You are on page 1of 3

REALISMUL SI NEOREALISMUL POLITIC Mostenitori al unui vast bagaj de probleme pe parcursul istoriei sunt cautate modalitati de eschivare, explicare

si , sau depasire a unor situatii complexe , una din teoriile ce au incercat sa depaseasca aceste perturbari este si conceptul realist care presupune ca statul este capabil sa faca, sa asigure, sa depaseasca etc. Vom incerca insa laconic sa fluidizam situatia si prin continuitaeta acestui curent adica prin neorealism sa vedem care este, poate si trebuie sa aiba de facto un caracter universal valabil accceptat de stat. Mai intii insa sa privim din unghiul relatiilor internationale realismul politic care se intemeiaza pe anarhia existenta in sistem, ca urmare a absentei unei autoritati centrale si care face ca sa fie in natura statelor care cauta sa obtina cat mai multa putere. Acest curent/scoala de gandire are radacini extrem de adanci si puternice. Printre cei ce i-au slujit de-a lungul timpului se numara: Tucidide, Machiavelli, Hobes, Carr ,Schwarzenberger ,Wight (, ultimii trei in Marea Britanie, apoi Schuman ,Niehbur , Spykman , si, desigur, Morgenthau (1948), in Statele Unite, pe fundalul rolului dominant obtinut de SUA in politica internationala in perioada postbelica. Functia realismului politic a fost, de la inceput, dubla: pe de o parte, se punea problema intelegerii modului de comportare al statelor , ca principali actori ai sistemului international, pe de alta, cea a orientarii propriului comportament in functie de cel al altora . In practica, dihotomia dintre rolul explicativ si cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de mentinut. Credinta ferma a realistului politic este ca omul este o fiinta periculoasa si lipsita de credibilitate deci este egoist si voluptos de putere aici apare personificarea statului , pentru mai buna intelegere a comportamentului sau accentul fiind pus pe pe triada: interes national - securitate – putere , pornind de la teza ca primul element, interesul national, nu este un concept vag, ci este o entitate ce poate fi definita.

În centrul perspectivei realiste asupra relaţiilor internaţionale se aflã ideea cã politica internaţionalã este bazatã pe interacţiunea unor actori statali raţionali care cautã sã îşi maximizeze propria putere în raport cu ceilalţi actori statali, într-un mediu esenţialmente anarhic şi în care nu existã o autoritate centralã. Pentru realişti, interesele statelor nu lasã loc cãutãrii unei ordini internaţionale utopice: interesele sunt definite în termeni de supravieţuire, pentru care capacitatea militarã este de primã importanţã. Statele, a cãror existenţã este permanent în pericol, sunt într-o continuã cãutare a unui optim raţional prin care sã îşi maximizeze securitatea în raport cu celelalte state. „Dilema de securitate” este rezultatul acţiunii agregate a unor actori care, în cãutarea securitãţii, nu fac altceva decât sã perpetueze insecuritatea la nivel internaţional. Cooperarea şi organizaţiile internaţionale sunt încercãri ale statelor de a face faţã acestei dileme. Instituţiile internaţionale sunt însã pure instrumente de putere, instabile şi reversibile, niciodatã autonome faţã de statele care le-au creat. Din perspectiva realistã clasicã deci integrarea europeanã este o aberaţie a sistemului internaţional, un set de acte iraţionale ale statelor europene. Dar perpetuarea proiectului european, mai ales a „proiectului 1992” care, din perspectiva realistã, nu putea sã existe, dovedeşte cã realismul tradiţional nu poate explica procesul integrãrii europene în nici una din dimensiunile sale. Astfel ca realismul politic chiar cu cele 6 principii ale lui Hans Morgenthau ramin utopice in unele
conditii. Oricum ,probabil, gindesc eu ca la fel ca si realismul politic, neorealismul desi constient de importanta morala a actului politic, este treaz la tensiunea dintre ele ,celebra fraza a lui Machiavelli: "scopul scuza mijloacele"); Drept urmare acesta ar ceda daca ar fi vorba de nonbeneficii si iarasi " forta va fi ultima ratiune a politicii” Prin urmare, rezulta ca nenorealismul poseda deosebiri marcate dar radacininile comune cu realismul il fac sa fie resstructuratorul si modenizatorul. Cel care si-a asumat sarcina punerii la punct a unei asemenea teorii ca neorelismul a fost KENNETH WALTZ, el pune la punct o teorie, ale carei trasaturi sunt: o analiza a STRUCTURILOR POLITICE, urmata de o analiza a ECHILIBRULUI PUTERII, (plecand totusi de la valabilitatea premisei ca exista o anumita ordine pana si in

ci numai de cei mai importanti deci (adica creatori de sistem)! Waltz face precizarea ca. Adunarea Naţionalã proiectul Tratatului de la Roma a fãcut urmãtoarea declaraţie: „Ei bine. se compun.” Pentru teoria realistã clasicã. se sporesc reciproc. Ca urmare. Acestea sunt: * valoarea PUTERII ca mijloc de mentinere a autonomiei in fata fortei altora. cat si a celor sistemice. de asemenea. si el este de parere ca acesta face necesara acomodarea reciproca. Drept exemlu Maurice Faure. diferentierea nu este data atat de mult de tipul de functie . subliniind ca statul. Rezulta. statul-national inceteaza sa mai constituie entitatea fundamentala.. care o subliniaza pe cea a intregului asupra unitatilor. Statele mari europene renunţã astfel la statutul de mare putere naţionalã pentru a putea face parte dintr-un actor postnaţional influent la nivel global. actorul (fiind puternic. spre deosebire de teoria realistã clasicã. nu mai existã patru Mari Puteri. de câştigat: „Partenerii mai mici dar încã influenţi vor cãuta sã se asigure cã regulile (instituţiilor integrãrii) vor fi construite în aşa fel încât sã ofere suficiente oportunitãţi pentru ele de a -şi face auzite propriile preocupãri şi interese şi de aceea sã previnã sau cel puţin sã reducã dominaţia de cãtre statele mai puternice. deci. iar politica internationala ca fiind interactiunea unor unitati similare ce isi dubleaza reciproc functiile. Astfel. care subliniaza influenta unitatilor asupra intregului. respectiv actorul principal. In ce priveste analiza ECHILIBRULUI PUTERII. deci pentru a-şi pãstra influenţa de facto în lume. sub raport economic. extrem de important: interdependenţa economicã. respectiv de distributia puterii in cadrul sau . Româniasi alte tari trebuie sã se pregãteascã minuţios pentru o putea obţine o performanţã similarã. Teoria neorealistã are. Iata deci inovatia care o percepe neorealismul unde si statele mici au. fie alti actori. Va mai exista una la sfârşitul secolului: China. mult mai elaborata. aşadar. Puterea şi identitatea Irlandei nu se exclud cu puterea şi identitatea Uniunii. acestea sunt fie statele. in sistemul international. o forţã explicativã importantã (deşi nu deplinã) prin faptul cã. el demonstreaza ca . cat si al STRATEGIILOR. In ce priveste CARACTERUL unitatilor sistemului. cu armata. el defineste politica nationala ca fiind interactiunea unor unitati diferite cu functii specifice.Exemplu serveste drept Irlanda. respectiv atat privitoare la teoriile reductioniste. pregatind astfel terenul pentru abordarea transnationala a sistemului international.ca sistemul nu depinde practic de toti actorii. Franţa ar fi încercat veşnic sã fie ea aceastã a patra putere şi nu ar fi putut concepe vreodatã sã o constituie împreunã cu Germania rivalã.ci de pondere. Rezulta ca statele încearcã sã se comporte raţional într-un mediu international concurenţial şi interdependent. avem de a face cu o forma NOUA a realismului. ci se completeazã.acesta tinzand sa fie similar . deci de NEOREALISM. economie solida) face ca totul sa se invirta in jurul acestuia deci el este NUCLEUL DUR al sistemului. Depinde de dumneavoastrã dacã va exista şi o a patra: Europa. il demonstreaza cel mai bine principalele concluzii la care ajunge Kenneth Waltz. El reprezentind neorealismul de la stat la sistemul de stat. valabilitatea ambelor premise teoretice de la care a plecat. care incorporeaza avansurile stiintifice realizate intre timp in domeniul analizei relatiilor internationale.dezordine). In concluzie . implicând redistribuirea permanentã a capacitãţilor de putere între state prin mijloace pe care acestea nu le controleazã. ministrul de externe francez care a prezentat în . ia în calcul şi un „atribut de sistem”. atat la nivelul STRUCTURILOR. * proportionalitatea intre amploarea puterii si multiplicarea optiunilor. sunt numai douã: America şi Rusia. cu precizarea realista .

Scutelniciuc M. si • miza mare pe care o acorda marile puteri mentinerii sistemului In acest context ca concluzie finala subliniem ca neorealismul este modul mult mai benefic de a pune în mod optim în evidenţã dificultãţile pe care le presupune prelungirea într-un proiect politic de anvergurã (in sistem) a proiectelor de orice tip. 2pol1 .* libertatea de actiune mai mare a celor mai puternici in raport cu cei mai putin puternici decat ei.