la aceste convenţii prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 341 din 30 decembrie 1992; 2 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 19 din 28 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 34 din 4.03.1997; 3 Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 111 din 30 martie 1990, publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 48 din 2.04.1990 4 Ratificată de România prin Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 10 octombrie 1990. 5 Ratificată de România prin Legea nr. 263 din 15 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 353 din 28 mai 2002. În vederea armonizării legislaţiei interne cu instrumentul internaţional ratificat, Parlamentul României a emis Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul oficial nr 904 din 12 decembrie 2002. 9

• Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la Geneva la 28 iulie 1951, ratificată de România prin legea nr.46 din 4 iulie 1991. • Convenţia asupra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, ratificată de România prin legea nr. 118/15.12.11992. • Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, încheiată la Strasburg la 21-03.1983, ratificată de România prin legea nr 76/12.07.1996. • Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii trasfrontaliere, semnată la Bucureşti la 26 mai 19991, în baza căruia s-a constituit Centrul Regional al Iniţiativei de cooperare în Sud-Estul Europei – S.E.C.I., cu sediul la Bucureşti. • Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasburg la 27 ianuarie 1999,2 în scopul aplicării rapide a Programului de acţiune împotriva corupţiei.3 • Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, încheiată la Strasbourg la 15.05.1972, ratificată de România prin Ordonanţa de urgenţă nr.77/30.05.1999. • Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, încheiată la Strasbourg la 25.10.1974, ratificată de România prin Ordonanţa de urgenţă nr.91/30.08.1999. • Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 20004, ce a avut ca obiect promovarea cooperării în scopul prevenirii şi combaterii eficiente a criminalităţii transnaţionale organizate. • Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală, încheiată la Strasourg la 20.04.1959 şi Protocolul adiţional încheiat la Strasbourg la 17.03.1978, ratificate de România prin legea nr. 236/09.12.1998. ca urmare a ratificării, pe plan intern s-a adoptat legea nr. 704/03.12.2001, privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală. • Convenţia Europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13.12.1957, şi cele două protocoale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi 17.03.1978, ratificate de România prin legea nr.80/09.05.1997. În virtutea acestei convenţii, România a adoptat legea nr. 296/07.2001 privind extrădarea. • Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17.07.1998 şi ratificat de România prin legea nr. 111/13.03.2002. • Protocolul nr.13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 03.05.2002, ratificat de România prin legea nr 7din 09.10.2003. Legislaţia penală română rămâne, din acest punct de vedere, dechisă la noi modificări în vederea perfecţionării şi îmbunătăţirii permanente a cuprinsului său. Lista acestor convenţii rămâne deschisă pe măsură ce România aderă la altele noi, în vederea reprimării faptelor periculoase pentru ordinea internă şi internaţională. După cum se poate observa, România a ratificat numeroase Convenţii, prin care legislaţia noastră s-a armonizat cu cea europeană şi cu cea mondială în domeniul reprimării infracţiunilor grave. De aceea, putem vorbi despre existenţa unui drept penal al cooperării internaţionale între statele europene şi, în viitor de ce nu, să punem bazele unui drept penal mondial, care să asigure o ordime penală mondială. Unii autori1 vorbesc deja despre existenţa unui drept penal european (care a apărut şi se dezvoltă odată cu dezvoltarea relaţiilor dintre membrii Uniunii Europene) şi au curajul de a susţine ideea unui Cod Penal European, aşa cum vom avea, în viitorul apropiat o Constituţie Europeană. Alţii autori, mai îndrăzneţi, vorbesc despre existenţa unui drept penal mondial2, apărut ca urmare a înfiinţării jurisdicţiilor internaţionale de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Apariţia acestuia se justifică prin conturarea tot mai pregnantă a unei comunităţi internaţionale, care apără interesele mondiale. Astfel au existat: - Tribunalul de la Nurenberg (înfiinţat prin Acordul de la Londra din 8.08.1945), care în perioada noiembrie 1945, 01.10.1946 a condamnat 12 persoane la pedeapsa cu moartea, 3 persoane la muncă silnică pe viaţă, 4 persoane la pedeapsa închisorii pe termen limitat, iar alte 3 persoane au fost achitate. - Tribunalul internaţional cu sediul la Tokio (infiinţat prin Declaraţia de la Postdam de la 26.07.1945). Acesta a funcţionat până în anul 1948 şi a condamnat la moarte 7 persoane, 7 la detenţiune pe viaţă şi 11 persoane la închisoare pe timp nedeterminat. - Tribunalul de la Haga (înfiinţat prin Decizia ONU din 22.02.1993), pentru a sancţiona faptele grave comise pe teritoriul fostei Yugoslavii. Acest tribunal a fost adesea criticat pentru înfiinţarea, organizarera şi funcţionarea sa.
1

Ratificat de România prin Legea nr. 208 din 31 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 31 decembrie 1999; 2 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002, publicata în Monitorul Oficial partea I, nr 65 din 30.01.2002; 3 Programul de acţiune împotriva corupţiei a fost adoptat de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei în noiembrie 1996; 4 Ratificată de România prin Legea nr 565 din 16 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr 813 din 8 noiembrie 2002. Prin aceiaşi lege au fost ratificate şi cele două protocoale adiţionale la Convenţie, respectiv Protocolul împotriva traficului ilicit de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare şi Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor, ambele adoptate la New York la 15 noiembrie 2000; 1 Jean Pradel, Gurt Corstens – „Droit pénal européen”, Dalloz, 1999. 2 Daniela Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 5.

10

- Tribunalul internaţional penal pentru Ruanda (înfiinţat prin Rezoluţia nr. 955/08.11.1994 a Consiliului de Securitate ONU.) În literatura de specialitate se mai utilizează doi termeni, care nu de puţie ori au dat naştere la confuzii, şi anume: drept penal internaţional şi drept internaţional penal. Au aceste două discipline ceva în comun cu dreptul penal al cooperării internaţionale? Desigur. Dreptul internaţional penal este format din delicta juris gentium, prin care se incriminează infracţiunile care lezează ordinea internaţională, iar dreptul penal internaţional cuprinde formele de cooperare internaţională în materie penală şi nu are ca atribuţii incriminarea infracţiunilor la nivel mondial. Date fiind aceste realităţi, nu este greu de anticipat că în viitor cum de la un drept penal intern se ajunge la un drept penal regional (pe continente) şi în final la un drept penal mondial, cu reguli recunoscute şi acceptate de către toate statele lumii. 5.3. Prezentare generală a formelor de cooperare internaţională în materie penală 1. Extrădarea Definiţie şi caracterizare Extrădarea reprezintă o formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta împotriva fenomenului infracţional. Extrădarea este considerată ca fiind un instrument eficient de aplicare a legii penale a fiecărui stat în vederea administrării în cele mai bune condiţii a justiţiei proprii. Trebuie menţionat că o definiţie a extrădării nu găsim în nici un act legislativ referitor la extrădare. Prima lege din România care a avut la obiect reglementarea pe larg a extrădării, Legea nr. 4/1972, apoi Legea 296/2001 şi în prezent Legea 302/2004, nu definesc actul de extrădare, ci menţionează condiţiile de acordare sau respingere, condiţii, procedură, etc. Nici în Codul Penal sau în Constituţie nu se precizează conceptul de extrădare. În cazul săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au reuşit apoi să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state, cooperare care să asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi.1 Săvârşirea de infracţiuni în afara teritoriului unui stat, dar care interesează ordinea de drept a acelui stat, fiind îndreptate contra intereselor sale sau ale cetăţenilor săi, constituie situaţii pe care efectul strict teritorial al legii penale nu le acoperă. Pe de altă parte, în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul naţional, urmate de refugierea infractorilor în străinătate, efectul teritorial al legii penale ar rămâne parţial. În dreptul penal a dominat multă vreme principiul teritorialităţii absolute, potrivit căruia legea penală a unui stat trebuie să se aplice numai faptelor săvârşite sau persoanelor aflate pe teritoriul său, nu şi faptelor săvârşite sau persoanelor aflate în străinătate. Absolutizarea acestui principiu ar avea consecinţe negative, împiedicând însăşi realizarea principiului teritorialităţii, deoarece legea penală nu s-ar putea aplica infractorilor care, după ce au săvârşit infracţiuni în ţara lor de origine, au reuşit să se refugieze în străinătate, sau celor care au comis infracţiuni în străinătate şi au fugit pe teritoriul altui stat, pe care l-ar putea transforma într-un loc de refugiu. Dar principalul neajuns al absolutizării principiului teritorialităţii legii penale ar fi excluderea colaborării dintre state în lupta împotriva criminalităţii.1 Cele patru principii care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu, principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii, rezolvă în general problemele care apar la impactul dintre legea penală şi teritoriul pe care se exercită putera lor de incidenţă. Astfel, extrădarea este o instituţie de drept penal substanţial, care face posibilă aplicarea legii penale şi în acelaşi timp reprezintă un mijloc de realizare a acelei legi penale care este cea mai îndreptăţită a interveni. Scopul sau finalitatea extrădării îl reprezintă realizarea justiţiei în statul solicitant cu concursul statului solicitat. Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată2 în mod oficial în Franţa –extradition- la 19.02.1791, când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru introducerea unui proiect de lege cu privire la extrădare. Termenul „extradition” este de origine latină şi provine din complementul circumstanţial de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea de a livra, de a preda. Potrivit dicţionarului francez Le Petit Larrouse, extrădarea este definită ca fiind acţiunea de a preda pe autorul unei infracţiuni statului străin care îl solicită, pentru ca el să poată fi judecat sau să îşi execute pedeapsa. O definiţie asemănătoare este dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii române: „predarea de către un stat unui alt stat a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.” Dicţionarul juridic penal defineşte extrădarea ca fiind „actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei.”3 În literatura juridică de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale extrădării, deosebirile dintre ele izvorând din faptul că la formularea lor nu au fost luate în considerare ca trăsături esenţiale determinante aceleaşi elemente, incluzând sau excluzând pe unele din ele. În tratatul intitulat „Explicaţii teoretice ale Codului penal” extrădarea este definită ca fiind „actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului
1 1

Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 91; Idem, pg. 99; 2 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 54; 3 George Antoniu, Costică Bulai, Gheorghe Chivulescu – „Dicţionar juridic penal”, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pg 112; 11

interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată”2, aceeaşi definiţie a noţiunii de extrădare întâlnindu-se şi în Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat3 D-na Rodica Mihaela Stănoiu defineşte4 extrădarea ca fiind „actul prin care statul pe teritoriul căruia sa refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată.” Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală, dl. prof. univ.dr. Costică Bulai defineşte noţiunea de extrădare ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare astfel, ca un act ce se desfăşoară între două state: unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care adresează, în acest scop, cererea de extrădare (statul solicitant).5 În Dicţionarul de Drept Penal1, extrădarea este definită din mai multe puncte de vedere: - ca o importantă instituţie juridică, care reglementează relaţile sociale referitoare la condiţiile în care România acordă sau solicită extrădarea, - dar şi ca o manifestare de voinţă între două state, sau un stat şi o instanţă internaţională, prin care un stat, pe al cărui teritoriu se află un infractor, îl predă altui stat sau unei instanţe internaţionale, la cererea acestora. Astfel, putem definii extrădarea ca fiind acea formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală, prin care un stat predă, la cerere, cu respectarea condiţilor stabilite prin convenţii internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate, infractorii care se află pe teritoriul său şi care sunt urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul statului străin care îi solicită, în vederea judecării sau obligării acestora la executarea pedepselor ori măsurilor dispuse de autorităţile competente, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate. Din definiţiile de mai sus putem desprinde următoarele caracteristici ale extrădării: a) este o formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală; b) reprezintă un act bilateral, deoarece implică întotdeauna cooperarea a cel puţin două state – unul solicitant şi altul solicitat;1 c) cuprinde întotdeauna un element de extraneitate, fiind aşadar un act juridic internaţional; 1 d) extrădarea are un puternic conţinut politic, deoarece se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor; e) extrădarea are un pronunţat caracter juridic, întrucât este reglementată prin norme de drept şi este dispusă de organele judiciare; f) deşi are o importanţă deosebită, extrădarea nu este definită expres în nici un text de lege care o reglementează (intern sau extern); g) este o instituţie1 ce funcţionează direct în interesul statului care o solicită; h) extrădarea este un act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state şi poate fi acceptată sau refuzată, excepţie făcând infracţiunile grave cum sunt crimele contra păcii şi omenirii; i) scopul ei constă în realizarea justiţiei penale, persoana extrădabilă fiind un inculpat sau condamnat2; j) după cum România cere sau acordă extrădarea aceasta poate fi activă (România stat solicitant) sau pasivă (România stat solicitat),

2

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pg. 69; 3 T. Vasiliu, G. Antoniu, St. Danes, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D.Popescu, V. Rămureanu – „Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat.”, Editura Stiinţifică, 1972, pg. 43: „actul prin care un stat remite altui stat o persoană urmărită sau condamnată, pentru a fi judecată sau a executa o pedeapsă”; 4 Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1975, pg. 98; 5 Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 110-111; 6 Mihai Adrian Hotca – „Dicţionar de Drept Penal”, Editura Editas, Bucureşti, 2004, pg. 176-177; 51 Traian Dima – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pg. 97; 1 Valentin Mirişan – „Drept penal, partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 38; Marcel Ioan Rusu – „Instituţii de drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucreşti, 2007, pg. 26;
1 1

Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1975, pg. 96; 2 Mirela Gurunescu – „Extrădarea. Actualitate şi perspective”, în R.D.P., nr. 3/1998, pg. 98; 3 Ungureanu Augustin – „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg. 38;
1 1 2

12

k) extrădarea poate acea caracter obligatoriu sau facultativ, după cum sunt prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte sau alte legi menţionate,3 l) extrădarea nu vizează infracţiuni minore, de o gravitate minimă, lucru ce reiese din condiţia privind pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce formează obiectul extrădării (cel puţin un an închisoare).
Rolul extrădării în actul de cooperare internaţională în materie penală Utilitatea extrădării, spunea profesorul Ion Tanoviceanu, este incontestabilă. Beccaria susţine existenţa şi funcţionarea instituţiei extrădării, „căci trebuie a se lua culpabilului orice speranţă de a se sustrage dela pedeapsă”. Rolul extrădării a fost încă din cele mai vechi timpuri recunoscut de toată lumea şi romanii îl conturau prin următorul adagiu: „prudentia politica suadet deditionem universam”1. În lucrarea sa „Dei delitti e delle pene”2, Cesare Beccaria considera că extrădarea este eficientă întrucât nu se află nici un loc pe pământ unde infractorul s-ar putea refugia şă să beneficieze de impunitate. „Niciodată însă extrădarea n-a prezentat mai mult interes ca în zilele noastre, fiindcă astăzi, mai mult decât oricând, graţie uşurinţei şi repeziciunii comunicaţiilor, un infractor poate să se refugieze într-o ţară străină şi să scape astfel de urmările faptei sale. De aceea tendinţa tuturor legislaţiilor este favorabilă acestei instituţii.” Aceste cuvinte spuse de către profesorul Tanoviceanu vor fi mereu în actualitate, deoarece societatea este într-o continuă şi permanentă evoluţie, astfel că este oricând contemporan să spunem „datorită uşurinţei în comunicare şi deplasare a indivizilor……..” Ideea fundamentală a extrădării este utilitatea. Cu ajutorul ei mii de răufăcători ne se pot ascunde la nesfârşit de consecinţele negative ale faptelor pe care le-au comis. În cadrul european şi mondial, extrădarea este necesară cu atât mai mult cu cât cazurile de criminalitate transfrontalieră au devenit numeroase şi se impune aşadar cooperarea cât mai strânsă între state în vederea combaterii fenomenului infracţional în general şi al criminalităţii transfrontaliere în special. Rolul extrădării este evident din moment ce această instituţie există în legislaţia noastră încă din 1859, în Constituţia Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească. Principalul rol3 al extrădării este ca în activitatea de represiune să asigure fiecărui stat cele mai bune condiţii de realizare a justiţiei. Prin caracteristica şi finalitatea sa, extrădarea oferă statelor posibilitatea de a realiza această cerinţă, reprezentând o garanţie a solidarităţii internaţionale a statelor în lupta împotriva infracţionalităţii. Prin natura şi finalitatea sa, extrădarea reprezintă un act de cooperare judiciară în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi judecat şi/sau condamnat pentru infracţiunea comisă, sau pentru a-şi executa pedeapsa stabilită de instanţă. Dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale, are drept consecinţă stabilirea unor raporturi juridice cu un element de extraneitate în ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional. În condiţiile unei lumi globalizate, în care criminalitatea a devenit un fenomen universal, se impune cooperarea penală internaţională în vederea creşterii randamentului de minimizare a tuturor actelor antisociale. În lucrările de specialitate se vorbeşte deja despre „un spaţiu european al crimei (euro crima)”, despre libera circulaţie a criminalilor şi despre „exportul de Mafie”. Procesul de integrare europeană a României a impus revizuirea cadrului constituţional privind extrădarea, pentru a permite extrădarea din România şi a cetăţenilor români, pe baza convenţiilor internaţionale şi pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii. În aceste condiţii, se impunea modificarea legislaţiei privind extrădarea, în vederea stabilirii condiţiilor în care cetăţenii români pot fi extrădaţi din România. Astfel, la data de 28.06.2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală. Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene, fiind apreciată ca un progres pe plan legislativ în domeniu şi în Raportul din octombrie 2004 al Comisiei Europene privind progresele României pe calea aderării1. La elaborarea legii a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul comunitar. Astfel, legea este armonizată cu dispoziţiile Convenţiei Uniunii Europene din 29.05.2000 privind asistenţa judiciară în materie penală şi transpune decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002 privind echipele comune de anchetă. În acelaşi spirit al recunoaşterii reciproce a hotărârilor, prin Titlul III al legii s-a asigurat transpunerea în dreptul intern a deciziei – cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre UE. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători, procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impuns modificarea şi completarea acestui act normativ.

3 1 2

„Înţelepciunea politică sfătuieşte extrădarea generală”. Cesare Beccaria – „Dei delitti e delle pene”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pg. 108; 3 Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1975, pg. 97; 1 www.just.ro „Expunere de Motive privind modificarea legii 302/2004”; 13

Având în vedere cele de mai sus, putem menţiona că extrădarea este acea instituţie juridică prin care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor internaţionale grave să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se în alte ţări,2 astfel, extrădarea funcţionând în interesul general al societăţii. Aşadar, este pe deplin cunoscut1 rolul important pe care îl are extrădarea în cooperarea statelor în lupta lor comună împotriva fenomenului infracţional. Astfel, importanţa acesteia rezultă din dreptul ce-l are societatea de a se apăra, necesitatea ei reieşind din orice punct de vedere am analiza-o. Tipuri de extrădare În literatura de specialitate, cu ocazia analizei detaliate a extrădării, diferiţi autori au evidenţiat o serie de clasificări ale acesteia, unele neprevăzute expres în lege, dar care au o existenţă tacită evidentă. Astfel, extrădarea poate fi: a) în funcţie de poziţia României în actul de extrădare există: * extrădare pasivă (când România este stat solicitat) * extrădare activă (când România este stat solicitant)2 De remarcat că, în timp ce calitatea de stat solicitat o poate avea numai un singur stat (statul pe al cărui teritoriu se află infractorul), calitatea de state solicitante o pot avea: 1) statul pe al cărui teritoriu a fost comisă fapta, 2) statul împotriva intereselor căruia a fost comisă infracţiunea, 3) statul al cărui cetăţean este infractorul. b) raportat la manifestarea de voinţă a persoanei extrădabile există: * extrădare voluntară (persoana extrădabilă nu se opune extrădării) * extrădare impusă/forţată (persoana extrădabilă se opune extrădării) c) în funcţie de organul competent să soluţioneze cererea de extrădare există: * extrădare judiciară (competenţa aparţine puterii judecătoreşti) * extrădare administrativă (competenţa aparţine Guvernului) * extrădare mixtă (competenţa aparţine puterii judecătoreşti şi executive) d) după finalitatea sa există3: * extrădare în scop de judecată (când procesul penal se află în faza de judecată) * extrădare în scop de executare a pedepsei (când procesul penal se află în faza de executare, iar judecata s-a realizat fie în lipsa făptuitorului (în contumacie), fie în prezenţa acestuia, dar ulterior s-a sustras executării, refugiinduse în altă ţară). e) după procedura aplicabilă există: * extrădare normală/ordinară (atunci când se parcurg toţi paşii în vederrea acordării sau refuzuri extrădării) * extrădare simplificată (când nu mai este nevoie de prezentarea anumitor acte în procedura extrădării) f) în funcţie de îndeplinirea tuturor condiţiiloe de fond şi de formă există: * extrădare obligatorie (când sunt îndeplinite toate condiţiile) * extrădare facultativă – caz în care se poate refuza extrădarea (când nu sunt îndeplinite toate condiţiile) g) în funcţie de faza procesului penal există: * extrădare procesuală (solicitată în vederea tragerii la răspundere penală) * extrădare execuţională (solicitată în vederea executării pedepsei deja aplicate.1 Natura juridică a extrădării Natura juridică a extrădării a reprezentat un continuu obiect de discuţie în literatura juridică de specialitate. În acest sens, numeroşi autori au subliniat în mod diferit natura juridică a extrădării, plecând de la rolul şi finalitatea sa în actul de cooperare internaţională în materie penală Astfel, în opinia prof. Ion Tanoviceanu, extrădarea este o instituţie de drept internaţional, deoarece face obiectul a numeroase tratate şi convenţii internaţionale. Autorul subliniază acest punct de vedere menţionând că, aceasta are ca principal scop înlăturarea tuturor neajunsurilor privind prinderea infractorilor fugari, prin intermediul ajutorului dat de alte ţări. În aceeaşi ordine de ideei, autorul ne prezintă natura juridică a extrădării prin intermediul „situaţiei Statului faţă de străini”. În acest fel, Statul poate refuza permisiunea de rămânere pe teritoriul său a unui anumit individ. Deşi, unii ar spune că această opinie este veche şi depăşită, ea este pe atât de actuală, corectă şi reală. Într-un studiu recent, autorul Florin Răzvan Radu2, menţiona că „extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal.”
2

Grigore Geamănu – „Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, pg. 214;
1 2

Vasile Dobriniu, Ilie Pascu – „Constituţia şi legea penală”, în R.D.P. nr. 2/1995, pg. 61; Florin Streteanu – „Drept penal. Partea generală”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pg. 164; 3 George Antoniu – „Dreptul penal şi integrarea europeană”, în R.D.P., nr. 3/2001, pg. 36; 1 Mirela Gurunescu – „Extrădarea. Actualitate şi perspective”, în R.D.P., nr. 3/1998, pg. 98, op. cit. Fernando Mantovani – „Diritto penale, parte generale”, 3 editione, Casa editrice Dott, Antonio Milani, 1992, pg. 936-957; 2 Florin Răzvan Radu - „De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică “, Revista „Dreptul”, nr. 2/2006; Valentin Mirişan – „Drept penal, partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 38; 14

În opinia altor autori3, extrădarea are o natură juridică mixtă, fiind în acelaşi timp un act de suveranitate şi unul jurisdicţional. În general, extrădarea este definită ca fiind actul prin care un stat predă o persoană urmărită pentru o infracţiune sau deja condamnată, unui stat străin, care are competenţa de a o judeca sau a o pedepsi. Extrădarea este considerată, din raţiuni politice, ca un semn de bunăvoinţă în relaţiile dintre state, instituţia juridică prin care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se în alte ţări. Extrădarea este aşadar un act de suveranitate al statului, care poate admite sau refuza predarea unui infractor aflat pe teritoriul său. Dreptul unui stat de a cere sau acorda extrădarea unui infractor ia naştere în general printrun tratat bilateral sau multilateral sau poate fi acordadă pe bază de reciprocitate. În exercitarea drepturilor sale suverane, statul este cel care hotăreşte cărui stat solicitant îi va acorda preferinţă, în cazul în care infractorul ar fi solicitat simultan de mai multe state. Alţi autori1 susţin că extrădarea are o dublă natură juridică: - internaţională, aceasta reprezentând o modalitate de cooperare internaţională în materie penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii. - internă, extrădarea fiind un act guvernamental, administrativ şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea ei. De aceeaşi părere mai sunt şi alţi autori2, conferind extrădării un dublu rol în aria sa de reglementare. Totuşi, sunt situaţii când doctrinarii3 nu pun în discuţie expres natura juridică a extrădării, dar din modul de analiză şi sinteză rezultă opinia acetora vis-a-vis de natura juridică a extrădării. În acest sens, am evidenţia prezenţa extrădării în materiale destinate analizei dreptului penal internaţional, alături de alte instituţii cum ar fii: transmiterea de proceduri în materie penală, transferul persoanelor condamnate, asistenţa juridică internaţională în materie penală, etc. Astfel, extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sunt predate statelor îndreptăţite a le judeca şi condamna, ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost condamnate. În cadrul dreptului intern, extrădarea este reglementată de mai multe ramuri de drept şi anume: drept penal, drept procesual penal, drept constituţional, care împreună dau extrădării complexitatea sa. Juristul român Vespasian V. Pella definea dreptul internaţional ca totalitate a regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia dintre popoare. Juristul belgian Stefan Glaser defineşte dreptul internaţional penal ca fiind un ansamblu de reguli juridice, recunoscute in relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc atingere, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite pentru reprimarea violărilor aduse preceptelor de drept internaţional public. Astfel, extrădarea, precum şi comisiile rogatorii, recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din dreptul penal intern cu care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor, transformându-se, în dinamica funcţionării lor, în instituţii de bază ale dreptului penal internaţional. Alţii autori precizează că extrădarea este o instituţie de drept penal şi de drept procesual penal care contribuie la colaborarea între state în vederea combaterii infracţionalităţii, extrădarea fiind reglementată şi de C. pen. în art. 9 şi de C. p.p. în art. 522¹. Din cele prezentate mai sus, rezultă că problema stabilirii cu exactitate a naturii juridice a extrădării nu este nici pe departe rezolvată. Totuşi, am conchide prin a spune că la stabilirea naturii juridice a extrădării trebuie avute în vedere următoarele aspecte fundamentale: - întotdeauna extrădarea implică, în reglementarea sa, pe lângă elementul intern şi un element de extraneitate, ceea ce îi subliniază caracterul internaţional, aparţinând aşadar şi sferei dreptului internaţional, - ea este o exprimare a liberei voinţe a statului, implicând exercitarea suveranităţii acestuia, - extrădarea se hotărăşte de justiţie, prin hotărâre judecătorească, - la baza unei cereri de extrădare stă comiterea unei infracţiuni, ceea ce o face să aparţină reglementărilor dreptului penal, - apare, de cele mai multe ori, în mod obligatoriu, forţat împotriva voinţei pentru persoana extrădabilă, ceea ce îi conferă un statut de sancţiune, fiind văzută ca o constrângere juridică, - are un cadru juridic bogat, intern (Constituţie, Cod penal, legea 302/2004), dar şi extern (numeroase convenţii şi tratate internaţionale bi şi multilaterale), - este analizată în prezent ca o modalitate principală de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Actuala lege în materie nu mai evidenţiază extrădarea ca pe o modalitate de asistenţă judiciară în materie penală, ci pune
3

Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1975, pg. 98; 1 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 61; 2 Aurel Teodor Moldovan – „Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 131; 3 Daniela Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 75; 15

pe picior de egalitate extrădarea şi asistenţa judiciară internaţională în materie penală, ca forme distincte de cooperare judiciară în materie penală. Sisteme de acordare a extrădării În literatura juridică de specialitate1 şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme de acordare a extrădării, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea sa: * sistemul guvernamental (administrativ sau politic), * sistemul jurisdicţional şi * sistemul mixt.2 1. Sistemul politic sau guvernamental Susţinătorii caracterului exclusiv guvernamental al extrădării consideră că numai autoritatea guvernamentală este în drept să decidă asupra cererii de extrădare, organele judiciare fiind totalmente excluse. Extrădarea este, potrivit acestei opinii, un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza datelor culese de organele administrative şi uneori de cele judiciare. În justificarea acestei opinii se arată că autoritatea guvernamentală, ca purtătoare a suveranităţii de stat, este singura îndriduită să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare3. În puţinele state ale lumii în care mai operează acest sistem, extrădarea depinde doar de un singur agent, guvernul, care decide în mod suveran asupra admisibilităţii cererii, neexistând prea multe garanţii de protecţie a drepturilor persoanei reclamante. În evoluţia sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până în secolul al XVIII-lea, situaţie ce se poate explica prin faptul că făcea obiectul unor relaţii interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent. În sistemul politic al extrădării, cererea se adresează pe cale diplomatică statului solicitant, care dispune efectuarea unor verificări cu privire la persoana reclamantă şi la temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare. Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea cererii de extrădare în funcţie de interesele sale politice interne sau externe, hotărârea sa fiind fundamentată mai puţin pe îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond şi mai mult pe oportunitatea extrădării. 2. Sistemul jurisdicţional În acest sistem (denumit anglo-american) extrădarea este considerată ca fiind un act exclusiv jurisdicţional, atribuindu-se instanţelor judecătoreşti din statul solicitat competenţă exclusivă în a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de extrădare. Sistemul jurisdicţional al extrădării s-a generalizat în a doua jumătate a secolului XX, fiind în prezent operaţional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod corect că este singurul în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor extrădabile şi în acelaşi timp ca fiind cel mai corespunzător cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea în etapa actuală de evoluţie a civilizaţiei umane. Extrădarea este o formă de cooperare judiciară în materie penală, care facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului căruia i se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune şi arestarea unui infractor a cărui judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa. Numai privită ca act jurisdicţional extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de drept şi producerea consecinţelor urmărite. În ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice chemată să se pronunţe cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare, în sistemul jurisdicţional aceasta este atribuită în exclusivitate organelor judiciare, autorităţile administrative asigurând doar logistica activităţilor corelative actelor dispuse de instanţă şi transmiterea pe căi diplomatice a acestora. Constituţia României din 1991 a modificat în mod semnificativ regimul juridic al extrădării, marcând trecerea de la sistemul mixt de acordare a acesteia, în care hotarârea instanţelor judecătoreşti avea doar rol de aviz prealabil pentru puterea executivă, decizia asupra extrădării fiind luată de guvern, la un regim jurisdicţional de acordare a extrădării, instanţele judecătoreşti fiind singurele abilitate să decidă asupra acordării sau respingerii extrădării. Atât verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, cât şi decizia finală de respingere sau acordare a extrădării aparţine organelor judiciare, fiecare stat stabilind, potrivit dreptului său intern, la ce nivel jurisdicţional se judecă cererile de extrădare, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdicţionale pe care le traversează un proces de extrădare. 3. Sistemul mixt al extrădări Acest sistem (denumit italian) recunoaşte instituţiei extrădării un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât organele judiciare, care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală, care hotăreşte asupra admisibilităţii cererii de extrădare.1 În evoluţia sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacţie împotriva caracterului absolut al extrădării văzută exclusiv ca act guvernamental, într-o epocă în care autorii de drept s-au axat mai mult pe problema
1

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache - „Drept penal român-partea generală.”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pg.89; 2 Vasile Păvăleanu – „Drept penal general. Manual universitar”, ediţia a III – a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 59; 3 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 65; 1 Ilie Pascu – „Drept penal. Partea generală.”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pg.78; Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg.116; 16

legitimităţii în dreptul public, fiind mai puţin interesaţi de modul de reglementare al procedurii extrădării. Prima ţară care a atribuit şi autorităţii judiciare competenţă în materia extrădării a fost Belgia, în 1736, cu ocazia încheierii unei convenţii între Franţa şi Ţările de Jos. Tot Belgia, prin Legea din 1.10.1833, atribuia puterii jurisdicţionale un rol consultativ în fundamentarea deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza cărora se paote dispune extrădarea, precum şi condiţiile şi durata arestării preventive. În opinia profesorului Vintilă Dongoroz „acest sistem are îndoitul merit că, pe de o parte, asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi de a se evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de apreciere, chiar în cazul când extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral, politic, echitate etc., pe care justiţia nu poate să le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor, atunci când a hotărât că cererea de extrădare trebuie să fie admisă, consideraţiuni însă de care guvernul poate, oricând, să ţină seama şi să refuze, pe teritoriul său, o cerere de extrădare”. Susţinătorii sistemului mixt al extrădării consideră că atât autoritatea guvernamentală, cât şi organele judiciare ale unui stat trebuie chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. În opinia lor, autoritatea guvernamentală, purtătoare directă a suveranităţii de stat, trebuie în mod firesc să decidă asupra cererii de extrădare. Decizia luată este necesar să fie întemeiată însă pe o cunoaştere a situaţiei de fapt, pe constatarea dacă toate condiţiile de fond şi de formă ale extrădării sunt sau nu îndeplinite. Această activitate de cercetare a situaţiei de fapt şi de verificare a condiţiilor extrădării, este o activitate judiciară şi deci de competenţa organelor judiciare.1 Esenţa extrădării văzută ca act guvernamental şi jurisdicţional constă în convieţuirea competenţelor guvernamentale şi judiciare, care se completează reciproc, nici una din ele nefiind exclusivă. Codul de procedură penală Carol al II-lea (art. 630-638) s-a inspirat din legea belgiană şi cea franceză, consacrând sistemul mixt, în sensul că primele cercetări se făceau de procuror şi judecătorul de instrucţie, instanţa hotărea apoi cu privire la admiterea sau respingerea cererii, hotărâre ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul păstrându-şi dreptul de a se pronunţa în mod suveran şi definitiv dacă acordă sau nu extrădarea. Dacă hotărârea instanţei era de respingere, aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci era opozabilă puterii executive, astfel că, în cazurile de respingere, sistemul era complet jurisdicţionalizat. În a doua jumătate a secolului XX ponderea sistemului mixt s-a redus considerabil, amestecul executivului în procedura extrădării fiind considerat anacronic, dar, atât acesta, cât şi sitemul guvernamental există, astfel că incidenţa lor în reglementarea relaţiilor internaţionale nu poate fi ignorată. În dreptul nostru penal, până la intrarea în vigoare a Constituţiei României (8.12.1991) a funcţionat sistemul mixt, prevăzut în cuprinsul legii 4/1971, conform căruia, în cazul extrădării pasive, hotărârea judecătorească de extrădare are rolul unui simplu aviz pentru Guvern, care va decide într-un mod suveran. Constituţia României în vigoare astăzi, stipulează în art. 19 alin. 3 că extrădarea se hotărăşte de justiţie, ceea ce subliniază că aplicabil este sistemul jurisdicţional2. Principiile extrădării În literatura juridică, deşi problema principiilor fundamentale constituie o preocupare constantă, nu există o unitate de opinii nici în ceea ce priveşte izvorul din care provine principiul fundamental (raţiune, experienţă, realităţi sociale, normă de drept), nici asupra criteriilor după care unui principiu instituţional i se atribuie caracterul de principiu şi nici asupra identificării principiilor fundamentale.1 Principiile fundamentale ale extrădării, ca instituţie de drept penal, sunt acele reguli cu caracter general care se reflectă în toată reglementarea acesteia. Aceste principii se pot clasifica în: 1. în funcţie de prevederea lor în lege principiile sunt: a) prevăzute expres în lege (Constituţie, Codul penal, Codul de procedură penală, Legea 302/2004, convenţii şi tratate internaţionale – principiul reciprocităţii, specialităţii, umanismului), b) prevăzute tacit a căror existenţă se deduce din interpretarea normelor juridice în domeniu (principiul legalităţii, umanismului) 2. în funcţie de puterea lor juridică acestea sunt: a) absolute (de la care nu există derogări – principiul legalităţii) b) relative (care comportă o serie de excepţii – principiul neextrădării propriilor cetăţeni, specialităţii) 3. în funcţie de condiţia la care se referă, principiile pot fi: a) referitoare la persoană (principiul neextrădării propriilor cetăţeni) b) referitoare la faptele pentru care se cere extrădarea (principiul neextrădării cetăţenilor în cazurile infracţiunilor politice, militare, fiscale) c) referitoare la pedeapsă (principiul umanismului – nu se va admite extrădarea, dacă statul solicitant va aplica pedeapsa capitală, sau va supune extrădatul la un tratament inuman sau degradant) d) referitoare la procedură (principiul non bis in idem) 4. după cum sunt sau nu comune şi altor domenii juridice principiile pot fi: a) specifice extrădării (dubla incriminare) b) nespecifice extrădării (umanismului) 5. după importanţa lor în domeniul reglementării extrădării, acestea pot fi:
1

Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg. 107; 2 Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 116; 1 George Antoniu – „Reforma penală si principiile fundamentale ale Dreptului penal român”, R.D.P. nr. 3/1996; 17

a) principale (reciprocităţii, neextrădării anumitor categorii de persoane, dubla incriminare) b) secundare sau adiacente (principiul refuzului extrădării) 6. după natura legii în care sunt prevăzute, pot fi: a) principii prevăzute în Constituţie (neextrădarea cetăţenilor români) b) principii prevăzute în Codul penal (principiul reciprocităţii) c) principii prevăzute în legi speciale (principiul dublei incriminări). Analiza principiilor extrădării va urmări cel puţin patru aspecte: cadrul juridic de reglementare, noţiune, caracterizare şi încadrarea lor în criteriile de mai sus. Principiul legalităţii Cadrul juridic. Acest principiu nu este reglementat expres în nici o lge privind extrădarea (cu referire specială la aceasta), însă existenţa lui rezultă din interpretarea întregii legislaţii privind extrădarea. Totuşi, datorită importanţei pe care o are, acesta este prezent în documente precum: „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” – 1789, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” – 1950. Noţiune. Principiul legalităţii este regula de drept conform căreia întreaga procedură a extrădării trebuie făcută numai în baza legii, nerespectarea acestui lucru ducând inevitabil la nulitatea tuturor actelor încheiate. Caracterizare. Este de la sine înţeles că toată procedura extrădării trebuie să se desfăşoare cu respectarea strictă a legii. Acesta nu este un principiu specific extrădării, ci el guvernează reglementarea întregii legislaţii penale. Principiul legalităţii face parte din prima categorie de principii, nefiind o regulă proprie unei ramuri de drept sau unei instituţii juridice, ci îşi găseşte aplicarea în cadrul întregului sistem de drept. De asemenea, principiul legalităţii este un principiu absolut, fiindcă nu cunoaşte derogări sau excepţii. După cum am pecizat şi în capitolul I, în cadrtul principiilor cooperării internaţionale, acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare Beccaria în anul 1764 în lucrarea „Dei delitti e delle pene”1, menţionând că „numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” În domeniul extrădării, acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea. De exemplu, extrădarea poate fi solicitată ori acordată potrivit Convenţirei Europene de Extrădare din 1957 şi celor două Protocoale adiţionale, dacă fapta săvârşită este incriminată ca infracţiune de legislaţia ambelor state (solicitat şi solocitant), fiind necesară dubla incriminare. Principiul legalităţii extrădării reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după intrarea în vigoare a legii incriminatoare. Astfel, în virtutea respectării principiul legalităţii extrădării, trebuie avute în vedere următoarele ideei: d) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia), e) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta), f) respectarea legalităţii procesuale (nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege). Astfel, legalitatea este un principiu prevăzut tacit în legile ce au ca obiect extrădarea, are caracter absolut, se referă la toate condiţiile extrădării, este nespecific extrădării şi are un caracrer principal. Principiul reciprocităţii Cadrul juridic. Acest principiu este stabilit expres în: art. 1 din Convenţia europeană de extrădare1, în art. 19 alin. 3 din Constituţia României2, în art. 6 din Legea 302/20043 şi în cuprinsul convenţiilor şi tratatelor pe care România le-a încheiat cu diferite ţări.4

1

Cesare Beccaria – „Despre infraţiuni şi pedepse”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pg. 37; „Obligaţia de a extrăda - Părţile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante.” 2 „ (1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alin. 1, cetăţrnii români pot fi extrădaţi pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.” 3 Asigurarea de reciprocitate: „În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente”. 4 a se vedea în acest sens art. 1 din Convenţia dintre R.S.România şi Regatul Belgiei, privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală. Convenţia a fost semnată la Bucureşti, la 14.10.1976 şi a intrat în vigoare la 1.09.1984.
1

18

Noţiune: Conform acestei reguli, părţile contractante au obligaţia să-şi predea reciproc, în conformitate cu regulile şi condiţiile statuate în documente, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante5. Potrivit art. 2 pct. 7 din Convenţie, orice parte contractantă va putea aplica regula reciprocităţii şi în ceea ce priveşte infracţiunile excluse din câmpul de aplicare al acestui act normativ internaţional. Caracterizare: Reciprocitatea reprezintă regula de bază potrivit căreia, indiferent de existenţa unei convenţii, unui tratat, unei legi speciale, ori a dispoziţiilor din Codul penal sau de procedură penală, admiterea extrădării este condiţionată de reciprocitate, de luarea de către statul solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-un caz similar. Incidenţa principiului reciprocităţii presupune pretenţia statului solicitat, ca înainte de a se pronunţa asupra cererii de extrădare, să primească o declaraţie din partea statului solicitant, prin care îşi ia obligaţia să soluţioneze favorabil o eventuală cerere de extrădare de acelasi fel, formulată de statul solicitat1. Menţionat pentru prima dată în legea belgiană de extrădare din 1833, ca o condiţie prealabilă extrădării (art 6) 3, ulterior acest principiu s-a generalizat în practică. Sunt însă şi legislaţii care nu prevăd principiul reciprocităţii. În baza şi pentru aplicarea normelor constituţionale privind extrădarea şi îndeplinirii obligaţiilor asumate prin convenţiile internaţionale la care România este parte, a fost adoptată Legea nr. 302/2004, care constituie dreptul comun în materie. Dacă vreunul din statele solicitante invocă aplicarea unor reglementări diferite de cele cuprinse în noua lege a extrădării, acestea pot fi avute în vedere numai în limitele stabilite prin declaraţie de reciprocitate4. Din analiza acestei reguli, rezultă că acesta este prevăzut expres de lege şi are un caracter absolut, de la care nu se poate deroga. Mai trebuie precizat că, acesta nu este un principiu specific extrădării, ci el guvernează întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală, lucru dovedit de poziţionarea sa în lege şi anume în art. 6 în cadrul „Dispoziţiilor generale” ale legii 302/2004. Principiul neextrădării anumitor categorii de persoane În cadrul acestui principiu intră următoarele categorii de persoane: proprii cetăţeni, proprii justiţiabili şi azilanţii politici. A. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni Cadrul juridic. Acest principiu este stabilit expres în: art. 6 din Convenţia europeană de extrădare1, în art. 19 alin. 1 din Constituţia României2 , în art. 23 alin. 1 lit. a) din Legea 302/20043 şi în cuprinsul convenţiilor şi tratatelor pe care România le-a încheiat cu diferite ţări.4
5 1

Mariana Mitra – „Drept penal, partea generală - Caiet de seminar”, vol. I, Editura Bren, Bucureşti, 2007, pg. 58; Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 139; 3 H. Grutzner – „Les problemes actuels de l’extradition” în R.I.D.P., nr. 3-4, 1968, pg. 380; 4 Art 5 din Legea 302/2004: „(1) În lipsa unei conventii internationale, cooperarea judiciara se poate efectua în virtutea curtoaziei internationale, la cererea transmisa pe cale diplomatica de catre statul solicitant si cu asigurarea scrisa a reciprocitatii data de autoritatea competenta a acelui stat. (2) În cazul prevazut la alineatul precedent, prezenta lege constituie dreptul comun în materie pentru autoritatile judiciare române. (3) Lipsa reciprocitatii nu împiedica sa se dea curs unei cereri de asistenta judiciara internationala în materie penala, daca aceasta: a) se dovedeste necesara datorita naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalitatii; b) poate contribui la îmbunatatirea situatiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa sociala; c) poate servi la clarificarea situatiei judiciare a unui cetatean român.” 1 „ Extrădarea naţionalilor 1. a) Orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. b) Fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, să definească, în ceea ce o priveste, termenul de resortisant în înţelesul prezentei convenţii. c) Calitatea de resortisant se va aprecia la data hotărârii asupra extrădarii. Totuşi, dacă această calitate nu este recunoscută decât între data hotărârii şi data avută în vedere pentru predare, partea solicitată va putea, de asemenea, să se prevaleze de dispoziţia alin. a) al prezentului paragraf. 2. Dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la paragraful 1 al art. 12. Partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale ” 2 „ (1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alin.1,cetăţrnii români pot fi extrădaţi pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.” 3 Asigurarea de reciprocitate: „În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente”. 4 a se vedea în acest sens art. 3 din Tratatul între România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea. Tratatul a fost semnat la Bucureşti, la 1.07.1996 şi a intrat în vigoare la 16.01.1999. 19

Noţiune: Acest principiu stabileşte regula conform căreia, proprii cetăţeni nu pot fi extrădaţi, datorită legăturii care există între persoană şi statul a cărei cetăţenie o poartă. În acelaşi timp, cetăţenia reprezintă apartenenţa unui individ la un anumit stat, apartenenţă în virtutea căreia individul are o serie de obligaţii 5, dar şi drepturi, cum ar fi cel de protecţie a sa în raport cu orice abuz îndreptat împotriva sa. Caracterizare: În dreptul internaţional multă vreme a dominat principiul potrivit căruia persoana a cărei extrădare se cere trebuie să fie un străin pentru statul solicitat, cu alte cuvinte, că este inadmisibilă extrădarea cetăţenilor părţii solicitate. Unii aurori folosesc termenul de naţional: „Este inadmisibilă extrădarea naţionalilor”.6 În susţinerea acestui principiu s-a argumentat că extrădarea naţionalilor ar presupune implicit o renunţare a statului asupra prerogativelor sale de suveranitate asupra persoanei cu care are o legătură juridică specială şi faţă de care îşi exercită autoritatea. Criticile aduse principiului neextrădării propiilor cetăţeni pornesc de la consecinţentele ce decurg din aplicarea acestui principiu, şi anume: împiedicarea judecării făptuitorului la locul săvârşirii faptei împiedică şi înfăptuirea justiţiei în statul pe teriroriul căruia s-a comis infracţiunea; diluarea efectului preventiv-educativ al pedepsei; evitarea tragerii la răspundere penale în unele cazuri de impunitate stabilite de statul al cărui cetăţean este infractorul; restrângerea sferei de cooperare a statelor în lupta împotriva criminalităţii.1 Aceste consideraţii au creat puternice curente de opinii în favoarea extrădării cetăţenilor. Potrivit modificărilor aduse art. 19 din Constituţia României prin Legea de revizuire nr. 429/2003, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, renunţându-se astfel la principiul absolut al neextrădării propriilor cetăţeni, principiu care a guvernat instituţia extrădării în dreptul intern, de la apariţia ei până în prezent. Pentru ca extrădarea cetăţenilor români să reprezinte o excepţie, Legea nr. 302/2004 stabileşte condiţii stricte şi limitative în care cetăţenii români pot fi extrădaţi, pentru a asigura acestora o protecţie reală2. Apărută ca o necesitate3 în cadrul procesului de integrare în cadrul UE, extrădarea propriilor cetăţeni, către ţări care împărtăşesc aceleaşi valori democratice şi respectă drepturile fundamentale ale omului, a fost reglementată, ca excepţie, în legea de revizuire a Constituţiei. Astfel, pentru a opera extrădarea unui cetăţean român trebuie îndeplinite trei condiţii cumulative: extrădarea propriilor cetăţeni să fie permisă de convenţia aplicabilă în relaţia cu statul solicitant; statul solicitant să acorde, la rândul lui, extrădarea propriilor cetăţeni; să fie întrunită cel puţin una din condiţiile menţionate în art. 24. Nu pot fi extrădaţi din România, potrivit art. 23 din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români, dacă nu este întrunită cel puţin o condiţie prevăzută la art. 24, persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România, persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale şi persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Conform art. 23 alin. (2) din legea 302/2004, calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză. Deşi, ni se pare o chestiune nouă şi pentru unii oarecum absurdă, problema extrădării propriilor naţionali a existat şi în timpul Antichităţii, când romanii îşi extrădau proprii conaţionali în caz de comitere a unei fapte grave (spionaj, omor).1 În prezent, extrădarea propriilor cetăţeni a devenit o regulă, o practică uzuală şi normală în condiţiile unei lumi globalizate care apără interesul general al naţiunilor. Dacă până acum neextrădarea propriilor cetăţeni
5 6

Art. 54-57 din Constituţia României; Henri Donnedieu de Vabres – „L’aplicationde la loi pénale d’un Etat aux infractions commises par étrangers hors de son territoire”,Ediţia a II-a, Paris, 1943; 1 Ion Retca – „Extrădarea cetăţenilor români”, Revista Dreptul nr. 8/2004, pg 207; 2 „Extrădarea cetăţenilor români (1) Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România. (3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate. (4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) - (3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.” 3 Florin Răzvan Radu - „Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale”, Revista „Dreptul” nr. 11/2004; 1 Alexandru M. Gurănescu – „Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, pg 15; 20

era o regulă absolută, acum asistăm la o relativizare a acestui principiu, iar în viitor cu siguranţă va devenii o excepţie de la regula extrădării propriilor cetăţeni. În situaţia în care partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, conform principiului aut dedere aut judicare2, astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea diplomatică şi în scris. Partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale Din cele prezentate mai sus, rezultă că neextrădarea propriilor cetăţeni este un principiu prevăzut expres în legile ce au ca obiect extrădarea, are caracter relativ, se referă la condiţia privind persoana extrădabilă, este specific extrădării şi are un caracrer principal. B. Principiul neextrădării propiilor justiţiabili Cadrul juridic. Această regulă este precizată în art. 23 din Legea 302/2004 şi în cuprinsul convenţiilor şi tratatelor pe care România le-a încheiat cu diferite ţări, nefiind prezentă nici în Convenţia de extrădare şi nici în Constituţie sau în Codul penal. Noţiune. Acest principiu stabileşte regula conform căreia, proprii justiţiabili nu pot fi extrădaţi, deoarece statul solicitat are prioritate în raport cu aceştia, din moment ce ei, la momentul formulării cerereii, fac deja obiectul unui proces în România. Caracterizare. Principiul se referă la extrădarea pasivă, nu şi pe cea activă. Aşadar, dacă persoana a cărei extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul statului solicitat, unde urmează să fie judecată cu prioritate potrivit principiului teritorialităţii legii penale (art. 3 din Codul penal), principiu admis şi aplicat de către toate statele. Persoana cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în caz de condamnare după ce va executa pedeapsa, altfel nu s-ar mai atinge scopul procesului penal. C. Principiul neextrădării azilanţilor politici Cadrul juridic. Această regulă este precizată în mod indirect în art. 18 din Constituţia României şi în mod direct, expres în art. 23 lit. b) din Legea 302/2004, astfel că nu pot fi extrădate „persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România” Noţiune. Acest principiu stabileşte regula conform căreia, azilanţii politici nu pot fi extrădaţi, deoarece, conform art. 18 din Constituţia României, se precizează că azilul este un drept pe care România îl acordă străinilor care sunt persecutaţi în ţara lor şi are scopul de a-i proteja pe aceştia împotriva abuzurilor la care pot fi supuşi în ţara lor. Dreptul de azil reprezintă permisiunea pe care un stat o acordă celui care s-a refugiat pe teritoriul său, de a rămâne pe acest teritoriu şi de a se bucura de protecţia statului respectiv, refuzându-se predarea lui statului care-l urmăreşte pentru activitatea sau opiniile sale politice, religioase, culturale, sociale, etc. Neextrădarea azilanţilor politici este o consecinţă firească a acordării dreptului de azil. Azilul reprezintă dreptul unui stat de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică, religioasă etc, care nu este în concordanţă cu normele juridice interne şi contravine ordinii de drept a statului respectiv. Caracterizare. Termenul de azil este de origine latină „asylum”, provenind din grecescul „asilon” şi are două sensuri: a) locul, suprafaţa, teritoriul unde o persoană nu poate fi prinsă de urmăritori; b) protecţia personei faţă de urmăritori. Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat. 1 În ceea ce priveşte statutul persoanelor care solicită azil, nu a fost adoptată o conventie generală, ci o Declaraţie a Adunării generale privind azilul teritorial. 2 Prevederi referitoare la azil au fost înscrise şi în convenţiile regionale africană si americană. Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane din 1969 cu privire la aspecte specifice ale problemei refugiaţilor include şi prevederi referitoare la acordarea azilului. Deşi, această noţiune a evoluat in timp, nu există totuşi documente internaţionale care să definească în termeni juridici, conceptul de azil. În literatura de specialitate, Pravo Kluit a fost primul care a formulat principiul neextrădării refugiaţilor politici. Un caz devenit celebru înainte de primul război mondial, în care România a aplicat principiul neextrădării azilanţilor politici, este cel al mateloţilor de pe vasul rusesc de război „Potemkin”, care a ancorat în portul Constanţa , fiind apoi părăsit de militari. Vasul a fost restituit, dar România a respins cererea de extrădare a marinarilor ruşi răzvrătiţi împotriva regimului politic din ţara lor. Acordarea azilului implică, pentru statul primitor, dreptul de a refuza extrădarea persoanei în cauză. Principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor în acest domeniu sunt în sensul că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară. În general, azilul poate fi acordat străinilor care sunt supuşi unor persecuţii grave pe teritoriul statului lor de apartenenţă (cel mai adesea având caracter politic) şi în nici un caz celor care sunt urmăriţi pentru săvârşirea de infracţiuni de drept comun sau pentru comiterea unor
2
1

George Antoniu – „ Dreptul penal şi integrarea europeană”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 3/2001, pg. 38; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, pg 192; 2 Prin rezoluţia 2313(XXII) din 14.12.1967; 21

crime internaţionale. Art. 18 alin. (2) din Constituţia României reglementează dreptul la azil: „Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.” Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin în totalitate cetăţenilor români. Totodată, aceste persoane nu pot fi extrădate. Din examinarea textului constituţional menţionat rezultă următoarele1: a) recunoaşterea dreptului de azil ca un drept fundamental; b) obligaţia legiuitorului de a stabili printr-o lege cazurile şi condiţiile în care dreptul de azil se acordă sau se retrage; c) România acordă şi retrage dreptul de azil în concordanţă cu tratatele şi convenţiile la care este parte. În conformitate cu art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi Declaraţia asupra azilului teritorial2, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-l acordă, în exerciţiul suveranităţii sale. Azilul poate fi politic sau teritorial, dar şi diplomatic. Majoritatea statelor nu recunosc azilul diplomatic, întrucât acesta aduce atingere suveranităţii lor. Azilul diplomatic a fost practicat însă în calitate de cutumă locală sau pe bază de convenţii internaţionale între statele latino-americane; astfel, prin Convenţia de la Havana din 1928 şi o altă convenţie încheiată la Caracas in 1954 este prevăzută posibilitatea ca statele respective să acorde refugiu în localurile ambasadelor lor din străinătate unor cetăţeni ai statului de reşedinţă persecutaţi pentru activităţi politice. Dreptul internaţional nu recunoaşte această formă de azil. Azilanţii se bucură de drepturi şi pot să îşi asume obligaţiile oricărui străin (cetăţean străin sau apatrid), inclusiv în România. În concluzie, azilul poate fi: a) Azilul teritorial se acordă unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuţii politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însa, o data ce l-a acordat, statul este ţinut să asigure o protectie activa vizând asimilarea azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptata de O.N.U. în 1948. b) Azilul diplomatic se referă la primirea si protectia acordata în localurile ambasadelor străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetateni urmariţi de propriile autorităţi, ori a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne excepţionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încalcare a suveranitaţii statului de reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acorda în baza unor convenţii, sau pe bază de reciprocitate. c) Protecţia diplomatică reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetaţenilor săi aflaţi în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat si resortisanţii săi. Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoana chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate sa efectueze acte de urmărire penală si arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetaţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se afla, să le asigure un standard minim de drepturi. Paradoxal însă, acest principiu este absolut, neexistând excepţii prevăzute în legi. O critică ce o aducem acestui principiu constă în rigiditatea lui în raport cu cel al neextrădării propriilor cetăţeni. Astfel, în timp ce proprii cetăţeni pot fi extrădaţi, azilanţii nu, lucru ce ar trebui remediat într-o legislaţie viitoare. Principiul dublei incriminări Cadrul juridic. Această regulă este precizată în mod expres în art. 26 din Legea 302/20041 şi indirect în cuprinsul convenţiilor şi tratatelor pe care România le-a încheiat cu diferite ţări.2

1

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida – „Constituţia României – comentată şi adnotată”, Bucureşti, 1992; 2 Adoptată de ONU la 14.12.1967; 1 Art. 26 din Legea 302/2004: „Dubla incriminare (1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română. (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. (3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.” 2 a se vedea în acest sens art. 2 din Convenţia dintre R.S.România şi Regatul Belgiei, privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală. Convenţia a fost semnată la Bucureşti, la 14.10.1976 şi a intrat în vigoare la 1.09.1984, sau art. 43 din Convenţia dintre România şi Republica Arabă Egipt, privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea. Convenţia a fost semnată la Cairo, la 28.06.2001 şi a intrat în vigoare la 1.02.2003. 22

Noţiune. Dubla incriminare reprezintă regula de drept conform căreia, pentru a opera extrădarea, fapta care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracţiune în legislaţiile ambelor state (solicitat şi solicitant), indiferent de încadrare juridică şi/sau denumire. Caracterizare. Prevederea este îndeplinită, indiferent de încadrarea juridică a faptei în cele două legislaţii sau de pedeapsa aplicabilă. În literatura de specialitate s-au exprimat unele opinii care dau o accepţiune diferită principiului dublei încriminări. După unii autori1, prevederea faptei în ambele legislaţii nu este decât o condiţie care realizează principiul dublei încriminări doar în abstract; ei consideră că cerinţa dublei încriminări este îndeplinită numai atunci când fapta care formează obiectul cererii de extrădare este pedepsită potrivit ambelor legislaţii. Cu alte cuvinte, extrădarea poate avea loc numai când fapta încriminată este pedepsibilă in concreto, atât după legea statului solicitant, cât şi după legea statului solicitat. Astfel, ar trebui stabilit conceptul de „dubla pedepsibilitate” şi nu „dubla incriminare”. Cât priveşte înţelesul expresiei „pedepsibilă în concret”, părerile nu sunt suficient de clare, unii autori incluzând în această noţiune absenţa oricărei cauze care ar înlătura caracterul penal al faptei sau răspunderea penală. După alţi autori2, la verificarea condiţiilor de pedepsibilitate se au în vedere dispoziţiile care reglementeaza aplicarea legii penale în raport cu spaţiul, cauzele care justifică sau exclud culpabilitatea, plângerea prealabilă, graţierea, amnistia, puterea lucrului judecat. În doctrină s-au exprimat unele critici3 cu privire la condiţia în sine a dublei încriminări, enunţându-se părerea că „va veni un timp fără îndoială când extrădarea va avea ca unic fundament represiunea faptei ea este pedepsibilă şi în ţara solicitată, părere mai conformă cu realizarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală”. Profeţia exprimată în urmă cu aproape un secol de R. Garraud în s-a împlinit odată cu intrarea în vigoare a Deciziei-cadru privind mandatul de arestare european între ţările membre UE, prin care s-a abolit procedura tradiţională a extrădării în spaţiul Schengen începând cu anul 2004 şi pentru o listă de 32 de infracţiuni grave, sancţionate cu pedepse privative de libertate de minim 3 ani, se renunţă la principiul dublei încriminări a faptei. Principiul dublei încriminări poate să nu fie aplicabil în cazul aşa-numitei extrădări accesorii. Se înţelege prin extrădare accesorie situaţia când persoana extrădată pentru o infracţiune pentru care este posibilă extrădarea a săvârşit în statul solicitant şi alte fapte pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile extrădării , între acestea putând fi si fapte care nu sunt încriminate în legea statului solicitat1. Extrădarea accesorie are ca scop, după unii autori, simplificarea procedurii, persoana extrădată fiind judecată deodată pentru toate infracţiunile, soluţie care ai fi convenabilă şi persoanei extrădate, „aceasta nemaiavând temerea că va fi din nou judecată după scurgerea termenului de protecţie de care se bucură în virtutea dispoziţiilor relative la principiul spcialităţii”. Potrivit art. 26 din Legea nr. 302/2004, extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât în legea statului solicitant cât şi în legea statului solicitat. Prin derogare de la această regulă, extrădarea poate fi acordată, potrivit aceluiaşi text de lege, şi dacă fapta respectivă este exclusă cerinţa dublei încriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. Se observă din acest text de lege că şi acest principiu este relativ, putându-se face derogări între state, bineînţeles pe bază de reciprocitate. Nu cad sub incidenta Legii nr. 302/2004 infracţiunile politice, infracţiunile fiscale şi infracţiunile militare. Condiţia dublei încriminări a suportat diverse modificări2 (cu caracter de premieră pentru România), având în vedere evoluţia majoră a criminalităţii şi răspunde necesităţii de a înlătura posibilitatea ca neîndeplinirea acestei condiţii să fie un obstacol împotriva extrădării unor persoane urmărite sau condamnate pentru fapte grave. Trebuie menţionat că în vechea reglementare neîndeplinirea condiţiei dublei încriminări era întotdeauna un motiv de respingere a cererii de extrădare (deci principiul avea caracter absolut), alineatul 2 al articolului 26 permite acordarea extrădării şi dacă fapta nu este prevăzută ca infracţiune de legea română, dacă pentru fapta respectivă este exclusă cerinţa dublei încriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte (asistăm aşadar la o relativizare a principiului). Astfel, conform art. 85 din legea 302/2004, „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis pentru una dintre faptele enumerate mai jos, indiferent de denumirea infracţiunii în statul membru emitent, şi care este sancţionată în statul membru emitent cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări:
1

H. Schultz – „Compétence des jurisdictions pénales pour les infractions commis á l’étranger.” Revue de science criminelle et de droit penal compare, nr. 2, 1967, pg. 798; 2 D. Oehler – „Les problémes actuels de l’extradition”, R.I.D.P., nr. 3-4, 1968, pg. 400; 3 R.Garraud – „Traite theorique et pratique de droit penal francais” , Vol I , Paris, Sirez, 1913, pag 458; 1 Extrădarea accesorie este prevăzută în Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957 în art. 2, alin.2: „.Dacă cererea de extrădare vizează mai multe fapte distincte, pedepsite fiecare de legea părţii solicitante şi a părţii solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate, dar dintre care unele nu îndeplinesc condiţia privind durata pedepsei, partea contractantă solicitată va avea facultatea să acorde extrădarea şi pentru acestea din urmă.” 2 Florin Răzvan Radu - „Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale”, Revista „Dreptul” nr. 11/2004;

23

participare la un grup criminal organizat; terorism; trafic de persoane; exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă; trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; corupţie; fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; spălare a produselor infracţiunii; contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro; fapte legate de criminalitatea informatică; fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de dispariţie; facilitarea intrării şi şederii ilegale; omor şi vătămare corporală gravă; trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane; lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici; rasism şi xenofobie; furt organizat sau armat; trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; înşelăciune; deturnare de fonduri;contrafacere şi piraterie de bunuri; falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate; falsificare de mijloace de plată; trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive; trafic de vehicule furate; viol; incendiere cu intenţie; crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; sechestrare ilegală de nave şi aeronave; sabotaj. Pentru alte fapte decât cele prevăzute mai sus, predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.” Astfel, dubla incriminare este un principiu prevăzut expres în legile ce au ca obiect extrădarea, are caracter relativ, se referă la condiţia privind fapta care face obiectul extrădării, este specific extrădării şi are un caracrer principal. Principiul specialităţii Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut expres în art. 14 din Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957, în art. 73¹ din Legea 302/2004 şi într-o multitudine de tratete şi convenţii pe care România le-a încheiat cu diferite state. Noţiune. Principiul specialităţii reprezintă regula de drept conform căreia persoana extrădată nu va fi urmărită, judecată, deţinută în vederea executării unei pedepse sau supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea. În cazul în care calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. Conform Convenţiei, acest principiu are următorul conţinut: „Regula specialităţii 1. Persoana care va fi predată nu va fi nici urmarită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile următoare: a) când partea care a predat-o consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită de actele prevăzute la art. 12 şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile extrădatului. Acest consimţământ se va da atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei convenţii; b) când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădata nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părţii căreia îi fusese predată ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. 2. Totuşi partea solicitantă va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de-o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. 3. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea.” Conform Legii 302/2004, acest principiu are următorul conţinut: „ Regula specialităţii (1) Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când: a) statul român care a predat-o consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere, însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2) şi de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declaraţiile extrădatului; acest consimţământ va putea fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei legi; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. (2) Statul solicitant va putea lua totuşi măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. (3) Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. (4) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiţiei, în baza încheierii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz.” Caracterizare. Regula desprinsă din analiza celor două texte de lege are două valenţe:

24

* persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea (infracţiunea sau pedeapsa)1, * când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. Excepţiile care fac acest principiu relativ sunt: * statul român care a predă persoana consimte. Acest consimţământ va putea fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare, * având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, * dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. Dispoziţiile de mai sus subliniază faptul că extrădarea, guvernată de principil specialităţii, are un caracter restrictiv.2 Astfel, în doctrină se arată că acest principiu pretinde numai identificarea faptei, iar nu pe aceea a calificării juridice. Pe cale de consecinţă, nu este violat principiul specialităţii în cazul când extrădatul este condamnat pentru omor calificat, iar nu pentru omor simplu cum fusese denumită fapta pentru care s-a acordat extrădarea. Deci nu denumirea este importantă, ci fondul cauzei. Principiul specialităţii are un caracter relativ, deoarece în aplicarea şi respectarea sa cunoaşte şi anumite excepţii. Legea 224/2006 a abrogat una dintre excepţiile acestui principiu, care ţinea de voinţa celui extrădat. Principiul specialităţii constituie în practică o garanţie a respectării drepturilor persoanei extrădatului, prin respectarea întocmai a condiţiilor în care extrădarea a fost acordată, şi să împiedice eludarea normelor privind extrădarea. 2 Acesta se opune expres judecării persoanei extrădate pentru orice infracţiune săvârşită anterior remiterii şi care n-a format obiectul cererii de extrădare. Specialitatea extrădării nu se opune însă posibilităţii de schimbare a încadrării juridice. Cu alte cuvinte, persoana extrădată poate fi judecată sub o altă încadrare juridică decât cea stabilită în cererea de extrădare, dar în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. În noua procedură a Mandatului european de arestare se renunţă la principiul specialităţii între statele membre UE3. Cazurile în care se refuză executarea mandatului european sunt precis determinate şi limitate. „(1) Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru de executare a notificat Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene în acest sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune altfel prin hotărârea de predare. (2) Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1). (3) În situaţia în care România este statul membru de executare, statul membru emitent va trebui să solicite autorizarea la care se referă alin. (2), iar autoritatea judiciară română de executare va decide, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care motivează cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi şi fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 87. (4) Dispoziţiile alineatelor anterioare nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe: a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării; b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia; c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit; d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate; e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă.” Regula specialităţii a fost iniţial reglementată de legea 302/2004 în art. 11. Legea 224/2006 a abrogat aparent acest articol, prin aceea că „l-a mutat” de la art. 11 la art. 73¹. Raţiunea 1 acestui lucru îl reprezintă faptul
1

Constantin Mitrache – „Drept penal român, partea generală”, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1997, pg. 61; 2 Mariana Boier – „Extinderea extrădării”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 4/1999, pg. 133; 2 Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 115; 3 Art. 100 din Legea 302/2004 - Regula specialităţii;
1

INFORMARE NR. 57773 din 22 iunie 2006 Subiect: Principalele noutăţi aduse prin Legea nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 21 iunie 2006. Emitent - Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept 25

că la o analiză atentă s-a constatat că această regulă nu este aplicabilă tuturor formelor de cooperare prevăzute în legea 302, ci numai extrădării şi de aceea legiuitorul a stabilit acest principiu în Titloul II din aceeaşi lege, în cadrul reglementării extrădării. Astfel, specialitatea este un principiu prevăzut expres în lege, are caracter relativ, se referă la condiţia privind fapta care face obiectul extrădării, este specific extrădării şi are un caracrer principal. Principiul „non bis in idem” Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut expres în art. 9 din Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957, în art. 10 din Legea 302/2004 şi într-o multitudine de tratete şi convenţii pe care România le-a încheiat cu diferite state. Pe lângă faptul că acest principiu este prevăzut expres în legile prevăzute anterior, datorită importanţei sale, acesta mai beneficiază de o mare atenţie internaţională. Astfel, principiul non bis in idem este prezent şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la Schenghen” din 1990, „Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală”- Strasbourg 1972. Noţiune. Conform art. 9 din Convenţia Europeană de extrădare şi Protocolului Adiţional din 15.10.1975 la Conventie, publicat în Monotorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997, principiul non bis in idem are următorul cuprins: „(1) Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este cerută. Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile competente ale părţii solicitate au hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte. (2) Extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăţi definitive într-un stat terţ, parte contractantă la convenţie, pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda: a) când menţionata judecată a pronunţat achitarea sa; b) când pedeapsa privativă de libertate sau altă măsura aplicată: (I) a fost executată integral; (II) a format obiectul unei graţieri sau amnistii, purtând asupra totalităţii sale sau asupra părţii neexecutate; c) când judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune. 3 Totuşi, în cazurile prevăzute la paragraful 2, extrădarea va putea fi acordată: a) dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau bun având caracter public în statul solicitant; b) dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un caracter public în statul solicitant; c) dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă în total sau în parte pe teritoriul statului solicitant sau întrun loc asimilat teritoriului său. 4 Dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor naţionale mai largi, cu privire la efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în străinătate.” Conform art. 10 din Legea 302/2004, principiul non bis in idem are următorul cuprins: „(1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României. (3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.” Conform prevederilor diferitelor convenţii şi tratate internaţionale la care România este parte, principiul non bis in idem se poate evidenţia astfel: Art. 44 pct. 51 „Extrădarea nu se va acorda................................ 5. dacă persoana solicitată a fost judecată definitiv de către autorităţile judiciare competente ale statului contractat pentru infracţiunile pentru care se cere extrădarea”. Astfel, principiul non bis in idem reprezintă regula de drept conform căreia, extrădarea nu se va acorda când persoana extrădabilă a mai fost judecată pentru aceeaşi faptă, dacă printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal sau dacă pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Caracterizare. Din analiza celor trei texte, rezultă că acest principiu are la bază imposibilitatea unui stat de a judeca o persoană de două sau mai multe ori pentru aceeaşi infracţiune, sau mai mult decât atât, să oblige o persoană să execute de mai multe ori o sancţiune tot pentru aceeaşi faptă. Aceasta este regula. Internaţional şi Tratate 1 a se vedea în acest sens art. 44 pct.5 din Convenţia dintre România şi Republica Arabă Egipt, privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea. Convenţia a fost semnată la Cairo, la 28.06.2001 şi a intrat în vigoare la 1.02.2003. 26

Dar, de la această regulă există şi excepţii şi anume: * când asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României, * în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem. În dreptul intern, autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârilor penale constituie un obstacol juridic care împiedică ca o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă să mai poată fi urmărită şi judecată pentru aceiaşi faptă, chiar sub o calificare diferită. Acest obstacol decurgând din puterea de lucru judecat poată numele de principiul „non bis in idem”2. În termeni sintetici, principiul non bis in idem presupune că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceiaşi faptă; astfel, persoana care ar fi urmărită în ţară poate dovedi că a fost judecată în străinătate şi că a fost achitată sau că a executat pedeapsa la care a fost condamnată. În literatura juridică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, susţinătorii caracterului exclusiv teritorial al legii penale erau de părere că efectele hotărârilor penale se limitează la teritoriul unde au fost pronunţate, aşa că ele nu pot constituii un obstacol la urmărirea sau judecarea într-o altă ţară a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă. Dimpotrivă, susţinătorii teoriei extrateritorialităţii absolute atribuiau hotărârii penale puterea de a împiedica, oriunde o noua judecată a aceleiaşi persoane, pentru aceeiaşi faptă. Teza extrateritorialităţii absolute, având la bază ideea că legea penală are ca scop protecţia ordinii sociale universale, consideră că pentru realizarea acestui scop este indiferent care stat îşi exercită autoritatea pentru restabilirea ei. „Maxima non bis in idem aparţine dreptului universal al naţiunilor având aceiaşi forţă faţă de toate hotărârile pronunţate pentru aceiaşi faptă, fie că emană de la instanţe străine, fie de la cele naţionale; căci este contrar justiţiei ca o persoană să fie succesiv adusă înaintea a doua jurisdicţii şi lovită de doua condamnări pentru aceiaşi faptă.” Se observă astfel, din această analiză, că principiul non bis in idem este prevăzut expres în lege, are un caracter relativ, în sensul că, în aplicarea sa există şi excepţii prevăzute expres atât în legea internă cât şi în cea extrenă. Mai trebuie precizat că, acesta nu este un principiu specific instituţiei extrădării, ci el guvernează întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală, lucru dovedit de poziţionarea sa în lege şi anume în art. 10 în cadrul „Dispoziţiilor generale” ale legii 302/2004. Acesta se referă la condiţia privind procedura extrădării şi are un caracter principal. Principiul umanismului Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut indirect în art. 11 din Convenţia europeană de extrădare din 13.12.19571, în art. 29 din Legea 302/20043, rezultând şi într-o multitudine de tratete şi convenţii pe care România le-a încheiat cu diferite state1. Acest principiu a fost consacrat şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – art. 7”, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanleor condamnate”, etc2. Noţiune. Acest principiu reprezintă regula de drept conform căreia, întreaga activitate privind procedura extrădării să pornească de la interesele fundamentale ale omului, acesta, împreună cu drepturile şi libertăţile sale ocupând locul central în cadrul activităţii de cooperare la nivel naţional şi internaţional de apărare socială. Caracterizare. Astfel, în baza acestui principiu, România poate refuza acordarea unei cereri de extrădare dacă sunt indicii că viaţa, integritatea corporală şi/sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol. Principiul umanismului constituie o regulă de bază în ceea ce priveşte valorile ce trebuie apărate, conservate şi garantate pornindu-se în elaborarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional penal de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, de la condiţia sa umană şi necesitatea transformării şi resocializării individului infractor. Este inadmisbil ca dându-se curs cererii de extădare să se cauzeze suferinţe fizice sau să se înjosească persoana infractorului sau, ceea ce este şi mai rău, să se admită o asemenea cerere în situaţia clară a unui tratament inuman, degradant sau letal în statul solicitant.3
2

Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 156; „Pedeapsa capitală - Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.” 31 a se vedea în acest sens art. 7 din Convenţia dintre R.S.România şi Regarul Belgiei, privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală. Convenţia a fost semnată la Bucureşti, la 14.10.1976 şi a intrat în vigoare la 1.09.1984; 2 Daniela Lămăşanu – „Drept penal internaţional”, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pg. 23;
13
1 2

3

Sunt semnificative în acest sens precizările făcute prin art. 8 din Legea 302/2004, potrivit căruia cooperarea judiciară va fi refuzată dacă: „a) procedura penală din statul solicitant nu îndeplineşte sau nu respectă condiţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau ale oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România; b) există motive serioase să se creadă că asistenţa judiciară este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau de apartenenţă la un anumit grup social; 27

Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi legislaţiei române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de doi ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de un an. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată, decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. O expresie a umanismului în reglementarea extrădării o constituie şi refuzul României de a acorda extrădarea în cazurile în care persoana reclamantă ar urma să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. Extrădarea nu se acordă nici în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar acea persoană se opune extrădării. Acest principiu şi-a găsit o amplă reflectare şi în Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre. Principiul umanismului se reflectă în noul mecanism al extrădării prin: - existenţa unei prevederi privind necesitatea prezenţei unui avocat şi dacă este necesar a unui interpret în momentul arestării în baza mandatului European. - posibilitatea punerii în libertate condiţionată a persoanei arestate, cu obligaţia prezentării sale în faţa organelor judiciare de executare (ale statului solicitat). Similar, autorităţile judiciare emitente ale mandatului european pot decide suspendarea executării acestuia când persoana arestată înţelege să se prezinte de bună voie în faţa lor2; - persoana judecată în absenţă are dreptul la rejudecarea cauzei sale pentru exercitarea drepturilor la apărare şi a căilor de atac3; - numărul cazurilor de arestare provizorie este limitat şi priveşte doar asigurarea predării şi prezentării persoanelor în faţa organelor judiciare emitente ale mandatului european; - transferul persoanei nu este nici util, nici necesar dacă este posibilă audierea persoanei prin sistemul videoconferinţă4. În mod similar, executarea pedepsei în locul unde persoana condamnată poate fi cel mai bine reintegrată în societate trebuie să fie încurajată5; - accelerarea procesului penal, părţile având dreptul la judecarea cauzei într-un timp rezonabil 6 şi limitarea perioadei de arestare provizorie în vederea extrădării la maxim 90 de zile7; - renunţarea la dubla suportare a cheltuielilor judiciare şi aplicarea legii mai blânde sub aceast aspect8; -garantarea că nu va fi solicitată arestarea provizorie în baza unui mandat european, dacă măsura respectivă nu se impune. Cu toate că acest principiu nu este prevăzut expres în lege, ca şi denumire marginală (de exemplu cum este cazul principiului reciprocităţii sau specialităţii), existenţa şi funcţionalitatea sa rezultă din întreaga legislaţie în domeniu. El nu este un principiu specific instituţiei extrădării, ci se referă la întreaga activitate de cooperare internaţională în materie penală şi mai mult decât atât este un princpiu fundamental al dreptului penal. În acelaşi timp, principiul umanismului are un caracter absolut, în lege nefiind precizate derogari sau excepţii şi este văzut ca o regulă principală în cadrul extrădării. Din punctul de vedere al condiţiei la care se referă, principiul umanismului vizează pedeapsa aplicabilă în cazul admiterii extrădării şi are un caracter principal în cadrul extrădării. Principiul refuzului extrădării Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut într-un mod tacit în art. 2, 3, 4, 5, 6, 9, 10, 11, 14 din Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957, în art. 24¹ şi 24² din Legea 302/2004, rezultând şi într-o multitudine de tratete şi convenţii pe care România le-a încheiat cu diferite state1.

c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunţate la alineatul precedent.”
2

Art. 13 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre 3 Art. 35 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre 4 Art. 34 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre; 5 Art. 33 şi art. 36 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre; 6 Art. 39 şi art. 40 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre; 7 Art. 20 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre; 8 Art. 27 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre; 1 a se vedea în acest sens art. 4 din Convenţia dintre R.S.România şi Regarul Belgiei, privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală. Convenţia a fost semnată la Bucureşti, la 14.10.1976 şi a intrat în vigoare la 1.09.1984; 28

Noţiune. Principiul refuzului extrădării reprezintă regula de drept conform căreia extrădarea poate fi refuzată obligatoriu sau facultativ dacă se observă nerespectarea vreunei reguli privind deşfăşuarea sa, ori dacă nu se îndeplinesc toate cerinţele privind derularea ei în condiţiile legii. Caracterizare. Această regulă nu este un principiu direct al extrădării, ci mai degrabă un hibrid, rezultând ca o consecinţă firească din nerespectarea celorlalte principii, fiind de fapt opusul acestora. Acesta este indisolubil legat de principiul legalităţii şi al umanismului. Refuzul poate îmbrăca două forme: obligatoriu sau facultativ. Astfel, motive obligatorii de refuz sunt2: „a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România; b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social; c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b); d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal; e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice; f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun. (2) Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale; b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c); e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente; f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte. Motive facultative de refuz sunt1: (1) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. (2) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 25 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. În caz de refuz al extrădării2 propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin.1 sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română. Astfel, principiul refuzului extrădării este un principiu prevăzut tacit în lege (cu precizarea că motivele de refuz sunt prevăzute expres), are caracter relativ, se referă la toate condiţiile privind extrădarea, este nespecific acesteia şi are un caracter secundar. Izvoarele extrădării

2

Art. 24¹ din Legea 302/28.06.2004, „Motive obligatorii de refuz”. Art. 24² din Legea 302/28.06.2004, „Motive obligatorii de refuz”. Art. 25 din Legea 302/28.06.2004,. „Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării”; 29

1

2

Sursele sau izvoarele extrădării reprezintă formele de exprimare ale normelor juridice ce reglementează extrădarea, procedele prin care a fost legitimată această instituţie, haina juridică pe care aceste norme o îmbracă1. Consecventă politicii sale de menţinere şi dezvoltare a relaţiilor de cooperare internaţională, inclusiv în domeniul cooperării judiciare în materie penală, România a încheiat numeroase convenţii privind extrădarea ce au statut de izvor în materia extrădării. Astfel, extrădarea are ca surse de reglementare convenţiile internaţionale (bilaterale şi multilaterale), declaraţiile de reciprocitate şi dreptul intern. Fiind un act de colaborare interstatală, este firesc ca sursa principală de reglementare a extrădării să se găsească în primul rând în convenţii sau declaraţii de reciprocitate. Dispoziţii privind extrădarea se găsesc însă şi în dreptul intern, fie în coduri penale şi de procedură penală, fie în legi speciale în care se reglementează condiţiile şi procedura extrădării. Ceea ce este specific izvoarelor formale ale dreptului penal este faptul că acestea nu pot avea decât forma legii, a actului normativ în care se exprimă în mod obişnuit voinţa organului legiuitor al statului. Izvoarele extrădării sunt precizate expres în Constituţia României şi Codul penal. Astfel, Constituţia precizează în art. 19 alin. 2 că: „Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”. Codul penal prevede în art. 9 următoarele: „Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.” În aceste condiţii, izvoarele extrădării se pot clasifica astfel: 1. după sursa lor: a) interne (Legea 302/2004) b) externe (Tratatele şi convenţiile internaţionale) 2. după importanţă: a) principale (convenţiile internaţionale) b) secundare (legile interne) 3. după obiectul lor: a) destinate numai reglementării extrădării (Convenţia europeană de extrădare) b) cu destinaţie multiplă (Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional) Analiza izvoarelor extrădării 1. Convenţiile internaţionale - izvor principal al extrădării Definiţie. Convenţiile internaţionale şi/sau tratatele reprezintă acorduri internaţionale încheiate în scris între state în vederea cooperării sau colaborării în amunite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de dreptul internaţional şi sunt consemnate într-un instrument unic, sau în două sau mai multe instrumente anexe, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat, convenţie, protocol, pact, cartă, statut, memorandum. Important este ca aceste acte internaţionale încheiate între state să producă anumite efecte de drept. Caracterizare. Convenţia de la Viena din 24.05.1969 cu privire la dreptul tratatelor, precizează că două trăsături sunt impuse actelor internaţionale pentru a fi tratate: să fie încheiate între state şi să fie în formă scrisă. Tratatele sau convenţiile internaţionale sunt guvernate de principiul pacta sunt servanda, fiind legea părţilor şi trebuie să fie executate de acestea cu bună-credinţă. Convenţiile internaţionale încheiate în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii constituie izvoare ale dreptului penal internaţional. Tratatele şi convenţiile prin care un stat se angajează să reprime anumite fapte periculoase pentru întreaga umanitate – aşa-numitele delicta juris gentium – constituie în mod indirect izvoare ale dreptului penal în sensul că, pe baza şi în executarea obligaţiilor internaţionale asumate prin ele, statul adoptă norme proprii ale dreptului penal în vederea reprimării anumitor fapte1. Spre deosebire de acestea, tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la cooperarea judiciară internaţională în materie penală constituie izvoare directe de drept penal privind condiţiile în care poate fi acordată sau cerută o astfel de cooperare.2 Ca formă principală de cooperare judiciară internaţională în materie penală, extrădarea are ca sursă principală de reglementare convenţia internaţională, indiferent de terminologia folosită sau de limba în care se exprimă textul autentic. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, în cadrul relaţiilor dintre state, au început să apară foarte multe tratate şi convenţii privind prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional transfrontalier. Mai mult decât atât, această problemă a reprezentat obiectul a numeroase conferinţe şi congrese internaţionale. Dintre acestea putem exemplifica: Proiectul Institutului de drept internaţional de la Oxford din 1880, Convenţia de drept penal internaţional de la Montevideo din 1889, Congresul de poliţie judiciară internaţională de la Monaco din 1914, Conferinţa panamericană de la Havana din 1928. În aceste condiţii, extrădarea se poate acorda în baza existenţei unei convenţii între statele implicate. Dacă, între aceste state nu există încheiate tratate sau convenţii de extrădare, nu înseamnă că extrădarea nu se poate acorda, astfel încât nu trebuie să atribuim extrădării un caracter exclusiv convenţional. În locul tratatului vor funcţiona declaraţiile de reciprocitate.

1

Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 94; Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 95; Costică Bulai – „Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg 70; 30

1 2

Convenţiile referitoare la extrădare pot veni uneori în concurs cu dispoziţiile unor legi interne şi se pune astfel, problema influenţei pe care o pot avea legile interne intervenite posterior încheierii acestora, atunci când conţin dispoziţii contrare respectivelor tratate. Modificările intervenite în legislaţia internă a statului solicitat nu influenţează propriu-zis asupra dispoziţiilor din conveţie, ci creează un obstacol la admiterea cererii de extrădare. Prin convenţiile încheiate între ele, statele pot stabili alte reguli şi condiţii de aplicare a legii penale în cazul infracţiunilor săvârşite de străini în străinătate, diferite de cele prevăzute în legile lor naţionale. Pentru ca reglementările speciale cuprinse în tratate sau convenţii internaţionale să poate fi aplicate, ele trebuie să aibă prioritate în raport cu dispoziţiile din dreptul intern, altfel ar conduce la apariţia unor efecte nedorite în planul relaţiilor dintre state şi al cooperării lor în lupta împotriva criminalităţii. În scopul evidenţierii preeminenţei dreptului internaţional, legiuitorul a stabilit următoarele reguli cu caracter de principiu, cuprinse în Constituţie (art. 11 şi 20) şi în Codul penal (art. 7 şi 9). Astfel, în art. 11, alin. 1 din Constituţia României, se face precizarea că: „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, prin tratate înţelegându-se şi convenţiile internaţionale şi respectiv protocoalele adiţionale la acestea, la care a aderat sau pe care le-a ratificat potrivit dreptului internaţional public şi uzanţelor internaţionale în domeniu. Mai mult decât atât, legea fundamentală statuează în alin. 2 din acelaşi articol că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, actele normative internaţionale respective devenind astfel izvoare ale dreptului intern. Prin Legea nr. 429/23.10.2003 de revizuire a Constituţiei României s-a introdus însă condiţia ca respectivele tratate să nu conţină dispoziţii contrare legii fundamentale a statului român. Ca o completare a art. 11 din Constituţie, privind preeminenţa dreptului internaţional, prin prevederile art. 20 din legea fundamentală se stabileşte că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celălate tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este prte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legeile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” Extrădarea este în acelaşi timp şi o instituţie a dreptului penal cu incidenţă directă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dat fiind caracterul ei represiv, de limitare a libertăţii de deplasare a persoanei potrivit voinţei sale ori chiar de privare totală de libertate în situaţia arestării preventive în scopul extrădării. În art. 7 din Codul penal, se stipulează că: „Dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6 (referitoare la aplicarea legii penale române în raport cu principiul realităţii şi universalităţii) se aplică dacă ne se dispune altfel printr-o convenţie internaţională”. În aceeaşi ordine de ideei, art. 9 din Codul penal, stabileşte regula conform căreia convenţiile internaţionale au prioritate în raport cu dreptul intern în ceea ce priveşte extrădarea: „Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.” Convenţiile internaţionale, ca izvoare principale ale extrădării, se pot clasifica în: 1. după numărul statelor semnatare: a) bilaterale (numai două state semnatare), b) multilaterale (mai mult de două state semnatare), 2. după obiectul lor principal de reglemetare a) convenţii care au ca obiect de reglementare numai extrădarea (fiind surse principale) b) convenţii care numai sporadic se referă la extrădare (fiind surse secundare). România are până în prezent stabilite relaţii convenţionale privind extrădarea cu 61 de state, dintre care 46 sunt state părţi la Convenţia europeană de extrădare, iar cu celelalte 15 state, România are încheiate convenţii bilaterale de extrădare, pe care le voi prezenta în continuare1. Convenţii care au ca obiect de reglementare numai extrădarea: Tratate bilaterale încheiate de România în domeniul extrădării2 * Algeria - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Algeriană Democratică şi Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în B.Of. nr. 97/8.12.1979, * Australia – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893, * Brazilia - Tratatul de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brasilia la 12 august 2003, ratificat prin Lege nr. 259/2004, publicat în M. Of. nr. 613/7.07.2004, * Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord - Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893, * Bosnia şi Herţegovina - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Canada – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893,
1 2

Ilie Pascu – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pg. 77; www.just.ro – cooperare ludiciară internaţională în materie penală;

31

* China - Tratatul dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, ratificat prin Legea nr. 118/1998, publicată în M.Of. nr. 222 din 17 iunie 1998, * Coreea de Nord - Acord între Republica Socialistă România şi Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972, publicat în B. Of. nr. 87/7.08.1972, * Cuba – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Cuba privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, ratificată prin Decretul nr. 67/1981, publicat în B.Of. nr. 19/27.03.1981, * Egipt - Convenţie dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, ratificat prin Legea nr. 438/2002, * Maroc – Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Maroc privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 291/1973, publicat în B. Of. nr. 79/4.06.1973, * Moldova – Tratat între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, publicată în M.Of. nr. 310/13.11.1997, * Mongolia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973, publicat în B.Of. nr. 116/31.07.1973, * Noua Zeelandă – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893, Siria – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Siriană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 70/1979, publicat în B. Of. nr. 19/5.03.1979 , * Statele Unite ale Americii – Convenţiunea de extrădare între România şi Statele-Unite ale Americei, Bucureşti, 23.07.1924, şi Nota Legaţiunii de la Bucureşti nr. 78/23 iulie 1924 a Statelor-Unite ale Americei, publicate în M.Of. nr. 79/8.04.1925 şi Tratatul adiţional la Tratatul de extradiţie dintre Românie şi Statele-Unite ale Americii (Bucureşti, 23.07.1924), Bucureşti, 10.11.1936, publicat în M.Of. nr. 59/12.03.1937, * Tunisia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11/29.01.1972. Nota bene: *Dispoziţiile privind extrădarea din cadrul instrumentelor internaţionale bilaterale sunt abrogate expres de art. 28 din Convenţia europeană privind extrădarea1. * Albania - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 463/1960, publicat în B. Of. nr. 4/18.011961, * Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 şi Protocolul adiţional la această convenţie, ratificat prin Decretul nr. 482/1983, * Bulgaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Bulgaria privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 109/1959, * Cehia - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958, * Croaţia - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Franţa - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, ratificată prin Decretul nr. 78/1975, * Grecia – Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Regatul Greciei şi Protocol adiţional, ratificate prin Decretul nr. 290/1973, publicat în B.Of. nr. 78/3.06.1973, * Italia – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Italiană privind asistenţa judiciară în materie civilă şi penală, ratificată prin Decretul nr. 288/1973, publicat în B.Of. nr. 77/2.06.1973, * Rusia - (prin declaraţie de succesiune) Tratat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în B.Of. nr. 30/4.08.1958, * Serbia şi Muntenegru - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961,
1

Art. 28 – „Relaţii între prezenta convenţie şi acordurile bilaterale 1. Prezenta convenţie abrogă, în ceea ce priveşte teritoriile cărora se aplică, acele dispoziţii din tratate, convenţii sau acorduri bilaterale care, între două părţi contractante, guvernează materia extrădării. 2. Părţile contractante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale decât pentru completarea dispoziţiilor prezentei convenţii sau pentru a înlesni aplicarea principiilor cuprinse în aceasta. 3. Când între două sau mai multe părţi contractante extrădarea se practică în temeiul unei legislaţii uniforme, părţile vor fi libere să-şi reglementeze raporturile mutuale în materie de extrădare, sprijinindu-se exclusiv pe acest sistem, independent de dispoziţiile prezentei convenţii. Acelaşi principiu va fi aplicabil între două sau mai multe părţi contractante, având fiecare în vigoare o lege prevăzând executarea pe teritoriul său a mandatelor de arestare emise pe teritoriul celeilalte sau celorlalte părţi. Părţile contractante care exclud sau vor exclude din raporturile lor mutuale aplicarea prezentei convenţii, potrivit dispoziţiilor prezentului paragraf, urmează sa adreseze în acest scop o notificare secretarului general al Consiliului Europei. Acesta va comunica celorlalte părţi contractante orice notificare primită în temeiul prevederilor prezentului paragraf.”

32

* Slovacia (prin declaraţie de succesiune - Legea nr. 30/2000 privind Protocolul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind valabilitatea tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi a altor înţelegeri încheiate de România cu Cehoslovacia) Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958, * Turcia - Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, ratificată prin Decretul nr. 347/1970, * Ungaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat în B.Of. nr. 2/17.01.1959. Dispoziţii care privesc extrădarea au fost cuprinse şi în alte convenţii internaţionale multilaterale, ratificate de România, convenţii care privesc alte domenii de cooperare internaţională, pe care le voi prezenta în continuare. I. Convenţii multilaterale adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite1: 1. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, New York, 15.11.2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002, publicată în M.Of. nr. 813/8.11.2002, New York, 15.11.2000, publicată în M.Of. nr. 813/8.11.2002. 2. Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii, New York, 31.05.2001, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, New York, 15.11.2000, la care România a aderat prin Legea nr. 9/2004, publicată în M.Of. nr. 179/02.03.2004 3. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la substanţele psihotrope, Viena, 21.02.1971, la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992, M.Of. nr. 341/30.12.1992. 4. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, New York, 31.10.2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în M.Of. nr. 903/5.10.2004. 5. Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, New York 9.12.1999, ratificată prin Legea nr. 623/2002, publicat în M.Of. nr. 852/26.11.2002. II. Convenţii multilaterale adoptate sub egida Consiliului Europei: 1. Legea nr. 74/2005 privind modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13.12.1957, şi a protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978 2. Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 27.01.1997, ratificată prin Legea nr. 19/1997, publicată în M.Of. nr. 34/4.03.1997. 3. Protocolul de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 15.05.2003, ratificat prin Legea nr. 366/2004, publicat în Monitorul Oficial nr. 913/7.10.2004. (Nu este în vigoare. Va intra în vigoare după ce va fi ratificat de toate statele părţi la Convenţie). 4. Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, Strasbourg, 8.11.1990, ratificată prin Legea nr. 263/2002, publicată în M.Of. nr. 353/28.05.2002. 5. Convenţia penală privind corupţia, Strasbourg, 27.01.1999, ratificată prin Lege nr. 27/2002, publicată în M.Of. nr. 65/30.01.2002. 6. Protocolul adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, Strasbourg, 15.05.2003, ratificat prin Legea nr. 260/2004, publicată în M.Of. nr. 612/07.07.2004. 7. Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, Budapesta, 23.11.2001, ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în M.Of. nr. 343/20.04.2004. 8. Înţelegerea privind traficul ilicit pe mare cu punerea în aplicare a art. 17 a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope, Strasbourg 31.01.1995, ratificată prin Legea nr. 394/2002, publicată în M.Of. nr. 494/10.07.2002. 9. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959, şi Protocolul adiţional la aceasta, Strasbourg, 17.03.1978, ratificate prin Legea nr. 236/1998, modificată prin O.U.G. nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr. 211/2000, publicată în M.Of. nr. 618/30.11.2000. 10. Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, Strasbourg, 8.11.2001, ratificat prin Legea 368/2004, publicată în M.Of. nr. 913/17.10.2003. 11. Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, Strasbourg, 15.05.1972, ratificată prin O.G. nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, publicată în M. Of. nr. 158/17.04.2000. 12. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970, ratificată prin O.G. nr. 90/1999, ratificată prin Legea nr. 35/2000, publicată în M.Of. nr. 158/17.04.2000. 13. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi crimelor de război, Strasbourg 25.01.1974, ratificată prin Ordonanţa nr. 91/1999, publicată în M.Of. nr. 425/31.08.1999, aprobată prin Legea nr. 68/2000, publicată în M.Of. nr. 192/4.05.2000. Convenţia multilaterală cel mai frecvent utilizată de România în domeniul extrădării este Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13.12.1957, cu Protocoalele sale adiţionale, din 15.10.1975 şi 17.03.1978. Convenţia europeană de extrădare se aplică în relaţia cu celelalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, care sunt părţi la acest instrument juridic multilateral, şi prevalează asupra dispoziţiilor privitoare la extrădare din tratatele bilaterale de extrădare încheiate cu oricare din aceste state.
1

www.just.ro – cooperare judiciară internaţională în materie penală; 33

După data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile referitoare la extrădare au fost înlocuite, în relaţia cu statele membre UE, de decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia infracţiunilor săvârşite înainte de august 2002, în cazul în care Franţa este stat membru de executare, noiembrie 2004, în cazul în care Republica Cehă este stat membru de executare. Toate tratatele de extrădare conţin nu numai dreptul de a solicita extrădarea ci şi obligaţia de a o acorda la solicitarea statelor semnatare. 2. Declaraţiile de reciprocitate - izvor al extrădării Definiţie. Declaraţia de reciprocitae reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării, în general cu o sferă de aplicare mai mică în ceea ce priveşte faptele şi persoanele extrădabile, uneori fiind ocazionată de apariţia unui caz concret, ce presupune pretenţia statului solicitant, ca înainte de a se pronunţa asupra cererii de extrădare, să primească o declaraţie din partea statului solicitant prin care acesta se obligă, la rândul său, să soluţioneze favorabil o cerere de extrădare de acelaşi fel a astatului solicitat1. Caracterizare. Sistemul declaraţiilor de reciprocitate reprezintă acea cale utiliztă în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenţii sau tratate privind extrădarea, iar această formă de cooperare se impune datorită frecvenţei de trecere a frontierei comune de către infractori şi datorită faptelor care, prin continuitatea sau complexitatea lor, privesc ambele teritorii.2 Declaraţiile de reciprocitate cu privire la extrădare pot exista însă şi între state care nu sunt vecine sau între state care au încheiat deja convenţii sau tratate de extrădare, fiindcă nimic nu le împiedică să consolideze prin instituţii de drept penal internaţional raporturile dintre ele într-un anumit domeniu. Declaraţia de reciprocitate poate de asemenea, să fie prevăzută ca o clauză separată într-un tratat sau convenţie de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Prin intermediul acestor declaraţii de reciprocitate, statele, se obligă reciproc să-şi predea, în aceleaşi condiţii stabilite de comun acord şi în conformitate cu interesele lor, persoanele urmărite sau condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiate pe teritoriul celuilalt stat. În opinia lui Ohler, „reciprocitatea garantează securitate juridică deoarece aceasta antrenează egalitatea de tratament în toate cazurile de extrădare”. Importanţa existenţei declaraţiilor de reciprocitate în acest domeniu nu o contestă nimeni, ba mai mult chiar, ele sunt considerate surse foarte importante de reglementare a extrădării. Aceste declaraţii pot avea două mari caracteristici: a) când există paralel pe lângă un tratat sau convenţie ele au un rol secundar, adiacent, b) când nu există pe lângă un asemenea tratat sau convenţie ele au un rol principal, fundamental. Conform art. 6 din Legea 302/2004, asigurarea de reciprocitate este dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente. 3. Dreptul intern - izvor secundar al extrădării Încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai multe ţări şi-au propus ca instituţia extrădării să fie reglementată prin lege, astfel încât aceasta să constituie cadrul juridic pentru încheierea unor convenţii în materie, iar în lipsa lor să constituie pentru statul respectiv un fel de drept comun1. Legea belgiană este cea mai veche lege care a reglementat extrădarea (1833). După aceasta au urmat legile din SUA (1848), Anglia (1870), Olanda şi Luxemboug (1875), Argentina şi Canada (1907), Brazilia (1911), Suedia (1913), Finlanda (1922), Franţa (1927), Germania (1928), România (1971). În ţara noastră, extrădarea a fost reglementată ca instituţie de drept pentru prima dată prin articolele 16-19 din Codul penal şi respectiv art. 630-638 din Codul de procedură penală Carol al II-lea, textele privitoare la extrădare nefiind decât consacrarea principiilor cunoscute din dreptul penal internaţional şi dreptul ginţilor. În prezent în majoritatea statelor lumii există legi speciale care reglementează instituţia extrădării, prevăzând condiţiile de formă şi de fond ale extrădării şi care fixează cadrul juridic în limitele cărora poate să fie solicitată sau admisă, sursele sale de reglementare, precum şi ordinea în care acestea pot să fie folosite. În general aceste legi naţionale au caracter subsidiar, ele aplicându-se numai dacă nu există convenţie internaţională în materia extrădării şi nici reciprocitate, intervenind ca o ultima ratio. Legile interne care au caracter de izvor, în cadrul extrădării din România, sunt: 1) Constituţia, 2) Codul penal, Codul de procedură penală şi 3) Legea 302/2004. Totuşi, din dreptul intern mai fac parte, ca izvoare ale extrădării şi tratatele la care România este parte în urma ratificării lor de către Parlament1. Însă nu le vom mai analiza aici, deoarece acest lucru s-a dăcut mai sus, întrucât acestea sunt surse principale ale extrădării şi au prioritate în raport cu orice alte reglementări. 1) Constituţia. Aceasta este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile publice fundamentale. Actuala formă a Constituţiei a intrat în vigoare pe 29.10.2003 şi a fost adoptată în urma unui referendum naţional, care a avut loc pe 18 şi 19.10.2003.

1 2

Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 97; Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg. 81; 1 Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 99; 1 Art. 11 din Constituţie – „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

34

România a avut până în prezent 8 Constituţii şi anume: Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia din 1938, Constituţia din 1948, Constituţia din 1952, Constituţia din 1965, Constituţia din 1991 ţi Constituţia din 2003. Constituţiile din 1866 şi din 1923 prevedeau despre extrădare doar atât: „Estrădarea refugiaţilor politici este oprită” – art. 30, neexistând nici o altă reglementare despre extrădare în primele două Constituţii româneşti. Dar, trebuie precizat că acest lucru este încadrat tot în Titlul II, în cadrul „Drepturilor fundamentale ale omului” ca şi astăzi. Constituţiile din 1938, 1948, 1952 şi 1965 nu fac nici o precizare cu privire la extrădare. Cu privire la extrădare, actuala Constituţie din 2003 acordă acesteia un singur articol, 19, care prevede: „Extrădarea şi expulzarea (1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.” Din analiza acestui text reies următoarele reguli generale în privinţa extrădării: 1. neextrădarea propriilor cetăţeni. Totuşi, legiuitorul renunţă, în anumite condiţii, la această regulă prin dispoziţiile alin. 2, fiind o regulă cu caracter relativ, 2. baza extrădării cetăţenilor din România o reprezintă convenţiile internaţionale, asigurarea de reciprocitate şi dreptul intern, 3. justiţia este singura care hotorăşte asupra extrădării, fiind eliminat astfel orice amestec al oricărei puteri în problema extrădării (sistemul jurisdicţional), 4. reglementarea sa în Constituţie este făcută în cadrul analizei drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, lucru ce subliniază ideea că extrădarea trebuie făcută cu respectarea tuturor acestor drepturi stabilite de Constituţie, 5. în materie de extrădare, dacă între convenţiile internaţionale la care România aeste parte şi dreptul intern există neconcordanţe, prioritate vor avea, în materia drepturilor omului, reglementările internaţionale, de aici rezultând preeminenţa dreptului internaţional, 6. deoarece Constituţia reglementează în acelaşi articol atât extrădarea cât şi expulzarea, datorită asemănării ce există între ele din punct de vedere terminologic, în doctina juridică de specialitate mulţi autori fac o comparaţie între acestea două pentru a nu fi confundate. Acest lucru nu ni se pare binevenit, deoarece diferenţele între ele sunt atât de mari, încât o astfel de comparaţie a lor nu şi-ar găsi rostul. 2) Codul penal. Şi acesta reprezintă izvor al extrădării, deoarece în art. 9 se fac câteva precizări referitoare la extrădare. Astfel: „Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.” Din cuprinsul acestui articol, se desprind următoarele aspecte: 1. ordinea extrădării începe cu convenţiile internaţionale (ca surse principale), continuă cu asigurarea de reciprocitate (care constituie un principiu fundamental în domeniul extrădării) şi se încheie cu dreptul intern (ca sursă secundară), ca o ultima ratio în domeniul extrădării. Practic, acestea reprezintă sursele sau izvoarele extrădării, 2. din simplitatea reglementării, rezultă că toată procedura, precum şi celelalte aspecte privind extrădarea vor face obiectul unei legi speciale, 3. prin simpla existenţă a acestui articol în cuprinsul Codului penal, putem trage concluzia că extrădarea este o instituţie de drept penal, în principal, ce interesează aceast ramură prin rolul şi finalitatea sa, şi de drept internaţional, în secundar. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, legiuitorul ar fi abrogat acest articol, incluzându-l în cuprinsul legii speciale. Şi Codul de procedură penală1 cuprinde numai un singur articol privind extrădarea, art. 522¹ şi anume: „Rejudecarea în caz de extrădare. În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”. În istoria dreptului penal, se regăsesc trei Coduri penale şi de procedură penală şi anume: Codul penal şi de procedură penală de la 1866, 1937 şi 1969. În primul Cod penal nu se regăsesc prevederi despre extrădare. În această perioadă2, se stabilea, prin legea de la 9 iunie 1886 privitoare la desfiinţarea Consiliului de stat, că extrădarea se decide de Consiliul de Miniştri, după o prealabilă cercetare judecătorească. Acestea erau singurele dispoziţii despre extrădare până la apariţia Codului penal Carol al II-lea. Acesta reglementează extrădarea în cadrul art. 16-19 şi prevede condiţiile şi ordinea extrădării. 3) Legea 302/2004. Aceasta abrogă cele trei legi care aveau ca obiect reglemetarea unei părţi din activitatea de cooperare judiciară internaţională în materie penală (Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate). Astfel, domeniul cooperării internaţionale în materie penală a fost armonizat cu cele mai noi instrumente comunitare în materie asigurându-se o reglementare unitară a diferitelor forme de cooperare judiciară
1 2

Articol introdus prin Legea nr. 281/2003; Vintilă Dongoroz – „Drept penal”, Vol. I, Bucureşti, 1939, pg. 166; 35

internaţională în materie penală. Legea prezintă două mari caracteristici: un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale3. Cele mai semnificative noutăţi aduse de Legea 302/2004 sunt: 1. Reuneşte pentru prima dată în legea română toate formele de cooperare internaţională în materie penală, având caracter de lege cadru în domeniu, 2. Aceasta este o lege organică, structurată în 11 titluri privind: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, comisiile rogatorii, înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, notificarea actelor de procedură, cazierul judiciar, 3. Pentru prima dată se prevăd expres în lege, în Titlul I - Dispoziţii generale, principiile care guvernează cooperarea judiciară internaţională în materie penală (coopearea respectă principiile constituţionale, principiile fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român, 4. Cu siguranţă cea mai importantă măsură menită să asigure pe deplin integrarea României în spaţiul judiciar comun european o reprezintă, introducerea deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (Titlul III). Această modificare a fost văzută ca cea mai revoluţionară măsură şi cea mai categorică reacţie la evenimentele de la 11 septembrie 2001. Astfel, s-a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16.10.1999 ca între Statele Membre UE, să se înlocuiască procedura formală de extrădare cu o procedură de predare simplificată. MEA este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul recunoaşterii reciproce, lucru stipulat de altfel şi în preambului deciziei-cadru din 12.06.2002. MEA elimină în acelaşi timp etapa administrativă, deoarece obiectivul său este acela de a înlătura formalismul. MEA respectă întru-totul regula specialităţii şi garanţiile cerute, dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată în lipsă. În acelaşi timp, noul sistem prevede anumite excepţii de la regula dublei încriminări în cazul unor infracţiuni foarte grave, predarea acordându-se fără verificarea existenţei dublei incriminări. După părerea mea, această prevedere nu-şi are rostul, deoarece în cazul acelor infracţiuni este imposbilă lipsa lor de incriminare ca infracţiuni oriunde în lume. 5. Cu privire la extrădare, Legea 302/2004 cuprinde reglementări moderne, armonizate cu dispoziţiile Convenţiei privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre UE din 10.05.1995 şi ale Convenţiei de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27.09.1996, 6. Reglementările privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală prevăzute în Legea 302/2004 aduc o valoare semnificativă faţă de Legea nr. 704/2001. Aceasta răspundea numai cerinţelor Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959 şi ale Primului Protocol adiţional la această convenţie, adoptat la Strasboug la 17.03.1978. Noua lege este armonizată cu prevederi ce fac parte din acquis-ul recent: Convenţia UE din 29.05.2000 privind asistenţa judiciară în materie penală, cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi decizia-cadru privind echipele comune de anchetă. În acord cu normele comunitare, noua lege permite comunicarea directă între autorităţile judiciare române şi cele străine1. Tot ca element de noutate, legea mai permite folosirea pentru transmiterea cererilor, în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, a mijloacelor electronice, în special a faxul-ui (nefiind exclusă nici folosirea altor mijloace electronice, precum e-mail-ul), dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate,

3

www.Ministerul Justiţiei.ro - Florin Răzvan Radu – „Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale”, Revista „Dreptul” nr. 11/2004;
1

Art. 14 - „Transmiterea directă (1) Cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. (2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. (3) Procedura prevăzută la alin. (1) şi (2) va fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală. (4) În cazul prevăzut la alin. (1) şi (2) transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol).” 36

Legea 302/2004 reglementează pentru prima dată audierile prin videoconferinţă2, ca alternativă la cererea obişnuită de comisie rogatorie internaţională, 8. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii 302/2004 de către practicieni şi reprezentanţii direcţiei de specialitate ai Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea acestui act normativ. În aceste condiţii a apărut Legea nr. 224/20061 care a modificat şi completat Legea 302/2004. • În România, până în prezent, au existat trei legi speciale care au reglementat distinct extrădarea. Acestea sunt: Legea 4/1971, Legea 296/2001 şi Legea 302/2004. Din cele prezentate, rezultă că izvoarele extrădării se mai pot grupa în: 1. izvoarele extrădării pe plan internaţional (sunt reprezentate de toate convenţiile şi/sau tratatele internaţionale care au ca obiect principal sau secundar reglementarea extrădării şi toate legile interne referitoare la extrădare), 2. izvoarele extrădării în Europa (Convenţia Europeană de extrădare - 1957 şi Protocoalele sale adiţionale), 3. izvoarele extrădării în Uniunea Europeană (Convenţia Europeană de extrădare şi Protocoalele sale adiţionale, Convenţia din 19.06.1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14.06.1985, privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre UE din 10.03.1995 de la Bruxelles şi Convenţia privind extrădarea între statele membre UE din 29.09.1996 de la Bruxelles), izvoarele extrădării în România (toate convenţiile internaţionale ratificate de România în domeniul extrădării, Constituţia, Codul penal şi de procedură penală şi legea specială 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penala). Reglementarea procedurii extrădării în legea 302/2004 modificată prin legea 224/2006 Etapele în care se desfăşoară procedura extrădării

7.

2

Art. 165 – „ Audierile prin videoconferinţă (1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare. (2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă. (3) În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 159, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. (4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române. (5) Autorităţile judiciare competente pentru aplicarea prezentului articol sunt curţile de apel, în cursul judecăţii, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cursul urmăririi penale. (6) Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor reguli: a) audierea are loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română; b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului; c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne; d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române; e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat. (7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant. (8) Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător. (9) Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant. (10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial. (11) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.” 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 21.06.2006; 37

Extrădarea este prin definiţie un act cu desfăşurare bilaterală, a cărui procedură implică colaborarea a cel puţin două state ce cuprinde în mod obligatoriu două etape sau faze: I.2.1. Prima etapă se realizează în statul care formulează cererea de extrădare, denumit în literatura de specialitate stat solicitant. Această calitate o poate avea unul din următoarele state: - statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, - statul ale cărui interese au fost lezate prin infracţiune, - statul al cărui cetăţean este infractorul. Faza ce se desfăşoară în statul care a formulat cererea de extrădare, deci care are calitatea de stat solicitant şi care iniţiază activ extrădarea, se numeşte extrădare activă1. Statul care solicită extrădarea poate fi numai un stat a cărui lege penală este aplicabilă infracţiunii săvârşite şi care are competenţa să-1 judece pe infractor. Astfel, cererea de extrădare a ststului solicitant trebuie să cuprindă date privind infracţiunea săvârşită, locul şi timpul comiterii acesteia, calificarea juridică, pagubele produse de aceasta, textul de lege în care se încadrează infracţiuea, date privind persoana infractorului, etc. I.2.2. A doua etapă, numită extrădare pasivă, se desfăşoară în statul căruia îi este adresată cererea de extrădare, denumit stat solicitat, pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul şi care va decide cu privire la admisibilitatea sau respingerea cererii respective. Astfel, se poate observa cum aceeaşi extrădare, privind aceeaşi persoană şi aceeaşi infracţiune, poartă denumirea fie de extrădare activă, fie de extrădare pasivă, în raport cu statul care o cere sau care o acordă, transformându-se din activă în pasivă prin transmiterea cererii de extrădare statului de refugiu al făptuitorului. Solicitarea şi obţinerea extrădării implică îndeplinirea unor serii de condiţii şi respectarea unor proceduri care se desfăşoară în statul solicitant de o complexitate majoră, deoarece extrădarea este în acelaşi timp o formă de cooperare internaţională între state, dar şi un act se suveranitate şi unul jurisdicţional. Procedura extrădării pasive Definiţie şi caracterizare Pentru prima dată în legislaţia de specialitate, se dă în mod expres definiţia extrădării pasive 3, ca fiind procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat. Astfel, activitatea procedurală şi procesuală ce se desfăşoară în statul solicitat de la primirea cererii de extrădare şi până la soluţionarea definitivă a acesteia poartă denumirea de extrădare pasivă. Indiferent căruia dintre cele trei sisteme i-ar aparţine, guvernamental, mixt sau jurisdicţional, această activitate se desfăşoară potrivit legii statului solicitat şi a convenţiei încheiată cu statul solicitant.4 Condiţiile necesare acordării extrădării pasive - Condiţiile de fond A. Condiţii referitoare la persoana infractorului Conform art. 22 din legea 302/2004, modificată prin legea 224/2006 pot fi extrădate din România, cu respectarea condiţiilor legale, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant.4 Legea 302/2004 în art. 2, defineşte expres noţiunile de persoană extrădabilă ca fiind persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare şi extrădat sau persoană extrădată ca fiind persoana a cărei extrădare a fost aprobată.5 Această primă reglementare are un caracter pur general, care precizează ca regulă posibilitatea extrădării tuturor cetăţenilor care se încadrează în tiparul de mai sus. Condiţiile privind persoana extrădabilă au fost în mod expres prevăzute şi în dreptul penal român din prima jumătate a secolului XX. Potrivit Codului penal român Carol al II-lea din 1936, „naţionalul nu se extrădează”. O asemenea prevedere era prezentă în toate convenţiile semnate de statul român în care era reglementată problema extrădării. Existenţa reglementărilor privind neextrădarea naţionalilor în legislaţia noastră penală a fost intens criticată ca fiind rigidă şi lipsită de eficienţă juridică. În doctrina şi practica de specialitate se precizează că cea mai bună judecată a infractorului se face de către instanţa locului unde s-a comis infracţiunea, deci acolo unde ordinea juridică a fost lezată. Deşi majoritatea statelor preferau, până nu demult, să-şi judece sigure infractorii, chiar dacă săvârşeau infracţiuni în afara ţării, acum lucrurile s-au schimbat datorită dezvoltării şi amplificării încrederii reciproce între state şi a globalizării continue a spaţiului european şi mondial. În jurul anului 1930, Anglia, statele sud-americane, Norvegia şi Italia au început să admită şi extrădarea propriilor naţionali. În acest mod s-au înlăturat inconvenientele ce apăreau cu ocazia schimbării cetăţeniei infractorilor după comiterea faptei pe un anumit teritoriu şi refugierea pe teritoriul altui stat a cărui cetăţenie o puteau obţine până la momentul formulării cererii de extrădare de către statul solicitant.

1

Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 200; Art. 2, lit. i) din Legea 302/2004 - „Definirea unor termeni şi expresii”; 4 Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică Internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg. 133; 4 Vasile Păvăleanu – „Drept penal general. Manual universitar”, ediţia a III – a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 60; 5 Valentin Mirişan – „Drept penal, partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pg. 39;
3

38

Doctrina juridică penală poate demonstra faptul că până în secolul XXI majoritatea tratatelor bi sau multilaterale care aveau ca obiect reglementarea extrădării, precum şi legile speciale cuprindeau condiţia ca persoana a cărei extrădare se solicită să nu aibă cetăţenia statului solicitat. Totuşi, de la această regulă unele state făceau derogări. Este cazul Angliei şi Statelor Unite, care erau întru totul de acord cu extrădarea propriilor cetăţeni în cazul unor infracţiuni bune determinate. Acest lucru s-a explicat prin aceea ca între cele două state au existat asemănări majore a sistemului judiciar şi nu în ultimul rând datorită legăturilor etnice şi tradiţionale. În ultimele două decenii, în Uniunea Europeană, s-a renunţat la această condiţie între statele membre, motivânduse uniformizarea legislativă în spaţiul Schengen, specifică unui stat federativ. În România, pentru prima dată în istoria sa legislativă, s-a renunţat la această condiţie prin Legea de reviziuire a Constituţiei României, nr. 429/23.10.2003. Ca formulare de principiu, nu pot fi extrădaţi din România cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din Legea 302/2004. Astfel, conform art. 24 din legea 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. Aşadar, calitatea de cetăţean al statului român nu mai poate fi invocată în respingerea cererii de extrădare, România aliniindu-se şi sub acest aspect legislaţiei europene în materie. Astfel, principil neextrădării propriilor cetăţeni a dobândit un caracter relativ.1 Prin sentinţa penală nr. 29/12.07.2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 54 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova privind pe numitul M.M., având dublă cetăţenie, română şi moldovenească şi a depus cererea acestuia în Republica Moldova.2 Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M. Cererea de extrădare a fost însoţită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art. 38 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de arestare, dovada cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile. Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, 24 şi art. 54 alin. 3 din Legea 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă are cetăţenie română nu constituie un inpediment pentru extrădare, conform art. 23 şi 24 din Legea 302/2004. Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu motivarea că are cetăţenia română nu este fondat. Potrivit art. 23 alin. 1 lit. a) din Legea 302/2004, nu pot fi extrădaţi din România cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condidiile prevăzute în art. 24 din aceeaşi lege. Conform art. 24 lit. c) din Legea 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitat. Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor înscrise în art. 24, ci potrivit acesteia cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţii, între care legea enumeră şi pe aceea de la art. 24 lit. c). Or, din actele dosarului rezultă că M.M. este şi cetăţean al Republicii Moldova. Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru extrădarea din România, în cauză neexistând nici un motiv de casare a hotărârii atacate şi, în consecinţă recursul a fost respins. Referitor la străinii care au obţinut dreptul de azil pe teritoriul statului solicitat, dacă acest stat îşi extrădează proprii cetăţeni în anumite condiţii stabilite prin convenţii internaţionale, în aceleaşi condiţii statutul de azilant nu poate constitui impediment de la extrădare. Acordarea dreptului de azil se face în urma unor cereri adresate de persoana interesată statului de refugiu, însoţită de documente justificative prin care să demonstrseze şi să convingă autorităţile statului de refugiu că viaţa, sănătatea şi integritatea sa corporală sunt puse în pericol sau libertăţile sale fundamnetale, recunoscute oricărei fiinţe umane, îi sunt îngrădite din motive politice, religioase, etnice, dacă ar rămâne în statul al cărui cetăţean este sau în care îşi are domiciliul.1 Potrivit art. 18, alin. 2 din Constituţia României2 „dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.”

1 2

Mariana Mitra – „Drept penal. Partea generală. Caiet de seminar”, Vol. I, Editura Bren, Bucureşti, 2007, pg. 62; Sentinţa penală d. Nr. 4727/2006, în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2007, pg. 163.

1

Aurel Teodor Moldovan – „Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Editura All Back, Bucureşti, 2004, pg. 82; 2 Modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003; 39

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor din România3 s-au stabilit care sunt formele de protecţie acordate refugiaţilor, condiţiile pentru dobândirea acestui statut, procedura acordării, încetării, anulării sau retragerii statutului de refugiat. Potrivit art. 4 din Ordonanţă, nu se acordă statutul de refugiat străinului care: a) a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care România este parte; b) a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat; c) a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta O.N.U. sau în convenţiile internaţionale privitoare la refugiaţi, la care România este parte. În statele în care în anumite condiţii speciale îşi extrădează proprii cetăţeni, în aceleaşi condiţii pot să-i extrădeze şi pe azilanţi, fiindcă străinii nu pot avea mai multe drepturi şi nu pot beneficia de o protecţie mai mare decât cetăţenii statului de refugiu.1 Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.2 Cu privire la condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi extrădată, Legea 302/2004 prevede o serie de condiţii cu caracter absolut sau relativ. Astfel, pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, prevăzute în cadrul art. 22-25 din legea sus menţionată: 1. cetăţenia şi calitatea Această condiţie, până nu demult rigidă şi lipsită de flexibilitate nu mai poate reprezenta un impediment la extrădare, decât dacă nu este îndeplinită cel puţin una din cerinţele prevăzute în art. 24 din legea 302/2004. Aşadar, chiar dacă persoana solicitată este cetăţean român sau persoană azilantă în ţara noastră ea poate fi extrădată la solicitarea unui alt stat. Deşi aceste reglementări sunt trecute în lege la „persoane exceptate de la extrădare”, această regulă are un caracter relativ, deoarece în art. 24 din lege se prezintă cazurile în care aceste categorii de persoane pot fi extrădate. De observat că Legea 302/2004 nu face nici o precizare cu privire la situaţia apatrizilor cu sau fără domiciliul în România. Dar din moment ce se pot extrăda proprii cetăţeni, pe cale de consecinţă se pot extrăda şi apatrizii cu domiciliul în România, deoarece în anumite situaţii legea penală asimilează această categorie de persoane cu cetăţenii români,3 impunându-le respectarea legii penale române şi când sunt plecaţi peste hotare. Nici în Constituţie, art. 19 nu se fac precitări despre apatrizii cu domiciliul în România. În alin. 3 al art. 19 din legea fundamentală se vorbeşte despre posibilitatea extrădării apatrizilor, dar legea nu distinge care categorii de apatrizi cu sau fără domiciliul în România. În acest caz cum putem interpreta adagiul latin ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus? Din aceste considerente propunem, de lege-ferenda a se face această precizare într-un mod clar şi lipsit de orice dubii. În ceea ce priveşte calitatea persoanei extrădabile, aceasta putea participa la comiterea infracţiunii care formează obiectul extrădării în calitate de autor, coautor, instigator, complice, fără ca legea generală sau specială în materie să facă vreo astfel de precizare. Cooperarea internaţională, ca efect al globalizării fenomenelor social-economice, impune o diluare a conceptului de suveranitate, context în care se înscrie şi cedarea exclusivităţii de jurisdicţie asupra propriilor cetăţeni sau apatrizilor domiciliaţi pe teritoriul statului solicitat, pentru infracţiunile comise de acesta înstrăinătate, în favoarea unuor soluţii care să satisfacă în mai mare măsură interesele statului solicitant, pe teritoriul căruia, sau împotriva intereselor ori cetăţenilor căruia s-a comis infracţiunea. 2. persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat, 3. persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea, 4. persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin înţelegeri internaţionale 5. persoana străină a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant (parte, martor, expert) la un proces în statul solicitat, 6. extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor. B. Condiţii referitoare la faptă 1. fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat 2. fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului solicitat (dubla inctiminare 3. infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă 4. infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică Potrivit art. 24^1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, nu sunt considerate infracţiuni de natură politică: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale;
3 1

Publicată în M.Of. nr. 436/3.09.2000; Ion Retca – „Extrădarea cetăţenilor români”, Revista Dreptul nr. 8/2004, pg 209; 2 Art. 23 alin. 2 din Legea 302/2004; 3 Art. 4 din Codul penal – „Personalitatea legii penale”; 40

b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9.12.1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c); e) infracţiunile prevăzute la art. 1 al Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27.01.1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente; f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17.12.1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte. 5. infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădare În categoria faptelor exceptate de la extrădare, unele tratate prevăd infracţiunile de presă, infracţiunile militare1 ori infracţiunile fiscale2. 6. infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat Această regulă este precizată în art. 36 din Legea 302/2004: „Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale”. C. Condiţii privind pedeapsa 1. neaplicarea pedepsei capitale în statul solicitant Potrivit art. 11 din Convenţia europeană de extrădare din 1957: „dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către legea părţii solicitante şi dacă, în atare caz, această pedeapsă nu este prevăzută de legislaţia părţii solicitate, sau în mod normal aici nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către partea solicitată că pedeapsa capitală nu se va executa.” Potrivit art. 22 alin. (3) din Constituţia României „pedeapsa cu moartea este interzisă”. Legea nr. 302/2004 în art. 29 consfinţeşte că: „Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.” Justificarea existenţei acestei condiţii absolute, de la care nu există derogări este aceea că pedeapsa capitală nu respectă principiul umanismului sancţiunilor de drept penal şi în acelaşi timp este considerată barbară, inutilă şi uneori greşit aplicată, caz în care nu s-a mai putut face nimic. 2. pedeapsa la care a fost condamnată pesoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să-i producă violente suferinţe fizice sau psihice în statul solicitant Această reglementare îşi are sursa principală în art.3 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante1 „nici un stat nu va putea expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură”. O altă sursă a acestei precizări o constituie şi art. 22 alin. 2 din Constituţia României: „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. 3. pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate Potrivit art. 28 din Legea 302/2004: „Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni”. 4. executarea pedepsei să nu fie prescrisă Această regulă este prevăzută expres în art. 35 din Legea 302/2004. Astfel, „extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior”. Astfel, nu se cere îndeplinită prescripţia potrivit legislaţiilor ambelor state ci alternativ, fie în statul solicitatnt, fie solicitat. Împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei se calculează potrivit art. 125-130 din Codul penal.
1

24^1 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 - Extrădarea va fi refuzată dacă: f) „se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun”; 2 Art. 27 din Legea nr. 302/2004 - Infracţiuni fiscale;
1

Adoptată şi semnatăla la sediul O.N.U. la 10.12.1984, ratificată de România prin legea nr. 19/9.10.1990, publicată în M. Of. Nr. 112/10.10.1990; 41

Conform art.10 din Convenţia Europeană de extrădare din 13.12.1957: „Extrădarea nu se va acorda, dacă prescripţia acţiunii sau a pedepsei este împlinită potrivit legislaţiei fie a părţii solicitante, fie a părţii solicitate”. În legislaţia Uniunii Europene extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că s-a împlinit prescripţia executării pedepsei potrivit legislaţiei statului membru solicitat. 5. pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată sau executarea sa suspendată în întregime în statul solicitant Această regulă este prevăzută expres în art. 37 din Legea 302/2004. Astfel, „actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite”. Este posibil ca în intervalul de la formularea şi transmiterea actelor de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a acesteia în statul solicitat, să fie emis un act de graţiere în statul solicitant cu incidenţă şi asupra pedepsei aplicate infractorului, situaţie în care cererea de extrădare în vederea executării pedepsei rămâne fără obiect. Conform art. 30 din Legea 302/2004, „persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate1 prevăzute la art. 28 şi nu există alte impedimente legale la extrădare”. - Condiţiile de formă A. Cererea de extrădare Legea 302/2004, ca şi Legea 296/2001, nu defineşte conceptul de „cerere de extrădare”, deoarece legiuitorul a considerat, pe drept cuvânt, că nu este nevoie, acesta fiind un termen ce nu ridică dificultăţi în practica de specialitate. Totuşi, în lege se prevede ce anume trebuie să cuprindă aceasta, precum şi actele ajutătoare. Legea 302/2004 cuprinde mai multe art. ce fac referire la cererile din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În art. 38 din legea sus menţionată, se precizează cum trebuie întocmită o cerere de extrădare şi ce anume trebuie să cuprindă pentru a se putea acorda extrădarea. Din analiza textului legal, dar şi a doctrinei de specialitate rezultă că cererea de extrădare este actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea. Aceasta poate privi o singură persoană dar este admis ca prin aceeaşi cerere să se solicite extrădarea mai multor persoane pentru aceeaşi faptă penală sau pentru mai multe fapte penale, ori condamnate prin aceeaşi hotărâre sau prin mai multe hotărâri definitive. Din conţinutul cererii de extrădare trebuie să rezulte clar dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere. În general, actele care însoţesc cererea de extrădare sunt înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei a cărei extrădare este certută. Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul necesar este copia certificată a mandatului de arestare. Dacă cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei rămase definitivă. De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să indice despre ce infracţiune este vorba, calificarea faptei şi textul de lege care o incriminează, date ce sunt extrem de importante atât pentru corecta incidenţă a principiului dublei incriminări cât şi a principiului specialităţii. Cererile privind extrădarea, transferul de proceduri în materie penală şi de asistenţă juridică în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă. Cererile formulate de autorităţile române şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competenţa de a formula cererea. Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel. În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia.1 B. Lipsa plângerii prealabile În literatura de specialitate2, plângerea prealabilă a fost definită ca fiind încunonştiinţatea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta comisă şi vătămarea suferită de aceasta. Plângerea prealabilă reprezintă o condiţie pentru tragerea la răspundere penală şi deci pentru pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în
1

„Gravitatea pedepsei - Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni”; 1 Art. 17 din Legea 302/2004 – Limbile utilizate; 2 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu – „Drept penal. Partea generală. Ediţia 4”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 266; 42

mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Astfel, lipsa plângerii prealabile apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă infracţiunea care motivează cererea de extrădare face parte din categoria celor care condiţionează acţiunea penală pentru existenţa şi menţinerea unei plângeri prelabile şi persoana vătămată de infractorul refugiat nu a formulat o astfel de plângere, extrădarea nu se acordă. Într-o asemenea situaţie, dacă însăşi persoana vătămată nu este interesată ca raportul său de conflict să fie făcut public prin procesul penal, preferând o aplanare extrajudicioară a acestuia sau renunţând la pretenţii faţă de infractor, nu mai există raţiunea solicitării ori acordării extrădării. Legea 302/2004 prevede în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.1 Aşadar, ca în cazul invers prescripţiei, posibilitatea nu mai este alternativă, una din două ţări, ci în ambele state trebuie îndeplinită această condiţie. Deci se observă că prevederile legale nu sunt în favoarea infractorului. În Convenţia europeană de extrădare nu este prevăzută o asemenea cerinţă, iar în legislaţia care guvernează relaţiile dintre ţările membre ale Uniunii Europene se observă tendinţa renunţării la unele condiţii de formă prezentate în acordurile bilaterale anterioare Acordului de la Schengen2. C. Prescripţia, amnistia, graţierea şi decesul infractorului Despre prescripţie, amnistie şi graţiere am făcut referire mai sus, ca fiind instituţii de drept penal care fac să fie înlăturată fie răspunderea penală, fie executarea pedepsei, acestea având toate un caracter persoanal. Legea 302/2004 face referie la toate în art. 35, 36, 37. Astfel, extrădarea3 nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. Prin sentinţa penală atacată cu apel de către inculpat, Tribunalul a admis cererea de extrădare formulată de statul german şi a dispus extrădarea cetăţeanului turc B.S., învinuit de comiterea, în anul 1986, a două infracţiuni de trafic de stupefiante şi împotriva căruia autorităţile germane au emis mandat de arestare la 17.11.1987. Declarând apel, inculpatul solicita respingerea cererii de extrădare, susţinând că răspunderea penală pentru trafic de strupefiante este prescrisă potrivit art. 121 C. pen. Conform art. 5 lit. c) din Legea 4/1971, privind extrădarea (actualmente art. 35 din Legea 302/2004) – ale cărei prevederi referitoare la condiţiile de fond ale extrădării erau în vigoare, extrădarea nu se admitea dacă fapta pentru care se cerea luarea acestei măsuri, era, potrivit statului solicitat ori legii penale române prescrisă sau amnistiată ori exista o altă cauză legală care înlătura răspunderea penală sau consecinţele condamnării. Or, în raport cu data comiterii infracţiunilor de care este acuzat inculpatul – anul 1986, a operat prescripţia răspunderii penale conform art. 122 lit. d) C. pen. Este adevărat că în conformitate cu prevederile C. pen. german infracţiunea de trafic de stupefiante se pedepsea cu închisoare de la 2 la 15 ani şi că pentru faptele sancţionate de lege cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 10 ani, termenul de prescripţie era de 20 de ani; potrivit dispoziţiilor C. pen. român însă, infracţiunea de trafic de stupefiante prevăzută în art. 312 C. pen. se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, (actualmente de la 3 la 15 ani, sau de la 15 la 25 de ani), iar termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut în art. 122 lit. d) C. pen. era de 5 ani când legea prevedea pentru fapta comisă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşete 5 ani. Cum în speţă nu s-a făcut dovada că s-a întrerupt cursul prescripţiei prin îndeplinirea vreunui act procesual, rezultă că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise în anul 1986 se împlinise. În consecinţă, răspunderea penală privind infracţiunile pentru care se cere extrădarea inculpatului fiind prescrisă potrivit legii penale române, apelul declarat de inculpat a fost admis, iar cererea de extrădare respinsă.1 Extrădarea4 nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. Actul de graţiere5 adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. În timp ce amnistia şi graţierea sunt acte de clementă, care intervin datorită voinţei unui organ al statului, prescripţia intervine prin simpla trecere a timpului, nefiind nevoie de un act, ci numai de constatarea acesteia şi reţinerea efectelor pe care le produce. Acţiunea penală pusă în mişcare se stinge în mod normal prin pronunţarea unei hotărâri definitive de către instanţele de judecată cărora le-a fost dedus spre soluţionare conflictul de drept născut în urma săvârşirii infracţiunii. Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală sunt: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi
1 2

Art. 32 din Legea nr. 302/2004; Acordului Schengen a fost încheiat la 14.06.1985 în localitatea omonimă din Luxemburg; 3 Art. 35 din Legea 302/2004 – Prescripţia; 1 „Extrădare. Prescripţia răspunderii penale”, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Decizia Penală nr. 206/1996, în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1997, pg. 131; 4 Art. 36 din Legea 302/2004 – Amnistia; 5 Art. 367din Legea 302/2004 – Graţierea; 43

clasarea cauzei penale. Stingerea acţiunii penale poate intervenii numai în măsura în care se constată existenţa uneia din cazurile expres prevăzute de legea penală care, de altfel, împiedică şi punereea sa în mişcare. Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unui infractor statului solicitant, prin decesul autorului infracţiunii, cererea de extrădare rămâne fără obiect. În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei acţiunii penale sau a amnistiei asupra extrădării, constatarea existenţei unor asemenea situaţii reprezintă motive de respingere a cererii de extrădare. În general se opune extrădării atât termenul de prescripţie al acţiunii penale din statul solicitat, cât şi cel din statul solicitant. În ultima perioadă s-a observat însă o tendinţă accentuată de raportare a termenului de prescripţie numai la legislaţia statului solicitant, cel mai interesat în restabilirea ordinii sale de drept lezate prin fapta infractorului fugar. Astfel, extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită conform legislaţiei unuia dintre cele două state implicate în actul de extrădare (solicitat sau solicitant). Procedura extrădării pasive Primirea cererii de extrădare şi a actelor conexe 1. Solicitarea extrădării Conform legii 302/2004, art. 38 cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat. Cererea de extrădare formulată în scris de statul solicitant reprezintă actul de sesizare adresat statului solicitat în vederea arestării provizorii şi remiterii persoanei care s-a refugiat pe teritoriul acestuia din urmă. Această cerere marchează sfârşitul primei faze, cea a extrădării active, şi iniţiază procedura extrădării pasive. Cererea de extrădare a unei persoane care s-a refugiat în străinătate şi încearcă să se sustragă tragerii la răspundere penală sau executării pedepsei se formulează în scris, pe baza unei ordonanţe sau încheieri motivate a organelor judiciare din statul solicitant, după care se materializează într-o cerere oficială a Ministerului Justiţiei ce se transmite fie direct ministerului omolog din statul solicitat, fie acestuia prin Ministerul Afacerilor Externe. La rândul său, Ministerul Afacerilor Externe din statul solicitant o transmite Ministerului Afacerilor Externe sau Ministerului Justiţiei din statul solicitat şi astfel cererea ajunge la autoritatea judiciară competentă să se pronunţe asupra admisibilităţii ei. Prin înţelegeri bilaterale sau multilaterale, statele pot însă conveni ca Ministerul Justiţiei din statul solicitant să transmită cererea direct autorităţii judiciare din statul solicitat, iar în ultimul timp între ţările membre ale U.E. s-a legiferat posibilitatea transmiterii directe între autorităţile judiciare ale celor două state.1 Convenţia europeană de extrădare din 1957 menţine încă regula transmiterii cererii pe cale diplomatică, dar în acelaşi timp prevede posibilitatea derogării de la aceasta prin înţelegeri directe între state (art. 12). Cererea, formulată potrivit uzanţelor internaţionale, trebuie să precizeze obiectul său, persoana urmărită şi informaţiile privind identitatea acesteia (nume, prenume, sex, naţionalitate, data şi locul naşterii, domiciliul şi reşedinţa, antecedente penale, semne particulare, etc.), infracţiunea săvârşită şi pedeapsa aplicată, autoritatea judiciară care a pornit acţiunea penală sau a pronunţat hotărârea de condamnare, data formulării şi autoritatea centrală emitentă. În susţinerea şi fundamentarea cererii se anexează următoarele acte ajutătoare: „a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz; b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia; d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă”. Atunci când informaţiile cuprinse în cererea de extrădare şi în actele ajutătoare care o însoţesc sunt insuficiente pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării, se acordă statului solicitant un termen rezonabil pentru furnizarea de date suplimentare. Necompletarea informaţiilor suplimentare în termenul convenit între state poate conduce la respingerea cererii de extrădare. Autoritatea competentă a statului solicitant adresează cererea de extrădare şi actele ajutătoare fie direct Ministerului Justiţiei, fie indirect prin Ministerul Afacerilor Externe sau pe o altă cale convenită prin acord bilateral. Cererea şi documentele anexate se redactează în limba statului solicitant şi sunt însoţite de traduceri în limba statului solicitat sau în limba franceză ori engleză, statele putând stabili prin înţelegere directă între ele şi asupra traducerii într-o altă limbă. În România, procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti. 2 Concursul de cereri În prezent, Legea 302/2004 cuprinde precizări cu privire la concursul de cereri 2, astfel: „Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând
1
2

Art.13 din Convenţia referitoare la extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27.09. 1996; Art. 41 din Legea 302/2004 - Concursul de cereri; 44

seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant. Despre existenţa concursului de cereri Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante”. În dreptul extradiţional (cum se mai numeşte practica extrădării) au fost întâlnite cazuri când s-au formulat mai multe cereri de extrădare din partea mai multor state cu privire la acelaşi infractor. În asemenea situaţii, extrădarea poate fi solicitată de către: a) statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea; b) statul împotriva căruia este îndreptată infracţiunea comisă în străinătate, fie că aceasta aduce atingere intereselor siguranţei sale, fie drepturilor sau libertăţilor cetăţenilor săi; c) statul căruia îi aparţine infractorul, deşi infracţiunea nu s-a comis pe teritoriul său.1 În practica internaţională preferinţa este în general favorabilă competenţei determinate de principiul teritorialităţii, faţă de cea determinată de principiul personalităţii sau de principiul realităţii legii penale. Un alt criteriu de prioritate în acordarea extrădării în cazul concursului de cereri poate să fie şi data transmiterii solicitării către statul de refugiu, mai ales când cererile concrete privesc competente similare, ca în cazul infracţiunii continuate săvârşite pe teritoriul multor state sau al infracţiunii îndreptate împotriva intereselor sau cetăţenilor mai multor ţări, în astfel de situaţii al competenţelor egale, extrădarea va fi acordată acelui stat care a solicitat-o primul. Trebuie menţionat că în prezent nu există o ordine sau o regulă comună cu privire la ordinea de preferinţă, putând să difere de la tratat la tratat, în legile naţionale întâlnindu-se mai multe variante, în unele lipsind chiar o prevedere referitoare la concursul de cereri. Astfel, unele convenţii lasă această ordine la aprecierea statului solicitat, altele acordă prioritate statului ale cărui interese au fost lezate (art. 6 din legea franceză din 1927). Unele convenţii prevăd un termen înăuntrul căruia statul care are prioritate trebuie să solicite extrădarea. Dacă nu s-a solicitat în acest termen, el decade din beneficiul preferinţei, dacă un alt stat îl solicită pe infractor între timp.2 Astfel, potrivit art. 41 din Legea nr. 302/2004 şi în concordanţă cu art. 17 din Convenţia europeană de extrădare din 1957, dacă extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, partea română hotărăşte ţinând seama de toate împrejurările, dar în mod deosebit de gravitatea şi locul săvârşirii infracţiunilor, de datele depunerii cererilor respective, de naţionalitatea persoanei reclamate, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant. Criteriile consacrate de legea română în stabilirea ordinii de preferinţă a extrădării se referă în primul rând la gravitatea faptei comise, deci la gradul de pericol social concret al faptei, iar în situaţia unor fapte de aceeaşi gravitate, va fi activat principiul teritorialităţii. Când faptele intră în competenţa teritorială a autorităţilor judiciare din mai multe state, prioritate va avea statul care a trimis primul cererea de extrădare, iar dacă acestea au fost primite la aceeaşi dată, starul al cărui naţional este infractorul, dacă prin acorduri bilaterale sau declaraţii de reciprocitate nu se prevede altfel. La admiterea cererii se are în vedere şi posibilitatea reextrădării persoanei reclamate de către statul solicitant preferat, astfel că, în situaţia formulării ulterioare a solicitării de extrădare adresate acestuia, legislaţia statului respectiv să permită predarea infractorului unui alt stat solicitant. Existenţa concursului de cereri este adusă la cunoştinţa tuturor statelor solicitante de către Ministerul Justiţiei, acestea fiind informate totodată despre statul căruia i s-a acordat prioritate în admiterea cererii de extrădare. Totuşi, în cazul concursului de cereri, statul solicitat decide în mod suveran căruia din aceste state să le acorde preferinţă. De obicei se acordă preferinţă statului pe teritoriul căruia a fost comisă fapta, deoarece el suportă daunele produse de infracţiune. Examenul de regularitate internaţională Legea 302/2004 prevede în mod expres că după ce se primeşte o cerere de extrădare, statul român are obligaţia să verifice dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă pentru acordarea extrădării. Acest control se numeşte examen de regularitate internaţioanlă. Scopul examenului de regularitate internaţională constă deci în verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale. Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională, spre a constata dacă: a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare; b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil; c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17; d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român. În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la lit. a) şi b) şi lipseşte reciprocitatea în cazul solicităţii cetăţenilor români, precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.
1 2

Nicolae Lupulescu – op.cit, pg. 204; Constantin Barbu - „Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp.”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, pg. 142; 45

În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii. Cu prilejul efectuării acestui examen de regularitate internaţională, România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. Astfel, Legea 302/2004 stabileşte în mod expres1 ca motive obligatorii de refuz al extrădării dacă: „a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4.11.1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România; b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social; c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b); d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal; e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice; f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun”. Legea mai precizează şi o serie de motive opţioanale de refuz2, astfel „extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate”. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa1, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moarteade către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. Etapele procedurii extrădării pasive Procedura de extrădare pasivă cuprinde o etapă administrativă şi una judiciară 4. Etapa (procedura) administrativă se referă, în esenţă, la îndeplinirea de către Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, a următoarelor activităţi5: a) primirea cererii de extrădare; b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 40; c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 42; d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (4); e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea; f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă. Etapa (procedura) judiciară este cuprinsă între momentul primirii cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării de către procurorul general competent şi momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti asupra cererii de extrădare. Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
1 2

Art. 24^1 - Motive obligatorii de refuz al extrădării; Art. 24^2 - Motive opţionale de refuz al extrădării;

1 4

Art. 34 din Legea 302/2004 - Judecarea în lipsă; Ilie Pascu, Vasile Drăghici – „Drept penal. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg 63; 5 Art. 39, alin. 4 din Legea 302/2004 - Procedura extrădării pasive; 46

Cererea de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători. Sesizarea procurorului competent Urmând ordinea cronologică prevăzută în art. 39 lit. c) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi: c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 42; Conform acestui text de lege cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie domiciliază ori a fost semnalată prezenţa persoanei extrădabile sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu excepţia cazurilor de restituire prevăzute la art. 39 alin. (2)1, Astfel, în practică, momentul imediat următor examenului de regularitate internaţională, efectuat de Ministerul Justiţiei, priveşte căutarea, identificarea, reţinerea şi arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută. Această măsură se impune a fi luată de urgenţă, pentru ca infractorul să nu se refugieze între timp într-o altă ţară şi să rămână la dispoziţia statului solicitat, pentru a putea fi predat statului solicitant.2 Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare. Măsura procesuală a arestării provizorii din procedura extrădării şi arestarea preventivă reglementată în art. 136,146-156, 160 din Codul de procedură penală nu trebuie confundate.3 După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. a) Arestarea unei persoane în temeiul cererii de extrădare şi a actelor ajutătoare Potrivit art. 45 din Legea nr. 302/2004, punerea în executare a actului internaţional de arestare (hotărâre sau mandat) este de competenţa procurorului general al parchetului curţii de apel 1 în a cărei rază locuieşte ori a fost semnalată prezenta persoanei reclamate. Sesizarea parchetului se face de către Ministerul Justiţiei, sesizat la rândul sau în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 302/2004. Dacă nu se cunoaşte locul unde se află persoana reclamată, cererea de extrădare şi actele anexe se trimit de Ministerul Justiţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. În temeiul art. 45 din Legea nr. 302/2004, în termen de 48 de ore de la sesizare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel procedează la identificarea persoanei reclamate şi reţinerea sa în vederea extrădării, persoană căreia îi înmânează actul de arestare (hotărâre judecătorească executorie, mandat de executare, mandat de arestare etc.) precum şi celelalte acte transmise de autorităţile statului solicitant. După îndeplinirea formalităţilor legate de notificarea actelor de extrădare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, în termen de maxim 24 de ore de la reţinerea infractorului, este obligat să asigure prezenţa acestuia la curtea de apel pe lângă care funcţionează, pentru ca judecătorul de la această instanţă să se pronunţe cu privire la măsura arestării. Curtea de apel competentă, în complet din doi judecători, examinează şi se pronunţă cu privire la starea de arest a persoanei extrădabile. Potrivit art. 45. alin. (3) din Legea nr. 302/2004 „arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu Încheierea poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 24 de ore. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare”. Măsura arestării se dispune pentru o perioadă de maxim 30 de zile. În termenul de 30 de zile se include şi intervalul de timp scurs de la reţinerea sa efectivă, până la prezentarea în faţa judecătorului. Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii este depusă în arestul poliţiei.1 În cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsură obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Fiecare prelungire acordată nu va putea depăşi 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile.

1 2

„Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti”; Ştefan Tulbur –„Extrădarea în normele procesual penale”, Revista Pro lege nr. 3/2003, pg 49; 3 Retca Ion – „Procurori competenţi în procedura extrădării”, în Revista „Pro Lege”, nr. 3/2002, pg. 103 şi „Revista Dreptul”, nr. 10/2002; 1 în condiţiile prevăzute de art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi respectiv introduse prin Legea nr. 281/2003 şi O.U.G. nr. 109/2003;
1

Ion Retca – „Arestarea în procedura de extrădare.”, Revista Pro Lege nr. 2/2003, pg. 48; 47

În situaţia în care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în lipsă, iar ulterior acesta este prins în străinătate şi extrădat în România, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale, de 180 de zile, se calculează începând cu data la care inculpatul este adus în faţa judecătorului care a emis mandatul.2 În caz de admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungeşte, la fiecare 30 de zile până la predarea extrădatului, arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale stalului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare. Instanţa, din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea stării de arest în vederea extrădării dacă persoana extrădată nu va fi preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită pentru predare. În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii. b) Arestarea provizorie a persoanei urmărite, în caz de urgenţă. În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii de extrădare. Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite, o expunere sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise şi să menţioneze dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele disponibile asupra identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane. Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării examenuluide regularitate internaţională, care se aplică în mod corespunzător. Ca modalitate de transmitere se poate utiliza orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată. Nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nici o îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi cererea conţine toate elementele prevăzute de lege. Punerea în libertate provizorie nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. Cererea de arestare provizorie primită de Ministerul Justiţiei se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială locuieşte ori a fost semnalată prezenţa persoanei urmărite sau în cazul în care nu se cunoaşte locul unde grafia persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune, prin ordonanţă motivată, reţinerea pentru cel mult 24 de ore, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, a persoanei urmărite prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale statului solicitant.1 Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea arestării provizorii în vedereav extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele justificative prevăzute la art. 38 din Legea 30272004. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie. Luarea altei măsuri preventive sau punerea în libertate nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune de instanţă potrivit reglementărilor naţionale în materie2, sub condiţia că aceste reglementări să nu contravină convenţiilor de extrădare semnate de statul român. Din conţinutul prevederilor legale amintite mai sus rezultă că: * pentru a lua măsura arestării, judecătorii curţii de apel competente trebuie să verifice dacă, în afara condiţiilor prevăzute de Constituţie şi de Codul de procedură penală, sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 22-40 din Legea nr. 302/2004; * cel urmărit va fi audiat în camera de consiliu şi i se vor aduce la cunoştinţă motivele arestării şi învinuirea; * în cursul procedurii de luare a acestei măsuri se vor asigura dreptul la apărare şi dreptul la interpret; * persoana extrădabilă nu poate contesta legalitatea arestării şi exercita căile de atac împotriva acestei măsuri decât în acelaşi timp cu recursul declarat împotriva hotărârii de extrădare; * după reţinerea celui urmărit, în termen de 24 de ore de la luarea acestei măsuri procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel va sesiza instanţa competentă teritorial pentru a se pronunţa cu privire la măsura arestării. Aceeaşi instanţă va informa neîntârziat autoritatea străină solicitantă, prin intermediul Ministerului Justiţiei, despre arestarea preventivă. Competenţa de judecată aparţine curţii de apel.
2

Culegere de practică judiciară în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 2005, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, coordonator Dan Lupaşcu, Încheierea nr. 605/19.12.2005 – „Arestare preventivă. Măsura dispusă în lipsa inculpatului. Extrădare. Data de la care se calculează termenul de 180 de zile”; 1 Art. 47 din Legea 302/2004 – Reţinerea în vederea extrădării; Alexandru Ţuculeanu – „Arestarea unei persoane în cursul procedurii de extrădare.”, Revista Dretul nr. 1/2003, pg. 174; 2 art. 149 şi urm. din Codul de procedură penală şi art. 45,46 din Legea nr. 302/2004;

48

Durata arestării provizorii În majoritatea cazurilor de extrădare, persoana urmărită este ţinută în stare de arest până la finalizarea procesului de extrădare în statul solicitat şi predarea sa - manu militari - către reprezentanţii statului solicitat. În concordanţă cu Convenţia europeană de extrădare, durata de 40 de zile a arestării provizorii, se referă tot la termenul în care partea solicitată trebuie să primească cererea de extrădare si înscrisurile necesare soluţionării cauzei. Dacă documentele prevăzute în art. 38 alin.2 din aceeaşi lege au fost primite de instanţă în termenul de 40 de zile, arestarea provizorie durează, în continuare, până la soluţionarea definitivă a cauzei privind cererea de extrădare, respectiv până la preluarea persoanei extrădate de către autorităţile competente ale statului solicitant.1 În susţinerea celor de mai sus, se apreciază că sunt obligatorii şi în cazul extrădării dispoziţiile art. 159, alineat ultim din Codul de procedură penală, conform cărora instanţa poate dispune prelungirea arestării preventive, fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile, iar în cursul judecării cererii de extrădare, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive se face periodic, la intervale de maxim 60 de zile. Prin urmare, dacă instanţa competentă (curtea de apel) poate să dispună amânarea soluţionării cererii de extrădare cu maxim 4 luni, durata ce depăşeşte cu mult termenul de 40 de zile prevăzut în art.46, alin. (6) din lege, nu există nici un impediment care să se opună prelungirii arestării din 30 în 30 de zile şi respectiv din 60 în 60 de zile, până la finalizarea procesului de extrădare, neputându-se motiva logic încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Constituţia României, cu atât mai mult cu cât legea statului român este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi celei a arestării provizorii. Procedura la Curtea de Apel La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie. Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor la care se referă art. 21. După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară1, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare. Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii. În aceste condiţii, persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii, prevăzută la art. 73^1. În cazul extrădării voluntare prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 38 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România. Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu şi care nu poate fi atacată cu recurs decât împreună cu hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare. Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii va fi depusă în arestul poliţiei. În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii.1 În cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Fiecare prelungire nu va putea depăşi 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile2. În cazul concursului de cereri, instanţa poate dispune conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată.

1

„Extrădare. Arestare preventivă”, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2376/2002, în „Revista de Drept Penal” nr. 1/2004, pg. 147; 1 Art. 49 din Legea 302/2004 - Extrădarea voluntară; 1 Cornel Herlea – „Incidente procesuale ale măsurilor privative de libertate, luate în scopul extrădării”, Revista Dreptul nr. 4/2003, pg. 159; 2 Art. 45 din Legea 302/2004 - Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei; 49

Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenţia europeană de extrădare şi de legea internă privind extrădarea, persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea conferită de aceste norme interne şi internaţionale de a se apăra împotriva cererii de extrădare, inclusiv prin exercitarea căii de atac a recursului.3 Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris; totodată va putea propune probe. În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi. Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare. O dată prezentată opoziţia sau a expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe, în condiţiile prevăzute la alin. (2).4 Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este nevoie, de interpret, precum şi a procurorului. Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de 2 luni. Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 38. În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. Soluţionarea cauzei După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate: a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 40, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată; b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni; c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării. Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării. În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 591. Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole. În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte conform art. 21, se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar. Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei. Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării. După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate. Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. În scopul soluţionării recursului, preşedintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris.
3

Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga – „Dispoziţii penale din legi speciale române.”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pg 438; 4 Art. 51 din Legea nr. 302/2004 - Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile; 1 Art. 59 din Legea 302/2004 -Termene pentru predarea extrădatului; 50

Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult trei zile de la soluţionarea recursului. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.1 Aceeaşi procedură se aplică şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ.2 Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată.3 Atunci când persoana extrădabilă face obiectul unei cereri în vederea urmăririi sale pentru o infracţiune sancţionată cu moartea în statul solicitant sau în vederea executării unei asemenea pedepse, curtea de apel va admite extrădarea numai cu condiţia ca statul respectiv să dea suficiente asigurări că pedeapsa capitală nu se va executa. În tăcerea legii şi a absenţei unor astfel de cazuri în practica judiciară, considerăm că pentru a fi apreciate ca îndestulătoare, aceste asigurări trebuie să îmbrace forma solemnă cerută de dreptul internaţional, instanţa putând sa dispună amânarea pronunţării hotărârii până la primirea documentelor respective pe cale diplomatică, autentificate de autorităţile centrale competente ale statului solicitant, în aprecierea asigurărilor primite, statul român trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa statului solicitant în cazuri similare. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat.1 Asigurările statului solicitant cu privire la un nou ciclu procesual trebuie să îmbrace aceeaşi formă solemnă cerută de uzanţele internaţionale şi se transmit pe cale diplomatică.2 Instanţa poate să admită cererea de extrădare şi în situaţia în care numai o parte din infracţiunile care o motivează întrunesc condiţiile de fond privitoare la faptele respective, fiind în interesul bunei administrări a justiţiei în statul solicitant ca prin acelaşi proces penal să fie judecată întreaga activitate infracţională a persoanei extrădabile, în astfel de cazuri verificându-se dacă solicitarea extrădării pentru o faptă nu ascunde intenţia ocolirii unui impediment cu privire la o altă faptă (de natură politică, de exemplu), care s-ar opune extrădării. Instanţa va aprecia incidenţa principiului specialităţii şi în funcţie de convenţia sau acordurile bilaterale ori declaraţia de reciprocitate dintre cele două state, în ultima perioadă în spaţiul european manifestându-se tendinţa admisibilităţii extrădării şi pentru infracţiuni aşa-zise „pecuniare”, dacă sunt conexe faptelor ce îndeplinesc condiţiile extrădării sub aspectul limitelor minime de pedeapsă prevăzute de lege.3 Tot în competenţa curţii de apel intră şi admiterea extrădării cu posibilitatea reextrădării infractorului către un stat terţ sau cu condiţia reextrădării din statul solicitant statului român, ca în cazurile de extrădare temporară sau provizorie. Instanţa poate să pronunţe admiterea extrădării cu condiţia ca persoana extrădabilă, solicitată de mai multe state, să nu fie extrădată apoi de statul solicitant unui alt stat unde nu sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sau unde există alte impedimente ce ar justifica respingerea acesteia. Atunci când instanţa dispune respingerea cererii de extrădare, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de formă şi de fond ale acesteia, va notifica Ministerului Public obligaţia legală de a supune cauzele respective spre examinare autorităţilor judiciare române competente, potrivit principiului universalităţii legii penale. Parchetul competent va efectua sau va supraveghea urmărirea penală a persoanelor a căror extrădare a fost refuzată şi va dispune potrivit dreptului intern, fie trimiterea lor în judecată, dacă este cazul, fie neînceperea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care extrădarea a fost refuzată, statul solicitant va fi înştiinţat la timpul potrivit, prin Ministerul Justiţiei, despre modul în care autorităţile judiciare române au soluţionat cauza. Instanţa dispune respingerea cererii de extrădare şi atunci când informaţiile suplimentare solicitate pentru verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării nu sunt trimise într-un termen rezonabil de către statul solicitant. Prin termen rezonabil se înţelege intervalul de timp scurs până la epuizarea ultimei amânări acordate de instanţă în scopul completării informaţiilor esenţiale ce-i sunt necesare, după împlinirea căruia va dispune atât respingerea cererii de extrădare, cât şi punerea în libertate a celui arestat provizoriu.1 Această soluţie nu exclude însă formularea ulterioară a unei noi cereri de extrădare privind aceeaşi persoană. Hotărârea prin care s-a respins o cerere de extrădare nu are autoritate de lucru judecat, ca atare, cererea ulterioară de extrădare a aceleiaşi peroane, pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni, poate fi admisă, constatându-se că există dubla incriminare a faptei, pentru lipsa căreia prima cerere a fost respinsă.
1 2

Art. 55 din Legea 302/2004 - Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii; Art. 56 din Legea 302/2004 – Analogie; 3 Art. 57 din Legea 302/2004 - Fuga extrădatului; 1 Art. 34 din Legea 302/2004 - Judecarea în lipsă; 2 Daneş Ştefan – „Drept penal, partea generală”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001, pg. 69; 3 Dima Traian - „Drept penal – partea generală”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pg. 89; 1 Ion Oancea– „Tratat de drept penal, partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994, pg 122; 51

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea cererii de extrădare, inclusiv cele efectuate în faza administrativă a procedurii, sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.2 Efectele extrădării din România 1. Predarea extrădatului Predarea extrădatului este reglementată în textul legii 302/2004 şi cuprinde elemente referitoare la: predarea efectivă a extrădatului, termene pentru predarea acestuia, predarea amânată şi predarea temporară sau sub condiţie. După rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate asupra extrădării, statul solicitat va comunica de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare pe care acesta din urmă i-a adresat-o. În acest sens va trimite statului solicitant fie o copie autentificată a hotărârii de extrădare, fie un extras de pe decizia definitivă, pe aceleaşi căi pe care a primit cererea de extrădare, în practică, adresa de comunicare a hotărârii şi extrasul de pe aceasta se transmit imediat prin fax, cu menţiunea că actele autentificate vor fi transmise prin postă ulterior, pentru ca statul solicitant să cunoască cât mai repede situaţia juridică a extrădatului şi să ia măsurile necesare în vederea preluării acestuia. În situaţia în care cererea de extrădare a fost respinsă, fie că e vorba de o respingere totală, fie parţială, statului solicitant i se va transmite o copie autentificată a hotărârii in extenso, iar dacă se optează pentru un extras al acesteia, i se comunică motivele care s-au opus extrădării. Hotărârea pronunţată asupra extrădării, indiferent de soluţia adoptată, trebuie să fie motivată ca orice hotărâre penală, în conformitate cu dreptul penal intern. Potrivit art. 58 şi 59 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei informează de îndată Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate. Data predării este fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă. În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă. Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.1 Dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile. În cazuri de forţă majoră (boală gravă, accident în timpul transportului, evadare de sub escortă sau din locul de deţinere, grevă în transporturi, etc.), care împiedică predarea sau primirea persoanei supuse extrădării, statul care invocă un astfel de caz va informa despre aceasta statul solicitant. Cele două state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare şi eventual asupra unui alt loc, dacă cel stabilit iniţial nu mai prezintă siguranţă pentru efectuarea operaţiunii de predare-primire sau pentru securitatea extrădatului şi a celor ce-l însoţesc. Statul solicitant va fi informat de regulă prin aceeaşi adresă prin care i se comunică hotărârea instanţei, despre locul şi data predării, precum şi despre durata totală a arestării provizorii în vederea extrădării, executată de persoana reclamată pe teritoriul statului român, în vederea deducerii acestui interval de timp din pedeapsa privativă de libertate pronunţată sau la care urmează să fie condamnat infractorul. După cum s-a menţionat mai sus, dacă persoana extrădată nu este preluată la data stabilită de poliţia sau reprezentanţii oficiali ai statului solicitant, atunci ea va fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile de la data respectivă. Acest termen poate fi prelungit, o singură dată şi justificat, cu cel mult încă 15 zile, după care va fi pusă în libertate şi obligaţiile statului român faţă de statul solicitant încetează în ceea ce priveşte predarea extrădatului. Dacă statul solicitant nu mai este interesat în tragerea la răspundere penală a persoanei reclamate, nu mai subzistă temeiul juridic al privării sale de libertate în statul solicitat. Având în vedere că în majoritatea cazurilor de extrădare are loc şi arestarea în statul solicitat a persoanei reclamate, în situaţia nepreluării persoanei respective şi punerii ei în libertate, se pune problema răspunderii pentru măsura preventivă luată, dacă se solicită despăgubiri de către cel care a fost privat de libertate, în tăcerea legii, se consideră că această răspundere trebuie să cadă în sarcina statului solicitant, care nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată prin convenţia sau declaraţia de reciprocitate de a-l prelua pe extrădat la data şi în locul stabilite de comun acord cu statul solicitat. Statul solicitat a dispus arestarea provizorie a persoanei respective în urma unei cereri oficiale ce i-a fost adresată în baza unor instrumente internaţionale la care a aderat şi nu i se poate reproşa pasivitatea ulterioară a statului solicitant faţă de persoana extrădată.1 Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau orice altă măsură de acest fel este interzisă de legea română ori de câte ori ascunde intenţia de eludare a regulilor de extrădare. De regulă, fiecare stat suportă pe bază de reciprocitate cheltuielile efectuate pe teritoriul său cu extrădarea. Dacă persoana extrădabilă are calitatea de justiţiabil în statul român, predarea sa poate fi amânată, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite şi instanţa competentă a dispus admiterea cererii de extrădare, în această situaţie, constatând că extrădabilul este învinuit sau inculpat în faţa automaţilor judiciare române, ori are de executat o pedeapsă pentru o altă infracţiune decât cea pentru care s-a cerut şi s-a acordat extrădarea, infracţiune care atrage sau a
2
1

Art. 20 din Legea 302/2004 – Cheltuieli; Gheorghe Mateuţ, Mihaela Vasilescu – „Transferul persoanelor condamnate”, Revista de Drept Penal, nr. 3/2003, pg. 28;
1

Vasile Păvăleanu – „Organizarea urmăririi infracţiunilor şi transferul de proceduri în materie penală la nivel comunitar”, Revista Pro lege nr. 1/2002, pg. 35; 52

atras incidenţa legii penale române, curtea de apel competentă, prin aceeaşi hotărâre, condiţionează predarea celui în cauză de data la care va pierde calitatea de justiţiabil, dispunând amânarea operaţiunii respective până la acea dată nedeterminată sau determinată (în cazul aplicării deja a unei pedepse).2 În caz de amânare, extrădarea va deveni astfel efectivă numai după ce procesul penal ocazionat în România de extrădabil sau şi de acesta a luat sfârşit, iar când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. În tăcerea legii, se apreciează că şi în situaţia în care pedeapsa aplicată nu este privativă de libertate, amânarea extrădării se impune până la executarea integrală a acesteia. Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea. Cadrul juridic de amânare al extrădării îl reprezină art. art. 19 din Convenţia de extrădare din 19573 şi art. 60 din Legea 302/2004.3 Persoana extrădată poate fi predată temporar1, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul. La cererea statului solicitant, predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă instanţă, cererea de extrădare. În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare. Deşi legea nu reglementează şi situaţia în care amânarea extrădării ar putea atrage împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, în tăcerea legii şi a absenţei din practica judiciară a unor asemenea cazuri, apreciem că instanţa poate dispune extrădarea temporară şi pentru începerea executării pedepsei în statul solicitant în scopul întreruperii cursului prescripţiei acelei executări. Prin acorduri bilaterale sau declaraţii de reciprocitate, ori prin înţelegeri directe între ele, statele pot conveni şi asupra acestor situaţii. Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române. 2. Tranzitul De multe ori cele două state (solicitant şi solicitat) nu au frontieră comună, astfel că până la destinaţie extrădatul trebuie să traverseze teritoriile altor state neimplicate în procedura extrădării respective. De regulă, tranzitul pe teritoriile unor terţe state se efectuează în urma unei cereri adresate în acest sens statelor tranzitate, cerere ce se formulează în scris de statul solicitant şi se prezintă acestora pe cale diplomatică. Prin înţelegeri directe între state se poate conveni însă şi o altă cale, mai directă şi rapidă, în ultimul timp diminuându-se ponderea căilor diplomatice. Tot mai multe state au pretenţia doar a unei înştiinţări sau comunicări cu privire la tranzitarea teritoriului lor de un infractor sub escortă. Potrivit art. 62 din Legea nr. 302/2004 şi în concordanţă cu art. 21 din Convenţia europeană de
2 3

Art. 60 din Legea 302/2004 - Predarea amânată; Predarea amânată sau condiţionată „1. Partea solicitată va putea, după ce va fi statuat asupra cererii de extrădare, să amâne predarea persoanei cerute, pentru a putea fi urmărita de ea însăşi, sau, dacă persoana a fost deja condamnată, să poată executa, pe teritoriul său, o pedeapsă aplicabilă pentru un alt fapt decât acela pentru care este cerută extrădarea. 2. În loc de a amâna predarea, partea solicitată va putea preda temporar părţii solicitante persoana cerută, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord între părţi”; 3 Predarea amânată „(1) Existenţa unui proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de libertate nu împiedică extrădarea. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare, extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca executată. (3) Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. (4) În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea”; 1 Art. 61 din Legea 302/2004 - Predarea temporară sau sub condiţie; 53

extrădare1, tranzitul extrădatului pe teritoriul statului român se încuviinţează la cererea adresată pe cale diplomatică României Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fî acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o infracţiune care permite extrădarea, conform legii române. Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români. Tranzitul este acordat la cererea statului interesat la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării. Ca element de noutate1, hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei. Acesta comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arest provizoriu pe perioada şederii sale pe teritoriul român. În cazul în care tranzitarea se face cu avionul, în spaţiul european se pot disting două situaţii: l) când nu este prevăzută în planul lor de zbor o aterizare, ci doar survolul spaţiului aerian, statul solicitant are obligaţia să înştiinţeze statul român tranzitat despre zborul respectiv şi să-i confirme existenţa fie a unei hotărâri de condamnare executorie, fie a unui mandat de arestare şi a hotărârii de extrădare a infractorului ce este transportat pe cale aeriană, în caz de aterizare forţată, înştiinţarea sau notificarea de tranzit pe care o adresează statul solicitant va produce în statul tranzitat efectele cererii de arestare provizorie a extrădatului2; 2) când este prevăzută o aterizare sau o escală tehnică, statul solicitant va adresa celui tranzitat doar o cerere formală de tranzit. Toate cheltuielile de tranzit se suportă de către statul solicitant, acesta fiind cel care are obligaţia formulării cererilor de tranzit sau a înştiinţării tuturor statelor care-1 despart geografic de statul solicitat. Atunci când are calitatea de stat solicitant, România va suporta cheltuielile ocazionate cu transportul extrădatului din momentul primirii lui de către poliţiştii români până la depunerea acestuia în penitenciar, având obligaţia solicitării oficiale a tranzitării ori înştiinţării statelor pe care urmează să le traverseze. Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde există pericolul ca viaţa sau libertatea sa să fie ameninţate pentru motive legate de rasă, religie, naţionalitate sau opinii politice. 3. Reextrădarea către un stat terţ1 În afara cazului prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. b), abrogat de art. 73^1, alin. 1 lit. b)2, consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 38 alin. (2). 3
1

Art. 21 - Tranzitul „1. Tranzitul prin teritoriul uneia dintre părţile contractante se va încuviinţa la cerere, adresată pe calea prevăzută la paragraful 1 al art. 12, cu condiţia să nu fie vorba despre vreo infracţiune considerată de partea solicitată pentru tranzit ca având un caracter politic ori pur militar, ţinând seama de art. 3 şi 4 ale prezentei convenţii. 2. Tranzitul unui resortisant ,în înţelesul art. 6, al ţării solicitate pentru tranzit, va putea fi refuzat. 3. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din prezentul articol, prezentarea documentelor prevăzute la paragraful 2 al art. 12 va fi necesară. 4. În cazul în care va fi folosită calea aeriană, se va face aplicarea următoarelor dispoziţii: a) când nu va fi prevăzută o aterizare, partea solicitantă va înştiinţa partea peste al cărei teritoriu se va zbura şi va atesta existenţa unuia dintre documentele prevăzute la paragraful 2 lit. a) al art. 12. În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie prevăzute la art. 16, iar partea solicitantă va adresa o cerere formală de tranzit; b) când va fi prevăzută o aterizare, partea solicitantă va adresa o cerere formală de tranzit. 5. Totuşi o parte va putea declara, o dată cu semnarea prezentei convenţii sau la depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, că nu va încuviinţa tranzitul unei persoane decât în aceleaşi condiţii cu cele ale extrădării sau cu unele dintre ele. În aceste cazuri, se va putea aplica regula reciprocităţii. 6. Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde ar fi motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi ameninţate pentru motive legate de rasă, religia, naţionalitatea sau opiniile sale politice”; 1 Modificare făcută de Legea 224/2006, art. 62 alin. 4 şi 5; înainte de modificare cererea de tranzit se transmite de îndată Curţii de Apel Bucureşti, care, în aceeaşi zi, în complet format din doi judecători ai Secţiei Penale, se pronunţă asupra acesteia prin încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul solicitant şi Ministerul Administraţiei şi Internelor; 2 Prin aterizare forţată se înţelege aterizare neplanificată, determinată de o defecţiune tehnică, de condiţii meteo nefavorabile ori de un atac terorist la bordul sau din afara aeronavei; 1 Art. 63 din Legea 302/2004 – Reextrădarea către un stat terţ; 2 Regula specialităţii „ b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit”; 3 În sprijinul cererii se vor prezenta: „a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, 54

Dispoziţiile art. 544 şi art. 555 se aplică în mod corespunzător. 4. Întreruperea cursului prescripţiei Noţiunea de prescripţie desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei comise, ca efect al treceri unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.1 Sub aspectul rolului şi efectelor pe care prescripţia le are în sfera dreptului penal, ea constituie o situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice. Prescripţia constituie o cauză prin care se înlătură incidenţa legii penale, fie prin înlăturarea răspunderii penale, fie a executării pedepsei aplicate. De la această regulă există şi excepţia conform căreia prescripţia nu poate înlătura răspunderea penală şi nici executarea pedepselor principale în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Întreruperea cursului prescripţiei este, după cum o arată şi denumirea, o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs până la momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător. Această întrerupere se caracterizează prin: legalitate (deoarece actele întreruptive sunt prevăzute expres în lege), obligativitate şi nu în ultimul rând ea este absolută.

rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz; b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia; d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă”; 4 Art. 54 - Soluţionarea cauzei „(1) După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate: a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 40, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată; b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni; c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării. (2) Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării. (3) În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 59. (4) Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării. (5) În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole. (6) În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte conform art. 21, se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar. (7) Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei. (8) Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. (9) Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării”; 5 Art. 55 - Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii „(1) După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (2) Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate. (3) Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. (4) În scopul soluţionării recursului, preşedintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris. (5) Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult trei zile de la soluţionarea recursului. (6) Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei”; 1 Alexandru Boroi, Ghe. Nistoreanu – „Drept penal. Partea generală”, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 261; 55

Conform art. 123 şi 127 din C.pen. întreruperea cursului prescripţiei (răspunderii penale sau a executării pedepsei) intervine atunci când se îndeplineşte oricare act care, potrivit, legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Cursul prescripţiei executării pedepsei se întrerupoe prin începerea executării pedepsei sau prin comiterea din nou a unei infracţiuni. Efectul juridic pe care îl produce, întreruperea cursului prescripţiei constă în aceea că intervalul de timp care a precedat întreruperea nu este avut în vedere la calculul duratei termenului de prescripţie şi din acel moment începe să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor este nelimitat. În aceste condiţii, cererea de extrădare transmisă statului solicitat întrerupe cursul prescripţiei acţiunii penale şi sub acest aspect n-au existat opinii divergente. Opinii contradictorii au existat însă în ceea ce priveşte prescripţia executării pedepsei. S-a susţinut în literatura de specialitate că, legea penală fiind teritorială, arestarea într-un stat străin va fi efectuată în virtutea unei hotărâri de condamnare străine .2 Marea majoritate a legislaţiilor penale prevăd că întreruperea prescripţiei executării pedepsei are loc numai prin începerea efectivă a executării acesteia. Simpla emitere a mandatului de executare, dacă nu este urmată de începerea efectivă a executării, nu întrerupe această prescripţie. Nici arestarea provizorie în vederea extrădării nu poate să întrerupă, potrivit aceleiaşi opinii majoritare, cursul prescripţiei executării pedepsei. Potrivit unei alte opinii3, întreruperea prescripţiei executării pedepsei operează şi prin simpla arestare provizorie a persoanei extrădabile, dacă legislaţia ambelor state (solicitant şi solicitat) ar prevedea această posibilitate. Referitor la prescripţia răspunderii penale ori a executării pedepsei, se consideră că momentul trimiterii oficiale a cererii de arestare provizorie sau a cererii de extrădare statului solicitant este esenţial din punct de vedere al incidenţei asupra termenului de prescripţie, având ca efect întreruperea lui, indiferent de data arestării efective a extrădabilului. Despre acest efect al prescripţiei legea 302/2004 face următoarele precizări4: „Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior”. 5. Remiterea de obiecte Acest efect nu este precizat în capitolul II din Legea 302/2004, adică în capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internaţională în materie penală. Astfel, în cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române. Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii. Dispoziţiile de mai sus nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia. Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă. În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor prevăzute mai sus se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile. În cazul obiectelor găsite asupra persoanei extrădate în momentul arestării, acestea vor rămâne în custodia statului solicitat până la predarea lui statului solicitant, când, fie i se vor restitui direct respectivele obiecte pe bază de dovadă sau de proces-verbal, fie se vor remite celor care au venit să-1 preia. Statul român va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care pot fi folosite ca elemente doveditoare în statul solicitant şi care au fost găsite în posesia persoanei reclamate în momentul reţinerii ori au fost identificate ulterior la reşedinţa acestuia. Se vor preda statului solicitant, în măsura în care nu interesează autorităţile judiciare române, următoarele lucruri legate de persoana reclamată sau de infracţiunea comisă de aceasta: - lucrurile produse prin infracţiune; - lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; - lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii. Remiterea acestor obiecte se va efectua chiar şi în cazul în care extrădarea nu mai poate avea loc efectiv ca urmare a evadării persoanei reclamate sau a morţii acesteia. Obiectele care nu interesează însă autorităţile judiciare române sau străine se restituie extrădatului. Când obiectele reţinute sunt susceptibile de a fi sechestrate sau confiscate pe teritoriul statului român ori sunt deţinute în contra dispoziţiilor legale, pot fi păstrate temporar până la finalizarea procedurii penale în România sau pot fi remise statului solicitant sub condiţia restituirii. La păstrarea sau remiterea acestora se va avea în vedere şi dreptul victimei sau victimelor infracţiunii de a obţine restituirea rapidă a obiectelor indisponibilizate. Aceste drepturi ale victimelor infracţiunii ar putea veni în concurs cu drepturile pe care statul român sau terţii le-ar fi dobândit asupra obiectelor respective. Dacă statul român a dobândit asemenea drepturi, iar bunurile respective au fost remise temporar statului solicitant pentru a fi folosite ca dovezi, acestea se vor restitui cât mai curând cu putinţă şi fără cheltuieli, la terminarea procesului, statului solicitat.
2 3

Nicolae Lupulescu, op. cit. pg. 242, M. Travers – „Le droit pénal international, Vol 5.”, Paris, Sirey, 1920; Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică Internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg. 134; 4 Art. 35 din Legea 302/2004 - Prescripţia; 56

Prin hotărârea de extrădare instanţa va dispune şi asupra bunurilor indisponibilizate ridicate de la persoana extrădabilă cu ocazia arestării acesteia sau ulterior şi va face menţiune cu privire la destinaţia lor, anexându-se eventual şi un inventar. 6. Rejudecarea În cazul în care s-a admis extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, extrădatul are dreptul să solicite rejudecarea cauzei, pentru a i se da posibilitatea să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să solicite administrarea probelor necesare în apărare. Statele pot condiţiona reciproc admisibilitatea cererii de extrădare de existenţa unor garanţii în acest sens. Conform art. 34 din Legea nr. 302/20041: „În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat”. 7. Computarea arestării Ca şi în cazul remiterii de obiecte, acest efect nu este precizat în capitolul II din Legea 302/2004, adică în capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internaţională în materie penală. Perioada sau duratele arestului provizoriu executat în străinătate în temeiul cererii de extrădare şi al mandatului transmise starului solicitant şi care sunt precizate în hotărârea de extrădare, se vor deduce din pedeapsa privativă de libertate aplicată sau care urmează a i se aplica extrădatului.2 În conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române. Întreruperea cursului prescripţiei, predarea şi primirea extrădatului, remiterea obiectelor găsite asupra lui sau care sunt legate de infracţiunea comisă, tranzitarea acestuia între statul solicitat şi cel solicitant, deducerea arestatului provizoriu executat în străinătate şi rejudecarea (dacă este cazul) sunt efectele concrete ale admiterii cererii de extrădare. Prin solicitarea extrădării şi admiterea acesteia, cele două state îşi asumă reciproc obligaţii în limitele dreptului lor intern şi înţelegerilor dintre ele, prin respectarea cărora se realizează efectele prezentate mai sus. Efectul general al extrădării îl constituie însă readucerea şi punerea infractorului sub puterea jurisdicţională a autorităţilor judiciare competente, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate, prin tragerea lui la răspundere penală sau prin obligarea acestuia la executarea sancţiunii aplicate. Extrădarea activă Definiţie şi caracterizare Extrădarea activă este acea formă a extrădării în care România este stat solicitant, deci care formulează cererea de extrădare unui alt stat. Aceasta prezintă următoarele caracteristici: - analiza ei este expres prevăzută de legea 302/2004 în capitolul 2, art. 64 - 73^2; - legea sus menţionată nu dă o definiţie expresă a extrădării active; - analiza sa se face pe trei aspecte: condiţii, procedură şi efecte – ca în cazul extrădării pasive. Condiţii pentru solicitarea extrădării A. Obligaţia de a solicita extrădarea Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege.1 Astfel, pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane trebuie să se îndeplinească una din condiţiile prevăzute mai sus şi anume existenţa fie a unui mandat de arestare sau a unuia de executare a unei pedepse, în lipsa acestora fiind imposibil întocmirea unei cereri de extrădare.

1
2

Judecarea în lipsă; Alexandru Ţuculeanu – „Arestarea unei persoane în cursul procedurii de extrădare.”, Revista Dretul nr. 1/2003, pg. 175;
1

Art. 64 din Legea 302/2004 - Obligaţia de a solicita extrădarea; 57

În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei2 prevăzute la art. 28, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului Român revine Ministerului Justiţiei, Direcţiei de Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi cooperare judiciară internaţională în materie penală, pe baza unei încheieri motivate a instanţei judecătoreşti competente.1 Dispoziţiile prevăzute în cadrul analizei procedurii pasive2 se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant. Procedura de solicitare a extrădării 1.Competenţa În urma ultimilor modificări legislative în materie, competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei3 Încheierea prin care Curtea de Apel respinge propunerea formulată de instanţa de executare privind solicitarea extrădării persoanei condamnate este nelegală, deoarece Curtea nu are, în cadrul procedurii specile de solicitare a extrădării, competenţa de a analiza fondul cauzei, această competenţă revenindu-i numai în cazul în care încheierea instanţei de executare a fost atacată cu recurs. Articolul 66 din Legea 302/2004 a fost modificat de Legea 224/2006, în sensul că s-a revenit la competenţa Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Această soluţie a avut în vedere faptul că în practică apăruseră numeroase probleme, întrucât cererile de extrădare formulate de Curţile de Apel nu corespundeau dispoziţiilor tratatelor internaţionale, astfel încât era necesară o corespondenţă suplimentară între Ministerul Justitiţei, ca autoritate centrală în domeniu, şi instanţa competentă, ceea ce conducea la întârzierea prezentării cererii de extrădare, cu posibile efecte directe, negative asupra finalităţii procedurii de extrădare. Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza unei încheieri motivate a instanţei judecătoreşti competente (instanţa de executare), care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea. În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice. Acest element a fost introdus pentru prima dată în ţara noastră prin legea 224/2006, reprezentând o modificare de maximă actualitate. Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine: - toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, - o expunere sumară a situaţiei de fapt, - date privind încadrarea juridică a faptelor, - cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în condiţiile prevăzute la art. 68. Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării1. 2. Procedura propriu-zisă a extrădării active De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în lege pentru a se solicita extrădarea. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică, pentru a i se asigura confidenţialitatea şi pentru a se evita fuga persoanei extrădabile2, apoi se consemnează într-un registru special.
2

Gravitatea pedepsei- „Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni”; 1 Rusu Marcel Ioan – „Instituţii de drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucreşti, 2007, pg. 26; 2 secţiunea 1 a cap. I din titlul II; 3 Art. 66 din Legea 302/2004 – Competenţa; 1 Art. 66^1 din Legea 302/2004 - Urmărirea internaţională în vederea extrădării; 2 Marcel Ioan Rusu – „Instituţii de drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucreşti, 2007, pg. 30; Traian Dima – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pg. 106; 58

Încheierea pronunţată poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare. În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională.1 În funcţie de concluziile examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei: - fie întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat, când sunt îndeplinite toate condiţiile, - fie întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în cazul în care consideră că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se solicita extrădarea. Astfel, ministrul justiţiei sesizează, motivat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate solicita iniţierea procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului de regularitate internaţională. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi de a transmite cererea de extrădare, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. Cererea de revizuire se face în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii definitive Ministerului Justiţiei şi se soluţionează în termen de 24 de ore. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia însoţită de actele prevăzute în lege şi de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorităţii competente a statului solicitat, pe una dintre căile legale. În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura activă are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare.1 Dacă persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanţa competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabileşte, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea şi dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare. Ministerul Justiţiei retrage

1

Art. 40 din Legea 302/2004 - „Examenul de regularitate internaţională (1) Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale. (2) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională prevăzut la alin. (1), spre a constata dacă: a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare; b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil; c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17; d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. (3) De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român. (4) În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la alin. (2) lit. a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente. (5) În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii”;
1

Art. 67 din Legea 302/2004 - Procedura extrădării active; 59

neîntârziat cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.2 Dacă pentru soluţionarea cererii de extrădare, autorităţile statului străin solicită transmiterea unor informaţii suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autorităţile statului solicitat, prin Ministerul Justiţiei sau direct, de către instanţa competentă. Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiţiei sau instanţa competentă. În situaţii de urgenţă, cum ar fi iminenţa părăsirii teritoriului statului solicitat de către persoanele care fac obiectul unui mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa competentă poate solicita, înainte de formularea unei cereri formale de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării acestor persoane. În cazul în care cererea de arestare provizorie în vederea extrădării este formulată ulterior transmiterii mandatului de urmărire internaţională, acesta se trimite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei. Toată această procedură are caracter confidenţial, până la arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei urmărite. Solicitarea arestării provizorii în vederea extrădării se consemnează într-un registru special. Autorităţile române au obligaţia de a retrage cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei.2 Asigurarea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei extrădate, în condiţiile judecării în lipsă3 este dată de Ministerul Justiţiei.4 În cazul în care România solicită unui stat străin reextrădarea5 unei persoane a cărei extrădare fusese anterior acordată acestuia de către un stat terţ dispoziţiile art. 63 sunt aplicabile în mod corespunzător.6 Efectele extrădării în România 1. Preluarea şi primirea extrădatului Acest efect este precizat expres în cuprinsul Legii 302/2004 în art. 71şi 72, în cadrul secţiunii destinat analizei efectelor extrădării în România. Astfel, ca în cazul extrădării pasive, dispoziţiile referitoare la predarea/preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 58 şi 59 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România. Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea/preluarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. Ministerul Justiţiei informează de îndată Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării/preluarii şi asigură predarea/preluarea sub escortă a persoanei extrădate. Data predării/preluarii este fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă. Locul predării/preluării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea/preluarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă. Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, după caz. Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. 1. Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată. .2. Respectarea regulii specialităţii Această regulă era precizată în art. 11 din Legea 302/2004. Însă datorită faptului că legiuitorul a contatat că aceasta este specifică numai instituţiei extrădării (din totatitatea formelor de cooperare internaţională în materie penală), i-a mutat locul din art. 11 în art. 73^1. Respectarea acestei regulii este obligatorie şi în caz de extrădare pasivă şi activă. Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
2

Art. 67^1 - Retragerea cererii de extrădare;

2 3

Art. 68 - Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării; Art. 34 alin. 1 - Judecarea în lipsă; 4 Art. 69 - Rejudecarea extrădatului; 5 Art. 70 - Solicitarea reextrădării către România; 6 Reextrădarea către un stat terţ – „(1) În afara cazului prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 38 alin. (2). (2) Dispoziţiile art. 54 şi art. 55 se aplică în mod corespunzător”;

60

a) statul român care a predat-o consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere, însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2)1 şi de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declaraţiile extrădatului; acest consimţământ va putea fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei legi. În acest caz, cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiţiei, în baza încheierii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. Statul solicitant va putea lua totuşi măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. 3. Extrădarea sub condiţie În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului solicitant. 4. Rejudecarea în caz de extrădare1 Persoana extrădată în România, care a fost judecată şi condamnată în lipsă, poate solicita rejudecarea cauzei, fiind aplicabile într-o asemenea situaţie regulile de procedură privind judecarea în primă instanţă, la care fac trimitere dispoziţiile art. 405-408 C.p.p., privind rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire. Cu toate acestea însă pe durata rejudecării cauzei, nu sunt aplicabile şi dispoziţiile legale privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecării, căci până la soluţionarea cauzei după rejudecare persoana extrădată este privată de libertate în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza hotărârii judecătoreşti de condamnare.2 Originea procedurii de rejudecare a condamnatului după extrădarea acestuia o reprezintă al doilea Protocol adiţional (Strasbourg 17.05.1978) al Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris, la 13.12.1957. Conform acestui protocol, “când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeste partea solicitantă fie să execute judecată în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe cel extrădat, în caz contrar.

1

„În sprijinul cererii se vor prezenta: a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz; b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia; d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă”;
1

Art. 522¹ din C.p.p., art. 34 din Legea 302/2004; Culegere de practică judiciară în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 2005, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, coordonator Dan Lupaşcu, Decizia penală nr. 594/05.04.2005 – „Cooperare judiciară internaţională în materie penală. Extrădare. Rejudecarea persoanelor judecate şi condamnate în lipsă. Verificarea stării de arest. inadmisibilitate”; 1 Paşca Viorel – „Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului”, în „Revista Dreptul”, nr. 2/2007;
2

61

Când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, partea solicitantă nu va considera această comunicare ca o nouă notificare atrăgând efecte faţă de procedura penală în acest stat.” Dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiţie pentru acordarea extrădării şi în acelaşi timp arată că prevederile Protocolului de la Strasbourg nu fac distincţie după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat. Deşi, Convenţia garantează dreptul persoanei de a se apăra şi singură, ceea ce presupune prezenţa inculpatului în faţa instanţei, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenţiei, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi şi a-l cita pe inculpat. În acelaşi timp, persoana judecată în lipsă are dreptul să ceară rejudecarea cauzei, cu excepţia cazurilor în care s-a sustras de la judecată. Prevederile care reglementează rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului (art. 522¹ din Codul de procedură penală) au un caracter sumar, ridicând o serie de probeleme în practica judiciară de specialitate. În acest context, revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, pe când rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului este o procedură care are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului judecat în lipsă. Astfel, trebuie să se realizeze prioritatea principiului garantării dreptului la apărare faţă de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare dată în lipsa condamnatului; judecarea în lipsă este mai degrabă o procedură menită să asigure administrarea nemijlocită de către instanţă a probelor şi conservarea acestora până la identificarea şi extrădarea condamnatului. Revizuirea poate fi solicitată, atât în favoarea cât şi în defavoarea condamnatului, de oricare dintre părţile din proces, în limitele calităţii procesuale, de soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, precum şi de procuror, în schimb, rejudecarea cauzei după extrădare poate fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat şi numai în favoarea sa. În temeiul legii, procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului este deschisă doar la cererea persoanei judecate şi condamnate în lipsă, indiferent dacă judecata în lipsă a avut loc în faţa instanţei de fond sau numai în faţa instanţelor de apel sau de recurs, în cazul în care aceste căi de atac au fost exercitate de procuror. Situaţia este identică şi atunci când condamnarea ar interveni în judecarea unei căi extraordinare de atac, dacă judecarea cauzei s-a făcut în lipsa celui condamnat. Accesul la o nouă procedură de judecată nu se justifică în aceeaşi măsură în situaţia în care inculpatul a participat la judecarea cauzei în primă instanţă şi a avut posibilitatea exercitării dreptului la apărare, după care, condamnat fiind, a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare, însă nu s-a mai prezentat în faţa instanţei de apel pentru a-şi susţine apelul. Cererea de rejudecare a cauzei după extrădarea condamnatului este, de lege lata, întotdeauna de competenţa primei instanţe, similar cu cea stabilită în cazul revizuirii (cu excepţia existenţei unor hotărâri care nu se pot concilia). De observat că în cazul revizuirii instanţa este chemată să se pronunţe asupra unor probe noi, în cazul rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului s-ar impune reluarea judecării cauzei în acea fază procesuală în care exerciţiul dreptului la apărare nu a putut fi realizat. Astfel, se justificată inexistenţa incompatibilităţii rejudecării cauzei după extrădare de acelaşi complet care a participat la judecarea cauzei în fond, argumentele fiind aceleaşi ca şi în situaţia judecării cererii de revizuire. Mai trebuie observat că prevederile art. 522¹ din Codul de procedură penală nu fixează un termen în care condamnatul extrădat poate cere rejudecarea cauzei. În doctrina penală 1 se consideră că un termen de 30 de zile ar fi suficient şi ar putea să curgă din momentul în care condamnatul în lipsă extrădat este predat la locul de deţinere, ocazie cu care i s-ar aduce la cunoştinţă, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, dreptul de a cere rejudecarea cauzei. Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului presupune existenţa unei faze de admitere în principiu a cererii, chiar dacă acest lucru nu este prevazut expres în cadrul art. 522¹ din C.p.p. În această fază, instanţa va examina dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului şi va fixa limitele în care se va efectua rejudecarea, luând act de probele propuse de condamnat şi pronunţându-se asupra admiterii lor. Obligatoriu, instanţa trebuie să audieze condamnatul care a fost judecat în lipsă. În niciun caz nu se pot respinge cererile condamnatului de a pune întrebări celorlalţi inculpaţi, precum şi martorilor acuzării. Admiterea în principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de condamnare. Instanta va putea să pronunţe oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 345 din C.p.p. 2. În caz de condamnare, instanţa nu va putea să-i creeze o situaţie mai grea decât cea rezultată din prima condamnare, rejudecarea cauzei fiind o opţiune exclusiv a condamnatului. Rejudecarea cauzei la cererea condamnatului extrădat poate avea efect extinctiv şi cu privire la situaţia altor condamnaţi în cauză, care nu ar fi putut uza de această procedură. Astfel, existenţa unor cauze care înlatură caracterul penal al faptei cu efecte in rem sau a unor circumstanţe atenuante legale reale se răsfrânge şi asupra celorlaţi condamnaţi în cauză. Rejudecarea cauzei poate avea efect şi asupra laturii civile a procesului penal, instanţa putând exonera pe condamnat de plata despăgubirilor civile sau reducând cuantumul acestora în măsura în care din ansamblul probelor administrate rezultă necesitatea unor asemenea soluţii. Legat de această problemă în doctrină se subliniază inegalitatea de tratament juridic creată de acordarea dreptului la o nouă procedură de judecată doar condamnatului extrădat, încălcându-se principiul constituţional al egalităţii
1
2

Viorel Paşca – „Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului”, în „Revista Dreptul”, nr. 2/2007; condamnarea, achitarea, sau încetarea procesului penal;

2

62

în faţa legii faţă de persoanele condamnate în lipsă, dar care nu părăsesc teritoriul ţării şi care, nefiind extrădate, nu au acces la o asemenea procedură. Aşadar, această procedură specială ar trebui reglementată distinct într-o secţiune privitoare la judecata în lipsă. Pentru o asemenea soluţie pledează şi practica C.E.D.O., potrivit căreia nu se face distincţie după cum condamnatul în lipsă a fost sau nu extrădat, în schimb, este refuzat dreptul la o nouă procedură celor care s-au sustras de la judecată. Pe baza acestor considerente propunem de lege-ferenda introducerea în textul Legii 302/2004, precizarea expresă a acestui efect, cu o procedură specială, ca urmare a extrădării inculpatului în România. 2. Predarea în baza unui mandat european de arestare (MEA) În materie penală, de la 1 ianuarie 2007, România aplică Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, cel mai eficient instrument de cooperare judiciară în materie penală, prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care are la bază principiul recunoaşterii reciproce consacrat la Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca fiind piatra unghiulară a cooperării judiciare între statele membre. În perioada 1.01. – 30.04 2007, instanţele române au executat 53 de mandate europene de arestare emise de alte state membre ale UE, între care 9 emise de Germania şi 24 de Franţa. Alte 39 de mandate europene de arestare sunt în curs de soluţionare. Marea majoritate a persoanelor predate sunt cetăţeni români urmăriţi pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul altor state membre, care înainte de aderare nu ar fi putut fi extrădaţi în baza Convenţiei europene de extrădare către acele state care nu îşi extrădează cetăţenii, ci doar îi predau în baza unui mandat european de arestare (între care şi Germania şi Franţa). România îşi aduce astfel propria contribuţie la atingerea obiectivului Uniunii, de a fi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie1. În perioada 1.01. – 15.03.2007, instanţele române au emis la rândul lor 161 de mandate europene de arestare. Mandatul de arestare european înlocuieşte, în relaţia cu statele membre UE, dispoziţiile legale privind extrădarea. Astfel, mandatul european de arestare va fi emis de instanţele judecătoreşti stabilite prin legea de organizare judecătorească. Curţile de Apel, care vor fi autorităţile judiciare de executare, vor fi în măsură a refuza executarea mandatului european de arestare în anumite condiţii prevăzute strict de lege. Mandatul european de arestare va fi soluţionat şi executat în regim de urgenţă. Decizia–cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal. Ea înlocuieşte, în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene, procedurile clasice de extrădare, cu excepţia cazurilor pentru care unele state membre au declarat că vor continua să aplice tratatele de extrădare. Decizia-cadru privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în Titlul III al Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006. 2.1. Prezentarea generală a mandatului european de arestare (MEA)1 Mandatul european de arestare constituie prima măsură concretă în aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor penale, din care Consiliul european de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis să facă “piatra unghiulară” a cooperării judiciare dintre statele membre ale Uniunii Europene. Pentru statele membre care au transpus decizia-cadru, el înlocuieşte, în majoritatea cazurilor, procedura de extrădare. Definiţia MEA Potrivit art. 1 alin. (1) din Decizia–cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre UE şi art. 77 din legea 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate. A se observa că legea internă în materie a preluat exact definiţia din Decizia-cadru. Principii fundamentale de reglementare a acestei noi proceduri Conform art. 77 alin. 2 din legea 302/2004 şi art. 1 alin. 2 din Decizia-cadru, MEA este guverant de 2 principii prevăzute expres şi anume. a) principiului recunoaşterii şi b) principiul încrederii reciproce.

1

Elemente de discurs al ministrului justiţiei, domnul Tudor-Alexandru CHIUARIU, cu tema „Cooperarea judiciară cu statele membre ale Uniunii Europene”, www. just. ro. 1 Informare nr. 71267/1.08.2006 - ÎNDRUMAR pentru aplicarea de către judecători şi procurori a principalelor instrumente juridice comunitare privind cooperarea judiciară în materie penală, Ediţia I: Mandatul european de arestare, Convenţia de asistenţă judiciară în materie penală dintre Statele Membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000 şi Protocolul adiţional din 2001

63

2.2. Emiterea MEA Autorităţi române competente Conform art. 78 din legea 302/2004 autorităţile române competente sunt: - instanţele judecătoreşti, ca autorităţi judiciare emitente, - curţile de apel, ca autorităţi judiciare române de executare, - Ministerul Justiţiei, ca autoritate centrală. Condiţii de emitere a unui MEA - existenţa unui titlu preexistent care va putea să fie un mandat de arestare sau un mandat de executare a pedepsei aplicate sau o hotărâre judecătorească prin care a fost aplicată o măsură de siguranţă privativă de libertate, - pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea care face obiectul MEA este egală sau mai mare de un an de închisoare; în cazul executării unei pedepse, el nu va putea fi emis decât dacă pedeapsa pronunţată este mai mare de patru luni de închisoare. MEA poate fi emis şi pentru măsuri de siguranţă privative de libertate dispuse pentru o perioadă egală sau mai mare de 4 luni, - MEA se emite numai în formularul tip care figurează în lege, precum şi pe site-ul Ministerului Justiţiei, - stabilirea încadrării juridice corecte a faptelor, - descriere a faptei, acordându-se o atenţie deosebită elementelor de conţinut ale infracţiunii, a modalităţilor de săvârşire, a locului şi datei săvârşirii, contribuţia la săvârşirea infracţiunii, -precizarea, în caz de judecată în lipsă, că persoana solicitată va putea beneficia de rejudecarea cauzei, în condiţiile legii române. - indicarea fotografiilor şi amprentelor persoanei solicitate, atunci când acestea sunt disponibile sau, dacă acestea nu sunt disponibile, să se efectueze o descriere precisă a semnalmentelor persoanei solicitate, - coordonatele judecătorului care emite mandatul european de arestare şi numărul de telefon mobil al serviciului permanent vor trebui să fie întotdeauna precizate, astfel încât să poată fi informat imediat ce se descoperă persoana solicitată, - MEA trebuie să fie tradus în limba sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare sau în una din limbile oficiale ale instituţiilor Comunităţilor europene acceptată de respectivul stat. Traducerea se efectuează potrivit art. 17 din Legea nr. 302/2004 de către instanţa care a emis mandatul european de arestare, traducându-se informaţiile şi datele cu care se completează formularul. Difuzarea şi transmiterea MEA (art. 82, 83 din Legea 302/2004), se face prin intermediul Sistemului de Informare Schengen sau, dacă nu este posibil să se recurgă la el, prin intermediul Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală (Interpol). Instanţa emitentă va putea să recurgă, în prealabil, la introducerea descrierii persoanei în cauză în SIS – semnalare, în condiţiile art. 95 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, 19 iunie 1990 raportate la art. 6 din O.U.G. nr. 128/2005. Până la punerea în funcţiune în România a Sistemului de Informare Schengen, semnalarea se va face prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări furnizarea datelor către SINS efectuându-se prin Biroul SIRENE1, de la data la care acesta va deveni operaţional. Instanţa se poate adresa Biroului SIRENE direct sau prin intermediul Ministerului Justiţiei. Transmiterea va trebui să fie efectuată prin orice mijloc lăsând o urmă scrisă permiţând autorităţii judiciare de executare să se asigure de autenticitatea documentului transmis. Conform legislaţiei în vigoare în statul solicitat, ar putea să fie vorba de o transmitere în principal prin scrisoare, pe fax sau prin mesaj electronic a documentelor numerotate. Întotdeauna, MEA se va transmite în copie şi Ministerului Justiţiei. În cazul în care MEA fost emis în vederea urmăririi penale sau judecării persoanei solicitate instanţa română emitentă are posibilitatea ca, până la pronunţarea de unei hotărâri de către autoritatea de executare pe procedura de predare, să solicite autorităţii de executare audierea persoanei solicitate, în condiţiile art. 19 din Decizia - cadru sau transferarea temporară a persoanei solicitate. Predarea persoanei solicitate către autorităţilor române trebuie, cu excepţia cazului de forţă majoră sau dintr-un motiv legal de amânare a acesteia, să se facă în termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a autorităţii judiciare străine care o autorizează, depăşirea acestui termen putând conduce la punerea în libertate a persoanei solicitate. În caz de forţă majoră sau din motive independente, autoritatea română competentă pentru preluare are obligaţia de a informa neîntârziat autoritatea străină asupra cazului care face imposibilă preluarea, urmând ca preluarea să fie efectuată cel mai târziu până la expirarea unui alt termen de 10 zile. 2.3. Executarea MEA emis de autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene. Autorităţile române competente în materie sunt curţile de apel.Curţile de apel comunică Ministerului Justiţiei, în cel mai scurt timp, faptul receptării mandatelor europene de arestare care le sunt trimise spre executare. Imediat după primirea mandatului european de arestare, curtea de apel în a cărei circumscripţie teritorială a fost semnalată prezenţa persoanei solicitate verifică dacă mandatul european este însoţit de traduceri. Dacă mandatul european de arestare nu este însoţit de traduceri, instanţa va proceda la luarea de măsuri pentru traducerea mandatului, caz în care traducerea trebuie efectuată în regim de urgenţă (cel mult 2 zile lucrătoare), fie solicită autorităţii judiciare emitente să procedeze la traducerea mandatului, caz în care până la primirea traducerii procedura de suspendă. De regulă, în practică, autorităţile judiciare emitente transmit mandatul însoţit de o traducere în limba oficială a statului de executare. După acest lucru, instanţa verifică dacă MEA
1

A se vedea OUG nr. 128/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări

64

conţine toate informaţiile prevăzute de lege, solicitând dacă este cazul completarea datelor de către autoritatea emitentă. Curtea de apel ia măsuri pentru identificarea persoanei, sesizând în acest scop procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel respectivă. Imediat după primirea sesizării din partea curţii de apel, procurorul general ia măsuri pentru identificarea persoanei solicitate. Procurorul, după ce verificarea identităţii persoanei solicitate, o informează într-o limbă pe care o înţelege, asupra existenţei MEA al cărui subiect este, în funcţie de informaţiile de care dispune, fie pe baza MEA primit, fie pe baza celui de semnalare Schengen (formulare SIRENE) sau a formularelor Interpol. Persoana reţinută pentru executarea unui MEA trebuie să fie prezentată în termen de 24 de ore de la reţinerea sa în faţa curţii de apel competente. Procedura în faţa curţii de apel. Aceasta este reglementată în art. 89-93 din legea 302/2004. Astfel, în termen de 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este adusă în faţa instanţei competente, urmând ca instanţa să informeze persoana solicitată asupra MEA, conţinutul mandatului şi drepturile sale procesuale. Drepturile persoanei arestate în baza unui MEA sunt: - dreptul să fie informată cu privire la conţinutul MEA, - dreptul să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă, - persoana arestată care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă. Instanţa audiază persoana solicitată în termen de cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimţământului la predare. Dacă persoana arestată consimte la predare, se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de persoana solicitată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public şi de grefier. În acelaşi proces-verbal se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite de regula specialităţii.Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia. În scopul luării unei decizii, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării MEA. 2.4. Controlul exercitat de către instanţa română. Controlul exercitat de către instanţă asupra executării unui MEA va avea în vedere:  dubla incriminare este eliminată în numeroase cazuri  cuantumurile pedepsei sunt controlate în exclusivitate din punct de vedere al legii statului membru emitent.  prescripţia în dreptul român nu mai este un motiv de refuz al predării, cu excepţia cazurilor deosebite  cetăţenia română a persoanei solicitate nu constituie un motiv obligatoriu de refuz al predării Curtea de apel decide prin hotărâre motivată. Hotărârea instanţei române presupune fie o decizie de predare fie un refuz de predare sau o predare condiţionată. Atunci când hotărârea este definitivă, această hotărâre va fi notificată prin orice mijloc şi fără întârziere autorităţii străine emitente. Hotărârea definitivă se comunică autorităţii judiciare emitente a MEA, organelor de poliţie competente - Ministerul Administraţiei şi Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţionale, precum şi Ministerului Justiţiei. Calea de atac împotriva hotărârii curţii de apel este recursul în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă persoana solicitată a fost prezentă sau de la comunicare, dacă persoana a lipsit la data pronunţării 2.5. Predarea persoanei solicitate. Condiţiile de predare sunt prevăzute în art. 96 şi 97 din legea 302/2004. Predarea se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.Dacă predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. În cazuri excepţionale, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare. În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează MEA, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. 2.6. Situaţii deosebite 1. Cereri de predare şi de extrădare concurente (atunci când mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleaşi persoane, inclusiv pentru fapte diferite, precum şi procedura aplicabilă în caz de concurenţă între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare). 2. Dispoziţii referitoare la aplicarea în timp a procedurii MEA 3. Aplicarea eventuală a principiului reciprocităţii. Unele state membre au prevăzut sau ar putea prevedea invocarea principiului reciprocităţii (de exemplu Belgia) pentru a exclude din procedura mandatului european de arestare executarea mandatelor emise de un alt stat membru în cazurile în care acest stat ar refuza el însuşi să aplice această procedură. 3. Transferul de proceduri în materie penală 3.1. Cadrul juridic de reglementare. Transferul de proceduri în materie penală este reglementat după cum urmează: - pe plan intern în Titlul IV din Legea 302/2004 (art. 109-114¹), - pe plan extern în următoarele acte: 65

1. Convenţia privind transferul de proceduri în materie penală, Strasbourg, 15.05.1972 (ETS 073), ratificată de România prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000. Convenţia a fost ratificată de un număr foarte mic de state: Albania (2000), Almeria (2005), Austria (1998), Bosnia şi Herţegovina (2005), Bulgaria (2004), Cipru (2002), Cehia (1993), Danemarca (1978), Estonia (1997), Letonia (1997), Liechtenstien (2003), Letonia (2000), Olanda (1985), Norvegia (1978), România (2000), Serbia (2002), Slovacia (1993), Spania (1998), Suedia (1978), Macedonia (2005), Turcia (1979), Ucraina (1995), Muntengru (2006). Convenţia nu stabileşte o procedură comună de determinare a jurisdicţiei,, 2. Convenţia europeană de extrădare, Paris, 13.12.1957, ratificată prin Legea nr. 80/1997 (art.6 paragraful 2), 3. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, Strasbourg, 20.04.1959, ratificată prin Legea nr. 236/1998 (art. 21), 4. Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, Strasbourg la 30.11.1964, ratificată prin Legea nr. 183/1997 (art. 3 – art. 7), 5. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27.01.1977, ratificată prin Legea nr. 19/1997 (art.6 – art. 7), 6. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena la 20.12.1988, Legea de aderare nr. 118/1992, 7. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15.11.2000,ratificată prin Legea nr.565/2002 (art. 16). Astfel, cererile privind transferul de proceduri în materie penală sunt reglementate distinct în Legea nr. 302/2004, în acelaşi timp ele fac obiectul unor convenţii multilaterale speciale, deşi se regăsesc şi în tratatele bilaterale de asistenţă judiciară în materie penală. Pe cale de consecinţă, tratatele şi convenţiile de extrădare pot fi utilizate ca temei juridic pentru formularea unei cereri de transfer al procedurii penale. Temeiul juridic pentru asemenea cereri poate fi găsit apoi în tratatele bilaterale1 de asistenţă judiciară în materie penală care conţin prevederi privind preluarea urmăririi penale, transferul procedurii penale sau denunţul în vederea urmăririi. Asemenea tratare sunt: * Albania - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 463/1960, publicat în B. Of. nr. 4/18.011961, Algeria - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Algeriană Democratică şi Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în B.Of. nr. 97/8.12.1979 , * Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 şi Protocolul adiţional la această convenţie, ratificat prin Decretul nr. 482/1983, * Bosnia şi Herţegovina - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Bulgaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Bulgaria privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 109/1959, * Canada - Tratatul privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală dintre România şi Canada, ratificat prin Legea nr. 106/1999, publicat în M.Of. nr. 284 din 21 iunie 1999, * Cehia - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958, * China - Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală dintre România şi Republica Populară Chineză, semnat la Beijing la 16 ianuarie 1991, * Coreea de Nord - Acord între Republica Socialistă România şi Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972, publicat în B. Of. nr. 87/7.08.1972. * Croaţia - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Cuba – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Cuba privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, ratificată prin Decretul nr. 67/1981, publicat în B.Of. nr. 19/27.03.1981, * Egipt - Convenţia dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, ratificat prin Legea nr. 438/2002, * Franţa - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, ratificată prin Decretul nr. 78/1975, *Grecia – Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Regatul Greciei şi Protocol adiţional, ratificate prin Decretul nr. 290/1973, publicat în B.Of. nr. 78/3.06.1973, *Italia – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Italiană privind asistenţa judiciară în materie civilă şi penală, ratificată prin Decretul nr. 288/1973, publicat în B.Of. nr. 77/2.06.1973, * Maroc – Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Maroc privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 291/1973, publicat în B. Of. nr. 79/4.06.1973, * Moldova – Tratat între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, publicată în M.Of. nr. 310/13.11.1997,
1

Site-ul Ministerului de Justiţie, www.just.ro. 66

* Mongolia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973, publicat în B.Of. nr. 116/31.07.1973, * Noua Zeelandă – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893, * Polonia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, familiale şi penale, Ratificat prin Decretul nr. 323/1962, publicat în B.Of. nr. 13/4.06.1962, * Rusia - (prin declaraţie de succesiune) Tratat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în B.Of. nr. 30/4.08.1958, * Serbia şi Muntenegru - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Siria – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Siriană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 70/1979, publicat în B. Of. nr. 19/5.03.1979, * Slovacia (prin declaraţie de succesiune - Legea nr. 30/2000 privind Protocolul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind valabilitatea tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi a altor înţelegeri încheiate de România cu Cehoslovacia) Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958 * Statele Unite ale Americii - Tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind asistenţa judiciară în materie penală, ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000, publicată în M.Of. nr. nr. 169 din 20 aprilie 2000, * Tunisia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11/29.01.1972, * Turcia - Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, ratificată prin Decretul nr. 347/1970, * Ungaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat în B.Of. nr. 2/17.01.1959. Pe plan european, cel mai frecvent este utilizat art. 21 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, Strasbourg, 20 aprilie 1959, care reglementează denunţul în vederea urmăririi. Astfel, orice denunţ adresat de o parte contractantă în scopul urmăririi în faţa tribunalelor unei alte părţi va face obiectul comunicărilor între ministerele de justiţie. În pofida acestor dispoziţii, părţile contractante vor putea uza de posibilitatea prevăzută la paragraful 6 al art. 15 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală.În acest sens, oricare parte contractantă, în momentul semnării Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare sau de aderare, va putea, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, fie să facă cunoscut că toate cererile de asistenţă judiciară sau anumite asemenea cereri trebuie să îi fie adresate pe altă cale decât cea prevăzută în prezentul articol, fie să ceară, în acelaşi timp, să fie transmisă o copie de pe comisia rogatorie ministerului său de justiţie. Analiza art. 21 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară1: • cererea are ca obiect judecarea persoanei de către autorităţile Statului solicitat, • cererea trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, inclusiv data cererii, • la cerere se vor anexa originalul sau copia certificată a dosarului penal, precum şi toate documentele utile, • cererea se transmite prin intermediul autorităţilor centrale ale Statelor parte, • în cazul Statelor Membre ale Uniunii Europene, cererea se transmite direct între autorităţile judiciare competente (art. 6 paragraful 1 din Convenţia de asistenţă judiciară între Statele Membre ale Uniunii Europene, Bruxelles, 2000), • dispoziţiile art. 21 sunt aplicabile în cazuri limitate în situaţia în care persoana acuzată după ce a săvârşit o infracţiune pe teritoriul unui stat parte la Convenţie se refugiază pe teritoriul statului de cetăţenie, iar extrădarea nu este posibilă, • nu există o practică unitară:  aplicarea este întotdeauna posibilă în cazul în care nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă  aplicarea nu este posibilă în cazul în care există deja o hotărâre de condamnare definitivă - principiul autorităţii de lucru judecat sau principiul ne bis in idem  Aplicarea este posibilă chiar şi în cazul în care există o hotărâre definitivă de condamnare, dacă a fost pronunţată în lipsă 3.2. Definiţie şi caracterizare

1

Mariana ZAINEA – „Transferul de proceduri în materie penală. Instrumente aplicabile în materie şi legislaţia internă”, Sesiune de lucru. Cadrul juridic internaţional şi comunitar în domeniul cooperări judiciare în materie penală. Practica judiciară. Iaşi 13.12.2006.

67

Transferul de proceduri în materie penală reprezintă o formă de cooperare internaţională în materie penală, reglementată expres în lege, care are ca scop efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de către autorităţile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române, procedură ce poate fi transferată unui stat străin, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Transferul reciproc de proceduri în materie penală reprezintă o formă de cooperare judiciară în materie penală prin care un stat competent a urmări o infracţiune comisă de o persoană, poate renunţa la angajarea acestei proceduri în favoarea altui stat de care persoana respectivă este legată prin origine, cetăţenie sau reşedinţă obisnuită, etc., pentru a asigura astfel o sancţiune mai justă şi o reinserţie socială mai eficientă. Având la bază această definiţie putem caracteriza transferul de proceduri în materie penală astfel: • deşi are o importanţă deosebită, această formă de cooperare nu beneficiază de o definiţie prevăzută expres nici în legea internă nici în cele internaţionale. În Convenţia privind transferul de proceduri în materie penală se definesc noţiunile de „infracţiune” şi „sancţiune”. Propunem „de lege-ferenda” a se da o definiţie clară, concisă şi precisă a acestei forme de cooperare, pentru a se înlătura orice interpretare greşită asupra naturii sale juridice, • transferul de proceduri în materie penală este în primul rând un remediu în cazul refuzului extrădării, fie pe motivul cetăţeniei, fie din alte motive. Această formă de cooperare pune în evidenţă adagiului aut dedere aut judicare. Toate tratatele de extrădare conţin dispoziţii în sensul că refuzul extrădării obligă statul solicitat să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, în vederea exercitării urmăririi penale (conform art. 6 alin. 2. din Convenţia europeană de extrădare), • scopul sau fundamentul acestei forme de cooperare este acela de a facilita fie efectuarea în întregime a unei proceduri penale, fie continuarea unei proceduri iniţiate de către autorităţile judiciare române competente, • obiectul său îl poate forma numai o faptă care este incriminată ca infracţiune conform legii române, • transferul de proceduri presupune renunţarea la jurisdicţia penală de către unul din statele parte la Convenţie şi acceptarea de către statul parte solicitat a cererii formulate de către statul solicitant, • decizia de renunţare la jurisdicţie este provizorie, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în Statul solicitat (art. 3 teza II din Convenţie) • decizia de acceptare a cererii nu este irevocabilă (art. 12 din Convenţie). 3.3. Condiţiile transferului de proceduri în materie penală 1. statul solicitant are jurisdicţie primară asupra infracţiunii care face obiectul procedurii penale, 2. cererea se formulează indiferent de faza procesuală: urmărire penală sau judecată (chiar după pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă), 3. există dubla incriminare (art. 7 din Convenţie), 4. transferul de proceduri este în interesul bunei administrări a justiţiei, 5. să nu fie incidente unul din cazurile prevăzute la art. 11 din Convenţie a) motivul pe care se bazează cererea nu este justificat, b) acuzatul nu are reşedinţa obişnuită în Statul solicitat, c) acuzatul nu este cetăţean al Statului solicitat şi nu avea reşedinţa sa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data săvârşirii infracţiunii, d) infracţiunea în legătură cu care se solicită transferul procedurii penale are un caracter politic sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală, e) există motive serioase să se creadă că cererea de transfer de proceduri este determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice, f) a intervenit prescripţia răspunderii penale (statul solicitat are jurisdicţie primară asupra infracţiunii – termenul de prescripţie se calculează potrivit legii acestui stat. Statul solicitat are jurisdicţie secundară asupra infracţiunii – termenul de prescripţie se calculează potrivit legii acestui stat, care se prelungeşte cu încă 6 luni (art. 23 din Convenţie), g) infracţiunea s-a comis în afara teritoriului Statului solicitant, h) procedura penală este contrară angajamentelor internaţionale ale Statului solicitat (art. 6 CEDO, imunitatea diplomatică), i) procedura penală este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice din Statul solicitat î) statul solicitant a încălcat o regulă de procedură prevăzută de Convenţie. 3.4. Procedura1 • transmiterea cererii de transfer a procedurii penale se face de către Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (competenţă alternativă). Cererea trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri de
1

art. 112 din Legea 302/2004. 68

asistenţă judiciară internaţională în materie penală, inclusiv data cererii (art. 10 lit. c din Convenţia privind transferul de procerduri). Dacă cererea este nedatată Statul solicitat va avea dreptul să solicite o astfel de informaţie (art. 14 din Convenţie), • autorităţile competente ale oricărui Stat parte vor avea în vedere posibilitatea transferării următoarelor procedurii penale (particularităţile cauzei, disponibilitatea probelor, posibilitatea reabilitării sociale a persoanei, evitarea imposibilităţii punerii în executare a hotărârii pronunţată în lipsa persoanei acuzate, existenţa unei legături dintre infracţiunea cercetată de către autorităţile unui stat cu cele cercetate de către autorităţile altui stat, cu infracţiuni cercetate ), • transferul procedurii penale se solicită de organul de urmărire penală competent, sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă instanţă, în funcţie de faza în care se află procesul penal, • cererea de transfer a procedurii penale este formulată în baza încheierii prin care instanţa competentă dispune motivat transferul. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă, • încheierea prin care se dispune transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent, • cererea este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, însoţită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză. 3.5. Efectele transferului de proceduri. efectele se împart în două categorii, cum cum este vorba despre statul solicitant şi statul solicitat: • Statul solicitant nu mai poate să procedeze la urmărirea persoanei acuzate pentru fapta care a motivat cererea sau să mai execute o hotărâre pronunţată anterior prezentării cererii. Efectul intervine începând cu data la care Statul solicitat a prezentat cererea (data transmiterii cererii). • până la notificarea deciziei, Statul solicitant poate efectua orice acte de cercetare penală, care sunt în interesul ambelor state, cu excepţia sesizării instanţei de judecată (audierea persoanei acuzate, confiscarea bunurilor furate, orice ce alte măsuri de conservare a mijloacelor de probă identificate pe teritoriul Statului solicitat) – art. 15 alin. 2 şi art. 21 alin. 1 din Convenţia privind transferul de proceduri, • Statul solicitant redobândeşte jurisdicţia penală dacă Statul solicitat nu dă curs cererii în cazurile prevăzute la art. 10 (motive obligatorii de refuz) şi art. 11 din Convenţia privind transferul de proceduri, (motive opţionale de refuz) sau revocă acceptarea cererii în condiţiile art. 12, • Statul solicitat dobândeşte jurisdicţia penală asupra infracţiunii care face obiectul cauzei penale. După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nici o altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române, • orice act de procedură îndeplinit în Statul solicitant, în conformitate cu prevederile legislaţiei interne, are aceeaşi valoare în Statul solicitat ca şi cum ar fi fost îndeplinit de către autorităţile acestui stat, • sancţiunea aplicabilă infracţiunii este cea prevăzută de legea Statului solicitat, cu excepţia cazului în care legislaţia sa internă prevede altfel, precum şi în cazul în care jurisdicţia sa decurge din cererea de transfer formulată în baza Convenţiei, • în caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau continuată în statul solicitat, rămasă definitivă, se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română. 4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare 4.1. Cadrul juridic de reglementare. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare este reglementată după cum urmează: - pe plan intern în Titlul V din Legea 302/2004 (art. 115-125), - pe plan extern în următoarele acte1: Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970, ratificată prin O.G. nr. 90/1999, ratificată prin Legea nr. 35/2000, publicată în M.Of. nr. 158/17.04.2000 şi printr-o serie de tratate bilaterale: * Albania - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 463/1960, publicat în B. Of. nr. 4/18.011961, * Algeria - Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Algeriană Democratică şi Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în B.Of. nr. 97/8.12.1979, * Belgia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 şi Protocolul adiţional la această convenţie, ratificat prin Decretul nr. 482/1983, * Bosnia şi Herţegovina - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Bulgaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Bulgaria privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 109/1959,
1

Site-ul Ministerului de Justiţie, www.just.ro 69

* Canada - Tratatul privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală dintre România şi Canada, ratificat prin Legea nr. 106/1999, publicat în M.Of. nr. 284 din 21 iunie 1999, * Cehia - Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958, * China - Tratatul de asistenţă juridică în materie civilă şi penală dintre România şi Republica Populară Chineză, semnat la Beijing la 16 ianuarie 1991, * Coreea de Nord - Acord între Republica Socialistă România şi Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972, publicat în B. Of. nr. 87/7.08.1972, * Croaţia - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961 * Cuba – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Cuba privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, ratificată prin Decretul nr. 67/1981, publicat în B.Of. nr. 19/27.03.1981, * Egipt - Convenţia dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, ratificat prin Legea nr. 438/2002, * Franţa - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, ratificată prin Decretul nr. 78/1975, *Grecia – Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Regatul Greciei şi Protocol adiţional, ratificate prin Decretul nr. 290/1973, publicat în B.Of. nr. 78/3.06.1973, *Italia – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Italiană privind asistenţa judiciară în materie civilă şi penală, ratificată prin Decretul nr. 288/1973, publicat în B.Of. nr. 77/2.06.1973, * Maroc – Convenţie între Republica Socialistă România şi Regatul Maroc privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Decretul nr. 291/1973, publicat în B. Of. nr. 79/4.06.1973, * Moldova – Tratat între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, publicată în M.Of. nr. 310/13.11.1997, * Mongolia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973, publicat în B.Of. nr. 116/31.07.1973, * Noua Zeelandă – Tratat de extrădare între România şi Marea Britanie, Bucureşti, 9 (21) martie 1893, * Polonia – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Polonă privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, familiale şi penale, Ratificat prin Decretul nr. 323/1962, publicat în B.Of. nr. 13/4.06.1962, * Rusia - (prin declaraţie de succesiune) Tratat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în B.Of. nr. 30/4.08.1958, * Serbia şi Muntenegru - (prin declaraţie de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistenţa juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961, * Siria – Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Arabă Siriană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 70/1979, publicat în B. Of. nr. 19/5.03.1979 , * Slovacia (prin declaraţie de succesiune - Legea nr. 30/2000 privind Protocolul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind valabilitatea tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi a altor înţelegeri încheiate de România cu Cehoslovacia) Tratat între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în B.Of. nr. 6/18.02.1958, * Statele Unite ale Americii - Tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind asistenţa judiciară în materie penală, ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000, publicată în M.Of. nr. nr. 169 din 20 aprilie 2000, * Tunisia - Convenţie între Republica Socialistă România şi Republica Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penale, ratificat prin Decretul nr. 483/1971, publicat în B. Of. nr. 11/29.01.1972, * Turcia - Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi penală între Republica Socialistă România şi Republica Turcia, ratificată prin Decretul nr. 347/1970, * Ungaria – Tratat între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat în B.Of. nr. 2/17.01.1959. Pe plan european principalul instrument juridic multilateral aplicabil în această materie este Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970. 4.2. Definiţie şi caracterizare. Ca şi în cazul transferului de proceduri în materie penală, nici în cazul recunoaşteri şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare nu se prevede o definiţie expresă în legile şi tratatele menţionate mai sus. Totuşi, din analiza textelor juridice reiese că aceasta reprezintă o formă de cooperare internaţională în materie penală, reglementată expres în lege, care are ca scop şi finalitate luarea în considerare şi respectarea întocmai a cuprinsului unor hotărâri penale pronunţate de organele competente. Având la bază această definiţie putem caracteriza recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale astfel: • deşi are o importanţă deosebită, această formă de cooperare nu beneficiază de o definiţie prevăzută expres nici în legea internă nici în cele internaţionale. În Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970 se definesc noţiunile de „hotărâre represivă europeană”, „condamnare”, 70

„decădere”, „hotărâre în lipsă”, „ordonanţă penală” şi „sancţiune”. Propunem „de lege-ferenda” a se da o definiţie clară, concisă şi precisă a acestei forme de cooperare, pentru a se înlătura orice interpretare greşită asupra naturii sale juridice, • prin armonizarea procedurilor diferitelor sisteme juridice, este mai uşor să se obţină recunoaşterea hotărârilor emise într-un stat şi aplicabile în altul, • principiul recunoaşterii este un factor cheie în dezvoltarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei, dar şi pentru creşterea protecţiei drepturilor fundamentale. Prin realizarea faptului că o hotărâre adoptată într-un stat nu va fi atacată în altul, recunoaşterea hotărârilor contribuie la asigurarea certitudinii juridice în cadrul U.E., • implementarea principiului recunoaşterii hotărârilor presupune încrederea în sistemele de drept penal, încredere fundamentată pe angajamentul respectării principiului libertăţii, democraţiei şi drepturilor fundamentale, • această formă de cooperare în materie penală este guvernată de două principii: al recunoaşterii şi al încrederii reciproce între state. 4.3. Condiţii de recunoaştere şi executare a hotărârilor1. Acestea se împart în două categorii după cum sunt: * condiţii pentru recunoaştere de către România a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin (art. 116 din legea 302/2004) şi * condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare de către instanţele române (art. 123 din legea 302/2004) Astfel, din prima categorie de condiţii fac parte: a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte. În lipa unei asemenea obligaţii, recunoaşterea se poate face şi pe bază de reciprocitate. b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun, d) respectă ordinea publică a statului român, e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române, f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în România, g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România. Din a doua categorie de condiţii fac parte: a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea, b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat (dubla cetăţenie), iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia. 4.4. Procedura de recunoaştere1. Şi aceasta este de două feluri: * o procedură de recunoaştere la cererea unui stat străin, * sau o procedură de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri penale Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, este transmisă de Ministerul Justiţiei procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul. Se va respecta procedura de citare a condamnatului, comunicându-i-se în acelaşi timp hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege. În această situaţie, condamnatului i se vor respecta şi garanta sub sancţiunea nulităţii actelor întocmite, exercitarea dreptului la apărare şi, după caz, la interpret. După ce se ascultă concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă sunt întrunite condiţiile legale, instanţa, purcede la recunoaşterea hotărârii penale străine sau a actelor judiciare străine. Curtea de Apel decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs. Recunoaşterea se poate face şi pe cale specială de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror. Mai există şi o cale incidentală de recunoaştre în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror sau de către instanţa de judecată în funcţie de faza în care se află procesul penal (urmărire sau judecată). Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri penale de către România Instanţa de executare va formula din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului, cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale într-un stat străin. Cererea va cuprinde actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei.

1

Acestea sunt prevăzute în Legea 302/2004, Titlul V, art. 115-125 şi Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970.
1

Legea 302/2004, Titlul V. 71

În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea de recunoaştere, procurorul competent procedează la notificarea acestuia. Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la formularea cererii. Condamnatul va fi informat prin notificare. 4.5. Efectele recunoaşterii1 a) recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulate de instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României (o hotărâre nu poate fi executată de două ori – chiar şi pe teritorii diferite, conform principiului non bis in idem), b) statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse. 5. Transferarea persoanelor condamnate (TPC) 5.1. Cadrul juridic de reglementare. Transferarea persoanelor condamnate are urm[torul cadru de reglementare: - pe plan intern Legea 302/2004, Titlul VI (art. 127-157), care a abrogat Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2/4.01.2002 şi Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, aprobată prin Legea nr. 113/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 30.08.1999. - pe plan extern în diferite convenţii bi sau multilaterale şi Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, Strasbourg, 21.III.1983, ratificată prin Legea nr. 76/12.07.1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 iulie 1996. Prin această convenţie, statele semnatare se obligă să-şi acorde sprijin reciproc în materia transferării persoanelor condamnate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: • hotărârea de condamnare să fie definitivă, • condamnatul să fie resortisant al statului de executare, • durata condamnării pe care condamnatul o mai are de executat trebuie să fie de cel puţin şase luni de la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată, • fapta pentru care a fost condamnat să fie calificată ca infracţiune de statul de executare, • condamnatul, direct sau prin reprezentant, trebuie să-şi dea consimţământul pentru acest transfer, • cele două state trebuie să se pună de acord asupra transferării efective a condamnatului. În completarea acestei convenţii a fost adoptat la Strasburg la 18.12.1997, Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate1, prin care se reglementează situaţia persoanelor evadate din statul de condamnare şi refugiate în statul de executare, precum şi a persoanelor cărora li se aplică măsura expulzării sau accea de conducere la frontieră. Prin Legea 302 din 28 iunie 2004, elaborată după modelul altor legi în materie2 se reglementează o procedură penală specială pentru transferul persoanelor condamnate în străinătate, prin care se asigură armonizarea legii române cu normele de asistenţă juridică cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte. 5.2. Definiţie şi caracterizare. Ca şi în cazul transferului de proceduri în materie penală, recunoaşteri şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare nici în cazul transferării persoanelor condamnate nu se prevede o definiţie expresă în lege. Totuşi, din analiza textelor juridice reiese că aceasta reprezintă o formă de cooperare internaţională în materie penală, reglementată expres în lege, care are ca scop şi obiectiv predarea unor persoane condamnate în vederea executării pedepsei aplicate, fie în statul de condamnare fie în statul de executare. Transferul reciproc al persoanelor condamnate reprezintă o modalitate de realizare a cooperării internaţionale în materie penală, prin care o persoană condamnată definitiv pe teritoriul unui stat poate fi transferată pe teritoriul altui stat, fie la cererea statului de condamnare, fie a celui de executare, dacă persoana respectivă îşi exprimă o astfel de dorinţă şi este resortisant al statului de executare. Având la bază această definiţie putem caracteriza transferul persoanelor condamnate astfel: • deşi are o importanţă deosebită, această formă de cooperare nu beneficiază de o definiţie prevăzută expres nici în legea internă nici în cele internaţionale. În Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate se definesc noţiunile de „hotărâre”, „condamnare”, „stat de condamnare” şi „stat de executare”. Propunem „de lege-ferenda” a se da o definiţie clară, concisă şi precisă a acestei forme de cooperare, pentru a se înlătura orice interpretare greşită asupra naturii sale juridice, • este o formă de cooperare internaţională în materie penală, care implică cel puţin două state: de condamnare şi de executare, • această formă de cooperare este guvernată de principiul reciprocităţii, • transferul se face pe baza unei cerei scrise a condamnatului sau din oficiu, dar cu consimţământul acestuia.

1 1

Legea 302/2004, Titlul V. Ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 30 august 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 425 din 31 august 1999; 2 De exemplu Legea Belgiană din 23 mai 1990 asupra transferului inter-etatic al persoanelor condamnate publicată în Le Monteur Belge din 20 iulie 1990; 72

5.3. Condiţiile transferului.1 a) condamnatul să fie resortisant al statului de executare, b) hotărârea să fie definitivă, c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul să mai aibă de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni, d) transferul să fie consimţit de către persoana condamnată sau de către reprezentantul acesteiai. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este, e) faptele care au atras condamnarea să constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare, f) cele două state (statul de condamnare şi de executare) să se pună de acord asupra transferului. 5.4. Procedura. Este diferită după cum România este stat de condamnare sau de executare. România ca stat de condamnare: Autoritatea centrală din România să informeze persoana condamnată căreia i se pot aplica aceste prevederi este Ministerului Justiţiei. Acesta va informa autoritatea centrală competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Condamnatul are dreptul să fie informat în scris despre orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state. În vederea soluţionării cererii de transferare, România solicită statului de executare următoarelor acte: a) un document sau o declaraţie din care să rezulte că persoana condamnată este resortisant al statului de executare, b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să reiasă că faptele care au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, conform legii statului de executare, c) o declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii în executare a condamnării. După acest moment, România va comunica statului de executare următoarele: a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale aplicabile, b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării condamnării, c) declaraţia privind consimţământul la transferare, d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză. Ca efect al transferării condamnatului către autorităţile statului de executare se suspendă executarea pedepsei în România; statul român nu mai poate să asigure executarea ori să continue executarea condamnării Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive: a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România, b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române, c) există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române, d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor, e) există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii. România ca stat de executare: Statul român va solicita oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obţină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se consemneze consimţământul la transfer, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România. Oficiul consular român va fi solicitat să întocmească un înscris asupra situaţiei sociale şi familiale a condamnatului, ţinând seama de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de readaptare în România. Statul român va cere autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale criminogene. Autorităţile competente ale statului român au două obligaţii: *să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, sau *să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune. Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. (conversiunea pedepdei).
1

Sunt prevăzute în Legea 302/2004, dar şi în Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate

73

În funcţie de acceptarea sau refuzarea cererii, Ministerul Justiţiei îl va informa pe condamnat 6. Asistenţa judiciară în materie penală 6.1. Conceptul de asistenţă judiciară în materie penală Asistenţa judiciată în materie penală reprezintă o formă de cooperare internaţională care, împreună cu celelalte forme de colaborare sau conlucrare în combaterea anumitor categorii de infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei uniuni mai strânse între state, prin adoptarea unor reguli comune în materie, de natură să asigure atingerea acestui obiectiv1. Interesul pe care fiecare stat îl are în combaterea fenomenului infracţional, necesitatea unei apărări internaţionale contra anumitor infracţiuni, a unei protecţii internaţionale a drepturilor omului, ca şi necesitatea administrării în bune condiţii a justiţiei penale, au facut să apară ideea de asistenţă juridică între state, în domeniul prevenirii infracţiunilor şi reprimării infractorilor.2 Conceput ca o totalitate a normelor ce reglementează relaţiile sociale de luptă împotriva încălcărilor ce aduc atingere celor mai importante valori sociale, dreptul penal este legat indisolubil de ordinea juridică internă a fiecărui stat3. Astfel, asistenţa juridică este o formă de cooperare internaţională care, spre deosebire de conlucrarea internaţională în combaterea anumitor categorii de infracţiuni transnaţionale comise de asociaţii sau grupuri criminale, se realizează prin concursul acordat de un stat altui stat de a-şi îndeplini funcţia de realizare a justiţiei, ca expresie a suveranităţii sale. Statele, recunoscându-şi reciproc dreptul de a incrimina fapte care prezintă pericol social, înţeleg totodată să-şi acorde sprijin reciproc în opera de realizare a justiţiei, independent de locul unde aceste fapte au fost săvârşite. Noţiunea de asistenţă penală internaţională îmbracă două accepţiuni: o accepţiune mai restrânsă, aşanumita asistenţă juridică cu caracter judiciar (in foro), prin care se înţelege asistenţa pe care organele judiciare din diferite state şi-o acordă în cursul procesului penal şi care se manifestă în mod obişnuit în efectuarea sau în trimiterea actelor procedurale devenite necesare în cadrul acestui proces, şi o accepţiune mai largă, prin care se înţelege asitenţa oferită în general în cadrul luptei împotriva infracţionalităţii (in et extra foro)1. De aici există şi o confuzie ce se creează cu privire la cele două accepţiuni, ele având şi o terminologie specifică: asistenţă judiciară pentru prima accepţiune, asistenţă juridică pentru cea de-a doua, fiind însă frecvente cazurile în care termenul de asistenţă juridică este exclusiv întrebuinţat pentru a desemna activitatea de cooperare între state în materie penală. Din cele prezentate rezultă că asistenţa judiciară internaţională în materie penală, reprezintă o formă de cooperare internaţională ce constă în concursul ce şi-l acordă statele suverane, în vederea combaterii criminalităţii pe teritoriul propriu, pentru realizarea justiţiei, colaborare menită să consolideze solidaritatea internaţională în lupta împotriva fenomenului criminalităţii2. Realizarea asistenţei juridice în materie penală poate îmbrăca diverse forme. Sursele acestor forme sunt: tratatele şi convenţiile, declaraţiile de reciprocitate bilaterale şi legile interne ale diferitelor state. Pentru a realiza un cadru corespunzător relaţiilor sale internaţionale, România a devenit parte la peste 3500 de tratate, din care un procent ridicat priveşte asistenţa juridică internaţională în materie penală.3 6.2. Modalităţi de asistenţă judiciară în materie penală În sensul art. 158 din Legea 302/2004, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele activităţi: a) comisiile rogatorii internaţionale, b) audierile prin videoconferinţă, c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal, e) cazierul judiciar. 6.3. Cadrul juridic. Asistenţa judiciară în materie penală este reglementată după cum urmează: - pe plan intern în Legea 302/2004, Titlul VII (art. 158-187^18), care a abrogat Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807/17.12.2001. Legea nr. 704/2001 răspundea doar cerinţelor Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959, şi ale Primului Protocol adiţional la această convenţie, adoptat la Strasboug la 17.03.1978, noua lege este armonizată cu prevederi ce fac parte din acquis-ul recent: Convenţia UE din 29.05.2000 privind asistenţa judiciară în materie penală, Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi decizia-cadru privind echipele comune de anchetă. - pe plan extern în următoarele acte: Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasburg, la 29.04.1959, în completarea căreia a fost semnat la 17.03.1978 un Protocol adiţional. 1 Astfel, la
1 2

Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 41; Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg 14; 3 Vintilă Dongoroz – „Drept penal”, Bucureşti, 1939, pg. 23; 1 Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg 14; 2 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 41; 3 Ion Neagu – „Drept Procesual Penal. Tratat. Partea specială.” Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg 411; 1 Ambele instrumente internaţionale au fost ratificate de România prin Legea nr. 236/9.12.1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 492/21.12.1998. 74

nivelul U.E. a fost adoptată Convenţia din 29.05.2000 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală 2, iar la nivelul Consiliului Europei a fost adoptat, la 8.11.2001, cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, ambele instrumente reglementând noi forme de asistenţă judiciară, precum şi situaţiile în care autorităţile judiciare pot comunica direct. Conform normelor comunitare3, noua lege permite comunicarea directă între autorităţile judiciare române şi cele străine. Cererile de asistenţă judiciară internaţională pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia între statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. În acelaşi timp, legea permite folosirea pentru transmiterea cererilor, în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, a mijloacelor electronice, în special a faxul-ui (nefiind exclusă nici folosirea altor mijloace electronice, precum e-mail-ul), dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate. 6.4. Forme noi de asistenţă judiciară reglementate de Legea nr. 302/2004 Legea nr. 302/2004 reglementează pentru prima dată audierile prin videoconferinţă (art. 165), ca alternativă la cererea obişnuită de comisie rogatorie internaţională, cu îndeplinirea următoarelor condiţii: - persoana se află pe teritoriul României, - trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin, - este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să compară personal pe teritoriul acelui stat, - în cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. Audierile prin videoconferinţă sunt guvernate de anumite reguli: - audierea trebuie să aibă loc întotdeauna în prezenţa magistratului român competent, asistat, după caz, de un interpret, - martorul sau expertul au dreptul de a fi asistaţi, după caz, de un interpret şi pot invoca dreptul de a nu depune mărturie. Prin completarea dispoziţiilor din legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalităţii organizate, cu noua lege privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se reglementează constituirea echipelor comune de anchetă şi procedura de funcţionare a acestora. O altă procedură prevăzută de Convenţia UE privind asistenţa judiciară în materie penală care a fost reglementată şi de legea română este supravegherea transfrontalieră. Agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentată în prealabil. Condiţiile în care supravegherea transfrontalieră se poate realiza pe teritoriul României sunt: a) agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile legii române; b) pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea; c) agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială; d) agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii; e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă; f) agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată; g) despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea; h) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare; i) autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere la cererea autorităţilor române contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare. Modificările şi completările1 care au fost aduse în domeniul asistenţei judiciare în materie penală au avut ca scop transpunerea în legislaţia internă a unor noi forme de asistenţă judiciară adoptate la nivelul UE. S-a apreciat că este firesc ca toate formele de asistenţă judiciară stricto sensu, astfel cum sunt reglementate, în Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959, să facă parte dintr-un singur Titlu. Noul Titlu VII, din Legea 302/2004 denumit „Asistenţa judiciară în materie penală”, este structurat în două capitole şi anume: - „Asistenţa judiciară internaţională” (art. 158- 187^3) şi

2

Council Act of 29 May 2000 establishing in accordance with Article 34 of the Treaty on European Union the Convention on Mutual Assistance in Criminal Matters between the Member States of the European Union, OJ C 197 12.07.2000 pg.1. 3 Florin Răzvan Radu - „Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile provocări ale criminalităţii transnaţionale”, Revista „Dreptul” nr. 11/2004.
1

INFORMARE nr. 57773/22.06.2006, privind principalele noutăţi aduse de Legea nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 392/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală. 75

- „Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene” ( art. 187^4 187^18). Se aplică, în completarea capitolului 1, exclusiv în relaţia cu statele membre UE. Şi în cadrul Uniunii, se distinge între statele Schengen (Secţiunea 1) şi celelalte state membre (Secţiunea a-II-a). 6. Dispoziţii specifice privind procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală 1. Instituţii abilitate în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală A. Autorităţile centrale române Conform art. 13 din Legea 302/2004 autorităţile centrale române competente să formuleze cererile din domeniile reglementate de titlurile II (extrădarea) şi IV-VII (transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală) din prezenta lege se transmit prin intermediul următoarelor autorităţi centrale: a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale; b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar. Cea mai mare parte dintre formele de cooperare impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini, inclusiv prin intermediul punctelor naţionale de contact pentru Reţeaua Juridică Europeană (RJE/EJN) contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de „gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate. În România a fost înfiinţat Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere (SECI)1. Printre obiectivele centrului se numără: • dezvoltarea relaţiilor de lucru inter-instituţionale eficiente în cadrul Centrului SECI, între şi în interiorul statelor participante; • cooperarea prin intermediul ofiţerilor de legătură pentru identificarea, prevenirea, investigarea şi combaterera infracţiunilor transfrontaliere prin schimb de informaţii şi documente; • asistenţă pentru investigaţiile vamale şi penale privind criminalitatea transfrontalieră în curs de desfăşurare; • identificarea, studiul şi formularea de propuneri referitoare la probleme care influenţează calitatea cooperării în aplicarea legii în regiune; • coordonarea legăturii ICPO-INTERPOL şi Organizaţia Mondială a Vămilor.1 La data de 1 decembrie 2000 a fost înfiinţat Punctul National Focal ca direcţie subordonată aparatului central al Ministerului Administraţiei şi Internelor din România, obiectul său de activitate fiind asigurarea cooperării operative între structurile cu atribuţii în domeniu din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Finanţelor Publice – Autoritatea Naţională a Vămilor şi Agenţiile corespondente din statele participante la Centrul SECI. 2 B. Autorităţile centrale străine La nivel mondial Preocuparea pentru problema criminalităţii internaţionale a aparţinut şi aparţine nu numai majorităţii statelor, ci şi unor importante organizaţii internaţionale precum: Societatea Naţionilor Unite (acum O.N.U.), Comisia Internaţională de Poliţie Criminală (în prezent INTERPOL) şi Consiliul Europei3.

1

Din Centrul SECI fac parte urmatoarele state: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Ungaria, Macedonia, Grecia, Republica Moldova, România, Slovenia, şi Turcia. 1 www.mae.ro ( Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe); 2 www.mai.gov.ro ( Site-ul oficial al Ministerului Administraţiei şi Internelor); 3 Nicole Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pg. 16; 76

Ideea de cooperare în domeniul activităţii de poliţie judiciară a format la început obiectul unor preocupări sporadice şi izolate, concretizate în unele înţelegeri cu caracter bilateral. În 1914, a avut loc la Monaco un prim Congres internaţional al poliţiei judiciare, având ca principal obiect problema centralizării documentelor referitoare la identificarea infractorilor, facilităţile ce trebuie asigurate cercetărilor internaţionale şi procedura de extrădare. În anul 1923, la Congresul internaţional de poliţie de la Viena s-a constitit o comisie internaţională de poliţie criminală, ale cărei lucrări s-au desfăşurat de atunci anual până la al doilea război mondial. Această comisie se alflă la orginea Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale INTERPOL, care a luat fiinţă în 1956, având sediul la Paris. Interpolul are următoarea organizare: o adunare generală, un comitet executiv, un secretariat general, birouri centrale naţionale şi consilieri. În fiecare ţară membră a Interpolului există Biroul central naţional. Contribuţia Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii nu se limitează doar la elaborarea unor Convenţii, Protocoale sau Acorduri, acestea emiţând şi rezoluţii, directive şi recomandări care stabilesc direcţii comune de acţiune în domeniu, acestea completându-se cu declaraţii comune ale şefilor de stat şi de guvern. Rolul de coordonatori ai cooperării în sud-estul Europei este îndeplinit de mai multe organizaţii printre care Consiliul Europei, SECI, OSCE, UNICEF, Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei prin Grupul Operativ privind traficul de fiinţe umane. O bună cooperare se realizează nu numai prin Interpol ci şi prin ENFOPOL (pentru zona centrală şi esteuropeana), prin Direcţia Naţională Antimafia din Italia, precum şi prin programele de înfrăţire instituţională şi Parteneriatul Strategic România-S.U.A.(începând cu anul 1998). O formă specifică de conlucrare între state pentru reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin instituirea unor tribunale internaţionale, pentru judecarea celor mai grave crime împotriva unmanităţii. Astfel au fost înfiinţate: • Tribunalul Militar Internaţional de la Nürmberg pentru judecarea crimelor de război din Europa • Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio pentru crimele din Asia • Tribunalul Penal Internaţional1 cu sediul la Haga a cărui competenţă este limitată la actele comise în fosta Iugoslavie, începând din 1991 şi se referă la patru categorii de crime: violările grave ale prevederilor Convenţiilor de la Geneva din 1949, violările legilor şi uzanţelor războiului, crimele de genocid şi crimele împotriva omenirii.2 • Tribunalul Internaţional pentru Rwanda3, cu sediul la Arusha (Tanzania), în a cărui competenţă intră judecarea crimelor de genocid, crimele împotriva umanităţii şi violările Convenţiilor de la Geneva, comise de rwandezi în statele vecine.4 • Curtea Penală Internaţională, înfiinţată la 17 iulie 1988 la Roma, prin care s-a stabilit Statutul Curţii Penale Internaţionale5, cu sediul la Haga, instanţă ce-şi poate exercita funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte, în competenţa sa intrând: crimele de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi crima de agresiune. În cadrul celui deal treilea pilon al UE (cooperarea internaţională în materie penală), functionează trei agenţii: 1. COLEGIUL EUROPEAN DE POLIŢIE (CEPOL) urmăreşte să sprijine formarea transfrontalieră a ofiţerilor de rang înalt din poliţie prin îmbunătăţirea şi consolidarea cooperării între institutele şi organizaţiile naţionale din domeniu. CEPOL urmăreşte, de asemenea, să sprijine şi să dezvolte o abordare europeană integrată a problemelor transfrontaliere cu care se confruntă Statele Membre în următoarele domenii: lupta împotriva criminalităţii, prevenirea criminalităţii, menţinerea legii şi ordinii publice şi securitatea publică. 2. EUROPOL 3. EUROJUST La nivelul UE sunt două instituţii abilitate în domeniul cooperării internaţionale şi anume: Europol şi Eurojust. Un aport deosebit în privinţa cooperării internaţionale a fost adus de Consiliul Europei2, sub egida căruia au fost adoptate până în prezent peste 160 de acorduri, precum şi numeroase recomandări prin care se stabilesc acţiuni comune în domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ şi se reglementează, printre altele, un sistem de coordonare între statele europene în lupta împotriva criminalităţii.3

1 2

Creeat prin Rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 a Consiliului de Securitate al O.N.U.; G. Ungureanu – „Curtea Criminală Internaţională”, Revista de drept penal, nr 1/ 1999, pg. 74 şi urm.; 3 Creeat prin Rezoluţia nr. 955 din noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al O.N.U.; 4 N. Bărbulescu – „Tribunalul Internaţional pentru Rwanda”, Revista de drept penal, nr 1/2000, pg 100; 5 Ratificat de România prin Legea nr. 111 din 13 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002; 2 Consiliul Europei, aparut în 1949, este o organizaţie politică interguvernamentală cu caracter regional, ce reuneşte peste 40 de state din Europa şi care militează pentru realizarea unităţii europene prin apărarea şi întărirea democraţiilor pluraliste şi a dreptului individului, prin găsirea şi stabilirea unor soluţii comune la problemele grave cu care se confruntă societatea contemporană şi prin punerea în valoare a societăţii culturale europene; 3 I. Hurdubaie – „Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei”, Editura Universal Pan, Bucureşti, 1999, pg. 6; 77

I. Eurojust4: A fost creat prin Decizia Consiliului UE din 28 februarie 2002 Nr. 2002/187/JHA (OJE L 63/1, 6.3.2002, modificată prin Decizia Consiliului din 18 iunie 2003 Nr.2003/659/ JHA (OJE L 245/44, 29.9.2003). Începând de la 1 martie 2001, a funcţionat provizoriu la Bruxelles, iar în decembrie 2002 s-a mutat la Haga. Eurojust este organismul european care are rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară între Statele membre, prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii Europene pentru facilitarea coordonării optimale a acţiunilor în investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile Statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.Principalele obiective sunt: - să stimuleze coordonarea între autorităţile competente ale Statelor membre în investigarea şi punerea sub acuzare în Statele membre, - să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile competente din Statele membre, în special în facilitarea asistenţei legale reciproce şi implementarea cererilor de extrădare, - să sprijine autorităţile competente din statele membre pentru a eficientiza investigaţiile şi punerea sub acuzare. Eurojust este alcătuit în acest moment din 27 de reprezentanţi naţionali (procurori sau judecători cu experienţă), câte unul din fiecare Stat membru. Din Colegiul Eurojust fac parte 27 de membri naţionali, fiecare stat membru al UE numindu-şi câte un reprezentant. Membrii naţionali sunt procurori sau judecători cu experienţă; unii membri naţionali sunt ajutaţi de adjuncţi sau asistenţi. Eurojust (Serviciul European pentru Cooperare Judiciară) este un nou organism al Uniunii Europene înfiinţat cu scopul de a spori eficienţa autorităţilor abilitate din statele membre atunci când se confruntă cu grave infracţiuni transfrontaliere şi cu crima organizată. Eurojust stimulează şi îmbunătăţeşte coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor judicare şi sprijină statele membre pentru eficientizarea cercetărilor şi urmăririlor judiciare efectuate de acestea. Eurojust joacă un rol unic prin faptul că este un nou organism permanent în domeniul juridic european. Misiunea sa este aceea de a sprijini dezvoltarea cooperării pe scară largă la nivel european în legătură cu cazurile penale. Aceasta înseamnă că Eurojust este un partener de dialog cheie al instituţiilor europene, cum sunt Parlamentul, Consiliul şi Comisia. În doctrina juridică se precizează că Europol şi Eurojust reprezintă al treilea pilon în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în materie penală. Europol şi Eurojust sunt organisme descentralizate ale UE. Eurojust şi Europol au semnat un acord de strânsă cooperare la 9 iunie 2004. Prin Legea nr. 58 din 22 martie 2006 1 România a ratificat Acordul privind cooperarea dintre România şi Eurojust, semnat la Bruxelles la 2 decembrie 2005, şi pentru reglementarea unor măsuri referitoare la reprezentarea României la Eurojust. Încheierea acestui Acord reprezintă una dintre măsurile prevăzute în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar. Colaborarea dintre România şi Eurojust a început în 2002, prin soluţionarea unor cauze complexe de criminalitate transnaţională privind traficul de persoane sau de droguri. Scopul Acordului constă în întărirea cooperării între România şi Eurojust în vederea combaterii infracţiunilor grave cu caracter transnaţional.(internaţional). Autoritatea Competentă din România pentru îndeplinirea obiectivelor Acordului este Ministerul Public Român, reprezentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În vederea facilitării cooperării stabilite de Acord, România poate desemna un magistrat de legătură la Eurojust. Magistratul de legătură este un procuror în conformitate cu legea română. Magistratul de legătură poate avea un asistent, care îl poate înlocui atunci când este necesar. Durata mandatului este de 3 ani cu posibilitatea reînvestirii o singură dată. România informează Eurojust asupra naturii şi duratei competenţelor judiciare ale magistratului de legătură pe teritoriul naţional, în vederea îndeplinirii sarcinilor sale în concordanţă cu scopul Acordului. România stabileşte competenţele magistratului de legătură pentru a-şi desfăşura activitatea în contactul cu autorităţile străine. Eurojust întreprinde măsurile necesare pentru promovarea acceptării şi recunoaşterea prerogativelor astfel conferite. Documentele de serviciu ale magistratului de legătură sunt inviolabile de către Eurojust. Magistratul de legătură, asistentul acestuia şi alte persoane din cadrul parchetelor române, inclusiv punctul de contact cu Eurojust, pot participa la întâlniri operaţionale şi strategice, la invitaţia Preşedintelui Colegiului şi cu aprobarea membrilor naţionali în cauză. Membrii naţionali, asistenţii lor, Directorul Administrativ şi personalul Eurojust pot de asemenea să participe la întâlnirile organizate de magistratul de legătură sau de parchetele din România, inclusiv de punctul de contact. Transferul de informaţii către Eurojust România notifică Eurojust cel mai târziu în momentul transferului de informaţii în scopul furnizării informaţiei, precum şi eventualele restricţii pentru folosirea ei. Aceasta poate include posibile restricţii de acces, restricţii asupra transmiterii către autorităţile competente ale statelor membre şi condiţii de ştergere sau distrugere. Notificarea poate de asemenea să fie făcută şi într-o etapă ulterioară, când, după efectuarea transferului, apare necesitatea instituirii unor restricţii. Eurojust nu comunică nici o informaţie furnizată de România unui stat terţ sau organism, fără obţinerea consimţământului României şi fără a lua măsurile de siguranţă care se impun. Eurojust păstrează un registru al datelor care îi sunt comunicate din România în baza Acordului. Transferul de informaţii către România
4

ww.eurojust.europa.eu publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 4.04.2006

1

78

Eurojust notifică României, la momentul transferului de informaţii sau înainte, de scopul furnizării informaţiei şi de orice restricţie pentru folosirea ei. Aceasta include de asemenea restricţii de acces, restricţii de transmitere către autorităţile competente din statele membre şi condiţiile pentru ştergere sau distrugere. Notificarea poate fi făcută de asemenea într-o etapă ulterioară când, după efectuarea transferului, apare necesitatea instituirii unor restricţii. România nu comunică nici o informaţie furnizată de Eurojust nici unui alt stat terţ sau organism, fără obţinerea consimţământului membrilor naţionali în cauză şi fără a lua măsurile de siguranţă care se impun. România păstrează un registru al datelor comunicate de Eurojust în baza prezentului Acord. Securitatea datelor Eurojust se asigură că datele cu caracter personal primite sunt protejate împotriva distrugerii accidentale sau nelegale, pierderii accidentale sau dezvăluirii neautorizate, modificării şi accesului sau oricărei alte forme neautorizate de procesare, în conformitate cu articolul 22 din Decizia Eurojust. Măsurile tehnice şi aranjamentele organizatorice prevăzute de Regulile de procedură ale Eurojust şi de orice alt document relevant, se aplică informaţiilor furnizate de România. România se asigură că datele cu caracter personal primite sunt protejate împotriva distrugerii accidentale sau nelegale, pierderii accidentale sau dezvăluirii neautorizate, modificării şi accesului sau oricărei alte forme neautorizate de procesare, în conformitate cu articolul 22 din Decizia Consiliului (Eurojust). România ia măsurile tehnice şi organizatorice în vederea protejării datelor, cel puţin la un nivel echivalent cu cel asigurat de Eurojust. Corectarea şi ştergerea datelor cu caracter personal La cererea punctului de contact pentru Eurojust sau a magistratului de legătură şi sub responsabilitatea sa, Eurojust, în conformitate cu Decizia Eurojust şi Regulile sale de procedură, corectează, blochează sau şterge datele personale furnizate de România dacă ele sunt incorecte sau incomplete sau utilizarea ori depozitarea lor contravine prezentului Acord. Eurojust confirmă României corectarea, blocarea (codarea) sau ştergerea datelor. Când Eurojust constată că datele cu caracter personal transmise România sunt incorecte sau incomplete sau dacă utilizarea ori depozitarea lor contravine Acordului ori Deciziei Eurojust, solicită punctului de contact cu Eurojust sau magistratului de legătură să ia măsurile necesare pentru a corecta, coda sau şterge informaţiile. România confirmă Eurojust corectarea, codarea şi ştergerea. În astfel de cazuri, toţi furnizorii şi destinatarii unor astfel de informaţii sunt notificaţi imediat. În conformitate cu regulile aplicabile acestora, destinatarii corectează, codează sau şterg astfel informaţiile în propriile lor sisteme. România aplică principiile pentru corectarea, codarea şi ştergerea datelor cu caracter personal furnizate de Eurojust, cel puţin echivalente principiilor stipulate în articolul 20 al Deciziei Eurojust şi în Regulile de procedură ale Eurojust privind protecţia datelor. Răspunderea România răspunde în conformitate cu legea naţională de prejudiciile cauzate unei persoane ca urmare a unor erori de fapt sau judiciare în schimbul de date cu Eurojust. România nu invocă în apărarea sa faptul că Eurojust a transmis datele inadecvat, în scopul înlăturării răspunderii sale, în conformitate cu legislaţia naţională, în raport cu o parte prejudiciată. Dacă apar erori de fapt sau judiciare ca urmare a unor date comunicate eronat sau ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor din culpa Eurojust sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau alt stat terţ sau organism, Eurojust este ţinut să acopere, la cerere, sumele plătite ca şi daune, cu excepţia cazului când datele au fost folosite cu încălcarea Acordului. Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care survin erori de fapt sau judiciare din partea Eurojust sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau altui stat terţ sau organism care nu şi-au respectat obligaţiile. Încetarea Acordului Acordul poate fi denunţat de oricare dintre Părţi cu o notificare prealabilă de 3 luni. În cazul denunţării, Părţile se înţeleg pentru folosirea în continuare şi stocarea informaţiilor care au fost deja comunicate între ele. Dacă nu se ajunge la nici un acord, oricare dintre cele două părţi este îndreptăţită să ceară ştergerea informaţiilor comunicate. Modificarea Acordului Acordul poate fi modificat oricând prin consens între Părţi oricând, în conformitate cu formalităţile interne ale fiecăreia. Părţile se consultă cu privire la modificarea acestuia, la cererea oricăreia dintre ele. II. Europol (Oficiul European de Politie). Ideea unui Oficiu European de Poliţie a fost lansată pentru prima oară cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg din 28 şi 29 iunie 1991. Planul de atunci avea în vedere înfiinţarea unui nou organism care să ofere cadrul necesar pentru dezvoltarea colaborării organelor de poliţie din statele membre ale Uniunii pentru prevenirea şi combaterea pe plan internaţional a crimei organizate, inclusiv a terorismului şi a traficului de droguri. Convenţia prin care s-au pus bazele Europolului a fost semnată în iulie 1995 şi a intrat în vigoare pe 1 octombrie 1998. Europol a fost înfiiţat în 1992 şi urmăreşte să sprijine statele membre UE să coopereze mai îndeaproape şi mai eficient în prevenirea şi combaterea crimei organizate la nivel internaţional, în special: - traficul de droguri, reţelele de imigranţi, traficul de vehicule, traficul de fiinţe umane, inclusiv pornografia copiilor, contrafacerea de bani şi alte modalităţi de plată, traficul de substanţe radioactive şi nucleare, terorismul. Activităţile derulate în acest sens sunt: - facilitarea schimbului de informaţii între organismele de implementare a legii la nivel naţional, - elaborarea de analize operaţionale şi de rapoarte, - asigurarea expertizei şi a sprijinului tehnic necesar pentru investigaţii şi operaţiuni. Coordonând activitatea diverselor servicii de poliţie naţionale, Interpolul nu intervine direct, întrucât nu dispune de un serviciu operativ. Intervenţia sa are loc la cererea unor birouri centrale naţionale şi se efectuează prin 79

difuzarea către celelalte birouri naţionale din ţările afiliate a unor fişe privind indivizii căutaţi, al căror refugiu nu este însă cunoscut.1 Domeniul de activitate al Interpol este limitat la infracţiuni de drept comun.2 Activitatea Interpolului nu are numai un caracter procesual, ci şi unul informativ, publicând tabele lunare privind traficul ilicit de stupefiante şi statistici criminale. Europol răspunde în faţa Consiliului pentru Justiţie şi Afaceri Interne. Personalul său include reprezentanţi ai organismelor naţionale de implementare a legii (poliţie, vămi etc.). Pentru a concretiza mai repede cooperarea poliţienească, aşa cum este ea definită în Titlul VI al Tratatul asupra Uniunii Europene, în ianuarie 1994 a fost infiinţată Unitatea Droguri Europol. Scopul principal al acestei Unităţi a fost combaterea traficului de droguri şi a activităţilor de spălare a banilor asociate acestuia. Ulterior, mandatul său a fost lărgit pentru a include şi măsuri de combatere a traficului cu substanţe radioactive şi nucleare, a reţelelor de imigrare clandestină, a traficului ilegal cu autoturisme şi a spălării banilor proveniţi din astfel de delicte. Mai târziu, la toate acestea s-a adaugat şi combaterea traficului cu fiinţe umane. Oficiul European de Poliţie, care a preluat activităţile Unitătii Droguri Europol, a devenit operaţional de la 1 iulie 1999. Europol, cu sediul la Haga, acţionează în aceleaşi domenii şi, de la 1 ianuarie 1999, are competenţe şi în combaterea terorismului şi a falsificării de bani. Tratatul de la Amsterdam conferă Europolului o serie de sarcini: - coordonarea şi implementarea investigaţiilor specifice întreprinse de autorităţile statelor membre, - dezvoltarea unei competente de specialitate, pentru a ajuta statele membre în investigaţiile lor în domeniul crimei organizate, - stabilirea de contacte cu procurorii şi anchetatorii specializaţi în combaterea crimei organizate. Ca stat membru UE, situat la frontierele externe ale Uniunii, România pledează cu fermitate pentru implicarea totală a tuturor ţărilor membre în programele/planurile de acţiune care vizează un management integrat al graniţelor externe ale UE. Aceste măsuri trebuie însoţite de o mai bună cooperare între poliţiile naţionale, Europol şi Eurojust. În acelaşi timp, pentru a beneficia pe deplin de avantajele mandatului de arestare european, reprezentanţii României la Convenţia pentru viitorul Europei consideră că trebuie să se transpună în legislaţia naţională, cât mai exact, acquis-ul comunitar relevant. Grupuri de state europene au avut întâlniri separate pe tema adoptării unor acorduri în domeniul antiterorismului, luptei împotriva traficului de droguri şi migraţiei ilegale, începând cu anii ‘80, complementar cadrului legislativ al Uniunii Europene. Tendinţa încheierii unor acorduri multipartide a accelerat eforturile generale de luptă împotriva terorismului, iar iniţiativele legislative separate au contribuit, în final, la îmbună tăţirea legislaţiei UE în acest domeniu. Un exemplu, în susţinerea celor de mai sus, este „Tratatul Prum“ semnat de şapte ţări membre ale UE în anul 2005, pentru a dezvolta schimbul de informaţii menite să asigure cooperarea în domenii precum traficul de frontieră, migraţia ilegală, antiterorism şi operaţiunile forţelor de poliţie desfăşurate în comun. Pe baza unei propuneri a Comisiei Europene din decembrie 2006, „Prum“ a fost adoptat ca lege europeană în iunie, acelaşi an. „Tratatul Prum“ a fost încheiat între Belgia, R.F. Germania, Spania, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Austria. Un acord asemănător funcţionează şi între ţările Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi Germania, dar, în acelaşi timp, multe alte state nu au încheiat înţelegeri similare. Instrumentele politicilor europene de securitate internă şi implicaţiile acestora asupra protejării informaţiilor şi a vieţii personale a cetăţenilor s-au dezvoltat rapid după atacurile teroriste de la Madrid, din martie 2004. Sistemul informativ al spaţiului Schengen a evoluat de la funcţiile sale iniţiale, de bază de date despre tranzitul frontierelor în interiorul Europei, la un puternic instrument de investigaţii. Baza de date a fost alimentată cu informaţii complete, aceasta fiind în legătură informatică permanentă cu forţele de poliţie, trupele de grăniceri şi autorităţile vamale naţionale. La începutul anilor ‘80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătură cu importanţa termenului „libertate de mişcare“. După discuţii îndelungate, Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne. Acordul dintre aceste state a fost semnat în data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen din Luxemburg. A urmat semnarea Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen, în data de 19 iunie 1990. În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, aceasta a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă, unde controalele se desfăşoară conform unui set de reguli clare. De asemenea, au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migraţ ie, azil, precum şi măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judiciară sau vamală. Printre cele mai importante măsuri adoptate de către statele Schengen au fost: eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli pentru trecerea frontierelor externe; separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi; armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor; stabilirea unor reguli pentru solicitanţii de azil; introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea transfrontalieră pentru forţele de poliţie din statele Schengen; întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi implementare a deciziilor judecătoreş ti; crearea Sistemului Informatic Schengen. Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, deciziile şi declaraţiile adoptate de că- tre Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990, precum şi protocoalele şi acordurile de aderare care au urmat constituie acquis-ul Schengen. Iniţial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul
1

Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pg 87; 2 Art. 2 şi 3 Statutul Interpol;

80

legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene. Începând cu acest moment, acquis-ul Schengen face parte din legislaţia comunitară. De asemenea, ca o evoluţie de ordin instituţ ional, conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam, Consiliul UE a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen, iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activităţile desfăşurate. Europol a evoluat într-un mod asemă nător. De la un început modest, ca unitate specializată în lupta antidrog, s-a transformat într-o organizaţie paneuropeană de poliţie. Misiune: Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor criminale. Istoric: Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994 sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de criminalitate. Mandat: Începând de la 1 ianuarie, mandatul Europolului s-a extins pentru a cuprinde toate formele grave de criminalitate internaţ ională, aşa cum sunt acestea enumerate în Anexa la Convenţia Europol. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic cu privire la Convenţie, Europol a început să îşi desfăşoare toate activităţile în data de 1 iulie 1999. Europol sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele membre, îndreptate în special împotriva: traficului ilegal de droguri; reţelelor ilegale de imigraţie; terorismului; falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de plată; traficului cu fiinţe umane, inclusiv pornografia infantilă; traficului ilegal cu vehicule; spălării banilor. Oficialii europeni recunosc că transformările realizate în planul politicilor, instituţiilor şi instrumentelor securitare adoptate de UE şi cele care se află într-un proces rapid de adaptare la noile provocări ale lumii contemporane aduc atingere libertăţilor personale. Dar, în acelaşi timp, îmbunătăţirea mă- surilor de securitate la nivel european şi obţinerea unui mediu mai sigur justifică pe deplin anumite neajunsuri provocate „libertăţii de mişcare“. Scop: Europol este Organizaţia Europeană de Aplicare a Legii ce are ca scop principal îmbunătăţirea cooperării autorităţilor competente din Statele Membre în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului ilegal de droguri şi a altor forme de criminalitate organizată internaţională. Proiectul de Înfrăţire Instituţională pentru înfiinţarea Unităţii Naţionale EUROPOL a fost constituit din două componente: Înfiinţarea Unităţii Naţionale EUROPOL, în conformitate cu standardele Uniunii Europene şi asigurarea cooperării inter- instituţionale la nivel naţional şi internaţional. Încă din August 2004 s-a stabilit o legătură digitală cu sediul EUROPOL de la Haga, Olanda, drept urmare Guvernul României a trimis un ofiţer de legătură de la Poliţia Română la Haga. Legislaţia română a fost revizuită şi, în general, aceasta a fost considerată a fi în concordanţă cu regulamentele EUROPOL. Totuşi, s-au făcut şi îmbunătăţiri. În cadrul legilor recent promulgate referitoare la Autoritatea Naţională de Supraveghere, acestei autorităţi i-a fost conferită poziţia puternică şi de sine stătătoare cerută, printre altele, de regulamentele EUROPOL. Unitatea Naţională EUROPOL este acum parte componentă a noului Centru pentru Cooperare Poliţienească Internaţională. Termenii de referinţă pentru Unitatea Naţională EUROPOL au făcut ca fuzionarea organizaţiilor poliţieneşti internaţionale să devină evidentă şi necesară. Acest centru poate fi considerat un important pas înainte pentru schimbul de informaţii la nivel internaţional. Cooperarea internaţională. Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel internaţional nu se opresc la graniţele naţionale, Europol şi-a îmbunătăţit cooperarea privind aplicarea legii internaţionale prin negociereade acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Bulgaria,Columbia,Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia, Elveţia,Turcia Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor, România şi Rusia. Aspecte privind cooperarea României cu Europol. România a devenit, alături de Bulgaria, membru cu drepturi depline al Europol, organism prin care realizează un schimb de date şi informaţii ce vizează infracţiuni financiare, trafic de droguri şi de fiinţe umane, contrabandă, omoruri şi răpiri. De asemenea, se colaborează şi pentru rezolvarea unor infracţiuni grave asupra proprietăţii, trafic de materiale nucleare şi radioactive, infracţiuni contra mediului, furturi şi terorism, cu accent pe grupările infracţionale implicate. Unitatea Naţională Europol a fost înfiinţată în cadrul unei convenţii de twinning ce s-a derulat în perioada 1 ianuarie-22 iunie 2005, în urma semnării de către România, la data de 25 noiembrie 2003 a Acordului privind cooperarea României şi Oficiul European de Poliţie –Europol. Cooperarea mai vizează şi schimbul de informaţii în vederea verificării, completării şi valorificării pe căile cele mai adecvate a cunoştinţelor de specialitate, a raportărilor de situaţii generale, proceduri de investigare, metode de prevenire a criminalităţii, consultanţă şi sprijin în investigaţiile individuale.

81

Pentru România, acestă primă reuniune reprezintă continuarea firească a responsabilităţiilor asumate prin semnarea la 25 noiembrie 2003 a Acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie—Europol, instrument juridic ce reglementează colaborarea cu Europol, până la intrarea în vigoare pentru ţara noastră a Convenţiei Europol. Aşadar, a fost publicată Legea nr.197/25.05.20041 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003. Conform art.2 scopul Acordului este de a intensifica cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene, acţionând prin intermediul Europol, şi România pentru combaterea formelor grave ale criminalităţii internaţionale, în domeniile expuse în art.3, în special prin schimbul de informaţii şi contacte periodice între Europol şi România. Cooperarea se va referi, la toate domeniile de criminalitate incluse în mandatul Europol la data intrării în vigoare a Acordului, precum şi la infracţiunile conexe. Uniunea Europeanã şi România au lansat, în data de 3 septembrie 2004, un nou proiect de înfrăţire instituţională, proiect finanţat de Uniunea Europeană cu 600.000 euro şi cofinanţat de Guvernul României cu 50.000 de euro. Înţelegerea mai vizează intensificarea – prin intermediul Europol- a cooperării între statele membre ale UE şi România în combaterea formelor grave ale infracţionalităţii transfrontaliere. Punctul Naţional Focal va fi singura instituţie din România care va comunica cu Europolul. În perioada celor 12 luni de desfăşurare a proiectului experţi din statele membre ale UE vor lucra împreună cu partenerii români,pentru a întări structurile necesare şi capacitatea operaţională a Punctului Naţional Focal în domeniile cooperării internaţionale poliţieneşti. Autorităţile competente de aplicare a legii din România, responsabile potrivit legislaţiei naţionale, pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor prevăzute de art.3 sunt: - Ministerul Administraţiei şi Internelor: - Inspectoratul General al Poliţiei Române; - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră; - Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă; - Comandamentul Naţional al Jandarmeriei; - Ministerul Finanţelor Publice: - Direcţia Generală a Vămilor; - Serviciul Român de Informaţii: - Direcţia pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului; - Ministerul Public: - procurorii. România va notifica Europol despre orice schimbări operate în cadrul acestor organe, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a respectivelor modificări şi va furniza Europol, la cererea acestuia, prin intermediul Punctului naţional focal, toate informaţiile referitoare la organizarea internă, atribuţiile şi sistemele de protecţie a datelor personale ale autorităţilor competente. Furnizarea informaţiilor de către România. România va notifica Europol, scopul pentru care a fost furnizată respectiva informaţie şi orice restricţii privind folosirea, ştergerea sau distrugerea acesteia, inclusiv posibilele restricţii de acces, în termeni generali sau specifici. În cazul în care necesitatea unor astfel de restricţii devine evidentă după furnizarea informaţiei, România va informa ulterior Europol în legătură cu astfel de restricţii. După primire, Europol va stabili cât mai curând posibil, dar nu mai mult de 6 luni de la primire, dacă şi în ce măsură datele personale furnizate pot fi incluse în bazele de date ale Europol. Europol va notifica României cât mai curând posibil după ce s-a hotărât că datele personale nu vor fi incluse. Datele personale care au fost transmise vor fi şterse, distruse sau returnate, în cazul în care aceste date nu sunt sau nu mai sunt necesare pentru sarcinile Europol ori în cazul în care nu s-a luat nici o hotărâre privind includerea lor în bazele de date Europol, în termen de 6 luni de la primirea lor. Europol va fi responsabil de asigurarea accesului la datele personale, înainte de includerea lor în bazele de date ale Europol, numai pentru un funcţionar Europol autorizat corespunzător, în scopul de a hotărî dacă aceste date personale pot sau nu pot să fie incluse în bazele de date ale Europol. Dacă Europol, după această evaluare, are motive să presupună că datele furnizate nu sunt exacte sau nu mai sunt actuale, va informa România despre aceasta.care va verifica datele şi va informa Europol despre rezultatul unor astfel de verificări. Furnizarea de date personale de către Europol. În cazul în care datele personale sunt transmise la cererea României, acestea pot fi folosite numai în scopurile ce însoţesc solicitarea. În cazul în care datele personale sunt transmise fără o anume solicitare, se va indica scopul pentru care au fost transmise aceste date personale, precum şi orice restricţie privind folosirea, ştergerea sau distrugerea acestora, inclusiv eventuale restricţii de accesare, în termeni generali sau specifici. În cazul în care necesitatea unor astfel de restricţii devine evidentă după furnizare, Europol va informa ulterior România despre aceste restricţii. Conform Acordului, România va trebui să îndeplinească anumite condiţii pentru toate transmisiile de date personale ale Europol către România. România, în conformitate cu legislaţia sa naţională, se va asigura că datele personale primite de la Europol sunt protejate prin măsuri tehnice şi organizatorice. Datele personale care evidenţiază originea rasială, opţiunile politice sau religioase ori alte credinţe sau care se referă la sănătate şi viaţă sexuală, vor fi furnizate numai în cazurile absolut necesare şi numai în completarea altor informaţii.
1

Publicată în Monitorul Oficial nr.498/02.06.2004 82

În cazul în care nu se mai garantează un nivel adecvat de protecţie a datelor, nu se vor mai furniza nici un fel de date personale. În cazul în care Europol observă că datele personale transmise sunt incorecte, nu mai sunt valabile ori nu ar fi trebuit să fie transmise, va informa Punctul naţional focal despre aceasta care va confirma că datele vor fi corectate sau şterse. Europol va păstra evidenţa tuturor transmisiilor de date personale efectuate în temeiul prezentului articol, precum şi a justificărilor pentru aceste transmisii. Păstrarea datelor personale transmise de Europol nu va depăşi 3 ani. Fiecare limită de timp va începe de la data la care are loc un eveniment care conduce la stocarea acelor date. Confidenţialitatea informaţiilor. Toate informaţiile procesate de sau prin Europol, cu excepţia informaţiilor marcate în mod expres sau clar recunoscute a fi informaţii publice, fac obiectul unui nivel primar de securitate în cadrul organizaţiei Europol, precum şi în statele membre ale Uniunii Europene. Informaţiile care fac obiectul doar al nivelului primar de securitate nu necesită marcajul specific al unui nivel de securitate Europol, ci vor fi considerate ca informaţii Europol. Părţile contractante vor asigura nivelul de protecţie primar menţionat în paragraful 1 pentru toate informaţiile schimbate în baza prezentului acord, prin mai multe măsuri, inclusiv obligaţia de discreţie şi confidenţialitate, limitarea accesului la informaţie pentru personalul autorizat. Informaţiile care necesită măsuri suplimentare de securitate fac obiectul unui nivel de securitate al României sau Europol, care este indicat printr-un marcaj specific. Informaţiilor le este atribuit un astfel de nivel de securitate numai dacă este strict necesar şi numai pentru perioada necesară. Responsabilitatea României şi a Europol. România va fi răspunzătoare, potrivit legislaţiei sale naţionale, de orice prejudiciu cauzat unei persoane fizice, rezultat în urma unor erori de drept sau de fapt în informaţiile schimbate cu Europol. Dacă aceste erori de drept sau de fapt s-au produs ca rezultat al unor date comunicate eronat ori al neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către Europol sau unul dintre statele membre ale Uniunii Europene ori altă parte terţă, Europol va fi obligat să ramburseze, la cerere, sumele plătite drept compensaţie numai dacă informaţiile au fost folosite cu încălcarea Acordului. În cazul în care Europol este obligat să ramburseze statelor membre ale Uniunii Europene sau unei terţe părţi sumele acordate unei părţi vătămate drept compensaţie pentru daune, iar daunele sunt cauzate de faptul că România nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de prezentul acord, România va fi obligată să ramburseze, la cerere, sumele pe care Europol le-a plătit unui stat membru al Uniunii Europene ori unei terţe părţi pentru acoperirea sumelor plătite drept compensaţie de acesta. 6.2. Modalităţi de transmitere a cererilor de cooperare internaţională în materie penală Conform art. 14 şi 15 din legea 302/2004, cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. În afara cazurilor prevăzute mai sus, cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Astfel, transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol). Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate. Alte modalităţi de transmitere a cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat sunt şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate. Dispoziţiile de mai sus nu împiedică recurgerea la căile urgente. 6.3. Limbile utilizate în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală Conform art.17 din legea 302/2004 limbile utilizate în cererile de extrădare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală, prevăzute de titlurile II şi IV-VII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 (Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Administraţiei şi Internelor) sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă.

83

Cererile formulate de autorităţile române, şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competenţa de a formula cererea. Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel. În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă, sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia. 6.4. Computarea arestării Prin computarea reţinerii şi arestării preventive se înţelege scăderea timpului reţinerii şi al arestării din durata pedepsei închisorii pronunţate1. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente. Computarea privaţiunii de liberate executată în afara ţării constă în deducerea din pedeapsa aplicată a pedepsei privative de liberate, a reţinerii sau arestării preventive dispuse de organe judiciare străine în cazul aplicării formelor de coopere internaţională în materie penală. Astfel, conform art. 18 din legea 302/2004, durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. În acelaşi timp, autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române. 6.5.Cheltuieli ocazionate de cooperarea judiciară internaţională în materie penală Conform art. 20 din legea 302/2004, cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri de cooperare internaţională în materie penală sunt suportate, de regulă, de statul solicitat. Cu toate acestea, sunt în sarcina statului sau a autorităţii judiciare solicitante: a) indemnizaţiile şi remuneraţiile martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de călătorie şi de şedere; b) cheltuielile ocazionate de remiterea obiectelor; c) cheltuielile ocazionate de transferul persoanelor pe teritoriul statului solicitant sau la sediul unei autorităţi judiciare; d) cheltuielile ocazionate de tranzitul unei persoane de pe teritoriul unui stat străin sau de la sediul unei autorităţi judiciare către un stat terţ; e) cheltuielile ocazionate de recurgerea la o videoconferinţă pentru îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară; f) alte cheltuieli considerate drept extraordinare de statul solicitat în funcţie de mijloacele umane şi tehnologice utilizate pentru îndeplinirea cererii. Ca urmare a unui acord între autorităţile române solicitate şi autorităţile străine solicitante, se poate deroga, în cazuri excepţionale, de la dispoziţiile de mai sus. Cheltuielile care revin statului român se suportă de la bugetul de stat şi sunt cuprinse, după caz, în bugetul Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. 6.6. Remiterea de obiecte şi bunuri cu ocazia cooperării judiciare internaţionale în materie penală Conform art. 21 din legea 302/2004, în cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române. Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii. Dispoziţiile de mai sus nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia. Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă. În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile. 7. Dificultăţile cooperării internaţionale în materie penală Din prezentarea generală a conceptului şi sferei cooperării internaţionale în materie penală, se poate observa importanţa, necesitaea şi justificarea acesteia în contextul actual al relaţiilor internaţionale. Scopul cooperării în materie penală este unul foarte precis, conturat cu foarte mulţi ani în urmă de către cei care au conştientizat progresele şi perspectivele acestei globalizări. Statele au observat că în faţa pericolului este bine să nu fi singur, deoarece mijloacele unui singur stat, izolat nu sunt suficiente să estompeze pericolul neprevăzut. Pe lângă această unire în faţa pericolului, cooperarea internaţională mai are şi alte avantaje cum ar fi: progresul economic şi social al ţărilor, crearea unei pieţe comune sau unice
1

Mihai Adrian Hotca – „Dicţionar de drept penal”, Editura Editas, Bucureşti, 2004, pg. 109.

84

de defacere a mărfurilor, libera circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor, eliminarea taxelor vamale, toate acestea cu respectarea principiilor constituţionale şi a liberei concurenţe. Cu toate acestea însă, cooperea internaţională în materie penală nu a atins pragul maxim de maturitate, deoarece în practică sunt foarte multe probleme care frânează activitatea de cooperare. Dintre acestea menţionăm: - existenţa unor limbi diferite - diversitatea sistemelor judiciare - existenţa unor legislaţii diferite - existenţa unor legi penale diferite - caracterul lent al mecanismelor de transmitere a solicitărilor - absenţa practicilor de urmărire şi control în ceea ce priveşte solicitările de ajutor judiciar - dubla incriminare - apărarea cetăţenilor proprii - autorităţile controlează statul solicitat în ceea ce priveşte respectarea garanţiilor procesuale şi stabilirea unor căi diferite de recurs: neîncrederea. - limite ale cooperării din cauze difuze cum ar fi interesele naţionale sau ordinea publică. De aceea, pentru a elimina pe cât posibil aceste dificultăţi sau a le diminua, statele au adopat în permanenţă noi reguli de cooperare în vederea armonizării instrumentelor de lucru. Astfel, s-au adoptat: Decizia Cadru adoptată de Consiliu pe 27.1.2003, referitoare la protejarea mediului înconjurător prin intermediul Dreptului Penal. Decizia Cadru, adoptată de Consiliu pe 28.11.2002, cu privire la întărirea cadrului penal pentru combaterea ajutorului la intrarea, circulaţia şi şederea ilegale. Directiva 2002/90/CE a Consiliului, din 28.11.2002, cu privire la întărirea cadrului penal pentru combaterea ajutorului la intrarea, circulaţia şi şederea ilegale Decizia Cadru, adoptată de Consiliu pe 19.7.2002, referitoare la traficul cu fiinţe umane. Decizia Cadru referitoare la infracţiunea de terorism adoptată de Consiliu pe 13 Iunie 2002. Decizia Cadru, adoptată de Consiliu pe 26 iunie 2001, referitoare la infracţiunea de spălare de bani, identificare, urmărire, imobilizare, punere sub sechestru şi confiscarea instrumentelor şi bunurilor care provin din infracţiune. Decizia Cadru, adoptată pe l6.12.2001, în legătură cu falsificarea monedei euro. Decizia Cadru, adoptată pe 28 mai 2001, cu privire la infracţiunile derivate din folosirea instrumentelor de plată, altele decât banii. Decizia Cadru, adoptată de Consiliu pe 15.3.2001, referitoare la statutul victimei în procesul penal. Contact direct între autorităţile judecătoreşti. Compatibilitatea diferitelor sisteme judiciare şi abordarea legilor substantive şi procesuale. Recunoaşterea mutuală a deciziilor judecătoreşti. Stabilirea unor mecanisme mixte de evaluare. Crearea unor proceduri şi formule care să favorizeze participarea autorităţilor judiciare a unui stat în executarea acţiunilor pe teritoriul altui stat. Echipele mixte de investigaţie. Crearea unor structuri care să favorizeze cooperarea judiciară internaţională. 8. Instrumente comunitare în domeniul cooperării judiciare în materie penală1 1. Convenţii: - Convenţia din 29.05.2000 privind asistenţa juridică în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, - Protocolul la Convenţia privind asistenţa judiciară în materie penală între Statele Membre ale Uniunii Europene, - Convenţie elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, - Protocol elaborat în temeiul art. 43 alin. 1 din Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia EUROPOL) de modificare a art. 2 şi a anexei la respectiva convenţie, - Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune. 2. Decizii-cadru: - Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, - Decizia-cadru nr. 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, - Decizia-cadru nr. 2003/170/JAI/a Consiliului din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a ofiţerilor de legătură detaşaţi de autorităţile de aplicare a legii din statele membre,
1

www.just.ro. 85

- Decizia - cadru nr. 200/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea protecţiei împotriva falsificării de monedă prin sancţiuni penale şi de altă natută, cu ocazia introducerii euro, - Decizia nr. 2005/671/JAI a Consiliului din 20 septembrie 2005 privind schimbul de informaţii şi cooperarea referitoare la infracţiunile de terorism, - Decizia-cadru nr. 2001/413/JAI a Consiliului din 28 mai 2001 de combatere a fraudei şi a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul, - Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI a Consiliului din 22 iulie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind stabilirea programului cadru privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. 3. Decizii şi Directive: - Decizia Consiliului nr. 98/428/JAI din 29 iunie 1998 pentru crearea unei Retele Judiciare Europene, - Decizia Consiliului nr. 2001/887/JAI din 6 decembrie 2001privind protecţia EURO împotriva falsificării, - Decizia Comitetului Executiv [SCH/Com-ex (93)14] privind îmbunătăţirea practicii cooperării judiciare pentru combaterea traficului de droguri, - Decizia Consiliului nr. 2001/427/JAI din 28 mai 2001 de instituire a unei reţele europene de prevenire a criminalităţii, - Decizia Consiliului nr.2002/187/Jai din 28 februarie 2002 de instituire a EUROJUST în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, - Decizia Consiliului nr. 2004/919/CE din 22 decembrie 2004 privind combaterea criminalităţii referitoare la vehicule şi având implicaţii transfrontaliere, - Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2003/170/JAI din 27.02.2003 privind folosirea comună de agenţi de legătură detaşaţi în străinătate de autorităţile de aplicare a legii ale Statelor Membre, - Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2003/335/JAI din 8 mai 2003 privind anchetele şi urmăririle penale referitoare la genocid, crimele contra umanităţii şi crime de război, - Decizia Consiliului nr. 2002/996/JAI care stabileşte mecanismul pentru evaluarea sistemelor de drept şi implementarea acestora la nivel naţional în lupta împotriva terorismulu, - Directica Consiliului privinddefinirea înlesnirii intrării, tranzitului şi rezidenţeineautorizate nr. 90/CE/2002 din 28.11.2002. 4. Acţiuni şi poziţii comune: - Acţiune Comună nr. 98/699/JAI din 3 decembrie 1998 adoptată de Consiliu pe baza articolului K.3 al Tratatului asupra Uniunii Europene privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, indisponibilizarea sau sechestrul şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţinii, - Acţiunea Comună nr. 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 adoptată de Consiliul în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind incriminarea praticipării la organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene, - Acţiunea Comună nr. 98/427/JAI din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliul în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind bunele practici de asistenţă judiciară în materie penală, - Acţiunea Comună nr. 96/668/PESC din 22 noiembrie 1996 adoptată de Consiliul în temeiul art. J.3 şi K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitoare la măsurile de protecţie împotriva efectelor aplicării extrateritoriale a legislaţiei adoptate de o ţară terţă, precum şi ale acţiunilor bazate pe aceasta sau decurgând din aceasta, - Acţiunea Comună nr. 96/277/JAI din 22 aprilie 1996 adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind crearea unui cadru pentru schimbul de magistraţi de legătură, în scopul îmbunătăţirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene. 5. Recomandări, rezoluţii, regulamente şi comunicări: - Recomandarea Consiliului din 25 aprilie 2002 privind necesitatea întăririi cooperării şi a şi schimbului de informaţii între diferite unităţi specializate în combaterea traficului de precursori în statele membre ale Uniunii Europene - Recomandarea Consiliului privind îmbunătăţirea metodelor de investigare în lupta împotriva criminalităţii organizate legate de traficul organizat de droguri investigaţii simultane asupra traficului de droguri în care sunt implicate organizaţii criminale precum şi asupra patrimoniului acestora nr. 515 din data de 25.04.2002, - Recomandarea Consiliului din 8.05.2003 privind un acord model pentru formarea unei echipe comune de anchetă, - Regulamentul Consiliului nr. 1339/2001 din 28 iunie2001 privind extinderea efectelor Regulamentului nr. 1338/2001 de definire a măsurilor necesare protecţiei monedei EURO împotriva falsificării la statele membre care nu au adoptat EURO ca monedă unică, - Regulamentul Consiliului nr. 111/2005 din 22 decembrie 2004 de stabilire a unor norme de monitorizare a comerţului cu precursori de droguri între Comunitate şi ţările terţe. 6. Acorduri încheiate de Uniunea Europeană cu alte state: - Acord privind asistenţa judiciară reciprocă între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, - Acord privind extrădarea între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, - Acord între Uniunea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei privind aplicarea anumitor dispoziţii ale Convenţiei din 29 mai 2000 cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi ale protocolului din 2001 la aceasta,

86

- Acord între Uniunea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene şi Islanda şi Norvegia

87

BIBLIOGRAFIE DOCTRINĂ PENALĂ ( Tratate, Cursuri, Monografii, Reviste): A) Autori Români (în ordine alfabetică):

1.
Editura Naţional, Bucureşti, 2001;

Abraham Pavel, Hurdubaie Ioan – „Convenţii europene în materie penală”,

2.
2/2002;

Agheniţei Mihaela – „Extrădare. Competenţă”, în „Revista de Drept Penal”, nr.

3. 4.
„Revista de Drept Penal”, nr. 3/2003;

Alexandrescu Traian – „Procedura extrădărei. Critica unei teorii recente.”,

Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1915; Andrieş Virgil, Morar Ioana Cristina – „Extrădare activă. Competenţă”, în

5.
Dreptul”, nr. 2/1999;

Anghel M. Ion – „Problema dublei cetăţenii în legislaţia română”, în „Revista

6.
Penal”, nr. 3/2001;

Antoniu George – „ Dreptul penal şi integrarea europeană”, în „Revista de Drept

7.
în „Revista de Drept Penal”, nr. 1/2004;

Antoniu George – „Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană”,

8.
Bucureşti, 1972;

Barbu Constantin – „Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp”, Editura Ştiinţifică,

9. 10.
penal, nr 1/2000

Basarab Matei – „Partea generală a Codului penal într-o perspectivă

europeană”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 1/2004; Bărbulescu N. – „Tribunalul Internaţional pentru Rwanda”, Revista de drept

11.
4/1999;

Boier Mariana – „Extinderea extrădării”, în „Revista de Drept Penal”, nr.

12.
4”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe - „Drept penal – partea generală. Ediţa

13.
1997;

Bulai Constantin – „Drept penal – partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti,

14. 15.
2007;

Bulai Constantin, Filipaş Avram, Mitrache Constantin – „Instituţii de drept

penal, curs selectiv pentru licenţă”, Editura Trei, Bucureşti, 2001; Catrinciuc Petre – „Regimul juridic al străinilor”, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

16.
„Revista Dreptul”, nr. 10/1999;

Ciucă Aurora – „Aspecte ale drepturilor omului referitoare la extrădare”, în

17.
„Pro Lege”, nr. 1/2002;

Ciuncan Dorin – „Durata arestării provizorii în vederea extrădării”, în Revista

18.
Dreptul” nr. 6/2005;

Creţu Mircea – „Arestarea provizorie în vederea extrădării”, în „Revista

88

19.
5/2005;

Cosma Rodica, Pîrvu Liviu Narcis – „Reglementarea unor măsuri preventive în

vederea aplicării Convenţiei Europene de Extrădare şi a Statutului Curţii Penale Internaţionale”, „Revista Dreptul” nr.

20.
Bucureşti, 2002;

Delcea Mihai – „Protecţia juridică a refugiaţilor în dreptul internaţional”,

21.
Bucureşti, 2003;

Diaconu Ion – „Tratat de drept internaţional public”, vol. II, Editura Lumina Lex,

22.
2007;

Dima Traian – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti,

23.

Drăghici Vasile, Mitra Mariana – „Importanţa şi necesitatea instituţiei

extrădării în lupta împotriva criminalităţii internaţionale”, Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, Vol. 1, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2004;

24. 25.
nr. 2/2005;

Farcaş Valentina – „Acorduri privind asistenţa juridică, extrădarea şi

readmisia”, Institutul Român de studii internaţionale „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003; Florian Costin – „Mandatul de arestare european”, în „Revista de Drept Penal”,

26.
Drept Penal”, nr. 3/1998;

Gorunescu Mirela – „Extrădarea. Actualitate şi perspective”, în „Revista de

27. 28. 29. 30.
nr. 2/2007;

Herlea Cornel – „Incidenţele procesuale ale măsurilor privative de libertate,

luate în scopul extrădării”, în „Revista Dreptul”, nr. 4/2003; Hurdubaie Ioan – „Unele consideraţii teoretice şi practice privind durata

arestării provizorii în vederea extrădării”, în Revista „Pro Lege”, nr. 1/2002; Iancu Gheorghe – „Drept constituţional şi instituţii politice”, Ediţia a IV-a

revizuită şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Ivan. V. Gheorghe – „Extrădarea pasivă. Reflecţii”, în „Revista de Drept Penal”,

31.
nr.3/2002;

Lascu Ion

– „Extrădarea şi condiţiile extrădării”, în Revista „Pro Lege”

32.
2004;

Lămăşanu Daniela – „Drept penal internaţional”, Editura Miron, Timişoara,

33. 34.
nr. 3-4/2003;

Lorincz Anca Lelia – „Corelarea Dispoziţiilor privind extrădarea cu cerinţele de

tehnică legislativă”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 4/2002; Lupulescu Nicolae – „Extrădarea în Uniunea Europeană”, în Revista „Pro Lege”,

35. 36. 37.
Drept Penal”, nr. 2/2004;

Lupulescu Nicolae – „Consideraţii critice privind reglementarea extrădării active

prin Legea nr. 296/2001”, în Revista „Pro Lege”, nr. 1/2004; Lupulescu Nicolae, Lupulescu Ana – „Competenţa organelor judiciare în

procedura extrădării”, în „Revista Dreptul”, nr. 6/2004; Lupulescu Nicolae – „Arestarea provizorie în vederea extrădări”, în „Revista de

89

38.
4/2004;

Lupulescu Nicolae – „Extrădare. Arestare”, în „Revista de Drept Penal”, nr.

39.
Editura Servo Sat, 2001;

Mateuţ Georghiţă – „Convenţiile internaţionale în materie penală”, Bucureşti,

40.
în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2003;

Mateuţ Georghiţă, Vasilescu Mihaela – „Transferul persoanelor condamnate I”,

41. 42.
Lex, Bucureşti, 2007;

Mateuţ Georghiţă, Vasilescu Mihaela – „Transferul persoanelor condamnate

II”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 3/2003; Mirişan Valentin – „Drept penal, partea generală”, ediţia a II-a, Editura Lumina

43.
Editura Bren, Bucureşti, 2007;

Mitra Mariana – „Drept penal. Partea generală. Caiet de seminar”, Vol. I,

44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52.
Penal”, nr. 2/2002;

Mitra Mariana, Drăghici Vasile – „Aspecte teoretice şi practice privind

procedura extrădării în legislaţia penală română”, Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, 2005; Mitra Mariana – „Câteva aspecte istorice privind instituţia extrădării”, Analele

Universităţii „Ovidius” Constanţa, 2005; Mitra Mariana – „Condiţiile necesare acordării extrădării pasive”, Analele

Universităţii „Ovidius” Constanţa, 2007; Mitra Mariana – „Particularităţile extrădării în dreptul penal francez”, în

Revista Ars Aequi, Universitatea „Ovidius” Constanţa, 2006; Mitra Mariana – „Influenţe europene privind activitatea de cooperare judiciară

internaţională în materie penală”, în Revista Tendinţe europene în dreptul penal, Bucureşti, 2007; Mitrache Constantin, Mitrache Cristian – „Drept penal român, partea

generală”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003; Moldovan Aurel Teodor – „Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul

internaţional”, Editura All Back, Bucureşti, 2004 Neagu Ion – „Unele consideraţii privind autoritatea de lucru judecat în materia

extrădării”, în „Revista Dreptul”, nr. 5/2003; Pascu Ilie – „Extrădarea în legea română în vigoare”, în „Revista de Drept

53.
nr. 1/2005;

Pascu Ilie – „Extrădarea în legislaţia română în vigoare”, în Revista „Pro Lege”,

54.
Lex, Bucureşti, 2004;

Pascu Ilie, Drăghici Vasile – „Drept penal. Partea generală”, Editura Lumina

55. 56.
Dreptul”, nr. 2/2007;

Paşca Viorel – „Extrădarea apatrizilor”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 3/2000; Paşca Viorel – „Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului”, în „Revista

57.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Păvăleanu Vasile – „Drept penal partea generală – legea penală şi infracţiunea”,

58.
Revista „Pro Lege”, nr. 1/1999;

Păvăleanu Vasile – „Extrădarea în reglementarea Convenţiei Europene”, în

90

59. 60. 61.
2/2004;

Păvăleanu Vasile – „Organizarea urmăriri infracţiunilor şi transferul de

proceduri în materie penală la nivel comunitar”, în Revista „Pro Lege”, nr. 1/2002; Păvăleanu Vasile – „Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în

materie penală”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 1/2003; Păvăleanu Vasile – „Spaţiul judiciar european”, în „Revista de Drept Penal”, nr.

62.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

Păvăleanu Vasile – „Drept penal general. Manual universitar”, ediţia a III – a,

63.
Lumina Lex, Bucureşti, 2006;

Pitulescu Ion, Tiberiu Medeanu – „Drept penal. Partea generală”, Editura

64.
1999;

Poenaru Iulian – „Problemele legislaţiei penale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

65. 66. 67.

Predescu Ovidiu – „Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi implicaţiile ei

asupra dreptului penal român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Radu Florin Răzvan – „Câteva consideraţii cu privire la legislaţia şi practica în

materie de extrădare”, în „Revista Dreptul”, nr. 7/2003; Radu Florin Răzvan – „Legea 303/2004 privind cooperarea judiciară în materie

penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile provăcări ale criminalităţii transnaţionale”, în „Revista Dreptul”, nr. 2/2005;

68. 69. 70. 71.
Revista „Pro Lege”, nr. 1/2004;

Radu Florin Răzvan – „De la extrădare la mandatul european de arestare. O

privire istorică şi juridică”, în „Revista Dreptul”, nr. 2/2006; Retca Ion – „Arestarea în procedura de extrădare”, în Revista „Pro Lege”, nr.

2/2002 şi în „Revista Dreptul”, nr. 11/2003; Retca Ion – „Procurori competenţi în procedura extrădării”, în Revista „Pro

Lege”, nr. 3/2002 şi „Revista Dreptul”, nr. 10/2002; Retca Ion – „Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă”, în

72.
„Revista Dreptul”, nr. 2/2005;

Retca Ion – „Reglementarea regimului extrădării în legislaţia română”, în

73. 74. 75. 76. 77.
„Pro Lege”, nr. 3/2000;

Retca Ion – „Extrădarea cetăţenilor români”, în „Revista Dreptul”, nr. 8/2004; Stănoiu Rodica Mihaela - „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”,

Editura Academiei R.S.R. , Bucureşti, 1975; Stănoiu Rodica Mihaela, Griga Ioan, Dianu Tiberiu - „Drept penal – partea

generală”, Editura Hiperion XXI, Bucureşti, 1992; Tănăsescu Iancu, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Camil – „Probleme privind

starea de evadare şi extrădare”, în „Revista Dreptul”, nr. 7/2002; Tulbure Adrian - Ştefan – „Extrădarea în normele procesual penale”, în Revista

78.
de Drept Penal”, nr. 3/2000;

Tulbure Adrian - Ştefan – „Extrădarea. Aspecte procesual penale”, în „Revista

91

79. 80.
Lex, Bucureşti, 1995;

Ţuculeanu Alexandru – „Arestarea unei persoane în cursul procedurii de

extrădare”, în „Revista Dreptul”, nr. 1/2003 şi Revista „Pro Lege” nr.3/2002; Ungureanu Augustin – „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina

81.

Vlad Adrian – „Competenţa instanţei în soluţionarea plângerii împotriva măsurii

de arestare luată de procuror în cadrul procesului privind extrădarea”, Revista „Dreptul”, nr. 1/1992;

92

B) Autori Străini (în ordine alfabetică):

1.
Leyden/Oceania public, 1974;

Bassiouni – „Internaţional extradition and world public order”, Sijthoff-

2. 3. 4.
Dalloz, 1970;

Bauchet – „Traité de l'extradition”, Paris, 1899; Bernard – „Traité théoretique et pratique de l'extradition”, Paris, 1890; Bouzat Pierre, Pinatel Jean – „Traite de droit penal et la Criminologie”, tom I,

5. 6.
international public.Vol II”, 1895;

Cobos Gómez – „La otra cara del problema: la extradición”, Comentarios de la

Legislación Penal, dirigitos por Cobo del Rosal, Madrid, Edersa, 1979; Diena Giulio – „Les délits anarchistes et l`extradition. Revue générale de droit

7. 8. 9. 10. 11. 12.
RCADI, vol. 231, 1991;

Donnieu Henri De Vabres – „Traité de droit criminel et la legislation penale

comparée”, troisième édition, Sirey, Paris, 1974; Donnieu Henri De Vabres – „L’aplicationde la loi pénale d’un Etat aux

infractions commises par étrangers hors de son territoire”,Ediţia a II-a, Paris, 1943; Donnieu Henri De Vabres - „Les tendences nouvelles du doit extraditrionnel

d`après la loi du 10 mars 1927”, R.I.D.P., 1928; Favre Antonie – „Cours de droit des gens”, Fribourg, 1995; Garraud R. – „Traité théoretique et pratique d'instruction criminelle et de

procedure penale”, tome premier, Paris, 1907; Egido J. Puente – „L'extradition en droit international: problèmes choisis”, în

13. 14.
1968;

Garraud R. – „Traité théoretique et pratique du droit pénal francais”, tome

premier, troisième édition, Sirey, Paris, 1913; Grutzner H. – „Les problemes actuels de l’extradition” în : R.I.D.P., nr. 3-4,

15. 16.
extradition passive”, Paris, 1966;

Hélie F. – „Traité de l’instruction criminelle, livre deuxième”, Paris, 1848; Lemontrey Jaques – „Du rôle de l’autoritéjudiciare dans la procédure d’

17.
1978;

Merle Roger, Vitu André – „Traité de droit criminel”, Editura Cujas, Paris,

18.
1936;

Monaco V. – „Questioni in materie di estradizione”, Scuola positiva, Milano,

19. 20.
Madrid, Tecnos, 1984;

Oehler D. – „Les problémes actuels de l’extradition”, R.I.D.P., nr. 3-4, 1968; Pastor Borgoňón – „Aspectuos procesales de la extradición en Derecho espaňol”,

21. 22. 23.

Pradel Jean – „Droit pénal général”, Cujas, Paris, 1992; Pradel Jean, Corstens G. – „Droit pénal europeén”, Ėditions Dalloz, Paris, 1992; Rouseau Charles – „Droit international public. I.”, Paris, 1970;

93

24. 25.

Schultz H. – „Compétence des jurisdictions pénales pour les infractions commis

á l’étranger.” Revue de science criminelle et de droit penal compare, nr. 2, 1967; Vogler T. – „Les problèmes actuels de l'extradition”, în R.I.D.P., nr. 3-4, 1968 ;

II. JURISPRUDENŢĂ

1.

Culegere de practică judiciară în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 2005, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2006, coordonator Dan Lupaşcu, Încheierea nr. 605/19.12.2005 – „Arestare preventivă. Măsura dispusă în lipsa inculpatului. Extrădare. Data de la care se calculează termenul de 180 de zile”, „Cooperare judiciară internaţională în materie penală. Extrădare. Rejudecarea persoanelor judecate şi condamnate în lipsă. Verificarea stării de arest. inadmisibilitate”;

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13.

Drăghici Vasile – „Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica

judiciară pentru uzul studenţilor.”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 4727/2006, în „Revista de Drept

Penal”, nr. 2/2007, „Extrădare. Cetăţean român având şi cetăţenia statului solicitant”; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 3829/17.09.2001 – „Extrădare.

Procedură. Transmitere prin fax a cererii”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2002; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Decizia Penală nr. 322/1999, „Extrădare. Asigurarea

unui interpret în procedura de extrădare”; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 1330/02.04.1999, în „Revista de Drept

Penal” nr. 1/2001, „Extrădare. Amânarea predării persoanei cerute”; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2376/2002, în „Revista de Drept Penal”

nr. 1/2004, „Extrădare. Arestare preventivă”; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia Penală nr. 61/1998, în „Revista de Drept

Penal”, nr.1/1999 – „Extrădare. Arestare preventivă. prelungire”; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Decizia Penală nr. 242/1998, în „Revista de Drept

Penal”, nr.2/1999 – „Extrădare. Arestare preventivă”; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2537/2006, în „Revista de Drept

Penal”, nr. 3/2006, „Extrădare. Arestare provizorie în caz de urgenţă”; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Decizia Penală nr. 206/1996, în „Revista de Drept

Penal”, nr.3/1997 – „Extrădare. Prescripţia răspunderii penale”; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 5710/2001, în „Revista de Drept Penal”

nr. 2/2003, „Extrădare. Propunere. competenţă”; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 4700/21.09.2004, „Cerere de

extrădare frormulată de instanţa de executare. Competenţa analizării fondului cauzei”, în Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristuş Nicoleta – „Codul penal şi legile speciale. Doctrină. Jusisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri CEDO”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

14.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 3829/17.09.2001, „Procedură. Durata

arestării în procedura extrădării”, în Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristuş Nicoleta – „Codul penal şi legile speciale. Doctrină. Jusisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri CEDO”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

15.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2376/10.05.2002, „Menţinerea arestării

provizorii în procedura extrădării”, în Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristuş Nicoleta – „Codul penal şi legile speciale. Doctrină. Jusisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri CEDO”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; 94

16.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 748/14.02.2003, „Autoritate de lucru

judecat în materia extrădării”, în Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristuş Nicoleta – „Codul penal şi legile speciale. Doctrină. Jusisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri CEDO”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 şi în „Revista Dreptul”, nr. 7/2004;

17.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 5710/19.12.2001, „Extrădare. Instanaţa

competentă să facă propunerea de a face cerere de extrădare. Instanţa de executare, adică prima instanţă de judecată”, în „Revista Dreptul”, nr. 3/2003;

18.
19.

Curtea de Apel Timişoara, Decizia Penală nr. 213/1996, în „Revista Dreptul”, nr.12/1997 – Hotărârea nr. 815/06.12.1991 privind extrădarea cetăţeanului italian Sorbo Francesco, publicată

„Extrădare. Condiţii şi cadrul legal”; în M. Of. Nr. 254/18.12.1991; III. LEGISLAŢIE, TRATATE ŞI CONVENŢII 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. Constituţia României din 1866; Constituţia României din 1923; Constituţia României din 1938; Constituţia României din 1948; Constituţia României din 1952; Constituţia României din 1965; Constituţia României din 1991; Constituţia României din 2003; Codul Penal Carol al II-lea – (Art. 16 - 19) Codul penal român din 1969, cu modificările ulterioare; Legea nr. 4 din 18 martie 1971, privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din

11.
18 martie 1971;

12.

Hotărârea nr. 152 din 9 aprilie 1994, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României

şi Guvernul Republicii Cehe privind predarea-preluarea persoanelor a căror intrare sau şedere pe teritoriul celuilalt stat este ilegală, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 27 aprilie 1994;

13.

Hotărârea

nr. 153 din 9 aprilie 1994 pentru aprobarea Protocolului dintre Ministerul de

Interne al României şi Ministerul de Interne al Republicii Cehe pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Cehe privind predarea-preluarea persoanelor a căror intrare sau şedere pe teritoriul celuilalt stat este ilegală, semnat la Praga la 25 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 27 aprilie 1994;

14. 15.

Convenţia din 5 noiembrie 1974 între Republica Socialistă România şi Republica Franceză

privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădare, publicată în Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975; Decret nr. 78 din 23 iulie 1975 privind ratificarea Convenţiei dintre Republica Socialistă

România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădare, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, publicată în Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975;

16.

Protocol Adiţional din 26 martie 1982 la Convenţia dintre Republica Socialistă România şi

Regatul Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală, semnata la Bucureşti la 14 octombrie 1976, publicat în Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983;

17.

Decret nr. 482 din 26 decembrie 1983, pentru ratificarea unor tratate internaţionale, publicat

în Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983;

95

18.

Acord din 20 septembrie 1993, între Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace

privind returnarea-readmisia cetăţenilor celor două ţări, care au intrat ilegal sau a căror şedere pe teritoriul celuilalt stat a devenit ilegală, publicat în Monitorul Oficial nr. 16 din 21 ianuarie 1994;

19.

Hotărârea nr. 772 din 30 decembrie 1993, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul

României şi Guvernul Republicii Slovace privind returnarea - readmisia cetăţenilor celor două ţări, care au intrat ilegal sau a căror şedere pe teritoriul celuilalt stat a devenit ilegală, publicat în Monitorul Oficial nr. 16 din 21 ianuarie 1994;

20.

Hotărârea

nr. 153 din 9 aprilie 1994, pentru aprobarea Protocolului dintre Ministerul de

Interne al României şi Ministerul de Interne al Republicii Cehe pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Cehe privind predarea-preluarea persoanelor a căror intrare sau şedere pe teritoriul celuilalt stat este ilegală, semnat la Praga la 25 ianuarie 1994, publicat în Monitorul Oficial nr. 107 din 27 aprilie 1994;

21.

Protocol Adiţional din 20 decembrie 1993, la Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul

Suediei privind preluarea reciprocă a cetăţenilor unuia dintre state, aflaţi ilegal pe teritoriul celuilalt stat, publicat în Monitorul Oficial nr. 261 din 16 septembrie 1994;

22.

Hotărârea nr. 439 din 22 iulie 1994, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României şi

Guvernul Suediei privind preluarea reciprocă a cetăţenilor unuia dintre state, aflaţi ilegal pe teritoriul celuilalt stat, şi a Protocolului adiţional la Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Suediei privind preluarea reciprocă a cetăţenilor unuia dintre state, aflaţi ilegal pe teritoriul celuilalt stat, publicat în Monitorul Oficial nr. 261 din 16 septembrie 1994;

23.

Acord din 6 iunie 1995, între Guvernul României, pe de o parte, şi guvernele Regatului

Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg şi Regatului Ţărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, publicat în Monitorul Oficial nr. 241 din 20 octombrie 1995;

24.

Hotărârea nr. 825 din 17 octombrie 1995, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul

României, pe de o parte, şi guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg şi Regatului Ţărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, publicat în Monitorul Oficial nr. 241 din 20 octombrie 1995;

25.

Decret nr. 257 din 5 iulie 1996, privind supunerea spre ratificarea Parlamentului a Convenţiei

europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a Protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997;

26.

Legea nr. 80 din 9 mai 1997, pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la

Paris la 13 decembrie 1957 şi a Protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997;

27.

Decret nr. 187 din 8 mai 1997, privind promulgarea Legii pentru ratificarea Convenţiei

europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a Protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997;

28. 29. 30. 31.

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE din 13 decembrie 1957, publicată în

Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997; Protocol Adiţional din 15 octombrie 1975 la Convenţia europeană de extrădare, publicat

în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997; Al Doilea Protocol Adiţional din 17 martie 1978 la Convenţia europeană de extrădare,

publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14 mai 1997; Decret nr. 29 din 16 ianuarie 1998, privind supunerea spre ratificare Parlamentului a

Tratatului dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, publicat în Monitorul Oficial nr. 222 din 17 iunie 1998; 96

32.

Decret nr. 205 din 4 iunie 1998, privind promulgarea Legii pentru ratificarea Tratatului dintre

România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, publicat în Monitorul Oficial nr. 222 din 17 iunie 1998;

33.
iunie 1998;

Legea nr. 118 din 5 iunie 1998, pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica

Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, publicat în Monitorul Oficial nr. 222 din 17

34. 35.
131 din 15 martie 2001;

Decizia nr. 225/16 noiembrie 2000, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor; Acord de Sediu din 2 octombrie 2000 între România şi Centrul Regional al Iniţiativei de

Cooperare în Sud-Estul Europei pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere, publicat în Monitorul Oficial nr.

36.
martie 2001;

Acord din 6 iulie 1999 între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova şi Cabinetul de

Miniştri al Ucrainei privind colaborarea în lupta împotriva criminalităţii, publicat în Monitorul Oficial nr. 143 din 22

37.
38. 39.

Decret nr. 1.006/30 noiembrie 2001, pentru promulgarea Legii privind asistenţa judiciară

internaţională în materie penală, publicat în Monitorul Oficial nr. 807 din 17 decembrie 2001; Ordin nr. 405/22 februarie 2000, privind organizarea şi funcţionarea Institutului Român de

Drept Internaţional, Studii şi Relaţii Internaţionale; Decret nr. 288/12 aprilie 2002 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei

dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 260 din 18 aprilie 2002;

40.

Legea nr. 438/27 iunie 2002, pentru ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Arabă

Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 17 iulie 2002;

41.
2002;

Convenţia din 28 iunie 2001 între România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa

judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 17 iulie

42.

Decret nr. 597/27 iunie 2002, privind promulgarea Legii pentru ratificarea Convenţiei dintre

România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 17 iulie 2002;

43.

Legea nr. 12/24 februarie 1992, privind ratificarea Tratatului de asistenţă juridică în materie

civilă şi penală dintre România şi Republica Populară Chineză, semnată la Beijing la 16 ianuarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 3 martie 1992;

44.
45.

Tratat din 19 martie 1982 între Republica Socialistă România şi Republica Democrată

Germană privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 66 din 16 iulie 1982; Decret nr. 177/29 aprilie 1997, privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Tratatului

dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, publicat în Monitorul Oficial nr. 310 din 13 noiembrie 1997;

46.

Decret nr. 573/1 noiembrie 1997, privind promulgarea Legii pentru ratificarea Tratatului dintre

România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996, publicat în Monitorul Oficial nr. 310 din 13 noiembrie 1997;

97

47.

Decret nr. 82/15 aprilie 1977, pentru ratificarea unor tratate internaţionale (printre care şi

Convenţia între R. S. România şi Regatul Belgiei privind extrădarea şi asistenţa judiciară în materie penală), publicat în Buletinul Oficial nr. 34-35 din 23 aprilie 1977;

48. 49. 50. 51.

Hotărârea nr. 815/6 decembrie 1991, privind extrădarea cetăţeanului italian Sorbo Francesco,

publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din 18 decembrie 1991; Decizie penală nr. 213/A/1996, a Curţii de Apel Timişoara, privind extrădarea unui cetăţean

ungur, publicată în Revista „Dreptul” nr. 12 din 1997; Decizie nr. 1330/1999, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind extrădarea unui

cetăţean francez, publicată în Revista „Dreptul” nr. 7 din 2000; Decret nr. 282/27 aprilie 2004 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Tratatului de

extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brazilia la 12 august 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 373 din 28 aprilie 2004;

52.
2004;

Legea nr. 259 din 16 iulie 2004 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi

Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brazilia la 12 august 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 7 iulie

53. 54.
21decembrie 1998;

Legea nr. 302/28.06.2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,

publicată în Monitorul Oficial nr. 594/1.07.2004; Legea nr. 236/9 decembrie 1998, privind ratificarea Convenţiei Europene de asistenţă

judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din

55.
31august 1999;

Ordonanţa nr. 77/30 august 1999 privind ratificarea Convenţiei Europene privind transferul

de procedură în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din

56.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 91/31 august 1999 privind ratificarea Convenţiei Europene

imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974, publicată în Monitorul Oficial nr. 192 din 4 mai 2000;

57. 58. 59. 60.

Decizia penală nr. 748/14 februarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie. Extrădare. Autoritate

de lucru judecat. Dublă incriminare, publicată în Revista „Pro Lege”, nr. 1/2004; Decizia penală nr. 956/25 februarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie. Extrădare. Propunere

de solicitare a extrădării. Instanţa competentă, publicată în Revista „Pro Lege”, nr. 1/2004; Decizia penală nr. 470/30 ianuarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie. Extrădare. Obiectul

cererii. Existenţa vinovăţiei, publicată în Revista „Pro Lege”, nr. 3-4/2003; Decizia nr. 5710/19 decembrie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, Extrădare.

Instanţa competentă să facă propunerea de extrădare. Instanţa de executare, adică prima instanţă de judecată, publicată în „Revista Dreptul”, nr. 3/2003; LEGE Nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală Text în vigoare începând cu data de 24 iunie 2006 REALIZATOR: COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMŢ Text actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 21 iunie 2006:Legea nr. 224/2006. Parlamentul României adoptă prezenta lege. 98

TITLUL I Dispoziţii generale CAP. 1 Domeniul de aplicare şi principii generale ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală ART. 1 Domeniul de aplicare (1) Prezenta lege se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală: a) extrădarea; b) predarea în baza unui mandat european de arestare; c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor; e) transferarea persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală. (2) Prezenta lege nu se aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar. ART. 2 Definirea unor termeni şi expresii În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile următoare se definesc astfel: a) stat solicitant - statul care formulează o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege; b) stat solicitat - statul căruia îi este adresată o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege; c) autoritate centrală - acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale; d) autoritate judiciară - instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile; e) persoană urmărită - persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire internaţională; f) persoană extrădabilă - persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare; g) extrădat sau persoană extrădată - persoana a cărei extrădare a fost aprobată; h) extrădare activă - procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant; i) extrădare pasivă - procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat; j) persoana solicitată - persoana care face obiectul unui mandat european de arestare; k) condamnare - orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni; l) măsură de siguranţă - orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală; m) hotărâre - o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare; n) stat de condamnare - statul în care a fost condamnată persoana care poate fi transferată sau care deja a fost transferată; o) stat de executare - statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate; p) resortisant al unui stat de condamnare sau de executare, în cazul României, este cetăţeanul român; r) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat; s) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară de executare este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat; ş) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în care s-a emis un mandat european de arestare; t) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru de executare este statul membru al Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de arestare. ART. 3 Limitele cooperării judiciare Aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie. ART. 4 Preeminenţa dreptului internaţional (1) Prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate. (2) Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. ART. 5 Curtoazia internaţională şi reciprocitatea 99

(1) În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. (2) În cazul prevăzut la alineatul precedent, prezenta lege constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române. (3) Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român. ART. 6 Asigurarea de reciprocitate În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente. ART. 7 Dreptul aplicabil Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel. ART. 8 *** Abrogat ART. 9 *** Abrogat ART. 10 Non bis in idem (1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României. (3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem. ART. 11 *** Abrogat ART. 12 Confidenţialitatea Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide.

CAP. 2 Dispoziţii generale privind procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală ART. 13 Autorităţile centrale române Cererile formulate în domeniile reglementate de titlurile II şi IV - VII din prezenta lege se transmit prin intermediul următoarelor autorităţi centrale: a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale; b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar. ART. 14 Transmiterea directă (1) Cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. (2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. (3) Procedura prevăzută la alin. (1) şi (2) va fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală.

100

(4) În cazul prevăzut la alin. (1) şi (2) transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol). ART. 15 Alte modalităţi de transmitere a cererilor (1) Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate. (2) Dispoziţiile alineatului precedent nu împiedică recurgerea la căile urgente prevăzute la art. 14. ART. 16 Competenţa internă Competenţa autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile titlurilor următoare ale prezentei legi, precum şi de alte acte normative pertinente. ART. 17 Limbile utilizate (1) Cererile prevăzute de titlurile II şi IV - VII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă. (2) Cererile menţionate la alin. (1), formulate de autorităţile române, şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competenţa de a formula cererea. (3) Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel. (4) În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia. ART. 18 Computarea arestării (1) Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. (2) Autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române. ART. 19 *** Abrogat ART. 20 Cheltuieli (1) Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri reglementate de prezenta lege sunt suportate, de regulă, de statul solicitat. (2) Cu toate acestea, sunt în sarcina statului sau a autorităţii judiciare solicitante: a) indemnizaţiile şi remuneraţiile martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de călătorie şi de şedere; b) cheltuielile ocazionate de remiterea obiectelor; c) cheltuielile ocazionate de transferul persoanelor pe teritoriul statului solicitant sau la sediul unei autorităţi judiciare; d) cheltuielile ocazionate de tranzitul unei persoane de pe teritoriul unui stat străin sau de la sediul unei autorităţi judiciare către un stat terţ; e) cheltuielile ocazionate de recurgerea la o videoconferinţă pentru îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară; f) alte cheltuieli considerate drept extraordinare de statul solicitat în funcţie de mijloacele umane şi tehnologice utilizate pentru îndeplinirea cererii. (3) Ca urmare a unui acord între autorităţile române solicitate şi autorităţile străine solicitante, se poate deroga, în cazuri excepţionale, de la dispoziţiile alin. (2). (4) Cheltuielile care revin statului român se suportă de la bugetul de stat şi sunt cuprinse, după caz, în bugetul Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. ART. 21 Remiterea de obiecte şi bunuri (1) În cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române. (2) Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia. 101

(4) Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă. (5) În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor prevăzute la alin. (1) se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile. TITLUL II Extrădarea CAP. 1 Extrădarea pasivă SECŢIUNEA 1 Condiţii pentru extrădare ART. 22 Persoane supuse extrădării Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. ART. 23 Persoane exceptate de la extrădare (1) Nu pot fi extrădaţi din România: a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24; b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România; c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale; d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. (2) Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză. (3) *** Abrogat ART. 24 Extrădarea cetăţenilor români (1) Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România. (3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate. (4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) - (3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant. ART. 24^1 Motive obligatorii de refuz al extrădării (1) Extrădarea va fi refuzată dacă: a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România; b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social; c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b); d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal; e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice; f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun. (2) Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale; b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire 102

la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c); e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente; f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte. ART. 24^2 Motive opţionale de refuz al extrădării (1) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. (2) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 25 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. ART. 25 Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării (1) Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. (2) În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin. (1) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română. ART. 26 Dubla incriminare (1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română. (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. (3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel. ART. 27 Infracţiuni fiscale (1) În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit dispoziţiilor înţelegerii internaţionale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român, infracţiuni de aceeaşi natură. (2) Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant. ART. 28 Gravitatea pedepsei Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni. ART. 29 Pedeapsa capitală Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. ART. 30 Pedeapsa cu suspendarea executării Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute la art. 28 şi nu există alte impedimente legale la extrădare. ART. 31 Infracţiunile comise într-un stat terţ

103

În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă. ART. 32 Lipsa plângerii prealabile Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. ART. 33 Dreptul la apărare România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. ART. 34 Judecarea în lipsă (1) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. (2) Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat. ART. 35 Prescripţia (1) Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. (2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. ART. 36 Amnistia Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. ART. 37 Graţierea Actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. SECŢIUNEA a 2-a Procedura extrădării din România ART. 38 Cererea de extrădare şi actele anexe (1) Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat. (2) În sprijinul cererii se vor prezenta: a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz; b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia; d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă. ART. 39 Procedura extrădării pasive (1) Extrădarea din România se hotărăşte de justiţie. (2) Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti. 104

(3) Rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internaţionale la care România este parte. (4) În exercitarea atribuţiilor de autoritate centrală, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi: a) primirea cererii de extrădare; b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 40; c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 42; d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (4); e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea; f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă. ART. 40 Examenul de regularitate internaţională (1) Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale. (2) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională prevăzut la alin. (1), spre a constata dacă: a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare; b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil; c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17; d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. (3) De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român. (4) În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la alin. (2) lit. a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente. (5) În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii. ART. 41 Concursul de cereri (1) Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant. (2) Despre existenţa concursului de cereri Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante. ART. 42 Sesizarea procurorului competent Cu excepţia cazurilor de restituire prevăzute la art. 39 alin. (2), cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie domiciliază ori a fost semnalată prezenţa persoanei extrădabile sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. ART. 43 Reprezentarea statului solicitant (1) În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procedurii de extrădare activă. ART. 44 Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă (1) Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta. (2) Cererea de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători. (3) Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare este supusă recursului, în condiţiile prevăzute la art. 54 alin. (8) şi art. 55. (4) Normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel. 105

ART. 45 Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei (1) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi înmânează mandatul de arestare, precum şi celelalte acte transmise de autorităţile statului solicitant. (2) După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 24 de ore. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. (4) Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii va fi depusă în arestul poliţiei. (5) În cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. (6) Fiecare prelungire acordată potrivit alin. (5) nu va putea depăşi 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile. (7) În caz de admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungeşte, la fiecare 30 de zile, până la predarea extrădatului, sub rezerva respectării termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6). Arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, potrivit dispoziţiilor art. 59 alin. (6). (8) Cu excepţia cazului prevăzut la art. 59 alin. (6), instanţa, din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea stării de arest în vederea extrădării dacă persoana extrădată nu va fi preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită pentru predare. (9) În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii. ART. 46 Arestarea provizorie în caz de urgenţă (1) În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare. (2) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite, o expunere sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise şi să menţioneze dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele disponibile asupra identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane. (3) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării examenului prevăzut la art. 40, care se aplică în mod corespunzător. Ca modalitate de transmitere se poate utiliza orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată. (4) Nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nici o îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi cererea conţine elementele prevăzute la alin. (2). (5) Dispoziţiile art. 45 se aplică în mod corespunzător. (6) Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute la art. 38. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie. (7) Punerea în libertate provizorie nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. ART. 47 Reţinerea în vederea extrădării Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta poate dispune, prin ordonanţă motivată, reţinerea pentru cel mult 24 de ore, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, a unei persoane urmărite prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale statului solicitant. ART. 48 Procedura la curtea de apel (1) La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie.

106

(2) Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor la care se referă art. 21. (3) După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare. ART. 49 Extrădarea voluntară (1) Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii. (2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii, prevăzută la art. 11. ART. 50 Extrădarea simplificată În cazul prevăzut la art. 49, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 38 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România. ART. 51 Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile (1) Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris; totodată va putea propune probe. (2) În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi. (3) Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare. (4) O dată prezentată opoziţia sau expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe, în condiţiile prevăzute la alin. (2). ART. 52 Administrarea probelor Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este nevoie, de interpret, precum şi a procurorului. ART. 53 Informaţii suplimentare (1) Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de 2 luni. (2) Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 38. ART. 54 Soluţionarea cauzei (1) După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate: a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 40, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată; b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni; c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării. (2) Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării. (3) În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 59. (4) Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării.

107

(5) În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole. (6) În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte conform art. 21, se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar. (7) Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei. (8) Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. (9) Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării. ART. 55 Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii (1) După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (2) Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate. (3) Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. (4) În scopul soluţionării recursului, preşedintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris. (5) Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult trei zile de la soluţionarea recursului. (6) Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei. ART. 56 Analogie Dispoziţiile art. 54 alin. (8) şi art. 55 se aplică în mod corespunzător şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ. ART. 57 Fuga extrădatului Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată. SECŢIUNEA a 3-a Efectele extrădării din România ART. 58 Predarea extrădatului (1) Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. (2) Ministerul Justiţiei informează de îndată Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate. (3) Data predării este fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă. ART. 59 Termene pentru predarea extrădatului (1) Ministerul Justiţiei va face cunoscută de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă. (2) Orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată. (3) În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă. (4) Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă. (5) Sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6), dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile. (6) În caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei supuse extrădării, statul interesat va informa despre aceasta celălalt stat. Ambele state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile. ART. 60 Predarea amânată 108

(1) Existenţa unui proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de libertate nu împiedică extrădarea. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare, extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca executată. (3) Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. (4) În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea. ART. 61 Predarea temporară sau sub condiţie (1) În cazul prevăzut la alin. (1) al art. 60, persoana extrădată poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul. (2) La cererea statului solicitant, transmisă pe una din căile prevăzute de prezenta lege, predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă instanţă, cererea de extrădare. (3) În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1), solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare. (4) Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române. ART. 62 Tranzitul (1) Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o infracţiune care permite extrădarea, conform legii române. (2) Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români. (3) Tranzitul este acordat la cererea statului interesat, formulată şi transmisă pe calea prevăzută la art. 38 alin. (1), la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării. (4) Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei. (5) Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. (6) În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o cerere formală de tranzit. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător. (7) Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul român. ART. 63 Reextrădarea către un stat terţ (1) În afara cazului prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 38 alin. (2). (2) Dispoziţiile art. 54 şi art. 55 se aplică în mod corespunzător. CAP. 2 Extrădarea activă SECŢIUNEA 1 Condiţii pentru solicitarea extrădării ART. 64 Obligaţia de a solicita extrădarea Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege. ART. 65 Cadrul juridic (1) Dispoziţiile secţiunii 1 a cap. I din prezentul titlu se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant.

109

(2) În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei prevăzute la art. 28, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. SECŢIUNEA a 2-a Procedura de solicitare a extrădării ART. 66 Competenţa Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei. ART. 66^1 Urmărirea internaţională în vederea extrădării (1) În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice. (2) Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor. (3) Mandatul de urmărire internaţională poate conţine şi cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în condiţiile prevăzute la art. 68. (4) Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării. ART. 67 Procedura extrădării active (1) De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea. (2) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. (3) Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică şi se consemnează într-un registru special. (4) Încheierea prevăzută la alin. (3) poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. (5) Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare. (6) În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, în condiţiile prevăzute la art. 40, care se aplică în mod corespunzător. (7) În funcţie de concluziile examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei fie întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat, fie întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi de a transmite cererea de extrădare, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. (8) În cazul în care consideră că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se solicita extrădarea, ministrul justiţiei sesizează, motivat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate solicita iniţierea procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului de regularitate internaţională. 110

(9) Cererea de revizuire se face în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii definitive Ministerului Justiţiei şi se soluţionează în termen de 24 de ore. (10) Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (11) Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2) şi de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorităţii competente a statului solicitat, pe una dintre căile prevăzute la art. 38 alin. (1). (12) În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura prevăzută în acest articol are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare. ART. 67^1 Retragerea cererii de extrădare (1) În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanţa competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabileşte, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea şi dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare. Ministerul Justiţiei retrage neîntârziat cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. (2) Dispoziţiile art. 67 se aplică în mod corespunzător. ART. 67^2 Transmiterea informaţiilor suplimentare la cererea statului solicitat (1) În cazul în care, în vederea soluţionării cererii de extrădare, autorităţile statului străin solicită transmiterea unor informaţii suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autorităţile statului solicitat, prin Ministerul Justiţiei sau direct, de către instanţa competentă. (2) Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiţiei sau instanţa competentă, după caz. ART. 68 Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării (1) În caz de urgenţă, cum ar fi iminenţa părăsirii teritoriului statului solicitat de către persoanele care fac obiectul unui mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa competentă poate solicita, înainte de formularea unei cereri formale de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării acestor persoane. (2) În cazul în care cererea de arestare provizorie în vederea extrădării este formulată ulterior transmiterii mandatului de urmărire internaţională, acesta se trimite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei. (2^1) Procedura prevăzută la alin. (1) şi (2) are caracter confidenţial, până la arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei urmărite. Solicitarea arestării provizorii în vederea extrădării se consemnează într-un registru special. (3) Autorităţile române au obligaţia de a retrage cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei. ART. 69 Rejudecarea extrădatului Asigurarea rejudecării cauzei în prezenţa persoanei extrădate, în condiţiile art. 34 alin. (1), este dată de Ministerul Justiţiei. ART. 70 Solicitarea reextrădării către România Dispoziţiile art. 63 sunt aplicabile în mod corespunzător în cazul în care România solicită unui stat străin reextrădarea unei persoane a cărei extrădare fusese anterior acordată acestuia de către un stat terţ. SECŢIUNEA a 3-a Efectele extrădării în România ART. 71 Preluarea extrădatului Dispoziţiile referitoare la predarea-preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 58 şi 59 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România. ART. 72 Primirea extrădatului (1) Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, după caz. (2) Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. (1). ART. 73 Comunicarea soluţiei Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispoziţiilor art. 18. 111

ART. 73^1 Regula specialităţii (1) Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când: a) statul român care a predat-o consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere, însoţită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2) şi de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declaraţiile extrădatului; acest consimţământ va putea fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei legi; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. (2) Statul solicitant va putea lua totuşi măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. (3) Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. (4) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiţiei, în baza încheierii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz. ART. 73^2 Efectele extrădării sub condiţie (1) În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. (2) În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului solicitant. CAP. 3 Dispoziţii comune ART. 74 Cheltuieli (1) Cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României se suportă de statul român, prin bugetele autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre acestea prin prezenta lege. Dispoziţiile art. 20 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (2) Cheltuielile de tranzit se suportă de statul solicitant. ART. 75 Frauda la extrădare Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare. ART. 76 Reprezentarea statului solicitant în procedura de extrădare (1) În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. (2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în cazul procedurii de extrădare activă. CAP. 3^1 Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene ART. 76^1 Domeniu de aplicare (1) Dispoziţiile prezentului capitol urmăresc punerea în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi ale Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, precum şi a dispoziţiilor privind extrădarea din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen, în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată. (2) Dispoziţiile cap. I şi II ale prezentului titlu se aplică în mod corespunzător, fără a aduce însă atingere obligaţiilor rezultate din aderarea la Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996. ART. 76^2 Infracţiuni politice 112

În aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca infracţiune politică. ART. 76^3 Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (1) În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant. (2) Amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române. (3) Absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare. ART. 76^4 Extrădarea în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege. ART. 76^5 Semnalarea în Sistemul Informatic Schengen Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca şi o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957. ART. 76^6 Extrădarea simplificată Extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 50, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 49.

TITLUL III Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre CAP. 1 Dispoziţii generale ART. 77 Definiţia mandatului european de arestare (1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. (2) Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. ART. 78 Autorităţile române competente (1) În România sunt desemnate ca autorităţi judiciare emitente instanţele judecătoreşti. (2) Autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel. (3) Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei. ART. 79 Conţinutul mandatului european de arestare (1) Mandatul european de arestare va conţine următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din prezenta lege; d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 85; e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită; g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. (2) Mandatul european de arestare este întocmit conform modelului din anexa care face parte integrantă din prezenta lege. 113

(3) Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe alte limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. (4) Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză. ART. 80 Cheltuieli Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent. CAP. 2 Emiterea unui mandat european de arestare ART. 81 Obiectul şi condiţiile emiterii mandatului european de arestare (1) Instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de executare emite, din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare, în următoarele condiţii: a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an; b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni. (2) Instanţa care a emis mandatul european de arestare poate solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care constituie mijloace materiale de probă. (3) Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa informează neîntârziat Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor despre emiterea mandatului european de arestare. ART. 82 Transmiterea mandatului european de arestare (1) În cazul în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare. (2) Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări. În acest scop, se aplică dispoziţiile articolului 95 al Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen. (3) Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat european de arestare, dacă este însoţită de informaţiile prevăzute în anexă. Cu titlu tranzitoriu, până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate în anexă, semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european în aşteptarea trimiterii originalului. ART. 83 Procedura de transmitere (1) Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. (2) În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol) sau prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiţii care permit ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea. (3) Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de executare. (4) Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea sau verificarea autenticităţii unui mandat european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei. (5) Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului. (6) Autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiţiei. ART. 84 Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de arestare (1) Atunci când s-a emis un mandat european în situaţia prevăzută la art. 81 alin. (1) lit. a), autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. (2) Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului 114

pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii. CAP. 3 Executarea unui mandat european de arestare ART. 85 Fapte care dau loc la predare (1) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis pentru una dintre faptele enumerate mai jos, indiferent de denumirea infracţiunii în statul membru emitent, şi care este sancţionată în statul membru emitent cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări: 1. participare la un grup criminal organizat; 2. terorism; 3. trafic de persoane; 4. exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă; 5. trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; 6. trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; 7. corupţie; 8. fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; 9. spălare a produselor infracţiunii; 10. contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro; 11. fapte legate de criminalitatea informatică; 12. fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de dispariţie; 13. facilitarea intrării şi şederii ilegale; 14. omor şi vătămare corporală gravă; 15. trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane; 16. lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici; 17. rasism şi xenofobie; 18. furt organizat sau armat; 19. trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; 20. înşelăciune; 21. deturnare de fonduri; 22. contrafacere şi piraterie de bunuri; 23. falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate; 24. falsificare de mijloace de plată; 25. trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; 26. trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive; 27. trafic de vehicule furate; 28. viol; 29. incendiere cu intenţie; 30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; 31. sechestrare ilegală de nave şi aeronave; 32. sabotaj. (2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia. ART. 86 Proceduri prealabile (1) Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de arestare, dar nu este competentă să îl soluţioneze, transmite mandatul autorităţii judiciare de executare competente şi informează despre acesta autoritatea judiciară emitentă. (2) Autoritatea judiciară de executare română verifică în prealabil dacă mandatul european de arestare este însoţit de traduceri, potrivit art. 79 alin. (4). În cazul în care mandatul nu este tradus, autoritatea judiciară de executare română poate comunica acest lucru autorităţii judiciare emitente, cu scopul de a remite traducerea în cel mai scurt timp posibil, sau poate dispune efectuarea traducerii, dacă este posibil. Procedura se va suspenda până la primirea traducerii. (3) Autorităţile judiciare de executare române comunică Ministerului Justiţiei, în cel mai scurt timp, faptul receptării tuturor mandatelor europene de arestare care le sunt trimise spre executare. ART. 87 Condiţii speciale (1) Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare române poate fi supusă următoarelor condiţii: a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să 115

garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa; b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă. (2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin. (1), cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. ART. 88 Motive de refuz al executării (1) Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune; c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română. (2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent; b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare; c) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte; c^1) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române. d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare; e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României; f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român; g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române; h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european. ART. 88^1 Proceduri prealabile (1) De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet format din doi judecători. (2) Instanţa verifică dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1). (3) Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea, instanţa solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare şi fixează un termen limită pentru primirea acestora, ţinând cont de termenele maxime prevăzute la art. 95. (4) Autoritatea judiciară emitentă poate oricând, din proprie iniţiativă, să transmită orice informaţie pe care o consideră utilă. (5) Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (4), instanţa solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei. ART. 89 Arestarea persoanei solicitate (1) În termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei competente. 116

(2) Instanţa informează persoana solicitată asupra existenţei unui mandat european de arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a consimţi la predarea către statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale. (3) Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată. (4) Persoana arestată este depusă în arest. (5) Instanţa comunică autorităţii judiciare emitente arestarea persoanei solicitate. ART. 90 Audierea persoanei arestate (1) Instanţa procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia. (2) Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimţământului la predare. (3) Instanţa se asigură că persoana arestată a consimţit voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în special caracterul irevocabil al acestuia. În acelaşi fel procedează şi în cazul renunţării la efectele regulii specialităţii. (4) Dacă persoana arestată consimte la predare, se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de persoana solicitată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public şi de grefier. În acelaşi proces-verbal se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite de regula specialităţii. (5) Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia. (6) Opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare. (7) Instanţa poate fixa, cu respectarea termenelor maxime prevăzute la art. 95, un termen pentru administrarea probelor propuse de persoana arestată sau de procuror ori pentru transmiterea unor informaţii suplimentare de către autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării. (8) Procurorul pune concluzii în toate cazurile. (9) În cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului, dispune, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz luând toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a măsurilor preventive prevăzute de lege. (10) În scopul luării unei decizii potrivit alineatului precedent, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare. ART. 91 Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare (1) Persoana arestată are dreptul să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare. (2) Persoana arestată are dreptul să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă. (3) Persoana arestată care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă. ART. 92 Predarea temporară sau luarea declaraţiei persoanei solicitate (1) În situaţiile prevăzute la art. 81 alin. (1) lit. a), dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, se poate aproba predarea temporară a persoanei solicitate în statul membru emitent sau se procedează la luarea unei declaraţii acestei persoane. (2) În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare. (3) În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite. ART. 93 Executarea mandatului european de arestare în cazul în care persoana solicitată consimte la predare (1) În cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia act de consimţământul acesteia are aceleaşi efecte juridice ca hotărârea de predare prevăzută la art. 94. (2) Hotărârea prevăzută la alin. (1) este definitivă. ART. 94 Hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare (1) Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate. (2) Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora, ţinându-se cont de termenele maxime prevăzute la art. 95. ART. 94^1 Căi de atac (1) Împotriva încheierilor menţionate la art. 89 alin. (3) şi art. 90 alin. (9) se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare. (2) Hotărârea menţionată la art. 94 poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. 117

(3) Recursul formulat în scris trebuie motivat. (4) Când recursul este declarat oral, acesta trebuie motivat în termen de 24 de ore de la declarare, în cazul prevăzut la alin. (1), şi în termen de 5 zile, în cazul prevăzut la alin. (2). (5) Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică părţii interesate. (6) În cazul declarării recursului, cauza se transmite de îndată ce acesta este motivat sau la expirarea termenului pentru motivare a acestuia Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. ART. 94^2 Soluţionarea recursului Recursul declarat în condiţiile menţionate la art. 94^1 se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ART. 95 Termene (1) Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă. (2) Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este definitivă şi executorie. (3) În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 60 de zile de la arestare. (4) Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării. (5) Când, din motive excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii. ART. 96 Predarea persoanei urmărite (1) Predarea se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare. (2) Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. (3) În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. (4) În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. (5) În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica. ART. 97 Predarea amânată sau condiţionată (1) Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. (2) În situaţia prevăzută la alin. (1), dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă. ART. 98 Remiterea de obiecte (1) La cererea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza emiterii mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot avea asupra acestora. Obiectele se restituie la terminarea procesului penal. (2) Obiectele prevăzute la alin. (1) se remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza decesului sau evadării persoanei urmărite. (3) În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române. ART. 99 Concursul de cereri (1) În cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate 118

circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre. (2) În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide luând în considerare toate circumstanţele şi în special cele prevăzute la alin. (1) şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica dispoziţiile titlului II. (3) În cazul în care decide să se acorde întâietate cererii de extrădare, autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea de parte la Statutul Curţii Penale Internaţionale.

CAP. 4 Alte dispoziţii ART. 100 Regula specialităţii (1) Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru de executare a notificat Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene în acest sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune altfel prin hotărârea de predare. (2) Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1). (3) În situaţia în care România este statul membru de executare, statul membru emitent va trebui să solicite autorizarea la care se referă alin. (2), iar autoritatea judiciară română de executare va decide, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care motivează cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi şi fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 87. (4) Dispoziţiile alineatelor anterioare nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe: a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării; b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia; c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit; d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate; e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă. ART. 101 Tranzitul (1) Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte următoarele date: a) existenţa unui mandat european de arestare; b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european; c) încadrarea juridică a faptei; d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul. (2) Cererea şi informaţiile prevăzute la alin. (1) nu trebuie prezentate în cazul tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată. (3) Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti. (4) Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din 2 judecători ai Secţiei penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu. (5) Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent. (6) În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât dacă este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 87 alin. (2). ART. 102 Predarea ulterioară 119

(1) Consimţământul la predarea de către statul român a unei persoane către alt stat membru, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către toate acele state membre care au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară română de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. (2) În orice caz, consimţământul autorităţii judiciare române de executare la predarea ulterioară a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un alt stat nu este necesar dacă persoana solicitată: a) având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit; b) a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale; c) renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) lit. a) - c). (3) În situaţiile nereglementate de alin. (1) şi (2), este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile art. 82, anexând cererii informaţiile prevăzute la art. 79 alin. (1), însoţite de o traducere. (4) Când România nu a transmis notificarea la care se referă alin. (1), consimţământul statului român la predarea unei persoane de către statul emitent unui stat terţ, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune anterioară predării sale de către statul român, se exprimă pe baza cererii de autorizare formulate de către statul emitent. Cererea se aprobă de către autoritatea română de executare, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, dacă infracţiunea care motivează cererea constituie motiv de predare în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, şi fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 89. (5) Dispoziţiile alin. (1) - (4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru emitent. ART. 103 Predarea ulterioară unei extrădări (1) În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent. Termenele prevăzute la art. 95 vor începe să curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. (2) În timp ce soluţionează cererea de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă. ART. 104 Extrădarea ulterioară (1) Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea. (2) În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare. ART. 105 Imunităţi şi privilegii (1) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. (2) Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare va comunica această împrejurare autorităţii judiciare emitente. (3) În timpul în care cererea de retragere a imunităţii la care se referă alin. (2) este în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii. (4) Termenele prevăzute la art. 95 încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii. (5) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele prevăzute la alineatul precedent încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul. ART. 106 Relaţia cu alte instrumente juridice Condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilite în prezenta lege, cu excepţia celor prevăzute în convenţiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte, în care se 120

simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2 al art. 31 al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. ART. 107 *** Abrogat ART. 108 Dispoziţii tranzitorii (1) Dispoziţiile din prezentul titlu se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar atunci când se referă la fapte anterioare acestei date. (2) Procedurile de extrădare în curs în momentul intrării în vigoare a prezentului titlu vor continua să se soluţioneze potrivit titlului II. TITLUL IV Transferul de proceduri în materie penală CAP. 1 Cererea de transfer al procedurii penale ART. 109 Dispoziţii generale Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române, poate fi transferată unui stat străin, în condiţiile prevăzute în prezentul titlu. ART. 110 Condiţii Transferul procedurii penale poate fi solicitat numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat extrădarea, cererea a fost respinsă. ART. 111 Procedura (1) Transferul procedurii penale se solicită de organul de urmărire penală competent, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală, sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de judecată. (2) Cererea de transfer al procedurii penale este formulată în baza încheierii prin care instanţa competentă dispune motivat transferul. În acest sens, la cererea Ministerului Public ori din oficiu, după caz, instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau instanţa pe rolul căreia se află cauza, după caz, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune transferul procedurii penale. (3) Încheierea prevăzută la alin. (2) poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. (4) Încheierea prin care se dispune transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent. (5) Cererea prevăzută la alin. (1) este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 13, însoţită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză. ART. 112 Transmiterea cererii Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, asigură transmiterea cererii de transfer a procedurii penale pe una din căile prevăzute de prezenta lege. ART. 113 Efectele transferului (1) După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nici o altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române. (2) Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la soluţionarea cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat. (3) Statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă: a) statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată; b) ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale. (4) În caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau continuată în statul solicitat, rămasă definitivă, se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română. CAP. 2 Preluarea urmăririi sau a procedurii penale ART. 114 Cererea de preluare a procedurii penale (1) Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 121

(2) Cererea de preluare a urmăririi penale se soluţionează de parchetul de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judecăţii se soluţionează de secţia penală a curţii de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. (3) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra urmării date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală. (4) Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei parchetului de pe lângă curtea de apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent sesizează curtea de apel cu propunerea de admitere sau respingere a cererii. (5) O dată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. (6) În cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. (7) Statul român va face cunoscut statului solicitant, prin intermediul uneia dintre autorităţile prevăzute la alin. (1), după caz, modul de soluţionare a cererii de transfer al procedurii penale şi va transmite autorităţii străine competente o copie a hotărârii definitive pronunţate în cauză. CAP. 2^1 Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen ART. 114^1 Aplicarea principiului non bis in idem (1) O persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă: a) faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea; b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei statului sau împotriva altor interese esenţiale ale României; c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea obligaţiilor sale de serviciu. (3) Excepţiile menţionate la alin. (2) nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză. TITLUL V Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare CAP. 1 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine ART. 115 Hotărârea penală străină şi actul judiciar străin (1) În sensul prezentului capitol, prin hotărâre penală străină se înţelege o hotărâre pronunţată de instanţa competentă a unui alt stat. (2) În sensul prezentului capitol, prin act judiciar străin se înţelege un act judiciar care emană de la o autoritate judiciară străină competentă. (3) Competenţa instanţei sau autorităţii judiciare străine se verifică prin intermediul Ministerului Justiţiei. ART. 116 Condiţii pentru recunoaştere (1) Recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă: a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte; b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun; d) respectă ordinea publică a statului român; e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în România; g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România. (2) Hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România şi dacă nu este întrunită condiţia prevăzută la alin. (1) lit. a), pe bază de reciprocitate. În acest sens, instanţa competentă solicită Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei reciprocităţii.

122

(3) Executarea hotărârii este posibilă, independent de verificarea condiţiilor prevăzute la alin. (1), şi atunci când se referă la un cetăţean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de România statului străin în care s-a pronunţat hotărârea. ART. 117 Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin (1) Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, este transmisă de Ministerul Justiţiei procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul. (2) Condamnatul se citează, iar odată cu citaţia i se comunică hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege. (3) Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu şi, după caz, la interpret. (4) Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române. (5) Dacă hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află imobilul. (6) Curtea de Apel decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs. Hotărârea se comunică parchetului şi Ministerului Justiţiei. ART. 118 Procedura specială de recunoaştere pe cale principală (1) Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror. (2) În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul. (3) Dispoziţiile art. 117 alin. (3) - (6) se aplică în mod corespunzător. ART. 119 Procedura de recunoaştere pe cale incidentală Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte. ART. 120 Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite de Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibilă numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti. ART. 121 Măsuri preventive Înainte de luarea unei decizii privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine instanţa competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiţiei, sau din oficiu, să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul României. CAP. 2 Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate ART. 122 Legea aplicabilă şi efectele executării (1) Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române. (2) Hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române. (3) Statul străin care solicită executarea este singurul competent să decidă asupra unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de executat. (4) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român. (5) Statul străin trebuie să informeze statul român asupra intervenirii oricăreia dintre cauzele care determină încetarea executării, prevăzute la alin. (4). (6) Începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse. ART. 123 Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare (1) Instanţele române pot solicita recunoaşterea şi executarea de către un stat străin a unei hotărâri judecătoreşti în unul dintre următoarele cazuri:

123

a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea; b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia. (2) Formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea, admisibilă dacă condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România. (3) În cazul formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care s-a aplicat o pedeapsă, durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an. (4) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică, dacă împrejurările cauzei o cer, în baza unui tratat încheiat cu statul străin, atunci când se aplică măsura de siguranţă a expulzării. (5) Recunoaşterea se solicită sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei aplicate prin hotărârea pronunţată în România. (6) Recunoaşterea în străinătate a actelor judiciare emise de autorităţile române competente are loc în condiţiile tratatului internaţional aplicabil. ART. 124 Efectele recunoaşterii (1) Recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulate de instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României. (2) Statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse. ART. 125 Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri penale (1) Cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale într-un stat străin este formulată de instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 123. (2) La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, în lipsa unui tratat, cel puţin hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei. (3) Atunci când este necesar consimţământul condamnatului, acesta va fi dat în camera de consiliu a instanţei de executare, exceptând cazul în care condamnatul se află în străinătate; în acest caz, consimţământul poate fi dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare străine competente. (4) În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea prevăzută la alin. (1), procurorul competent procedează la notificarea acestuia. (5) Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la formularea cererii, fapt asupra căruia este informat prin notificare.

TITLUL VI Transferarea persoanelor condamnate CAP. 1 Dispoziţii generale ART. 126 *** Abrogat ART. 127 Dreptul aplicabil (1) Prezentul titlu se aplică în domeniul transferării persoanelor condamnate, în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. (2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică deopotrivă, în completare, situaţiilor nereglementate prin tratatele internaţionale la care se referă alin. (1). (3) Prezentul titlu nu aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor care decurg din normele internaţionale privitoare la transferul în străinătate al deţinuţilor, în scopul audierii acestora în calitate de martori sau al confruntării. (4) În cuprinsul cererii de transferare a condamnatului, statul român va indica instrumentul internaţional în temeiul căruia cererea este formulată. ART. 128 Obiectivul transferării persoanelor condamnate (1) O persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării pedepsei, potrivit dispoziţiilor prezentei legi. (2) În temeiul reciprocităţii convenţionale, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător în cazul în care un cetăţean român a fost condamnat în alt stat.

124

(3) Persoana condamnată se poate adresa statului de condamnare ori statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei. (4) Transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare. ART. 129 Condiţiile transferării Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc. ART. 130 Cereri şi răspunsuri (1) Cererea de transferare, precum şi răspunsul la aceasta trebuie formulate în scris. (2) Cererea se adresează de către autoritatea competentă a statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat. Răspunsul se comunică pe aceeaşi cale. (3) Autoritatea competentă potrivit alin. (2) este, în cazul statului român, Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului străin, în înţelesul prezentei legi, autoritatea centrală competentă. (4) Statul român solicitat va informa statul străin solicitant, în cel mai scurt termen, asupra hotărârii sale privind acceptarea sau refuzul transferării solicitate. ART. 131 *** Abrogat ART. 132 Cadrul juridic Dispoziţiile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare. CAP. 2 Procedura SECŢIUNEA 1 Statul român ca stat de condamnare ART. 133 Obligaţia de a furniza informaţii (1) Orice persoană condamnată de către o instanţă română, căreia i se pot aplica prevederile prezentei legi, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile prezentului titlu, trebuie să fie informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei, despre conţinutul exact al convenţiei internaţionale incidente. (2) În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. (3) Informaţiile trebuie să cuprindă: a) numele, data şi locul naşterii condamnatului; b) dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare; c) o expunere a faptelor care au atras condamnarea; d) natura, durata şi data începerii executării pedepsei. (4) În cazul în care condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale, statul român va comunica acestui stat, la cerere, informaţiile prevăzute la alin. (3). (5) Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state în aplicarea prevederilor alin. (1) - (4), precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare. ART. 134 Înscrisuri ajutătoare (1) În scopul soluţionării cererii de transferare, statul român solicită statului de executare transmiterea următoarelor acte: a) un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului de executare; b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare; c) o declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii în executare a condamnării. Dispoziţiile art. 145 şi 146 se aplică în mod corespunzător.

125

(2) Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la transferare, statul român comunică statului de executare următoarele: a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale aplicabile; b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării condamnării; c) declaraţia privind consimţământul la transferare, prevăzut la art. 129 lit. d); d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză. (3) Statul român poate solicita statului de executare transmiterea oricăruia dintre documentele prevăzute la alin. (1) înainte de a formula cererea de transferare sau de pronunţare a hotărârii de acceptare ori de refuzare a transferării. (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul de executare solicită statului român transmiterea documentelor prevăzute la alin. (2). ART. 135 Consimţământul condamnatului (1) Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să îşi dea consimţământul la transferare, în temeiul art. 129 lit. d), să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta. (2) Statul român trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a fost dat în condiţiile alin. (1). ART. 136 Efectul transferării pentru statul de condamnare (1) Preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă executarea pedepsei în România. (2) Statul român nu mai poate să asigure executarea ori să continue executarea condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca terminată executarea condamnării. ART. 137 Căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare (1) Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de condamnare. Condamnatul poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei căi extraordinare de atac, chiar după transferare. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu au legătură cu procedura conversiunii condamnării, reglementată prin art. 146. ART. 138 Procedura prealabilă (1) Cererea de transferare formulată de un resortisant străin condamnat de o instanţă română se transmite Ministerului Justiţiei. La primirea cererii, Ministerul Justiţiei solicită să îi fie transmise, în regim de urgenţă, de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, actele şi informaţiile la care se referă art. 133 alin. (3) şi art. 134 alin. (2) lit. a) - d). (2) După primirea actelor şi informaţiilor prevăzute la alin. (1), Ministerul Justiţiei le va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare, autorităţii centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea documentelor prevăzute la art. 134 alin. (1), precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de transferare. (3) Prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă autorităţile române deţin informaţii sau documente care atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea soluţie poate fi dată de către curtea de apel competentă, sesizată de procurorul general al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Sentinţa curţii de apel se motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. (4) Dacă soluţia de refuz al transferării, prevăzută la alin. (3), rămâne definitivă, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare. Informarea condamnatului se va face în timp util, conform art. 133 alin. (5), prin intermediul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. ART. 139 Soluţii (1) În cazul în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă, toate documentele, inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai întâi examenului de regularitate internaţională la Ministerul Justiţiei. Dispoziţiile art. 40 se aplică în mod corespunzător. După observarea îndeplinirii condiţiilor, ministerul transmite cererea şi actele ajutătoare, însoţite de traduceri, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă. La dosar se vor ataşa şi înscrisurile depuse în legătură cu cererea de transferare de către oficiul consular străin competent, potrivit art. 135 alin. (2). (2) Procurorul general, primind cererea şi actele prevăzute la alin. (1), procedează la luarea unei declaraţii condamnatului, pentru a se asigura că acesta şi-a dat consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant, în condiţiile prevăzute la art. 134 alin. (1). Declaraţia condamnatului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de către procuror şi persoana condamnată. (3) Procurorul general sesizează, în vederea soluţionării cererii de transferare, curtea de apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în care condamnatul nu a început executarea pedepsei, domiciliul acestuia. Totodată, înainte de sesizarea curţii de apel, procurorul general va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, informând în mod corespunzător instanţa. În cazul

126

în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, procurorul general va dispune sesizarea curţii de apel, urmând ca acestea să fie obţinute cel mai târziu până la primul termen de judecată. (4) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei condamnate, precum şi, dacă este cazul, cu participarea unui interpret. Condamnatul poate fi asistat, la cerere, de un apărător ales ori, în lipsă, numit din oficiu. Judecarea cererii se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se motivează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică Ministerului Justiţiei. (5) Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, procurorul general al curţii de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi condamnatul. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (6) Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare, cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele române asupra cererii de transferare. Prevederile art. 138 alin. (4) teza a 2-a sunt aplicabile. (7) Dacă transferarea condamnatului a fost acceptată, Ministerul Justiţiei informează despre aceasta Ministerul Administraţiei şi Internelor, care asigură predarea sub escortă. (8) În cazul unei persoane care, după ce a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă pronunţată de o instanţă română, evadează, în cazul începerii executării pedepsei, ori, în cazul în care nu a început executarea pedepsei, se sustrage de la executarea pedepsei, refugiindu-se pe teritoriul statului al cărui resortisant este, statul român va putea adresa acestui stat o cerere de preluare a executării pedepsei aplicate. Cererea se formulează de către instanţa de executare, în cazul în care persoana condamnată se sustrage de la executarea pedepsei, sau de către instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în cazul în care persoana condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate include şi solicitarea ca statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura arestării sau orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul său până la comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cerere se vor anexa documentele prevăzute la art. 133 alin. (3) şi art. 134 alin. (2) lit. a), b) şi d). După traducerea cererii şi a actelor anexe, acestea se transmit la Ministerul Justiţiei spre a fi comunicate autorităţii centrale din statul solicitat. ART. 140 Refuzul opţional al transferării Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive: a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România; b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române; c) există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române; d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor; e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii. SECŢIUNEA a 2-a Statul român ca stat de executare ART. 141 Acte necesare (1) Statul român are obligaţia de a furniza, la cererea statului de condamnare, actele prevăzute la art. 134 alin. (1). (2) Prevederile art. 134 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător. ART. 142 Consimţământul condamnatului Statul român va solicita oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obţină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se consemneze consimţământul la transfer, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România. ART. 143 Probe necesare soluţionării cererii (1) Oficiul consular român va fi solicitat să întocmească un înscris asupra situaţiei sociale şi familiale a condamnatului, ţinând seama de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de readaptare în România. (2) Statul român va cere autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale criminogene. ART. 144 Efectele transferării pentru statul de executare (1) Autorităţile competente ale statului român sunt obligate: a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile enunţate la art. 145;

127

b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute la art. 146. (2) La cererea statului de condamnare, statul român este obligat să indice statului de condamnare, înainte de transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri prevăzute la alin. (1) va fi urmată. (3) Executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. ART. 145 Continuarea executării În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. ART. 146 Conversiunea condamnării (1) Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în nici un caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului. (2) În cazul schimbării condamnării se aplică procedura prevăzută de legislaţia română. În ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor aplicabile, instanţa română va trebui să respecte următoarele condiţii: a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare; b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară; c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de condamnat; d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite. (3) Când procedura de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri. ART. 147 Încetarea executării Executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării. ART. 148 Informaţii privind executarea (1) Statul român va furniza informaţii statului de condamnare în ceea ce priveşte executarea pedepsei în următoarele situaţii: a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată; b) în cazul în care condamnatul a evadat; c) dacă statul de condamnare solicită un raport special. (2) În acest sens, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) Administraţia Naţională a Penitenciarelor va transmite periodic Ministerului Justiţiei informaţiile privind executarea pedepsei. În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) informaţiile vor fi comunicate, la cererea Ministerului Justiţiei. ART. 149 Acceptarea sau respingerea cererii (1) În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia îi solicită totodată informaţiile prevăzute la art. 133 alin. (3), documentele prevăzute la art. 134 alin. (2), precum şi o declaraţie precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer. (2) Dacă cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează despre aceasta pe condamnat. (3) Dacă cererea este aprobată, Ministerul Justiţiei transmite autorităţii centrale din statul de condamnare documentele prevăzute la art. 134 alin. (1). (4) Îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în executare, conform prevederilor art. 145 sau art. 146, după caz. Dispoziţiile art. 116 se aplică în mod corespunzător. (5) Hotărârea se motivează în termen de 3 zile şi este supusă recursului în termen de 10 zile de la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul Justiţiei, în cel mai scurt timp posibil. (6) Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei condamnate. (7) Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei. (8) Condamnatul transferat în România nu mai poate fi urmărit penal pentru aceeaşi infracţiune care a constituit obiectul condamnării în străinătate. ART. 150 Autorităţile judiciare competente 128

Autorităţile judiciare competente în procedurile la care se referă art. 149 sunt Curtea de Apel Bucureşti şi parchetul de pe lângă aceasta. ART. 151 Reglementări convergente Prevederile art. 149 se completează cu cele ale art. 138 şi 139, care se aplică în mod corespunzător. ART. 152 Refuzul opţional al transferării Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă: a) procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; b) împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare pentru aceeaşi faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi faptă pentru care acesta a fost condamnat în străinătate; c) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative; d) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică reinserţia sa socială în România. SECŢIUNEA a 3-a Alte dispoziţii ART. 153 Amnistia, graţierea şi comutarea pedepsei Autoritatea română competentă poate acorda amnistia, graţierea sau comutarea pedepselor aplicate persoanelor condamnate la care se referă prezenta lege. ART. 154 Tranzitul (1) Statul român poate admite o cerere de tranzit pe teritoriul său, al unui condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său. (2) Statul român poate refuza acordarea tranzitului: a) dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România; b) dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale române. (3) Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică pe calea prevăzută la art. 130 alin. (2). Asupra acordării tranzitului decide Ministerul Justiţiei. (3^1) Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. (4) Statul român, căruia îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în detenţie pe perioada strict necesară tranzitării teritoriului său. Detenţia este asigurată de către Ministerul Justiţiei. (5) La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate să dea asigurarea că persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută, sub rezerva aplicării alin. (4), nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare. Asigurarea se dă de către Ministerul Justiţiei. (6) Cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu este prevăzută nici o aterizare pe teritoriul României. ART. 155 Supralegalizarea Cu excepţia înscrisurilor la care se referă art. 134 alin. (2) lit. a), documentele transmise în aplicarea prezentei legi nu necesită supralegalizare. ART. 156 Cheltuieli Cheltuielile ocazionate de aplicarea prezentului titlu sunt în sarcina statului de executare, cu excepţia cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare. CAP. 3 Dispoziţii finale ART. 157 Aplicarea în timp Dispoziţiile prezentului titlu se aplică executării pedepselor pronunţate atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a prezentei legi.

129

TITLUL VII Asistenţa judiciară în materie penală CAP. 1 Asistenţa judiciară internaţională ART. 158 Obiectul asistenţei judiciare În sensul prezentului capitol, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele activităţi: a) comisiile rogatorii internaţionale; b) audierile prin videoconferinţă; c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite; d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal; e) cazierul judiciar; f) alte forme de asistenţă judiciară. ART. 159 Conţinutul general al cererii de asistenţă judiciară şi actele anexate acesteia (1) Cererea de asistenţă judiciară trebuie să indice: a) denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate; b) obiectul şi motivele cererii; c) calificarea juridică a faptelor; d) datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz; e) încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor. (2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul cererii. (3) Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalităţi de supralegalizare. ART. 160 Comisia rogatorie internaţională Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. ART. 161 Obiectul comisiei rogatorii (1) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere: a) localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură; b) transmiterea mijloacelor materiale de probă; c) comunicarea de documente sau dosare. (2) Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în care legea internă română nu se opune. (3) Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri. ART. 162 Data şi locul comisiei rogatorii (1) Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în cauză, menţionate de statul solicitant, vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. ART. 163 Percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul (1) Comisiile rogatorii având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul sunt supuse următoarelor condiţii: a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare în România, ca stat solicitat; b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român. (2) Condiţiile prevăzute la alin. (1) pot să atragă aplicarea regulii reciprocităţii. ART. 164 Remiterea obiectelor şi dosarelor (1) Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.

130

(2) Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele. ART. 165 Audierile prin videoconferinţă (1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare. (2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă. (3) În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 159, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. (4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române. (5) Autorităţile judiciare competente pentru aplicarea prezentului articol sunt curţile de apel, în cursul judecăţii, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cursul urmăririi penale. (6) Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor reguli: a) audierea are loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română; b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului; c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne; d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române; e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat. (7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant. (8) Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător. (9) Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant. (10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial. (11) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. ART. 166 Transmiterea spontană de informaţii (1) Autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară. (2) Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a informaţiilor transmise, potrivit prevederilor alin. (1). Statul destinatar este obligat să respecte condiţiile impuse. ART. 167 Livrări supravegheate (1) Autorităţile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da loc la extrădare. (2) Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române. (3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. ART. 168 Anchete sub acoperire (1) Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către agenţi sub acoperire. (2) Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române. (3) În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor. ART. 169 131

Echipele comune de anchetă (1) În vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa echipei este decisă de comun acord. (2) O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când: a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state; b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele în cauză. (3) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa este formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată. (4) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componenţa echipei. (5) Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de membri detaşaţi. (6) Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor reguli generale: a) conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente; b) acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea persoanei prevăzute la lit. a). (7) Membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul. (8) Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul statului solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective. (9) Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă. (10) Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare: a) în scopul pentru care a fost creată echipa; b) pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile; c) pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. b); d) în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa. ART. 170 Supravegherea transfrontalieră (1) Sub rezerva existenţei unor dispoziţii contrare în convenţia aplicabilă în relaţia cu acel stat, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentată în prealabil. La cerere, supravegherea poate fi exercitată de autorităţile române competente. (2) Cererea de asistenţă judiciară prevăzută la alin. (1) va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea stabili anumite condiţii. (3) Atunci când, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una dintre faptele enumerate la alin. (5), în condiţiile următoare: a) trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de trecere a frontierei; b) o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce justifică trecerea frontierei, fără autorizaţie prealabilă, va fi transmisă fără întârziere. (4) Supravegherea prevăzută la alin. (1) şi (2) nu se poate desfăşura decât în condiţiile următoare: a) agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi ale legii române; b) sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin. (3), pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea; c) agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială; d) agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel: utilizarea lui este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare; e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă; f) agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;

132

g) despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea; h) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare; i) autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere la cererea autorităţilor române contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare. (5) Supravegherea prevăzută la alin. (3) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte: a) omor, omor calificat şi omor deosebit de grav; b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor; c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc; d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată; e) furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate; f) delapidare; g) lipsire de libertate în mod ilegal; h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive; k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare; l) trafic de migranţi; m) şantaj. (6) Supravegherea prevăzută la alin. (3) va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ART. 171 Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor (1) În vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită: a) se află pe teritoriul statului solicitant şi acesta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă; b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate în statul român; c) se află pe teritoriul unui stat terţ, care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă. (2) Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare, în cadrul unui proces penal; b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării; c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale; d) să menţioneze durata interceptării; e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii. (3) Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară. ART. 172 Confiscarea Bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii care face obiectul cererii de comisie rogatorie vor fi confiscate potrivit prevederilor legislaţiei în vigoare. ART. 173 Principiul specialităţii comisiei rogatorii Statul român solicitant nu va folosi documentele şi informaţiile primite de la statul solicitat decât în scopul îndeplinirii obiectului comisiei rogatorii. ART. 174 Măsuri provizorii La cererea statului solicitant, se pot lua măsurile provizorii prevăzute de legea română în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii existente sau protejării intereselor ameninţate. ART. 175 Înfăţişarea martorilor sau experţilor (1) În cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citaţie se menţionează cuantumul aproximativ al indemnizaţiilor precum şi al cheltuielilor de călătorie şi de şedere rambursabile. Autoritatea judiciară română care a 133

dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. (3) Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de călătorie şi de şedere. Instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant, pe una dintre căile prevăzute la art. 14 sau 15. ART. 176 Nivelul cheltuielilor Indemnizaţiile cuvenite şi cheltuielile de transport şi de şedere, rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant, vor fi calculate de la locul de reşedinţă al acestuia şi vor fi acordate la niveluri cel puţin egale cu cele prevăzute de tarifele şi reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc. ART. 177 Neprezentarea martorului sau expertului Martorul sau expertul care nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei de înfăţişare a cărei comunicare a fost cerută nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din proprie iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal. ART. 178 Refuzul de a depune mărturie Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare române refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive. ART. 179 Imunităţi (1) Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat. (2) Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat. (3) Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în citaţie. (4) Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit. ART. 180 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant (1) Persoana deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art. 179, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător. (2) În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi inculpat. (3) În cazul în care persoana deţinută nu consimte, instanţa va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei. (4) În cazul în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, instanţa va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune prin încheiere admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de către procurorul competent. Recursul se soluţionează în termen de 3 zile. (5) Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorităţii judiciare române. Încheierea prin care instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute potrivit alin. (8). 134

(6) Transferarea poate fi refuzată: a) dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României; b) dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia; c) dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant. (7) Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală. (8) Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum şi locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deţinutul este predat şi preluat sub escortă. Ministerul Administraţiei şi Internelor va asigura predarea şi preluarea, informând Ministerul Justiţiei. (9) Dispoziţiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant. (10) În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor art. 154 alin. (2) lit. a) şi b), tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele necesare. ART. 181 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitat (1) În cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv. (2) Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate. (3) Perioada de detenţie pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenţiei pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României. ART. 182 Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate Dispoziţiile art. 180 şi 181 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare. ART. 183 Protecţia martorilor Martorii audiaţi conform dispoziţiilor prezentului titlu beneficiază, după caz, de protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare. ART. 184 Comunicarea actelor de procedură (1) Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condiţiile prezentului titlu şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale pertinente. (2) Prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură. (3) Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta. ART. 185 Comunicarea şi dovada comunicării (1) Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie. (2) Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării. ART. 186 Termenul necesar comunicării Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine seama la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei. ART. 187 Comunicarea prin poştă a actelor de procedură (1) Autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede astfel. 135

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale. ART. 187^1 Comunicarea de înscrisuri şi date (1) Statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare române pot ele însele să le obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta, care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant. (2) În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea română. ART. 187^2 Transmiterea informaţiilor (1) Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel puţin o dată pe an. (2) Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se comunică fiecărui stat interesat în afara cazului în care această persoană are cetăţenia statului român. (3) Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile şi măsurile prevăzute la alin. (1), precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern. ART. 187^3 Autoritatea română competentă (1) Informaţiile la care se referă art. 187 se transmit prin intermediul Ministerului Justiţiei. (2) Informaţiile de acelaşi fel, primite de la autorităţile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informaţii, se primesc de către Ministerul Justiţiei, care le transmite autorităţilor competente, spre a se proceda în raport cu atribuţiile privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine. CAP. 2 Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene SECŢIUNEA 1 Dispoziţii pentru punerea în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen ART. 187^4 Acordarea asistenţei Potrivit prezentei secţiuni, asistenţa judiciară se acordă şi: a) în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice, constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală; b) în proceduri privind acordarea de despăgubiri pentru cercetare abuzivă sau condamnare nelegală; c) în procedurile necontencioase; d) în acţiunile civile alăturate acţiunilor penale, atât timp cât instanţa nu a hotărât definitiv în ceea ce priveşte latura penală; e) pentru a notifica comunicări judiciare care privesc executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, achitarea unei amenzi sau plata cheltuielilor de judecată; f) pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată sau suspendarea ori întreruperea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă. ART. 187^5 Asistenţa în materie de taxe şi accize (1) Statul român acordă, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, asistenţă judiciară cu privire la încălcările dispoziţiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală. (2) În cazul în care România este stat solicitant, informaţiile şi probele obţinute de la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri ori proceduri decât cele menţionate în cerere, cu excepţia cazului în care are consimţământul prealabil al statului solicitat. (3) Asistenţa judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu depăşeşte 25.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a mărfurilor exportate sau importate fără autorizaţie nu depăşeşte 100.000 euro ori echivalentul în lei, cu excepţia situaţiei în care, date fiind circumstanţele sau identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav. (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, de asemenea, atunci când asistenţa judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru încălcări ale normelor juridice sancţionate de autorităţi administrative şi atunci când emană de la o autoritate judiciară. ART. 187^6 136

Percheziţii şi sechestre (1) Dispoziţiile art. 163 alin. (1) nu se aplică în relaţia cu statele părţi la Convenţia de aplicare a acordurilor de la Schengen. (2) În relaţia cu statele menţionate la alin. (1), pentru executarea cererilor de comisii rogatorii având ca obiect percheziţii sau sechestre pot fi impuse, totuşi, următoarele condiţii: a) legislaţia română şi cea a statului solicitat să prevadă pentru fapta care a determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă cu caracter restrictiv de libertate, al cărei maxim este de cel puţin 6 luni, sau legislaţia uneia dintre părţi să prevadă o sancţiune echivalentă, iar în legislaţia celeilalte părţi fapta să fie pedepsită ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe competente în materie penală; b) efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română. ART. 187^7 Transmiterea actelor de procedură prin poştă (1) În cazul transmiterii prin poştă a actelor procedurale, dacă există motive să se creadă că destinatarul nu înţelege limba în care este redactat actul, acest act sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în limba sau în una dintre limbile statului membru pe teritoriul căruia se găseşte destinatarul. Dacă autoritatea care expediază actul ştie că destinatarul nu cunoaşte decât o altă limbă, actul sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în această limbă. (2) Expertul sau martorul care nu se prezintă în instanţă, deşi a fost citat prin poştă, nu poate fi supus niciunei sancţiuni sau unei măsuri restrictive, chiar dacă în citaţie se face menţiune cu privire la aplicarea unei pedepse, cu excepţia cazului în care ulterior intră de bună voie pe teritoriul României şi aici este din nou legal citat. Autoritatea care expediază citaţii prin poştă se asigură ca acestea să nu implice nici o pedeapsă. (3) Dacă fapta care constituie temeiul cererii de asistenţă judiciară este sancţionabil, potrivit dreptului intern al ambelor state, ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală, expedierea actelor procedurale se efectuează în principiu conform procedurii prevăzute la alin. (1). (4) Atunci când adresa destinatarului este necunoscută sau când se cere o notificare formală, trimiterea actelor de procedură se poate face prin intermediul autorităţilor judiciare ale statului membru solicitat. ART. 187^8 Supravegherea transfrontalieră În aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, lista prevăzută la art. 170 alin. (5) se completează cu următoarele fapte: a) ucidere din culpă; b) fraudă gravă; c) spălare de bani; d) trafic ilicit de substanţe nucleare şi substanţe radioactive; e) participarea la organizaţiile criminale menţionate în Acţiunea comună 98/733/JHA din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la organizaţiile criminale în statele membre ale Uniunii Europene; f) infracţiunile de terorism prevăzute în Decizia-cadru 2002/475/JHA din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului. ART. 187^9 Urmărirea transfrontalieră (1) Agenţii unui stat străin care, pe teritoriul statului lor, urmăresc o persoană prinsă în flagrant săvârşind una dintre infracţiunile prevăzute la alin. (5) sau care a participat la săvârşirea unei astfel de infracţiuni pot continua urmărirea pe teritoriul statului român, fără autorizaţie prealabilă, dacă, din cauza urgenţei deosebite a situaţiei, autorităţile competente ale statului român nu au putut fi informate în prealabil, prin mijloace de comunicaţii directe, precum telefon, fax, radio, despre pătrunderea pe teritoriul acestora sau când autorităţile române competente nu au putut ajunge la timp la locul respectiv pentru a prelua acţiunea de urmărire. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în situaţia în care persoana urmărită, aflându-se în stare de arest preventiv sau în executarea unei pedepse privative de libertate, a evadat. (3) Agenţii statului străin care efectuează urmărirea contactează autoritatea română competentă cel târziu în momentul trecerii frontierei de stat a României. La cererea autorităţii române competente, urmărirea va înceta imediat. La cererea agenţilor străini care efectuează urmărirea, agenţii români iau măsurile necesare în vederea stabilirii identităţii persoanei urmărite sau pentru a se dispune reţinerea ori arestarea preventivă a acesteia, în condiţiile prevăzute de lege. (4) Urmărirea se poate efectua numai cu respectarea următoarelor condiţii generale: a) agenţii care efectuează urmărirea trebuie să respecte legislaţia română şi să se conformeze instrucţiunilor autorităţilor române competente; b) urmărirea se efectuează numai peste frontierele terestre; c) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă; d) agenţii care efectuează urmărirea trebuie să fie uşor de identificat fie prin purtarea uniformei ori a unei inscripţii la loc vizibil pe haine, fie prin dispozitive accesorii plasate pe vehicul; folosirea de haine civile combinată cu folosirea de vehicule nemarcate, fără identificările menţionate mai sus, este interzisă; e) agenţii de urmărire pot purta armamentul din dotare, utilizarea acestuia fiind interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare; 137

f) după fiecare activitate menţionată la alin. (1) - (3) agenţii care efectuează urmărirea se prezintă în faţa autorităţii române competente şi prezintă o informare cu privire la misiunea lor; la cererea autorităţii române competente, ei sunt obligaţi să rămână la dispoziţia acesteia până când împrejurările în care s-a desfăşurat acţiunea au fost suficient lămurite; această prevedere este aplicabilă chiar dacă urmărirea nu s-a finalizat cu arestarea preventivă a persoanei urmărite; g) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat urmărirea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare; h) din momentul în care a fost reţinută în condiţiile alin. (6), pentru a fi adusă în faţa autorităţilor române competente, persoana urmărită poate fi supusă numai unei percheziţii în scopul asigurării securităţii transferului acesteia; în timpul transferului se pot folosi cătuşele; obiectele aflate asupra persoanei urmărite pot fi confiscate. (5) Urmărirea prevăzută la alin. (1) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte: a) ucidere din culpă, omor, omor calificat, omor deosebit de grav; b) viol; c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc; d) falsificarea de monede şi alte valori; e) furt şi tâlhărie în formă calificată şi primire de bunuri furate; f) şantaj; g) lipsire de libertate în mod ilegal; h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive; k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare; l) părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei ori a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei de către conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane. (6) În cazul în care autorităţile române competente nu solicită încetarea urmăririi şi în măsura în care acestea nu pot interveni suficient de rapid, agenţii străini care efectuează urmărirea pot să ţină în custodia acestora persoana urmărită până când agenţii români îi stabilesc identitatea sau până când persoana este reţinută ori arestată preventiv, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, cu informarea imediată a agenţilor români. (7) O persoană care, în urma acţiunii prevăzute la alin. (6), a fost reţinută sau arestată preventiv de autorităţile române competente, va fi menţinută în detenţie pentru interogatoriu, indiferent de cetăţenie. Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Dacă persoana nu este cetăţean român, aceasta va fi pusă în libertate, după cel mult 6 ore de la luarea măsurii reţinerii sau arestării preventive, fără a se include orele între miezul nopţii şi ora 9,00 dimineaţa, dacă autorităţile române competente nu au primit în prealabil o cerere pentru arestarea provizorie a persoanei respective în scopul extrădării sale, indiferent de modalitatea acesteia. ART. 187^10 Răspunderea agenţilor străini (1) În timpul operaţiunilor şi activităţilor menţionate la art. 187^8 şi 187^9, agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi persoanelor care au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise împotriva lor sau de către ei. (2) În cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor prevăzute la art. 187^8 agenţii străini produc un prejudiciu, statul ai cărui agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu, în conformitate cu legea română. (3) Statul ai cărui agenţi au cauzat prejudicii unei persoane pe teritoriul României restituie statului român totalitatea sumelor pe care le-a plătit victimelor sau altor persoane îndreptăţite în numele acestora. (4) Fără a aduce atingere exercitării drepturilor faţă de terţi şi cu excepţia dispoziţiei din alin. (3), statul român nu va solicita în cazul prevăzut la alin. (2) restituirea contravalorii prejudiciilor pe care le-a suferit din cauza unui alt stat. SECŢIUNEA a 2-a Alte dispoziţii privind asistenţa judiciară, aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene ART. 187^11 Informaţii privind conturile bancare (1) La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres şi pot fi furnizate într-un termen rezonabil. (2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare. (3) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai dacă ancheta penală priveşte, după caz: a) o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate sau un mandat de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin 4 ani, în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat; sau

138

b) o infracţiune menţionată la art. 2 din Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa la convenţie; ori c) în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, o infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau de către al doilea Protocol adiţional din 1997. (4) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va menţiona următoarele: a) motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective; b) elementele pe baza cărora s-a stabilit că băncile aflate pe teritoriul României deţin sau controlează conturile bancare şi, în măsura în care deţine astfel de date, care sunt băncile implicate; c) orice alte date disponibile care ar putea facilita executarea cererii. (5) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii: a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română; b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române. (6) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător. ART. 187^12 Informaţii privind operaţiunile bancare (1) La cerere, autorităţile române vor furniza detalii cu privire la conturile bancare indicate de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu privire la operaţiunile bancare care s-au derulat, într-o perioadă delimitată, prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la orice expeditor sau destinatar de cont. (2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare. (3) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective. (4) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii: a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română; b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române. (5) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător. ART. 187^13 Supravegherea tranzacţiilor bancare (1) Autorităţile române vor asigura la cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene supravegherea, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare care se derulează prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate de către autorităţile solicitante. (2) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective. (3) Autorităţile judiciare române competente autorizează, în condiţiile prevăzute de legea română, supravegherea operaţiunilor bancare. În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de supraveghere. ART. 187^14 Confidenţialitatea Băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate, fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane. ART. 187^15 Obligaţia de a informa (1) În cazul în care, în cursul executării cererii, este necesar să fie efectuate cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau specificate de către autoritatea solicitantă în cererea iniţială, autoritatea română solicitată va informa fără întârziere statul solicitant. (2) După ce a fost informat, potrivit alin. (1), statul solicitant va putea formula o cerere suplimentară, potrivit art. 187^16. (3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat membru al Uniunii Europene sau ale unui stat terţ. ART. 187^16 Cereri suplimentare (1) În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară cererii iniţiale, cererea va cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale, precum şi alte date suplimentare necesare. (2) Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la executarea cererii de asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române solicitate cererea suplimentară prevăzută la alin. (1). O copie a acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. ART. 187^17 139

Secretul bancar Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii Europene. ART. 187^18 Comunicarea deciziilor de refuz Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului Uniunii Europene şi Eurojust. NOTĂ: Denumirile titlurilor VIII, IX şi X au fost abrogate prin art. I din Legea nr. 224/2006. TITLUL XI Dispoziţii finale ART. 188 Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001; b) Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001; c) Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002; c) Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, aprobată prin Legea nr. 113/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 30 august 1999; d) art. 519 - 521 din Codul de procedură penală; e) orice alte dispoziţii contrare. ART. 189 (1) Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor cap. III^1 al titlului II, ale dispoziţiilor titlului III, ale cap. II^1 al titlului IV şi ale cap. II al titlului VII, care vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană. (2) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare, cu excepţia cazului în care statul membru pe teritoriul căruia se află persoana urmărită a formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată. ANEXA 1 MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE Prezentul mandat este emis de către ...................................... autoritatea judiciară competentă. Solicit arestarea şi predarea în sarcina autorităţilor judiciare a persoanei menţionate în continuare ........................................ (în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate). a) Informaţii referitoare la identitatea persoanei solicitate: Numele: .................................................................. Prenumele: ............................................................... Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul): ....................... Porecla (dacă este cazul): ............................................... Sexul: ................................................................... Cetăţenia: ............................................................... Data naşterii: ........................................................... Locul naşterii: .......................................................... Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut: .................................... Limba (limbile) pe care le înţelege persoana solicitată (dacă sunt cunoscute): .................................................................. Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite: .......................................................................... Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei urmărite, dacă sunt disponibile şi se pot trimite, sau adresa persoanei care poate fi contactată cu scopul de a le obţine sau pentru a obţine o caracterizare a ADN-ului (dacă nu s-a inclus o astfel de informaţie şi se dispune de ea pentru transmiterea sa) b) Actul pe care se întemeiază mandatul de arestare 1. Mandatul de arestare sau hotărârea judecătorească definitivă: ......... Tipul: ................................................................... Hotărârea judecătorească definitivă şi executorie: ....................... Referinţa: ............................................................... c) Informaţii privind durata pedepsei: 1. Durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate care se poate aplica pentru infracţiune sau infracţiuni: .......................................................................... 140

2. Durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate aplicate: .................................................................... Pedeapsa care rămâne de executat: .......................................................................... d) Hotărârea pronunţată în lipsă şi în cadrul unei proceduri judiciare în timpul căreia persoana era absentă sau nereprezentată: - persoana în cauză a fost citată personal sau informată prin alte mijloace cu privire la data şi locul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea în lipsă; - persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată prin alte mijloace cu privire la data şi locul şedinţei în care s-a dictat hotărârea în lipsă, însă dispune de următoarele garanţii juridice după predarea către autorităţile judiciare (dacă astfel de garanţii se pot prezenta anticipat): Precizarea garanţiilor juridice: ......................................... e) Infracţiunea (infracţiunile): Prezentul mandat se referă la un total de ........................... fapte. Descrierea circumstanţelor în care s-a/s-au comis fapta/faptele, inclusiv momentul (data şi ora), locul şi gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei urmărite: .......................................................... Natura şi încadrarea juridică a faptelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile/codul aplicabil: .................................................. I. Să se marcheze căsuţele corespunzătoare, dacă este vorba despre una sau mai multe dintre următoarele fapte, sancţionate în statul membru emitent cu o pedeapsă de cel puţin 3 ani, aşa cum sunt definite în dreptul statului membru emitent: _ |_| participare la un grup criminal organizat; _ |_| terorism; _ |_| trafic de persoane; _ |_| exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă; _ |_| trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; _ |_| trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; _ |_| corupţie; _ |_| fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; _ |_| spălare a produselor infracţiunii; _ |_| contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro; _ |_| fapte legate de criminalitatea informatică; _ |_| fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de dispariţie; |_| facilitarea intrării şi şederii ilegale; _ |_| omor şi vătămare corporală gravă; _ |_| trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane; _ |_| lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici; _ |_| rasism şi xenofobie; _ |_| furt organizat sau armat; _ |_| trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; _ |_| înşelăciune; _ |_| deturnare de fonduri; _ |_| contrafacere şi piraterie de bunuri; 141

_ |_| falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate; _ |_| falsificare de mijloace de plată; _ |_| trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; _ |_| trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive; _ |_| trafic de vehicule furate; _ |_| viol; _ |_| incendiere cu intenţie; _ |_| crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; _ |_| sechestrare ilegală de nave şi aeronave; _ |_| sabotaj. II. Descrierea detaliată a infracţiunii sau a infracţiunilor, altele decât cele enumerate la pct. I: .......................................................................... f) Alte circumstanţe privind fapta sau persoana învinuitului/inculpatului (informaţie facultativă): (N.B. Se pot include observaţii asupra extrateritorialităţii, suspendării termenelor de prescripţie.) .......................................................................... g) Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor care pot constitui mijloace materiale de probă. Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor aflate în posesia persoanei urmărite pentru săvârşirea infracţiunii: - descrierea şi localizarea obiectelor (în cazul în care sunt cunoscute): .......................................................................... h) Infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a emis prezentul mandat sunt sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă: - dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd revizuirea pedepsei aplicate sau liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsa aplicată, şi/sau - dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd aplicarea măsurilor de clemenţă la care are drept persoana în cauză, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, ce pot determina neexecutarea pedepsei. i) Autoritatea judiciară emitentă a prezentului mandat: Denumirea oficială: ...................................................... Numele reprezentantului său: ............................................. Funcţia: ................................................................. Referinţa dosarului: ..................................................... Adresa: .................................................................. Numărul de telefon: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ........... Numărul de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ............... E-mail: .................................................................. Adresa persoanei de contact (competentă pentru efectuarea predării efective): ................................................................... În cazul în care se desemnează o autoritate centrală pentru transmiterea şi receptarea mandatelor europene de arestare: Numele autorităţii centrale: ............................................. Persoana de contact, dacă este cazul (funcţia/gradul şi numele): ......... Adresa: .................................................................. Numărul de telefon: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ........... Numărul de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ............... E-mail: .................................................................. Semnătura autorităţii judiciare emitente, a reprezentantului sau a amândurora: .................................................................. Numele: .................................................................. Funcţia: ................................................................. Data: .................................................................... Timbrul oficial (dacă există) 142

143