GÉRARD KLEIN TIMPUL NU ARE MIROS

PREFAŢĂ

Sunt întrebat uneori de ce n-am publicat până în ziua de azi decât opt romane. O întrebare atât de profundă merită un răspuns la acelaşi nivel. Aş putea răspunde că opt este un număr admirabil: doi la puterea a treia. Dar adevărul e altul. Aş tinde chiar să cred că e multiplu - sau, cel puţin, dublu. Conform unui prim răspuns, cel mai adesea n-am avut timp. Potrivit unui al doilea răspuns, care nu-1 contrazice neapărat pe cel dintâi, s-ar putea să fi preferat în locul romanului alte specii literare, care nu sunt obligatoriu inferioare acestuia. Toate romanele mele publicate până acum au apărut între anii 1958 şi 1971. S-ar putea ca o trecere în revistă a acestei bibliografii să clarifice lucrurile. Să fiu iertat dacă mă întorc până în preistorie şi, uneori, mă voi poticni în date. E privilegiul vârstei. Cred că mi-am schiţat primul roman, „Gambitul stelelor" (În orig. - «Le Gambit des étoiles» n.tr.)> în 1955. În orice caz, în 1956, sau cel mai târziu la începutul lui 1957, îl terminasem, Începând din 1954, îl cunoscusem pe Maurice Renault, fondatorul şi directorul Editurii O.P.T.A, care a publicat mai întâi revista poliţistă «Mystère-Magazine», iar începând din 1953 şi «Fiction», ediţia franceză a revistei americane „The Magazine of Fantasy and Science-Fiction". OIPTA fusese la început o agenţie de publicitate, dar anumite întâlniri din perioada când fusese prizonier în Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, l-au determinat pe Maurice Renault să desfăşoare în paralel şi o activitate de agent literar, apoi de editor. Pe atunci, Renault nu reprezenta decât scriitori anglo-saxoni, în majoritate americani. Eu însă, care la şaptesprezece ani

habar n-aveam de nimic, i-am cerut să-mi fie agent. A acceptat amu-zându-se şi s-a ocupat de primele mele două cărţi, romanul „Gambitul stelelor" şi un volum de nuvele, „Perlele timpului" (În orig. - «Les Perles du temps» - n.tr.). De asemenea, s-a ocupat de apariţia în Italia a câtorva romane scrise în colaborare, pe care cred că ar fi de preferat să le dau uitării. Îi datorez mult lui Maurice Renault, şi mai ales, pe lângă sprijinul şi sfaturile pe care mi le-a acordat, faptul că m-a pus în legătură cu Alain Dorémieux. Acesta era în acea perioadă doar secretarul redacţiei episodice a revistei «Fiction», dar avea să devină rapid redactorul ei şef şi unul dintre cei mai influenţi oameni din Franţa în domeniul fantasticului şi al science-fiction-ului. Căci «Fiction» era divizată între fantastic şi sciencefiction, precum şi între traduceri şi literatura autohtonă. În paginile revistei mai făcusem o decoperire, şi anume, găsisem reclama minusculă a unei librării specializate, «La Balance», aflată la numărul 2 pe rue des Beaux-Arts, în arondismentul VI al Parisului. De la periferia îndepărtată unde locuiam, făceam adevărate expediţii până acolo - şi astfel, la douăzeci şi şapte de ani, aproape întâmplător, i-am cunoscut pe Michel Ilotin, alias Stephen Spirei (Creatorul colecţiei «Le Rayon fantastique», partea de la Gallimard), pe Jacques Bergier, pe Pierre Versins, Francis Carsac, Jacques Sternberg, Philippe Curval şi, bineînţeles, pe Valérie Schmidt, care conducea librăria şi ţinea un salon literar în camera din spate. Ocazional, mai treceau pe-acolo Boris Vian, Pierre Kast, foarte tânărul Michel Butor, şi multe alte personaje devenite celebre - sau rămase necunoscute. Se poate spune că am avut noroc - sau, cel puţin, că am ştiut să plantez seminţele norocului. Dedicat lui Jacques Bergier faţă de care păstrez o sinceră admiraţie şi o tandreţe autentică, deşi aventura cu „Dimineaţa magicienilor"(în orig. - «Le Matin des magiciens», n.tr.) lucrare aproape uitată în zilele noastre, avea să ne îndepărteze, şi încredinţat lui Michel Pilotin, manuscrisul „Gambitului..." a sfârşit prin a ajunge, graţie lui Maurice Renault, în mâinile lui Georges H. Gallet (director al colecţiei «Le Rayon fantastique», partea de la Hachette). Iar aici, situaţia s-a ambalat şi a devenit de-a dreptul ridicolă. Pentru a ridica prestigiul colecţiei, Gallet se gândise să fondeze un premiu Jules Verne şi să convoace un juriu ad hoc care să premieze în fiecare an un roman inedit apărut, prin cea mai surpinzătoare coincidenţă, în «Le Rayon fantastique». S-a întâmplat ca, în 1957, manuscrisul meu să circule printre membrii juriului şi să reţină atenţia celor mai mulţi dintre ei, inclusiv tânăra şi frumoasa ziaristă Franche Roche. Georges Gallet, din partea lui, credea în lucrurile bine administrate, şi-i decernase premiul, cu de la sine putere, unui anumit Serge Martel, pseudonim a doi ziarişti din Lille, pentru romanul „Adio astrelor" (În orig. - «L'Adieu aux astres» -n.tr.). Se gândea să reunească juriul pentru a-1 face să-i accepte spontan decizia dar s-a izbit de un zid. Anumiţi membri ai ju riului au fost scandalizaţi de această manipulare, alţii au fost sensibilizaţi de tinereţea concurentului şi, poate de condeiul acestuia şi de prospeţimea inspiraţiei saie. Totuşi, chiar dacă era prea târziu ca să mi se atribuie premiul Jules Verne pentru anul 1958, întrucât ,Adio astrelor" fusese tipărit deja, cu premiul afişat pe banda copertei, s-a luat hotărârea ca şi eu să beneficiez de el în exact aceleaşi condiţii ca şi titularul: contract, suma aferentă, bandă pe coperă şi, onoare supremă, un dejun la Lasserre, în compania juriului adunat în plen şi a câştigătorului ex-aequo care se găsea în situaţia penibilă de laureat obligatoriu. Presupun că oamenii au învăţat lecţia, căci titularii ulteriori ai premiului Jules Verne n-au fost nici ei de colo: în 1959, Daniel Drode, pentru cel mai experimental roman publicat vreodată în întreaga istorie a S.F.-ului francez, „Suprafaţa planetei" (în orig. - «Surface de la planète» - n.tr.) în 1960, Albert Higon, care mai târziu avea să redevină Michel Jeury; în 1961, Jérome Sériel, azi mai cunoscut de pasionaţii O.Z.N.-olo-giei sub numele de Jacques Vallée; în 1962, Philippe Curval; şi, în 1963, Vladimir Volkoff, pe care-1 aştepta o strălucită carieră literară, deşi abătându-se pe o cale puţin diferită de cea iniţială. In ceea ce mă priveşte, am doborât doi iepuri dintr-o lovitură. Căci Robert Kanters, director al colecţiei concurente «Présence du futur»1, ai cărei adevăraţi fondatori fuseseră Michel Pilotin şi Jacques Bergier, stimulat fără îndoială de Maurice Renault, mi-a acceptat primul volum de povestiri, „Perlele timpului," care a apărut tot în 1958. Fără ca eu să înţeleg imediat acest lucru, „Gambitul stelelor" a devenit, păstrând proporţiile cuvenite, un fel de carte de cult. Am fost surprins de numărul cititorilor întâlniţi la convenţii sau în alte locuri publice care, aducându-mi câte un exemplar terfelit şi decorat cu faimoasa ilustraţie a lui Jean-Claude Forrest, îmi cereau cu glas tremurător autografe. Prietenul meu Manchu (celebrul pictor şi ilustrator) mi-a spus într-o zi că acel

roman rămânea pentru el „o amintire grandioasă". Fără nici cea mai mică solicitare din partea mea, romanul a fost reeditat adesea, mai întâi la Marabout, apoi la Nouvelles Éditions Oswald, după care la Livre de Poche Jeu-ness. Cu această ultimă ocazie, a remarcat faţă de editoare faptul că în acest roman drumul spre stele era deschis cu ajutorul unui drog, zotl (trimitere la „Porţile percepţiei" de Aldous Huxley), lucru pe care autorităţile îl puteau interpreta în diverse feluri. Nepăsătoare, editoarea a trecut peste scrupulele mele. Totuşi, am promis să mă ocup personal de următoarea (şi, fără îndoială, ultima) reeditare.
***

Un asemenea demaraj putea să prevestească o îndelungată carieră de romancier. Totuşi, mă izbeam de câteva dificultăţi, În pofida folosirii deşănţate a diverselor dispozitive de dilatare temporală, nu reuşeam niciodată să prelungesc o zi obişnuită la mai mult de patruzeci şi opt de ore. În acea perioadă, între 1954 şi 1957, îmi urmam destul de serios studiile superioare şi, în general, le făceam faţă, la Institui de Studii Po litice, În anul următor, am urmat un curs complementar, ca un fel de masterat, în acelaşi timp în care cumulam cei doi ani pregătitori de la Institutul de Psihologie, ca să-mi scot în 1959 cele două diplome: psihologie aplicată şi psihologie socială (pe pri ma am obţinut-o, dar pentru cea de-a doua am picat la anumite probe, strict din lene, deşi în acel domeniu eram de fapt mai bun). La Sciences-Po, am redactat şi un soi de memoriu consacrat S.F.-ului, sub titlul „Utopia modernă" (în orig. -«L'Utopie moderne" - n.tr.), pentru care am primit o notă bună şi mi-am compensat insuficienţa la contabilitate. Pentru a-mi forma o oarecare experienţă profesională, am efectuat în 1960 un stagiu la banca Rotschild, azi dispărută. Am mai fost stagiar şi la S.E.M.A., fondată de Jacques Lesourne, unde aveam să revin mult mai târziu, fiind cât pe ce să fiu angajat permanent de ambele întreprinderi, care nici acum nu ştiu de ce pacoste au scăpat. Pe lângă aceste activităţi obişnuite, ar mai trebui să adaug o colaborare asiduă cu revista «Fiction», începând din 1956, în calitate de critic, eseist şi autor de povestiri, fără a neglija nici colaborările intermitente cu alte periodice, uneori destul de neaşteptate. *** Dar principala mea ambiţie rămânea aceea de a ajunge într-o bună zi să-mi câştig existenţa din scris. Evident, nu pe calea colaborărilor la «Fiction» aveam să reuşesc acest lucru. Mi se deschiseseră porţile a două dintre cele mai prestigioase colecţii ale epocii, dar îmi era foarte greu să predau mai mult de un manuscris pe an. Şi nu voiam să le propun decât texte coapte cum trebuie, ceea ce încetinea şi mai mult cadenţa. Întâlnirea din 1958 cu Kurt Steiner, care uneori are chef să-şi spună André Ruellan, m-a abătut pe alt drum. Steiner lucra pentru Fleuve Noir, la colecţiile «Angoisse" şi «Anticipation», şi mi-a făcut cunoştinţă cu Armand de Caro şi François Richaud, care erau director general şi, respectiv, director literar ai acelei demne edituri. M-am apucat imediat de un manuscris despre terafor-marea planetei Marte, care s-a intitulat mai întâi „Marte cea verde" (pot s-o dovedesc, mai am şi acum ciorna primei versiuni), apoi a devenit „Chirurgii unei planete" (În orig. «Chirurgiens d'une planète» - n.tr.) după părerea mea cel mai mediocru titlu care a putut fi inventat vreodată (textul, amplu revizuit, a fost reeditat după foarte multă vreme de către Jacques Sadoul, la J'ai lu, sub titlul „Visul pădurilor" (În orig. - «Le Rêve des forêts» - n.tr.). Acest prim manuscris depăşea ca întindere formatul volumelor de la Fleuve. Cu ajutorul şi sfaturile lui François Richard, am realizat o primă reducere, după care, epuizat, am lăsat restul în seama foarfecelor lui. Când am comparat, pentru reeditarea de la J'ai lu, textul original cu cel pe care-1 periase Richard, am descoperit că-1 ameliorase considerabil (lucru de care nu mă îndoisem câtuşi de puţin). Literatura seamănă mult cu sculptura: ceea ce îndepărtezi dă formă operei.
Teoria presiunii exercitate de lumină - şi, ca atare, a vântului solar şi a propulsiei fotonice - datează de la începutul secolului XX, dacă nu chiar de la Kepler. Termenul de „velier solar" a fost introdus în uz de inginerul american Garwin, într-un articol ştiinţific publicat în 1958. (n.a.)
1

publicat la începutul lui 1963. Şi cum Fleuve nu publica nici un roman decât când intra în posesia celui următor, „Călătoria cea Lungă" a apărut abia în 1964, împins înainte de „Ucigaşii timpului," care la rândul său a ieşit în 1965, deşi pe mine asta nu mă privea cu nimic. Cazul „Timpului" inodor ilustrează destul de clar situaţia relaţiilor mele cu editurile din epocă. Plănuiam ca pe viitor să-mi fac o bază din a scrie, sub semnătură proprie, pentru «Présence du futur», din moment ce «Le Rayon fantastique" intrase într-un declin lent în perioada absenţei mele, pentru a de stinge cu totul în 1963, iar la Fleuve Noir trebuia să înaintez o producţie mai

lui Cordwainer Smith i se acordă creditul acestei premiere. *** Pe de altă parte.acela de a dovedi că eram capabil să public peste tot: începusem cu revista «Galaxie». după cum s-a văzut. Fleuve Noir a refuzat „Timpul n-are miros. care era doar cu câţiva ani mai vârstnic decât mine. după cum a remarcat Jacques Goimard într-un articol din «Fiction»: în paginile acelei reviste se discutau destul de des apari ţiile din colecţia «Anticipation».«La Planète des singes» .n.n. Imediat după întoarcerea din Algeria." prin intermediul patronimului prescurtat al unuia dintre protagonişti. 1956. Shan d'Arg. Vargo Statten. John Brunner. iar acesta a fost „Velierele soarelui" (În orig. Începând din 1962. iar în Franţa.. să fie o deformare îndepărtată a aceluiaşi. în colaborarea cu Fleuve Noir. unde am petrecut aproape doi ani.). cu tot cu corecturi. pseudonimul de Gilles d'Argyre este destul de transparent. Mă mai mâna şi un teribilism tehnic . În această privinţă. imediat ce pământenii vor debarca pe planeta roşie).. dar nu şi lui Boulle şi Clarke. Particula d' care apărea doar de formă şi cu rol fonetic. Dar. acest pseudonim făcea trimitere la istoricul unei familii marţiene pe care se ambiţiona să-1 nareze succesiunea volumelor. Numele de Argyre se regăseşte chiar şi în „Timpul n-are mi ros. Pierre Boulle descrie şi el o velă solară la începutul romanului „Planeta maimuţelor" (1963) (În orig. până câ nd m-am întors. în perioada lui cea bună.standardizată.tr." ceea ce sublinia unul dintre obiectivele mele. şi bineînţeles Stefan Wul şi Kurt Steiner. Aşa că m-am apucat cu mult elan. cu oarecari dificultăţi. începuse să slăbească. şi investisem. Trebuie să vă spun că în acelaşi an am scris şi câteva texte de popularizare.) cu siguranţă în timpul şederii în Algeria. Câmpia Argyre figurează în emisfera sudică a planetei Marte (şi A doua problemă cu care m-am confruntat la Fleuve Noir a fost aceea că pe Armand de Caro nu-1 interesau cărţile izolate. dar nuvela în care recurge la velele solare n-a fost publicată în limba engleză decât în 1960. intenţia mea era aceea de a scrie şi science-fiction „popular" de calitate. Până la urmă. . Aşadar.n. apoi „Ucigaşii timpului" (În orig. a Argyre-ilor. am scris în douăzeci şi trei de zile.tr. 1962. adăuga totuşi o anumită distincţie numelui în ansamblu. „Sceptrul hazardului" (În orig. Producţia mea. aşa cum făceau cam prin aceeaşi perioadă.n. asupra datelor când am scris următoarele romane planează anumite incertitudini. mult mai târziu. Istoria m-a prins din urmă sub forma unei încorporări în armată. intenţiile mele. Prin urmare. în Statele Unite. ci dorea să dispună de o producţie regulată. în octombrie. Dar acest imperialism acoperea şi o grijă pedagogică. imediat ce Fleuve a acceptat „Velierele. .tr. «Le Sceptre du hasard» . Clarke. în Marea Britanie. îmi cam pierise cheful să lucrez pentru Fleuve: solda era prea mică." a apărut în 1960.. Prin urmare.tr. el a trebuit să aştepte anul 1964. parţial. În sfârşit. care 1-a sunt hotărât să-mi revendic dreptul de proprietate asupra acelui teritoriu.«Les Voiliers du soleil» n. şi Robert Silver-berg. a trebuit să aştepte până-n luna iunie a anului 1968 ca să fie publicat.tr. chiar dacă nu eu inventasem ideea. Fleuve Noir trebuia să fie Rubiconul meu. 1955. inclusiv o carte consacrată testelor psihologice. Acum ştiţi în sfârşit de ce primăvara aceea şi-a păstrat un anumit renume în istoric.. 1961. în noiembrie. au dat exemplu. am scris „Timpul n-are miros" şi. am fost fără nici cea mai mică discuţie primul autor care a folosit în literatura de ficţiune conceptul de velă solară. Iar în ceea ce-1 priveşte pe Arthur C. din partea lor. câţiva autori ca Jean-Gaston Vandel.) în 1960. Cel mai probabil. continuasem în «Satellite». La sfârşitul anului 1960. În general." considerându-1 prea intelectual şi literar.. urmată imediat de o trimitere fără ceremonie în Algeria. cum acestuia nu i-a urmat nici un alt manuscris pentru respectiva editură. presat de necesităţi.) „Chirurgii. Prenumele îmi conserva iniţiala. Creaturile se confundau cu creatorul. ceea ce avusese meritul de a accelera apariţia primelor mele texte în numărul din ianuarie. să scriu un al doilea volum al seriei pe care o vede am ca pe o saga de familie. Apoi s-ar putea ca şi numele eroului din „Ucigaşii timpului.). nu erau exclusiv alimentare. al «Fiction». „Călătoria cea Lungă" (În orig. întrebându-ne dacă nu era posibil să reformăm această instituţie. pentru Fleuve Noir. în «Le Rayon fantastique" şi «Présence du futur»." Varun Shangrin. (Îi acord ex aequo-ul lui Smith. . Iar cuvântul „argyros" înseamnă în greacă „argint" sau „argintat. în luna noiembrie a anului 1962. «Le Long Voyage» . ceea ce m-a făcut să-1 rescriu pentru Denoël." care a ieşit în februarie. cred că de prin 1959. «Les Tueurs de temps" .). în timpul războiului. însă. printr-un soi de forţare a mâinii.

slavă . Am avut naivitatea de ai adresa şi de a publica. «la Cité de l'indicible peur» n. «Les Seigneurs de laa guerre» .S. practic.S.. Lucrarea fusese iniţiată de Jean-Paul Clébert şi René Alleau.S.D. * ** Începând din acel moment.E.tr. cinci ani mai devreme. spre ora şase seara. sub titlul „Istorii ca şi cum. în 1963. când Mocky m-a prezentat lui Robert Laffont. *** Bineînţeles. care avea să-mi publice „Timpul n-are miros" la începutul anului 1963. Jacques Goimard. Aşa se urcă treptele destinului." până spre ora zece seara. Peste câteva luni. Totuşi. aveam douăzeci şi cinci de ani şi înţelesesem că a trăi decent din scris era imposibil. n. pe care i le consacram în totalitate. Kanters s-a ofuscat şi mi-a cerut explicaţii. pe care mă străduisc să le suprim nu numai din contractele care mă privesc. René Mercier. De aici s-a legat o prietenie şi o stimă reciproce care aveau să-şi arate roadele în 1969. iar romanele apăreau prea târziu.. îmbogăţit considerabil.şi. Când plecam de la S. rarele mele amante mă luau drept un nebun furios. Trebuia să trec la lucruri mai serioase . care 1-a publicat cu unele reduceri la Terrain vague. Şapte ani mi-au fost necesari ca să termin acest roman.). fără nici un motiv clar. situaţia sa agravat şi mai mult. am rămas cu o aversiune solidă contra drepturilor de preferinţă. S. din moment ce ultimul se vânduse foarte bine. cu acordul meu. Am acceptat.. pe care-i cunoscusem la La Balance. La sfârşitul anului 1962.». În rest. programul meu de lucru s-a îndreptat tot mai serios spre o fază de suprasaturaţie. pentru esenţialul activităţii. aproape fără întrerupere. Cu câteva luni mai devreme.E. unde mai stăteam două-trei ore.pe care. faptul că Gilles d Argyre şi Gérard Klein erau unul şi acelaşi. în plus. Jean-Pierre Mocky... aşa cum îmi ceruse. care citise câteva dintre nuvelele mele.). în 1963 sau 1964 m-am apu cat de „Seniorii războiului" (În orig. Cum să-1 refuz? Astfel că.. îmi sugerase să-1 imit.." (În orig. De-atunci.E. munceam până la şase seara. şi cu atât mai puţin pentru un roman.. după care treceam pe la Mocky. Cam dezamăgit. «Histoires comme si. unde lucram câte trei sau patru ore la „Ghid. * ** Ruptura totală cu Denoël s-a produs în 1968. o dezminţire pe care o credeam pur formală. nu avusesem nici un moment intenţia să intru în conflict cu Editions Denoël (care. Şi sub nume diferite. mi-a citit memoriul despre „Utopia modernă". intenţionam să revin la Denoël. Candidatura mea a fost acceptată în luna mai a anului 1963. sub titlul „Un cântec de piatră" (În orig. Dedusese din acesta că aveam o calitate rară printre economişti: arta de a scrie clar. a fost reeditat de Christian Bourgois în 10/18.fără să punem la socoteală şi weekendurile. Am meditat adesea la aceste cuvinte . era o ocazie de a cunoaşte mai îndeaproape activitatea redacţională. Priete nul meu John Brunner mi-a spus. însă. căci semnasem cu Denoël un contract care-i acorda acestei edituri dreptul de preferinţă pentru nici mai mult. că dacă se întrerupea pentru câteva zile clin scrisul unui roman. dar aceştia se dovediseră incapabili să organizeze enormul travaliu necesar pentru documentare. În fond. trebuia să-1 abandoneze. mult mai târziu. spre orele zece dimineaţa. în stiluri şi tradiţii diferite.. i l-am propus lui Éric Losfeld. alergam la Tchou. care integrase o societate economică mixtă. ci şi din cele pe care le închei cu alţi autori.). Dar Robert Kanters mi-a refuzat un volum de nuvele. Nu bănuiam până unde aveam să ajung. să renunţ la a mai scrie romane.E.D. după ce-1 abandonasem de vreo douăzeci de ori. Kanters a telefonat la Fleuve Noir. rezolvând diverse mărunţişuri . În schimb. Cu ocazia apariţiei cărţii „Sceptrul hazardului".tr. Jacques Goimard a dezvăluit într-un articol din «Fiction». Claude Tchou m-a contactat prin intermediul lui Jacques Sternberg şi m-a întrebat dacă mă interesa o colaborare pentru «Guide de la France mystérieuse». poate chiar un an.. pe urmă mergeam să redactez sau să pun în ordine „Ghidul. Ajungeam la S. mi-a propus să colaborez cu el la o adaptare a romanului lui Jean Ray „Cetatea spaimei de nedescris" (În orig. urlând la ei că erau nişte mincinoşi. ca să nu mai vorbim şi de viaţa personală.n. nici mai puţin decât şapte titluri. pusese un minor iresponsabil să semneze un contract plin de puncte ridicole). filială a Casei de Depuneri. căci nu reuşea să-şi mai regăsească firul ins piraţiei.. şi totul s-a soldat cu un schimb de scrisori între avocaţi. toate acestea nu-mi mai lăsau prea mult timp pentru scris.E. *** Dar. ci doar să lucrez pentru două edituri.n.tr.E. exigenţa regularităţii îmi crea constrângeri. am adoptat un ritm de lucru de-a drep tul demenţial. Urmarea se cunoaşte.tr.gabaritul redus. pentru şase sau opt luni cel puţin. «Un chant de pierre» .).".D. după ce fondatorul şi directorul general al Societăţii de Economie pentru Dezvoltarea Economică şi Socială.

Dar treaba nu mergea chiar atât de simplu. având convingerea că puteam plasa fără probleme „Seniorii războiului" în altă parte . Prin urmare. fără îndoială.. adeseori pasionantă. deşi după părerea mea şi-a pierdut orice utilitate. la O.n. dar eram un economist prea avizat ca să-mi fac asemenea iluzii. unde mi-a spus cu un aer foarte nemulţumit că nu înţelegea nimic din roman şi că nu aşa concepea el proza sciencefiction. încă nu le auzisem în timpul dificilei gestaţii a „Seniorilor.sau. şi se ştie ce succes a avut. şi care în esenţă a rămas aproape neschimbat până în zilele noastre. mai ales. apoi şi în ediţie de buzunar. cu ajutorul unei echipe bune. Practic. m-a interceptat Jacques Peuchmaurd. a remarcat pe bună dreptate că finalul nu era pus la punct.U. spărgând piaţa.a. posibilităţile de publicare ale autorilor francezi s-au rarefiat încet dar sigur. care a apărut în anul următor la P. trebuie să recunosc. am jurat să nu mai fac niciodată aşa ceva . am acceptat în continuare sfidările stimulative sau cronofage: astfel. care în nici un caz nu favorizau concentrarea sau continuitatea. a colecţiei . să revin la matca unde. îmi spuneam şi că era cazul să iau problema-n mână şi să dau exemplu.). pe parcursul anilor şaizeci. un roman cu sertăraşe secrete. în calitate de economist. «Numera» . L-am refăcut. mi-a pus faimoasa problemă în mână.ceea ce nu mă împiedica să fac rondul editurilor. am lucrat mult la „Marea antologie a science-fiction-ului" (în orig.şi. şi articole la grămadă . Nutream speranţa secretă de a nu mă întoarce la Casa de Depuneri. când a apărut în excelenta traducere a lui John Brunner.Domnului. Robert Laffont.Altundeva şi mâine" (În orig. Romanul a apărut peste câteva luni.în 1970. Şi am descoperit plăcerile austere ale revizuirii traducerilor. am definit aproape exact sistemul care avea să fie instituit prin decretul din 24 decembrie. la fel ca o casetă. acesta a comentat destul de sever în legătură cu reperele veridicităţii pe care nu trebuie să le . în piaţa Saint-Sulpice.P.. Laffont mi-a răspuns că nu vedea nici un motiv. de la un an la altul. întruct fondul de locuinţe ieftine creat în 1965 se afla într-o situaţie foarte proas tă. *** Or. Eram hotărât să mă reapuc de scris . *** Evident. deşi începând din 1964 am încetat să mai colaborez cu Claude Tchou. mi-am continuat munca de economist.).tr.E.). după ce din 1969 bătusem toate recordurile autorilor francezi fără să mi se accepte nici umbră de manuscris. „Seniorii războiului" este. a fost relut de un club.) n. influentul director de redacţie al editurii.TA. Peste câţiva ani. căruia îi predasem manuscrisul în 1970. Trebuie să mai adaug şi că. care fusese unul dintre primii cititori ai manuscrisului. «L'Épargne des ménages" scrisă în colaborare cu Louis Fortran (n. Şi am câştigat un an de libertate.tr.S. şi la care am colaborat cu Demètre Ioakimidis. eram mai puţin jenat decât el. gen care în zilele noastre a dispărut practic. cam dezamăgit totuşi.) pe care Jacques Goimard îi convinsese pe cei de la Le Livre de Poche so lanseze. activitatea mea la S.n.". când am terminat redactarea romanului. «La Grande Anthologie de la science-fiction" . un an sabbatic să ne înţelegem: un an fără soldă . a în hăţat manuscrisul şi a urcat înapoi. în asemenea condiţii. am redactat în anul acela una dintre capodoperele mele ignorate pe nedrept. Nu că aş fi ţinut morţiş s-o dirijez eu dar.D. cu un succes sigur1. a mai trebuit să creez.tr.. În orice caz.F. Dar. suprapunând-o cu o responsabilitate nouă . deplasări în provincie sau în străinătate. Fără îndoială. şi ceea ce avea să devină incontestabil bestsellerul meu secret: planul de locuinţe ieftine. «La Loi du talion» -n. vorbisem cu Robert Laffont despre romanul meu. Am profitat de ocazie ca să termin „Seniorii războiului": Goimard.E. a fost tradis în engleză şi într-o duzina de alte limbi. Am mai scris şi câteva povestiri care aveau să intre în „Legea talionlui" (în orig. în speranţa de a-i convinte să creeze colecţia de science-fiction la care visam.n.aceea de editor. la sfârşitul anului 1970. «Ailleurs et demain» . Urma să-şi înceapă apariţia abia în 1974. În şase luni. şi-i propusesem să-1 publicăm în afara propriei mele colecţii.de exemplu. Şi am fost obligat întradevăr. Am mai început şi un roman nou. Mai exact. De asemenea. cel puţin. 1969. să răsuflu şi eu puţin. am scris multe piese de teatru radiofonic. în acel an. Şi.tr.). am fost însărcinat să studiez o formulă complementară şi mai sigură pentru salvarea mizei. Iar când Robert Laffont mi-a dat carte blanche. Şi. apoi şi cu JeanPierre Mocky. eram aşteptat şi oamenii se arătau întotdeauna înţelegători faţă de micile mele idiosincrazii. mai ales. m-a chemat în biroul lui de la mansardă. implica perioade intense de muncă. Astfel. în timp ce coboram scara. începând din 1969.tr. „Menajul economic"1 (In orig. mi-a fost greu să-1 refuz. „Numera" (în orig. care m-a ascultat.

Şi iată-ne aproape la sfârşitul istoriei noastre. inhibitor şi prelungit. sub formă de articole. câtă vreme reţeaua de concepte a bătutelor cărări filosofice îl face prizonier pe autor . în numărul viitor. manifestată relativ recent în domeniile science-fiction-ului şi fantasticului..şi. Nuvela zboară. Din punctul meu de vedere. eventual specializată. În nuvelă însă. la urma urmei." Intenţia mea era a romanul să poată (şi chiar să trebuiască) să fie citit conform unei duble grile . iar Jurnalul" său conţine povestiri ultrascurte care sunt adevărate bijuterii. ca şi ale celor viitoare. Edgar Allan Poe n-a terminat nici un roman. Apoi. Grea şi nobilă sarcină. pe când romanul rareori scapă în totalitate exerciţiului greoi . cum ar zice azi unii) la adresa unor personaje celebre: cititorul poate găsi fără nici o dificultate referiri la van Vogt. comisă cu toptanul.. *** Mă tem că am plictisit cititorul. a cititorului. după 1971. pe când un roman se pierde inevitabil în ceţurile lecturilor trecute. Într-un roman. Frédéric Ditis mi-a cerut să revigorez seria «Science-fiction» de la Livre de Poche. autorul îşi face iluzia de a crea un întreg univers. de două feluri . cu mine având din nou două slujbe. dacă nu vrem să cădem în capcana neverosimilului. „Numera" a fost abandonată după vreo sută şaizeci de pagini. Simak şi alţi maeştri ai science-fiction-ului cu care mă hrănisem.) În tot acest timp. dar am descoperit că munca de redactor la scrierile altora inhibă entuziasmul cu care ni le abordăm pe ale noastre proprii. în timp ce romanul. Koan zen-ii care împărtăşesc scurtimea haikuu-rilor deschid o ambrazură în opacitatea realului. voi scurta această poveste atât de lungă. In 1976. tot am făcut-o. poate datorita investiţiei temporale minime pe care o reprezentau. spunând doar că. uneori. am străbătut cea mai neagră perioada din existenţa mea. Demarase destul de bine. Praful se alege de scris. *** Deplâng indiferenţa publicului faţă de prozele scurte. înşirându-i o listă (mai mult sau mai puţin parţială) a activităţilor care mi-au înfrânat ardoarea de romancier. care se regăseşte pe tot parcursul povestirii. Dar. şi consider că nu este cu nimic inferioară. autorul e constrâns cu maximă subtilitate să-i transfere citito rului responsabilitatea de constituire a acestei iluzii. Robert Laffont mi-a propus să mă angajez la el. contează pe marea cutie de rezonanţă. graţie fără îndoială unor reviste ca «Fiction» şi «Galaxie». din păcate. (Continuarea. Nuvela cântă pe armonice." e o .şi nu numai pentru autorul său. nuvela a continuat să beneficieze de un interes susţinut în cadrul acestui gen literar. care se poate menţine în căuşul atenţiei.. Am preferat întotdeauna maniera scurtă. ci reprezintă un gen specific. dar nuvela nu tolerează nici unul. motivul este acela că am consacrat mult timp şi efort textelor mai scurte. şi pe cititor. el trebuie să mizeze pe cultura. Vecinătatea ericirii. Andersen a rămas celebru prin basmele sale. Cred că. aşa că am putut să mă îndepărtez de economie. Vă acord permisiunea să speraţi. Până nu demult. nici n-am avut curajul să le recitesc. Cred că nu percepuse dimensiunea ironică a romanului cu privire la regulile literaturii respective. sau poate din motive mai profunde. în 1986. Prin urmare.depăşim mai mult decât o dată sau de două ori într-o lucrare science-fiction. începând de la celebrele cuvinte introductive: „Monstrul plângea ca un copil. atunci când se relevă ca fiind iluzorie. Jorge Luis Borges este vestit pentru o mână de „Ficţiuni". Până la jumătatea anilor optzeci. Enormul succes al „Marii antologii. care chiar şi mie îmi scapă. Dintr-o dată. duce la o pierdere şi mai dureroasă.povestiri pe de o parte şi eseuri pe de alta. O nuvelă bună este o lume în sine. cel puţin între anii 1973 şi 1977.ca un roman de aventuri spaţiale şi temporale. Apoi. care în zilele noastre tinde prea adesea spre obezitate. romanul poate suporta şi unele rateuri. Am cunoscut pentru prima dată blocajul scriitoricesc. munca a ajuns să mă strivească din ce în ce mai mult. Schiţele şi nuvelele lui Franz Kafka mi s-au părut întotdeauna superioare romanelor lui. ca un geamăn care consideră absurdă ideea că mişcările astrelor ar avea cea mai mică influenţa asupra insignifianţelor noastre cosmice. demarat a rămas! Şi abia la mult timp după aceea m-am avântat pe un drum nou. Farmer.. În cele din urmă. şi ca o critică admirativa (sau distructivă. scurtimea nuvelei sau a povestirii nu constituie niciodată o declinare sumară a romanului. n-am încetat nici un moment să scriu fie şi literatura cenuşie a rapoartelor socio-economice. Şi dacă am scris mai puţine romane decât estimează unii că ar fi trebuit. despre care n-am să spun nimic aici. prefeţe şi alte note marginale pe lângă lecturile mele.

ca şi acela al antologiei consacrate fantasticului care i-a reunit pe Roland Stragliatti şi Jacques Goimard. Cred că în total am scris între şaizeci şi optzeci. mai manifestă. n-am încetat nici un moment să scriu proze scurte.. Ideea şi mai ales muzicalitatea unei nuvele trebuie să fie prinse în clipa când inspiraţia bate la uşă.sau. Pe când. la logică şi la minimele solicitări ale resorturilor subconştiente ale dorinţei care fecundează imaginaţia. se pare că în lumea angl'o-saxonă lucrurile nu stau chiar atât de rău. în faţa unei scrieri de ficţiune aflată în perioada de gestaţie. şi mai ales în «Fiction».. din păstrarea dublului sens a tot ceea ce întreţine viaţa. din moment ce textul scurt pare să fi reintrat în favorurile publicului de literatură mainstream. „Visul pădurilor. mai elaborate literar decât romanele. recuceresc cititorii şi-i încurajează pe autori. Un al patrulea volum este în curs de redactare. Însă chiar şi îndepărtată de prezenţa altor sarcini urgente. pe care mi-a sugerat-o din motive extraliterare Dominique Goust: aceea a prefeţelor la majoritatea volumelor pe care le redactez la Livre de Poche. susţine fără rezerve un proiect de teraformare. majoritatea. orice literatură. Una peste alta. după gustul meu. Trebuie să spun că mi-am acordat cea mai mare libertate în aceste texte. ne este îngăduit să sperăm. aproape toate publicate şi reunite. ca ironie textuală cel puţin. *** Scrierea unei nuvele necesită o anumită stare de graţie." de experienţele mele din Algeria. În fond. decurge din dialogul care a precedat-o cu accidentul. într-o oarecare măsură. distanţarea dintre ele e tot mai netă şi. ce o menţine şi ce se schimbă între fiinţele care comunică.iar inspiraţia nu mi-a secat niciodată. chiar şi cea mai umilă. soarta nuvelei sciencefiction n-a devenit nici ea mai de invidiat. uneori. cum am mai spus. 1 „Velierele soarelui" e un space opera sentimental. de bună seamă." şi „Legea talionului. volumele de proze scurte erau ignorate de public şi privite chiorâş de editori. apoi. mi-am fabricat propriul meu mijloc de informare. în faţa comentariului. *** Indiferent de genul abordat . In literatura mainstream. „Călătoria cea Lungă" este în acelaşi timp un manifest antirarsist şi o cavalcadă interstelară. Păcat numai că Borges mi-a suflat de sub nas un titlu posibil. de vreo douăzeci de ani încoace.m-am străduit să nu fac niciodată de două ori acelaşi lucru.F. inclusiv acesta. „Ucigaşii timpului" e un time opera cam convenţional. „Timpul n-are miros" . cu necunoscutul . într-o bună zi. Şi au scăpat traversării Fluviului (Negru). încă mai rezistă sub pana scriitorului. cred totuşi. prefigurează „Seniorii războiului" . Probabil că-şi datorează acest privilegiu fe lului cum recurge la memorie. este eseul. ca «Galaxies" şi «Bifrost». iar în sfera noastră. *** O altă specie literară care. e o strategie proastă pentru un scriitor. Iniţial în reviste. În consecinţă. prin intermediul acestor prefeţe. ca subconştientul. alături de alţi câţiva confraţi.reprezintă o incursiune în zona utopiei şi este marcat. în trei culegeri. Dacă în primii ani ai colecţiei «Ailleurs et demain» vânzările unui volum de proze scurte şi cele ale unui roman de acelaşi autor erau aproape identice. că sciencefiction-ul se bucură de un raport privilegiat cu nuvela şi că mulţumită S. Se întâmplă. se arată mai puţin intransigent. „Perlele timpului. cel puţin în ceea ce mă priveşte. deşi într-un ritm mai lent. vor fi reunite într-un volum. să spună: „Nu mai vreau. care nu se poate atinge forţat. a prosperat. care uneori nu au decât o legătură vagă cu conţinutul cărţilor pe care ar trebui să le prefaţeze.care." Şi poţi să-i spui mult şi bine că e imposibil. Fără a putea dezvolta aici ideea. sub o formă neaşteptată. Ceea ce. am scris o mulţimee de comentarii . În privinţa romanului.-ului acest gen a supravieţuit şi. chiar şi în Franţa. unele reviste noi. această gură din umbră. în comentariu decât în ficţiune." cu pretenţii realiste.. se pare. ca să vorbim şi mai precis (sau mai ambiguu). se mai întâmplă totuşi ca ea să vină şi să-şi forţeze intrarea în cuvinte.. descurajatoare. cu excepţii aproape rarissime1. Astfel. acesta urmăra să fie. îl consider un gen literar cu drepturi depline. Într-un fel. de ani de zile.mărturie vie în acest sens." „Istorii ca şi cum. cu „Cartea prefeţelor". prin nu ştiu ce miracol. un roman science-fiction şi . Din fericire. Poate că. Dar.schiţe şi nuvele. „Gambitul stelelor" este un text destul de halucinat. Nuvelele mele sunt. Totuşi. Cât despre „Seniorii războiului". nu merg mai departe dacă numi dai ceea ce-ţi cer. romane sau comentarii . Dar această relaţie e mai proaspătă. la fel ca şi „Sceptrul hazardului. că trebuie să mai aibă puţintică răbdare.

În parte. precum şi fiindcă ştiau că fiecare dintre componenţii unei Echipe de Explorare şi Acţiune Temporală valora o sumă imensă.. toate sunt romane ale inadaptării. În orice caz. Inginerii Timpului pregăteau o expediţie ..a treia în mai puţin de un an. În „Călătoria cea Lungă" o planetă întreagă se joacă de-a vagabonzii interstelari." sunt nişte dezrădăcinaţi. Nu se pot manipula neglijent nişte forţe capabile să rupă echilibrul stabil al unui timp şi al unui spaţiu. despre rătăciri. moartea probabilă a şapte oameni. Bătrânii îşi aminteau de o perioadă când expediţiile fuseseră mai puţin numeroase. Gérard Klein I Pe Altair. Rolul inginerilor Timpului era acela de a ajusta multisen-zorii unui spaţiu horowitzian cu o precizie mai mare de ordinul a şaisprezece zecimale. memorie moartă" (în orig. marele dreptunghi negru iradia o lumină întunecată. Veţi vedea de ce.." cele din ciclul Argyre şi mai ales cele ale „Sceptrului. cele trei romane preferate ale mele rămân „Gambitul stelelor" „Sceptrul hazardului" şi „Seniorii războiului"." şi din „Seniorii războiului. într-un fel sau altul. «Mémoire vie. Iar aceste riscuri erau ele însele enorme. o tematică destul de comună majorităţii acestor cărţi: în mod destul de bizar. credeau că o eroare din partea inginerilor Timpului ar fi însemnat doar pierderea unei echipe. pentru că şi ei erau oameni.)..tr. mă tem că m-am cam dispersat.. în pofida acestei aspiraţii mai mult sau mai puţin satisfăcute la diversitate. De fapt. Majoritatea locuitorilor de pe Altaîr II.. cu mult mai considerabilă decât riscurile pe care le implica operaţiunea. Se temeau de o asemenea eventualitate. «Sous les cendres». rezultatul putea fi obţinut cu ajutorul aparatelor. s-ar fi neliniştit din cauza acestei frecvenţe noi a explorărilor temporale." precum şi cele din „Timpul. „Cavalerul cu centiped". În rest însă. „Sub cenuşă" şi „Memorie vie. Personajele cen trale din „Gambitul. „Aviz directorilor de grădini zoologice". iar de gândit. «Avis aux directeurs des jardins zoologiques». fără îndoială echivalentul averii a două sau trei dintre cele mai puternice planete ale Federaţiei Cuceritoare. Una peste alta. în aşteptarea celui viitor. Şi în acestea este vorba. cele patru nuvele preferate ale mele sunt. singura planetă locuibilă a sistemului.n. pe care câte o glumă sau o eroare îi aruncă în labirinturi ce ameninţă să-i înghită. Pe Altair. Altair trebuia să se bazeze pe abilitatea lor.totodată un roman despre science-fiction. având în vedere cantităţile de energie implicate în proces. cel puţin cu privire la acea perioadă. în momentul de faţă. Dacă ar fi avut gust pentru reflexie. pe atât de neplăcut.. Era considerabilă. mémoire morte" . Privind retrospectiv. «Le cavalier au centipède». iar moartea era pentru ei un lucru pe cât de rar. nu gândeau deloc. Şi dacă tot am ajuns aici. care-mi va permite să ating puterea a treia a lui doi. atribuirea diferitelor specialităţi era foarte precisă. Dar rolul lor nu era acela de a pune întrebări. azi disting totuşi. la limita vizibilului. care grupa nu mai puţin de şase mii de ..

explozia brutală care ar fi redus arhitectura subtilă a universului la pulberea compontentelor elementare. şi nici ce anume ar fi avut de făcut." spuneau ei. fără ca nimic să-1 mai poată disloca de acolo.şi preferau să nu se gândească la aşa ceva. ca nişte oameni orgolioşi ce erau. sau scurgerea lentă ce golea universul de spaţiul lui. „Imaginaţi-vă. putem întinde peretele băşicii până se produce o deschizătură minusculă." În acest punct al expozeului. prin care putem arunca un obiect afară. Dar inginerii Timpului nu săvârşeau erori. Inginerii Timpului jonglau cu structura intimă a universului. pe care le aplicăm într-o direcţie bine determinată. Priveau dreptunghiul negru de comunicare cu acel Altundeva absolut. Aşteptarea lor era rareori înşelată. Numai Arca şi membrii consiliului său îl cunoşteau . băşica poate rămâne perforată permanent. sub autoritatea Acrăi. inginerii Timpului foloseau o analogie. poate catastrofică. Dacă deformarea e prea mare. pornind de acolo. Ezitau să decidă care dintre cele două sfârşituri era cel mai înspăimântător . a viitorului planetei Altaîr II şi. de materia sa. Alţii erau însărcinaţi cu acest lucru. Nici măcar nu-şi imaginaseră vreodată posibilitatea de a comite o greşeală. ca un balon care fie se va dezumfla treptat. Aveau de ales între moartea bulei de săpun şi sfârşitul balonului pentru copii . Vizitatorii care veneau din lumile centrale ale Federaţiei şi purtau veşminte scumpe. ca un balon înţepat cu acul. fie un cataclism capabil să distrugă cel puţin o parte din galaxie. propagându-se apoi ca o undă de şoc până în cele mai îndepărtate zone ale universului.şi inginerii Timpului. inginerii Timpului îşi priveau lung vizitatorii. dacă eroarea era comisă. Cu ajutorul unor energii considerabile. evident. Oamenii. rolurile erau foarte precis definite şi distribuite cu cea mai mare băgare de seamă. Inginerii Timpului ştiau că o eroare din partea lor ar fi însemnat fie o modificare. în pofida siguranţei lor de sine. şi ar fi intrat în acţiune dacă era necesar. siguri pe .sisteme planetare. fie va face explozie. Dacă deformarea c prea slabă. uneori chiar cu însemnele slujitorilor apropiaţi ai Arcăi. păleau. Nu e posibil să se exprime prin cuvinte acţiunea flexo-rilor asupra unui spaţiu al lui Horowitz. nu ştiau adevărul. iar noi ne aflăm într-un punct de pe suprafaţa sa interioră. însă. „că universul e un fel de băşică de porc. Dar. Dar când trebuia să-i explice unui profan rolul lor. acel corp riscă să rămână prins în peretele băşicii. ca şi cum ar fi avut în faţă o fiară duşmănoasă. al restului Federaţiei Cuceritoare. Pe Altaîr II.

acel Altundeva absolut. Nimic care să poată constitui o informaţie despre natura acelui Altundeva absolut. într-un fel. şi un număr de încă un miliard de ori mai mare de stele. o abstracţie concretizată. a unei galaxii populate în proporţie de peste două treimi şi ale cărei nave se aventurau deja spre alte arhipelaguri stelare. În anumite condiţii. Totodată. Pericol era condiţia securităţii Federaţiei. Inginerii Timpului ştiau că uriaşul dreptunghi negru nu era făcut nici din materie. Pentru a asigura puterea. înfruntând neantul. Din acest motiv. Pentru a acţiona asupra timpului. după secole întregi de muncă şi calcule matematice. dar mai ştiau şi că acest lucru era necesar. într-o parte a porţii se întindea un continuum care conţinea miliarde de roiuri galactice. Iar în cealaltă parte a porţii . Şi de aceea poarta care dădea în afara universului permitea accesul în orice loc.constând numai într-o poartă. cu ajutorul aparatelor. nici din timp . un număr de galaxii de un miliard de ori mai mare. Nu le plăcea comparaţia. universul. . Pentru ei. fiindcă socoteau că-i micşora.puterea lor care era totuna cu aceea a omenirii. la negarea spaţiului care precedase prima mişcare a universului. Nu erau încântaţi să-i vadă pe inginerii Timpului manipulând asemenea forţe. din trecut sau din viitor. primul atom din univers a cărui explozie îi dăduse naştere acestuia. primejdia era mai puţin reală decât acei flexori care erau cele mai abstracte concepte pe care le putuse edifica omul. că poarta ducea la haosul originar. care hotărâse să abolească hazardul. prin poartă. S-ar fi putut spune. nici din spaţiu. inginerii Timpului ridicau din umeri în sinea lor. ameninţată de timp. făcând acest lucru. erau îndeajuns de suple pentru a include o marjă enormă în raport cu durata istoriei omeneşti. însă. cel puţin.nimic. ca să apară în alte lumi. echipele de Explorare şi Acţiune Temporală plonjau în acel nimic. să ia la cunoştinţă despre fragilitatea suportului său. Pentru a modifica tre-" cutul sau viitorul. a Federaţiei Cuceritoare. le convenea şi mai puţin să ştie că universul aparent tangibil şi solid în care existau nu avea mai multă realitate şi consistenţă decât un balon de săpun sau o băşică de porc. Aceste condiţii limitau drastic posibilităţile de deplasare în timp şi spaţiu. Nimic inteligibil. Federaţia Cuceritoare trebuia să domine timpul . în orice moment al întregului sistem. ele însele compuse din miliarde de particule. Privindu-şi vizitatorii. Pentru a-şi asigura puterea.şi.

era propriul lor sistem nervos. sau să înfrunte o flotă dotată cu armamentul cel mai greu. Puteau sfida orice adversar. o singură celulă.sau. Şapte oameni care. de multe ori. atât de mult îi deformau echipamentele: detectoarele. aveau şanse de supravieţuire mai mari decât aproape toate fiinţele ce populau galaxia. era aproape invulnerabil. Abia dacă mai semănau cu nişte fiinţe omeneşti. aveau să treacă prin poartă şi să transforme destinul unei lumi obscure. Shan d'Arg. pentru ca Federaţia să trăiască. Livius. Manipulatoarele de câmp le dădeau posibilitatea de a se deplasa cu cea mai mare viteză. Arne Cnossos. Complexele simbiotice le puteau asigura nutriţia şi respiraţia pornind de la indiferent ce substanţe de bază. Erau gata să înfrunte aproape orice situaţie. Şapte oameni pe care Selectorii îi aleseseră fiindcă formau o echipă coerentă.în miezul unui soare. ca un mecanism foarte bine rodat. Chiar şi goi. nici unul dintre cei şapte nu era specializt. pentru ca puterea ei să nu fie pusă la îndoială întrun viitor îndepărtat. Şi totuşi. aparatele pe care le purtau asupra lor pentru a putea supravieţui aproape în orice împrejurări . armele. în parte. timpul şi capcanele acestuia. teoretic. cea mai redutabilă. Graţie tuturor acestor aparate. suplimentat cu cunoştinţele şi antrenamentele care li se întipăriseră pentru totdeauna în minte şi personalitate. abandonaţi în cele mai neprielnice împrejurări. Jorgenssen comanda Echipa. Dar arma lor cea mai eficace. pe toate cele întâlnire de om pe par cursul călătoriilor sale. În teorie. Şapte oameni care înfruntaseră deja împreună. Erau capabili să distrugă o lume. Iar în Echipă erau şapte. De regulă.*** Cei şapte oameni din Echipă intrară în sală. ca şi în hăul spaţiilor intergalactice. Erin şi Nanski. Fiecare dintre ei. Concepţia lor despre lume excludea înfrângerea. fiecare membru al unei Echipe de Explorare şi Acţiune . Aceştia erau Jorgenssen Coordonatorul. încă o dată. aproape orice periocol . erau la fel de puternici ca nişte zei din mitologie. Funcţiona de la sine. Mario. cel puţin. să vadă chiar şi printr-un munte. la orice altitudine faţă de suprafaţa unei planete. Acesta era rezultatul unor capacităţi înnăscute care determinaseră alegerea lor de către Selectori. precum şi rodul unor acţiuni îndelungate întreprinse asupra trupurilor lor. Generatoarele lor de raze ordziene le permiteau. dar de fapt aceasta nici nu avea nevoie de vreun şef.

Negreala dreptunghiului urca în lungul picioarelor lor. Primeau instrucţiuni precise şi le executau . Rari însă erau acei membri ai Federaţiei Cuceritoare care să poată aprecia just această polivalenţă. în schimb.atâta tot. Nu se simţeau pe deplin la largul lor decât în mijlocul celei mai totale stranietăţi. Fiecare dintre posibilităţile lor. membrii echipelor păreau adevăraţi monştri. dar rezultatele se vădiseră nemulţumitoare. Puţini oameni îi invidiau pe membrii Echipelor pentru statutul lor de non-specialişti. Echipele fuseseră compuse din specialişti complementari. impresia că nu făceau parte complet din civilizaţia căreia îi asigurau viitorul. Aceştia îşi treceau sub tăcere ranchiunele surde. nu se puteau angaja să concureze în nici un domeniu anume cu un expert. mândri de a fi specializaţi. Apoi. încât ar fi ars iremediabil retina şi nervii optici ai unui observator cu ochii neprotejaţi. o planetă din constelaţia Sfinxului. Cei Şapte se îndreptară spre dreptunghiul negru. urmând un labirint complex trasat pe sol. în ajun. ca o ceaţă. rareori exprimau vreun sentiment. Cei Şapte aveau să pornească spre trecutul unei planete pe care n-o văzuseră niciodată şi al cărei nume nici măcar nu i-1 auziseră înainte de a li se comunica misiunea. Îşi păstrau pentru ei înşişi bogatele experienţe. Poarta spre univers se închisese. Căci. Când scăzu. pătrunseră în dreptunghi. dar nu-şi făceau griji pentru asta. Un expert nu se simte la largul lui când circumstanţele îl determină să acţioneze în afara propriului său domeniu de specialitate. Inten sitatea luminii albe era atât de mare. Ansamblul. Inginerii Timpului evacuară sala. O linie portocalie înconjură dreptunghiul negru. buzele strânse. Având cunoştinţe extinse şi diversificate. dreptunghiul negru şi oamenii dispăruseră. Erau gata să plece în orice mo ment. iar călătorii temporali plecaseră spre Ygone. era mediocră. într-o anumita epocă. Pentru majoritatea oamenilor. Oricând aveau dreptul de a refuza o misiune.Temporală avea aptitudini de acţiune egale. luată separat. era unic. La începutul călătoriilor în timp. căreia trebuia să-i modifice istoria. totul deveni alb. Îi înghiţea puţin câte puţin. . Cei Şapte. membrii Echipelor nu erau niciodată anunţaţi cu mult timp în avans. în toate domeniile. de regulă. Îi învălui o lumină albăstrie. chipurile lor închise. dansând pe faţetele lustruite ale aparatelor. sau uneori chiar catastrofice. Nu ştiau cine lua hotărârea de a-i trimite în câte o anumită lume.

Nişte specialişti hotărăsc că. Jorgenssen se aflase în atelierul prietenului său Aran. ca fumul de ţigară plutind prin văzduhul calm. însă nicicând nu trasaseră un contur delicat. Îl privea pe artistul care lucra la o nouă sculptură. Aran era specialist în anumite combinaţii spaţiale şi în tonalităţi cenuşii. i se întâmpla să-şi pună întrebări. iar dincolo de angoasă se simţea o pace şi o bucurie pe care abia dacă putea să le conceapă. într-un anumit stadiu al dezvoltării lor. Jorgenssen îşi spunea că-i plăcea să vină şi să-1 vadă pe Aran la lucru pentru că prietenul său reuşea ceea ce el. Jorgenssen îşi lăsă privirea să rătăcească prin inima masei de cristal. — Mă întreb. — Modelez fumul. spunea Jorgenssen. Tu acţionezi. să facă. intrăm noi în scenă. pe planeta Igor II. fără să şi-1 explice deşi ar fi dorit. Artistul ridică surâzător capul. Care din două e mai importantă? Eu trăiesc în visele mele. Îţi poţi vedea lucrarea transformându-se sub propriile tale degete. Uneori. sau ca volutele unei picături de cerneală căzute într-un pahar cu apă. cu pomeţii uşor oblici. modelezi timpul. foarte palide. — Îmi place ceea ce faci. Eşti un om fericit. Erau puternice şi osoase. ar risca să pună în pericol Federaţia. Jorgenssen era un bărbat slab şi înalt. Ştiau să mânuiască o armă. Intervenim pentru ca istoria lor să decurgă . Nu e mai bine aşa? Fără să-i răspundă. Şi atunci. mă întreb dacă ceea ce facem noi are vreun sens. Contururile abstracte din cuprinsul ei evocau o stare de angoasă. Îi plăcea strania lui meserie. în secret. dar ar fi preferat în locul răspunsurilor sceptice acea siguranţă liniştită pe care o citea pe faţa lui Aran. fiindcă-i permitea să scape de propriul său destin. Îşi privi mâinile. Într-un bloc transparent se mişcau forme colorate. Opera asta va trăi mult timp după tine. nici de lumea în care trăia. să şi-1 poată explica. Uneori. dar niciodată nu produseseră aşa ceva. spuse el într-un târziu. spuse el. Avea chipul dur şi îngust. Cutele de la comisurile buzelor subţiri sugerau o anumită blazare. Tu. dibace. Nu era mulţumit nici de sine însuşi. Constata efectul lucrării lui Aran asupra sa. Mi-aş dori adesea să te pot imita.*** În ajun. totuşi. Jorgenssen. îşi dorise întotdeauna. cu capul complet ras şi ochii foarte deschişi la culoare. Operele sale decorau locuinţele celor mai bogaţi oameni din Federaţie. Pe unele planete există mari civilizaţii.

nevăzut pentru moment. în cele din urmă. Nu.. pe care un străin neavizat l-ar fi putut crede sălbatic.sau încercând s-o facă. Pâlcuri de copaci împestriţau câmpia cu ierburi înalte. Dincolo de fereastra circulară se întindea un peisaj grandios. Şi eu. Animale uşoare alergau în salturi de la o margine la alta a pajiştii. Pentru a-1 distruge. Nu se vor mai dezvolta niciodată. În alte împrejurări. E destul de puternică pentru a evita crizele. Contemplarea lui liniştea sufletul. frumuseţii ansamblului. îl sterilizez. Ştia că nu risca nimic cu el. Dar păstrarea lor ar dăuna echilibrului şi. A. Îl limitez. planetei pe care fusese instalat. neschimbată. suntem cât se poate de discreţi! Dar intervenţiile noastre decid între un dezastru şi o reuşită. repetă Jorgenssen. Şi totuşi. Nici măcar munţii. colora cerul în roz. În depărtare. Dar are Arca oare dreptate? Nu . cu un gest de nervozitate.imobilă. eu nu modelez timpul. De ce? — Ştii ce spune Arca: Federaţia este o civilizaţie coaptă. — Ştiu. Face să domnească ordinea în Galaxie. Este stabilă pentru că e puternică. Toate acestea nu merită ca pe ici. Federaţia controlează timpul pentru că e cea mai puternică. Le-am sondat trecutul şi le-am ghicit viitorul. răspunse Jorgenssen. Acela însă nu era decât un efect al artei grădinarilor. Numai Federaţia e imuabilă. Niciodată nu vor deveni rivale ale Confederaţiei. Părea atât de natural. elimin anumite posibilităţi. sau aproape nimic. munţii se înălţau aproape până la cer. — Nu trebuie să gândeşti aşa. răspunse Aran. Pe toate leam văzut schimbându-se . Nu are nevoie să se schimbe. reluă Jorgenssen. în spaţiu.altfel. nu datora nimic. cu glasul său blând. afirmaţiile sale i-ar fi făcut pe agenţii Arcăi să-1 aresteze ca suspect. în operele mele. Era cel mai paşnic peisaj cu putinţă. Avea obiceiul de a-i vorbi franc artistului. Îl amputez.. echilibrată. Împiedică războiul. — Mă întreb. îmbătrânirea şi moartea care pândesc civilizaţiile efemere. adesea cu regret. unde-i lua locul imensa pajişte verde pe care o traversau trei cursuri de apă. din vremuri imemoriale . Lumile pe care le părăsim sunt lumi condamnate. Se aplecă uşor şi privi afară. să moară câte o civilizaţie? — Nu ştiu. pe colo. Am văzut multe la viaţa mea. Am învăţat destule despre istoria multor lumi. învăluind în purpură vârfurile munţilor. iar o pădure mov cobora pe coastele lor până la jumătatea înălţimii.. O vâlcea spuzită cu flori înconjura pe trei laturi locuinţa lui Aran. Soarele roşu..

Cred că nu e bine să controleze timpul. Răsună un acord muzical. Aran se ridică brusc.. Chiar şi pentru artă. Uneori. — Vă aud. Îl cuprinse un soi de bucurie. Şi pe urmă.şi totuşi. chiar şi creaţiile tale.dar a mai încetat şi să trăiască. Degetele lui Aran exercitau presiuni uşoare pe pereţii solidului transparent. Ştia ce urma. Trebuie să le lăsăm să trăiască. doar. — Ygone. În galaxia asta. soldaţii timpului. — Vă este încredinţată o nouă misiune. Eufemismul obişnuit. sau să fiu incapabil de a crea altele noi? Pentru că sunt un specialist. Ştii că adesea te invidiez pentru că poţi scăpa de această perfecţiune mereu repetată? Federaţia poate fi vastă cât milioane de lumi locuite . când privesc cerul. Poate că a încetat să îmbătrânească . care-i ducem carcasele proaspete ale lumilor mai tinere. zâmbesc din nou şi mă apuc iar de lucru. miroase a închis. Reveniţi pe Altaîr cât mai rapid posibil.. O redresare istorică. nici chiar pentru a ne asigura propria supravieţuire. Federaţia nu tolerează nici o concurenţă. Singură Federaţia rămâne aceeaşi. în timp ce muşchii mâinilor i se crispau. spuse el. — Perfect. în aparenţă egală cu ea însăşi. Gesturile lui aveau cea mai mare precizie. — Iată răspunsul. Îndreptau opera spre scopul său final şi disciplinau hazardul. anunţă glasul. Iar aceste presiuni se transmiteau volutelor colorate pe care le modela artistul. Cunoştea glasul. . chiar şi stelele. să le lăsăm să se dezvolte. Mâine veţi pleca pe planeta Ygone. şi că s-a perpetuat. zise Aran. Iar această stabilitate o are de la noi. Dreptul ei este al celui mai puternic. Ştii că arta mea există de secole. mă simt ca într-o închisoare. Cred că Federaţia greşeşte. N-am mai auzit niciodată numele ăsta. — Vin chiar astă-seară. fără nici cea mai mică schimbare? Nu crezi că s-ar putea să mă satur uneori să repet mereu aceleaşi curbe.cumva îşi apără. Nu cred că avem dreptul să deformăm viitorul altor specii. puterea? Toate se schimbă în această lume. se auzi un glas bărbătesc. spuse Aran. — Mă adresez lui Jorgenssen. Jorgenssen se întoarse spre Aran. să primim noutăţile pe care ni le aduc societăţile tinere. Va trebui să operaţi o redresare istorică. răspunse Jorgenssen. tăios ca o lamă. — Ascult. Regăsesc fericirea sarcinii mele de specialist. pentru orice există specialişti. — Vrei să-mi ştii părerea. Bună seara.

Cu vremea.la fel cum şi sculpturile dau sens existenţei tale. o pasiune atât de amplă încât cunoştea flora şi fauna submarină de pe o sută de planete chiar mai bine decât piscicultorii. Şi cel mai mult îi plăcea să se scufunde în adâncurile mării. Arne Cnossos fusese la pescuit. Din când în când. *** În vâlcea apăru un copil. pentru a susţine o velă transparentă. Mingea se rostogolea până la o oarecare distanţă. lăsându-se să plutească în derivă. Era fiica lui Aran. apoi revenea. cele două antene subţiri pe care pilotul le putea face să iasă din cocă. Aşa. sublinie Jorgenssen. înconjurat de acea masă densă şi luminoasă. fetiţa izbucnea în râs şi-i dădea un şut. o adevărată minune a tehnicii. Glisorul lui gonea pe crestele valurilor. timp de milenii. secretele acestui mod de navigaţie se pier-dueră. după cum îl purtau brizele marine. Marea unică ascundea în adâncurile ei câteva oraşe ale căror principale resurse economice constau în turism şi în cultura algelor. Era un om căruia îi plăcea singurătatea. dar am să mă duc. Cnossos trăia cel mai adesea pe Hydra. Marea era singura lui pasiune. Nivelul de dificultate al jocului putea fi reglat. Atunci. existenţa mea are un sens . Între câte două expediţii temporale. Îi plăcea să se lupte de unul singur cu vântul şi cu marea. I se întâmpla să-şi debranşeze pentru zile întregi celula motrice. Arne Cnossos aflase din cărţile vechi că civilizaţiile omeneşti folosiseră. Alerga jucân-du-se cu o minge roşie. una dintre rarele planete locuite ale Federaţiei care era acoperită în întregime de ocean. Era un aparat pe care singur îl concepuse şi-1 realizase cu ajutorul roboţilor. Era un joc vechi de câteva secole. mingea comitea câte-o greşeală şi se lăsa prinsă. explorând relieful . introducându-i astfel anumite perfecţionări. vizitându-le numai când era nevoit să se aprovizioneze. forţa propulsoare a vântului. Mingea conţinea tot felul de mecanisme complexe care-o făceau să se învârtească în jurul fetiţei şi să-i scape în momentul când credea că era gata s-o prindă. clar a cărui popula ritate rămăsese neschimbată. De exemplu. Atunci. ambarcaţiunea lui nu mai era stabilizată şi oscila în voia valurilor. *** În ajun. pe planeta Hydra. Acest lucru îl făcuse să-şi formeze o concepţie inspirată despre mare.— Sunt liber să refuz. El le reinventase. Dar Cnossos le evita.

ca şi femeile. Se născuse pe una dintre lumile centrale. nu practica metoda masacrului. în regiunea lui Procyon. Averea îl ferea de orice rele. Venise la Echipe aproape din întâmplare. — Cnossos. îşi câştigase pe Hydra un anumit respect. apropiată de cea a Arcăi. doborâse un mare anelid al adâncurilor.submarin. Pe Ygone. într-o fosă abisală. Aceste trei subiecte de interes îl făceau să călătorească enorm. pândind posibila apropiere a vreunui alt aparat şi a fundului mării. glisorul lui. însă. reuşise să le reconcilieze pe toate trei. 0 vreme. Fiecare dintre trofeele lui reprezenta câte o luptă în sine. Familia . Abia dacă lăsa în urma ei un siaj de valuri ce se ştergea numaidecât. În ziua aceea. — Da. i se adresă vocea impersonală a unei femei. Un sunet strident îl readuse la realitate. În ajunul plecării spre Ygone. în pofida bizareriei vieţii lui. A"ne Cnossos visa. şi de-atunci. Detectoarele sondau negura şi apa. Reveniţi pe Altaîr. moravurile conducătorilor Federaţiei. Celula motrice propulsă nava înainte. Dar. Apăsă pe un buton al tabloului de bord. fără nici un ţel precis. Pe planeta Enguerrand III avea loc un festival al operelor sintetice. circular. spre deosebire de turişti. înainta printr-o pânză de ceţuri. — Plecaţi mâine. observând peştii multicolori şi. vânând speciile uriaşe. „Odiseea". cu nişte ochi extraordinar de pătrunzători şi o frunte bombată. Îi displăcuseră. cu excepţia plictiselii. călătorind de colo până colo la turnee de matematică. Orizontul era apropiat. — Bine. uneori. Nu era frumos. Vela se strânse. într-o familie puternică şi bogată. dar arăta fascinant. Aproape că zbura pe apă. Ştia acest lucru şi se folosea de el. hoinărise prin Galaxie. iar antenele telescopice lungi se retractară silenţios în caroserie. iar cariera lui părea să fi fost stabilită încă de la naştere. care avea înscris la prova numele unei opere aproape uitate. care prin jurul vârstei de treizeci de ani începuse să-1 exaspereze. El era brunet şi îndesat. falezele de corali fosilizaţi. Nu avea nici o specialitate şi nici nu se gândea să-şi formeze una. Apoi se săturase chiar şi de toate astea. acumulând aventuri amoroase şi cultivându-şi gustul pentru muzică. Şi mai întâlnise acolo şi o splendidă cântăreaţă blondă. cenuşiu. *** Lui Mario îi plăceau aproape la fel de mult muzica şi matematicile.

răspunse el. îi spuse ea. Livius era un aventurier. Stătea rezemată de o coloană de marmură. dar Mario le refuzase. Nimeni . Îşi părăsise lumea natală fără a se gândi să se mai întoarcă şi-şi petrecea timpul liber în marile oraşe din lumile vechi. Se baza numai pe propriile lui reflexe. însă. încă înainte de a o săruta: — O misiune? Ora dădu din cap. pericolul avea un sens. nu-i aşa? — Da. II cuprinsese din nou acel sentiment cunoscut de triumf. Dornic de libertate şi necrezând deloc în necesitatea de a apăra Federaţia pe care el o detesta. poate. altfel n-am avea de ce să intervenim. într-o seară.decât. remarcă expresia îngrijorată a Orei. dacă Selectorii nu i-ar fi oferit un destin mai bun. Mario îşi afundă mâinile în părul ei blond. dar fără nici o undă de regret. iar zâmbetul îi pierise de pe buze. Femeia îl privi cu ochii mijiţi. Livius rătăcise prin foburgurile Shangrin-ului. din întâmplare. Până la urmă. Jorgenssen îi propusese să intre în Echipe. N-am găsit-o în nici un atlas. şi ar fi apucat-o fără îndoială pe calea pirateriei sau a contrabandei. — Ai să te-ntorci. cântăreaţa blondă. Nimeni nu-1 putea ţine pe Mario în lanţuri. Când reveni acasă. Nu poate fi decât o mică lume marginală.îi oferise diverse posturi. Era născut pe o planetă săracă şi suprapopulată. fără să-şi facă prea multe griji pentru propria-i reputaţie. Gustul riscului şi cel al violenţei îl aduseseră la Echipe. Puţin îi păsa de considerentele intelectuale. Apoi. O luă în braţe şi o întrebă. Nici măcar nu ştiu unde e. fără o vorbă. Mario îi simţea trupul moale lipit de al lui. — O importanţă tot trebuie să aibă. Nimic nu era mai puţin sigur decât acest lucru. Imediat. sau a unei încăierări. Se simţea deja departe de Ora. fără importanţă. Ştia că funcţia îl proteja de agenţii Arcăi şi abuza uneori de . Acolo. cu o voce nesigură. îl urmase pe Jorgenssen. în seara aceea. după ce-1 sondase atent. Mario ezitase. sau a vreunei fapte epatante pe care s-o săvârşească. — Ygone. Mario înţelese imediat ce însemna asta. Echipele. replică Mario. Doi ani mai târziu. Şi prinsese gustul noii sale activităţi. în căutarea unor prieteni. făcuse cunoştinţă cu Jorgenssen şi se împrieteniseră. *** În ajun.

Plănuise să fure o navă din portul stelar. se arseseră rău. mai încet — Poftim? — Nimic. Se opri şi-şi scoase transmiţătorul. Îi plăcea succesul. se mulţumea să spargă câţiva roboţi . dintr-o dată. — Nu cunosc nici o persoană în viaţă care să aibă acest nume. cu cinci secole în urmă. Unii agenţi ai Arcăi. acest plan îi dădea o impresie de vanitate infantilă. şi a chipului marcat de cicatrice pe care refuza cu încăpăţânare să şi-1 lase reparat de bioesteticieni. — El însuşi. Se apropia o criză. cu glasul său gros şi răguşit. Dar. — Cine comandă? întrebă el. fără nici un regret. îşi imagina vag că participa la o expediţie extraga-lactică sau că se întorcea pe planeta lui natală. răspunse Livius. cu o ocazie. Doctorul Arcimboldo Urzeit a fost .acest privilegiu. În zilele cele mai norocoase. spunea el. sfidând garda masivă a roboţilor. spuse robotul. Dacă acceptaţi. nici chiar mâinile catifelate ale femeilor din Shangrin nu-1 puteau smulge din melancolie. Se considera un lup şi nu-şi reproşa decât puţinele fapte milostive. Îi mulţumeam unui anume Arcimboldo Urzeit. Se luminase la faţă. Agenţii Arcăi nu se bucurau de popularitate şi erau mai uşor de înlocuit decât un membru al Echipelor. pe care-i luase drept psihologi. numai pentru simpla plăcere a pericolului. în timpul acelor zile întunecoase. şi refuza să se lase abordat de vreun psiholog. Sunetul ascuţit izbucni din buzunarul hainei. dezlănţuia întotdeauna aclamaţii tumultuoase în majoritatea tavernelor Federaţiei. Simţea că avea mâinile goale. se plictisea. — Jorgenssen va fi Coordonatorul. — Livius? întrebă un robot. Apariţia siluetei sale înalte şi unghiulare. — Binecuvântat fie Arcimboldo Urzeit.a fost atribuită. Pe unul chiar îl omorâse. În seara aceea. şi să-şi facă de cap cu prietenii prin imediata apropiere a unui soare. cu precizia lui uzuală. adăugă el. Şi. cu umerii aduşi. Atunci. dar scandalul fusese muşamalizat. Problemele sale cu poliţia erau notorii. — Puteţi accepta sau refuza misiunea care v . mâine plecaţi spre Ygone. Nu avea familie şi-şi alegea amicii de la o zi la alta.ca să-şi mai alunge plictiseala vieţii. — Plec. spuse robotul. A existat doar un personaj istoric numit astfel. deşi îi dispreţuia pe cei care i-1 asigurau.

fondatorul matematicii flexorilor şi a efectuat primele experienţe practice asupra deplasării în timp. Roboţii păreau mereu foarte mândri să-şi etaleze cunoştinţele. Acest lucru îl irita adesea pe Livius. Regreta faptul că ciberneticienii găsiseră de cuviinţă să-i înzestreze chiar şi cu acest nivel minim de conştiinţă. — Despre el vorbeam, spuse, gândindu-se cu o plăcere sardonică la nedumerirea pe care o semăna în circuitele robotului. Acesta rămase mut un moment, apoi reluă: — Înregistrez acordul dumneavoastră. Eternă fie grandoarea Arcăi. Se lăsa seara peste Shangrin. În termenii timpului universal, Livius mai avea la dispoziţie încă aproape douăzeci de ore înainte de a ajunge pe Altaîr II. Privi lunile artificiale care se aprindeau pe cer. Străzile dispuse pe douăzeci şi patru de niveluri diferite formau un eşafodaj inextricabil şi scânteietor. Din grădinile suspendate coborau mirosuri îmbătătoare. O navă comercială grea, cu toate luminile stinse, plutea ca o umbră neagră şi gigantică, lenticulară, deasupra portului stelar. — Să mergem jos şi să bem un ultim seghir în sănătatea bunului şi bătrânului doctor Arcimboldo Urzeit, spuse cu glas sonor Livius, aranjându-şi pliurile capei. Câţiva trecători întoarseră capetele, dar Livius nu le dădu nici o atenţie. Nu erau decât nişte amărâţi de specialişti. *** Shan d'Arg afirma că era originar din sistemul solar, leagănul mitic al omenirii. Lucru surprinzător, starea civilă îi dădea dreptate, ceea ce-1 făcea să se simtă destul de mândru. Pretindea că familia lui fusese celebră odinioară, pe Sol IV, care pe atunci se numea Marte. Participase la două expediţii extragalactice, la lupta contra cristalelor de Capella şi la exterminarea insectelor calculatoare de pe Sirius care, în urma unei mutaţii, găsiseră un mijloc de a-şi părăsi planeta de origine, ameninţând să se răspândească în toată galaxia. Toată afacerea ar fi putut să fie rezolvată de Echipele de Acţiune Temporală, dacă nu s-ar fi descoperit că mutaţia survenise în urma intervenţiei uneia dintre aceste Echipe. Ca să nu-şi asume un ric şi mai mare, Federaţia preferase să trimită pe planetele contaminate milioane de roboţi şi câţiva oameni căliţi în luptă. În principiu, oamenii erau condamnaţi - dar Shan d'Arg supravieţuise. Era mai subtil decât înseşi insectele. Avea tenul gălbejit şi ochii oblici. Antropologii îl considerau un

caz rar, pentru că prezenta caracteristicile aproape pure ale unei rase străvechi. În perioada expansiunii galactice, rasele primitive se amestecaseră atât de mult, încât diferenţele somatice se estompaseră. Apoi apăruseră noi diferenţe, în timp ce pe lumile tinere se creau societăţi izolate. Razele unui soare, compoziţia aerului, intensitatea gravitaţiei, condiţiile climatice toate acestea modelează, pe termen lung, morfologia unei rase. Dar trăsăturile lui Shan nu datorau nimic mediului său propriu: le reproduceau aproape identic pe cele ale popoarelor care locuiseră jumătate din Terra, încă înainte de începuturile navigaţiei interplanetare. Shan d'Arg, pasionat de istorie, avea tot timpul pe buze nume de bătălii şi de eroi uitaţi, şi vorbea despre antichitatea sistemului solar ca şi cum ar fi fost o epocă blagoslovită, când oamenii îşi petreceau timpul luptându-se cu bucurie şi pasiune. I-ar fi plăcut să mânuiască alături de ei spada, securea sau mitraliera. Ştia să folosească sute de arme desuete. Cu anumite ocazii, pe diverse planete decadente, participase la dueluri şi turniruri, dar revenise dezamăgit, neîmpărtăşind acel gust vulgar pentru omoruri pe care-1 aclamă populaţia campionilor de pe Tanatos, planetă numită de unii a Asasinilor. În ajunul plecării spre Ygone, aştepta acasă, între armuri şi cărţi, memorii magnetice şi instrumente aducătoare de moarte colecţionate de pe nenumărate planete. Nu mai rezista, aşa că făcu legătura cu Altaîr. — Aş dori o misiune, ceru el scurt. — Pleacă una mâine, răspunse robotul. Pe Ygone. Dar Selectorii n-au prevăzut să facă apel la dumneavoastră. Totuşi, dacă nu intervine nici o obiecţie, pot să vă înaintez candidatura. — Imediat, ordonă Shan cu glas sec. Aşteptă nerăbdător răspunsul, începând să-şi ascută lamele, pe care nu le lăsa niciodată în seama roboţilor. Şi răspunsul sosi. Trase în piept aerul plin de miros metalic. — Între noi doi, Ygone. *** În ajun, Erin străbătea pe jos, ca un colos roşcovan şi taciturn, munţii dificili din ţara Timorg, pe Zéphion VI. Haloul albăstrui al unei căşti energetice îi proteja faţa de frig şi-i per mitea să respire aerul sub presiune normală, deşi se afla la mare altitudine. Înainta pe o suprafaţă neagră, netedă ca sticla, pe care ar fi alunecat fără speranţă, dacă nu s-ar fi echipat cu ventuze. Se apropia încet de un vârf care se înălţa ca un turn

îngust şi ascuţit dintre munţi, în rafalele violente ale vântului. Oboseala zilei întregi de marş începea să-1 apese. Văzuse, toată ziua, aparatele uşoare ale turiştilor care planau la foarte mare înălţime deasupra munţilor sau executau volute aproape de sol, strecurându-se cu o viteză înfricoşătoare în crevase ori încer-cuind vârfurile ca nişte albine înnebunite. Erin nu le dădea nici o atenţie. Şi el survolase cândva asemenea peisaje, dar acum prefera în locul acelor croaziere rapide efortul unei descoperiri lente, povara oboselii şi victoria unei cuceriri dificile. Niciodată nu-şi lua cu el mai mult decât echipamentul strict necesar. Din înaltul munţilor, îl încerca un sentiment de pace şi putere. De multe ori degerase în spaţiu, trecuse prin apropierea sorilor, se apropiase de planete până le vedea crescând brusc, de la dimensiunile unui vârf de ac până la cele ale unei sfere enorme care curând acoperea tot ecranul şi pe care se desenau feţele continentelor, umbrele munţilor şi luminile oraşelor, ca nişte gămălii de aur. Dar nimic nu valora la fel de mult ca a sta în picioare pe o culme, a face parte dintr-o lume şi, în acelaşi timp, a fi suspendat între cer şi pământ, în tăcere, privind un drum cunoscut atât de la distanţă cât şi de aproape. Pe nici o lume munţii nu-i aparţinuseră vreodată complet omului. Aceasta, pentru că munţii se temeau în sinea lor ca turiştii să nu-şi îngăduie libertăţi prea mari cu aparatele lor, încrezători în securitatea pe care le-o garantau instrumentele. Erin se temea la rândul lui de munţi, şi-i respecta. Ştia la un nivel intim de ce, în antichitate, munţii deveniseră cel mai izolat sălaş al zeilor, şi nu-i sfida decât cu măsură şi umilinţă. Ştia, de exemplu, că o faleză înaltă de o mie de metri era incomparabil mai terifiantă decât un milion de kilometri de spaţiu gol. Spaţiul distruge distanţele, aboleşte ameţeala, sufocă adâncimile, aliniază stelele ca pe tot atâtea puncte luminoase pe o tablă neagră. Turiştii care zburau pe deasupra munţilor nu aveau idee de ansamblul misterelor şi al spaimelor pe care le pot ascunde o fisură invizibilă de sus, un perete abrupt, o stâncă proeminentă, o cornişă învăluită în umbră. Erin le învăţase pe pielea lui. Simţea nevoia de a intra mereu în contact cu lucrurile. Tomai se pregătea să-şi facă tabăra pentru noapte, la poalele piscului ca un ac, când auzi în cască semnalul inter mitent al transmiţătorului. — Erin, răspunse el simplu.

. Coordonatorii de Navigaţie aveau să schimbe ruta unei Patrule. cu vorbirea sa greoaie şi lentă. Erin fu aspirat prin diafragma rotundă care se deschisese ca un ochi. — Voi încerca. Ştia că declinul navigaţiei spaţiale . — Ar mai fi o soluţie. şi cei doi fii ai lor. cu Jorgenssen. La două zile de mers de cel mai apropiat translator-de-materie. indiferent ce distanţe le-ar fi despărţit. Nelle. tot aştepta să fie biruit. În ajunul plecării spre Ygone. pe vremea când navigaţia interstelară prin spaţiul normal era încă în plin avânt. la bordul micii sale vedete fotonice. De un milion de ani. când Patrula părăsi deja sistemul Zéphion. Echipajul consta în soţia lui. — Bine. iar Nanski spera s-o poată repara şi duce la muzeul lui improvizat de nave spaţiale. Decizia Coordonatorilor fusese promptă. sau chiar mai mult. aceştia se dovedeau deja absolut capabili să înfrunte o furtună neutrinică. Putea să mai aştepte puţin. remarcă vocea. Erin aşteptă câteva minute. Poate veni să mă ia din munţii Timorgului. în pântecul navei. Ştia care avea să fie răspunsul. Nu am aparate la mine. continuă Erin. Abia avu timp să pună piciorul pe planşeu. în orice caz. Nanski ştia că echilibrul Federaţiei se baza pe transla-toarelede-materie care permiteau transportul aproape instantaneu al obiectelor şi al persoanelor de pe o lume pe alta. *** Nanski era un om al spaţiului. naviga între asteroizii unui sistem foarte puţin cunoscut. Deşi abia intraseră în adolescenţă. Trimiteţi o navă. Obiectul apăruse din spaţiu. Răspunsul nu sosi. — Imposibil. ar fi necesare ore întregi pentru a veni cineva să mă ia. Piscul avea să-1 aştepte. Umbra enormă a unei nave de patrulare se materializă brusc deasupra lui Erin. — Veţi reveni pe Altaîr astă seară.. — Neplăcut. Urma să revină acolo mai târziu. Federaţia nu se zgârcea niciodată când era vorba de membrii Echipelor. Căutau o epavă care eşuase acolo cu câteva secole în urmă. spuse Erin. pe care-1 adunase de-a lungul anilor în sistemul Tlon. Şi. fără nici un sunet. Mă aflu în munţii Timorgului. ca să mă transporte direct pe Altaîr. Plecaţi mâine dimineaţă. care se putea rostogoli ca o avalanşă pe coastele unui munte.— O misiune pe Ygone. Aruncă o privire spre acul uriaş.

Nanski exista pentru spaţiu.ei. reintegrându-se în el aproape de o lume echipată cu translatori-de-materie. N-ai să lipseşti mult. Se putea ca într-o zi. Recunoştea că niciodată nu-1 înţelesese complet pe Nanski. atras de o nouă experienţă spaţială. Îi dădu vestea în două cuvinte. da. Nanski o privi fix. — Cum facem? întrebă el. şi cum înfrunta Erin munţii. luându-1 de soţ. Purta pericolul în suflet fără a-1 exprima niciodată. Ar fi mai bine să te întorci pe Tlon. Nelle fu aceea care primi comunicarea de pe Altaîr. Se temea nu atât de vreun pericol anume. şi asoliză lângă centrul planetar de că- . Vom reveni mai târziu. Pot să te las aici? — Am putea continua cercetările.. Nelle nu încercase niciodată să-şi convingă soţul să nu urmeze o Echipă. însă. Timpul . El unul. — Nu ştiu. şi adesea păreau uşor halucinaţi. Aşa cum lui Jorgenssen îi plăcea să-şi pună întrebări. şi fiecare misiune nouă a lui Nanski îi redeştepta angoasele. de distanţele proaspete. deşi nu avea nici un secret faţă de ea. la fel cum adora Cnossos marea şi Shan d'Arg zgomotul armelor. fiindu-le suficient să treacă printr-o poartă pentru a ajunge dintr-un sistem solar în altul. timpul nu însemna decât o nouă modalitate de descoperire a spaţiului. iar Livius violenţa. cât de faptul că-1 ştia departe de ea poate tentat să nu mai revină. îşi refuza această negare a spaţiului. cum Mario savura muzica. într-un aparat autonom. Traversă atmosfera ca o stea căzătoare. senzaţia distanţelor enorme ce se întindeau între două stele. Ştia că Federaţia tindea încet dar sigur spre a nu fi nimic altceva decât un oraş imens răspândit pe jumătate din galaxie şi că locuitorii ei îşi piereau puţin câte puţin.. de la un an la altul. să plece pentru totdeauna spre alte limanuri ale vidului. în pofida iubirii pe care i-o purta. Se temea pentru soţul ei de fiecare dată când pleca în câte una dintre acele expediţii despre care îi vorbea atât de puţin. cu cincisprezece ani în urmă. expert în călăritul cometelor. de o generaţie de nave mai tânără şi mai bogată. Nanski îşi sărută soţia şi debarcă din vedetă. cu ochii lui pătrunzători care puteau vedea prin oameni şi prin lucruri.clasice era firesc. dând curs unei chemări silenţioase. murmură Nanski. ca orice proces istoric normal. Pentru Nanski. Era un om de nepătruns. Vedeta fotonică ieşi fulgerător din spaţiul normal. Şi nimic mai mult. Nelle îşi asumase acest risc de bunăvoie şi nesilită de nimeni. acela era altceva.

Ştia că acesta era adevărul . la câteva zeci de ani-lumină distanţă de acel loc. Locul? Planeta Ygone. Şi numai Jorgenssen putea ajunge să se întrebe dacă nu cumva o asemenea reţea de comunicare era în curs de a se crea de-a lungul timpului. Jorgenssen îşi spunea că avea să se nască peste două sute cincizeci de ani. Pe lumile lor de plecare.chiar dacă părea incredibil. Era pur şi simplu de neconceput că. primul principiu nu exprima exact adevărul . trecuseră prin miracolul translatorilor-de-materie inventaţi cu aproape un mileniu în urmă. Exista în prezent. circulaseră prin mulţimea pestriţă a voiajorilor. Era noapte. — Articolul întâi al Principiilor. suficientă pentru a nu se produce interferenţe în trama cauzală a universului.se mulţumea să-1 aproximeze. *** Şi astfel. recită Jorgenssen. Era o realitate fizică. poate că numai Jorgenssen şi Nanski ştiau. pe parcursul secolelor. clar dacă distanţa dintre punctul de plecare şi cel de sosire era destul de mare. interferenţele şi efectele lor puteau fi neglijate. în aceeaşi sală. deşi din motive diferite. în lumina blândă a lunilor artificiale. . toţi şapte. din moment ce zilele şi nopţile erau ritmate de mişcările unor mii şi mii de planete. de tipul cel mai comun. aproape la aceeaşi oră în termenii timpului universal. auziseră chemările şi conversaţiile unei populaţii fără număr care niciodată nu adormea complet. Toţi şapte. că încă mai trăiau nişte strămoşi de mult uitaţi. Dintre toţi şapte. ce anume reprezentau pentru Federaţie translatorii-de-materie. galben. o reţea care să asigure unitatea oraşului galactic cu bogăţia universală a mii de lumi în curs de construcţie.lătorii interstelare. într-o epocă în care Federaţia Cuceritoare nu exista. ci şi pe o cât mai lungă durată. nu numai pe o suprafaţă cât mai întinsă. Dar nu reuşea să se convingă întru totul. veniseră din puncte împrăştiate răzleţ prin galaxie. au străbătut porţile spaţiului şi au ajuns instantaneu pe Altaîr. ba chiar şi Arca se afla încă în penumbrele viitorului. II Anul? 3161. De fapt. aproape fără să-şi mişte buzele: călătoria temporală nu este posibilă decât dacă e însoţită de o translaţie în spaţiu. Cupola enormă a centrului strălucea ca un ochi. în lumea lui natală. Întotdeuna exista o anumită cantitate de interferenţe în jurul unei deplasări în timp. care gravitează în jurul unui soare fără nume. încă nu exista.

nu mai ştiu nimic. fie spre extremităţile ei marginale. astfel încât ajungeau în imposibilitatea de a mai realiza călătoria fatală. A treia consecinţă: pentru un consum energetic definit. cu atât mai departe în trecutul acelei lumi este posibilă deplasarea. Scriitorii învăţaseră lecţia. — Peste două sute cincizeci de ani. fie spre centrul galaxiei. Totul se petrece ca şi cum ar fi vorba de două universuri distincte. o cantitate terifiantă de energie. Scriitorii. era posibil. ca să devină posibilă. Realitatea admitea călătoria în timp. cu atât introducem mai multe interferenţe în structura globală a cauzalităţii şi cu atât mai importantă e cantitatea de energie necesară călătoriei. variaţiile introduse în istoria acelei lumi prin această întoarcere intempestivă ar fi creat tot felul de paradoxuri. în anumite condiţii.şi aşa mai departe. Dar realitatea nu admitea paradoxuri. Prima consecinţă: cu cât ne deplasăm mai departe în trecut. După aceea. Reîntoarcerea în propriul trecut. punctul din trecutul unei lumi pe care îl poate atinge un călător în timp depinde de distanţa acelei lumi faţă de punctul de pornire a călătorului. către viitor..Logic. reflecta Jorgenssen. Echipele interveneau în general mult mai departe. şi ca atare îşi reluau existenţa . sau aproape totul. să se realizeze o proiecţie în trecutul acelor lumi îndepărtate. jonglaseră cu aceste posibilităţi. Imaginaseră voiajori ai timpului ucigându-şi câte un strămoş şi prin aceasta încetând chiar să mai existe. repetă Jorgenssen cu glas scăzut. Dacă era posibilă revenirea în propriul trecut. Prin urmare. Sau. pentru a învinge rezistenţa continuumului. modificarea acestuia nu era posibilă. ar fi trebuit să se consume. Dar . exact cantitatea necesară creării unui nou univers care să includă transformările produse de succesiunea cauzală. De aceea fusese aleasă Altaîr. Totul. iar baza. am să mă nasc. Articolul al doilea al Principiilor: trama cauzală pentru o lume dată poate fi simbolizată printr-un con al cărui vârf este îndreptat spre trecut.. Între două lumi foarte îndepărtate în spaţiu există relativ puţine relaţii cauzale. Lumile care o înconjurau erau controlate strict de Federaţie. Cunosc deja istoria Federaţiei din următorii trei sute de ani. la începuturile explorărilor temporale. cu ajutorul unui consum de energie corespunzător acestui „aproape". A doua consecinţă: cu cât o lume e mai îndepărtată în spaţiu de punctul de plecare a călătorului. în trecutul propriei lumi.

tranşarea problemei. Soarele răspândea o căldură blândă. dacam şti ce rezultat va avea acest voiaj pe Ygone! Al treilea articol al Principiilor se opunea oficial unei asemenea situaţii: orice călătorie în viitor . Articolul al treilea era cel mai simplu.fiinţe provenind dintr-o civilizaţie pentru care noi nu suntem decât nişte barbari. iar de alţii. orice comunicare cu viitorul .sau. poziţia unui voiajor în timp nu se defineşte câtuşi de puţin în raport cu un sistem de referinţă absolut. modificările şi interferenţele în înlănţuirea evenimentelor şi a cauzelor nu se pot evalua decât tot în raport cu acest punct de pornire. Cei doi terminară de camuflat baliza. O dată escamotată. constata că nu putea fi mişcată. numai. Atmosfera era liniştită. De iam putea întâlni. albastru. iar dacă insista să ia cu el acea piatră. ca şi cum o greutate de zeci de tone ar fi ţinut-o ancorată de sol. tăcuţi. De asemenea. Ceilalţi priveau în jur. Se mai văzuseră şi asemenea cazuri. impregnată de un miros slab de umezeală. până la structurile temporale.presupunea o cantitate de energie mai mare decât cea pe care o dezvoltase continuumul în intervalul scurs de la creaţia lui. ci doar într-o relaţie strict relativă cu punctul său de plecare. Nu se vedea nici urmă de viaţă animală. călători ai timpului care vin dintr-un viitor îndepărtat şi ştiu ce va urma după noi. aceasta avea aspectul unei stânci. Ajunseseră toţi şapte într-un luminiş mărginit de ciuperci gigantice. primea un şoc electric slab. Solul era roşu. . Nanski şi Mario se grăbiră să instaleze baliza temporală care avea să le permită regăsirea porţii şi întoarcerea ulterioară pe Altaîr. Dacă i se năzărea s-o atingă. Se referea exclusiv la o extindere.poate că există undeva în Galaxie. prin extensie. Cerul. Oricare indigen ar fi putut trece de douăzeci de ori pe lângă ea fără să remarce nimic ieşit din comun. lui Einstein. în alertă. Nu-i mai rămânea decât să construiască un altar în jurul pietrei şi să instituie acolo un loc de pelerinaj. Dar pe chipurile lor nu se zărea nici urmă de tensiune. fără umbră de îndoială. Diferenţa de nuanţă era neînsemnată şi nimic nu permitea vreodată. a principiilor relativităţii care datau din cea mai ancestrală antichitate şi a căror exprimare îi era atribută de unii lui Pitagora. Practic. în secolul lor. dacă am putea cunoaşte viitorul. *** Ygone era o planetă primitoare. şi după Federaţie . chiar în acest moment.

— Dalaam. a cărei restabilire e aproape imposibilă. coborând panta falezei la poalele căreia e construit oraşul. Astfel. anunţă Jorgenssen. Cu o detunătură seacă. Era o eventualitate la care se gândiseră cu toţii. spre nord. Va fi o adevărată vilegiatură de plăcere. Oamenii luară la cunoştinţă. într-un fel sau altul. vor risca să pună Federaţia . înaintea plecării de pe Altaîr. Se întâmplase chiar ca anumiţi membri ai unor Echipe să rămână de bunăvoie în trecut. cu armele în mâini. ne revedem în acest loc. dar Federaţia nu avea ce face când cineva dispărea pur şi simplu în timp. Jorgenssen spusese esenţialul. După acest interval. în măsura posibilului. oraşul asupra căruia trebuie să operăm. — Nu se-anunţă nici un caft? întrebă Livius. sunt liberi să revină pe Altaîr. Nu trebuie să vă folosiţi armele şi câmpurile de protecţie decât în ultimă instanţă. dar îl vom evita. deja nervoşi! Mă-ntreb cum o să fiţi într-o săptămână! Ceilalţi nu-1 luară în seamă. că această expediţie pune mari probleme. Se opri o clipă şi examină cu un ochi critic echipamentele celor şase. Primii sosiţi trebuie să-i aştepte pe ceilalţi timp de minimum trei luni. — Vom merge până în Dalaam pe jos. La auzul exploziei. Se opriră şi reveniră încet. Făcu un efort să surâdă. neobservaţi. Pe deasupra ciupercii plutea o pâclă purpurie. continuă el pe un ton mai familiar. Le trecuseră deja în revistă de cel puţin trei ori. dar cea mai mică scăpare putea decide între succes şi eşec. Pe buzele lui Mario se desenase un zâmbet ironic. şi avea încredere în ei. — Sper din tot sufletul că nu. le spuse Jorgenssen oamenilor adunaţi în jurul lui. peste patru sau cinci secole. care-i aminti lui Jorgenssen de volutele sculpturilor lui Aran. — Nu cred. Acest lucru era strict interzis. — Dar. dar reîntoarcerea lor va întrerupe legătura cu Ygone. Vom încerca să rămânem. Continuă să fie cel mai sigur mod de a fi discreţi şi de a face recunoaşterea regiunii. — I-auzi. Prin apropiere trece un drum care duce acolo. se găseşte la zece kilometri de aici. oamenii se împrăştiară în toate direcţiile. pentru că introducea perturbaţii considerabile în trama cauzală. o ciupercă aruncă o ceaţă de spori în atmosferă. Indigenii au o reputaţie de oameni paşnici. cu chipul încordat. În cazul când împrejurările ne despart. cei întârziaţi vor rămâne prizonierii acestei lumi.

Sau n-ai fost atent la informaţii? — Încă nu m-a lăsat memoria. fură cât pe ce să dea nas în nas cu un indigen călare pe un animal local. pentru că nu percepem realitatea printr-o prismă deformantă.în pericol? se interesă Mario. ca specialiştii. însă nu conţine aproape nici un termen în materie de arme. pe cel stâng. — Nu se judecă o civilizaţie după un drum desfundat. De întrebările astea se ocupă Prezicătorii. — Nici nu căuta să înţelegi. Au o limbă foarte bogată. Îi urmau Jorgenssen şi Mario. iar Nanski. Porniră la drum. Motivul pentru care o lume ca Ygone ar putea să ameninţe într-o bună zi Federaţia îmi scapă complet. atunci cine s-o facă? Specialiştii? În nici un caz! Sar putea ca noi să fim singurii capabili de a judeca raţional toate lucrurile în ansamblul lor. Shan d'Arg şi Livius mergeau în frunte. Iar Federaţia nu-şi asumă nici un risc. tăcu. Nici măcar nu ştiu ce-i ăla război. iar forma alungită a craniului său îi evidenţia calviţia pronunţată. replică Mario. — Poate că-1 vom descoperi. Dar. Purta un fel de tunică scurtă care-i lăsa libere picioarele ce se legănau pe lângă animal. dacă tehnologia lor progresează destul de rapid. De două ori schimbară direcţia. . — Mă aşteptam să fi ajuns măcar la nivelul energiei atomice. Totuşi. fără a ne da amănunte mai precise.. Şi ştii foarte bine că tehnologia lor e primitivă. oamenii ăştia sunt nişte pacifişti deplorabili. Discutaseră deja de sute de ori pe această temă. Dacă nici noi n-am încerca să înţelegem. să fi lansat primele nave în spaţiu. Călăreţul avea aspect uman.. după informaţiile pe care le-am primit. Nu-i ăsta rolul nostru. se pregăti să protesteze Jorgenssen. răspunse Shan d'Arg. Arne Cnossos acoperea flancul drept. Acesta era simplu.. ca să evite drumul. Ba da.. Era bătrân şi gras. Shan d'Arg fluieră dipreţuitor printre dinţi. dar nu văd ce treabă putem avea noi aici. Arca fie lăudată. de pământ bătătorit. Erin asigura ariergarda. aşa cum se prezintă.! mormăi el. străbătut de făgaşuri. Înaintară multă vreme printre ciupercile gigantice. să ştii. Ei ne indică operaţiile pe care le avem de efectuat. — Şi de ăştia se teme Federaţia. — Cred că da. Când traversară drumul pentru a doua oară. Nici eu nu ştiu mai multe decât voi. — S-au văzut de mai multe ori lumi care fac progrese rapide.

Supravieţuitorii unei nave eşuate se înmulţiseră rapid. Ăia de la Informaţii cred că le ştiu pe toate. era vizibil mamifer. — Ba uite că există: Ygone. ajunseră să nu mai depăşească un stat de om. Făcuseră un . — Se duce la Dalaam. spuse simplu Mario. când ajunseră pe marginea falezei. şi şase labe articulate curios. Cei şapte se culcară pe burtă. În sfârşit. Cei şapte trebuia să se deprindă cu zilele şi nopţile lungi. Cei şapte începură să fie mai prudenţi. Indigenul. ca să te cred. presupuse Livius. o blană cu fire scurte. Privea cerul cu o expresie de beatitudine şi probabil că nu i-ar fi observat pe cei şapte nici chiar dacă traversau drumul prin faţa lui. plastic şi sticlă. Curând. Aminteşte-ţi de povestea aia de lângă Mizar. dincolo de falia gigantică. cu doi ochi triunghiulari. Ygone avea o mişcare de rotaţie cu durata de o sută nouăzeci şi două de ore standard. îl corectă Mario. şopti Jorgenssen. sau dacă nu cumva dispunea de vreo metodă reproductivă la fel de originală ca înfăţişarea lui. dar în jumătate din cazuri se înşală. Soarele coborâse până aproape de linia orizontului. agale. Călăreţul părea foarte încântat de el. Animalul îşi mişcă într-o parte şi-n alta capul. Era dificil de observat de la prima vedere dacă animalul era vivipar sau ovipar. Dalaam era jos. de un albastru foarte închis. nu se lăsă Mario. La orizont se vedea marginea platoului. la adăpostul ciupercilor. în fundul canionului. — Aştept să văd cu ochii mei. oţel. gât lung de saurian. Emisarii viitorului putură constata că ochii animalului se mişcau independent unul de altul. dar nu există planetă fără comerţ. — Pe Ygone nu se face comerţ. în ceea ce-1 privea. fără îndoială. Ciupercile erau tot mai rare şi mai mici. — Un negustor. — Eroarea a fost corectată. călăreţul indigen se îndepărtă. vârful unei faleze ieşea dintr-o ceaţă uşoară. mai degrabă decât în barăci de beton armat. încă nevăzut. era destul de aproape de un D+ în toată regula! Dar indigenii preferau să locuiscă în colibe de chirpici. pe o lume atât de paşnică. -— Aşa zic informaţiile. Ar fi fost puţin probabil ca o evoluţie independentă de cea terestră să dea un rezultat cu morfologie umană atât de netă. . ripostă Livius.Acesta avea capul plat.şi când colo. Nu încăpea nici o îndoială că civilizaţia de pe Ygone luase naştere în urma unui naufragiu spaţial. dar nu se opri. Foarte departe. unde decretaseră că tehnologia indigenilor nu depăşea nivelul L.Noi am corectat-o la limită! Porniră mai departe.

mare ocol pentru a evita drumul. Acum, terenul era complet descoperit. În spatele lor, o ceaţă roşatică plutea pe deasupra ciupercilor. Vântul o risipea leneş. Atacul îi luă complet prin surprindere. Nici măcar nu avură timp să se trântească la pământ. Simţiră fulgerul portocaliu prăbuşindu-se asupra lor, mai degrabă decât să-1 vadă, şi căldura toridă ca de cuptor care-i înconjura. Dar instrumentele lor erau mai rapide decât reflexele. Scuturile energetice se angajară înainte ca raza să fi atins o intensitate periculoasă. Antenele detectoarelor se depliară cu un ţăcănit slab pe căşti şi în cepură să se rotească, în căutarea sursei de căldură. Atacul nu durase nici o sutime de secundă. Livius îşi scoase arma, cu o expresie fioroasă. — Calmează-te! strigă Jorgenssen. Nici măcar nu ştii unde sunt! Aruncară cu toţii o privire scurtă spre detectoare. Acele se învârteau încet, cu aceeaşi viteză ca a antenelor, dar nu se opreau spre nici o direcţie. Or, o armă de forţa celei folosite contra lor ar fi avut nevoie de un generator de mare putere, conţinând mult metal, emiţând radiaţii intense, foarte uşor de depistat. Detectoarele rămâneau nehotărâte. Nici măcar nu ştiau din care direcţie venea pericolul. În principiu, scuturile energetice îi puteau proteja de aproape orice fel de descărcare, dar nu era deloc prudent să-şi folosească rezervele încă înainte de luptă, şi cu atât mai puţin să ispitească inamicul necunoscut să le dea o mare lovitură. — Pot exista mai multe explicaţii, spuse Shan d'Arg, expertul în arme. Nam fost supuşi nici unui atac, ci am avut doar o halucinaţie care timp de o sutime de secundă ne-a afectat şi detectoarele. Sau, proiectorul folosit împotriva noastră se află la o distanţă de vreo treizeci de kilometri, ceea ce e aproape de neconceput. Sau, adversarii noştri dispun de echipamente similare cu ale noastre, extrem de reduse şi aproape imposibil de detectat. Ultima ipoteză e doar o idee mai puţin fantastică decât celelalte. În Federaţie, asemenea arme nu există decât într-un număr foarte mic de exemplare. Le sunt rezervate Echipelor şi câtorva Patrule de Explorare Spaţială - şi, bineînţeles, pentru fabricarea lor e necesar un nivel tehnologic A+, cum nu se găseşte decât în cele mai avansate lumi ale Federaţiei. — Să căutăm un adăpost, propuse Nanski. Se vedea clar că se simţea stânjenit. Nanski era un om curajos, dar apariţia razei îl tulburase. Era ultima dintre dificultăţile la

care se gândise când porniseră spre Ygone, şi prima dintre armele folosite contra lor. Pe deasupra, nu împărtăşea deloc marea încredere a celorlalţi în superioritatea tehnică a Federaţiei. Întâlnise uneori, în spaţiu, maşinării de neînţeles, ale căror provenienţă şi vechime erau necunoscute, şi care-i dăduseră de gând. Era sigur că undeva în spaţiu exis taseră, şi poate chiar mai existau, civilizaţii cel puţin la fel de avansate tehnic ca Federaţia. — La ce bun? întrebă Jorgenssen, privindu-1 pe Livius, ale căruri impulsuri violente îl îngrijorau. Scuturile ne apără, iar inamicului nu-i va fi deloc greu să ne găsească, acolo unde mergem - pe când noi nu ştim nici unde se află, nici cine e. — Avem motive întemeiate de a presupune că aparţine planetei şi ştie de ce am venit aici, spuse vorbind rar Arne Cnossos. Nimeni nu trage fără somaţie asupra unor străini, chiar dacă sunt echipaţi bizar. Şi numai locuitorii acestei planete pot avea interes să ne distrugă. Se aşezară în cerc pe nişte bolovani. Scuturile energetice formau în jurul lor halouri luminoase. — Atunci, înseamnă că pe Altaîr există un trădător, hotărî Livius. Cineva care le-a vândut arme şi informaţii despre misiunea noastră. Mario izbucni în râs. — După toţi bandiţii cu care ai de-a face, nici nu mă mir că vezi lumea în stilul lor. La fel de bine se poate ca locuitorii de pe Ygone să fi fabricat ei înşişi armele astea. — Iar ăia de la Informaţii s-au înşelat când le-au atribuit cota K+? — Posibil. La fel de posibil e şi ca Ygone să fi evoluat foarte repede. Cât de vechi sunt datele de la Informaţii, de cincizeci de ani? De o sută? Echipele de Explorare şi Acţiune Temporală intervin doar la intervaluri de câteva decenii. Pentru anumite lumi, o asemenea diferenţă poate fi decisivă. — Ceea ce spui tu poate însemna şi altceva, Mario, murmură Nanski, cu buzele strânse şi chipul dintr-o dată cenuşiu, încordat. Poate însemna că şi ei ştiu să se deplaseze în timp. Că se pot deplasa în timp pe propria lor planetă - şi că aşa au aflat de ce am venit. Aproape toţi începură să protesteze în acelaşi timp. — Copilării, mormăi Erin. Jorgenssen îi readuse la tăcere. — Aveai ceva de spus, îi zise el lui Nanski, întorcându-se spre acesta. Astronautul dădu din cap. Mâinile îi tremurau uşor. Trase adânc

aer în piept, apoi întredeschise buzele, dar încă mai ezita să vorbească. — O posibilitate... spuse el într-un târziu. Nimeni dintre noi nu pare s-o fi întrezărit până acum. Şi anume, aceea ca adversarii noştri să nu vină de pe Altaîr, şi să nu fie nici originari de pe Ygone. S-ar putea să reprezinte o altă civilizaţie interstelară. — Impos... începu Livius. În clipa următoare, cuvintele îi îngheţară pe buze. Îl privi fix pe Nanski, apoi se uită pe rând şi la ceilalţi. Putea citi pe feţele lor scepticismul - şi, imediat pe sub acesta, teama. Era un lucru de neconceput - şi totuşi, această teroare le era cunoscută tuturor, de multă vreme, îşi spuse Jorgenssen. Şi trebuise ca Nanski, omul spaţiului, să fie acela care s-o ex prime. Nici unul dintre ei nu putea recunoaşte cu adevărat că în Galaxie exista o altă civilizaţie interstelară decât Federaţia Cuceritoare. Dar, cu ocazia fiecărei expediţii, îşi puseseră întrebarea: nu cumva, de data asta, îl vom întâlni pe inamicul suprem? Pe cel care ne va distruge şi, dincolo de noi, va atinge Federaţia? Un inamic venit din spaţiu. Sau din timp. — Va trebui să definim o tactică, spuse Jorgenssen. În principiu, instrucţiunile noastre prevedeau că trebuie să distrugem un anumit număr de puncte cheie din Dalaam şi să supunem un număr determinat de indigeni unui tratament psihologic adecvat. Dar această situaţie este cu totul nouă. În calitate de Coordonator, lui Jorgenssen îi revenea responsabilitatea grupului. În perioade normale, fiecare membru al echipei ştia ce avea de făcut, însă acum se aflau în plină criză. Brusc, simţi cât de izolaţi şi pierduţi erau, în pofida armelor şi a puterii lor. Federaţia nu putea face nimic pentru ei. Trebuia să reuşească de unii singuri să supravieţuiască. Le dădu instrucţiunile, apoi îşi reluară mersul. Adoptară o formaţie nouă, desfăşuraţi pe câteva sute de metri. Glasurile răsunau metalic în căşti. Din când în când, măturau cu privirea pădurea de ciuperci care se întindea în spatele lor. Ajunseră pe marginea platoului de lângă canionul al cărui fund şerpuia cu mai mult de o mie de metri mai jos, scufundat în ceţuri ce urcau până la jumătatea înălţimii, ascunzând detaliile. Se apropiară încet unii de alţii, dispunându-se în formaţiune de apărare. Antenele detectoarelor nu încetau să se învârtească în gol.

aş zice că nu suntem pe Ygone. caracteristic pentru o societate de cultivatori şi crescători de animale. dar nu este cu adevărat un oraş. mestecând o tabletă nutritivă. copacii nu existau. văzu conturându-se oraşul. Distanţa păru să se şteargă. Se ridică şi-i făcu semn lui Mario să se apropie. Ce-i ăla. Dârele de ceaţă încetară să stânjenească vederea. — Dacă n-aş vedea soarele ăsta.. fără să-1 găsească. — Şi? replică Mario. şi privi în jos. Acum putea să vadă prin frunzişul des al pădurii. formele de relief şi vegetaţia. Ceva alb îi atrase atenţia . la baza peretelui. Jorgenssen căută din privire oraşul. Jorgenssen avea impresia că plana pe deasupra copacilor. Erin stătea în picioare. Cei de la Informaţii nu semnalaseră nimic în acest sens. „Un mod de a . dar nu se afla numai la adăpostul acesteia. între copaci. Nu vedea decât o pădure albastră cu portocaliu. răspunse el. Se găsea cu adevărat în oraş. Dalaam se găsea sub ei. care corespund informaţiilor. Jorgenssen îşi reglă binoclul. De cinci sute de ani? De o mie? Îşi reglă din nou binoclul. se găseşte într-adevăr pe locul indicat. Se confunda cu pădurea. O construcţie. ce e un oraş adevărat?" se întrebă Jorgenssen. nu mai exista nici o altă suprafaţă împădurită în tot canionul. Era amestecat cu pădurea. — Iar oraşul ăsta. sarcastic.un lucru aflat pe sol. Plutea aproape de sol. Un moment. vehicule. străzi. nu se potriveşte aproape nimic. De cât timp avea nevoie un copac pentru a atinge o sută de metri înălţime? se întrebă Jorgenssen. Lângă el. Se aşteptase să vadă construcţii. presărată cu luminişuri. Unii dintre ei păreau să aibă peste o sută de metri înălţime. — Ce părere ai? Celălalt ridică din umeri. făcând parte din ea. În rest. care se străduia să înţeleagă lipsa oricărei ordini printre micile clădiri albe răspândite la întâmplare sub copaci.. Şi făcu o descoperire surprinzătoare.Jorgenssen se culcă pe sol. o anume animaţie. Conform hărţilor. Jorgenssen nu se îndoia că indigenii cultivaseră copacii în interiorul oraşului. cu tălpile ancorate solid la un milimetru de hău. Apoi reperă încă una. În rest. Şi încă una. Oraşul nu exista. Descriseseră un oraş normal. dar. adăugă Jorgenssen. Când se făcuseră releveurile. la marginea falezei. Copacii erau enormi. Puţin câte puţin. un oraş adevărat? „Într-adevăr.

Jorgenssen se întrebă câţi locuitori putea adăposti pădurea. Scopul deplasării lor rămânea nelămurit. Instrumentele nu-i permiteau să vadă clar în interiorul caselor. putea să numere cincizeci de construcţii. probabil. Şi toate aveau în comun cel puţin o caracteristica: reţeaua străzilor. Informaţiile erau greşite. Şi nici copaci. indigenii aveau mâinile goale. Ceea ce se întâmpla pe Ygone era absolut de necrezut . Ca o plasă. adăpostind fiecare. În general. oraşe dezvoltate pe verticală. înăuntru era prea întuneric. spuneau informaţiile. din exterior. nici măcar cu un grajd. câte cinci sau şase indigeeni. o primărie. oraşe ultramoderne de oţel şi sticlă. Şi nu se vedeau drumuri care să permită transportul proviziilor alimentare şi al produselor de orice fel. Nici circulaţie subterană nu avea . Făcu un calcul rapid. Cel mai important oraş de pe Ygone. Soarele abia dacă se clintise. Chiar sub el. sau fără să mai apară. Douăzeci şi cinci de mii de locuitori care se ocupau cu agricultura. Nu aveau comerţ.trăi în comun? Un ansamblu destul de important de construcţii dispuse după un anumit plan şi conţinând monumente şi clădiri publice?" Văzuse oraşe pe mai mult de o sută de planete. fără să ducă spre nici un centru. ca un sistem de vase capilare.dar realitatea rămânea mai puternică decât informaţiile.sau. Simţiră cu toţii solul mişcându-se sub picioare cu un sfert de . se vedeau nişte cărărui care mergeau alandala de la o clădire la alta. Jorgenssen se ridică. oraşe submarine. Oraşe subterane. poate. Dalaam putea număra cinci sute de mii de suflete . Nici plantaţii nu se zăreau în jurul oraşului. În Dalaam nu existau străzi. Din când în când. Pădurea avea o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătraţi. Cel mult.detectoarele ar fi indicat-o. Practic. sau sub copaci. chiar şi oraşe spaţiale. Douăzeci şi cinci de mii de locuitori. o casă comunală. Nici cu o uzină. Pereţii acestora erau prea groşi . pentru a dispărea în umbra mai densă din jurul trunchiului unui copac şi a se ivi iar după un timp.poate chiar un milion. nu exista circulaţie. Nimic care să semene cu un edificiu oficial. Oraşe primitive de lemn. cu creşterea animalelor şi vânătoarea. care se înălţau pe zeci de niveluri. puteau vedea câte un indigen străbătând cărările. Cerul era complet pur. în Dalaam nu erau nici monumente.

însă. sau vă vom face viaţa imposibilă. ca să cedeze. se întrebă cât timp era necesar. — . şi-1 ascultă pe Mario. Dură mult până când sunetul să ajungă la urechile lor. la jumătatea adâncimii. Jorgenssen înţelese ce urma. cu tăcerea şi cu nervii lui de oţel. jos. — Infrasunete! urlă Mario.decât poate Erin. Toată marginea falezei se răsturnă în gol. Încetă să mai contemple pădurea enigmatică pe care o adiere de vânt o făcea să freamăte. se mişcă prea încet. Se repeziră din nou la marginea falezei. cu inima strânsă de spaimă. Al doilea atac fusese la fel de brutal şi imprevizibil ca primul. Jorgenssen observă că avea efectul unui duş rece asupra celorlalţi. Fisura se căscă în sol înainte de a fi avut timp să se îndepărteze suficient de prăpastie. Cnossos. Glasul lui Mario era clar şi precis. Dacă adversarii noştri ne cunosc într-adevăr scopurile şi mijloacele. sistemele noastre de protecţie s-au dovedit întru totul la înălţime. Cnossos se prăbuşi o dată cu masa enormă de stâncă. câte astfel de agresiuni. Cnossos plutea prin aer. zgâlţâindu-le neplăcut gleznele. la fel ca persoana lui. oprindu-se lângă camarazii săi. antişuta degravitaţională intră automat în funcţiune. avalanşa cruţase pădurea. Ceva în genul: părăsiţi această planetă. mă îndoiesc că încearcă să ne distrugă. Până acum. şi le făcu semn celorlalţi s-o ia la fugă. Nici unuia dintre ei nu-i fusese cu adevărat frică. Printr-un miracol. îşi dădu scama că Mario spunea ceva ce părea să-i surprindă pe ceilalţi. El însuşi simţi că spaima începea să-1 părăsească. Angoasa lor .nici un pericol real. Jorgenssen. spunea acesta. Acţionă comenzile aparatului şi urcă încet.. Imediat ce atinse viteza prestabilită. Nici unul dintre ei nu era echipat moral pentru un asemenea război . Brusc. Se îndepărtară în grabă de marginea falezei. în timp ce stâncile cădeau mai departe. Vibraţia se amplifica. — Am scăpat şi de data asta. sau abilitate. Se felicitară cu toţii în acelaşi timp. Miracol. Se pomeni planând pe deasupra canionului. dar era alb la faţă. şopti el. Zâmbea. Mai degrabă am impresia că e vorba de nişte avertismente.secundă după ce detectoarele îi avertizaseră.. şi toţi îi putură auzi glasul în căşti. Cred că nu încearcă decât să ne sperie. ca un păianjen suspendat de un fir. în adâncuri.

o asemenea impresie era foarte frustrantă. într-o primă etapă. în Dalaam nu părea să se practice nici o meserie. lucruri care nu cadrau cu informaţiile pe care le primiseră. De câteva secole. părând să nu aibă habar de ce anume e aceea muncă. unite între ele prin cărări. În realitate. Nu arătau ca şi cum printre ei ar fi existat specialişti. Echipe acţionau asupra „psihicului" colectiv al unei societăţi. atâta cât putea Jorgenssen să deducă prin binoclu. fără ca nimeni să ştie . dacă nu chiar planete întregi. de la o înălţime mai mare de un kilometru. opinii.sau mai degrabă. se plimbau cu braţele legă-nându-li-se pe lângă trup. după toate astea. care sfârşeau prin a penetra. Anumite aspecte deveniseră puţin mai clare.comună avea o altă cauză: se întâmplau lucruri pe care nu puteau să şi le explice. Principiile „redresărilor istorice" erau foarte simple.de fapt. Aceasta nu se potrivea deloc cu ceea ce putea să vadă Jorgenssen clin activităţile lor. Principalul lor motiv era acela de a-i face pe membrii Echipelor să se simtă cu conştiinţa împăcată. Structura îi amintea destul de vag de o sociogramă . din ce trăiau? Cum se hrăneau? De unde aveau acele tunici mătăsoase? Păreau complet liberi şi fericiţi. Nu înţelegeau situaţia. Atunci izbucneau războaie. de organizarea celulelor vii. Jorgenssen reîncepu să observe oraşul. nici măcar de nivel inferior . sau civilizaţii anterior înfloritoare începeau să stagneze şi intrau în declin. ca să reluăm vocabularul mitologic. expediat pe o lume de ordinul al treizeci şi şaselea. Ygone să fie cea mai paradi-siacă planetă din galaxie? Justificarea invocată de birourile Ar-căi pentru „redresarea istorică" a Ygonei era „tendinţa agresivă şi belicoasă a locuitorilor săi". după câteva decenii. iar grupurile comunicau prin drumuri mai mult sau mai puţin haotice. Dar motivele declarate oficial de Arcă rareori erau cele adevărate. Injectau în subconştientul unui anumit număr de indivizi noţiuni. „arhetipuri". Echipele interveniseră mai mult pe plan material. Dar atunci. Pentru un trimis al atotputernicei Federaţii Cuceritoare. acţiunea lor devenise mai subtilă. în subconştientul colectiv. singura cauză pe care o cunoştea Arca era slujirea propriei sale puteri. îşi spuse el. Se părea că acele construcţii scunde formau grupuri de câte opt până la douăsprezece locuinţe. distrugând fizic fiinţe şi oraşe. Activitatea indigenilor rămânea imposibil de înţeles: în cea mai mare parte a timpului. Ar putea.

dobândind amploare ca un fel de cancer social şi dând uneori naştere câte unei religii sau unui mit care-şi angaja credincioşii într-o cruciadă fanatică şi ucigătoare. în spiritul unui anumit număr de dalaameni. răspunse Jorgenssen. dar nu se simţea în stare să săvârşească un asemenea gest. dacă acesta . Îi venea să ia cutia şi s-o arunce cât mai departe. Încercă să distingă. Vor face mai mult rău decât bine. Nu-mi pot asuma răspunderea unei misiuni soldate cu un eşec. şi că încerca să se mintă şi pe sine însuşi. Cnossos rămânea un mister. Cel mai adesea. invizibilă şi impa-rabilă folosită de Federaţie în îndelungatul război pe care-1 purta contra concurenţilor ei din viitor. Întrebarea era: oare şi ceilalţi aveau s-o accepte? — Ne întoarcem. germenele nu era decât un lucru minuscul. un nou simbol care se dezvolta. cu trăsăturile sale pe care rareori se putea citi vreo undă de emoţie. Iar pe ceilalţi nu-i preocupa decât acţiunea. Reflectă rapid. Ştia că minţea. fusese condiţionat mult timp. Mario îl atinse pe umăr. privindo cum cădea spre copacii gigantici. Livius îndeplinea ordinele fără să le discute. Nu sunt deloc sigur că planul care mi-a fost comunicat mai e aplicabil. privind viaţa liniştită şi fericită a locuitorilor săi. scopul acesteia le rămânea străin. În fond. În toată povestea astea sunt prea multe elemente noi. dar acesta nu-i adresă decât un surâs. E foarte posibil ca indigenii să fie chiar capabili să se apere contra sugestionării. Exista o soluţie care să rezolve pe moment toate problemele. Batem în retragere. se găseau înregistrările hipnotice cu ajutorul cărora avea să implanteze. aplecat deasupra oraşului Dalaam. pentru a rămâne fidel Federaţiei. Germenii propriei lor distrugeri le fuseseră inoculaţi cu zeci de ani în urmă. Revenim pe Altaîr. cu minuţiozitate. dar nimeni nu ştia acest lucru. spuse el repede. Se întrebă dacă acest lucru i se putea citi pe faţă. îşi spunea Jorgenssen. noţiunile distrugătoare. — Ce facem? — Asta mă întreb şi eu. Aceasta era arma supremă. într-o cutie metalică.de ce. nu era sensibil decât faţă de suferinţa imediată a altora. Se întrebă oare ce gândeau ceilalţi: probabil că Mario era conştient de problemă. de către Echipele de Acţiune Temporală. sigilată cu grijă. după trăsăturile zâmbitoare ale lui Mario. Era o armă criminală. nemiloasă. Înregistrările hipnotice pot foarte bine să dea rezultate complet neaşteptate asupra indigenilor.

Jorgenssen oftă. Au reuşit să ne sădească în minte destule tulburări pentru a ezita să acţionăm. Livius repetă pentru a treia oară. şi el era neliniştit. spuse într-un târziu. — înseamnă că indigenii au câştigat. Să decidă cei de pe Altaîr. Din partea mea. — Mai bine aşa. Singura teamă care mă frământă e să nu fac vreo greşeală. partida era câştigată. — Înţeleg. Mario. Nu mai suntem doar noi în cauză. . — Mai taci. sau altcineva. Şi de indigeni. Cred că decizia ta e absolut înţeleaptă. — Mie nu mi-e frică. Am dovedit de-o sută de ori că nu suntem nişte laşi. Livius. Shan d'Arg interveni la rândul lui: — Şi eu sunt un războinic. ezita între gustul său pentru risc şi vechea fidelitate faţă de Jorgenssen. Le lăsăm viitorul în pace. Mario respiră adânc. declară el.. Dar Jorgenssen are dreptate. pentru moment. Erin tăcea. îi aminti cu blândeţe Jorgenssen. pentru că membrii ei deciseseră în unanimitate că probabilitatea de succes era nulă. Nanski făcu o strâmbătură de furie. Shan d Arg. Livius se răsuci pe călcâie. Măcar în acest sens. cu chipul pradă unui tic nervos. — Inexact.înţelegea problema care-1 frământa. cu încăpăţânare: — Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată. Nici o Echipă n-a bătut vreodată în retragere. replică Jorgenssen cu răceală. Niciodată nu fac calea-ntoarsă fără să-mi blestem zilele. În ciuda dezinvolturii sale aparente. mărturisi Coordonatorul. E vorba de Federaţie. bombăni el cu glas surd. mormăi Livius. — Indigenii. Asta vă cer să faceţi şi eu vouă. răspunse Mario. E nevoie de mai mult ca să mă sperie. Cnossos şi Nanski erau de aceeaşi părere cu el. — Crezi în teoria lui Nanski? — Nu ştiu. Livius protesta. Dacă e întemeiată. Acum o sută douăzeci şi şapte de ani. cerul era gol şi neted ca interiorul unei scoici. Pe Ygone nu existau păsări. — O s-ajungem de râsul Federaţiei. o echipă a revenit fără a-şi fi dus programul la îndeplinire.. decât s-o nenorocim. astăzi. *** Deasupra capetelor lor. am s-o sprijin. Pe moment.

aproape în acelaşi timp. În tot timpul cât am privit-o. În buzunarul lui Jorgenssen. murmură Jorgenssen. Se gândea la toate expediţiile sale din trecut. se grăbi el să adauge. cu antenele de pe căşti rotindu-se. la umano izii de pe Usal. sub efectul neliniştii. pare capabilă să se apere. Şi-i displăcea să fugă din faţa unui asemenea mister. Sporii ciupercilor gigantice căzuţi pe sol formau un covor gros de pulbere roşiatică. nici economie. Plecăm. gânditor. Nu mergem decât să cerem directive noi. Copacii continuau să mascheze o realitate insondabilă. Livius.Trăsăturile lui Jorgenssen se destinseră. la cristalele-matematicieni pe care le făcuse să înnebunească. nimic nu era clar şi sigur. nici guvern. — Am nimerit peste o societate în întregime originală. pe Lomire. Livius îşi ţinea capul în piept. . I-o luase gura înainte. jucându-se cu arma. Toate la timpul lor . Trebuie să informăm Federaţia despre prezenţa aici a unor adversari bine înarmaţi. cu ochii şi urechile în alertă. spunea Mario. De fiecare dată. Ai de ales. răspunseră mai multe glasuri. — Fie. Pe când aici. Pare să nu aibă nici o formă de organizare. Dar locuitorii săi păreau să nu aibă nici cea mai vagă idee. — Şi eu. Oamenii mergeau în tăcere. — Şi eu cred. m-am simţit foarte neliniştit. Nu le mai rămânea să-1 convingă decât pe Livius. planeta junglă. Dalaam învinsese. — Poţi să rămâi aici. din pădure emana un soi de forţă. problema fusese simplă. concretă. Aruncă o privire spre Dalaam. Erin avea să treacă şi el de partea majorităţii. Intui imediat că săvârşise o greşeală. cu armele în mâini. Pe chip i se citea amărăciunea. cutiuţa metalică atârna mai greu.mai întâi retragerea. N-ai decât să-ţi porţi singur războiul. — O să ne întoarcem. pe Bania. Dar nu vom capitula. Dar. la imperiul şopârlelor semiinteligente pe care le făcuse să degenereze. nimic centralizat. apoi victoria. Sau poţi să cedezi în faţa majorităţii. tranşă Jorgenssen. Încă un punct câştigat. Livius. Mă întreb ce ni s-ar fi întâmplat dacă încercam să distrugem pădurea. şi despre tot ceea ce s-a schimbat. cu locuitorii neavând habar de prezenţa noastră. Şi eu la fel. În acelaşi timp. în acelaşi timp. cedă el într-un târziu. — Cred că n-am fi reuşit. Oraşul părea atât de calm.

Îi lăsase să-1 surprindă. Cred că nici furia lui Livius n-a avut alt motiv. — N-am mai întâlnit niciodată aşa ceva. şi toţi încremeniră într-o clipă. Scutul aventurierului se albi brutal. chiar în clipa când pornea a doua rafală de energie. viu şi puternic. ca şi cum ar fi ascuns-o un scut energetic. din care nu voi face parte niciodată.. — Şi eu am simţit-o.. Impresia de a mă afla în pragul unei lumi noi şi necunoscute în sânul căreia nu pot să pătrund. ştia cu precizie unde se aflau. Jorgenssen îi pierdu din vedere pe ceilalţi. Poate că era un indigen care-i spiona . Nu. În orice caz. Decapită o duzină de ciuperci. Livius mergea de unul singur. după care ciupercile deveniră mai rare. nu. Câteva fuioare de fum purpuriu se înâlţară spre cer. protejând oamenii. graţie detectoarelor.. — Acolo. O luară la fugă în tăcere. la o oarecare distanţă de ceilalţi. Era o siluetă umană. şopti Livius.. poate. Detectoarele n-au reacţionat. Traversară două poieni.dar această ipoteză nu explica tăcerea îndelungată a detectoarelor.. — Nu trageţi! strigă Jorgenssen în microfon. redevenind aproape imediat transparent.. Dacă era un indigen. aveam mai degrabă impresia că pădurea conţinea ceva extrem de preţios. pe care n-aveam dreptul să-1 distrugem. — Credeţi că a încercat cineva să ne influenţeze psihologic? întrebă Nanski. Un detector mugi brusc în căşti. nimic precis. confirmă Jorgenssen. Cei şapte nu-şi încetiniră goana. cu glasul tremu-rându-i de surescitare. arătând spre un punct aflat între două ciuperci gigantice. — Luăm altitudine? întrebă Livius. În ceaţa roşie de spori se mişca o formă. Scuturile se declanşară automat. Dar. dar neclară. Iar indigenul nu fusese surprins. — Nu. — S-ar putea. suntem în principiu imunizaţi faţă de orice formă de sugestie subliminală. şi ajunseră într-o zonă cu . desfăşurând formaţia şi încercând să-1 încercuiască pe individul necunoscut. când ascultam anumite simfonii. Îl atinse pe Livius în plin. care sfârâiră sinistru. după ce-şi jucase rolul protector. E doar o intuiţie. ca un fulger alb. de bunăvoie.Se priviră. îşi spuse Jorgenssen. Prima sarcină le trecu pe deasupra capetelor. urmă Mario -decât. Rămâneţi la sol.

Îşi puteau pune în funcţiune unităţile antigravitaţionale. după ce le dovedea că nici una dintre armele lor. şi dispăru după o stâncă. Din moment ce putea anihila câmpurile care-i protejau . Vulnerabilitatea lor s-ar fi accentuat perceptibil. — Scuturile! urlă disperat Nanski. de-a pisica şi şoarecele. ordonă Jorgenssen. poate? Avea de gând să-i distrugă într-un târziu. survolând labirintul pietros. îşi pierdeau prada din vedere. În cea mai mare parte a timpului. Înţelepciunea dicta să-şi menţină toate atuurile pentru ultima manşă. Şi trase de două ori. Aproape imediat.dar.iar asta presupunea o tehnologie superioară şi rezerve energetice practic nelimitate i-ar fi putut spulbera încă de la început. dar necunoscutul nu se opri din fugă. dar auzi . care alerga în faţa lui. în loc de a se ridica pe verticală. îi plăcea situaţia. Din sadism. Îi căută pe ceilalţi din priviri. n-avea şanse să-1 neliniştească măcar? — Încetaţi urmărirea. — Câmp inhibitor! strigă Mario. Totuşi. rămase la sol. clar Jorgenssen era gata să parieze că necunoscutul nu avea o armă suficient de puternică pentru a-i pune în pericol. Inamicul necunoscut se juca pervers cu ei. Pe de altă parte. Trase aproape imediat. Jorgenssen ezită. Îşi atinse ţinta mobilă. dar nu avu nevoie să se uite la cadranul de control purtat pe încheietura mâinii drepte pentru a şti că şi el încetase să mai fie protejat. Ca jucător. suficientă doar ca să ameţească un om. — L-am prins. acceptă în sfârşit Jorgenssen. astfel încât adversarul le putea deduce tactica.grohotişuri uriaşe. Nu-şi vedea nici propriul său câmp energetic. Sarcina energetică era moderată. de care erau atât de mândri. dar detectoarele continuau să le indice ferm direcţia. Echipa câştiga teren. Jorgenssen apăsă butonul minuscul al cutiei prinse la centură . Jorgenssen aruncă o privire spre Mario. nu încerca realmente să-i distrugă. scrâşni glasul lui Mario în cască. Sunt într-adevăr foarte puternici! În glas i se simţea o undă de satisfacţie. — Altitudine? răcni Livius. Era clar că prefera să încerce să-i intimideze. Jorgenssen nu putea să-1 vadă. auzi strigătul de furie al lui Livius: — Unitatea mea nu merge! Ia încercaţi-le pe ale voastre! Instinctiv. Obişnuitul halou nu se mai zărea. ar fi devenit imediat vizibili. Nimeni nu-şi lua zborul. — Haideţi.

Rafala îl tăiase practic în două. Semnificaţia a ceea ce se afla acolo nu-1 frapă imediat.. dar celălalt nu-1 văzu. Se întorseseră acasă în tăcere.şuieratul uşor al focurilor de armă. Sarcina îl ucisese. Cel mai rău era că semăna ca două picături de apă cu Mario. îl zări pe Mario într-o crevasă. după o stâncă. zăcea un om. Mario privea un lucru pe care Jorgenssen încă nu putea să-1 vadă. Pe sol. în spatele stâncii. Pietrele se rostogoleau de sub picioarele lui. Mersese întruna. Dacă ar fi vrut să te distrugă. încât îl orbi pentru o fracţiune de secundă. cu mare chin. iar casca rămânea mută. Puţin îi păsa de ceilalţi. Nu era nevoie să-1 întrebe nimic ca să ştie că se întâmplase un eveniment grav. Jorgenssen se apropie de el. ascultându-şi vuietul sângelui prin vene. Imediat. iar el ştia că nu-1 ameninţa nici un pericol. până la crăpatul zorilor. Simţi brusc căldura soarelui. Combinezonul nu-1 mai proteja. rămase ameţit. cu ani şi ani în urmă. ceva căzut la pământ. zgomotele dobândiseră o intensitate înfricoşătoare. iar Jorgenssen ştiu ce însemna să fie pierdut. Ceilalţi nu se vedeau. Escaladă un morman de stânci şi descoperi o râpă. Din nou stânci. Jorgenssen se trânti la sol. Se cocoţă pe cea mai înaltă. şi se rătăcise. însă. — L-am doborât. când era copil încă. Deşi planeta era paşnică. pe versantul opus al ravinei. Un moment. în jurul lui se lăsă tăcerea. După ce se lăsă să alunece până în fundul ei. * * * .. Tatăl lui îl găsise înaintând de-a lungul unui râu. Nu mai făcu nici o mişcare. Nu-şi spuseseră nimic unul altuia. Fu nevoit să-1 dea la o parte pentru a vedea la rândul lui ce anume privea Mario cu o asemenea intensitate. Omul purta uniforma Echipelor. Dar asta încă nu însemna nimic. apoi se ridică şi o luă la goană cu disperare în direcţia unde dispăruse Mario. se auziră noi rafale. dar camaradul său nu întoarse capul." Dintr-o dată. pe Igor II. Îi făcu un semn. Nici un robot chirurg nu l-ar mai fi putut readuce vreodată la viaţă. Îşi aminti brusc de o noapte de vară. „N-ai nici un motiv să-ţi fie teamă. În tăcere. I se alătură. Acele detectoarelor se învârteau ca scoase din minţi. Jorgenssen se smulse din amintiri şi începu să se caţăre. iar una dintre ele trecu atât de aproape de Jorgenssen. continuă Mario.

Tot atât de dezarmaţi pe cât păreau să fie locuitorii Dalaamului. Îşi păstraseră armele. erau goi şi dezarmaţi. să te ajute. al combinezoanelor care distilau frigul şi căldura conform voinţei lor. De-a lungul anilor îndelungaţi de misiuni diverse. ai înfruntat realul. Poate că aici se găsea una dintre căile enigmei. . marea sau muntele. şi Mario. Cădeau de pe picioare de oboseală. „Toată viaţa. Dar întotdeauna simţeai aproape de tine maşinile. deşi nu le mai erau de nici un folos. gata să te salveze. Lipsiţi de apărare. sau faţă de baliză ori de vreo localitate. Aveau încredere în ei înşişi şi în armele lor. să te scutească de o suferinţă. Maşinile se luptau în locul tău. ori pe acel ucigaş redutabil care poate să fie un om. le-ai înlăturat. Uneori. ca să te distrezi. în timp ce tu aveai impresia de a exista cu preţul unui pericol iluzoriu. dacă mai reuşeau s-o activeze. „între tine şi realitate s-au intercalat aparatele. de oboseală. Dintr-o dată. şi alături de el şi-o spuneau şi Erin şi Nanski. iar tu aveai doar impresia că le controlezi. Goi-goluţi în faţa duşmanului fără faţă şi enorm de puternic. să comunice între ei peste munţi. o jenă pe care nu ţi-ai fi dorit-o. La fel de bine puteau să le arunce. Acţionaseră la adăpostul câmpurilor energetice. Nu şi acum. Mare noroc.Paşii le erau tot mai grei. O repetă în sinea lui: Tot atât de dezarmaţi pe cât păreau să fie locuitorii Dalaamului. Dar nu şi aici. Şi aşa aveau nevoie de mult noroc pentru a reveni pe urmele propriilor paşi fără să se înşele. pe Ygone. Detectoarele nu mai mergeau. Erin dădu din cap. de fapt. Erau la fel de vulnerabili ca nişte copii. şi Amanda. Niciodată n-ai ştiut ce e o luptă adevărată. în orice punct determinat dinainte. nu şi aici. Acum şi aici. Nu şi acum. să ştie permanent unde se găseau unii în raport cu ceilalţi. al căştilor. Singura lor speranţă era să regăsească baliza spaţio-temporală. ideea îl frapă pe Jorgenssen. Erau ca nişte zei. Maşinile se luptau pentru federaţie. Puteau să zboare pe deasupra continentelor şi a mărilor. — Eşti sigur că mergem în direcţia cea bună? întrebă Jorgenssen. înfruntaseră numai adversari care n-aveau nici o şansă să li se împotrivească. iar sudoarea le şiroia pe sub căşti. şi Livius. rezultatul pe care-1 dorea inamicul invizibil. Îi proteja mereu un fel de cocon format din aparate." îşi spunea Jorgenssen.

Chiar dacă Mario mergea în acel moment alături de ei.?" Lăsaseră trupul lui Mario numărul 2 în urmă. aceleaşi cicatrice. nici una dintre cele două arme identice ale lor nu era reglată pentru doza mortală. Era Mario. Unul dintre ei putrezea lent în sacul lui. căldura şi osteneala. şi mai ales Selectorii. O identitate perfectă. cei doi Mario încetaseră să mai fie identici. Poate că nu vor decât să cobori spre ei.„Locuitorii din Dalaam ştiu ce înseamnă o luptă reală". după ce procedaseră la o examinare rapidă care nu lăsase nici urmă de îndoială. am înregistrat o victorie asupra adversarului? Am distrus o umbră pe care o trimisese ca să ne inducă în eroare?" Problema era irezolvabilă. În univers nu există două obiecte absolut identice. Mario nu discutase decizia lui Jorgenssen. şi-1 omorâse pe celălalt. în tăcere. dacă era nevoie să ajungă până acolo. Şi totuşi. dimpotrivă. In minte îi încolţea o nouă idee. Îl vârâseră într-un sac inalterabil. Din acest motiv nu vorbeau. evitând să se uite spre Mario. Unul dintre ei trăsese mai repede. „Cu care dintre ei am plecat de pe Altaîr?" se întreba Jorgenssen.. Celălalt lupta cu setea şi oboseala. cu capetele plecate. Aceleaşi amprente digitale. care 1-a ucis pe unul de-ai noştri? Sau. şi să trăieşti împreună cu ei sub copaci. Era dublura exactă a lui Mario. vrei nu vrei. Instrumentele care le-ar fi permis să-i examineze retina nu mai funcţionau. Dacă Echipa reuşea să ajungă înapoi pe Altaîr. Dar nu aveau nici un motiv. „Cu care din ei am vorbit lângă Dalaam? Oare cu cel care a murit. Ştiau însă ce-ar fi descoperit. Se putea ca acel Mario care-i însoţea să fie un duşman. chiar la nivel molecular. Până-n cele mai mici detalii. înfruntând setea (sistemul de regenerare a apei nu mai funcţiona). Necesitatea ei era evidentă.. poate. Poate că un studiu extrem de minuţios ar fi depistat anu mite diferenţe la nivel celular sau. căutând lucrul ace la misterios şi nepreţuit care trebuie să fie ascuns pe-acolo. îşi spunea Jorgenssen. Poate că aventura lor pe Ygone nu fusese . Iar acum. pe Altaîr. Nu trebuia să-i furnizeze nici o informaţie pe care ar fi putut-o folosi. dar într-un anumit loc şi într-un anumit moment existaseră doi Mario identici. Jorgenssen se pomeni dorindu-şi să nu mai ajungă. şi se pregătesc să te înveţe. Aveau să hotărască inginerii Timpului. spre oraşul fals. dar fără îndoială n-ai să-1 afli niciodată. pe undeva. Dau poate au un anumit motiv de a te învăţa. şi o dată cu el şi ceilalţi. care a tras în noi. „Locuitorii din Dalaam o ştiu. iar cel ce ne însoţeşte e un fals Mario.

Poate că inamicul invizibil încearcă să ajungă la sursa intervenţiilor noastre în timp. Mergem în di recţia cea bună. Acum. Nu-i plăcea ceea ce trebuia să facă. „dar poate că nu şi în oricare an. direcţia în care se îndreptau. Dacă treceau pe lângă baliză fără s-o observe. Se opriră. a unui agent inamic. Încercă să mediteze la sculpturile lui Aran. mai ales. Erin clătină din cap. Erau făurite după chipul şi asemănarea timpului. era de ajuns ca să le transforme. iar Jorgenssen recunoscu locul. — Nu recunosc peisajul. spuse el. puteau trece şi zece ani până s-o mai găsească. — Mai avem o oră. aruncă . din exterior. Combinezoanele nu mai erau climatizate. — Mario. Pe Ygone. Avea să dureze nouăzeci şi şase de ore. după chipul destinului lor şi asemănarea Ygonei. Luminişul de la sosise se afla chiar în faţa lor. în citadela temporală a Federaţiei. a unui spion dornic să pătrundă secretele călătoriei în timp? Dar această explicaţie rămânea incertă. reflectă Jorgenssen. Erau nevoiţi să se bazeze pe obiceiul lui de a călători la munte. Duşmanul invizibil îşi dovedise puterea. Poate. Livius şi Cnossos încercară s-o ia la fugă. Jorgenssen îşi trecu o mână peste frunte. am văzut buchetul ăsta de ciuperci în stânga." îşi spuse el. îndărătnic. Priviţi munţii. Sporii ciupercilor aveau să le acopere în curând urmele. Noaptea era aproape. „Da. două. La venire. pentru a acţiona la rândul lui asupra viitorului Federaţiei?" Nimic nu era sigur . O apăsare de deget. nopţile erau egale cu zilele. — Staţi! strigă Jorgenssen. III Erin ridică o mână.şi. Puteau să moară de frig. iar o noapte atât de lungă antrena o coborâre semnificativă a temperaturii. Shan d'Arg continuă să meargă cu paşii săi alungiţi şi elastici. spuse el pe un ton care încerca să sune cât mai dur. în ciuda epuizării. O oră întreagă de gândire neîntreruptă.decât o înscenare destinată să faciliteze infiltrarea pe Altaîr. reamintindu-şi cât mai exact contururile subtile pe care le văzuse modelate de prietenul lui. ar trebui să fie în dreapta. iar Jorgenssen nu se îndoia că s-ar fi putut strecura într-un mod mai discret în oricare lume a Federaţiei. spuse Jorgenssen. dacă nu reuşeau să ajungă înapoi pe Altaîr. Generatoarele lor de energie nu mai funcţionau.

spuse Jorgenssen. după o clipă. Nici chiar Shan d'Arg n-ar fi îndrăznit să-1 sfideze cu pumnalul. Sau. O dată cu ea. O privi cum aluneca până pe sol. unitatea antigravitaţională. spuse el. apoi către Jorgenssen. Nu eşti sigur dacă nu cumva sunt duşman. — Vom încerca să ne întoarcem pe Altaîr. Scoate-ţi şi centura. Livius nu se despărţea niciodată de cuţit. atingând uşor cu mâna dreaptă patul armei inerte. rosti el cu glas sec. răspunse aventurierul. mai bine zis. Lumina asfinţitului îi scălda chipul în luciri roşii. Baliza e chiar în faţa noastră. Mario îşi lăsă arma să cadă la picioare. iar arma lui reintră în funcţiune tocmai în momentul când activez baliza. grenadele nucleare. îl omori.. dacă încă mai era unul de-ai lor. Avea cearcăne la ochi. — Te înţeleg. Desfăcu catarama magnetică a centurii.arma. Cu un gest obosit. — Nu-mi pot asuma riscul. repetă. Dacă adevăratul Mario a murit. — La cel mai mic gest suspect. ÎI arunca la fel de precis pe cât îl şi mânuia. îl chemă el. Mario se răsuci încet pe călcâie. dacă ne ucide şi se duce singur pe Altaîr. Vă daţi seama că nu vreau să ne asumăm nici un risc. şi cel care este cu noi nu e decât o copie. o putere care tocmai îşi cunoscuse limita pe Ygone. cu o uşoară strâmbătură şi fruntea năclăită de sudoare. ordonă Jorgenssen. — ÎI vei supraveghea pe Mario. Aveau cizmele înroşite de pulberea sporilor. Casca poţi s-o păstrezi. îl omor. Centura nu era decât o greutate moartă. complexul simbiotic. se corectă în sinea sa Jorgenssen. . Jorgenssen se îndreptă de spate. Era singurul dintre membrii Echipei care ştia să se servească de o armă atât de primitivă. Nimic din toate acestea nu mai funcţiona. Chipul său era cenuşiu de praf. Ceilalţi ascultau în tăcere. Dar mai era şi semnul puterii fără limite a emisarilor Federaţiei. surâse. răspunse Livius.. — Sigur. după care reveni la Mario. îşi pierdea toate simbolurile puterii sale din trecut . La cel mai mic gest suspect. — Livius. — Ai pumnalul la tine? Era o întrebare inutilă. înţelegea ce simţea Mario. Privirea lui Livius se îndreptă spre Mario. evitând să-1 privească pe oricare dintre ei.generatorul de energie. Îţi sunt suspect. — Da. atunci. Rămase nemişcat ca o statuie şi. Dacă ai înţeles.

dă-mi arma lui Mario. spuse el. nu cumva mă înşel? Chiar şi în legătură cu mine însumi?" Îşi păstră aceste gânduri pentru sine. N-am nici un mijloc de a vă dovedi cine sunt. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare. Rece. îi aştepta în mijlocul poienii. şi unul al lui Nanski. şi un altul al lui Cnossos. Prinse din zbor obiectul aruncat de Livius. Jorgenssen izbi şi mai tare. apoi îl urmă.Nu mai continuă. Mario. Sau. S-ar putea ca. Un fragment mărunt şi tăios zbură prin aer. Livius îi culese de jos arma şi centura. Căută cu vârfurile degetelor o adâncitură unde putea să apese un contactor ascuns. Înaintă spre stânca falsă. Ceilalţi porniră şi ei. Şi eu aş fi procedat la fel în locul vostru. Poate că se înţepenise ceva. fiecare s-a găsit izolat. care simţi brusc acelaşi imbold ca Livius şi Cnossos. Cizmele nu-1 mai izolau de sol decât imperfect. Piatra cedă. Se temuse că n-aveau să mai regăsească niciodată luminişul. Arma ricoşă. .. Pe parcursul urmăririi. scormoni cu degetele în scobitura minusculă.. în stânga lor. Şi aşchii. Îşi trecu mâinile peste suprafaţa zgrunţuroasă şi simţi un şoc electric slab. sau că avea să-i aştepte gol. „Nimeni dintre noi nu poate dovedi cu adevărat cine e". Nu mai pot avea încredere în nimeni. Îl dureau muşchii. Un val de uşurare îl cuprinse pe Jorgenssen. Jorgenssen începu s-o bombardeze cu lovituri înnebunite.. înghiţindu-şi cu greu saliva. „Nimeni dintre noi. — Livius. Numai despre mine însumi ştiu cine sunt. se înroşea ca un incendiu infernal. încet. — înţeleg. spuse Mario.. În toate direcţiile zăreau scântei. camuflată în chip de stâncă. în punctul de contact. Mario se întoarse şi o luă din loc. Cerul.. printre stâncile de-acolo. spuse el. în câte un moment sau altul. să zacă un cadavru al lui Livius. Frenetic. — Porneşte primul. Dar nimic nu cedă sub apăsarea lui. Furnicăturile electrice pe care le simţise încetară brusc. cu mişcări mecanice. şi al lui. Cuprins de furie. Baliza spaţio-temporală. străduindu-se să-şi stăpânească panica din glas. Îşi dorea să audă glasul dur şi clar al omului de pe Altaîr.. Îl apucă de ţeavă şi lovi cu patul stânca. şi fu cât pe ce s-o ia la fugă. îşi spuse dintr-o dată Jorgenssen. Numai crestele munţilor mai scânteiau încă. sunând a gol.

parcă aiurit. se aşezaseră în cerc în jurul vetrei improvizate. Dar naveau să mai ajungă niciodată pe Altaîr.transformând cu adevărat baliza în stâncă. Cei şapte contemplau flăcările cu un soi de stupoare.Neputincios.." Trosnind. Nu era nevoie să le spună nimic. Cu o mie de ani? Nu. Numai Livius părea la largul lui. Mario privea flăcările fără să clipească. facem cu adevărat o călătorie în timp. În cele din urmă. trebuia să caute o sursă . cu un umor infernal. Jorgenssen se întoarse spre oamenii lui. poate. Dacă mai apucau zorii. Înainte ca prima rachetă să fi decolat de pe Terra. Cu zece mii. „Iată-ne proiectaţi cu o mie de ani în trecut". aveau să fie şi prizonierii nopţii. pe undeva prin apropierea Dalaamului. Încercaseră să ascundă baliza de privirile altora. Masca lui Erin era de nepătruns. Încă nouăzeci de ore de noapte. Instinctiv. mai era un lucru care-i apropia de strămoşii lor îndepărtaţi. grămăjoara de spori uscaţi se îndurase să ia foc. încălzindu-şi membrele obosite. medită Jorgenssen. Probabil Mario înţelese.. *** Trunchiurile ciupercilor ardeau cu flăcări puternice. În curând. acesta era un sunet nou. Baliza era tot acolo. Acum se temeau unii de alţii. Pe vremea când omul lupta cu mâinile goale contra animalelor fioroase din erele preistorice. Livius se juca alene cu pumnalul. cu gâtlejul uscat. într-un fel. căci izbucni într-un râs isteric. Băuseră apa din complexele simbiotice. îşi spunea Jorgenssen. scânteile se pierduseră în za dar. sau cu o sută de mii de ani. supraveghindu-1 pe Mario. Pentru cei şapte. Erau prizonierii planetei Ygone. În afară de Livius şi Erin. Pe lângă foc şi dezgolirea personală. Din cine ştie ce motiv de neînţeles. poate nu se găsea decât în canion. iar inamicul necunoscut.care. îşi spuse Jorgenssen. Iar duşmanul. Pentru prima oară. în timp ce fredona o arie de pe planeta sa natală. le tăiase orice retragere făcându-le o figură şi mai grozavă . Fuseseră jucaţi pe degete de la un capăt la altul. Suspiciunea. Sau contra altor oameni. De douăzeci de ori. „în epoca focului. nici unul dintre ei nu mai văzuse vreodată un foc adevărat. Livius reuşise să aprindă focul lovind cu patul armei lui Mario într-o piatră. baliza camuflată sub formă de stâncă devenise o stâncă. trunchiurile ciupercilor ardeau. se infiltrase în rândurile lor. Nu mai ştiau cine se . cine ştie.

Cei şapte veniseră cu gândul că dalaamanii nu puteau face nimic împotriva lor. de teamă să nu e unească împotriva lui pentru a-1 doborî. Cel mai puternic sau cel mai inteligent dintre vânătorii primitivi încerca săşi ucidă vecinii. Bazată pe o impresie. nu era decât propria noastră înfăţişare. poate o iluzie. Dacă am fi venit cu mâinile goale. Federaţia.putea ascunde sub chipul unui prieten alături de care luptaseră odinioară. Ygone n-a fost pentru noi decât o oglindă". nici chiar în secolul XXXII. cu inima plină de prietenie şi încredere. şi iată că toate acestea se întorseseră împotriva lor. pentru că nu puteau să conceapă că un străin ar fi fost altceva decât un duşman. violenţa ca şi loialitatea. îşi spuse pe neaşteptate Jorgenssen. Purtau în suflet suspiciunea şi angoasa. nu gândeşte altfel şi nu se comportă altfel decât un vânător primitiv. în orice caz. bănuiala care apăsa asupra lui Mario mai greu decât nişte lanţuri. Şi nici între secole diferite. iar această idee păru să lumineze noaptea în inima căreia era dezbătută. ca să-i întrebăm . ca nişte hoţi. precum şi ura Federaţiei. atât de înfricoşător. oricine ar fi fost ei. iar acum. aşteptându-se în orice clipă să vadă arma vecinului luându-şi zborul spre propria ţeastă. de aceea acţionăm noi. Şi o operă limitată." Iar teama care plutea acum între cei şapte ca o umbră morbidă. ei înşişi fuseseră reduşi la neputinţă. Încrederea nu domnea între civilizaţii diferite. „Ceea ce am văzut. „Până acum. Şi iată că asta li se şi întâmplase. de-a lungul nopţilor terifiante. un duşman. Se temeau ca Mario să nu fie un străin. misterioşii adversari care-i aduseseră în această situaţie critică. „Pentru că Federaţia se teme de viitorul altor lumi. locuitorii Ygonei. Pe toate terenurile. Probabil că la fel se priviseră şi vânătorii de pe vremuri. le-o plătiseră cu aceeaşi monedă. pentru că veniseră pe Ygone ca duşmani ascunşi. Nici Federaţia nu face altceva. O operă fragilă. în acelaşi timp. poate indigenii din Dalaam sau. aceea de a-i putea prevedea faptele. şi în adâncul sufletului se aşteptau să fie trataţi întradevăr ca nişte tâlhari. nu era altceva decât reflexul aceleiaşi suspiciuni de care dădea dovadă Federaţia în raport cu alte civilizaţii. „Suspiciunea e cauza prezenţei noastre aici". îşi spunea Jorgenssen. ansamblul cel mai puternic şi cel mai civilizat din toate lumile pe care le numără galaxia. aceea de a-ţi cunoaşte aproapele. Cooperarea şi încrederea fuseseră opera unor secole fără număr.

arzătoare ca focul. să ne adâncească în propriile noastre probleme. — Care risc? Nanski vorbise scurt. înspăimântătoare ca focul. M-am înşelat.. dar îmi asum acest risc. Locuitorii Dalaamului aveau să înţeleagă." Nu exista decât o singură soluţie. ce s-ar fi întâmplat? Nici un răspuns. sub bărbie.. Trebuie să înţeleg ce se . tranşa noaptea care-i înconjura. Merită efortul. Cred că celălalt Mario. cu vieţile noastre. Ce-am fi putut să le oferim? Puterea noastră? A lor o striveşte pe a noastră. Era limpede ca lumina focului. — Eşti nebun. Livius. S-ar putea să mă înşel. În fond. dacă suntem prudenţi. Cred că eşti cel adevărat. nu. nu era decât un simulacru destinat să ne rătăcească. le-am fi oferit. spuse el. La fel de decisiv ca focul. Avem o şansă infimă de scăpare. cel de-acolo. — Eu nu sunt la fel de impulsiv ca Livius. Iar tu. Am să cobor în oraş. Nu ne constrâng să facem nimic. dacă în acel moment îi ascultau.pe locuitorii Dalaamului ce ştiu ei despre viaţă. răspunse Jorgenssen. Vă cer să vi-1 asumaţi şi voi o dată cu mine. Ne-au ameninţat cu propriile noastre arme. spuse el. Dacă am fi venit numai cu probleme noastre. Şi vor continua... încordat. Vreau să încerc să intru în contact cu indigenii. cum am fi făcut noi în locul lor. — Bagă pumnalul la loc. am mers pe un drum greşit. nu încape nici o îndoială. De ce ţi-ai schimbat aşa atitudinea? — Am înţeles anumite lucruri. cu viitorurile noastre. ne-au doborât folosinduse de propria noastră teamă. — Voi pleca spre Dalaam. nu chiar să ne înşele. uită ceea ce-am putut să spun. iar muşchii îi stăteau strânşi ca un bulgăre dureros. mai degrabă să ne arate o nouă direcţie. dar nici eu nu te înţeleg. nu de a distruge. şi clacă. Vrei să ne masacreze pe toţi. Jorgenssen îi ocoli întrebarea. în schimb. spuse Livius. Până acum. în ideea de a ne înţelege. Privirea lui Shan d'Arg se întoarse dinspre foc. Se mulţumesc să întoarcă armele noastre proprii contra noastră. Avea să fie primul pas spre a-şi regăsi încrederea în sine. nau încercat să ne ucidă. Fu nevoit să facă un efort. decât dacă ne ducem să-i întrebăm pe locuitorii oraşului-pădure. Mario. Şi n-avem să-1 primim niciodată. Jorgenssen se hotărî să vorbească. Înghiţi în sec şi începu să vorbească. poate. Fălcile i se crispaseră în timp ce medita.

Îl străbătu un fior. la gândul tuturor posibilităţilor abisale care se deschideau în faţa lui. — Ai să mori. Federaţia şi regulamentul ei. aş vrea ca locuitorii Dalaamului. motiv pentru care acea moarte dublă. Dintr-o dată. Nu le putea explica nimic. începu Cnossos. poate că veţi înţelege şi voi. — Nu se poate. Jorgenssen aruncă un trunchi de ciupercă în foc.. Umbra dansa în spatele lui. Trebuia să se ajungă şi la asta.. Nu încă. — Eşti bolnav. Voi merge fără a încerca să mă ascund. Mai târziu. i se făcu frică. şi de aceea Jorgenssen percepuse înaintea lor adevărata natură a situaţiei. Am nişte întrebări să le pun. Răspunsul se găseşte în Dalaam. — Altaîr. — Niciodată n-am fost mai lucid ca acum. Sau poate că Mario înţelesese primul. Erau mai puţin pregătiţi. Tremuri. Altaîr. — Ştiu. sunt sigur." — Altaîr şi regulile sale.Aş vrea să fie şi mai mare. la mare înălţime. Regulamentul interzice să intrăm în contact cu indigenii. — Dar. fragilă. pe cer? În care secol al istoriei lui Altaîr ne aflăm? Avem măcar o şansă de a reveni pe Altaîr şi în epoca noastră? Oame nii de pe Altaîr îşi mai fac griji pentru noi? Se ridică în picioare. remarcă Livius. „Frumoasă ţintă mai sunt". intuise că răspunsul se găsea în Dalaam . — De ce? Jorgenssen ezită.. . Indigenii te vor masacra. constrâns de îndoieli. nu sunt pentru noi decât simple cuvinte.întâmplă. încă nu avea curajul să încerce. răspunse Cnossos. — Nu. o Echipă. se găseşte Dalaamul. i-o reteză el. Şi trebuia să plece înainte ca efectele ei să dispară complet. Jorgenssen clătină din cap. că ştiu că n-am nici un motiv de teamă. Cu câteva momente în urmă. Însă nu s-a mai întâmplat niciodată ca o Echipă să rămână prizonieră într-o lume. şi nu altora. — Nu ştiu. Nu să-i spionez. Tre buie să mă duc acolo ca să înţeleg ce se întâmplă. să ştie că nu mă tem de ei.o intuiţie spontană. N-aş putea să vă spun.. sceptic. Dar sunt convins că am dreptate. mă bucur că ni s-a întâmplat nouă... Nu îndrăznea să le sondeze. reluă el. Mult mai aproape de noi se găseşte această lume. înainte de a se răzgândi. . Trebuia ca şi ei să parcurgă acelaşi drum ca el. Într-un sens. Care dintre voi mi-o poate arăta pe Altaîr. observă Cnossos. — Să-i spionezi pe indigeni. îşi spuse el. dacă ne pândesc clin întuneric. O jerbă de scântei se înălţă spre cer.

dar vii. vreau să-i întâlnesc. În plus. nu mă gândeam decât să-i distrugem. Jorgenssen se strâmbă de durere. să le predai armele. Cnossos. ne-au tăiat orice retragere. i-am ordonat lui Livius să-1 supravegheze pe Mario. Jorgenssen. Dacă voiau să ne ucidă. şi deci nici echipă. Abia apoi urmează salvarea Echipei.n-au mai rămas decât oamenii. — Te înşeli. şi fiecare trebuie să privească realitatea în faţă. lovindu-1 violent în umăr. aşadar. formidabila ei putere tehnică. — Acum. în schimb. pentru a le trimite pe Altaîr. Să- . Nu ne mai proteja nimic. dacă Jorgenssen n-o vedea sosind şi nu se ferea. nu complica şi mai mult situaţia. că nu mai suntem în viaţă decât cu acordul lor. v-ar fi putut ucide şi înlocui cu dubluri la fel de perfecte ca a lui Mario. ducând războiul până acolo. — Şi. când le-am văzut oraşul. poate şi să le dezvălui tot ceea ce ştii despre călătoria în timp? — Poate. singur. În clipa aleasă de ei. sări pe deasupra focului şi. — Pentru că vor să coborîm în oraş. Îţi dau cuvântul meu că ştiu ce fac. te înşeli amarnic. fără ca nici unul dintre ei să rişte. Nu-ţi dai seama. iar lovitura pe care i-o dădu l-ar fi ameţit. Iar din asta n-a mai rămas nimic . Ar fi trebuit s-o înţeleg de la început. spuse Cnossos. căzu asupra lui Jorgenssen. Şi nici călătorie în timp. Nu înţelegi că ceea ce forma coeziunea şi forţa unei echipe era tehnica. Nu cred că ne urăsc. — Şi acum? întrebă Cnossos. de teamă să nu ne omoare pentru a se întoarce pe Altaîr singur. — Nu cred. Un Coordonator poate fi demis din funcţie. — N-am să te las s-o faci. nu mai există secrete. Îşi ţinea arma de ţeavă. că nu mai există arme. nici aparate. E spre binele tău. să le divulgi secretele Federaţiei. Înţelegeţi. ca un fulger. Cnossos. Nu ştiu ce ţi s-a întâmplat. dacă împrejurările o impun. — Uiţi de Federaţie. Dar a fost o prostie. să rezolve problema. cred. Binele Federaţiei e pe primul plan.— La fel de bine ar putea s-o facă şi aici. dar acum am ajuns să mă tem mai mult de tine decât de Mario. Eşti gata să le spui de ce am venit. Patul armei îi atinse razant obrazul. ar fi putut-o face în orice moment. Poate că sunt doar curioşi. Ideile personale ale Coordonatorului au mult mai puţină importanţă. Se ridică dintr-o mişcare. înainte să ajungem în poiană. Adineaori. De departe. Pentru că doresc să ne întâlnească. Nici arme. dar nu mă gândeam decât la misiunea noastră. Nu mai existăm decât noi şi ei.

Reflexele luptei corp la corp. căzu. îl catapultă pe Cnossos pe deasupra. Acum putea să respire normal.ri înapoi şi luă poziţia de luptă. „Sunt un mare vânător. Nu încercă să-i descleşteze menghina degetelor. Pumnul lui drept izbi pieptul lui Cnossos cu un sunet înfundat. Se îndoi de mijloc. respirând greu. în chip curios. ştergându-şi bărbia. pe mâna care ţinea arma." Auzea respiraţia gâfâită a celuilalt şi sunetul loviturilor. ÎI durea tot trupul. se reactivau unul câte unul. puţin mai departe. Cnossos şi Jorgenssen se rostogoliră unul peste altul. Îl apucă pe Cnossos de un braţ şi-1 smulse din rug. Degetele lui Cnossos fură strivite pe ţeavă. Apoi auzi un sunet înfricoşător. Pierzându-şi echilibrul se împletici înainte. îi rămânea detaşat. o primi în stomac. Cnossos îi dădu drumul. Trupul său lupta pentru el. Cnossos îi încercui trupul cu braţele. Regreta că-şi scosese casca. Făcu un efort pentru a respira." Şi. Reflecta: „Acum ne batem cu adevărat ca nişte vânători primitivi . Totuşi. . Iar ceilalţi nu se mişcau nici acum. repezindu-se înainte. şi avu impresia că-1 auzise dintotdeauna. încercă să-1 atingă la gât. dar Cnossos eschivă la timp lovitura. destinzându-se înapoi. se şterse pe bărbie. Îl văzu pe Shan d'Arg ridicându-se în sfârşit şi pornind spre . cu repeziciune. se întoarse şi se repezi spre foc. Mâinile lui Cnossos se încleştară în jurul beregâţii Coordonatorului. Se ridică încet. Instinctiv. În schimb. Jorgenssen sări. Dintr-o lovitură de picior. şi-1 cuprinse o greaţă puternică. Spiritul. celui ars. cultivate de mii de ori. strigând spre ceilalţi: — Ajutor. îşi spuse Jorgenssen. se dădu peste cap şi ajunse din nou în picioare.Am învins". pentru a amortiza lovitura de picior a lui Cnossos.cu mâinile. în acelaşi timp. inuman. Cnossos căzuse în foc. zburând ca o umbră peste el. lent. se aşe ză şi el. Nici o greutate nu-i mai zdrobea pieptul. Jorgenssen ştia că partenerul său lupta pe viaţă şi pe moarte. Jorgenssen deschise ochii. Jorgenssen aruncă arma la distanţă. Priveau lupta cu chipurile încremenite. Cu latul mâinii. Cnossos ardea. zgârietura de pe obraz îi sângera. cu ghearele. Cnossos se împiedică. Cnossos urla. ascultând gemetele întretăiate ale. iar mâna lui Jorgenssen nimeri în gol. dar nu înţelegea de unde răsuna. se încordă şi. cu picioarele unite. lângă foc. După ce-1 lăsă să zacă la pământ. Ajutaţi-mă! Ţineţi-1! Dar oamenii nu se mişcară. asemenea animalelor.

— O nimica toată. în ochii lui Shan d'Arg. — Nu forţa. Începu să-i ungă arsurile cu substanţa din fiolă. scoase de la centură o fiolă de sticlă şi. dreptul de a supravieţui conform propriilor sale legi. Îl privi pe Cnossos. te-aş fi sfidat eu. cât putu de departe. nu era dacă dreptatea fusese de partea lui Jorgenssen sau a lui Cnossos. spuse Jorgenssen pe un ton sarcastic şi deznădăjduit. Problema era aceea că punctul de vedere al lui Jorgenssen contravenea principiilor Echipei. — Era lupta voastră. Îi văzu şi mâna strivită. Nu ataca un om epuizat. Atâta tot. pentru Shan d'Arg. Abia dacă reuşea să-1 înţeleagă. trăgându-şi răsuflarea. Ridică pumnalul lui Jorgenssen şi începu să-şi sfâşie îmbrăcămintea. Aceasta era o viziune foarte veche asupra realităţii. Trebuia ca unul dintre ei să-1 provoace pe Jorgenssen la luptă. — Şi acum? întrebă el. Fără să ridice capul. pe care degetele abile ale lui Shan d'Arg o palpau uşor. şi văzu că faţa acestuia fusese protejată de cască. Începu să vomite. într-un fel. îşi azvârli centura împănată cu detectori şi cadrane. Jorgenssen îl privi gânditor. A fost o luptă bărbătească. Dacă nu te ataca el. Nu mă pot lupta cu tine. Ar fi fost o mare infamie din partea lui. Jorgenssen râmase mult timp tăcut. Shan d'Arg ştia mai multe decât el despre ceea ce însemnau luptele. inertă. purtând. Dar. Nu e prea grav rănit. nu eu. constată Shan d'Arg. Fiecare trebuie să-şi rezolve singur problemele. — De ce n-aţi intervenit? întreba Jorgenssen. Fără o vorbă. dar Jorgenssen abia clacă reuşea să-1 întrezărească. cu gura plină de sânge. Cu siguranţă. chiar tu ai spus aşa. după efortul pe care l-ai făcut. Shan d'Arg răspunse: — Eşti liber să te duci la Dalaam. concepţia onoarei pe care o nutrea Shan d'Arg îl împiedica pe acesta să pună în discuţie miza şi deznodământul confruntării. zgâlţâit de spasme. victoriile şi înfrângerile.Cnossos. în direcţia oraşului. Jorgenssen cucerise. Îşi privi umbra imensă care se întindea în direcţia falezei nevăzute. din moment ce Jorgenssen învinsese. Pradă unui impuls. Biruindu1 pe Cnossos. culorile Echipei. exista un grăunte de adevăr în ceea ce spunea. cu genunchii moi. Ai câştigat. Întrebarea. Jorgenssen se ridică în picioare. — Forţa a învins. sfâşiind hainele lui Cnossos cu pumnalul lui Livius. Ai învins. Ai câştigat-o. îl contrazise Shan d'Arg. îşi spuse .

spuse el. Rana ta nu e gravă. dar subzista. în fiecare dintre ei. Trebuie să descopere. Trebuie să mă duc singur. — Şi voi? — Vom coborî şi noi în vale. O concepţie mai veche. Ideea i se învârtea în cap. Mai târziu. Mie mi-a rămas destulă apă pentru Cnossos. — Îţi mulţumesc. chiar şi decât focul.. poate." Îşi strecură în mâneca stângă pumnalul lui Livius. se învoi Shan d'Arg. Numai stelele licăreau pe cer. Acum. dar pansează-ţi-o totuşi. răspunse Jorgenssen. — Ia-o. Apoi se întoarse şi făcu câţiva paşi în direcţia falezei. Nu putea să-1 refuze. plină pe jumătate cu apă. — Plec. Era tot ce mai rămăsese din provizia complexului său simbiotic. lunecând ca nişte umbre spre Cnossos şi Shan d'Arg. clacă ţii neapărat. vei veni. încât era sigur că nu-1 auzeau. . — La revedere. Vei avea nevoie.Jorgenssen. — Vin şi eu cu tine! strigă Mario. *** . rămăsese intactă. îi salută el cu un glas atât de slab. mâine. în loc de a fugi. Mă pot orienta după stele. motivele de a ajunge în Dalaam. spuse simplu Jorgenssen. Lungi pasul şi se pierdu în noaptea elastică. care păreau să se trezească încet dintr-un coşmar.. Ai pierdut sânge. În spiritul lui Shan d'Arg. trebuie să mă duc singur. însă. Vom găsi un izvor. lipsită de orice lumină. Deschise una dintre cutiile prinse la centură şi scoase o punguţă de plastic. fără să se întoarcă. latentă. Din luptă putea lua naştere şi o formă de încredere. Trebuie să găsim unul. După un timp.Am luptat singur. I-o întinse lui Jorgenssen. cerul se întunecă şi mai mult. Am să-mi găsesc singur drumul. şi stropi mari de ploaie începură să-i răcorească trupul. — Fie. — Nu. Frigul era mai puţin pătrunzător decât se temuse. Aceeaşi concepţie îl determinase şi să-1 salveze din foc pe Cnossos. fiecare pentru sine. Mai privi o dată focul şi pe ceilalţi patru. Avea să-1 folosească mai mult ca pe o unealtă decât ca pe o armă. Constituia în sine un răspuns la întrebarea pe care şi-o pusese în legătură cu vânătorii primitivi şi suspiciunile lor reciproce. dar aşteaptă o clipă.

Tăie cu cuţitul lui Livius legăturile care-i ţineau ataşate de combinezon cizmele pline de aparate. dar mult mai neliniştitor: nici o lumină. Voia să coboare spre oraş îmbrăcat ca indigenii. se simţea mai bine. dar Jorgenssen nu se lăsă. arme şi provizii. Apoi se uită la ceas. Cândva. nici o stea nu căuta să-1 străpungă. Noaptea mai avea de trăit încă aproape şaisprezece ore. Îl găsi în timp ce se îndrepta spre faleză. Materialul sintetic din care erau confecţionate se încăpăţâna să rezista. În dreapta. Coborârea falezei spre Dalaam îi inspira teamă. Dormise cincisprezece ore. mai eliberat. Apoi începu să-şi taie şi hainele. Acum abia dacă mai răspândea tot atâta lumină ca o lumânare. iar degetele sale alunecară pe suprafaţa aspră a sângelui închegat şi pe ţepii bărbii care începuse să-i crească. Domnea un întuneric la fel de adânc ca şi cel de pe cer. Era prea devreme ca să decidă. Sau poate misteriosul lor adversar hotărâse să le lase o şansă în noaptea de nepătruns. se hotărî să urmeze drumul. Jorgenssen fu surprins să vadă că era tot noapte. Le abandona în voia lor. Jorgenssen merse un timp. Drumul trecea printr-un defileu îngust. Poate că aveau să le ia indigenii. Îşi luă lampa. Se întrebă de ce mai ardea. Jorgenssen ghici prăpastia al cărei contur era punctat de luminiţe fosforescente. Se simţea bine. deşi părea să nu mai funcţioneze decât haotic. Atâta îi era de ajuns să se orienteze fără riscul de a se abate de pe drum.Când se trezi. Doar câteva stele se mai vedeau deasupra capului lui Jorgenssen Panta cobora accentuat. Îşi lăsă pe loc echipamentele heteroclite. aranjându-le cu grijă într-o grămadă ordonată. Probabil că şi dalaamanii îl parcurgeau uneori noaptea. ascultând pietricelele care se rostogoleau sub paşii lui. Drumul era uşor. Nu era mai mare decât un deget. fără arme şi fără instrumente. Până la urmă. Îşi trecu mâna peste faţă. putuse lumina până la o distanţă mai lungă de un kilometru. peretele încetă dintr-o dată să mai existe. Poate câmpul inhibitor care le dereglase aparatele nu acţiona complet şi asupra mecanismului ei. de-a lungul unei fa- . Observă că era mărginit de pietre ce răspândeau o lumină slabă. aşa că fu nevoit să meargă mai încet. înaintând astfel în noaptea aproape caldă. Cu braţele şi picioarele dezgolite. de care nu se îndepărtase prea mult. Hotărî să-şi păstreze ceasul.

Jorgenssen se întrebă dacă luminozitatea copacilor era naturală. Văzută mai de aproape. Făcu de îndată asocierea cu pietrele luminoase de pe marginea drumului. Prăpastia în sine nu era cu nimic ostilă. Era un aspect nou al simbiozei strânse ce părea să existe între pădure şi oraş. venise ca să intre în oraş cu capul sus şi mâinile goale. iar arborii erau capabili să le extragă şi să le concentreze în trunchiurile şi frunzişurile lor. drumul deveni şi el luminos. formau o boltă deasupra capului său. Jorgenssen ezită. În acest din urmă caz. nici un dispozitiv de securitate. Chiar şi de la altitudinea unde încă se mai găsea. sau îşi vedeau de activităţile lor de neînţeles. întinsă ca un nor de opal ce plutea peste fundul canionului. trei cotituri. Un mister în plus de adăugat la dosarul Ygonei. Se confundau cu pădurea. şi regiuni mai întunecate. Apropiindu-se de marginea drumului. Jorgenssen intră în tunel. Trama întunecată corespundea cu spaţiile unde densitatea copacilor era mai redusă. pădurea era o mare luminoasă unde un vânt uşor isca unduiri lente. ajunse la o deschizătură mare practicată într-un trunchi uriaş. Indigenii dormeau. Probabil că în subsolul planetei existau cantităţi importante de materii fosforescente. După un moment de gândire. Jorgenssen văzu că în adâncuri se profila o lucire foarte palidă. când observă că păşea pe lemn. Nu emana din nici un punct precis. Drumul continua de-a lungul unei ramuri enorme. rotunde. Jorgenssen putea să vadă cu uşurinţă că razele nu porneau de sub copaci. Pe măsură ce înainta. Această hotărâre presupunea să accepte şi unele . prezentând numai atracţia necunoscutului. Provenea chiar de la copaci. În curând recunoscu norul: era însuşi oraşul. Deschizătura era una dintre porţile oraşului. După două. însemna că stăpâneau în proporţie surprinzătoare secretele geneticii. Jorgenssen nu înţelese motivul decât după câţiva metri. sau cu punctele de contact între coroanele mai multor arbori giganţi. Conţinea zone de luminozitate variabilă. Nici un paznic nu se vedea. Fără nici o tranziţie. Dar lumina nu avea nimic artificial. Singurul zgomot pe care-1 auzea era sunetul vântului printre frunze. căreia îi urma zinuozităţile. La urma urmei. sau dacă indigenii creaseră o specie aparte.leze verticale a cărei creastă nu se vedea. marginile norului deveneau tot mai precise. care formau o plasă cu ochiuri largi. Dalaam noaptea. Frunzele imense. astfel încât pădurea lumina oraşului. Jorgenssen intră în norul luminos.

Încercă să-şi estimeze poziţia în raport cu faleza. Lumina care emana din pereţi. şerpuind printre ierburi slab fosforescente. Se grăbea să ajungă jos şi să des copere oraşul. din planşeu şi din plafonul rotunjit era peste tot omogenă. La răspântie. pierzându-se printre trunchiurile ciclopice. Copacul care creştea atât de aproape de faleză părea să fie cel mai mare din pădure. Nici un zgomot. nu contenea să se minuneze. de la o distanţă respectuoasă. care se îndepărta cel mai mult de faleză. Părea să se fi îndepărtat de ea cu aproape o jumătate de kilo metru. Adâncurile pădurii erau vizibil mai întunecoase decât acoperişul luminos al coroanelor întrepătrunse. Topografia locurilor corespundea cu ceea ce văzuse din înaltul falezei. Dar. atent. pe moment. Traversă altă cărare. înclinată spre sol. Părăsind cărarea. Interzis. cerul apropiat nu înceta să lumineze. nici un fuior de fum. oraşului. şi mai mare decât prima. pe jos. construită din pietre mari. Atinse solul aproape fără să-şi dea seama. Înaintă un timp. Deschizăturile din pereţi erau mici şi strâmte. în Dalaam. iar aceste familii corespundeau cu zonele. iar înăuntru părea să fie întuneric. se rezemau pe arbori mai mici. Vreo jumătate de duzină de cărări strâmte porneau din capătul drumului în toate direcţiile. La două sute de metri distanţă. Noaptea. Nu ştia pe care dintre ele s-o apuce. Drumul o lua din nou pe o creangă groasă. cu acoperişul aproape plat. Apoi. şi sfârşi prin a descoperi o locuinţă: o clădire joasă. În cele din urmă. Urmă câţiva metri drumul care încetase să mai fie luminos. cea mai mică. Nici cel mai mic semn de viaţă. O uşă din lemn luminos închidea accesul pe o prispă. Avea să descopere mai târziu că. tunelul ieşea din copac. Drumul se bifurca. chiar în faţa potecii. în mai multe locuri. începea să urce din nou.riscuri. Jorgenssen o alese pe aceasta din urmă. drumul dispăru. Cealaltă cobora. prin . una dintre ramuri. Lungimea crengilor copacului era impresionantă. Nici urme de oameni şi nici de animale. Tunelul cotea şi cobora în interiorul copacului. printre trunchiuri. sau „cartierele". Jorgenssen se opri. Jorgenssen ocoli construcţia. Solul încă nu se vedea. fără etaj. sau mai bine zis că pădurea nu era alcătuită decât dintr-un număr mic de „familii" de copaci uniţi între ei. De-abea se puteau distinge nervurile mai întunecate ale lemnului perfect şlefuit şi. alese cărarea din stânga. câteva urme de paşi. care ducea la o a doua casă căreia nu-i putea zări decât o porţiune de zid.

O siluetă se strecură afară. Atât cât îşi putea da seama de la distanţa aceea. dar văzu în praf urmele unor sandale. îndreptându-se spre un trunchi enorm. fata nu mai era nicăieri. Dacă în casă era cineva. o femeie foar te tânără. Abia atunci observă o potecă abia vizibilă. Îl trezi scârţâitul slab al uşii. regăsea aceeaşi privelişte neschimbată a clădirii mereu cufundate în tăcere. dar de o frumuseţe naturală. deve nind aproape invizibil de pe drum ca şi din casă. unde ezită. liniştită. Grăbi pasul. sperând s-o revadă în depărtare. fără să-1 vadă. dar privirea îi fu oprită la treizeci de metri înălţime de bolta luminoasă a . Faţa nu-1 mai durea. Părul ei deschis la culoare era tuns scurt. Aşteptă atât de mult. Avusese impresia că era desculţă. Putea trece chiar drept frumoasă. Era o femeie. Se culcă pe sol. Clipi din ochi.binoclul său cu raze orzdiene. apoi se ridică dintr-un salt şi porni după ea. Reveni încet pe cărare. Porni cu pas sigur pe cărare. Băuse pe drum toată apa primită de la Shan d'Arg. o pierdu brusc din vedere. avea să se străduiască să-i dea explicaţii în limba ygoniană. era complet umană. după un trunchi. Purta tunica uşoară a dalaamanilor. La o cotitură a drumului. Supse câteva drajeuri cu substanţe nutritive concentrate. Reveni la punctul de pornire. fără îndoială. Probail chiar adormi de două sau trei ori. în iarba înaltă. care-i alungară starea de epuizare. Ştia prea puţine lucruri despre comportamentul dalaamanilor. O privi cum se îndepărta. Purta un soi de ulcior cioplit din lemnul luminos. care părăsea cărarea principală. pe care mnemoticienii i-o imprimaseră în creier înaintea plecării de pe Altaîr. cercetându-i marginile. încât pierdu noţiunea timpului. putea să exploreze locuinţa şi să se odihnească. aproape sălbatică şi totuşi calmă. Începea să-1 chinuiască setea. la adăpostul unui copac. fată chiar. De fiecare dată. Dar se temea ca înfăţişarea lui să nu-i sperie pe locuitori. deosebit de îndepărtată de frumuseţea insolită şi sofisticată a femeilor din Federaţie. dar continua să simtă pe tot trupul efectele loviturilor primite. pentru câteva minute. Ridică ochii. cu privirea spre uşă. Era zveltă şi bine făcută. ca s-o vadă mai bine. Putea să se ducă până la uşă şi să ciocănească. şi rămase în aşteptare. Dacă nu era nimeni. trecând chiar pe lângă Jorgenssen. dar când ajunse la răscruce.

în parte. şi nu se mai îndoi că regăsise urma tinerei femei. Jorgenssen îşi înmuie un deget în lichidul incolor. crezuse că putea servi drept locuinţă sau refugiu pentru dalaamanii. Singurul lucru deosebit care se vedea era un şir de adâncituri ca nişte buncăre circulare. ale maturizării şi. Pe de altă parte. ca un arbore mort. aşa cum se şi aşteptase. dar evoluţia plantelor din Dalaam trebuia să le fi rezolvat în funcţie de condiţiile mediului ambiant. Mişcarea tunicii. nici de cicatrice în ţesuturile superficiale ale trunchiului. lucru surprinzător. Dar cea care-1 frapă cel mai tare pe Jorgenssen fu a treia. Mai rămase culcat în iarbă un sfert de oră. cu ulciorul plin în mână. Apoi se ridică şi porni prudent spre deschizătura din trunchiul copacului. fu aceea care-i captă atenţia. ulterior. Cărarea îl ocolea. astfel încât să recolteze cât mai uşor produsele arborelui.plante sau. Poate creaseră în întregime o specie convenabilă pentru necesităţile lor. Scobitura din trunchi era un adăpost natural pentru fructele copacului. adevărată. Părea să fi crescut în mod natural împr ejurul acelei cavităţi. dar nici vorbă de aşa ceva. Tânăra făcea o treabă de neînţeles.frunzişului susţinut de ramurile gigantice. Încăperea era mult mai spaţioasă decât se aşteptase. Un moment. Jorgenssen intră prin deschizătura rotundă. Alta era plină cu cu soi de pastă asemănătoare smântânii. înăuntru. Probabil că acest lucru complica problemele fecundării. Dar. Dar o văzu îndepărtându-se încet. Riscă să arunce o privire. În ea creşteau nişte plante . Ierburile fuseseră răscolite recent. buncărele duceau cu gândul la nişte culturi hidroponice. Lui Jorgenssen îi veni ideea că acel sistem de reproducere vegetală îi putuse fi impus copacului chiar de către indigeni. fredonând. Fu cât pe ce să treacă pe lângă scorbură fără s-o vadă. Dintr-o asemenea adâncitură se scurgea un lichid incolor. Jorgenssen făcu un salt într-o parte. mai bine zis. Interiorul era luminos. Ocoli trunchiul şi se culcă în iarbă. Probabil că fiecare dintre aceste ipoteze era. Când termină. Îl ridică la . Florile şi roadele acelei specii de plante nu creşteau pe ramuri. Nu se vedea nici urmă de tăietură. crezând că-1 văzuse. şi era goală. fructe. Jorgenssen porni hotărât spre trunchi. îşi umplu ulciorul şi se întoarse. spre casa cea scundă. Iar copacul nu era găunos. formate din cute ale lemnului. ale însămânţării. cavitatea nu părea să fi fost scobită în masa lemnoasă.

deşi era ziuă. Inspiră adânc. Nu reuşea nici el să-i distingă cu precizie. dar muşchii nu-1 ascultau. Dar. Jorgenssen o pipăi. îşi spuse el. Ignora prea multe aspecte ale florei de pe Ygone. lemnul părea cojit. starea de epuizare îi reveni. dar aceasta nu era decât o iluzie. Era o sferă. dar nu le putea asocia nici un nume. O folie de ţesut vegetal era în curs de a se despărţi e trunchi. încerca să încetinească pasul. bând din apa aceea. Pe partea din faţa lui avea schiţat un chip. Nu avea gust. era lipsit de realitate. dar oamenii nu-1 vedeau. Din când în când. ieşi într-o imensă piaţă pustie. cu gândul s-o examineze mai de aproape. deşi nu vedea pe nimeni. Poate că reprezenta un simbol al timpului. Gustă pasta. Dintr-o dată. . pe care o cunoscuse însă nu mai reuşea să şi-o amintească. îşi aminti că mai văzuse cândva acele trăsături. Avea supleţea unei piei foarte fine. Se culcă pe jos. sfera mai avea şi o altă semnificaţie. Mergea prea repede. Descoperise de ce dala-amanii nu cultivau pământul şi nu făceau comerţ. se simţea în siguranţă. Nu era o sferă de culoare uni. Mulţimea umplea străzile unui oraş. Pentru ei. Îşi umplu căuşul palmelor şi bău. IV În vis. Chiar lângă ultimul buncăr. se cufundă în penumbră. În curând. Prin aer plutea un parfum de vanilie. dar acum nu mai putea să-i vadă deloc. hotărât să adoarmă. Nivelul apei din cuvă nu părea să scadă. Îi era din ce în ce mai greu să-şi croiască drum. Îşi stropi şi faţa. Îl cuprinse un soi de euforie. În interiorul copacului. şi se simţi mai bine. Îşi asumase deja un risc suficient de mare. Încerca să ridice capul spre cer. Dintr-o dată. care coborau. atât de înalţi şi apropiaţi erau pereţii. Porni spre sferă. Era apă. înconjurată de scări. Zări brusc în mijlocul pieţei o sculptură pe care la început n-o observase. Nu îndrăzni să mănânce din ea. Somnul îl fură aproape într-o clipă. dar zadarnic. Era foarte contrariat. Era dulceagă şi cu gust de migdale.buze. Simţea că şi locul acela era plin de oameni. Până şi îmbrăcămintea. Copacii le furnizau hrana de care aveau nevoie. aşezata pe un soclu mare. în acelaşi timp. mergea prin mijlocul unei mulţimi. Apă proaspătă. Se îndrepta spre străzi tot mai strâmte. Nu ştiu niciodată în ce moment începuseră visele. şi coborî spre centrul acelei arene circulare.

de o luminozitate atât de violentă încât nu-i putea distinge detaliile. pe pardoseala lemnoasă de o singură culoare. Jorgenssen avea gura uscată. *** O senzaţie de răcoare. îmbrăcat într-o uniformă ciudată. până atunci neclar. dacă situaţia ajungea la o finalitate . Atunci îi veni în minte că. de fiecare dată. dar nu mai putea nici să dea înapoi. La început. Mulţimea îi tăia orice retragere. dar nu-şi amintea nici unde şi nici când anume. dar spaţiul liber se contracta întruna. Şi. Ce idee. O luă la goană. Dar nu avea nici cea mai mică şansă. Jorgenssen deschise ochii. părând complet rasă. scena devenea tot mai limpede şi mai îngrozitoare. Vru să fugă. căzând lângă el. sperând să se îndepărteze de duşman. dacă reuşea să atingă sfera. totuşi. Simţi că era ridicat şi dus. nu reuşi să scoată . era tot mai epuizat. Nu era o imagine în oglindă. încercând chiar să-1 distrugă.Din spatele sferei se repezi o siluetă. să se ascundă. puţin cam înfundată. avea să fie cu adevărat ucis. Apoi se reluă. şi îndreptă spre el o armă. Jorgenssen ştiu că noul-sosit avea să-1 împiedice să ajungă la sferă. Auzi o voce. se defini brusc. foarte tânără. Îl scuturau nişte mâini. În vis. Totuşi. Ori de câte ori îl visa. spre sferă. Aşa cum eşti. Visul se întrerupse.. O voce de femeie. Îl împingea înainte. Ţeasta lui strălucea. Şi ştiu că avea să moară. la fel ca Mario. Şi-1 recunoscu până în cele mai mici amănunte.. lumina zilei intra printr-o fereastră strâmtă. Alerga cât îl ţineau picioarele. îşi dorea şi mai mult să afle ce-avea să se întâmple dacă era ucis. În fiecare reluare a visului. Inamicul se ridică brusc între el şi sferă. destul de aproape ca să-1 poată atinge. ai fi putut să mori. dacă nu te găseam. Jorgenssen îşi privi în faţă adversarul al cărui chip.dar de fiecare dată visul se oprea în ultimul moment. Era întuneric. Era el însuşi. Era un om înalt. spunea vocea. Iar visul se termina mereu la fel. — Revii de departe. Ştia că. Refuză să se trezească. care vorbea în limba dalaamană. Piaţa devenise o arenă. cu sufletul la gură. ** * Se mişcă în somn. ştia că se găsise deja într-o situaţie identică. era salvat. iar el se trezea pe jumătate. în cele din urmă. ucis de mâna dublului său. să adormi într-un copac. amintirea aceea neclară părea fabulos de veche.

Prin urmare. spuse el. În ajun.. răspunse Anema. Încercă să i-o explice fetei. — Jorgenssen. Era un concept dificil de exprimat în dalaamană. Anema puse oglinda pe o măsuţă joasă. Dalaamanii nu stăteau niciodată mult timp înăuntru.. ieşea din duşumea. — Mă numesc Anema. Făcea parte din ea. — Crezi că un locuitor al acestui oraş ar ajunge în halul ăsta? Uită-te la dumneata cum arăţi. La vederea propriei lui imagini. Anema clătină din cap. În ajun să fi fost? Era ziuă.^ ce părea să iasă direct din pardoseală. Termenii ei nu coincideau cu cei ai . — Nu. cu faţa trasă şi suptă. Îşi înghiţi saliva. Asfixiat. — Mi-e sete.. probabil de aceeaşi origine cu tunicile. era prea precisă. Se rezemă în coate şi o recunoscu. Se întrebă de ce dalaamanii nu locuiau în case „pro duse" în întregime de către copaci. Limba de pe Ygone putea fi deosebit de imprecisă în anumite privinţe. Copacii aveau nevoie să respire. reuşi el să bâiguie. Nu mai are importanţă. vin de foarte departe. Părea îngrozitor de slăbit. Era un fel de excrescenţă a copacului. copacii nu au voinţă. — Ştiu. parese. Jorgenssen bău cu poftă. Fata îi aduse o cupă de lemn plină cu apă.. sub o cuvertură suplă. Probabil că-şi umpleau atmosfera cavităţilor interne cu tot felul de otrăvuri. Nu te-ar fi otrăvit. Jorgenssen avu un gest instinctiv de recul. Era fata pe care o urmărise. Nu eşti născut pe această lume.. Jorgenssen o examină. Dormise în tot acel timp? Ce se întâmplase cu ceilalţi? Descoperi că era complet gol. spuse ea. această problemă i se învârti prin minte. — Am fost otrăvit. arborii nu pot face nici un rău.. Vin. O vreme. — De unde ştii? Nu aşa îşi imaginase prima întâlnire cu o dalaamană. în gol. Arăta ca masca unui om care a văzut un lucru înfricoşător.. răspunse ea. de-atunci trecuseră cel puţin paisprezece ore. Îl durea capul. — Totuşi. Se întrebă ce făcuseră dalaamanii cu hainele lui..decât un horcăit. Îi întinse o oglindă metalică.. Chipul din oglindă îi sugera o amintire ştearsă pe care nu reuşea s-o conştientizeze complet. Ipoteza părea plauzibilă. Alteori. Apoi în minte îi încolţi un răspuns. mai înspăimântător chiar decât moartea. Într-adevăr.. Stai liniştit. iar el zăcuse ore întregi.

îşi spuse el. simţi că i se strângea inima. Nu exista în limba ygoniană pe care o învăţase de la mnemoticieni. într-un anumit fel. — Când ai fost adus aici. Dar eu nu sunt prea ştiutoare. Dar acum îţi merge mult mai bine. Niciodată n-am mai văzut un trup atât de contractat. Răul era în interiorul dumitale. era încă prea devreme ca să decidă. — Nu. nu înceta să se comporte într-un mod complet aberant. A studiat mult relaţiile dintre noi şi arbori. Pentru Federaţia Galactică. aveai muşchii tari ca lemnul. Auzind-o. dacă erau mai fragile. Limba ygoniană transpunea o concepţie despre lume extrem de diferită de cea a Federaţiei." Respinse ideea. Dar standardele se schimbau de la o societate la alta şi. Jorgenssen reţinu în sinea lui expresia: „al treilea tată al meu". El e foarte învăţat în privinţa asta. nu-i plăcea. Nu înţelegea un anumit număr de cuvinte folosite de Anema decât revenind la rădăcinile lor. Era cât pe ce să te omori. adăugă ea. păstrând un aer de detaşare suverană. Pesemne te deteşti teribil. . s-ar putea spune că da.limbii galactice. nu e tocmai aşa. La marginea conştiinţei îi stăruia o amintire neplăcută. „Să fie o coincidenţă oare? Pare să considere că sunt nevrozat până-n măduva oaselor. privindu-1 de pe culmea falezei. Jorgenssen nu era de aceeaşi părere. după propria lui părere. — Acum trebuie să dormi.şi era înspăimântător: — Dumneata însuţi. Anema ridică dintr-un gest rapid şi firesc cuvertura. Fata îi puse mâna pe frunte. Societatea civilizată a Federaţiei avea alte obiceiuri. Avea impresia că tot trupul îi fusese potopit cu lovituri. Păru să cadă pe gânduri. Am fost convinsă că aveai să rămâi paralizat. când fata luă o alifie şi începu să-i maseze tot trupul. Spune că nu ştie foarte bine dacă mai suntem făpturi diferite de copaci. „Vorbeşte ca o psihanalistă". Ar trebui să-1 întrebi pe al treilea tată al meu. Până şi limbajul părea să fi evoluat pe Ygone. Cât de diferită. putea trece drept un om relativ normal. urmă ea. spuse Anema. reluă Anema. dacă arborii nu-mi pot face nici un rău? Răspunsul nu întârzie . Acceptă să ne dea ceea ce ne dau. Se stăpâni. de când descoperise oraşul Dalaam. — Şi totuşi. — Dar ce anume m-a îmbolnăvit atât de grav. descompunându-le terminologic. dacă ai ajuns până aici. copacii vor lucrurile pe care le fac. Jorgenssen se înroşi la faţă. Ţi s-ar fi putut chiar rupe oasele. întrebă el.

— Explică-mi. într-adevăr. folosind cuvinte cât mai simple. mai mult sau mai puţin. Când fiinţa e foarte tânără. Mai târziu. S-ar putea să-ţi facă rău. — Mi-e frică.. ai fi fost aproape vindecat. Şi încearcă să scape. iar acestea pot urca totuşi . pentru a reuşi să le domine pe celelalte. — Sunt lucruri care se ştiu încă din copilărie. uitasem că eşti străin. — Îţi mai aminteşti visul.— Vei dormi.? Ce înseamnă toate astea? Dintr-o dată. spuse ea. Şi atunci.! o imploră el. Există şi unele care parcă ar fi oarbe şi surde. Nu vreau să mor. expresia Anemei deveni gravă. va trebui să te întorci în copac. personalitatea poate exploda ca o piatră care crapă din cauza gerului. — Am fost bolnav. ca să regăseşti visul. mai puţin. Prima dată. Anema miji ochii. Fata închise ochii. — Orice fiinţă omenească.? Arborii pot vindeca. pot să se lupte sau să coopereze. Dacă-ţi aminteai visul. Fac eforturi enorme pentru a se elibera. monoton. Iar celelalte consumă multă energie ca să le stăpânească. ci mai degrabă por ţiuni din personalitatea sa.. concentrându-se. la fel ca în cazul dumitale. Celelalte. şi lipsite de orice voinţă şi logică. spuse ea. Arborii nu pot trata într-o singură sesiune un om atât de grav bolnav ca dumneata.. — înţeleg. Întro bună zi. Uneori. Una dintre aceste părţi are contacte directe cu exteriorul. chibzuind în sinea lui: „conştientul şi subconştientul. Şi ai primit o doză masivă. Conştientul care refulează anumite elemente ale subconştientului. sau chiar deloc. Iar eu nu am decât nişte noţiuni rudimentare. Copacii ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine. răspunse Jorgenssen.. Ajunseseşi la un pas de a descoperi cine eşti cu adevărat. Nu înţelegea nici o pătrime din ce voia să spună. Al treilea tată al meu ştie aproape tot ce e de ştiut.? — Visul. Dacă lupta e prea atroce. are în sine mai multe făpturi... — Nu ştiu dacă ar fi bine. Apoi începu să vorbească rar. Nu sunt cu adevărat fiinţe. acestea sunt ţinute captive de celelalte.. Ai suferit un şoc foarte puternic.... murmură Jorgenssen. omul înnebuneşte. Care vis? — Păcat.. — Încearcă.. părţile ei componente se ignoră între ele. ar fi trebuit să fie de ajuns câteva minute.

survine psihoza. şi că aceasta provine din societatea în care trăim. cu toţii avem multe lucruri în comun.la suprafaţă. continuă Anema. de refuz la adresa restului lumii. precum şi de la copaci. mai odihnit Îşi spuse că putea dormi în linişte. pe căi ocolite. Şi mai spune că suntem aproape singurii care cunosc fericirea. Îi lăsăm pe copii în fiecare zi." — Mai contează şi mediul. în copaci. În rădăcina cuvântului se mai găsea şi noţiunea de comunitate. Ei pot pune în relaţie unele cu altele diferitele porţiuni ale personalităţii. Nu folosise termenul „galaxie". începând să exercite presiuni asupra conştientului. Dacă face să cedeze conştientul fragil. Părea foarte mulţumită de ea însăşi. Dacă presiunea e constantă. „Federaţia crapă de vanitate. „Vanitatea. dacă te accepţi şi pe tine însuţi. Al treilea tată al meu spune că sunt remarcabil de echilibrată pentru o fată de vârsta mea." Se corectă numaidecât: „În raport cu Ygone. Al treilea tată al meu spune că arborii joacă un rol foarte important în civilizaţia noastră. pentru un timp. Nu-i poţi accepta cu adevărat decât dacă eşti sănătos la minte. mult mai puţin individualizaţi ca noi . „e un sentiment nevrotic. delirul. Când îţi aminteşti visele. Spune că. Tatăl meu spune că sunt mult mai puţin diferenţiaţi. nebunia. poate ale întregii lumi. relaţiile cu oamenii. Federaţia este profund nevrozată. Exact ca şi cum ar fi considerat că fiecare dintre lumile galaxiei era echivalentul unuia din propriile lor cartiere. continuă Anema. care însemna „ansamblul lumilor". complet. şi aceea de oraş. El susţine că mulţumită lor Ygone e o lume privilegiată în galaxie. Prefera să-1 traducă prin „galaxie".dar mai spune şi că numai partea superficială a personalităţii noastre ne diferenţiază unii de alţii. dar în voce nu i se simţea nici urmă de îngâmfare. — Nu ştiu cum fac copacii. Sensul cuvântului rămânea obscur pentru Jorgenssen. spunea Anema. ci un altul. Cred că fac să comunice între ele visele diferitelor persoane. înseamnă că eşti un adult echilibrat. Dar tot el spune că lucrurile profunde . dar ei ne cauzează vise. Eu îmi amintesc foarte bine propriile mele vise. — Copacii aparţin tuturor. ca să înveţe să fie cu adevărat ei în şişi." Se simţea mai bine. Copacii ne ajută în acest sens. în profunzime.. în ultimă instanţă. se produce o nevroză. dar nu îndrăznea să-i aprofundeze semnificaţiile. mai vag. care se bazează pe o impresie de superioritate şi." îşi spuse Jorgenssen..

într-o bună zi. întrucât credea în demonii interiori ai omului . Jorgenssen. şi totuşi vorbea cu deplină autoritate. Avea capul enorm şi ochii foarte depărtaţi. Îşi controla perfect trupul. un calm amuzat. În gesturile sale se recunoştea armonia unor mişcări animalice. Şi că s-ar putea ca. poate chiar mai mult decât între fiinţele din aceeaşi societate. în . despre problemele pe care încercau să le rezolve. în acelaşi timp. pentru a-i alunga. avusese tendinţa s-o suspecteze de misticism. sugerând o atenţie ciudată şi. Nimic din înfăţişarea lui nu era cu adevărat extraordinar. Îi mai rămânea doar să afle cum acţionau copacii. să reuşim să le unificăm. Se scufunda treptat în adâncurile propriului său trup. şi poate chiar răspunsul la întrebările lui chinuitoare şi străvechi despre sensul Federaţiei şi al propriei sale vieţi. Dar. şi mai în profunzime. excluzând teama şi agresivitatea. dar se vedea limpede că acest lucru nu-1 costa nici cel mai mic efort. ar fi trebuit să caute o explicaţie mai fantastică? Poate că între oameni şi copaci funcţiona un soi de telepatie? Era posibil să-1 fi ameninţat memoria difuză a copacilor. al treilea tată era la căpătâiul lui. Pe lângă el. în timp ce adormea încetişor. Niciodată nu-şi mai simţise mintea atât de limpede. La vederea acelui om. Acum vorbea ca un socioanalist. *** Când se trezi din nou. Însă. Alături stătea Anema. unul dintre cele mai subtile spirite ale Federaţiei. Poate emanau totuşi substanţe chimice în aer? Sau. Jorgenssen simţea că existau mari adevăruri în spusele ei. cu ajutorul copacilor. cel puţin tuturor societăţilor omeneşti. mai mult sau mai puţin • clandestin. iar în clipa următoare îl fură un somn adânc şi calm ca abisurile mării. folosind un vocabular simplu.capabili să-1 îmbolnăvească sau să-i ia minţile . Poziţia în care stătea evoca o supleţe şi o forţă neobişnuite. la nivel superficial. căci activităţile lor erau văzute cu ochi răi de Arcă. se simţea bine. în pragul somnului. În pofida durerii difuze pe care continua s-o perceapă. In nici nu caz nu împlinise douăzeci de ani.şi în intervenţia copacilor. există lucruri comune tuturor societăţilor sau. plină de urme din toate visele pe care le văzuse născându-se şi derulându-se în sânul lor? Recunoştea că încă mai refuza să recunoască posibilitatea de a fi dorit să se autodistrugă. Vocea ei se auzea tot mai slab. Jorgenssen se întrebă dacă indigenii de pe Ygone erau într-adevăr de origine umană. poate. dar ansamblul dădea o impresie de stranietate.diferă mult de la o societate la alta. La început. îşi spuse Jorgenssen.

Jorgenssen îl privi cu o expresie care arăta că-1 înţelegea. se prezentă omul. Nimeni. Ar fi însemnat să se găsească într-o poziţie de inferioritate inacceptabilă. Jorgenssen vru să protesteze: n-avea nici o obiecţie faţă de modul de viaţă al dalaamanilor. Era prea suplă. că locuitorii din oraşul copacilor. în funcţie de situaţia dumitale. cu obiceiurile lor ciudate. mai puternice. Stânjenit. Dar se abţinu la timp. Nu ştiu clacă a făcut bine sau rău. acela al universului. — Eşti liber. Mă gândeam să rămân un timp în oraşul ăsta. poate. I se părea imposibil ca acel om să fie numai un pion. Nu voise să-1 sperie. Îi citi în ochi că aceeaşi distanţă îi despărţea şi pe plan intelectual. niciodată. răspicat.pofida antrenamentului său. locuitorii din Dalaam erau rezultatul unei experienţe genetice. dar presupun că vei înţelege mai bine cum trăim. şi rămase până atunci ascunse. fără a părea totuşi nervoasă. Îmi poţi pune întrebări dacă vrei. Poate că pe Ygone se produsese o mutaţie genetică? Din întâmplare? Sau. ci doar să-1 prevină că ar fi putut să-i displacă să locuiască într-un oraş unde ştia mai puţine chiar şi decât un copil mic despre lume şi despre el însuşi. A hotărât singură. nici să insinueze că ar fi fost rău primit. In fine. îngăimă el. vei hotărî singur. Aceeaşi lucire amuzată era singura care le tempera scăpărările de pietre preţioase. Nimeni . — Eu sunt Daalquin.. erau doar nişte pioni manevraţi de alte fiinţe. Glasul dalaamanului era grav. Este un nume şi în acelaşi timp o funcţie. evită privirea bărbatului. Anema. Ochii ei aveau acelaşi calm aproape inuman care se regăsea şi într-ai tatălui său. — Nu ştiu. Dar nu ştiu dacă o să-ţi placă. nu întruchipase mai clar pentru Jorgenssen libertatea. prea vivace. Ce vei face acum? Întrebarea îl luă pe Jorgenssen pe nepregătite. Şi nici el însuşi nu era altceva decât un pion al Federaţiei. — Te simţi mai bine. spuse al treilea tată. înţelegând ce voise să spună tatăl Anemei. . asemenea copacilor? Jorgenssen era tot mai convins că exista şi o altă fa ţă a lucrurilor. se simţea dintr-o dată stângaci. Remarcă brusc anumite caracteristici ale Anemei pe care prima dată nu le observase. o libertate lipsită de orice angoase.. că Ygone nu reprezenta decât o căsuţă pe un eşichier colosal. Cred că micuţa a început să-ţi explice anumite lucruri. fără constrângeri. Poţi sta oricât doreşti.decât. poate.

Dădu ocol camerei. fără să înţeleagă. În acel timp. Anema mi-a vorbit destul de des despre al treilea tată al ei. cel puţin în raport cu felul cum mi-o pot reprezenta pe a voastră. Descoperi că se simţea mult mai întremat decât se aşteptase. Începuse să-i crească părul. — O să-ţi dau eu. ..! declară Jorgenssen. A rezolvat acest conflict anume cu ajutorul specializării..Aş dori nişte haine. Jorgenssen îşi lăsă cu prudenţă picioarele pe podea. Dar societatea voastră mi se pare încă puternic marcată de moştenirea strămoşilor voştri. — Dacă doreşti. pentru a vedea o cărare care dispărea între copacii uriaşi. e clar că fac şi unele erori.privindu-ne.. Făcu o pauză.. răspunse fata. Evident. Cred că dumneata eşti. Jorgenssen se îmbrăcă. Abia atunci îşi dădu seama că era complet gol. M-am întrebat ce înseamnă expresia aceasta. Jorgenssen zâmbi politicos. Sper să nu vă jignească. iar Anema râse şi ea.. vânători şi războinici.. după care adăugă cu uşoară ironie: — Aici.. spuse Daalquin.. — Aş dori să vă pun o întrebare mai deosebită. Jorgenssen bău şi se mai învioră. — Avem şi noi problemele noastre. începu el. spuse el. Rămânând aşezat pe marginea patului. pradă unui impuls. Combină individualismul şi sclavia. Ştiu că eşti foarte curios.. atunci când nu eşti obişnuit cu ele. Jorgenssen îşi muşcă buzele. deşi înţelegea că pudoarea lui era absolut ridicolă pentru Anema şi Daalquin. ezitând. Scoase dintr-un cufăr o tunică şi diverse accesorii.. — Societatea noastră e puţin mai aparte. Din punct de vedere biologic. simţi că invidia podoaba capilară bogată a dalaamanului. Dintr-o dată. — Păreţi atât de fericiţi. bărbatul pusese pe masă câteva cupe. Oricum. Îşi trecu mâna peste ţeastă. Daalquin dădu din cap. Firele încă nu aveau mai mult de câţiva milimetri. dar sunt adevărate probleme. spuse Daalquin. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna uşor de înţeles. — Pot să mă ridic. Dădu cuvertura la o parte.? Era o afirmaţie şi o întrebare în acelaşi timp. Obiceiul de a se rade mereu în cap îi părea pe neaşteptate absurd. atât de destinşi. Daalquin izbucni în râs. aruncând o privire printr-o fereastră îngustă. nimic nu e ascuns. Cu ajutorul ei. Se ridică. Este o .

poligami. oricât de neplăcut ar fi fost. îi îmbogăţeşte şi pe ceilalţi. cu privirea în gol. nu poate avea legături afective foarte strânse. Era primul semn de nervozitate pe care Jorgenssen îl remarca din partea lui. este un lucru foarte complex clin punct de vedere afectiv. făcuse o apreciere care dădea sens vechilor frământări ale lui Jorgenssen. simultan şi în egală măsură. continuă Daalquin. expunea problemele Federaţiei ca şi cum nar fi fost vorba decât de un furnicar. iar acesta avu impresia că citea un soi de milă în ochii lui. de cei care o înconjoară. pe care flotele Federaţiei ar fi putut-o face praf şi pulbere în mai puţin de un minut. Dar. pentru noi. rezemată în coate. dar şi în continuare. Rezultă că tot ceea ce nu e totuna cu individul este considerat de acesta ca fiind mai mult sau mai puţin ostil Îi e foarte dificil să depăşească această barieră a ostilităţii şi să intre în contact real cu un alt individ. Aş putea merge până la a vă spune că. dincolo de eforturile vizibile pe care le depunea Daalquin ca să nu-1 şo - . diagnosticul era departe de a fi inexact. mai multe. iar în practică. se îmbogăţeşte mai mult decât dacă ar alege una singură . Astfel. unitatea nu poate fi menţinută decât prin forţă. dar în acelaşi timp. Depinde enorm. mai ales la începutul vieţii. Dar. — Individul ţine cu străşnicie la libertatea lui. Jorgenssen începea să întrezărească adevărul. Deşi nu era decât un indigen de pe o planetă fără importanţă. dar mi-ai interpreta greşit cuvintele. lucrurile stau tocmai invers. — Fiinţa omenească.şi. făcând acest lucru. Anema. urmă dalaamanul. Degetele sale pianotau pe suprafaţa mesei. Reflectă câteva momente. Consecinţa logică este aceea că aţi devenit în teorie monogami. Daalquin vorbea fără nici cel mai mic respect faţă de puterea enormă a Federaţiei. în fond. în actuala stare de fapt. cu o prea mare mulţime de persoane -dar poate foarte bine să iubească. — Credeţi că universul întreg vă invidiază pentru puterea voastră. pe plan familial. Evident. se uite alternativ de la unul la celălalt. Sunteţi un popor de solitari. ne e mai degrabă milă de voi. reluă în sfârşit Dalaam. care nu poate fi menţinută mult timp fără a întâmpina anumite pericole. In câteva fraze. Iar acest lucru are rezonanţe în plan intim. culcată pe jos. Jorgenssen ridică ochii dinspre vas.soluţie aberantă. Se aplecă spre Jorgenssen. Nu poate fi complet ea-însăşi decât mulţumită lor.

Într-un fel. suna desuet.cheze. Un vechi vis al omenirii. nu duc lipsă de afecţiune. într-un anumit sens. iar al doilea. să străbată copilăria. reţeaua de drumuri pe care o zărise de pe culmea falezei reprezenta acest echilibru subtil al „familiilor". rareori mai mult de o duzina. dar şi ele. Pe de altă parte.. în sensul că am ajutat-o să depăşească vârsta adolescenţei. Era firesc ca organizarea socială de pe Ygone să nu se fundamenteze pe forţa coercitivă.. îşi spuse el. Aceştia nu sunt neapărat părinţii lor biologici. ci al treilea. Rostit de el. stabile şi schimbătoare. Cu timpul. Însă ansamblul familiilor e extrem de stabil. — Familiile noastre sunt nişte ansambluri complexe şi mobile. Iar cei sau cele pe care le-aţi considera „instabile" joacă un rol social extrem de important. Nutrea pentru Anema o afecţiune vizibil şi pe deplin paternă. Daalquin îl repetă de două ori. Societatea dalaamanilor se baza în mare parte pe iubire . — Şi gelozia? întrebă el. Sistemele nu sunt închise. mult mai stabil decât cuplurile voastre. eu am. Eu nu sunt primul tată al Anemei. gelozia. Ca să mă exprim în limbajul vostru. Daalquin conchise: — Va fi .. În general. îi mângâie părul cu mâna dreaptă. Înţelegeţi? Jorgenssen dădu din cap. misterele vieţii. — înţeleg. spuse el. cât şi moral. lângă ea. Aşezându-se pe pat. continuă Daalquin. Sper că mă înţelegi. îi vor alege pe acei membri de familie pe care-i preferă. pentru prima oară. este un semn al neputinţei. pentru a găsi cuvântul corespunzător în vocabularul ygo-nian. Comportamentul lui nu avea nimic ambiguu. mai multe soţii. Anumite persoane trec cu uşurinţă de la unul la altul. Există un soi de reţea de legături între bărbaţi şi femei. Se simţea ca un copil căruia i se explică prudent. Se ridică de pe scaun şi porni spre Anema. Categoric. au fiecare mai mulţi soţi. Primul ei tată a ajutat-o să-şi înceapă viaţa. aceste relaţii în acelaşi timp multiple. la rândul lor. Încurajat.în sens atât fizic. sau să intre într-un ansamblu unde îşi găseşte o parteneră sau un partener. Fiecare e liber să se retragă după cum doreşte. — Copiii. — Gelozia. răspunse Jorgenssen. între părinţi şi copii. nu-i aşa? O tratează copacii. ca pentru a-i înţelege sensul. după ce fu nevoit să caute un timp.. grupează cam şase sau şapte persoane la un loc. există relaţii afective foarte intime între diferitele ansambluri. sunt crescuţi de toţi „părinţii".

finalmente. intui cu brutalitate de ce se putea teme Federaţia de o lume ca Ygone. şi mai puternic. nu era o societate utopică. răspunse Jorgenssen.dar avea şi mai multă realitate. Jorgenssen simţea cum se redeschideau în el cicatrice vechi. într-o bună zi. nu doar singura şi unica problemă de a menţine împietrit de-a pururi un prezent croit după chipul şi asemănarea trecutului. Ceea ce spusese Daalquin era adevărat. În laboratoarele lor secrete. şi tot rafinamentul unei galaxii întregi. fără să reţină decât elementele favorabile. în tristeţe. Problemele sale erau cele ale viitorului. Nici măcar nu ştia ce să spună. Nu însă şi acest om. Simţi că i se înroşeau obrajii. în drum spre progres. pentru . Nu era doar mai desăvârşită . Era o lume în continuă schimbare. eugenică.şi mai frumoasă decât mama ei. Aceasta este una dintre marile probleme ale societăţii noastre. Teoretic. Exista. Avea în urma lui cultura a mii şi mii de lumi. Nu căuta decât căi de a o face şi mai vie. Nu. de savant dornic să regenereze natura. Este o problemă pe care s-ar putea s-o rezolvăm. Şi rămânea mut ca un peşte. „Iată una dintre adevăratele probleme pe care spune că Federaţia le ignoră". — Nu. — Mai doreşti să-mi pui şi alte întrebări? se interesă Daalquin. hotărî Jorgenssen. rezemându-şi mâinile grele pe genunchii pe care tunica îi lăsa descoperiţi. de a o face să cânte şi mai tare. „E o idee biologică. Nu îndrăznea să susţină privirea directă a Anemei. Sub toate formele ei. încremenit în perfecţiunea sa." Dar tonul cald şi entuziast al lui Daalquin era incompatibil cu această viziune asupra lucrurilor. un paradis stabil. Făcea parte dintr-un popor de solitari obişnuiţi să înfrunte universul întreg în tăcere şi. Societatea dalaamană. de exemplu ale unei mame şi ale mai multor taţi. în faţa acelei fete cu păr de aur. Un pericol de moarte. Dintr-o dată. diviziunea speciei umane în două sexe permite toate schimburile genetice posibile. Însă s-ar câştiga un timp considerabil dacă un copil ar putea să combine trăsăturile mai multora dintre părinţii săi. îşi zise Jorgenssen. Putea intra în orice locuinţă orgolioasă a patricienilor Arcăi. o femeie asemenea Anemei reprezenta un pericol. Pentru Federaţie. savanţii Federaţiei puteau zămisli idei monstruoase. săvârşind crime contra vieţii. regret că nu sunt tatăl său biologic. smulgându-1 din gânduri. Acest om iubea prea mult viaţa. eclipsând de îndată cele mai frumoase trupuri din Federaţie. Uneori.

Îşi petreceau timpul plimbându-se. pradă unei vagi angoase. spuse Daalquin. Dintr-o singură mişcare. în măsura în care Jorgenssen putu înţelege ceva din descrierile ei. Doar dacă nu cumva exista o faţă ascunsă a lucrurilor şi o întreagă realitate care lui îi scăpa. dar Jorgenssen nu recunoştea nici unul. O dată. o deschise şi ieşi. Tehnologia părea inexistentă pe Ygone. Păreau să obţină de la copaci cam tot ceea ce le era necesar ca să trăiască. Încercă s-o interpeleze pe Anema în acest sens. Şi totuşi. Nu-i puneau nici un fel de întrebări. căută să-i spună că omul acela încerca să descrie modul cum evolua societatea dalaamană pornind de la interacţiunile inconştiente dintre familii. discutând interminabil. Se ocupa. dar această explicaţie nu-1 lămuri cu nimic. Jorgenssen avu impresia că găsise ceva cu totul diferit. însă ştia că în acest domeniu nu trebuia să se încreadă în aparenţe. decât cele din Federaţie. erau simboluri matematice. ajunse la uşă. *** Timp de patru zile ygoniene Jorgenssen vizită oraşul Dalaam. Ridică însă brusc capul şi-1 privi pe Jorgenssen zâmbind. circulând fie singur. Existenţa locuitorilor era simplă. Jorgenssen încetă să se mai uite peste umărul lui şi se îndepărtă. Văzu un om aşezat în pragul uşii. Indigenii îi dădeau puţină atenţie lui Jorgenssen. nu vedea nicăieri instrumente capabile să capteze mesajele Federaţiei. Omul părea absorbit de ceea ce făcea. desenând nişte semne pe o foaie vegetală. Simţea că descoperise ceva.moment. reflectând şi practicând diverse forme de arta. — Bine. o privea pe Anema. fie împreună cu Anema. Jorgenssen. Trebuie să mă duc să mă sfătuiesc cu copacii. de altfel. şi nu ştia mai nimic despre acel lucru. Totuşi. Îi dădeau impresia unei simplităţi extreme. Fără îndoială. nu inspira nici o monotonie. dar înţelese curând că problema n-o interesa. dar se arătau amabili şi ospitalieri. genetica. La adăpostul pădurii. cu mintea goală de orice gânduri. după câte avea impresia. mult mai simple. Pe buze îi apăru un surâs maliţios. însă. oraşul se desfăşura asemănător aproape mereu cu el însuşi. păreau să-i ghicească originea şi să ştie mai multe despre Federaţie decât ştia el despre Ygone. de . Aş dori să meditez. O simplitate atât de mare putea rezulta dintr-un înalt nivel de abstracţie. Unii cel puţin. Jenat. Vom reveni mai târziu. Învăţ lucruri deosebite de la ei. nu. Cu toate acestea. dezvăluindu-se în realitate de o dificultate considerabilă. Pasiunea Anemei era biologia şi.

o specializare avansată. Civilizaţia dalaamanilor părea orientată aproape exclusiv spre ştiinţele vieţii. anumiţi locuitori îndeplineau unele funcţii de interes general. în loc să fie distilată de copaci.şi nu era greu să se observe motivul. Ex plicaţiile Anemei recurgeau la un vocabular pe care el îl ignora aproape complet. dar această disciplină nu-i pasiona deloc . Jorgenssen nu reuşea să înţeleagă cum erau astfel alimentate casele. în cuvele unde le plăcea să se îmbăieze. Forma circulară a fântânii. acele locuri păreau să aibă pentru ei o mare importanţă. care necesită o întreagă tehnologie şi. aleseseră alte căi de a cunoaşte. şi alte mijloace de explorare a realului decât metodele mecanice şi brutale ţinute la mare cinste de savanţii Federaţiei. Federaţia evoluase.experienţe uluitoare „în colaborarea cu copacii". acea apă care provenea din pământ. . Însă Jorgenssen n-o vedea niciodată folosind instrumente de laborator. la orice oră din zi şi din noapte. într-un sens. Trebuia să existe. întâlni primul asemenea loc din întâmplare şi avu un şoc nemaipomenit. chiar şi pentru dalaamani: la întrebările lui Jorgenssen. Însăşi structura societăţii lor interzicea o dezvoltare prea avansată a fizicii. Oraşul nu avea nici o formă de organizare. mai degrabă. după cum spunea ea. cu un soi de respect. Aveau şi în domeniul fizicii concepţii aparent aprofundate. În toate locuinţele lor curgea apă caldă sau rece. iar dalaamanii se adunau acolo la anumite ore şi beau. Cu deliberare. pe care şi le aleseseră din proprie iniţiativă şi le schimbau. suprafaţa placată cu dale şi uşor adâncită în sol. Dalaamanii adorau apa. Această lipsă a organizării colective se regăsea în topografia Dalaamului. Civilizaţia sa era produsul unui efort conştient. nu al strădaniilor orbeşti. Totuşi. limitate şi mute ale unui furnicar uman care se îndreaptă spre un tel necunoscut. Nu existau decât două sau trei locuri care păreau să dateze dintr-o perioadă anterioară a istoriei ygoniene şi a căror origine rămânea incertă. Totuşi. din timp în timp. Conţineau nişte fântâni cu apă curgătoare. îi aminteau de ceva. nici cum se încălzea apa. la nivelul căreia se cobora pe trei trepte care înconjurau toată circumferinţa.sau. după cum observase Jorgenssen de pe faleză. nu dădeau decât răspunsuri vagi. deci. la urma urmei. Era nevoit să se mulţumească doar cu supoziţia că şi aici era vorba tot de o intervenţie a copacilor. Dalaam însă părea să se dezvolte şi să trăiască după cum voiau locuitorii săi. sub imperiul unei necesităţi istorice. Preferaseră libertatea în locul cunoaşterii .

în privinţa dumitale. — Te găsesc fascinant. constata tot mai mult cât de departe se afla. Dar nu reuşea să-şi amintească exact în ce împrejurări. Jorgenssen se miră. . Oamenii din Dalaam. Îl recunoştea. În mentalitatea lor. Cu o ocazie. Puteau însemna că era vorba de un simbol al primului om. un motiv de curiozitate. nici vorbă. Vrea să ştie cum gândesc şi de aceea nu se desparte de mine. nu întru totul omeneşti. şi ştia incomparabil mai puţin decât ei atât despre om. Ai să vezi. Pe soclu era aşezată o statuie . Semnificaţia acestor cuvinte nu era clară. Copacii te vor ajuta. Îl privea mult mai serioasă decât de obicei. — De cele mai multe ori. în această lume insolită. Anema i-o şi spuse. Tot entuziasmul lui Jorgenssen se dezumflă dintr-o dată: Eşti un străin şi de aceea mă interesezi. Jorgenssen nu mai reuşi să afle nimic de la ea. chiar dacă nu-i cunosc." Anema simţi că-1 şocase ceva. Jorgenssen se opri stupefiat. Eşti un străin.un bust stilizat. cât şi despre societatea omenească în general. într-un mod care-1 măguli la început. nu te înţeleg. Nu ştiu ce gândeşti. „Pentru ea. şi pe multe alte planete. — Cine e? o întrebă el. Nu se aşteptase la un asemenea succes. de Anema şi de dalaamani: nu împărtăşea aceeaşi viziune cu ei asupra lumii. căci în curând vei fi ca noi. — Omul. dar imediat după aceea îl descurajă. în Federaţie. Mai există încă tot felul de lucruri pasionante pe care nu le-ai descoperit. cele două concepte. aminteau de feţele dalaamanilor. sau de omul cel mai important pentru dalaamani. Avea doar impresia că regăsea. căci reluă imediat: — Trebuie să mă grăbesc să te înţeleg. Fântâna era dominată de un soclu luminat direct de razele soarelui. Se întoarse spre Anema. Fata rămase visătoare. primul. în pofida tuturor aparenţelor. timpul şi importanţa. spuse ea. vei duce aceeaşi viaţă ca a noastră. E miraculos. un element familiar. erau legate intim. continuă ea. Dacă doreşti. nici numele modelului. ale cărui trăsături. deşi obiş nuita luminiţă amuzată din ochii ei nu dispăruse.fără a putea preciza de ce anume. ştiu cine sunt pe când. nu voi fi niciodată altceva decât un străin. Îl mai văzuse pe Altaîr. De la o zi la alta. au gânduri care nu-mi sunt străine. Văzând acel chip. ştiu ce le place.

Mai târziu. dar încerci să-ţi faci singur rău. — An să plec.. înainte de plecare. Chiar nu poţi să vezi lucrurile aşa cum sunt? Se apropie de el şi-i luă faţa între mâini. — Şi e chiar atât de neplăcut? Îi evită privirea. — Cum doreşti. Dar nu-ţi dai seama că.dar de ce ţii neapărat? — Trebuie să mă întorc acolo de unde am venit. Se detesta singur. Dar acest lucru nu corespundea cu nimic din ceea ce ştia des pre gândirea dalaamanilor. — Nu.. pe soclul său. sau un fel de zeu . Pe toată linia. având în dumneata atâta angoasă. Iar chipul. dar exprimau inteligenţa. Ar fi putut chiar să izbucnească în plâns. silindu-1 cu blândeţe s-o privească. o distanţă suplimentară care-1 despărţea de Anema. copacii.? — Ca şi cum aş fi un animal. spuse ea. — Eşti prost. remarcă ea. — Continui să deteşti atât de multe lucruri. Şi nu reuşea să scape de impresia aceea iritanta de déjà vu. gândindu-se la plecare.. poate. Oxidat de angoase. Sculptorul . în acest moment. Nu mai discutară niciodată despre asta. Copacii n-au făcut aproape nimic pentru dumneata. Jorgenssen făcu un pas înapoi. — Eşti un copil. nu defineau un om abstract. marcat de o fisură care-i reducea rezistenţa. Să fi fost oare un soi de Adam.. ideea îi trecuse deja prin minte.. toată această ură. se lăsase descoperit. O clipă. era o enigmă în plus. Societatea voastră.. spuse el. Se simţea din nou dur şi tăios ca un obiect din metal. Am să plec în curând. I se întâmplă chiar şi s-o sărute.. respingând-o încet. protestă el. Trebuie să-mi regăsesc prietenii. Dar momentul trecuse. e ca şi cum ai face parte dintr-o altă specie. Trăsăturile statuii erau destul de masive şi greoaie.. Nu din vina dumitale. îngreunat de un nod interior. I se întâmpla uneori să meargă pe lângă ea şi s-o ia de braţ. Iar Jorgenssen ştia că avea dreptate. i-o reteză el.sau şi una. Aici n-am să fiu niciodată altceva decât un străin. Nu vrei cu adevărat să pleci.. şi alta? se întrebă el. nu ştiu. De ce trebuie să-ţi spun toate lucrurile astea? Între noi nu poate fi nimic. dar Anema nu mai reveni asupra celor întâmplate în ziua aceea. înclină din cap Jorgenssen.. — Eşti liber să pleci oricând doreşti .Jorgenssen se revoltă. nici nu discut.

şi Burquin. de mecanismele din interior. Intre cele două forme exista. zarurile erau aruncate încă din prima clipă a existenţei. Va-loara sferei de lemn era nulă . Privirea lui Jorgenssen se îndreptă dinspre mingea care sălta pe trepte către bustul înălţat deasupra fântânii. Distanţele erau condamnate să persiste. un băiat. un miros pe care-1 des coperise recent şi care la început îl surprinsese. inspirându-i mirosul.sau. de piatră. avea să fie liber. Chiar dacă-i putea simţi mirosul pielii şi al părului. În multe privinţe. — Să mergem. Îşi puse mâinile pe umerii Anemei. mama Anemei. In sinea lui. O dirija foarte abil cu picioarele. Anema şi Daalna. spuse el. în timp ce împingea în faţa lui o minge . undeva. Pradă unui impuls. pe vremea când Dalaam era încă un oraş clasic. avusese în vedere. despre Ygone. Dacă o găsea. o regreta. O sferă. nu de obiect dichisit şi împopoţonat. Dar nu putea face nimic. mai bine zis.uitat care. care făceau cu toţii parte din „familia" Anemei. şi Loordin. care se juca şi ea cu o minge. Dar deosebirea dintre jucăria fetiţei lui Aran şi cea a băiatului de pe Ygone corespundea cu diferenţa dintre cele două lumi ale lor. Jorgenssen. ţâşnind de pe o cărare şi traversând în fugă piaţeta. Valoarea mingei fiicei lui Aran ţinea de complexitatea acesteia. de lemn. Chiar dacă se apropia temporar de Anema. N-avea nici o şansă s-o găsească. Iar restul urma să fie doar un câştig suplimentar. Se aplecă uşor. pentru că femeile din fibre şi-1 ştergeau sau şi-1 sufocau sub povara par-fumurilor sofisticate. cioplise acel bust. iar Jorgenssen îşi aminti de fiica lui Aran. Jocurile erau făcute. Dar nu putea . nu se îndoia. *** Vorbiseră ore întregi. fără nici cea mai mică îndoială. Era mai înalt cu un cap decât ea. În lumea lui. Voia să distrugă acea distanţă care-i despărţea. Vorbiseră despre Federaţie. Daalquin. Un miros de viaţă. de fiinţă caldă şi vie. un anumit om. Jorgenssen rămăsese tăcut. şi Sineva. o legătură. se găsea întru totul în persoana băiatului. căci păreau să fie mai deschişi faţă de el. Văzu un copil de şapte sau opt ani. despre problemele omului şi despre viitorul său. Acesta alegea să-i confere orice semnificaţie dorea.o minge simplă. Jorgenssen se apropie de Anema. Dar nu putea să găsească legătura.

. nici n-ai încetat cu adevărat să fii astfel. că ceilalţi şase membri ai Echipei rămăseseră neobservaţi. răspunse Jorgenssen. Beau cu sorbituri mici o licoare euforizantă pe care Daalquin o turnase în cupe de lemn negru.. Nu dădu un răspuns direct.. Când ai venit aici. Daalquin s-ar fi simţit la fel de pierdut ca el pe Ygone. relativa lui muţenie putuse trece drept siguranţă de sine.abia puţin mai răsărit decât un copil. Un timp. spuse Dalaam. te-ai mai liniştit? — Nu ştiu. despre explorări.poate vor încerca o incursiune în oraş pentru a te „elibera". Lui Jorgenssen i se tăie din nou răsuflarea. Îşi coborâse garda. Era o adevărată plăcere să mângâie suprafaţa netedă şi lucioasă a lemnului şi să privească reflexele irizate ale alcoolului. aplecându-se spre el peste masă. apărea în faţa lui Daalquin aşa cum era cu adevărat . în orice caz.. plecaseră cu toţii. Erai intoxicat. spuse Daalquin. Dar. în legătură cu noi. mai mult sau mai puţin. cel puţin. insistă Daalquin. Şi cred că societatea voastră e cu totul diferită de aceea a Federaţiei. Acum. Până atunci. iar acum şi-au făcut tabăra lângă poarta exterioară. — Dalaam e o oază de fericire în galaxie. şlefuit. Primise răspunsul la o întrebare pe care nu îndrăznise s-o pună de când se afla în Dalaam. Şi nu putea nici măcar să se consoleze cu gândul că.renunţa complet la vechea sa fidelitate faţă de Federaţie. discreţia dalaamanilor îi permisese să rămână evaziv. — Prin urmare. Ce părere ai despre Dalaam? Crezi că reprezentăm un atât de mare pericol pentru Federaţie? Întrebarea îl luă pe Jorgenssen cu totul pe nepregătite. Nimic nu era mai nesigur decât asta. de ură şi de angoasă. vag. Vorbise. — Vă temeţi de ceva? întrebă el. Eşti liber să răspunzi sau nu. — Prietenii dumitale. — Ţi-am pus o întrebare. în jurul oraşului. căci îşi închipuie. la cotul drumului care coboară spre fluviu. Nu înţeleg prea bine ce-şi propun să facă . Credea. pe Altaîr. aveai sufletul plin de teamă. par să nu fi încetat să se teamă de noi. au rătăcit prin vale. Iar acum. să-i . cred. că te ţinem prizonier aici. În încăperea întunecată nu mai rămăseseră decât Daalquin şi cu el. Şi nu îndrăznise să le spună nici cu ce motiv venise pe Ygone. Vă înţeleg atât de puţin. despre studii. De altfel. Încă nu putea să-şi renege trecutul. spuse el. Până atunci. Era pentru prima oară când îl interogau atât de făţiş. Vreţi să mă întorc la ei.

E firesc să se teamă de voi. Cel puţin. Par să aibă o opinie aparte despre noi. Există şi o altă civilizaţie pe Ygone? O altă putere decât a voastră? — Nu. se pare că l-aţi omorât pe unul de-ai noştri. ca să le puneţi capac la toate. dar ne-aţi atacat de mai multe ori. — Le-aţi dat dovezi de mare putere. V-am lăsat să faceţi tot ce-aţi vrut. — Dar nici vorbă să fi făcut aşa ceva! Poţi să nu mă crezi. chiar dacă n-ai găsit de cu- . va mai exista.Atunci. — În timp? — În trecut şi poate şi în viitor. Voi ştiţi mult mai multe lucruri decât noi despre natura intimă a timpului. adăugă el. însă te asigur că noi n-am făcut în nici un caz asemenea lucruri. Daalquin îl privi cu un aer foarte surprins. aşa cum stau lucrurile acum. ripostă Jorgenssen fără nici o intonaţie. Ţi-am spus că nu ne prea interesează fizica. dar se abţinu.liniştesc şi să le cer să revină cu mine aici? — Nu te vor urma. cine? întrebă Jorgenssen. răspunse Daalquin. Nu cred că ne pot face foarte mult rău. fără să intervenim. de parcă n-ar fi fost vorba de destinul oraşului şi de cei mai înverşunaţi duşmani ai semenilor lui. pe acelea cu care aţi venit pe Ygone. Glasul lui Daalquin deveni mai dur. sau cel puţin aţi lăsat în faţa noastră un cadavru care-i seamănă întru totul. neaţi dereglat instrumentele şi. — N-am dat nici o dovadă de putere. Dar nu am încercat nicicum să ne apărăm. după un moment de gândire. Nu v-o reproşez. distrugând obiectul care făcea legătura cu ea. şi în al doilea rând fiindcă nu dispunem de nici o armă cu care să le putem înfrunta pe ale voas tre. Totuşi. spuse el. ar trebui să considerăm bolnavă mintal aproape toată populaţia Federaţiei". Vorbea calm. — Atunci. în primul rând pentru că nu credem că puteţi pune cu adevărat în pericol echilibrul societăţii noastre. poate. . ştim că misiunea voastră aici consta numai şi numai în a ne distruge civilizaţia. răspunse categoric Daalquin. ca despre un lucru obişnuit. neaţi împiedicat să ne întoarcem pe lumea noastră. Şi. dar au în vedere distrugerea noastră cu cel mai deplin sânge rece. — Le-aţi scos din funcţiune. dar a existat. fu cât pe ce să replice Jorgenssen. — Cred că s-ar impune să-i considerăm nebuni.

viinţă să ne vorbeşti despre asta, adăugă el, zâmbind strâmb. Ceea ce ştim noi despre timp, am dedus din cunoştinţele pe care le avem despre fiinţe şi despre societatea noastră. În interiorul fiinţelor există relaţii constante între trecut şi prezent. La un anumit nivel de maturitate şi de organizare mintală, prezentul şi chiar şi imaginea viitorului reacţionează asupra trecutului, încercând să-1 controleze, să-1 disciplineze. În schimb, trecutul proiectează fiinţa către revenirea unor anumite situaţii. Făcu o scurtă pauză. — Cred că la fel se întâmplă, într-un anumit stadiu, şi cu societăţile. Încep să-şi controleze mai mult sau mai puţin evoluţia. Din câte ştiu eu, Federaţia voastră a atins acest stadiu, dar s-a angajat într-o direcţie nevrotică. — Ştiţi... ştiţi că ne deplasăm în timp? murmură Jorgenssen, lăsând să-i scape cupa, care se rostogoli pe jos, vâr-sându-se. Podeaua păru să absoarbă imediat lichidul. — Da, răspunse Daalquin. De fapt, o ştiam cu mult timp înainte de a veni voi aici. Aşteptam de mult această criză. Tradiţia noastră conţinea previziunea unui asemenea eveniment. — O profeţie, remarcă Jorgenssen. — Da, dacă poţi numi profeţii previziunile unuia dintre astronomii voştri. Nu ştiu cum faceţi pentru a călători în timp, dar ştiu că Federaţia controlează sistematic trecutul pentru a-şi asigura stăpânirea necontestată a propriului ei viitor. S-ar putea ca şi civilizaţia noastră să fi făcut acelaşi lucru în trecut, sau să ajungă să-1 facă în viitor, şi ca adversarii voştri misterioşi să nu facă nici ei parte din prezent mai mult decât voi. In orice caz, nu cred că au acţionat faţă de voi la fel cum ar fi făcut şi Federaţia în asemenea împrejurări. — Nu eşti sigur? întrebă Jorgenssen. — În nici un caz. Ba chiar, întrezăresc şi o altă posibilitate - dar n-o să-ţi placă. — Spune. — Fie, acceptă Daalquin, gânditor. În momentul de faţă, nu există decât două puteri în lume. A noastră şi a voastră. Ad versarii voştri pot aparţine trecutului ori viitorului uneia sau al celeilalte. S-ar putea ca stranii voştri inamici să nu fi fost alţii decât voi înşivă. Jorgenssen se ridică, pradă unei furii violente. — Imposibil! — Am zis că s-ar putea, preciză Daalquin. Dar această posibilitate mi se pare mai verosimilă decât cealaltă. Anin-teşte-ţi cât de

mult te urai pe dumneata însuţi când ai sosit aici, cum ai fost la un pas de a te autodistruge, în interiorul acelui copac. — Minţi! Fusesem asfixiat, otrăvit! — Eşti liber să crezi orice doreşti. Se poate ca posibi litatea pe care ţi-am propus-o să nu corespundă realităţii. Un lucru, însă, e sigur: Federaţia nu are nici un duşman mai mare decât ea însăşi. Nici dumneata nu ai un duşman mai înverşunat decât dumneata însuţi. Împacă-te cu eul dumitale, şi vei putea trăi în linişte, aici sau în oricare alt loc din univers. At secret nu avem. Se ridică şi porni spre uşă. O deschise şi, cu regret parcă, spuse înainte de a ieşi: — Cu bine. Dar Jorgenssen nu răspunse. Nici măcar nu-1 auzi plecând. Aşezat, cu coatele rezemate de masă şi capul prins între mâini, lupta contra unei întrebări monstruoase, o umbră neagră care se ridica din adâncurile fiinţei lui. După câteva momente, începu să se plimbe încoace şi-ncolo prin încăpere. În sfârşit, nemairezistând, se repezi afară. Era noapte. Retrăi cu precizie scena sosirii. Trebuia să afle mai mult. Conversaţia lui cu Daalquin crease mai multe probleme decât rezolvase. Porni pe cărarea care şerpuia printre copaci. Trunchiurile şi plafonul de frunze luminiscente răspândeau o lucire blândă. Ansamblul arborilor forma un orizont circular luminos, apropiat şi îndepărtat în acelaşi timp. „O pădure este o circumferinţă cu marginile în continuă mişcare şi centrul aflat peste tot", reflectă el, parafrazând o formulă folosită în antichitatea îndepărtată pentru a descrie divinitatea - şi, mult timp mai târziu, universul însuşi. Ajunse la căsuţa lui Daalquin, unde bătu încet în uşă. Dinăuntru i se răspunse, şi intră. Daalquin era acasă, împreună cu Sineva. Lumina palidă care se ridica din podea scotea şi mai mult în evidenţă frumuseţea femeii şi contrastul dintre pielea ei albă şi părul lung, negru. Probabil că Daalquin şi Sineva lucrau la o operă de artă, căci Jorgenssen văzu mai multe schiţe răspândite pe masă. Câteva file căzuseră pe jos. Erau acoperite de simboluri, şi de nişte linii de o extremă puritate. Pentru dalaamani, între artă şi cunoaştere nu exista nici o deosebire. — Regret cele întâmplate adineauri, se scuză Jorgenssen. — Nu are nici o importanţă, răspunse Daalquin, cu o licărire în ochi. — Voiam să-ţi mai pun încă o întrebare. Una singură. Sper c-ai

să-mi răspunzi. După aceea, voi pleca. — Te ascult, replică Daalquin, rezemându-se de masă, cu capul dat puţin pe spate. — Iată. Aş dori să ştiu de unde veniţi, cum a apărut civilizaţia voastră pe Ygone. Nu pot să cred că s-a dezvoltat spontan. Iar oraşul nou nu are nici el origini prea vechi. Înaintea lui a existat un alt oraş, care nu trăia în simbioză cu copacii. Un oraş obişnuit. Şi, în vremurile acelea, pământul era cultivat pe Ygone. Se practica şi comerţul, poate chiar şi industria. Cel puţin, într-o anumită măsură. Cum aţi ajuns în punctul de fa ţă ? Care este istoria voastră? Daalquin se întoarse spre soţia lui. — Dar iată că progresează! remarcă el. Devine tot mai inteligent. Începe să perceapă că nu se pot înţelege lucrurile fără a reveni la originile lor. Cred că avem şanse să facem câte ceva cu el. Sineva râse, ajutând să se destindă atmosfera. Râsul ei nu avea nimic batjocoritor, ironic, crud, la adresa lui Jorgenssen. Era un râs vesel şi sincer. Jorgenssen se întrebă cam ce vârstă putea să aibă femeia. În anumite momente, nu părea mult mai bătrână decât Anema. Şi totuşi, făcea parte din generaţia părinţilor fetei. — Am să-ţi răspund franc, spuse Daalquin. Dacă aveai curajul să pui mai devreme întrebările care te intrigă, ţi-am fi răspuns cât puteam de bine - dar n-ai vrut. Erai convins că am fi încercat să te amăgim - exact aşa cum ar fi făcut şi Federaţia cu nişte străini. — Într-adevăr, recunoscu Jorgenssen, fără ranchiună. — Te voi dezamăgi, continuă Daalquin. În legătură cu originile noastre, nu ştim aproape nimic. Aceasta este una dintre principalele noastre probleme. Nu avem o istorie scrisă, cel puţin pentru perioadele mai vechi de câteva zeci de ani. Nici documente nu avem. Parcă ar fi fost şterse toate. Iar tra diţiile nu ne pun la dispoziţie decât foarte puţine elemente. — Si în ce constă aceste tradiţii? se interesă Jorgenssen. — În ansamblul a tot ceea ce ştim la nivel colectiv. In esenţă, tradiţiile datează dintr-o perioadă cu siguranţă anterioară creării acestui oraş. Conţin cam tot ce ştim despre universul fizic, despre celelalte lumi din galaxie, despre Federaţie, despre timp şi despre multe alte lucruri asupra cărora nu ne-am putut informa, clin motive practice, in mod direct. Ne ajută să ne situăm în univers şi să prevenim crizele. A, nu e vorba de nici o

aproape imperceptibil. în vreme ce realitatea se schimbă continuu. Vezi dumneata.de exemplu. Tradiţia serveşte la reechilibrarea societăţii voastre care este orientată exclusiv spre lucrurile ce ţin de dome niul vieţii. dacă tradiţia era imuabilă. la încetarea oricărui progres. Am convingerea că. confirmă Daalquin. An dobândit însă certitudinea că tradiţia se schimbă. societatea noastră rămâne stabilă. Nu întreţineţi relaţii cu alte plamete.formă de revelaţie religioasă. iar apoi prin învăţătura primită de la copaci. care le înlocuiesc pe cele vechi. Nu aveţi instrumente. cu excepţia unui mic număr de axiome pe care. de la o generaţie la alta. . continuă rece Jorgenssen. tradiţia predată evoluează. — Ar fi aşa cum spui dumneata. — Înţeleg. — La fel spun şi eu. Astfel. Este o expunere a faptelor absolut ştiinţifică. murmură el după un moment. existenţa unei Federaţii Cuceritoare. şi Sineva de asemenea. copiii o învaţă pe două căi. clar eu îl ştiu. — Exact. conchise el. o dată pentru totdeauna. mărturisi Daalquin. Face apel la raţiune. În tradiţie pătrund cunoştinţe noi. care este pe jumătate hipnotică. Nu vă puteţi transmite la nesfârşit o sumă de cunoştinţe abstracte. desigur. avem toate motivele să le considerăm întemeiate . şi să se dedea altor cercetări şi unui alt mod de viaţă. Această tradiţie este un ansamblu încremenit. sau de vreun ansamblu de texte obscure. nu este. mai întâi prin ceea ce le spun adulţii şi din cărţile noastre. tocmai întrezărise o fisură care se deschidea în edificiul atât de perfect al societăţii dalaamane. Fruntea lui Daalquin fu brăzdată de două cute. şi totuşi le asimilăm pe toate. Se transformă. cel puţin în anumite domenii. stând cu picioarele bine proptite pe podea şi cu braţele încrucişate pe piept. Iar tradiţia în nici un caz nu explică toată realitatea. cu multiple sensuri. Toate acestea fac parte din educaţia lor. — Există însă şi un risc. care dintr-o dată devenise cam îngrijorat. oprit o dată pentru totdeauna. de altfel. răspunse Jorgenssen. nu la credinţă. Totuşi. E ca şi cum predecesorii voştri ar fi hotărât să-şi însumeze toate cunoştinţele. Şi e un lucru de neînţeles. Nu facem nici un efort pentru a cuceri vreun domeniu al cunoaşterii. zâmbind. Vă condamnaţi singuri. — Dar e imposibil! Nu faceţi nici un fel de cercetări in aceste domenii. Nu vă părăsiţi propria lume. Aproape nimeni din Dalaam nu-şi dă seama de acest lucru. A. iar tradiţia se actualizează cu regularitate.

îşi spuse Jorgenssen cu satisfacţie. le-a . — La fel de necunoscută ca inamicul nostru. În asemenea condiţii. dar cred că n-ar avea nici un motiv să se teamă chiar şi de o organizaţie atât de puternică şi extinsă ca Federaţia. Comunică şi cu exteriorul. şi pentru a ne proteja. — O putere care putem presupune că a creat Dalaamul. Nu-şi cunoşteau originile. începu Daalquin. şi nu ştiau nici ce putere le prezida destinul. — Am mai multe. Întotdeauna e periculos să depinzi de o sursă necunoscută. da. dar nu ştim cum anume.sau mai puţin fantastică. Iar acest lucru mă nelinişteşte. — Şi continui să susţii ceea ce mi-ai spus adineauri? — Ca pe o posibilă ipoteză. —Am făcut deja această asociere . întregul Dalaam ar putea fi considerat o singură fiinţă vie. Se bazează pe ideea că am depinde de o putere exterioară care găseşte soluţii pentru a ne furniza. Poate să conţină elemente în aparenţă opuse. şi care ar fi capabilă să cunoască realitatea fără a recurge la intermedierea conştiinţelor noastre. — Prima posibilitate corespunde cel mai bine modului nostru de gândire. A doua posibilitate îmi convine incomparabil mai puţin. O putem considera mai fantastică decât prima variantă . nu numai în sens social. inconştientă. dar nici una nu e pe deplin mulţumitoare. remarcă lent Jorgenssen. ci şi pe plan organic. astfel încât să ne putem continua cercetările.şi nu mă linişteşte deloc. comentă Jorgenssen. Implică existenţa unui soi de entitate colectivă. în funcţie de punctul de vedere. — Te ascult. un soi de supraviaţă din care fiecare reprezentăm câte o celulă. — Cred că ai o teorie şi în legătură cu această putere necunoscută. Nu pot nici măcar să-mi imaginez posibilităţile unei asemenea supravieţi. materialele intelectuale de care avem nevoie. mai mult sau mai puţin fără ştirea nostră. S-ar putea să fi reuşit involuntar să le reunim la un nivel colectiv.Aceasta înseamnă că societatea noastră nu este atât de închisă pe cât credeam. Siguranţa de sine a dalaamanilor ascundea aşadar întrebări la fel de profunde ca ale lui. Situaţia se răsturnase fulgerător. în fiecare fiinţă omenească există funcţii de acest ordin. Până într-un anumit punct. a şters urmele trecutului. Realitatea e foarte complexă. ambalându-se. pe care au făcut-o să apară societatea noastră aparte şi acţiunea copacilor. continuă Jorgenssen. O teorie care să ţină seama de ansamblul tuturor faptelor.

Abia atunci văzu Jorgenssen umbra masivă a lui Erin apropiindu-se cu repeziciune. Ai să te întorci. Jorgenssen ridică mâna. Trebuie să mă întorc la prietenii mei înainte de a încerca să facă cine ştie ce. A găsit aici un lucru pe care nu-1 mai spera. O dată ajuns afară. — Contra cui? îl întrebă Daalquin. — E cineva? întrebă acesta. Prefer prima ipoteză. Nu înaintase cu nici un pas.. De altfel. iar copacii de vor ajuta să găseşti drumul care duce la Anema. — Plec. Jorgenssen îi simţi în glas o undă de duritate. Jorgenssen se aşteptase la o primire mai călduroasă. După aceea. La urma urmei. nu-i fu greu deloc să se orienteze. Problema pe care sperase s-o rezolve explorând Dalaamul rămânea la fel de nepătrunsă. Jorgenssen. spuse simplu Mario. dar n-o pot respinge complet nici pe a doua. În ziua când se va accepta pe el însuşi. pe cerul senin.clar nu avea idee ce urma să facă în continuare. nu se exclud în totalitate. Vreau să apăr acest oraş. pe drumul care cobora spre fluviu. . Continua să-1 învăluie întunericul cel mai adânc. răspunse Mario. şi de Federaţie . Jorgenssen îşi acoperi faţa cu mâinile. amintindu-şi de ieşirea lui Daalquin. V Văzu mai întâi silueta lui Mario. până acum. O putere străină şi de Dalaam. îi salută Jorgenssen. Daalquin. avea să regăsească Echipa. Încă înainte ca Jorgenssen să fi ieşit din ierburile care-1 ascundeau. — Cu bine. La cotitura văii. — Salut. spuse el dintr-o dată. a fondat modul vostru de viaţă. încuviinţă Daalquin. a plantat copaci. urmau să vadă împreună ce era de făcut. — A venit Jorgenssen. Contra Federaţiei? Pentru prima oară. Porni în jos. v-a stabilit programul de cercetări. rămasă necunoscută.şi. — Lasă-1 să plece. care se profila la orizont. Deşi stătea de gardă. echivalentul a şaisprezece zile universale. — Chiar aşa. dispăruse pentru aproape patru sute de ore. va reveni. Ştia în sfârşit unde să se ducă . dar era foarte atent.. Mario se întoarse spre el. nu făcea nici o încercare de a se camufla.furnizat dalaamanilor mijloacele de a-şi construi o societate originală. în semn de recunoaştere. spuse Sineva. cu vocea ei caldă.

Mai întâi. — Înţeleg. Niciodată n-a fost prea vorbăreţ. Altfel. Jorgenssen se aplecă asupra cadranelor minuscule. — Nu mai am nevoie de ea. Acesta oscilă. spuse el. — Se suspectează între ei? — Nu tocmai. apoi reveni la poziţia dinainte. Tot ceea ce văzuse şi auzise i se învălmăşea în minte. Mario îl privea cu curiozitate. — Uită-te la detectoare. spuse Mario. se aştepta la o descriere a oraşului Dalaam. Indicatorii erau vag luminoşi. nici nu ştiu. zise Jorgenssen. Simţea că trebuia să le vorbească despre Dalaam. — Da. Numai Erin nu pare deloc afectat de cele întâmplate. La drept vorbind. dar trebuia să mai aştepte. povestiţi-mi ce vi s-a mai întâmplat. sperând să mişte acul. Oamenii au devenit taciturni. Fiecare îşi ţine gândurile pentru sine. neliniştiţi. Jorgenssen îl văzu cum se apleca să ridice un obiect. Ne-am învârtit în jurul oraşului. Dar trebuie să-ţi spun imediat că atmosfera din Echipă s-a schimbat.— Ceilalţi dorm? întrebă el. o vreme. Am descoperit şi ceva despre care am să-ţi vorbesc mai târziu. — O să-ţi arăt. la adăpostul penumbrei. Şi zici că aţi găsit ceva? îl întrebă el. Fără îndoială. — Am hoinărit. Bătu cu degetul în aparat. dar îşi aminti la timp de primele cuvinte ale lui Mario. spuse Mario. — Centura ta. după care reveni. Nu cred că te duşmăneşte. Văzu că. Până la urmă. începu Mario. E timpul să găsim un mijloc de a ieşi din impasul ăsta. am găsit un izvor. Mario porni spre oamenii care dormeau. dar văzu imediat că unul dintre ei părea blocat într-o poziţie anormală. Jorgenssen nu se simţea gata să le prezinte un expozeu despre oraşul copacilor luminoşi. . abia lizibili. Mai lasă-i. întinzându-i-o lui Jorgenssen. despre Daalquin şi Anema. răspunse Jorgenssen. dar n-am îndrăznit să te urmăm. deocamdată. — N-am nici o soluţie. un timp. cu glas înăbuşit. Îşi pun întrebări. am fi riscat să bem apă clin fluviu. Tonul lui Mario părea aproape satisfăcut. Ceva foarte important. Să-i trezesc? Jorgenssen făcu un gest vag. dar imediat îi veni ceva în minte şi întrebă: Cnossos cum o duce? Îmi mai poartă ranchiună? — S-a vindecat. — Nu.

Voiam mai întâi să te regăsim. — . *** — Trebuie să distrugem Dalaamul. Ştii ce înseamnă asta. Ceea ce trebuie să încercăm mai întâi e să descoperim cine îl protejează.ce se găseşte în cealaltă parte? — N-am avut curaj. ascultând sunetele nopţii. Îşi încheie centura şi se aşeză pe pământ. am căutat ." Pas cu pas. În stânga. — A. şi că nu ei ne-au atacat. sigur. — Voiam să mă asigur. Există într-adevăr o poartă. spuse el. În tăcere. spuse Jorgenssen. Mario îi întinse plosca. da. Cu toate astea. epuizat. La şase.. arată ceva. Totuşi. Stelele străluceau pe cerul senin al Ygonei. Rămase mut o vreme. Relatarea dură mai multe ore.— E dereglat. Şi cu ce anume? — Nu ştiu. — N-aţi încercat să vedeţi. nu mai funcţionează. Mario interveni: — Chiar dacă am mai avea mijloace. — Practic. Într-un soi de morenă. Jorgenssen se ridică. replică Jorgenssen. apoi se culcă şi. Nu poate exista nici o poartă spaţiotemporală în apropiere. piesele jocului de puzzle îşi găseau locurile. Din toate părţile. „există totuşi o relaţie între Ygone şi exterior. — Va trebui s-o străbatem. oraşul se distingea ca o ceaţă luminoasă. Jorgenssen tăcu. nu e deloc sigur că ne vor lăsa să distrugem oraşul. şapte kilometri deaici. Lui Jorgenssen îi tremura glasul. fără să-şi dea seama. ascultându-1 în tăcere.şi am găsit-o. grămezile de pietre ale morenei limitau vederea. Trebuie să aflăm unde duce. şi e o relaţie stabilă. adormi.. spuse cu fermitate Livius. Şi există nouă şanse din zece ca răspunsul să se găsească dincolo de poarta aceea." îşi spuse Jorgenssen. — Exact. . cine ne-a făcut să eşuăm. Acum. preciză Mario. Abia atunci. Mario. se luminase de ziuă. În sfârşit. Trebuie să ne asumăm riscul ăsta. — Dar e imposibil. îţi voi spune ce-am văzut în Dalaam.. spuse el. Dar nu se poate să nu găsim un mijloc. priviră dreptunghiul negru care se detaşa deasupra solului de culoare ocru. Şi altă şansă de a părăsi planeta asta nu avem.. — Aşa ne gândeam şi noi. care urma sâ-1 schimbe în gardă. îngândurat. Mi-ai spus că nu au arme. La sfârşit. „Aşadar. Mario se duse să-1 trezească pe Shan d'Arg. În patru sau cinci rânduri.

. Gata cu nobila noastră muncă în Echipă. Jorgenssen. Nici urmă de aparate. Aveam unele îndoieli. generatorul trebuia să se afle de cealaltă parte a porţii. am crezut în Federaţie. doar dacă nu cumva erau camuflate în împrejurimi. M-am gândit mult la tot ce ne-ai spus. Te temi că. sau o temperatură prea înaltă ori prea joasă. Nici măcar nu ţin neapărat să mă întorc pe Altaîr. îţi vom pune viaţa în pericol. Nu mai cred că Federaţia are dreptul să facă ceea ce face. Eu am încredere în Jorgenssen. Unde vrei să ajungi? ce te aştepţi să găseşti? Jorgenssen ridică din umeri. spuse Livius. spuse Shan d'Arg. iar tu nu te gân deşti decât să rămâi cu mâinile curate. dacă rămânem pe Ygone. Nu mai avem nimic -nici arme. şuieră Shan d'Arg printre dinţi. am crezut în rolul Echipelor. Livius.Cerul era senin. Nu vreau decât să înţeleg lumea asta. M-am plim bat şi eu puţin prin univers. Un vânt puternic le tăia răsuflarea. Altfel.. am altă idee. nu avem nici cea mai mică şansă de a pleca de pe Ygone. să-ţi rezolvi mica ta problemă personală. Federaţia este probabil în curs de a întâlni cel mai redutabil inamic clin toată istoria ei. Şi mai trebuie şi să aflăm cine trage sforile. fără să scape din privire dreptunghiul negru. Ai întors armele. Cred că m-am înşelat. cam peste tot. sunt sigur. Consider că suntem nişte criminali. Şi ne-am putea pomeni faţă-n faţă cu nişte duşmani. — Trebuie să ne asumăm riscul. ori nişte radiaţii prea intense ale soarelui. nici câmpuri de protecţie. chiar şi dear fi s-o facem cu unghiile. Acum. gata cu redresarea istorică şi toate alea. — Te-ai lăsat tras pe sfoară! i-o reteză Livius. aruncă Livius. — În legătură cu asta. Vreau să ştiu cine a creat Dalaamul. Cândva. — Nu ştiu. Seamănă prea mult cu o capcană. Adio! Ai făcut o plimbare prin oraş şi te-ai întors vorbind despre sălbaticii ăia de parc-ar fi nişte genii sau nu ştiu ce semi-zei! — Nu ştiu. — Mai taci. Prin urmare. Am să . — Zi mai bine: trebuie să aflu. E de ajuns o urmă de otravă în atmosferă. — Nu-mi place ideea de a mă aventura acolo. Nici nu te mai gândeşti să aperi Federaţia. răspunse foarte încet Jorgenssen. nu? Vrei să părăsim cât mai repede lumea asta. recunoscu el. insistă Jorgenssen. Ştie mai bine ca tine ce face. şi n-am întâlnit decât o singură lege: forţa. sau chiar pe o lume mortală pentru noi.

dar vă e frică să recunoaşteţi. Şi totul va fi început pe Ygone. — Bine. o urăsc. devin omul Federaţiei. sunt un lup. După care. Succes! Livius rămase indiferent. Acum. tot mecanismul se va deregla. Nu e nevoie să trecem cu toţii prin poartă. — În oraş e un ora care se numeşte Daalquin. spuse şi Mario. Îţi cer doar să nu încerci să faci nimic împotriva oraşului până nu mă întorc. şi tu. În afara lor.. Dar imediat ce ies. „De astă dată". Da. şi în cele din urmă se va dezmembra. răspunse el. iar Nanski spaţiul. deja. Livius va fi Coordonator. nu ezitaţi să le cereţi dalaamanilor. Livius. Jorgenssen îşi aminti de apelul acestuia. spuseră în acelaşi timp Erin şi Shan d'Arg. A început în ajunul plecării noastre. Livius făcu o strâmbătură de furie. Ceilalţi să rămână aici." — Vin şi eu cu tine. Mario. Îmi dă putere. Nanski şi Cnossos evitau privirea lui Jorgenssen.. sunt câine de pază. „Ura şi suspiciunea. Veţi aştepta în apropiere de Dalaam. Pe mine m-a tratat ca pe un şobolan. când plecase spre Dalaam. Şi voi o urâţi. când sunt în Federaţie. . Livius. spuse el pe un ton resemnat. Cine eram? Ce făceam? La ce ne gândeam? De două secole şi jumătate. „Echipa s-a destrămat. O mică falie într-o piesă minusculă.căci ne găsim în trecutul nostru. Ea mă face să fiu ceea ce sunt. fiindcă ceilalţi. O detestaţi fiindcă sunteţi altfel. reflectă el. — Fie. — Succes. Altcineva? — Eu. văd că o aperi. Stai aici. iar Shan d'Arg războiul. îi doresc pieirea. Nevroza. încet.trec cu el prin poartă. muzica şi copiii palizi? De ce-1 rod pe Jorgenssen întrebări pe care le ţine secrete. Uitaţi-vă la mine." — Rămâi aici. Dacă aveţi nevoie de pro vizii. toţi. De ce iubeşte Cnossos marea. dar i se pot citi pe mutră? Federaţia v-a respins pe toţi. Livius. Zâmbi." îşi spuse Jorgenssen. spuse Mario. Între zidurile ei. se va bloca. „Daalquin avea dreptate. inexorabil. — Când sunt în Federaţie. iar Erin munţii. nu vă acceptă total printre ei. problema e rezolvată . Ba nu. E dreptul meu. în spaţiu sau în timp. specialiştii. până când am reuşit să am destulă putere ca să-i smulg ceea ce doream. totul a început pe Altaîr. continuă acesta. — Credeam că urăşti Federaţia. o planetă obscură.

Întrebarea este: unde ne aflăm. cei patru oameni se apro-piară unii de alţii. Instinctiv. Jorgenssen era sigur. spuse Jorgenssen. — În nici un caz nu mai suntem pe Ygone. oră. *** În aer plutea un miros intens şi picant. nici urmă de aparate. mai puţin în locul unde se afla dreptunghiul negru. ca respiraţia unei fiare. abandonaţi nouă-înşine. şi mai departe de Altaîr şi de Federaţie. şi vizita în Dalaam. Jungla încercuia poiana ca un zid. Prin norii groşi se infiltra cu mare greutate lumina unui soare enorm. care lor le scăpaseră? Toate acestea formau un fel de labirint în care cineva voise să-i atragă anume. iar dispariţia armelor. pe măsură ce acesta e privit de la o distanţă tot mai mare în spaţiu. Se găseau într-o junglă. probabil albastru. Prezentul unei lumi nu este decât vârful ascuţit al lăncii timpului care se înfige tot mai adânc în trecut. şi în ce an? Părea aproape imposibil de răspuns. Un covor de muşchi acoperea solul. Universul nu are un prezent propriu-zis. exista doar o şansă la un milion de a reuşi să identifice constelaţiile. „Şi suntem şi mai pierduţi." îşi spuse Jorgenssen. Luminişul era net delimitat. un hăţiş de liane ţinând captivă umezeala. du-te să-i spui că am încercat să sondez trecutul Ygonei. constrânşi să decidem. În ceea ce privea data. Imaginile care provin din zona unor stele îndepărtate aparţin trecutului. un amestec de trunchiuri şi frunzişuri. De aceea se aventurase cu atâta încredere prin poartă. Chiar dacă ar fi putut vedea cerul. Intrară în întuneric. Conform Principiilor.Dacă nu ne întoarcem. Jungla era o adevărată explozie vegetală. Trecuseră prin poartă. a doua. singuri. ne-am deplasat atât în timp. Orice dată. an. flori gigantice oscilau pe tulpini groase ca nişte frânghii. plutind o clipă prin neant. O să înţeleagă. ca şi cum toată vegetaţia ar fi fost defrişată cu briciul. cât şi în spaţiu. şi mai aproape de noi-înşine. O căldură grea şi cu miros puternic îi învălui." Oare chiar era a doua etapă? Falsa moarte a lui Mario nu fusese prima. „A doua etapă. probabil că nu mai avea nici un sens. În penumbră. Livius nu răspunse. Solul era îmbibat de apă. Voia să ajungă la capătul labirintului. se poate defini doar în raport cu o lume. „A doua etapă. a treia? Poate că existaseră şi etape intermediare. Cei patru se întoarseră spre dreptunghiul negru." repetă în sinea lui Jorgenssen. ridicând capul. chiar dacă-i era . Din nou.

Asta conta. oftă Jorgenssen. să descopere că şi acesta dădea într-un desiş prea compact ca să1 poată traversa. Porniră spre peretele verde. nu putem rămâne aici. Trebuia să-şi asume riscul. Acum însă. dar net. continuitatea aparentă a vegetaţiei dispărea. puteau străbate despărţiturile vegetaţiei. Formau din nou o Echipă. să revină. Trunchiurile pline de apă ar fi fost calcinate pe loc. să se caţăre. Calm. trebuia să se întoarcă. Din depărtare se auzeau diverse zgomote. detectoarele indicau ceva. să încerce câte un alt drum. De aproape. ca şi cum sar fi dorit să li se lase un indiciu. într-o direcţie bine definită. Terenul era mai urât. Slab. care puteau fi veninoase.. Distanţa rămânea imposibil de apreciat. Fără îndoială. aceasta fusese şi intenţia misterioşilor lor adversari. Acest lucru era mai important decât toate armele lor moarte. Oamenii înaintau printr-un întuneric aproape total. Detectoarele arătau prezenţa unei balize spaţio-tem-porale. constată Jorgenssen. — În orice caz. răspunse Mario. să-şi continue drumul târâş. rădăcinile lor enorme se înlânţuiau. privind jungla.. Shan d'Arg remarcă acest lucru.. redusă. nu le mai rămânea decât să înfrunte jungla. Copacii deveneau mai scunzi şi mai rari. Fără încetare. La nivelul solului. Funcţionau la fel de rău ca pe Ygone. dar coerentă. să găsească. Se puteau strecura prin interstiţii. Era un marş epuizant. să evite orice contact cu insectele mari cât mâna. şi-ar fi croit drum prin junglă cu ajutorul razelor. în ordine. Forţa inhibitoare acţiona şi în această lume. Însă scopul Echipei se schimbase. aspectul junglei începu să se schimbe. Pentru că în capătul labirintului se găsea soluţia tuturor problemelor. Şi totuşi. Cu siguranţă. Aveau din nou încredere în ei înşişi. Marja se înscria între aceste două limite. Mai bine să pornim. — N-o să ne fie uşor. un mijloc de a urma pista. Scuturile energetice i-ar fi apărat de orice agresiune. era mai mare de douăzeci de kilometri.. Doreau să meargă până la capăt. Îşi examinară toţi în acelaşi timp detectoatele. În mod normal. şi probail mai mică de şapte sute de kilometri. Se uitau adesea la acele . — Ne-ar prinde bine nişte securi. spuse Erin.sortit să-şi petreacă toată viaţa încercând acest lucru. Jorgenssen mergea în frunte. să caute. După două ore.

Prin hăţişul dens al copacilor se distingea un cer acoperit de nori grei pe care apusul soarelui îi colora într-un verde de smarald. Îi apăsa o zăpuşeală grea.disciplinată. — Noroc c-am căzut înăuntru. Jorgenssen ridică din umeri. răs punse Jorgenssen. — Poate.. — Un risc în plus. Ceilalţi îl traseră înapoi. — Vom coborî în apă şi ne vom continua drumul înot. Ciupercile devorează copacii. O concurenţă constantă. — Civilizaţia noastră. Sări primul în mâl. remarcă Shan d'Arg. O falie sinuoasă despărţea jungla în două. Jorgenssen. Jorgenssen se scufundă până la umeri în apă şi noroi. — Să mergem. Ceilalţi îl priviră fără să înţeleagă. Viaţa în stare brută. dar înaintau. spuse el. rămânând cât mai aproape posibil de mal. şi să facă din ea o grădină. de teamă să nu piardă direcţia spre baliză. Vom câştiga kilometri întregi. . nehotărât. — Unei nave-pionier a Federaţiei i-ar fi de ajuns câteva zile ca să măture lumea asta. ceilalţi îl urmară. Ce mai contează? Avea chipul crispat. replică Mario. Insectele atacă deopotrivă copacii şi ciupercile. preciză Mario. Îşi trecu o mână peste faţă. se scutură. nemiloasă. ştergându-şi de pe frunte broboanele mari de sudoare care ameninţau să-i intre în ochi.ezitante ale indicatoarelor. — Vom merge până se înnoptează complet. — Viaţa. Apa şi mocirla le ajungeau până la brâu şi se mişcau cu dificultate. fură nevoiţi să facă un ocol de aproape un kilometru.. Scoase un strigăt. Copacii cei mai mari absorb lumina şi căldura soarelui. Asta înseamnă civilizaţie. Degetele sale lăsară dâre groase de mâzgă. Ce părere ar avea dalaamanii? — Nu cred că pot să conceapă o asemenea junglă. Niciodată n-au cunoscut altă lume decât cea pe măsura lor . murmură Mario. Oare erau cu adevărat insecte? Nu întârziară să rezolve problema. dar când înaintă pe suprafaţa netedă şi verde. spuse Jorgenssen. şiroind de apă. comentă Jorgenssen. aproape sufocantă. După câteva momente de ezitare. Cu un prilej. Crezură că era un drum. sau mergând pe fund. umană. — Râul ăsta poate fi plin de jivine veninoase. pentru a evita un fluviu de insecte care şerpuia printre rădăcinile copacilor.

Doar o lumină fixă. ca nişte umbre. Din timp în timp. Se desfăşurară fără o vorbă în formaţia cunoscută. liniştiţi. La baza falezei. Acum avansau mai uşor. Aproape imediat. spuse Shan d'Arg în timpul unuia dintre aceste popasuri. spuse Mario. în tăcere. Ne putem descurca la fel de bine şi fără ele. ca nişte seniori ai creaţiunii . aproape sub cascadă. Când şi când. încer-cuind lumina. prin hăţişurile dese se auzea zgomot de frunze smulse de un animal mare. cum nu mai văzuseră niciodată. Lumina lor mângâia suprafaţa clisoasă a râului. spuse Mario. Jorgenssen se simţea mai calm şi mai lucid ca oricând. Baliza spaţio-temporală era de tip vechi. — Eu aveam impresia c-au fost vreo cincizeci. rece. le ajunse la urechi un zgomot surd. Râul se lăţea sub forma unui bazin mărginit într-o parte de o faleză semicirculară peste care se revărsa torentul. În cealaltă parte a lacului. se vedea o lumină. de zidul vegetal al junglei. simţiră nişte pietre alunecoase sub picioare şi se urcară cu mare caznă pe mal.. Suprafaţa vizibilă a balizei nu indica nici o dată. — Şi când mă gândesc. Doar trecerea timpului o făcuse să se afunde pe jumătate în nisip. După alte câteva sute de metri. Era sunetul unei cascade.şi când colo. În vârful ei strălucea farul a cărui lumină îi atrăsese. portocalii. ne târâm prin măruntaiele planetei. fără nici cel mai mic risc. descoperiră baliza şi cabana. îl recunoscură. — Nu mai avem nevoie de maşini.Dar noaptea nu se lăsă cu totul. că în mod normal ar fi trebuit să survolăm jungla asta la două sute de metri altitudine. Suntem mai puternici decât credeam. strânseră cercul. — Ce distanţă am parcurs? — Nu ştiu. — Drumul nostru se opreşte aici. Porniră înot de-a curmezişul râului. doisprezece kilometri.. Nu era un foc. pe cer urcară două luni enorme. Pe măsură ce înaintau. Sub masca sa de noroi. Curând. Cele două luni străluceau paşnic pe cerul în sfârşit senin. se opreau ca să-şi tragă respiraţia. Zece. Fundul mâlos era înlocuit de nisip. Comenzile erau intacte. iar în cealaltă. însă le-ar fi fost imposibil s-o confunde. Apoi. apa râului devenea tot mai limpede. dar trebuia să înfrunte un curent slab. Frânt de oboseală. constând în . electrică. dar indicaţiile cadranelor rămâneau de neînţeles. Putea să ardă astfel de-o veşnicie. Jorgenssen zâmbi larg. îndepărtat. Nu era camuflată în nici un fel.

Poate chiar el se afla la originea Dalaamului. Era un adăpost de metal. aproape acoperită de praf. — Fără nici o îndoială. a noului Dalaam. o mână stângace scrijelise cu un cuţit numele legendar. se întrebă Jorgenssen. — Incredibil. În întuneric apărură nişte litere vag luminoase. De ce personalitatea lui Urzeit era atât de vagă. Acolo. Urzeit a ajuns aici înaintea noastră. desfăşurarea experienţei. încercase o experienţă.simboluri necunoscute de Jorgenssen şi oamenii lui. prinsă de un lanţ din oţel. Singura cameră dinăuntru era pustie şi aproape goală. văzură o medalie metalică. călătoria în timp. Uşa stătea întredeschisă. Pe jos se adunase un strat de praf până la jumătatea gambei. lăsă să-i scape Mario. gravate cu numele. Se întoarseră spre cabană. două sute cincizeci de ani mai târziu sau. zăcea o carte cu legături de bronz. Pe masa de oţel. se fărâmiţară în particule care-şi luară zborul şi căzută încet în jur ca o ninsoare fragilă. după câte se vedea foarte vechi. Dar însemnările savantului dispăruseră pentru totdeauna. Amplasase în continuum un anumit număr de porţi care-i permiteau să călătorească prin timp şi spaţiu şi să supravegheze. lumea de origine şi data naşterii. Apoi. Pe faţa interioară a legăturii de bronz. Peregrinările lor temporale îi aduceau înapoi la iniţiatorul călătoriilor în timp. Urzeit trecuse pe Ygone. Lângă medalie. Jorgenssen o luă imediat şi o deschise. răspunse Jorgenssen. Numele savantului care făcuse posibilă. căci în ce secol se aflau? Îi era imposibil să spună . o medalie foarte asemănătoare cu ale lor. Paginile tremurară. rămânând o clipă ca suspendate în aer... Arcimboldo Urzeit. *** Cercul se închidea. Dar de ce. Un nume mitic. formând un nume. de la distanţă. în lumina nesigură a lanternelor slabe. atât de imprecisă? De . în trecutul îndepărtat al Federaţiei. Vedea piesele jocului de puzzle organizându-se. câţi ani. Jorgenssen întoarse medalia. Se repeziră într-acolo. asemenea unei cenuşe fine. şi făcute dintr-un metal aproape indestructibil. ARCIMBOLDO URZEIT *** Un nume incredibil.în arhivele Federaţiei nu se păstrase nici o urmă a experienţei lui Urzeit? Întrebarea îi trecu prin minte ca o dâră de foc.

Jorgenssen îşi trecu o mână peste frunte. Dacă Urzeit era într-adevăr fondatorul noului Dalaam. Porniră în acelaşi timp spre baliza scufundată în nisip. proprii călătoriei în timp.. Sfida realitatea imediată. Într-un anumit moment din istorie. Federaţia eşuase. cinci secole nu constituiau o distanţă prea mare în timp. sau. Dar nimeni. Dacă supoziţia lui era adevărată. Farul strălucea ca ochiul unui ciclop. ci şi în timp. perceptibilă. aproape la infinit. Împotriva invadatorilor din timp. cea mai slabă dintre cele două posibilităţi îi cauzase un prim eşec celei mai puternice. putea exista o a treia. Nici măcar nu aveau nevoie să-şi vorbească. după lumea aceea. Prezentul Federaţiei îi refuza trecutul. Se priviră toţi patru. Vieţile unor persoane cu mult mai vechi erau cunoscute până-n cele mai mici detalii. pusă la dispoziţia Federaţiei? Nu cumva fusese lichidat de Arcă? Iar Echipa nu fusese trimisă pe Ygone tocmai pentru a distruge urmele experienţei lui Urzeit? În acest sens. Dar dalaamanii susţineau că nu ştiau nimic despre aceste mijloace defensive. se diferenţiaseră două posibilităţi. şi câteva lucrări monumentale. înzestrase oraşul cu mijloace de apărare suficiente pentru a rezista acţiunii Echipelor. a unei . Şi. ori de unii dintre discipolii lui. nu ştia exact cât de imens era. Jorgenssen se sili să-şi ducă gândul până la capăt. dar despre cea a lui Arcimboldo Urzeit nu mai rămăseseră decât nişte anecdote probabil inexacte. Planeta-junglă nu era ultimul refugiu al lui Urzeit. şi aşa mai departe. Sau Dalaamul era apărat de Urzeit însuşi. Poate că asta fusese chiar dorinţa lui Urzeit? Poate că intenţionat îşi ştersese urmele? Sau exista un anumit aspect al lucrărilor lui care fusese sistematic escamotat şi trecut sub tăcere de Arcă? Urzeit însuşi întrezărise oare pericolul acestei puteri colosale. şi deşi forţele puteau să pară enorm de inegale. Baliza indica acest lucru. Era dovada palpabilă a existenţei unei alte feţe a lucrurilor. Poate chiar Altaîr.ce se ştiau atât e puţine lucruri în legătură cu el? Luate la un loc. nimeni în toată Federaţia... îşi spuse Jorgenssen. Împotriva Federaţiei. Indiferent ce lume. potrivite doar să ilustreze o legendă. cu excepţia lor. Geniul lui Urzeit era de-a dreptul vertiginos. Începu să tremure. Trebuia să permită deplasarea într-o altă lume. Lumina nu numai în spaţiu. Sau minţeau. în realitate Federaţia lupta contra ei însăşi. şi o a patra..

îl corectă Jorgenssen. Acolo se găsea cascada. Acum însă. fiind prea vastă. apucând cu toată mâna maneta balizei. încât nu-şi dădură seama imediat în ce situaţie disperată se aflau. S-o întrezărească numai. Toţi patru. Nu se mai puteau întoarce în junglă. trecut şi viitor nu erau decât nişte proiecţii aproape ireale. O întindere de nisip imensă. cele două luni gigantice pluteau ca nişte baloane. Apăsă pe manetă. — Poate că nu! exclamă Erin. Priviţi! Nu recunoaşteţi nimic? Îşi îndreptară privirile în direcţia indicată de el. Enorm. Recunoscură imediat soarele. se pomeniră în plin deşert. Albastru. Ne-am deplasat în timp. Îşi potrivi detectorul. prezent. şi cu atât mai puţin la Dalaam. Dacă instrumentele noastre funcţionau. ca pe o potenţialitate pe care toţi o mobilau cu existenţele lor. la orizont. răspunse Jorgenssen. Cât timp fusese necesar pentru ca jungla să cedeze locul acestei pustietăţi depline. de astă dată.trame subiacente ale cărei spaţiu. — Aceeaşi planetă. cu un soi de exaltare care-1 surprinse chiar şi pe el însuşi. Erau atât de surescitaţi. Ambele variante erau la fel de posibile. continuă Erin. Şi. abia vizibilă. o faleză semicirculară. care se înălţa din nisip ca un corn stâncos. poate am fi reuşit să stabilim studiind soarele albastru. — Sau se va găsi. cred c-am ajuns la capătul frânghiei. şopti Shan d'Arg. Şi observară în depărtare. Instrumentele erau inerte. Fulgerul întunecat îi prinse şi-i mătură. *** Nici un nor pe cer. abia auzit. nici măcar s-o vadă în totalitatea ei. Nici cel mai mic semn al prezenţei vreunei balize. — Relieful nu s-a schimbat. erau pe cale să descopere adevărata faţă a realităţii. la o distanţă greu de definit. — De data asta. spuse Mario. Nici urmă de poartă spaţio-tem-porală. îşi spuse Jorgenssen. sau pentru ca deşertul să fie populat cu viaţa forfotitoare a junglei? Zece milioane de ani? Un milion de ani? Sau doar o mie de ani? În . ca pe o posibilitate. dar nu şi în spaţiu. Deşertul se întindea cât vedeai cu ochii. Baliza nu-i însoţise în deplasarea lor temporală. Foarte jos. — Ce an? se întrebă Mario. Nu s-a mai văzut aşa ceva. sau compoziţia solului. nu putem nici măcar să ştim dacă ne aflăm înainte sau după epoca junglei prin care am trecut. — Imposibil de aflat. Nu s-o înţeleagă. căci era mult prea complexă.

Trei etape de organizare a vieţii. iar acea nouă înţelegere urma să le deschidă porţile unui univers neaşteptat. aşadar? Arcimboldo Urzeit? Poate că. Dacă eşuau. ar fi fost necesare ere geologice întregi. îşi spuse Jorgenssen.. Şi totuşi. Nimic mai mult. Succesiunea evenimentelor pe care le trăiseră trebuia să aibă o semnificaţie profundă. spuse el.. răspunzând laconic: — Fie. Pe Ygone domnea coo perarea între pădure şi oraş. stârnind praful cu cizmele care i se afundau în nisip. că nu erau doar nişte obiecte din universul său. jungla. îi înţelegea mai bine. nu aveau cheia rebusului.lipsa oricărei intervenţii din afară. exact în momentul când devenea conştient de individualitatea lor. întâlniseră sfinxul. acoperită de nisip. Acel „cineva" nu-i trimisese fără nici un motiv în labirint. — Am venit fiindcă aşa am hotărât noi. descoperea că avea sentimente de afecţiune pentru Mario. Mă tem că situaţia noastră e fără ieşire. structura realităţii. iar acesta era un sentiment nou pentru el.. deşi crezuse că-i cunoştea. jungla. Mario surse vag. cabana încă mai exista. mai umană. Descoperea că. În adâncurile timpului. „Vă mulţumesc". Legea junglei era concurenţa. Jorgenssen îşi trecu limba peste buzele uscate. Dintr-o dată. un viitor şi un prezent personal. ca o frază compusă din cuvinte. Poate că şi baliza era acolo. Ygone. Constata că existau în afara lui. — Regret că v-am adus aici. deşertul. din păcate. Toţi patru. Numai că. Descoperea că niciodată nu remarcase acest lucru. că nu era doar o camaraderie de arme. aveau să supravieţuiască. Îi era milă de însoţitorii lui. Şi porni. Iar deşertul nu cunoştea decât inerţia neanimată: era anterior sau ulterior vieţii . Cine. dar nici colosala deturnare a fluviului temporal care fusese săvârşită pe acea lume fără nume nu era mai puţin nebunească. pentru Erin şi pentru Shan d'Arg.. toate acele lucruri trebuia să aibă un sens: Dalaam. Nu eşti răspunzător cu nimic. Dar „cineva" transformase trama cauzală. Dacă rezolvau enigma. dar nu făcu decât să ofteze. atraşi de faleza . ca nişte puncte minuscule în deşert. Mai bine am încerca să ajungem la faleză. un trecut. deşertul. vru să spună Jorgenssen.incompatibil cu ea. la baza falezei. ci o stare mai profundă. Descoperea că aveau şi ei un timp al lor. Era o speranţă nebunească.

Apoi începură mirajele. Dincolo de o dună. înaintau de-a lungul dunelor minuscule pe care le sculptase un vânt etern. devenită pe neaşteptate transparentă. nu fuseseră decât nişte torente de foc. întrerupte. O simţeam în gât ca pe o lamă de fier. Jorgenssen se opri. Vorbeau despre Federaţie şi despre lumile pe care le cunoscuseră. foşnetul unui animal. dacă scăpa cu via ţă. stelele se oglindeau în lac de parcă ar fi fost un al doilea cer. Şi toţi. pe Circé.în formă de corn. Jorgenssen se frecă la ochi. Dar când am ajuns pe marginea superioară a unui platou. dar privirea îi căzu asupra cadranelor parcă scoase din minţi ale detectoarelor şi îl cuprinse o teroare imensă. care se revărsa pe flancul oriental în trei cascade frumoase ca nişte jerbe de foc. iar picioarele li se afundau mai adânc în el. despre ambiţiile lor din trecut şi despre înfrângerile secrete pe care le suferiseră. Erin vorbi despre ameţeli. după ce urcasem un perete abrupt şi neted ca sticla. Nisipul devenise mai fin. cum n-o mai făcuseră niciodată. Un copac gigantic din Dalaam îşi înfipse rădăcinile în faţa lui . spuse Erin. când îndepărtate. îşi spuse el. iar Shan d'Arg le descrise obsesia lui cu moartea. teama de timp. Începutul delirului. O prăpastie i se căscă sub picioare. îşi spuse el. Aş vrea să revăd acum apa aia de-atunci. cristalizând-o: — Furtună temporală! . ca atinşi de o vibraţie nebună. descopereau utilitatea sincerităţii şi necesitatea comunicării. fără deznădejde. Îmi amintesc că anul trecut.şi dispăru. Cu mii de ani înainte. Crâmpeie de noapte eclipsau soarele orbitor. pentru o clipă. — Mi-e sete. Jorgenssen le vorbi despre Ygone. pe care strigătul lui Shan d'Arg o contură mai precis. Un miros de umezeală. Forma delicată a unei liane încercuind un trunchi. O pată verde. am văzut că în mijloc se întindea un lăculeţ. Ceilalţi păreau străvezii. Şi era limpede ca spaţiul. în beţia oboselii. în acelaşi timp. zdrobiţi de oboseală. Dezorientat. aproape ca gheaţa. recunoscu silueta lui Livius. Noaptea. Iar apa era cât se poate de rece. spunândule că spera s-o revadă pe Anema. viziuni furişe ale junglei începeau să se suprapună peste deşert. Lumea era plină de puncti-şoare luminoase. cu apă perfect curată. Halucinaţii. am escaladat nişte munţi de lavă. şi Mario. Când apropiate. Vorbeau mergând. Glasurile lor uimite ajungeau până la el diforme.

Un om atins de ploaia timpului îşi vedea mâna zbâr-cindu-se dintro dată ca a unui bătrân. cel mai adesea. se năruia. se răzbuna. Era cataclismul de care Echipele se temeau cel mai mult.pe aceea a universului. galaxia avea să explodeze la rândul ei. deformat. Deşertul. că era doar punctul final al acelei fraze logice ale cărei cuvinte de neînţeles se numeau Dalaam. pe plan local. O furtună temporală. sau tot trupul revenindu-i la starea foetală şi. Bucăţi din trecut veneau să pălmuiască viitorul. fără un sunet. lumea se făcea bucăţi. Iar acum. îndepărtaţi şi apropiaţi totodată. Dar. Îi văzu răsărind din neant chiar şi pe Livius. Şi era. Apărându-şi prezentul. Lui Jorgenssen îi trecu prin mine ideea că acest cronoclasm nu era accidental. Şi din nou. O stea devenise novă. junglă. se producea de la sine. din câte o intervenţie stângace. deşert. Prin faptul că manipula timpul. Un hazard incredibil sau o intervenţie subtilă îi absorbise în furtuna temporală. măcină viitorul. avea să se stingă. Muriseră douăzeci de miliarde de fiinţe. Nanski şi Cnossos.Timpul. distrugerea. ca nişte reflexe fugare trimise înapoi se cioburile oglinzii pe fondul monoton al deşertului. aruncându-i pe această lume. când şi când. furtunile temporale proveneau de la câte o tentativă avortată. luptau în tăcere contra dezlănţuirii timpului. Prezentul se surpa. maltratat. Uneori. într-o ultimă scăpărare a conştiinţei. şi zece milioane de stele urmau să zboare care-ncotro. Pe această planetă fără nume. în acelaşi timp. Timpul. într-o bună zi. violat. oscilând între zece miliarde de posibilităţi. în anumite regiuni ale spaţiului unde descărcările energetice erau atât de violente încât reuşeau să afecteze structura continuumului. sub lumina soarelui albastru. Federaţia submina universul. Glasurile celorlalţi şi strigătele lor de uimire nu-i mai ajungeau la urechi decât ca nişte bolboroseli absurde. Iar Jorgenssen putea să vadă cele şapte siluete maturate de rafalele cele mai violente ale timpului ca şi cum ar fi fost pro- . Supravieţuitorii rămăseseră pradă demenţei până la moarte: întrezăriseră ceva şi mai înfricoşător decât propria lor distrugere . Forţele pe care le menţinuse în paralel cu posibilităţile distiunte cedau sub povara zdrobitoare a realităţii. imaginea clară a destinului Federaţiei. toţi şapte reuniţi. Încă îi mai vedea. o asemenea catastrofă distrusese şapte planete. După sterilitate. În constelaţia Lebedei.. ştia că zeii sfidaţi se răzbunaseră.. iar flacăra omenirii. se succedaseră intervenţii contradictorii. Jungla.

într-o străfulgerare. la partida mortală pe care o juca fiecare dintre ceilalţi contra lui însuşi. aşa cum fuseseră cu zece ani mai devreme. Cuvintele Anemei îi reveniră în memorie. învinsese. prin faldurile timpului. într-o piaţă circulară. Vei înceta să te mai urăşti pe tine însuţi. îi privea. deznădăjduită.. clătinându-se. şi se pregăteau să le omoare. şi-i întinse mâna. ai fi fost aproape vindecat. iar în clipa următoare. cu un zâmbet calm pe faţă. Iar chipul adversarului se schimbă brusc. şi că fiecare trebuia să-şi rezolve propria problemă. fără a şti dacă-1 mai susţineau picioarele sau dacă spaţiul se căscase sub el. iar o clipă mai târziu. pe propriile lor urme. dar nu reuşi să emită decât nişte sunete neinteligibile. „Dacă-ţi aminteai visul. şi el însuşi. aproape translucide. fiecare dintre ei trecea prin ceea ce trăise el în interiorul copacului din Dalaam. Amintiri uitate reveniră la suprafaţa conştiinţei. Livius şi Nanski. Regăsise visul." Scoase un strigăt de triumf. închise ochii şi o luă şi el la fugă. cum aveau să arate peste alţi zece ani. apoi începu să cadă. şi să atingă o statuie. Cele două echipe alergau spre orizont. încercând să-şi ţină ochii deschişi în învolburarea cosmosului. porniţi într-o vânătoare infernală. iar acelea erau ale lor înşile. Şi în spatele celor şapte siluete putea să vadă alte şapte. Se regăsise pe el însuşi. Cnossos şi Erin. ca să regăseşti visul. înfrângerea. în chiar acele clipe. şi le ameninţau. Celălalt Jorgenssen veni spre el. Vru să strige un avertisment. dar ştia că n-avea să-1 atingă niciodată. să cadă la nesfârşit. Îşi aminti de un vis pe care-1 avusese. O particulă de timp ii traversă creierul. *** . iar omul acela avea propriul lui chip. un chip enigmatic de piatră. El se silea să ajungă la un refugiu.. în centrul pieţei. ca un spectator neputincios. Iar valurile timpului îi aduceau gândurile celorlalţi. singurul punct solid în acea vâltoare dezlănţuită. Putea să-i vadă pe toţi şapte. mulţimea din Dalaam. Ştiu că. mai palide. Şi putea chiar să recunoască trăsăturile spectrale ale ucigaşilor.iectat în afara propriului său trup: Mario şi Shan d'Arg.. Şi cunoscu şi visele celorlalţi. un strop de timp îi şterse din memorie această amintire ţâşnită din viitor. luptând. Şi o mulţime imensă. care le urmau. într-o bună zi. Ştiu.. un om îl urmărea. va trebui să te întorci în copac. În sfârşit. în unele momente. că avea să supravieţuiască şi s-o regăsească pe Anema. Şi asista.

Paşii vânătorului se apropiaseră şi putea să-i vadă umbra. şi care. şi văzu imediat că era al său. spre marea lui uşurare. Foarte sus. trecând prin pasaje acoperite care străbăteau masa monolitică a clădirilor. Nu ştia de ce sau de cine. dintr-o dată. înalţi până la cer. o recunoscu într-o clipă. făcând să se dărâme porţiuni întregi din pereţi. coborând scări întortocheate. îl înconjurau ca zidurile unei închisori. redus la o fâşie verzuie îngustă. în visul său . dintr-a lui Livius lupul. cerul. Voia să plece din oraş. şi recunoscu umbra.Livius. dar pentru a ajunge acolo trebuia să traverseze o esplanadă circulară decorată la intrare cu o fântână. după cum îşi amintea. se făcură auziţi paşii urmăritorului. din cotlonul unde se ascunsese. Acolo se născuse. îşi trăise primii ani de viaţă. Pereţii crăpaţi. Străduţa nu se mai termina. Tăcere. Solul pietruit era unsuros şi alunecos. şi-şi pierdu echilibrul. şi scoase un urlet de groază şi de furie turbată. deasupra capului său. faţă-n faţă cu dublul său. Se retrase pe străduţă. în afară de paşii urmăritorului şi un clinchet metalic neliniştitor. când copiii din banda adversă îl căutau ca să-1 cotonogească. Se îndreptă spre un pâlc de copaci unde spera să se poată ascunde aşa cum făcuse de nenumărate ori. Şi ştia că nu avea altă ieşire decât un labirint greţos de canale întunecoase. . La o intersecţie. Piciorul îi alunecă.şi. faleza artificială . îl chema batjocoritor. Alerga pe străzile strâmte ale unui oraş sordid. Dar continua să fugă. ca un hublou al cărui singur orizont era zidul din faţă. străpunşi de ferestre prin care îl spionau mii de ochi. ridicând capul. ca o cavernă suspendată. crescând pe pavajul străzii. se deschise o fereastră minusculă. era absolută. în peretele întunecat. plin de pete. în copilărie. Apoi. Îşi scoase arma nefolositoare şi trase la nimereală. Se întoarse şi o luă iar la fugă. Deasupra capului. în camera aceea. Toţi locuitorii oraşului se pitiseră în văgăunile lor.se găsea în lumea lui natală. se pomeni ajungând pe o pajişte verde şi recunoscu un parc în care se ţinuse de jocuri periculoase. iar Livius era singur. fugiseră din calea vânătorului. Iar la fereastră se arătă un chip. însă fugea cât îl ţineau picioarele. se repezi pe o străduţă laterală atât de îngustă încât ar fi putut atinge pereţii laterali fără ca măcar să întindă braţele. se găsea într-o cu totul altă parte a oraşului. şi mersul şi erau ale lui.sau poate era o realitate adusă de tumultul timpului? . Dar. să ajungă într-un spaţiu liber. ca un tropăit îndepărtat. Tăcerea.

Culoarea capei se schimba încontinuu. cu mâinile agăţate de margine. Unghiile încercau să i se înfigă în interstiţii. Cizma celuilalt Erin se ridică şi-i strivi degetele. . până la păr.O navă stelară sferică trecu pe cer. strivitoare. nici un rechin. explora caverne de corali. spuse un glas. Erin urlă şi-şi dădu drumul. O acoperea în întregime. O umbră trecu pe deasupra lui. nici un anelid uriaş. Ştia numai că trebuia s-o prindă pe acea femeie şi să-i pună o întrebare. în faţa lui. iar Cnossos se răsuci. dar nu ştia care anume. dar vânătorul nu înceta să avanseze. Vânătorul se repezi afară din tufişuri. iar Livius ridică ochii ca s-o privească mirat. văzu că nu era un monstru marin.. cu braţele epuizate. şi prin hubloul măştii. foarte veche. pe care-1 recunoscu ca fiind al său. printr-un oraş — parc de pe Enguerrand III. în vis. *** Mario se ţinea după o femeie. în adâncurile mării. *** Cnossos. una singură. Îşi recunoscu dublul. care-1 domina. cu propriile lui trăsături.. Era el însuşi.. — Urcă. minuţios. începu să ridice arma. o orchestră nevăzută cânta o melodie stranie şi tristă. ci un om. nici un păianjen gigantic. Nu-şi ştia nici numele. cu arma strânsă-n pumn. Fruntea lui Mario era îmbrobonată de sudoare. ca o siluetă înaltă susţinută pe două picioare slabe. *** Erin escalada un perete abrupt şi nu îndrăznea să se uite în urmă .. implacabili. înălţă capul şi văzu o siluetă masivă. Îl stăpânea o angoasă surdă. Femeia purta o capă lungă. Se opinti şi mai tare. şi încet. şi căzu pe spate. care avea chipul lui şi era hotărât să-1 ucidă. ci ca să nu descopere cine se ţinea după el. nici o caracatiţă. în întunericul tulbure străbătut de reflexele violete ale coralilor peste care trecea lumina farului frontal. cu uniforma lui. şi mai avu timp să vadă că se prăbuşea spre urmăritor. În depărtare. Începea să se înnopteze. suplu ca un ţipar. Degetele pline de sânge i se crispară pe protuberanţele de piatră. Când ajunse pe creasta falezei. cu paşi măsuraţi.nu de teamă că ar fi văzut adâncimea prăpastiei deasupra căreia se urcase. Livius trase asupra lui. după care privirea îi reveni spre fântână şi spre statuia cu un zâmbet enigmatic aşezată deasupra ei. care flutura în urma ei pe când fugea. cu îndărătnicie.

Urletele sporiră în intensitate.Trebuia s-o ajungă înainte ca femeia să intre în piaţa unde avea loc concertul. dominată de o enormă sferă de sticlă suspendată deasupra orchestrei. Apoi. vru s-o strige pe Nelle. Ştia doar un singur lucru. într-un spaţiu lipsit de stele. Nu înţelese imediat ce se afla în faţa lui. Shan d'Arg. Vulturii artificiali. omul sări de pe ecran şi trase cu arma. Terorizat. care purtau camerele de televiziune. se învârteau pe cer.. *** O navă stelară se precipita spre vedeta lui Nanski. iar când o zări din nou. ca un glob de foc plutind deasupra arenei. O clipă. ca să-i taie drumul. avu impresia că femeia alerga mai încet. soţia lui. Ştia că lupta avea să fie nemiloasă. fără a se opri din goană. Văzu silueta subţiratica a adversarului detaşându-se pe fundalul arenei. Capa continua să acopere în întregime faţa şi trupul făpturii. Shan d'Arg îl lăsă pe campion să se apropie. În clipa următoare. Văzu o trapă deschizându-se şi un om ieşi în vid. tremura înainte de o luptă. revenise şi voia să se răzbune. mort în râpa de pe Ygone. Mulţimea urla deja în tribune. Dar Mario nu se mai îndoia că nu era o femeie. o piaţă circulară vastă unde trebuia să se înghesuie o mulţime de oameni. . Un soare minuscul. cu arcul în mâna stângă. care trimitea sunetele amplificate spre public. Mario se avântă printre tufişuri. preţ de o secundă. Shan d'Arg îşi aştepta adversarul. şi coada măciucii în mâna dreaptă. dar nu primi nici un răspuns. Nanski crezu că se privea într-o oglindă. Mergea prin spaţiu.. fără nici un echipament de protecţie. Îi era teamă.. o pierdu din vedere. Că avea să moară. văzu cum creştea şi tot creştea. ca o semilună întunecoasă pe unde avea să se repeadă afară adversarul. dar şi că acum era mai mare. Era singur la bord. *** În arena de pe Tanatos. Încet.. De mâna propriului său dublu. Pentru prima dată în viaţa lui. Dublul lui. glisând fără zgomot pe aripile lor de metal negru. Nava necunoscută creştea monstruos pe ecran. aţintindu-şi asupra lui ochiul unic şi fix. scălda nisipul într-o lumină crudă. până când se opri şi se întoarse spre el. Se opri la rândul lui. privea fix poarta îndepărtată. Stupefiat. Şi atunci. văzu că celălalt nu avea nici arc. apropiindu-se până ocupă tot ecranul. capa alunecă în jos. cele trei săgeţi înfipte pe sub centură.

În toată galaxia. înainte de a fi răpuşi. Nisipul ajungea aproape până la nivelul mesei. *** Şi astfel. o potrivi în arc şi ochi. trebuia ca personalitatea să fie în întregime răscolită. Ochiul ciclonului. Văzu cabana aproape în întregime scufundată în nisip.. în vis. Dar unul dintre vulturi căzu în picaj asupra lui şi devie săgeata de pe traiectorie. Dar cine. o dată ce o cunoşteau. dar privirea i se opri brusc spre un obiect alb care ieşea din nisip. Vru s-o ia.. aceiaşi pomeţi plaţi. Soluţia era simplă. jungla şi deşertul nu fuseseră decât tot atâtea încercări. Văzu că înaintase mult. Şi numai vecinătatea morţii o putea constrânge să se pună totalmente în discuţie. sub ochii lui Jorgenssen. atât de înaltă încât acoperea jumătate din cer. că furtuna îl apropiase enorm de faleză. . ci un pistol cu radiaţii pe care-1 ridica încet.nici măciucă. Jorgenssen se strecură în interior.. A elimina din sine orice dualitate. Şi acest lucru făcea parte din labirint. Iar Jorgenssen ştia că fiecare era conştient de visele celorlalţi. Ceilalţi rămăseseră foarte departe. Ochii lui se obişnuiră cu întunericul. Fundul depresiunii. şi aceiaşi ochi îngusta. încă pradă propriilor lor coşmaruri. Dar. Shan d'Arg îl recunoscu. Uşa era deschisă. nu existau doi oameni care să aibă aceeaşi piele galbenă. Prin deschizătura îngustă care rămăsese accesibilă. Dalaam. Era logic. Decât el. Faleza se înălţa în faţa lui. Înăuntru domnea un calm total. dar acum se găsea într-o zonă relativ calmă.. Ucigaşul era acum foarte aproape.? Întrebarea rămânea fără răspuns. ** * Acalmie. blocată de capătul unei dune. în urmă. Labirintul încă mai conţinea săli neexplorate. sub sprâncenele negre şi subţiri. cu toţii. La fel cum o găsise el însuşi. Deschise ochii. pentru a atinge acest obiectiv. dacă nu chiar punctul său final. Furtuna temporală continua să huruie surd. Solul redevenea ferm sub picioarele lui Jorgenssen. dincolo de masă. Şi că toţi trebuia să găsească o soluţie. A se accepta pe sine. recompusă. Puteau să beneficieze de experienţa şi de succesul lui. Smulse o săgeată de la cingătoare. Era concluzia labirintului. bulversată. erau nevoiţi să-şi întâlnească dublura şi moartea. Cartea era la locul ei. În vederea acestei metamorfoze fuseseră aduşi acolo.

însă. nici deşertul. Ştia unde se găsea. Strigă. Păsările ciripeau. Era acelaşi râu care le permisese să străbată jungla. apoi se îndepărtă nepăsător. nu mai corespundea cu nimic. simţi cu putere o lipsă. Acum. Ceilalţi rămăseseră în deşert. într-un caleidoscop de culori. dar când făcu acest lucru. Vru să deschidă cartea cu scoarţe de metal. Jorgenssen nu se îndoia că ajunsese în aceeaşi lume -într-o altă posibilitate a aceleiaşi lumi. Cursul de apă ducea la cascadă. un tratament. Era singur. dar ştia deja că purta gravat numele lui Arcimboldo Urzeit. O grădină sub un soare albastru. Labirintul nu mai avea sens. Firesc. probabil declanşă un mecanism. Acum ştia care era sensul labirintului. ca o scurgere de diamant lichid. o absenţă. în acelaşi timp. iar între coastele dezarticulate atârna o medalie. cabana. Partea superioară a unui schelet. Pământ tare şi gras. Nu răspunse nimeni. pentru a proteja oraşul Dalaam. sau poate furtuna temporală îi aruncase pe alte planuri. Iarbă verde. poate. dar şi ca să-i transforme pe eventualii agresori. Locul? Nicăieri. N-aveau să afle niciodată de ce.Un craniu de om. în alte fracţiuni ale timpului. căci universul pivotă în jurul lui. Un lănţişor de oţel rămăsese agăţat de vertebre. dar planeta era aceeaşi. care dădeau târcoale prin vâltorile apei. însă. Cu secole în urmă. Întinse mâna s-o vadă mai bine. Orice paraclis se împarte cu . Aşadar. lucid. Tratamentul îl însănătoşise mintal. uşoară. O apă limpede. Nici jungla nu mai exista. Râul era populat cu fulgere de argint. Porni cu pas vioi. Nu-i ajungeau la urechi decât zgomotele pădurii. Nu ducea decât la un mort. Se expuseseră degeaba primejdiilor. Încercarea îl debarasase de prejudecăţile Federaţiei. peşti aproape tringhiulari. După câteva clipe. trebuia să se găsească la poalele falezei. Se simţea complet întreg la minte. cristalină. Coline domoale care despărţeau cursuri de apă. poate şi baliza. VI Anul? Nedeterminat. Jorgenssen se frecă la ochi. aici îşi sfârşise Urzeit furtunoasa viaţa. fusese construit într-un scop anume. şi ştiu că încă o dată intra în Altundeva Absolut. Anema. Îşi ţinu respiraţia ca să audă mai bine. Constituia o încercare şi. Pe Jorgenssen îl cuprinse disperarea. Prietenii lui. şi călătorea în timp. Un paradis de copaci mari aşternându-şi umbra pe pajişti întinse. Un patruped mare şi roşcovan ieşi din frunziş şi-1 privi.

uniforma ruptă. Nu mai era solitudinea marcată de suspiciune proprie oamenilor Federaţiei. ciuruite de gropiţe. Viaţa îi brăzdase chipul cu riduri fine şi adânci. La un cot al râului apăru un om. Tăcere. nu păreau să-1 surprindă câtuşi de puţin. portocalii. suntem singurele două fiinţe omeneşti de pe această lume. Purta nişte haine decolorate care cândva fuseseră. sufocat. — Nu cred. — Poftim? Dar despre ce e vorba? întrebă Jorgenssen. Dar singurătatea lui nu avea nimic în comun cu cea pentru care se antrenase atâta timp. şi aproape chel. — Mă bucur să văd că ai scăpat cu bine. Era doar simpla constatare a propriei lui izolări fizice. — Apropo. nu avea aerul maiestuos natural al dalaamanilor. . desigur. care-1 privea uimit. culese un fruct auriu. pentru un termen aproape nelimitat. Duse mâna dreaptă la buzunar şi scoase o pipă pe care o aprinse cu grijă. Jorgenssen văzu că bătrânul era mai scund cu un cap decât el. Ochii lui negri sclipeau de inteligenţă. — Salut. Şi cu atât mai puţin un bătrân corpolent. Apoi. continuă bătrânul. Totuşi. Mă numesc Arcimboldo Urzeit. E frumos azi. Zâmbea. Îl privi pe Jorgenssen cum se apropia.alţii. Apropiindu-se. — Salut. Îşi ţinea înfipte sub centură degetele mari ale mâinilor grase. Ştia că de-acum încolo îşi putea folosi toate resursele fiinţei pentru a-i regăsi pe ceilalţi. chipul acoperit de sudoare şi praf. Vei fi liber să hotărăşti. De fapt. probabil. Jorgenssen reîncepu să respire. nu-i aşa? Aura lui Jorgenssen. răspunse Jorgenssen. Din mers. Apoi ridică mâna în semn de bun-venit. pentru a se integra într-o comunitate. cu pipa în colţul gurii şi degetele din nou agăţate de cureaua pantalonilor. Bătrânul vorbise în limba dalaamană. cred că mă căutai. Trăgea calm din pipă. răspunse bătrânul. Niciodată nu văzuse un bătrân în Federaţie. Am nevoie de colaborarea dumitale. prin apropiere? întrebă Jorgenssen. Biologii Federaţiei puteau menţine un om în plină formă. spuse el. Aspectul bărbatului îl mira şi mai mult decât primirea pe care io făcuse. Urzeit zâmbea. în momentul de faţă. îi spuse el placid lui Jorgenssen. Rotocoale de fum se înălţau prin aer. Îşi simţea membrele grele ca de plumb. Era bătrân şi gras. — E vreun oraş pe-aici.

şi despre al dumitale bineînţeles. chiar dacă aşa ceva pare de necrezut.. cu glas schimbat. într-adevăr. Nu-şi putea desprinde privirea de la fumul albăstrui care se înălţa din pipă. Şi nu se putea deprinde cu ideea că-1 avea în faţa lui pe legendarul Arcimboldo Urzeit. sper. Pesemne era miop. În cabana din deşert. pentru a menţine supleţea arterelor. cu degete spatulate.. Cel care nu şi-a acceptat moartea nu-şi poate trăi din plin viaţa. Făcu un gest larg. voi fi mort.un fel de Super-Daalquin." — Şi ceilalţi? întrebă el. A sfidat şi a învins timpul. . îşi spuse Jorgenssen." O secundă.. Teoria susţine că nu existăm unul în raport cu celălalt. Nimic nu se compară cu munca intelectual. Şi nu e paralizat de spaimă.. acest lucru i se păru monstruos. destul de caraghios. Una dintre acele monstruozităţi cărora numai istoricii le mai păstrau amintirea.." Apoi. aceea a unui uriaş cu trăsături severe. Dar. Nu era scheletul dumitale? Îşi muşcă buzele. O acceptă de bunăvoie. scheletul.. — N-ai murit. Apoi îşi dădu seama că şi teroarea care-1 bântuise pe el însuşi se risipise. cu glas profund şi grav . — Să nu mă consideri o stafie. cu glas inexpresiv. nu. „Ştie când va muri". În nici un caz acest omuleţ grăsuliu şi zâmbitor.. cu mâini grele şi ferme. Jorgenssen reveni brusc la realitate. „Frica de moarte şi frica de viaţă nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. binevoitor. Glasul lui Arcimboldo Urzeit era calm. Dar deşertul nu va apărea aici mai devreme de cinci sau şase mii de ani. Aceasta este teoria oficială a Federaţiei.. de faptul că ştie ziua şi ora. îşi formase despre el o imagine impunătoare. răspunse el. de când am dispărut. mai am de trăit încă douăzeci de ani. Şi până atunci. Clipi mărunt din ochi. Ţi-ai dau seama de asta. Trebuie să recunosc că am contribuit puţin şi eu la edificarea ei. meu. însă. ai văzut într-adevăr. Şi aceasta evoca vremuri străvechi. reflectă: „Nici oamenii din Dalaam nu se tem de moarte. Zâmbetul lui Urzeit deveni şi mai larg.? întrebă el. Aşa cum mă vezi. „Şi-a sondat viitorul. Inconştient. iar aceste două evenimente se situează pe aceeaşi curbă cauzală. despre cel al Dalaamului.— Despre viitorul Federaţiei. pentru că eu am murit înainte ca dumneata să te naşti. — Depinde de an. Deocamdată. am continuat să lucrez. În epoca din care vii.

nu auziseră vorbindu-se despre Pământ decât în romanele istorice. Pe cele pe care nu le-am putut aclimatiza. Eşti obosit. Avem tot timpul. urmă el. recunoscu Urzeit cu ingenuitate. Închise ochii. Nimic nu se compară cu roadele pământului. — Dumneata ai fost pe Ygone. — Întotdeauna am iubit copacii. — Ia loc aici. Majoritatea tinerilor din Federaţie. Şi la această reproducere paradi-siacă a Pământului. Nici nu-ţi poţi imagina ce poţi face cu ajutorul geneticii.. Ce înseamnă cinci minute pe lângă cinci mii de ani? Jonglăm cu timpul. încă de pe vremea mea. ce să mai vorbim. Lasă-ţi-le să se întărească la soare. le-am reprodus pornind de la plantele indigene şi provocând mutaţii controlate.spre trecut ca şi spre viitor. recoltată de pe Pământ. De aceea fumez pipă. Cele mai multe specii pe care le vezi pe această planetă provin de pe Pământ. spuse Jorgenssen.— Prietenii dumitale? Nu te nelinişti. continuă Urzeit. — Evident. e nevoie de mult timp. E un obicei care s-a pierdut. Cea pe ca re o fumez eu în acest moment a fost cioplită dintr-o rădăcină de buruiană naturală. Tot ceea ce erai înainte. cercurile concentrice ale unui trunchi sunt unde temporale cristalizate. Pentru moment. Nu trebuie să-i dăm impresia că-i acordăm o prea mare importanţă. Escaladează cerul. n-ai cunoscut niciodată Pământul.. dumneata şi cu mine. Iar dumneata va trebui să iei o decizie. — Te ascult. Anotimpurile trec. — Încerc. imortalizate. Fumătorii de pipă sunt oameni blânzi şi meditativi. — Bun. dar copacul îşi . murmură Jorgenssen. Oftă adânc. Cresc în toate direcţiile . Ştii. Ca un fluture abia ieşit din cocon.la arborii gigantici care formau memoria Dalaamului. ale căror ramuri se întindeau ca nişte degete protectoare deasupra oraşului . că de desfăcut. spuse încet Jorgenssen. nu-i aşa. pe iarbă. cu voce imperceptibilă. Mănâncă acest fruct.. când eşti stăpân pe timpul tău. Jorgenssen se supuse. am câteva întrebări să-ţi pun. — Destinde-te. Pentru a umple corect o pipă. şi să-ţi dau unele explicaţii. Aripile încă nici nu ţi s-au uscat bine. Îţi voi vorbi mai târziu despre ei. Ai înfruntat cele mai brutale probe. şi cred că dispariţia sa a dat semnalul Federaţiei.. Se gândea la copacii uriaşi al căror frunziş izgonea noaptea. şi ai lăsat totul în urma dumitale. Acum eşti un om absolut nou. Îşi afundă rădăcinile adânc în sol.

amenajarea trecutului.. Este o enigmă. — Nici eu nu cred. — Şi nici această grădină nu are egal. Între junglă şi grădină. deşertul. grădina.. Jungla. Exact ca acelea ale Echipelor. Nimeni nu are dreptul să intervină asupra timpului unei fiinţe inteligente. activitatea Echipelor. şopti Jorgenssen. Ai spus: peste cinci sau şase mii de ani. Un paradis. uluit. Sărea în ochi.aminteşte. Originalitatea ei pune o problemă. o serie de intervenţii temporale. nerespectând ordinele primite. continuă Urzeit. O oază de vis. Care e ordinea lor cronologică.. călătoria în timp. Prin urmare. Sau distrugerea Federaţiei. Dar nu înţeleg ce înseamnă.. O prinse din zbor. Universul înaintea Federaţiei. după părerea dumitale? Jorgenssen fu cât pe ce să ridice din umeri. Dar între grădină şi deşert? Nimic. Jorgenssen. Concluzia logică a intervenţiilor temporale era deşertul. Să vedem dacă reuşeşti s-o rezolvi.. Ai cunoscut trei stări ale acestei planete: jungla. — Nu înţelegi?! răcni Urzeit.. Aplecându-se înainte. înaintea ei a existat jungla. Iar el.. Dumneata însuţi ai situat deşertul după grădină.. Şi totuşi. Iar acela îţi aparţine. grădina. Federaţia era echivalentul grădinii. Nu cred că au pereche în univers. — Nu înţelegi? Trei aspecte ale realităţii unei lumi decurg unul din altul. decadenţa. Iar grădina este opera dumitale. deşertul. Piesele de puzzle îşi găseau locurile. grădina.. Aş putea să-ţi suflu. Apoi. iar dumneata nu înţelegi ce legătură are asta cu misiunea dumitale. Jungla. deşertul. O lacună ascunsă undeva . Prin urmare. tot ceea de ai trăit până acum n-a folosit la nimic.. trebuia să aleagă. moartea oricărei civilizaţii.. deşertul. îndreptă coada pipei spre Jorgenssen. dar asta ar însemna să intervin în viitorul dumitale. Ezită.. executând ordinele primite de pe Altaîr. Distrugerea Federaţiei. grădina. Privi grădina care se întindea în jurul lui.. Deschise gura atât de tare. Am să mă joc de-a sfinxul. Iată ordinea cronologică. Jungla. o enigmă foarte importantă. Dar nu le-ai putut data.. Sunt foarte mândru de pomii mei de pe Ygone. Lasă-mă să mă gândesc. Iar încheierea logică a Federaţiei era deşertul. Jorgenssen căzu pe gânduri. de o fragilitate extremă. încât pipa îi sări dintre dinţi. Trebuia să existe pe unde va o analogie care lui îi scăpa. — Nu ştiu. şi mai ales în scopul de a-i limita capacitatea de a alege.

Aş putea să menţin grădina asta în starea ei actuală pentru încă zece mii de ani.toate speciile care urmează a se naşte. — Acelaşi lucru se întâmplă şi în Federaţie. să deformez timpul tot mai profund. Şi i-o spuse lui Urzeit. Ici şi colo. spuse el în sfârşit. Toate primejdiile posibile fuseseră înlăturate din viitorul Federaţiei. Această grădină este rezultatul uneia dintre ele. nu meritau să fie conservate pentru ele însele. atins pe parcursul timpului. nici lupta pentru viaţă. Există lucruri mai importante decât frumuseţea sau bogăţia. Au încercat să mă omoare. Decât ordinea şi decât civilizaţia. răspunse bătrânul. Cooperarea. Ei vedeau în dominarea timpului un instrument miraculos al puterii. Aruncă la distanţă cotorul fructului auriu. am fost aproape îngrozit de implicaţiile descoperirilor mele. Ce-i lipseşte Federaţiei. — Este diversitatea. Ce-i lipseşte acestei grădini? se Întrebă. răsunând în cavităţile luminoase ale copacilor gigantici. chiar dacă erau efemere? Nu. sfâşiat. Federaţia se îndreaptă spre pieire pentru că a nimicit orice diversitate. când am început să stăpânesc timpul. Te întrebi ce-i lipseşte. — Înţeleg. Erin şi Cnossos. răspunse un glas în el. Oftă adânc. poate un milion. Se simţea bolnav. Misiunile Echipelor temporale sunt tot mai frecvente. Nu. În acelaşi mod. Oare frumuseţea grădinii. Vezi dumneata. nu e nici concurenţa. am dus la bun sfârşit diverse experienţe. Concurenţa. — Exact. şoptiră glasurile anonime ale locuitorilor din Dalaam. suflând un nor gros de fum pe nări şi gură. Shan d'Arg. pe termen lung. Şi aş ajunge la o catastrofă. — Am făcut o experienţă. Există viitorul omului. Nanski. bogăţia Federaţiei.ale lui Livius. Făcu o scurtă pauză. Aveau o . Toate speciile dăunătoare fuseseră eliminate de pe planeta grădină. nu au nici o şansă. Le-am spus-o. Dar ar trebui să intervin din ce în ce mai des. confirmă Jorgenssen. Mario. Nu. Dar. O prevăzusem. Nu mi-au mai dat voie să lucrez. Federaţia e condamnată. toate civilizaţiile care încă nu s-au ivit din neant. Echilibrul natural. Nu. încuviinţă Urzeit.în acea construcţie subtilă o condamna la o dispariţie imediată. M-au ameninţat. Există viaţa . răspunseră ca nişte ecouri alte şase voci .

— Într-adevăr. Erai un om al Federaţiei. îngrozit. cine? — Gândeşte-te.numai pe ale sale proprii. Răspunsul lui Urzeit nu întârzie. chiar dacă te revoltaseşi împotriva ei. Nimeni nu are dreptul să transforme viitorul sau trecutul unei alte fiinţe . lângă baliza temporală care-i permitea să controleze trecutul şi viitorul. Trebuia să te eliberezi. Urcau spre cascadă.. Trebuia să te smulgi. Cabana se înălţa pe o peluză presărată cu flori. Câteva clipe..concepţie perversă despre timp şi despre om. erai incapabil să hotărăşti în cunoştinţă de cauză. Ne-ai pus într-o situaţie atât de incomodă. Timpul e un fenomen complex. — Înţeleg. ca o ţesătură vie. Să deveniţi capabili de a vă autodirija. Niciodată glasul bătrânelului nu fusese atât de tranşant. — Trebuia să luaţi din nou contact cu realitatea. Malurile râului erau acoperite de muşchi. — Eu n-am făcut nimic. Un individ este întotdeauna prizonierul timpului societăţii din care face parte. De aceea am creat Dalaamul. — Întocmai. Şi tăcu. Nu voiam să se întâmple asta. nu-i aşa? *** Mergeau in lungul râului. Poate fi sfâşiat.. îi spuse Urzeit lui Mario. încât am fost nevoiţi să reflectăm şi să ne schimbăm. folosindu-şi puterea pe care o are asupra timpului. Începea să-1 domine din nou oboseala. — Hotărăşte singur. Jorgenssen se ridică. V-am spus că nimeni nu are dreptul să intervină în viaţa altcuiva. Eşti adult. răspunse Urzeit. spuse Mario. ca o stofă. Mario rămase tăcut. Aminteşte-ţi de grădină şi de deşert. ci şi de stabilitate. unde se afla cabana din care Arcimboldo Urzeit supraveghease desfăşurarea experienţelor sale. Zâmbetul lui Urzeit se accentua. — Acum câteva săptămâni. — Ce trebuie să fac? întreba el simplu. să te restitui dumitale însuţi. — Asta înseamnă că noi. ca o tramă. Şi nu e numai o chestiune de morală. Ne infectase nebunia Federaţiei. Un foc de lemne ardea liniştit într-o vatră amenajată în aer . Se întinse.. Gândeau liniar. — Atunci. *** Ajunseseră în apropierea cascadei. Ygone este un antidot pentru Federaţie.

răspunse Shan d'Arg. ne găsim într-o posibilitate destul de improbabilă . Generalizarea s-a produs mai târziu. Doar eu le-am formulat. — De ce nu se învaţă această generalizare pe lumile . de asemenea. sper. pornind de la cercetările lui Horowitz. şi că ne-am scos clin uz propriile noastre echipamente. înseamnă că nu mai av em de ales. Dacă aşa ar fi. făcând râurile să urce înapoi spre izvoare. — Înseamnă că ne-am întors în trecutul nostru. spuse Shan d'Arg.nu foarte reală. — Încerc. În condiţii normale. În fiecare clipă se pot produce mai multe evenimente. că o vom face. Şi. îl contrazise Urzeit. nici deplasarea în spaţiu nu s-ar mai putea face.să zicem. altele mai puţin probabile. Timpul este compus dintr-un număr enorm. Aşa cum s-au întâmplat. nu sunt decât parţial exacte. Corpurile cereşti urmează traiectoriile cele mai probabile. Mă urmăreşti. registrul probabilităţilor este bulversat. Eu o ştiu mai bine ca oricine. — Ba da. reclădind munţii. Zâmbi. se realizează posibilitatea cea mai probabilă. călătoria în timp ar deveni imposibilă. Apele râurilor. Nu existăm totalmente.. pietrele munţilor... în şapte posibilităţi diferite. N-a trecut decât relativ puţin timp de când omul le-a atribuit traiectorii foarte improbabile. — Sunt false.. O vom lua de la început. — . mai bine zis. în consecinţă. dar nici celelalte nu dispar. se vor şi întâmpla. Chiar în acest moment. Timpul nu e o suită liniară de evenimente. o dată cu călătoriile în timp. că ne-am atacat pe soi înşine. sau deviind planetele de pe orbitele lor. dacă preferi.. Dar. — Dar Principiile? întrebă Shan d'Arg. dacă expresia asta poate avea un sens. ci rămân doar în stare latentă. Dar atunci nu mi-am imaginat decât cazul unei. Unele sunt foarte probabile. din moment ce aceste lucruri s-au întâmplat deja. Sau. 0 posibilitate foarte importantă poate lua locul unei posibilităţi foarte probabile. — Observă că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul deplasărilor în spaţiu. poate infinit.liber. Nu avem puterea de a decide.. Şi. de posibilităţi cu probabilitate inegală. şapte Arcimboldo Urzeit încearcă să-i explice câte unuia dintre cei şapte membri ai echipei ceea ce ştiu despre structura universului. sau mai bine zis. Chiar în acest moment. care avusese timp să se acomodeze cu ideea. al unei temporalităţi restrânse.

Totuşi. am învăţat lecţia care se impunea. Arca n-a îndrăznit să-1 şteargă complet din memorie. începând din momentul când am comis imprudenţa de a le publica am fost considerat un individ periculos. Trebuia. dar aceasta nu se putea naşte decât dintr-o ucenicie a controlului asupra timpului. oamenii Federaţiei nu ştiu îndeajuns ce înseamnă libertatea pentru a evalua toate implicaţiile stăpânirii timpului. Arca n-a ştiut cum să înăbuşe mai repede aceste cunoştinţe. Şi eu eram cel care li-1 furnizase. Erau mai puternice şi mai bine echipate decât mine. Chipul lui Urzeit se întunecă. de o mie de ori mai presus decât războinicii musculoşi pe care Shan d'Arg îi combătuse în peste o sută de arene. Drama era că dispuneau acum de un mijloc extrem de puternic de a împiedica orice schimbare. Dar de fiecare dată. — Ţi-am spus că Federaţia e atinsă de paranoia. Aşa că am lansat un contraatac. aşa că a preferat să facă din el un mit vag şi inofensiv. nu se lăsa amăgit. Puteau proteja eficient Federaţia. Era un cerc vicios. — Am început prin a încerca să suscit prin cât mai multe locuri societăţi capabile să răstoarne pe termen lung echilibrul seducător al Federaţiei.pur şi simplu. Dacă nu făceam eu această descoperire. Nu din vina ei. puţin mai târziu. reflectă Shan d'Arg. Dar nu puteam rămâne pasiv. De fapt. — Evident. timp de trei sau patru secole. interveneau Echipele de Acţiune Temporală. un om curajos şi hotărât. mai devreme sau mai târziu. Mi-am dat seama că pusesem la dispoziţia Federaţiei o putere formidabilă. De unde şi misterul care înconjoară viaţa lui Arcimboldo Urzeit. fără să ştie? . Numai călătoria în timp permitea ie şirea din el. — Responsabilitatea mea nu era nici măcar totală. Energia acelui bătrân aproape grotesc avea ceva amuzant. continuă Urzeit. Echipele de Acţiune Temporală au luptat împotriva dumitale. Nu . pentru a domina timpul. Shan d'Arg surâse. — Vrei să spui că. Viitorul putea ajuta trecutul. Urzeit era un adevărat luptător. Am dispărut. ar fi făcut-o altul.Federaţiei? Urzeit începu să râdă. o putere pe care nu era capabilă s-o folosească spre bine. Nu aveam nici cea mai mică şansă de reuşita. Obrajii îi săltau ca două pungi umflate cu aer. să existe o altă civilizaţie decât a lor.

Dar să nu vă supraestimaţi importanţa. în cea mai mare dezordine. desigur. Trebuia să pun pe picioare o societate stabilă. Era încărcată de mobile datând din toate epocile. — Nu mă mir. m-am saturat să văd distruse atâtea lumi în care îmi pusesem mari speranţe. spuse Livius. clacă ţinem seama de întinderea timpului. din moment ce puteam să mă deplasez de-a lungul timpului şi să compar aproape simultan diversele stadii ale unei evoluţii. urmă Urzeit. n-aş fi putut duce sarcina la bun sfârşit de unul singur. Cam la nouă sute cincizeci de ani după căderea ultimei Arce şi destrămarea Federaţiei. am creat Dalaamul. Într-un anumit mod. în pofida acestor lucruri. de aparate pe care le meşterise Urzeit. Dar. M-a ajutat foarte mult Institutul de Teorie Prospectivă şi Aplicată. Eram echipat de minune pentru a studia dezvoltarea fiinţelor şi societăţilor omeneşti. Au mai existat şi altele. — O mare parte din expediţii au luat efectiv în colimator lumi asupra cărora intervenisem. Dar pot să vă spun că vor mai veni şi alţii. Am înţeles că mă aflam pe un drum greşit. trecând de partea noastră. nu-i aşa? Cum numai călătoria în timp poate că creeze! După câţiva ani. Livius se aşeză pe un taburet metalic. Indiferent dacă acceptaţi sau refuzaţi. nivelul de probabilitate al acestei legiuni nu va fi afectat aproape deloc. De cealaltă parte a mesei din oţel. — La a cărei recrutare vom ajuta noi. — Care este posibilul cel mai probabil? Urzeit nu-i dădu un răspuns direct. Va fi înfiinţat abia peste o mie cinci sute de ani.Urzeit dădu din cap. Cronologic. sublinie Shan d'Arg. vă alăturaţi unei legiuni foarte numeroase. voi sunteţi primii cu care am intrat în contact. — N-am auzit niciodată despre el. Frumos paradox. confirmă Urzeit. — Întocmai. — O mie cinci sute de ani în viitor? — Întocmai. şi să-mi asigur şi sprijinul Echipelor însele. Dar Echipele au consacrat tot mai multe eforturi luptei contra propriului lor creator. capabilă să reziste eforturilor Echipelor. *** Intrară în cabană. Urzeit se trânti într-un fotoliu de piele. şi de cărţi îngrămădite pe lângă pereţi. — Aşa că. Sunteţi primii care au fost trimişi pe Ygone. — Este întotdeauna acela în care intervenţia temporală a fost cea mai slabă. . — Echipele lucrează deja pentru dumneata? — Nu.

mă îndoiesc vă vei putea vreodată să te ajungi din urmă pe tine însuţi. Oricât de repede ai alerga în jurul unui pom. societatea oscilează permanent între mai multe stări posibile. remarcă Livius. Fizica . În viitorul care va urma după Federaţie. continuă Urzeit. — Poţi să te întâlneşti cu tine însuţi. Contrar pretenţiilor pe care le afirmă. aplicarea Principiilor e foarte convenabilă. — Principiile nu sunt valabile decât dacă se are în vedere o singură posibilitate. Dacă se doreşte să se aducă transformări limitate acelei posibilităţi.i-au atribuit chiar şi un termen: o numesc „fluenţă". Cam la fel stau lucrurile şi în timp. Sau. Livius îşi goli paharul dintr-o sorbitură. — Gustă. Dar acestea nu sunt limitări naturale. Federaţia a absolutizat principiile. Timpul nu le mai apare ca o succesiune liniară de evenimente. — Nu te îngrozi aşa. în ceea ce-o priveşte. Trăiesc simultan mai multe existenţe.. Oamenii de acolo sunt obişnuiţi cu situaţia asta . te rog. Şi ţiam mai spus şi că Principiile erau insuficiente. — O influenţă reciprocă între trecut şi viitor. posibilitatea respectivă va deveni şi mai probabilă.. cel puţin. există o foarte mare probabilitate să se întâmple. — Se vor întâmpla. ci ca o structură complexă. Ţi-am spus că dacă n-o făceam eu. să-ţi omori un strămoş.— Vorbeşti despre aceste evenimente ca şi cum s-ar fi şi întâmplat. pe planuri diferite.sau. Cu ajutorul vostru. mai degrabă. ar fi făcut-o altul. îl invită în timp ce turna băutură într-un păhărel. să fii propriul tău tată? — Da . preciză Urzeit. este posibilă revenirea în propriul trecut. Sau. trecându-şi pofticios limba peste buzele dolofane. Şi ai ales distrugerea propriei dumitale civilizaţii. Însă realitatea. până la un anumit punct. pentru că nu dorea să-şi vadă pus în discuţie prezentul. Alcoolul era mai tare decât tot ceea ce băuse în cele mai rău famate bombe de pe o sută de planete. Se poate modifica propria istorie. mai bine zis. Credeam că aşa ceva e imposibil. propria stare de fapt. impresionat. Iar institutul şi cu mine facem tot ce putem pentru a întări şi mai mult aceas tă probabilitate. Natura e mult mai bogată. Urzeit întinse mâna spre uşa dulapului şi o deschise. poate să conţină orice. în realitate nu există paradoxuri. chiar şi paradoxurile. şopti Livius. care să lase aproape intact prezentul.

dobândirii câte unei experienţe. De exemplu. pe un alt plan. Dalaamanii ştiu destule lucruri ca să-şi rezolve toate problemele actuale. pentru ca Dalaamul să învingă. — E prea devreme ca să înveţe. Tradiţia trebuie să progreseze treptat.în timp. *** — Există trăsături de acest gen la oamenii din Dalaam. — Ei servesc drept mediatori. Părea obosit. În scorburile lor. la fel cum un spaţiu conţine o infinitate de geodezice. O mie de vieţi trăite simultan. Cultura incompletă a dalaamanilor începea să se explice: nu reprezenta decât o faţetă a unei realităţi mult mai vaste. tradiţia trece de la o posibilitate la alta. Copiii din Dalaam ştiu inconştient ceea ce alţii învaţă pe căi absolut conştiente. — Înţeleg. atât de către vârstă. într-o altă posibilitate. Ar trebui să te mulţumeşti cu atât. îl contrazise Urzeit. spuse Livius. Ceea ce rămâne inconştient la ei va deveni conştient pe parcursul secolelor. capacităţile unei fiinţe umane se multiplică la infinit. recunoscu Urzeit. spuse Nanski. rezolvării câte unei probleme. spuse Cnossos. răspunse Urzeit. — M-ai înţeles. posibilităţile se încrucişează. — În stare embrionară. — Este de ajuns să nu intervenim. Intermediari. Vitalitatea sa fenomenală era pusă la grea încercare. şi alcoolul era un mijloc de a atinge fluenţa. — Şi copacii? întrebă Nanski. — înţeleg. Îşi umplu păhărelul şi-1 bău încet. cât şi de efortul pe care trebuia să-1 facă pentru a . Şi fiecare dintre ele se consacră studiului câte unui domeniu. se suprapun.lor include o noţiune specială. Era tras la faţă. aceea a unui soi de metatimp care conţine toate liniile timpurilor particulare. — Ba nu. murmură Nanski. se întâlnesc. — Una peste alta. Îşi afundă rădăcinile în pământ . O personalitate reprezentată de un mare număr de extensii asupra diferitelor lumi posibile. Lumea se învârtea în jurul lui. Urzeit îl privi drept în ochi. Le aduc dublurilor lor propria lor experienţă. în acelaşi timp cu ceilalţi şase. spuse el încet. rezumă el. ceea ce ne ceri dumneata e să alegem între existenţa Dalaamului şi cea a Federaţiei. care simţea că i se îngreuna capul. La urma urmei. — Dar dalaamanii nu ştiu nimic despre structura timpului. Înţelegi ce înseamnă asta? Practic.

. Trebuie să suprimaţi echipa chiar în momentul apariţiei sale pe Ygone. — În acel plan. Dar nu în posibilitatea asta.. Era palid.. Cnossos se ridică şi porni spre el. — Nu.. — Ştiu. Sunt bătrân.. — Pot să-ţi fac o injecţie. Fuseseră greu de convins. — În dulap... — Ai pulsul foarte slab. Veţi fi liberi.... eu nu exist.. Şi nici Dalaam. Trebuie să mă credeţi. Nu e acelaşi lucru.. să existaţi. Aici. Acest lucru va fortifica enorm probabilitatea posibilităţilor favorabile.. Pipa îi scăpă dintre dinţi şi alunecă pe masă. Gâfâia. aminteşte-ţi. Şi aveam nevoie de voi. Erin-Livius îi luă pulsul. — Întinde-te... spuse Urzeit. repetă el.. — Sunteţi. dar era aproape sigur că reuşise. Cnossos formulă concluzia cuvintelor lui Urzeit: — Trebuie să ne ucidem pe noi înşine. spuse Erin. Nu mai am mult timp. Spune-mi de unde să iau.. am ajuns la capătul funiei. Aici. Îşi trase răsuflarea. liberi. — . — Nu. — Întocmai.. Am să. cât mai repede posibil. Era locul cel mai comod ca să va întâlnesc. mai există şi un altul. Jorgenssen-Mario îi descheie gulerul. mi-am depăşit timpul. Trebuie.. îl întrerupse Urzeit.. Toate sunt legate între ele. Acum vedea mai bine.. Posibilitatea cea mai probabilă este aceea care a suferit cea mai redusa intervenţie temporală... Eşti bolnav. Nu veţi înceta să fiţi voi înşivă.trebuie să ştergeţi orice urme ale trecerii voastre. — Atunci. Toate feţele se amestecau. aveam nevoie să mă ajutaţi.. murmură Urzeit. în care nici o Echipă n-a sosit pe Ygone. şopti Urzeit. În câteva minute. Făcu un efort şi se ridică. Am rezistat cel mai îndelungat timp posibil.exista simultan pe şapte planuri diferite. se înceţoşau. trăsăturile i se modificaseră. Doar câteva minute. — Degeaba. Există un plan în care v-aţi îndeplinit misiunea şi care nu a suferit nici o intervenţie ulterioară. sunteţi liberi să hotărâţi. cu chipul umflat. Inima.. Adineaori. Încercă să evalueze timpul care-i mai rămânea. Cnossos-Erin-Nanski se aplecă asupra lui. Mai am de trăit douăzeci de ani. .. Implacabil. Respira tot mai greu. nu v-am spus tot adevărul.

trebuie să înveţe să trăiască liberi în oraşul ale cărui lumini sunt stelele. liberi.. — Dalaam e un model redus al societăţii viitoare... va trebui să hotărâţi voi înşivă... introdus pe-ai mei. Trebuia să cunosc capacităţile genetice şi să pot folosi un stoc de cromozomi constant.. Erin ridică paharul cu alcool spre buzele bătrânului. — E extrem de important ca Dalaamul să supravie ţuiască. A fost un efort teribil.. Dar Arcimboldo Urzeit încă mai lupta. Erin crezu că era vorba de o imagine.. veţi găsi.. Ochii bătrânului se dădură peste cap. Trupul se prăbuşi.... O experienţă. Îl scutură un spasm. Am câştigat. Dalaam.. Cei ai indigenilor nu mi-erau de ajuns... Capul ezită.. Arcimboldo Urzeit murise...... Este un model. de după Federaţie.. Dar nu veţi rămâne singuri. Nivelul de . sub lumina unui soare albastru.. Copiii mei.. — Aici nu mai sunt cu adevărat viu.. universul întreg... vă spun. lui Erin începură să-i tremure mâinile.... este cu adevărat forma de societate ideală? Ai dori să vezi oraşe ca Dalaamul pe toate planetele galaxiei? — Da şi nu.. spuse agitat Erin. Îi iubesc...... *** Era oare o iluzie? se întrebă Jorgenssen.. Pe o planetă fără nume. — În dulap. Sunt terminat. se clătină..... Din gura lui Urzeit scăpă un gâlgâit. Asta înseamnă că probabilitatea se ameliorează.. Dalaam nu e oraşul ideal.. Eu nu mai pot face nimic. şi tot peisajul dobândise un soi de irealitate. şi Galaxia întreagă.Cuvintele i se rostogoleau printre horcăieli.. Trebuie să.. — Furat cel puţin trei minute din timp. pe nişte planuri posibile de o probabilitate destul de slabă. înţelegeţi.. Erin îi citi în ochi angoasa... — Sunt copiii mei. — În rest. Îşi lăsă capul să-i cadă în piept.. când translatoarele de materie vor uni toate planetele la fel cum leagă cărările din Dalaam. spaţiul nu va mai exista. reuşit să evit interferenţele temporale. Câteva picături i se prelinseră pe bărbie. şuieră printre dinţi bătrânul. Florile păruseră să se ofilească tocmai în clipa morţii lui Urzeit. nu va mai fi decât un oraş imens.. să fiu şapte în acelaşi timp. — Dalaam. Înţelegeţi. de transparenţă.... şi când oamenii vor fi liberi. Sunteţi liberi.. De altfel... Când îi văzu globii albi între pleoape. Tăcere. am să vă urmez.....

de dimensiuni incredibil de reduse. Era o baliză spaţio-temporală. Baliza era reglată pentru o anumită lume şi dată." Şi toţi şapte. pe care-1 examină surprins. Potrivi centura. Îşi puse casca. şi nişte coordonate numerice. dar nu avea timp. după ce deşertul înlocuia grădina. apăsară pe butonul minuscul şi basculară în Altundeva Absolut. chiar în acel loc. Anul Zero. Urzeit spusese că trăia în continuare. Aruncă o privire spre trupul bătrânului. Ygone. Pădurea de ciuperci. nu se mai puteau folosi de el ca de un ostatic. noi-nouţe. Acea lume putea să se anihileze din clipă-n clipă.probabilitate al acelei posibilităţi trebuia să fie foarte scăzut. De unde apăruse? se întrebă el. iar moartea lui Urzeit îl redusese şi mai mult. exista una? . Degetele îi lunecară cu un fel de plăcere peste arme. Dintr-un viitor îndepărtat? Sau fusese sustras de pe Altaîr? Se dezbrăcă şi luă pe el combinezonul. Sau. un schelet abia ieşind din nisip şi din praf. Anul Zero. Scheletul lui Arcimboldo Urzeit. aşteptându-1 pe el. pe Jorgenssen. nu-şi vorbiră. Nu era posibilă nici o ezitare. . Fusese calculată. Cada vrul urma să rămână acolo. Preferase să dispară în acesta. Văzu un echipament de Explorare şi Acţiune Temporală complet. Toţi ştiau acelaşi lucru. şi tot acolo avea să fie şi peste şase mii de ani.Alt nume nu poate avea. Prevăzuse totul. putea călători în spaţiu şi în timp. Cu ajutorul ei. pentru a scăpa de membrii Echipei. Moartea lui Urzeit nu fusese un hazard îngrozitor. Chiar şi un eşec. dintr-o singură mişcare. Se repezi spre dulap şi-1 deschise. Jorgenssen ar fi vrut să-i ofere un mormânt. Toate elementele erau acolo." îşi spuse Jorgenssen-MarioLivius-Shan-Nanski-Erin-Cnossos. Mai exista şi un aparat suplimentar. peste complexul simbiotic. Chiar dacă se decideau împotriva Dalaamului. „Aşa se numeşte această lume. Pe un afişaj se putea citi: Ygone. peste detectoare. totuşi. Un timp destul de îndelungat. tot ceea ce purtase asupra lui la plecarea de pe Altaîr. *** Se regăsiră toţi faţă-n faţă. pe alte planuri posibile. Ce-avea să se petreacă dacă se anula pur şi simplu? Timpul îl zorea din urmă. Toţi ştiau ce aveau să facă. şi îi veni o idee. peste proiectoarele de raze ordziene.

şi aşa mai departe. pe măştile dublurilor lor. cu teama în suflet. ştiind că. avea să apară. Iar oraşul galactic al cărui model era Dalaamul n-avea să mai existe niciodată. într-un viitor îndepărtat. Nisip de stele. şi ceilalţi. Poate aveau să-i ofere chiar şansa de a trăi mai mult. cu dinţii strânşi. grupate în jurul balizei spa-ţiotemporale. Dacă nu.Inima lui Jorgenssen-Mario-Livius-Shan-Nanski-Erin-Cnossos era frământată de anxietate. Şapte oameni şi o baliză. urma să arate ca un deşert. În ochii lui Livius murind. Jorgenssen în Jorgenssen. circuitele inhibitoare de câmp care aveau să-i lase pe noii-sosiţi fără nici o protecţie. Stăteau pe marginea unei prăpăstii. în câteva minute. într-o posibilitate anterioară. în paradisul unde-1 întâlniseră. finalul luptelor. iar Mario. Şi oamenii din Dalaam. putură cu toţii saluta moartea tuturor fantomelor care-i bântuiau şi naşterea libertăţii. urmau să fie şterşi de pe harta universului. În ochii lui Jorgenssen. ivită din neant. şi Shan d'Arg pe trăsăturile lui Shan d'Arg. Aveau să se şteargă în faţa dublurilor lor mai reale. . fiecare în dublul lui. luptaseră deja contra lor înşile. Dacă alegeau Dalaamul. născuţi chiar clin celulele lui Arcimboldo Urzeit. Şapte siluete îmbrăcate în alb. Şi traseră. Declanşară. Cele şapte siluete din poiană. Jorgenssen putu citi uimirea. nedeterminat. Îşi înlăturau şi lor înşile orice paveze. deformate de echipamente. putu descifra sfârşitul singurătăţii. Se recunoscură imediat. Dar aveau încredere.. în vis. Lunecară cu toţii într-un pas spre luminişul gol. Un fulger în poiană. oscilară ca nişte flăcări. în poiana din apropiere. Le reveni în minte imaginea trupului fără viaţă al lui Urzeit. din acelaşi râcâit de unghie. cu mâinile rezemate pe paturile armelor. şi că fusese nevoie de acel sacrificiu pentru a săvârşi în cele din urmă gestul eliberator din timp pe care-1 evocaseră o dată. Mario în Mario şi Livius în Livius. venind de pe Altaîr.. în echilibru pe tăişul unui brici. Aveau să fie mai rapizi. Dacă nu. Echipa însărcinată să redreseze istoria Dalaamului. în privirea lui Mario care dispărea fără zgomot şi fum. şi că Mario îl ucisese pe Mario. Trebuia să aleagă. Iar ei urmau să dispară. Aveau la dispoziţie o secundă pentru a decide. Şi Galaxia. Livius cel care urma să trăiască observă o ură feroce pe care n-avea s-o mai simtă. Nu era nevoie să-şi vorbească. aveau să confere mai multă realitate posibilităţilor pe care le locuia bătrânul.

poate că aveau să1 revadă şi pe Urzeit. dacă putea. Oamenii de pe Altaîr şi baliza spaţio-tem-porală dispăruseră în Neantul absolut. că s-ar putea ca şi alţii să acţioneze asupra propriului nostru viitor. Urzeit a făcut totul ca să putem hotărî liberi. Ştia că destinul lor era trasat: erau primii. Mergea pe cărările din Dalaam. sau din departe în mai departe. fără a cunoaşte toate posibilităţile. Aveau să se străduiască să şii ralieze alături pe oamenii de pe Altaîr. Poate că era doar o iluzie. Ceilalţi îl urmară. hotărî Jorgenssen..schimbaţi. Şi poate că atunci urmau să ştie mai multe. Se îndepărtă de poiană. Jorgenssen îşi puse armele în teci şi-şi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare. din aproape în aproape. Lui Jorgenssen. Libertatea înseamnă a alege între mai multe posibilităţi. Dar suntem liberi. Dalaam exista acum pe un nivel mai elevat al realităţii? Întrebarea putea să mai aştepte. Hoinărea printre copacii cei mari. la fel ca acea infimă cutremurare a peisajului în momentul morţii lui Urzeit? Poate că nu era decât o impresie datorată bucuriei de a o regăsi pe Anema? Sau. s-o revadă pe Anema. îi spuse el lui Mario. aşa cum ne pregătim noi să facem pentru Ygone? Jorgenssen şovăi. cu Anema alături. cu glas spart. ştiinţa pe care o acumulaseră pentru el alte variante posibile ale lui însuşi. mai apropiat. Soarele Ygonei părea să strălucească mai puternic. Aveau sa călătorească în timp.. Realitatea nu poate fi nicicând epuizată. să înveţe de la copaci. — . Dar niciodată n-aveau să ştie totul. — înţeleg ce vrei să spui. oraşul i se părea mai real. Voia să coboare în Dalaam.. Ajunse într-o piaţă pe care o cunoştea. Ezită. Aveau să lupte contra Echipelor Federaţiei. aceasta urma să se numească fluenţă.. Mario înclină capul. Poate că cel mai important. . o piaţă pe care o descoperise împreună cu Anema. poate. întrebă el.Se terminase. In viitor. Pe bătrânul din noi. — L-am omorât pe bătrân. *** Dalaam se schimbase subtil. Pas cu pas. — Te-ai gândit vreodată. să-1 asculte pe Daalquin. Suntem. Era unul dintre lucrurile pe care le învăţaseră de la Urzeit.

-Sfârşit- . îi aminteau lui Jorgenssen de cineva. Apa miraculos de proaspătă se prelingea peste statuie. pe care o domina o fântână împodobită cu o statuie. poate. în ajun. când o 124 GÉRARD KLEIN asemănare modificată subtil de iscusinţa unui artist îl izbi ca o lovitură de pumn. pentru a examina mai bine statuia.Cu mult timp în urmă. reveni spre Anema. şi totuşi. Nimic nu poate să-1 oprească. Trăsăturile statuii erau cele ale doctorului Arcimboldo Urzeit. Distruge ceea ce-1 ţine prizonier. dar sfârşeşte prin a-şi relua cursul. Poate fi deviat. Şi le erodează. Scrută atent trăsăturile feţei de piatră. Apa curgea peste statuie la fel cum se scurge timpul peste fiinţe. Sau. O piaţă circulară. Fără o vorbă. Respiraţia i se opri în loc. Jorgenssen se apropie cu câţiva paşi. Trăsăturile chipului cioplit nu erau întru totul omeneşti. Simbolul era evident. nici să-1 reţină.