www.VREAU BILET.

ro
1
„Women of Excellence”
în New Jersey, dă consultaţii
gratuite în România
VREAU BILET.ro
Revistă de cultura spectacolului
Nr. 2 ● Noiembrie 2006 oferta pe care nu o poţi refuza
Pentru a urca de pe
un pisc înalt pe
altul, trebuie să
cobori în vale
www.VREAU BILET.ro
2
www.VREAU BILET.ro
3
Sindromul
“nu vreau billet,
vreau invitaţie!”
“Dacă eşti prietenul meu, cumpără bilet!” ar
trebui scris, ca o deviză, pe fiecare afiş de spec-
tacol. Pentru că un artist trăieşte din vânzarea
biletelor. Se întâmplă însă că exact cei care se
consideră prieteni ai artistului, unii dintre aceştia
oameni cu bani sau cu foarte mulţi bani, nu vor
bilet, vor invitaţie. Este aproape o monstruozitate
căci, necumpărând bilet, practic îi bagă artistului
mâna în buzunar. Fură din puţinul câştig care îi
revine acestuia, după ce statul ia grosul, prin taxe
şi impozite sufocante.
Spuneam, în numărul trecut, că biletul de intra-
re este vama benevolă care dă demnitate artistului.
O vamă prin care spectatorul achită, simbolic şi
convenţional, contravaloarea bucuriei pe care o
simte vizionând un spectacol. Se întâmplă însă un
paradox dramatic: cumpărătorii de billet sunt de
regulă oameni cu posibilităţi financiare modeste,
care merg cu tramvaiul sau troleibuzul. Condiţia lor
socială se întâlneşte în mod nefericit cu cea a artis-
tului pe care vin să-l vadă şi să-l asculte. Oamenii
cu bani mulţi nu vor să cumpere bilet, deşi nu se
pune problema că n-ar avea cu ce. Până şi parcarea
de la Teatrul Naţional este mai scumpă decât bile-
tul de intrare. De ce nu cumpără? Pentru că e sub
demniatea lor. Invitaţia este cea care le satisface
orgoliul. Cum să se ducă ei să-l vadă pe Radu Beli-
gan sau pe Marin Moraru cu un bilet cumpărat, ca
orice muritor de rând? La ce le foloseşte bogăţia,
dacă nu pot intra la spectacol cu o invitaţie pe care
să scrie: “Avem onoarea să vă invităm la…”? Păi, ce
zic partenerii lor de afaceri, sau prietenii, sau soţi-
ile? Această formă de snobism primitiv vine dintr-
un complex cultural. Omul cu bani simte nevoia să
se contamineze de aura de prestigiu a artistului,
pe care-l admiră şi-l invidiază în acelaşi timp. Dar,
evident, n-ar face schimb de condiţie cu acesta. În
schimb îl “fură”, intrând la spectacol fără bilet. Iar
artistul, modest în aspiraţiile lui financiare, e fericit
în ploaia de aplauze a plătitorilor de bilet, fraţii lui
de suferinţă şi de condiţie. Iar omul cu bani, care a
văzut şi el spectacolul, se întâlneşte după aceea, la
o recepţie, cu nişte parteneri simandicoşi cărora li
se plânge, cu un aer de victimă a datoriei, că a tre-
buit să accepte o invitaţie la premiera X. Obligaţiile,
domnilor, obligaţiile!...
VREAU BILET.ro
Director editorial:
Miron Manega
------------------------------------------------------------
Redactor-şef:
Dana Andronie
------------------------------------------------------------
Editorialişti:
Tudor Gheorghe, Dan Puric,
Ivona Hristescu, Ioana Bogdan,
Brânduşa Novac, Lexa Axinte,
Alexandra Orban, Pompiliu
Kostas Rădulescu
------------------------------------------------------------
Art director:
Florin C. Vasile
------------------------------------------------------------
DTP:
S.C. Kontraart S.R.L.
------------------------------------------------------------
Editor:
S.C. Vreau bilet S.R.L
------------------------------------------------------------
Director general:
Pepino Popescu
------------------------------------------------------------
Director marketing:
Alexandru Valerian Popescu
------------------------------------------------------------
Director strategie:
Daniela Elena Popescu
------------------------------------------------------------
PR Manager:
Ionuţ Pavel
------------------------------------------------------------
Topar:
SC Unicart Production
------------------------------------------------------------
Adresa:
Str.Traian nr. 206, Sector 3,
Bucureşti,
Tel/Fax: 021-642-5830
web: www.vreaubilet.ro
e-mail: rezervari@vreaubilet.ro
Pepino Popescu
Cuvântul editorului
www.VREAU BILET.ro
4
www.VREAU BILET.ro www.VREAU BILET.ro
Colea Răutu
Marele actor de teatru şi
cinema Colea Răutu împli-
neşte venerabila vârstă de
94 de ani. Am putea spune că
este ultimul mohican, printre
actorii români valoroşi.
S-a născut la 28 noiem-
brie 1912 în oraşul industrial
Bălţi, Basarabia. A fost primul
născut dintre cei patru copii
ai familiei Rutkovschi: doi bă-
ieţi (Valentin şi el, Nicolae) şi
două fete (Larisa şi Natalia).
Tatăl era polonez, iar mama
“răzeşoaică de-a lui Ştefan”.
„Tata făcea trăsuri superbe!”
Din perioada copilăriei îşi
aminteşte cât de mult îi plă-
cea să vadă filmele de la cine-
matograful Modern din Bălţi.
Se ascundea printre scaunele
din sală şi rămânea la cinema
până la asfinţitul soarelui.
Când ajungea acasă, nimeni
nu-l credea că şi-a consumat
timpul vizionând acelaşi film
de “n” ori.
Şi-a cunoscut tatăl abia
la cinci ani, când acesta s-a
întors de pe front. „Tata. Ce
om! Supeerb! Mare caretaş!
Făcea trăsuri supe-e-erbe.
Landouri. În 1925 a luat me-
dalia de aur, la o expoziţie in-
ternaţională din Parcul Carol,
pentru o trăsură făcută nu
mai ştiu cărui general de la
Bălţi, din divizia a 14-a”. Tatăl
Rutkovschi s-a stins înainte
de a împlini 50 de ani, din ca-
uza unui cancer generalizat.
„Alo, alo, aici coli, colea,
colo!”
Planurile lui Colea de a
deveni mare futbolist în Ca-
pitală n-au marcat în poarta
destinului. Întâmplător, a ză-
rit un anunţ prin care se cău-
tau tineri corişti. A luat proba,
după ce a cântat „Oci ciornîi”.
Unul dintre prietenii pe care
şi-i făcuse în Bucureşti l-a
dus apoi la Tănase, ca să facă
figuraţie în spectacole. Din fi-
guraţie s-a născut trio Cără-
buş: Radu Zaharescu, Grişa
Tascarov, Colea Răutu. “Vo-
iam să apărem şi noi în spec-
tacol. Din păcate, n-aveam
cu ce. Aşa că l-am rugat pe
Puiu Maximilian să ne scrie
vorbele la o melodie, ca să
avem şi noi ceva de cântat. A
ieşit această melodie, simplă
şi frumoasă: «A, aaaloo, alo,
aici coli, colea, colo/ E-o me-
lodie care te-mbie, de vreţi şi
voi, cântaţi după noi: coli, co-
lea, colo. Aici coli, colea, colo.
Oho!». Lumea: «Bravoooo!!!,
Uraaaa!!!». Aplauze peste
aplauze. Tănase nici nu ştia
că există la el în trupă, în fi-
guraţie, aşa trei băieţi. «Cine-
s ăştia, bă?»… Ne-a angajat.
Aşa am intrat în spectacole
şi am rămas la Tănase vreo
cinci ani. M-a luat cu el, cu
trupa, în Egipt, în Grecia, în
Turcia...”
Ion Dacian – play-back cu
vocea lui Colea Răutu
Colea a primit să cânte
„Hei coşar, coşar” şi n-a refu-
zat nici să activeze la Operetă.
“«N-ai vrea să vii la doamna
Vlădoianu, la Operetă?», m-
a întrebat Dacian. «Se dă şi
leafă?», zic eu. «Da, sigur!»,
mă linişteşte el. Madam Vlă-
doianu m-a placut îndată…
Odată l-am dublat pe Daci-
an! Chiar la el în teatru. Era
tun de răguşit, iar spectaco-
lul nu-l putea amâna. Cum
să piardă doamna Vlădoianu
milioane? Cu înlocuitor nu se
putea, pentru că Dacian era
foarte iubit de public. Se au-
zea glasul meu, iar el dădea
doar din plisc”.
A jucat la Teatrul de Stat
din Piteşti, Teatrul Giuleşti,
Teatrul Mundi, Teatrul Notta-
ra, Teatrul Naţional. A jucat în
aproape 70 de filme şi a lucrat
foarte bine cu regizorii: “Nu i-
am contrazis niciodată. E cea
A
cum doi ani, la gala Premiilor UNITER, sala s-a ridicat în picioare,
când a urcat el pe scenă. Era copleşit de recunoştinţa semenilor
care “vorbea” prin aplauze şi a început să plângă. Toată lumea se
aplecase în faţa lui. După o carieră de peste 50 de ani de teatru şi film şi
peste 65 de pelicule în care a fost distribuit, a jucat impecabil rolul vieţii
sale: acela de “cel mai iubit dintre pământeni”. Merită să ne aplecăm în
continuare în faţa “actorului de geniu”, cum îl numea Nichita Stănescu
pe Colea Răutu.
ultimul mohican al actorilor totali
Cine-i născut în noiembrie…
www.VREAU BILET.ro
5
www.VREAU BILET.ro www.VREAU BILET.ro
mai mare prostie. Regizorul
are părerea lui, iar eu trebuie
să-l ascult. M-am înţeles cu
toată lumea, pentru că ni-
meni nu-mi ia pâinea mea şi
eu nu iau pâinea nimănui”.
Fondator al ACIN-ului,
împreună cu Ernest Maftei
În 1953, Colea Răutu a
fondat împreună cu Ernest
Maftei ACIN-ul (Uniunea Ci-
neaştilor de astăzi). Dacă
erau singurii actori de film
din acea perioadă!
A jucat alături de Tony
Bulandra, Gh. Storin, Ion
Manolescu, Băltăţeanu, Cal-
boreanu, Birlic, Giugaru, Flo-
rin Piersic, Cozorici, Amza
Pellea. Se poate mândri că
a făcut parte din distribuţia
celui mai bun film românesc,
“Moara cu noroc”, unde l-a
interpretat, cu un realism
psihologic de neuitat, pe că-
pitanul Pintea, cel care-l ur-
mărea mereu pe Lică Sămă-
dăul (jucat de Geo Barton).
A fost turc, cazac, indian. În
“Fraţii Jderi” a jucat rolul
unui ucrainian, hoţ de cai,
cel care-i fura calul lui Voda
Ştefan. Când a trebuit să fie
mecanic de locomotivă, a stat
o lună în depou, spre a studia
pe mecanicul care-şi şter-
gea mâna cu şomoiogul de
cânepă când se urca pe loco-
motivă, cum scuipa în palmă
spre a da cu lopata cărbunii.
Solicitat de un regizor italian,
a filmat la Roma, la Cinecit-
ta, în filmul “Lungă cale fără
pulbere”, unde era un ma-
rinar român ce-şi conducea
şlepul pe Dunăre.
Cel mai mare rol din cari-
eră a fost curelarul Ion Sor-
cova din capodopera lui G.
M. Zamfirescu “Domnişoara
Nastasia”, în regia lui Horea
Popescu, la Teatrul Giuleşti.
A jucat cu mult firesc la 46 de
ani, după ce a văzut ce face un
curelar din Gura Oborului.
Răutu a revenit pe scena
Naţionalului bucureştean la
90 de ani, în spectacolul “Azi-
lul de noapte”, unde a fost cel
mai autentic tătar. Practic,
atunci a fost descoperit de
tânăra generaţie.
Mircea Mureşan, regizor:
„Colea este o entitate actoricească”
“Colea Rautu este un ACTOR! Un actor pe care Dum-
nezeu, la împărţirea darurilor lumii, nu l-a uitat şi îi mul-
ţumim că ni l-a dăruit nouă, românilor. Poate trece cu
uşurinţă de la comedie la dramă şi tragedie. De exemplu,
în «Toate pânzele sus» a interpretat un personaj ca de
basm, deşi eroul său era unul realist, în sensul că-l juca
pe piratul principal din film. Pe Spânu. Numai în acest
film a schimbat 15 feţe de machiaj, de stări, de interpre-
tare. Colea Răutu este un actor complet, ceea ce, în pro-
fesia noastră, este un dar al naturii, un dar ceresc. În de-
cursul unei cariere strălucite a trecut prin toate gamele
posibile ale personajelor. Ca să nu mai spun că a fost şi
actor de revistă. A rămas în repertoriul românesc pentru
totdeauna cu un cântec nemaipomenit, «Hei coşar, co-
şar». Calităţile lui de actor sunt greu de egalat. Aş putea
spune că o entitate actoricească, aşa cum este Colea Ră-
utu, nu mai avem astăzi. Dar poate o să apară cineva, din
tânăra generaţie, care să-l urmeze în genul pe care el l-a
cultivat cu atâta dăruire”.
www.VREAU BILET.ro
6
Originea fluierăturilor
şi a bis-ului
Sforăituri în semn de protest
O anecdotă spune că oda-
tă, pentru a face să se lase
cortina, publicul, după ce îşi
manifestă supărarea în fel şi
fel de chip, începu să fluiere
“în chei”. Un maşinist de pe
scenă, care avea ordin din
partea regizorului să lase cor-
tina la un fluierat al acestuia,
trase de frânghie, spre marea
satisafcţie a spectatorilor. De
atunci s-a întrebuinţat fluie-
ratul pentru lăsări de cortine
impuse de public. Un actor
german, anume Grunert –
având un angajament mai bun
şi negăsind alt mijloc pentru a
fi concediat de directorul său
– angajă oameni care-l fluie-
rară seri de-a rândul, până ce
i se rezilie contractul. Pent a
protesta împotriva reprezen-
tării unei piese ultramoderne,
în care se descria soarta – nu
a unei fiinţe, ci a unui motor!
– publicul berlinez aruncă pe
scenă, fluierând, şuruburi,
cleşti şi o cheie franceză. La
premiera piesei “Fraţii Fidi-
bus”, tot la Berlin, în timp ce o
parte a publicului fluiera, iar
cealaltă parte aplauda, cerând
continuarea - actorul Brobeck-
er, adresându-se partenerului
său, strigă: “Ca să-i împăcăm
pe toţi, eu am să încetez, iar
tu joacă mai departe!”. La
Teatrul Covent Garden din
Londra, publicul – protestând
împotriva urcării preţurilor de
intrare – aduse în sală purcei
pe care îi ciupea din când în
când, iar la reprezentarea
piesei “Macbeth” tot parterul
se întoarse cu spatele către
scenă, în timp ce la galerie se
organiză un cor de sforăituri.
A doua zi, directorul teatrului
ieftini biletele...
Bis călare, pe lebăda de lemn
Obiceiul de a “bisa” a
început în 1780, la Paris, când
în “Eros et Narcise”, de Gluck,
cântăreaţa Laguerre, interpre-
tând minunat “imnul amoru-
lui”, a fost obligată de galerie
să repete bucata. Partenerul a
protestat, găsind că repetarea
întrerupe acţiunea, dar plebea,
Istoria scenei
O
biceiul de a-şi manifesta nemulţumirea faţă de prestaţia
actorilor prin diverse gesturi şi sunete, datează din anti-
chitate. Cel al bisului este ceva mai recent, din secolul al
XIX-lea.
Aristotel spune că publicul din vechea Eladă îşi manifesta
nemulţumirea la spectacol mâncând. Mai târziu, erau aruncate
pe scenă mere, pere, ouă, castane, pătlăgele, roşii şi altele.
Apoi, când nu mai şedea pe trepte de piatră, publicul s-a servit
de alte proiectile: picioare de scaun, bastoane etc.
Shakespeare, un autor care n-a
fost prea fluierat.De aceea a ajuns
statuie-paznic la intrare.
www.VREAU BILET.ro
7
gălăgioasă, învinse. De atunci,
obiceiul s-a întins pe toate
scenele din lume.
La Brno, în piesa “Sam-
son”, în urma unei scenete cu
mare bătaie între interpreţi,
a fost bisat tot actul. În Italia
– mai cu seamă la Verona
– decenii în şir, repetarea de
câte patru-cinci ori a celebrei
arii “La donna e mobile” nu
a fost o raritate. La Paris s-a
bisat o dată intrarea lui Lohen-
grin. Cavalerul se urcă deci din
nou pe lăbădă, fu tras de-a-
ndaratelea în culise şi apăru
încă o dată pe apele pictate,
călare pe lebăda de lemn.
La noi s-a bisat, la operă,
finalul actului III din Traviata,
iar tenorul Leonard, în “Far-
mecul unui vals”, la Parcul
Oteteleşanu, a bisat într-o
seară de şapte ori ultima stro-
fă a cupletului “Între arbori,
pom şi pom...”. În spectacolele
de revistă din ultimii ani, unii
actori obişnuiţi cu “bis-ul”
ajunseseră să revină pe scenă
chiar când nu erau poftiţi.
Adică, la aplauze se duceau
până la culise şi se întorceau
spunând sau cântând încă o
dată o strofă. Aşa se şi cădea,
pentru succesul neapărat “for-
midabil” al spectacolului.
“Virtutea e un ţinut necunos-
cut dansatoarelor”
Încă din timpuri străvechi,
moravurile teatrale nu s-au
bucurat de un prea bun renu-
me. Aristotel se plângea de
imoralitatea actorilor, numind
teatrul “templu al Venerei”.
Indecenţa pare să fi fost apoi
– de-a lungul secolelor – pri-
vilegiul multor curtezane ale
culiselor. Marchizul d’Argens
spunea că “virtutea e un ţinut
necunoscut dansatoarelor
noastre” – dar Mademoiselle
Salle, care a trăit pe la mijlo-
cul veacului al XIX-lea, pare
să fi fost o vestită excepţie.
Se vorbea pe atunci de cele
patru minuni ale Operei Mari
din Paris: vocea domnişoarei
Lemoine, piciorul domnişoarei
Mariette, genunchiul dansato-
rului Dupre şi... virtutea dom-
nişoarei Salle. În timp ce în
Evul Mediu, femeile nu aveau
voie să apară pe scenă, în 1864
se şi reprezenta la Londra o
comedie în care toate rolurile
erau jucate de reprezentantele
sexului frumos. Travestiurile
(socotite ca picante) erau foar-
te apreciate, şi nenumărate
au fost actriţele care au jucat
roluri de bărbaţi.
Maria Teresa, duşmanul
imoralităţii în teatru
Sarah Bernhardt a apă-
rut în Hamlet în maillot – la
vârsta de 70 de ani! Una dintre
iubitele lui Garrick, actri-
ţa Wolfington, obţinând un
mare succes într-un rol de
travesti, exclamă: “Jumăta-
te din londonezi mă cred azi
bărbat!”. La care colegul ei,
Cuin, îi răspunse că “cealaltă
jumătate ştie precis contra-
riul!”. Această anecdotă a fost
răspândită apoi în numeroase
variante şi pusă la socoteala
multor altor demimondene ar-
tistice. Celebra Mademoiselle
Clairon a fost arestată pentru
imoralitate, iar dansatoarea
Guimard – care avea o voce
teribil de răguşită din cauza
abuzului de alcool – primindu-
l pe Iosif al II-lea în cabină, îi
declară: “Iertaţi-mă, Sire, că
vă primesc în <<neglije>>, dar
mi s-a spus că asta e ţinuta în
care plac cel mai mult!”. După
sfatul lui d’Alembert, cam tot
pe vremea aceea, s-a insti-
tuit un premiu pentru artista
a cărei reputaţie rămânea
nepătată timp de un an. La o
lună după primirea premiului,
laureata a născut o fetiţă din
flori. Numeroşi monarhi au
dat edicte împotriva “Actorilor,
saltimbancilor şi altor hai-
manale de acelaşi fel”. Maria
Tereza a căutat să stârpească
imoralitatea din teatru, dând
pentu aceasta pedepse care
mergeau până la închisoarea
pe viaţă.
(extrase din almanahul revis-
tei “Teatrul” – “Gong”)
www.VREAU BILET.ro
8
DULCE PONTES - Cântecul Mării (Sala Palatului - 20 decembrie)
Preferata lui Cohello
În 1991 a câştigat Fes-
tivalul Naţional de Cântec
al Portugaliei, după care
şi-a reprezentat ţara la
Eurovision. Chiar dacă
nu a ieşit învingătoare,
concursul a fost rampa
ei de lansare în Europa.
Din acel moment cariera
ei a prins aripi.
Fiind patrioată, Dulce
Pontes a promovat din
prima clipă a afirmării
muzica fado, considerată
în acel moment “dece-
dată”. Imediat a fost de-
numită succesoarea de
drept a “sufletului fado-
ului”, şi anume a solistei
Amalia Rodrigues.
Vocea “strălucitoare”
îi permite portughezei
să interpreteze cu suc-
ces rock, fado sau chiar
o piesă cu inflexiuni afri-
cane.
Cohello – un admirator
total
În 1992 lansează pri-
mul său abum, “Lusi-
tana”. Cu cel de-al doi-
lea, “Lágrimas” (1993),
Dulce Pontes devine un
star mondial. Concerte-
le ei din Spania, Franţa,
Belgia, Olanda, Germa-
nia, Italia, Statele Unite
ale Americii, Japonia şi
Brazilia dovedesc lumii
că muzica portugheză
merită să fie aşezată la
loc de cinste în topurile
mondiale. “Lagrimas” a
fost unul dintre cele mai
bine vândute albume din
toate timpurile în Por-
tugalia, iar melodia “A
Cançáo do Mar” a ajuns
şi la Hollywood, pe co-
loana sonoră a filmului
“Primal Fear”, peliculă
ce îl are în distribuţie pe
Richard Gere.
În 1995 a început co-
laborarea cu Enio Mori-
cone, cu piesa “A Brisa
do Coraçáo”, care i-a dat
şi titlul următorului al-
bum.
Din 1998, Dulce Pon-
tes este solista invitată
la concertele marelui
compozitor şi dirijor Enio
Moricone. Maestrul spu-
ne că a compus melodii
pentru Dulce care “să
respecte amplitudinea
ei vocală, păstrând to-
tuşi specificul de fado...
În felul acesta ea îşi păs-
trează personalitatea”.
Printre admiratorii cân-
tăreţei portugheze se
numără şi Paulo Cohello,
care spune despre muzi-
ca ei că “te face să simţi
nevoia să o împărtăşeşti
cu cei pe care îi iubeşti,
dar şi cu restul de uni-
vers tăcut şi intens ce ne
înconjoară”.
Chiar dacă Dulce
Pontes nu este singu-
ra artistă care a apărut
goală pe coperta unui
albm (“Primeiro Canto”,
1999), cu siguranţă ea
se află printre puţine-
le artiste care nu s-au
acoperit cu noroi de-a
lungul ascensiunii sale
profesionale. A reuşit
această performanţă
poate şi datorită faptului
că a ştiut dintotdeauna
ce misiune are: “Trăiesc
pentru a cânta. Fieca-
re om este înzestrat cu
un dar de la Dumnezeu.
Când lumea se vindecă
cu muzica mea, am im-
presia că vocea nu-mi
mai aparţine”, declara
Dulce Pontes într-un in-
terviu.
În 2004, colaborarea
artistei cu Enio Morico-
ne a fost încununată cu
“Focus”, album care i-a
adus Discul de Aur.
În luna mai, celebra
cântăreaţă portugheză
va susţine un concert la
Carnegie Hall, în Statele
Unite, în cadrul festiva-
lului Around the Globe
- o serie de concerte de
recunoaştere a excelen-
ţei în muzică, organizate
de Carnegie Hall în co-
laborare cu World Mu-
sic Institute. Acesta din
urmă este unul dintre
cele mai puternice insti-
tuţii culturale din lume.
În cadrul seriei Around
the Globe, vor mai con-
certa, la Carnegie Hall,
mai mulţi muzicieni ce-
lebri, printre care Paco
de Lucia, Gilberto Gil
şi grupul a capela Swet
Honey in The Rock, câş-
tigător al premiului
Gramy.
Pe 20 decembrie, la
ora 19,30, Dulce Pontes
va susţine un mare con-
cert şi în Bucureşti, la
Sala Palatului. Biletele
se găsesc la casele de
bilete VREAU BILET.ro,
Sala Palatului, Maga-
zinul Muzica şi Teatrul
Naţional.
D
ulce Pontes s-a născut în Montijo, Portugalia,
în 1969. A început să cânte încă de la vârsta de
10 ani, deşi ambiţia sa era să devină dansato-
are. La 16 ani a intrat ca solistă într-o formaţie de
rock, Os Percapitas. La începutul anilor ’90, Dulce
era abonată la o emisiune de divertisment, „O Re-
gresso ao Passado”, unde cânta ever-green-uri.
9
www.VREAU BILET.ro
www.VREAU BILET.ro
10
Grigore Gonţa:
Este un viitor real, econo-
mic, moral şi avantajos. Spun
moral pentru că mi se pare
anormal să existe, în teatrele
subvenţionate de stat, perso-
nal artistic care să hiberneze,
care să nu joace nimic sau, cel
mult, din an în paşte, sau să
monteze o piesă o dată la doi-
trei ani. Şi, culmea! Dacă se
întâmplă, totuşi, şi apar în faţa
publicului, să nu se poată vorbi
de un succes. Pentru că succes
înseamnă zeci şi chiar sute de
reprezentaţii.
Dar şi la numărul de re-
prezentaţii apar paradoxuri
insuficient relevate. Numărul
spectacolelor jucate cu o piesă
nu reprezintă o realitate. Rea-
litatea o dă numărul de spec-
tatori. Sunt spectacole care se
joacă cu sala doar pe jumătate
ocupată – şi asta, de multe ori,
e o performanţă!
Sau: poţi spune că au avut
un număr egal de reprezentaţii
două spectacole care se joacă,
unul într-o sală de 100 de lo-
curi iar celălalt într-o sală de
1.200? Chiar dacă au fost săli
pline?! Şi dacă tot am ajuns la
acest exemplu, poţi plăti la fel
pe actorul care joacă în faţa
a o sută de spectatori, cu cel
care are în faţa lui 1.200 de
spectatori? Sau e normal ca
un actor să joace aproape sea-
ră de seară, săptămânal, iar
altul să joace o dată pe lună…
şi să primească salariu la fel?!
Sau ca, pentru un actor, să se
cumpere sute de bilete şi pen-
tru altul eventual două… şi să
aibă acelaşi salariu?!... La stat
- iese prost, iese bine – salariul
e acelaşi, ce-mi pasă? Vorba
lui Caragiale: “Treaba statului,
domnule, el ce grije are?”
Dar cred că în curând va
avea grijă. Pentru că nu mai
merge ca să se tot dea şi să nu
se şi primească. Înseamnă ma-
nagement prost. Cine aruncă
cu bani? Şi de ce?
Una e să ai un centru de cer-
cetări, finanţat de stat, unde se
experimentează mijloace noi
teatrale, extrem de benefice
pentru specialişti, şi alta e să
vinzi publicului rezultatul cer-
cetării, rezultat care, însă, va
trebui să demonstreze eficie-
năa cercetării.
Vin în teatre colaboratori:
regizori, scenografi, actori. Toţi
lucrează o lună, două…, peri-
oadă în care nimeni nu e remu-
nerat. Bun… Dar, la premieră,
regizorul şi scenograful îşi în-
casează toţi banii din contract,
iar actorul, care e plătit pe re-
prezentaţie, dacă spectacolul
se joacă de câteva ori, a muncit
atâta timp degeaba. Şi acest
lucru mi se pare imoral.
Primăriile bucureştene dau
teatrelor bugete de miliarde
pe an, fără să le oblige la un
număr precis de premiere, de
spectatori, de reprezentaţii.
Teatrele, în toată ţara, au ajuns
să joace doar vineri, sâmbătă
şi duminică. Nu contează cât
încasează.
Şi mai e o situaţie falsă,
care nu are nimic de-a face cu
cultura: închirierea sălilor. I se
cere unui organizator de eve-
nimente reţeta de încasări a
sălii pline, cu toate că sala nu
se mai umple demult. Mă rog!
Iar la sfârşitul anului, când se
raportează încasările şi numă-
rul de spectatori, se lasă a se
înţelege că acei bani provin,
vezi Doamne, de la spectatorul
de teatru! Şi cacealmaua este
acceptată!
Or, la un teatru particular,
succesul este real. Este moral.
Este material.
Pentru că toţi sunt plătiţi pe
procente din încasări. Procen-
te individuale care ţin cont de
toate hibele de mai sus. Iar din
încasările unui spectacol be-
neficiază numai cei care au lu-
crat la acel spectacol. Fiecare
spectacol cu încasările lui. Nu
la grămadă. Şi fără a încuraja
chiulul, lipsa de talent şi vede-
tele care nu mai sunt vedete.
Iar toţi – artistic şi tehnic vor-
bind – îşi dau toată priceperea,
cu pasiune şi interes.
Dacă sălile de teatru s-ar
privatiza, sunt convins că toţi
cei care ar lucra în ele vor avea
un beneficiu material cel puţin
dublu, ceea ce i-ar scoate din
dificultăţile materiale prin care
trec azi, iar primăriile ar fi de-
grevate de salarii.
Când zic, însă, privatizarea
sălilor de teatru, mă refer la
preluarea lor de către teatre
particulare, pentru a se juca în
continuare teatru, nu pentru a
deveni magazine, restaurante,
tripouri sau baruri de noapte
cu program de strip-tease.
Viitorul este al
teatrelor particulare
www.VREAU BILET.ro
11
... “După ce s-a <<jucat>> cu
sufletele actorilor în «Iubire»,
«Crima pentru pământ» şi «Nu-
mele trandafirului», după ce a
dovedit că «O scrisoare pierdu-
tă» este o piesa atemporală şi
după ce a dirijat trioul Beligan-
Dinică-Moraru în «Take, Ianke
şi Cadâr», Grigore Gonţa vine cu
o piesă de moravuri în «lumea
bună» şi ne face cunoştinţă cu
personajele din exilul londonez
al dramaturgului slovac Peter
Karvas. În piscină «înoată»
Marin Moraru, Eugenia Maci,
Medeeea Marinescu, Dumitru
Rucăreanu, Marius Bodochi,
Răzvan Oprea şi Tania Popa, iar
Doina Levinţa îşi pune numele
pe afiş, semnând scenografia
spectacolului.”
... “Numai văzând această
distribuţie de zile mari, cu aceşti
mari actori ai scenei româ-
neşti, viabilitatea spectacolului
este asigurată. Şi, într-adevăr,
succesul primei reprezentaţii a
fost, aşa cum era de aşteptat,
garantat la superlativ.”
... “De 14 februarie, Selected
a oferit un spectacol savuros
indrăgostiţilor de teatru de
calitate: “Piscina de la miezul
nopţii”, în premieră, pe scena
Teatrului Nottara.
O premieră în sine este şi
“Teatrul meu”, cea mai nouă
companie de teatru bucureştea-
nă, formată din actori de primă
mână ai scenei româneşti. Cel
care a înfiinţat “Teatrul meu”
este nimeni altul decât regizorul
Grigore Gonţa, care îşi propune
să extindă acest proiect”.
... “Piscina de la miezul nopţii” este un
spectacol proaspăt, primul din seria actelor
artistice pe care şi le-a propus Selected anul
acesta. Selected continuă astfel colabora-
rea cu arta, intrând în lumea teatrului din
dorinţa de a oferi publicului cele mai selecte
şi mai proaspete momente.
Presa zice că...
PI SCI NA DE LA MI EZUL NOPŢI I
BILLY ŞCHIOPUL, de Martin Mc Donagh
CAPUL DE RĂŢOI, de George Ciprian
TITANIC VALS, de Tudor Muşatescu
RĂZBOI ŞI PACE, după Lev Tolstoi
HANGIŢA, de Carlo Goldoni
LEONCE ŞI LENA, de Georg Buchner
ÎNŞIR’TE, MĂRGĂRITE!…, de Victor Eftimiu
VARIAŢIUNI ENIGMATICE, de Eric Emmanuel Schmitt
PĂDUREA, de A.N. Ostrovski
NU SE ŞTIE CUM, de Luigi Pirandello
PETRECERE ÎNTR-UN PIAN CU COADĂ,
de Mihai Ispirescu
CHEEK TO CHEEK, de Jonas Gardel
Pişcina de la mieezul nopţii
Teatrul Nottara
Stagiunea 2006-2007
www.VREAU BILET.ro
12
www.VREAU BILET.ro
13
În „Children of Men” (ecra-
nizare după romanul lui P.D
James), situaţia globală nu este
tocmai roz. De mai bine de 18
ani nu s-a mai născut nici un
prunc, oamenii sunt resem-
naţi în fata sfârşitului iminent,
iar Pământul este infestat de
grupări anarhiste şi nihiliste. Si
totuşi mai există speranţa, mai
ales în Marea Britanie ( care a
reuşit să facă faţă situaţiei prin-
tr-un regim imperialist militar),
unde o grupare secretă numită
„Peştii” luptă pentru drepturile
refugiaţilor şi pentru supravie-
ţuirea umanităţii ş.a.m.d.
Theo (Clive Owen) pare
oarecum indiferent vizavi de
aceste evenimente tragice,
complăcându-se într-o dulce
singurătate amorţită. Singura
sa bucurie o constituie întâlniri-
le cu Jasper (Sir Michael Caine
), un prieten din tinereţea sa
de activist, care fumează joint
după joint şi are grijă de soţia
sa paralizată, atât fizic cât şi
mental. Existenţa lui Theo este
zguduită de întâlnirea cu Julian
(Julianne Moore), partenera
lui de odinioară în dragoste
şi război, ajunsă acum liderul
grupării separatiste „Peştii”. De
dragul ei (şi a 5000 mii de lire),
Theo trebuie să o scoată din
ţară pe Kee, o negresă refugi-
ată foarte simpatică şi... foarte
însărcinată în luna a opta. Ei
da, v-aţi prins, ea este ultima
speranţă a omenirii, miracolul
neaşteptat care ar putea aduce
salvarea speciei noastre etc.
etc. etc.
Sărmanul Theo se vede
prins într-o luptă care înainte
nu era a lui, dar care devine
personală în momentul în
care Julian este ucisă într-
un schimb de focuri. Va reuşi
oare eroul nostru să găsească
izbăvirea personală în această
lume gri şi rece, măcinată de
ură şi bombe ? Aflaţi numai
dacă rezistaţi cu stoicism celor
110 minute de acţiune pe bandă
rulantă şi sange împraştiat cu
generozitate (inclusiv pe obiec-
tivul camerei!)...
Un Clive Owen încărunţit
şi prăfuit...Michael Caine în
varianta hippie. Julianne Moore
mai încrâncenată şi mai înăs-
prită decât în „Hannibal”. Şi...
surpriză! Oana Pellea într-un
rol nici mic, nici mare, dar „de
compoziţie ” şi de neignorat.
Acesta este filmul care a
deschis Festivalul de Film Brita-
nic la Bucureşti, eveniment anu-
al care nu trebuie ratat sub nici
o formă, cu nici o scuză. Urmea-
ză alte 13 filme de lung-metraj,
cel puţin la fel de bune, tratate
într-o manieră „so very British”
care încântă şi surprinde.
Copiii Tatălui
O, tu dulce autodistrugere...
D
acă nu v-aţi săturat deja de filme a căror temă principală
este distrugerea omenirii, atunci binevoiţi a-i da o şansă
şi ultimei „creaţii” a lui Alfonso Cuaron, Copiii Tatalui.
Cronică de film
www.VREAU BILET.ro
14
Un regal actoricesc în regia lui Felix Alexa
NEÎNŢELEGEREA
D
uminică 12 noiembrie, la sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, a
avut loc, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, premiera spec-
tacolului « Neînţelegerea », de Albert Camus...
Un bărbat revine acasă,
după mulţi ani de absenţă, în
dorinţa de a-şi revedea şi de a-
şi ajuta familia. Trage la hanul
ţinut de ai săi, ca simplu călă-
tor, fără a-şi mărturisi identi-
tatea. Va fi, oare, recunoscut
de către mama şi sora sa? Or
va deveni, şi el, fiul risipitor,
întors incognito, victima celor
două femei, care, visând la o
altă viaţă, sub soare, la malul
mării, luau viaţa, pentru a-i je-
fui, tuturor celor ce le treceau
pragul?
Pornind de la un „fapt di-
vers” real, celebrul scriitor
francez, sub impresia direc-
tă a climatului irespirabil al
anilor de ocupaţie germană
din Franţa, când înflorise co-
laboraţionismul, delaţiunea şi
crima – propune o nelinişti-
toare piesă despre rădăcinile
„neînţelegerii”. O piesă des-
pre absurdul unei lumi orbite
de dorinţa de înavuţire pentru
atingerea unei împliniri ego-
iste. O piesă despre lipsa co-
municării şi vicierea legături-
lor de sânge, în goana nebună
după iluzia fericirii.
Spectacolul regizat de Felix Alexa
(în scenografia Dianei Ruxandra Ion,
muzica fiind semnată de Ada Milea)
beneficiază de o echipă de interpreţi
de mare clasă. Mariana Mihuţ (Mama),
Irina Movilă (Martha), Mihai Călin
(Jan), Lamia Beligan (Maria), Matei
Alexandru (Bătrânul servitor) vă invită
la un regal actoricesc, pe scena Sălii
Amfiteatru.
Demonstra, nu demult, la
TVR2, o ilustră doctoriţă, câtă
influenţă fastă are muzica în
„do major” asupra pietrelor la
rinichi. Şi cât de bine vindecă
meloterapia durerile de cap,
stomac sau ficat. Aşa o fi!
Mă gândeam însă ce teribi-
lă ar fi o teatroterapie pentru
mintea şi sufletul omului agre-
sat cotidian de atâtea noxe: de
la eşapamente la instabilitatea
preţurilor, de la „anticipate” la
jocul de-a „uite – corupţia – nu-
i corupţia”.
Şi într-o astfel de teatrote-
rapie – pentru că trebuie să re-
cunoaştem că măcar aici stăm
bine, adică la teatru, regizori,
actori – mi-aş lua publicul de-
o mână şi l-aş plimba aşa – o
zi pe săptămână – la câte un
spectacol.
Şi aş începe cu un basm:
„Sânziana şi Pepelea”, specta-
colul de la Naţional, în regia lui
Dan Tudor.
O să ziceţi: „...o feerie, Sân-
ziana, Papură Împărat, Zmeul
Zmeilor, Muma Pădurii, Pepe-
lea? Desuet! Deloc! Credeţi-
mă, o să plecaţi cântând!
Pentru că ideea de a adu-
ce „piese vechi în teatru nou”,
adică neuitatele texte în regii
moderne, este minunată. Şi
privind la această piesă lău-
dată de condeie ilustre chiar
la premiera sa de acum 125 de
ani (29 martie 1881), am rămas
încântaţi, aşa cum au rămas
– conform celor scrise chiar
de Eminescu în ziarul Timpul
(5 aprilie 1881) – spectatorii de
atunci.
Încântarea provine din faptul
că „Sânziana şi Pepelea” pare a
fi un „Cum vă place” românesc.
Subtextul şi zeflemeaua poli-
tică fină, jocurile de cuvinte,
butadele şi paradoxurile (une-
le create de Dan Tudor – care
pe lângă meseriile de actor şi
regizor o mai împlineşte şi pe
cea de poet) – adică umorul de
calitate, abundă.
Aerul de acum şi de aici al
acestei feerii („prima feerie
naţională” cum a supraintitu-
lat-o Alecsandri!), costumele
ingenioase, dansurile şi mu-
zica pline de fantezie, dar mai
ales o echipă de actori bucu-
roşi şi fericiţi că joacă ceea ce
le place, dau un farmec aparte
spectacolului.
Merită să-l vedeţi pe Papură
Împărat (Mircea Albulescu) tre-
zindu-se la amiază şi întrebând
cu tandreţe „ce mai face popo-
rul, că nu l-am văzut demult”.
Iar poporul – întreaga şi minu-
nata echipă de actori – cântând
„Ce secetă, ce foc/Amar şi vai
de noi/Avem lipsă de ploi/Şi
lipsă de noroc”... Parcă sună
cunoscute vorbele!
Mircea Albulescu, Mag-
da Catone, Monica Davidescu,
Ileana Olteanu, Răzvan Oprea,
Marius Bodochi, Silviu Biriş,
Tomi Cristin cântă şi dansează,
toţi ingenioşi şi plini de fante-
zie. Aşa că m-au făcut să plec
cântând, în noapte. Melotera-
pie? Nu, teatroterapie!
Alexandra Orban
www.VREAU BILET.ro
15
Teatroterapie cu
Sânziana şi Pepelea
Conferinţa la
TNB
În fiecare duminică, la Sala Atelier, de
la ora 11,00, începând cu:
Constantin Bălăceanu-Stolnici:
Despre suflet şi problemele lui
8 octombrie
Varujan Vosganian: Elite şi contraelite
în România tranziţiei
15 octombrie
Vladimir Tismăneanu: Anul
revoluţionar 1956
22 octombrie
Andrei Pleşu: Capcana ideologiilor
29 octombrie
Ana Blandiana: Băşcălia la români, de
la apărare la sinucidere
De asemenea, vor conferenţia în stagiunea
2006-2007: Radu Beligan, Lucian Pintilie,
Cristian Tudor Popescu, Zoe Petre, Nicolae
Tanaşoca, Ileana Mălăncioiu, Robert Turcescu,
Adrian Vasilescu, Sorin Alexandrescu, Ionel
Vianu etc
www.VREAU BILET.ro
16
PRibEaG PE sTRăzilE
Bucureştiului de altădată…
Puţini artişti ai momentului
se pot lăuda cu un asemenea
capital de imagine precum Tu-
dor Gheorghe. Integru, discret,
şi mai presus de toate credin-
cios artei sale, acest artist de-
săvârşit a reuşit să depăşească
toate prejudecăţile existente în
show-biz-ul autohton. A umplut
săli până la refuz, fiecare apari-
ţie a sa este un adevărat eveni-
ment mediatic şi a demonstrat
că inerţia mental(itar)ă în care
se complace societatea româ-
nească poate fi combătută cu
argumente convingătoare. Şi
asta pentru că fiecare spectacol
al său stabileşte noi standarde,
propune noi ipostaze creatoare
şi vine să completeze imaginea
tulburătoare a unei cariere uni-
ce – Tudor Gheorghe reuşeşte,
ca nimeni altul, să reflecte pe-
renitatea fanteziei creatoare şi
memoria culturală românilor.
Încă de la primele afişe noul
spectacol a stârnit nedumerire.
Un titlu insolit – Calvarul unei
inime pribegi şi promisiunea
unei ipostaze unice – Tudor Ghe-
orghe cântând muzica uşoară a
Bucureştiului de altădată. Erau
singurele certitudini. Restul,
urma să fie o surpriză. Cine îl
va însoţi pe scenă? Va fi doar cu
chitara, va fi din nou cu o orches-
tră simfonică? Erau doar câteva
din întrebările cărora le-am gă-
sit răspuns în seara zilei de 3
noiembrie, când Sala Palatului
s-a dovedit din nou neîncăpătoa-
re pentru bucureştenii aflaţi în
căutarea unui timp pierdut.
Înaintea fiecărei premiere
există un soi de nelinişte şi de aş-
teptare febrilă. Venisem la acest
spectacol cu inima deschisă şi
cu dorinţa de a evada în trecut.
Am asistat la un veritabil tablou
al Bucureştiului interbelic aflat
sub semnul graţiei în exprimare
şi al efervescenţei artistice. Un
spectacol complex, divers, bine
gândit, cu accente de culoare şi
momente inedite în care şi-au
găsit locul, pe lângă refrene ce-
lebre ale timpului (Iubesc feme-
ia, Dă-mi guriţa, Adio doamnă,
Ionel Ionelule), extrase din pre-
sa vremii dar şi fragmente din
scrierile unor poeţi precum Tu-
dor Arghezi, Ion Minulescu sau
George Topârceanu inspirate de
parfumul anilor 30’. O veritabi-
lă lecţie de stil pentru că Tudor
Gheorghe a ales moduri diferite
de abordare a repertoriului. Fi-
del autenticităţii, în unele mo-
mente a păstrat chiar şi manie-
ra de interpretare, preţiozitatea
şi naivitatea dulceagă specifice
acelor vremuri. În tot acest de-
mers de reconstituire a unui timp
artistic trecut, Tudor Gheorghe a
fost ajutat de 12 instrumentişti
profesionişti, o mini-orchestră
variată timbral (instrumente de
suflat, pian, percuţie, coarde)
concepută de acelaşi colabora-
tor al maestrului, compozitorul
şi dirijorul Marius Hristescu. Or-
chestraţiile vii şi inspirate, ca de
altfel şi prestaţia instrumentişti-
lor au impresionat şi au convins,
contribuind într-un mod creator
la atmosfera generală a specta-
colului. A fost clar că nu s-a dorit
cosmetizarea cu orice preţ pen-
tru că ceste mici bijuterii au fost
atât de bine scrise încât ar fi fost
o impietate să fie transformate,
scăzându-li-se astfel valoarea.
Se ştie că nu putem avea un
prezent artistic fără a ne recupe-
ra trecutul. Penuria din creaţia
de muzică uşoară românească
este Calvarul unei inime pribegi.
Acum, îşi poate găsi leacul într-
un spectacol cu valoare de docu-
ment, ce scoate la lumină surse
de inspiraţie nepreţuite.
Şi ar mai fi ceva. Dacă în dru-
mul vostru printr-un Bucureşti
cenuşiu, veţi întâlni chipuri lu-
minate de un zâmbet lăuntric ce
fredonează un soi de descântec
bizar – da, da, da, râvnesc la gu-
riţa ta, ce n-aş da eu pentru ea…,
să nu vă miraţi. Au avut şansa să
vadă ultimul spectacol al lui Tu-
dor Gheorghe şi încă se află sub
vraja binefăcătoare a Bucureş-
tiului de altădată.
Ivona Hristescu
1. M-a obsedat “dorul nebun”
din refrenele prea nedrept
uitate.
2. Rafinamentul, simplitatea,
dulceaţa acestor cântece
trebuie cunoscute.
3. Poemele (cântate) pe care le
propun spre aducere aminte
şi spre cunoaştere au o ele-
ganţă (şi spirituală) pe care
am pierdut-o.
4. Cu ochii înainte spre Europa
am uitat că am fost, până nu
de foarte mult timp, euro-
peni.
5. Kitschul care mă înconjoară,
nu numai în plan muzical,
mă revoltă şi mă simt dator
să răspund în felul meu.
6. Tinerii care mă onorează cu
prezenţa lor la spectacolele
mele trebuie să cunoască
această muzică. Le va fi mai
uşor. Sper. Adică nu, sunt
sigur.
7. Temele muzicale din ma-
joritatea cântecelor sunt
româneşti. Nu copiam teme
străine. Aveam şi aici mân-
dria noastră.
8. Şlagărele autohtone din
perioada interbelică se fre-
donau la Viena şi Paris.
P.S. Concertul nu e o înşiruire
de “refrene eterne” prin fru-
museţea lor, ci un spectacol în
care este evident rafinamentul
în exprimare şi comportament
al românului acelor ani.
TUDOR GHEORGHE
De ce am vrut, de ce-am
făcut acest spectacol?
Expunere
de motive
www.VREAU BILET.ro
17
www.VREAU BILET.ro
18
„Women of Excellence” în New
Jersey, dă consultaţii gratuite în
România
Margareta Pîslaru
"B
olnavi de sete lingem munţi de sare,/ Alături, mor făntăni în
aşteptare” - mi-a spus odată un prieten. Am găsit de cuviinţă
să încep cu acest distih povestea despre Margareta Păslaru,
fiindcă am descoperit că şi ea are cunoştinţă despre acele făntăni…
Am crescut o dată cu ea. Am
învăţat să dansez pe acordurile
melodiei “Raţa”, pe care, prin
anii ’60, i-o încredinţase regre-
tatul George Grigoriu. Iar acum
am fost aleasă să scriu despre
Păslăriţa…
Videograf,cea mai recentă
profesie a Margaretei
“Ne amăgim, cel puţin unii,/
A fi gestionarii minunii,/ Cu ifos
botezată creaţie;/ Că răvnita
de-o droie vocaţie/ E fructul
opţiunii personale:/ Cum ne-am
schimba nişte ţoale./ Noi, cică,
ne-am croi soarta/ Cununăndu-
ne – mariaj din amor! – cu arta./
Pictăm – pentru că ne place
penelul/ {i nu ne precupeţim
zelul,/ Măiestrind ca mici mese-
riaşi/ Spre-a deveni în dome-
niu aşi./ Crezi, de fapt/ - Cănd
bănui că ai cam fi apt/ Cuvinte
pe hărtie să pui,/ Căntece să
compui,/ Să chinui piatra şi
lemnul - / Că-n tine s-ar naşte
îndemnul./ Aşa o fi (cine ştie?),
dar/ Nici n-ai habar/ Că pentru
imboldul care-ţi dă ghes/ Ai fost
ales./Nu-ţi alegi tu, mă tem,/
Propensiunea pentru poem./
Orice ai face şi orice-ai drege/
Poezia are, ca pronia, propria
lege: Ea te-alege”. Am citat din
“Vocaţia” lui Romulus Vulpescu.
Providenţa i-a dat Margaretei
Păslaru să se ocupe de mu-
zică, film, teatru, televiziune.
Pentru tot ceea ce a construit
în viaţă a folosit doar materiale
de calitate. A fost, este şi va fi o
profesionistă.
Acum este SI videograf, o
meserie care încă nu există în
România. Aceasta include toate
aspectele de producţie şi post-
producţie din televiziune. Un
singur om înlocuieşte echipa,
executând pe rând scenariul,
filmarea, montajul, coloana
sonoră şi grafica. În aceasta
constă meseria de videograf, pe
care Margareta Pâslaru o prac-
tică în America; cu alte cuvinte,
face emisiuni de autor.
“Tot ceea ce îţi aparţine va f
dăruit într-o zi”
Începănd din luna decem-
brie, artista va experimenta
acelaşi lucru în România, ofe-
rind consultaţii artistice pentru
cei care vor să se perfecţioneze.
Ce va face concret, în cadrul
acestor consultaţii? Simplu
(sau doar aparent simplu): cu o
cameră de filmat, înregistrează
prestaţia unui artist amator
(sau profesionist) în conformi-
tate cu un defăşurător specific,
impus, arătându-i apoi acestuia
unde a greşit şi unde a procedat
bine. Este o întreagă logistică
de identificare şi şlefuire a
talentului unui artist sau viitor
artist, începănd cu interpretarea
muzicii, a textului, ţinuta, miş-
carea scenică, pănă la conceptul
regizoral în care acesta îşi poate
măsura aptitudinile. Preciza-
re importantă: toate aceste
consultaţii sunt gratuite. Locul
de întălnire: Centrul Naţional
de Artă “Tinerimea Romănă”,
de pe Strada Guttenberg nr. 19.
Cei interesaţi se pot înscrie la
numărul de telefon 3151371.
Consultaţiile, care ar putea îm-
www.VREAU BILET.ro
19
bunătăţi considerabil “zestrea
promoţiei” de artişti de astăzi şi
de măine, sunt posibile datorită
directorului Centrului Naţional
de Artă “Tinerimea Romănă”,
Voicu Enăchescu, şi lui Mircea
Drăgan, care vor fi colabora-
torii întregii acţiuni. Margareta
Păslaru a luat aproape tot (mai
puţin talentul, care a fost con-
tribuţia personală) de la mari
regizori de film, teatru, actori,
compozitori. Acum dă înapoi
ceea ce a primit. “Tot ceea ce
îţi aparţine va fi dăruit într-o zi.
Dă acum, în anotimpul dărniciei
tale, iar nu în cel al moştenito-
rilor tăi”, spunea Kahlil Gibran.
Acest lucru îl face acum Marga-
reta Păslaru.
„Cucerirea” Americii
În toţi cei 23 de ani de cănd
se află pe pămănt american,
s-a ocupat mereu de copii. Sub
auspiciile organizaţiei umani-
tare The Romanian Challenge
Appeal a susţinut un concert
umanitar la o mare galerie de
la Broadway, unde s-au străns
zeci de mii de dolari pentru
Spitalul de copii cu probleme
neuropsihice de la Siret. Una
dintre compoziţiile sale, „Un
copil uitat”, a fost dedicată
tocmai acestor fiinţe încercate
greu de soartă. A făcut demer-
suri ca 1 iunie să devină ziua
Copilului şi în SUA şi în alte ţări.
Eforturile sale n-au fost “vănare
de vănt”. A convins Primăria din
San Francisco (unde sărbătoa-
rea a fost pusă la loc de cinste,
după 76 de ani!) sa devina
„sister-city” cu orasul Summit
din statul New Jersey, unde
guvernatorul a semnat procla-
maţii anuale. Apoi Washington
DC, Atlanta GA, Knoxville TN au
participat, semnând documente
similare. Margareta a compus
melodia „Our Day, Children‘s
Day”, înregistrată de elevii şcolii
„Washington” din orăşelul Sum-
mit, care a fost inclusă pe un
CD, alături de alte piese inter-
pretate în 15 limbi. Pentru meri-
tele şi reuşitele sale, Margareta
Păslaru a fost distinsă, acum
patru ani, de Senatul şi Adu-
narea Generală a statului New
Jersey, cu premiul „Women of
Excellence”, la categoria „Artă
şi Umanitate”. Acum Margareta
Păslaru este inclusă în proiectul
“Voluntar pentru o zi”.
„Margareta forever”
“Această responsabilitate
îmi dă şansa de a contribui nu
numai prin a-mi dona drepturile
de autor şi interpret - rezultate
din vănzările noului CD - dar
şi de a participa la acţiuni de
prevenire a dezastrelor”, măr-
turiseşte artista. Noul CD se
numeşte “Margareta Forever”
şi conţine 26 dintre cele mai
frumoase peste 700 de piese
ale Păslăriţei, multe dintre
ele nefiind editate pănă acum.
Electrecord şi Claudiu Miracle
şi-au dat măna pentru ca “Mar-
gareta Forever” să apară pe
piaţă, după 46 de ani de carieră.
Omul Margareta Păslaru nu se
mai găndeşte la el. Se găndeşte
cum poate fi mai folositor celor
din jur. Nu spune NU muzicii,
dar crede că experienţa pe care
o poartă pe umeri nu-i mai per-
mite să se mulţumească doar
cu un căntecel . Ar mai accepta
să joace într-o piesă de teatru?
Da. Dar, cum spuneam, se găn-
deşte la ceilalţi. Sunt atătea ac-
triţe extraordinare care aşteap-
tă un rol bun şi crede că lor le
aparţine. Dar - cine ştie? - poate
că un regizor o va descoperi pe
Margareta Păslaru, aşa cum a
făcut-o odată Liviu Ciulei.
{i Pygmalion, şi statuie
În 1964, maestrul a invitat-o
în lumea teatrului. A distribuit-o
în rolul lui Polly Peachum din
“Opera de trei parale”, de B.
Brecht. “Polly realizată de ea
are dezinvoltura, are candoarea
vag trivială a fiicei lui Peachum,
e <<domnişoara virtuoasă>>
care, devenind şefa gangsteri-
lor, îi pune la respect cu vorba
răcnită, dar şi cu pumnul. {i
tot acest amestec de ingenui-
tate, ferocititate şi vulgaritate,
Margareta Păslaru le aduce pe
scenă sub o imagine care ne
aminteşte oarecum de cea lan-
sată de Brigitte Bardot”, scria
Sanda Faur, în Flacăra. Alături
de Toma Caragiu, Margareta
Păslaru, “cu găleţile în mănă, ca
un gladiator credul, a intrat în
arena <<Operei de trei parale>>
şi a supravieţuit cu onor printre
lei-paralei. Cu găleţile în mănă,
ea a trecut peste voga altora şi a
ei, reînnoită de folclor, săcă-
ită de insuccesul braşovean,
revitalizată de recital, adică de
maratonul acela temerar cănd
un ceas, două ceasuri, interpre-
tul rămăne în mijlocul mulţimii,
neajutorat şi însingurat, în acea
albă însingurare a alergătorului
de cursă lungă. Cu găleţile în
mănă găfăind ambiţios, ea a ju-
cat cel mai important rol al vieţii
ei. Rolul de self-made-man, ar
spune unii. Noi l-am numi altfel.
Noi am spune că rolul ei e de
fapt un rol dublu, pentru că, pe
rănd, sau în acelaşi timp, ea a
fost de-a lungul carierei sale şi
Pygmalion, şi statuia”. Această
evaluare ne-a fost lăsată de
Ecaterina Oproiu, într-un număr
al revistei Contemporanul din
1969.
Margareta Păslaru a pu-
tut să-şi potolească setea. A
descoperit făntăna artei. A băut
din ea, cu grijă, nerisipind nici
măcar o picătură. {ie căt de
valoroasă este apa vie! Mulţi
nu ştiu şi, bolnavi de sete, ling
munţi de sare…
www.VREAU BILET.ro
20
Miron Manega
50 de absolvenţi anual, numai la
UNATC
Universitatea Naţională de
Artă Teatrală şi Cinematografică
are două mari facultăţi: Faculta-
tea de Teatru (cu secţiile: Actorie,
Arta actorului mânuitor de păpuşi
şi marionete, Regie, Coregrafie,
Scenogafie şi Teatrologie) şi Fa-
cultatea de Film (Regie, Imagine
film şi Tv, Multimedia şi Comuni-
care audiovizuală). Universitatea
însumează un total de aproximativ
550 de studenţi, ceea ce înseamna
aproape 140 de absolvenţi anual,
dintre care vreo 40 de actori, şi 8
-10 regizori (raportul regizori-ac-
tori este cam de 1 la 5). La acestea
se adaugă studenţii institutului de
teatru din Târgu Mureş (cu cele
două secţii, română şi maghiară),
clasele de actorie înfiinţate în uni-
versităţi şi, bineînţeles, facultăţile
particulare de profil, în speţă Hi-
peryon şi Universitatea Media (ul-
tima fără secţie de actorie).
Florin Zamfrescu: “Acum nu mai
putem face nimic”
“În total, sunt 200 de actori
care ies anual de pe băncile facul-
tăţilor” – declara, cu ceva timp în
urmă, Florin Zamfirescu, rectorul
UNATC. “Într-adevăr, sunt prea
mulţi, dintr-o proastă organizare
a ministerelor. În loc să înfiinţe-
ze pe lângă universităţile din ţară
acele clase de actorie - în ideea de
a şcoli tineri din zonă, pentru a fi
aproape de casă - mai bine con-
struiau locuinţe de serviciu pentru
tinerii actori repartizaţi în oraşul
espectiv. Cheltuielile ar fi fost
mult mai mici decât şcolarizarea,
care este mult mai scumpă decât
cea a studenţilor de aulă. Ca să
nu mai vorbesc de faptul că sco-
pul iniţial al acestei măsuri a fost
pierdut, ajungându-se, în cele din
urmă, la un fel de inflaţie de actori
şi de structuri bugetare. Acum nu
mai putem face nimic, în afară de
comentarii”.
P
roblema raportului între cerere şi ofertă la “producţia” de actori, cuprinde două
aspecte. Unul este social şi se traduce într-un deficit clar al cererii, care nu
poate absorbi oferta, din lipsa de infrastructură (nu sunt suficiente teatre, se fac
foarte puţine filme româneşti etc).
Avem, cu alte cuvinte, o supraproducţie de actori. Al doilea aspect este cultural şi ţine,
pe de o parte, de calitatea profesională, iar pe de altă parte, de potenţialul real de
absorbţie a fenomenului teatral-cinematografic de către publicul român.
Fabricile
de actori
Florin Zamfirescu, într-o pauză
de repetiţii la “Cymbeline” (Teatrul Odeon)
www.VREAU BILET.ro
21
Academia
Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara,
Arad, Oradea. Zece ori doi ori
şase. Egal 120. Bucureşti... Zece
ori doi ori trei. Egal 60. Plus 120.
Asta face 180. Adică în medie
numărul de actori absolvenţi
pe care facultăţile de profil, de
stat sau particulare, îl aruncă
pe piaţă an de an. Iar dacă mai
pui la socoteală cam tot atâţia
regizori şi scenografi adunaţi la
un loc, ai putea trage concluzia
că românul nu s-a născut doar
poet, ci şi un mare iubitor de
teatru. Pentru că la aşa ofertă,
ar trebui să fie - nu? - şi cerere
pe măsură... Nu...?
Totuşi, eu aleg să-mi cer
scuze pentru eufemismul de mai
sus. Căci nu prea văd ce piaţă
mai există, în condiţiile în care
posturile din teatrele de stat zac
blocate uneori cu anii, concursu-
rile, dacă există, aşteaptă ori pe
cineva anume, ori sunt puse la
cale de cutare regizor care-şi ca-
ută distribuţie în propriul spec-
tacol şi nu de cei mai potriviţi
actori pentru instituţia numită
teatru. Iar dacă tot baţi pe la
porţi, atenţie!, n-o fă aşa cum te-
a-nvăţat mama, din poigne şi cu
indexul uşor curbat! Colţul unui
plic umplut după obiceiul locului
va scoate un sunet mult mai dul-
ce în uşa vreunui director, decât
ai fi fost tu capabil folosindu-ţi
anatomia. Deşi în cazul sexului
frumos - şi defel slab - tocmai
anatomia se cere uneori a fi pusă
la bătaie.
Dar destul cu zvonurile răută-
cioase! Pentru că trecând peste
prejudecăţi de genul „nu eşti su-
ficient de bun ca să te angajezi în
teatru” şi conformându-se exact
economiei de piaţă (care, citând
guvernul, duduie!), EI, actori,
regizori şi scenografi deopotrivă,
îşi fac meseria în underground,
prin cluburi, în şcoli, conform
programei, ca mercenari la
evenimente sau cu spectacole
pentru copii prin grădiniţe şi spi-
tale. Şi să nu-l uităm nici pe Moş
Crăciunul cu barbă de-nchiriat!
Mai rămâne însă garanţia
calităţii... Căci dacă toată floa-
rea cea vestită a criticii stă cu
ochii ca pe butelie la scenele
consacrate (şi subvenţiona-
te), pe EI nu-i priveşte de cele
mai multe ori, decât un public
crescut cu televizorul. Iar în faţa
lui, „merge şi-aşa”. C-o cioacă-
două l-ai rezolvat. Nu c-aş pune
prea multă bază în critică. Dar
cum e singurul barometru pe
care-l avem... Iar cu toată tenta
lui socială (şi chiar pecuniară!),
cred că fenomenul rămâne totuşi
subiect de cronică teatrală. Am
scăpa şi de spectacole penibile şi
de minimalizarea unui fenomen
cu potenţial, ce-ncepe cu cifra
180...
Underground
Popmpiliu Kostas Rădulescu
“Bucureştiul are nevoie de cel
puţin 20 de teatre de stat”
Rectorul Florin Zamfirescu
a făcut şi asupra acestui aspect
câteva nuanţări interesante:
“Nu stau să fac pledoaria ne-
cesităţii existenţei teatrului în
viaţa unei societăţi şi nici de-
monstraţia faptului că o ţară
fără teatru este o ţară în întu-
neric. Dar vreau să subliniez că
în Bucureşti sunt şapte teatre
de pe vremea când oraşul avea
o populaţie de 600.000 de locu-
itori. Nu s-a mai înfiinţat, după
1990, decât Teatrul Masca. Au
mai apărut, din disperarea de
a juca, nişte teatre mici, parti-
culare, cum sunt Green Hours,
Teatrul Act, Teatrul Unu etc.
Sunt mulţi tineri care trebuie
să-şi găsească un debuşeu şi o
fac. Dar nu mi se pare drept să
fie lăsaţi să se descurce, fără
nici un sprijin. Prin asta vreau
să spun că Bucureştiul are ne-
voie de 20 de teatre de stat, cel
puţin. Nu e o cifră arbitrară, ci
o evaluare în comparaţie cu si-
tuaţia din marile oraşe ale Eu-
ropei, de la Sankt Petersburg
până la Paris, raportat la nu-
mărul de locuitori, în condiţi-
ile unui standard valoric şi ale
unei tradiţii smilare”.
Dar cel mai dramatic as-
pect al condiţiei actorului în
societatea românească este
salariul. “Când am terminat eu
institutul, în 1971, aveam un
salariu de 1250 de lei” – ne-a
mărturisit Florin Zamfirescu.
“Cu banii ăştia puteam să-mi
plătesc chiria şi să mă întreţin.
Astăzi, un actor categoria întâi,
cu 30 de ani de vechime, are un
salariu de 1000 de lei noi. Iar
un absolvent de UNATC are 300
de lei noi. Cum să trăiască un
actor cu 300 de lei? Şi ce poţi
să-i ceri?”
Şi totuşi situaţia nu e chiar
disperată, ne dă de înţeles rec-
torul UNATC. Standardul profe-
sional al actorilor români care
ies de pe băncile Universităţii
depăşeşte cu multe clase nive-
lul general al societăţii. “Dacă
toate ar merge în România aşa
cum merge teatrul, am fi de
mult în Uniunea Europeană”.
21
www.VREAU BILET.ro
22 22
www.VREAU BILET.ro
Actorul
de Adrian Păunescu
O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.
Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.
Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.
Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.
S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!
Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.
Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu‘, e-un actor.
O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.
Shakespeare
de Marin Sorescu
Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.
Atunci au sosit si nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu trebuie decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.
Papuşă vie, scumpă şi-adorată
Ţi-astept, de-un secol, paşii prin ogradă,
Să zburzi, în primavara care vine,
Cum fluturii, la fel, şi cu albine.
Să-mi vii în braţe, verzitură mică,
Gingaşă, zveltă ca o şi-o păsărică
Şi să-mi vorbeşti în graiul tău de fată,
Păpuşă vie, scumpă şi-adorată.
De-un secol te aştept să vii pe lume,
Nici nu eram şi nu aveam nici nume,
Dar, Dumnezeu mi-a zis - la o serată:
„Vei fi bunic şi o să ai nepoată!”
Mi-a fost de-ajuns, în prag de zămislire,
Ca să reţin, în viaţă, aşa ştire.
Şi iată că, acum, mi se arată
Minunea Lui în fata-ntruchipată.
Ani mulţi să ai! Minunea mea frumoasă,
Peste un secol, când treci pe la mine
Să-mi povesteşti ceva de pe acasă,
Despre ai noştri, toţi, de lângă tine.
Înainte de a te naşte...
Radu V. Pandele
1 noiembrie 2006
Poezia teatrului/ Teatrul poeziei
www.VREAU BILET.ro www.VREAU BILET.ro
www.VREAU BILET.ro
24
Viaţa i-a fost plină de fru-
museţe, pentru că a ştiut să o
caute, să o găsească şi să n-o
piardă. Nu s-a “lepădat” de
adevărurile în care a crezut,
chiar dacă i se arăta că i-ar
fi mult mai bine să renunţe.
Vertical până la capăt, Ernest
Maftei a înfruntat şi povara
anilor şi boala care îl măcina,
reuşind să rămână tânăr. Chiar
dacă avea peste 80 de ani, era
unul dintre cel mai curtaţi ac-
tori. Un talent incontestabil, un
umor inegalabil şi o poftă de a
trăi de invidiat.
Prima condamnare
S-a născut la 6 martie
1920, în comuna Prăjeşti, lân-
gă Bacău. La Şcoala Normală
din Bacău a debutat cu versuri
în revista “Liliacul”, editată
impreună cu patru colegi.
Intră în Frăţia de Cruce,
organizaţie anticomunistă a
tineretului naţional-creştin.
La doar 17 ani devine liderul
acestei organizaţii.
În 1938, este arestat de
autorităţile dictaturii regelui
Carol II, fiind încarcerat în
lagărul de la Vaslui. Aici va
asista, la 21 septembrie 1939,
la execuţia a câteva zeci de
legionari. Erau aşezaţi într-
un rând şi decimaţi, în sensul
propriu al cuvântului: fiecare
al zecelea deţinut era împuş-
cat în cap. Când se ajungea la
capătul şirului, începea iar nu-
mărătoarea, iar al zecelea era
împuşcat. Bădia a scăpat ca
prin minune din acest coşmar
al inchiziţiei politice.
A doua şi a treia condamnare
Între 1941-1945 urmează
Conservatorul de Muzică şi
Artă Dramatică din Iaşi.
Tot în această perioadă
este arestat şi condamnat de
autorităţile antonesciene. Ca
deţinut politic, devine, pe rând,
locatarul închisorilor din Ga-
laţi, Jilava şi Văcăreşti. Jude-
cat de patru ori pentru aparte-
nenţă la Mişcarea Legionară,
IN MEMORIAM
Legionar, condamnat politic sub trei dictaturi, scriitor, actor
“Nu plângeţi, Bădia a plecat
în Dumbrava minunată!”
"
A
mai murit un bunic. S-a mai dus un om dulce la vorbă”.
Sau “Să te ierte Dumnezeu, Bădie! Să-ţi călăuzească
paşii în lumea de veci, să-ţi lumineze căile şi să-ţi dea
viaţă veşnică. Ai fost un mare OM şi un mare ARTIST. Ai fost un
om bun, ca o pâine caldă. Ai fost un actor iubit de toate vârstele.
Şi pe mulţi i-ai luminat. Strălucesc şi ei în lumea teatrului şi
filmului. Ne vei lipsi, Bădie!”. Sau “Nu plângeţi, Bădia a plecat în
Dumbrava Minunată”. Sau “S-a stins glasul şugubăţ asemănător
cu al lui Creangă. Românul hâtru şi pus pe glume mereu, a ple-
cat să-l înveselescă şi pe Dumnezeu”. Acestea sunt doar câteva
mesaje ale Măriei sale, publicul.
www.VREAU BILET.ro
25
este achitat de fiecare dată.
După război a rămas
şomer, fiind hăituit pentru
convingerile sale politice. Se
angajează în cele din urmă
ca actor la Teatrul Poporului,
sub numele de Erman Valahu.
Aici primeşte Meritul Cultural
clasa I, la care este nevoit să
renunţe pentru a nu se decon-
spira. Dar, până la urmă este
arestat şi condamnat şi de
regimul comunist.
Şi-a început cariera cine-
matografică cu pelicula “Des-
făşurarea”, în 1953. Urmează
o carieră de excepţie, Ernest
Maftei însumând un palmares
impresionant de filme.
Bătut de pseudo-mineri şi
aruncat în Dâmboviţa
În noaptea de 21 decembrie
1989 participă la manifesta-
ţia anticomunistă din Piaţa
Universităţii. Avea să lase
familiei un bilet cu următoare-
le versuri (scrise chiar de el),
pentru cazul în care nu s-ar
mai fi întors: „În lutul greu din
care am plecat / Am frământat
simţire. / Din ură am clădit
iubire. / Între seninul din Înalt
/ Şi jalnicul de jos / Mereu
m-am întors / În lutul greu din
care am plecat. / N-am fost
învins, dar nici n-am câştigat. /
Mi-e barba albă, încâlcită, roa-
să. / Părinte, o să vin curând
acasă”. În acea noapte, la ba-
ricada de la Intercontinental,
reuşeşte să ia două pistoale
mitralierăa dintr-un TAB. Cu
acestea va pătrunde a doua zi
în clădirea C.C. al P.C.R., după
fuga lui Ceauşescu.
În ziua de 14 iunie 1990, a
fost ridicat de acasă de cinci
indivizi deghizaţi în mineri,
bătut şi aruncat pe taluzul
Dâmboviţei, unde a zăcut
inconştient circa şapte ore. A
fost salvat de un cetăţean care
l-a recunoscut şi l-a transpor-
tat la urgenţă. Soţia sa avea să
decedeze, după câţiva ani, în
urma unui infarct provocat de
acest eveniment.
Lecţia de demnitate
În septembrie 1993, în
timpul puciului de la Moscova,
la radio Deutche Welle a fost
nominalizat al cincilea pe pre-
supusa listă a celor mai peri-
culoţi anticomunişti, întocmită
de autorităţile de la Bucureşti.
Rămâne memorabil răspunsul
lui Ernest Maftei: „Hai că-s
porci! Tocmai pe locul cinci m-
au pus, şi nu pe primul?”
Badia Ernest Maftei rămâ-
ne în memoria românilor ca un
actor cu o popularitate uriaşă,
bucurându-se de premii şi
distinctii naţionale. A primit
Premiul UCIN la împlinirea
a 50 de ani de cinematogra-
fie, iar din partea Consiliului
Director al Uniunii Autorilor
şi Realizatorilor de Film din
România, „Diploma de recu-
noştinţă”, pentru contribuţia
la dezvoltarea artei şi culturii
naţionale.
La vârsta de 86 de ani, Bă-
dia ne-a mai oferit un exemplu
de demnitate. Astfel, în de-
cembrie 2005, a refuzat oferta
de a juca într-o telenovelă
românească, în ciuda onora-
riului impresionant - 300 euro
pe zi, considerând-o o produc-
ţie mediocră. De asemenea,
a refuzat premiul “Cel mai
bun român” pe 2005, pentru
că, între cei nominalizaţi se
numărau personaje sumbre
ale politicii ultimilor 16 ani şi
pseudovedete Tv.
FIUL RISIPITOR
„În lutul greu din care am plecat
Am frământat simţire.
Din ură am clădit iubire.
Între seninul din Înalt
Şi jalnicul de jos
Făptura mi-a fost punte.
Cărările spre cele vrute
Mereu mi s-au întors
În lutul greu din care am plecat.
N-am fost învins, dar nici n-am câştigat.
Mi-e barba albă, încâlcită, roasă.
Părinte, o să vin curând acasă”
(poezie din volumul „Autografe”, apărut în
1995)
UN REGIZOR PENTRU
SCRIITORUL BăDIA
Peste 200 de roluri in film, peste 50 de
roluri principale. Ernest Maftei terminase
de scris o piesă, care îşi aştepta regizo-
rul pentru a fi pusă în scenă. “Acţiunea
se desfăşoară la Institutul Medico-Legal,
unde vin morţii de peste zi. Paznicul îi ia la
număr. Are ranga şi băutura lângă el. Ia toţi
morţii şi le dă cu spirtul pe la nas, ca săa-l
trezească pe unul. Voia să aibă cu cine bea.
Unul dintre morţi era în comă. N-a vrut să
mai stea să bea cu paznicul şi i-a cerut să-i
dea hainele, ca să plece acasă. «Nu pleci.
Te am la număr!», îi spune paznicul. Până
la urmă, l-a omorat, ca să nu iasă în minus
la numărătoare”. Bădia nu renunţa la umor
nici în scris. Poate că se va găsi un regizor
care să preia scrierile lui Ernest Maftei pen-
tru a le reda teatrului românesc.
www.VREAU BILET.ro
26
“Esenţa lumânării
nu e ceara, ci facăra”
Lansare
Pe 18 octombrie a avut
loc, la Arcub, lansarea primei
reviste de cultura spectacolu-
lui, “VREAU BILET.ro”. Au fost
prezenţi editorul publicaţiei,
Pepino Popescu, stafful edi-
torial, regizori, actori, ziarişti,
cantăreţi de toate genuri-
le, compozitori. Iată câteva
nume: Ileana Stana Ionescu,
Rodica Mandache, Grigore
Gonţa, Şerban Marinescu,
Radu Fornea, Gabriel Cota-
biţă, Cornel Diaconu, Florin
Chilian (cu Ana Maria), Zoia
Alecu, Ducu Bertzi etc. Eveni-
mentul a fost garnisit, pe lân-
gă “tradiţionalul” bufet sue-
dez, cu două mini-spectacole,
unul de coregrafie şi altul de
teatru. Acesta din urmă a fost,
de fapt, un eşantion dintr-un
viitor spectacol al regizorului
Grigore Gonţa, “Caragialisme
şi muşatisme”, şi a fost jucat
de maeştrii Radu Beligan, Ma-
rin Moraru şi Silvia Năstase.
Sărbătorita lunii a fost marea
actriţă Olga Tudorache, care
a primit, din partea Asociaţiei
pentru Viitorul European al
României (AVER) o importantă
sumă de bani. Preşedintele
asociaţiei, Pepino Popescu, va
repea gestul în fiecare lună,
cu câte un mare sărbătorit.
Colea Răutu este sărbătoritul
lunii noiembrie.
www.VREAU BILET.ro
27
„Scopul acestei întâlniri
este de a celebra un eveni-
ment despre care ne place să
credem că e important: lansa-
rea primei reviste de cultura
spectacolului. Publicaţia are
două scopuri fundamentale.
Îşi propune, în primul rând să
fie începutul unei campanii de
recucerire a unui teritoriu şi
a unui popor pierdut – sala şi
publicul de sală. În al doi-
lea rând ea este o formă de
protest împotriva conceptului
de target. Împotriva fetişizării
acestui concept, mai bine zis.
Şi propune înlocuirea lui cu cel
de public. Diferenţa dintre cele
două noţiuni – target şi public
– este aceea că prima este
o snoabă noţiune statistică,
goală de conţinut, a doua este
pe deplin acoperită în conţinut
uman. Iar publicul e alcătuit
din oameni. Este inadmisibil
ca un artist să aibă public, dar
să n-aibă target. Structurile
de marketing ale instituţiilor
media au pierdut contactul cu
realitatea spectacolului. Lu-
crează doar cu noţiuni împru-
mutate, în timp ce spectacolul,
spectacolele, supravieţuiesc
cu greutate, în pofida şi împo-
triva unui dispreţ general.
Această publicaţie s-a năs-
cut din întâlnirea unui om al
spectacolului –Pepino Popescu
– cu un om de presă - cel care
vă vorbeşte.
VREAU BILET a fost făcută
în grabă, cam pe genunchi
şi în condiţii improprii – aşa
cum se fac mai toate lucrurile
frumoase în România - , cu
oameni puţini şi mult entuzi-
asm şi încrâncenare. VREAU
BILET este şi o adâncă reve-
renţă în faţa culturii în general
şi a culturii spectacolului în
special. A spectacolului şi a
oamenilor care-l fac să existe.
Este o revistă serioasă, dar nu
cu o seriozitate de parastas,
pentru că spectacolele nu sunt
parastase, ci sărbători ale
spiritului. Şi nu şi-a propus
să se autofetişizeze – adică să
se pună mai presus de ceea
ce serveşte – dintr-un motiv
foarte simplu, formulat de un
mare scriitor, Antoine de Saint
Exupery: esenţa lumânării
nu e ceara din care e făcută,
ci flacăra pe care o generea-
ză. Iar VREAU BILET nu este,
totuşi, decât ceara lumânării.
Vă mulţumim că aţi venit să
primiţi darul nostru.“
(discurs rostit la lansare de
Miron Manega, directorul edi-
torial al publicaţiei)
www.VREAU BILET.ro
28
Alina Cojocaru şi Johann Kobborg
În 2002 a dansat pentru
prima dată pe o scenă
românească
Alina Cojocaru s-a năs-
cut pe 27 mai 1981 în Bu-
cureşti, a studiat la Kiev
timp de şapte ani, perfec-
ţionându-se apoi, din 1997,
la Şcoala Regală de Balet
din Londra, în urma câşti-
gării bursei Premiului La-
usanne. După anul în care
a dansat în cadrul Compa-
niei de Balet din Kiev (Don
Quijote, Frumoasa din Pă-
durea Adormită , Spărgă-
torul de nuci, Coppelia), a
revenit la Londra în 1999,
fiind promovată ca prim-
balerină.
Nu a uitat niciodată de
unde a plecat şi revine cu
bucurie în România, chiar
dacă scena pe care a cu-
noscut afirmarea mondia-
lă este la mii de kilometri
de Bucureşti.
În 2002 a apărut pen-
tru prima oară pe o scena
românească, interpre-
tând, alături de ansam-
blul Operei Nationale din
Bucureşti, rolul titular
din Giselle. Ion Iliescu,
preşedintele României la
vremea aceea, i-a conferit
Ordinul Naţional de Merit
în grad de Cavaler, pentru
performanţele sale prin
care reprezintă şi impu-
ne talentul românesc pe
marile scene ale lumii.
Johan Kobborg, un
partener permanent
Alina a revenit în anul
urmator, pentru a dansa,
alaturi de Johan Kobborg,
în cadrul Galei de balet a
Festivalului Internaţional
„George Enescu”.
Anul trecut, pe 7 de-
cembrie, a dansat, alături
de acelaşi Johan Kobborg,
şi de ansamblul Operei
Naţionale din Bucureşti,
în Don Quijote, opera cu
care Alina a debutat la
Kiev în 1998.
Ne vom bucura din
nou de graţia şi talentul
celebrei noastre baleri-
ne, cu ocazia spectacolu-
lui extraordinar (intitulat
“Vis”) pe care îl va susţine
la Bucureşti, alaturi de
Johan Kobborg şi alte trei
cupluri de balerini de la
Covent Garden, în cursul
lunii ianuarie.
Entuziasmul cu care a
fost primită şi până acum,
ne face să fim siguri că
acest spectacol va fi unul
dintre cele mai importan-
te evenimente culturale
ale lunii ianuarie.
în România
din nou
A
lina Cojocaru este un nume rostit cu respect în toate marile
companii de balet din lume, fiind una dintre cele mai titrate
balerine la nivel mondial.
În anul 2004 a fost declarată cea mai buna balerina în cadrul Festi-
valului „Monaco Dance Forum”, la Gala Premiilor Nijinsky, premiu
acordat o dată la doi ani.
Este prim–balerina Companiei Regale de Balet de la Covent Garden şi,
alături de Simona Noja, prim–balerina Ansamblului Operei din Viena.
www.VREAU BILET.ro
29
www.VREAU BILET.ro
30
Circul
... în mijlocul unei păduri,
unde personaje din lumea
basmelor scandinave pun la
cale o conspiraţie pentru a afla
seretul puterii elfilor. Intră în
scenă Prinţesa Apelor, Prin-
ţul Salamandrelor, Contesa
Pădurilor, Marchizul Creieraş
şi Ducesa Ciupercă. Cei patru
pleacă să dezlege misterul.
Martor al întâmplărilor este o
tele-reporteriţă care ia inter-
viuri şi transmite ştiri în direct,
plutind în aer cu capul în jos.
“Investigatorii” ajung în
lumea păsărilor, prilej de acro-
baţii aeriene, într-un număr
special de balet aerian şi atmo-
sferă fantastică.
De la zborul păsărilor
trecem la zborul elfilor, care se
plimbă aerian de la un turnuleţ
la altul, comentând conspiraţia
ce se pusese la cale. Apare în
scenă Vrăjitorul Elfilor, îm-
brăcat într-o manta uriaşă,
de la cupolă până în arenă. El
nu e bâlci
Brânduşa Novac
Balet aerian, contorsionism, dresură de tigri şi lei, atmosferă de basm
Spectacolul de circ este
magic prin însăşi definiţia lui.
Este ceva aparte, care nu are
„echivalenţi” în lumea artei
pentru că circul, aşa cum se
face el , este o artă. Circul ofe-
ră un spectacol care a fascinat
şi continuă să fascineze copii
şi adulţi, în ciuda faptului că
actuala „piaţă” românească
oferă multiple variante de dis-
tracţie şi divertisment. Totuşi,
dacă e să vorbim despre „aca-
paratorii” de public, nu trebuie
uitat impactul pe care-l are
televiziunea. Cu toate acestea,
cred că noi am reuşit să găsim
acea reţetă a spectacolului
complex, care să îmbine utilul
şi plăcutul, elementele care
să atragă atenţia adulţilor,
dar şi a copiilor. Nu cred că în
momentul de faţă mai există
vreun dubiu asupra calită-
ţii spectacolelor de la circ,
devenite adevarăte show-uri.
Investiţiile sunt mari, dar me-
rită. Publicul bucureştean este
deja obişnuit să vadă evoluţii
extraordinare, artişti români şi
străini de talie mondială şi, de
ce nu, animale care nu pot fi
văzute decât la televizor. Acest
fapt ne obligă să menţinem
calitatea spectacolelor la un
nivel foarte ridicat pentru că,
până la urmă, spectatorii sunt
judecătorii supremi.
În orice caz, un lucru e
sigur: circul nu e bâlci, circul
este una dintre cele mai com-
plexe arte şi trebuie să ai che-
mare, voinţă şi o personalitate
extrem de puternică pentru a fi
artist de circ. (Brinduşa Novac)
Povestea începe...
www.VREAU BILET.ro
31
le cheamă la “ordine” pe cele
şase elfiţe întruchipând Spirite-
le Lumii. Acestea sunt îmbră-
cate în rochii la fel de lungi ca
mantaua Vrăjitorului.
Prinţesa Apelor, Prinţul
Salamandrelor, Contesa Pă-
durilor, Marchizul Creieraş şi
Ducesa Ciupercă ajung, certân-
du-se tot timpul, la Regele Ani-
malelor, ocazie cu care asistăm
la o dresură de cai. În afară de
frumoşii bidivii mari (unul are
chiar aripi), la număr participă
şi un ponei călărit acrobatic de
o maimuţă.
Călătorii ajung în lumea
apelor. Asistăm la un mirific
număr de echilibristică execu-
tat într-o floare uriaşă răsărită
din lac. În jurul florii se deschid
nuferi, pe care se zbenguie elfi-
ţele. Totul este învăluit în aburi,
lumină şi muzică fantastică.
În timp ce elfii îşi fac pregă-
tirea de dimineaţă, iar repor-
teriţa cu capul în jos transmite
elfo-ştirile, Regele Animalelor
ne prezintă o nouă dresură de
cai, spre disperarea spiritelor
cârcotaşe (Prinţesa Apelor,
Prinţul Salamandrelor etc).
Prima parte a spectacolului se
încheie cu un interviu pe care
tele-reporteriţa îl ia Vrăjitorului
Elfilor.
După pauză asistăm la un
număr pericolos de dresură,
în care Regele Animalelor e
înconjurat de doi lei albi, un
tigru alb şi doi tigri bengalezi,
pe care îi pune să facă tot felul
de sărituri şi giumbuşlucuri.
După un dans al lebedei,
spiritele cârcotaşe ajung la elfii
fără aripi. Aceştia sunt de fapt
doi artişti ruşi care prezintă cel
mai periculos număr de acro-
baţie al spectacolului. Mişcările
lor sunt atât de riscante încât
spectatorilor li se taie respi-
raţia. Urmează un număr de
contorsionism, spectaculos şi
graţios în acelaşi timp, apoi in-
credibilul mers pe tavan al unor
artişti brazilieni. Spectacolul
continuă cu un dans al apelor,
un număr de acrobaţie şi balet
aerian (cu o artistă deghizată în
caracatiţă), încă un număr de
iluzionism (cu o panteră care
apare şi dispare) şi, în sfârşit,
cu un dans aerian comic al gno-
milor. În final, spiritele cârcota-
şe află secretul elfilor...
Spectacolele „Secretele
elfilor”sunt programate în
fiecare sâmbătă, de la ora
15:00 şi duminica de la orele
15:00 şi 18:30.
Preţul biletelor: loja I – 50
RON, loja II – 45 RON, loja III
– 40 RON, stal I – 25 RON, stal
II 20 RON, stal III – 17. În cur-
sul săptămânii, la matinee,
pentru grupurile organizate
preţul biletului este de 10
RON.
Informaţii suplimen-
tare, la tel. 210.41.95 sau
210.24.19. Pentru grupuri
organizate: 210.42.95 (birou
organizare spectacole) sau
210.49.98 (casa de bilete).
www.VREAU BILET.ro
32
www.VREAU BILET.ro
33
Cazacii zburători
Cazacii zburători
50 de balerini-luptători
P
amântul Rusiei a fost
străjuit sute de ani de
celebrii cazaci luptători,
cunoscuţi în istorie ca
„apărători ai frontierelor”.
Prestigiul istoric al cazacilor a
dus la crearea, în 1990, în re-
giunea Lipetsk (locul naşterii
poporului cazac) a Ansam-
blului “Cossacks of Russia”.
Primul spectacol a avut loc
pe principala scenă a ţării,
Teatrul „Russia” din Moscova,
în octombrie 1991.
Spectacolul „Cazacii zbu-
rători” din 8 decembrie de la
Sala Palatului este o epopee
cazacă împletită cu poveşti de
dragoste. “Cossacks of Rus-
sia” este unul dintre cele mai
respectate şi premiate grupuri
de dansatori din Rusia.
După spectacole de succes
din Spania, Portugalia, Grecia,
Iugoslavia şi Marea Britanie,
se poate vorbi şi despre o re-
cunoaştere la nivel european a
calităţilor celor 50 de balerini
supranumiţi “cazaci zbură-
tori” datorită spectaculoaselor
acrobaţii aeriene.
Tolstoi:
„Rusia este făcută de cazaci”
Numele de cazac a intrat în
limbile europene prin france-
zul cosaque, probabil pe filiera
limbii poloneze (kozak). “Ca-
zac” este derivat din cuvântul
turanic quzzaq, care este
tradus prin „aventurier” sau
„om liber”. Acest cuvânt a fost
menţionat pentru prima oară
într-o cronică rutenă din 1395.
Cazaci (qazaqlar) se numeau
şi apărătorii frontierelor din
Hanatul Kazanului.
Aceştia au servit ca tru-
pe de graniţă şi apărători ai
oraşelor, forturilor, aşezărilor
şi punctelor comerciale şi
au devenit o parte integrantă
a armatei ruse. În secolul al
XVI-lea, pentru a apăra zonele
de frontieră de năvălirile tă-
tarilor, cazacii făceau serviciu
de patrulare şi observaţie a
mişcărilor hoardelor de tătari
şi nogai din regiunile de stepă.
Au fost folosiţi şi ca ghizi
în cele mai multe expediţii ale
geografilor, negustorilor sau
topografilor. În 1648, caza-
cul Simeon Dejnev a deschis
trecerea dintre Asia şi America
de Nord. Cazacii au avut un rol
de prim rang în toate războa-
iele din secolele XVII-XIX, aşa
cum au fost războaiele ruso-
turce sau războaiele ruso-per-
sane.
În timpul invadării Rusiei
de armatele napoleoniene,
cazacii au fost cei mai temuţi
adversari ai francezilor. Ei
au participat la luptele de
partizani în teritoriul cuce-
rit vremelnic de Napoleon,
atacând liniile de comunicaţie
şi convoaiele de aprovizionare.
Aceste atacuri au fost printre
primele exemple de strategie
a războiului de guerilă şi, într-
o oarecare măsură, ale opera-
ţiunilor speciale, de comando,
aşa cum le numim noi astăzi.
Poveştile cazace i-au inspirat
pe mulţi scriitori ruşi, prin-
tre care şi Lev Tolstoi, care
spunea că „Rusia este făcută
de cazaci”.
www.VREAU BILET.ro
34
din nou la Bucureşti
Johann Strauss Ensemble
Iată-ne ajunşi la al treilea eveniment
ce poartă emblema “Johann Strauss
Ensemble”, de data asta cu spectacolul
„Vienna Spirit”. Dacă multe capitale euro-
pene au zilele lor de concerte de muzică
clasică, special dedicate Sărbătorilor de
Crăciun, de ce nu ar avea şi melonamii
români? Spectacolul „Vienna Spirit” de
la Sala Palatului, programat pentru luna
decembrie, va beneficia şi de prezenţa
sopranei de talie internaţională Judith Ha-
lasz, a unui grup cu voci de vis, “Alayan-
na”, ca şi a unui ansamblu de dansatori de
vals vienez.
De la Mozart la Dvorak
Orchestra Johann Strauss a fost fonda-
tă de muzicieni ai Orchestrei Brukner din
Linz în anul 1985. De-a lungul timpului au
fost cooptaţi în orchestră muzicieni talen-
taţi de toate naţionalităţile. Sunetul tipic
şi unic austriac, plus o picătură de umor
stau la baza succesului acestei orches-
tre de virtuozi, aplaudată cu entuziasm
de spectatori de pe toate meridianele.
Muzicienii de la Johann Strauss Ensem-
ble vor completa un ciclu de concerte, ce
i-au purtat de la izvoare şi până la gurile
de vărsare ale Dunării, devenind călători
imaginari pe valurile “Dunării Albastre”.
Repertoriul ansamblului conţine
lucrări ale familiei Strauss şi ale altor
mari compozitori, precum Mozart, Haydn,
Beethoven, Schubert sau Dvorak.
S-au bucurat de reprezentaţiile or-
chestrei Johann Strauss Ensemble spec-
tatori din Paris, Londra, Monaco, Madrid,
Roma, Bruxelles, Berlin, Zurich, Ham-
burg, Salzburg şi, desigur, Viena. Concer-
tele umanitare au implicat orchestra În
munca unor puternice fundaţii caritabile,
cum ar fi “Nachbar In Not“ (pentru fosta
Iugoslavie), “Cf Kinder” şi “Dr. Christian
Barnard Fund”.
Toate recomandările creează premiza
unui spectacol de mare valoare, de care
se vor bucura toţi cei prezenţi la acest
eveniment. „Vienna Spirit” va fi un dar
de Crăciun făcut publicului spectator din
România de Memento Music.
www.VREAU BILET.ro
34
www.VREAU BILET.ro
35
www.VREAU BILET.ro
35
19 decembrie 2006
Sala Palatului
www.VREAU BILET.ro
36
www.VREAU BILET.ro
36
“Ca să aperi pe cei slabi,
trebuie să treci de partea
celor tari”
La 12 februarie 1907 se năş-
tea, la Bucureşti, Ion Georges-
cu. Între 1911 şi 1919 urmează
cursurile Liceului mili-
tar din Craiova. Se angajează
funcţionar la Căile Ferate şi
frecventează cursurile de acto-
rie ale Conservatorului de Artă
Dramatică “Alex. Mihăilescu”
din capitală. A aprofundat atât
de bine învăţăturile Conserva-
torui, încât în 1923 este angajat
ca actor la Teatrul Mic.
Scenarist la Paris
Un an mai târziu debutează
ca actor şi regizor în cinema-
tografie. În 1930 se stabileşte
la Paris, unde face şcoala as-
pră a figuraţiei actoriceşti. În
1933 scrie scenariul filmului
“Cacolle”(primul C se scrie cu
sedila lb.franceza) care îl are
în distribuţie pe Fernandel, sub
direcţia marelui regizor francez
Christian Jaques. După doi ani,
“Aventura fericită” îi asigură
regizorului Jean Georgescu un
succes european. Însă, în 1939,
declanşarea celui de-al doilea
război mondial îl obligă să se
întoarcă în ţară. La 10 ianuarie
1942 începe turnarea filmului
”O noapte furtunoasă”, la care
semnează scenariul şi regia. În
1946, împreună cu Tudor Mu-
şatescu realizează “Visul unei
nopţi de iarnă”. Semnează, de
asemenea, scenariul şi regia fi-
melor de scurt metraj ”Vizita”,
“Lanţul slăbiciunilor” şi “Aren-
daşul român”, după schiţele
lui Caragiale. În 1953 filmul ”O
noapte furtunoasă“ este ciuntit
de cenzură. Scevenţele înlătu-
rate se pierd pentru totdeauna.
Din motive politice, Jean Geor-
gescu este exclus din învăţă-
mântul superior. Astfel este
obligat să-şi câştige existenţa
ca instructor de teatru pentru
formaţiile de artişti amatori de
la Uzinele “Griviţa roşie” şi de
la “Direcţia regională CFR Bu-
cureşti”. În 1963 este chemat
la Studioul de filme “Alexandru
Sahia”, unde semnează sce-
nariul şi regia filmului docu-
mentar ”Lanterna cu amintiri”
- o istorie în imagini a filmului
românesc. În 1965, realizea-
ză filmul “Mofturi 1900”, care
cuprinde şapte dintre cele
mai importante schiţe ale lui
I.L.Caragiale. Între 1970 şi 1980
scrie scenarii de filme care
Constantin Nottara
Galeria cu monştri sacri
Jean Georgescu:
Î
n 1990, Sala Cinematecii din Strada Euforie
a primit numele marelui cineast, Jean Geor-
gescu. Regizorul care spunea despre Caragia-
le că “este alfa şi omega spiritului comic şi satiric
al acestei naţiuni” a fost pionierul cinematogra-
fiei româneşti. Măcar pentru acest lucru, merită
să-i fie “divulgată” opera. Dar înainte de operă,
să vedem cine e OMUL din spatele maestrului.
www.VREAU BILET.ro
37
www.VREAU BILET.ro
37
sunt, rând pe rând, refuzate
de cinematografie. În breaslă
este omagiat ca “un patriarh
al filmului românesc”, dar nu
i se aprobă nici o producţie şi
nici calitatea de colaborator
într-o echipă. Tinerii, desprinşi
de realismul clasic, cultivat cu
ardoare de Jean Georgescu,
preferă să facă filme despre
maestru, dar nu cu maestrul..
Se stinge din viaţă în 1994,
la vârsta de 93 de ani.
Sanda Ţăranu, o frumuseţe de
fată
„Închid ochii şi-l văd aievea,
dând firmituri porumbeilor din
Cişmigiu” - îşi aminteşte Ho-
ria Şerbănescu. Tot el poves-
teşte cum regizorul verifica, la
„Mofturi 1900”, recuzita bucată
cu bucată, pentru a nu-i scăpa
vreun amănunt de decor. „O
singură scăpare a avut: un co-
vor. Revoltat, a cerut audienţă
la ministrul Culturii, să ceară
suplimentare de buget, pentru
a se reface întreaga secvenţă.
Unul dintre exterioarele fil-
mului s-a filmat în curtea unei
case vechi de pe strada Nicolae
Iorga. Ţin minte că s-au fixat
cadrele şi s-a măsurat distanţa
dintre casă şi mine. Maestru-
lui i s-a părut că s-a dat rasol
la măsuratoare şi a verificat
personal distanţa, spunând:
<<metrul te mai păcăleşte, dar
piciorul meu nu minte>>… Aca-
să, la Madam Diaconescu, când
domnişoara Pavugadi cânta la
clavecin, m-a chemat la el şi
mi-a şoptit: <<Măi, băiatule, fii
şi tu mai îndrăgostit! Ce stai
aşa ţeapăn? Uită-te şi tu la ea,
ce frumuseţe de fată!>> Şi zău,
avea dreptate! Era nimeni alta
decât Sanda Ţăranu, pe care o
visau noaptea toţi telespectato-
rii României… Era un imens po-
sesor de idei, de proiecte, de vi-
suri cinematografice. Încă de la
filmul <<Directorul nostru>> (în
care mi-a dat să joc rolul şofe-
rului) avea în planurile de viitor
să facă un musical intitulat <<O
scrisoare… găsită>>, replică la
celebra piesă a lui Caragiale”...
“Texte de supravieţuire”
Caietele sale, denumite
“Texte de supravieţuire” – nu
conţineau nici un reproş. În nici
un rând nu transpare drama
artistului ostracizat şi izolat,
mai ales după 1953, perioada
marilor epurări politice. Iată
câteva maxime a la Jean Geo-
gescu:
“Sunt un personaj. Un per-
sonaj din altă epocă!”
“Existenţa se compune din
cereri, din aşteptări şi… din ce
zice lumea”
“Pentru o fotogramă tăiată,
eu nu dorm o noapte”
“Partea cea mai frumoasă
din munca unui regizor este
lucrul cu actorul. E delicat
dar şi înălţător să conduci oa-
meni, să le dirijezi forţa inte-
rioară, trăirea, jocul. De aceea
actorul, mai ales dacă este o
vedetă, trebuie să-l simtă pe
regizor având un înalt nivel
profesional. Altfel face ce vrea
şi nu ce trebuie!”
“Filmul e do-cu-ment”.
Dacă nu e document, nu e
film.”
“Cine face comedie bună,
poate face şi dramă bună,
pentru că ştie să se ferească
de ridicol”.
“Caragiale este alfa şi ome-
ga spiritului comic şi satiric al
acestei naţiuni”
“Eu sunt mai aproape de
epoca lui Caragiale. Am prins
multe lucruri vechi pe care al-
ţii nu le-ar putea înţelege (…).
De aceea m-am încumetat şi
am atacat schiţele sale. Ce-
am căutat eu în filmele făcute
după Caragiale? Amanuntul şi
atmosfera. Găsesc că filmul
trebuie să fie un document.
Am scotocit prin case vechi,
am găsit lămpi de la 1900,
manşete de cauciuc, mănuşi
fără degete. Cred că în filmul
<<Mofturi 1900>>, îi lipseş-
te un singur lucru ca să fie
complet: un tramvai cu cai de
atunci, de la 1900” “Comedia
ori o ai în sânge, ori te apuci
de altceva”
“Mai poate fi ceva original,
după ce l-ai întâlnit pe Caragi-
ale?
“Ca în Caragiale! Aşa sun-
tem noi, românii: râdem şi
râdem de noi , fără să ne dăm
seama!”
“Când se vorbeşte despre
o mare invenţie sau despre o
descoperire, se face mai mult
caz de naţionalitatea autorului
decât de valoarea obiectului
descoperit”
“Sufletul n-are vârstă, nici
graniţe, nici naţionalitate”
“Sfătuind pe oameni să
spună adevărul, îi educi. Insis-
tând că <<e bine>> să spună
doar adevărul, îi minţi”
“Ca să aperi pe cei slabi,
trebuie să treci de partea ce-
lor tari”
“Când albeşti, parcă-ai
scoate drapelul alb ca să te
predai”
“Mi se pare că televiziunea
a nenorocit puţin lumea. A le-
gat-o de ea”
“Am vrut să fiu actor. Când
am descoperit regia, am re-
nunţat la gândul actoriei. Cred
că am avut chemare… Când
pun mâna pe aparat, parcă mi
se lipeşte mâna de el. Îl simt.
Dar, ca să-l stăpâneşti, trebu-
ie să te simtă şi el pe tine”.
www.VREAU BILET.ro
38
O zi de flmare la
“legiunea străină”
De un calm imperturbabil, cu ochii îndrep-
taţi când spre video-asist, când spre cerul plin
de nori, în cautarea unei raze salvatoare, maes-
trul Daneliuc reuşeşte să mişte o lume ce părea
a nu se mai mişca, închistată într-o cochilie şi
mâncată de timp, încetul cu încetul.
Satul moldovean, tipic românesc, peste care
16 ani de la Revoluţie au trecut parcă degeaba,
se deschide ca un microcosmos, cu regulile şi
legile lui, cu baronii locali şi cu oamenii tero-
rizaţi de gripa aviară. Parte din acţiune are ca
fundal un combinat (o relicvă a glorioasei in-
dustrii comuniste), vândut pe nimic şi furat ca-n
codru, din care nu au mai ramas decât sche-
letul de beton şi o lozincă ruginită cu urarea
„Trăiască Republica Socialistă România!” Toţi
„rechinii”, apăruţi ca ciupercile după ploaie, au
reuşit să fure coloşii de oţel şi beton, bucată cu
bucată. Şi nimeni nu s-a opus: nici poliţia, nici
administraţia, nici armata. Ba, mai mult, au dat
fiecare câte o mână de ajutor „întreprinzători-
lor” generoşi.
16 ani de la Revoluţie – reversul medaliei
Dar ce au mai adus 16 ani post-decembrişti?
Au adus şi dreptul la opinie, la înjurături, drep-
tul de a pleca din ţară, undeva în Occident şi de
a trăi o viaţă mai bună. Asta sperau să facă trei
tineri, care se hotărăsc să emigreze, undeva în
ţările bogate din Vest, în speranţa înrolării în
Legiunea Străină. Sunt tineri care nu au şcoală
(un liceu sau o post-liceală sunt studii greu de
finalizat când munceşti cu ziua) şi pentru ei
emigrarea pare ultima şi cea mai bună soluţie.
Şi, ca cireaşa de pe tort, dintre toate aceste
dileme răsare gripa aviară. Bătrânii satului nu
concep cum şi cu ce drept li se omoară găinile
şi ar face absolut orice ca să-şi apere mica lor
avere.
Universul creat de Daneliuc este, de fapt,
viaţa în cel mai pur sens al cuvântului. Pe peli-
culă, maestrul a surprins toate micile drame,
toate picanteriile de la televizor, înfăşurate în
Raluka Zamfir - www.videofil.ro

n cadrul dezolant al unei Românii uitate
parcă de Dumnezeu, regizorul Mircea Da-
neliuc a găsit inspiraţia şi forţa creatoare
pentru un nou film, la fel de dur, la fel de tăios,
la fel de real şi actual ca toate celelalte pelicule
pe care şi-a pus amprenta.
www.VREAU BILET.ro
39
poleiala kitsch, cu flori albastre pe la porţi şi cu
oameni care nu s-au mai văzut de zeci de ani,
care urmăresc infriguraţi emisiuni de genul
celor prezentate de „Zâna Surprizelor”.
Mircea Daneliuc: „Voi jucaţi, asta trebuie să
faceţi!”
În ciuda faptului că mulţi îl consideră un
regizor dificil, el nu dă semne de nerăbdare
sau de enervare. Echipa de filmare ascultă
atent fiecare indicaţie sau sfat şi le execută cu
promptitudine. Pentru neavizaţi, a vedea zeci
de oameni – echipă, actori, figuranţi – stând ne-
miscaţi, cu capetele întoarse spre un tip care,
la rândul lui, priveşte spre cer printr-o lentilă
închisă la culoare şi, din când în când strigă cu-
vintele pe care le aşteaptă toţi ( „ Se poate, 30
de secunde ! „ ), înseamnă cel puţin ceva ciudat,
dar aceasta este o scena care se repetă de zeci
de ori într-o zi de filmare. „Când soarele intră
în găurică, filmăm! (...) Stooop! A intrat soare-
le! Aşteptăm... stăm după soare până apare!”
(Mircea Daneliuc)
La filmare, toată echipa depinde de starea
vremii. Dacă sunt nori, totul e mort pe o peri-
oada nedeterminată de timp (este determinată
doar de bunăvoinţa norilor de a se împrăştia,
dar...). Răbdarea actorilor şi a regizorului este
de fiecare dată pusă la încercare. Nimeni nu
părăseşte platoul până ce o anumită scenă nu a
ieşit bine!
Naturaleţea şi jocul incredibil de credibil
al actorilor tineri, cărora li s-a alăturat Rică
Răducanu, sunt elementele ce garantează
succesul unei asemenea poveşti. În loc să fa-
bricăm scenarii cu poveşti superficiale şi tentă
americanizată (un pachet complet, cu acţiune
şi împuşcături, fără vreo legătură cu lumea şi
viaţa românească) ar trebui să aruncăm un ochi
în propria curte. Astfel o să ne dăm seama de
potenţialul şi de valorile noastre, cu doza lor
de universalitate, dar şi cu consistenţa lor de
originalitate.
Şi, în final, ce rămâne? După o zi de filmare,
încărcată, toţi se pregătesc de plecare. Rulotele
alunecă încet spre ieşirea din platoul amena-
jat în aer liber. În spatele lor, ca nişte martori
tăcuţi, coloşii de beton îşi trăiesc ultimele clipe.
Vor fi dărâmaţi, furaţi, daţi uitării. Dar pe o peli-
culă numită „Legiunea Straină” ei vor continua
www.VREAU BILET.ro
40
Noutăţi la TVR MEDIA
TVRMEDIA continuă seria
MOMENTE de AUR cu marii co-
mici ai micului ecran aducând
pe piaţa audio-video un nou
DVD, dedicat “celui mai iubit
actor român”, FLORIN PIERSIC.
Nu-l vom reîntâlni pe Florin
aici, pe actorul de film sau pe
actorul de teatru, şi nici pe
prezentatorul sau moderatorul
unor talk-show-uri tv, ci pe
interpretul pe care publicul l-a
îndrăgit de-alungul timpului,
din zecile şi sutele de emisiuni
de divertisment ale Televiziunii
Române. Şi nu întâmplător,
DVD-ul este subintitulat ”Omul
cu 100 de chipuri”… El conţine
o slecţie de14 momente umo-
ristico-satirice, schiţe clasice,
cuplete muzicale şi poezii
comice, în care protagonistul
- cu o abilitate remarcabilă
în realizarea personajelor - a
dat viaţă pe micul ecran unei
galerii de zeci de personaje.
Alături de el, apar în
distribuţie nume strălu-
cite ale scenei româneşti
cum ar fi: N. Stroe, Dem
Rădulescu, Anda Călu-
găreanu, Ştefan Bănică,
Nicu Constantin, Horia
Şerbănescu, Valeria
Gagealov, Ana Szeleş,
Corina Chiriac, Angela
Similea, Valentin Plătă-
reanu, Vladimir Găitan,
Boris Petroff şi altii.
Secvenţele au fost
selectate din emisiuni
semnate de Titi Acs, Ale-
xandru Bocăneţ, Ioana
Bogdan, I.C.Dalu, Eugen
Dumitru, Ovidiu Dumi-
tru, Aurel Felea, Sergiu
Ionescu, Grigore Pop,
Tudor Mărăscu, Dan Mi-
hăescu, Titus Munteanu,
Cornel Popa, Octavian
Sava, Cornel Todea. Pe
lângă acest colaj de
momente vesele, DVD-ul
mai conţine şi un BO-
NUS. Este vorba de un
INTERVIU acordat Ioanei
Bogdan, în exclusivitate
pentru TVRMEDIA. Mate-
rialul a fost filmat în Stu-
dioul TVR Cluj. Grafica
materialelor tipărite:
Const. Romeo Drago-
mir. Grafica electronică:
Alexandru Ene.
Piersic umblă cu masca
a zeci de personaje
A alcătui o antolo-
gie de divertisment tv,
cu cele mai amuzante
apariţii ale lui Florin pe
micul ecran al Televi-
ziunii Române este un
exerciţiu de admiraţie,
dar şi un act de curaj
şi de răbdare înge-
rească…pentru că, în
arhivă figureaza sute de
L
a vârsta mea, ni ci rotundă, ni ci pătrată, fi rească,
cred că oameni i cu sufletul puterni c îşi încep
vi aţa, i ar şi i ar, cu fi ecare vi s împli ni t… Cât
mi -am aparţi nut în toţi aceşti ani ? Mai contează?
Dacă suntem împreună ai ci şi acum, dând cu ti -
fla si ngurătăţi i , înseamnă că ni ci o j ertfă nu a fost
prea mare şi mă si mt feri ci t şi împli ni t alături de
dumneavoastră. Flori n Pi ersi c
FLORIN PIERSIC
omul cu o mie de chipuri
Ioana Bogdan
www.VREAU BILET.ro
41
emisiuni care au pe generic
numele său. Erou de comedie,
de dramă sau din piese istori-
ce, actor de revistă, moderator
de show propriu, invitat sau
prezentator de spectacole,
festivaluri sau revelioane,
Piersic umblă cu masca a
zeci de personaje lipite parcă
direct pe piele, mlădiind
cuvintele în nuanţele tuturor
provinciilor romăneşti. În
proză, pe note muzicale sau cu
gestică de pantomimă, intră în
sufletul nostru jucându-se de-
a “râsu-plânsu’”, făcându-ne
dependenţi de farmecul lui şi
lăsându-ne mai bogaţi cu un
zâmbet şi cu un sac de spe-
ranţe că viaţa noastră fragilă
poate fi aşa cum o desenează
el…un anotimp nesfârşit de
iubire. O “risipire magistra-
lă de bunătate”, o dăaruire
pătimaşă de omenie tandră şi
de suflet solar, care au meni-
rea de a vesteji două păcate
capitale: ura şi invidia… Prinţ
şi slujitor în “republica prie-
teniei”, prin cascada de vorbe,
Florin le taie unora respiraţia
şi - ce păcat! – aceştia devin
acri şi cârcotaşi…
Cu o statura sa scenică im-
presionantă, cu zâmbetul său
ca un leac tămăduitor, puter-
nic dar şi copilăros, Piersic te
convinge că în faţa ta, pe micul
ecran, nu stă un actor comic,
ci un prieten care te provoacă,
în zeci de feluri, la o împăcare
cu lumea… În acest DVD, Florin
Piersic apare în 50 de iposta-
ze diferite: samurai sau Don
Quijote, moşneag hâtru sau
chipeşul Romeo, Nea Costică
Tanase sau ineguratul Othelo,
elev tocilar sau tălmăcitor al
lui versului arghezian, Zorba
grecul sau amiralul Nelson,
toreador, oşean cu ceteră sau
conte la balul Operetei vie-
neze, găinar sentimental din
pagini cehoviene sau cow-boy,
persoanj stupid de-al lui Nenea
Iancu Caragiale sau, pur şi
simplu, îndrăgostit fără priha-
na…Talentul, disponibilitatea
sa inepuizabilă, generozitatea
, neegalate în spaţiu şi timp,
constituie un panaceu garantat
pentru durerile sufletului nos-
tru, mai vechi sau mai noi…
Am lucrat cu el, la televi-
ziune, ani de zile. M-a făcut
fericită cu oacazia multor emi-
siuni reuşite şi mi-a scos mulţi
peri albi pentru că se purta
altfel decât toţi ceilalţI colabo-
ratori…Veselia sa inepuizabilă,
mi se părea uneori fără noimă,
întârzierile sale intraseră în
folclor… Dar neastâmpărul
sau creativ m-au impiedicat
să mă supăr pe el. Când se
aprindeau reflectoarele era
uluitor, performant, ferme-
cător… După ani, cred că am
înţeles fenomenul unic care
este Florin Piersic: un actor
profund, lucid până la durere,
o fiinţă dependentă de iubi-
re, un suflet fragil şi generos
învelit într-o coajă masivă de
anatomie umană, sub care
frumuseţea, harul, inventivi-
tatea şi tinereţea clocotindă
a spiritului nu cunosc sclero-
za suficienţei, senectutea şi
disoluţia. Am auzit de multe
ori pe câte cineva spunând: ”A,
Piersic… Doamne cât vorbeş-
te”. Poate că uneori suntem
prea sobri sau prea grăbiţi ca
să decelăm miezul, dincolo de
înveliş şi NU vedem ”ce, cum
şi despre ce… vorbeşte omul
ăsta”…
Văzut de aproape, Piersic îţi
dă un sentiment de spaimă, că
se consumă fără măsură în mii
de gesturi de prietenie, ne mai
lăsându-şi timp pentru propria
sa fiinţă plămădită ca noi toţi,
din carne şi din sânge…Cursa
asta fără oprire, timp de 7 de-
cenii, înseamnă până la urmă
sacrificiu de sine şi neglijenţă,
şi vulnerabilitate pentru cei
apropiaţi, totul petrecându-se
sub flamura unui simbol numai
de el ştiut…
Piersic este o planetă în
care invidia, răutatea, prostia
şi plictisul au fost eradicate!
Nu-i cereţi să fie convenţional
şi respectuos la ore fixe, nu-l
judecaţi cu tiparele perfecţiu-
nii academiste. Nu-i cereţi im-
posibilul! El este înzestrat cu
un har actoricesc, cu un simţ
ludic aparte şi cu o conştiinţă
solidă a responsabilităţii, care
nu intră în canoanele obişnu-
ite. El “există aşa… risipindu-
se neobosit” pentru cei care
iubesc miracolul dialectic
al vieţii, jocul spiritului de-a
“râsu-plansu’” prin puterea
dăruirii iubirii…!
Piersic nu poate exista nu-
mai în spaţiul celor patru pereţi
existenţiali. Îi trebuie tot aerul
din jur pentru a-l înapoia sub
formă de voie bună, normali-
tate şi speranţă în mai bine…
Ca şi pentru Nichita, prietenia
este pentru el rangul suprem
al omeniei şi hrana cea de toate
zilele. Este o asumare grea,
puţini au forţa să şi-o permită!
Cursa asta fără oprire, timp de
7 decenii, înseamnă în cele din
urmă un sacrifficiu asumat, un
sacrificiu de sine, o vulnerabili-
zare a celor dragi şi apropiaţi…
Un critic mai sever ar putea
reproşa un sacrificiu al haru-
lui creator, o pierdere pentru
scena teatrului românesc. Dar
Piersic joacă un rol unic pe sce-
na vieţii: acela de “bine venit”
în inimile oamenilor, acela de
cel mai iubit actor român. Cei
din preajmă-i ştiu ca Piersicul
Florin, cum îi spune un prieten
clujean, nu-şi mai aparţine nici
măcar lui şi nici familiei sale, ci
tuturor ca un neobosit mesa-
ger al bucuriei, al iubirii şi al
prieteniei. E mult, e puţin…?
Deocamdată, Piersic este un
mare actor şi un personaj unic!
DVD-ul FLORIN PIERSIC,
OMUL CU O SUTA DE CHIPURI”
se poate cumpăra din librăriile
Diverta, super-marketurile Metro,
Cora, Carrefour, Librăria Cărtu-
reşti, DGT-Arte, VIC Music, Trade,
Vivo-Music Cluj Napoca, reţeaua
de librării Bucureşti, dar şi prin
telefon, la nr.317.45.91.
www.VREAU BILET.ro
42
Despre umor, băşcălie
şi gorilele culturii
Dan Puric
Umorul are dimensiuni
sacre, spre deosebire de
băşcălie, care desacralizea-
ză totul. Băşcălia este de tip
ateu, neantizant, ea îşi bate
joc de orice fel de valori şi
repere. Înainte de ’89, un Toma
Caragiu sau un Amza Pellea
practicau umorul, care este o
valoare a inteligenţei. Ca orice
act artistic –vorba lui Heide-
gger – umorul te trezeşte din
rutină. La noi el a fost o armă
de apărare şi de rezistenţă.
Acum, mitocanul internaţional
şi-a dat mâna cu mitocanul
naţional. Şi în viaţă, şi la tele-
vizor. Iar efectele nonculturii
sunt dezastruoase în timp
pentru consumatori. Hrana
aceasta surogat devine din ce
în ce mai agresivă şi aproape
o chestiune de şantaj. După 15
ani de imbecilizare, dacă oferi
calitate, ea este respinsă, căci
între timp s-a creat dependen-
ţa. Vorba lui Socrate: piaţa este
plină de lucruri de care n-am
nevoie. Acum consumatorii au
false necesităţi, false determi-
nări. “Responsabilii” actuali,
au luat tot ce a venit din afară,
toate prostiile astea gen “Sur-
prize, surprize” – “Parbrize,
parbrize”, cum îi spunem noi
– şi le-au inoculat în rating.
Dar nu-ţi dau voie ţie, să vii pe
cealaltă parte şi să produci.
Este un cerc închis. Şi atunci,
în România, problema nu este
una a economiei de piaţă, pen-
tru că piaţa îţi dă posibilitatea
alternativei. Este vorba, din
păcate, doar de o baltă neno-
rocită, făcută de o mafie, cu un
lanţ trofic pe fiecare televiziu-
ne în parte.
În momentul de faţă există
două culoare de jogging că-
tre cimitir: pensionarii, care
sunt morţi de vii, şi tinerii,
care sunt deja pensionari. Din
fericire, vine o generaţie foarte
bine înarmată genetic împotri-
va acestor rechini, care le va
pune mari probleme peste 10-
15 ani. Până atunci, trebuie să
ne retragem în munţi. Adică în
cultură. Altfel, ne calcă gorile-
le cu Jeep-ul.
S
pectacolul Don Qui-
jote este rezultatul
colaborării dintre
Comapania Passe-Partout
Dan Puric, Fundaţia Art Media
Production, Institutul Cervan-
tes şi Ambasada Spaniei la
Bucureşti. Premiera (specta-
colului) a avut loc în data de 23
aprilie 2005, anul Cervantes,
şi a marcat împlinirea a 400 de
ani de la publicarea romanului
(1605).
Regizorul spectacolu-
lui, Dan Puric, foloseşte un
libret arhicunoscut în lite-
ratura şi cultura universală,
traducându-l într-un lim-
baj teatral unic, ce poate fi
înţeles pe orice meridian al
mapamondului. Don Quijote-
ul său călătoreşte pe drumul
desăvârşirii, având ca armă,
în afara lăncii rupte, dragos-
Don
Quijote
un spectacol de Dan Puric
www.VREAU BILET.ro
43
tea pentru Dulcineea. Acest
„motor” al căutărilor sale
îl determină să vadă lumea
dincolo de aparenţe.
Batjocorit de cei salvaţi
Aventurile debutează cu
scena din han, în care Don
Quijote descoperă o lume
care L-a abandonat pe Dum-
nezeu în favoarea valorilor
efemere. Efortul cavalerului
este inutil, dar marchează
primul său contact cu su-
fletul uman căzut în dez-
nădejde. Drumul pe care îl
urmează îi descoperă ade-
vărul lumii în care trăieşte
şi pe care mereu încercă să
o schimbe. Oferă, de pildă,
unor puşcăriaşi libertatea şi
primeşte în schimb umilinţă
şi batjocură. Sancho Panza,
prieten devotat atât cavale-
rului cât şi realităţii, îl ajută
să-şi continue aventurile.
Don Quijote-ul lui Dan
Puric ajunge astfel în faţa
regelui însuşi care îl trimite
în cea mai onorabilă misi-
une. Lupta este pierdută
şi acum începe momentul
maturizării lui Don Quijote,
când este cuprins într-un
joc al numerelor. Pe ritm de
tango i se impune să intre în
rândul celorlaţi, este redus,
egalizat. I se impută natura
lui de căutător, de visător,
de inovator.
Idealism în limbaj tehnologic
Analogia este cu socie-
tatea supratehnologizată de
astăzi care condamnă orice
manifestare a
sensibilităţii, a religio-
zităţii, în care umanitatea a
devenit subiect de senzaţie.
Visul iubirii îl mână din nou
în zbateri şi sacrificiu su-
prem dar, din cauza slăbiciu-
nii fizice, cavalerul sfârşeşte
într-un spital de nebuni.
Fizic este exterminat, dar
speranţa şi spiritul se înalţă
către singurul care „este
ceea ce este”, Dumnezeu.
Don Quijote este un per-
sonaj simbol care ia naştere
odată cu omenirea şi reapare
în istorie sub diferite forme.
Spectacolul este o încercare
de raportare a artistului Dan
Puric la lumea de astăzi.
Modernitatea montării con-
stă şi în faptul că regizorul
a apelat la toate inovaţiile
din domeniul sceno-tehnicii:
proiecţiile multi-media, su-
net de cea mai bună calitate,
coloana sonoră foarte vari-
ată, lumini şi costume care
favorizează comunicarea cu
spectatorul acestui secol,
oriunde s-ar afla.
www.VREAU BILET.ro
44
nucul lui Dumnezeu
L
a eşecuri ţine mai mult decât la marile succese.
Eşecurile îţi aduc aminte că “nu eşti tot timpul Ghe-
orghe Dracu. Dumnezeu îţi mai dă un pumn în cap
şi-ţi spune: <<Bă, nu întrece măsura vanităţii!>>”.
Dana Andronie
Ştefan Iordache
I
N
T
E
R
V
I
U
Am bătut şi mi s-a deschis. În
prag a apărut un bărbat impu-
nător, tânăr şi fără vârstă în
acelaşi timp. Un tânăr cu părul
alb, din creştet până la ultimul
fir din barbă - caier pentru
furca timpului. 65 de ani au
troienit peste el, peste actorul
Ştefan Iordache, şi totuşi în
ochi i se poate citi încă “poh-
ta ce-a pohtit-o”: viaţa! De
ce a acceptat să fie distribuit
de destin în rolul de actor?
“Pentru că n-am avut încotro”
- zice. “Dacă ar fi s-o iau de la
capăt, n-aş mai alege această
hasmodie de meserie. De fapt,
trebuia să mă fac medic. Dar
nici meseria asta n-am vrut-o.
Părinţii îşi doreau să devin
doctor. Dacă era după mine, aş
fi vrut să nu fac nimic”, măr-
turiseşte acum, la amurgul
vieţii, Ştefan Iordache.
“Aici e Ştefan Iordache,
actorul”
“Ce-om face când vom îm-
bătrâni de tot?”, se întreba
odată actorul, ţinând condeiul
în mână. Ne-a lăsat pe hâr-
tie răspunsul şI, o dată cu el,
povestea unui nuc. Nucul are
peste 60 de ani, “stă în colţul
casei, este o întreagă uzină,
care merge de atâta amar de
ani, e falnic, destul de egoist
- nimic nu prea există lângă el
- nu se simte stingher, pentru
că e puternic, bine înfipt în
pământ, plin de viaţă”. Nucul
seamănă cu Ştefan Iordache.
Numai că el, nucul, a îmbătrâ-
nit de tot şi, la un moment dat,
a fost tăiat. “Probabil că Dum-
www.VREAU BILET.ro
45
nezeu, când o găsi de cuviinţă
că sunt un pericol pentru cei
din jurul meu, mă va tăia”.
Şi atunci, când acest nuc al
lui Dumnezeu va fi pământ,
Ştefan Iordache îşi doreşte
“să calce românii pe pămân-
tul unde sunt îngropat, să mă
calce ca pe iarbă. Că mulţi
ne-au călcat pe noi, românii,
şi ne-am ridicat ca iarba până
spre seară. Să calce românii
pe pământul sub care mă aflu
şi să spună atât: «Aici e Ştefan
Iordache, actorul>>”.
-Românul îşi mai permite să
citească?
-Am văzut mulţi copii prin
librării. Acum nu ştiu dacă îşi
cumpărau cărţi. Sunt vremuri
prohibite pentru buzunare-
le noastre. Ar trebui să se
reinventeze o formulă pentru
oamenii dornici de carte, dar
cu puţini bani. Aşa cum era
pe vremuri “Bibiloteca pentru
toţi”. Cu un tiraj enorm, îţi
scoţi banii… Nu se poate trăi
fără citit. Internetul te ajută
doar: poţi găsi rezumatul la
“Crimă şi pedeapsă”…
-Când aţi descoperit că
hobby-ul dumneavoastră
este viaţa?
-Probabil când am început să
miros lumea, să-mi dau seama
ce şi cum e pe pământul ăsta.
Atunci mi-am dat seama că cel
mai de preţ lucru este viaţa! E
greu să ajungi să spui că hob-
by-ul tău este viaţa. Trebuie să
ai o anumită experienţă trăită
în spate.
„Eşecurile te ţin cu picioarele
pe pământ. Nu eşti tot timpul
Gheorghe Dracu”
-În cimitirul satului
există o cruce cu numele
dumneavoastră. Sunteţi
primul pe „afiş„…
Întotdeauna v-aţi dorit să
fiţi în capul distribuţiei?
- Nu, Doamne fereşte!, mai
ales în situaţia asta. I-am în-
trebat pe cei din familie de ce
m-au trecut primul pe cruce
“Păi eşti cap de afiş!”, mi s-a
răspuns… Ei, este o glumă a
familiei… Dar să revenim la
cealaltă distribuţie. Viaţa mi-a
oferit şansa să joc doar roluri
grele, importante. Probabil
că asta m-a pus în fruntea
distribuţiei. Când am greşit,
am trecut în coada diustribuţi-
ei, chiar dacă eram primul pe
afiş. Am avut multe eşecuri. Şi
la eşecuri ţin mai mult decât
la marile succese. Eşecurile
te ţin cu picioarele pe pământ.
Nu eşti tot timpul Gheorghe
Dracu. Dumnezeu îţi mai dă un
pumn în cap şi-ţi spune: “Bă,
nu întrece măsura vanităţii!”
- Credeţi că rolurile v-au
„ajutat” să deveniţi un om
egosit?
- Da. Din moment ce m-am
băgat într-o treabă grea, ego-
ismul trebuie să funcţioneaze.
Trebuie să-mi duc la bun sfâr-
şit treaba la care m-am anga-
jat, aşa cum cred eu, şi nimeni
n-are voie să se bage. După
aceea, pot să comenteze… Eu
cred că egoismul funcţionează
şi într-un sens pozitiv.
- Care dintre regizori v-a
“exploatat” cel mai bine?
- Aproape toţi m-au exploatat.
N-am preferinţe, nu pot să
spun că îmi place regizorul
cutare sau cutare. Ce expresie
stupidă: “îmi place”! Am încer-
cat să comunic cu toţi. Le-am
dat tot ceea ce mi-au cerut, ei
mi-au oferit idei care nu-mi
veneau. Meseria asta nu poţi
s-o faci de unul singur, deşi
se zice că regizorul s-a născut
din lenea actorului. Este foarte
important dirijorul în hasmo-
dia asta de meserie pe care
mi-am ales-o.
„Nu-mi place exhibiţionismul”
- Vă uitaţi des în oglindă?
- De ce să mă uit? Să văd ce
ştiu?
- Ştiţi cine sunteţi?
- Numai Dumnezeu ştie.
- Vă redescoperiţi în fiecare
zi?
- Mă redescopăr şi mă regă-
sesc în toate fiinţele pe care
le-am creat. âl de sus ţine evi-
denţa şi, din când în când, mă
mai pedepseşte. Nu ţi-am zis
că-mi dă cu pumnul în cap?…
Dar astea sunt ale tinereţii
valuri. Acum mă îndrept spre
amurg… Văd altfel lumea şi
teatrul. Poate că de aceea nu
merg la spectacole în care ac-
torii apar în pielea goală. Nu-
mi prea place să mă uit nici la
filmele de gen, nu ascult nici
muzică cu texte semi-porno-
erotice. Arta purifică omul,
nu-l dezbracă, nu-l dezgoleş-
te. Deşi Dumnezeu aşa ne-a
născut, goi. Dar nu-mi place
exhibiţionismul.
- Ce înseamnă „a îmbătrâni
de tot”? Această expresie se
regăseşte în proza “Nucul”,
scrisă de dumneavoastră.
- Nucul meu a îmbătrânit şi l-
am tăiat. Putrezise şi devenise
un pericol. Probabil că Dum-
nezeu, când o găsi de cuviinţă
că sunt un pericol pentru cei
din jurul meu, mă va tăia… A
mai rămas o părticică din nuc:
rădăcinile. A rămas un fel de
masă… Nucul a auzit mul-
te. Sub el s-au născut multe
scenarii, piese… Acum e căzut
la pământ şi tace. Nu mai sunt
lovit cu nuca în cap… Am plan-
tat alţi doi nuci şi cred că mă
voi pitula şi pe sub ei…
- Mai poate să mai fie Ştefan
Iordache Mitică?
- L-aş juca şi mai bine acum.
Mitică nu va dispărea niciodată
din caracterul românului. Ni
l-a pus pe frunte Nenea Iancu
al lui Caragiale şi nu mai pu-
tem scăpa de el! Ar trebui să
se facă un film numai despre
Mitică, dar nu sunt bani…
www.VREAU BILET.ro
46
Unde ni sunt
dirijorii?
Malaganbişti şi aristocraţi
Miron Manega
Foarte mulţi dintre noi ne
punem întrebarea legitimă:
este nevoie, într-adevăr,
de toată această sofistica-
tă pantomimă muzicală a
omului cu bagheta? Adică,
mai vulgar spus: cât de
imperios necesar este un
om cu un băţ în mână, în faţa
unei armate de 50, 60 sau
100 de instrumentişti, care
ştiu foarte bine să-şi citeas-
că partiturile, ştiu când să
intre şi, mai ales, ştiu ce au
de interpretat? Ce aduce în
plus omul cu bagheta, când
Mozart, Beethoven, Ceai-
kovski sau Grieg au compus
şi au aşezat pe hârtie totul,
până la ultima notă, pentru
fiecare instrument în parte,
fie el trianglu sau cinel?
Ionel Tudor: “Dirijorul, se
subordonează solistului”
Un răspuns nuanţat şi
lămuritor ni l-a dat Ionel Tu-
dor, dirijorul Big-Band-ului
Radio: “Fără dirijor, toate
partiturile muzicale ar suna
la fel. Dirijorul are propria
lui percepţie a compoziţiei
şi propria viziune despre
sound-ul final. El trebuie,
înainte de toate, să cunoască
toate partiturile instrumen-
telor. Pe de altă parte, tre-
buie să aibă autoritatea de
a se face ascultat de instru-
mentişti, pentru a-i deter-
mina să se supună viziunii
sale. În momentul în care
un dirijor are pe scenă un
solist, el, dirijorul, se subor-
donează solistului, variantei
sale interpretative. Dirijează
în continuare orchestra, dar
nu conform viziunii sale, ci
conform viziunii solistului,
care e suveran. Mai ales
când e vorba de interpreţi de
forţă, cum sunt pianiştii Dan
Grigore sau Radu Lupu. Ace-
laşi concert, de Beethoven,
de exemplu, durează la Dan
Grigore 32 de minute, iar la
Radu Lupu 42. Două perso-
nalităţi, două temperamente
total diferite, două dimensi-
uni ale aceluiaşi Beethoven”.
Malagamba, şef de sectă
Cel mai spectaculos
dirijor român a fost Sergiu
Malagamba (1913-1978). El
a introdus la noi, în concer-
tele de muzică uşoară şi de
estradă, mişcarea scenică a
instrumentiştilor, show-ul
interpretativ. Înainte de a se
consacra baghetei dirijora-
lae, a fost considerat cel mai
bun percuţionist din ţară,
faima sa depăşind graniţe-
le României. În 1942 a fost
protagonistul şi victima
unui scandal de proporţii:
acuzat de “malagambism”
B
agheta de dirijor seamănă întrucâtva
cu bastonul de mareşal. Doar că, spre
deosebire de acesta din urmă, nu se ţine
în raniţa, ci întotdeauna la vedere.
Sergiu Celibidache
www.VREAU BILET.ro
47
(moda pe care el o lansase
în România), a fost ridicat
de poliţie şi închis în lagărul
de la Tg.Jiu, sub acuzaţia de
a fi “şef de sectă religioa-
să, periculoasă siguranţei
statului”.
Ciudăţeniile maestrului
Un alt mare dirijor român
(dar din zonele “alpine” ale
muzicii) a fost Sergiu Celibi-
dache (1912-1996). Maestrul
era plin de ciudăţenii, mai
mult sau mai puţin scuza-
bile. Nu l-a “înghiţit”, de
pildă, niciodată pe colegul
său de breaslă Herbert von
Karajan. Interesant este că
acesta îl preţuia mult pe
român, lucru pe care l-a şi
afirmat public. O altă ciudă-
ţenie a lui Celibidache a fost
refuzul său constant de a-şi
înregistra concertele, con-
siderând că vraja muzicii nu
poate fi capturată pe bandă.
De aceea, foarte puţinele
sale albume au fost realizate
în ultimii ani de viaţă. După
moartea maestrului, fiul
său, Serge Ioan Celibidache,
a decis lansarea celorlalte
înregistrări, aflate în arhiva
Filarmonicii din Munchen.
De câte feluri sunt dirijorii
Dirijorii se împart, în
esenţă, în două mari catego-
rii: dirijorii de cor şi dirijorii
de orchestră. Aceasta din
urmă, la rândul ei, poate fi
de mai multe feluri: simfoni-
că, populară, camerală sau
big-band. Cel mai cunoscut
cor românesc (şi unul dintre
cele mai longevive) este,
fără îndoială, “Madrigal”,
condus de reputatul dirijor
Marin Constantin. În privinţa
orchestrei simfonice, aceas-
ta are, de regulă, 50-60 de
instrumentişti, dar poate
ajunge până la o sută, în
timp ce big-band-ul (mai pe
româneşte, o orchestră de
muzică uşoară care poate
interpreta toate genurile
înrudite, inclusiv muzica de
jazz), are mai puţin de 30 de
instrumentişti. Big-Band-ul
Radio, cu o vechime de 57 de
ani (înfiinţat în 1949), a fost
condus, timp de 40 de ani, de
Sile Dinicu, urmat la pupitru
de Cornel Popescu, Ion Cris-
tinoiu şi, mai recent, de Ionel
Tudor. Are în componenţă 20
de instrumentişti, doi recuzi-
teri şi, bineînţeles, un dirijor.
Cristian Brâncuşi: “Tinerii
absolvenţi nu au, practic,
unde să dirijeze”
Cele două Universităţi Na-
ţionale de Muzică (Bucureşti
şi Cluj) şi secţia de muzică
din cadrul Universităţii ieşe-
ne scot în medie, anual, cam
cinci-şase dirijori cu diplomă.
Deşi, teoretic, ar exista un
debuşeu profesional în care
ei să se poată manifesta ori
să-şi formeze mâna (cele18
filarmonici şi şapte teatre
lirice), în realitate locurile
disponibile sunt ocupate de
dirijori străini, pe criterii
de conjunctură. Sau, pur şi
simplu, aceste locuri nu sunt
ocupate. “Tinerii absolvenţi
de Conservator nu au, prac-
tic, unde să dirijeze – de-
clara, nu demult, în <Săptă-
mâna Financiară>, Cristian
Brâncuşi, profesor asociat la
catedra de dirijat orchestră
a Universităţii Naţionale de
Muzică Bucureşti. “Am pro-
pus cooptarea lor în colecti-
vele filarmonicilor existente,
am sugerat organizarea unor
concursuri şi festivaluri la
care ei să se poată manifesta,
sau măcar sprijinirea con-
cretă a unora dintre studenţi,
pentru a ajunge la concur-
suri importante din Europa.
Ministerul Culturii şi Cultelor
nu a răspuns, până acum, în
nici un fel, dar aşteptăm încă
o implicare concretă. Sunt
acum15-20 de tineri care
nu au unde să-şi practice
meseria. Cauza principală
a acestei situaţii este indife-
renţa”.
Mai avem dirijori?
Ar fi interesant de şti-
ut, aşadar, cam pe unde
ne plasăm la acest capitol,
având în vedere ilustrele
antecedente. Dacă e să-i
dăm crezare lui Ionel Tudor
(şi n-am prea avea motive să
nu-i dăm), şcoala dirijorală
românească pare să fie în
suferinţă: “Părerea mea e că
nu mai avem dirijori de mare
valoare, aşa cum au fost Iosif
Conta la muzică simfonică,
Sile Dinicu la big-band, Ionel
Budişteanu sau Paraschiv
Oprea la muzică populară.
Şi nici nu sunt semne că ar
putea apărea curând. Şcoala
românească de artă dirijo-
rală trece printr-un impas.
Iar în privinţa big-band-ului,
conservatorul nu pregăteş-
te nici astăzi dirijori pentru
această specializare”.
Ionel Tudor
www.VREAU BILET.ro
48
„lumea vrea
să se amăgească, deci
să fie amăgită”
“Lumea este teatrul, oa-
menii sunt actorii, întâmplările
compun piesa, norocul distri-
buie rolurile, teologii mane-
vrează maşinile, iar filosofii
sunt spectatorii. Bogaţii ocupă
lojile, cei mari amfiteatrul, iar
parterul este pentru pârliţi,
femeile poartă prin prejur
răcoritoare, iar oropsiţii sorţii
mucăresc lumânările. Specta-
colul este compus din nebuni şi
timpul trage cortina, piesa are
titlul: Mundus vult decepi, ergo
decipiatur (Lumea vrea să se
amăgească, deci să fie amăgi-
tă). Uvertura comediei începe cu
lacrimi şi suspine; în actul întâi
se prezintă proiectele himerice
ale oamenilor, smintiţii bat din
palme ca să arate aprobarea
lor, cei înţelepţi fluieră piesa.
Intrând, la poartă se plăteşte o
monedă care se numeşte sufe-
rinţă, şi se primeşte în schimb,
pentru a putea ocupa un loc, un
bilet cu marca nelinişte. Vari-
etatea subiectelor prezentate
distrează (pentru) puţină vreme
spectatorii, dar deznodământul
intrigilor, bine sau rău constru-
it, face pe filosofi să râdă. Se
văd acolo apărând giganţi care
într-o clipă devin pigmei şi pitici
care cresc pe neobservate şi
ajung la o înălţime extraordi-
nară. Se mai văd acolo oameni
care se pare că iau toate măsu-
rile şi precauţiunile imaginabile
pentru a marca adevărata cale
care duce la ţelul ce şi l-au pro-
pus, în timp ce pe de altă parte
zăpăciţii şi indolenţii ajung la
portul fericirilor pământeşti. În
sfârşit, aşa este comedia lumii
acesteia, şi cel care vrea să se
distreze pe îndelete n-are decât
să se aşeze într-un colţişor de
unde să poată vedea comod to-
tul fără să fie văzut, ca să poată,
în siguranţă, să-şi bată joc de ea
aşa cum merită.”
Oxenstierna,
Pensees diverses, vol.1
www.VREAU BILET.ro
49
www.VREAU BILET.ro
50
www.VREAU BILET.ro
51
Casele de bilete VREAU BILET.ro din:
w Unirea Shopping Center - et.2 (lângă magazinul House of Art)
Program: Marţi - Sâmbătă ; Orele: 11 - 20
Tel: 0720.153.350

w Carrefour Orhideea
Program : Luni - Vineri ; Orele 11 - 20
Sâmbătă ; Orele 10 - 21
Duminică ; Orele 10 - 17
Tel: 0729.309.900 (Luni-Marţi)
0729.683.808 (Miercuri-Duminică)

w Carrefour Feeria - în faţa spaţiului SERVICII FINANCIARE din
cadrul hypermarket-ului
www.VREAU BILET.ro
52

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful