You are on page 1of 193

CONF. UNIV. DR.

CARMEN MARILENA POPA TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu 2009 CUPRINS TEMA I: ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL SISTEMULUI ŞTINŢELOR TEMA II: TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI PARTE INTEGRANTĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE TEMA III: GENEZA ŞI ESENŢA DREPTULUI TEMA IV: DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL TEMA V: NORMA JURIDICĂ TEMA VI: DELIMITAREA APLICĂRII DREPTULUI PE COORDONATELE TIMP – SPAŢIU ŞI PERSOANE TEMA VII: IZVOARELE DREPTULUI. LEGEA TEMA VIII: ACTELE NORMATIVE SUBORDONATE LEGII ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI TEMA IX: ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI TEMA X: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE TEMA XI: REALIZAREA DREPTLUI TEMA XII: RAPORTUL JURIDIC TEMA XIII: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ TEMA XIV: SISTEMUL DREPTULUI

TEMA I: ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL SISTEMULUI ŞTINŢELOR
I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • studentul să facă diferenţa între ştiinţele juridice şi celelalte ştiinţe sociale • studentul să poată să înţeleagă ce este o ramură de drept şi care sunt criteriile de autonomizare a lor • studentul să cunoască importanţa studierii ştiinţelor auxiliare ştiinţelor juridice studentul să diferenţieze şi califice corect fiecare dintre trăsăturile oricărei ştiinţe

1

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT • însuşirea cunoştinţelor teoretice privitoare la ştiinţele juridice care studiază dreptul în general, ştiinţele juridice de ramură,ştiinţele juridice istorice şi ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice • formarea deprinderii de a face distincţie între conceptele de ramură de drept, ramură a ştiinţei de drept şi disciplina didactică ce studiază ramura de drept respectivă. • competenţa de defini şi reţine trăsăturile oricărei ştiinţe • să califice şi distingă în baza criteriilor cunoscute structura sistemului de drept românesc, în ramuri de drept III. CUVINTE CHEIE: ştiinţe sociale, juridice, ramură de drept, disciplina didactică, ştiinţe ajutătoare ştiinţelor juridice. IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU: 1. Noţiuni introductive 2. Clasificarea ştiinţelor juridice 3. Ştiinţele juridice istorice 4. Ştiinţele juridice de ramură 5. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice V. REZUMAT În cadrul ştiinţelor despre societate distingem mai multe ramuri ale acestora, cum ar fi ştiinţele politice, istorice, economice, juridice, etc. În cadrul ştiinţelor juridice, ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare. Dreptul şi fenomenele sociale juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţie istorică, fie pe anumite părţi care grupează normele juridice în instituţii de drept, ori ramuri de drept. La rândul lor ramurile dreptului alcătuiesc sistemul de drept. CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEI 1. Noţiuni introductive Prin ştiinţă în general înţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitate exterioară verificabilă (direct sau indirect) şi care sunt exprimate întrun limbaj propriu sub formă de principii, concepte şi teorii perfectibile în timp. 10 Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor, compus din subsisteme aflate 2

în interacţiune, interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt: a). verificabilitatea veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima sau a părea că exprimă adevărul despre obiectul său de cercetare; b). ce dă posibilitatea de a controla, examina ori confirma că enunţurile formulate corespund realităţii, adevărului; c). raţionalitatea, adică enunţările, cunoştinţele, judecăţile sale sunt corecte sub aspect logic; d). perfectabilitatea, în sensul că cercetările, studiile întreprinse pot fi desăvârşite, perfecţionate şi apoi integrate sistemului său de cunoştinţe, prin acumulările, descoperirile noi ce apar. Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat domeniul său distinct de cercetare cunoscut sub denumirea de obiect de cercetare, să uziteze de un limbaj propriu şi să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele cercetate. Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude existenţa unor graniţe fixe, rigide între diferitele ştiinţe şi presupune dimpotrivă, posibilitatea apariţiei de noi ştiinţe, uneori de graniţă, de interferenţă cu cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privim ştiinţa nu doar ca un sistem static de idei, teorii şi reprezentări, ci ca un sistem dinamic, în permanentă dezvoltare, care întreţine procesul de investigare a lumii înconjurătoare cu noi cunoştinţe şi teorii. Din numeroasele clasificări ale ştiinţelor realizate de-a lungul timpului o reţinem pe cea trihotomică, de largă generalizare în: • ştiinţe despre natură; • ştiinţe despre societate; • ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii). 2. Clasificarea ştiinţelor juridice În funcţie de obiectul lor, de gradul de generalitate al investigaţiei, de scopurile urmărite, ştiinţele juridice se pot clasifica în următoarele categorii: a). cele care studiază dreptul în ansamblul lui: teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică

3

3. iar atunci când este cercetat dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. etc. noţiuni. familiei etc. disciplina va purta în mod firesc denumirea acelui stat: istoria dreptului românesc. în mod cronologic. francez. cum sunt: dreptul civil. concepte. comercial. 4 . dreptul în evoluţia lui concretă istorică. În cazul în care este cercetat dreptul. Ştiinţele juridice istorice Ştiinţele juridice istorice studiază aşa după cum am arătat. a conferit dreptului românesc o identitate. Moldova sau Transilvania a unor instrumente juridice asemănătoare. extrăgând şi fixând din epocile istorice parcurse. ştiinţele juridice istorice care studiază dreptul şi concepţiile juridice în evoluţia lor istorică concretă. o personalitate distinctă faţă de dreptul altor popoare. canadian. Istoric vorbind. ştiinţele de ramură care studiază diferite categorii de norme juridice grupate după obiectul lor comun. Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus continuitatea poporului nostru pe acest teritoriu prin utilizarea în Ţara Românească. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă de organizare juridică ori statală. Importanţa cercetării ştiinţelor juridice istorice este evidentă dacă avem în vedere că acestea oferă Teoriei generale a dreptului materialul necesar unor fundamentări şi concluzionări teoretice în plan general. fie pe anumite ramuri sau instituţii juridice. istoria doctrinelor juridice c). instituţii juridice transmise de la o perioadă istorică la alta.b). dreptul poate fi studiat fie în general. Totodată istoria dreptului românesc. cum ar fi spre exemplu dreptul roman. istoria dreptului românesc. vorbim despre istoria generală a 11 dreptului. ştiinţele ajutătoare sau participative care nu fac parte propriu-zis din categoria ştiinţelor juridice. dar sunt indispensabile cunoaşterii unor fenomene juridice. fenomenul juridic în dezvoltarea sa generală. d).

distinct al unei ramuri de o alta este determinat în principal de obiectul de reglementare şi metoda sau metodele de cercetare ale acesteia.Ştiinţele juridice istorice pot cerceta un domeniu mai limitat. programa de învăţământ nu mai prevede studiul acestei discipline dedicate analizei istoriei (gândirii) doctrinelor juridice. 4. Prin metodă de reglementare este desemnată modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul unor relaţii sociale. istoria dreptului civil) ori chiar a unei instituţii juridice (proprietatea. grefat pe o singură ramură de drept (spre exemplu. la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin drept. În subgrupa ştiinţelor juridice istorice. În ceea ce privesc ştiinţele juridice de ramură. În prezent. iar totalitatea ramurilor de drept formează sistemul dreptului. căsătoria). metoda şi principiile comune ramurii respective. 5 . acestea s-au format treptat. Criteriile în baza cărora sunt structurate ramurile de drept sunt: obiectul propriu de reglementare. intră şi istoria ideilor (doctrinelor) juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice care studiază diferitele concepţii. curente. în baza unor metode specifice de reglementare şi a unor principii comune. Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme ale sistemului ştiinţelor juridice. Principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului normelor juridice. la esenţa şi rolul dreptului. Ştiinţele juridice de ramură Ramura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţii sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale. pe măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice din cele mai diverse domenii sociale şi constituirea ramurilor (şi apoi a subramurilor) de drept. Caracterul autonom. şcoli care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept. Prin obiect al reglementării juridice înţelegem un anumit grup de relaţii sociale care au anumite trăsături comune.

ca ramură a ştiinţei dintr-o singură ţară (spre exemplu dreptul familiei francez). ramura ştiinţei dreptului familiei care poate fi privită ca ramură a ştiinţei universale. tratatelor. tratatelor etc. ar fi teoria generală a dreptului sau disciplinele juridice istorice. cuprinzând totalitatea lucrărilor. cu motivaţia că nu oricărei ştiinţe a dreptului îi corespunde o ramură a dreptului. studiilor în legătură şi despre normele juridice. în sistemul de drept al unui stat. care formează o ramură de drept constituie ramura ştiinţei respective. din toate ţările în această materie. ramurile de drept şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi privite pe plan mondial. Spre exemplu. În cele mai numeroase cazuri. Aşa cum am exemplificat deja. monografiilor. sub forma unor discipline didactice. Ramurile ştiinţei dreptului sunt mai numeroase decât ramurile dreptului. Este important de remarcat că în mod curent nu se foloseşte terminologia completă (de ex.Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect de cercetare totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept precum şi raporturile şi instituţiile juridice constituite în baza lor. ori. Ramurile de drept sau ramurile ştiinţei respective pot fi privite pe plan mondial sau la nivelul unei singure ţări. dreptul penal. Ansamblul lucrărilor ştiinţifice. Între ramura de 6 . ori pe plan naţional. monografiilor. are drept obiect de reglementare relaţiile de apărare socială. Ştiinţa care studiază normele şi raporturile juridice care iau naştere în cadrul apărării sociale. ştiinţa dreptului 12 comercial) ci doar aceea a ramurii de drept (drept comercial) pentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă. Exemplu în acest sens. Aşa spre exemplu. ramurile de drept naţional şi ramura ştiinţei dreptului din ţara respectivă au corespondent în programele din învăţământul juridic superior. relaţii care iau naştere între stat pe de o parte şi cei ce încalcă normele penale pe de altă parte. este ştiinţa dreptului penal.

Pe măsură ce reglementările juridice au în vedere noi domenii de activitate. procesual penal. ca urmare a progresului rapid din epoca contemporană a ştiinţelor. Normele de drept internaţional se creează în baza acordului voinţelor statelor care compun societatea internaţională şi în care relaţii.drept. 3 sau chiar 4 ani de învăţământ. financiar. convenţii şi alte izvoare de drept. familiei. În literatura juridică se consideră a fi ramuri ale dreptului românesc actual: dreptul constituţional. . a tehnologiei etc. civil. 5. problemele teoretice de bază din ramura acelei ştiinţei juridice. însă ramura ştiinţei este mai largă ca sfera de cuprindere decât disciplina didactică în mod constant. acestea apar ca titulare ale drepturilor lor suverane. Ştiinţele juridice de ramură pot fi studiate ca şi discipline didactică pe parcursul unuia sau mai multor ani de studiu. întrucât aceasta din urmă conţine numai o parte a problematicii juridice din cadrul ştiinţei respective. comercial. muncii. a ramurii de drept studiate. dreptul familiei este studiat pe parcursul unui an. Ştiinţele juridice auxiliare ştiinţelor juridice sau ştiinţele participative 7 . dreptul consumatorilor etc. Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi de alte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat prin tratate. procesual civil. administrativ. conţinând cele mai semnificative reglementări şi cuprinde în acelaşi timp şi o parte a ştiinţei din ramura de drept cercetată. Spre exemplu. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică respectivă există o strânsă legătură şi corespondenţă.se cristalizează şi dobândesc autonomie noi discipline ştiinţifice: dreptul afacerilor. fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al acelei ştiinţe. Disciplina didactică este de fapt o sinteză a dreptului pozitiv. un loc aparte avându-l dreptul internaţional. penal. iar dreptul civil este plasat în 2. dreptul mediului.

Ele ţintesc mult mai departe spre viitor. cibernetica juridică. dacă este cazul. psihologia juridiciară. în cadrul unei transdisciplinarităţi bine înţeleasă. criminalistica.m. Aceste ştiinţe ajutătoare sau participative. să o înţelegem mai bine. psihologiei etc. Rămâne ca înainte de a schimba. precum şi pentru o corectă aplicare şi interpretare ştiinţifică a unor probe şi mijloace de probă. să ne felicităm pentru dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale dreptului în epoca noastră”. acestea nu au doar o virtute documentară. Criminalistica este definită ca fiind ştiinţa investigaţiei penale.ii Un singur exemplu. implică recurgerea la ştiinţe auxiliare dreptului. cum mai sunt denumite. dar se află în strânsă legătură şi conexiune cu acestea. uzează de metode proprii şi specifice altor ştiinţe cum ar fi ale chimiei. dreptul comparat ş. cel al criminalisticii este credem edificator spre a contura importanţa acestor discipline. lingvistica. Fără îndoială. fizicii.i Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice nu sunt parte a acestora. în sensul ameliorării dreptului. ordinea vieţii juridice. fiind discipline indispensabile cunoaşterii 13 fenomenului juridic ori aplicării corecte a dreptului. etnologia şi antropologia juridică. Rolul acestor ştiinţe este de a ajuta activitatea juridică derulată de unele organe jurisdicţionale. semantica şi semiotica juridică.„Înţelegerea dreptului care condiţionează cunoaşterea sa. Astfel de ştiinţe participative la fenomenul juridic sunt medicina legală. Şi atunci putem. economia juridică.d. Prin caracterul ei pluridisciplinar s-a dezvoltat încă de la început în strânsă legătură cu ştiinţa 8 . În literatura juridică s-a atras atenţia asupra faptului că prin recurgerea la ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice se condiţionează cunoaşterea şi ameliorarea dreptului.a. pentru o mai bună cunoaştere şi cercetare a fenomenelor juridice. nici doar cognitivă.

indentificarea persoanelor pe baza A. sunt indispensabile cunoaşterii fenomenului juridic Răspuns 5: c TESTE DE EVALUARE 1. INTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Ce se înţelege prin ştiinţă în general? 2. Cărei categorii de ştiinţe aparţine ştiinţa dreptului? 3. Ce studiază ştiinţele juridice istorice? 4. ştiinţe juridice 4. societate şi gândire c). Utilizând tehnici ultramoderne permite examinarea urmelor şi corpurilor delicte în spectrul invizibil.000 impresiuni digitale cu posibilităţi de extensie pentru impresiunile a 1 milion de persoane. ştiinţele care studiază ramurile de drept 5. ştiinţe despre gândire. Din anul 1996iii s-a introdus în dotarea Poliţiei Române un sistem de tratare matematică a analizei imaginilor urmelor papilare. ansamblul lucrărilor ştiinţifice b). conceptele 2.ului.000 de infractori. ştiinţa trebuie să aibă delimitat: a). care permite identificarea automată a amprentelor.dreptului. studiază statul şi dreptul în general b). iar până în anul 1999 utilizând acest sistem au fost identificaţi peste 4. ştiinţe particulare c). Care sunt trăsăturile oricărei ştiinţe? TESTE DE AUTOEVALUARE 1. ştiinţe juridice. sunt ştiinţe care fără a fii juridice.N. limbajul propriu c). tehnico aplicative 3. În cadrul ştiinţelor despre societate distingem: a). istoria statului c). particulare b). Principale trăsături ale oricărei ştiinţe sunt: a). veridicitatea b). verificabilitatea 9 . obiectul. auxiliare. Clasificarea trihotomică a ştiinţelor este: a). Pentru a se autonomiza. ştiinţe fundamentale b). Acest sistem AFIS are capacitate de stocare de 60. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice: a). ştiinţe despre natură.metoda de cercetare şi principiile călăuzitoare b).D. sisteme de instituţii juridice c). Ce alcătuieşte totalitatea ştiinţelor ? 5. Ştiinţele juridice de ramură sunt: a).

particulare. cu cele ale celorlalte ştiinţe juridice • Să cunoască obiectul de cercetare al teoriei generale a dreptului • Sa deosebească intre metodele de cercetare generale a fenomenelor sociale in cele de cercetare în drept şi să le poată enumera III. DREPT SUBIECTIV. Potrivit datelor UNESCO există peste 1100 de ştiinţe structurate în: a). instituţiile juridice b). COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Să ofere definiţia disciplinei • Să poată face distincţia între de drept obiectiv şi drept subiectiv • Să identifice care sunt trăsăturile specifice şi cele comune ale disciplinei. CUVINTE CHEIE: DREPT OBIECTIV. ştiinţe fundamentale. dreptul 5. Definiţia Teoriei Generale A Dreptului 10 . ştiinţe despre societate 4. Totalitatea ştiinţelor juridice alcătuieşte: a).aplicative b). OBIECT DE CERCETARE. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul sa înţeleagă care este locul şi rolul teoriei generale a dreptului in cadrul ştiinţelor juridice • Să desprindă importanţa studierii acestei discipline • Să îşi însuşească cunoştinţele teoretice referitoare la metodele de cercetare ale dreptului II. sistemul dreptului b). ştiinţa dreptului 3.c). METODE DE CERCETARE IN DREPT IV. raţionalitatea 2. ştiinţe despre gândire c). Ştiinţele juridice istorice studiază: a). normele juridice c). ramurile de drept TEMA II: TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI PARTE INTEGRANTĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE I. dreptul şi concepţiile juridice în evoluţie istorică b). disciplina didactică c). categorii de norme juridice în evoluţie istorică c). tehnico . STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. Obiectul ştiinţelor juridice îl formează: a).

Conceptul de drept are de fapt trei accepţiuni şi anume: „drept obiectiv”. istorică .2. principiile şi noţiunile de bază ale dreptului. REZUMAT Teoria Generală A Dreptului este disciplina care studiază dreptul în ansamblul său. categoriile. Metodele cercetării ştiinţifice V. Asupra acestei accepţiuni a conceptului de drept. Pentru a avea o imagine clară a disciplinei teoria generală a dreptului. Pe scurt. redând ideea de echitate. colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind. Termenul de drept poate fi înţeles în sens filosofic. în anumite condiţii şi la nevoie. Obiectul de cercetare 3. Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor. formulând conceptele. comparată. Scurt istoric al disciplinei şi denumirii 6. chiar prin forţa de constrângere a statului. categoriile. a legilor generale ale vieţii juridice ale vieţii juridice precum şi a categoriilor şi noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridica. Obiectul de cercetare al disciplinei îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic . totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor conduită. Această disciplină are trăsături comune cu alte altor ştiinţe precum şi trăsături specifice. justeţe şi în sens juridic . formulând conceptele. „drept subiectiv” şi de „ştiinţa dreptului”. Cele mai importante metode de cercetare ale dreptului sunt: logică.urmând a deosebi aici dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. studierii Teoriei Generale A Dreptului 5. vom reveni într-o altă parte a 11 . sociologică şi cantitativă. va trebui încă de la început să facem distincţiile ce se impun privitor la conceptul de drept. CONTINUTUL TEMEI 1). principiile şi noţiunile de bază ale dreptului. Definiţie Teoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică şi didactică care studiază dreptul în ansamblul său. Trăsăturile generale ale dreptului 4.

raporturile juridice. dreptul la concediu. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. penal ori 12 . vor fi studiate cu particularităţile lor specifice la fiecare ramură de drept (normă de dreptul familiei. Reiese că “dreptul” ca prerogativă a unei persoane. Sensul cel mai răspândit al conceptului de “drept” este cel de drept obiectiv şi de aceea ori de câte ori se foloseşte expresia „drept” fără vreun alt atribut. „normă juridică”. de dreptul muncii sau izvor al dreptului civil. Acest drept este menit a reglementa viaţa indivizilor grupaţi în societate. izvoarele dreptului precum şi tehnica elaborării. Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură ramură. normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente de subiectele raporturilor juridice concrete. etc. ci esenţializează şi extrage ceea ce este comun tuturor ramurilor sistemului de drept. Al treilea sens al termenului de “drept” este cel de ştiinţă a dreptului şi aceasta are ca obiect de cercetare normele. „raport juridic”. se înţelege dreptul în sensul său de “obiectiv”. Conceptele de „izvor de drept”. aplicarea şi respectarea dreptului. Acesta din urmă exprimă faptul că normele de conduită. Prin drept subiectiv se înţelege îndrituirea. aprofundate la această disciplină. Ea elaborează instrumentele esenţializate cu care dreptul este gândit. de a pretinde ceva celorlalţi subiecţi participanţi. Deci sensul de drept subiectiv desemnează posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva. să i se execute o prestaţie sau să obţină de la un alt subiect conduita de abţinere de la o anume activitate. prerogativa. De aici şi denumirea de drept subiectiv al titularului sau al subiectului. facultatea. dreptul la nume.cursului. dreptul de proprietate etc. „răspunderea juridică”. posibilitatea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret. Exemplu de drepturi subiective sunt: dreptul la pensie. este atributul acesteia de a fi titularul sau subiectul acelui drept.

Obiectul de cercetare Obiectul de cercetare specific al teoriei generale a dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic.caracterul filozofic (abordează fenomenul juridic pe baza unei anumite concepţii despre lume şi viaţă) . specifice.caracterul introductiv (este punctul de plecare pentru studiul celorlalte ştiinţe juridic.caracterul general (formulează categorii juridice valabile pentru întregul sistem de drept) .caracterul juridic (cercetează dreptul în ansamblul şi în legătură cu condiţiile care îi determină esenţa. este “alfabetul” acestora) .caracterul deschis. noţiunilor studiate al această disciplină nu ar fi posibilă. structura şi formele exterioare de manifestare . Trăsăturile teoriei generale a dreptului Trăsăturile acestei ştiinţe juridiceiv sunt pe de o parte comune cu ale celorlalte ştiinţe despre societate iar pe de alta. categoriilor. Dintre trăsăturile comune enumerăm: .) Are un caracter fundamentat. iar în absenţa conceptelor. civil etc. conţinutul.a. disciplinară ş. principiile etc. noţiunile. Teoria generală a dreptului are rolul de iniţiere în cunoaşterea rezultatelor cercetării fenomenului juridic. Teoria generală a dreptului a fost apreciată ca fiind nu doar o ştiinţă care 13 .). 3). permeabil la cercetările noi efectuate de celelalte ştiinţe Trăsăturile proprii ale acestei discipline şi care o plasează în rândul ştiinţelor juridice sunt următoarele: .d.raport juridic de drept procesual penal.m..caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social) . 2). a legilor generale ale vieţii juridice precum şi a categoriilor şi a noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridică.caracterul interdisciplinar juridic (se află la confluenţa tuturor ramurilor de drept de unde extrage şi esenţializează conceptele. sau răspunderea penală.

putem constata că teoria generală a dreptului poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului fiecărui stat. procuror) pe lângă cunoştinţe şi talent şi măiestrie în a sesiza. 14 . S-a afirmatv că într-o epocă suprareglementată. Deşi este o perioadă de profunde prefaceri sociale.acel „vid legislativ” într-o anumită problemă de rezolvat. ea poate fi înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. cu o tendinţă de sporire necontenită a numărului de acte normative care reglementează diverse aspecte ale vieţii sociale. Pentru amândouă cazuri este imperios necesar ca juristul să soluţioneze aceste carenţe. Concluzionând. în sensul şi spiritul legii. neprevăzute şi chiar nereglementate . cu toate acestea pot apărea situaţii noi. fără un raţionament şi fără o metodă adecvată. a cerceta şi a aplica corect. 4). cum este cea pe care o trăim. După cum pot apărea şi contradicţii între prea numeroasele reglementări succesive.operează cu concepte. dar şi ca o artă în măsura în care a pretins organului de aplicare a dreptului (juristului. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală corect organizată şi care poate explica diversele sisteme juridice care poate construi şi aplica dreptul. teorii.deoarece memoria umană poate să joace feste. Importanţa studierii teoria generală a dreptului Scopul său este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea fenomenului juridic. Ea stimulează gândirea. litera acesteia. apare necesar să ne amintim că pentru un jurist este mai bine să aibă „un cap bine făcut” decât „un cap plin” . fapt ce este preferabil acumulării mecanice de cunoştinţe. iar necesitatea studierii ei este dictată nu doar de considerente teoretice cât şi de cerinţe practice. principii şi legităţi. judecător.

la calificarea justă a unei anumite stări sau fapte. la metodele de interpretare a normelor juridice. spre exemplu. 4. istorică. Astfel. deci şi a celor juridice. Teoria generală a dreptului fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. comparativă sau comparatistă şi sociologică.pot duce la soluţii corecte. Definim metodologia juridică ca fiind ansamblul normelor. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice.inadvertenţe prin recurgerea la principiile generale ale dreptului. se disting metode generale de cercetare a fenomenelor sociale şi metode concrete. specifice de investigare a acestora. Prin metode de cercetare a ştiinţelor juridice desemnăm ansamblul de procedee. la limbajul juridic ori la raţionamente . principiilor. Metoda logică de cercetare juridică 15 . Metodele cercetării ştiinţifice 1) Noţiuni generale Prin metodă de cercetare înţelegem modalitatea de investigare a fenomenelor abordate în cadrul obiectului de studiu dintr-o ramură a ştiinţei. la cele referitoare la litera şi spiritul legii. are rol metodologic în sensul că. 2) Principalele metode de cercetare în drept Dintre metodele cercetării juridice vom studia metoda logică. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul tuturor acestor discipline. la o analiză mai atentă se ajunge la concluzia opusă. Deşi s-ar putea susţine la o apreciere superficială că această disciplină pe care o studiem nu ar avea aplicaţii practice. la procedee juridice generale şi consacrate. la cercetarea textelor legale ori a practicii judiciare. de mijloace tehnice folosite pentru investigarea fenomenelor juridice fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen. criteriilor metodologice care explică raporturile şi legăturile care se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic. la diverse metode de raţionament juridic. cunoştinţele dobândite la teoria generală a dreptului privitoare. În cazul ştiinţelor despre societate.

toate acestea având caracter logic. definitoriul în drept. Metoda istorică Evenimentele istorice. Logica este aplicabilă aşadar unei sfere largi de probleme. interpretarea normelor juridice. aplicarea acestora. metoda istorică scoate în relief permanenţele dreptului. Există o disciplină denumită logică juridică care priveşte în sens restrâns logica normelor juridice iar în sens larg. a determinat modificări şi în conţinutul reglementărilor juridice. caracteristica.Metoda logică este larg utilizată în orice demers al gândirii ştiinţifice. favorizând elucidarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat apariţia. Metoda logică este cea mai uzitată în drept. Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate decât pe baza datelor istorice. elaborarea şi aplicarea dreptului. cum sunt definiţiile legale. întrucât permite analiza fenomenului juridic. cercetătorul ştiinţific tinde a găsi esenţialul. În egală măsură. fiind practic utilizată în orice act de gândire elementară şi ştiinţifică. de aceea metoda istorică de cercetarea a dreptului este strâns legată de istoria dezvoltării sociale şi permite analiza evolutivă în timp şi spaţiu a fenomenelor juridice. în succesiunea dezvoltării lor istorice şi în contextul social politic dat. Făcând abstracţie de ceea ce este neesenţial şi întâmplător în drept. ea reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologicevi specifice prin care se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului juridic precum şi interrelaţiile acestor componente. Ea ajută şi practicianul dreptului în opera de aplicare a normelor juridice. uzitând logica. succesiunea lor. metodele de clasificare a conceptelor. dezvoltarea sau dispariţia unui tip istoric de drept sau a unei instituţii juridice ori evoluţia unui concept juridic. iar în drept. 16 . are în vedere elementele constructive de argumentare juridică.

se pot concluziona trăsăturile comune şi cele specifice. categoriile şi normele juridice care şi-au menţinut existenţa pe parcursul mai multor perioade istorice. Cunoaşterea dreptului altor state este un imperativ al organelor legiuitoare. Este utilizată această metodă la nivelul cercetării dreptului prin abordarea spre exemplu. ţinând cont de forţa juridică a izvoarelor de drept.constantele acestuia. economic şi cultural din care fac parte . Prin studiul comparat al diferitelor sisteme de drept sau instituţii juridice. factorii de configurarea ai lui. În vederea efectuării unui demers comparativ. se va verifica dacă cele două sisteme de drept sunt sau nu aparţinătoare aceluiaşi tip istoric de drept . a normelor juridice etc. de ierarhia lor.niciodată nu se face o comparaţie a două instituţii juridice în afara contextului legal în care acestea sunt încadrate . de raporturile lor şi modul în care acestea se completează unele pe altele .termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama de sensul său iniţial şi de evoluţia în timp a acestuia pe parcursul aplicării normei juridice (cum este spre exemplu cazul termenului din codul nostru penal de „avut 17 . în societăţi diferite sau chiar în sisteme de drept diferite.se compară numai ce este comparabil în sensul că. simultană a aceleiaşi instituţii juridice sau concepţii existente în acelaşi timp sau succesiv în aceeaşi societate.cercetarea trebuie realizată avându-se în vedere toate izvoarele de drept din sistemele comparate.cu alte cuvinte termenii de comparat să nu fie izolaţi. trebuie să ţină seama de cele patru reguli ale comparaţiei şi anume: .. cercetătorul fenomenului juridic de analizat. de la o ţară la alta. ci luaţi în consideraţie în conexiunilor lor reale şi în contextul social. politic. Metoda comparată sau comparatistă Comparaţia se defineşte a fi operaţiunea prin care se stabilesc şi fixează elemente identice sau divergente la două fenomene analizate.

Ca o concluzie putem reţine că metodele de cercetare ale dreptului prezentate (precum şi altele asupra cărora nu am mai insistat. în principal în următoarele direcţii: legiferare. evidenţa practicii judiciare. după amprentele digitale. a legislaţiei etc. privind cauzele ori tendinţele unor fenomene juridice precum şi formularea de propuneri orientative pentru politica legislativă şi judiciară. investigaţiilor ori cercetărilor sociologice. Informatica pune la dispoziţie cercetătorului ştiinţific. etc.obştesc” existent în reglementarea anterioară anului 1989 şi înţelesul acestuia până la modificarea textului în cel de „avut public” şi apoi ulterior acestui moment)vii. funcţionar public) bănci de date cu informaţii utile (evidenţa cauzelor. Se resimte din ce în ce mai acut şi în domeniul juridic necesitatea prelucrării cu mijloace moderne de calcul a cantităţii considerabile de informaţii localizate în actele normative. a organului de aplicare a dreptului (magistrat. evidenţa populaţiei. stabilirea formelor extrajudiciare de influenţare a conduitelor umane. cum ar fi rata fenomenului infracţional ori frecvenţa acestuia . a analistului. utilizându-se pe scară largă ordinatoarele. cum ar fi metoda experimentală. cercetarea cauzelor care determină încălcarea normelor juridice.metode care permit formularea de observaţii şi concluzii pertinente. evidenţa autorilor faptelor penale după modul de operare. 18 .). Metoda cantitativă Cercetarea ştiinţifică apelează din ce în ce mai mult la metodele cantitative pentru analizarea unor fenomene juridice comensurabile. poliţist. Metoda sociologică Metodele sociologice sprijină cercetarea dreptului. poziţia destinatarilor normelor juridice faţă de reglementările în vigoare sau în curs de elaborare. În zilele noastre cele mai multe măsuri legislative ce urmează a fi adoptate de statele democratice sunt fundamentate ţinând cont şi de concluziile studiilor.

5.analizei structurale. etc. Dreptul in înţeles filozofic c). Definiţia Teoria Generală a Dreptului. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Trăsăturile generale şi comune ale Teoriei Generale a Dreptului şi ale ştiinţei juridice în general sunt: a). 3. General 2. Caracterul interdisciplinar juridic al Teoriei Generale A. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. 19 . Elementele de comparaţie ale fenomenelor juridice comensurabile. filozofic. ci în interdependenţă şi complementaritate. Enunţaţi obiectul de cercetare al disciplinei.constantele acestuia. prospective. Juridic c). 4. Dreptul obiectiv este: a). 3. 2. Studiază dreptul ca fenomen social c). Social. cercetătorul ştiinţific procedând astfel. Dreptului presupune ca: a). Formulează categorii juridice valabile pentru întregul sistem de drept.. Metoda istorică scoate în relief: a). Cercetează dreptul in ansamblu şi în legătura cu condiţiile care îi determină esenţa. c). Identificaţi cele mai importante metode de cercetare în drept. Enumeraţi trăsăturile specifice Teoriei Generale a Dreptului. valoroase şi totodată utile demersurilor sale. Reprezintă punctul de plecare pentru studiul celorlalte ştiinţe . Totalitatea regulilor de conduită impuse indivizilor în cadrul vieţii sociale. conţinutul. b). putând avea garanţia obţinerii de rezultate fructuoase. Posibilitatea de a pretinde ceva celorlalţi participanţi la un raport juridic. b).) nu trebuiesc înţelese izolat şi nici utilizate ca atare. Permanenţele dreptului. concret b). sistemice şi funcţionale. Abordează fenomenul juridic pe baza unei anumite concepţii despre lume şi viaţă. structura şi formele exterioare de manifestare 4. deschis b). b). Cercetează cauzele care determină încălcarea normelor juridice. Prin caracterul filozofic al Teoriei Generale a Dreptului înţelegem faptul că : a). Care este importanţa studierii acestei discipline? 5.

Juridică b). Faceţi distincţia intre drept obiectiv şi drept subiectiv. Niciuna 2. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Studentul să fie capabil să deosebească principiile fundamentale şi să le deosebească de cele specifice ale ramurilor de drept • Studentul să opereze cu accepţiunile termenului de drept obiectiv. Prezintă cronologic instituţiile juridice 4.c).. Conceptul drept poate fi înţeles in sens: a). principiile. La început disciplina s-a numit: a). TEMA III: GENEZA ŞI ESENŢA DREPTULUI I. OBIECTIVE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă valenţele juridice ale conceptului definit • Studentul să aprofundeze etimologia cuvintelor • Însuşirea cunoştinţelor teoretice legate de factorii de configurare ai dreptului • La sfârşitul temei studentul va putea să identifice care este esenţa conţinutului şi forma dreptului. Se află la confluenţa tuturor ramurilor de drept de unde îşi esenţializează conceptele. Filozofia dreptului b). internaţional. Metoda sociologică de cercetare în drept : a). naţional. comunitar 20 . Ambele 5. Didactică c). subiectiv. Ambele d). Enciclopedia dreptului c). • Să definească şi să desprindă funcţiile dreptului • Să cunoască principiile fundamentale ale dreptului II. TESTE DE EVALUARE 1. Filosofic b). Sprijină cercetarea dreptului b). Compară entităţi juridice comensurabile c). noţiunile. În funcţie de trâsâturile sale Teoria Generală a Dreptului este o disciplină: a). pozitiv. Juridic c). Filosofic şi juridic 3.

STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. Acest termen evocă sensul de direct. În înţelesul etimologic al acestui termen. Etimologia cuvântului Pentru a putea defini şi a vedea ce este dreptul. prin drept se înţelege aşadar ceva ce este conform cu regula. Cuvântul drept vine de la adjectivul latinesc „directum-directus” care înseamnă drept şi care provine din verbul „diregere”. vom porni de la etimologia acestui cuvânt şi vom reveni asupra accepţiunilor în care este utilizat. sociali. a fi conform cu regula. Principiile dreptului V. Sunt tratate apoi definiţia. Esenţa conţinutului. fără a specifica conţinutul acesteia. Funcţiile dreptului 8. REZUMAT Modulul tratează noţiuni generale referitoare la etimologia şi valenţele sensului „drept”. Apariţia şi evoluţia dreptului 4. formă în drept 7. Se tratează dreptul ca o componentă a realităţii sociale din partea căreia este influenţat şi care îi configurează trăsăturile esenţiale prin cei trei factori: cadrul natural. Factorii de configurare ai dreptului 5. politic-social şi uman. funcţiile şi principiile fundamentale în drept. Definiţia dreptului 9. CUVINTE CHEIE: DREPT POZITIV. CONŢINULUL TEMEI 1. FACTORI DE CONFIGURARE AI DREPTULUI IV. Valenţele juridice ale termenului drept 3.• Studentul să aibă capacitatea de a deosebi între factorii politici. Expresia „directum” care e derivat al verbului „dirigere” nu o întâlnim la 21 . respectiv o regulă de conduită. Etimologia cuvântului 2. rectiliniu. Tipologia dreptului 6. DREPT OBIECTIV. adică a îndrepta. DREPT ACTUAL. umani şi naţionali de configurare a dreptului • Studentul să aibă capacitatea de a califica fiecare din funcţiile dreptului şi să le explice III. a se conformă.

fie „lege” dar şi „justiţie”. este acela de „conform cu regula”. în italiană „diritto”. cuvântul drept este utilizat în accepţiunea sa de drept obiectiv. 2. Termenul de „justiţie” ca noţiune se confundă adesea cu dreptul şi provine de la latinescul „juristare” ceea ce înseamnă „a se baza pe drept”. Etimologic cuvântul lege provine din limba latină şi anume din „lex”. Aceste reguli de conduită au 22 . Astfel. a lua cunoştinţă. este unanim recunoscut că sensul acestui cuvânt. „ceea ce este obligatoriu”. Indiferent care este corectă explicaţia privind etimologia cuvântului „drept”. respectiv cu „lege” şi „justiţie”. a face o lectură prin formularea de interpretări. Toate limbile au în vocabularul lor acest cuvânt şi uneori cu multiple sensuri. Sunt însă autori care susţin provenienţa acestui cuvânt din verbul „legere” care înseamnă a citi. Aceştia numeau dreptul „jus”. fiind definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii sociale. Am afirmat că acest cuvânt „drept” a fost confundat uneori cu cele două noţiuni. Ihering a susţinut că „jus” provine din limba sanscrită. mai mult sau mai puţin apropiate. respectiv dreptul subiectiv. În franceză acest cuvânt se traduce prin „droit”. care în latină înseamnă fie „drept”. Valenţele juridice ale termenului „drept” a) Am arătat cu alt prilej că într-un prim sens.romani. Această nuanţă se bănuieşte că este cea care a dat naştere la confuzia dintre drept-lege şi justiţie. în spaniolă „derecho”. în engleză „law” sau „right” după cum desemnează dreptul obiectiv. unii autori consideră că acest cuvânt „jus” ce la noi echivalează cu „drept” ar proveni de la verbul „jubere” şi care înseamnă a porunci. Există şi alte păreri exprimate. în germană „recht”. din cuvântul „jus” care înseamnă „legătură” şi de aici şi definiţia dreptului că ar fi „ceea ce leagă pe toată lumea”.

Se mai numeşte şi drept „actual” sau drept obiectiv în vigoare. d) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui anumit stat şi exemplificăm cu: dreptul românesc. executivă sau judecătorească) şi o persoană fizică sau juridică situate pe o poziţie de subordonare. b) Accepţiunea de drept subiectiv desemnează aşa cum s-a precizat deja. în cazul încălcării. în măsura în care sunt recunoscute şi reglementate de „dreptul obiectiv”. Factori de configurare ai dreptului 23 . prerogativa sau posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept. Normele juridice. monetare etc. american. italian.a. ordonează viaţa indivizilor şi au un caracter obligatoriu putând fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. dreptul obiectiv se divide în drept public şi respectiv drept privat. „drepturile subiective” se pot exercita.caracter general. francez ş. dintre ele. e) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în acordurile de voinţă. cuprind norme impersonale şi abstracte. 3. dintre o autoritate de stat (legislativă.m. ori neaplicării lor de bună voie.d. f) Dreptul comunitar cuprinde ansamblul normelor juridice conţinute de tratatele Comunităţii Europene şi a celorlalte acte fundamentale prin care statele Comunităţii Europene reglementează relaţiile economice. ori cuprinde norme juridice dintre părţi aflate pe poziţii egalitare. politice. militare. tratatele încheiate de două sau mai multe state. canadian. c) Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară. Între cele două accepţiuni de „drept obiectiv” şi „drept subiectiv” există o relaţie logică în sensul că. dreptului obiectiv. După cum dreptul cuprinde norme juridice de interes public. prin care acestea reglementează anumite domenii din sfera relaţiilor lor internaţionale.

a) Cadrul natural Mediul sau cadrul natural. semnalele. conferind acesteia specificitate şi originalitate în funcţie de rolul şi ponderea lor în teritoriul geografic al statului respectiv. mediul natural are influenţă asupra vieţii sociale în ansamblu. agricole etc. politic. prin toate componentele sale: mediul geografic. Prin aceşti factori specifici. factori de configurare şi sunt grupaţi în trei categorii: cadrul natural. din partea căreia este influenţat şi care îi configurează trăsăturile esenţiale. b) Cadrul social politic Cadrul social politic influenţează dreptul. cadrul social-politic şi factorul uman. cu o acţiune specifică. Analizat din punct de vedere al influenţelor sale asupra fenomenului juridic. mediul geografic înseamnă mediul înconjurător. respectiv spaţiul aerian. Analizând cronologic evoluţia dreptului. mesajele venite de la sistemul social. democratic. demografici. fiziologici etc. fiecare factor la rândul lui cu un puternic impact şi de o mare complexitate. dar şi de tampon. de filtru dinspre trebuinţele. influenţează dreptul. una sau alta din componentele cadrului social-politic au avut tendinţe de a-şi subordona dreptul. ideologic şi cultura. constituindu-se ca o forţă motrice de natură a-i determina şi orienta reglementările juridice. Aceşti factori sociali inerenţi dezvoltării dreptului şi care-i configurează existenţa sunt denumiţi în teoria generală a dreptului. dreptul trebuie să joace un dublu rol: acela de receptor. Într-un stat de drept. Are în compunerea sa domeniul economic. factorii biologici. terenurile forestiere. dezvoltarea politică. pădurile. se poate observa cum. 24 .Dreptul se înfăţişează ca o componentă a realităţii sociale. marea teritorială. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială. economică etc. pentru a-l transforma exclusiv în interesul puterii de stat.

binele comun. Aceasta se manifestă prin supravieţuirea unor norme juridice. ale societăţii îşi impune autoritatea asupra celorlalţi factori amintiţi. poartă denumirea de axiologie juridică. esenţa şi drepturile fundamentale ale omului etc. sunt completate cu noi valenţe. uniuni. Încă de la începuturi. independenţa relativă a dreptului se manifestă şi prin aptitudinea acestuia de a pregăti legislativ condiţiile favorabile ale formării şi dezvoltării unor procese economice. asociaţii şi sunt recunoscute de autorităţile etatice. Dreptul nu ar trebui să intervină în viaţa şi gândurile intime ale omului. dar prin funcţia sa normativă trebuie să reglementeze comportamentul acestuia şi să-i ofere reguli de conduită obligatorii pentru protecţia celor mai importante valori. idealurile proclamate de Revoluţia din decembrie. Apoi. În unele state acestea sunt organizate în partide politice. factorul uman reprezintă principala preocupare a activităţii legislative.Ca element component al factorului analizat. Grupurile etnice îşi spun de asemenea cuvântul într-un fel sau altul asupra dezvoltării sociale. c) Factorul uman Într-un stat democratic. curentele. proprietatea. Studierea factorilor de configurare a dreptului impun analiza pe scurt şi a valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea civilă şi în slujba căreia se află dreptul. Capitolul din filozofia dreptului care detaliază acest studiu. aşa cum a susţinut teoria marxistă. cu noi valori ce implică instaurarea democraţiei. şcolile juridice au încercat să prezinte fundamentat conceptele generale pe care le-au apreciat a fi valori de ocrotit şi anume justiţia. egalitatea. Economicul nu este însă factorul dominant. securitatea juridică. progresul. Dreptul are o relativă autonomie în relaţia cu factorul economic. economicul condiţiile vieţii materiale. În dreptul nostru. securitatea 25 . chiar după dispariţia agenţilor cauzali de natură economică care le-au generat. libertatea.

conţinut şi formă în drept Dreptul. care constituie o sinteză practică. interne ale acestuia. şi nu este suma aritmetică a voinţelor a acestora. Interesul general nu dă curs tuturor nevoilor individuale şi tuturor intereselor şi motivaţiilor formate în baza lor. proprietatea.a. Noţiunile filozofice de „esenţă” – „conţinut” şi „formă” aplicate dreptului ne vor ajuta să determinăm trăsăturile fundamentale ale dreptului. ci trebuinţelor sociale generale şi fundamentale. reprezintă o unitate a laturilor sale cantitative şi calitative. Societatea nu operează cu interesul comun şi corolarul utopic. a) Prin esenţa oricărui fenomen. Interesul general nu trebuie înţeles ca oprimatorul intereselor personale ori de grup şi nici ca sumă a intereselor individuale.m. nu abstractă şi nu iluzorie. În drept.d. Ca expresie a unor interese şi a voinţei sociale generale. înţelegem unitatea laturilor. dreptului şi libertăţile fundamentale ale acestora ş. presupune cercetarea laturilor sale. demnitatea omului. interioritatea fenomenului. statul de drept. ea produce o sinteză a intereselor şi voinţelor individuale: interesul general şi voinţa generală. Esenţă. sesizarea legăturilor care-i asigură stabilitatea şi a calităţilor inerente. care după cum se ştie. devine voinţă 26 . suveranitatea naţională. a societăţii Constituind esenţa dreptului. trebuie înţeles cum dreptul nu dă curs nici voinţelor şi intereselor individuale. această voinţă generală oficializată. Dreptul are calitatea de a fi expresia voinţei şi interesului. pot fi opuse sau contradictorii într-o societate dată. A cerceta care este esenţa dreptului. voinţa comună.juridică. modul de organizare internă şi externă a conţinutului acestuia. ca fenomen. trăsăturilor şi raporturilor interne necesare şi relativ stabile care formează natura internă a fenomenului. rolul voinţei are dublă semnificaţie: voinţă generală şi voinţă individuală. 6.

politic etc. prin izvoarele dreptului (legi. conexiuni ale conţinutului dreptului.viii b) Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul laturilor. decrete. Ea nu se identifică cu conştiinţa juridică. este mai mobil. ne raportăm la două planuri: conţinutul normativ şi conţinutul social. Conţinutul este mai stufos decât esenţa. Este în afara oricărei discuţii că latura normativă a dreptului reprezintă elementul cel mai pregnant şi această latură. a modului său de a se exterioriza prin norme. respectiv drepturile şi obligaţiile concrete ale acestora în situaţiile date. Voinţa juridică este unul din elementele conştiinţei juridice.ix Conţinutul dreptului este mai aproape de realităţile sociale. Se distinge forma internă. Forma externă sau exterioară a dreptului poate fi analizată pe mai multe paliere: • ca formă a modalităţilor de exprimare a puterii legiuitoare a regulilor de drept. În principiu. dar reprezintă o parte activă a acesteia. sistemul de drept. c) Forma dreptului are în vedere modul de exprimare a normelor juridice.). social. Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului. Prin conţinutul normativ este relevată însăşi conduita sau comportamentul prescris subiectelor de drept. ordonanţe. obiceiuri. hotărâri. conferă dreptului pozitivitate. este dat de voinţa şi interesele pe care dreptul le consacră prin intermediul normelor juridice edictate. laturi. dreptul exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat. avându-şi o dinamică proprie. de forma externă. gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri.x Se poate vorbi despre elemente. Vorbind despre conţinut în drept. elementelor şi conexiunilor care dau expresie voinţelor şi intereselor sociale şi care sunt oficializate şi garantate de stat. 27 . precedent judiciar). Conţinutul social al dreptului. voliţional.juridică exprimată în norme juridice edictate şi apărate de stat. dar nu despre mai multe conţinuturi ale acestuia (normativ. nu se reduce la aceasta şi nu este la fel de profund ca esenţa. Ea desemnează aspectul exterior al conţinutului.

Principiile fundamentale ale dreptului 28 . 8. funcţia de conducere a societăţii. Această funcţie apare ca una de sinteză a celorlalte. proprietatea statului şi a persoanei. prin care se orientează şi disciplinează conduita umană. un act de conducere a societăţii prin drept. Dreptul are menirea de a ordona şi asigura subordonarea acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă de normă. orientările fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic. funcţia normativă. Funcţiile dreptului Prin funcţiile dreptului înţelegem direcţiile. concepte. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Dreptul are patru categorii de funcţii: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social politice. prin care se urmăreşte atingerea valorilor şi scopurilor societăţii civile şi a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului.• din punct de vedere a modalităţilor de sistematizare a dreptului pozitiv. • din punctul de vedere al procedeelor specifice tehnicii juridice de exprimare a dreptului prin. Definiţia dreptului Vom defini dreptul ca fiind ansamblul de norme elaborate sau recunoscute etatic. 9. tipare logice (substanţa intelectuală a normei juridice). fiind reglementate relaţiile interne şi internaţionale. rolul individului în viaţa socială şi totodată prin ea se stabilesc principiile de bază ale convieţuirii în societate şi se asigură securitatea persoanei şi drepturile sale fundamentale. 7. clasificări. Această funcţie exprimă de fapt poziţia sa specifică în societate de a fi un mijloc real şi eficace de organizare şi conducere a societăţii civile. Prin această funcţie dreptul ocroteşte şi garantează ordinea constituţională. prin codificări ori încorporări. funcţia de conservare. prin el fiind modelate raporturile sociale conform nevoilor sociale în armonie. Actul normativ juridic este în fapt.

principiile pot fi principii generale sau fundamentale şi principii de ramură. care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept. 29 . Cunoaşterea principiilor de drept are importanţă deosebită întrucât asigură coerenţa procesului de elaborare a normelor juridice şi apoi sprijină organele de aplicare. socială. ele sunt doar descoperite şi formulate de către aceştia. politicăxii. principiile pot fi de inspiraţie filozofică. în procesul realizării dreptului. sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Ele se caracterizează prin mobilitate. directoare. de regulă în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres.Principiile dreptului sunt acele idei fundamentale.legea specială derogă de la cea generală). Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului: în fiecare tip istoric de stat şi drept se întâlnesc principii proprii. iar ştiinţele juridice de ramură. După criteriul importanţei şi sferei de acţiune. generale. aceste principii fiind produsul nevoilor societăţii omeneşti. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare. juridică sau pot să aibă preponderent caracter juridic sau tehnico juridic ori pot avea exclusiv acest caracter (exemplu: principiul “lex speciali derogat principali” . filosofi sau legiuitori. postulate călăuzitoare. ce pot fi formulate în textele actelor normative. Unele principii generale ale dreptului sunt incluse în textul normelor. din conţinutul unor norme de drept. pe celelalte. teoria generală a dreptului fiind cea care studiază pe cele din prima categorie. Clasificarea principiilor Din punct de vedere al conţinutului lor. Atunci când nu sunt incluse în norme. legea face referire la ele. iar la altele. principiile fundamentale ale dreptului devin aplicabile prin recunoaşterea şi deducerea lor.xi Principiile generale ale dreptului nu sunt create de cercetători.

Acest principiu se referă. fiind permanent regândite. activităţile desfăşurate de toate subiectele de drept au circumscrise drepturile şi obligaţiile în lege. având îndatorirea fundamentală de a o respecta. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului Principiul legalităţii în conformitate cu care.principiile fundamentale sunt mobile. de regulă îşi au sorgintea în legile fundamentale ori constituţionale ale statului.Principiul enunţat străbate întreaga gândire juridică universală actuală. Principiul libertăţii şi egalităţii presupune faptul că. 30 . organele etatice trebuie să-şi exercite atribuţiile conform cu legile statului. la faptul că în activitatea lor. motiv pentru care principiile generale se mai numesc şi constituţionale. în unele sisteme de drept sunt folosite în practica juridică când nu există reglementări exprese ori apropiate situaţiei deduse judecăţii. au rol valorizator. 16 din Constituţia României care stipulează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Aceste aspecte fundamentale sunt consacrate în art. statul ca organism politic ce deţine forţă de constrângere. iar pe de altă parte. are în vedere faptul că. pe de o parte. fiind înscris şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. democratică. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”. toţi destinatarii normelor juridice sunt obligaţi să respecte legea. prin ele fiind exprimate cerinţele obiective ale societăţii. în sensul că schimbările intervenite în procesul evolutiv al societăţii îşi pun amprenta asupra conţinutului lor. impune şi garantează manifestarea libertăţii şi egalităţii tuturor persoanelor. într-o societate modernă. principiile generale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură existând între ele relaţii de corespondenţă.

inclusiv pe a sa. libertatea. Spinoza şi alţii. atât în relaţiile dintre ei. Principiul responsabilităţii Numai dacă omul acţionează liber el poate deveni responsabil. În felul acesta. pe care le-a săvârşit cu voinţă. grad de cultură sau avere (art. orice persoană este liberă să părăsească orice ţară. Responsabilitatea juridică nu trebuie însă confundată cu răspunderea juridică: dacă răspunderea implică un raport juridic de constrângere. decât în condiţiile prevăzute de lege. Concept complex. nimeni nu poate fi expulzat de pe teritoriul al cărui cetăţean este etc. enumerăm: dreptul de a i se respecta fiecăruia bunurile sale. În articolul 4 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. aşa după cum remarcau Hegel. să-şi aleagă în mod legal reşedinţa în oricare din statele membre. de întrunire. de asociere. nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa. numai dacă acţiunile sale voluntare. religie. libertatea este necesitatea înţeleasă. viaţa socială înseamnă acceptarea coexistenţei libere a propriei voinţe cu alte voinţe libere. Consiliului Europei recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi dintre care. respectiv pentru acţiunile pe care şi le poate controla. sex. Un individ este socotit responsabil din punct de vedere juridic şi moral. are în vedere suma libertăţilor religioase.Principiul egalităţii juridice a cetăţenilor români este şi el înscris în Constituţie şi are în vedere egalitatea juridică. Din punct de vedere juridic. etc. a organelor etatice indiferent de rasă. responsabilitatea reprezintă actul de conştiinţă al individului prin care el se raportează la 31 . 16 din Constituţie). liber. a presei. cât şi în faţa legii. principiul responsabilităţii este legat nemijlocit de principiul libertăţii şi este un principiu fundamental al dreptului. vârstă. impus din afară. oricine are dreptul să circule în mod liber. naţionalitate. de exprimare.

normele şi valorile societăţii. principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor în interesul securităţii astfel încât nici un grup sau persoană să nu-şi poate aroga suveranitatea în nume propriu. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1.principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca nerecunoaşterea sau ignora dreptul. ea desemnează subordonarea conştientă a omului faţă de lege. executive şi judecătoreşti. principiul incriminării comportamentelor neconforme cu prescripţia juridică. deşi se manifestă pregnant într-o ramură sau alta a dreptului. Principiul echităţii şi justiţiei Principiul echităţii priveşte atât activitatea de elaborare a dreptului cât şi pe cea de aplicare şi interpretare a acestuia. principiul separaţiei puterilor în stat. realizarea drepturilor şi intereselor lor conforme cu legea. Justiţia socială ca principiu fundamental al dreptului exprimă acea stare generală a societăţii care asigură pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună. sens în care se mai reţin şi următoarele principii: . obiect şi cauză. exprimat sub forma adagiului: „nemo censetur ignorarem legem” (nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii). Alţi autori adaugă acestor principii şi altele. principiul pluralismului politic în conformitate cu care se pot constitui şi funcţiona legal mai multe partide politice şi prin care să fie exprimată voinţa politică a cetăţenilor. care desemnează situaţia juridică rezultată prin soluţionarea definitivă a unei cauze deduse judecăţii şi care numai poate fi reluată dacă există identitate de părţi. Care sunt factorii de configurare ai dreptului? 32 . cu motivaţia că. principiul autorităţii lucrului judecat. totuşi ele sunt reprezentative pentru întregul sistem de drept. sunt autonome şi independente unele faţă de celelalte. în temeiul căruia cele trei sisteme de organe: legiuitoare. Care sunt accepţiunile termenului drept? 2.

„juristare” c). 3. Din punctul de vedere al esenţei dreptului . Actul de conducere al statului. Ordinea constituţională. Funcţia de apărare şi conservare a dreptului garantează: a). proprietatea. Modul de exprimare a normelor juridice . b). c). 3. 2.3. „derecho” 5. Forma exterioară a dreptului c). Definiţi dreptul. Din punct de vedere al procedeelor specifice tehnicii juridice . Enumeraţii principiile fundamentale în drept. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat care se aplică intr-o ţară b). 4. Toţi destinatarii normelor juridice sunt obligaţi să respecte legea b). pozitiv. rolul individului în societate b). Dreptul internaţional desemnează: a). subiectiv. Ansamblul laturilor . Definiţi dreptul obiectiv. Procedeele specifice de exprimare a puterii legiuitoare 5. 4. Care sunt principiile fundamentale în drept? TESTE DE AUTOEVLALUARE 1. tratatele încheiate de două sau mai multe state prin care acestea reglementează anumite domenii din sfera relaţiilor internaţionale. Voinţa generala oficializată care devine voinţă juridică exprimată prin norme juridice edictate de stat b). Prin esenţa dreptului înţelegem : a). Asigurarea cadrului legal de funcţionare a întregului sistem organizatoric social b). c). c). Cadrul de funcţionare a organizării şi social politic. Principiul legalităţii este principiul conform căruia: a). Ce se înţelege prin esenţa şi conţinutul dreptului? 4. „derictum directus” b). Dreptul obiectiv al unui stat c). actual sau în vigoare. Totalitatea normelor juridice cuprinse în acorduri de voinţă. TESTE DE EVALUARE 1. Cuvântul drept provine de la: a). Forma exterioară a dreptului poate fi analizată: a). Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării sociale se referă la: a). elementelor şi conexiunilor care dau expresie voinţelor şi intereselor sociale şi care sunt oficializate şi garantate de stat. 2. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa 33 . Din punctul de vedere al conţinutului dreptului .

NORME SPECIFICE ORGANIZAŢIILOR NESTATALE IV. DE CONVIEŢUIRE. NORME MORALE. OBICEIUL. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme: • Morale • Obişnuielnice • Tehnice • De convieţuire socială 34 . Consideraţii generale 2. obişnuielnice. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul trebuie să cunoască importanţa normării vieţii sociale prin norme juridice • Studentul să aprofundeze problematica categoriilor de norme sociale şi locul normelor juridice in contextul acestora • Studentul să îşi însuşească cunoştinţele teoretice privind corelaţia dintre normele sociale • La sfârşitul temei studentul va putea să identifice asemănările şi deosebirile existente între diferite categorii de norme sociale II. tehnice. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. • Dezvoltarea capacităţii studentului de a aplica cunoştinţele teoretice in cazuri concrete • Utilizarea corectă a limbajului juridic deprins III. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Studentul va avea capacitatea de a face diferenţierea normelor juridice de cele morale. SOCIALE.c). NORME DEONTOLGICE. NORME TEHNICE. religioase şi de convieţuire socială • Studentul va fi capabil să facă o apreciere asupra tipurilor de sancţiuni aplicabile normelor juridice comparativ cu ale tuturor celorlalte categorii de norme sociale. politice. Clasificarea normelor sociale 3. Toate fiinţele sunt egale în drepturi TEMA IV: DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL I. CUVINTE CHEIE: NORME JURIDICE.

) conduita umană. religioase etc. ceea ce conferă dinamică vieţii sociale. să le impună o variantă de conduită. să nu facă ceva. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca destinatarii normelor juridice să facă ceva. să le impună o variantă de conduită şi apoi să îi oblige să o respecte. alături de toate celelalte (morale. să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. proprii care îi conferă un loc aparte şi care o autonomizează. etice. prin trăsături specifice. dar totodată se şi diferenţiază de acestea. Dreptul este cel chemat să ordoneze. Norma socială este cea care reglementează conduita umană. la serviciu. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii iar norma juridică este cea care reglementează alături de toate celelalte (morele. iar în acest context de structuri şi relaţii. tehnice. sau să se abţină de a face ceva. etc. CONŢINUTUL TEMEI 1. etice. REZUMAT Relaţiile sociale contemporane sunt extrem de complexe iar în acest context dreptul este chemat să ordoneze. Acesta îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă.) întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale. figura centrală este omul. la şcoală. Consideraţii generale Relaţiile sociale contemporane sunt extrem de complexe.• Deontologice • Norme specifice organizaţiilor nestatale V. pe stradă. pe care îi poate apoi obliga să o respecte. 35 . etc. religioase. iar norma juridică este o normă socială care. tehnice. să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie.

Superioritatea omului faţă de regnul animal constă tocmai în faptul existenţei unei programări conştiente în care acesta îşi prefigurează rezultatul final al activităţii sale. în primul rând enumerăm pe cele morale. Morala reprezintă ansamblul ideilor.injust. juridice. sfera de cuprindere. sancţiunea. politice. pornind de la criterii diferite. tehnice. morale se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. 3. preceptelor. • după gradul de generalitate: norme generale. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membrii ai 36 . economice. autorul etc. organizarea societăţii nu are la bază doar normele juridice ci şi alte categorii de norme sociale. • după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi prohibitive (care stipulează ce este interzis de făcut). Ca sistem de norme.rău. În categoria normelor sociale sunt cuprinse: • normele morale (etice) • norme obişnuielnice • norme tehnice • norme politice • norme religioase • norme juridice • norme de convieţuire socială. îşi gândeşte viitorul. spontane sau organizatexiv. 2. politice. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale)xiii. just . cântărind valoric deciziile de luat funcţie de acest scop final. ştiinţifice etc. religioase.. cum ar fi obiectul. intime sau colective. din care. • după modul de manifestare: explicite şi implicite sau tacite. bine . • după valorile încorporate: norme etice. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 1) Corelaţia normelor juridice cu normele morale Aşa cum arătam. Clasificarea normelor sociale În literatura juridică au fost făcute de-lungul timpului mai multe clasificări a normelor sociale. regulilor privitoare la corect incorect. Au fost distinse astfel: • după domeniul de activitate: norme profesionale.

morala şi dreptul se deosebesc prin aceea că. izolare socială. orgoliu. indiferenţă. egoism. prin aceea că pot fi încălcate. că legea nu poate fi imorală. generozitate. de normativitatea ce trebuie să caracterizeze relaţiile interumane. Sancţiunile normelor morale pot fi interioare subiectului (păreri de rău.colectivităţii umane. între drept şi morală pot fi sesizate asemănări dar şi deosebiri. Între normele morale şi juridice. răutate. sinceritate. mustrări de conştiinţă etc. dreptul şi morala sunt strâns legate între ele: dreptul conţine majoritatea preceptelor morale sau altfel spus. dreptul îşi are sorgintea în prescripţiile edictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Moralitatea poate fi o însumare de virtuţi sociale: justiţie. Amoralitatea este o stare neutră şi intermediară. caracterizată a exista. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şi cea de sus a imoralităţii. Cu toate că reprezintă sisteme normative distincte.) sau exterioare acestuia (principala formă de manifestare fiind oprobriul public). 37 . dispreţ. ipocrizie etc. minciună. în timp ce morala provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). Ea este contrazisă de interesul general societăţii. respectul faţă de ceilalţi. în celălalt caz). devotament. Atât normele juridice cât şi cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. morala stă la baza dreptului. însemnând individualism. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ură. perfidie. altruism. la graniţa dintre moralitate şi imoralitate. Acest lucru înseamnă pe de o parte. Se mai deosebesc aceste norme şi prin sancţiunile pe care le prevăd (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. Pe de altă parte. milă. iubire. calitate. regrete.

este conferită de educaţia morală a cetăţenilor. Pot exista şi situaţii de opoziţie între drept şi morală. de factorii educaţionali eficienţi care contribuie şi la educaţia juridică a acestora. normele sale fiind mult mai numeroase. Spre exemplu. între unele norme şi nu în principiu între dreptul şi morala acelei societăţi. schimbarea unei legi neacceptabile din punct de vedere moral. minciuna incriminată juridic ca mărturie mincinoasă sau ca denunţ calomnios etc. morala a existat de la începuturile societăţii umane şi va 38 . echitate îşi găsesc oglindire juridică prin normele juridice de drept care le garantează existenţa. Între normele juridice şi normele morale se constată existenţa unei corelaţii specifice care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă. să se completeze. În cazuri de acest fel. Idealurile de dreptate. Exemplificativ putem aminti fenomenul „nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege” cunoscut de societatea americană şi caracterizat prin formele neviolente. nu se pune problema opoziţiei lor totale. cercul mai mare ar aparţine moralei.). De altfel. normele procesual penale sau procesual civile). prin care se urmăreşte abrogarea. Nu trebuie să înţelegem că toate normele morale sunt consacrate de norme juridice. o înaltă moralitate a societăţii. dar într-un stat democratic. să se împrumute una de la cealaltă cu cele mai valoroase idealuri. Dacă ar fi să privim cele două sisteme ca fiind două cercuri concentrice.iar pe de altă parte mai semnifică faptul că ceea ce este imoral nu trebuie ocrotit prin lege. Spre deosebire de drept. publice de acţiune justificate printr-o autoritate morală superioară. rezolvarea se realizează prin lupta forţelor politice. Cu toate acestea există norme juridice care nu au incidenţe morale directe (spre exemplu. în raportul lor cu puterea etatică. infracţiunile sunt fapte repudiate şi de morală (furtul. Sunt valori (justiţia spre exemplu) care sunt promovate şi de drept şi de morală. ci eventual.

sau cutumă .spunea profesorul E. Legătura dintre drept şi obiceiul nejuridic provine din faptul că membrii colectivităţilor au dobândit obişnuinţa de a se supune aceleaşi reguli. apariţia ori dispariţia dreptului.xvi Aplicarea obiceiului se realizează ca urmare a consensului membrilor colectivităţilor umane ale căror exigenţe şi necesităţi le ordonează. obiceiuri legate de 39 . obiceiurile reglementau un evantai larg de relaţii sociale. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. în societatea modernă având mai puţină şi neimportantă aplicabilitate. obiceiul îl definim ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. Ele au corespuns cel mai bine societăţilor caracterizate prin lentoarea dezvoltării sociale (compună primitivă. a unor situaţii de durată. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept. începând cu cele de familie. iar încălcarea sa va atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat.xv 2) Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului) Normele obiceiului reprezintă o categorie importantă de norme sociale. În acel moment . orânduirea feudală). Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. sclavagiste şi feudale. ori de câte ori. de puterea publică. Obiceiul a apărut în mod spontan ca urmare a acţiunii oamenilor în mod repetat şi pe o perioadă îndelungată şi care s-a transformat apoi în deprinderi considerate obligatorii. În societăţile arhaice. Speranţia el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. rudenie. dreptul s-a desprins nu doar din morală ci şi din obiceiuri şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu acestea. sclavagism. Istoric. Obiceiul devine normă juridică .continua să se menţină atâta timp cât va dăinui societatea civilă indiferent de soarta. În mod curent.în momentul în care a fost recunoscut de stat. se aflau într-o situaţie dată.

În privinţa tratamentului juridic. pot fi învederate direct. 3) Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice În sens larg. aspect asupra căruia vom reveni întrun capitol viitor. a dezvoltării ştiinţelor. nevoile sociale impun acest lucru. comercializarea bunurilor etc. pe când obiceiurile. alimentaţie. normele de protecţia muncii Normele de folosire a unei maşini sau ale unui utilaj trebuie să fie cunoscute şi aplicate corect. lectură. de datini ori de mode. constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. a căror respectarea va fi asigurată prin forţa coercitivă a statului. Normele tehnice pot dobândi şi caracterul juridic prin implementarea lor în acte normative. de purtarea războaielor. prin norme tehnice se înţeleg normele sociale care reglementează relaţii dintre om şi natură în procesul producerii de bunuri materiale şi spirituale. 40 . Numeroase norme tehnice (sau tehnologice) vor deveni obiect al reglementării juridice şi norme juridice. menţionăm că uzurile trebuiesc dovedite în faţa instanţelor de judecată. dat fiind caracterul lor convenţional. de a merge la spectacole) sau de “uzuri” care sunt cu caracter convenţional. Prima formă de apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obişnuielnic sau cutumiar. Normele tehnice se înmulţesc ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice. Apoi este de reţinut că nu orice obicei sau uzanţă a devenit normă de drept cutumiar decât dacă era practicat(ă) regulat. Obiceiul se diferenţiază de obişnuinţe care apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport.vestimentaţie. atunci când. maximul de rezultat. iar scopul lor este acela de a obţine cu minimum de efort. aşa după cum am precizat deja. o societate modernă fiind ce neconceput în absenţa normelor tehnice. ca drept Obiceiul poate fi izvor de drept. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice.

Această categorie de norme sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale şi includ normele de bună cuviinţă. norme protocolare. sau de tehnica interpretării dreptului. Normele tehnice inserate în contractele concrete încheiate. etc. lipsa de respect faţă de cei mai vârstnici. etc. 5) Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice sau normele de deontologie profesională 41 . Normele tehnice sunt inserate nu doar în reglementările interne ci şi în cele internaţionale. normele de protecţie a mediului. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii.Într-o societatea superinformatizată şi supertehnologizată. Regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare. dreptul implicându-se activ. norme de tehnica elaborării. În acest domeniu. tulburarea ordinii şi liniştii publice. normele tehnice devin rapid şi norme juridice. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură penală sau civilă. juridică. astfel de exemple fiind normele de tehnică contabilă. contencioasă. fără de care. de curtoazie etc. normele de protecţie a băncilor de date etc. fiind cuprinse în tratate sau convenţii internaţionale. Acestea permit membrilor unor colectivităţi să fie feriţi de excesele care le pot ameninţa liniştita convieţuire: de certuri. Un fascicol important de astfel de norme sunt cele din cadrul contractual al relaţiilor comerciale dintre state. Spre exemplu. jigniri. domeniul producţiei şi utilizării computerelor trebuie pus la adăpost prin norme juridice speciale. 4) Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială Termenul de regulă de convieţuire socială are o largă întrebuinţare atât în legislaţie cât şi în doctrina şi literatura politică. dereglările cu efecte catastrofale pot fi preîntâmpinate tocmai prin aceste norme tehnice de interes vital. devin obligatorii pentru părţile semnatare. viaţa în comun nu ar fi posibilă. Normele tehnice aproape că nu mai pot fi uneori detaşate de cele juridice.

asociaţii civile etc. întrucât în caz de încălcare a lor. ligile. este 42 . fiind înfiinţate şi desfăşurându-şi activitatea conform dispoziţiilor din legi sau alte acte normative. nu au asigurată aducerea la îndeplinire prin forţa coercitivă etatică. procuror. sancţiunile aplicabile în cazul încălcărilor acestor norme. fundaţiile.G) sau nestatale reglementează drepturile şi obligaţiile membrilor lor. organizaţii. statut etc. cadrul militar. cluburile sportive. emise de organele cu competenţă legislativă. comerciant. medic. Ele reprezintă o formă de organizare în care subiecţii îşi materializează drepturile lor într-o zonă în care statul dă dovadă de rigiditate sau imobilism şi reprezintă. asociaţiile. Aceste norme nu sunt o creaţie imediată a vreunei organizaţii ci ele se formează ca o sinteză a experienţei unei profesiuni. cadrul didactic. conceptul de societate civilă. de edictare a normelor în stat. definesc. organizaţiile apolitice. activitatea desfăşurată de aceste organe. alianţele politice. Pe de altă parte. toate aceste organizaţii neguvernamentale funcţionează întrun cadrul legal. organizaţiile ştiinţifice. Sunt astfel de organizaţii nestatale: partidele politice. Normele elaborate de aceste organizaţii nu sunt norme juridice. funcţionar public etc. judecător. asociaţiile culturale. uneori. În schimb. 6) Corelaţia normelor juridice cu normele specifice organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale Normele elaborate de organizaţiile neguvernamentale (O. Sancţiunea cea mai gravă care o poate aplica organizaţia neguvernamentală. ele ţin mai mult de convieţuire socială de cât morală sau de drept şi este adevărat că. nu poate contraveni şi nu pot afecta ordinea de drept. poliţist. sunt colectate şi înscrise într-o instrucţiune.Prin deontologie profesională înţelegem totalitatea normelor de conduită în care se evidenţiază minimul de moralitate cu privire la exercitarea unei profesii (de avocat.).N.

Ţine sub control activitatea indivizilor b). Etice. Nu sunt consacrate juridic 2. După gradul de generalitate. După criteriul valorilor incorporate în normele sociale acestea se împart în: a). Societatea cunoaşte alături de alte norme juridice şi alte categorii de norme sociale. politice. norme morale 3. politice şi religioase b). Amoralitatea c). Facilita continuitatea profesiei c). economice. Nu toate sunt consacrate juridic c). Explicaţi etimologia cuvântului „normă”. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a). juridice. După criteriul domeniului de activitate. faţă de care. prezintă o poziţie proeminentă. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Sunt consacrate în norme juridice b). politice b). normele sociale se împart în: a). juridice. Unele norme ale organizaţiilor politice au caracterul de norme politice. Care sunt normele sociale prin care se reglementează conduita umană? 3. 2. politice. Imoralitatea b). Generale şi particulare 2. Opusul moralei este a).excluderea din organizaţie. Norme elaborate de stat 43 . Normativitatea 38 5. Spontane şi organizate c). Ce este norma socială prin prisma sociologiei? TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Profesional tehnice. Constata existenţa unei corelaţii specifice între norme 4. Dreptul şi morala: a). Împreună cu acestea este asigurată ordinea social politică şi economică dintr-un stat. Ambele TESTE DE EVALUARE 1. Au elemente comune b). normele sociale se diferenţiază în: a). Norme obişnuielnice. Norme etice. Normele morale: a). Obiceiuri. Explicite şi implicite b). de convieţuire c). ştiinţifice c). Nu au elemente asemănătoare c).

SANCŢIUNE. bine. TEMA V: NORMA JURIDICĂ I. Obiceiuri. In funcţie de modul de graţie normele sociale sunt: a). CUVINTE CHEIE: NORMĂ JURIDICĂ. norme definiţii şi norme sarcini • Utilizarea corectă a limbajului juridic propriu modulului • Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice in cazuri concrete de norme şi de a putea formula exemple III. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să cunoască şi să înţeleagă trăsăturile normei juridice • Studentul să desprindă şi să aprofundeze structura tehnica. ci in baza unor reguli care să stabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru ca 44 .. Reguli referitoare la ce este just. Categorii de norme sociale b). Categorii de norme juridice c). Categorii de norme tehnice 5. Explicite şi implicite c). Norme apărute spontan ca urmare a acţiunii oamenilor in mod repetato perioadă îndepărtată de timp şi care au devenit obligatorii c). • Formarea desprinderii de a deosebi categoriile de norme principii. Norme tehnologice care reglementează relaţiile dintre om şi natură în procesul producerii de bunuri materiale şi spirituale b). Profesionale. COMPETENŢELE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • La finele modulului să fie capabil să opereze cu noţiunile de …. REZUMAT Activitatea socială nu se poate derula haotic . Normele obişnuielnice sunt: a). injust. STRUCTURĂ LOGICĂ JURIDICĂ. juridică a normei juridice • Studentul să îşi însuşească cunoştinţele teoretice referitoare la elementele interne ale normei juridice • Studentul să fie în măsură să clasifice diferitele tipuri de norme juridice II. Prin norme tehnice se înţelege: a). tehnice 4. IV. rău.3.DISPOZIŢIE . norme morale şi norme elaborate de stat b). STRUCTURĂ TEHNICĂ JURIDICĂ. IPOTEZĂ .

Normele juridice sunt de fapt mijlocul prin care se instaurează ordinea juridică în conformitate cu voinţa socială exprimată în conţinutul prevederilor normative. artistică etc. politică. După părerea aproape unanim acceptată în literatura juridică.acţiunile lor să fie apreciate ca pozitive. ignorată. Parcurgând trăsăturile normelor juridice şi structura internă şi externă a normelor juridice se va putea realiza importanţa studierii acestui modul ca şi punct de plecare pentru studiul tuturor celorlalte categorii de norme juridice din sistemul de drept. 45 . elementele sale constitutive. impune o conduită care poate consta într-o acţiune sau inacţiune îndreptată într-un anume scop şi direcţie dorite de legislator şi totodată prestabilite de către acesta. nerespectată. Trăsăturile normelor juridice Dintr-o perspectivă socială mai largă. ci în baza unor reguli care să stabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru ca acţiunile să fie apreciate ca pozitive. CONŢINUTUL TEMEI 1. Definiţia normei juridice Activitatea socială nu se poate derula haotic. 2. norma juridică se deosebeşte de alte reguli-legalităţi (spre exemplu. în caz de nevoie. Normele nu sunt altceva decât reguli care prefigurează comportamente viitoare indiferent de natura lor: morală. norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire. juridică. rupte de condiţiile materiale ale vieţii sociale pe care le reflectă. adică prin aceea că este violabilă.xvii Norma juridică are un caracter prescriptiv (şi nu descriptiv) întrucât stabileşte. prin forţă de constrângere a statului. Normele juridice nu pot exista în sine. Ele constituie structura internă a dreptului. cele care exprimă legile naturii) prin faptul că poate fi încălcată.

Norma juridică este regulă de conduită generală şi impersonală. existând o rezonanţă între voinţa manifestată prin materializarea raporturilor juridice şi voinţa legiuitorului care le-a prefigurat conţinutul. indiferent de sex. sunt produsul voinţei umane. 22 din Constituţie prevede că „dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei. ori ale naturii. Aceste trăsături implică faptul că norma juridică prescrie o conduită standard.” O altă categorie de norme juridice pot avea în vedere numai anumite persoane. instituind un model de comportament care exprimă exigenţele societăţii care a creat-o sau a recunoscut-o. Ea nu îşi pierde forţa sa juridică după cum se aplică la una. sau la o infinitate de situaţii. care există independent de voinţa colectivităţii şi exprimă determinismul obiectiv al fenomenelor . sunt garantate. Art. Unele norme juridice se aplică tuturor cetăţenilor şi persoanelor pe teritoriul statului. destinată unui subiect generic. atâta timp cât este în vigoare. Ca regulă de conduită ea prescrie modul în care trebuie să se comporte orice subiect care se află sub incidenţa ei. ca o aspiraţie a unor interese şi idealuri de comportament. funcţie. Caracterul voliţional al normei nu presupune arbitrariul sau subiectivismul. naţionalitate etc. 46 . domiciliu. din acest motiv ea se aplică în mod continuu şi ori de câte ori este cazul şi se întâlnesc împrejurările stipulate de ipoteza ei. nu înseamnă că se adresează întotdeauna şi tuturor subiecţilor şi nici că ar cuprinde toate situaţiile în care aceştia s-ar putea afla. În statele democratice această voinţă coincide cu voinţa majoritară. iar normele de drept întruchipează şi oficializează tocmai această voinţă socială. Norma juridică se aplică la un număr nelimitat şi nenominalizat de cazuri.Norma juridică are un caracter volitiv (sau voliţional) deoarece deosebit de legităţile sociale.legile juridice. Norma juridică este o expresie valorică. Faptul că este generală.

Administraţia Publică Locală. Concluzionând. Norma juridică este tipică. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie etc. deoarece ele se referă la instituţia respectivă. există norme juridice care se adresează strict unor organe unipersonale (Preşedintele statului. priveşte conduita de urmat în modul cel mai esenţializat cu putinţă. Norma juridică este abstractă în sensul că. fiind rezultatul trecerii de la concret la abstract.a. caracterul general şi impersonal al normei juridice nu semnifică faptul că ea ar cuprinde toate situaţiile şi toate persoanele precum şi faptul că ea s-ar aplica în acelaşi mod. autorităţi publice etc. Norma juridică impune un tip de comportament care 47 . Unele norme juridice au un grad şi mai redus de generalitate şi privesc doar anumite organe. întrucât prescrie conduita standard. Ministrul Sănătăţii. nu se poate afirma că aceste norme juridice nu ar avea caracter general. prevede drepturile şi obligaţiile generice în cadrul raporturilor juridice ipotetice. etalon pe care trebuie să o urmeze destinatarii ei. Chiar dacă au în vedere o singură persoană. normele juridice care reglementează organizarea şi funcţionarea Parlamentului.).De exemplu. administrator etc. la funcţia nominalizată. Procurorul General. În sfârşit. Primul Ministru. fundaţiile ş. tuturor situaţiilor reglementate. unitar.d.m. normele care se referă la protecţia persoanelor handicapate. sau normele care condiţionează antrenarea răspunderii juridice de calitatea de funcţionar sau a celei de tutore. în cadrul procesului de elaborare a dreptului. de la particular la general.xviii Hegel caracteriza norma juridică ca o determinare universală care trebuie aplicată cazului concret. indiferent de ocupantul acesteia. organizaţii. Spre exemplu. salariat. ci are în vedere împrejurarea că ea „conţine un model abstract de conduită pentru un agent posibil”. a copiilor.

Din acest caracter obligatoriu al normei juridice nu trebuie să se concluzioneze că norma ar cuprinde numai obligaţii de conduită. încheierea unui contract de muncă etc. Sunt obligatorii de urmat atât normele permisive de conduită. normele juridice sunt exigibilexix. Potrivit acestei caracteristici. ci constituie dispoziţii obligatorii impuse de puterea publică şi a căror respectare este garantată la nevoie prin forţa de coerciţiune a statului. în mod necondiţionat şi imediat. caracterizând-o ca fiind licită (atunci când este conformă normelor create) sau ilicită (când contravine acestora). În felul acesta societatea apreciază conduita membrilor ei în anumite situaţii concrete.) şi opţiunea juridică fiind exprimată. dacă sunt îndeplinite condiţiile fixate de legiuitor. obligativitatea normelor este de necontestat şi ea nu îşi pierde valabilitatea. oferite de stat pentru aducerea lor la îndeplinire prin mijloace şi organe specializate de constrângere. adică beneficiază de garanţii exterioare. Din acest punct de vedere se poate aprecia că toate normele juridice sunt la fel de obligatorii. Spre deosebire de celelalte norme sociale. Norma juridică este de aplicabilitate repetată. normele juridice nu reprezintă doar indicaţii sau recomandări. O trăsătură importantă a normei juridice o reprezintă obligativitatea ei. de la intrarea la ieşirea sa în vigoare. 48 . Obligativitatea normei juridice se referă şi la faptul că acestea se aplică continuu. Obligativitatea normei reprezintă condiţia stabilităţii relaţiilor sociale în acord cu voinţa generală.reduce şi egalizează diferenţele individuale nesemnificative. dispoziţii ale primarilor sau ordine ale prefecţilor şi indiferent de frecvenţa cu care sunt aplicate. cât şi cele prohibitive sau onerative. închiriere. odată încheiate raporturile juridice (de vânzarecumpărare. În situaţia în care subiectelor le este permisă o anume libertate de a acţiona. hotărâri de guvern. fie că sunt inserate în legi. la un număr nelimitat de situaţii.

Publicitatea normei constă în faptul că ea se bazează pe conştiinţa destinatarilor ei. răspundere care diferă în funcţie de natura juridică a normei încălcate (penală. chiar dacă nu s-a aplicat niciodată. administrativă etc.ori de câte ori sunt prezente împrejurările. s-ar aplica în atâtea situaţii în câte ar exista astfel de cereri. inundaţiile etc.). În anumite cazuri.). adică trebuie făcută publică. după cum. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită în cele mai numeroase cazuri de 49 . administrativă etc. decesul. Acest lucru se realizează prin intermediul voinţei legiuitorului. aceste efecte sunt rezultatul voinţei subiecţilor de drept. iar rezultatul tipizat al normei depinde de înţelegerea comună a majorităţii subiecţilor. civilă. O reglementare juridică care ar stipula spre exemplu. norma nu se aplică. se modifică sau se stinge tot ca urmare a manifestării de voinţă a subiectelor raporturilor juridice (acceptarea sub beneficiu de inventar a unei moşteniri etc. în caz contrar. unor raporturi juridice de răspundere (penală. iar în cazul în care asemenea situaţii sau împrejurări nu sunt întrunite.xxi Normele juridice determină anumite efecte pentru subiectele intrate în raporturile juridice reglementate.). cel puţin la fel de mult ca şi pe voinţa legiuitorului. raportul juridic ia naştere. Încălcarea normei juridice atrage răspundere juridică a celui vinovat de încălcarea ei. Ea există şi este de aplicabilitate repetată. condiţiile stipulate de ea. Dar chiar şi în acest ultim caz.) putându-se da naştere astfel. condiţiile ce s-ar cere îndeplinite pentru cumpărarea de parcele pe Marte. iar alteori sunt consecinţa unor fapte sau împrejurări care se produc independent de voinţa acestora (naşterea. norma respectivă nu şi-ar găsi aplicabilitatea. pentru repetarea comportamentului stipulat de ea trebuie adusă la cunoştinţa destinatarilor ei. transpusă într-un text. care se dă spre publicare. civilă. Norma juridică este publicăxx în sensul că.

Schematic. şi poartă denumirea de structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei juridice.aplicarea coerciţiunii statale. priveşte modul de exprimare a normei în cadrul actului normativ sau a altui izvor de drept din care face parte. 4. Componenţa trihotomică a normei juridice corespunde cerinţei logice de a enunţa condiţiile în care anumite categorii de destinatari vor avea o anumită conduită. atunci trebuie (dispoziţia). A. dacă (ipoteza). altfel (sancţiunea). În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică.dispoziţia răspunde la întrebarea: ce trebuie să facă sau să nu facă destinatarul normei?.. aducerea lor la îndeplinire.. structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub forma: în cazul în care.. iar sancţiunea răspunde la întrebarea: care sunt urmările nerespectării dispoziţiei prescrise? 1). Structura logico-juridică a normei. la aplicarea constrângerii etatice prin organe specializate.. Dacă ipoteza răspunde la întrebarea: în ce împrejurări sau căror categorii de subiecţi li se aplică norma juridică .. Structura normei juridice Structura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume: internă şi externă. dispoziţia şi sancţiunea.. cel de-al doilea. Ea arată din ce elemente componente şi reciproc dependente este organizată prescripţia normei. deoarece nerespectarea voluntară a unei norme juridice poate duce în final. înseamnă componentele sale şi anume: ipoteza. De aici se poate reţine ca şi trăsătură a normelor juridice. indiferent de modul de formulare sau de ramura de drept căreia îi aparţine. în caz de nevoie prin constrângere exercitată de stat. Structura internă sau logico-juridică a normei juridice Structura internă a normei juridice alcătuieşte partea stabilă a regulii de conduită prescrisă.. va preciza care este acea conduită dorită de legiuitor şi care vor fi urmările nerespectării ei. Ipoteza Concept 50 .

exemplu art. fie împreună. ipotezele pot fi simple (atunci când prevăd o singură împrejurare în prezenţa căreia dispoziţia normei devine operantă. ipoteza în care sunt stipulate două ori mai multe 51 . b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei.” Ipotezele nedeterminate sunt ipotezele în care împrejurările în prezenţa cărora se aplică dispoziţia nu sunt circumstanţiate. nefiind descrise în toate detaliile lor. Ipoteza complexă poate fi la rândul ei. fie fiecare în parte condiţionează aplicarea dispoziţiei.Ipoteza este acea parte a normei juridice prin care sunt stabilite condiţiile. împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice precum şi categoria de subiecţi la care se referă prevederile dispoziţiei. Aceste norme în care nu este determinată ipoteza. se mai numesc şi “norme în alb”. cumulativă şi alternativă. Este complexă cumulativă. Clasificarea normelor juridice în funcţie de ipoteză Ipotezele se pot clasifica după mai multe criterii: a) După modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa cărora operează dispoziţia. nici măcar în mod relativ. Ipotezele sunt relativ determinate atunci când împrejurările de aplicare a normei sunt circumscrise cu relativitate. 30 din Codul familiei: bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune) şi ipoteze complexe care prevăd mai multe situaţii sau împrejurări care. ori regulilor de convieţuire socială. ipotezele pot fi determinate.xxii Ea stabileşte starea de fapt prin care anumite fapte dobândesc relevanţă juridică şi prin a cărei realizare se declanşează incidenţa dispoziţiei. Exemplu: art. relativ determinate şi nedeterminate. Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate. 72 din Codul familiei: “Autoritatea tutelară va putea încuviinţa înfierea numai dacă va constata că cel care înfiază poate asigura o normală dezvoltare fizică şi morală precum şi că înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii.

ipoteza în care sunt avute în vedere de legiuitor mai multe împrejurări. cel al numărului împrejurărilor avute în vedere la aplicarea dispoziţiei. ori a ambelor părţi (art. art. iar de ipoteză alternativă: desfacerea contractului de muncă se poate face ca urmare a iniţiativei angajatorului (art. 81 din Cod penal: „Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani. Dispoziţia Concept 52 . d) După modul de enunţare a condiţiilor de aplicarexxiii ipoteza poate fi generică când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea şi cauzală când enumără limitativ sau exemplificativ împrejurările în care este incidentă legea. a angajatului (art. Exemplu de ipoteză unică: art. Este ipoteză complexă alternativă. 114 din Codul familiei: „Tutela se exercită numai în interesul minorului”. Exemplu. c) După un alt criteriu. 135 din Codul muncii. fie a celeilalte sau celorlalte.împrejurări care trebuie să existe pentru aplicarea normei. 130 din Codul muncii). fie prin înscris autentic”. 129 Codul muncii sau încetare a raporturilor de muncă cunoscută sub denumirea de desfacere prin acordul părţilor). Exemplu: art. infractorul nu a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni şi se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei”. 71 din Codul familiei: „Consimţământul la înfiere se dă prin declaraţie făcută direct în faţa autorităţii tutelare. instituţie juridică cunoscută şi sub denumirea de demisie). ipoteza poate fi unică atunci când este prevăzută o singură împrejurare care duce la declanşarea normei şi alternativa când sunt stipulate mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii. 2). iar pentru aplicarea normei juridice este necesară fie existenţa uneia.

Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei. nu este de conceput ca o normă juridică să fie eliptică de dispoziţie. având caracter dinamizator şi un rol atât de important încât. Uneori dispoziţia poate fi subînţeleasă. este obligat etc. Clasificarea normelor juridice în funcţie de dispoziţii a) Ţinând seama de modul cum este formulată. instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror”. dispoziţia poate fi determinată şi relativ determinată.. este elementul normei juridice care precizează care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de norma sau care arată ce conduită să urmeze acestea. Dispoziţia relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduită sau limite ale conduitei de urmat. de a se abţine de la săvârşirea acestora (exemplu: interdicţia construirii fără autorizaţie) după cum. ori în cadrul acestor limite să aleagă conduita dorită. Exemplu: art. ea poate să permită. Ea este determinată când stabileşte strict. este interzis. Exemplu: art. sau altfel spus. să stimuleze o anume conduită prescrisă.” Drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi pot fi formulate astfel: trebuie. Dispoziţia poate să prevadă obligaţia de a comite anumite acţiuni (exemplu: de a înregistra o societate comercială). categoric conduita subiecţilor. iar subiecţii pot să aleagă una dintre aceste posibilităţi. 127 din Codul de procedură civilă: „Preşedintele deschide. să recomande.p. suspendă şi ridică şedinţa de judecată. 53 . este autorizat. este îndreptăţit. elementul său esenţial şi care formează de fapt conţinutul normei. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice. este „miezul” ei. prescrisă conduita de urmat. fără vreo posibilitatea de derogare. dar cere trimiterea cauzei la procuror. b C. 136 lit.: „dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală pentru alte fapte.Dispoziţia normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezenţa stării descrise de ipoteză.p.

). final C. lăsând posibilitatea liberei folosiri a facultăţii recunoscute. Dispoziţiile imperative impun o anumită acţiune sau inacţiune şi de aceea se mai numesc şi categorice. sau după caracterul acestei conduite. iar cele permisive pot fi dispozitive (care la rândul lor sunt dispoziţii de împuternicire.p. Dispoziţiile permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni.b) După criteriul modului de conformare a subiecţilor faţă de conduita prescrisă. Cele imperative pot fi onerative. alin. îi stabilesc drepturi (exemplu: instanţa poate înlătura pedeapsa complimentară privativă de drepturi. Spre exemplu. respectiv a dreptului de a alege liber conduita de urmat. dispoziţiile procesuale care permit părţii să declare sau nu căi de atac împotriva hotărârilor instanţelor. 76. Dispoziţiile interpretative ca şi normele de acest gen. de la data intrării în vigoare a normei interpretate. fără a fi însă sancţionat pentru nesolicitarea acestui aviz. dispoziţii de recomandare când se dă un sfat cuiva. Prin aceste dispoziţii legiuitorul recunoaşte subiecţilor dreptul de a acţiona sau nu într-un anumit fel. conduită pe care nu o impune cu caracter absolut. O varietate a normelor permisive o alcătuiesc normele dispozitive care stipulează conduita de urmat. dispoziţiile pot fi imperative sau categorice şi dispoziţii permisive.p. dacă există circumstanţe atenuante .art. prohibitive şi interpretative. au drept scop explicarea unor reglementări anterioare. dispoziţia prin care angajatorul poate lua avizul consultativ al consilierului juridic al societăţii. De exemplu. cu care fac corp comun şi care se aplică retroactiv. o recomandare ce nu este obligatoriu de a fi 54 . Dispoziţiile onerative sunt dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care să o urmeze. de recomandare şi de stimulare) şi dispoziţii supletive. Dispoziţiile permisive pot fi: de împuternicirexxiv când îndrituiesc un subiect.

aceasta va hotărî în locul lor. Aceste dispoziţii sunt cunoscute şi sub denumirea de dispoziţii derogatorii (de exemplu. în art. însă dacă acestea nu se hotărăsc. Cele speciale cuprind numai o categorie de relaţii dintr-o ramură de drept (spre exemplu: dispoziţiile părţii generale şi speciale ale codurilor penale şi de procedură penală). Este de remarcat că această grupare trebuie văzută dialectic. dispoziţiile pot fi generale. speciale şi de excepţie. Dispoziţiile de excepţie reprezintă o completare fie a celor generale. dar dacă aceştia nu se învoiesc şi sesizează instanţa. fie a celor speciale. în sensul că în funcţie de elementul de raportare a dispoziţiei aceasta poate fi considerată specială faţă de altă dispoziţie de aplicabilitate mai mare. c) Ţinând seama de gradul de generalitate şi de sfera aplicării lor. pentru a nu-i defavoriza pe ceilalţi acţionari). în codul familiei se prevede că vârsta căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi 55 . sunt dispoziţiile care lasă la latitudinea persoanelor interesate conduita de urmat. dispoziţii de stimulare. cu o sferă de aplicabilitate mai restrânsă decât a ei. 36 din Codul familiei este prevăzută dispoziţia că soţii se pot învoi asupra partajării bunurilor comune. atunci organul etatic competent va suplini voinţa lor. dar poate fi în acelaşi timp o dispoziţie generală faţă de o altă. prin care se prevăd posibilităţi de recompensare a unei conduite deosebite sau de stimulare a iniţiativei creatoare (exemplu: acordarea de prime celor angajaţi care au brevetat invenţii sau inovaţii). De exemplu.respectată (exemplu: se recomandă acordarea unei prime de aport sau de emisiune asociaţiilor societăţilor comerciale care doresc să-şi majoreze capitalul social. Dispoziţiile generale au o sferă largă de aplicabilitate şi guvernează în general o ramură de drept. Dispoziţiile supletive ca varietate a dispoziţiilor permisive.

indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea Concept Sancţiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conţine. 3). Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate. Prin aplicarea de sancţiuni se urmăreşte de asemenea îndreptarea subiectului vinovat de încălcarea normei juridice şi reinserţia acestuia în societate. sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii de stat. Sunt sancţiuni care nu implică exercitarea vreunei constrângeri şi care se execută de bună voie. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept de către organele împuternicite de stat şi prin care se urmăreşte atât stabilirea ordinii juridice încălcate cât şi prevenirea unor noi violări a normelor juridice. aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. dar nu trebuie confundată. Deşi este o latură importantă a normei juridice. Sunt de asemenea expres prevăzute sancţiuni pentru a căror aplicare se cere. La nevoie. pentru motive întemeiate se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de15 ani). Aceste sancţiuni reprezintă răspunsul pe care societatea îl dă conduitei ilicite. o condiţie a manifestării voinţei subiectului ale cărui drepturi au fost încălcate (spre exemplu: instituţia plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea unei sancţiuni 56 . Toate normele sociale sunt asigurate într-un fel sau altul printr-o sancţiune. adică se aplică numai în conformitate cu legile în vigoare conform dictonului „nulla pena sine lege” şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative. identificată cu coerciţia statală. cu toate acestea.16 ani pentru femei. este modalitatea de reacţie împotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept. alături de actul de putere statal.

prevăzută de art. pedepsele complimentare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) care se aplică ulterior executării pedepsei principale şi pedepsele accesorii ale interzicerii unor drepturi. iar sancţiunea concretă urmează a fi stabilită de organul de aplicare a dreptului. Spre exemplu. care se aplică pe perioada executării pedepsei principale. Sancţiunile cumulative prevăd mai multe feluri de sancţiuni care se aplică împreună şi în mod obligatoriu. administrative. sancţiunile pot fi: penale. a) După modul de determinare distingem sancţiuni absolut determinate.64 C.sunt condiţionate de depunerea unei plângeri din partea persoanei vătămate). funcţie de criteriul de delimitare uzitat. Exemple de sancţiuni penale sunt: pedepse principale (detenţiunea pe viaţă. Sancţiunile absolut determinate sunt formulate exact şi nu pot fi majorate sau micşorate de organul abilitat cu aplicarea normelor juridice. este nulă”. 30 din Codul familiei prevede că “orice convenţie prin care bunurile dobândite în timpul căsătoriei nu ar fi bunuri comune. iar cea maximă de 25 ani. limita minimă a pedepsei este de 15 ani. civile. Exemplu: art. 175 Cod penal. închisoarea. 212 Cod penal care a avut ca urmare moartea victimei. b) După criteriul naturii raporturilor sociale reglementate şi încălcate. Clasificarea normelor juridice în funcţie de sancţiune Se pot distinge mai multe feluri de sancţiuni. de art. Sancţiunile alternative sunt cele care oferă posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe sancţiuni. disciplinare. 57 . relativ determinate. prevăzut de art. În cazul infracţiunii de omor calificat. amenda penală). PEN. alături de pedeapsa cu închisoare se va aplica şi pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor civile prev. alternative şi cumulative. Sancţiunile relativ determinate stabilesc limitele minime şi maxime. în cazul săvârşirii infracţiunii de piraterie.

suspendări din funcţie. de acelaşi gen. embargoul. avertisment). 312 Cod penal care prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani) şi multiple. 174 Cod penal. ori de altă natură (mustrare. În general. care stipulează obligativitatea aplicării pedepsei principale a închisorii alături de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi. ori a rolului acestui element al normelor juridice. Sancţiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul încălcării unei norme de drept al muncii şi pot avea caracter patrimonial (retrageri de gradaţii. închiderea unor societăţi comerciale etc. dar acest lucru nu pune sub semnul îndoielii calitatea juridică a nomelor internaţionale. pecuniare (amenda administrativă).sancţiuni aplicate de state altor state. executarea în natură. desfaceri disciplinare ale contractelor de muncă) sau cu caracter nepatrimonial (mustrare. 58 . avertisment. În dreptul internaţional cele mai eficace sancţiuni sunt blocada. Sancţiunile civile constau în: despăgubiri la care poate fi obligat cel care este răspunzător de prejudiciul cauzat. interdicţia exercitării unor profesii. retrogradări în funcţie. Este de remarcat că în dreptul internaţional public sancţiunea prezintă caracteristici determinate de poziţia specifică a dreptului internaţional faţă de dreptul intern. anularea unui act etc.). c) După numărul sancţiunilor aplicate distingem: sancţiuni unice (exemplu: infracţiunea de trafic de stupefiante prevăzut de art. conform adagiului „non bis in idem”. intervenţia armată. când sunt prevăzute mai multe categorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă (exemplu: infracţiunea de omor prevăzută de art. ruperea relaţiilor diplomatice. repunerea în drepturi. declararea războiului . pentru comiterea unei fapte se poate aplica o singură sancţiune de aceeaşi natură. represalii.Sancţiunile administrative se aplică mai ales în cazul contravenţiilor şi pot fi privative de libertate (închisoarea contravenţională).

poate fi explicat şi prin aceea că reglementarea unor relaţii sociale se realizează la intervale diferite de timp sau de alte organe (Parlament. de bază al actului normativ şi conţine prevederi de sine stătătoare. ordin. de sine stătătoare. articole. statut etc. hotărâre. administraţie locală etc. Pentru a percepe structura tehnico-juridică a normei juridice. Pentru a stabili corect conţinutul unei norme cu toate elementele sale. concis şi concret. Guvern. ci ele fac parte dintr-o lege. B. Actul normativ poate fi structurat pe capitole. la forma exterioară de exprimare a conţinutului normei şi la modul ei de redactare. în acte normative. sancţiunile pot fi sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actului încheiat în dispreţul normei juridice.d) După scopul urmărit prin aplicarea lor. trebuie înţeles faptul că normele de drept nu se întâlnesc singure sau pure şi nu apar într-o formă distinctă. paragrafe. spre deosebire de structura logică. secţiuni. Structura tehnico legislativă trebuie să răspundă unor cerinţe de oportunitate şi rapiditate pe care le presupune 59 . într-o situaţie putând conţine mai multe reguli de conduită. o normă juridică este cuprinsă de regulă. care trebuie să fie clar. Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă. printr-un articol exprimându-se un singur element al normei juridice. Nu orice articol de lege va coincide cu o regulă de conduită.. Articolul reprezintă elementul structural. în alta. Faptul că unele norme juridice apar în cuprinsul mai multor acte normative.). iar Sub aspectul tehnicii legislative. sancţiuni reparatorii (adică de reparare sau de desdăunare pentru paguba produsă) şi sancţiuni coercitive sau represive (adică de constrângere exercitată asupra subiectului vinovat de violare a normei juridice). trebuie să se coroboreze texte din articole şi chiar din legi diferite. Există şi situaţii când mai multe articole cuprind o singură normă.

activitatea legislativă. Caracterul peren b). iar tehnica legislativă reprezintă totalitatea metodelor. Clasificaţi normele juridice în funcţie de structura logică – juridică a acestora cu privire la clasificarea acestora in funcţie de ipoteză . Sunt ipotetice c). O singură situaţie sau împrejurare în care se aplică sancţiunea c). procedeelor folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi şi a altor acte normative care ajută la determinarea unor soluţii legislative judicios alese şi la exprimarea normelor în texte corespunzătoare redactate. Mai multe situaţii sau împrejurări care fie împreuna fie fiecare în parte condiţionează aplicarea dispoziţiei b). Uneori da. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezenţa stării descrise 5. Structura tehnico-legislativă are aşadar în vedere modul în care sunt formulate prin acte normative normele juridice. Reprezintă împrejurările in care se aplică norma c). Constituie o trăsătura a normei juridice a). Stabileşte sancţiunea ce urmează a se aplica în cazul încălcării prescripţiei normei b). INTREBĂRI RECAPITULATIVE Definiţia normei juridice. Caracterul de izvor de drept c). Nu este obligatorie c). Normele juridice a). strâns legată de condiţiile şi etapele dezvoltării sociale. Este obligatorie b). Mai multe împrejurări care fac aplicabilă sancţiunea TESTE DE EVALUARE 60 . Au trei elemente componente b). Ipoteza complexă prevede: a). Caracterul obligatoriu 3. alteori nu 2. Enumeraţi trăsăturile normei juridice. Norma juridică: a). dispoziţie şi sancţiune. Ea trebuie să ţină pasul cu cerinţele impuse de accesibilitatea înţelegerii normelor juridice de către destinatarii acestora. Dispoziţia a). Exprimă din fiecare alternative de comportament 4.

din momentul intrării în vigoare şi asupra persoanelor aflate în acest spaţiu • Studentul să cunoască principiile aplicării normei juridice în spaţiu şi timp asupra persoanelor • Studentul să înţeleagă mecanismul de aplicare în timp a normelor juridice • Studentul să aprofundeze aspectele legate de aplicarea normei juridice asupra persoanelor aflate sau nu pe teritoriul unui stat. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă că norma juridică a statului se aplică pe teritoriul acestuia . De recomandare 5. Dispoziţiile permisive a). II. Determinate şi nedeterminate c). Impun o anumită acţiune sau inacţiune 4. Permisive şi morale 3. De împuternicire c). Dispoziţiile imperative pot fi: a). Cumulative şi alternative TEMA VI: DELIMITAREA APLICĂRII DREPTULUI PE COORDONATELE TIMP – SPAŢIU ŞI PERSOANE I. lăsând la latitudinea părţii să aleagă conduita de urmat b). COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT 61 .1. După modul de determinare sancţiunile pot fi: a). După modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa cărora se aplică dispoziţia ipotezele pot fi: a). Onerative. Nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni. Prevede mai multe variante posibile de conduită iar subiecţii trebuie să aleagă una dintre acestea c). prohibitive şi interpretative b). Strict determinate şi relativ determinate 2. Determinate b). Alternative şi cumulative c). Simple şi complexe c). Generice şi cauzale b). După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare. ipotezele pot fi: a). Absolut determinate şi relativ determinate b).

în cadrul acestui teritoriu. Aplicarea dreptului în timp 3. INTRAREA ÎN VIGOARE A NORMEI JURIDICE IV. spaţiul şi persoana. ABROGAREA. REZUMAT Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor. prin garanţii etatice. În principiu . într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil. Privire generală 2. CONŢINUTUL TEMEI 1.EXTRATERITORIALITĂŢII. în cadrul acestui teritoriu. regula este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat. În principiu. cunoştinţele teoretice dobândite. modificarea sau 62 . STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1.• Să identifice particularităţile aplicării normelor juridice ale statului asupra cetăţenilor străini . regula este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat. Coordonatele sau vectorii pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunt timpul. protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilor interumane prin asigurarea realizării lor. Aplicarea dreptului asupra persoanelor V. NERETROACTIVITĂŢII. Privire generală Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor.CĂDEREA ÎN DESUETUDINE. Coordonatele sau vectorii pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunt timpul. spaţiul şi persoana. într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil. CUVINTE CHEIE: PRINCIPIUL TERITORIALITĂŢII. funcţie de cele trei regimuri judiciare • Să fie capabil să diferenţieze modurile diferite de ieşire din vigoare a normelor juridice • Studentul să fie în măsură să ofere definiţiile principiilor generale ale aplicării normelor juridice în timp şi în spaţiu • Să poată aplica practic la o speţa dată. Aplicarea dreptului în spaţiu 4. urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore. ULTRAACTIVITĂŢII. III. Naşterea.CADUCITATEA.

La teoria generală a dreptului. Aplicându-se numai faptelor săvârşite. Sunt autori care vorbesc de aplicarea legii. a fenomenelor juridice în general. zile. după cum sunt analizate şi în cadrul disciplinei de drept internaţional privat. petrecute în 63 . prezintă importanţă în procesul de aplicare a dreptului. Din punct de vedere al timpului. Noţiuni generale Timpul normei juridice defineşte durata acesteia. iar alţii despre aplicarea sau acţiunea actelor normative. dacă ne raportăm la spaţiu. în ceea ce priveşte vectorul timp şi raporturi interne ori externe. fiind măsurat în funcţie de anumite unităţi: ore. iar conduitele statelor în interrelaţiile lor. vom discuta despre acţiunea normelor juridice pe cele trei coordonate: timp. Vorbind despre aplicarea dreptului. cu scopul de a ajuta la o înţelegere de ansamblu a dreptului. aplicarea tuturor normelor juridice. 2. pentru o corectă şi justă încadrare în lege a multitudinii de situaţii juridice şi sociale. avem în vedere atât aplicarea legii cât şi a celorlalte acte normative emise în baza şi în vederea executării acestora. spaţiu şi persoane. coexistă. sunt obiect de reglementare al dreptului internaţional. normele interne au efect în interiorul statului care le-a edictat. Cunoaşterea şi delimitarea acţiunii dreptului pe aceste trei coordonate. Între graniţele statale fiinţează dreptul intern. ani. luni. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu sunt studiate şi cu prilejul introducerii în dreptul civil. în general. Aplicarea dreptului în timp (sau acţiunea normelor juridice în timp) 1). normele juridice se succed. iar din punct de vedere al spaţiului. Între legi şi diverse situaţii juridice există raporturi de concomitenţă sau anterioritate. respectiv perioada în care aceasta produce efecte juridice.stingerea oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Timpul normei juridice este delimitat de intrarea sa în vigoare (“terminus a quo”) şi încetarea efectelor acesteia (“terminus ad quem”).

ieşirii din vigoare şi perioada acţionării normei juridice. titluri. 64 . înseamnă că aceasta nici nu retroactivează. ele trebuie înlocuite. o denumim perioada activă a normei. sau să-i fie impusă o lege care nu există. Din acest punct de vedere au relevanţă juridică: momentul intrării în vigoare. Acest lucru se poate realiza odată cu publicarea normei. Nimănui nu-i este imputabil că nu a avut în vedere o normă viitoare. legiuitorul constituant prevăzuse că legea intră în vigoare la momentul publicării ei în Monitorul Oficial. Intrarea în vigoare a unei norme juridice are loc la data aducerii ei la cunoştinţa publicului. momente stabilite diferit în legislaţiile contemporane. cu afişarea ei. În sistemul nostru de drept. Apariţia normelor noi îşi găseşte explicaţia în faptul că cele vechi încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi pentru acest motiv. 78 din Constituţie s-a statuat că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioara prevăzută în textul de lege.regula este că legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. nici nu ultraactivează. prin art. Succesiunea în timp a normelor juridice a impus un set de reguli care să guverneze acţiunea lor. Astfel. Regula în materie este că legea intră în vigoare 3 zile de la publicare. legea poate intra în vigoare şi ulterior la data prevăzută expres de textul ei. Anterior modificării Constituţiei. S-a operat această modificare pentru a conferi destinatarilor legii suficient timp pentru a lua la cunoştinţă de conţinutul ei. Partea I. Pot exista acte normative care să intre în vigoare pe anumite părţi. sau după o anumită perioadă de timp necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţa destinatarilor ei. Perioada cât este în fiinţă o normă juridică. existând prevederea legală şi constituţională conform căreia.timpul cât norma juridică era în vigoare.

aşa după cum am arătat deja. 2 luni de la publicare) sau la o dată ulterioară precisă (1 aprilie 2012). etc. 114 alin. o altă dată de intrare în vigoare: spre exemplu. data difuzării Monitorului Oficial. alte momente aleatoriu alese. Art. întrun articol. Legalitatea implică cu necesitate şi aplicarea uniformă a legilor. Ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare. cum ar fi spre exemplu. iar acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament şi la momentul publicării lor in Monitorul Oficial al României. de regulă final.este vorba despre bine cunoscutul adagiu: “nemo censetur ignorarem legem” adică. am asista la momente diferite de recepţionare şi respectiv la momente distincte de intrare în vigoare a actelor normative. ale celei de a 3-a zi de la publicare. 4 din Constituţie. legea va intra în vigoare. ceea ce ar avea incontestabile consecinţe nedorite în ordinea juridică. existând prezumţia legală şi absolută în sensul că ea este cunoscută de toţi destinatarii ei. Când nu există o astfel de menţiune. numai în spaţiu dar şi 65 . la date diferite. intră în vigoare la 3 zile de la publicare in Monitorul Oficial. astfel încât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii ca o scuză a conduitei contrarii. la 3 zile de la publicare. le fel ca şi legile. după trecerea unei perioade de timp (după 30 de zile. Acest lucru însă legiuitorul trebuie să-l prevadă în mod expres. Este situaţia acelor normative care prevăd în însăşi conţinutul lor. în cazuri excepţionale.capitole sau chiar unele dispoziţii din cuprinsul lor. Din momentul intrării în vigoare.. nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii. Termenul de 3 zile se calculează începând cu data publicării şi expiră la orele 24. Această prezumţie este absolută. norma juridică devine obligatorie pentru toţi destinatarii ei. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. data primirii Monitorului Oficial la punctele de difuzare. Dacă s-ar accepta ca moment al intrării în vigoare al unui act normativ. prevede că.

Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin mai multe modalităţi: abrogarea. derogarea instituie doar unele excepţii putând face ca anumite dispoziţii. să rămână în vigoare. Evoluţia alertă a întregului sistem normativ ar putea pune sub semnul întrebării justeţea acestei prevederi. înlăturându-se această excepţie. dar pe de altă parte. Derogarea nu scoate o normă din vigoare. De regulă. o clasificăm în abrogare totală sau 66 . Tehnica juridică românească cunoaşte mai multe forme de abrogare pe care. este de neignorat eficienţa acesteia. ceea ce înseamnă că. în ierarhia izvoarelor dreptului şi înseamnă desfiinţarea efectelor pentru viitor. norma juridică iese din vigoare. când durata de timp a fost limitată şi în această situaţie (vorbim aici de cazul legilor temporare) actul normativ îşi încetează aplicabilitatea prin ajungerea la termenul fixat. pentru alţii. Abrogarea este procedeul prin care este scoasă din vigoare o normă juridică care îşi încetează efectele ca urmare a faptului că s-a adoptat un alt act legislativ ulterior şi contrar ei. iar pentru a putea fi din nou aplicată se impune o readoptare a ei. În timp ce abrogarea exclude orice aplicare a normei respective. încetarea efectelor ei operând “ope legis”. sau chiar actul normativ integral să fie inaplicabil unor categorii de subiecţii şi putând în acelaşi timp. fără a mai fi necesară vreo altă formalitate. încetarea efectelor are loc prin abrogare. norma redevine aplicabilă. decădere. Abrogarea se poate realiza printr-un act de aceeaşi forţă juridică.în timp. Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea. ajungerea la termen. abrogarea încetează definitiv efectele normei. din punct de vedere al criteriului întinderii abrogării. Deosebit de aceasta. în oricare din formele ei. prin una din cele două modalităţi: când norma a fost emisă pentru un timp nedeterminat. eventual în poziţie superioară normei abrogate. desuetudinea.

Cea de-a doua modalitate de încetare a efectelor normelor juridice este ajungerea acestora la termen 67 . Acest act normativ va fi considerat abrogator. de neconciliat. Abrogarea expresă cunoaşte la rândul ei două forme: abrogarea expresă directă şi expresă indirectă. se abrogă. sau este diferit şi incompatibil cu prevederile tratatului anterior. desfiinţează orice dispoziţie contrară. dacă este anterioară. Într-un sistem de drept cu o tehnică legislativă bine pusă la punct. Abrogarea este expresă directă atunci când prevede explicit că vechiul act normativ (sau parte a acestuia) este abrogat şi este expresă indirectă când. Contradicţia dintre textele celor două reglementări trebuie să fie incompatibilă. poate rezulta ca manifestare de voinţa a părţilor semnatare. În dreptul internaţional. iar după modul de manifestare al voinţei celui ce operează abrogarea. în sensul că un nou tratat încheiat evocă o altă intenţie a părţilor. dar reglementarea nouă este atât de diferită de reglementarea veche încât aceasta nu se mai poate aplica şi implicit se consideră abrogată. este uzitată modalitatea abrogării exprese directe. “Lex posterior derogat priori” spuneau romanii. doar anumite dispoziţii. Cea expresă. limitându-se doar a stipula că toate actele normative contrare dispoziţiilor noului act. distingem abrogarea expresă de cea totală sau implicită. Abrogarea totală presupune ca actul nou să scoată din vigoare integral pe cel anterior. dat fiindcă o lege posterioară.parţială. chiar dacă nu conţine vreo dispoziţie în acest sens. celelalte rămânând în vigoare. iar cea parţială. Abrogarea tacită are în vedere succesiunea în timp a tratatelor. este acea formă a abrogării care nu abrogă direct sau indirect actul anterior. noul act nu numeşte expres actul (sau partea din el) care se abrogă. Abrogarea totală sau implicită cum mai este cunoscută ca denumire. abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită.

norme care reglementează reguli de conduită într-un anume imobil care. 68 . că este inutilă. Această neaplicare a normei trebuie să aibă la bază convingerea juridică că sistemul de drept se reorientează. care. dispărând. dispariţia acestora atrage caducitatea normei. Ea presupune în aplicare. astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută. nici chiar unul tolerat de stat. Alături de această împrejurare. nefiind abrogate nici nu mai corespundeau noilor realităţi ca să mai poată fi aplicate. La edictarea normelor se au în vedere anumite relaţii sociale ce se impun a fi reglementate. are în vedere alte convingeri şi raţiuni. nu mai are aplicabilitate. dar acest simplu fapt nu duce automat la desuetudine. o serie de acte normative ale vechiului regim au căzut în desuetudine întrucât. se mai cere să se adauge un element psihologic: convingerea că neaplicarea normei este în contradicţie cu ideea de just ce stă la baza întregii legislaţii. formal în vigoare. oricând se poate reveni şi să se aplice în continuare norma considerată desuetă. Dispariţia acestor relaţii atrage şi dispariţia normei. întrucât. Aceasta înseamnă că deşi reglementarea a fost concepută în termeni generali însă pentru anume circumstanţe determinate. fac ca efectul obligatoriu al actului normativ să înceteze. Acest caz priveşte actele normative sau reglementările care au fost total depăşite de relaţiile sociale reglementate. Odată încetat temeiul normei (“ratio legis”) încetează de fapt şi acţiunea sa. Desuetudinea nu trebuie confundată cu cutuma “contra legem”xxv. Fără acest element nu este suficient comportamentul contrar normei.O altă formă de încetare a acţiunii normelor de drept o constituie desuetudinea sau căderea în desuetudine. Această modalitate mai poartă denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Caducitatea. Spre exemplu. În perioada de trecere de la dictatură la democraţie.

xxvi Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie absolută. retroactivitatea este excepţia. Principiul fundamental al acţiunii normelor juridice în timp şi care reprezintă regula în materie este cunoscut sub denumirea de principiul neretroactivităţii legii. Principiul aplicării normei juridice în timp Articolul 78 din Constituţie prevede că “legea intră în vigoare la 3 zile data publicării în Monitorul oficial al României sau la data prevăzută în textul ei” şi se prevede că se aplică pentru viitor. Dacă neretroactivitatea legii este regula. art. ele se aplică pentru trecut şi acest lucru trebuie prevăzut expres. ceea ce înseamnă că o lege se va referi numai la situaţiile ce se ivesc în practică după adoptarea ei. Asemenea excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii sunt: . 10 din Codul penal dispune că “legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” şi se mai prevede în continuare că “ea nu se aplică faptelor care.).p. El este înscris şi în Constituţie. ea n-are putere retroactivă”. 11 C. în mod excepţional şi expres.. iar aparente excepţii sunt şi legile interpretative şi legile de competenţă sau de procedură.2). legea nu se aplică decât pentru viitor. 69 . Acest principiu dă glas regulii juridice potrivit căreia. legală care nu poate fi în vreun fel înlăturată decât doar de legiuitor. În lumina acestui principiu. iar art. Excepţii de la principiul neretroactivităţii legii Unele necesităţi practice au determinat admiterea unor excepţii de la acest principiu şi anume: a) principiul retroactivităţii Acesta se referă la împrejurarea că unele norme juridice intră în vigoare la o dată anterioară publicării lor.legea penală mai favorabilă sau mai blândă. la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni” (art. 1 din Codul civil stipulează că “legea dispune numai pentru viitor. 3). iar nu şi celor anterioare apariţiei sale.

Dacă această lege apare după condamnarea definitivă a inculpatului şi până la executarea integrală a pedepsei. Legile interpretative pot da o interpretare retroactivă a legii în vigoare dacă prin aceasta se urmăreşte spre exemplu. O a doua excepţie de la principiul aplicării în viitor a legii o reprezintă excepţia ultraactivităţii legii. “legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare chiar dacă fapta a fost săvârşită şi judecată în acel interval de timp”. Dacă nu ar exista această excepţie de la regulă şi legea penală temporară sar aplica numai faptelor săvârşite. aplicarea legii mai favorabile este o facultate. 16 din Codul penal. a îndrepta o nedreptate făcută unor persoane sau pentru a se apăra interese legitime ale cetăţenilor (acordarea de pensii invalizilor care au fost pe front). b). în scopul de a nu mai putea fi traşi la răspundere.Tot legi penale mai favorabile sunt amnistia şi graţierea. fie reducerea ei. făptuitorii sustrăgându-se judecăţii şi aşteptând împlinirea termenului stabilit. Raţiunea ultraactivităţii o găsim în necesitatea de a se asigura eficacitatea legilor temporare. a stării de război etc. Raţiunea aplicării legii penale mai favorabile este evidentă: dacă legiuitorul consideră că o faptă nu mai este periculoasă pentru societate şi o dezincriminează. supravieţuieşte şi după ieşirea lui din vigoare. 70 . se întâlnesc foarte rar în practică. descoperite şi judecate sub imperiul ei. sau dacă îi reduce limitele de pedeapsă. Practic actul normativ se aplică după abrogarea lui. producând efecte juridice şi după acest moment. Asemenea cazuri de legi interpretative care să retroactiveze. ar exista posibilitatea ineficienţei ei. putânduse dispune fie menţinerea. Legile temporare se emit în timpul calamităţilor naturale. apare normal ca de prevederile ei să beneficieze şi cei care nu au fost condamnaţi definitiv. Potrivit art. ale căror dispoziţii retroactivează. Acest principiu se referă la faptul că actul normativ ultraactivează.

decât ceea ce se înţelege prin acest concept din punct de vedere geografic. Norma juridică penală defineşte noţiunea de teritoriu prin articolele 142 şi 143 din Codul penal. 2) Principiul aplicării normei juridice în spaţiu Din punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu trebuie reţinut principiul care operează în această materie şi anume principiul teritorialităţii normelor juridice. aplicabil întregului teritoriu. Suveranitatea statului implică obligativitatea normelor de drept asupra tuturor cetăţenilor săi şi tuturor instituţiilor sociale aflate pe teritoriul etatic. Astfel. alături de dreptul statelor federale. În statele unitare unionale. Dintr-un prim punct de vedere se impune să facem distincţie între aspectul intern şi aspectul internaţional al aplicării normelor juridice. propriu fiecărui 71 . cu subsolul şi spaţiul aerian. precum şi marea teritorială cu solul. de noţiunea de teritoriu şi populaţia ce ocupă acest teritoriu cu referire la conceptul de cetăţean. În cazul statelor federale suntem în prezenţa a două ordini juridice: dreptul federal. Aplicarea dreptului în spaţiu (sau acţiunea normelor juridice în spaţiu) 1) Noţiuni generale Efectele spaţiale ale dreptului sunt strâns legate de principiul suveranităţii.3. o altă semnificaţie. au obligativitate în aceste unităţi. prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere. în principiu. Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă accepţiune. Problema nu trebuie privită simplist întrucât complexitatea relaţiilor interumane actuale poate duce la conflicte de legi pe acelaşi teritoriu. iar cele edictate de către organele unităţilor administrativ teritoriale. Acest principiu exprimă faptul că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat. determinând conduita tuturor acelora care se află pe acel teritoriu. subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. actele emanate de la organele centrale se aplică pe întreg teritoriul.

pot existe persoane sau bunuri asupra cărora nu se aplică legea statală sau când se recunoaşte aplicarea legii străine pe teritoriul altui stat. percheziţionaţi) cât şi asupra clădirilor ocupate de sediile reprezentanţelor. 3) Excepţii de la principiul teritorialităţii Teritorialitatea normelor juridice nu este absolută. În corecta interpretare a problemei supuse atenţiei. acest lucru pare normal. renunţând la aplicabilitatea jurisdicţiei proprii. principiul teritorialităţii având mai multe excepţii cunoscute în literatură juridică sub denumirea de excepţiile extrateritorialităţii. mijloacelor de transport (autoturisme. sunt de natură a conferi garanţii pentru a-şi îndeplinii optim misiune încredinţată în străinătate. Imunitatea se extinde asupra lor personal (nu pot fi arestaţi. urmăriţi. a părţilor. în caz de conflict. fie independent de voinţa acestora. 72 . Aceste limitări ale aplicării legilor statelor în spaţiu. Efectul extrateritorial al dreptului poate apărea ca urmare a autonomiei de voinţă a subiectelor. întrucât diplomaţii cărora li se acordă imunităţi. inclusiv pentru pătrunderea în incinta misiunii numai cu acordul lor. ambarcaţiuni etc. În aceste situaţii pe teritoriul unui stat. fără ca vreunul din ele să îşi aibă încălcată suveranitatea.stat federal. fie că legea internă are reverberaţii în afara teritoriului etatic. Acestea pot fi privite în dublu sens.). potrivit căruia statele. se bazează pe reciprocitatea intereselor şi a voinţei de a-şi face concesii unul altuia. asupra corespondenţei etc. pot să-şi asigure îndeplinirea în condiţii normale a activităţii misiunilor diplomatice. fie că legea naţională nu se aplică asupra unor bunuri ori persoane. între legea unui stat federativ şi legea federală. trebuie pornit de la principiul egalităţii juridice a subiectelor de drept internaţional public. Acest principiu al preeminenţei legii federale operează doar dacă puterea federală nu a depăşit limitele ce i-au fost conferite prin Constituţie. are prioritate cea federală. pe bază de reciprocitate.

6 alin. regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara teritoriului statului său. Excepţiile extrateritorialităţii se mai referă la regimul juridic al străinilor şi apatrizilor. recunoaşterea efectelor juridice ale unor acte săvârşite pe teritoriul altui stat şi aplicarea legii interne unor fapte săvârşite în afara graniţelor statului de origine. Dacă personalul diplomatic săvârşeşte infracţiuni el nu va fi răspunzător faţă de dreptul intern al statului acreditar. ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui. 14 din Codul penal. ci va fi declarat de către acesta “persona non grata”. art. vieţii. există situaţii când legea statului are aplicabilitate şi în afara acestora. De asemenea.Statul român acceptă aplicarea legii străine pe teritoriu său când norma conflictuală prevede acest lucru şi condiţionat de principiul reciprocităţii. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principul personalităţii legii penale şi este înscris în art. 73 . integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român şi dacă au fost comise de români sau apatrizi cu domiciliul în România (art. Principiul realităţii legii penale are în vedere faptul că legea română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României dacă sunt îndreptate împotriva statului. dacă fapta este incriminată şi de legea penală a ţării unde ea a fost săvârşită şi dacă făptuitorul se află în România la data tragerii sale la răspundere penală. 5 din Codul penal). Deşi suveranitatea se întinde între limitele frontierelor de stat. prevede că legea română se aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute în articolul 5 din Codul penal. 1 din Codul penal. sau dacă sunt comise de apatrizi cu domiciliul în România. În fine. legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite de cetăţenii români în afara teritoriului nostru. Legea română va avea efecte şi faţă de cetăţenii români aflaţi cu reşedinţa în străinătate în ceea ce priveşte regimul juridic al capacităţii juridice şi al stării civile.

Datorită interferenţelor existente între coordonatelor aplicării legii în spaţiu şi asupra persoanelor. sunt autorixxviii care consideră că acestea ar trebui tratate împreună datorită caracterului inseparabil al lor. Aplicarea dreptului asupra persoanelor (sau acţiunea normelor juridice asupra persoanelor) 1) Noţiuni generale În ceea ce priveşte modul de acţionare a actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor. tuturor destinatarilor actelor normative. întrucât aplecându-te asupra problemelor legate de aplicarea legii asupra teritoriului.Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul universalităţii legii penale. fie cu cetăţenie dublă sau multiplă. fie că au sau nu cetăţenia acelui stat. Faptul că normelor juridice se adresează persoanele aflate pe teritoriul unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna. se va putea constata cu uşurinţă şi din cele ce urmează că sunt modalităţi foarte strâns legate între ele: pe de o parte. datorită suveranităţii puterii de stat manifestată sub aspectul suveranităţii teritoriale şi apoi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie. Aceste persoane pot fi cetăţeni ai acestui stat. 2) Principiile aplicării normei juridice asupra persoanelor Principiile care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor sunt principiul personalităţii normelor juridice şi al egalităţii juridice în faţa legii. sau străini aflaţi pe teritoriul etatic (fie apatrizi. fie cetăţeni ai altor state). se supun legilor statului respectiv. pe de altă partexxvii. Există legi care reglementează relaţiile sociale ale unui grup sau unei categorii de subiecţii (ex. 74 . societăţilor comerciale. invariabil sunt atinse şi problemele referitoare la persoanele care trăiesc în acel teritoriu. fie că sunt apatrizi sau că au cetăţenie dublă sau multiplă. Principiul personalităţii normelor juridice se referă la faptul că persoanele aflate pe teritoriul unui stat. 4.: categorii profesionale.

garantată de Constituţie şi de alte legi. unele dintre acestea fiind aceleaşi ca şi cele ale extrateritorialităţii: imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate recunoaşterea efectelor actelor şi efectelor juridice ale raporturilor juridice încheiate pe teritoriul altor statexxx. tot legea fundamentală prevede că cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu excepţia acelora care au cetăţenia română şi domiciliul în ţarăxxix. au obligaţia de a respecta legile noastre. regim care se manifestă de 75 . 3) Excepţiile de la aceste principii De la cele două principii enunţate putem reţine şi excepţiile de la ele. excepţie făcând doar cele incompatibile cu absenţa lor din ţară. Preşedintele ţării. Atâta timp cât aceştia locuiesc în ţara noastră.) sau care sunt destinate numai titularilor unor funcţii (Guvernatorul Băncii Naţionale. excepţie făcând drepturile politice. Asupra problemelor tratate nu înţelegem să mai insistăm oprindu-ne asupra regimului juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie. Pe de altă parte. etc. Drepturile civile precum şi orice alte drepturi pot fi recunoscute de lege sau prin acorduri internaţionale la care România este parte. străini) ceea ce trebuie reţinut este principiul fundamental al egalităţii lor în faţa legii. în România “cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români”. cetăţenii români aflaţi în străinătate trebuie să se supună şi legilor statului pe teritoriul căruia se află.cetăţenilor.). Constituţia României mai prevede în articolul 18 că cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor. minorilor etc. apatrizi. Dacă sfera persoanelor pe care le vizează poate varia (naţionali. Potrivit Constituţiei. Este de la sine înţeles că îndeplinindu-şi obligaţiile faţă de România.

76 . Pe cale de reciprocitate şi statele pe teritoriul cărora se află cetăţeni români.regulă sub trei forme: Regimul naţional care în principiu acordă. precum şi de drepturi civile. Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate ca atare în acorduri internaţionale sau în legislaţiile naţionale. în baza unor acorduri. Identificaţi şi trataţi modalităţile de ieşire din vigoare a normelor juridice. sunt cele legate de respectarea legilor statului în care se găsesc. În temeiul acestui principiu. considerat ca favorizat.prin care se înţelege acordarea străinilor. un tratament la fel de avantajos ca acela acordat cetăţenilor unui alt stat terţ. Aceasta se explică prin faptul că străinul păstrează legătura cu statul său. cetăţenilor altei ţări. să nu întreprindă acţiuni duşmănoase împotriva acestui stat şi să respecte îndatoririle fundamentale ale cetăţenilorxxxi. Regimul naţional sau egalitatea de tratament nu acordă însă identitate de tratament cu cea a cetăţenilor români. aşa cum am văzut de drepturile care le garantează integritatea morală şi corporală. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Ei pot fi reclamanţi sau pârâţi în procese recunoscându-li-se calitatea procesuală activă sau pasivă. a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate de stat cetăţenilor oricărui stat terţ. În general străinii se bucură. înţelegeri internaţionale se acordă un regim juridic. recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi ca şi românilor. tratate. Cele mai importante obligaţii pe care străinii le au faţă de statul pe teritoriul căruia se află. care le garantează orice alte drepturi legate de persoana lor. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate . ceea ce face ca el să nu beneficieze de toate drepturile cetăţenilor statului pe teritoriul căruia se află. vor acorda acestora aceleaşi drepturi şi în condiţii similare recunoscute de România cetăţenilor acestor state străine.

Imunitatea diplomatică priveşte: a). O modalitate de intrare în vigoare a legii 4. persoana consulilor şi bunurile sale. Momentul intrării în vigoare a unei norme. Formă explicită de ieşire din vigoare b). Sunt excepţii de la principiul neretroactivităţii legii: a). Nu se aplică asupra unor bunuri sau persoane c). 77 . TESTE DE AUTOEVALUARE 1. excepţia principiului neretroactivităţii legii b). O forma de perimare sau învechire a normei juridice c). Principiul ultraactivităţii legii se referă la faptul că : a). Este regula în materie b). Legea se aplică pentru viitor deşi a fost abrogată b). Legea se aplică pentru trecut c). Principiul retroactivităţii se referă la faptul că: a). Desuetudine b). Ultraactivitatea b). La data publicării în Monitorul Oficial al României c). Retroactivitatea c). La data înscrisă ca fiind data adoptării ei de către Parlament. Excepţia retroactivităţii legii. Principiul extrateritorialităţi are în vedere că : a). Legea se aplică pentru trecut c). Desuetudinea este: a). Caducitate c). Legea nu se mai aplică TESTE DE EVALUARE 1. Clădirile misiunii diplomatice. Momentul ieşirii din vigoare al unei legi se numeşte: a). Pe teritoriul unui stat se aplică legea acelui stat 4. Legea se aplică numai pentru viitor b). TEMA VII: IZVOARELE DREPTULUI. La trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul de lege b). Persoanele angajate in misiune diplomatică b). Aplicarea legii mai favorabile 3. 3.2. Aplicarea numai pentru viitor a legii 2. LEGEA. Supravieţuirea unei legi c). Legea se aplică de regulă pentru viitor şi uneori pentru trecut 5. Principiul retroactivităţii se referă la : a). Bunurile aparţinând consulilor c). Abrogare 3. 2. Legea intră în vigoare : a).

urmând celelalte acte normative care sunt subordonate legii şi care trebuie să fie conforme cu toate celelalte acte normative. CUVINTE CHEIE: IZVOR DE DREPT. IV. FORŢA JURIDICĂ. LEGI DE ABILITARE. • Studentul să poată delimita izvorul material de izvorul formal • Studentul să îşi însuşească şi să aprofundeze cunoştinţele teoretice privitoare la cele mai importante izvoare de drept. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă conceptul de formă de exprimare a voinţei sociale prin izvorul de drept . • Să cunoască mecanismul de adoptare şi modificare legislativă. CONŢINUTUL TEMEI 1. REZUMAT Pentru ca voinţa socială să devină obligatorie este necesar ca normele juridice să îmbrace o anumită formă. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. Cel mai important izvor de drept este legea care se integrează alături de celelalte izvoare de drept într-un sistem unitar care implică o anumită ierarhie şi caracteristici. LEGI ORDINARE. II. Izvoarele dreptului romanesc contemporan 4. LEGI ORGANICE. • Formarea deprinderii de a oprea cu diferitele izvoare de drept şi de a sesiza deosebirile legate de forţa juridică diferită a acestora. ordinare • Să enumere trăsăturile caracteristice legilor şi să le poată diferenţia de celelalte acte normative subordonate legii. formă care mai este denumită izvor de drept.I. Actele normative se pot clasifica în funcţie de forţa lor juridică. Clasificare 78 . fundamentale. Legea ca izvor de drept V. • Utilizarea corectă a limbajului juridic specific III. în vârful piramidei aflându-se Constituţia . LEGI FUNDAMENTALE. LEGI CADRU. COMPONENTE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Studentul să poată opera cu noţiunile de legi organice. Privire generală. Sistemul izvoarelor de drept 3. Actele normative 5. LEGI MATERIALE. Privire generală 2. urmată de legi organice şi ordinare.

forma dreptului poate fi internă. adică ceea ce se exprimă sau cum se exprimă reglementarea juridică şi externă. cutuma etc.Conceptul de izvor de drept este utilizat în mai multe sensuri. aşa numit “formal” şi care are în vedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune individului sau colectivităţilor. pentru acest considerent. iar o analiză a izvoarelor dreptului în funcţie de diferite criterii pune în lumină mai multe accepţiuni a acestei noţiuni. avându-se în vedere că normele juridice nu se prezintă sub formă nudă. a) Astfel. După unii autorixxxii izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile materiale ale vieţii care. indicând sursele de cunoaştere a unui sistem de drept. pentru “noţiunea de izvor formal” vom răspunde la întrebarea “cum şi în ce forme sunt create normele juridice?”. tratat internaţional.). direct sau indirect îl determină În ştiinţa juridică s-a generalizat noţiunea de izvor de drept în celălalt sens. Nu excludem folosirea termenului de izvor de drept în sensul de “sursă” a dreptului şi care are în vedere modalităţile de creare şi de expresie a dreptului. decret. Această accepţiune este deosebit de importantă. ci având o anumită formă exterioară de exprimare. respectiv prin ce se exprimă reglementarea juridică (prin lege. hotărâri guvernamentale. La rândul ei. Prin izvoare materiale sau izvoare în sens material sunt desemnaţi factorii care configurează dreptul. izvoarele formale mai sunt cunoscute sub denumirea de forme de exprimare a normei de drept şi reprezintă de fapt forme de adaptare sau sancţionare a normelor juridice. după criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim izvorul în sens material şi izvorul de drept în sens formal. el este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material. Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la întrebarea “cine creează dreptul?”. 79 .

tradiţionale. de exemplu actele administrative reglementative) şi surse subsidiare (care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu însă. Spre exemplu. actele unor organizaţii nestatale etc.) sunt reguli juridice care nu sunt cuprinse expres în actele normative dar. norme cutumiare etc. se vor subordona acestora.). d) După criteriul ierarhiei sursei. El nu este un izvor de drept. decretul. a normelor. un statut profesional sau un regulament de ordine interioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei 80 .). obicei ce astfel devine izvor de drept întrucât reglementarea juridică a făcut expres trimitere la el. dacă apare contradicţie între ele şi surse superioare din punct de vedere juridic.b) după caracterul sursei normative. întrucât este alcătuit din norma obişnuielnică şi din actul juridic de stat care-i recunoaşte forţa juridică. mediate sau complexe. acte care sunt elaborate de organele etatice după o anume procedură. subordonate (surse care sunt limitate a reglementa anumite domenii. c) În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere se face distincţie între izvoarele scrise (documente. izvoarele indirecte sau mediate (obiceiurile. nu are valoare juridică decât dacă un act normativ face trimitere la el. 600 din Codul civil prevede că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”. Exemplu: Art. inscripţii etc. distingem izvoare directe sau imediate şi izvoare indirecte. legea). Prin izvor direct se înţeleg în general actele normative (legea. la care acestea fac trimitere.) şi izvoare nescrise (date arheologice. hotărârea guvernamentală etc. iar pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie de a fi recunoscute şi sancţionate de către autoritatea publică. spre exemplu. obiceiul sau norma obişnuielnică este izvor de drept indirect sau complex. putem deosebi surse suverane (care pot reglementa orice domeniu cum sunt spre exemplu Constituţia. regulile de convieţuire socială.

Se poate astfel observa cum anumite izvoare de drept se întâlnesc în toate epocile (de ex. un sistem de drept concret de-a lungul existenţei sale s-a reprodus în mai multe forme: acte normative ale autorităţilor etatice. după cum şi ponderea unuia sau altuia dintre izvoare s-a modificat pe de-o parte. 2. iar pe de altă parte. dar li s-a negat această calitate în dreptul contemporan. funcţie de varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii organizate. respectiv modalităţile de instituire sau de recunoaştere a normelor juridice de către puterea de stat în procesul de creare al dreptului. hotărâri de guvern etc. Este anevoios şi dificil a stabili un sistem unic al surselor dreptului care să fie valabil pentru toate tipurile istorice de drept. legea) şi izvoare care există preponderent sau care există numai în anumite perioade sau popoare (de exemplu doctrina în Roma antică care a făcut ca la un 81 . De aceea unele izvoare de drept au fost recunoscute spre exemplu în statele de tip sclavagist sau feudal. a ierarhiei organelor de stat şi a competenţelor autorităţilor publice. Ea este rezultatul complexităţii relaţiilor sociale reglementate dar şi varietăţii formelor de organizare şi guvernare a societăţii. precedente judiciare. în raport cu gradul de dezvoltare al societăţii. putem defini în termeni foarte largi noţiunea de izvor sau sursă a dreptului ca fiind forma de exprimare a normelor juridice dintr-un sistem de drept dat. Sisteme de drept asemănătoare s-au exprimat în forme diferite aşa după cum. Pluralitatea izvoarelor de drept este proprie tuturor tipurilor de istorice de drept. cutume. toate tipurile de drept au cunoscut o pluralitate de izvoare de drept impusă de evoluţia relaţiilor sociale care au necesitat reglementare juridică. Sistemul izvoarelor de drept De-a lungul istoriei a existat o multitudine de forme de exprimare a dreptului. doctrină etc.). Concluzionând.legi.

3. aceasta nu are în principiu decât valoarea relativă a lucrului judecat. toate având caracter privat. Izvoarele formale ale dreptului intern impuse de-a lungul istoriei sunt: • obiceiul juridic sau cutuma • practica judecătorească sau jurisprudenţa • doctrina • contractul normativ • actul normativ. având în vedere influenţa pe care curentele de idei o au asupra evoluţiei dreptului1xxxiii. Totuşi este de remarcat că efectul relativ al sentinţelor. operele publiciştilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni. doctrina. fie puterii executive) • actele normative care provin de la organizaţii. Izvoarele dreptului românesc contemporan Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare: • actele normative emise de organele de stat (fie aparţinând puterii legislative. regulamente interne etc. persoane juridice. putem aminti următoarele: • convenţiile şi tratatele internaţionale • cutuma internaţională • principiile generale şi alte surse auxiliare. în lumina prevederilor art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu împiedică jurisprudenţa să aibă o influenţă decisivă asupra evoluţiei dreptului internaţional. consacrat în art.moment dat să fie declarate obligatorii ideile juridice ale unor vestiţi jurisconsulţi). dreptul 82 . şi aceasta în mod excepţional • jurisprudenţei sau practicii judiciare şi doctrinei juridice. La fel ca şi în dreptul intern. În ceea ce privesc izvoarele internaţionale ale dreptului. însă nu este mai puţin adevărat că ele pot fi considerate izvoare reale. asociaţii. nestatal (statute. Privitor la jurisprudenţa internaţională. nu constituie izvor de drept în sens formal. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.) • alte categorii de izvoare de drept: obiceiul juridic sau cutuma şi regulile de convieţuire socială în măsura în care legea le invocă şi face trimitere expresă la ele.

iar o primă distincţie care se face în cadrul sistemului surselor scrise ale dreptului. Legea ca izvor de drept Locul central în sistemul actelor normative în ocupă legile. orice act cu putere obligatorie care provine de la un organ de stat. este acea între lege şi acte normative subordonate legii. Izvoarele dreptului românesc se integrează într-un sistem unitar. În ierarhia surselor dreptului. De asemenea este considerabil restrânsă posibilitatea interpretării şi aplicării greşite a dreptului scris. actele normative se află pe prima treaptă în ierarhia acestora. în sistemul izvoarelor de drept. în ceea ce priveşte importanţa. Astfel. Comparativ cu celelalte izvoare de drept. Într-un sens restrâns. obiceiul juridic se află pe primul loc. care reglementează cele mai 83 . A. Actele normative Dacă din punct de vedere cronologic. prin lege este desemnat actul normativ adoptat de Parlament potrivit unei proceduri dinainte stabilită. Pentru a defini noţiunea de lege vom avea în vedere faptul că acest concept este folosit în mai multe accepţiuni. investit cu o anume autoritate şi competenţă şi care pretinde a-i fi respectată dispoziţiaxxxiv. prin lege se înţelege orice act normativ. care implică o anume ierarhie şi caracteristici.românesc nu le recunoaşte calitatea de sursă a dreptului. În sens larg. actele normative prezintă avantajul că permit o mai precisă exprimare a voinţei legiuitorului. forma dominantă şi determinantă o reprezintă dreptul scris care se exprimă prin acte normative. actele normative se constituie într-un sistem ordonat în funcţie de forţa juridică a organului emitent şi au rolul hotărâtor datorită avantajelor menţionate şi a faptului că permit adaptarea rapidă la nevoile prezente sau viitoare ale societăţii. o mai lesnicioasă înţelegere a lor de către destinatarii reglementărilor juridice şi o premisă a conformării la normă.

în toate ţările federative sau federale. pot fi reţinute trăsăturile specifice legii şi anume: a) emană de la puterea legislativă.000 de semnături în favoarea iniţiativei legislative. primar. există un singur organ legislativ (indiferent dacă acesta este uni sau bicameral). graţierea sau cele cu caracter internaţional. Prin lege sunt consacrate juridic forma de guvernământ. guvernul. Această trăsătură a legilor explică şi rolul ei de bază. relaţiile sociale importante vor fi normate prin legi şi nu prin conţinutul altor acte normative. care în cazul României este Parlamentul bicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul. drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Nu pot face obiectul iniţiativei cetăţenilor problemele fiscale. Au dreptul de a iniţia legi cetăţenii cu drept de vot.. care de fapt nu fac altceva decât să nuanţeze sau să completeze reglementările primare cuprinse în legi. deputaţii şi senatorii. ceea ce o deosebeşte de toate celelalte acte normative şi care presupune mai multe etape. Iniţiativa legislativă este actul de sesizare al Parlamentului în vederea discutării unei legi.000 de cetăţeni cu drept de vot şi în fiecare judeţ să fie înregistrate cel puţin 5. 84 . Dacă în statele unitare. poziţia superioară pe care o ocupă în sistemul izvoarelor de drept. alături de organul legislativ federal sunt şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente ale căror legi trebuie să fie conforme legilor federale. Din definiţia dată. Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin 1/4 judeţe din judeţele ţării. Propunerea sau proiectul de lege va fi discutată la camera la care a fost depusă. b) legea reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod originar. să fie în număr de cel puţin 100. c) legea este adoptată cu respectarea unei anumite proceduri. amnistia.importante relaţii sociale şi care are forţa juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe aceasta. infracţiunile etc.

va întocmi un raport ce va cuprinde propuneri în vederea adoptării.75 alin 1 din Constituţie). orice alt act normativ subordonat legii. ca primă cameră sesizată. iar î cazul Codurilor în 60 de zile. e) legea are întotdeauna un caracter normativ. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele au fost adoptate. legea este trimisă spre aprobare celeilalte camere şi după adoptare legea urmează procedura promulgării.proiectele de legi şi propuneri legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale( vezi art. După votare. d) legea are forţă juridică superioară celorlalte acte normative emise de stat. şi dispune publicarea în Monitorul Oficial al României Preşedintele poate cere o singură dată Parlamentului reexaminarea legii. iar dacă ea este readoptată.Celelalte proiecte de legi se supun dezbaterii şi adoptării Senatului. promulgarea devine obligatorie în termen de 10 zile. supremaţia ai fiind depăşită doar de Constituţie. Urmează apoi dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative. spre deosebire de alte acte normative (ale organelor executive) care pot avea şi caracter individualxxxv. 85 . trebuie să fie conform acesteia. etapă care este precedată de prezentarea (motivaţiei) motivelor care a dus la promovarea proiectului de lege făcută de către iniţiator precum şi a raportului comisiei permanente. Prima Camera sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Promulgarea este ultimul act al procedurii legislative prin care Preşedintele României investeşte legea cu formulă executorie.apoi va fi înaintată comisiei parlamentare competente şi care după examinare. respingerii sau modificării proiectului primit. ca prima Cameră sesizată proiectele legilor organice. Ca o consecinţă a acestei trăsături. Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor. Preşedintele promulgă legea în cel mult 20 de zile de la primirea ei.

Exemplele de constituţie cutumiară întâlnim în cazul Marii Britanii şi aceasta conţine ansamblul regulilor cutumiare referitoare la transmiterea şi exercitarea puterii. iar în absenţa acestor trăsături nu ar fi decât o doleanţă. o declaraţie de principii fără vreo eficienţăxxxvi. Constituţia reprezintă ansamblul regulilor celor mai importante în stat referitoare la instaurarea. Art. Clasificarea legilor 1) În funcţie de forţa. Normativitatea legii presupune generalitate. obligativitate şi permanenţă. impersonalitate. procedurii speciale de elaborare şi adoptare a sa. iar pe de altă parte. sau a 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. abstractizare. Iniţiativa aparţine Preşedintelui României la propunerea Guvernului. doctrina distinge între legi fundamentale sau constituţionale. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. exercitarea şi menţinerea puterii de stat. Constituţia şi legile de modificare ale acesteia dispun de o forţă juridică superioară faţă de orice alt act normativ datorită. legi organice şi legi ordinare (sau obişnuite)xxxvii. Se poate dace distincţie între constituţia cutumiară şi cea scrisă. Legile Constituţionale şi cele de modificare a Constituţiei au ca obiect de 86 . tipizare. 73 din Constituţie prevede că “Parlamentul adoptă legi constituţionale. o petiţie. de autoritatea lor juridică. sistemul organelor şi separării puterilor în stat. Pentru adoptarea legilor constituţionale este necesar un cvorum de 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere. a) Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia ca lege fundamentală precum şi legile modificatoare ale acesteia) stabilesc: principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat. pe de o parte a conţinutului reglementărilor.f) efectele legii pot fi “a quo” (numai pentru viitor) cât şi “ad quem” (atât pentru trecut cât şi pentru viitor). legi organice şi legi ordinare”. ori a cetăţenilor.

Iniţiativa legislativă pentru adoptarea legilor ordinare poate aparţine oricărui deputat. organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem al Magistraturii. organizarea şi funcţionarea partidelor politice. În sfârşit. organizarea generală a învăţământului. abilitarea fiind exclusă în acest caz. graţierii colective. cultelor. pedepsele şi regimul executării pedepselor. un loc distinct îl ocupă şi codurile care constituie un sistem unitar de norme organizate potrivit unor principii şi care constituie o formă sistematizată într-un domeniu dat. libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. 87 . Codul familiei etc. De exemplu: Codul civil. a instanţelor judecătoreşti.). infracţiunile. Ele reglementează domenii de activitate expres şi limitativ prevăzute de art. respectiv majoritatea senatorilor sau deputaţilor prezenţi. a Ministerului Public şi Curţii de Conturi. Ele au forţă juridică superioară legilor ordinare şi nu pot fi modificate prin ordonanţe ale Guvernului sau ordonanţe de urgenţă. distingem legi generale. Propunerile legislative se supun 2) După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate al reglementărilor juridice. sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat. b) Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. organizarea Consiliului Suprem de Apărare a ţării. 3 din Constituţie (sistemul electoral. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută). organizarea şi desfăşurarea referendumului. c) Legile ordinare sunt emise pentru reglementarea oricărui domeniu al relaţiilor sociale. Codul penal. excluzând pe cele rezervate legilor constituţionale şi organice. administraţiei locale etc. acordarea amnistiei. 73 alin. Pentru adoptarea legilor ordinare este suficientă o majoritate relativă. speciale şi excepţionale. drepturile. senator ori Guvernului.reglementare principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat.

În categoria legilor trebuie să amintim ca izvor de drept sui generis decretul lege. Pentru înţelegerea caracterului de izvor material trebuie să răspundem la 88 . fie a fost desfiinţat în condiţiile precipitării unor evenimente politice şi sociale (lovituri de stat. revoluţie). Guvernul poate edicta acte normative cu putere de lege în baza legislaţiei delegate şi în cazuri expres prevăzute de Constituţie şi au caracter provizoriu. Într-un stat de drept. Condiţiile vieţii materiale b). 2. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. legi de abilitare şi legi de controlxxxviii. 3. legile pot fi legi de reglementare directă. Forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune indivizilor c). De aici. totuşi are caracter de lege. legi cadru. Ce se înţelege prin izvor formal? 2. Acest izvor de drept asigură continuitatea funcţionării puterii în condiţii de criză când Parlamentul. fie că nu se poate întruni în termen optim. legile pot fi: penale. însă decretul lege se aplică cu titlu de excepţie. Enumeraţi izvoarele dreptului românesc. Prin izvor de drept formal înţelegem: a). legile pot fi legi materiale şi procedurale. Definiţi legea şi enumeraţi trăsăturile legilor. financiare etc. civile. 4) După caracterul obiectului de reglementarexxxix. întrucât posedă forţa juridică a normelor emise de organul legiuitor. legi care trebuie să fie conforme primelor enunţate. În situaţii provizorii. 5) După ramura de drept pentru care reprezintă principalul izvor de drept. Factorul care configurează dreptul.3) În funcţie de conţinutul lor normativ. 6) În statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor componente. Acesta are un caracter hibrid întrucât deşi nu emană de la legislativ ci de la executiv. şi denumirea sa complexă: “decret” întrucât îşi are originea în executiv şi “lege”. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. comerciale.

Cum este creat dreptul ? c). Sunt sinonime b). Nu este izvor de drept c). Dacă nu se face trimitere c). După criteriul sursei putem deosebi: a). Izvoare scrise şi izvoare nescrise b). Pe primul loc în ierarhia izvoarelor de drept b). Cine creează dreptul ? b). Pe ultimul loc c). Jurisprudenţa: a). Cutuma 4. Diferiţi ca sferă 3. Este izvor de drept b). Actele normative b). În sistemul cronologic obiceiul juridic se află: a). Conceptul de sursă şi izvor al dreptului: a). dar la care fac trimitere pentru a căpăta forţă juridică. Surse care pot reglementa orice domeniu şi care se numesc surse suverane b). Hotărârea guvernamentală c). Sunt antonime c).întrebarea: a). Obiceiul juridic este izvor de drept : a). În ce forme sunt create normele juridice? 3. Pe locul al doilea al importanţei sale 89 . In ambele cazuri 5. Actele subordonate legii c). Surse subordonate care sunt limitate a reglementa doar anumite domenii c). Dacă un act normativ face trimitere la el b). Sunt izvoare ale dreptului: a). Surse subsidiare 2. 5. Actul normativ b). Inscripţii şi norme cutumiare TESTE DE EVALUARE 1. Documente şi date arheologice. c). Prin izvor de drept indirect sau mediat vom înţelege: a). Reguli juridice care nu sunt cuprinse expres în acte normative . Uneori poate fi considerata astfel. În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere facem distincţie între: a). 4.

. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Să opereze cu diferite noţiuni privind procedura adoptării ordonanţelor ori ordonanţelor de urgenţă. CUVINTE CHEIE: ORDONANŢA. I.Contractul normativ . OBICEIUL JURIDIC. hotărârile de guvern.Obiceiul juridic sau cutuma . PRACTICA JUDICIARĂ. ca izvor de drept • Să enumere actele normative subordonate legii şi să le poată trata pe fiecare dintre acestea. • Să-şi formeze deprinderea de a califica un izvor de drept şi să poată argumenta dacă opinează spre recunoaştere sau nu a practicii judiciare . Acte normative subordonate legii 2. STRUCTURA MODULULUI 1. ordonanţele de urgenţă. PROMULGARE.CONTRACTUL NORMATIV. ordonanţele. HOTĂRIRI NORMATIVE. III. REGULI DE CONVIEŢUIRE SOCIALĂ.Actele normative ale organizaţiilor nestatale . DOCTRINA JURIDICĂ IV. 90 . STATUTE PROFESIONALE. Alte izvoare ale dreptului .Reguli de convieţuire socială .Practica judiciară .Doctrina juridică V. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să cunoască actele normative ale organizaţiilor nestatale • Studentul să-şi însuşească cunoştinţele teoretice privitoare la actele emise de guvern • Studentul sa identifice calitatea cutumei de a deveni sau nu izvor de drept • Însuşirea cunoştinţelor privitoare la doctrina juridica şi jurisprudenţă II. ORDONANŢA DE URGENŢA. REZUMAT Distingem în categoria actelor normative subordonate legii: decretele. • Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la cazuri concrete • Să cunoască procedura de adoptare a actelor subordonate legii.TEMA VIII: ACTELE NORMATIVE SUBORDONATE LEGII. ordinele cu caracter normativ.

actele normative edictate trebuie să se circumscrie competenţei materiale şi teritoriale a organelor de la care provin.regulile de convieţuire socială. în sisteme de drept diferite. pentru a fi izvor de drept trebuie să aibă caracter normativ. declararea de mobilizare generală şi declararea de război. Alte acte emise de Preşedinte sunt actele individuale care privesc acordări şi 91 . după cum urmează: 1). . nu sunt izvoare de drept. Acte normative ale şefului statului care se numesc “decrete” şi care. Cele mai importante trăsături ale actelor normative subordonate legii sunt următoarele: .Din categoria altor izvoare ale dreptului vom trata actele normative ale organelor nestatatale. . În cazul acestor acte normative. .actele emise sunt conforme legilor şi nu pot conţine dispoziţii contrare acestora şi cu atât mai puţin nu pot fi contrare Constituţiei. contractul normativ.obiceiul juridic. vom face referiri la doctrina juridică şi practica judiciară . . care în opinia ns.toate aceste acte urmează o procedură de elaborare şi o formă anume stipulată pentru fiecare dintre ele.actele emise de organele centrale şi locale ale administraţiei publice . cărora trebuie să se conformeze. responsabilitatea Preşedintelui României este asumată şi de Guvern al cărui premier contrasemnează actul emis. CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEI Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite.ele trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare.ele nu pot fi emise pentru domeniile de reglementare rezervate legilor constituţionale. pe care le vom clasifica în funcţie de organul emitent. În România distingem următoarele categorii de acte normative subordonate legii. Astfel de acte pot fi elaborate în situaţii prevăzute de Constituţie: instituirea stării de urgenţă.

ordonanţa se supune aprobării Parlamentului. Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului sunt fundamentate pe Constituţie. Guvernul poate adopta ordonanţe.115 alin 2 din Constituţie). Potrivit art. ele neavând caracter normativ. 2). şi care acte. Ele prevăd măsuri pentru organizarea executării legilor şi a Constituţiei şi sunt elaborate în cele mai diferite domenii (exemplu: organizarea administrativă. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. reglementarea unor contravenţii etc. 108 din Constituţie. numiri şi rechemări din funcţii etc. referindu-se la o anumită persoană sau grup de persoane determinate. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Legea de abilitare va stabili obligatoriu domeniul şi data pană la care se pot emite ordonanţe ( art.) În baza unor împuterniciri exprese (cunoscută sub denumirea de “lege specială de abilitare”) şi pentru o durată de timp limitată. nu să o şi creeze. Fiindcă sunt emise pentru domenii rezervate legii.Dacă legea de abilitare cere. ele trebuiesc supuse aprobării ulterioare a Parlamentului. Această delegare a funcţiei este în realitate o excepţie de la principiul separaţiei puterilor în stat. pana la împlinirea termenului de abilitare.avansări în grade militare. Aceste ordonanţe nu sunt acte administrative. iar actele lui rămân acte administrative. iar ordonanţele. ci acte cu caracter legislativ emise în baza delegării funcţiei legislative a Parlamentului către Guvern. conform căruia executivul poate doar să aplice legea. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Guvernul adoptă ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror 92 . printr-o lege. Guvernul poate emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţe de urgenţă. nu sunt izvoare de drept în sensul strict al noţiunii. în temeiul unei legi speciale de abilitare.

ori ai altor autorităţi administrative autonome cum ar fi: Banca Naţională. Direcţia Naţională de Statistică. organe administrative autonome sunt din ce în ce mai numeroase. regulamentele şi instrucţiunile miniştrilor şi a celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat. • hotărârile normative ale consiliilor judeţene. iar acţiunea lor devine tot mai complexă.G. • ordinele prefecţilor. care şi ea decide tot în procedură de urgenţă. 93 . 3). Dacă în 30 de zile Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. dispoziţii şi ordine: • hotărârile normative ale consiliilor locale. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legilor organice trebuie adoptată cu aceeaşi majoritate ca şi legile organice. în condiţiile în care. actul la nivel superior reclamă prin însuşi natura şi conţinutul său. • dispoziţiile normative ale primarilor. Aceste acte apar necesare. Ordinele cu caracter normativ. Comisia Naţională de Valori Mobiliare. acestea putând emite în vederea aplicării legilor. această lege va reglementa dacă este cazul. O. emiterea unui act subordonat care să-i asigure o bază unitară de executarexl. • deciziile delegaţiei permanente.reglementare nu poate fi amânată. respectiv cu majoritatea fiecărei camere.U. Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege . Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind hotărâri. acte de reglementare în domeniul propriu. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere. intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere la Camera competentă şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Consiliul Naţional al Audiovizualului. Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică etc. 4). Aceste autorităţi. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

fundaţii etc. Alte izvoare ale dreptului 1. corporaţii şi instituţii private sau publice. asociaţii.B. Actele normative ale organizaţiilor nestatale Există numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private. societăţile comerciale şi regiilor autonome precum şi ale fundaţiilor ori asociaţiilor. expert contabil sau medicxlii. Este de remarcat că uzual. Sub incidenţa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu caracter normativ care reglementează raporturile juridice proprii acestor organizaţiixli. avocat. 94 .xliii Statutele organizaţiilor economice şi fundaţiile La fel ca şi în cazul precedent. sunt considerate izvoare de drept şi regulamentele de ordine interioară sau normele de protecţia muncii ori cele referitoare la controlul medical. întrucât fiind acte de reglementare generală. cu privire la care. actele emise nu au caracter juridic şi sunt respectate în mod benevol de către membrii lor. Statutele profesionale Sunt cunoscute două categorii de statute profesionale: unele aprobate de lege şi care nu comportă discuţii referitoare la natura lor juridică de a fi izvoare ale dreptului. şi altele. Astfel de organizaţii nestatale pot fi de tipuri şi profiluri din cele mai diverse:bănci. cărora statul le recunoaşte dreptul de a-şi regla autonom ordinea internă. cooperative. adoptate de organele corpurilor profesionale. se poate face afirmaţia că sunt deopotrivă astfel de surse. iar în caz de încălcare a normelor este exercitată acţiunea de constrângere. se aplică la un număr indefinit de subiecţi. Pentru raţiuni identice. Organizarea şi funcţionarea acestora se realizează în general prin elaborarea de statute şi regulamente adoptate în conformitate cu legile statului. sunt obligatorii pentru aceştia. Astfel de statute le întâlnim în cazul profesiilor libere cum ar fi cea de notar. sunt tot surse de drept autonome şi subsidiare legii şi actele constitutive ale organizaţiilor economice.

urmare a aplicării repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată. pe cale de repetiţie aceleaşi practici. Obiceiul juridic sau cutuma În succesiunea istorică a izvoarelor de drept. Evoluţia cutumei a parcurs un drum lung şi anevoios. datini. aplicabile prin constrângere. într-o colectivitate umană. tradiţii. normele obişnuielnice au fost consfinţite şi adaptate potrivit nevoilor claselor conducătoare. într-un proces evolutiv de durată. Înaintea apariţiei dreptului scris. prin trecerea la organizarea statală. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept fiind rodul unei experienţe de viaţă al unei comunităţi. Aplicând inconştient. Actele lor constitutive sunt publicate în Monitorul Oficial 2. obiceiul juridic ocupă primul loc. practici cu caracter religios sau moral a reprezentat modalitatea prin care au fost ordonate relaţiile sociale în comuna primitivă pentru a se asigura existenţa şi securitatea colectivităţilor umane. Normele obişnuielnice recunoscute de stat au format dreptul obişnuielnic. cutumiar sau consuetudinar şi a jucat un rol important în dreptul sclavagist şi feudal. Obiceiul sub forma diferitelor uzuri.Actul constitutiv al acestora este izvor de drept întrucât stabileşte în mod generic drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept. aceste norme cutumiare au existat la toate popoarele şi s-au manifestat ca cele mai vechi norme juridice create spontan. Legile lui MU. uzuri. La început normele obligatorii statale stabilite pe baza practicii îndelungate au fost strâns legate de normele religioase. conţin reguli de conduită obligatorii. al repetării unor practici. Codul lui Hammurabi. Obiceiul juridic sau cutuma este aşadar o regulă de conduită care s-a format spontan. Cartea sfântă a 95 . oamenii au ajuns la convingerea că regulile respective sunt utile şi necesar a fi urmate în viaţa de zi cu zi. Apărând în epoca primitivă ca o necesitate legată de conservarea valorilor importante în colectivitate.

regele Carol al VII-lea a dispus să se redacteze şi să se publice un cod al obiceiurilor tocmai pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare a acestora. culegerii lor şi apoi publicarea acestora. obicei.fie că. “Oglinda Svaba” (Schwabenspiegel 1273 . Se poate observa cum procesul de culegere şi publicare a cutumelor a transformat dreptul nescris în drept scris. obişnuinţă create de societate au devenit izvoare de drept..perşilor . atunci când obiceiul a fost invocat de părţi litigante ca normă de conduită în faţa unei instanţe judecătoreşti acesta a validat-o ca şi regulă juridică1xlv. cutuma era principalul izvor de drept în Franţa. datină. Doar obiceiurile recunoscute de puterea statală şi dotate cu forţă juridică au devenit obiceiuri juridice sau cutume şi sunt izvoare de drept. sistematizării. În evul mediu. legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prin aceasta de a fi şi ele obiceiuri. În anul 1453 în Franţa. atunci culegerea acestora constituie Codul de legi”. Hegel nota cum “prin faptul că ele (obiceiurile) sunt scrise şi adunate. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc. astfel încât numărul lor fiind atât de mare s-a ajuns la necesitatea încorporării.atestă acest lucru. Anglia.1282) sau culegerea de obiceiuri franceze cunoscută sub denumirea de “Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt” 1270). Cele mai cunoscute culegeri de cutume sunt “Oglinda saxonă” (1230 Sachsenspiegel). Această tendinţă de codificare s-a generalizat după Revoluţia franceză când s-a impus supremaţia legii şi separarea puterilor în stat. ţările de limbă germană etc. Procesul trecerii unui obicei din sistemul normelor sociale în cel al surselor dreptului s-a realizat în principal pe următoarele căi: fie statul prin organele sale legiuitoare a recunoscut sau a sancţionat un astfel de obicei pe care l-a încorporat într-o normă statală. În Codul lui Napoleon s-a menţinut instituţia obiceiului juridic în foarte 96 . Este de precizat că nu orice uzură.

Vasile Lupu sau Matei Basarab. De remarcat este faptul că în sistemul anglosaxon. dobândirea de proprietate etc. Cutuma a avut şi are şi în prezent un rol important. Cu timpul ia şi denumirea de “zakon . Dacă în antichitate şi în evul mediu cutuma era principalul izvor de drept. continuă să fie izvor al dreptului maritim şi fluvial şi constituie cadrul juridic general1xlvi. cutuma care cuprinde în general norme tehnice practicate. Dat fiind specificul formării normelor comerţului maritim şi fluvial în special. Foarte cunoscută a fost aplicarea cutumei în reglementarea relaţiilor agro-pastorale. În perioada de descompunere a 97 .). acesta a avut un rol important în cadrul izvoarelor de drept până la începutul secolului al XIX-lea (în dreptul geto-dac. al activităţilor portuare în decursul timpului. în epoca modernă şi contemporană.adică legea ţării sau obiceiul pământului.lege”. Este cunoscut Jus valachicum sau obiceiul Jus Valahorum. În ceea ce priveşte poziţia obiceiul în dreptul românesc. Primele legiuiri româneşti ale lui Alexandru cel Bun. “legea bătrână” dar aceasta este diferită de legea scrisă. adică dreptul valah (românesc) sau dreptul valahilor (românilor) ca reglementare obişnuielnică proprie populaţiei româneşti din ţările Române. cutuma s-a menţinut şi este “în zilele noastre unul din principalele izvoare de drept. după cucerirea romană. conţineau obiceiuri juridice. în dreptul internaţional public contemporan (de exemplu în materia uzanţelor diplomatice) şi în dreptul comerţului internaţional. Odată cu forma statelor feudale. se remarcă faptul că. Jus valachicum este recunoscut ca “lex terrae” .rare reglementări (spre exemplu cele referitoare la contracte. în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului). rolul obiceiului juridic s-a redus cu precădere în ţările europene. Are un rol încă ridicat în fostele colonii devenite independente.

decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau obiceiurile constante şi recunoscute”. pentru obiceiurile juridice particulare. Aşadar. ea nu este necesară în situaţia celor generale. la situaţii de fapt exprese. cum ar fi cele referitoare la relaţiile de vecinătate (spre exemplu art. obiceiul pământului. Contractul normativ Este şi el unul din izvoarele dreptului. istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor 98 . Deosebit de contractul concret care stabileşte drepturi şi obligaţii între subiecţi de drept identificaţi. 600 Cod civil. dar având o sferă mai restrânsă de aplicabilitate. fiind sursă de inspiraţie pentru Pravilnicea-Condică (1780). obiceiul este exclus. proba incumbă celui ce le invocă putând fi utilizate toate mijloacele de probă. care stipulează că “înălţimea îngrădirii se va stabili după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”. Codul civil român din 1864 care a intrat în vigoare în iulie 1865. El face trimitere la obicei ca izvor de drept. cutuma reprezintă numai în mod excepţional pe plan intern izvor al dreptului românesc şi numai atunci când legea face trimitere expresă la obicei. Prin trimiterea pe care Codul civil o face la obiceiurile locale determină calitatea acestora de izvoare de drept. întrucât aici fiinţează principiile legalităţii pedepsei şi incriminării (“nulla poena sine lege” şi “nullum crimen sine lege”) ceea ce presupune întotdeauna că izvor formal al dreptului penal este numai legea scrisă. Codurile Calimach (1817) şi Caragea (1818) se refereau direct la dreptul cutumiar2xlvii.feudalismului normele obişnuielnice sunt introduse în actele normative. În dreptul penal român. art. a eliminat în mare măsură rolul obiceiului ca izvor de drept. 607 în care se precizează că “nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi. 3. În ceea ce priveşte proba cutumelor. instanţele fiind prezumate că le cunosc.

În acest sens. ca “acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic” contractul nu este acceptat în doctrină ca izvor de drept. doar acea manifestare.. 130/1996. Potrivit art. este contractul colectiv de muncă. în dreptul constituţional. El reprezintă de fapt “o normă convenţională negociată”. ca norme juridice obligatorii. în materia organizării şi funcţionării statelor federative. situaţie în care drepturile şi obligaţiile acestora se manifestă ca reguli de conduită. Aşa cum este el definit în art.civ. contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron şi organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţii reprezentaţi de sindicat ori în alt mod prevăzut de lege pe de altă parte. sunt cele ale SUA. acord de voinţă. Braziliei etc. contractul normativ este izvor de drept dar nu în general. termenul de contract este identic cu cel de convenţie. prin convenţie sar înţelege acordul de voinţă apt de a naşte. doctrina a remarcat o anume distincţie care trebuie avută în vedere. Elveţiei. 942 C. Cu toate acestea. prin care s-au statornicit principiile fundamentale convenite de statele membre pentru a constitui federaţia sau statul federal. capitolul intitulându-se “Despre contracte şi convenţii”. ci numai în cazul unui anumit gen de contractexlix: 1. modifica. stinge sau transmite drepturi sau obligaţii” iar prin “contract”. care ar fi apt să nască sau să transmită un drept sau o obligaţiexlviii. 1 din Legea nr. prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de salarizare precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.juridice. în dreptul muncii cel mai cunoscut izvor de drept recunoscut ca atare de întreaga doctrină.Cartea III Titlul III. 2. Dacă în Codul civil . Contractele colective de muncă sunt izvoare de drept întrucât au caracter 99 . exemple de astfel de contracte normative devenite apoi constituţii ale statelor federale.

general. tratatele sau acordurile sunt considerate a fi izvoarele acestuia. fie că angajatul este sau nu membru al sindicatului semnatarl. 31/1954. a ordinii şi liniştii publice. tratatul internaţional bilateral sau multilateral (alături de acordurile internaţionale) este considerat un izvor tradiţional fundamental şi primordial ca însemnătate faţă de cutumă. ori art. orice patron semnatar al unui astfel de contract trebuie să-l aplice întregului personal. întrucât creează norme valabile şi obligatorii în raporturile dintre state. În dreptul internaţional public. apoi. Contractul colectiv de muncă derogă de la principiile generale ale contractelor. sunt obligatorii iar nerespectarea lor atrage intervenţia statului. întrucât permite aderarea ulterioară la convenţia colectivă încheiată a unui sindicat sau a unui grup de salariaţi care nu au fost prezenţi la întocmirea acestuia şi fără a fi necesar consimţământul părţilor contractante. care reglementează infracţiunile de ultraj la bunele moravuri. dintre 100 . 1 din Decretul nr. dacă sunt în acord cu regulile de convieţuirea socială. 3. legi etc. În epoca contemporană. sau art. 2 din Codul familiei în care sunt reglementate raporturile de familie (dintre soţi. drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute de stat. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a normelor de convieţuire socială. prin care se creează norme noi de drept internaţional sau se modifică ori se abrogă cele existente”. 321 din Codul penal. Regulile de convieţuire socială Aceste reguli constituie izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea face trimitere la ele. Spre exemplu: Legea nr. Potrivit art. 4. sunt aplicabile la un număr nedefinit de persoane. neexistând acte internaţionale cu caracter legislativ (constituţii.) care să constituie izvoarele dreptului internaţional public. Tratatul reprezintă forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre state.

iar pe de altă parte. a precedentului judiciar. constituindu-se ca o regulă obligatorielii. mai ales în secolele XV . este pe de-o parte controversată (unii doctrinari răspunzând afirmativ.li iar precedentul judiciar reprezintă hotărârea judecătorească dată într-o cauză concretă în absenţa unei reglementări legale aplicabile şi care devine obligatorie pentru toate cauzele similare ulterioare ce vor fi judecate.XVII odată cu recepţionarea dreptului roman. Soluţiile creatoare ale pretorilor au reprezentat o sursă importantă de creare a unor noi norme şi instituţii juridice în dreptul roman. Dreptul continental burghez nu a recunoscut practici judiciare un rol şi loc între 101 . apoi şi pentru ceilalţi magistraţi. 5. Practica judiciară (judecătorească) sau jurisprudenţa şi precedentul judiciar Practica judiciară denumită şi jurisprudenţă. Revoluţiile burgheze au creat sisteme de drept diferite în ceea ce priveşte rolul practicii judecătoreşti şi recunoaşterea sau nerecunoaşterea ca izvor de drept. Problema stabilirii naturii juridice a jurisprudenţei şi precedentului judiciar de a fi sau nu izvor de drept. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi au devenit obligatorii iniţial pentru cel care le-a dat. Avem de-a face în aceste cazuri cu reguli juridice care au ca izvor de drept actul normativ care le consacră. prin aşa numitul drept pretorian. alţii dimpotrivă).părinţi şi copii) bazate pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei datori a-şi acorda unul altuia sprijin moral şi material. Centralizarea puterii de stat şi formarea monarhiilor absolute au crescut importanţa actelor normative emise de monarh. Practica judiciară a avut mare importanţă ca izvor de drept şi în feudalism. Jurisprudenţa a jucat un rol important ca izvor de drept în dreptul roman. este formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. ceea ce a determinat scăderea treptată din importanţă a precedentului judiciar. este diferită în sisteme de drept diferite.

În Anglia spre exemplu. ceea ce face dificilă cunoaşterea acestora chiar şi pentru specialişti. O altă situaţie se întâlneşte în Anglia. precedentul judiciar au avut şi au un rol important între izvoarele dreptului. iar în SUA. nici hotărârile precedente aduse de tribunale”. iar hotărârea dată reprezintă un precedent obligatoriu. cel puţin în ceea 102 . cu multe necorelări şi contradicţii. este cazul Codului civil austriac din 1811 (art. accesul la justiţie fiind greu imaginabil fără asistenţă juridică din partea celor calificaţi. Astfel. O cauză poate fi soluţionată conform unui precedent judiciar pronunţat cu mulţi ani înainte (uneori chiar sute de ani). orice hotărâre judecătorească reprezintă izvor de drept. a avocaţilor. această funcţie o au deciziile pronunţate de Privy Council al Camerei Lorzilor. judecătorul creează dreptul (judge made law). legea are un rol secund. În acest mod. SUA sau Canada unde practica judiciară. 12) sau a Codului penal german din 1794 în care se stipula că “în hotărârile care urmează să fie pronunţate nicidecum nu trebuie luate în considerare nici părerile oamenilor de ştiinţă. Acest lucru faptul că. Legea poate să formuleze sau să modifice precedentul. dar dacă pentru o anume împrejurare nu există reglementare se aplică dreptul comun (Common law). Judecătorul nu este un simplu interpret al legii. Nu trebuie însă înţeles că în sistemul de “Common law”. dar şi pentru toate instanţele inferioare. Dreptul englez este alcătuit din dreptul comun (Common law) format din hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice şi dreptul statutar (statutory law) format din actele Parlamentului. Pe parcursul mai multor ani s-au adunat un număr foarte mare de precedente. nu numai pentru instanţa respectivă în viitor. Codul civil francez din 1804 a interzis tribunalelor să se pronunţe pe cale de dispoziţii generale. auxiliar faţă de dreptul comun. ci o autoritate care stabileşte cutuma.izvoarele de drept.

Geny). ci principiul în virtutea căruia a fost soluţionată o cauză. Precedentul nu este decizia în totalitatea sa. dacă având forţă de convingere. Cohn) ş. 4 Cod civil român). s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă şi judecătorească (art. curentul “liberii cercetări” din Franţa (F. Spre exemplu: şcoala finalistă a dreptului (Ihering). în aceste sisteme de drept o hotărâre judecătorească se bucură doar de o autoritate relativă. argumentele şi raţionamentele folosite sunt convingătoare. curentul existenţialist (G. numai deciziile Curţii Supreme şi ale Curţii de Apel pentru teritoriile în care se judecă litigiulliii. celelalte decizii au însă rol de ilustrare. motivele care au stat la baza deciziei. este redusă. apreciindu-se astfel. circumscriindu-se unor reguli fundamentale ale sistemului: obligaţia judecătorului de a judeca. Valoarea jurisprudenţei şi a precedentului judiciar în dreptul romanogermanic. că prin aceasta. relativitatea lucrului judecat. a “dreptului liber” din Germania (Erlich. dar nu anihilată. Fuchs). în sensul că. esenţa raţionamentului juridic.ce priveşte dreptul federal. acesta neputând refuza sub motiv că legea este neclară sau neîndestulătoare (art. “ratio decidenţi”.adică ceea ce declară judecătorul fără a fi strict necesar. interzicerea judecătorului de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale sau reglementare. nefiind obligatorie decât în cauze în care s-a 103 . iar ceea ce este obligatoriu în acest precedent judiciar este “ratio decidenta” şi nu “obiter dicta” (care are doar valoare persuasivă)lv.a. 3 din Codul civil şi care numeşte denegare de dreptate). “Ratio decidenţi” este diferit de “obiter dicta” . Doctrina juridică continentală se pronunţă defavorabil menţinerii jurisprudenţei printre izvoarele dreptului. Mai trebuie apoi remarcat faptul că decizia unui judecător trebuie să fie conformă regulii de drept rezultată din totalitatea deciziilor pronunţate anteriorliv. au forţă de precedent pentru instanţele inferioare.

ci îndrumări de principiu pentru soluţionarea unor cauze care au fost diferit şi neunitar soluţionate de către instanţe. Până la apariţia Constituţiei din 1991. alţiilvii au o atitudine rezervată. unii doctrinari neagă jurisprudenţei calitatea de izvor de dreptlvi. decizii care erau pronunţate în scopul de a se asigura aplicarea şi interpretarea unitară a legilor şi a altor acte normative. 146 lit. iar alţiilviii recunosc această calitate considerându-l incontestabil izvor de drept formal. nefiind legat în viitor nici de practica sa. d din Constituţie. În sistemul dreptului socialist. după revoluţie s-a produs o mutaţie prin posibilitatea impunerii legiuitorului de către Curtea Constituţională a respectării Constituţia. Legea nu putea fi infirmată de practica judecătorească. în ţara noastră.pronunţat şi pentru părţile litigiului. Aceasta înseamnă că judecătorul nu este obligat să dea aceeaşi soluţie într-o altă cauză. În teoria dreptului. discutabile fiind din acest punct de vedere deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem. 146 din Constituţie) şi poate astfel să creeze o jurisprudenţă care poate nesocoti norme juridice emise de Parlament. iar în art. nu se putea vorbi de o sursă a dreptului care să fie desfiinţată prin practica vreunei instanţe. În prezent. Constituţia română deschizând 104 . considerându-l un izvor subsidiar al dreptului. Articolul 147 prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii. acestea nu erau decizii de speţă. nici a instanţelor superioare. Opinia părţilor devine astfel “cauza initialis” pentru formarea jurisprudenţei. practicii judiciare nu i s-a recunoscut în principiu rolul de izvor de drept. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor (art. se prevede atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.

calitatea unor legi sau ordonanţe. opinii şi interpretări ale teoreticienilor şi practicienilor jurişti referitoare la diferite instituţii de drept. comentarii. acestea au fost considerate în doctrină ca eventuale izvoare subsidiare ale dreptului. În perioada Împăratului August.prin aceste articole o cale specifică statului de drept de formare a jurisprudenţeilix. reglementări juridice sau cazuri concretelx. practica judiciară nu poate fi privită ca izvor de drept. Doctrina cuprinde: monografii juridicelxi. un rol important revine Curţii Supreme de Justiţie care tranşează conflictele dintre instanţele inferioare. În ceea ce privesc soluţiile Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie. repertoriilxii. În istoria dreptului doctrina a avut un rol creator. fără a putea emite soluţii cu caracter general şi permanent pentru ca acestea să poată fi considerate izvoare de drept. întrucât instanţele se pronunţă numai în cazurile concrete în care au fost sesizate. Chiar şi atunci când aceste soluţii repetate. reviste. 6. impunând o anume interpretare. În dreptul roman a avut valoarea unei surse formale a dreptului. Este fără putinţă de tăgadă că Parlamentul este unica putere legiuitoare în stat. Practica face ca să se ajungă de nenumărate ori la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. atunci când se pronunţă în recursuri în interesul legii sau când se constată neconstituţionalitatea. jurisconsulţii nominalizaţi puteau da consultaţii juridice judecătorilor (care nu erau magistraţi de 105 . A recunoaşte însă practicii judiciare dreptul de elaborare normativă ar însemna a perturba echilibrul puterilor în statul de drept. iar organelor judecătoreşti le revine sarcina de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete. iar în fixarea jurisprudenţei. Doctrina sau ştiinţa juridică Doctrina juridică este un ansamblu de păreri. unitare sunt invocate în activitatea judecătorească ca precedente judiciare. tratate etc.

juriştii fiind cei care stabileau sau interpretau dreptullxiv. pe care le face ca urmare a unei analiza critice a legislaţiei. recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează motivarea soluţiilor. În concluzie.care deveneau obligatorii pentru rezolvarea cauzei. s-a realizat o ierarhie a jurisconsulţilor. Să nu uităm că o bună parte a senatorilor şi deputaţilor s-au format în şcoli juridice şi ei sunt aleşi şi chemaţi a crea dreptul. păreri formulate de Papinian. sau de la un sistem de drept la altul. Ulpian Modestin sau Caius. Doctrina juridică exercită influenţă o considerabilă şi asupra judecătorilor care. diferit de la o ţară la alta. fiind considerate ca având putere de lege în baza unei hotărâri emise de Teodosin al II-lea şi Valentin al III-lea. doctrina a jucat în evul mediu şi epoca modernă un rol important. ci cetăţeni aleşi de părţi să le judece pricina) . unul sau altul din izvoarele de drept au 106 . Până la apariţia dreptului scris. În dreptul actual romano-germanic şi anglosaxon. Paul. ceea ce nu înseamnă că aceasta nu ar juca un important rol în procesul de formare al dreptului. Doctrina îşi dovedeşte utilitatea în procesul de creare al dreptului prin formarea de juriştii chemaţi să aplice sau să interpreteze legea. prin propunerile de lege ferenda. Ea influenţează acest proces prin autoritatea intelectuală pe care o exercită argumentat şi convingător asupra legiuitorului. Doctrina avea valoare obligatorie pentru cauza dedusă judecăţii. se impune a reţinere că în fiecare epocă istorică. răspunsul dat de jurisconsulţi fiind obligatorii în toate speţele similare. În timpul Împăratului Hadrian s-a extins practica consultaţiilor oficiale.profesie. În timp. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte normative.lxiii Doctrina crea astfel dreptul. doctrina nu constituie izvor de drept. ca şi în alte sisteme de dreptlxv.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. 3. alteori nu 5. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Sunt practica judiciară şi doctrina juridică izvoare de drept? 3. creând împreună un tot unitar. În funcţie de emitent . Cu toată diversitatea surselor dreptului este de menţionat că au aceeaşi finalitate şi anume. izvoarele dreptului se completează şi subordonează unul altuia. TESTE DE EVALUARE 1. Legi ordinare 2. În cadrul aceluiaşi stat. să creeze ordine socială şi de drept. Precedentul judiciar în familia de drept romano-germanic şi dreptul anglo saxon : a). Actele emise de preşedinte 107 . Uneori da. Nu este izvor de drept 4. Este izvor de drept b). Actele emise de guvern b). Nu este izvor de drept c). Sunt obligatorii b). Legi organice c). De câte feluri şi care sunt actele pe care le poate emite guvernul ? 2. putem deosebi între: a). Sunt obligatorii b). Obiceiul juridic sau cutuma .cunoscut o importantă sau o pondere diferită. Este când se prevede expres de un act normativ 3. Nu sunt obligatorii c). Nu sunt obligatorii 78 c). Actele emise de ministere c). corespunzătoare dezvoltării sale istorice. Guvernul adoptă: a). Nu poate fi izvor de drept având forma convenţională şi nu normativă c). fiind marcate de nuanţe proprii ori aspecte specifice. Contractul normativ: a). într-o perioadă dată. Care sunt actele emise de autorităţile administraţiei locale? 2. Este izvor de drept în cazul anumitor genuri de contracte b). Într-un sistem de drept nu. Hotărârile judecătoreşti : a). Obiceiul juridic sau cutuma : a). Hotărâri şi ordonanţe b). în celălalt da. Enumeraţi şi trataţi actele normative subordonate legii.

TEMA IX: ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI I. STRUCTURA MODULULUI 1. SUSPENDARE. Sistematizarea actelor normative V. Evenimente legislative 7. Elementele structurale ale actelor normative 6. Stilul şi limbajul actelor normative 8. 5. Părţile constitutive ale actelor normative 5.4. II. CODIFICARE. Activitatea normativă a statului. SISTEMATIZARE. Definiţi obiceiul juridic şi dreptul obişnuielnic. Principiile de elaborare a actelor legislative 3. ELABORARE ACT NORMATIV. REZUMAT Crearea dreptului se realizează prin activitatea normativa a organelor statului 108 . OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să-şi însuşească cunoştinţele teoretice privitoare la activitatea de elaborare a actelor normative • La sfârşitul prelegerii studentul va putea să înţeleagă care sunt principiile elaborării actelor normative şi etapele care trebuie urmate. Etapele elaborării actelor normative 4. IV. • Studentul va cunoaşte părţile constitutive ale actului normativ şi elementele structurale ale acestuia • Studentul va înţelege care sunt evenimentele legislative şi care sunt particularităţile fiecăruia. CUVINTE CHEIE: TEHNICĂ JURIDICĂ. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Dezvoltarea capacităţii de a uzita şi cunoaşte limbajul juridic necesar la elaborării şi interpretării unui act normativ • Formarea deprinderii de a putea sistematiza acte normative • Va putea prezenta distinct încorporarea . Trataţi statutul organizaţiilor economice şi fundaţiile. MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA ACTULUI NORMATIV. Tehnică juridica şi tehnica legislativă 2. de codificare şi va reţine asemănările şi deosebirile existente III. TEHNICĂ LEGISLATIVĂ.

Tehnica juridică şi tehnica legislativă Crearea dreptului se realizează prin activitatea normativă a organelor statului care se materializează în adoptarea de acte normative. reguli. CONŢINUTUL TEMEI 1. precise. realizarea. aplicarea şi interpretarea normelor juridice. prin activitatea normativă a Parlamentului şi Guvernului desfăşurată în conformitate cu atribuţiile şi competenţele legal stabilite şi cu respectarea unor proceduri. Această activitate are loc în primul rând. iar uneori acţiunea sa poate fi suspendată o perioadă de timp. prima fiind doar o parte ce intră în componenţa celei din urmă. Odată elaborat actul normativ suportă modificări . simplu şi accesibil. Pentru acest motiv unii autorilxvi au definit acest concept complex de tehnică legislativă ca fiind ansamblul de metode. aliniat. procedee. Textul actelor normative trebuie sa fie realizat într-un limbaj clar. coerente. Procesul elaborării de acte normative urmează anumite etape iar actul astfel emis este constituit din elemente structurale: articol. Tehnica legislativă priveşte strict 109 . Activitatea normativă a statului. momentul oportunităţii şi eficienţei selective a acesteia şi momentul transpunerii în viaţă a realizării conţinutului normei prin tehnica interpretării şi realizării efective a normei. în cazul statelor democratice.care se materializează în adoptarea de acte normative. prin elaborarea de acte normative de către organele statului. Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică. completări ori rectificări. metode şi principii care să corespundă cerinţelor unei reglementări clare. legislative. operaţii folosite pentru elaborarea. Conţinutul tehnicii juridice apare ca fiind deosebit de complex şi cuprinde mai multe momente: momentul receptării de către legislator a comenzii sociale. principii.

stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii. cibernetică. sociali. cunoscute sub denumirea de principiile legiferării. Raportarea la scara valorilor contemporane a procesului de elaborare a actelor normative. naturali. presupune înainte de toate un demers ştiinţific interdisciplinar care să utilizeze datele folosite de sociologie. morali. Ea se întemeiază pe norme juridice specifice. structura. economie. tehnica legislativă reprezintă elementul central şi definitoriu al formei de guvernământ a statului.elaborarea soluţiilor normative de către legiuitor. Sediul materiei privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este Legea nr. forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia. Principiile procesului de elaborare a actelor normative Transformarea principiilor de politică juridică în norme de drept pozitiv nu este întâmplătoare. informatică. 110 . 2. hotărăşte soluţiile de reglementare juridică. Ca parte constitutivă a tehnicii juridice.03. abrogarea. completarea. precum şi limbajul şi stilul actului normativ. internaţionali.constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică . Ea cunoaşte două momente: . un proces amplu şi pe deplin ancorat în realităţile sociale şi care are în vedere toţi factorii politici. Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ. procedeele tehnice legate de modificarea. Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului care receptând comandamentele sociale. care se mai numesc şi norme de tehnică legislativă şi pe principii proprii. istorici. 24/27. economici. publicarea şi republicarea actelor normative. estimarea efectelor sociale a noilor reglementări. La baza activităţii normative a statului stau datele ştiinţei contemporane. ci este guvernată de anumite principii care fac din activitatea de legiferare. a) Un prim principiu al tehnicii legislative este principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice.2000. psihologie.

Guvernul. Parlamentul. cu care trebuie să fie conforme toate actele normative din sistemul de drept. ca act normativ cu forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor de drept. Valorile permanente în drept nu trebuie să fie înlocuite printr-o legislaţie precipitată. la redactarea proiectelor de acte normative se cere o strictă specializare a organismelor însărcinate cu elaborarea lor. legea. Pentru fundamentarea corectă a proiectelor de acte normative se cere a fi analizate motivaţiile şi determinările sociale care implică apariţia noului act normativ. Supremaţia legii este întrecută doar de Constituţie. ministerele. organele administrative de stat. anticiparea efectelor posibile şi a costului social al adoptării şi punerii în aplicare a acestuia şi nu în ultimul rând. c) Principiul echilibrului sau asigurării unui raport just între dinamica şi statica dreptului Sistemului de drept trebuie să fie un sistem deschis care să asigure un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi schimbare. în sens larg. Dreptul trebuie să aibă din acest punct de vedere mai multă maturitate decât propunerile ce vin 111 . dictată de dorinţa de novaţie normativă şi revendicările imediate ale vieţii sociale. Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura în care nu contravin Constituţiei. trebuie să fie respectată de toate actele normative inferioare acesteia şi să se întemeieze pe ea. ale administraţiei publice locale constată la un moment dat un domeniu al vieţii sociale care reclamă reglementare normativă. b) Principiul supremaţiei legii În conformitate cu acest principiu. descrierea cu exactitate şi detaliat a situaţiilor de fapt ce urmează a îmbrăca “haina” juridică. economice ori politice. stabilirea oportunităţii lui. Legiuitorul care poate fi.statistică etc. Activitatea de legiferare reclamă cunoaşterea nu numai a realităţilor sociale ci şi a celor juridice şi pentru acest motiv.

De aceea spunem că dreptul are o parte statică. Legiuitorului îi revine sarcina de a menţine echilibrul în drept. Fără respectarea acestor cerinţe. la confuzie. reprezentată de tradiţie şi care-i conferă originalitate.din sfera politicului. decrete.” d) Principiul accesibilităţii actelor juridice Legiuitorul. hotărâri de guvern etc. precis. dar să se exprime clar ca un ţăran.” Conţinutul normei juridice. se distribuie ierarhic potrivit forţei lor juridice şi poziţiei emitentului în sistemul organelor statului. raportul dintre componentele statice şi dinamice să nu fie doar o chestiune de politică juridică. la interpretări eronate. La elaborarea normelor juridice. reprezentată de ansamblul normelor juridice ce reglementează domenii noi şi care vin ca răspuns la cerinţele şi pasiunile societăţii. actul normativ va putea da naştere la controverse. caracterul clar şi fără echivoc. concis. personalitate şi stabilitate şi o parte dinamică. legiuitorul trebuie să aibă în vedere împrejurarea că cei cărora li se adresează sunt indivizi cu posibilităţi diferite de prelucrare şi receptare a mesajului normativ şi pentru acest motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie clar. Un nou act normativ nu se adaugă. ci să fie însăşi raţiunea de a fi a dreptului. aşa după cum foarte plastic sugera Ihering “să gândească profund ca un filozof. trebuie să procedeze. astfel încât.“ajunge să dispreţuiască legile ce se schimbă în fiecare zi. asigurând printr-o politică legislativă înţeleaptă stabilitatea firească a relaţiilor sociale. fac dovada calităţii tehnice legislative a editorului actului normativ. atingându-şi menirea sa socială. “Poporul” spunea Jean Jacques Rousseau . formează un întreg în cadrul căruia. pe înţelesul acestora. Cerinţele principale pe care le presupune realizarea acestui e) Principiul corelării sistemului actelor normative Actele normative sunt integrate într-un sistem de drept ceea ce înseamnă că. normele juridice fixate în legi. ci se integrează în 112 .

Publicarea legii. Dispoziţii finale şi tranzitorii g. 3. a. data semnăturii şi numărul actului normativ j. următoarele părţi constitutive: a. Adoptarea proiectului de lege d. El cuprinde de regulă. se impune ca actele normative cu forţă juridică inferioară acesteia. 4. Promulgarea legii. Orice act normativ cuprinde de regulă. Expunerea de motive b. Iniţierea proiectului. Locul. În legislaţia românească. procesul elaborării actelor normative parcurge cinci etape. h. Legea nu exclude ci presupune existenţa altor categorii de acte normative edictate în vederea executării şi aplicării legilor. Semnătura i. să fie puse de acord cu noua reglementare iar. e. Dezbaterea proiectului de lege. fiecare dintre acestea respectând cele patru principii ale activităţii normative menţionate deja. În temeiul legilor sunt apoi emise toate celelalte acte normative. Elementele structurale ale actului normativ Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolul. Formula introductivă e. în caz de neconcordanţă. Articolul poate fi alcătuit dintr-unul sau mai multe aliniate. Titlul actului normativ. Dispoziţiile sau principiile generale f. c. o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. b. Decretul de promulgare 4. Anexele. iar această atribuţie revine organului legislativ. Preambulul d. când dispoziţia este exprimată prin 113 . să fie abrogate sau modificate.sistemul de drept existent datorită compatibilităţilor de principii. Părţile constitutive ale actului normativ. Etapele elaborării actelor normative Legiferarea în sens restrâns se referă la procesul de elaborare a legilor. finalitate şi structură. c. În momentul apariţiei unei reglementări noi realizată printr-o lege spre exemplu.

sunt menţionate instituţiile juridice sau problemele la care se referă articolul (exemplu: “procedura prelungirii arestării preventive”. atunci când se face trimitere la ele. articolele se pot grupa în 114 . În unele acte normative articolele au note marginale în care..”. al doilea. Pentru claritatea. Spre exemplu. În cazul în care o normă este complementară altei norme. de procedură penală sau civilă. se va face trimitere la acesta. În funcţie de întinderea şi de natura reglementării. Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează o expresie care are în contextul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit. Spre exemplu. 2. în Codul penal. Articolul alcătuit din unul sau mai multe aliniate. Chiar dacă nu sunt numerotate.. iar aliniatele cu cifre în paranteză: (1). abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării. Articolele se numerotează în continuare prin cifre arabe. penultim.).. (3). trebuie definit în cadrul unui aliniat subsecvent. se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de aliniate. însă există şi excepţii. 3. ultim). se indică aliniatul (prim. etc. (2). acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea “art. În cazul în care actele normative au ca obiect modificări sau completări ale unor acte normative numerotarea se va face cu cifre romane. păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele rămase nemodificate sau completate. în formă sintetică se face un rezumat al conţinutului textului. acesta se va defini prin expresia “articol unic”. “furtul”.. iar dacă actul normativ conţine un singur articol.mai multe propoziţii. înţelesul specific al acestuia. nu se numerotează. Constituţia României numerotează articolele cu cifre: 1. concizia şi caracterul unitar al textului. Structura articolului trebuie să fie echilibrată. Dacă textul conţine enumerări. de regulă..

nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Republicarea d. Rectificarea actului normativ 6. diferit de cum este în realitate. 5. cu toate că. Neologismele vor fi folosite numai atunci când acest lucru apare ca strict necesar. Spre exemplu. La opera de elaborare a dreptului. Codul penal şi de procedură penală conţin părţi: “partea generală” şi “partea specială”. Stilul şi limbajul actelor normative Textul actelor normative trebuie să fie redactat clar. a) Ficţiunea juridică este un procedeu la îndemâna legiuitorului sau judecătorului prin care se consideră un fapt sau o situaţie juridică altfel. secţiuni. iar termenii uzitaţi să aibă înţelesul pe care cuvintele le au în mod curent în limba română. Atunci când un termen sau concept ar putea avea mai multe înţelesuri. simplu şi accesibil. capitole. titluri. Altfel spus. legiuitorul trebuie să găsească expresia justă dintre limbajul juridic pe care îl foloseşte şi modul în care acesta este perceput de către cetăţenii cărora se adresează. Modificarea şi completarea actelor normative b. Suspendarea actului normativ c. Pentru a realiza acest deziderat se uzitează un ansamblu de procedee intelectuale prin care să se elaboreze legi care să exprime cât mai clar posibil regulile juridice pe care le întruchipează. amintim ficţiunea juridică şi prezumţiile. Evenimente legislative a.paragrafe. exprimarea este necesar să fie înţeleasă de destinatarii acestora. Cu ajutorul ficţiunilor considerăm în mod fictiv că ceva este exact cu toate că despre acel ceva avem cunoştinţe insuficiente sau imperfecte. este recomandabil ca în textul actului normativ să se explice sensul utilizat. în vederea deducerii anumitor consecinţe juridice determinate. Dintre cele mai cunoscute procedee întâlnite în drept. părţi sau cărţi. pentru a 115 . un fapt se consideră că există sau că este stabilit. Deşi conţinutul reglementărilor trebuie să aibă înaltă ţinută ştiinţifică.

acesta nu s-a născut. printr-o ficţiune juridică. În acest sens se operează cu prezumţia cunoaşterii legii din momentul publicării ei. prin această ficţiune juridică el devine capabil a-l moşteni pe tatăl său. 1200 din Codul civil). acest principiu era cunoscut sub denumirea de “infans conceptus”. Dacă prezumţiile relative pot fi infirmate prin proba contrară (că nu soţul este tatăl copilului ori că făptuitorul este vinovat) prezumţiile absolute nu pot fi atacate prin nici un fel de dovadă (prezumţia de necunoaştere a legii) că minorul sub 14 ani nu are discernământ pentru a răspunde penal pentru faptele lor).reglementa statutul juridic al mobilelor care sunt fixate pe imobile. având şi momente de luciditate. sau prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului. ea este considerată a fi permanent incapabilă. în timp ce prezumţiile judiciare sunt lăsate “la lumina şi înţelepciunea magistratului” (art. dar conceput se consideră că există. iar la baza lor să stea o atentă 116 . dar astfel. Un alt exemplu de ficţiune ne este cel al persoanei pusă sub interdicţie. Prezumţia consideră că ceva. Un alt exemplu: copilul nenăscut. Prezumţiile pot fi legale sau judiciare: cele legale sunt determinate în special prin lege (art. Procedeul prezumţiilor trebuie să fie utilizat de legiuitor cu prudenţă. fără să fie dovedit există cu adevărat şi fără să-i fie probată existenţa. cu toate că. ori cu prezumţia că minorul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. 1203 din Codul civil). Cu toate că această persoană nu este incapabilă permanent. care posibil să decedeze până la naşterea lui (cu condiţia însă ca fătul să se nască viu). b) O altă modalitate tehnică folosită pentru reglementarea juridică este cea a prezumţiilor. Prezumţiile se diferenţiază în prezumţii relative (jus tantum) şi absolute (juris et de jure) care sunt irefragabile. utilizăm o ficţiune juridică şi considerăm că aceste mobile sunt şi ele imobile şi pentru aceasta considerăm şi aplicăm acestora regimul juridic al imobilelor. În dreptul roman.

7. index-uri etc. pe ramuri de drept. barouri de avocaţi. Ministere) şi care creează diferite colecţii de legi. fapt ce impune în mod necesar o sistematizare a lui. sistemul actelor normative are o structură complexă cu interferenţe şi conexiuni. Sistematizarea reglementărilor juridice este de natură a pune ordine în noianul de acte normative şi realizează o reducere. edituri. adevăr care în realitate se bazează pe o probabilitate ridicată. Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea şi codificarea. repertorii.judecare a normalităţii unei situaţii sau a probabilităţii ei. Ea este de două feluri: oficială.interpretare care este realizată de persoane particulare. Trebuie ca prezumţiile irefragabile să fie excepţionale faţă de pretenţia lor de a reflecta adevărul absolut. şi neoficială . hotărâri de guvern pe care le publică periodic. Guvern. realizată de organele de stat. poziţionarea actelor normative după criterii exterioare acestora: cronologice.. subiectele care o realizează şi forţa sa juridică. ajută la cunoaşterea mai uşoară a reglementărilor juridice. a) Încorporarea înseamnă aşezarea. diferită de încorporare prin obiectul ei. de regulă a principalelor 117 . în cea mai bună parte a celor care le şi elaborează (Parlament. A sistematiza actele normative înseamnă de fapt tocmai a le înscrie într-un anumit sistem. Codificarea realizează o cuprindere unitară a unor norme. o simplificare şi o concentrare superioară a legislaţiei. întrucât sistemul de drept. birouri notariale etc. b) Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative. elimină sau preîntâmpină contradicţiile dintre diverse acte normative. iar pe de altă parte. pe instituţii juridice. Sistematizarea legislaţiei răspunde unei îndoite cerinţe: pe de o parte. Sistematizarea actelor normative Tehnica sistematizării legislaţiei nu este un proces uşor. alfabetice.

precizie. de procedură penală. tezele prealabile vor fi redactate sub forma textului noului cod sau viitoarei reglementări complexe.reglementări dintr-o ramură de drept sau dintr-un domeniu de activitate (de exemplu: Codul penal. Codurile sunt de fapt legi şi pe acest considerent au o forţă juridică superioară acelorlalte acte normative constituind codul juridic general şi dreptul comun în materie. Theodosian şi continuând cu adoptarea Codului Civil Francez. 24/2000 au fost prevăzute reguli care să reglementeze cu mai multă rigoare procesul de elaborare a codurilor şi al altor legi complexe. de procedură civilă. Codificarea a fost cunoscută încă din perioada dreptului roman. caracterizânduse şi prin stabilitate în raport cu alte reglementări: Codul civil român spre exemplu. comercial. aerian etc. civil. civil. Astfel. După ce au fost supuse spre aprobare Guvernului. Codurile au o durabilitate mare de timp. evoluând cu lucrările de sistematizare înfăptuite apoi de Justinian. 118 . Prin legea nr. vamal. pragmatism. noile orientări şi principalele soluţii de reglementare preconizate. să elaboreze proiecte de coduri la iniţiativa Guvernului sau a Parlamentului. familiei. de regulă de organul legislativ suprem. principiile. aceste comisii vor întocmi tezele prealabile care vor reflecta concepţia generală. Calitatea şi poziţia specială de cod este conferită de calităţile acestuia: claritate. Codului Penal Francez etc. se pot institui comisii de specialitate care. pe baza studiilor şi documentării ştiinţifice. logică. semnare. codul vamal. Acest proiect însoţit de un raport va fi înaintat Parlamentului sau Guvernului pentru declanşarea procedurii legislative (dezbatere. codul silvic. a fost adoptat în 1864 şi este în mare parte şi astăzi în vigoare. Codificarea este înfăptuită numai de către organe competente. stil elevat de exprimare etc. În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal. promulgare şi publicare).).

c). părţi c). 2. Prezumţia este : a). Anterior publicării c). Formula introductivă a actului normativ : a). De câte feluri sunt prezumţiile ? TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Părţi distinctive ale actului normativ c). Dezbaterea proiectului de lege presupune: a). Încorporarea înseamnă: a). Anexele actului normativ sunt: a). Expunerea de motive ale actului normativ: a). Elemente structurale b). Aşezarea. Promulgarea proiectului de lege c). Semnarea şi datarea proiectului de lege 119 . Cuprinde denumirea generica a actului normativ b). Formă superioară a sistematizării prin obiect. Procedeul prin care se consideră că o situaţie de fapt sau o situaţie juridică este diferită faţă de cum este în realitate b). Structurarea actelor normative pe capitole. Este denumirea generica şi reprezintă o introducere. Este o forma superioară de codificare 3. Este un element facultativ şi precizează temeiul juridic al actului. Modificarea actului normativ se poate realiza: a). poziţionarea actelor normative după anumite criterii exterioare acestora b). 86 TESTE DE EVALUARE 1. forţă juridică şi subiectele care o realizează.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1.cărţi . Care sunt principiile clasificării actelor normative? 2. Direct printr-un act normativ expres b). Ce este ficţiunea juridică? 3. c). Reprezintă o primă parte a reglementării care stabileşte dispoziţii cu caracter general b). Precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza reglementării. 2. Indirect şi printr-un act de forţă juridica inferioară 4. Modalitatea tehnică folosită prin care se consideră că ceva fără să fie dovedit există cu adevărat şi fără să-i fie probată existenţa. Conţine o succintă prezentare a actului normativ c). Adoptarea proiectului de lege b). Etape ale elaborării actului normativ 5.

PRINCIPII.3. STRUCTURA MODULULUI 120 . Cel mult 5000 de cetăţeni cu drept de vot c). Principiul accesibilităţii actelor juridice c). II.000 de cetăţeni care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. din cadrul principiilor procesului de elaborare a actelor normative . CUVINTE CHEIE: OBIECTUL INTERPRETĂRII. 74 Constituţie iniţiativa legislativă poate aparţine şi cetăţenilor : a). Conform art. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Utilizarea corectă a metodelor prin care să poată interpreta corect un text legal • Să îşi formeze deprinderea de a interpreta în sensul şi spiritul legii actul normativ • Să poată înţelege sensul exact al textului • Să opereze corect şi să interpreteze just lacunele legislative folosind analogia legii şi a dreptului. Cel puţin 100. Principiul supremaţiei legii . Cel puţin 10. EXTESNSIVĂ ŞI LITERARĂ. III. Legea nu poate fi încălcată de către nimeni c). OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să poată interpreta o lege • Studentul să deprindă metodele de interpretare a legii şi să stăpânească regulile cele mai importante de interpretare • Să cunoască principiile interpretării actelor juridice • Să folosească corect adagiile şi argumentele de interpretare. INTERPRETARE RESTRICTIVĂ. Principiul egalităţii juridice b). INTERPRETAREA NEOFICIALĂ ŞI OFICIALĂ. Legea trebuie sa fie respectată de toate celelalte acte normative cu forţa juridica inferioară b). se referă la faptul că : a). Principiul legalităţii 5. METODE. Nimeni nu este mai presus de lege TEMA X: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE I. Este principiu al procesului de elaborare al actului normativ: a).000 de cetăţeni cu drept de vot b). 4. ADAGII DE INTERPRETARE IV.

pentru aplicarea la cazuri concrete este necesară interpretarea 121 . sau logică. oricât de riguroasă ar fi exprimarea ei nu poate avea în vedere toate situaţiile posibile care pot apărea în viaţa socială şi de aceea. Spiritul legii este tocmai intenţia legiuitorului. Abuzul de drept şi frauda de lege V.teologică. Analogia juridică 6. Formele interpretării 4. Pentru acest motiv. Noţiunea şi necesitatea interpretării A interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei juridice alese de legiuitor. scopul pe care acesta l-a urmărit editând norma juridică. Obiectul interpretării 3. se cercetează spiritul ei. Responsabilitatea interpretului 7. sistemică. ad absurdum. şi anume: a) Norma juridică are un caracter general. situaţie faţă de care se ridică întrebarea legitimă care anume a fost intenţia legiuitorului. impersonal. istorică. Noţiunea şi necesitatea interpretării 2.1. procesul intelectiv de interpretare este necesar din mai multe motive. Întrucât nu de puţine ori litera legii nu este suficient de clară. Uneori legea poate crea neclarităţi şi dă naştere la interpretări diferite. REZUMAT A interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei juridice alese de legiuitor şi pentru aceasta sunt utilizate diferite metode de interpretare dintre care importante sunt: gramaticală. Dată fiind generalitatea normelor juridice. Legea se spune ca are un “spirit” şi o “literă”. iar litera legii este forma în care legiuitorul a înţeles să-şi exprime intenţia şi scopul avut în vedere. Metodele interpretării 5. Lacunele legislative trebuie soluţionate de către organele de aplicare a al dreptului. afortiori ratione. per a contrario. de aplicabilitate repetată. Cele mai utilizate argumente de interpretare sunt: „a pari”. CONŢINUTUL TEMEI 1. la un număr nedefinit de persoane. iar procedeele de completare poarta denumirea de analogie juridică.

Stilul. în dreptul penal şi în dreptul civil.. concentrat la maximum de exprimare a conţinutului lor. adeseori anumite cuvinte sau expresii având un alt înţeles decât acestea îl au în vorbirea curentă.prevederilor ei de către cei chemaţi a aplica dreptul. fapt ce face necesară dezvăluirea scopului normelor şi a sferei de aplicare a acestora. a deţine sau a poseda exprimă acelaşi lucru însă. “Teritoriu”. revine un rol important interpretării juridice. “familie”. dispoziţia). de folosirea semnelor de punctuaţie. iar pentru implementarea lor corectă. folosinţa. etc. limbajul. conceptele utilizate de legiuitor pot crea nelămuriri. Când legiuitorul utilizează termenii într-un sens diferit de cel uzual este obligat a-i defini. spre exemplu noţiunile de culpă. “funcţionar” etc. Spre exemplu. Legiuitorul foloseşte o formulare a normei care permite organului de aplicare să dezvăluie întreaga gamă de situaţii avute în vedere la elaborarea acesteia c) Interpretarea apare necesară datorită modului de redactare a textelor normative. topica frazei având semnificaţii juridice. în limbajul curent a avea. victimă. “a poseda” înseamnă a deţine lucrul altuia şi a te comporta faţă de acesta ca proprietar. iar “ a deţine” semnifică stăpânirea unui lucru pentru altcineva. în vorbirea curentă şi din punct de vedere juridic au înţelesuri diferite. b) Necesitatea interpretării normelor juridice rezidă în modul concis. Necesitatea interpretării derivă şi din problemele care apar legate de redactarea gramaticală a textului. leziune. Uneori conceptele pot avea semnificaţii cu consecinţe juridice diferite în ramuri de drept diferite. Pentru acest motiv. de poziţia cuvintelor în text. actele normative trebuie să rămână la un anumit nivel de generalitate. în înţelesul codului civil semnificaţia fiecăruia are un alt sens: “a avea” presupune toate cele trei prerogative (posesia. reformulându-i spre a corespunde voinţei interne: spre exemplu conceptul de 122 .

în conformitate cu terminologia consacrată de dispoziţiile legale în vigoare şi pentru corelarea cu normele ortografiei române. tendinţă ce a dus la o inflaţie legislativă. onerativă sau permisivă. g) Interpretarea normelor juridice mai este necesară atunci când trebuie determinată natura şi caracterul unei norme juridice spre a stabili dacă aceasta este prohibitivă. total sau parţial o normă anterioară. orice situaţie de fapt are întotdeauna o normă ce-i corespunde în ordinea juridică. în sensul că. în numele ideii de creare a statului de drept. Interpretarea este obligatorie şi este datoare să acopere “lacunele” legii. în vederea actualizării lor. legiuitorul poate să-i înlocuiască tocmai pentru a nu da naştere unor interpretări diferite. întrucât s-ar face vinovat de denegare de dreptate.competenţă semnifică uzual “capacitatea care conferă autoritate întrun anumit domeniu”. iar în cazul în care acesta are alt sens. Potrivit art. iar din punct de vedere juridic este “totalitatea atribuţiilor unui organ”. f) Interpretarea normelor juridice apare strict necesară în contextul în care în procesul de realizare a dreptului se impune a stabili dacă norma nouă a abrogat expres sau tacit. Atunci când termenii sau expresiile au un înţeles perimat. neclară sau tace. e) Necesitatea interpretării normelor juridice este dictată şi de tendinţa excesivă de normare a noilor relaţii sociale. dacă termenul stipulat de ea este de decădere sau 123 . Un principiu fundamental al sistemului de drept este că acesta nu poate avea lacune. judecătorul nu poate refuza judecarea unei cauze pe motiv că legea nu o prevede sau este lacunară. legiuitorul trebuie să-l definească pentru orice abatere de la sensul comun. Aşadar se prezumă că termenul folosit are înţelesul uzual. 3 din codul civil român. d) În momentul edictării unei norme juridice nu este posibil a fi prevăzute situaţiile noi care vor apărea şi cărora trebuie să li se aplice reglementări juridice.

supus întreruperii sau suspendării.lxviii 2. Interpretarea oficială şi neoficială. Interpretarea cazuală (nu cauzală) denumită şi judiciară este interpretarea dată de instanţele judecătoreşti interpretarea administrativă este cea în care autorul este o autoritate administrativă. 3. Interpretarea cazuală este aşadar acea interpretare care se realizează în procesul de aplicare a normelor juridice şi care este făcută de organele de aplicare a dreptului cu 124 . pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma. modul de executare sau întinderea ei. În cadrul interpretării oficiale deosebim interpretarea autentică de interpretare cazuală. cât şi dispoziţia şi sancţiunea. Formele interpretării normelor juridice A. în vederea aplicării unitare pe întreg teritoriul ţării şi în mod echitabil faţă de toţi destinatarii. Obiectul interpretării Sunt supuse interpretării toate elementele normelor juridice: atât ipoteza. Interpretarea autentică este interpretarea realizată de organul care a emis actul normativ respectiv şi pentru acest motiv şi forţa juridică a actului care interpretează este aceeaşi cu cea a actului interpretat. precizarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoanelor fizice sau juridice stabilite de dispoziţie. ori pentru a se preciza caracterul. Interpretarea oficială este forma interpretării realizate de către autorităţile cu atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice.este extinctiv. Procesul aplicării dreptului este la rândul său piatra de încercare a justeţei normei şi a eficienţei normei.lxvii Definind conceptul interpretării normelor juridice vom reţine că reprezintă operaţiunea logică raţională care se desfăşoară conform anumitor reguli şi cu metode specifice dreptului şi care constă în clarificarea conţinutului normelor juridice. a) Interpretarea oficială.

Ea mai poartă denumirea de interpretare doctrinară sau oficioasă în funcţie de cine anume o realizează (doctrinari sau persoane oficiale) şi comună (realizată de cetăţeni. însă dezvoltându-se într-un climat de efervescentă cercetare ştiinţifică. Interpretarea literară. după cum urmează: a) Interpretarea literală („interpretatio ad literam” sau „interpretatio declarativă”) când interpretul constată că formularea textuală a normei exprima întocmai conţinutul ei real şi voinţa legiuitorului. reiese că textul normei a avut în vedere sfera completă a cazurilor la care face referire actul normativ. interpretarea neoficială este mai liberă. practicieni sau teoreticieni. extensivă şi restrictivă În urma interpretării textului se poate ajunge la situaţii diferite. că aceasta “se mulează” corespunzător conţinutului raporturilor sociale pe care le reglementează. Ea poate fi luată în considerare de organele de aplicare a dreptului sau poate fi respinsă. Interpretarea neoficială (facultativă) sau doctrinară Este interpretarea care se produce în afara procesului de edictare sau aplicare a dreptului realizată de persoane private. factori politici etc. nu se concretizează în acte juridice a căror garantare să fie asigurată de stat. mai imaginativă şi mai îndrăzneaţă decât cea oficială. B. b. Această formă de interpretare nu are un caracter obligatoriu.). deputaţi. alte persoane oficiale. Aceasta este ipoteza ideală. mass media. de analişti în domeniul dreptului.prilejul soluţionării unor cauze sau speţe concrete şi care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză. În această ipoteză organul de interpretare nu are altă 125 . când în urma interpretării juridice. de conducători ai unor organe de autoritate publică. Are o valoare juridică întrucât reprezintă opiniile unor persoane avizate şi dat fiind caracterul convingător al argumentelor folosite este neîndoios că interpretarea doctrinară are autoritate ştiinţifică.

a supremaţiei sale şi a legilor”. Printr-o cercetare mai aprofundată a textului legal.p. b) Interpretarea extensivă („interpretatio extensiva” sau „in extensso”). infracţiunea de ultraj prevăzută de art. Spre exemplu. 51 din Constituţie s-a stipulat obligativitatea “respectării Constituţiei. întrucât el corespunde întrutotul voinţei legiuitorului. ibi idem ius” adică identităţii de scopuri îi corespunde identitatea de soluţii juridicelxx). dar care nu rezultă din modul de redactare. prin art. Aici termenul de lege este folosit în sens larg nu restrâns. Interpretarea extensivă se bazează pe un raţionament analogic („argumentum a simile”).lxix În cadrul interpretării extensive sunt de remarcat două procedee: extinderea conceptelor (spre ex. 239 C. interpretul poate constata că voinţa legiuitorului are în realitate un caracter mai general decât care apare în cadrul interpretării primare a unei norme şi atunci textul se va aplica extensiv şi la acele cazuri la care se referă norma. calomnia ori ameninţarea săvârşite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii 126 . stipulează “insulta. c) Interpretarea restrictivă În cazul interpretării restrictive interpretul constată că formularea din textul legii este în mai largă decât conţinutul ei real şi care rezultă aparent din această formulare. extinderea conceptului de furt care are ca obiect un bun mobil şi asupra energiei electrice asimilate prin această ficţiune cu un lucru) şi analogia legii (conform dictonului “ubi eadem ratio. Spre exemplu. ceea ce înseamnă pe cale de interpretare extensivă că cetăţenilor şi persoanelor aflate pe teritoriul ţării noastre le revine obligaţia respectării tuturor actelor normative şi nu doar a celor elaborate de Parlament.misiune decât de a aplica textul legal. Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie şi această ipoteză este cea ideală.

realizat în partea generală a codului penal. funcţionar. Interpretând din punct de vedere gramatical un text. el nu se va bucura de protecţia juridică conferită de acest articol şi în situaţia în care a fost „ultragiat” în timp ce îşi exercită atribuţiile abuziv. în cel de-al doilea. înscris oficial etc. exprimând un cumul al condiţiilor impuse de text. cum ar fi spre exemplu. Metodele interpretării normelor juridice 1) Concept Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului real al prevederilor normelor juridice. Procedeul de interpretare amintit reclamă clarificarea terminologiei juridice. se pleacă de la poziţia şi acordul cuvintelor în frază.de stat aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”. se urmăreşte apoi sensul unor conjuncţii etc. alternanţa lor. de la legăturile ce există între cuvinte. 2) Clasificare a) Metoda gramaticală Această metodă constă în lămurirea înţelesului normelor juridice apelând la analiza gramaticală a textului din punct de vedere morfologic şi sintactic. doctrina şi practica judiciară au constat că numai în situaţia în care funcţionarul public nu şi-a depăşit atribuţiile legale este apărat de lege nu şi atunci când acesta şi-a îndeplinit funcţia în mod abuziv sau se află în afara atribuţiilor legale. el va fi subiect pasiv doar al infracţiunilor de insultă. se pedepseşte. rude apropiate. în scopul realizării dreptului la cazuri concrete. avut public. Spre exemplu. a modului de îmbinare a acestora în propoziţie. 127 . după caz. uneori. Printr-o interpretare restrictivă. . 4. legiuitorul defineşte el însuşi termeni sau expresii folosite în text. calomnie ori ameninţare. definirea conceptelor de teritoriu. utilizarea conjuncţiei “şi” are efecte juridice diferite faţă de utilizarea conjuncţiei “sau”: în primul caz. În această situaţie. fiind suficientă împlinirea uneia singure. înţelesul unor termeni.

174 C.p. expunerile de motive. a unui text..p. trebuie să se realizeze corelaţia cu art. iar pentru înţelegerea corectă a infracţiunii prevăzute de art. intervenţiile parlamentarilor. aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. amendamentele propuse. dacă nu este analizată în context. specială sau de excepţie). În cazul interpretării sistemice se urmăreşte a se stabili locul normei în sistemul izvoarelor de drept. felul normei (generală.p. art. Ceea ce se urmăreşte prin această metodă este stabilirea voinţei intime a legiuitorului. prin coroborarea cu alte dispoziţii normative. interpretul stabileşte sensul actului normativ în funcţie de geneza lui.b) Metoda sistemică sau sistematică Această metodă constă în lămurirea sensului unor norme juridice. 176 din Codul penal reglementează omorul deosebit de grav. dar nu precizează ce trebuie să înţelegem prin omor. reacţiile şi comentariile mass-media. Necesitatea aplicării acestei metode rezidă în legătura sistemică dintre elementele componente ale sistemului de drept. trebuie să fie studiate lucrările preparatorii elaborării actului normativ. sens în care. conţinutul acestei infracţiuni îl regăsim însă în art. 176 C. 174 C. Nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte. în legătură cu norme din aceeaşi ramură sau din altele. Spre exemplu. felul actului normativ din care face parte actul normativ analizat. Are în vedere totalitatea împrejurărilor juridice care au stat la baza elaborării normei interpretate („occasio legis”) determinând astfel scopurile legislatorului („ratio legis”). Utilitatea acestei metode este elocventă în cazul normelor de trimitere şi a celor în alb cu care trebuie corelate normele incomplete. c) Metoda istorică Cu ajutorul acestei metode. în sensul de a se constata dacă este vorba despre o lege generală sau specială. Uneori se impune a avea în vedere 128 .

pentru că ea trebuie să se coreleze cu celelalte metode. c) Metoda logică Această metodă trebuie utilizată în context cu celelalte metode tehnice întrucât orice lămurire a sensului actului normativ se sprijină pe raţionamente şi judecăţi logice. nu al adoptatorului. Spre exemplu. care trebuie înţeleasă prin scopul ei. interpretul în mod extensiv le va aplica şi cazurilor de antrenare a răspunderii civile delictuale a proprietarului unui astfel de lucru. a articolului privitor la răspunderea proprietarului pentru lucrul său. neexistând inventate autovehiculele. Desigur că prin această metodă de interpretare se dă numai o orientare. Ea este cea mai utilizată metodă. nu au putut fi avute în vedere de legiuitor. sau imunitatea parlamentară. În vederea interpretării normelor juridice sunt folosite formele logicii fundamentale şi ale logicii formale. normele juridice care reglementează adopţia şi care sunt neclare trebuiesc interpretate prin scopul urmărit de legiuitor şi acesta este acela al interesului adoptatului.” Interpretarea logică a normelor juridice a fost cunoscută din cele mai vechi 129 . condiţii care uneori pot fi diferite decât cele iniţiale. la data aplicării acestor norme. Spre exemplu. aceea de bună şi independentă funcţionare a forului legislativ şi nu al protejării intereselor senatorilor ori deputaţilor. Metoda istorică nu este criticabilă în sine.condiţiile sociale şi economice din momentul adoptării normei şi pe cele în care se aplică legea. scopul ei fiind de a găsi „ratio legis” sau „mens legis. dar o exagerare a importanţei utilităţii ei nu este de dorit. la momentul elaborării Codului civil (1864). ori azi. d) Metoda teleologică Metoda teleologică („teleos”-scop) constă în lămurirea normei juridice prin determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat norma respectivă.

perioade istorice, dar a dobândit o importanţă deosebită în dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli, principii şi argumente de interpretare logică adesea exprimate în adagii. A) Reguli de interpretare logică Cele mai importante reguli de interpretare logică sunt următoarele: a) Excepţia este de strictă interpretare („exceptio est strictissimae interpretationis”). b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (“ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, în traducere: unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem). c) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei („actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”).lxxi d) Prin faptul că ceva a fost indicat, înseamnă că altceva a fost negat („qui dicit de uno de altero negat’) e) Cu privire la aplicarea normelor juridice în timp, regula este că: legea ulterioară derogă de la legea anterioară („lex posteriori derogant lex anteriori”) iar privitor la acte juridice regula este că: actele juridice se emit conform legii existente la data respectivă („tempus regit actum”). f) Cu privire la aplicarea în spaţiu a normelor juridice, regula logică de interpretare este că: legea se aplică actelor şi faptelor de pe teritoriul statului unde ea fiinţează (principiul teritorialităţii); o altă regulă este aceea că, legea străină nu se aplică în virtutea autorităţii ei proprii, ci în baza recunoaşterii efectelor ei prin norme conflictuale ale ţării forului, în care se găseşte instanţa (“lex fori”), în timp ce privitor la forma actelor individuale încheiate se aplică legea ţării unde acestea sunt întocmite (“locus regit actum”). B) Principii de interpretare Literatura şi practica au evidenţiat şi unele principii de interpretare aplicabile tuturor domeniilor dreptului şi care fără a avea pretenţia că sunt infailibile alături de regulile de interpretare cu care se intercondiţionează, se presupun şi se completează 130

reciproc, ajută interpretul a înţelege sensul legii în litera şi spiritul ei. a) Procesul de interpretare a actelor normative este subsumat principiului respectării literei şi spiritului legii, fără exagerări, care să conducă la concluzii ori soluţii injuste. Vor fi eliminate variantele care conduc la rezultate absurde, indezirabile, injuste, antisociale, antieconomice etc. b) În interpretarea legilor trebuie să fie urmărită voinţa legiuitorului, judecătorul având sarcina de a o aplica. Adagiul “optima lex quae minimum judice, optimus judex qui minimum sibi” semnifică că legea cea mai bună este cea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă se întemeiază în aşa fel pe lege încât aprecierea sa să fie cât mai redusă.lxxii c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în procesul de interpretare a acestelor normative, iar atunci când s-a cristalizat o practică anumită în desluşirea sensului unei norme, ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă.lxxiii Această regulă se exprimă în adagiul “Minime sunt mutanda quae interpretationen semper habuerunt”. Acest principiu trebuie înţeles în sensul că odată stabilită într-un sens interpretarea dată unei norme, nu ar trebui uşor modificată, previzibilitatea constrângerii, a jurisprudenţei constante fiind un deziderat al statului de drept. d) Tot ceea ce nu este interzis, este permis. Acest principiu poate fi înţeles în sensul că tăcerile legii pot fi interpretate ca permisive. El rezultă din fundamentul ordinii juridice care permite libertatea de acţiune cu condiţia de a nu face ceva ce legea interzice expres. Lipsa aplicabilităţii forţei de coerciţiune etatică poate fi interpretată în favoarea indivizilor. Acest principiu este mai des întâlnit în dreptul privat unde sunt cunoscute principiile autonomiei de voinţă sau a libertăţii formelor, dar este valabil şi în dreptul public unde, spre exemplu, în dreptul penal sunt consacrate principiile legalităţii incriminării şi legalităţii pedepselor (nulla 131

crimen sine lege şi nulla poena sine lege). C) Argumente de interpretare logică a actelor normative a) Argumentul “a pari” care înseamnă „deopotrivă”, „asemănător”, „în mod egal b) Argumentul “a fortiori ratione” (cu atât mai mult). c) Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus “tertium non datur”. Acest argument pleacă de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a treia posibilitate este exclusă, nu există d) Argumentul “ad absurdum”, cunoscut şi sub denumirea de “reductio ad absurdum” sau reducerea la absurd. 5. Analogia juridică - procedeu de completare a dreptului. a) Analogia legii este procedeul la care se ajunge în cazul în care se constată lipsa normei sau a textului legal care să reglementeze cazul dat. Într-o asemenea situaţie se recurge la o normă care vizează un caz asemănător, analog. Dacă în cazul interpretării extensive există o normă care prin extensie devenea aplicabilă şi altor situaţii reglementate în cazul analogiei legii lipseşte însuşi textul. Înainte de evenimentele din decembrie 1989, în cazul livrării de produse între persoane juridice aplicabile erau prevederile contractului de vânzare-cumpărare şi nu dispoziţiile Codului comercial, care nu era aplicabil. b) Analogia dreptului este procedeul prin care se rezolvă o cauză nereglementată juridic nici pentru situaţii asemănătoare, nici pentru cauza supusă soluţionării. În aceste situaţii, organele de aplicare a dreptului vor asigura soluţionarea cauzei concrete recurgând la principiile generale ale dreptului. 6. Responsabilitatea interpretuluilxxiv Aşa cum s-a remarcat deja, sunt situaţii în care interpretul nu se rezumă la ce anume reglementează legea ci o adaptează, o interpretează constructiv sau restrictiv. Jurisprudenţa poate oferi nenumărate exemple din acest punct de vedere.

132

Formă a interpretării a actelor normative este şi : a). Interpretarea literară are în vedere: a).Interpretul trebuie să fie responsabil de normele pe care le interpretează şi în cele din urmă chiar le creează şi le introduce în ordinea juridică. în mod egal b). Analogia legii b). 3. este permis „este : a). „Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă „ este: a). Interpretarea restrictivă 2. Argument de interpretare 4. doar primul poate şi trebuie să iasă învingător. ci el este doar unul care o aplică. Metoda istorică este: a).”lxxv ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Regulă de interpretare b). Argument de interpretare 2. De cercetare a dreptului b). Asemănător. Ce se înţelege prin abuzul de drept şi frauda de lege? 2. „A fortiori ratione” se traduce prin : a). Regulă de interpretare b). Argumentul „ad absurdum “ sau reducţia „ad absurdum “ TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Ambele 5. Voinţa legiuitorului a fost mai generală decât exprimarea din text c). deopotrivă. De interpretare a actelor normative c).: a). Metodă de cercetare b). Principiu de interpretare c). Ambele 133 . Judecătorul nu trebuie să se transforme într-un organ care creează legea. Metoda gramaticală este metodă . Responsabilitatea interpretului. Că textul exprimă voinţa legiuitorului b). Metodă de interpretare c). Cu atât mai mult c). ea implicit interzice mai mult 3. Dacă legea interzice mai puţin. Textul legii are un înţeles mai larg decât conţinutul şi care rezultă din acea formulare TESTE DE EVALUARE 1. Analogia dreptului c). Principiu de interpretare c). „Tot ceea ce nu este interzis. iar “din conflictul ce s-ar putea instaura între legiuitor şi judecător.

Constă în lămurirea normelor juridice prin intermediul metodei de interpretare c). Constă în lămurirea normelor juridice prin determinarea scopului urmărit de legiuitor b). Toate elementele normei juridice 5. • Studentul să înţeleagă faza finala a procesului de normare a relaţiilor interumane . COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • La finele modulului studentul să poată opera fără dificultate cu noţiunile de aplicare şi de realizare a dreptului • Să cunoască finalitatea elaborării de către stat a normelor juridice şi să poată preciza fiecare dintre modalităţile diferite de realizare a dreptului 134 . Sancţiunea c). Regulă de interpretare 4. Metoda teleologică de interpretare: a). nu în sensul neaplicării ei „ este: a). Interpretarea stabileşte sensul normei în funcţie de geneza ei TEMA XI: REALIZAREA DREPTLUI I. „Legea trebuie interpretată cu sensul aplicării ei. Metodă de interpretare c). Principiu de interpretare b).3. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să cunoască utilitatea elaborării şi reglementării relaţiilor umane având ca finalitate traducerea efectiva a voinţei statale în conduita concretă a subiecţilor de drept. care este aceea de aplicare şi realizare a dreptului • Studentul să facă distincţia între diferitele categorii de norme juridice prin prisma realizării dreptului • Studentul să desprindă caracteristicile diferite ale formelor distincte de realizare a dreptului II. Sunt supuse interpretării sau obiectul interpretării îl poate forma: a). Ipoteza şi dispoziţia b).

CUVINTE CHEIE: ACT DE APLICARE A DREPTULUI. ACT DE REALIZARE A DREPTULUI. iar prin actele de aplicare a dreptului se atinge acest deziderat. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. Aplicarea dreptului de către organele statului V. Conceptul realizării dreptului Putem defini realizarea dreptului ca fiind procesul de transpunere în viaţă a reglementărilor juridice în cadrul căruia. legiuitorul a elaborat metode şi mijloace prin care sa poată fi ordonată activitatea indivizilor . Conceptul realizării dreptului 2. SELECŢIONAREA NORMEI IV. Executarea normelor juridice permisive şi onerative 5. finalităţii dreptului. în vederea binelui comun. are loc prin intermediul cetăţenilor. CONŢINUTUL TEMEI 1. a unor organizaţii nestatale şi prin organele statului. A) Realizarea (respectarea) normelor prohibitive 135 . oamenii. Dreptul este un instrument de ordonare şi coordonare intersubiectivă pentru realizarea unei coexistenţe de libertăţi a membrilor colectivităţii reglementate. 2. putând interveni în cazul încălcării acestuia.• Studentul să poată menţiona asemănările şi deosebirile dintre actele de aplicare a dreptului şi actele normative • Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple concrete III. In fiecare caz. acest proces complex de transpunere în viaţă a prevederilor normative. EMITEREA ACTULUI DE APLICARE A NORMEI. iar alţii care le vor încălca voit sau nu. vorbim de atingerea scopului. Formele realizării dreptului Realizarea dreptului. aplică dreptul potrivit competenţelor lor. Realizarea normelor prohibitive 4.ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative. iar organele etatice. REZUMAT Vorbind de realizarea dreptului. Formele realizării dreptului 3. Vor exista întotdeauna subiecţi care vor înţelege să respecte de bunăvoie normele juridice.

În acest caz. determinate de o regulă onerativă. să nu săvârşească fapta interzisă şi astfel. atitudine ce rezultă ori din prescripţiile normelor. ori dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care se întemeiază (în cele mai multe cazuri) pe acte juridice individuale.atunci când destinatarul normei adoptă o atitudine pasivă. În cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului (prin îndeplinirea ori executarea normelor legale ori a actelor individuale) se cere aceeaşi atitudine de respectare a legii. prin aplicarea de organele abilitate a sancţiunilor juridice prevăzute de actul normativ violat. Din această categorie de norme. de a da. Această activitate nu presupune vreo operaţiune juridică. cele mai multe se întâlnesc în ramurile dreptului penal. civil. Pentru a realiza interdicţia normei. în comparaţie cu situaţia normelor prohibitive . răspunderea juridică intervine. financiar şi administrativ. 136 . nu necesită elaborarea vreunui act şi nici nu creează în mod obligatoriu raporturi juridice concrete. însă în cadrul unei conduite active. sau de a face ceva.reprezintă o cale de realizare a dreptului mai complexă şi necesită următoarele precizări. Îndeplinirea sau executarea prevederilor acestor două categorii de norme.Cea mai simplă situaţie. legea sancţionează în aceste ipoteze. este suficient ca persoanele vizate de aceasta. numai în cazul încălcării prohibiţiei stipulate. prohibiţia şi-a realizat finalitatea dorită. de abstenţiune în realizarea actelor care-i incumbă. rezultate tot din lege. ori de una permisivă. presupune o atitudine activă. Astfel de norme dau naştere raporturilor juridice concrete. B) Îndeplinirea sau executarea normelor juridice permisive şi onerative Ca o altă formă de realizare a dreptului (după unii autori fiind tratată alături de normele prohibitive şi împreună cu acestea) . o reprezintă respectarea normelor prohibitive.

nerealizarea conduitei active ce rezultă din lege sau din actul juridic individual. Această formă de realizare a dreptului cuprinde cele mai frecvente situaţii. Este lesne de exemplificat cu situaţii în care intervenţia statului nu este implicată: îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către cei doi soţi în familie. forma aplicării dreptului. . 2) Deosebiri între actele normative şi actele de aplicare a dreptului Actul de aplicare al dreptului nu se confundă cu actul normativ care are caracter general şi impersonal. proces complex în cadrul căruia acestea se manifestă ca titulari ai autorităţii de stat. care constă în aplicarea normelor juridice de către organele de stat după o procedură oficială şi materializată în elaborarea de acte de aplicare concrete. iar activităţilor juridice sunt mai simple şi rareori necesită încheierea vreunui act scris. deşi se bazează şi ea pe dispoziţiile legale. Concept Este a treia formă de realizare a dreptului. în formă oficială ori participarea organelor de stat.deosebit de forma realizării dreptului prin executarea şi respectarea normelor juridice de către cetăţeni. ia fiinţă întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului. ce constituie izvorul apariţiei de raporturi juridice. 137 . C) Aplicarea dreptului de către organele statului 1) Noţiuni generale. Această activitate practică a statului constă în înfăptuirea de către organele etatice a prevederilor normelor juridice.spre deosebire de actul normativ care este impersonal şi fiinţează de la adoptare şi până la scoaterea sa din vigoare. actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat. cumpărarea de produse de mică valoare dintr-un magazin. manevre efectuate pentru a ajunge cu autoturismul la şi de la serviciu acasă etc. Distincţia dintre actele de aplicare şi actele normative ar avea în vedere următoarele: .

individual. fiind atât de diversificate. . ca acte strict individuale îşi ating şi epuizează scopul. în timp ce actele normative publicate nu creează automat raporturi juridice.acţiunea în timp a actelor normative începe odată cu publicarea lor în Monitorul Oficial. tipice.actele normative sunt elaborate după o metodologie şi tehnică legislativă precis definite. nu fac posibilă o astfel de codificare ori tehnicizare a lor. realizează această activitate de aplicare a dreptului. întrucât sunt diferenţe de la o ramură la alta şi uneori chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri de drept. Acte de aplicare a dreptului pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat. de aplicabilitate repetată. Parlamentul poate face alături de acte de elaborare a dreptului şi care reprezintă activitatea principală a sa şi acte de aplicare a dreptului. actele de aplicare a dreptului au caracter concret. încetarea acţiunii în timp a normelor juridice este momentul abrogării ori ajungerea la termen. în timp ce actele de aplicare a dreptului. Spre exemplu. Astfel.dacă actele normative sunt generale. în timp ce actele de aplicare. acţiunea lor în timp coincide cu data comunicării lor către părţi. impersonale. la un număr nedeterminat de persoane. potrivit atribuţiilor sale concrete. atunci când Parlamentul aprobă compoziţia Guvernului. de variate. . dată de la care curge şi termenul pentru uzitarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute în normele juridice. odată cu rezolvarea unor cazuri concrete. . ceea ce face imposibilă elaborarea unei tehnice comune. fiind strict determinate. Guvernul ca organ al puterii 138 . modificarea sau stingerea unor raporturi concrete.actele de aplicare sunt temeiuri pentru naşterea. activitatea de aplicare putând fi realizată de oricare din organele statului şi chiar de organizaţiile nestatale..activitatea normativă este rezervată unor categorii de organe ale statului. . în timp ce în cazul actelor de aplicare a dreptului.

hotărâri judecătoreşti etc.executive elaborează acte normative cât şi acte de aplicare a dreptului. administrative. regulamente. b) În raport de structura normei juridice s-a făcut distincţie între actele de aplicare a dispoziţiei normei juridice (aceasta reprezentând cea mai mare parte a actelor de aplicare) şi actele de aplicare a sancţiunii prevăzute (şi aici s-au menţionat actele de 139 . Acte normative de aplicare a dreptului pot fi menţionate cu titlu de exemplu: norme. Instanţele judecătoreşti nu fac decât acte de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti) neputând emite acte normative. de dreptul muncii etc. decizie de imputaţie. în scopul realizării unor sarcini concrete. decizie de pensionare. s-a făcut distincţie între acte de aplicare constituţionale. ori se sting raporturi juridice concrete. dar acestea pot la rândul lor să emită şi acte cu caracter normativ. se modifică. Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului deciziile pe care le elaborează un organ de stat abilitate faţă de o persoană fizică sau juridică determinată. civile. decizie de sancţionare. ponderea celor din urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare ale Parlamentului. Prin acte de aplicare a dreptului se nasc. metodologii. 3) Clasificarea actelor de aplicare a dreptului În doctrina juridică au fost făcute mai mult propuneri de clasificare a actelor de aplicare. de dreptul familiei. instrucţiuni. organele locale fac acte de aplicare a dreptului prin dispoziţiile pe care le dau organelor ce le au în subordine.ori se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecţi de drept individualizaţi. funcţie de diferite criterii. Acestea vor face obiectul de studiu amănunţit al ştiinţelor de ramură. Ministerele. Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de contravenţie. a) În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în baza căreia sa realizat actul de aplicare a dreptului.

pentru toate categoriile normelor juridice. Aceste etape pot să nu aibă aceiaşi succesiune în timp. dar acestea se întrepătrund şi condiţionează reciproc. cât şi de nevoia unei corecte aplicări a dreptului la situaţia de rezolvat. etape legate de necesitatea stabilirii împrejurărilor de fapt. sunt următoarele: stabilirea stării de fapt. Legalitatea şi oportunitatea b). Fazele procesului de aplicare a dreptului.constatare a contravenţiilor. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. alegerea normei juridice (critica acesteia). Normalitatea şi interpretarea normelor juridice c). Sunt concepte sinonime b). Actele normative şi actele de aplicare a dreptului: a). Sunt concepte antagonice c). Ce se înţelege prin act de aplicare al dreptului ? 2. Stabilirea situaţiei … interpretarea şi elaborarea actului de aplicare 4. Nu face parte din procesul de realizare a dreptului 140 . Este o etapa a procesului de aplicare a dreptului b). etapele parcurse în acest complex proces. hotărârile judecătoreşti de condamnare etc. interpretarea normei juridice. Prezintă deosebiri 3. Încălcarea normelor onerative 2. Cum sunt respectate normele prohibitive? Dar cele permisive ori onerative? TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Etapele procesului de aplicare a dreptului sunt: a). 4) Fazele procesului de aplicare a dreptului Activitatea concretă prin care se transpune în viaţă dreptul. Realizarea dreptului presupune: a). Obţinerea de beneficii prin respectarea normelor prohibitive c). să fie un proces unitar de aplicare a dreptului. a altor abateri administrative. făcând ca prin natura lui. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre actele normative şi actul de aplicare a dreptului? 3. constituie un proces complex care se desfăşoară după anumite faze. Transpunerea în viaţă a prevederilor normative b).). Interpretarea normelor juridice: a). elaborarea actului de aplicare.

trebuie să : a).să efectueze reconstituiri. anterior elaborării actului normativ 3. Are caracter general şi impersonal c). Nu fac acte de aplicare a dreptului c).c). Se confundă cu actul normativ b). Legile b). Actul de aplicare al dreptului : a). Să emită ordine şi ordonanţe de urgenţă c). Fac acte de aplicare a dreptului b). „Critica” sau „selecţionarea ” normei a). Decretele c). sechestrul asigurător TESTE DE EVALUARE 1. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă importanţa. Asculte martori. Este ultima etapa a procesului de aplicare a dreptului 5. Presupune identificarea normei juridice şi verificarea autenticităţii c). Presupune doar identificarea normei juridice TEMA XII: RAPORTUL JURIDIC I. să solicite expertize b). Pentru fundamentarea actului de aplicare a dreptului. Instanţele judecătoreşti: a). Ramura de drept b). conţinutul şi obiectul raporturilor • Să ofere definiţiile raportului juridic aşa cum au fost ele formulate de doctrina 141 . Este fază a procesului de aplicare al dreptului care presupune operaţiunea de redactare a actelor de aplicare a dreptului b). Hotărârile judecătoreşti. Momentul aplicării în spaţiu a normei juridice 2. Emit acte normative 5. Nu se confundă cu actul normativ 4. organul de aplicare a dreptului . Importanţă socială a normelor aplicate c). In funcţie de ce criterii au fost făcute clasificări ale actelor de aplicare ale dreptului: a). Să emită acte de aplicare a dreptului. Sunt acte de aplicare a dreptului: a). premisele şi trăsăturile raportului juridic • Studentul să aprofundeze problematica aspectelor legate de subiectul.

normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane. Trăsăturile raporturilor juridice 4. Structura sau elementele raporturilor juridice 5. Neavând un scop în sine. STRUCTURA MODULULUI 1. CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEI 1. Condiţiile sau premisele raportului sunt normele juridice. OBLIGAŢIA JURIDICĂ IV. fără ca de multe ori să conştientizeze acest lucru. REZUMAT Zilnic oameni intră în relaţii unii cu alţii. înfăptuind raporturi juridice. Faptele juridice V. Premisele sau condiţiile raporturilor juridice 3. nu au semnificaţie din punct de vedere juridic. Conceptul raportului juridic Prin menirea lor. CUVINTE CHEIE: RAPORT JURIDIC. dreptul are drept 142 . EVENIMENTE. CONŢINUTUL ŞI SUBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC. faptele juridice. Simplele fapte ale indivizilor fără ca acestea să fie ocrotite legal. Raporturile juridice înţelese ca relaţii sociale reglementate de norme juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei sociale a dreptului prin care prevederile ipotetice şi impersonale ale voinţei juridice se materializează în raporturi juridice concrete în care subiecţii sunt purtătorii sau titularii unor drepturi subiective şi obligaţii concrete. COMPETENŢELE SPECIFICE DOBANDTIE DE STUDENT • Să identifice şi să poată enumera diferitele categorii de drepturi subiective • Să opereze cu noţiunile legate de obligaţiile juridice • Să prezinte fiecare din trăsăturile raportului juridic şi să le particularizeze in funcţie de ramurile de drept. relaţiile dintre oameni devenind relaţii juridice numai condiţionat de reglementarea lor normativă. Noţiuni introductive. FAPTE JURIDICE.juridică şi să reţină motivat pe aceea pe care o consideră a fi mai completă … • Studentul să distingă între diferitele categorii de fapte juridice II. • Să menţioneze condiţiile raporturilor juridice III. Conceptul raportului juridic 2. OBIECTUL. subiectele de drept .

de dreptul muncii etc. Acest lucru presupune pe de o parte. fie o abstenţiune. atunci când fac cumpărături. oamenii intră în relaţii unii cu alţii înfăptuind raporturi juridice. fie că li se impune o acţiune. când respectă disciplina muncii. găsesc în cuprinsul ei modelul comportamental care trebuie să-l urmeze. Orice raport juridic presupune aşadar. caracteristicilor sale definitorii. fără ca de multe ori aceştia să conştientizeze acest lucru. personalizate. raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică. coexistenţa alături de alţi indivizi.finalitate coordonarea şi influenţarea conduitei umane în sensul interesului general. când se deplasează la serviciu cu un mijloc de transport în comun. relaţia socială rămânând la stadiul de intenţie. individualizaţi prin care aceştia urmăresc realizarea unor interese proprii: îndestularea unor trebuinţe. Normele juridice prevăd doar anumite posibilităţi. a) Caracterul social a raporturilor juridice Indiferent de ramura de drept în care acţionează raportul juridic are un caracter social. o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii. în care subiecţii individualizaţi au drepturi şi obligaţii concrete. ipoteze. Pentru cei ce se află sub incidenţa normei juridice. cooperarea lor etc. Trăsăturile raporturilor juridice şi definiţia acestora Înţelegerea conceptului de raport juridic presupune abordarea trăsăturilor. faptul că prin reglementarea sa juridică relaţia dintre oameni nu 143 . Zilnic. al interacţiunii face să nu apară raportul juridic. 3. situaţii generice care pentru a deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecţi determinaţi. Astfel. ei sunt de fapt subiecţii unor raporturi juridice de drept civil de (vânzare cumpărare) sau de asigurare. Este de esenţa raporturilor juridice contactul cu o altă persoană. întrucât absenţa acestui element. în sensul că se stabileşte de fiecare dată numai între oameni. Cea mai lacunară definiţie a raporturilor juridice este aceea potrivit căreia.

lxxvi Pentru acest motiv. Raporturile juridice intră în compoziţia suprastructurii juridice şi influenţează şi sunt la rândul lor influenţate. raportul juridic. politice.a. iar apoi faptul că norma de drept se adresează numai indivizilor. constituţional etc. de celelalte categorii de raporturi sociale (materiale ori ideologice). din iniţiativa organului de stat abilitat. În domeniul dreptului civil.. proprietatea. muncii. conduitei acestora în calitatea lor de fiinţe sociale. raporturile juridice pot influenţa dezvoltarea socială în 144 . în situaţia raporturilor juridice de drept fiscal.m. Din punct de vedere al subiecţilor raporturilor juridice. implică voinţa ambilor participanţi. ş. administrative. familiei. penal.îşi pierde trăsătura sa socială. d) Raportul juridice este un raport de suprastructură fiind prezent în toate domeniile vieţii economice. în timp ce. raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale. apariţia acestora de cele mai multe ori. de regulă. c) Raportul juridic este un raport valoric întrucât prin el îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii care l-a generat. alte libertăţi şi drepturi fundamentale ale omului. se face în mod unilateral.d. b) Caracterul voliţional al raportului juridic se referă la faptul că întotdeauna el este un raport de voinţă Corelaţia care se stabileşte între voinţa generală şi cea individuală prezintă particularităţi specifice raportate la ramura de drept în care acestea fiinţează. de familie etc. inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei. În conţinutul raporturilor juridice descifrăm valorile ocrotite de legiuitor: viaţa şi sănătatea individului. putând fiinţa şi ca o creaţie a normei de drept. Ca raporturi de suprastructură. aceste relaţii sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau între persoane juridice. dotate cu raţiune.

lxxviii e) Raportul juridic este o categorie istorică în sensul că. drepturile şi obligaţiile acestora cât şi faptele evaluate din punct de vedere juridic.măsura în care reglementarea normativă corespunde realităţilor sociale şi totodată ele pot deveni o frână atunci când. voliţionale. 4. istorice. atât în ceea ce privesc subiecţii. Putem concluziona. Subiectele raporturilor juridice sunt părţile acestora. Unii autori reţin şi caracterul ideologic al raporturilor juridice. iar obiectul îl reprezintă conduita părţilor. raportul juridic reflectă mai adecvat conţinutul şi caracterul sistemului juridic (democratic ori nedemocratic). În comparaţie cu norma de drept care păstrează aparenţele caracterului democratic al unei societăţi chiar şi atunci când de fapt exprimă o voinţă etatică antidemocratică. dintre spiritul şi litera legii. după trecerea în revistă a caracteristicilor raporturilor juridice. reglementate de norme juridice. cu o fizionomie distinctă. în cadrul căror raporturi subiecţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii şi prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normelor de drept. Aceste trei elemente constitutive ale raportului juridic trebuiesc întrunite 145 . întrucât trec prin conştiinţa indivizilor. fiecare epocă istorică a generat raporturi juridice proprii. că acestea sunt raporturi sociale. Structura sau elementele raporturilor juridice Structural. depind de voinţa acestora şi având caracter ideologic (nematerial) ele ţin de fapt de conţinutul de idei al suprastructurii socialelxxvii. sunt în dezacord de conţinut cu acestea. raporturile juridice sunt formate din subiecte. toate aceste elemente diferite putându-se constata atât de la ţară la ţară cât şi de la o etapă a dezvoltării la alta. conţinutul este alcătuit din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor. în relaţia juridică concretă şi în modul de realizare a dreptului se evidenţiază contradicţia dintre conţinut şi formă. conţinut şi obiect.

De exemplu. Prin subiect de drept înţelegem titularul unui drept. cele mai numeroase fiind persoanele juridice.cumulativ. Subiectele raporturilor juridice 1) Noţiuni generale Din caracteristicile raportului juridic am evidenţiat caracterul social al acestuia. Se poate observa că în timp ce proprietarul este individualizat. titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a-şi exercita neîngrădit prerogativele pe care acest drept i le conferă. el individualizându-se numai în momentul în care îşi încalcă obligaţia de abstenţiune prescrisă de normă. exercitarea de către titular. ori se poate ca ambele părţi să fie titulare de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ. din care a reieşit că. a dreptului subiectiv. În sens juridic. în timp ce. Sunt apoi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat pe când titularul obligaţiei este nedeterminat şi este reprezentat de toate celelalte persoane. fie organizaţi. toate celelalte persoane (erga omnes) sunt ţinuţi de obligaţia de abstenţiune de la orice acţiune care l-ar împiedica pe acesta să se bucure de bunul său. echivalând cu inexistenţa raportului. celălalt subiect este nedeterminat. persoanele pot fi persoane fizice sau subiecte individuale sau persoane juridice subiecte colective. A. într-un raport de proprietate. Pentru existenţa unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. 2) Clasificarea subiectelor de dreptlxxix a) Subiectul individual de drept 146 . care trebuie să se abţină de a îngrădi în vreun fel. altele de obligaţii. aptitudinea persoanei recunoscută de dreptul obiectiv de a fi titular de activ sau pasiv de drepturi. absenţa unuia. iar prin personalitate juridică. Din punct de vedere juridic. prin persoană este desemnată orice entitate ce poate avea drepturi ori care îşi poate asuma obligaţii sau funcţiuni juridice. subiectele lui pot fi oamenii luaţi fie individual. Unele subiecte ale raporturilor juridice pot fi titulare de drepturi.

a. Este prezentă în literatura juridică tendinţa de a se generaliza şi această împărţire în capacitate de exerciţiu şi de folosinţă. Ea este reglementată de normele juridice din cadrul fiecărei ramuri de drept şi din acest punct de vedere putem distinge între capacitatea juridică civilă. care este proprie dreptului civil şi să se atribuie întregului sistem de drept. împărţirea dihotomică propusă nu are valabilitate 147 .). penală. Aceste concepte astfel formulate au calitatea de a pune în valoare însuşirile semnificative ale calităţii de subiect de drept.d. familiei etc. fără ca legea să condiţioneze existenţa lor de îndeplinirea unor calităţi. se face distincţie între capacitate juridică de folosinţă şi de exerciţiu.subiectele colective. în dreptul penal funcţionarii sau militarii ş. de dreptul muncii.Omul în sine nu este subiect de drept. Capacitatea juridică este generală şi specială. administrativă. În general. constituţională. Persoana fizică Pentru a fi subiect de drept. dându-i-se prin norme de drept capacitatea de a fi subiect de drept. diferenţele individuale ale manifestării capacităţii juridice într-una sau alta din ramurile sistemului de drept. Prin capacitate juridică se înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a participa la un raport juridic. lăsând la o parte particularităţile. în dreptul civil . Capacitatea generală este aptitudinea cetăţenilor de a avea drepturi şi obligaţii juridice. aceasta calitate fiindu-i conferită de stat şi recunoscută ca atare. valabile în toate ramurile de drept. Capacitatea specială reprezintă posibilitatea unor persoane de a intra în anumite raporturi juridice ca urmare a unei calităţi pe care acestea o au (spre exemplu. în dreptul administrativ organele de stat. În ramura dreptului civil însă. Dar chiar şi pentru această ramură. capacitatea juridică este unică. având anumite drepturi şi obligaţii.m. persoana fizică trebuie să aibă capacitatea juridică.

iar după împlinirea vârstei de 16 ani. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile. nefiind de conceput ca o persoană juridică să aibă capacitatea de folosinţă. legiuitorul a instituit prezumţia relativă că acesta a acţionat cu discernământ. 9). În dreptul penal minorul sub 14 ani. Raţiunea legiuitorului pentru acordarea unei capacităţi de exerciţiu restrânse minorilor. fără a avea în acelaşi timp şi pe cea de exerciţiu. iar altele. Capacitatea de exerciţiu implică încheierea de acte juridice în nume propriu. 5 din Decretul nr. Ea începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei (art. Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte de la data când persoana devine majoră (art. iar discernământul lor nu este maturizat. Prin capacitate de folosinţă se înţelege capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5). între 14 şi 16 ani. după unii autori moralelxxx. 7). sau organizate. dezvoltarea lor biopsihosocială până la această vârstă. minorul şi cel pus sub interdicţie nu au capacitatea de exerciţiu. îi va fi atenuată răspunderea penală dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ. b) Subiectele colective Constituirea raporturilor juridice are loc nu numai prin participarea persoanelor fizice ci şi a unor subiecte colective. este aceea că. Până la 14 ani. Din această categorie de subiecte de drept fac parte: statul. Împlinind vârsta de 14 ani minorul se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă (art. putând încheia anumite acte juridice personal. un minor poate fi proprietarul unui imobil. 31/1954). nu va răspunde pentru infracţiunile comise. săvârşind acte juridice (art. organele de stat şi persoanele 148 . dar nu-l poate înstrăina. Spre exemplu.generală. 8). întrucât în cazul persoanelor juridice sunt incluse ambele forme de capacitate. nu le-a oferit posibilitatea de a dobândi o experienţă de viaţă semnificativă. cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor.

unităţile administrativ 149 . Persoanele juridice Potrivit art. în raporturile de drept constituţional şi de drept internaţional public. statele care militează pentru eliberarea şi emanciparea lor politico socială. Organele de stat – ca subiecte de drept Realizând dreptul. după cum ele. 31/1954 persoana juridică este “orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu. se bucură de protecţie prin normele juridice de drept internaţional elaborate. procesual penal sau procesul civil. financiar. executive. iar în raporturile civile. distingându-se de stat. judecătoreşti) se manifestă ca subiecte de drept în nume propriu. în principal. de dreptul muncii. afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”. de dreptul familiei. e din Decretul nr. în cadrul relaţiilor de putere sau de autoritate.juridice. Organele de stat pot apare ca subiecte de drept în raporturi juridice de drept constituţional. Principalele categorii de persoane juridice sunt: a) persoane juridice publice: statul şi organele sale. Statul ca subiect de drept Statul dobândeşte calitatea de subiect al raporturilor juridice în două categorii de raporturi: interne şi de drept internaţional. Statul este subiect de drept direct şi în nume propriu. organele statului (organele puterii. funciar etc. Această calitate există independent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea celorlalte state. administrativ. elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: organizarea sa de sine stătătoare. pot fiinţa ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturi civile. calitate dobândită în virtutea situaţiei de entitate politică suverană. Aşa după cum rezultă din text. existenţa unui patrimoniu distinct şi a unui scop bine delimitat şi care nu contravine interesului general al societăţii. Astfel. 26 lit. prin intermediul Ministerului Finanţelor şi organele financiare ale acestuia în teritoriu În raporturile de drept internaţional el este principalul subiect de drept.

organizaţiile cu caracter economic nestatal (cooperatist). municipiu. precum şi cele meşteşugăreşti. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii. b) persoane juridice mixte create prin lege. “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Aşa după cum stipulează prevederile art. stabilit de lege. 150 ..). Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice şi a fost definit ca fiind “acea regulă. persoana juridică nu poate avea decât drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei”lxxxi. ş. prin modul de acţiune şi gestiune au natură privată. constituite de către membrii lor prin punerea în comun în baza consimţământului liber exprimat a activităţii şi mijloacelor de producţie. primăriile.teritoriale (judeţ. oraş. asociaţiile şi fundaţiile societăţile comerciale. 34 din Decretul nr. începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este momentul dobândirii personalităţii juridice. dar care au competenţe şi structuri care ţin şi de dreptul privat: organizaţiile publice din sectorul economic la care iniţiativa creării aparţine statului dar care.. asociaţii obligatorii din sectorul profesional constituite în baza activităţii profesionale de interes public şi instituite prin lege (asociaţii avocăţeşti. Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de scopul pentru care a fost înfiinţată.a. capacitatea lor juridică este mai mare decât a celorlalte persoane juridice. cum sunt spre exemplu. Ceea ce este însă de reţinut este faptul că. 31/1954. Întrucât acestea pot participa şi ca persoane juridice în raporturi de drept civil şi comercial. c) persoane juridice constituite prin voinţa particularilor. de consum. prefecturile. comercială. prin acte juridice. sindicatele. notariale. comună). ale medicilor etc. regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul este acţionar majoritar. potrivit căreia. cum ar fi partidele politice. de credit. actul de înfiinţare sau statut”.

Este nu doar un drept conferit de lege. sediu social. deducem că dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc în acelaşi moment în care se dobândeşte de fapt şi capacitatea de folosinţă. se înţelege că o persoană juridică nu poate să-şi exercite drepturile şi săşi asume obligaţii decât în condiţiile în care aceste coincid cu scopul pentru care a fost înfiinţată. dar şi o obligaţie. Cum organele de conducere sunt constituite odată cu înfiinţarea persoanelor juridice. Altfel spus. divizare sau dizolvare. întrucât sub acel nume sau denumire gruparea cu personalitate juridică îşi va exercita drepturile şi îşi va asuma obligaţiile juridice. Aceasta însemnă că organele persoanei juridice condiţionează existenţa capacităţii de exerciţiu de fiinţarea organelor sale proprii de conducere. În dreptul comercial denumirea sau numele persoanei juridice este bucură de o protecţie sporită. Denumirea sau numele persoanei juridice are rolul de a o individualiza faţă de ceilalţi participanţi ai raporturilor juridice. naţionalitate. Capacitatea de exerciţiu nu excede în timp sau ca sferă capacităţii de folosinţă ceea ce înseamnă că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este aplicabil şi propriu şi capacităţii de exerciţiu.lxxxii Legiuitorul nu a înţeles să facă distincţie între capacitatea de exerciţiu sau de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu capacitatea de folosinţă prin: comasare.Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice o întâlnim reglementată în art. menţionând doar că persoana juridică “încetează” prin una din cele trei modalităţi arătate mai sus. Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea ca subiect distinct al raporturilor juridice şi se realizează prin nume sau denumire. 31/1954. Alegerea concretă a denumirii rămâne la aprecierea subiectelor de drept. având nu doar valoare comercială 151 . în care se precizează că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi exercită obligaţiile prin organele sale. 8 al Decretului nr.

nici o altă organizare legală nu poate împrumuta acest element de identificare. în strânsa lor interdependenţă şi conexiune şi care sunt prevăzute în norma juridică. independent de naţionalitatea asociaţilor. de el fiind legate mai multe consecinţe juridice (ataşarea la un sistem de drept. Clasificare Din definiţia dată drepturilor subiective s-au desprins următoarele idei: faptul că orice raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor. aşa fel încât. Prevăzând în norma de drept. este persoană juridică română. organizarea. Noţiune. poziţia pe care o poate avea într-un raport juridic dat unul dintre subiecţi. Toate persoanele juridice au o naţionalitate în funcţie de care vor fi cârmuite de regulile privind constituirea. emitentul acesteia a stipulat expres ce anume conduită va avea titularul dreptului. orice persoană juridică cu sediul social în România. B. iar în caz de nesocotire a acestui drept. posibilitatea de a i se cere conformarea cu sprijinul forţei coercitive a statului. locul derulării activităţii sau provenienţa capitalului. 152 . determină competenţa teritorială a organului de aplicare a dreptului sau naţionalitatea persoanei juridice). 1) Dreptul subiectiv. Sediul social are importanţă. funcţionarea sau încetarea personalităţii morale. posibilitatea acestuia de a pretinde celuilalt subiect să asigure satisfacerea dreptului său subiectiv. că aceste drepturi şi obligaţii sunt corelative şi că în normele juridice sunt stipulate atât conduita posibilă cât şi cea datorată de a fi urmată de către părţile raportului juridic concret creat. Conţinutul raporturilor juridice Conţinutul raporturilor juridice este al doilea element constitutiv al acestora şi este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la un raport juridic concret. Sediul social al persoanei juridice are aceeaşi funcţiune juridică ca şi domiciliul pentru persoana fizică şi anume este mijlocul de identificare în spaţiu.dar şi una publicitară. În dreptul nostru.

debitorul să dea.Dreptul subiectiv poartă această denumire pentru a-l deosebi de dreptul obiectiv. Înainte ca aceste drepturi să devină scadente. dreptul de retenţie este accesoriu unui drept de creanţă. înţelesul lor filozofic (ceea ce depinde sau nu de voinţa oamenilor). artistice). la domiciliu) drepturi care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de autor al unei opere literare. ele se mai numesc drepturi strict personale şi sunt de mai multe feluri: drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă) drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume. După conţinutul drepturilor subiective distingem: a). la o rentă. cum este cazul dreptului de proprietate. nu se pot exprima în bani. După criteriul corelaţiei dintre ele distingem: a) Drepturi principale care au o existenţă de sine stătătoare. să facă sau să nu facă ceva. dreptul la pensie. ştiinţifice. drepturile subiective se împart în: a) Drepturi eventuale. sunt drepturi care s-ar putea forma în viitor însă formarea sau transmiterea acestora rămâne nesigură.lxxxiii După gradul de certitudine conferit titularului. cum ar fi spre exemplu. b) Drepturi nepatrimoniale. în virtutea cărora titularii îşi exercită prerogativele fără concursul altcuiva.creditorul poate pretinde subiectului pasiv . titularul lor trebuie să fie asigurat. care nu au conţinut economic. Drepturi patrimoniale care sunt evaluate în bani şi care la rândul lor sunt de mai multe feluri: drepturi reale.de exemplu. să fi plătit la timp obligaţiile sale (cotizaţiile) şi să depăşească o anumită limită de vârstă sau să intervină alte fapte cum ar 153 . însă cele două noţiuni de “subiectiv” şi “obiectiv” nu au din punct de vedere juridic. spre exemplu dreptul la moştenire b) Drepturi în curs de formare . drepturi de creanţă în virtutea cărora un subiect activ . b) Drepturi accesorii a căror existenţă este legată de existenţa unui drept principal .specifice asigurărilor şi securităţii sociale.

fi invaliditatea, decesul. c) Drepturi afectate de modalităţi şi a căror existenţă sau exerciţiu depind de un eveniment viitor: termen sau condiţie. În acest caz ne aflăm în prezenţa unor drepturi pe deplin formate, dar ale căror efecte sunt condiţionate de cele două modalităţi: termenul sau condiţia. Dreptului afectat de termen îi sunt suspendate efectele până la împlinirea lui (şi vorbim de un termen suspensiv) sau îi este pus capăt la împlinirea acestuia (termen extinctiv). Exemple: îţi împrumut 1 milion de lei până la 1 iulie a.c. (termen suspensiv); mă oblig ca în schimbul casei pe care mi-o dai să-ţi plătesc lunar o sumă până la decesul tău(termen extinctiv). În cazul condiţiei, dreptul poate fi deplin format, dar exerciţiul său este suspendat până la împlinirea condiţiei, care este un eveniment viitor şi nesigur (condiţie suspensivă - îţi vând autoturismul dacă voi fi transferat în provincie) sau dreptul poate fi provizoriu efectiv, dar se anulează retroactiv dacă condiţia nu se împlineşte (condiţie rezolutorie - dacă o să mă transfer, contractul de vânzare a autoturismului se va desfiinţa). d) Drepturi câştigate care sunt sinonime cu termenul de “drepturi”, pe scurt; regula este că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul vechii reglementări. Ele se deosebesc de drepturile incerte analizate mai sus tocmai pentru că desemnează drepturi formate cert, complet. Prin stare sau statut juridic înţelegem ansamblul de drepturi personale nepatrimoniale (necomensurabile în bani) de care se bucură o persoană. În antiteză cu aceste concepte, patrimoniul desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale cele care sunt evaluabile în bani. Situaţia juridică generală a unei persoane pentru a fi completă, trebuie să utilizăm complementar ambele noţiuni. Pe lângă drepturile şi îndatoririle fundamentale prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative, statutul juridic al cetăţeanului cuprinde toate drepturile şi obligaţiile

154

concrete rezultate din raporturile juridice în care el poate să intre: civile, financiare, comerciale etc. Categoria de statut juridic al cetăţeanului oferă imaginea clară a situaţiei juridice a acestuia ca subiect de drept. Putem distinge următoarele forme pe care le poate îmbrăca statutul juridic: starea civilă (nume, filiaţie, legături matrimoniale etc.) statut de drept public: drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de cetăţean, deputat, funcţionar statutul profesional care include drepturile şi obligaţiile inerente profesiei: avocat, doctor, meseriaş. 2). Obligaţia juridicălxxxiv Obligaţia este celălalt element al raportului juridic corelativ dreptului subiectiv şi care constă în a face, a nu face sau în a da ceva. Atât dreptul cât şi obligaţia apar în baza normei juridice şi sunt garantate în realizarea lor de forţa de coerciţiune etatică. Obligaţia este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celuilalt subiect al raportului juridic: avocatul este obligat să apere interesele clientului său, furnizorul să remită bunurile contractate, executantul să efectueze lucrarea convenită etc. Deci obligaţia juridică este opusul dreptului subiectiv şi constă în îndeplinirea prerogativelor pe care le implică drepturile sau competenţa celuilalt subiect, sau poate consta în satisfacerea acestora. Ceea ce reprezintă protecţie juridică pentru subiectul activ, reprezintă constrângere în sarcina subiectului pasiv, care nu execută prestaţia corelativă a dreptului subiectiv. Caracteristica cea mai importantă a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile ce îl alcătuiesc nu sunt rupte unele de altele, ci se presupun şi intercondiţionează reciproc în sensul că, ceea ce constituie dreptul unuia, respectiv ceea ce poate un subiect pretinde celuilalt este exact ceea ce constituie obligaţie juridică

155

pentru celălalt. Faptul că sunt corelative determină conţinutul omogen al raportului juridic şi presupun analizarea lor împreună, nu izolate unele de altele. Obligaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:lxxxv În funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi de mai multe feluri: a) Obligaţia de a da, a face sau a nu face Prin obligaţia juridică de a da, se înţelege îndatorirea de a transmite sau a constitui drepturi reale cu privire la un bun. Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a preda un lucru sau de a presta un serviciu Obligaţia de a nu face reprezintă obligaţia debitorului de a se abţine, de a face o anume acţiune. b) Obligaţii pozitive şi negative. Cele pozitive constau într-o acţiune a debitorului, iar cele negative consta în a nu face ceva, într-o abstenţiune a creditorului. c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă; obligaţia de rezultat se mai numeşte şi obligaţia determinată şi are ca obiect un rezultat determinat; obligaţia se consideră realizată doar dacă rezultatul urmărit a fost atins, realizat. Obligaţia de diligenţă sau de mijloace cum mai este denumită, constă în obligaţia debitorului de a-şi atinge scopul raportului juridic prin depunerea stăruinţelor, a tuturor diligenţelor pentru obţinerea rezultatului dorit. De pildă avocatul nu se obligă să câştige procesul, ci se angajează să facă toate demersurile juridice necesare în vederea obţinerii acestei finalităţi. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi: a) Obligaţii obişnuite - cele care revin în mod normal debitorului în sarcina căruia s-au născut. Ele sunt opozabile faţă de părţi. b) Obligaţii opozabile terţilor (“scriptae in rem”) sunt acele obligaţii, legate de un bun în care creditorul îşi poate realiza dreptul său numai cu concursul titularului actual al dreptului real asupra aceluiaşi bun şi care la rândul lui, este ţinut de îndeplinirea unei obligaţii preexistente. De exemplu, cel ce cumpără un bun trebuie să respecte o închiriere anterioară a acestuia de către fostul titular al dreptului de 156

proprietate asupra bunului (art. 1141 Codul civil). c) obligaţii reale (“propter rem”) sunt cele care revin celui ce deţine un bun, în considerarea importanţei acestuia pentru societate. Spre exemplu obligaţia ce revine celui ce deţine o pictură din patrimoniu naţional. După criteriul sancţiunii aplicabile obligaţiile se clasifică în: a) Obligaţii perfecte a căror executare este asigurată în cazul neexecutării de către debitorul lor, prin acţiune în justiţie. b) Obligaţii imperfecte sau naturale sunt obligaţiile a căror executare nu poate fi obţinută pe calea executării silite, ci numai în mod voluntar de către debitorii ei, dar odată executată îl împiedică pe debitor să solicite restituirea lucrului, prestaţiei, (o plată achitată după prescripţie, o sumă de bani achitată în absenţa titlului executor imposibil de obţinut). C. Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic este însuşi obiectul drepturilor şi obligaţiilor care îi constituie conţinutul. Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă teoretică şi practică: teoretică pentru că ajută la calificarea naturii juridice a relaţiei sociale supuse atenţiei precum şi a ramurii de drept căreia aparţin şi practică întrucât permite conturarea conduitei concrete pe care vor trebui să o realizeze subiectele de drept în cadrul raportului juridic dat. 5. Faptele juridice Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări, acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, adică acele fapte care produc aceste efecte juridice. Din definiţia enunţată putem reţine clasificarea faptelor juridice în funcţie de criteriul voliţional, după cum ele se produc ca urmare a voinţei omului sau independent de aceasta, în două mari categorii - acţiuni şi evenimente. După criteriul structurii lor, faptele juridice pot fi clasificate ca fapte juridice simple şi complexe. 157

a) Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale prevăzute în norma juridică) care se produc independent de voinţa omului şi de care norma leagă naşterea, modificarea sau dispariţia unor raporturi juridice concrete. Exemple de astfel de evenimente: moartea, naşterea unei persoane, un cutremur, o inundaţie, trăsnetul etc. De unul şi acelaşi eveniment poate fi legată naşterea unui raport juridic dar şi stingerea altui raport juridic. Spre exemplu, decesul unei persoane duce la deschiderea succesiunii şi stinge raporturile juridice în care “de cuius” era titularul unor drepturi subiective ori obligaţii. Evenimentele pot fi clasificate în evenimente naturale (naşterea, moartea, inundaţii, alunecări de teren, cataclisme) şi evenimente sociale (revoluţii, lovituri de stat etc.). Un eveniment natural cum ar fi inundaţia, poate duce la naşterea unor raporturi juridice de asigurare, între proprietarul terenului asigurat pentru acest eveniment incert şi nesigur şi firma de asigurare, cu care s-a încheiat contractul de asigurare. b) Acţiunile reprezintă actele oamenilor, manifestările de voinţă ale acestora care pot da naştere, modifica sau stinge anumite raporturi juridice. Ele produc efecte juridice datorită faptului că menifestările de voinţă sunt reglementate în normele juridice, iar acţiunea umană materializată este expresia voinţei de a obţine aceste efecte juridice stipulate în norme. Acţiunile la rândul lor, sunt comise cu intenţia de a produce efecte juridice sau fără această intenţie. Acestea din urmă se clasifică în acţiuni licite şi ilicite, după cum sunt sau nu conforme normelor juridice. În cadrul acţiunilor un loc important îl deţin actele juridice. Acestea sunt manifestări de voinţă făcute în scopul de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic. Conceptul de act juridic poate fi folosit în două accepţiuni. Un prim sens se referă la actul juridic în sensul de înscris doveditor, prin care înscris se poate proba un 158

fapt juridic. De exemplu un contract scris, o diplomă, o sentinţă, o declaraţie de învinuit sau martor etc. Noţiunea de act juridic utilizată în acest sens, de “instrumentum” denotă orice fel de înscris sau alt instrument constatator al manifestării de voinţă, al operaţiei juridice. În timp ce substanţei actului juridic îi corespunde noţiune de “negotium juris”, formei exterioare de manifestare îi corespunde noţiunea de “instrumentum probationis”. Celălalt sens al conceptului de act juridic, este cel pe care îl întâlnim în cadrul raportului juridic, ca varietate de fapte juridice şi prin care se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic, aşa cum s-a arătat deja. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Care este definiţia raportului juridic şi care sunt trăsăturile acestuia? 2. De cate feluri sunt subiectele de drept? Statul poate fi subiect al raportului juridic concret? 3. Ce se înţelege prin obiectul raportului juridic? Lucrurile materiale pot fi obiect al raportului juridic? Motivaţi. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Capacitatea juridică poate fi: a). Generală şi specială b). Mijlocul de identificare al unei persoane c). Atitudinea de a avea obligaţii 2. Prin capacitate de folosinţă înţelegem: a). Capacitatea persoanei de a exercita drepturi şi obligaţii b). Capacitatea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii c). Atitudinea generală a unei persoane de a fi subiect al raportului juridic. 3. După numărul subiectelor care participă la raportul juridic, subiectele pot fi: a). Unice sau colective b). Fizice sau juridice c). Calificate sau necalificate 4. Organele de stat : a). Pot fi subiecte ale raportului juridic b). Niciodată nu pot fi astfel de subiecte c). Pot să apară ca persoane juridice fără capacitatea de exerciţiu 5. Drepturile subiective pot fi: 159

Obişnuite. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Studentul să opereze facil cu formele răspunderii civile. De rezultat şi de diligenţă c). morale etc. În funcţie de obiectul lor. obligaţiile se clasifică în: a). Obiect al raportului juridic b). Acţiuni juridice c). juridice. Ambele TEMA XIII: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ I. Obiectul drepturilor şi obligaţiilor care îi constituie conţinutul raportului juridic b). • Studentul să cunoască particularităţile răspunderii juridice şi să deosebească între diferitele forme ale acesteia • Sa desprindă caracteristicile fiecărui tip de răspundere juridică • Să aprofundeze problematica principilor fundamentale ale răspunderii juridice. Drepturile patrimoniale sunt: a). După gradul de opozabilitate. TESTE DE EVALUARE 1. Obiectul raportului este : a).administrativă. Obişnuite sau opozabile terţilor. drepturile subiective se împart în: a). penale dreptului muncii. II. Fapte juridice b). Evenimentele sunt: a). Totalitatea obligaţiilor participanţilor la un raport juridic concret c). Drept subiectiv 5. Drepturi absolute şi relative 2. Perfecte şi imperfecte 3. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă şi să deosebească diferitele forme ale răspunderii politice. Drepturi colective rezultate dintr-un contract. Drepturi principale şi accesorii c). 4.a). Obligaţia de a face sau de a nu face b). Drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale b). Trăsătură a raportului juridic c). Principale şi accesorii b). • Să-şi formeze deprinderea de a deosebi funcţie de trăsăturile proprii între 160 . opozabile sau reale c).

Conceptul răspunderii juridice Răspunderea juridică este”acea formă a răspunderii sociale constând în complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care. Consideraţii introductive 2. stimulează respectarea legii şi contribuie de fapt la menţinerea ordinii sociale.CULPEI CU PREVEDERE ŞI FĂRĂ. Formele răspunderii juridice Există mai multe forme de răspundere juridică. fiind cea care asigură eficacitatea ordinii de drept. Conceptul răspunderii juridice 3.formele răspunderile civile • Sa cunoască şi să retină caracteristicile principiilor răspunderii juridice • Să îşi însuşească şi să facă diferenţa intre condiţiile răspunderii juridice III. fiecare din ele având condiţii de fond şi formă specifice. CULPEI. încălcare care reprezintă singurul temei al acestei răspunderi. CUVINTE CHEIE: CONDUITĂ ILICITĂ. IV. …. VINONVĂŢIA SUB FORMA INTENŢIEI. REZUMAT Specificul răspunderii juridice comparativ cu celelalte forme ale răspunderii. potrivit legii. A.prejudiciul. Răspunderea civilă 161 . CONDUITĂ LICITĂ. 2. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU 1. CONŢINUTUL TEMEI 1. constă în aceea că este antrenată în situaţia încălcării normei de drept. PREJUDICIU. Formele răspunderii juridice 4. Răspunderea juridică o întâlnim în toate ramurile sistemului nostru de drept. În principiu. fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă specifică de răspundere. Condiţiile răspunderii juridice sunt conduita ilicită . se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept”lxxxvi. Principiile fundamentale ale răspunderii 5. legătura de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită şi vinovăţia făptuitorului. Condiţiile răspunderii juridice V.

162 .Răspundere civilă este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată a răspunderii juridice. comitent sau institutor) pentru pagubele cauzate pentru fapta altei persoane a cărei supraveghere le revine din punct de vedere legal (copil minor. Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu creat prin fapta ilicită. prepus. alin. răspunderea directă sau pentru fapta proprie . ca urmare a unei lipse de întreţinere sau ca rezultat al unui viciu de construcţie. 1001 Cod civil) care revine proprietarului sau celui în a cărui pază se află animalul respectiv. obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat. 1000. răspunderea pentru fapta animalului (art. 1002 Cod civil) care revine proprietarului unei clădiri pentru pagubele produse prin ruinarea acesteia. alin. 998 şi 999 Cod civil. Ea cunoaşte două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.” 2. Răspunderea civilă delictuală este forma cea mai pregnantă de răspundere civilă antrenată în cazul comiterii unui delict civil prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi rezultarea unui prejudiciu ca urmare a lezării unui drept subiectiv sau interes legitim al acestuia. răspunderea indirectă care include: răspunderea pentru fapta altuia (art. 1 teza 2 Cod civil) răspundere ce incumbă supraveghetorului lucrurilor pentru pagubele cauzate de către acestea. a-l repara. Potrivit acestor texte “orice faptă a omului care cauzează un prejudiciu. răspunderea pentru lucruri (art.reglementată de prevederile art. altora. Această formă de răspundere cunoaşte mai multe feluri de răspundere: 1. Răspunderea civilă delictuală Delictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu intenţie sau din culpă (sub forma neglijenţei sau imprudenţei). 4 Cod civil) răspundere pe care are o anumită persoană (care poate fi părinte. 2. elev sau ucenic). 1000. pentru paguba produsă de acesta. 3. răspunderea pentru ruina edificiilor (art.

în situaţia răspunderii contractuale este suficientă dovada contractului şi a prejudiciului. singurele situaţii care nu i-ar putea fi imputate şi care sunt exonerate de răspundere. Astfel. lovite de nulitate. creditorul să-l fi pus în întârziere pe debitor. pentru a fi exonerat de răspundere. Referitor la întinderea reparaţiei se poate remarca împrejurarea că în timp ce în cadrul răspunderii civile contractuale prejudiciul se stabileşte având în vedere clauzele contractuale prin care părţile pot conveni să mărească sau să diminueze cuantumul despăgubirilor. în cazul răspunderii delictuale. Ori. dacă răspunderea civilă delictuală îşi avea izvorul într-un delict civil. În materia probelor ce se cer administrate în cazul unui litigiu. diferă. debitorul va trebui să probeze că neexecutarea s-ar datora unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit. Rezultă aşadar că. ca urmare a unor fapte ilicite civile constând în neexecutarea (executare cu întârziere sau executarea necorespunzătoare) a unei obligaţii rezultate dintr-un contract. cerinţă nenecesară în cazul celeilalte forme a răspunderii civile. principiul operant este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat. 1000-1002 Cod civil. Pe de altă parte răspunderea civilă este antrenată cu condiţia ca anterior. în cazul răspunderii 163 . condiţiile cerute. convenţiile de nerăspundere intervenite anterior comiterii faptei ilicite. Dacă în materie delictuală sunt în principiu. răspunderea contractuală îşi are sorgintea în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale.Răspunderea civilă contractuală este cea ce-a doua formă a răspunderii civile şi desemnează obligaţia debitorului de a repara prejudiciul pe care l-a produs creditorului. în cazul răspunderii delictuale trebuie dovedită atât existenţa pagubei încercate cât şi culpa autorului. întrucât legea prezumă culpa doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.

iar infractorul fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se supună pedepsei legal aplicate. Răspunderea penală Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut în urma comiterii unei infracţiuni. derogator. 17 Cod penal). Pedepsele. B. ci însăşi libertatea persoanei. ca sancţiuni tipice de drept penal se deosebesc de toate celelalte sancţiuni juridice.) confiscări etc. de a fi tutore sau curator etc. astfel de clauze de nerăspundere sunt în anumite limite. Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii cum ar fi: infracţiuni contra securităţii statului. infracţiuni de fals etc. întrucât reprezintă forma cea mai dură de constrângere. Formele de sancţionare în cazul comiterii de infracţiuni pot fi: privare de libertate. Temeiul răspunderii penale este infracţiunea. este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală (art.contractuale. contra persoanei. ci scop preventiv educativ şi de înfăptuire a justiţiei. vizând nu doar patrimoniul. având dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor. 164 . amenda penală. contra autorităţii. valabile şi produc efecte. una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal. interzicerea unor drepturi civile (ridicarea drepturilor părinteşti. Dacă răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie. Ele nu au caracter reparator. statul în calitate de reprezentant al societăţii. Acest raport juridic se stabileşte între stat şi infractor. răspunderea contractuală are un caracter special. Trăsătura comună celor două forme de răspundere civilă este esenţa lor identică constând în scopul lor comun. Răspunderea penală constituie pe lângă infracţiune şi pedeapsă. adică fapta care prezintă pericol social. acela de a repara un prejudiciu patrimonial cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită. contra avutului privat.

societatea se simte aşa de grav ameninţată încât se socoteşte direct lezată şi intervine ca parte. legea prevede. posibilitatea antrenării răspunderii numai după introducerea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate (exemplu: în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. în realitate ne aflăm în faţa unei fapte petrecute între doi particulari. al statului şi o alta privată. este interesată întreaga societate. insultă prevăzută de art. ameninţare prevăzută de art. Cele două acţiuni sunt distincte.).lxxxvii În dreptul procesual penal operează principiul oficialităţii răspunderii penale. fie sub forma intenţiei. În mod excepţional. urmărind aplicarea pedepsei şi care este în interesul societăţii. calomnie prevăzută de art. Aşa cum remarca profesorul Mircea Djuvara “atunci când de pildă. totuşi. În faţa instanţelor penale aflăm o acţiune publică introdusă de procuror. Răspunderea penală este întotdeauna atrasă când făptuitorul a acţionat cu vinovăţie. 205 Cod penal. 165 . 180 Cod penal. împreună”. fie a culpei (atunci când legiuitorul a stipulat astfel). principiu înţeles în sensul că tragerea la răspundere are loc la iniţiativa autorităţilor publice. întrucât în restabilirea ordinii de drept şi a drepturilor subiective încălcate. deşi ele se susţin de regulă. pentru anumite fapte de o gravitate mai mică. un individ asasinează un altul.Constatarea şi antrenarea răspunderii penale se realizează de organe specializate ale statului. 193 Cod penal etc. introdusă de particularul lezat şi prin care acesta poate cere în faţa instanţei despăgubirile ce i se cuvin pentru prejudiciile ce le-a suferit. sunt cele referitoare la legalitatea infracţiunilor “nullum crimen sine lege” şi legalitatea pedepselor “nulla poena sine lege”. Acţiunea penală se promovează din oficiu. 206 Cod penal. Principiile care domină această formă a răspunderii.

sancţiunea penală nefiind transmisibilă urmaşilor. cum este posibil în cazul răspunderii civile. În ceea ce priveşte dovada vinovăţiei făptuitorului. 166 . legea nepermiţând înlocuirea condamnatului cu o altă persoană. motiv pentru care în cazul survenirii decesului. în favoarea acestuia operează prezumţia de nevinovăţie. procesul va înceta sau nu va mai fi pornit. Dat fiind acest caracter personal al răspunderii penale. C.iar stabilirea şi individualizarea pedepsei are ca şi criterii de stabilire tocmai gradul de vinovăţie al acestuia. Răspunderea juridică de dreptul muncii În ramura dreptului muncii. răspunderea angajaţilor poate fi: • răspundere patrimoniala şi răspundere disciplinară. subiectul acestuia poate fi numai o persoană fizică şi nu una juridică. Subiectul abaterilor disciplinare nu pot fi decât persoane aflate în raporturi juridice de muncă cu angajatorul D. indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă. Aceste fapte se numesc abateri disciplinare şi presupun două condiţii: încălcarea unei îndatorii de serviciu şi calitatea de om al muncii. ea nefiind transmisibilă altor persoane. Răspunderea patrimoniala este antrenată în cazul în care angajatul încalcă cu vinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă unităţii la care este angajat Răspunderea disciplinară este antrenată când persoana încadrată. prezumţie legală care nu poate fi răsturnată decât în baza probelor contrare de vinovăţie şi care cad în sarcina acuzării. Răspunderea administrativă Răspunderea administrativă nu este sinonimă cu răspunderea contravenţională. spre exemplu: caracterul strict personal îşi extinde efectele şi asupra executării sancţiunii penale. încalcă cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de muncă. funcţie de momentul în care autorul faptei a decedat. Răspunderea penală este întotdeauna personală şi vizează pe autorul comiterii infracţiunii.

expulzarea unui străin. 108 că Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului şi că fiecare membru al Guvernului este răspunzător solidar cu ceilalţi pentru activitatea Guvernului precum şi pentru actele acestuia Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei 167 . Răspunderea în dreptul constituţionallxxxix Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor. Unii autori denumesc această variantă a răspunderii administrative. reducerea salariului etc. răspunderea administrativ-patrimonială.) Răspunderea administrativ-patrimonială. Ea cunoaşte trei forme: răspunderea administrativdisciplinară. răspunderea administrativcontravenţională. E. care este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie. care intervine în cazul săvârşirii unei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea. răspundere a puterii publicelxxxviii. ori pentru pagubele rezultate din acte administrative ilegale emise de administraţia de stat.având o sferă mai largă de aplicare. Răspunderea administrativ-disciplinară. care a stipulat în art. destituirea din funcţie. deziderat existent în concepţia statului constituţional şi democratic modern. care este antrenată în situaţia producerii unor abateri care nu îmbracă caracterul de contravenţie (exemple de sancţiuni aplicabile: retrogradarea din funcţie. ori prin nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a cererilor adresate autorităţilor publice. care este antrenată în cazul în care statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare ale organelor sale specializate cu atribuţii judiciare. Răspunderea membrilor Guvernului a reprezentat una dintre cele mai aprins discutate probleme după adoptarea Constituţiei. Răspunderea administrativ-contravenţională.

Astfel. Spre exemplu. disciplinară etc. cum ar fi spre exemplu. Se pot cumula forme ale răspunderii din cadrul aceleiaşi ramuri de drept (desfacerea contractului de muncă şi obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material produs angajatorului). nu pot coexista cu privire la aceeaşi faptă. însă va răspunde penal pentru cazul săvârşirii unei infracţiuni de înaltă trădare. cazul angajatului căruia i s-ar desface contractul de muncă (răspunderea disciplinară) pentru o infracţiune comisă în afara. răspunderea penală cu răspunderea contravenţională (diferenţa între infracţiune şi contravenţie fiind gradul diferit de pericol social. între diferitele forme de răspundere. Uneori există posibilitatea cumulului între formele răspunderii juridice. formele răspunderii juridice se exclud. este exclus a susţine că aceeaşi faptă este în acelaşi timp şi infracţiune şi contravenţie. putem întâlni răspundere contravenţională. Alteori. iar pentru infracţiuni comise în afara serviciului. răspund potrivit normelor dreptului comun. în cadrul dreptului administrativ. Din perspectiva teoriei generale a dreptului.lor. penală. Pe plan politic. sau pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în îndeplinirea funcţiei pe care o ocupă. 84). Răspunderea şefului de stat este antrenată potrivit reglementărilor constituţionale (art. Preşedintele României se bucură de imunitate. Este de precizat. Formele răspunderii civile şi penale sunt însă compatibile. va suporta pe lângă pedeapsa legal aplicată şi plata despăgubirilor civile (materiale şi/sau morale) către 168 . fiind în realitate doar una dintre acestea). şeful statului nu răspunde pentru opiniile pe care le exprimă în această calitate. conform prevederilor acestei legi. putem remarca faptul că există relaţii complexe de interdependenţă. apoi că nu fiecărei ramuri de drept îi corespunde o formă unică de răspundere: spre exemplu. un inculpat condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă. sau chiar în timpul orelor de program (răspunderea penală). civilă.

este obligat să procedeze după modul de reglementare a faptei şi a pedepseixc. Deşi au un conţinut divers şi dinamic. prejudiciu. În cazul răspunderii solidare. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică. Cauzele de exonerare de răspundere acţionează în mod diferit. amintim: 1) Principiul legalităţii răspunderii potrivit căruia. răspunderea operează în condiţiile şi cazurile prevăzute de normele juridice şi după o procedură stabilită. conţinând şi aspecte politice. în funcţie de ramura de drept în care este reglementată respectiva formă de răspundere juridică. Dintre principiile consacrate de literatura juridică. aceasta operează faţă de mai mulţi subiecţi. . în oricare din formele răspunderii juridice. Ele nu au un caracter exclusiv juridic. formele răspunderii sunt fundamentate pe principii comune. Astfel. care presupun întrunirea unor condiţii pe care le regăsim în general. chiar dacă toate celelalte condiţii ale răspunderii ar fi întrunită (faptă. Principiile fundamentale ale răspunderii Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului şi cu principiile unor ramuri de drept şi se deosebesc de acestea. persoane aflate în întreţinerea victimei). . 3. având o serie de particularităţi proprii tuturor formelor de răspundere juridică. raport de cauzalitate). răspunderea revine aceluia care a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită. 2) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are în vedere faptul că. organul care a stabilit o formă a răspunderii juridice şi a pronunţat spre exemplu o sentinţă.părţile civile (soţ. morale. 3) Principiul răspunderii personale: potrivit acestui principiu. a avut posibilitatea de a decide asupra propriului comportament. precum şi conştiinţa violării normei juridice prin comiterea faptei ilicite. 169 . răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în care autorul a acţionat cu vinovăţie.

Cel ce a încălcat ordinea de drept o singură dată. 6. Condiţiile răspunderii juridice Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuiesc întrunite cumulativ următoarele condiţii: A. a mai multor forme de răspundere juridică dacă. prin fapta sa autorul acţiunii ilicite a înfrânt o pluritate de norme juridice. îi va fi aplicată o singură sancţiune juridică.persoana păgubită putându-se dezdăuna de la oricare dintre aceştia urmând ca prin acţiunea în regres cel cea plătit să se desocotească cu ceilalţi codebitori. 7. 5) Principiul “non bis in idem”. sancţiunile aplicate făptuitorului trebuie să exercite asupra acestora un rol educativ preventiv. a formei vinovăţiei sau a întinderii pagubei cauzate. să contribuie la reintegrarea lui în societate ulterior ispăşirii ei şi nu să-i provoace acestuia suferinţe inutile. sancţiune şi gravitatea faptei săvârşite. Acest principiu presupune o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii sau pedepsei penale raportat şi la pericolul social al acţiunii ilicite. Acest principiu nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane. Acest principiu presupune aplicarea unei singure sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă. 4. printr-o singură faptă ilicită. efectele urmărite nu se mai obţin nici în raport cu societatea şi nici cu făptuitorul. Principiul umanismului răspunderiixci în conformitate cu care. conduita ilicită a făptuitorului şi inexistenţa unor cauze care să înlăture 170 . întrucât s-ar crea un sentiment de insecuritate şi o stare de neîncredere în capacitatea organelor abilitate a restabili ordinea de drept. 4) Principiul justeţei sancţiunii implică existenţa unei proporţii între pedeapsă. Dacă reacţia socială la comiterea de acţiuni ilicite nu se realizează cu promptitudine. Principiul celerităţii reclamă oportunitatea sancţionării celui vinovat. sau să-i înjosească personalitatea şi demnitatea. Tragerea la răspundere nu poate suferi amânare. concomitente.

li s-ar mai adăuga existenţa autorului încălcăriixcii şi capacitatea juridicăxciii a acestuia. care ameninţă viaţa sau integritatea sa corporală sau a altora. condiţii pe care le apreciem ca fiind superflue faţă de cele enunţate mai sus şi care rezultă implicit din acestea. Spre exemplu. După unii autori. când conduita ilicită vătămătoare a fost consecinţa acestei(or) constrângeri. exercitarea unei energii fizice asupra corpului căruia 171 . suficiente şi necesare. rezultatul păgubitor produs. Prin legitimă apărare înţelegem fapta comisă de o persoană pentru a se apăra împotriva unui atac material. ori împotriva unui interes obştesc. 44 Cod penal).fie acţiune. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei a) Legitima apărare (art. Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei. produce altuia un prejudiciu patrimonial c) Constrângerea fizică şi constrângerea morală (art. vinovăţia autorului faptei ilicite. direct şi injust. pentru a scăpa de un pericol grav. fie inacţiune. dacă persoana respectivă nu i-a putut rezista. 46 Cod penal) constituie cauze de înlăturare a răspunderii. legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs. A.răspunderea sau caracterul ilicit al faptei. îndreptat împotriva sa. aceste patru condiţii sunt general valabile. D. sau a altuia. ori pentru a salva anumite bunuri. imediat. C. iar inexistenţa vreuneia duce la nedeclanşarea răspunderii juridice. B. 45 Cod penal) reprezintă împrejurarea în care o persoană. Indiferent de forma concretă de răspundere pe care ar îmbrăca-o. Conduita ilicită şi inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea sau caracterul ilicit al faptei Este o primă condiţie care trebuie îndeplinită şi constă în comportamentul . acestor condiţii ale răspunderii juridice. b) Starea de necesitate (art. prin care s-a încălcat o normă juridică.

i se imprimă o mişcare independentă de voinţă sau care nu poate fi înlăturată decât prin săvârşirea infracţiunii. Constrângerea morală înlătură caracterul ilicit al faptei dacă persoana autorului sau o altă persoană, este ameninţată cu un pericol grav care nu poate fi altfel înlăturat. Se cere ca cel care este ameninţat să nu aibă alternativă de scăpare decât să suporte acel rău cu care este ameninţat, ceea ce în realitate, nu ar reprezenta o alternativă de salvare ci de distrugere. d) Cazul fortuit (art. 47 Cod penal) sau forţa majoră există în cazul în care conduita ilicită este rezultatul unei situaţii sau împrejurări care nu putea fi prevăzută, neaşteptată. Fapta autorului se suprapune unei întâmplări de neprevăzut (trăsnet, inundaţie etc.) şi care are un rezultat de neînlăturat. e) Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care, din diverse motive (alienaţie mintală, debilitate, alte cauze) nu îşi dă seama de consecinţele faptelor sale. Pentru a fi înlăturată răspunderea, trebuie stabilită această stare în momentul comiterii faptei ilicite, întrucât schizofrenia spre exemplu, nu implică iresponsabilitate. f) Beţia involuntară se datorează influenţei pe care alcoolul sau alte substanţe narcotice o au asupra făptuitorului şi care a ajuns în această stare de beţie completă independent de voinţa sa. Beţia voluntară completă nu înlătură răspunderea pentru conduita ilicită, ci doar poate fi avută în vedere ca o circumstanţă agravantă sau atenuantă, după caz g) Minoritatea făptuitorului Starea de minorat înlătură răspunderea juridică atunci când minorul până la o anumită vârsta săvârşeşte o faptă ilicită, întrucât potrivit reglementărilor în vigoare acesta nu are capacitatea legală de a răspunde. Minoritatea înlătură răspunderea penală şi administrativă nu însă şi pe cea civilă, întrucât prejudiciul material trebuie reparat fie de minor, fie de părinţii sau institutorii săi. 172

În ramura dreptului penal, minorul sub 14 ani este absolvit de orice penalitate (nu răspunde penal); între 14-16 ani, răspunde, dar numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, iar după 16 ani, răspunde pentru infracţiunile comise prezumându-se de legiuitor că acesta are discernământul faptelor sale. Această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei este prevăzută la art. 50 din Codul Penal. h) Eroarea de fapt. Prin eroare de fapt înţelegem necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei situaţii, împrejurări, legate de fapta care se săvârşeşte. Trebuie făcută distincţie între eroarea de fapt (ce poartă asupra unui lucru, împrejurare, activitate, persoană), şi eroarea de fapt care este de fapt o necunoaştere sau cunoaştere greşită a unei norme juridice şi care potrivit principiului „ignorarem legem nocet” nu exclude antrenarea răspunderii juridice. În afara acestor cauze stipulate de la articolul 44 la 51 în Codul Penal mai există şi alte situaţii care însă, nu înlătură caracterul ilicit al faptei, ci înlătură fie răspunderea juridică, fie executarea unor măsuri rezultate din stabilirea răspunderii făptuitorului. În dreptul penal aceste împrejurări sunt cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală sau alte consecinţe ale condamnării şi sunt reglementate de la art. 119 la 131 din Codul Penal. Acestea sunt: • Amnistia (art. 119 Cod penal); • Graţierea (art. 120 Cod penal); • Prescripţia (art. 121 Cod penal); • Lipsa plângerii prealabile (art. 131 Cod penal); • Împăcarea părţilor (art. 132 Cod penal); • Retragerea plângerii prealabile (art. 131 Cod penal); • Reabilitarea (art. 133 Cod penal). B. Rezultatul păgubitor produs sau consecinţa faptei ilicite Acesta reprezintă un alt element necesar antrenării răspunderii juridice. Această problemă a rezultatului produs prin conduita ilicită se pune diferit în ramuri de drept diferite. În dreptul civil sau în dreptul muncii, răspunderea civilă sau materială este 173

direct legată de existenţa prejudiciului produs. În dreptul penal nu se cere ca rezultatul faptei ilicite să fie patrimonial, putând fi infracţiuni de pericol sau de punere în primejdie şi care să nu aibă o astfel de consecinţă materială (cum ar fi exemplu cazul infracţiunilor de ameninţare, de conducere a unui autovehicul cu numere false de înmatriculare sau neînmatriculat etc.). În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârşirii ei. În cazul altor situaţii, mărimea prejudiciului creat poate atrage o răspundere sporită prin reţinerea unor circumstanţe agravante. Spre exemplu furtul, delapidarea etc. - care au avut consecinţe peste două miliarde de lei sunt fapte (în lumina art. 146 Cod penal modificat) considerate de legiuitor “cu consecinţe deosebit de grave” iar astfel de prejudicii atrag făptuitorului sancţiuni cu pedepse mult sporite faţă de forma tip a infracţiunilor comise). Deci rezultatul socialmente dăunător, este intrinsec legat de săvârşirea conduitei ilicite, cu care se află într-o strânsă legătură de cauzalitate. C. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs Pentru a se declanşa răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie să fi acţionat cu vinovăţie, iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduitei sale sau, altfel spus, acţiunea sa să fie cauza producerii efectului negativ pentru ordinea juridică. Cauzele pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau secundare, directe ori indirecte, influenţate sau nu de anumite condiţii - iar stabilirea răspunderii juridice faţă de toate aceste împrejurări, este un proces deosebit de complex şi revine organului de stat însărcinat cu aplicarea legii. D. Vinovăţia autorului faptei ilicite Vinovăţia este o altă condiţie a răspunderii juridice şi desemnează atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită faţă de acea faptă şi consecinţele ei,

174

În dreptul penal spre exemplu. Culpa cu prevedere sau imprudenţă este acea formă a culpei când autorul acţiunii sau inacţiunii ilicite a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor ilicite. prevăzând consecinţele ilicite ale faptei sale. consecinţe pe care le-a dorit sau le-a admis. deşi putea şi trebuia să le prevadă. Culpa este forma mai puţin gravă a vinovăţie şi îmbracă în dreptul penal două forme: culpa cu previziune sau imprudenţă şi culpa fără prevedere sau neglijenţă. iar intenţia este indirectă în situaţia în care subiectul nu a urmărit aceste consecinţe. sub una din formele ei a fost dovedită. Intenţia este de două feluri: intenţie directă şi intenţie indirectă. pe care le-a cunoscut şi dorit. cunoscând consecinţele ilicite ale faptei sale. Ea cunoaşte două forme: intenţia şi culpa. nu le-a acceptat şi a crezut în mod uşurat că lear putea preveni. pe care însă nu le-a dorit. putea să o aibă. Ştiinţele juridice de ramură detaliază modalităţile de existenţă a acestor forme. Culpa fără prevedere sau neglijenţă este forma culpei în care persoana care a săvârşit acţiunea sau inacţiunea ilicită nu a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor ilicite. 175 . Vorbim despre intenţie directă atunci când subiectul a acţionat în cunoştinţă de cauză. intenţia este definită ca fiind încălcarea dreptului cunoscând caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii. În ramura dreptul penal şi procesual penal există prezumţia că persoana este nevinovată.având în momentul executării reprezentarea acestora sau deşi nu a avut-o. însă a admis sau a acceptat posibilitatea producerii acestora. consecinţa ce rezultă din acest principiul este că organul de cercetare penală sau organul de urmărirea penală (uneori şi partea vătămată) trebuie să dovedească vinovăţia autorului faptei ilicite. iar principiul este cel al nevinovăţiei acesteia. Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului. Răspunderea penală este personală şi operează numai faţă de autorul faptei ilicite a cărei vinovăţie.

Răspunderea juridică de dreptul muncii poate fi: a). Pentru prejudicii provenite din contracte economice 5. Principiul „non bis in idem” presupune: a). TESTE DE AUTOEVALUARE 123 1. Condiţia răspunderii juridice este: a). Răspundere contravenţională 2. Pentru fapta altuia b). Pentru fapta animalului b). Conduita ilicită 2. Delictuală sau contractuală 4. Răspundere patrimonială şi disciplinară b). Răspunderea penală este antrenată: a). Diferenţierea formelor de vinovăţie permite organului de aplicare a dreptului stabilirea gradului de vinovăţie. Delictuală b). Răspundere materială c). Pentru fapta minorilor de care răspundem 3. culpa fără intenţie sau neintenţionată care îmbracă forma culpei cu uşurinţă şi neglijenţa (ambele atrăgând răspunderea cvasidelictuală). Pentru prejudicii provenite din contracte comerciale c). sancţiune şi gravitatea faptei b). Contractuală c). Enumeraţi şi trataţi condiţiile răspunderii juridice. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Amnistia este: a). Cazul fortuit b). aspect relevant în determinarea felului sau limitelor răspunderii juridice. Criteriu penal al faptei 176 . Aplicarea unei proporţii între pedeapsă. Aplicarea unei sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă TESTE DE EVALUARE 1. Pentru fapta proprie c). care poate fi: culpă cu intenţie şi care atrage răspunderea civilă delictuală. vinovăţia îmbracă forma culpei.În dreptul civil. Răspunderea civila este: a). Răspunderea civilă delictuală indirectă poate fi: a). Care este diferenţa între răspunderea juridică delictuală şi contractuală ? 2. Aplicarea a doua sancţiuni pentru fapte de aceeaşi natură c). Care sunt principiile fundamentale ale răspunderii juridice 3. Cauză care înlătură răspunderea penală b). Eroare de fapt c).

COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT • Studentul să opereze cu conceptele de sistem. Vinovăţia se poate manifesta ca o : a). CUVINTE CHEIE: SISTEM DE DREPT. suprasistem.c). entităţi cum sunt normele juridice . STRUCTURA MODULULUI 1. Intenţiei indirecte c). SUBRAMURA DREPT. metode şi principiile comune de reglementare • Studentul să înţeleagă şi să reţină opiniile exprimate în literatura de specialitate referitoare la diviziunile dreptului. Importanţa studierii lui 177 . Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea penală sau altă consecinţe ale condamnării 4. Componentele sistemului de drept. norme care la rândul lor formează subsisteme • Studentul să poată delimita instituţia juridică . Ambele 3. Culpa cu prevedere. Condiţie a răspunderii juridice b). Consideraţii introductive. II. de ramura de drept • Să aprofundeze criteriile de structurare ale sistemului de drept . 5. funcţie de obiect. RAMURA DE DREPT IV. UTILITATE JURIDICĂ. la genul concret al sistemului de drept • Utilizarea corectă a limbajului juridic III. Formă a răspunderii juridice TEMA XIV: SISTEMUL DREPTULUI I. Vinovăţia se poate manifesta sub forma: a). Formă de conştiinţă juridică c). Intenţiei directe b). subsistem şi să poată identifica particularităţile lor în cadrul dreptului • Să facă distincţia între ramurile aparţinând dreptului public şi dreptului privat • Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice a teoriei sistemul. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI • Studentul să înţeleagă sistemul de drept ca un sistem distinct al existenţei format din totalităţi.

cât şi cel ideal – ca fiind format dintr-o infinitate de sisteme. Orice fenomen. REZUMAT Astăzi mai mult ca ori când putem privi universul – atât cel material . are în vedere prioritatea întregului asupra componentelor sale şi îl consideră punct de plecare pentru orice investigaţie realizată. Noţiune.atât cel material cât şi cel ideal.2. Elementul de bază. apoi instituţia juridică şi. proces etc. au privit sistemul ca un agregat mecanic 178 . In domeniul dreptului . CONŢINUTUL TEMEI 1. V. studiindu-le separat şi încercând să reconstruiască (rareori cu succes) comportamentul acestuia din acela al părţilor alcătuitoare. ca fiind format dintr-o infinitate de sisteme. care formează sisteme şi care la rândul lor sunt subordonate altor subsisteme. un ansamblu de elemente aflate în relaţii legic determinate şi care nu se reduce la suma părţilor componente. părţile întregului. Criterii de structurare a sistemului de drept 3. Totalitatea ramurilor de drept formează sistemul dreptului. Ramurile sistemului de drept romanesc. Consideraţii introductive. ca în oricare altul al existenţei . Teza universalităţii conceptelor de sistem şi structură priveşte întreg universul ca fiind format din conexiuni unitare de subsisteme şi oricât de simplistă ar putea părea această constatare ea este fundamentală în gândirea umană. urmează ramura de drept. în mod izolat. Importanţa studierii lui Astăzi mai mult ca oricând putem privi universul . Concepţiile mecaniciste spre exemplu. Ştiinţa a privit secole de-a rândul. Componentele sistemului de drept. poate fi considerat un sistem. Abordarea sistemică şi metodologică bazată pe conceptul de sistem. Opinii exprimate in literatura de specialitate referitoare la diviziunile dreptului 4. îl reprezintă norma juridică. obiect. entităţi cum sunt normele juridice . distingem un sistem format din totalităţi.

întrucât 179 . formând un singur tot. dar nesumativă de elemente.sumativ de elemente componente care. economic. fiecare. “întregul” formează obiect de studiu interdisciplinar. Într-un sistem integrativ părţile îşi pierd individualitatea şi fiecare element capătă însuşirile proprii ale totalităţii. fiind utilă demersurilor cognitive din chimie. dar şi din domeniile social. politic etc. individualitatea apărând ca atribut al întregului sistem şi nu al componentelor.lea mai ample. În timp s-a dovedit necesitatea unei sinteze între element şi sistem. El este totodată o totalitate constitutivă.teoria sistemelor. între parte şi întreg. îşi păstra integral calităţile. mai bogate în conţinut şi au configurat o disciplină ştiinţifică . fizică etc. În această lumină apar eronate atât interpretările care dizolvă părţile în întreg şi-l readuc la un ansamblu de relaţii. Cea mai generală definiţie a sistemului îl prezintă ca pe o colecţie de elemente legate între ele prin relaţii identificabile. care prin domeniul de cuprindere a devenit o materie pluridisciplinară cu vocaţie de aplicabilitate generală. juridic. Un sistem este suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor sisteme. formulânduse mai multe opinii. dar nu se poate face abstracţie nici de determinările acestora. Absolutizând un aspect sau altul se ajunge la reglementări unilaterale a imaginii universului. Cercetările din domeniul sistemelor au fost începând cu secolul al XX. cât şi acelea care reduc întregul la elementele sale. însă se deosebesc mai mult sub aspectul enunţării unor trăsături secundare ale sistemelor. În definirea conceptului de sistem nu există unanimitate de păreri. Dacă “partea” este cercetată de o singură ştiinţă. Apariţia conceptului de sistem şi elaborarea teoriei sistemelor a corespuns unei necesităţi pe care a simţit-o umanitatea de a rezolva problemele pe de-ntregul lor. curente care au surprins în general aceleaşi trăsături esenţiale. întrucât totalitatea nu poate fi redusă la elemente.

entităţi. Structuralitatea este proprietate pe care o au obiectele şi fenomenele în general de a se constitui în formaţiuni complexe. în cadrul sistemului de drept. formaţiune care se comportă ca întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii. ca elemente ale sistemului de drept se comportă ca părţi în raport cu sistemul de drept în care se integrează (instituţia juridică. le sunt subordonate subsisteme. Normele juridice. Aşadar şi în cadrul existenţei unei societăţi sau al unei ţări. dispoziţia şi sancţiunea care o compun. putem desluşi structuri juridice în cadrul cărora. distincte de proprietăţile normelor juridice. Aplicată dreptului. distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. această constatare se referă la faptul că dreptul se prezintă ca un ansamblu de norme juridice aflate în strânsă legătură între ele. dintre părţile alcătuitoare şi întreg. cum sunt normele juridice ce formează sisteme cărora. Orice domeniu al existenţei poate fi reprezentat ca totalităţi. În domeniul dreptului ca şi în oricare altul al existenţei distingem un sistem format din totalităţi. sistemul dreptului ocupă un loc aparte ca fenomen social distinct. Norma juridică se prezintă ca sistem faţă de ipoteza.nu se reduce la suma părţilor componente. ca entităţi cu anumite structuri. Din postularea structuralităţii ca proprietate a existenţei. Am precizat că prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente aflate în legătură între ele. Relaţia existentă între elementele componente şi sistem. putem deduce teza universalităţii conceptelor de „sistem” şi „structură”. în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile. iar prin structură înţelegem “o aşezare de elemente ce alcătuiesc un tot. este o relaţie 180 . structurate ca totalităţi omogene şi relativ stabile. format din elemente solidare care nu poate fi ce este decât în legătură cu ele”xciv. la rândul lor. ce formează un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii. ramura de drept şi în final sistemul dreptului) şi ca sisteme în raport cu propria lor structură.

Trebuie remarcat că anumite trăsături ale sistemului de drept nu le întâlnim la fiecare normă sau instituţie juridică alcătuitoare în parte. se întrepătrund atât între ele. În raport cu sistemul dreptului. Sistemul de drept nu reprezintă o contopire totală a elementelor lui şi nici suma aritmetică a acestora. ramuri de drept şi instituţii juridice. instituţiile şi ramurile sale. imuabile. actualitatea şi sunt abrogate explicit sau tacit. pe măsură ce societatea se dezvoltă. în timp ce altele îşi pierd valabilitatea. Ordinea interioară a sistemului de drept. configurând-o în mod diferit. este relaţia dintre subsisteme şi sistem. Dreptul este un sistem complex şi 181 . sistemul fiind determinat de relaţiile sociale ale unei societăţi şi serveşte acestor relaţii atâta timp cât ele există. relaţiile sociale se schimbă. în mod concentrat şi nu prin fiecare normă sau instituţie privită izolat. ori între ramurile de drept şi sistemul dreptului. Sistemul de drept trebuie conceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile. apar norme juridice noi. cât şi cu sistemul în întregul său. instituţiile ş__________i ramurile de drept în sistem. instituţiilor şi ramurilor de drept şi a relaţiilor dintre acestea. instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară. Normele juridice din cadrul acestui sistem de drept nu trebuie privite ca neschimbătoare. integrează normele. de la stat la stat.între sisteme şi subsisteme. Sistemul de drept acţionează asupra relaţiilor sociale prin toate normele. Sistemul de drept este aşadar unitatea dreptului şi diviziunea lui în părţi independente. Pe această linie de gândire relaţia dintre normele de drept şi instituţiile juridice. structura apare ca un complex unitar de interacţiuni care. organizarea normelor şi instituţiilor juridice şi ramurilor de drept în sistemul de drept al fiecărei ţări şi interacţiunile lor specifice dau structura acestuia. Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor. ca o totalitate omogenă în care normele.

la un număr nedefinit de persoane şi cu caracter obligatoriu. În legislaţia oricărui stat. ori a formării unei subramuri a dreptului afacerilor în ţările centrale şi est europene). respectiv de subsisteme ale ansamblului.deschis care interacţionează nu numai cu mediul social (exterior lui) dar şi cu fiecare din părţile lui constitutive. o regulă de conduită care are caracter general. Între aceste norme există o legătură care le uneşte şi care le conferă o anume particularitate. S-a afirmat că sistemul de drept este alcătuit din norma juridică ca element de bază structural. Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (grupă unitară) de relaţii sociale generând o categorie aparte de raporturi juridice. element de maximă generalitate în cadrul sistemuluixcv. Ca urmare a acestui proces de adaptabilitate asistăm la apariţia unor noi ramuri de drept şi la dispariţia altora (spre exemplu reapariţia dreptului comercial. de aplicabilitate repetată. care concură la asamblarea sistemului de drept. care reprezintă sfera cea mai strânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice. tipic. Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. Elementele componente ale oricărei norme juridice şi interacţiunile dintre acestea le imprimă atribute de sistem. Sistemul de drept se autoorganizează adaptându-se permanent la schimbările mediului. Elementul de bază îl reprezintă norma juridică pe care am definit-o ca fiind. La rândul lor. instituţia juridică. element intermediar şi ramura de drept. având o minimă generalitate. Următorul element al construcţiei sistemului dreptului este instituţia juridică. Dreptul privit ca o totalitate de norme implică concluzia că norma juridică este elementul de bază al sistemului de drept. impersonal. normele juridice alcătuiesc subsistem la nivel superior. instituţiile juridice sunt alcătuite dintrun 182 .

sau în cadrul instituţiei juridice a succesiunii. Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept. instituţia având în acest caz un caracter complexxcvi. Unele instituţii juridice având o sferă mai largă se pot divide în mai multe subgrupe. Acesta este cazul spre exemplu. a arestării preventive. distingem numeroase norme juridice care stabilesc condiţiile încheierii. 183 . a căilor de atac etc.complex de norme juridice. luate izolat. care formează la rândul lor alte instituţii juridice. desfacere etc. nu pot forma însă o instituţie juridică. sunt: instituţia dreptului de proprietate publică.. nici unul din aceste elemente şi nici una dintre aceste norme juridice. singure. de mandat etc. de furnizare. nu pot forma o instituţie juridică. Spre exemplu. modalităţi de încetare. vamal. îl formează subramura de drept pe care o definim ca fiind alcătuită din totalitatea instituţiilor juridice care reglementează o categorie mai amplă de relaţii sociale şi care de regulă le găsim grupate sub formă de coduri. instituţia juridică a contractelor în care se pot distinge cele ale contractului de leasing. de închiriere. fiscal. cât şi din mai multe ramuri. De precizat însă că aceste instituţii juridice cu o sferă de aplicabilitate restrânsă. putem distinge instituţia succesiunii legale şi testamentare. Sunt astfel de subramuri de drept: dreptul maritim. prin înglobarea lor în sistem. legate printr-o multitudine de conexiuni care le conservă individualitatea şi trăsăturile proprii şi în acelaşi timp. a instituţiei căsătoriei în cadrul căreia. drepturile şi obligaţiile soţilor. întrucât nu reprezintă un gen aparte de relaţii sociale.. nu trebuie însă confundate cu elementele componente ale instituţiei de drept. le transformă într-o entitate juridică de sine stătătoare. instituţia adopţiei. concretizate în diferite norme juridice şi care. Al treilea element al construcţiei sistemului de drept. Instituţiile juridice.

Principala caracteristică şi în acelaşi timp şi principalul criteriu de distinctibilitate faţă 184 . interrelaţiile dintre ramurile de drept. Astfel. după cum nu este nici suma ramurilor de drept. Sistemul de drept se deosebeşte de toate celelalte fenomene ale suprastructurii. existând totodată coduri vamale. ca elemente componente ale sistemului. deşi fiecare ramură de drept îşi are propriile principii specifice obiectului ei de reglementare. Sistemul de drept nu este rezultatul împărţirii lui în ramuri. poliţienesc.dreptul şi reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice. Prin urmare. ci ca o totalitate. În fiecare sistem juridic în cadrul lui precum şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi comune tuturor normelor sistemului ori ramurii de drept respective: aceste idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice sunt tocmai principiile de drept. Structura sistemului apare ca o totalitate complexă şi unitară de interacţiuni între ramurile de drept.execuţional penal. parlamentar. nelimitate la proprietăţile părţilor alcătuitoare. maritime etc. care sunt legate organic între ele prin obiectul lor comun. a instituţiilor juridice din sistem. obiect. care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi care uzitează aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. dar şi între acestea şi întregul sistem. precum şi interrelaţiile dintre aceste ramuri şi sistem ca întreg. Ramura de drept este cel de-al patrulea element al construcţiei sistemului de drept. fiscal. al consumatorilor etc. cu proprietăţi noi. toate aceste principii sunt subsumate principiilor sistemului de drept şi se manifestă în deplină concordanţă cu esenţa acestora. ca fenomen ireductibil la părţile componente. nu pot şi nu trebuie înţelese doar ca o simplă configuraţie. ca simplă alcătuire sau aranjare a ramurilor de drept respective. Ea este ca subsistem al unui sistem mai vast .

există raporturi de intercondiţionare cu acestea. să elimine normele primate şi să asigure armonia şi concordanţa principială între normele dreptului în vigoare. Totodată cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării corecte a normelor juridice. serveşte unor scopuri ştiinţifice şi didactice stând la baza clasificării ştiinţelor juridice de ramură şi sugerând noi piste pentru cercetarea juridică viitoare. Niciunde. în ansamblul ideilor politice.. Şi nu în ultimul rând. Cunoaşterea sistemului de drept este utilă întrucât stă la baza sistemului legislaţiei. Cunoaşterea sistemului de drept îi orientează pe legislatori în procesul de elaborare a normelor juridice să descopere şi să completeze cu reguli de conduită adecvate diferitele domenii ale realităţii sociale. abordarea sistemică a dreptului. fără a se mărgini doar să le reflecteze. trebuie remarcat că nu toată această distinctibilitate a sistemului de drept faţă de celelalte sisteme ale suprastructurii. Criterii de structura a sistemului de drept 185 .de toate celelalte fenomene ale suprastructurii. politice etc. elementul său de bază este norma juridică. morale etc. sistemul de drept obiectivează prin normele juridice create ideile morale. fie sub forma codificării ei. ci acţionând în sensul dinamizării lor. fie sub forma încorporării. precum şi în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor sociale corespunzătoare ideilor respective. care reglementează o regulă de conduită şi care este susceptibilă a fi pusă la nevoie în aplicare prin forţa de constrângere a statului. îl constituie faptul că. În acelaşi timp. în cadrul celorlalte elemente ale suprastructurii. Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică. nu este exclus. spre exemplu. nu se regăseşte această caracteristică a sistemului de drept. ci dimpotrivă. atenţionând asupra legăturilor şi interdependenţelor existente între norme şi instituţii juridice. 2. a posibilităţii implicării forţei coercitive a statului.

unii autori . principiile fundamentale sau generale. Prin acest criteriu 186 . majoritatea autorilor recunosc că prin criteriu de delimitare a normelor juridice. în mod practic. iar alţii. pe cel al obiectului de reglementare al unei ramuri de drept. obiectul reglementării juridice nu este suficient prin el însuşi ca şi criteriu de delimitare a unei instituţii sau ramuri de drept. prin care obiect se înţelege un anumit grup de relaţii sociale. dintre oameni într-un anumit domeniu sau sector de activitate. b) Metoda de reglementare reprezintă mijlocul uzitat de legiuitor pentru exercitarea unei anumite influenţe asupra diferitelor relaţii sociale. reprezintă de fapt modul de desfăşurare a raportului social prevăzut de norma juridică. Criteriul obiectului reglementării juridice este criteriul fundamental.cei mai mulţi apreciind că acest criteriu are un caracter obiectivxcvii.O problemă fundamentală în studiul sistemului dreptului. Pentru acest motiv alături de acest criteriu de bază. fac posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme juridice. sancţiunile specifice şi calitatea subiectelor raporturilor juridice. uneori. considerându-l că are un caracter subiectivxcviii. Caracterul distinct şi unitar al acestor relaţii sociale. a) În literatura juridică. este dificil de a stabili cu exactitate apartenenţa unei norme la o ramură sau alta de drept şi pentru acest motiv. raporturi sociale care au anumite trăsături specifice ramurii respective. interesul social. în literatura juridică s-au propus şi au fost reţinute şi alte criterii secundare sau auxiliare pentru delimitarea şi determinarea unei ramuri de drept de celelalte şi anume: metoda de reglementare. Dacă teoretic lucrurile par simple şi uşor de rezolvat. o reprezintă stabilirea criteriilor care stau la baza diviziunii dreptului în ramuri şi instituţii juridice. principal de delimitare a normelor juridice în instituţii juridice şi apoi în ramuri de drept.

în ramura dreptului civil. se poate reprezenta construcţia sistemului de drept. care au autonomie în a intra sau nu în respectivele raporturi juridice. c) Principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli generale de bază. în ramura de drept administrativ. în ramura dreptului comercial sau civil poziţia subiectelor este de egalitate. Ţinând seama de obiectul reglementării juridice (un anumit fascicol de relaţii sociale) şi de metoda utilizată de stat pentru ordonarea acestor raporturi sociale. financiar. funciar. Spre exemplu. iar metoda folosită este aceea a egalităţii juridice. metoda utilizată fiind cea autoritaristă. Este de menţionat că o metodă poate fi folosită în cadrul mai multor ramuri de drept. după cum o ramură poate utiliza mai multe astfel de metode de reglementare. În aceste condiţii criteriul principal al obiectului de reglementare se completează cu cel al metodei de reglementare şi dacă în prima ramură operează principiul egalităţii părţilor. obiectul reglementării juridice îl formează relaţiile patrimoniale. însă. Astfel. Mai putem distinge existenţa şi a altor metode cum ar fi cea a autonomismului. metoda de reglementare fiind aceea a subordonării părţilor (metoda autoritaristă). penal etc. raporturile juridice se formează în mod autoritar. de natură subiectivă. în marea lor majoritate raporturile juridice sunt în cea mai mare parte raporturi de subordonare. a recomandării etc. financiar etc. în timp ce. astfel de relaţii le întâlnim reglementate şi în alte ramuri de drept: dreptul administrativ. principiul legalităţii pedepsei şi incriminării în dreptul penal) dar ele singure nu pot servi drept criteriu distinctiv între 187 . legiuitorul dirijează conduita indivizilor pe o cale socialmente utilă de urmat.auxiliar. Fără îndoială că principiile pot avea o importanţă hotărâtoare pentru o anumită ramură de drept (spre exemplu.. în celelalte ramuri de drept enunţate. comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic sau o ramură. ori instituţie de dreptxcix.

f) Calitatea subiectelor raporturilor juridice.sancţiunilor juridicec.ramuri sau instituţii de drept (întrucât spre exemplu. principiul bunei credinţe din dreptul civil îl întâlnim şi în dreptul administrativ. dreptul de proprietate încălcat poate fi restabilit prin mijloacele dreptului penal. comercial etc. umanitar etc. Alteori se pot forma ramuri mixte sau instituţii juridice cu natură complexă. ori ştiinţe juridice interdisciplinare care nu sunt altceva decât răspuns la interesul social de a fi reglementate relaţii sociale distincte şi separarea lor de grupul de norme ce diriguiau anterior aceste relaţii sociale într-o altă ramură de drept (spre exemplu: dreptul penitenciar.). considerând că nu poate fi reţinut acest criteriu.. Spre exemplu. ce fac parte dintr-o altă ramură. iar sancţiunile pot fi de asemenea de naturi juridice diferite (de drept penal. civil etc. întrucât acelaşi raport juridic poate fi apărat prin mai multe mijloace specifice. desprinderea din dreptul civil a reglementărilor ce au format dreptul familiei ca urmare a nevoii. e) În timp ce unii autori recunosc calitatea de criteriu de delimitare a sistemului de drept . acordat de legiuitor relaţiilor de familie. d) Interesul social poate determina desprinderea unor raporturi juridice dintr-o ramură de drept şi migrarea spre unele înrudite. nu putem delimita natura raportului juridic şi apartenenţa normei juridice încălcate. civil etc. alţiici o neagă. prin sancţiuni aparţinând unor ramuri diferite. public. singura lor calitate de persoană fizică ori juridică fiind 188 . Spre exemplu. a interesului social sporit. sau spre o ramură de drept în formare ca urmare a importanţei pe care o are la un moment dat în societate o anume realitate socială. poate fi un criteriu auxiliar de delimitare a ramurilor de drept.). Spre exemplu.) ceea ce înseamnă că pornind doar de la sancţiunea aplicabilă. în ramura dreptului civil subiectele nu trebuie să aibă calităţi speciale. şi în dreptul internaţional.

189 . stipulează drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi categoriile de organe ale statului. unde e necesară calitatea de “unitate” în sens de angajator şi de “persoană încadrată” sau de angajat. Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei statului precum şi activitatea îndeplinită de organele administrative. penal. mai este de remarcat faptul că toate criteriile de delimitare prezentate nu trebuiesc privite trunchiat. familiei. administrativ.suficientă pentru a participa la raporturi juridice civile. procesual penal. Ramurile sistemului de drept românesc actual Ramurile dreptului românesc contemporan pot fi considerate următoarele: dreptul constituţional. astfel încât. la cetăţenie. 3. izolat. Totodată. nu este suficient. comercial. cel fundamental. împreună să poată ajuta la demarcarea cât mai exactă a instituţiilor juridice şi ramurilor de drept. În general normele de drept constituţional se referă la orânduirea de stat şi socială. la celelalte criterii auxiliare recurgându-se numai atunci când primul. sau în raportul de dreptul muncii. Ca o concluzie. procesual civil. se impune a reţine că principalul criteriu de delimitare a ramurilor de drept este cel al obiectului de reglementare. În schimb. Administraţia de stat este activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor şi a altor acte normative. Dreptul constituţional are ca fundament Constituţia României şi reglementează raporturile sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii în stat. ci în legătură între ele. în raportul de drept administrativ în care unul din subiecţi trebuie să aibă calitatea de organ administrativ. cum ar fi spre exemplu. Această ramură de drept cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază toate celelalte ramuri ale sistemului de drept. muncii. în alte ramuri de drept se cere subiectelor anumite calităţi specifice. dreptul internaţional public şi privat. civil.

domiciliul. starea civilă etc. Prin normele sale dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a dreptului penal substanţial.Dreptul financiar este ramura dreptului românesc care reglementează formarea. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Dreptul procesual civil este alcătuit din normele juridice care reglementează rezolvarea de către justiţie a cauzelor civile precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. impozitele etc. Dreptul familiei reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei precum şi unele relaţii între aceştia şi alte persoane. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti (bugetul de stat. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. Dreptul procesual penal este ramura dreptului care reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei pentru descoperirea infracţiunilor şi infractorilor şi pentru pedepsirea lor. Dreptul comercial reglementează raporturile sociale ce se nasc în activităţile de tip comercial şi care se referă la faptele de comerţ. Scopul procesului civil este de a asigura o rezolvare justă şi operativă a cauzelor civile şi de a da posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au 190 . Dreptul muncii reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce izvorăsc din încheierea contractului individual şi colectiv de muncă precum şi alte raporturi sociale derivate din raportul juridic de muncă.). relaţiile născute din adopţie etc. asigurările sociale de stat. Normele dreptului familiei privesc: căsătoria. De asemenea sunt reglementate şi relaţii sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei cum ar fi numele. Dreptul civil reglementează totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc ce anume fapte socialmente periculoase sunt considerate infracţiuni. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni. creditul. relaţiile dintre părinţi şi copii. dreptul de autor.

Instituţiile juridice c). Ramuri de drept public c). ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Din totalitatea principiilor şi formelor de exprimare în drept c). Cuprinde totalitatea subramurilor de drept c). Instituţia juridică: a). Din totalitatea instituţiilor 4. unele în curs de formare. Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale care formează o categorie aparte de raporturi juridice 2. dreptul valutar. dreptul funciar. Problematica anumitor ramuri de drept. pluridisciplinar. Se constituie ca şi sisteme: a). Sistemul dreptului este alcătuit: a). dreptul transporturilor. abordări în literatura juridică din ţară şi din străinătate. dreptul judiciar. dreptul bancar. Apariţia acestora este determinată de apariţia unor domenii noi de relaţii sociale care reclamă reglementări adecvate. dreptul consumatorilor. cu caracter complex. Ce este un sistem ? 2. Subramura de drept este: a). dreptul execuţional penal. Părţi ale sistemului de drept care leagă instituţii juridice comune unor ramuri diferite c). Totalitatea instituţiilor juridice care reglementează o categorie mai amplă de relaţii sociale şi care de regulă le găsim grupate sub formă de coduri b). discuţii. Care sunt ramuri ale dreptului romanesc? 191 . Cuprinde totalitatea ramurilor dreptului b). aflate la confluenţa cu ramurile de drept consacrate. dreptul umanitar. dreptul economic. Ramuri de drept privat TESTE DE EVALUARE 1. Din totalitatea ramurilor de drept b). Care sunt diviziunile sistemului de drept ? TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Ramuri de drept public şi privat b). Ambele variante de mai sus 3. dreptul penitenciar. Sistemul dreptului cuprinde: a). Ambele 5. dreptul de proprietate intelectuală. Ce este un sistemul dreptului ? 3. lasă loc unor viitoare confruntări. dreptul mediului. Norma juridică b).fost încălcate să obţină realizarea lor cu ajutorul puterii de stat. Se constată în prezent tendinţa de reaşezare cât şi de apariţie a unor ramuri şi subramuri juridice noi cum ar fi: dreptul asigurărilor.

Enumeraţi şi trataţi opiniile exprimate în literatura de specialitate referitoare la diviziunile dreptului. Proprie ramurilor de drept în care subiectele de drept se află pe poziţii de egalitate. A 4. C 3. Dreptul administrativ b). Mai multor ramuri de drept în care raporturile juridice se formează în mod autoritar c). C 5. C • TEMA 4 1. 5. A 2. B 2. C 4. A 2. C 2. A 4. RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE • TEMA I 1. A 5. b). Ambele variante 4. C • TEMA 2 1. B 2.a). A 3. A A • TEMA 7 1. A 192 . Sunt structurate ramurile de drept c). C 3. C 5. A 3. Oricâte 3. Dreptul familiei 2. B 3. A 4. C 5. În funcţie de obiectul de reglementare: a). Este proprie unei singure ramuri de drept. C 4. C • TEMA 5 1. Niciuna c). A A • TEMA 6 1. A 5. A • TEMA 3 1. 2. Dreptul constituţional c). Una b). A 4. B 4. A 5. A 3. A 3. Cate instituţii juridice alcătuiesc un sistem ? a). Metoda de reglementare autoritaristă: a). 2. Sunt structurate instituţiile juridice b).

A • TEMA 10 1. C 3. A 4. B 2. A • TEMA 12 1. A 5. A • TEMA 13 1. B 4. C 3. B 4. A 4. C 5. A 5. A 3. A C • TEMA 14 1. A 3. B 3. C 4. 2. B 3. A 2. C • TEMA 9 1. A 5. B • TEMA 11 1. C 5. C 5. A 2. C 4. A 3. C 4. A 2.• TEMA 8 1. A 2. B 5. C 2. A 193 .