You are on page 1of 36

9

CAROTAJUL RADIOACTIV 9.1. Radioactivitatea naturală a rocilor
Prin radioactivitate se înŃelege proprietatea nucleelor de a se dezintegra spontan prin emisia unor radiaŃii de tip alfa, beta, gama sau captarea de electroni de pe păturile interioare. Radioactivitatea este de două feluri: - radioactivitatea naturală, descoperită de fizicianul francez Henri Bacquerel (1852-1908) în anul 1896 şi constând din emisia naturală a radiaŃiilor; - radioactivitatea artificială, descoperită de soŃii Joliot-Curie în anul 1934. Este provocată prin bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau cu particule încărcate. NoŃiuni de radioactivitate Atonul este cea mai mică particulă elementară care mai posedă proprietăŃile chimice ale unui element. Fiecare atom se caracterizează prin: - numărul de masă al nucleului "A". După cum se ştie masa unui atom eate concentrată în nucleu. Nucleele sunt alcătuite din protoni şi neutroni. Numărul de protoni plus numărul de neutroni eate cunoscut ca numărul de masă al nucleului. - numărul atomic "Z". Numărul de protoni este numit numărul atomic al nucleului. El este notat cu "Z", sarcina electrica a nucleului este eZ, unde e este sarcina elementară. ProprietăŃile chimice ale unui atom sunt determinate aproape exclusiv de sarcina nucleară deci Z este o caracteristica a elementului chimic. S-a constatat că există multe familii de nuclee cu aceeaşi sarcină, dar cu numere de masa diferite; aceste nuclee sunt denumite izotopi ai

CAROTAJUL RADIOACTIV

elementului. Deci prin iaotopi se înŃeleg specii nucleare cu acelaşi Z dar cu număr de masă diferit. Atomii cu aceeaşi greutate atomică A, dar care diferă prin Z se numesc izobari, ei au proprietăŃi chimice diferite. Atomii care au acelaşi număr de neutroni N, dar diferă prin Z se numesc izotoni. O categorie specială o formează izomerii care nu diferă între ei prin numărul de particule constitutive ale nucleului, ci prin energia pe care o posedă nucleul. Transformarea neutronului într-un proton şi reciproc are loc conform relaŃiilor:
1 1 0 0 n →1 p + −1 e + ν şi −
1 1 0 1 p → 0 n +1 e

(9.1)

In acest proces apar electroni sau pozitroni, precum şi particule neutrino ν si antineutrino ν lipsite de sarcină şi cu masă de repaus neglijabilă, ceea ce a condus la concluzia că protonii şi neutronii sunt de fapt unice particule nucleare numite nucleoni, particule aflate în stări distincte. Nucleele care emit radiaŃii alfa α , radiaŃii beta β , sau radiaŃii gama γ poartă numele de nuclizi radioactivi sau radionuclizi, iar speciile de atoni ai aceluiaşi element care au astfel de proprietăŃi se numesc izotopi radioactivi. Radioactivitatea naturală a elementelor uşoare şi medii este un fenomen rar. In cazul elementelor grele, începând cu A>200, radioactivitatea naturală este un fenomen general. Aceste nuclee formează trei serii radioactive naturale şi anume: - seria uraniului având cap de serie elementul 92U238; - seria thoriului având cap de serie elementul 90Th232; - seria actiniului având cap de serie elementul 89Ac235; Trecerea de la un element la altul, în cadrul aceleiaşi serii radioactive se realizează prin dezintegrări α sau β în lanŃ, terminându-se cu un element al fiecărei serii, în stare stabilă. Pentru seria uraniului elementul stabil este 82Pb2°6, pentru thoriu 82Pb208, iar pentru actiniu 82Pb2°7.
Legile dezintegrării radioactive Dacă notăm cu N(t) numărul de radionuclizi existenŃi la momentul t şi cu N(t)-dN, numărul de radionuclizi existenŃi după scurgerea intervalului
238

CAROTAJUL RADIOACTIV

de timp unitate, atunci în intervalul de timp dt, numărul de nuclee dezintegrate este: dN = - λ N(t)dt (9.2) Prin integrare se obŃine: N(t) = Noe - λ t (9.3)

Constanta de integrare a fost obŃinută punând condiŃia ca la momentul iniŃial, t = 0, numărul de nuclee nedezintegrate să fie egal cu No, iar λ poartă numele de conatantă de dezintegrare sau constantă radioactivă. RelaŃia (9.3) care constituie legea de dezintegrare a unui element radioactiv, exprimă faptul că numărul de atomi radioactivi N(t) rămşi nedezintegraŃi după trecerea unui interval de timp t de la momentul iniŃial (când existau No atomi radioactivi) scade exponenŃial cu timpul. Cu cât constanta de dezintegrare λ este mai mare, cu atât viteza de dezintegrare este mai mare. Numărul de nuclee dezintegrate în unitatea de timp poartă numele de activitate ( Λ ). Deci: dN (t ) Λ (t ) = = −λN o ⋅ e −λ ⋅t (9.4) dt
Semnul minus din faŃa egalităŃii din relaŃia (9.4) arată scăderea numărului de radionuclizi. Produsul λN o = Λ o reprezintă activitatea substanŃei radioactive la momentul t = 0. RelaŃia (9.4) devine:
Λ (t ) = Λ o ⋅ e − λ ⋅t (9.5)

Dacă se notează cu µ masa unui singur radionuclid rămasă nedezintegrată le momentul t va fi data de relaŃia: M (t ) = M o ⋅ e −λ ⋅t (9.6)

unde M(t) este masa de radionuclid la momentul t, Mo - masa de radionuclid la momentul t = 0. Numărul de radionuclizi la momentul t = 0 va fi egal cu:
M o = µ ⋅ No
239

(9.7)

CAROTAJUL RADIOACTIV

Folosind relaŃiile (9.5), (9.6) şi (9.7) în principiu se poate determina constanta de dezintegrare a unui radionuclid. Timpul în care numărul de nuclee iniŃiale se reduce la jumătate se numeşte timp da înjumătăŃire T1/2. Aşadar dacă N(t) = No / 2, atonci relaŃia (9.3) devine: N0 = N o ⋅ e − λ ⋅T1 / 2 (9.8) 2

de unde rezulta că: T1 / 2 = ln 2

λ

=

0,693

λ

(9.9)

9.1.1. RadiaŃia alfa
RadiaŃia α este alcătuită din nuclee de 2He4 compuse din doi protoni şi doi neutroni. Majoritatea substanŃelor care emit radiaŃii α sunt elemente grele, cu numărul atomic mai mare de 83. Conform principiului conservării sarcinii electrice şi masei, nucleul Υ rezultat după dezintegrarea α are numărul de masă mai mic cu patru unităŃi decât nucleul iniŃial X, iar numărul atomic mai mic cu doua unităŃi.
z

X A → z − 2Υ A − 4 + 2 He 4

(9.10)

Energia eliberateă în procesul de dezintegrare apare ca energie cintetică a particulei α şi a nucleului rezultat, numit nucleu de recul. Energia nucleului de recul este atât de mare încât poate părăsi molecula iniŃială. Energia particulei α se pierde de-a lungul traiectoriei sale prin interacŃiuni cu paturile electronice ale atomilor (excitare şi ionizare) şi prin interacŃiuni cu nucleul (ciocniri elastice şi reacŃii nucleare). Energia particulei α este o mărime caracteristică atât pentru radiaŃie, cât şi pentru radionuclid. Energia iniŃială a particulei α variază între 2 şi 8,8 MeV, ceea ce la mase particulei α de 6,6.10-24 grame corespunde unei viteze de 1-2.109 cm/s. Uneori, elementul nou format prin dezintegrarea radioactivă este un izomer, acesta eliminând surplusul de energie sub formă de radiaŃie
240

CAROTAJUL RADIOACTIV

electromagnetica γ . Particulele alfa emise de radionuclizi au un spectru discret de energie. Unul şi acelaşi radioizotop poate să emită particule alfa de energii diferite. In figura 9.1 este reprezentat spectrul alfa emis de radioizotopul 92U235.

Fig.9.1. Schema de dezintegrară a

235 92U

Lungimea traiectoriei unei particule α se numeşte parcurs, acesta fiind în general 1 - 8 cm în aer şi de 10 - 15 µ m în roci. Parcursul este determinat de numărul de ciocniri pe care le suferă particulele α cu atomii pe unitatea de distanŃă, ciocniri în urma cărora iau naştere ioni primari, aceştia preiau energie suficientă pentru a produce la rândul lor ionizare, fenomen care poartă numele de ionizară secundară. Energia particulei α fiind foarte mare în comparaŃie cu energia necesară formării unei singure perechi de ioni (numită energie de ionizare Wi) la o singură ciocnire, particula α pierde puŃină energie şi nu este aproape deloc deviată, atfel încât traiectoria particulei este rectilinie. Cea mai mare parte a energiei unei particule α se consumă pentru formarea unul număr relativ mic de ioni primari, 70% din ionizare datorându-se ionilor secundari. După cum s-a putut constata, particulele α de aceeaşi energia au parcursuri puŃin diferite, fenomenul purtând numele de difuzia longitudinală a parcursului. Aceasta este explicată prin variaŃia statistică a numărului de atomi întâlniŃi de particulele α componente ale fascicolului radioactiv. Intensitatea radiaŃiei α se defineşte prin numărul de particule ce trec printr-un centimetru pătrat de suprafaŃă într-o secundă. Intensitatea radiaŃiei
241

CAROTAJUL RADIOACTIV

deasupra unui strat emiŃător creşte odată cu grosimea acestuia. Această creştere încetează atunci când grosimea stratului ajunge egală cu parcursul maxim al radiaŃiei în mediul considerat. Un strat de substanŃă radioactivă cu această grosime se numeşte strat saturat pentru radiaŃia analizată. Pentru grosimi mai mari de probă radioactivă, intensitatea rămâne constantă, ceea ce se explică prin aceea că particulele emise de masa probei la o adâncime mai mare decât parcursul maxim nu ajung la suprafaŃă, ele atanuându-se în însăşi masa probei. Având în vedere puterea mică de pătrundere a radiaŃiei α şi implicit valorile mici ale parcursului acesteia, rezultă că în condiŃiile curente de măsură în teren sau laborator suntem întotdeauna în prezenŃa stratelor saturate α radioactive.

9.1.2. RadiaŃia beta
Dezintegrarea beta este procesul de transmutaŃie spontană a nucleelor instabile în nuclee izobare al căror număr atomic variază cu o unitate ∆Z = ±1 , prin emisia de electroni (sau pozitroni) sau prin captarea de electroni de pe învelişurile exterioare ale atomului. Timpul de înjumătăŃire a nucleelor beta-active variază de la 10-2 secunde 2. 1015 ani. Dezintegrarea β poate fi descrisă de una din ecuaŃiile:
A A 0 z X → z +1Υ + −1 e + ν z

(9.11) (9.12)

X A → z −1Υ A + +1 e 0 + ν

Energiile iniŃiale ale particulelor β variază continuu între zero şi o valoare Emax caracteristică radionuclidului generator. Ensrgia maximă "Emax" a particulelor β emise este cuprinsă între 18 MeV (pentru H13) şi 16,6 MeV (pentru N712). Acest fapt se explică prin împărŃirea statică a energiei dezintegrării între particula β , neutrino ν (sau antineutrino ν ) şi elementul nou format Υ , valoarea cea mai probabilă a energiei particulei β fiind 1/3Emax. In majoritatea cazurilor dezintegrarea β este însoŃită de emisia de radiaŃii γ ca urmare a tranziŃiilor izomere.
242

CAROTAJUL RADIOACTIV

Deoarece deutrinul nu are masă de repaus şi este lipsit de sarcină electrică el interacŃionează extrem de slab cu materia şi, ca atare, nu poate fi identificat. Din cele expuse mai sus rezultă că în cazul dezintegrării β sunt observate nemijlocit numai particula β şi radiaŃia γ (fig.9.2).

Fig.9.2. Schema de dezintegrare a Mg12

27

InteracŃiunea radiaŃiei β cu materia se concretizează în difuzie elastică, ionizare şi frânare în câmpul electric al nucleului. - Difuzia elastică se caracterizează prin frecvente ciocniri ale particulelor β cu electronii şi mai ales cu nucleele întâlnite, ciocniri în urma cărora particulele β nu-şi pierd energia, ci îşi schimbă doar direcŃia. Fasciculul de radiaŃii va fi împrăştiat, difuzat şi deci intensitatea radiaŃiei se va reduce. - Ionizarea este fenomenul cu ponderea cea mai mare în cadrul interacŃiunii radiaŃiei β cu materia. Având masa mică, la o ciocnire particula β pierde o parte însemnată din energia sa, modificându-şi traiectoria. Cedarea energiei prin ionizare depinde de viteza particulei β şi de elementul absorbant, fiind proporŃională cu numărul atomic Z al absorbantului şi invers proporŃională cu viteza particulei. - Frânarea în câmpul electric al nucleului, ca urmare a trecerii particulei prin apropierea acestuia, are ca efect apariŃia unei radiaŃii electromagnetice X. Procesul are loc şi prezintă importanŃa numai la energii mari ale particulelor β , radiaŃia de frânare creşte odată cu creşterea vitezei particulei β şi fiind proporŃională cu pătratul numărului atomic Z2 al absorbantului.
243

CAROTAJUL RADIOACTIV

Ca urmare a tuturor acestor fenomene de interacŃiune, intensitatea I a unui fascicul de particule β ce trece printr-un mediu scade exponenŃial cu distanŃa d, Io fiind intensitatea în vecinătatea sursei: I = I o ⋅ e − µ ⋅d In relaŃia (9.13) µ este coeficientul de adsorbŃie. (9.13)

9.1.3. RadiaŃia gama
RadiaŃia electromagnetica emisă de către nucleele atomice aflate în stare excitată se numeşte radiaŃie gama. Această radiaŃie apare în urma proceselor de tranziŃie a nucleelor din stările excitate pe starea fundamentală sau pe o stare excitată inferioară. După modul de producere se pot distinge radiaŃii γ de origine nucleara, radiaŃii X de frânare şi radiaŃii γ de anihilare. Din punct da vedere al frecvenŃelor, radiaŃia γ este caracterizată de valori foarte ridicate: 1018 – 1021 Hz. Energia radiaŃiilor electromagnetice este emisă sub forma unor unităŃi elementare de energie - cuante de energie. Energia unei cuante E, depinde de frecvenŃa ν a radiaŃiei după legea lui Plack: E =ν ⋅ h (9.14)

unde h este constanta lui Planck, h = 6,62. 10-27 erg.s. Fiecărei cuante de energie îi corespunde, conform dualismului undaparticulă, o particulă numită foton, a cărei masă de mişcare echivalentă este dată de legea lui Einstein: E = m.c2 (9.15)

în care m este masa fotonului şi c - viteza de propagară a radiaŃiei electromagnetice. Din relaŃiile de nai sus rezultă că pentru radiaŃiile γ de frecvenŃă foarte înaltă corespund cuante de energie ridicată şi deci fotoni cu masă de mişcare mare, fapt care permite observarea aspectului corpuscular al comportării radiaŃiei γ (traiectorie, etc). Lungimea de undă fiind în schimb
244

CAROTAJUL RADIOACTIV

prea mică, aspectul ondulatoriu (difracŃie, interferenŃă) este mai greu de observat.

9.1.4. ProprietăŃile radioactive ale rocilor
ProprietăŃile radioactive naturale ale rocilor şi formaŃiunilor geologice sunt dependente de conŃinutul acestora în elemente radioactive şi mineralele acestora. Cunoaşterea distribuŃiei spaŃiale a concentraŃiei lor este necesară atât în geofizica aplicată, pentru prospectarea zăcămintelor de minerale utile, cât şi în fizica globului pentru lămurirea unor probleme la scara planetară (vârsta Pământului, vârsta rocilor, probleme de căldura etc). Din numărul mare de elemente ce au izotopi radioactivi naturali, numai câteva prezintă importanŃă în geofizica aplicată şi anume: uraniul, thoriul şi potasiul. Aceste elemente împreună cu elementele radioactive ce derivă din uraniu şi thoriu (seriile radioactive ale U şi Th) sunt sursa principală a radioactivitaŃii rocilor şi joacă rolul principal în toate problemele radiometriei. De aceea, în măsurătorile ce se efectuează în prospecŃiunea radiometrică se determină concentraŃia în U, Th, K şi a 226 izotopului Ra88 ce permite verificarea echilibrului radioactiv în seria
238 U 92 .

ConcentraŃia relativă a acestor elemente în scoarŃa terestră (clarck-ul) sunt redate în tabelul 9.1. ConcentraŃia diferită a uraniului şi thoriului în diverse roci se explică prin comportarea acestora în procesele de cristalizare primară, alterare, transport şi sedimentare. Raza ionică mare, precum şi numărul mare de valenŃe ale ionilor de U şi Th, împiedică integrarea lor normală în reŃele cristaline a principalelor minerale ce formează rocile. In schimb, ele formează nuneroase minerale cu o răspândire limitată. In procesul de formare a rocilor magmatice, prin cristalizare primară U şi Th neputând fi prinse în reŃeaua cristalină a mineralelor obişnuite, s-au concentrat în topiturile reziduale, formând minerale de cristalizare târzie sau fiind incluse în spaŃiile interstiŃiale ale diferitelor faze cristaline. Astfel se explică conŃinutul scăzut de uraniu şi thoriu în rocile bazice, cristalizate la început, şi creşterea treptată a conŃinutului spre rocile acide, care cristalizează mai târziu. ProprietăŃile asemănătoare ale ionilor acestor
245

CAROTAJUL RADIOACTIV

elemente, când se află la valenŃă minimă (U4+ şi Th4+), determină apariŃia lor în roci magmatice într-un raport foarte puŃin variabil, Th/U = 3-4.
Elementul Tabelul 9.1. Clarck-urile U, Th, K (după A.P.Vinogradov - cu completări) Clarck-ul Radio- Procent în Clarck-ul Mecanism Timp de elementului izotop elementul izotopului de înjumătăchimic natural radioactiv dezintegrare Ńire % greutatea % atomi 238 99,2743 1,98.10-5 (8 α +6 β ) 4,468.109 U 92 . -4 3 10 % serii dezint. 5,4.10-5 % fisiune spontană 235 7,038.108 0,7201 1,42.10-7 (7 α +4 β ) U 92 serii dezint. fisiune indusă prin neutroni 232 8.10-4 % 100 7.10-5 1,401.1010 (6 α +4 β ) Th90 serii dezint. . -4 19 2,6 % 10,5% 1,250.109 0,01167 1,54 10 K 40 captură electroni 89,5 % β Constanta radioactivă 1,551.10-20

U

9,848.10-20

Th K

4,947.10-11 5,544.10-10

Datorită capacităŃii sale de a oxida foarte uşor (U4+ → U6+) şi de a da compuşi solubili (U6+) trece în soluŃiile pneumatolitice şi hidrotermale şi depune minerale la periferia intruziunilor magmatice. Thoriul fiind insolubil cristalizează în faza pegmatitică. Din aceleaşi motive în procesul de formare a rocilor sedimentare (alterare, transport, sedimentare) uraniul si thoriul se comportă diferit. De aceea, conŃinutul în aceste elemente în rocile sedimentare variază în limite mai largi. Potasiul este relativ abundent în rocile magmatice, în special în cele acide, participând la formarea mineralelor principale. În granite, concentraŃia lui este relativ constantă, în rocile bazice şi în rocile sedimentare concentraŃia sa este mai variată, datorită proceselor geochimice. În condiŃii exogene este luat în soluŃie şi transportat în bazine de sedimentare, unde se poate redepune.
246

CAROTAJUL RADIOACTIV

În general, radioactivitatea naturală cea mai intensă o au rocile sedimentare, argilele depuse în zonele adânci ale bazinelor de sedimentare, urmează apoi în ordine descrescătoare sărurile de potasiu, argilele depuse în zonele mai puŃin adânci ale bazinelor de sedimentare, marnele, argilele calcaroase şi nisipoase, nisipuri, gresii, calcare şi dolomite, apoi gipsuri, anhidrite, sare gemă si cărbuni. Creşteri ale conŃinutului în elemente radioactive se înregistrează la oricare din rocile sedimentare, dacă rocile respective conŃin material coloidal. De asemenea radioactivitatea rocilor sedimentare poate să crească brusc dacă ele conŃin elemente radioactive (gresii monazitice, calcare uranifere etc.). Radioactivitatea rocilor se poate măsura în unităŃile de măsură prezentate în tabelul 9.2.
Unitatea Curie Tabelul 9.2. UnităŃile de măsură pentru radioactivitatea rocilor Simbolul DefiniŃie Submultiplii folosiŃi ci Numărul de dezintegrări pe secundă dat de un gram de radiu în m ci = 3,7.107 echilibru radioactiv cu produsele 10 dez/s lui de dezintegrare. (3,7 x 10 dez/s) gRa.echi/g Cantitatea de radiu, exprimată în grame, care produce o µµ gRa.echiv/g = radioactivitate egală cu cea dată de 10-12 gRa.echiv/g toate elementele radioactive dintrun gram de rocă. R/h Doza de radiaŃie gama pentru care în timp de o oră, într-un centimetru cub de aer la 760 mm coloană de µ R/h = 10-6 R/h o mercur şi temperatură de 0 C se formează 2,08 x 109 perechi de ioni a căror sarcină totală este de 1 ues de fiecare semn API 1/200 din devierea curbei gama între un mediu cu radioactivitate joasă şi un mediu cu radioactivitate mare care conŃine 0,0013% uraniu, 0,0024% thoriu şi 4% potasiu, întro sondă tubată cu o coloană de 5 ½ în diametru 247

Gram Radiu echivalent/gram rocă Roentgen/oră

Unitatea gama API

CAROTAJUL RADIOACTIV

În tabelul 9.3 este redată radioactivitatea unor roci.
Nivelul radioactivităŃii Foarte mic Mic Mediu Mare Foarte mare ConŃinut în elemente radioactive gRa.echiv/t rocă 1 2 – 10 10 – 20 20 – 80 80 Tabelul 9.3. Radioactivitatea rocilor Roci

Anhidrite, cărbuni, sare gemă, gips Nisipuri, gresii, calcare, dolomite Argile continentale (ape de mică adâncime), marne, argile calcaroase şi nisipoase Săruri de potasiu, argile fin dispersate (ape de mare adâncime) Bentonite, cenuşe vulcanice, şisturi bituminoase şi argiloase, nisipuri monazitice, calcare uranifere, nisipuri şi gresii glauconitice

9.2. Fundamentarea teoretică a carotajul neutronic

9.2.1. InteracŃiunea radiaŃiilor gama cu materia
Există trei procese de bază prin care cuantele gama interacŃionează cu materia şi anume: efectul fotoelectric, efectul Compton şi formare de perechii. Aceste procese au loc la anumite energii ale cuantelor gama, energii dependente de numărul atomic Z al materiei cu care cuanta gama interacŃionează. In figura 9.3 este prezentată dependenŃa dintre numărul atomic Z şi energie.

248

CAROTAJUL RADIOACTIV

Fig. 9.3. DependenŃa număr atomic-energie pentru efectul fotoelectric, efectul Compton şi formare de perechi, după International Atomic Energy Agency (1976)

a) Efectul fotoelectric Efectul fotoelectric constă în eliberarea de electroni de către o substanŃă, atunci cînd aceasta este iradiată cu radiaŃii γ de o anumită frecvenŃă şi energie. Aşa cum rezultă din figura 9.3 efectul fotoelectric este procesul de interacŃiune dominant la energii mici ale radiaŃiilor ale căror valori nu depăşesc 1 MeV. Reprezentarea schematică a acestui fenomen este ilustrată în figura 9.4.

Fig.9.4. Ilustrarea efectului fotoelectric

În anul 1905 Albert Einstein explică efectul fotoelectric folosind o ipoteză, verificată experimental de R.A. Millikan, potrivit căreia o radiaŃie electromagnetică soseşte în “porŃii” finite (cuante), de energie hυ ; această cuantă de energie poate fi transferată complet unui electron, aceasta căpătând energia E = hυ , pe când el este în substanŃă. Dacă se presupune că este necesar un anumit lucru mechanic W, pentru a scoate electronul din substanŃă, atunci electronul va ieşi cu energia cinetică:
E cin = hυ − W

(9.16)

iar atomul devine o particulă ionizantă.
249

CAROTAJUL RADIOACTIV

InteracŃiunea unei radiaŃii cu un electron de pe o orbită dată este foarte probabilă când energia cuantei γ este egală pu energia de legătură şi descreşte cu creşterea energiei cuantei. Când un electron interacŃionează cu o cuantă γ a cărui energie este mai mică decât energia de legătură, electronul sare de pe o orbită pe alta, eventual cedează energia sa cinetică la alt atom din substanŃă şi revine pe orbită lui. Acest proces este însoŃit de emisiune de radiaŃii electromagnetice caracteristice mediului care absorb radiaŃia γ . AbsorbŃia fotoelectrică a radiaŃiilor γ este fenomenul fizic ce stă la baza carotajului de litologie-densitate. b) Efectul Compton Efectul Compton este atât un fenomen de împrăştiere, cât şi unul de absorŃie. Acest efect depinde puŃin de elementul absorbant şi este dominant la energii mai mari decât în cazul efectului fotoelectric, aşa cum se poate observa pe figura 9.3. Prin interacŃiunea unei cuante γ (de frecvenŃă ν şi energie Eγ = hν ) cu un electron de masă m, are loc o ciocnire elastică în urma căreia electronul primeşte o parte din energia cuantei şi este pus în mişcare sub un unghi θ faŃă de direcŃia de incidenŃă; cuanta γ de frecvenŃă ν '(ν '< ν ) este împrăştiată sub un unghi ϕ faŃă de direcŃia de incidenŃă. In figura 9.5 este reprezentat schematic acest proces. Energia cuantei γ împrăştiate, precum şi energia cinetică a electronului poate fi calculată pe baza conservării energiei.

Fig.9.5. Ilustrarea efectului Compton

Energia radiaŃiei γ împrăştiate este funcŃie de unghiul de împrăştiere, iar energia maximă pe care o primeşte electronul este mai mică decât energia totală a radiaŃiei γ . Electronul expulzat ionizează atomii din mediu cu emisiunea unei radiaŃii electromagnetice, iar radiaŃia γ
250

CAROTAJUL RADIOACTIV

împrăştiată interacŃionează din nou prin efect Compton, fenomenul se repetă până la scăderea energiei sub 1 MeV - când are loc efectul fotoelectric sau absorŃia fotoelectrică. Acesta este fenomenul fizic folosit în carotajul de densitate. c) Formarea de perechi Formarea de perechi are loc la pătrunderea unei cuante de energie mare în câmpul de forŃe al nucleului. In locul cuantei se formează o pereche electron-pozitron: γ = e (+) + e (−) (9.17) Acest fenomen este ilustrat în figura 9.6. Pozitronul se combină imediat cu un electron formând un pozitroneum (cu viaŃă foarte scurtă ≅ 10-10s), după care cele două particule sunt anihilate reciproc; masa totală a acestui sistem este convertită din nou în energie radiantă, producându-se doi fotoni γ îndreptaŃi în sensuri opuse. Această radiaŃie "de anihilare" poate fi sesizată de sistemul de detecŃie, fie direct, fie prin intermediul unui efect de împrăştiere Compton pe care-l poate provoca.

Fig.9.6. Ilustrarea formarii de perechi

9.2.2. Surse de neutroni
Neutronii sunt particule componente ale nucleului unui atom, neutri din punct de vedere electric, cu masa apropiată de masa protonului [masa neutronului Mn=1,0086654 ± 0,0000004 unităŃi atomice = 939,550 ± 0,005 MeV/c2. InteracŃiunea neutronilor cu nucleele reprezintă cea mai largă şi mai răspândită clasă de interacŃii nucleare, deoarece neutronii intră în compoziŃia oricărui nucleu. De asemenea, între neutroni, particule neutre, forŃa columbiană este nulă şi ei pot interacŃiona cu nuclee de diferite energii.
251

CAROTAJUL RADIOACTIV

După energia lor, neutronii au fost clasificaŃi în mod convenŃional, astfel: - neutroni rapizi E > 500 KeV - neuroni intermediari E = 1 KeV ÷ 500 KeV - neutroni lenŃi E < 1 KeV Neutonii lenŃi se subdivid în: - neutroni epitermici E = 0,1 eV ÷ 1 KeV - neutroni termici E ≅ 0,1 eV În geofizica de sondă se folosesc trei tipuri de surse de neutroni, şi anume: fisiunea spontană, surse alfa – neutron şi generatori de neutroni. a. Surse cu fisiune spontană Din această categorie face parte sursa de californiu 252 (252Cf) care emite prin fisiune spontană un flux mare de neutroni. Energia neutronilor emişi de această sursă este cuprinsă între 250 KeV şi 2 MeV. Această energie este mică pentru o serie de metode de investigare, dar poate fi folosită în lucrări experimentale de laborator şi în carotajul activării induse continuu datorită fluxului mare de neutroni. Pentru 1 Curie de 252Cf fluxul este de 4,4 .109 neutroni/sec. Timpul de înjumătăŃire este de (T1/2)Cf = 265 ani. Această sursă prezintă unele avantaje şi anume: dimensiuni fizice foarte mici, un flux intens şi stabil de neutroni, nu necesită întreŃinere. b. Surse alfa - neutron ( α - n ) Noile surse utilizate în geofizica de sondă sunt: Ra - Be, Po – Be, Pu – Be, Am – Be. Elementele Ra, Po , Pu, Am emit particule α ( 24 H e ) care interacŃioneză cu Be după reacŃiile:
9 4 9 4 4 Be + 2 H e → 01 n + 16 C 6 4 B e + 2 H e → 01 n + 3 4 H e 2

(9.18) (9.19)

Neutronii rezultaŃi din aceste reacŃii au energii cuprinse între 1 MeV şi 12 MeV, energia predominantă fiind de 4,5 MeV. Dintre sursele menŃionate mai sus, cele mai bune sunt Pu – Be şi Am – Be datorită fondului de radiaŃii gama foarte scăzut, fluxuri relativ constante şi timpi de înjumătăŃire foarte mari (TPu = 24300 ani, TAm = 458 ani).
252

CAROTAJUL RADIOACTIV

c. Generatori de neutroni Generatorii de neutroni sunt acceleratori liniari de particule a căror funcŃionare se bazează pe reacŃia nucleară:
2 1 3 4 H + 1 H → 2 H e + 01 n

(9.20)

ReacŃia are loc prin interacŃiunea unui nucleu “Ńintă“ de tritiu ( 13 H ) cu 2 o particulă de deuteriu ( 1 H ) , având ca rezultat formarea unui nucleu de heliu ( 24 He ) asociată cu emisiunea unui neutron liber de energie En = 14,5 MeV (neutron rapid) pentru un unghi de incidenŃă θ = 90° . Randamentul acestei reacŃii este maxim pentru energia moleculelor de deuteriu incidente egală cu 100 KeV. În prezent, în practica cercetării geofizice a sondelor se folosesc mai multe tipuri de generatori de neutroni, care pot lucra şi în regim de impulsuri. Fluxul acestor surse de neutroni este de ordinul 107 – 109 neutroni/sec. Generatorii de neutroni sunt folosiŃi în carotajul neutronic în impulsuri.

9.2.3. Fenomene de interacŃiune
Neutronii emişi de surse interacŃionează cu nucleele atomilor elementelor din mediul de propagare, în funcŃie de energia lor, având loc fenomenul de împrăştiere prin ciocniri inelastice şi elastice, difuzia neutronilor, precum şi reacŃii de captură sau absorbŃie. I. Fenomenul de împrăştiere I.1. Ciocniri inelastice. Dacă neutronul intrat în nucleul Ńintă iese afară cu o energie mai mică decât energia incidentă, se spune că a avut loc un proces inelastic. În acest proces are loc un transfer, atât de energie cinetică, cât şi de energie internă. Energia internă transferată de neutron nucleului (nucleul Ńintă fiind trecut într-o stare excitată) este apoi eliberată sub formă de radiaŃie γ , nucleul revenind la starea lui iniŃială. InteracŃia poate fi scrisă sub forma:
A Z

X + 01 n→ A+1 X 0 → ZA X + n + γ Z 253

(9.21)

CAROTAJUL RADIOACTIV

unde Z este numărul atomic, A – numărul de masă iar X 0 semnifică starea excitată a nucleului. RadiaŃiile γ care iau naştere sunt caracteristice nivelelor energetice ale nucleelor. Ele pot fi utilizate la identificarea nucleelor Ńintă. I.2. Ciocniri elastice. Dacă neutronul incident păstrează energia sa iniŃială în sistemul centrului de masă, iar nucleul Ńintă rămâne în starea iniŃială, procesul se numeşte elastic. În acest proces toată energia cinetică a neutronului incident este convertită în energie cinetică pentru neutronul de recul şi este emis un neutron. ReacŃia poate fi scrisă sub forma:
A 1 A+1 0 A 1 Z X + 0 n→ Z X → Z X + 0 n

(9.22)

Când un neutron interacŃionează elastic cu un nucleu, raportul dintre energia finală Ef şi energia iniŃială E0 este:
E2 A 2 + 2 A cosθ + 1 = E1 ( A + 1)2 (9.23)

unde A este masa nucleară a nucleului Ńintă iar θ este unghiul de incidenŃă în centrul de masă al sistemului. Valoarea minimă posibilă a lui Ef este dată de relaŃia: E2 min  A − 1 =   A + 1
2

(9.24)

Din relaŃiile (9.23) şi (9.24) se observă că pierderea de energie este cu atât mai mare cu cât masa particulei Ńintă este mai apropiată de masa particulei incidente. Particula incidentă fiind neutronul, cea mai mare parte a energiei ,aproximativ 50%,o pierde la interacŃiunea cu hidrogenul, a cărei masă atomică A ≅ 1. Neutronii pierd din energia lor nu numai datorită ciocnirilor elastice, ci şi prin ciocniri inelastice, dacă energia lor incidentă este mai mare decât prima energie de excitare a nucleelor Ńintă. II. Difuzia neutronilor În urma fenomenului de împrăştiere (elastică şi neelastică) neutronii pierd din energia lor şi ajung la energii corespunzătoare neutronilor epitermici sau termici. Ajunşi la aceste energii, neutronii difuzează sub
254

CAROTAJUL RADIOACTIV

forma unui “gaz molecular” printre nucleele atomilor elementelor din mediu, din reşiunile cu densităŃi mai mari spre cele cu densităŃi mai mici, în asociere cu emiterea unor radiaŃii gama de difuzie. III. ReacŃii de captură a neutronilor La energii termice ale neutronilor, cea mai posibilă interacŃiune a neutronilor cu nucleele atomilor din mediu este reacŃia de captură sau de absorbŃie. În aceste reacŃii neutronii termici sau epitermici sunt capturaŃi sau absorbiŃi de nuclee, nucleul trecând într-o stare excitată, în asociere cu emiterea unor radiaŃii gama de captură sau absorbŃie. O astfel de reacŃie poate fi scrisă sub forma:
A Z

X

+

1 0

n →

( A +1) Z

X0

+ γ

(9.25)

RadiaŃia gama de captură are o energie caracteristică nucleului care absoarbe neutronul şi poate fi pusă în evidenŃă cu ajutorul unui sistem de detecŃie.

9.3. SecŃiunea transversală de interacŃiune a neutronilor cu mediu
În orice reacŃie nucleară există o anumită probabilitate ca reacŃia să aibă loc. Această probabilitate este definită ca secŃiune transversală de reacŃie. Presupunând că asupra Ńintei cad pe unitatea de suprafaŃă şi în unitatea de timp “n0” particule şi că au loc n procese de interacŃiune, atunci secŃiunea transversală de reacŃie este dată de relaŃia: Σ = n n0 (9.26)

InteracŃiunile prezentate sunt caracterizate de secŃiunea transversală microspopică de reacŃie τ . Când interacŃiunile au loc cu materia secŃiunea transversală macroscopică de reacŃie, Σ , este definită de relaŃia : Σ = k ⋅τ unde: k este numărul de atomi pe cm3.
255

(9.27)

CAROTAJUL RADIOACTIV

Să presupunem un mediu care nu absoarbe neutronii lenŃi, ca de exemplu grafitul. În el neutronii lenŃi pot difuza în toate direcŃiile. Ei se deplasează în linie dreaptă (în medie câŃiva centimetrii) până când sunt deviaŃi de un nucleu în altă direcŃie. Pentru medii cu dimensiuni mari, spre exemplu formaŃiunile geoloşice cu dimensiuni de ordinul metrilor şi a zecilor de metrii, neutronii aflaŃi iniŃial într-un loc vor difuza în alte locuri. Fie n(x,y,z) ⋅ ∆V numărul de neutronii aflaŃi în elementul de volum ∆V în punctul de coordonate (x,y,z). Din cauza mişcării lor, unii neutroni vor părăsi elementul de volum ∆V , iar alŃii vor intra. Va exista o scurgere netă din reşiunile cu densităŃi mari spre reşiunile cu densităŃi mici şi mult mai puŃin se vor deplasa în sens invers. Se descrie această curgere printr-un vector de curgere J . Componenta J x este egală cu numărul net de neutroni care trec în unitatea de timp şi prin unitatea de arie perpendiculară pe direcŃia x. Se poate scrie :
J x = −∆ ∂n ∂x

(9.28)

unde ∆ este constanta de difuzie şi este funcŃie de viteza medie „ v ” şi drumul liber mediu „ l ” între două ciocniri şi are expresia :
1 ⋅l ⋅v 3 r EcuaŃia vectorială pentru J se poate scrie: r J = − D∇n ∆=

(9.29)

(9.30)
r r

Fluxul neutronilor prin orice element de suprafaŃă dat este J ⋅ n dn r (unde n este r vectorul normal unitate). Curgerea netă din elementul de volum este ∇JdV . Această curgere va genera o descreştere în timp a numărului de neutroni în elementul de volum ∆V în afara cazului ca printrun proces nuclear oarecare ar fi produşi neutroni în elementul de volum ∆V . Dacă există surse în volum care generează S neutroni în unitatea de timp, într-un volum unitate, atunci curgerea netă spre exteriorul lui ∆V va fi
∂n egală cu:  S −  ⋅ ∆V . Rezultă că :    ∂t 
r ∂n ∇J = S − ∂t
256

(9.31)

CAROTAJUL RADIOACTIV

Din combinaŃia relaŃiilor (9.30) cu (9.31) se obŃine ecuaŃia de difuzie a neutronilor:
∇ ⋅ (− D∇n ) = S − ∂n ∂t

(9.32)

Unitatea de măsură este barul (bn): = 10-28m2. SecŃiunea “ Σ ” transversală de reacŃie depinde atât de tipul şi energia particulei incidente, cât şi de nucleul Ńintă. InteracŃiunile prezentate mai sus sunt caracterizate de secŃiunea transversală de reacŃie, iar secŃiunea transversală totală Σ t , poate fi scrisă sub forma: Σ t = Σ el + Σ inel + Σ capt (9.33)

în care Σ el, inel, capt reprezintă secŃiunea transversală a: “el” – împrăştiere elastică, “inel” – împrăştiere inelastică, “capt” – de captură. SecŃiunea macroscopică de captură, Σ , reprezintă suma ponderată a secŃiunilor microscopice “ σ i ”, corespunzătoare elementelor componente “i” ale mediului înmulŃită fiecare cu numărul atomic al elementului respectiv, Zi:
m

Σ = Σ σ i ⋅ Zi
i =1

(9.34)

9.4. Metode radioactive de cercetare a sondelor
In practica cercetărilor geofizice a formaŃiunilor traversate de sonde, metodele radioactive au căpătat o dezvoltare din ce în ce mai mare datorită faptului că permite obŃinerea unor parametri petrofizici care caracterizează proprietăŃile colectoarelor de hidrocarburi, atât din punct de vedere calitativ, dar mai ales cantitativ. Principalele metode folosite în investigarea sondelor sunt: - carotajul radiaŃiei gama naturale; - carotajul gama-gama (de densitate); - carotajul neutronic aplicat în variantele: - carotajul neutron-gama; - carotajul neutron-neutron;
257

CAROTAJUL RADIOACTIV

- carotajul neutronic în impulsuri; - carotajul neutronic compensat.

9.4.1. Carotajul radiaŃiei gama naturale
Această metodă constă în măsurarea intensităŃii radiaŃiei gama totale rezultată în urma dezintegrării elementelor radioactive conŃinute de formaŃiunile geologice traversate de sondă. Principalele elemente care dau radioactivitatea naturală a rocilor sunt: izotopul radioactiv al potasiului 40 19 K şi elementele radioactive din seria uraniului şi thoriului. Fiecare din aceste elemente emit radiaŃii gama cu energii distincte. Energia radiaŃiei gama emisă de potasiu este egală cu 1,46 MeV, iar seriile uraniului şi thoriului emit radiaŃii gama cu diferite valori de energie. Energia acestor radiaŃii descreşte foarte repede cu distanŃa datorită interacŃiunii cu atomii elementelor din formaŃiunile geologice (prin efect Compton şi efect fotoelectric). Din această cauză, adâncimea de investigare a carotajului gama natural, în formaŃiuni sedimentare este cuprinsă între 15 şi 25 cm de la peretele sondei. Principiul metodei Pentru măsurarea variaŃiei intensităŃii radiaŃiei gama naturale cu adâncimea, se introduce în sondă, cu ajutorul unui cablu geofizic, dispozitivul de investigare pentru carotaj radioactiv (fig.9.8) în care se află plasat un detector de radiaŃii gama (contor cu scintilaŃie sau contor GeigerMuller). Prin carcasa de presiune a aparatului realizată dintr-un tub de oŃel etanş la ambele capete, radiaŃiile gama ajung la detector şi provoacă apariŃia unor impulsuri electrice. Amplitudinea şi intensitatea acestor impulsuri electrice nu este suficientă pentru a putea fi transmise prin cablu la suprafaŃă şi de aceea dispozitivul de investigare este prevăzut cu un amplificator electronic de impulsuri. Ajunse la suprafaŃă prin cablu, impulsurile sunt amplificate, egalizate în durată şi amplitudine şi însumate de un panou special, astfel încât să rezulte un curent electric proporŃional cu numărul impulsurilor şi deci cu intensitatea radiaŃiei gama măsurată în sondă. Cu ajutorul galvanometrilor din camera foto-înregistratoare sau a benzii magnetice se efectuează înregistrarea în funcŃie de adâncime a
258

CAROTAJUL RADIOACTIV

intensităŃii radiaŃiei gama naturale. Se obŃine o curbă de variaŃie a intensităŃii radiaŃiei gama naturale în funcŃie de adâncime, cunoscută sub numele de curba gama. Calibrarea aparaturii In vederea realizării unor diagrafii gama cât mai precise, posibile de interpretat calitativ, se aplică diverse procedee de calibrare şi de etalonare a aparaturii. Un procedeu simplu constă în folosirea unei surse de radiaŃii gama etalon, caz în care se utilizează unităŃi de măsură radiometrice: micrograme echivalent Ra/tonă de rocă, microroentgeni/oră.

Fig.9.8. Aparat de sondă pentru carotajul radioactiv: 1- carcasă de presiune; 2- ecran ; 3- sursă de neutroni; 4- contor de neutroni; 5- secŃiune electronică: 6contor pentru radiaŃii gama naturale; 7- priză electrică ; 8- cablu geofizic.

Alt procedeu constă în etalonarea aparaturii cu ajutorul unor machete de strate cu radioactivitate corespunzătoare unui conŃinut de 0,0013% uraniu, 0,0024% thoriu şi 4% potasiu şi a unei roci cu conŃinut redus în substanŃe radioactive (calcar). Acest procedeu permite apropierea de situaŃia reală a sondelor şi, în acest caz, unităŃile de măsură sunt unităŃi convenŃionale - u A.P.I. Forma de prezentare a carotajului gama natural şi factorii care influenŃează forma şi amplitudinea curbei gama Curba gama se înregistrează pe trasa simplă din stânga a diagramei, radioactivitatea este exprimată în unităŃi A.P.I., iar radioactivitatea creşte de la stânga la dreapta (fig.9.9). Curba gama este funcŃie nu numai de conŃinutul în radioelemente a formaŃiunilor geologice ci şi de alŃi factori şi anume: caracteristicile detectorului utilizat, poziŃia dispozitivului de investigare în sondă, diametrul sondei, densitatea fluidului de foraj din sondă, numărul de coloane tubate, grosimea coloanelor şi a cimentului din spatele coloanelor, densitatea formaŃiunilor geologice. Valoarea înregistrată a radiaŃiei gama depinde de toŃi aceşti factori care acŃionează simultan cu ponderi diferite şi
259

CAROTAJUL RADIOACTIV

de aceea această valoare măsurată este diferită de nivelul real al radioactivităŃii naturale.

Fig.9.9. a - Forma de prezentare a carotajului gama natural; b – exemplu de corelare PS – gama (Schlumberger document).

260

CAROTAJUL RADIOACTIV

Răspunsul carotajului gama natural I γ , după efectuarea corecŃiilor pentru sondă etc., este proporŃional cu concentraŃia în substanŃe radioactive din formaŃiune conform relaŃiei:

Iγ =

i =1

∑ δ i ⋅ Vi ⋅ Ai
δ
(9.35)

n

unde: δ i sunt densităŃile mineralelor radioactive; Vi - factorii de volum ai mineralelor; Ai - factorii de proporŃionalitate corespunzători radioactivităŃii mineralelor; δ - densitatea globală a formaŃiunii. AplicaŃiile carotajului gama natural Carotajul gama natural poate fi efectuat atât în sonde tubate cât şi în sonde netubate indiferent de natura fluidului de foraj folosit. In cazul sondelor săpate cu noroaie mineralizate sau cu noroaie de foraj pe bază de petrol sau motorină, curba gama substituie curba de P.S. AplicaŃiile carotajului gama natural constau în: - diferenŃierea litologică a rocilor. In formaŃiuni sedimentare, tipice zăcămintelor de hidrocarburi, rocile se diferenŃiază după nivelul lor de radioactivitate. Argilele şi marnele prezintă un nivel ridicat de radioactivitate faŃă de rocile silicioase sau carbonatice. Din această cauză argilele şi marnele prezintă valori mari pe curba gama, iar gresiile, nisipurile, calcarele curate, valori mici, ceea ce permite diferenŃierea litologică a acestora. - corelări ale profilelor sondelor pe scară locală sau regională. - determinarea grosimii şi limitelor stratelor poros-permeabile. Limitele şi grosimea colectoarelor se determină prin acelaşi procedeu ca la P.S. - "metoda jumătăŃii amplitudinii". La stratele de grosime mică este necesară introducerea unei corecŃii pentru produsul v. σ (v = viteza de înregistrare, σ = constanta de timp a circuitului de măsură). - determinarea conŃinutului în argilă a rocilor colectoare. Pentru formaŃiunile grezos-nisipoase şi carbonatate este caracteristică creşterea radioactivităŃii naturale cu creşterea conŃinutului în argilă. DependenŃa
261

CAROTAJUL RADIOACTIV

mărimii relative a radioactivităŃii naturale de conŃinutul în argilă este dat de relaŃia: I γ − I γ min (9.36) Varg γ = I γ max − I γ min

( )

în care: Varg

( )γ

este indicele de material argilos dintr-un volum unitar de

rocă; I γ - valoarea intensităŃii radiaŃiei gama în dreptul stratului analizat; I γ max - valoarea maximă a intensităŃii radiaŃiei gama în dreptul unui strat argilos; I γ min - valoarea minimă a intensităŃii radiaŃiei gama în dreptul unui strat “curat”, fără conŃinut în argilă. Pentru a obŃine volumul de argilă în procente, cantitatea (Varg) se corectează în funcŃie de vârsta geologică a formaŃiunilor. - localizarea zăcămintelor de minereuri radioactive, a zăcămintelor de săruri de potasiu, a stratelor de cărbuni.

9.4.2. LUCRAREA NR. 8 Determinarea conŃinutului în argilă al colectoarelor, Varg din carotajul radiaŃiei gama naturale
ImportanŃa cunoaşterii conŃinutului în argilă al colectoarelor este evidentă, deoarece răspunsul multor carotaje este influenŃat de argila existentă în roci. O evaluare corespunzătoare a formaŃiunilor colectoare, din punct de vedere al potenŃialului de inmagazinare şi cedare a fluidelor, nu poate fi făcută dacă nu se cunoaşte cantitatea de argilă conŃinută. Pentru determinarea acestui parametru, Varg, pot fi utilizate mai multe metode de evaluare şi anume: Metode singulare, utilizând diagrafia unei singure metode de carotaj: - din diagrafia gama natural - GR; - din diagrafia de potenŃial spontan - PS; - din diagrafia de rezistivitate; - din diagrafia neutronică. Metode combinate, utilizând diagrafia a două metode de carotaj. ConŃinutul final de argilă se estimează ca fiind egal cu minimul valorilor determinate prin diferitele metode expuse mai sus, întrucât fiecare
262

CAROTAJUL RADIOACTIV

dintre determinări aproximează cel mai bine conŃinutul în argilă în anumite situaŃii geologice şi de conŃinut a formaŃiunilor: Varg = min[(Varg)PS, ( Varg)GR, ( Varg) ρ , ( Varg)N] (9.37)

Curbe înregistrate în carotajul radioactivităŃii gamma naturale Diagrafia gama natural cuprinde curba gama pe trasa simplă din stânga diagramei. Radioactivitatea este exprimată in unităŃi A.P.I., iar radioactivitatea creşte de la stânga la dreapta. AplicaŃiile carotajului gamma natural Carotajul gama natural poate fi efectuat atât în sonde tubate cât şi în sonde netubate. AplicaŃiile carotajului gama natural constau în: - diferenŃierea litologică a rocilor; - corelări ale profilelor sondelor pe scară locală sau regională; - determinarea grosimii stratelor poroase-permeabile; - determinarea conŃinutului ]n argil[ a rocilor colectoare; - localizarea zăcămintelor de minereuri radioactive, a zăcămintelor de - săruri de potasiu, a stratelor de cărbuni. Mod de lucru: - se separă pe curba gamma un strat de argilă, în dreptul căruia se citeşte I γ max; - se separă un strat poros-permeabil curat (nisip, gresie, calcar, dolomit) şi se citeşte în dreptul lui I γ min; - se citeşte pe curba gamma, în dreptul stratelor analizate valoarea Iγ ; - se calculează cantitatea de argilă, cu relaŃia:
' Varg =

I γ − I γ min I γ max − I γ min

(9.38)

- se face corecŃia valorilor obŃinute cu vârsta formaŃiunilor geologice, cu ajutorul unei anexe grafice (Anexa nr. 22) sau utilizând formulele:
263

CAROTAJUL RADIOACTIV

- pentru strate noi (terŃiare): (Varg )γ = 0.083 ⋅  23,7⋅Varg −1   
'

(9.39) (9.40)

- pentru strate vechi: (Varg )γ = 0,33 ⋅  2 2⋅Varg −1   
'

Iγ I min I max

Fig.9.10. Reprezentarea grafica a curbei gama

AplicaŃie: Să se determine conŃinutul în argilă al colectoarelor din Anexa nr.
21. Rezultatele obŃinute se vor înscrie în tabelul următor:
Determinarea conŃinutului în argilă din diagrafia gama natural ' Iγ Varg Varg Varg Iγ max Strate tertiare Strate vechi UAPI UAPI % %

Nr. strat

min

UAPI

264

CAROTAJUL RADIOACTIV

265

CAROTAJUL RADIOACTIV

266

CAROTAJUL RADIOACTIV

9.4.3. Carotajul de densitate gama-gama
Principiul carotajului de densitate gama-gama Carotajul gama-gama constă în iradierea formaŃiunilor traversate de sondă cu un flux de radiaŃii gama cu o anumită energie, înregistrându-se radiaŃia gama rezultată ca efect al interacŃiunii radiaŃiei incidente cu mediul, numită şi radiaŃie gama dispersată. RadiaŃia gama rezultată este un indicator al densităŃii formaŃiunilor geologice. Pentru efectuarea acestui carotaj, dispozitivul de investigare este prevăzut cu o sursă de radiaŃii gama şi un sistem de detecŃie (de măsură) a radiaŃiei gama rezultată în urma interacŃiunii. Ca surse de radiaŃii gama sunt utilizate 60Co (energia radiaŃiilor gama; E γ = 1,17 ÷ 1,333 MeV) şi 157Cs (E γ = 0,663 MeV). La energiile radiaŃiei gama emise de aceste surse (E γ = 0,663 ÷ 1,333 MeV) interacŃiunea predominantă este datorată efectul Compton. Numărul de interacŃiuni Compton este dependent direct de numărul de electroni din formaŃiune. In consecinŃă, răspunsul dispozitivului de investigare este determinat în special de densitatea de electroni (numărul de electroni pe centimetru cub) din formaŃiune.
a) DependenŃa densitate de electroni - densitate Pentru o substanŃă constituită dintr-un singur element, densitatea de electroni, δ e , este dată de relaŃia:

δe = 

 2Z   ⋅δ  A

(9.41)

unde: δ - este densitatea substanŃei; Z - numărul atomic (numărul de electroni pe atom); A - greutatea atomică ( δ /A este proporŃională cu numărul de atomi pe centimetru cub al substanŃei). Pentru o substanŃă moleculară, densitatea de electroni în funcŃie de densitate este dată de relaŃia:

δ e = 2 ∑  ⋅ δ
 Z  Mol 

(9.42)

267

CAROTAJUL RADIOACTIV

unde: ∑ Z - reprezintă suma numerelor atomice ale atomilor ce formează molecula (egal cu numărul de electroni pe moleculă); Mol este greutatea moleculară. Din ecuaŃiile (9.41), (9.41) rezultă că numărul de electroni respectiv densitatea de electroni este direct proporŃională cu densitatea mediului. Cu cât densitatea mediului este mai mare, numărul de electroni pe unitatea de volum este mai mare şi ca urmare numărul de interacŃiuni Compton va fi mai mare, iar intensitatea radiaŃie gama dispersate ajunsă la sistemul de detecŃie va fi mai mică. Rezultă din cele prezentate mai sus că intensitatea radiaŃiei gama dispersate măsurată (înregistrată) este o măsură a densităŃii mediului. b) DependenŃa intensităŃii radiaŃiei gama măsurate de densitate Pentru un volum elementar, dv situat la distanŃa x de sursă, radiaŃia gama dispersată ajunsă la sistemul de detecŃie nu este numai rezultatul interacŃiunii radiaŃiei gama incidente cu acest volum. O parte din radiaŃia gama incidentă poate fi împrăştiată Compton sau poate fi absorbită fotoelectric, de alte volume elementare cuprinse între sursă şi volumul elementar considerat. Similar radiaŃia gama dispersată de volumul elementar, dv, poate fi împrăştiată din nou sau absorbită fotoelectric. Dacă se consideră un caz ideal în care radiaŃia gama ajunsă la detector este datorată numai interacŃiunii cu volumul elementar, dv, atunci intensitatea radiaŃiei gama ajunsă la detector I γ x, poate fi calculată cu relaŃia: Iγ x = Iγ o ⋅ e −µ ⋅ x (9.43)

unde: I γ o, - este intensitatea radiaŃiei gama în vecinătatea sursei; µ coeficientul liniar de absorŃie al mediului şi este funcŃie de energia radiaŃiei gama şi numărul atomic Z al elementului sau ( ∑ Z ) ale elementelor ce constituie mediul; x - distanŃa parcursă de radiaŃia gama. Se defineşte coeficientul de absorŃie masic, µ m , ca fiind egal cu:

µm =
de unde rezultă că:

µ δ

(9.44)

268

CAROTAJUL RADIOACTIV

µ = µm ⋅ δ
Substituind pe µ în relaŃia (9.43) se obŃine:
I γ x = I γ o ⋅ e − µ m ⋅δ ⋅ x

(9.45)

(9.46) (9.47)

sau ln I γ x = ln I γ o − µ m ⋅ δ ⋅ x Din relaŃia (9.45) rezultă că densitatea este egală cu:

δ=

ln I γ o − ln I γ x

µm ⋅ x

(9.48)

Experimental s-a constatat că pentru rocile traversate de sonde, coeficientul de absorŃie masică µ m poate fi considerat practic constant. Rezultă că intensitatea radiaŃiei gama măsurată I γ x este funcŃie de densitatea formaŃiunilor. c) Descrierea dispozitivului de investigare Pentru efectuarea carotajului de densitate în sondă se introduce un dispozitiv de investigare de o construcŃie specială (fig.9.10), care conŃine o sursă de radiaŃii gama şi un sistem de detecŃie. Sursa este separată de sistemul de detecŃie de un ecran de plumb pentru ca la detector să nu ajungă radiaŃiile gama directe. Sistemul de detecŃie este prevăzut cu două detectoare de radiaŃii gama D1, şi D2 situate la distanŃe diferite de sursă. Atât sursa cât şi detectoarele sunt prevăzute cu canale colimatoare prin care pătrund radiaŃiile gama de la sursă în formaŃiune, respectiv din formaŃiune la detector. Pentru a reduce influenŃa coloanei de noroi asupra valorilor de densitate măsurate, dispozitivul este presat cu canalele colimatoare pe peretele sondei cu ajutorul unui braŃ excentric. Acest dispozitiv este numit dispozitivul de densitate compensat.

269

CAROTAJUL RADIOACTIV

Fig.9.10. Reprezentarea schematică a dispozitivului pentru carotajul de densitate compensat (după Schlumberger,1972)

Mediul investigat este format din turta de noroi cu densitatea, δ tn, şi grosime htn şi formaŃiunea geologică cu densitatea δ . Aşa cum s-a arătat mai sus radiaŃia gama ajunsă la detector este influenŃată de tot mediul pe care îl parcurge. Rezultă de aici că turta de noroi, împreună cu neregularităŃile peretelui sondei influenŃează radiaŃia gama măsurată. Detectorul apropiat (D1) de sursă are o sensibilitate mărită la mediul direct în contact cu dispozitivul permiŃând evaluarea influenŃei turtei de noroi şi rugozităŃii peretelui sondei. Detectorul plasat la distanŃă mai mare (D2) permite evaluarea densităŃii formaŃiunii, însă în această valoare este inclusă şi influenŃa turtei de noroi. Această influenŃă este eliminată cu ajutorul radiaŃiei gama măsurată de detectorul D1, şi se obŃine valoarea densităŃii corectate. CorecŃia se execută automat şi se înregistrează densitatea formaŃiunii corectate δ şi corecŃia care a fost aplicată. Calibrarea aparaturii se efectuează în mai multe etape şi anume: - în prima etapă se efectuează calibrarea aparaturii în formaŃiuni calcaroase de înaltă puritate saturate cu apă dulce şi densităŃi, respectiv porozităŃi, cunoscute; - în a doua etapă se efectuează o verificare a calibrării cu ajutorul unor blocuri de aluminiu. Aceste blocuri au o geometrie şi o compoziŃie specială şi caracteristicile lui sunt raportate la formaŃiunile calcaroase.
270

CAROTAJUL RADIOACTIV

- în final, se efectuează o calibrare la sondă cu un dispozitiv care produce un semnal cu intensitate cunoscută pentru verificarea sistemului de detecŃie. Adâncimea de cercetare (raza de investigare) a mediului investigat este de 20 - 30 cm. Punctul de măsură este plasat la jumătatea distanŃei dintre cele două detectoare.
Prezentarea diagramelor de carotaj de densitate In figura 9.11 este prezentată o diagramă de carotaj de densitate pe care se poate observa: - variaŃia densităŃii globale a formaŃiunilor geologice traversate de sondă în funcŃie de adâncime este redată sub forma unei curbe continue înscrisă pe trasa din dreapta a diagramei. Densitatea este înscrisă în scară liniară, marcată grafic în antetul diagramei, şi egală cu 0,05 g/cm3/diviziune, ceea ce corespunde unei variaŃii a densităŃii cuprinsă între 2 şi 3 g/cm3. Totodată se înregistrează şi curba de corecŃie ∆δ , permiŃând evaluarea corecŃiei determinată de turta de noroi şi neregularităŃile peretelui sondei; - simultan cu curba de densitate se înregistrează de obicei curba gama şi cavernograma care se înscriu pe trasa din stânga. AplicaŃiile carotajului de densitate Cea mai importantă aplicaŃie a carotajului de densitate este determinarea porozităŃii rocilor, fiind una din cele mai bune metode de determinare a acestui parametru. RelaŃiile de dependenŃă dintre porozitate şi densitate sunt redate de relaŃiile: - pentru formaŃiuni curate: δ −δ Φ CD = ma (9.49) δ ma − δ fl

în care: Φ este porozitatea determinată; δ - densitatea globală; δ ma densitatea matricei; δ fl - densitatea fluidului din spaŃiul poros. - pentru o rocă cu conŃinut de argilă:
Φ CD arg =

δ ma − δ δ ma − δ arg − ⋅V δ ma − δ fl δ ma − δ fl arg
271

(9.50)

unde: δ arg – densitatea argilei; Varg – volumul de argilă.

CAROTAJUL RADIOACTIV

Fig. 9.11. Forma de prezentare a carotajului de densitate

272