You are on page 1of 108

DANIEL

VIGHI

LITERATURA ROMANEASCA ÎN EPOCA VECHE - O ISTORIE A GÂNDULUI ŞI A FAPTEI CURS UNIVERSITAR

1996

Umanism medieval european - o viziune diferită

2
Şcoala a proiectat multă vreme o anume viziune asupra marilor perioade istorice pe care o resimţim astăzi ca insuficientă - expresie a unei dogmatizări a cercetării de care trebuie să scăpăm, atît mental-ideatic, cît şi altfel, mai larg cuprinzător. Pînă la urmă, în funcţie de modul în care ne raportăm la istorie depinde, chiar dacă inconştient, şi felul nostru de a trăi. Viziunea explicativă, şi întrucîtva liniştitoare pe care o oferă o anume filozofie a istoriei poate structura ideologic o societate umană într-un moment istoric. Dacă am scruta, desigur superficial şi reducţionist, marile întrebări pe care le ridică istoria în faţa omenirii am putea constata, că două ar fi cele mai semnificative: mai întîi, s-au întrebat oamenii din cele mai vechi timpuri, care ar fi rostul istoriei, pentru ce se întîmplă toate cîte se întîmplă pe faţa pămîntului? Altfel spus, omenirea nu a încetat în toată lunga ei devenire spirituală să se întrebe referitor la finalitatea istoriei. Răspunsul posibil la această întrebare de esenţă metafizică a putut fi formulat în două modalităţi distincte, generatoare a două viziuni asupra existenţei care au produs, la rîndul lor, alte două moduri concrete de a trăi al oamenilor în societate. Mai întîi a fost răspunsul oferit de marile religii. Spre exemplu, ca să ne referim la lumea greco-romană creştinată, care ne este la îndemînă, răspunsul referitor la finalitatea istoriei se află cuprins în parousia, a doua venire a Mîntuitorului, precedată de un sfîrşit al istoriei cuprins în scenariul revelat al Apocalipsei lui Ioan din insula Patmos. Desigur că în funcţie de această viziune apocaliptică, dublată de exigenţa judecăţii divine, s-a derulat şi existenţa creştinilor. Iată cum gîndea lumea medievală în preajma anului 1000, după istoricul Georges Duby: „Pentru creştinism, Istoria este orientată. Lumea are o vîrstă. Dumnezeu a creat-o într-un anumit moment. Atunci şi-a ales un popor căruia îi îndrumă paşii. Într-un anume an, într-o anume zi, el sa întrupat şi a coborît printre oameni. Textele, cele ale ale Sfintei Scripturi, ne permit să calculăm datele, cele ale creaţiei, ale întrupării, şi permit să discernem ritmurile Istoriei. Aceleaşi texte - cele folosite de Abbon - Evangheliile, Apocalipsa anunţă că, într-o zi, lumea se va sfîrşi. Îl vom vedea pe Antihrist, seducînd popoarele lumii. Apoi cerul se va deschide pentru coborîrea în slavă a lui Iisus, venind să judece vii şi morţii. În Împărăţia lui Dumnezeu, în Ierusalimul celest, se va încheia lunga procesiune a poporului lui Dumnezeu. Pentru a putea înfrunta ziua mîniei, trebuie să fim pregătiţi. Călugării dau exemplu. Ei au îmbrăcat haina abstinenţei şi s-au aşezat în fruntea mişcării colective. Sacrificiul lor nu are sens decît în aşteptare. Ei o întreţin. Ei îndeamnă pe fiecare să vegheze la preliminariile Parusiei”1 În lumea indiană scenariul este diferit, decorul mitologic nu seamănă cu cel al lumii europene, cu toate acestea

2

3
finalitatea este oarecum asemănătoare, întîlnim acelaşi efort de a dota cu sens curgerea iraţională a timpului: „Potrivit mitologiilor hinduismului” ne asigură Heinrich Zimmer în excepţionalul său studiu Introducere în civilizaţia şi arta indiană, „fiecare ciclu cosmic se subdivide în patru yuga sau vîrste cosmice. Acestea sînt comparabile cu cele patru vîrste ale tradiţiei şi, la fel ca acestea din urmă, presupun un declin în desăvîrşirea morală pe măsură ce roata se învîrteşte. Erele clasice îşi luau numele de la metale - aur, argint, aramă şi fier -, cele hinduiste de la cele patru aruncări ale jocului de zaruri indian, Krita, Treta, Dvapara şi Kali. În ambele cazuri, apelaţiile sugerează virtuţile relative ale perioadelor, aşa cum îşi succed una alteia într-o procesiune lentă şi ireversibilă. Krita este participiul trecut al verbului kri, a face; literal, el înseamnă „făcut, săvîrşit, desăvîrşit, perfect”. Aceasta este aruncarea de zar care cîştigă miza cea mare, cîştigul total. Potrivit concepţiei indiene, ideea de total sau de totalitate e asociată cu numărul 4. <<Pătrat>> înseamnă <<totalitate>>. Orice lucru complet şi suficient sieşi e conceput ca posedînd toate cele patru <<sferturi>> (pada). E aşezat trainic pe cele <<patru picioare>> (catuh-pada) ale sale. Astfel, Krita Yuga, prima dintre vîrste, este perfectă sau este un yuga <<cu patru sferturi>>. Dharma, ordinea morală a cosmosului (care este existentă virtual înaintea începuturilor, dar apoi devine manifestă în sferele, energiile şi făpturile lumii) este, în timpul acestei perioade, aşezată trainic pe cele patru picioare ale sale, asemenea unei vaci sacre;” (...) Pe măsură ce procesul vital al organismului cosmic se amplifică, ordinea îşi pierde din influenţă. Dharma sfîntă se dispersează sfert după sfert, în timp ce contrariul ei cîştigă teren. Treta Yuga, e numită, aşadar, după aruncarea de zar a lui trei. Treta reprezintă triada sau tripleta, trei sferturi. Etimologic cuvîntul este înrudit cu latinescul tres, grecescul treis, englezescul three. În timpul vîrstei Treta Yuga, corpul universal, ca şi corpul societăţii omeneşti, e susţinut de numai trei pătrimi din virtutea sa totală. Modurile de viaţă proprii celor patru caste încep să intre în decădere. Îndatoririle nu mai constituie legile spontane ale acţiunii omeneşti, ci trebuie învăţate. Dvapara Yuga e vîrsta echilibrului periculos dintre imperfecţiune şi perfecţiune, dintre întuneric şi lumină. Numele ei derivă de la dvi, dva, dvau, însemnînd „doi”( a se compara lat. duo, fr. deux, engl. deuce, gr. duo, rus. dva). Aceasta este aruncarea de zar a diadei. În timpul vîrstei Dvapara Yuga, numai două dintre cele patru sferturi din Dharma sînt încă eficiente în lumea manifestă; celelalte s-au pierdut irecuperabil. Vaca ordinii etice, în loc de a mai sta temeinic pe patru picioare sau de a se ţine sigur pe trei, acum îşi ţine echilibrul pe două.

3

Tretayuga. S-a pierdut cunoaşterea ierarhiei revelate a valorilor. dar şi mitologică. este înţeleasă curgerea timpului . un singur kalpa. se ivesc în lumea sensibilă şi apoi se reîntorc în tărîmul nevăzutului.000 de ani.728. dezbărat de egoism. el posedă o lumină spirituală care îl deosebeşte de celelalte fiinţe. într-o anume tradiţie filozofică.(.000.320. Acest ciclu complet se numeşte Maha Yuga.000. În mod corespunzător. Toate fiinţele umane. Perfecţiunea ordinii spirituale nu mai insuflă energie vieţii umane şi universale.. refractari îndeplinirii acelor datorii sacre care sînt cerute de lepădarea de sine. iar apoi în sevă. Iată cum este perceput în daoismul chinez timpul conform interpretării lui Max Kaltenmark: „Aşa cum frunzele cad toamna la rădăcina copacului şi preschimbate în humus. devin josnici şi hrăpăreţi. brahmani şi regi.000 de ani.000 de ani. Textul nu spune aici că va trăi veşnic. semidivin. O mie de mahayuga . Precedenta vîrstă.constituie o singură zi a lui Brahma. al societăţii e distrus. 1.”2 Viziunea asupra Istoriei este legată şi de modul concret în care. perioada cînd Dharma are <<patru sferturi>>. Kali înseamnă cel mai rău lucru din toate. însă el va putea în orice caz să trăiască fără a se teme de ceva. subsistă în chip mizerabil de pe urma a douăzeci şi cinci la sută din puterea totală a Dharmei.) Minusul de Dharma e cauza duratei scurte pe care o are Kali Yuga. prin post şi practici ascetice. oarbe şi necugetate. Dvapara Yuga. înzestrată cu trei din cele patru sferturi de Dharma. 864. se stinge.4. care se poate realiza numai prin reguli şi legăminte evlavioase. fiind cu desăvîrşire vid şi netulburat. ca şi negustorii şi sclavii. Totalul general e astfel de 4. purtate de ritmul cosmic.320. 4 . În cele din urmă. Acum triumfă şi conduc vremurile elemente egoiste. la fel şi fiinţele vii.4 Statutul ideal. orbiţi de pasiune şi avizi după posesiuni terestre. devoratoare. <<Marele Yuga>>. iar Krita Yuga. Kali Yuga. în slăbiciune se află eficacitatea lui Dao. Dar Sfîntul se plasează din capul locului în afara acestui circuit deoarece.. e descrisă ca supravieţuind de două ori mai mult timp. el priveşte cu un ochi nepărtinitor toate realităţile şi se identifică Cerului şi lui Dao. durează cît lungimea a trei unităţi Kali. Veritabila sfinţenie. 1.296. vîrsta întunecată. de interese personale şi de exclusivism. ele reintră în ciclul vital.000 de ani în calcul omenesc . de zece ori durata unei Kali Yuga.ooo. bazîndu-se pe o cantitate dublă de substanţă morală. şi anume 432. Întoarcerea fiecărui lucru la punctul de plecare este o lege universală fiindcă e însăşi legea lui Dao-natura: Întoarcerea este mişcarea lui Dao.

5 Toate fiinţele din această lume se nasc din Vizibil (You). înainte de toate. ea nu există încă abstract pentru sine. Succesiunea „fără odihnă” pe care o mărturiseşte Hegel conţine ea însăşi. Astfel. Acum ideea se îmbină „cu forma sensibilă.(v. adică Imperiul roman considerat „opera sobră a vîrstei de bărbăţie a istoriei (. Fiinţele şi viaţa există datorită mişcării.. aceeaşi provocare: nevoie de a găsi finalitate istoriei pentru a găsi o raţiune existenţei omului în istorie. este descrisă ca un soi de rotire ce aminteşte de acele deplasări în cerc rituale din vechime pe care le-am evocat: El este o fiinţă nedeterminată. Prin intermediul mişcării care înseamnă transformare. fără ea. Dao este esenţialmente mişcare. în mod izolat. 72)”5.. 42) Se roteşte prin întregul univers fără a se opri nicicînd..Dacă trebuie să i se dea un nume.. poate fi socotit mama acestei lumi. într-unul din modurile sale. filozoful în istorie „este acţiunea şi de asemenea pătimirea omenească: simţim că peste tot este vorba de lucruri care sînt ale noastre. ajunge la apogeu. se întoarce. Următorul moment îl constituie „domnia generalităţii abstracte”. de state. plastică.. subiacent.(I. el se îndepărtează. principiu al oricărei eficacităţi. Interesul se desprinde de 5 . 39). n-ar fi existat niciodată altceva decît o Unitate nediferenţiată. Aşa încît mişcarea lui Dao. Lumea grecească este comparată de filozof „cu vîrsta tinereţii”. Vizibilul se naşte din Nevăzut (Wu). pentru Hegel. Alcătuirile monumentale ale imperiilor orientale constituie formaţiuni substanţiale. Ceea ce vede. Fiind imens. ca şi al vieţii (cap. „vîrsta copilăriei istoriei. aceasta poate deveni multiplicitate. bunăoară. Aici nu mai există voioşie şi bucurie exuberantă. ci muncă aspră şi amară. istoria universală este un „imens tablou de schimbări şi de fapte.. În curgerea istoriei Hegel pretinde să vadă întrupări ale Spiritului după ritmuri dialectice a căror finalitate pare a fi Imperiul german. în care există toate determinările raţionale. „Orientul este”. altfel spus acţiunea sa. Astfel. şi de aici înclinarea noastră de a lua atitudine pro sau contra. înfăţişînd întruchipări nesfîrşit de felurite ale popoarelor. dar în aşa chip încît indivizii rămîn numai accidente”6. pentru. Conceptul care domină această lume este libertatea frumoasă. Acum intră pe scena istoriei individualităţile şi „îmbinarea elementului moral cu voinţa subiectivă”. ci este nemijlocit împletită cu realul”7. aşa cum fusese Atena. pag. păstrîndu-şi unitatea sa funciară. de indivizi care se succed fără odihnă”4. (40) Aşadar.) Imperiul roman nu mai este o domnie a a indivizilor. numele lui va fi Imensul..(25)3 Voinţa de a dota cu sens curgerea timpului devenit istorie o găsim prezentă şi în filozofie.

să reinstaureze disciplina prin respectul virtuţilor deosebite. dacă un reformator reuşea. În acest caz avem de-a face cu două momente perene în istorie. Ne este. bunăoară într-o firmă care doreşte să se restructureze din dorinţa de a-şi ameliora eficienţa. episcopii lucrau în acest sens. un fel de paradis din care a fost alungată nefericirea prin abolirea capitalului şi a burgheziei. fost călugăr la Aurillac. Dezordinea şi antidotul ei. cum ne este descris un anume aspect de viaţă din perioada anului 1000 într-o scriere istorică actuală:” De fapt. şi anume existenţa unui deficit oarecare. un minus social. să fie creată o nouă mănăstire care să devină un centru de iradiere. în comunităţile deja existente. de-alungul întregului secol al X-lea. Se mai putea întîmpla. Nu credem că are temei credinţa că este cu putinţă o tristeţe medievală. Silvestru II. mai precis cu sentimentele de bucurie. episcopii şi prinţii au încercat mereu să restaureze viaţa monastică. Este şi acesta un mister cu nuanţă metafizică pe care nimeni nu-l va putea „rezolva” vreodată. a considerat că este mai aplicat-ştiinţifică descrierea prin diferenţă şi diferenţiere şi nu cea prin identitate şi identificare. elabora un program prin care dezvoltarea cenobitică s-ar fi înscris în cadrul unui plan reformator mult mai vast. mai la îndemînă să căutăm mai ales diferenţele: nu altfel a procedat în toată vremea ştiinţa istoriei. în Germania. de a-i sublinia diferenţa şi alteritatea. cu melancoliile şi tristeţile omeneşti despre care nu putem spune că aparţin exclusiv unei anume perioade istorice.. cu cele de iubire. precum şi călugării .)”8 Şi. în sfîrşit. De exemplu. către anul 1000. Otton III era gata să-l sprijine şi să participe direct la această operă.care erau instrumentele reale ale mişcării .6 individual(. menită să ferească omenirea de neliniştea metafizică a întrebării încotro se îndreaptă istoria a fost proiectată de Marx într-o dialectică fără metafizică în care Imperiul German a fost înlocuit de ideea victoriei proletariatului. o criză ce trebuie depăşită prin 6 . de ură. Intenţia noastră este de a reface un mod de gîndire diferit. Trebuia ca aceşti oameni..”9 Ne este descris aici un aspect din istoria bisericii catolice: astfel „dezordinea” şi „dezorganizarea” ca şi efortul reformator menit să „reinstaureze disciplina monastică” pot fi realităţi pe care le putem regăsi şi astăzi în perimetrul bisericii sau oriunde altundeva. dar şi de a stabili ceea ce are el comun cu lumea de azi. Iată. acesta corespunde vîrstei bătrîneţii Această diviziune a istoriei universale. ultimul intrat pe scena istoriei este Imperiul german. adică „elaborarea unui plan reformator” menit să crească disciplina sînt realităţi omeneşti dintotdeauna. aflată în dezordine şi dezorganizare de la sfîrşitul secolului precedent. ca exemplu. aşadar finalitatea istoriei se regăseşte aici într-un fel de inginerie socio-economică menită să proiecteze umanitatea întro postistorie fără umbre. fără îndoială. o bucurie şi o cădere pe gînduri aşişderi.

fac oamenii într-adevăr istoria. Filozofiile au încercat şi ele să ofere unul. Dorinţa. Întrebarea. că toate s-au întîmplat pe faţa pămîntului ca să apară statul comunist. ci cu istoria însăşi. a cetăţeanului Romei de a păstra status quo-ul pare. Din pragul lumii de astăzi noi nu putem decît să asistăm la apariţia marilor crize istorice şi să constatăm că sînt. cu sensul istoriei. neschimbate. istoria lumii este stranie. par să intre. Putem constata faptul că anume realităţi statale. inevitabilă. are o voinţă proprie şi un sens al ei care trebuie descifrat.7 reformă. este ce anume vrea istoria. în dezacord. Aceasta a vrut altfel. pe de o parte criza şi. împreună cu Marx. deşi avea la un moment dat toate atuurile ca să izbîndească. în esenţă. de altă parte. după cum nu ne putem închipui cam cum anume am arăta noi astăzi dacă imperiul roman ar fi supravieţuit pînă în epoca automobilului şi a audio-vizualului printr-un efort reformator decisiv. Istoria. Întreaga istorie poate fi citită ca un ritm perpetuu tensionat între doi poli. sau sînt piese într-un joc complicat pe care tot ei îl întrevăd vag fără să-i priceapă finalitatea? Sînt oamenii actori într-un scenariu istoric prestabilit şi inevitabil? Şi dacă sînt aşa ceva mai are vreun rost să încerce să schimbe istoria? Mai mult: oamenii schimbă istoria sau ea se schimbă dincolo de voinţa lor pentru că aşa s-a hotărît undeva în afara voinţei omeneşti? Şi dacă hotărăşte cineva din afară mai putem afirma faptul că omul este o fiinţă liberă dacă altcineva hotărăşte în locul lui şi uneori împotriva voinţei lui? Religiile au propriul lor răspuns la toate aceste întrebări. este ea expresia voinţei omeneşti. oricît de pătimaşă. Bunăoară criza lumii antice poate fi analizată în cauzalitatea ei. putem pretinde să aflăm ce anume a declanşato. impulsurile decisive care modifică faţa lumii. Exemplul din filozofia hegeliană arată că nimic nu este mai facil decît încercarea de a acorda o finalitate istoriei: ce poate fi mai aiuritor decît să afirmi că spiritul lumii şi-a găsit împlinirea finală în Imperiul german sau să crezi. Criza şi reforma sînt. Nici un efort reformator al împăraţilor Romei nu a putut salva imperiul pentru că acesta nu mai lupta cu barbarii. pe urmă intră. efortul reformator destinat să o depăşească. Privită simplu şi dincolo de factologie şi de eveniment. sortită eşecului. din chiar clipa intrării lui în dezacord cu istoria. în ultimă analiză. dar nu putem să pricepem de ce omenirea este confruntată ritmic cu perioade de criză. în conflict chiar. Orice întrebare referitoare la inevitabilitatea lor poate cel mult figura în panoplia investigaţiilor ficţionale fără să adauge nimic la cunoaşterea lumii de atunci. Soarta marilor imperii poate fi urmărită exclusiv din această perspectivă. de aici sentimentul că ea. cum se spune curent. Şi totuşi pentru ce se întîmplă toate cîte se întîmplă şi unde se îndreaptă toate? 7 . instituţii şi credinţele care le dau conţinut sînt la un moment dat în expansiune şi ajung la o dezvoltare înfloritoare.

mai mult chiar. după un timp de încercare a vieţii mînăstireşti. Se află toate acestea numai omul nu. Romuald. cîteva grupări mixte de cenobiţi şi pustnici în care călugării puteau ajunge la sihăstrie. Nu ştiu însă dacă acest nou pariu de inginerie socială nu este un fel de marxism fără comunism. După prăbuşirea regimurilor comuniste care a pus capăt unei viziuni istorice deterministe au apărut teorii despre postistorie care practică un neo-determinism: ni se dau asigurări că viitorul nu va mai aparţine actualei orînduiri de tip parlamentar-democratic şi că aceasta va fi înlocuită de tehnocraţi şi de noocraţia care va percepe exact nevoile sociale şi va şti prea bine să scoată societatea omenească din criză prin perfecţionarea mecanismelor de reformare. agrementată de strălucirea computerelor. pe Hegel să creadă în Diviziunea istoriei universale şi pe Marx să redacteze Capitalul. de unde continua să-şi conducă celelalte grupări după principiile statutului pe care îl redactase şi care urma să fie mai tîrziu cel al ordinului Camalduliţilor. cred totuşi că omul construieşte zilnic istoria universală. Cercetarea istoriei este chiar cercetarea faptelor omeneşti după cum ne mărturiseşte studiul dedicat Epocii romanice. El se stabili către sfîrşit la Camaldoli.”10 O predoslovie către cititorul de mîine În Predoslovia la poemul Viiaţa lumii. apoi la sfîntul Mihail din Cuxa. el singur nu poate să administreze istoria. se află aceeaşi gîndirea care l-a împins pe Platon să scrie Republica. citat mai înainte: „În aceeaşi epocă. fără să pretindă neapărat că îi cunoaşte finalitatea şi fără să se înfioare la gîndul că ceea ce înfăptuieşte se află predeterminat în chiar sensul curgerii istoriei. în Catalonia. în cuprinsul cuvîntului său către cititori. ori legităţile socio-economice marxiste. după ce fusese călugăr benedictin la San Appolinario-in-classe. sau Spiritul hegelian.8 Deasupra istoriei se află Dumnezeul creştin. Miron Costin îşi asumă explicit intenţia de a face literatură. În dosul acestei viziuni. întemeia. Dincolo de toate întrebările acestea metafizice. boierul moldovean îşi exprimă dorinţa expresă de a demonstra că limba română este 8 . provenit din familia ducilor de Ravenna.

a stilisticii şi a poeticii. cum iaste Ioan Damaschin. ceea ce astăzi denumim în mod curent ca fiind mod al scriiturii. Prin urmare “scrisoarea”. pe de o parte. În raport cu aceasta din urmă. Theofan. antifoane. faţă de utilizarea sa cotidiană. fiind normată într-un anume mod care o scoate din folosinţa banală. ar mai putea fi alţii. au scris cîntările sfinţii biserici. Cozma. aşa Verghilie. într-acest chip şi sfinţii învăţători besericii noastre. mărturiseşte Miron Costin. că este cu putinţă creaţia literară. În Predoslovie există mărturisită conştiinţa acestei diferenţe prin invocarea modelelor literare prestigioase: “Aşa au scris vestit istoric Omir războaiele Troadii. alţii asemenea lui. sintagma “feliu de scrisoare” pare a semnifica. “Nu să poftesc vro laudă dintr-această puţinea osteneală”. în accepţiunea lui Miron Costin. ca cu nişte pietri scumpe şi flori neveştejite. ne asigură cronicarul cu gîndul că pe lîngă stihuri se poate creea “pre limba românească” în felul în care se întîmplă lucrul acesta şi în alte limbi. ca să îndrăznească şi să apuce pe drumul odată deschis. de altă parte.9 capabilă de a se structura şi de a funcţiona după norme poetice. al acelui sistem coerent de norme poetice prin care cuvîntul. În mărturisirea cronicarului intenţionalitatea artistică este însoţită de smerenia creştină care transfigurează orgoliul creator în orizontul mult mai larg al întemeierii. în viziunea lui Miron Costin. Scrutînd încă mai îndeaproape mărturisirea cronicarului vom găsi alte cîteva apropieri posibile de accepţiunile contemporane utilizate în teoria textului. al unui descălecat conştient al literarităţii şi al scriiturii în limba naţională. dotîndu-l cu sens în chiar funcţionarea sa diferită) cît şi la nivelul oraganizării sale diferite în text. 9 . adică actul scrierii nu este. au împodobit biserica”. şi. Astfel. ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească”. cu Ahileus. Putem depista aici imboldul dintîi al unui sincronism care nu a încetat de atunci încoace să definească dinlăuntru umanismul de calitate din cultura noastră. Această distanţă permite existenţa tuturor interpretărilor. atît în relaţia sa cu cititorul (cu cel care-l receptează. semnificativă poetic. cu carile. investigaţia se poate centra pe raporturile de diferenţă pe care le stabileşte cuvîntul. începătura împărăţiei Rîmului şi alţii fără număr dascăli şi. împreună cu discursul în alcătuirea căruia intră. stabileşte o diferenţă. Cei care ar trebui “să vază” ar putea fi. Găsim aici temeiul literarităţii. Ambiţia sa demonstrativă este încă mai larg cuprinzătoare: “nu numai aceasta . Mitrofan. de largă întrebuinţare. Andrei de la Crit. cărora poemul le-ar putea dovedi concret resursele unei limbi cu ascendenţî ilustră. “ ci mai să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se chiamă stihuri”. canonile. Boierul doreşte să arate că se poate. stihirile. străini nouă.

receptarea vie a poemului medieval presupune o lectură cultă. cît şi faţă de propriile potenţialităţi pe care numai o asemenea receptare le păstrează în viaţă. florile veştejite ale unei epoci. atît în raport cu cititorii ei. dacă în trecut o creaţie a putut fi receptată în momentul apariţiei în felul. Astfel. în cazul unei relaţii interogative perpetue. capabilă. Unele dintre acestea s-au ivit din întrebarea referitoare la cît anume din creaţia medievală trăieşte estetic astăzi. sugestiile oferite în Predoslovie se deschid către o serie de alte dificultăţi posibile pe care le presupune receptarea creaţiilor literare vechi. adică “neveştejite”. să perceapă estetic chiar şi prospeţimea greşelilor gramaticale sau a improprietăţilor limbii. ne apare astăzi diferită de încremenirea presupusă de simpla admiraţie care nu interoghează opera. perenitatea operei artistice. diferită faţă de receptarea în contemporaneitate a creaţiilor artistice. odată cu trecerea veacurilor. atunci un concert de Mozart ar putea fi respins în numele plăcerilor întreîinute de cutare succes din topul muzicii uşoare. Întrebarea aceasta naşte alta. odată cu trecerea timpului receptarea. Dacă ar fi doar atît. acestea sînt. reîmprospătată în permanenţă prin faptul însuşi al receptării operei literare. Că nu este aşa o dovedeşte fenomenul modelor artistice şi. în legătură cu actul receptării. care nu au existenţă perenă. Sintagma “flori neveştejite” dovedeşte faptul că Miron Costin avea conştiinţa perenităţii esteticului care depăşeşte momentul istoric al creaţiei pentru a se înscrie într-o actualitate vie. ele oferă prezumtivului creator prestigiul valorii artistice pe care cronicarul le numeşte “pietri scumpe şi flori neveştejite”. ci mult mai mult. mai degrabă. putînd cel mult ilustra anume mentalităţi interesante pentru un istoric sau un sociolog. pentru a se păstra vie în preajma operei. probabil. De aceea o receptare care nu interoghează nu este expresia unui libido autarhic. Astfel. al kitsch-ului. pe cale de consecinţă logică. să dobîndească o anume deprindere într-o lectură care se dovedeşte. comparată de cronicarul poet cu “florile neveştejite”. a trebuit să se specializeze. în care este astăzi receptată o creaţie artistică. În marginile aceluiaşi raţionament demonstrativ. 10 . modul unic prin care valoarea artistică rămîne vie. În fel asemănător. prin rafinament. Neputînd genera receptări vii.10 Modelele sînt sisteme de referinţă şi prilejuri de situări intertextuale. Constatarea aceasta poate fi extinsă pînă spre concluziile cercetărilor actuale cu care Miron Costin se regăseşte în temeiul lor axiomatic. mai ales. Perenitatea este. În această situaţie receptarea nu mai poate doar prin ea însăşi să justifice valoarea artistică în conformitate cu acea concluzie de largă răspîndire populară care legiferează că ceea ce ne place este şi frumos. îmbălsămînd-o în retorica goală a unor superlative necondiţionate. nu este numai aşa ceva.

i proci”. ga. Predoslovia la poemul Viiaţa lumii mai ridică în faţa cercetării o altă întrebare. una dintre întrebările cercetării literaturii medievale este tocmai aceasta. felul de a ne raporta la lume. Din aceste motive. Spre exemplu. cum iaste elinească sau latinească”. În plan literar. Urmează rima considerată o datorie a stihului. Literatura actuală nu a renunţat nici ea la asemenea preocupare. cum trebuie să să cetească.11 Şi cum o valoare artistică este. ci şi din alte pricini care au născut suportul existenţialist în arta românească. Un sumar inventar al temelor literaturii vechi dovedeşte. prin aceasta “cuvintele cele de la fîrşitul stihului a doao stihuri să tocmească într-un chip”. iar voinţa de sistematizare demonstrează o intenţie temeinică şi completă a cititorului. a fi viu desemnează tocmai capacitatea creaţiei de a da naştere unor întrebări. modelîndu-ne. Exemplele pot merge încă mai departe şi mai în profunzime. da. fără putinţă de tăgadă. altele decît cele din urmă cu un deceniu. Prin urmare. Prin acest document avem pentru prima dată mărturisirea expresă a unei voinţe de a face artă în cultura naţională. Ni se dă o definiţie a silabei: “silava iaste împreunarea a doao slove. în sfîrşit. ceva care se sustrage timpului. că umanitatea modernă nu a renunţat la ele. va. “Deci. iară să pot şi în 9 şi în şapte a face şi sîntu şi într-alte chipuri stihuri la alte limbi. după cum nu a renunţat nici la scrutarea relaţiei dintre om şi misterul divin. o condiţie a împlinirii sale poetice. nu avem nici un motiv să credem că întrebarea neliniştitoare care l-a născut — şi care o prelungeşte pe aceea a Ecleziastului — nu va rămîne în fiinţa noastră spirituală. Stihurile. chiar fără să ştim. cum iaste ba. întrebarea pe care trebuie să şi-o pună cercetarea vechii literaturi este tocmai aceea de a stabili cît anume din ea trăieşte în chiar contemporaneitatea noastră. aşa cum apare acesta mai ales în poezia modernă. de aceste silave. stihurile aceste ce scriu într-această cărţuluie au 13 silave. De a crea rigorile acesteia. 11 . este definit versul. pe baza acesteia din urmă. în fapt. în capitolul Înţelesul stihurilor. detaliile sînt aproape tehnice. Mai apoi. după cum ne asigură şi Miron Costin. Şi. Miron Costin îşi motivează hotărîrea de a scrie poemul Viiaţa lumii nu doar din necesităţi de întemeiere în literatura noastră a unui gen literar. chiar dacă nimeni nu va mai citi poemul lui Miron Costin. cronicarul dorea să dea samă despre cîte anume s-au întîmplat în istorie. Eruditul boier dorea să arate cititorului său “cum iaste de lunecoasă şi puţină viaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor”. de a întreba cît anume din valoarea lumii vechi a rămas ca element constitutiv al spiritualităţii moderne şi cît anume din modul nostru de a ne raporta la lume este determinat interior de ele. Marii noştri poeţi nu şi-au propus nici ei mai mult. cu o generaţie sau un veac.

el nu este. creează şi un decor şi stabileşte convenţia. Aşadar.12 ritmul este prezentat într-un fel care ne aminteşte de sfaturile pe care trebuie că le-or fi dat pe la sat rapsozii bătrîni celor tineri şi neştiutori în ale doinitului: “de vei trăgăna. În rîndurile mai sus citate avem. mai degrabă. ceea ce. arta a funcţionat ca vehicol către altceva situat în afara dobîndirii performanţei estetice în sine. Analiza dinamicii relaţiei creaţiei literare cu sine însuşi. pe de o parte. Este evident că Miron Costin nu creează în parametrii poeticii moderne. stilul. Pe de altă parte. după cum spune Irina Mavrodin. trebuie să citeşti şi al doilea şi al treilea rîndu. regăsim în acest caz profesionalismul ca formă conştientizată de practicare a artei. un fel de regizor care pune în scenă ritmul. adică la cum anume este “lunecoasă şi puţină viaţa noastră şi pururea supusă primejdiilor şi primenelilor”. că a ceti şi a nu înţelege iaste a vîntura vîntul şi a fiiarbe apa”. unde de scurtat. În chiar finalul capitolului avem o pledoarie pentru lectura calitativă. ca formă exclusivă de eliberare a operei artistice de orice altă intenţionalitate. alta decît aceea de a se împlini doar în plan estetic. mai întotdeauna. dovada unei conştientizări a artei ca artă. se raportează prin operă la ceva exterior. ci trebuiaşte. Idealul junimist al artei pentru artă. avîndu-şi statuată o poetică. traumatizat de imperativul necesităţii de a te ţine la zi. adică nu se defineşte pe sine prin raportare la actul de creaţie. Arta pentru artă. lectura de poezie atît de rară astăzi cînd primează în citit mai ales aspectul cantitativ. Oricum ar fi. mai vîrtos să înţelegi ce citeşti. ţi-a părea că nu iaste stihul bun. nu îl vom găsi decît în puţine situaţii într-o formă pură. ca ultimă etapă de profesionalizare. să trăgănezi. trebuie să recunoaştem că. Autorul nostru nu are dimensiune reflexivă. din acest moment arta funcţionează conştient prin raportare la propria ei convenţie. înainte de toate. Numai că şi în acest caz avem de-a face cu o ciudată situare care va marca literatura românească şi cea universală într-un joc care îi va defini specificitatea de-a lungul multor epoci istorice. să scurtezi”. spune boierul. unde va fi de trăgănatu. pe de alta. şi aşa vei înţelege dulceaţa. a fost concurată din vremea literaturii vechi şi pînă astăzi de o serie de intenţionalităţi extraliterare care 12 . şi cu realitatea care i-a dat naştere. aici se află începutul oricărui profesionalism. ca un rafinat într-ale cititului: “Cetindu. este oricum mai mult decît statutul de simplu actor pe care poetica clasică îl atribuie creatorului. deşi nu este autoreflecţie. “spectator al propriului act de creaţie şi totodată cel ce-l săvîrşeşte”11. intensivă. relevă faptul că. Cu toate că nu este un spectator “al propriului act de creaţie”. trebuie să constatăm faptul că în cultura noastră veche arta nu a fost practicată ca performanţă suficientă sieşi. ci. rima. datorită poziţiei specifice în literatură el este. am putea spune.

cum este viaţa aceasta a noastră “puţină” şi “pururea supusă primejdiilor şi primenelilor”. dincolo de literatura noastră. apoi în aceea a sămănătorismului. a fost posibilă lipsa de conţinut şi chiar impostura valorică. se vede înlocuit de o proiecţie într-o contemporaneitate deschisă spre viitorime. alta decît aceea a meşteşugului ca atare şi care a generat pe tărîm francez noul roman şi noul-nou roman. Pe de altă parte. asistăm astăzi la o revanşă a unui alt tip de finalitate care face din artă drum către lume în care putem detecta un accent special pus pe conţinut şi pe atitudine. protocronismul autarhic. în cîteva situaţii. Dacă uită de acest lucru. În complexitatea acestor întrebări care tind să reaşeze literatura altfel în raport cu lumea în care trăim. Predoslovia lui Miron Costin îmbină pariul reuşitei în planul expresiei cu acela în planul ideii. social-politice. Raportul dinamic dintre acestea din urmă măsoară în literatura noastră. prin cîteva intuiţii profunde cititorului deceniilor care vor urma. un 13 . Predoslovia lui Miron Costin. chiar dacă aparţine veacului al XVII-lea. dominată excesiv de tendinţă. această subordonare a artei unor finalităţi exterioare acesteia. sau aproape deloc. Astfel. în sensul că indiferent faţă de valoare conta mai ales ce se spune în creaţia artistică şi mai puţin. În această situaţie. dacă profesionalismul strict hrănit de cercetările de poetică modernă a generat o literatură pe care un Jean Ricardou o definea ca o “aventură a frazei”. În perimetrul acestor tendinţe. ne vedem nevoiţi să remarcăm şi faptul că excesul în polul celălalt este nociv pentru că îndepărtează literatura de menirea ei esenţială pe care atît de bine a intuit-o Miron Costin cînd şi-a propus să arate. al reflecţiei. cum se spune. După literatura sud-americană şi cea a dizidenţei esteuropene. a tezei. par să ne spună capodoperele artei universale. arta riscă să se împotmolească într-un egoism care se mulţumeşte să-şi etaleze luxul unor eleganţe fără finalitate.13 amestecau finalităţi religioase. dincolo de literatura veche. printre care evidentă ne apare cea din urmă. a gîndirismului şi chiar a proletcultismului. generator al unei receptări cu un spirit critic debilitat printr-o egolatrie păguboasă. opusă oricărei intenţionalităţi. se vorbeşte tot mai insistent despre literatura omului în istorie. aşa cum s-au manifestat ele în perioada paşoptistă. prin creaţia sa în stihuri. de conţinut. or tocmai în această sinteză regăsim temeiurile profunde ale marilor creaţii. arta ca valore a foist subordonată în întregime ideologicului. se adresează. Realitatea dramatică a acestei constatări poate fi urmărită pînă în ziua de astăzi care ne oferă prilejul unor redimensionări a acestor raporturi circumscrise scopului artei. paradoxal aproape. Este evident că în această situaţie. Frumosul va mîntui lumea doar dacă va reuşi să o pună pe gînduri. etice sau pedagogice.

Toate acestea sînt în Dumnezeu coesenţiale şi concomitente. omul este potenţă şi act. sau închinarea în sens propriu care se cuvine.10. îl preamăreşte. lumina şi întunericul. şi/şi. la care se adugă latreia. nici/nici. Dumnezeu face. nimic nu poate fi sau/sau. şi se deosebeşte de actul de venerare sau de cinstire în general (proskynesis). adică a glorificării12. Lc. Dumnezeu nu poate greşi tocmai pentru că nimic în el nu se află în stare potenţială. 8. 4. i se mărturiseşte şi îi cere în actul rugăciunilor sale. judecă şi valorizează. Din vorba dumnezeiască se rupe nediferenţierea.sau. în calitatea ei de Născătoarede-Dumnezeu (Theotokos) şi cinstirea (doulia) îngerilor şi sfinţilor pe baza asocierii lor cu persoana lui Hristos. spaţiul şi timpul. cerul şi pămîntul.12. 7) Adorarea sau latreia constituie cultul suprem. În absolut. 10. după poruncile canonice. Fapte 7. însoţită de ritual şi gesturi ritualice după îndemnul: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-I slujeşti” (Mt. Dumnezeu este act. Singura relaţie posibilă cu adîncimea de peste fire a divinităţii este acea din momentul în care omul îi mulţumeşte. numai persoanelor Sfintei Treimi. 4. Urmează supracinstirea (sau hiperdoulia) Maicii Domnului.14 fel de post-cronism care defineşte gîndirea artistică autentică de peste tot şi. se naşte determinarea. mai ales. adorarea ca atitudine profund religioasă. Toate acestea se regăsesc mai ales în gratuitatea grandioasă a doxologiei. face şi pe urmă judecă la urmarea înfăptuirilor sale. Dumnezeu face lumea vorbind. Omul. altfel. dimpotrivă. În paginile de început ale Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie găsim schiţate principiile 14 . Sensurile Logosului sacru În Geneză cuvîntul este lumea însăşi. din toate timpurile. gîndeşte şi apoi înfăptuieşte cazul fericit .

iar altă dată nevoie a mărturisirii unei stări interioare. unele extrem de greu de descifrat13 îl îndepărtează de aceasta. ale unei cîntări liturgice. iar nu spre lucruri spurcate şi scîrnave şi făr’ de lege. Trebuie să acceptăm că între o asemenea situare şi aceea mărturisită de cronicar care se temea să nu fie „mărturisitor de cuvinte deşarte. şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi sîntem oamenii lui şi oile păşunii lui”14 Ideea după care omul este dator să slăvească pe Demiurg prin toate ale sale este mai jos motivată printr-o trimitere discretă către pilda pe care o oferă natura care îşi preaslăveşte Creatorul în felul în care a descoperit. Imnul de laudă adus lui Dumnezeu este mai ales o temeinică aşezare în lume dublată însă şi de o evadare în esenţe. în cel dintîi caz. obsesia adevărului este înlocuită de tumultul mărturisirii în strai imnic. carile nu să cad”15. Întîlnim statuat aici paradigmatic principiul teologic al întrupării prin intermediul căreia infinitul divin se limitează pentru a ridica umanitatea spre infinitatea sa. în transcendenţă. ca acestea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu. îl şi citează în acest sens: „Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dimpreună cu David. cu ochi şi cu mîini. Voievodul are clar întipărit în suflet îndemnul psalmistului David pe care. tot pămîntul. întraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. pentru a avea în sinele profund al fiinţei sale disponibilitatea imnică menită să-l despartă de tentaţiile infernale. În paradigma aceasta pe care am putea-o denumi a slavei imnice. care precede şi naşte arta. aşadar. înfiorat de extazul bucuriei mistice. hotar între lumea din iad şi cîntările cetelor îngereşti în promisiunea paradisiacă a vieţii viitoare în Domnul. cu picioare. sufleteşti. cu urechi. În despărţirea aceasta cuvîntul este semn diferenţiator. care precede şi naşte gîndul ştiinţific. dar este totodată şi mister al comuniunii cu 15 . de altfel. Francesco în vremea cît a predicat vrăbiilor şi a compus un imn pentru fratele Soare: „Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvîntu şi suflet îmbrăcat în trup. Omul a fost creat pentru a aduce laude Creatorului său. obsesie a dreptei judecăţi a lumii. se află şi multe dintre motivaţiile creaţiilor poetice medievale. Cîntarea imnică are trup.15 poetice ale unei doxologii. Să ştiţi că acela ne-au făcut. Aşadar omul este asemănător divinităţii şi doar lunga istorie a tentaţiilor diavoleşti. iar nu noi. ci de adevăr”. şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoaba şi ne-au tocmit cu toate dichisile cele bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gura. materială. se află o distanţă apreciabilă în atitudine dacă ne-am gîndi la faptul că. ale unui imn împlinit prin identificarea trupului cu cuvîntul. adică parte văzută. slujiţi lui Dumnezeu în veselie. zicînd: «Chiuiţi lui Dumnezeu. O dată. feciorul neguţătorului de postavuri din Assisi.

Altfel ne asemănăm dihaniilor care „sîntù mute şi necuvîntătoare şi umblă pre pămîntù după cum le iaste firea şi voia lor”..) Gura16 ne-au dat ca să o desfacem şi să o deşchidem şi cu mare glas să lăudăm mărirea şi puterea lui. pe acestea „le lărgim şi (.)să călcăm dreptù spre cele cereşti şi cu trupul. ale unui limbaj vizual simbolic.. (. ca cu dînsul să slujim Dumnezeului celui puternic şi bun (. Slujirea este aici una. ochii. şi cu capul. mîinile şi picioarele sînt părţi ale unui proces semnificant. Trupul în întregul său. Imaginile par de-a dreptul desprinse din liturghie: ochii dreptcredinciosului sînt ridicaţi „în sus ca să vedem slava lui Dumnezeu”. Piciorile20 ne-au dat. Trup ne-au dat.. de bună seamă.) Urechile19 ni le le-au făcut în cap ca cu dînşile să ascultăm şi să auzim cuvintele lui Dumnezeu (. în aceste cazuri.” În acelaşi fel rostul „piciorilor” este unul.) le lungim spre mila lui.. iar nu ca altor dihanii.) le întindem spre înălţimea ceriului şi (.. Doxologia spre care aspiră voievodul muntean este asemenea tainei întrupării. Situarea faţă de cuvînt este.) Ci noao să cade să păşim şi să călcăm dreptù spre cele cereşti şi cu trupul. un imn şi o doxologie desfăşurată pentru că Creatorul „Trup ne-au dat. cuvîntul folosit excesiv era judecat ca risipă inutilă şi îndepărtare de tainele sfinte. faptul că în mentalitatea creştină veche. pe de altă parte. de o diversitate deconcertantă: cuvîntul este prilej al păcatului şi drum al sfinţeniei.) dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale şi (.. limbajul auditiv îl însoţeşte şi participă împreună cu acesta la un sincretism semiotic pe care îl găsim şi în procesul de semnificare pe care îl schiţează Neagoe Basarab în fragmentul de început al Învăţăturilor: ”Drept aceia. Mimica este un limbaj vizual.. ca nu cumva să ne lunecăm în lucrurile cele trupeşti şi lumeşti”21.) Mîini ne-au dat ca să le lărgim şi să le întindem spre înălţimea ceriului şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale şi să le lungim spre mila lui. să cinstim şi să slăvim pre ziditoriul nostru şi să-i mulţămim ca celuia ce ne-au făcut şi ne-au cistit.16 divinitatea. care sîntù mute şi necuvîntătoare şi umblă pre pămîntù după cum le iaste firea şi voia lor(.. înainte de toate „moralicesc”: „Piciorile ne-au dat.)Limba18 ne-au dat ca să slăvim şi să trimitem slavă în sus neîncetat numelui său cel sfînt (. În această dublă 16 . şi cu capul.. Este un lucru ştiut.) Ochi17 ne-au dat ca să-i rădicăm în sus şi să vedem slava lui Dumnezeu cu a cărui poruncă să făcură toate (. iar nu în cuvinte spurcate şi în vorbe scîrnave (. ritualică...... mîinile schiţează oranta preoţească dinaintea Altarului. ca cu dînsul să slujim Dumnezeului celui puternic şi bun”. al trădării lui Iuda dar şi purtător al unor mărturisiri care au schimbat faţa lumii. ca nu cumva să ne lunecăm în lucrurile cele trupeşti şi lumeşti”22. Cuvîntul poate fi drum către Dumnezeu şi unealtă a Satanei...... părtaş al gîndului diavolesc.

fără numai cu învăţătura şi cuvîntul. fiind călăuzit de Duhul Sfînt. În scurtă vreme a învăţat pe de rost toată Psaltirea”. iar cel ce vinează hiară sălbatece îşi face puşcă. fericitul. fericind pe cei săraci. divinitatea nu poate fi 17 . i-a descoperit lui calea cea duhovnicească a vieţii“. Descoperirea dreptei cărări se întîmplă mai întotdeauna prin medierea cuvîntului care nu este unul încărcat de podoabe stilistice. Pe cînd avea treisprezece ani. Prin forţa cuvîntului . El trebuie să fie eficient.. El este dintr-odată totul. dar şi de conştiinţă. Cuvîntul iluminator schimbă raporturile individului cu lumea fiind comparat cu sămînţa: ”Deci. cuvîntul însoţeşte revelaţia care va modifica viaţa acestui mare ascet. din pricina zăpezilor mari. copil a intrat în Biserică. ”23 Nu socotesc cu alt nimic ca să-i poată vîna. Cuvîntul revelaţiei divine nu este complicaţie oratorică. ca să dobîndească şi să cîştige ceia ce pohteşte. de păcat şi de mîntuire prin mărturisirea dreptei credinţe.. sac şi cîte îl învaţă meşterşugul său. Cuvîntul iluminator este simplu în felul esenţelor.sol şi vestitor al lui Dumnezeu . cursă de hier. sămînţa căzînd în pămînt bun. plasă. Aşijderea şi păscariul îş face undiţe. iar cel ce va vrea să vîneze oameni cu ce scule socotiţi că ar putea să-i vîneze?. clucse şi mreji. fără să se mai întoarcă acasă. n-au fost scoase la păşune. a intrat într-o mănăstire. cu părinţii săi“ Urmează revelaţia mediată de cuvîntul iluminator: “Preacuviosul părintele nostru Simeon Stâlpnicul“ a auzit în acea duminică de iarnă “pe Domnul din Sfînta Evanghelie. Cuvîntul epifanic este simplu pentru că este expresia esenţelor. de altfel. numit Ograda. adecă cel ce prinde pasări zburătoare face laţuri. are ”meşterşugul său” aşa după cum ne încredinţează Ivireanul într-o alegorie în care credinţa îşi găseşte corespondenţe neaşteptate în străvechile îndeletniciri ale pescuitului şi vînatului. pe cei curaţi cu inima şi a întrebat pe un cinstit bătrîn: «Ce sînt cuvintele acestea?» Iar bătrînul. cu observaţia că cea dintîi are. fiu al unor părinţi creştini. la loc singuratic.17 disponibilitate se află toată grandoarea şi toată primejdia dizolvantă a Logosului întemeietor de lume. dintr-un sat ce se chema Sisan. Duminică fiind. cîrlige. În viaţa sfîntului Simeon Stâlpnicul.”24 Zeul nu poate intra în conjuncţie cu lumea şi cu nimic altceva decît cu sine însuşi. cînd oile.viaţa omului se schimbă din temelii: “Slăvitul Simeon a fost din părţile Ciliciei. într-o vreme de iarnă. şi de copil era cioban la oile tatălui său. gropi şi altele ce acestia. În acelaşi fel. Susotion şi Marta. după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. temei în realităţi evanghelice:: „Fieştecare vînătoriu îş găteşte meşterşugului său. el nu semnifică detaliile. a înflorit îndată în el dorinţa de a trăi după cuvîntul Evangheliei şi. primit de stareţul Timotei.

nici linişte. În relaţie cu lumea. îl figurează pe Dumnezeu prin imagini. pe de o parte. 1-2).25 Filozofia şi teologia se contopesc în artă.imaginea”26. În această reversibilitate încape dimensiunea poetică a cuvîntului. cuvîntul se determină. mulţimea norodului. pentru a se elibera din propria determinare. Grecia chipului cioplit se împacă în adînc cu lumea vetero-testamentară. Pentru că viaţa s-a arătat şi am văzut-o»” ( I Ioan. cuvîntul se află într-o dublă situare care îl aşază pe un traiect diferit în raport cu existenţa şi divinitatea. ci pe un anume ceva în raport cu Dumnezeu. Spunînd aşa nu îl rostim pe Dumnezeu. Vizualizarea. Pentru gîndirea medievală lumea încape în cuvînt ca una ce s-a născut prin determinări conceptuale din acesta. I. prin detalieri omeneşti care spun la un anume nivel. crăiile. ce am văzut cu ochii noştri. orice cuvînt creator se adresează auzului şi văzului: «Ce era la început. şi cu divinitatea. Epifania se îndreaptă către suflet prin ochi şi nu doar către minte prin auz. Dumnezeu se arată în cosmos. Timpul nu poate fi despărţit de spaţiu. Prin el este cu putinţă omului să vadă abstracţiunile Proniei cu mintea şi văzînd să le înţeleagă. domniile şi oraşele. Înaintea puzderiei de cuvinte a fost Cuvîntul tot aşa cum înaintea tuturor creaţiilor omeneşti a fost Creaţia divină. el nu numai vorbeşte. Iată o asemenea vizualizare a lumii. mai exact a abstracţiunii Ecleziastului biblic despre trecerea a toate cîte sînt: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură. intră în concretul existenţei. Şi Dumnezeu şi literatura sînt în lume prin cuvînt. În acelaşi fel cuvîntul s-a făcut lume pentru a face cu putinţă imaginea. Pe de o parte. pe de altă parte. adică să-l treacă din paradigmaticul unei afirmaţii suficiente sieşi în sintagmaticul explicativ al efortului interpretativ de natură teologică. aceea vă vestim. Procedeul a fost denumit alegorie. întru care niciodată n-au oamenii odihnă. Orice determinare calificativă este expresia efortului hermeneutic al omului care vrea să-L vorbească pe Dumnezeu. alături de cuvînt . Prin urmare Dumnezeu este nume şi atîta tot. Ca şi verbul evanghelic şi cel poetic spune pentru a se indetermina prin zicere. ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii. Corăbiile între valuri sînt împărăţiile. Acest text constituie o aleasă mărturie a caracterului vizual al cuvîntului. Alături de ordinea inteligibilă se pune şi cea vizuală. dar şi face Istoria şi cheamă oamenii la fapte care le exprimă în mod vizibil spiritul. 18 .18 judecată prin raportări prepoziţionale pentru simplul motiv că nu îl putem defini pe Dumnezeu spunînd că un lucru anume este în Dumnezeu sau de la Dumnezeu. Inteligibilul pogoară în sensibil şi îl ia de martor. „Cuvîntul intră în Istorie.

jafurile.6). la fel ca în cultură. este o promisiune care şi-a păstrat intacte latenţele. grandoare voievodală din 19 . ci mai degrabă intensificarea sa într-un misterios mai mult pe care doar poezia şi rugăciunea îl pot evoca. 3. bogaţii şi săracii. Opusul cuvîntului. Şi într-o parte şi în alta. Înconjurat de tăcerea gînditoare cuvîntul are greutate şi duh. dările cele grele şi nesuferite. Exprimarea strînsă şi cu eficienţă este a înţelepciunii dar şi a poeziei. regele Solomon îndemna şi el la folosirea cumpătată a cuvîntului: „Din multa vorbire nu lipseşte păcatul”(Pilde. De aceea abstracţiunea morală se îmbracă adesea în haina alegoriei pentru a fi mai aproape de înţelepciunea înfăptuirii simple. cuvîntul nu poate fi restrîns în marginile unei simplificări care să-i diminueze polisemia. nu-l mai poţi umplea. Cu multe veacuri înainte. măcară cîtă apă ai turna într-însul. Cuvîntul neinvadat de vorbărie poate spune mai mult. (II Corinteni. tăcerea. tensiune. 10. cei mari şi cei mici. la fel „nenorocirile carele să întîmplă în toate zilele” iau chipul valurilor „ce luptă corabia”.19) ne asigură înţeleptul subliniind aşa taina şi duhul cuvîntului. tunetile ce înfricoşază toată inima vitează”. în timp ce „întîmplările cele de multe feliuri. este energie neeliberată şi gînd lipsit de determinări. dintre vorbă şi acţiunea semnificată de acesta este principiu în lumea veche. aşa şi turcul. de aceia îţi faci mai multă nevoie”.”27 Vizualizarea abstracţiunilor morale este consecvent urmărită de mitropolitul Ivireanul. necazurile ce ne vin de la cei din afară. carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură” sînt vizualizate sub forma norilor ce „negresc văzduhul” sau a fulgerilor care „orbesc ochii. De aceea Ureche vorbeşte în pilde: „vasul cel fără de fund. neaşteptatele pagube. supuşii. supărările. Apostolul Pavel vorbeşte în a doua epistolă către corinteni care omoară şi despre Duhul care ăface viu”. nu intră cu acesta într-o relaţie antinomică nici în creştinism şi nici în cultură. în cîteva alcătuiri sintagmatice ale lui Ureche avem imagine vie. În creştinism. anularea în absolut a cuvîntului. de ce dai mai mult. robiile. astfel „nevoile cele/ ce ne supără totdeauna” sînt „Vînturile cele mari ce umflă marea”. Relaţia dintre cuvînt şi lume.19 politiile. înfricoşările vrăjmaşilor. Tăcerea poate fi aşadar cuvînt (încă) nerostit. ci adîncire în mister şi figurare concertă a acestuia. Poeţii laolaltă cu marii mistici au mărturisit adesea că tăcerea nu este absenţă a gîndului. sînt cei ce călătoresc şi se află în nevoe. tăcerea nu presupune în mod necesar.

Cuvîntul era perceput în medievalitate în fel diferit faţă de lumea modernă. concept şi orice altceva care ţine de zona abstracţiunilor impalpabile. şi cu divinitatea. mărturiseşte. fu cutremur de pămînt peste toată ţara. de atîtea vacuri” 29 se întreabă cronicarul. Şi Dumnezeu şi literatura sînt în lume prin cuvînt. „dintru care. este expresie a Nimicului şi faptul acesta l-a intuit cronicarul care avusese de bună seamă în clipele cît s-a aşezat la masa de scris conştiinţa necesităţii de a prezerva. Grigore Ureche.20 mai nimic şi detaliu de viaţă casnică: „Într-acelaşi an. scrisul literar. “31 Lumea încape în cuvîntul scris. dacă va nevoi omul”. Ca şi verbul evanghelic şi cel poetic spune pentru a se indetermina prin zicere. staturile şi-ncepăturile ţărîlor lumii. spune Ureche. Pe de o parte. pe de altă parte. în vreme ce au şezut domnul la masă. dintre gînd. 20 . să rămîie feciorilor şi nepoţilor. prin detalieri omeneşti care spun la un anume nivel. ce şi singură lumea. Şi nu numai lucrurile lumii. să le fie de învăţătură. Vorbăria este supusă nimicirii. intră în concretul existenţei. cuvîntul se determină. cuvîntul se află într-o dublă situare care îl aşază pe un traiect diferit în raport cu existenţa şi divinitatea. Răspunsul ni-l oferă tot el „Răspunzu: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti. în chiar primele rînduri ale Letopiseţului. pentru a se elibera din propria determinare. cum spunem astăzi. Cu toate acestea prezenţa Sa în lume nu anulează transcendentul în imanent. scrisoarea” 30. Însemnarea scrisă păstrează aşadar memoria comunităţii. scriitura. întîmplările din istorie. Aceasta. prin chiar nevoinţa citirii „cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. Procedeul a fost denumit alegorie. „au nevoit de au scris rîndul şi povestea ţărîlor de au lăsat izvod pă urmă şi bune şi rele. îl figurează pe Dumnezeu prin imagini. ceriul şi pămîntul. la prînzu”28 În relaţie cu lumea. În afara cuvîntului eternizat prin scris nu „să ştie ce s-au lucrat” iar popoarele se aseamănă „fierălor şi dobitoacelor mute şi fără minte”. de a scoate într-o eternitate întoarsă spre viitor. iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze32.. pentru lumea veche cuvîntul este şi Logosul dumnezeiesc care intră în istorie. acesta neutralizează diferenţa dintre spirit şi materie. că sîntù zidite după cuvîntul lui Dumnezeu cel puternic. avgustu.. cum să vorù putea şti poveştile adevărate. „Mulţi scriitori”. despre cele rele să să ferească şi să socotească. De aceea nevoinţa mărturisită a cronicarului de a fixa oralitatea în temeinicia cuvîntului însemnat prin scris. pe de o parte. 29. Cuvîntul scris este altceva decît cel oral. Şi într-o parte şi în cealaltă cuvîntul este mijlocul esenţial prin care omul păstrează în memoria colectivă „poveştile adevărate”: „(.) după sutele de ani.

Situarea faţă de cuvînt este. „zeci de mii de cuvinte ca să le scrii. adică de un «contabil»”)33. Vorba risipită fără rost este duh cheltuit inutil. după cum ne spune. de păcat şi de mîntuire prin mărturisirea dreptei credinţe. nu se pliază cu totul pe ceea ce spune. Cuvîntul devenit om nu s-a contopit cu lumea şi nici nu a dispărut în aceasta. Sfîntul Varsanufie îi spune lui ava Ioan de la Beerşeba o povestioară în care modernitatea noastră ar putea depista strămoşul prototipal al selecţiei lexicale din poetica jakobsoniană: „Dacă ţi-aş spune”. În această dublă disponibilitate se află toată grandoarea şi toată primejdia dizolvantă a Logosului întemeietor de lume. „cartea lucrurilor zilnice”. alcătuită de un sopher. cuvîntul folosit excesiv era judecat ca risipă inutilă şi îndepărtare de tainele sfinte. Cuvîntul poate fi drum către Dumnezeu şi unealtă a Satanei. Modelul oferit este cel din Geneză în care cuvîntul dumnezeiesc avusese greutatea ontologică a facerii. al trădării lui Iuda dar şi purtător al unor mărturisiri care au schimbat faţa lumii. Înţeleptul Solomon zice: „Cel cu inima înţeleaptă primeşte poruncile iar cel nebun cu buzele e spre pieirea lui „ (Pilde. părtaş al gîndului diavolesc.. în aceste cazuri. pentru a şterge graniţa dintre sacru şi profan. ci tocmai pentru a amplifica distanţa dintre cele două prin contopirea lor în Hristos. în mentalitatea creştină medievală. Cronicarul pare să participe peste veacuri la „caracterul fundamental şi primitiv al sensului de «listă» conţinut de cuvîntul biblic pentru «carte»”34 Pe de altă parte. În afara cuvîntului eternizat prin scris „nu să ştie ce s-au lucrat“ iar popoarele se aseamănă „fierălor şi dobitoacelor mute şi fără minte“. Din aceste motive cuvîntul este părtaş al facerii şi trebuie folosit temeinic. mărturiseşte sfîntul Varsanufie. dar şi de conştiinţă.21 Întruparea nu s-a împlinit pentru a identifica divinul cu pămînteanul. o listă scrisă (căci o enumerare conduce în chip necesar la întocmirea unei liste. Este lumea toată. Acolo fiecare cuvînt este un fragment de lume. 10. precauţia relaţiei dintre cuvînt şi fapta care trebuie să-l însoţească este împinsă atît de departe încît nici chiar frumuseţea zicerii nu absolvă de vină pe cel care. Letopiseţul este în sens vetero-testamentar „sepher dibrey hayamim”. Însemnarea scrisă păstrează memoria comunităţii. adică. În Scrisorile duhovniceşti ale sfinţilor Varsanufie şi Ioan. Duhul lui Dumnezeu nu te va lăsa să scrii nici mai multe 21 . Cuvîntul scris este o formă de instituţionalizare a memoriei.8). vorbind. de o diversitate deconcertantă: cuvîntul este prilej al păcatului şi drum al sfinţeniei. mai exact şi încă mai aproape de sensul arhaic al conceptului „un «pomelnic». Dumnezeu numeşte şi apoi constată urmările actului rostirii în raport cu un sistem de referinţă oferit chiar de preeminenţa sa din veac.

ceriul şi pămîntul (. nu poate cunoşte. are putere doar în raport cu ceea ce modifică în afara sa. distanţa a apărut ulterior din efortul cuvîntului de a descrie ceea ce desemnează. iar el. ci-ţi va conduce mîna ca să le scrii acestea pe rînd ”35. nici filiaţie. devine „cel nebun cu sine”. cu lumea. este o afirmaţie ordonatoare şi totodată raţiunea imanentă din ordinea lumii pentru că „singură lumea. mai ales) are putere nu prin relaţia exterioară sieşi. doar acolo cuvîntul şi lumea sînt identice. Dumnezeu a lucrat prin cuvinte chiar dacă: “ nu are nume. el nu este nici divinitate. Dacă se întîmplă altfel omul se risipeşte inutil.) sîntù zidite după cuvîntul lui Dumnezeu cel puternic. la rîndul lui. Logica aristotelică aşază în această relaţionare potenţa şi actul. pe scurt. în cel de pe urmă aflîndu-se toate celelalte ca posibilitate nemanifestată. toate potenţele. prin autoreferenţialitate. deoarece nu orice numeşte ceva în chiar punctul ei de generalitate care îl defineşte total. nici unul din lucrurile care sînt. Cazul absolut în care realitatea s-a suprapus cu totul peste numele ei. Evanghelistul Ioan spune că mai întîi au fost cuvintele şi din ele a izvorît realitatea numită. semn cu polisemie nesfîrşită. ne osîndim şi mai mult. fiind transcendent oricărei fiinţe şi oricărei cunoaşteri. Cuvîntul divin are substanţă ontologică.. pe cînd cuvîntul lumesc (al poeziei. cel din Geneză. Varsanufie zice referitor la acestea: „Şi chiar dacă ne-ar spune gîndul că cuvintele sau istorisirile sînt frumoase. este eficient în absolut. În perspectivă creştină omul se poate apropia de cuvînt doar dinspre modelul oferit de Creator care a spus şi a făcut. Să-l ştii mai presus de orice afirmaţie şi de orice negaţie. ci unul denominativ. nefiind lucrătorii lor”..22 nici mai puţine decît ţi-am spus. Cu cît vrem să descriem mai mult. ci prin raportarea sa la sine. cu atît distanţa dintre cuvînt şi lume creşte mai mult. aşa cum este. toate cuvintele au înlăuntrul lor cel mai 22 . nici o fiinţă nu-l cunoaşte aşa cum este. Dumnezeu numeşte iar din numirea divină se nasc toate însuşirile. “37 Cuvîntul numeşte raţiunea de a fi a lucrului. de aceea nu orice poate numi o realitate. să ne aducem aminte că nu sîntem lucrători a celor grăite de noi şi să socotim că chiar dacă zidim pe alţii grăind acestea. prin ceea ce este cuvîntul în acea situaţie dată aşă de alte contexte şi relaţionări ale sale cu sine şi cu alte cuvinte. aşa arată acea ignoranţă mistică în care trebuie să vedem cea mai înaltă treaptă a cunoaşterii”36. el a fost folosit o singură dată de Dumnezeu. nici paternitate. Cuvîntul creator conţine în el toate virtualităţile. chiar dacă ai voi. Cu toate acestea şi urmînd aceeaşi logică a filozofiei aristotelice. calităţile. mărimile şi formele. nu este nimic din ceea ce nu este şi nimic din ceea ce este. Cuvîntul adevărat. este act cu maximă potenţialitate. îl avem doar în Geneză. Creaţia nu este act discursiv. să ştii că nu-l cunoşti. spunînd.

întru care. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru. să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă. iubite cetitoriule. adică sîmburele. şi mai de folos în toatî viiaţa omului zăbavă decîtù cetitul cărţilor. Generalitatea care înglobează întregul lumii create este cuprinsă în numele dintîi care a fost un da din veşnicie. Cuvintele sînt explozii ale Cuvîntului demiurgic pe care îl poartă cu sine şi îl exteriorizează doar în marea poezie. facem fericiită viaţa. o afirmaţie absolută. Aşadar cunoaştem pentru că există în dosul puzderiei de fenomene. Dumnezeu. afirmate limpede în primul paragraf al întîiului capitol al Evangheliei ioanite: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul „. cinstite. agonisim nemuritoriù nume“39 23 . să-ţi dăruiască. acesta însoţeşte îndeaproape actul scrisului şi îi împlineşte menirea.23 dinlăuntru Cuvîntul. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o „. Da-ul acesta este după evanghelistul Ioan lumina eternă a Facerii: „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi pentru că toate s-au făcut prin cuvînt. un prezent continuu. în capodopere. etimonul. că nu ieste alta şi mai frumoasă. cît şi în cele colective”38. după cum sugestiv se exprimă Miron Costin în Predoslovia la poemul Viiaţa lumii a „fiiarbe apa” şi a „vîntura vîntul”. coesenţial divinităţii. Din Scriptură înţelegem minunate şi vecinice fapte puterii lui. Este o experienţă care angajează întreaga fiinţă. A citi fără a pricepe tîlcul celor scrise este. al actului şi al potenţei nediferenţiate care face posibilă cunoaşterea. cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. după aceste cumplite vremi anilor noştri. cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi. atît în aspectele sale individuale. cînduva şi mai slobode veacuri. Cuvîntul primordial este o afirmaţie eternă. În privinţa cititului. În generalitatea lor absolută Fenomenul şi numele se suprapun într-un mod identic întrepătrunderii dintre Dumnezeu şi Cuvînt. Duhul atemporal. Ideea care apare adesea în Predoslovii este aceea a zăbavei pe care Dumnezeu trebuie să o îngăduie omului pentru asemenea îndeletnicire:„Puternicul Dumnezeu. Putem depista chiar şi faptul mai adînc că „actul lecturii nu este un simplu act de cunoaştere. rezultă că înlăuntrul lucrurilor. o lumină care „ luminează în întuneric” şi „întunericul nu a cuprins-o”. pe lîngă alte trebi. Încă de la începuturile culturii noastre scrise acest adevăr pare a fi cunoscut şi asimilat. după cum spune Ioan evanghelistul. Fenomenul iar în spatele constelaţiei de cuvinte Cuvîntul. că numenul. este Cuvîntul şi pentru că tot ce devine se raportează la ceva identic cu sine conchidem că acesta este numele cuprinzător al speciei.

un édifice de mots. Limbile nu sînt muritoare. mais la voix qui fait le Livre. Limba nu este un «organism natural». ci un «mijloc cultural». mais le reflexe corporel qui. numai vorbitorii lor sînt”42 Mai mult spun însemnările scriitorului polonez în tălmăcire franţuzească. 24 . că bătătorilorù deşchide-le-se-va şi cine va ceare. numai cu cinste şi cu socotinţă ceteaşte şi ajutoriu dela Dumnezeu ceare”44 Şi tot aşa. carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul. iar încăşi destul că tot au pomenit şi au zis cevaşi. sau au cetit” sînt „ măcar cît de puţin” şi „încă destul iaste” pentru buna pomenire. (.aducînd şi pildă pe un Timotheu muzicaşul ce era în zilele lui Filip-craiul. cap. află-voru..”40 Cititul este încă mai larg cuprinzător. sau au cetit”. în cele din urmă.” 45. pănă cînd n-au fost de altul învăţat. Ce n’est pas la lettre. culminant dans le mot.qui fait que tout le reste est porté. au au auzit. Zice polacul: „Le Livre n’este pas une combinaison de signes. Gîndurile lui se întîlnesc cu acelea de prin străvechi predoslovii valahe. Iată replica din vechime a tipografilor valahi: ”Am muncit cu ucenicii mei Oprea şi Petre. sa danse secrète .si on peut dire . Et il ne transmet pas quelque chose à l’aide de mots. este. dintre ava şi novice: „Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic. orice încercare de a descifra sensurile pe care ni le aduce în preajmă viaţa.24 Rostul cititului este unul esenţial în păstrarea ştiinţei omeneşti. Şi consideraţiile acestea pot fi continuate. Ce. le Livre possède .la faculté de se changer en corps”43.de l’autre côté de la barrièrre . ce. ci sînt create. Peut-être qu’aujourd’hui c’est seulement un livre qui est possible? Qu’on se demande alors s’il vaut la peine qu’il coûte. bien qu’il se serve de signes et de mots. Ele pot fi cel mult abandonate. adică aceştia „în bună pomenire au rămas” deoarece „şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii. a gîndului că. de nu mai nainte au au văzut. dar şi prin acela al auzului. Le Livre naît du corps. bien qu’il transmette aussi. aşadar „ Nici nimeni nu să poate dumiri de nici un lucru. şi chiar dacă cele ce „au au auzit.”41 „Buna pomenire” este mărturisirea directă a conştiinţei perpetuităţii prin cultură. da-i-se-va.. au fost continuate: „Şi încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu ce nu e puteare de a spunerea. care-i voru căuta. Né du corps. „cuvintele nu mor deoarece nu se nasc. 8. C’est sa pulsation. şi mai mult încă: „Le Livre est à un livre ce que l’action est aux activités. el se petrece prin mijlocirea văzului. de fapt. raportul dintre cititor şi textul citit este asemănător acelui dintre maestru şi ucenic. zice: har şi mulţămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrîni. son souflle de vie.)cît pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat . pas le mot. le façonne sur son modèle et à sa ressemblence.

dacă va fi ceva greşit. nu înţelegi) „cealea ce zic scripturile” 54. spirit desperat. a citi şi a nu pricepe este un deficit.. este acela în care „conotaţiile structurează denotaţiile.”46 Cartea cu pricina a fost cu putinţă pentru că „ în zilele măriei lui Ianăş Crai. ”49 Îndemnul din Predoslovii este cuprins în tradiţia îndemnului socratic (cristic.)judece. mai apoi) al suprapunerii faptei cu vorba. bogăţia latentă mai presus decît abundenţa manifestă”56. cum grăeşte şi sfîntul Pavel apostolu către Corinteni 14 capete: în sfănta besearică mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decît 10 mie de cuvinte neînţelese în limbă striină. iară dulciaţa mierii nu-l preacepă. Urmările absenţei acestui proces de interpretare sînt arătate în Predoslovia la Evanghelia învăţătoare de la Mănăstirea Dealul: „Alţii iarăş cetesc scripturile iară nu înţeleg ce zic. în cele din urmă. a nu pricepe că „Lumea e acoperită de semne care trebuie descifrate” 52. cu cela ce ţine miiarea în mînă. oare popi. de aceea ar trebui ca „ toţi sfenţi părinţi oare vlădici. le amplifică şi. pentru că n-a scris Sfîntul Duh. În acest din urmă caz „meşteşugul” este incomplet încît nici nu poţi zice că este cu adevărat aşa ceva. ci mînă păcătoasă şi muritoare. neci să săduiască. vorba lui Miron Costin. cel adînc. iară nu fac cealea ce zic scripturile.25 Rugăm pe toţi care o vor ceti sau o vor copia. în cărora mînă va veni aceste cărţi creştineşti mainte să cetească”. o neputinţă.” 57 A citi şi a nu înţelege este sinonim pentru 25 . fie ea scrisă sau vorbită:”Alţii au meşteşugul scripturilor. nici înger. în numele iubirii către Christos să îndrepteze. pe drept roagă jupînul să i se treacă cu vederea greşelile inerente descălecării acesteia.. iar pe noi cei ce am muncit să ne binecuvînteze şi să nu ne blesteme. adică a lăsa cuvîntul „mut.” 48. Cititul cu folos. eu jupânul Hanăs Begner de în Braşov am avut jelanie peîntru sfintele cărţi creştineşti tetroevanghel şi am scris aceste sfente cărţi de învăţătură” 47. sau ca unul ce ţine lumina aprinsă în mîna şi ochi n-are să vază să îmble nepoticnindu-se. a ceti şi a nu înţelege este a vîntura vîntul. adică a o ţine doar în mînă şi a nu o interioriza pentru a te umple de lumina înţelegerii. oare episcopi. şi se potrivesc. în fapt. avînd lumina în mînă. şi de acest feal iaste acum neamul nostru mai tot. Şi pentru că. să înveţe Rumânii cine-s creştini. a avea „meşteşugul scripturilor” 53 şi a nu face (pentru că. nefericit şi păcătos.” 50 A avea lumina în mînă presupune aici: „a (nu) merge de la marca vizibilă la ceea ce se spune prin intermediul ei”51. adormit în lucruri” 55. nu cum se întîmplă în zilele noastre cînd adesea uităm că „necetind” nu se cade nimănui „ să (. le recuperează în propriul lor sistem: existenţa («l’être») este astfel mai presus decît aparenţa («le paraître»). şi aşa au nevoe a se afunda şi aceia. Scopul acestei „jelanii”: „ să fie popilor rumâneşti să înţeleagă. Judecata să se întîmple după atenta cetire.

din Râmnicul dela Olt. o afirmaţie cu conţinut afectiv. l-a făcut sultan pe cel mai vrednic dintre sultani. Proca Stanciovici. din Râmnicul dela Ocnele mari. dătător de belşug!” La acesta din urmă care anunţă în arzul60 său înfrîngerea suferită de tătari în timpul expediţiei din 1476 împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare epitetele măreţiei imperiale dobîndesc fluenţă epică:„Slavă lui Allah care. veşnic biruitor”. Referentul rămîne identic: un castel rămîne un castel. Dar funcţia lui castel. Ţermonia poruncilor padişahului În luna iunie a anului 1455. este o urare şi o invocaţie la autoritatea divină în legătură cu destinul imperiului: „Allah să facă să dăinuie în veci împărăţia marelui padişah!”. În acest caz „Corelaţia de referinţă se modifică. adică „Cuceritorul”. Formula de introducere a actului cuprinde numele şi ascendenţa sultanului: „Mehmed. te iubesc. stăpînul lumii drepte. cel care îi pedepseşte pe răufăcători şi pe uneltitori. cuceritor de ţinuturi şi de ţări şi de cetăţi. moştenitorul suveranilor arabi şi persani şi turci. Sârb. luptător pentru credinţă. preaînaltul Allah să-l ţină în împărăţia lui” 61 În documentul . veşnic victorios şi glorios. tipograf. Mierea rămîne doar că nu mai are acelaşi gust: dulceaţa unora este otrava amară a altora. Mehmed Han. Rus. Lupin Dumitovici. cu ucenicii. sultanul lumii islamice şi al musulmanilor. fiul lui Murad Han. împărţitorul dreptăţii printre cei năpăstuiţi de asupritori. suveran măreţ şi onorat. „că (nu) numai înşişi nu înţeleg.26 dumnealor „Ioan Cutunovici. cel care face să se menţină tradiţia profetului (sunnet) şi tot ce este obligatoriu. Şi încă ce e mai rău.ahidname . Tudor Dumitrovici. sabia lumii şi a credinţei. trimite epistolă în care pretinde haraci domnului Moldovei Petru Aron. e ceva asemănător cu situaţia în care „unul ce ţine lumina aprinsă în mîna” n-are ochi să vază ca să nu se poticnească umblînd. Alexandru (Iskender) al timpului.prin care sultanul Mehmed al II-lea confirmă încheierea păcii cu domnul Moldovei Ştefan cel Mare se vorbeşte despre „preaslăvitul semn împărătesc” şi „slăvita 26 . dobîndesc propria lor înţelegere rătăcită. adică ei prin chiar neînţelegerea lor. ce de se află şi cineva a înţeleage nu le place lor”. i se adresează aceluiaşi Mehmed formula este diferită. hanul Crimeii. atunci cînd i-a cinstit pe suveranii Islamului. cînd Mengli Ghirai. croitor. a lui a iubi nu mai este aceeaşi” 59. cel care îi înfrînează pe tirani şi pe răzvrătiţi şi pe necredincioşi. şi chiar aşa. Mehmed al II-lea Fatih. Popeşti din Lucavăţ!” 58 cu mierea pe care o ai şi nu-i ştii dulceaţa. altundeva un dregător al hanului pe numele său Eminek Mîrza îi spune: „Sultanul fiu de sultan. însufleţitorul dreptăţii în cele două lumi.

27
monogramă sultanală” - însemne ale puterii „înaltului «Cuib» al Califatului dinastiei otomane” şi al „măreţului Prag al împărăţiei” care este „înalt ca cerul”62. Sublimul Cuib al fericirii nu se zgîrceşte nici cu titulaturile onorante către cei cu care se află în raporturi de război, de vasalitate sau de pace. În documentul în care Soliman Magnificul îi cere principelui Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya să respecte tratatul cu austriecii, respectiv cu împăratul Maximilian, înaltul Prag al Sublimei Porţi este „ocrotitorul lumii şi puternic, purtător de noroc în Orient şi măreţ printre tronurile din Occident”. Nu este mai puţin adevărat că şi împăratul din Viena este „onorat printre mai marii celor de credinţa lui Isus” 63. Nu diferă nici adresarea către regele Poloniei Sigismund al II-lea August; acesta este „glorios între emirii mari ai creştinilor” 64, i se urează, lui şi altora, „sfîrşitul să vă fie cu noroc”; de altfel, această urare face parte din protocolul strict al adresării imperiale. În alte locuri, în scrisoarea padişahului către acelaşi Sigismund al Poloniei referitor la iertarea acuzării de hainie (trădare) a lui Bogdan Lăpuşneanu, refugiat la curtea polonă, epitetele menite să reliefeze autoritar măreţia Înaltului Prag al Cuibului Fericirii curg unele după altele: „Cînd va sosi înalta parafă împărătească, să vă fie cunoscut că, sosind acum la înalta noastră Poartă, ocrotitoarea lumii, şi la înaltul nostru Prag, aducător de fericire, care este azilul sultanilor lumii şi locul unde hakanii vin unul după altul” 65 După primirea unor veşti despre prezenţa oştilor austriece în Tansilvania, Suleiman Magnificul dă asigurări principelui Ioan Sigismund, craiul Ardealului, că va fi sprijinit ca să-şi apere autonomia sub suzeranitatea otomană. „Persoana mea atotcuprinzătoare”, se mărturiseşte padişahul, „am luat la cunoştinţă cu amănunte de tot ce s-a scris şi s-a spus în scrisoarea ta”. În aceeaşi idee a sosit şi scrisoare de la beilerbeiul Timişoarei; lucrurile par să se clarifice. Acesta din urmă „ a ajuns lîngă tine” (spre oastea principelui transilvan, n.n.) şi (...) s-a îndreptat spre duşmani care sînt „demni de înfrîngere”. Ilustra poruncă stîrneşte oşti şi din alte vilaiete ale împărăţiei, astfel sangeacbeii din Rumelia au primit poruncă să se alăture numitului beilerbei de Timişoara; mai mult, în caz de nevoie însuşi Ahmed paşa, beilerbeiul de Rumelia, „glorios”, vorba padişahului, „printre emiri ai emirilor, să-i continue mărirea” a primit ilustră poruncă să strîngă oastea la Sofia şi „să fie gata” iar toate oştile din Rumelia „sînt în curs de strîngere lîngă el”. În final sultanul reînnoieşte angajamentul de vasalitate al principelui ca să nu fie uitat în nici o privinţă şi în nici un moment: „Vilaietul mai sus-amintit făcînd parte din ţările mele binepăzite, bunăvoinţa mea se întinde din belşug în ceea ce te priveşte pe tine”. Documentul mai cuprinde cîteva indicaţii în măsură să sugereze „ţermonia” orientală: „I s-a

27

28
trimis”, ni se spune, „măriei-sale paşii, punîndu-se în pungă de atlas şi în capsulă argintie, în ultima zi (selh) a lunii şevval, anul 972”66.

Traducerea ca asumare a lumii În studiul său dedicat cărţilor populare, Nicolae Cartojan analizează traducerea romanelor populare, schiţînd paradigmatic modul în care funcţionează, ceea ce istoriografia nouă denumea ca fiind dinamica mentalităţii în istorie67. Din aceste considerente, bunăoară, traducerile romanului Alexandria sînt mult mai mult decît simplă translaţie lingvistică. Modificările suferite prin traduceri recuperează ceea ce marele savant numea ca fiind ”colare locală a ţării şi a vremii”68 Această ”coloare” este amprenta lăsată în traducere de universul mental al traducătorului care modifică actul însuşi al translaţiei lingvistice în funcţie de orizontul ideatic al lumii care urma să înglobeze traducerea. În raport cu aceasta din urmă, substanţa epică a cărţii este circumscrisă unui exotism accentuat generat de însăşi plasarea în istoria antică a marilor înfăptuiri militare ale lui Alexandru Macedon pe care Nicolae Cartojan le-a numit ”coloare a vremii” şi care funcţionează în felul unui sistem referenţial obiectiv şi concret în raport cu care se poate se poate măsura devierea realizată prin traduceri69. O altă deviere posibilă este aceea dată de ”coloarea locală” prin care pătrund în corpul narativ elemente de civilizaţie, de la nivelul structurilor sociale, de la ierarhia dregătoriilor şi pînă la sistemul ceremonial al fiecărei civilizaţii care asimilează ilustrele fapte istorice ale acestui conducător intrat în legendă. Traducerile au operat în raport cu aceste sisteme referenţiale în felul unei acomodări a celor două lumi aflate în contact, în sensul că atît lumea care se oferă, în acest caz lumea antică elenă, cît şi cea care receptează oferta, adică lumea medievală europeană, îşi atenuează marile diferenţe ideatice, care pot destructura sistemul de credinţe şi de judecăţi fundamnetale care definesc o comunitate umană în marginile unei mentalităţi databile istoric70”. În ordinea importanţei lor, incompatibilităţile ivite în translaţiile ideatice ideatice sînt cele din plan religios, celelalte fiind secunde şi părînd să ţină mai degrabă de cadrul exterior în care evoluează doctrina religioasă. Acomodările sociale, aproximările de ranguri şi demnităţi noobiliare sau amestecul aparent dezordonat al bizareriilor cu temeiuri

28

29
simbolice mitice sau folclorice se subordonează ierarhic adevărului de credinţă care subîntinde obsesiv naraţiunea romanului. Spre exemplu, în redacţiunile persane, după cum ne încredinţează Nicolae Cartojan, Alexandru-Iskender ”întreprinde un pelerinagiu la Kaaba”, în timp ce variantele creştine subliniază insistent intrarea lui Alexandru Macedon în Templul lui Solomon din Ierusalim. Tot ceea ce se întîmplă pînă la acel moment şi de atunci înainte stă sub semnul acestei înfăptuiri spirituale care dă sens precis orientat curgerii narative. Sensurile acestei con-sacrări introduse prin actul traducerilor creştine îşi dezvoltă conotaţiile prin activarea unor simboluri creştine de profunzime care proiectează derularea evenimenţială într-un orizont spiritual cu totul deosebit de acela antic sau persan. Orizontul mental de profunzime dobîndeşte în acest caz, prin chiar actul traducerii, greutate ontologică depăşind simpla translaţie lingvistică sau a unor transpuneri de coduri sociale sau, simplu, etnologice. Traducătorul medieval poartă în el o anume realitate spirituală în funcţie de care se raportează la lume şi din aceste motive se comportă în felul unui misionar creştin, traducerea sa dobîndind în acest din urmă caz sensurile grave ale unei dislocări spirituale esenţiale. Marele cuceritor al lumii elenistice devine în variantele creştine un binevestitor cu virtuţi apostolice cu sensul vechi etimologic de trimis. Deşi nu a fost subiectul unei revelaţii, eroul antic se comportă ca şi cum aceasta ar fi avut loc. Îniante de a trece pragul Templului lui Solomon, înainte aşadar de a cunoaşte sacralitatea în ordinea logică a desfăşurării narative, Alexandru Macedon gîndea în temeiurile înţelepciunii biblice. Numai că nu el era cel care gîndea aşa, ci traducătorul care i se substituie treptat şi pe nesimţite. Astfel, ajuns în cetatea Rîmului, în momentul în care preoţii îi descifrează viziunea profetică a lui Daniel prin care acesta îl vede pe Macedon stăpînind lumea, împăratul se smereşte în fel creştin zicînd că de va fi aşa nu din voia lui se vor întîmpla toate, ci din aceea a lui Dumnezeu. Nu altfel gîndea voievodul muntean Neagoe Basarab în sfaturile pe care i le lasă moştenire coconului său Teodosie: ”Deci, fraţilor, ” zice vodă, ”să alergăm cătră Dumnezeul nostru şi să umplem voia lui, să iubim faţa lui, ca să nu să dăzlupească de faţa sa cînd să vor pune peceţile şi să fim soţii păcătoşilor din iad, ca ceia ce au iubit faţa Satanii”71 Judecata domnească Judecata divină şi actele guvernării pămînteşti se circumscriu unor dezbateri teologice referitoare la liberul arbitru şi la predestinare în istorie. ”Cîtă este voia lui Dumnezeu şi cîtă este cea a puternicilor lumii”, s-au întrebat adesea şi cronicarii valahi şi toată creştinătatea veacuri la rînd. În fel creştin, Alexandru Macedon pare că îşi refuză mîndria marilor sale

29

Toţi aceia în scurtă vreme vor intra sub pămînt»”. ca un munte înalt şi împodobit frumos cu de toate florile.30 înfăptuiri prin relativizarea de sine. Cucerirea lumii este asemenea urcării muntelui. cum se zice: « Nu este bucurie pe pămînt să nu se schimbe în jale. gîndinduse la moarte. Toate secvenţele narative ale romanului dezvoltă semnificaţii în raport cu cîteva teme de largă circulaţie în literatura creştină medievală: tema sorţii nestatornice. ca să mai fiu cu voi? »” Întreg romanul în varianta sa creştină este structurat pentru a ilustra tînguirea de mai înainte într-o antinomie menită să stîrnească gîndul meditativ.. cît creşti oamenii de frumoşi în lume şi apoi curînd îi tragi la tone. promisiune vană a stării paradisiace întrerupte brutal de venirea morţii la care împăratul gîndeşte în fel medieval: ”. puteţi voi oare să mă scoateţi de la moarte. Şi. mincinioasă şi deşartă lume. după cum nu întîmplător Alexandru urcă muntele şi îşi priveşte de acolo puterea oştirilor. şi se vede peste toată lumea.O.. dar şi creştine. aceea a 30 . şi curînd îi pierzi pe toţi. lume şi soare. este proiectul iluzoriu al grădinii desfătărilor. şi-i înghiţi pe toţi!» Şi iar zise: « O. ca să nu se schimbe cu jale. ilustrează adevăruri biblice pe care le rezumă înţelept zicînd preoţilor Romei că voia lui Dumnezeu Savaot este aceea de a arăta că ”puternicii cădea-vor şi neputernicii ridica-sevor”72. în sfîrşit. un prilej pedagogic. şi nu este pe pămînt mărire. La începutul domniei. cînd stăpîneşte lumea îşi prezervă înţelepciunea după îndemnuri antice. într-o descripţie fulgurantă. şi nu este pe pămînt mărire. dragii mei viteji macedoneni. maica noastră pămîntule. Astfel în peregrinările sale ajunge ”cu oştile în ţara Sidului unde-şi petrecuse Iov viaţa lui cea bogată (. că puţină vreme a trăit pe pămînt! » Şi iar grăi: «O. slab fiind şi neîntins în cuceriri. Nu întîmplător gîndul la moarte se iveşte în ţara lui Iov cel bogat. cum te arăţi frumoasă în puţină vreme. şi toate făpturile pămîntului plîngeţi astăzi pe Alexandru. şi mărire putredă. de aceea romanul vieţii sale este o pildă. are conştiinţa că făcînd ceea ce face împlineşte o poruncă de pedagogie divină.» Şi iar zise: «O. Mai mult încă. Alexandru ştie lucrul acesta şi îl şi numeşte: ”Adevărat că împărat la împărat nu se închină.) Într-una din zile vrînd boierii să-l veselească l-au dus la vînătoare pe munte şi i-au arătat de acolo toate oştile pe cîmp şi-i ziseră: -Alexandre-împărate! Caută jos şi vezi peste cîţi oameni te-a pus Dumnezeu împărat! Iar Alexandru zise: «. ca să nu se sfarme şi să nu cadă. Singurul lucru pe care Alexandru Macedon nu l-a putut învinge este faptul implacabil al morţii. şi aşa îi pare omului că nu se va pogorî niciodată”73 Puterea omenească este redată printr-o sclipire cromatică. că împărăţia este.

1).. Preotul profesor Athanasie Negoiţă în studiul Teologie biblică a Vechiului Testament inventariază asemenea revelaţii biblice: ”Aşa au fost informaţi. 33. 4. Acelaşi gest ceremonial central al închinării îl întîlnim descris în capitolul al III-lea. şi-l binecuvîntară şi toţi preoţii Ierusalimului. intitulat Despre obiceiurile vechi şi noi la înscăunarea unui domn al 31 . scriu vouă. generate de filozofia mîntuirii.1-24). 2.1).. 40. împăratul perşilor: ”Eu. Alexandru. a păcatului şi a apocalipsei. Iacob (Gen. Alexandru primeşte mesaje divine în vis: ”Iară Alexandru văzu într-acea noapte în vis pe Ieremia prorocul care-i zicea: «Pas în Ierusalim de te închină lui Savaot Dumnezeu şi mergi spre Darie. 345. Atunci le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile lui. Ce aţi scris am înţeles: dar nu se cade vouă să vă închinaţi lui Darie. Viaţa acestui ucenic al lui Aristotel a fost proiectată în dimensiunea înţelepciunii păgîne la care se adaugă şi cea biblică. cînd dorm în patul lor. ca să abată pe om de la rău” (Iov. În felul cutăror eroi ai Vechiului Testament. Visurile descoperă viitorul cîtorva pesonagii. 14-15). şi vei fi împăratul perşilor şi a toată lumea»”74 În Biblie. Şi se închină Alexandru lui Savaot Dumnezeu şi se lepădă de idoli”75 Secvenţa ceremonială principală. fie într-o manieră clară. aceea a închinării în faţa Sfîntului Altar. 18. şi anume faptul că prin ele s-a manifestat voinţa divină în curgerea istoriei. 8-13) şi visurilor lui Faraon (Gen. prin vedenii de noapte. Revelaţia prin vise poartă un caracter de certitudine. care nu permite dubiul celui care o primeşte. sănătate. în numele cărora îi dojeneşte pe evreii din Ierusalim care i se închinau lui Darius. cînd în altul. cum fu cazul lui Abimelech (Gen. 1-32) sau ale lui Nabucodonosor (Dan. cum fu cazul închişilor lui Putifar (Gen. şi sărută sfînta lui Aron şi-l tămîie Ieremia prorocul cu cădelniţa de aur.. 41. semnifică faptul că puterea laică este secundă în raport cu aceea divină de la care îşi primeşte toate atributele investiturii regale.El vorbeşte prin visuri. iară Darie slujeşte idolilor”. fie de o manieră ce necesită explicarea. 15. ” Intrarea în Templul lui Solomon schiţează ceremonialul intronizării medievale: ”Şi descălecă Alexandru.. împărat peste toţi împăraţii.30).31 judecăţii divine cu subsecvenţele pogorîrii la iad şi a călătoriei la rai. 20. adesea Dumnezeu se adresează aleşilor săi în vremea somnului după cum mărturiseşte Iov: ”Dumnezeu vorbeşte cînd într-un fel. Alexandru Macedon are ferme convingeri monoteiste.13) şi Daniel (7. că-l vei bate. Nu este deloc de neglijat şi gîndul care s-a născut în legătură cu aceste destine excepţionale. că sînteţi oamenii lui Dumnezeu Savaot.. ierusalimnenilor. despre voinţa lui Dumnezeu. şi-l luă Ieremia de mînă şi-l băgă în biserica Sionului. Avraam (Gen. cînd oamenii sînt cufundaţi într-un somn adînc.

religia ebraică asimilînd diadema de aur purtată de marele preot cu o coroană. Vremea preumblării pre la ospeţe 32 . Coroana mai semnifică şi onoarea. S-o legi cu o sfoară albastră de mitră. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji” (I Corinteni. în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir: ”La uşa bisericii mitropolitul îl întîmpina cu două lumînări mari. 9.32 Moldovei. Apostolul Pavel în Epistola către Corinteni foloseşte un limbaj competiţional sportiv dezvoltînd conotaţii escatologice: ”Nu ştiţi că ceice aleargă în locul de alergare. Pe lîngă semnificaţia închinării în faţa altarului. printr-o scrisoare papală. pe Ştefan cel Mare ”atlet al lui Hristos” îşi găseşte motivaţia simbolică paradigmatică. Prescripţii exacte legate de folosirea acesteia o găsim în cartea Exodului în capitolele dedicate îmbrăcăminţii şi însemnelor sacerdotale: ”Să faci şi o tablă de aur curat şi să sapi pe ea cum se sapă pe o pecete: «Sfinţenie Domnului». iar apoi era lăsat să intre înlăuntru. în partea dinaintea mitrei. 24-25). mirungerea şi tronul. iar mitropolitul îi punea patrafirul pe cap şi citea cu glas tare rugăciunea cea de obşte la înscăunarea domnilor drept credincioşi. Putem afirma că viaţa lui Alexandru Macedon s-a constituit într-un profund prilej pentru reflecţia meditativă a lumii vechi. îl tămîia cu o căţuie şi-i dădea să sărute sfînta cruce şi sfînta Evanghelie. Cea dintîi dezvoltă semnificaţii regale dar şi sacerdotale. ungîndu-i fruntea cu sfîntul mir”76. cădea în genunchi şi-şi pleca fruntea pe marginea sfîntului altar. toţi aleargă. demnitatea şi gloria într-o tradiţie simbolică existentă din timpurile jocurilor şi luptelor de pe stadionul olimpic elen. figura legendară a lui Alexandru Macedon s-a răsfrînt în universul mental medieval oferind un model paidetic creştin conform căruia puterea laică absolută îşi relativizează propriul absolut în raport cu limitele condiţiei omeneşti faţă de veşnicia majestăţii divine. simbolica creştine. Subsumînd aşadar aceste mecanisme. care şi-a regăsit în destinul său temeiurile înţelepte ale propriei sale situări în lume. După aceea domnul păşea pînă la altar. Ea să fie pe fruntea lui Aron” (Exodul. 36-38). Din această perspectivă faptul că lumea creştină occidentală l-a numit. Încoronarea cîştigătorilor din competiţiile olimpice antice a fost transpusă de protocreştini în registru spiritual. ceremonialul intronizării medievale mai cuprinde cîteva simboluri existente în tradiţia antică şi în cea biblică şi anume coroana. se supun la tot felul de înfrînări. dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte. faţă de care acesta îşi arăta evlavia. în faţa uşilor numite împărăteşti. 28.

la Sorin Titel. primăvara. Şi într-o parte şi în alta faptele curg la fel. Şi iată alta din vremea noastră. aceste sintagme diferă doar în plan semantic şi doar din punct de vedere istoric de altele cum ar fi „ vagonul de clasa întîi”. ca şi în vremea de astăzi. au trăsnit clopodniţa cea domnească den Bucureşti”. Atunci aflăm. pe îndelete. ca să stea acolo” Şi pentru că analiza literară cu plicticoasele ei determinări logico-scientiste ne este prea strîmtă. aşadar bîzîitul domol al unei muşte e de presupus şi pe vremea lui Decebal. E destul că sînt acum şi că le putem identifica şi în profunzimile limbii: bîzîitul unei muşte sau căscatul cîinelui Rexi din curte. în cutare momente ale zilei cînd un bîzîit de muscă. Pentru că nu poate epuiza însemnătatea întîmplării. constructul verbal („au trăsnit”. cuvîntul este „neîndestulător semantic”. printre catifelele rupte ale scaunelor. nici nu ne dăm seama cum ne fură epicul şi cum ne 33 . putem să transfigurăm proza prin proză. că „fiind o cămară dedesuptù la mijlocul clopotniţii. la fel cum se duce timpul şi viaţa toată. amîndouă aceste fapte ale istoriei au în cadenţele întîmplării lor asemănare cu organizarea morfo-sintactică strictă a cutăror sintagme de felul „clopodniţa cea domnească” ori „Cerchez Ahmet paşa serascheriul”. den nesocoteală s-au fost băgat acolo într-aceea cămară iarbă de puşcă ce era domnească. înconjurată de mirosul greu de naftalină”. în faţa amplitudinii unor înfăptuiri istorice. „şeful de gară” dă drumul „trenului personal” cu un „fanion roşu”. să încercăm să intuim ce anume a rămas la fel. o paloare de toamnă a cutărei seri seamănă între ele dincolo de buletinele de ştiri ale istoriei. Peste asemenea apoziţii dezvoltate. sau ce-or fi. or altele în care. dar şi „cîndu au fost la al treilea an de domnie mării-sale” vodă cutare. epicul curge înainte. tot aşa cum dăm de ea în prăfăria solemnă de prin catedralele oraşelor europene de vază. sau altfel. cum anume am putea identifica nemişcarea în afara şi înlăuntrul limbii. Pe de altă parte. Cadenţa a rămas neschimbată prin veacuri. Iacătă una din ele în Letopiseţul lui Radu Greceanu în care ni se spune că „Întracestù an. predicatul.eseu în proză despre Radu Greceanu şi Sorin Titel - Literatura se poate naşte (şi) din nimicuri care pot fi mai fertile literar decît marile evenimente. expresivitatea literară se retrage în cvasianonimatul unor constatări oarecare.33 . mai ales că acolo găsim relativ uşor înţepenirea cu iz metafizic.: „Mama e singură în vagonul de clasa întîi. „e singură”) concentrează la fel pletora adjectivelor calificative încă din timpurile prinţului Eugeniu de Savoia. în proza lui Sorin Titel. acestea de pe urmă pot stîrni adesea admiraţii convenţionale.

cronicarul intervine şi dumnealui: „Şi aceasta pentru o pomenire aici să însemnează. de l-au purtat unde era lăcuste cu arhierei şi preoţi“. ca să să ştie”.. Epicul merge înainte prin vizualizări directe la care sîntem îndemnaţi de scriitor: „iată camera de hotel în care mama îşi desface bagajul”.. trimis-au la Sfetagora şi au pohtit pre părinţii de acolo cu rugăciune de au adus capul lui sfeti Mihail Sinadschi. iar în casile domneşti nici o stricăciune nu s-aù făcut”. iar „camera de hotel cu fereastra înţepenită. cu soba de tuci care scoate un fum înecăcios. şi ieşiră afară. care aproape o sufocă şi cu duşumeaua care scîrţîie îngrozitor la fiecare pas”. cling. dar îşi dă seama că nu ştie unde trebuie să meargă ca să se întoarcă la hotel”. zadarnic încearcă ea s-o deschidă. pe nesimţite. 34 . Istoria se întîmplă prin calamităţi: la fumul înecăcios se adaugă fereastra înţepenită. la iunie 25 de zile” s-au întîmplat toate: adică „foarte tare fulgerîndù. la cîţiva şi moarte s-au făcut. privite din goana trenului. şi aflîndu-să bogaţi oameni lîngă dînsa aciuindu-să de ploaie. între timp mama îşi caută „cămaşa de noapte”. fulgii mari de zăpadă se topesc în apa murdară” şi „după ce l-au adus aici în ţară.” pe urmă alaiul „vrea să se îndrepte spre hotel. nu pricepem cum anume „deasupra întinderilor pustii. acestea toate pot fi amestecate ca în pălăria dadaistă. Am amestecat totul în devălmăşie ca să se vadă cum anume merge epicul. repetă şeful de gară şi mama priveşte ”prin ferestrele rămase deschise. iar cronicarul ar fi putut şi el adăuga cum că încă „den zilile lui Şărban-vodă vinise acea urgie dumnezeiască pre acest pămînt”. după aceia l-au trimis şi în ţară sfîntul acela de cap. şi betejăciuni la alţii. doamnă”. lăcustele sînt războiul pe care îl vesteşte mamei „un şef de gară cu hainele soioase pe el şi mirosind a nicotină(. tocma acolo în clopotniţă în iarbă au trăsnit. e război» spusese şeful de gară privind faţa năucită a mamei”. făcea cîte o bicicletă afară” şi „aşa măriia-sa Costandin-vodă pentru acea mînie dumnezeiască ce era asupra acestui pămîntù. „e război. de care trăsnet spărgîndu-să clopotniţa. la duşumeaua care scîrţîie cum scîrţîie se alătură „mare lipsă şi foamete de stricăciunea lăcustelor”. că se întîmplă acelaşi lucru în vremea lui Brâncoveanu. nici nu pricepem cum încet. ploaia sau ninsoarea” care „continuau să pătrundă şi din nou cling. cum anume nu stă un moment locului. doamnă. se ridica soarele” şi cît de bine şi de firesc este faptul că acest soare „dădea brumei aşternute peste lucruri străluciri de brocart”. şi ar mai fi putut repeta impiegatul acela: „e război. că „rădicîndu-să o ploaie iute într-o zi. doamnă”. şi fiind iarbă multă.34 lăsăm înşelaţi de toate. în minunata blană de vizon a mamei „au pătruns moliile fără ca ea să ştie”. au făcut aici în ţară şi în Bucureşti mai întîi rugăciuni cu litanii. au răsipit clopotniţa pînă în pămîntù. pe urmă se plimbă şi observă că „strada pe care se află acum e de-a lungul Dunării.) «Ştiţi.

strîns într-o basma nu tocmai curată. toate stau în bună pace.“ Pregătirea de călătorie pare întru totul firească... în zorii tulburi ai zilei. doamnă. „Pietri mai bucăţi şi negre ca zgura care nu au căzut peste tot locul. Aşa şi atunci. epicul) se ţin lanţ în istorie şi sînt mai întotdeauna bizare. e război” (... ieşită din curgerea raţională a celor care se duc: „ într-acest an al domnii mării-sale lui vodă. „Şi aceasta pentru o pomenire aici să însemnează. Mişcarea lui s-ar putea prea bine arăta că se datorează verbelor care-l mînă. senin şi soare. propria istorie care. doamnă”. Sorin Titel vizualizează prin repetiţii nu fără tîlc stilistic: „iat-o îmbrăcîndu-şi elegantul palton de blană de vizon. Acest coctail din cele două naraţiuni are ritm şi culoare. ca să să ştie”.) „l-au trimis şi în ţară sfîntul acela de cap. un tînăr strînge într-un coş de nuiele frunzele putrede ale toamnei”. Ce mi-e mama din proza lui Sorin Titel..) „e război.. Există o gradaţie care nici nu putem ştii dacă e a autorului sau a vieţii. ele sînt cauza mişcării Naraţiunii.. Nu-i pasă. (. cu părul ei blond-roşcat şi din ce în ce mai rar.. neaşteptate.) „încă den zilile lui Şărban-vodă vinise din nou” (.) „nu ştie unde trebuie să meargă ca să se întoarcă” (..) „rădicîndu-să o ploaie iute au răsipit clopotniţa” (. leat 7217 la 10 ceasuri den zi. există 35 . predicate şi. faptele se petrec în nimicul domol al clipei. în cealaltă vreme. Abia pe urmă se petrece ciudăţenia.. mama stă „în dreptul ferestrei.. şi puţine. ce mi-e alaiul cu capul lui sfeti Mihail Sinadschi din cronica lui Radu Greceanu din punctul de vedere al curgerii epicului care întocmai cu timpul merge înainte.. cum nici nu ţine seama de vremelnicia de dincolo de curgerea lui cadenţată. doar aceea „i-a strecurat în minte gîndul acelei călătorii stranii care avea să-i grăbească atît de înfricoşătorul sfîrşit”. în curte..” Orice bizarerie îşi are propria explicaţie. care pietri dă minune le-au adus la curte.. cling. ce va semnul acesta singur împăratul cerescù va şti. mai apoi. cît oamenii şi dobitoacele au căzut la pămînt şi au căzut şi cîteva pietri de sus. privind cum acolo.) „cling.. Mama ascultă la un bătrîn patefon melodii de Schubert şi doar una singură dintre ele. la ghenarie 28 dni. fapta nelalocul ei. nu multe. una plină de nostalgia călătoriilor.)au trăsnit atît de tare. de ceia parte de apa Buzăului”.) „Ştiţi. vorba lui Greceanu. la judeţul Buzăului.) „trimis-au la Sfetagora” (. calamităţile (cele care generează construcţii verbale. iacătă vreo cîteva: „se ridica soarele” (.. căruia a păzi cu mila sa norodul său (îi place). În orice faptă. ci numai în 2 locuri. iat-o punînduşi cerceii din aur masiv (singura bijuterie pe care o mai păstrase)”. făcea cîte o bicicletă afară” (. chiar la cea mai neaşteptată. înainte de producerea lor ca atare e „ vreme frumoasă. Glas dă mare rugăciune s-au dat slavei lui vecinice..35 cum se duce la fel de bine în vremea lui Costandin Vodă şi a lui Nicolae Ceauşescu.(. înainte de a se petrece bizareria. de l-au purtat”. de s-au minunat toţi văzîndu-le..

Pentru aceia numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. p. cît de-l vrea cruţa Dumnezeu mult. O. Letopiseţul Ţării Moldovei. p.“ ( Grigore Ureche. aprilie 7. Sîntem în dreptul fîntînii din curte şi mama îi dă unuia dintre gemeni să bea apă dintrun pahar de nichel. şi decii preste vară au fostù ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. cutare fiu de grădinar de verze ajunge la putere „pre vremea ce era şi Ţucala. 122. de muşca pre 36 . dacă s-ar putea asemenea aparatului fotografic: „Mama purta un şorţuleţ verde şi un costum tirolez. ci de mic au răsărit fiul dracului” (Istoriia ţării rumâneşti de cînd au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul cantacuzinesc). Paharul e prins cu un lanţ gros şi ruginit de lăteţii fîntînii. că să lăsa ca un şarpe mînios. au tăiat capul lui Vartic hatmanul în tîrgù în Huşi şi l-au dus de laù îngropatù în mănăstire. cîtù n-au fostù aşa nici odinioară. Aşa şi cu „ Radul armaşul”. să categorisească. în Pobrata. p. nu-ţi vine să crezi că şi-a pierdut minţile. Uneori nenorocirea este prevestită de altele ca nişte valuri mărunţele pe suprafaţa unei bălţi înaintea furtunii: „Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă. să-şi dea cu părerea. numeşte ticăloşia: „Acesta era om îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a vărsa sîngele oamenilor. Mama din letopiseţul lui Titel nu era sărmana rea sămînţă. Florile de «regina-nopţii» din jurul fîntînii sînt închise şi zbîrcite. Ci Dumnezeu în zilele lui atîta certare lăsase. Din aste fapte se zămisleşte realitatea muntenilor. 36). Diferenţa între ceea ce se vede şi ceea ce e cu adevărat o percepe impegatul şi o şi spune direct. cerînd biletul de tren într-o românească destul de stîlcită”. săraca de ea”. chit că era el „de moşie rumân. „o doamnă. pre toţi îi vrea duce din lumină la întuneric.) Dezordinea morală şi neorînduiala naturii îşi răspund una alteia. că nu s-au făcut varză bună. Istoria merge în multe direcţii.” Cronicarul muntean le spune pe şleau. aşa că bine zice Ureche într-o vorbă rămasă de pomină despre cutare urmaş al lui Ştefan la tron că pe dinafara căuta ca un pom înflorit iar pe dinlăuntrul dumisale era lac împuţit.) Înfăţişarea e una. soţia unui director de fabrică neamţ. vistier”. Şi tată-său era grădinariu de verze la Ploieşti. Sorin Titel nu vrea deloc să portretizeze. chiar dacă pe şoptite: „«Cînd o vezi aşa înţolită şi aranjată. sîmbătă după Paşti.36 ceva firesc: la Greceanu dar şi la alţi cronicari. pare altfel. aşa cum o arată o singură „fotografie din anii aceia”. dimpotrivă. gîndul cel ascuns altul. Şi în domniia lui. că şi copacii şi pomii şi viile secase de geruri mari. 91. rea sămînţă au fost.“ ( Grigore Ureche. Început-au a-şi arăta veninul asupra săracilor. a viitorului Regat în care va trăi şi dumneaei doamna mamă. în anii 7056. mărunţişurile vieţii stau alături de marile întîmplări. comunică în arhitectura epică bine strunită a calamităţii din istorie: „Şi atîta să călcasă legea creştinească. dorinţa sa e aceea de portretizare.

iar pre alţii îi purta pren tîrg. Şi pre cine afla că era cu ceva putere. vrînd-nevrînd. ca un drac. din cînd în cînd. lună plină şi regina-nopţii) se vedea cerul spuzit de stele şi se auzea zgomotul surd al avioanelor care se îndreptau la foarte mare înălţime. 36). şi nimenea nu le putea folosi. nici nimeni. balul este întrerupt: „se stingea lumina. istoria toată e letopiseţul problemelor pe care le are omul cu sine însuşi în umanitate. peste tot apar probleme. şi pantaloni scurţi. Peste două sute şi mai bine de ani. şi cine-l auziia să ascundea de glasul lui. O seară de vară năpădită de mirosul florilor acelora sub formă de clopoţel nu e nimic dacă nu ar fi prezent într-un colţ al tabloului fiul vărzariului. toate acestea nu sînt întîmplătoare: acestea nu sînt istorie.” Şi pe vremea Vărzariului au fost de bună seamă zile de primăvară asemănătoare. tăindu-le urechile şi nasurile. Pre unii omora la casa lui şi le ascundea trupurile în gunoaie. numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus. ca de la un pîrjol. Toţi ţipa şi să cutremura. se dansa pînă dimineaţa”. mama din proza lui Sorin Titel se pregătea să meargă la bal şi din această cauză îşi făcea buclele şi întreaga casă mirosea a fier încins. şi chiar şi grădini cu toţi trandafirii în floare. nu-l lasă tumultul istoriei pe care. trebuie să-l înţepenească în volutele frazelor şi de acolo în nemişcarea memoriei: ”Nu scăpa de la el nici boiariu. chiar şi un galoş părăsit la mormanul de gunoi din colţul străzii. în spatele ei era grădina cu toţi trandafirii în floare şi fraţii mei aveau biciclete trei sferturi.”. după cum ştie că nu există o istorie a cutărui ins care stă într-o grădină de regina-nopţii. acolo. şi cum spun apar probleme chiar dacă Titel caută să scape de ele şi să se refugieze în morfo-sintaxa unor întîmplări modeste. el le arunca prihană şi năpăşti. Din cînd în cînd apar şi aici probleme. că regina-nopţii parfuma aerul. care.” (Letopiseţul cantacuzinesc. p. Pentru a putea pătrunde acolo e nevoie de „zgomotul surd” al întîmplărilor pe cale de a se produce. La Sorin Titel epicul merge altundeva. că bolta era spuzită de stele. fără anvergură. adevărul e că totul are istoria sa.37 unii şi pre alţii. asta e istoria. era vreo alarmă. „la bal. puţini scăpa de la el neprădaţi. e în istorie. şi chipie cu cozoroc strălucitor. numai că dumnealui cronicarul nu are ochi pentru aşa ceva. Sorin Titel ştie asta. nici neguţător. aidoma avioanelor care „se îndreptau la foarte mare înălţime. arunca-i pren ocne. spre front”. şi prin ferestrele larg deschise (era vară. chiar dacă era vremea grozăviilor de la Dachau: „Şi ea era în cadrul uşii larg deschise. era o zi de primăvară. Şi cum zic. şi fugea. nici călugăr. după cum nu există o istorie a unei anume seri de vară cu stele. spre front” tulbură orice tihnă şi pogoară 37 . aceasta nu este pentru letopiseţ. De remarcat insistenţa cu care prozatorul revine asupra faptului că era vară. Că el. De frica lui îşi lăsa casele şi moşiile. şi le lua tot ce avea.

El este un asemenea indicator pentru tot ceea ce se amestecă şi curge într-o mişcare unică în istoria oamenilor”78. răcorindu-să şi vremea.” Şi pentru că „toţi ţipa şi fugea” anistoria se face ţăndări. pe care nam să-l înţeleg niciodată) vechi valsuri vieneze şi probabil Lyly Marlen. Războaie Schiţa sumară care urmează este o încercare de a sugera ceea ce Braudel numea „războiul în sine.) încercarea de forţă a statelor. aşa bine au socotit şi în ospeţe pre la casile boiarilor spre Sărata au mers”( Radu Greceanu. a avioanelor. la urma urmelor. Fiecare face războiul pe care poate să-l facă. 135. aşa cum coexistă robia. te uită în colţul acela de grădină. primitive sau moderne. iobăgia şi capitalismul. e greu de refăcut din cioburi în care e de văzut cum că „Un singur acordeonist mai rămăsese din întreaga orchestră a fabricii (alcătuită din cinci sau şase oameni) care cînta cu o singură mînă (lucru uluitor. în interminabila desfăşurare a trecutelor vremi”77 fără o preocupare strict istorică.) nu are una şi aceeaşi înfăţişare. Ce este. însemnările de faţă sînt. Numai că şi cronicarul şi scriitorul din vremea de azi ştiu prea bine că vremea preumblării pe la ospeţe e scurtă. p.38 anistoria în istorie: „De frica lui”/ a lor. de aceea o şi spune sincer Sorin Titel în numele amîndurora: „N-am cum să fac să dureze la nesfîrşit o astfel de noapte. ca de la un pîrjol. cîntecul Lyly Marlen: o clipă de anistorie. de altfel mamei mele trebuie să i se întîmple atîtea şi atîtea lucruri. puţini scăpa de el ( de ele) neprădaţi. Geografia îi dă culoare. şi semnul unei nebunii care nu se mai potoleşte. după cum însuşi cronicarul zice: „Văzîndù măriia-sa vodă că despre Poartă iaste linişte şi banii încă. consecinţa răsfoirii paginilor de letopiseţ cu încredinţarea că el. la miri. cunoscîndu că iaste vremea preumblării. şi fugea... o reverie într-o grădină cu florile regina nopţii într-o seară de vară cu bolta spuzită de stele. (.. cîntecul atît de îndrăgit de toată societatea aceea”. războiul. ce ceruse den haraci să dedese. Citatele acestea dovedesc un alt adevăr în care credea Fernand Braudel. Toţi ţipa şi să cutremura. şi nimenea nu le putea folosi.). şi anume că „războiul (. oamenii „îşi lăsa casele şi moşiile. O secundă în care istoria te lasă în pace..). acela care ne învaţă că ar coexista „mai multe forme de război. „este (.. îl diversifică”.”79 38 .. Paginile de faţă mai zugrăvesc un fapt. pe care le ajută să se definească.. cu stelele şi valsurile ei vechi. mai degrabă.

nici mai temeinică. aşijderi. Cu această tocmala a oştilor sale rîmlenii au supus toată lumea“81 În fel asemănător procedează. Cu toate acestea luptele romanilor cu dacii nu au fost deloc uşoare. iară cei răniţi atîta au fost de mulţi cît la apothecari (farmacişti) şi la ţirulici (chirurgi) nemairămîind pîndzături ş-au scos Traian mesele (feţele de masă). Prin urmare.39 Înainte de orice.“ Dispunerea soldaţilor în acest fel are propria raţiune pe care cronicarul o descifrează corect. cu multe ceasuri. Steaua în creştere a soldatului neamţ se impune conştiinţei cronicarului care compară buna „tocmeală“ a oştilor romane cu cele ale imperiului austriac care începuse în vremea cronicarului să administreze înfrîngeri severe otomanilor. E nevoie de acel „loc deşert“ dintre bulucuri pentru ca să aibă „slobod meidan“. o atmosferă miticolegendară care învăluie realitatea istorică. toată odată să şi răsipeşte. Povestea 39 . nici mai stătătoare.) bat un război. Vom vedea că soarta răzoiului atîrnă întotdeauna de voinţa divină care aici se manifestă predilect. alte părţi sta gata. Aşadar armata era „toată bulucuri şi pintre buluc şi buluc loc deşertù.. ce cele tocmite în frunte şi alte bulucuri cu mare tocmeală şi meşterşug stau în paza acelora ce fac războiul şi aşa luptînd multă vreme cu o parte de oşti. nici mai trainică la toate lipsele omeneşti ca slujitorii Rîmului“80. Cei care critică acest mod de a purta lupta nu ştiu ce zic pentru că „oştile temeinice (. atunci cînd „ar trebui să dea ajutoriù bulucurilor celor ostenite în războiù sau înfrînte“. cum spune cronicarul. „bulucuri“. Este prezent aici un ceva. însă şi din oastea romanilor foarte mulţi au picat. înfrînt fiind Decebal şi „vădzindu-şi oamenii răzsipiţi“ a pierdut toată nădejdea şi ca să nu cadă viu „la mîna lui Traian. singur sie ş-au făcut moartea“. bulucurile proaspete... în lumea cronicarilor războiul are ascendenţe prestigioase în mitul genezei etnice. Strategia militară romană constă în buna organizare şi disciplina ostăşească: „Niciodată toate bulucurile încep războiul. Aşa a purtat război „craiul Decheval“ şi l-a pierdut. şervetele şi năfrămile şi li-au dat să fie legăturile ranelor slujitoreşti“83.) Că acea oaste ce sare toată odată. Pentru Miron Costin „pre acele vremi în toată lumea nu era altă oaste. după terminarea războaielor. nici un războiù nu ar lua. după cum ne asigură şi Dimitrie Cantemir: „Întracel dară dintăi războiù. aceştia „nu sar odată cu toţii la războiù“. netrudiţi (. cu multe zile“. Nu este o îndeletnicire simplu omenească. în contemporaneitatea lui Miron Costin. „leşii şi moscalii şi alte neamuri creştineşti“.. măcar că dachii fură biruiţi. cu un termen turc. Buna tocmeală se referă la organizarea oştirii în care existau legiuni şi alte subunităţi mai mici pe care cronicarul le numeşte. ce toate le-ar piierde“82. dacă leşii sau moscalii ar proceda altfel decît rîmlenii şi ar „slobozi toată oastea odată. Armata arhetipală este aceea romană.

Spaima îi împinge pe toţi să nădăjduiască spre „Puternicul Dumnezeu”. avgust 11” 88. „toate sfaturile să sfîrşise şi toate nădejdile se tăiase. gata de războiu fiind”. Atunci. Oastea „aflat-au o cale. tot tîrîş pogorîndu-să pîn-în vale în Ţara Ardealului. i-au aflat toată avuţiia. şi ale tuturor inemile încremenite era. Ceea ce va împinge oastea voievodului muntean spre victorie e spaima: acolo. toate aceste bulucuri armate pricepeau că. săcuii lui Tucheli groful. care nenumărată era. nici înainte nădejde de scăpare era” şi asta pentru că „oştile nemţeşti înainte le era. Înfrîngerile oştirilor otomane se ţin lanţ. cătanele nemţeşti devin prezenţe familiare şi în plaiurile Moldovei şi în acelea ale Ţării Româneşti. în cîmpii Tohanilor” 86. oştile încep pregătirile: „Deci dar nemţii. Acolo s-au orînduit „după a lor bună orînduiala” . omnipotenţa divină.. întăi cetatea Zarmizoghetusa. cum au văzut pogorîrea oştilor turceşti acolo dreptù la Tohani. odată ajunse „în cîmpia Tohanilor” (. cum ziceam. măcar că foarte strimtă era. aşa cum zice cronicarul „ fieştecare numai la Dumnezeu avea nădejde. la rîndul lor. Diferenţa de civilizaţie şi de putere militară între Sublima Poartă şi Kaiserul de la Viena e de-acum evidentă. după cum ne învaţă „trecutele întîmplări şi primejdii” care. cu două ceasuri înaintea prînzului. în zi de luni de început de august. în ţinuturi străine. pretendentul la tronul Transilvaniei sprijinit de sultan.. Oastea munteană. Ajunşi în plaiurile de dincolo de păduri „strîngîndu-să toate oştile şi pre Dumnezeu într-ajutor luînd. Mişcările premergătoare se desfăşoară cu lentoare: „unii despre o parte şi alţii despre altă parte viindù”. tensiunea creşte pe măsură ce armatele se tot apropie . au luminat mintea lui vodă Brâncoveanu şi i-au dezvăluit drumul spre Ardeal peste munte în războiul contra oştilor împăratului de la Viena.40 curge învăluită.) „nici înapoi. în cele din urmă „s-au lovit” „cîndù au fostù la zece ceasuri den zi într-o luni. la loc de primejdie ca acela căzînd” 87. „s-au lovit” oştirile 40 . şi o zidisă Decheval în fundul apii“84 Victorie prin spaimă Aşa cum am spus soarta războaielor stă în voinţa „Puternicului Dumnezeu”. apoi abătînd din matca sa apa Sargheţii. după izbînda minunată ca aceasta. într-o atmosferă cvasi-mitică: „Traian. au purces pre plaiul acela toate oştile. şi cu nevoie mare peste un munte înaltu şi cu pogorîş rău” 85. scaunul lui Decheval. ei spre cîmpu den jos de Zărneşti s-au tras”. căreia „cele neputincioase toate să pot”.” Cum se întrezăresc. pîlcurile tătarilor nohai şi a mîrzacilor. apucînd (pre aceasta mai apoi au numit-o de pe numele său Ulpia Traiana).

” 94 Ceea ce se petrece seamănă cu o tablă de şah în 41 . şi mare moarte într-înşii făcîndu-să pă de toate părţile. Numai că răsplata trădătorilor a fost pe măsura gestului. Numărul soldaţilor este apreciabil: „Iară toată oastea lui era 30 000”. dar şi de osmanlîi. Organizarea este opera voievodului care singur „au împărţit oastea sa în 30 de polcuri şi la tot polcul au dat cîte o puşcă” 92. de au perit cu totul” 93. de „locuri deşarte”. şi povăţuitorii ce-i purta. Curajul alor noştri este remarcat şi de cronicar. nimini n-a scăpat. alţii în război periţi fiind.). „că luase pre turci pe denapoi”. anume Tekeli şi alţii au pierit.41 şi. victoria. aşa încît oastea turcească a putut pe dată „pă de altă parte năvală asupra lor făcîndù”.“90 Războiul alor noştri cu turcii Ceea ce în organizarea armatei romane erau „bulucuri” despărţite. şi sfetnecii. au dat dosul a fugi. Explicaţia acestei biruinţe „minunate şi grabnice” este. zis cel Cumplit. Ca întotdeauna în momentul în care puhoiul otoman se apropie apare trădarea: „La începutul războiului zic că o samă de moldoveni să să fie închinat la turci”. erau „polcurile” 91. nici ea nu a reuşit să întoarcă soarta bătăliei cu toate că realizase o mişcare de învăluire. decît să nu biruiască. de s-au oprit focul într-înşii. cu multe meşteşuguri au nevoit să-i amăgească pre moldoveni. Înfrîngerea fusese atît de categorică încît „tocmai şi capetile oştilor. spre surpriza tuturor. ea. „rău iau stricat şi pă aceia”.n. Urmarea acestei cedări neaşteptate e că ienicerii „îndată au început pă nemţi a-i înfrînge foarte rău şi grozav tăindu-i. „făcînd tătarîi iureş înainte. numai că aceştia întorcîndu-să asupra lor. de bună seamă. dînd săcuii dosul. Sminteala provine de la faptul că „o seamă de oaste nemţească den aripa den stînga rumpîndu-să” au venit asupra tătarilor care îi alungau pe săcui. Armata mai avea în dotare „şi 80 de puşci huşniţe” (bombardă n. nimic stîndù de războiu”. şi gîndiia a face săracii de Ţări Rumâneşti”. cum spune cronicarul. unii vii prinzîndu-i. este „osînda” care „de la Dumnezeu căzuse” asupra imperialilor „pentru răotăţile ce făcuse. şi den căpeteniile nemţeşti şi den boiarii ungureşti capete mari. „rău au smintit pre nemţi”. întîi oastea ungurească. să-i ducă asupra puşcilor. săcui. la acestea se adaugă „prostimea şi adunătura ce era pre lîngă Ion vodă”. la Ion vodă. din considerente de tactică militară. de origine divină.” Pe de altă parte şi aripa cătanelor. Acestei neaşteptate cedări îi urmează pe dată şi alte defecţiuni. întrucît „turcii i-au pus în frunte. aceştia văzînd „pre moldoveni că vor să moară. aceea „care să luasă asupra tătarîlor” încercînd să ţină frontul în locul săcuilor care dăduseră dosul. Prin urmare războiul au ţinut „ca într-o jumătate de ceas” 89. pentru că.

decît arme şi cu sînge.. de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amîndoao părţile. au dat o ploaie mare. să să pedestrească toţi. cît nu să cunoştiia care de care-i ieste. Pe urmă se produce un fapt cu urmări nefaste pentru oastea lui vodă „Aşa stîndù şi privind unii la alţii. mai bine cu înşălăciune să-l dobîndească.” Din jurămintele pe care domnitorul le pretinde turcilor putem desluşi grija acestuia pentru cei din oaste. ci nimica nu le strica.” 98 Este interesant de urmărit deciziile militare ale voievodului. că să îngropasă bine în şanţuri”.” 101 Acolo au rezistat trei zile cu toate că „puşcile” turceşti au început „a bate într-înşii. ce numai pănă da dos.42 care. ci pre trupuri de om. că pedestrimea moldovenească era aproape de 20 000 de oameni. de s-au îngropat. astfel. doară să va scoate de la moarte. Acela praf să făcusă. că de mulţimea lor tot locul acoperisă” 95. au luat puşci uşoară de la turci şi legîndu tabăra. Aşa deci jurară păgînii „pre pofta lui. s-au dus înapoi şi s-au tras înapoi. nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau. nu cedează. Ion vodă ş-au dat glas cu cazacii.) şi 300 de cazaci”. ca să- 42 .. la un sat. Şi tot domnul judecă şansele militare şi înţelege că „să fugă să scape loc nu era. voievodul muntean şi paşalele ordonă retragerile şi înaintările trupelor menite să atragă adversarii în ambuscade: „Ci văzîndù moldovenii meşterşugurile lor. cum s-ar fi gătit să moară au să izbîndească. unde mare nevoie avea de apă. Ultima decizie voievodală ţine seamă de starea armatei ai cărei oşteni i-a văzut Ion vodă „că flămînzescù şi mor de sete şi praful încă îl împuţinasă”. la un moment dat. cu toată puterea s-au întorsù spre moldoveni şi puşcile toate le sloboziia într-înşii” 96. Rămas fără „oastea cea călărăşască. că coprinsese turcii tot locul”. Ci nu au fost moldovenilor nici o îndemînă. de li s-au muiat praful.” 97 Remarcabilă în concentrarea ei sugestivă este descrierea luptei dintre ai noştri şi păgîni. ca nişte strategi iscusiţi.” Urmarea previzibilă în atari situaţii e că „multă moarte s-au făcut între amîndoao părţile. la Roşcani. Prin urmare gîndi vodă „că doară cu blîndeţe şi cu jurămîntù făcîndù cu turcii. că vediia că fuga lor ieste cu înşălăciune. doară să zboare. „Ion vodă au îndireptat pre ai săi dinapoia puşcilor. Trupele moldoveneşti se prezintă foarte bine. Şi turcii aşijderea procedează.” Desigur că turcii „bucuroşi fură la una ca aceia.” 100 Pe urmă voievodul dă ordin de ofensivă la care însuşi participă :„Şi năvălind cu dînşii însuşi Ion vodă. că nu era loc a călca pre pămîntù. că puşcile li s-au muiat. să să odihnească puţinel”. cît şi mîinile le obosisă şi armile scăpa.” 99 Din cauza mulţimii turcilor şi a năvalei oastei tătărăşti a rămas numai „pedestrimea şi oastea cea di strînsură (. Se simte participarea afectivă a lui Grigore Ureche: „Aşa mai apoi să bătiia de aproape. Şi otomanii repliază cutare flanc şi se concentrează asupra altuia: „Deci lăsîndù turcii partea dispre cazaci. nu-i goniia mult. dimpotrivă „aşa sta.

după ce ajunge lîngă „Praova. Războiul presupunea elaborarea unor strategii militare. stabilite prin cercetarea planurilor inamice. află „din limbi”.. la sat anume Ojogenii”104. Matei Vodă întreţinea pedestrime cu leafă. Oastea era o adevărată forţă multinaţională. Atragerea în cîmp s-a făcut. “102 Războiul alor noştri cu ai noştri Matei Basarab. Aşa cum am spus deja.43 l ducă viu la împăratul. cu toate că Vasile Vodă Lupu îl socotea „prostănac”103. pînă la o mie de luptători. iară de aceialaltă adunătură să-i sloboază volnici. Aşadar „socotindù şi trecătorile apelor şi locuri închise de păduri de pen toate părţile şi de bîhnişuri” sfetnicii au înţeles că „Matei-vodă (. prin „purcederea oştilor în jacuri în podgorii pe supt munţi”. împrotiva oştilor celor străine hie cîndù cei de loc sintù mai tari”. Vodă avea şi polonezi pe cai şi unguri. Acest fapt l-a priceput Matei Basarab şi l-a folosit cu îndemînare. pre cazaci să-i lase neatinşi. nu l-a putut învinge. îşi avea mercenari pe care-i ţinea pe lîngă sine. Vasile Lupu.. care a ascultat de acei „svetnici” ce 43 . Elaborarea tactică se petrecea în urma unui sfat ţinut în mijlocul taberei. deoarece ostaşii împrăştiaţi prin sate şi îngreunaţi de prăzi şi robi cădeau lesne în plasa unor atacuri viguroase şi bine coordonate. că nu va fi paguba lui. să să ducă la caşile lor. să iasă cu oştile la cîmpù”. să să ducă de unde au venit. ce să stea acolo la cîmpù. lefegii şi ei. adică de la prizonierii luaţi în acest scop. Explicaţia acestei strategii are vechime în gîndirea militară autohtonă: „fiindù oştile mai tare hiecare la locul său şi la strîmtori. adică cei invadaţi cunosc mai bine terenul decît invadatorii şi prin aceasta le sînt superiori din punct de vedere strategic. Prin urmare consilierii lui Vodă Vasilie Lupu „au ales cu sfatul să nu triacă Praova. Cronicarul comentează defavorabil hotărîrile militare ale lui Vasile Lupu. ce a împăratului. Tentaţia de a jefui era de multe ori fatală. În rîndul soldaţilor.) anume locuri ca acelea pofteşte să dea război”. Raiduri şi hoţii războinice împămîntenite prin turci şi tătari. să tragă pre Mateivodă. Strategii inspectau terenul şi căutau să stabilească din specificul locului avantajele militare. de obicei avantajele terenului erau folosite de localnici împotriva unei armate superioare numeric. ca de atîtea ori în Evul Mediu răsăritean. dorobanţi recrutaţi de prin sate şi călăreţi. şi. căci sîntù robi împărăteşti.după mărturia lui Miron Costin. despre intenţiile adversarului.

a auzit gălăgia oamenilor care fugeau la mănăstiri spunînd că au venit cătanele în oraş şi că au intrat în casele dinspre Bahlui. tihna care răzbate din însemnările cronicarului în momente totuşi critice. Împreună cu domnul erau şi mulţi dintre negustorii turci lazi“ (. Mai întîi de toate să remarcăm lentoarea vieţii. Şi cu toate acestea. în faţa curţii domneşti. şi s-au aşezat toţi la masa domnească de au prînzit. şi pedestrimea toată”. mici războaie autohtone se petrec şi pe sol moldav. unii căutînd turci. iar alţii vin ca să bea. Vodă din Moldova „nu avea de ce să apuce cu oastea răschirată în toate părţile şi aşea venirea-i asupra fiind de grabă şi întemeiată a lui Mateiù Vodă”.. Cu cît Imperiul se arăta mai slab în războaie cu atît sporea dominarea asupra voievozilor în fel compensatoriu: ceea ce pierd într-o parte se iluzionează că vor putea cîştiga în alta.. înconjurînd pedestrimea cu trupele călare. Tot călăreţul au trecut cîte un pedestru după sine”. e vorba de „Conachi agă” care „a ieşit să meargă acasă.. Au pregătit atacul cu foc de artilerie şi. au atacat „cu oastea stolită”.)106 Mai mult încă: „După ce au luat masa. deci aproape de seară”. adică aranjată în dispozitiv de luptă. Numai că lucrurile nu se întîmplă în felul în care socoteşte aga pentru că îndată ce „ a ieşit în tîrg. Cu toate că oştirea duşmană se afla nu departe de scaunul domnesc tabieturile se desfăşoară netulburate: boierii „au urcat aproape de prînz. Unul singur nu părea să aibă linişte şi nici nu avea. la fel au făcut şi boierii”. de reparare a cetăţilor sau de construire de poduri sau de altele asemenea.. fiindcă nu mai credea să vină duşmanii în acea zi.105 Năvala cătanelor Odată cu stingerea marelui imperiu turc şi ţările româneşti intră in crepuscul. aşa că domnul părăseşte „toată oastea cîtă nu era dusă în pradă lăsîndu-şi corturile. Iacătă cum anume s-au petrecut năvălirea cătanelor nemţeşti asupra Iaşilor şi biruinţa lui Mihai Vodă Racoviţă. deoarece era ceasul opt din zi. Unica soluţie se dovedeşte a fi fuga. orientalizarea ei.44 l-au povăţuit să „răşchire” oastea după jafuri. isprăvile militare pe sol autohton înfăptuite de băştinaşi devin tot mai rare şi mai reduse ca amplitudine. lăsînd caii lor pregătiţi jos în ogradă. Urmările sînt previzibile.” Scena care urmează are ceva din repetabilitatea unei scene de viaţă cotidiene specifică istoriei medievale româneşti în care nu prea era vreme pentru somnul 44 . pentru că erau îngheţaţi de gerul cel aspru. asupra inamicului risipit după pradă.Adversarul lui Vasile vodă trece „Praova în vad. Domnii sînt chemaţi doar la marile campanii militare ale padişahului sau le sînt trimise porunci de aprovizionare a oştilor otomane. şi puşcile. domnul s-a culcat ca de obicei să doarmă puţin după masă.

Duşmanii nu ştiau de tătari. şi pe acei care erau vinovaţi de omor. pe care oamenii domnului văzîndu-i de pe clopotniţă venind. căci era lună plină şi cerul senin. au scăpat de moarte” 110. Alături de voievod se afla şi „ divan-effendi al domnului şi beşli-aga care descărcau cîte o puşcă. Era însă atunci ca şi ziua. iar restul oştirii venea în urmă cu căpetenia lor. a bunei tocmeli: „ cătanele au liberat pe toţi tîlharii. care a sosit atunci de la Hotin şi a dat peste cătane.)”109 De bună seamă că oastea se dedă la acte de răsturnare a ordinii. cînd cătanele au ajuns la malul gîrlei. ei nu s-au gîndit decît numai cum să fugă şi altă nădejde de scăpare nu aveau decît să treacă gîrla de partea cealaltă. Hainii. ci s-a întors la curte şi a trezit pe domn strigînd: «cătanele au intrat în tîrg». Malul era înalt. adică trădătorii. a încălecat îndată împreună cu toţi boierii şi s-au dus drept la Cetăţuia ca să se ferească pînă la venirea oştirii care era risipită“108. or fi meritat să iasă din puşcării întrucît erau acolo din motive politice.... (. (.” Între timp domnul adăpostit înlăuntrul mănăstirii trage de acolo cu tunul şi sună din clopot ca să-l audă tătarii şi să vină cît mai repede. unde au ucis doi turci care mergeau pe stradă şi au jefuit pe toţi creştinii pe care i-au găsit.”107Aşadar„ auzind acest strigăt.” Şi pentru că soarta războiului stă în clipeala ochiului şi în voia Celui de Sus „ tătarii au sosit după orele zece. Bătălia începe pe o noapte geroasă. de aceea „Cînd s-a înnoptat.” Aceştia „văzînd atîţia tătari şi moldoveni urmărindu-i.)”. domnul s-a sculat. o parte din soldaţii armatei nemţeşti „au alergat deodată în tîrg. neştiind de venirea lor. aşa că au căutat să se retragă. oamenii domnului s-au legat la braţ cu cîte o batistă ca să fie recunoscuţi de tătari şi să nu fie loviţi de ei.). De moarte în schimb n-a scăpat „ un călăraş... care era adîncă.. ceea ce este mai greu de acceptat e faptul că mai întotdeauna trebuie să plătească în războaie civilii. Sfîrşitul este previzibil: „ (. Numărul oştirii duşmane nu era prea mare întrucît „cătanele care au venit atunci erau numai straja ce mergea înainte. ca să găsească drumul să se retragă. din care pricină şi gerul era mare”. numai că bulucul tătărăsc „au apucat de au ocupat podul şi nu-i lăsau să treacă. şi pe hainii care erau în toate temniţele încă de pe vremea lui Nicolae vodă pentru omorurile pe care le făcuseră împotriva turcilor pe timpul moscalilor”.45 de după masă: „Deci Conachi nu s-a mai dus acasă. la fel „ a coborît şi domnul din mănăstire şi s-a dus la o gură a heleşteului şi păzea cu oastea sa”. au strigat: «tătarii! tătarii!»”. dar şi strîmtoarea lor fiind mare. Aşa se întîmplă şi acum. Atunci a încetat focul. Bătălia a ţinut pînă la ceasurile trei din noapte. dar mai mult chioteau ca să sperie pe duşmani. s-au 45 . ceilalţi turci au fugit şi ascunzîndu-se. deoarece cătanele nu mai aveau praf de puşcă. l-au ucis acolo lîngă Cetăţuia.

cu multă cinste şi plecăciune l-au priimit şi după ce multă ţermonie şi oraţie s-au făcut“115 Pe urmă după ce s-au istovit toate ţermoniile şi oraţiile. milord au dat „partea cea dreaptă mării-sale lu vodă“. n-au făcut “113. că din aceste vîrtejiri însîngerate s-a 46 . bătaie cu turcul. dar şi cea curat occidentală. acolo „făcîndu ţărmoniile ce s-au cuvenit“114.. Aceştia sînt. ei sînt. cum ziceam. o găsim toată vremea în mijlocul istoriei noastre. aşa că foarte puţini au scăpat. vorba cronicarului Radu Greceanu. Emoţionantă scenă a unui „popul” pe scena internaţională întîmpinat de occident „carele la scara cea mai de jos ieşindu înaintea mării-sale. unii au sărit chiar fără caii lor. Ce vor fi vorbind ei acolo rămîne în clarobscurul istoriei. cu toţi au ajuns la înţelegere ca să ţină.46 hotărît şi au sărit în gîrlă unul peste altul ca să treacă de partea cealaltă. împreună cu căpetenia lor. şi anume că bietul „letopiseţul acesta “ mai mult de „lucruri streine “ pomeneşte. au fost luaţi robi de tătari şi mulţi au pierit. şi asta pentru că nici nu se poate altfel că ţara fiind mică „nice un lucru sîngură den sine. iar ceilalţi toţi.. pe care ei le numesc kemenz. la fel şi „şfedul“ şi împăratul „moshicescu“. Iacătă pe dumnealui englezul pe nume milord Paget „viind“. Cert e doar faptul că Mittel Europa valahă e făurită din războaiele Turcului cu Neamţul. la Constantin Vodă Brâncoveanu. pre carele aducîndu-l cu multu şi mare alai pînă la casile mării-sale. pentru că „să rudiia” cu Vadislav al leşilor şi cu împăratul „nemţăscu“ au orînduit o sumă de bani la „crăiia lui de la Neapoli“ ca să ţină război cu Turcul. Cronicarul ştie ceea ce autohtoniştii antieuropeni n-au aflat nici pînă în ziua de azi. vorba lui Miron Costin. Aşadar Europa de Mijloc. unde gazda îi gătise“.. Tătarii însă îi prindeau cu arcanele. adică dîndu-i braţul au urcat în case şi „au şăzut dempreună(. fără adunare şi amestec cu alte ţări. cu orientul păgîn. mai ales. Românitatea se ţine pe aproape.) amîndoi ca la două ceasuri“. Pe urmă l-a vizitat vodă în carîtă cu „toată călărimea (. “111 Dialogul între etnii şi culturi prin ţărmonii Este fără îndoială interesant de urmărit felul în care cei bătrîni se uitau la vecin şi îşi comparau virtuţile şi scăderile proprii cu cele ale megieşilor. proiecţie în singularitatea înrudirilor în stare să reducă istoria umanităţii întregi la dimensiunile unei afaceri de familie. pe milord l-au dus coconii domneşti pînă sus în casele domneşti ce i-au fost gătite. „Hispanul “112 care..) şi ieşind înainte la Văcăreşti la deal s-au împreunat cu dînsul.

neîncetînd nici ziua.“ Turcul porunceşte hanului „să ridice tătărîmea de pretutindeni”. Concepţia militară otomană este aceea a gloatelor stîrnite prin porunci date supuşilor. vorba cronicarului. Gospodăriile şi curţile oamenilor deveniseră de multă vreme locuri ale individualismului burghez prosper. „domnii româneşti amîndoi.47 împlinit chipul burgurilor central-europene banatico-transilvane care nu sînt cu totul străine de aerul vag-remanent al turcocraţiei rămasă pe aici sub forma aburoasă a unor clădiri bătrîne cu denumiri specifice. aşa încît. Noroc că „sosiră şi oştile ale împăratului nemţesc 47 . i-au robit cumplit”. începură a bate cetatea cu multe feliuri de meşteşuguri. mare stricăciune şi pagube au făcut. Deci făcînd ei această răutate mare creştinilor pîn’ s-au umplut zile 63”116. Solii sultanului stabilesc puncte strategice pentru unirea asediatorilor: „toţi sau împreunat la Beligradul turcesc”. nici noaptea. Urmarea firească a acestei stări de fapt este previzibilă: „pe care găsindu-i i-au tăiat. de au tot prădat şi au robit şi au ars toate oraşele şi satele ce leau ieşit înainte. Iar tătarii întrase înlăuntrul Ţării Nemţeşti fără veste. „viziriul au slobozit în pradă tătarii care au tăiat şi au robit cale de trei zile mai sus de Beci”. Însă pre toţi oamenii cei mari i-au omorît. numai pre cei tineri i-au robit. În timpul cît a ţinut asediul. pîn’ ce au sosit la cetatea Beciului. Războiul dezvăluie diferenţa dintre două civilizaţii şi două feluri de comportament. Nimic nu se mai păstrează din buna tocmeală a rîmlenilor pe care o admira Miron Costin cu acele „bulucuri şi pintre buluc şi buluc loc deşertù. Năvălirile tătarilor prin ţinuturile noastre aveau tradiţie la vremea respectivă şi se înscriu într-un comportament moştenit încă din vremea marii migraţiuni a popoarelor: „Şi aşa mergîndù ei asupra neamţului. Şi tăbărîndu-se împrejurul ei. craiul unguresc şi Tucheli groful cu oastea lui”. de felul băii turceşti din Temeşvar. sînt moblilizaţi osmanlîii de la răsăritul şi apusul imperiului. devenită apoi Primăria Veche. Amurgul otoman Crepusculul începe la al cincilea an de domnie al lui Şerban vodă. neînvăţată cu surghiunul prin străfund de păduri şi nici cu pribegia în locuri ferite de nenorociri. era stăpînă de veacuri o civilizaţie stabilă. atunci ridică „sultan Mehmet turcul” oaste mare împotriva „chesarului Leopold la Beci”. în tradiţia orientală binecunoscută ţărilor româneşti. Sultanul a rămas aici şi a trimis la asediu pe „Cara Mustafa veziriul” cu poruncă să dobîndească pentru împărăţie „scaunul lui Chesar Leopold”. În ţinuturile unde primitivismul războinic al tătarilor i-a adus. „era nemţii neînvăţaţi cu robii” dintracestea şi „şădea toţi pen casele lor”.

Fost-au mers şi Suliman-paşa. luat-au nemţii cetatea Budei. Şi cînd fu în deseară. să să bată.” 120 Amurgul otoman este ilustrat de neglijenţe militare flagrante dublate de un fel de torpoare. aşa cum au fost la anul „7195. înfrîngerile Sublimei Porţi se ţin lanţ.”117 Victoriile neamţului curg fără oprire. Semnificativ pentru slăbiciunea militară otomană este şi faptul că aceasta este înfrîntă de cătanele nemţeşti mult mai reduse ca număr. făcîndu-să mare omor”. ca la 2 ceasuri pîn-în ziuo”. ci s-au învîrtejit înapoi şi aşa izbînda nici a unora. în noaptea aceia s-au mai tras înapoi ca să-şi mai ia zaherea”. nici a altora au fostù. numaidecît cu mare frică dederă dosul şi începură a fugi numai călări cu trupurile. turcii pierd mari cetăţi. ca să fie ajutor Budii. ci s-au întors înapoi cu mare ruşine. pînă a să lovi cu turcii). Această stare de abandon lenevos este în folosul hărniciei militare a nemţilor care „i-au lovit noaptea făr’ de veste.. cu vrerea lui Dumnezeu. cu zaharele. cu tunuri. şi atunci „s-au făcut războiù înfricoşat. Prin urmare otomanii au pierdut cetatea Seghedinului „fiind turcii tăbărîţi făr’ de nici o grijă”.” 118 În alte războaie pierderile sînt constant aceleaşi: la o incertă zi „la avgust în 16 dni” de prin anii aceia „s-au lovit nemţii cu turcii”. ca 12 000” (.119 Cu toate acestea.) „numaidecît au trimis pre chehaiaoa lui cu o seamă de oşti turceşti preaalese şi cu tătari împreună. cu mulţime de oaste turcească. Norocul otoman e legat de curgerea firească a zilei în noapte. Trupele imperiale au gîndit „că să vor trage turcii după dînşii.48 împreună şi cu Sobeţschi. Şi atunci au perit mai mulţi de 40 000 de turci. de aici înainte ruina militară este tot mai evidentă: „Iar cînd au fost 7194.. veziriul. un soi de kief prelung pe care îl vom regăsi peste veacuri prin bazarurile şi măruntele cafenele de prin Anadolia de astăzi. ci înnoptîndù s-au contenit războiul”. şi dederă război mare cu turcii şi cu tătarii. Epilogul încleştării este crîncen: „şi au făcut într-înşii o moarte mare 48 . „cei ce acolo în războiù au fost”. că acolo era strimtoare” Numai că aceştia „nimic n-au mai stătut. iar avuţiia lor. cît au umblat din loc în loc. La asta s-a mai adăugat şi faptul că „Nemţii încă sfărşind zahereao (căci vreo doaozece de zile trecuse. şi nimic n-au folosit. ca să iasă la loc mai larg. Martorii oculari. craiul leşesc. neputînd nimic turcii să folosească. adică „de n-ar fi înnoptat într-acea noapte ar fi fostù izbînda nemţilor. „Veziriul” înţelegînd că „ oastea nemţească au fost puţinei. cu corturile lor. dechemvre 27 dni” cînd nemţii au bătut cetatea Seghedinului „ce iaste pre apa Tisei”. au spus cum că „doao şi trei părţi vor fi căzut de turci şi o parte de nemţi”. august 2 dni. toate au rămas acolo pre seama nemţilor. că după întoarcirea turcilor nici nemţii nimic nu s-au mai mişcat a merge după dînşii“.

după patru zile de stat la umbra cortului. iar fuga lor au fost numai într-o zi. pe urmă trag iar la Dunăre la „un loc ce se chiema Cobila. trecînd Dunărea la o cetatea ce-i zic Varodin.” Expresia aceasta din urmă o întîlnim de acum înainte tot mai des în legătură cu isprăvile militare otomane. trecînd Dunărea de ceasta parte. ea măsoară treptata descompunere a Marelui Turc care va deveni Marele Bolnav. Iată ce-au făcut turcii cu nemţii şi. au mersu spre Timişoară“.” 121 „Veziriul” se află în Serbia şi nu ştie de nimic. întrucît „venirea lor au fost în 3 zile. aşa că la 27 dni ale lui iulie. aceştia „sosind degrab înapoi pîn’ la Belgrad”. „s-au rădicat“ Turcul „cu toată puterea şi. den jos de cetatea Pătruvarodinului“. au aflat că „oştile nemţeşti au mers asupra Timişoarei de o au ocolit“. În acele vremuri de sfîrşit şi început de veac pe mai toate cîmpurile de bătaie otomanii „foarte groaznic au fugit”.“123 Toate faptele războinice seamănă în oricare momente pe care istorisirea cronicii le zugrăveşte. mai ales. între timp înţelegînd semantica mişcărilor acestora nemţii din 49 . “122 Şi după asediul Vienei cînd „au dat Dumnezeu de au fost izbînda creştinilor” fuga turcească s-a petrecut „cu mare ruşine”. cei din urmă cu cei dintîi începînd de la „iulie 23 dni“. ca urmare a acesteia „numaidecît a trimis de au omorît pre Mustafa-paşa. informaţiile curg iute. armata otomană „ să întîmpină cu nemţii. aşa cum le rosteşte cronicarul.49 nespusă. Împăratul presimţind de timpuriu a fugit şi el din Belgrad cu aceeaşi „ mare ruşine”. aici „făcutau sfat ca să meargă să lovească la Petrovarodin“. ca 8 000. în tot vălmăşagul acela cronicarul reţine că „turcii munciia ca să fugă“. Ordia Turcului ajunge la Panciova. Diferenţa numerică dintre cele două armate este evidentă.” Atît a durat războiul „şi nu mai putură turcii sta împotriva nemţilor. trec de cea parte şi iau cetăţuia Titelul.124 Numai că. ci numai cu călărimea. „nu era proastă putere şi gătire.125 Că nu mai era vremea Turcului se poate vedea din strategia desfăşurată pe cîmpul de luptă. Acesta va fi menţinut în viaţă pînă la sfîrşitul primului război mondial din interese comerciale şi militar strategice ale celorlalte puteri europene. aşa că iscoadele. spionii Turcului. ridică oaste „ca la 70 000” ca să fie de ajutor cetăţii. La asediul Seghedinului fuga e de-a dreptul performantă. ca să să lovească în acele locuri cu Turcul că ştia prea bine Neamţul că acolo poate ţine bine bătaia că nu era mai prejos de ordia de la Beligrad că „nici la dînşii“. însă nu cu toţi. fiindu duca de Saxoniia cap mai mare oştilor“. Mai întîi împărăţia a sosit la Beligrad. război fiind. ci numaidecît dederă dosul. şi numaidecît dederă războiu faţă cu faţă ca la 3 ceasuri. la nemţi adică. pe urmă la „apa Tisii“. Dialogul intercultural a rămas în veşnicie prin frumuseţea numelor de locuri şi persoane. Neamţul a prins de veste că s-au sculat Turcul din tabără de la Beligrad şi au lăsat „Timişoara şi s-au tras mai la cîmpie“.

asta opera. care era mai mare cap oştilor nemţeşti“. N-au putut nimic şi au lăsat mai moale „sfatul lor cel trufaş“ că au cunoscut Turcul că nu poate toate după pohta sa şi atunci începe „să să poarte în meşterşuguri şi în tălpizii“. cu observaţia că nu ar trebui să ne simţim deloc în deficit faţă de minunatele lor izbînzi cu toate că este cu adevărat greu să găseşti alibi pentru atîtea corigenţe istorice. (i-) au venit această veste de izbînda creştinilor cu Stoian vătaful de călăraşi. cu alalţi viziri şi cu alalţi paşi. asta autorii. care se întîmplase la Beligrad“. înfrîngerea şi cafeneaua tolănită în soarele Bazargicului. kieful. dimineaţa. şi cu toată oastea turcească cîtă era călărime“. principul Savoii”. Această fugă din istorie va să fie o constantă a răsăritului-altul-decît-centrul-Europei care trebuie din cînd în cînd să ne fie simpatică. cum bine le zice cronicarul. astea mentalităţile. Şi cum spun cronicile. cînd ieşia de la utrenie. cap fiindu-le Evghenie. Înţelegînd această „veste veselitoare“ referitoare la izbînda creştinilor şi. Acest Eugeniu de Savoia va intra în cele din urmă pe poarta Forforoza în cetatea Timişoarei. lui vodă Brâncoveanu. vodă au dat „slavă lui Dumnezeu“. pentru leneveala. Europa Centrală e şansa noastră de a iscodi mai puţin ruşinaţi slava ălorlalţi. „stingerea păgînilor“. chit că au încălicat „viziriul Mehmet-paşa. În ce ne priveşte mai stăm încă în „stingire” pînă la vremea de azi şi pe buze aceleaşi imnuri de slavă avem. şi Pronia i-a întipărit potcoava calului în piatră ca să rămînă întru aducerea aminte a ceva păstrat în piatra din răcoarea altarului: un semnal dintr-o Mittel Europa mai puţin de găsit în cronici. ci îndată cerîndu calul şi încălecînd de cu seara au fugit“. la septembrie 8 dni „în zioa de naşterea născătoarii de Dumnezeu şi pururea fecioarii Marii. Asta e geografia noastră culturală. din vremea cînd serascher la Beligrad era un domn pe nume Hussein. adică a cătanelor acelora ce făcuseră „liturghie în cortul cel mare al împăratului turcesc.50 tabăra lor de la Săghedin vor să treacă asupra Varodinului în frunte cu „Evghenie. corturi şi zaharele decît cele obişnuite. amestecul de catolicism şi mahomedanism din icoana murală de la basilica franciscană Maria-Radna de la poarta de intrare în Transilvania. prinţepul de Savoi. mai apoi sultanul văzînd acea „stingire“ nimic „nu s-au mai zăbovit. dinspre pusta ungurească spre care dumnealui Turcul urcă în felul unui lup care dă tîrcoale stînei cu turma mieilor Domnului. mai ales atunci cînd obosim să tot admirăm pragmatismul şi biruinţa fără odihnă a Vestului . Liberul arbitru şi predestinarea (înţelepciunea) 50 . cu alte dobitoace.

pentru acest preaînvăţat boier muntean care a studiat la Universitatea de la Padova. „Nu-i nice o putere. au purcesù şi el noaptea şi au trecutù Prutul bine“126. este „preaadîncă”. Cronicarul este indignat. fără de la Dumnedzăù dată“. Cum se poate una ca asta? Cum se poate ca izvorul absolutei identităţi să fie o diferenţă absolută? Se va putea vreodată ca omul să devină Dumnezeu însuşi prin îndumnezeirea sa? Vor reuşi sfinţii care se vor ca Dumnezeu să fie Dumnezeu însuşi? Adică să se contopească într-o asemenea măsură în divinitatea lui Dumnezeu încît să nu-i mai putem deosebi de acesta. Inspirat de acesta a putut gîndi stolnicul Cantacuzino cum că „nici un lucru cîte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi. aceasta este un noian. Iată-l pe „Gasparù-vodă.. de la Dumnedzăù este. aceştia numai slujitori devotaţi nu-i sînt întrucît „l-au omorît“. modul în care se petrec toate.51 Faptele oamenilor se află toate sub semnul hazardului. ori bun ori rău. fiinţa divină şi fiinţa umană se regăsesc una în cealaltă prin chiar absoluta lor diferenţă. specifică lumii medievale. Nu este doar şi gîndul acesta o blasfemie. de aceea toate ale lui Dumnezeu „foarte ascunse şi întunerec ne sînt“. Domnul. Puterea divină stă în absoluta sa non-identitate cu puterea lumească. zic. sau cel puţin aşa par să fie scrutate de un ochi modern. În preajma sa are „puţinei de ai săi şi den boieri Şeptiliciu-hatmanul şi Goiapostelnicul pe lîngă dînsul“. nu-i aşa?. Precum zice Svinta Scriptură: (. fără de la Dumnedzăù dată“..)« Nu-i nice o putere. fiul lui David. nu-i aşa?.. fără de la Dumnedzăù dat㻓127 Concepţia aceasta. la toate primejdiile feritù trebuieşte că. după cum mărturiseşte stolnicul Constantin Cantacuzino. Cu toate că între fiinţa umană şi cea divină se află o prăpastie de natura esenţelor. oricum este. În vremurile vechi ceea ce se întîmpla era bine condus de voia lui Dumnezeu.. odată ce. părăsit şi de oştenii săi. în privinţa tradiţiei bizantine referitoare la domnul autocrat nu pare să accepte nici un compromis de natura a leza puterea voievodală. „cum sînt şi cum vin”. nici în 51 . înţelepciunea lui Dumnezeu este „mai nainte de veci (. cu toate acestea. este dincolo de puterea de pricepere omenească. Ne mărturiseşte fără ocol că ceea ce au făcut Şeptiliciu-hatmanul şi Goia-postelnicul e o „Scîrnavă şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări creştine. aşază puterea laică şi cea divină la antipodul unei diferenţieri conciliabile doar prin voia lui Dumnezeu odată ce. renascentiste. şi cu toate că este adeptul în multe privinţe al ideilor moderne.) orînduită“. Relativitatea lumii este sursa înţelepciunii de felul aceleia a Ecleziastului. vădzîndù mare turburare şi fugă în oastea leşească. pe faţa pămîntului „Nu-i nice o putere.

a fost om şi Dumnezeu.) „gândeşte. ea n-ar mai juca rolul de Substanţă Supremă. zice Aristotel.dacă presupunem“. dar în funcţie de altceva. că ea (Inteligenţa divină. „Nu-i nice o putere. ne-a întors spatele. în acest caz ceea ce ar constitui esenţa ei nu ar fi gândirea în act. ci toate sînt mutări şi în stricăciuni zidite. omul gîndeşte în vechiul raport care leagă efectele de cauze: „cînd lumina soarelui cu nuori sau cu neguri să acopere. dacă aşa gîndim e pentru că aşa vrea Dumnezeu să gîndească la sine prin şi în noi: „. a plecat.52 nenumăraţii ani pot tot într-acelaşi acelaşi chip sta... cîtă a primejdie frică porţi şi cîtă veselie şi bucurie ai avea măcar cevaşi de s-ari lumina. călătoriu.. prin urmare. În Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea. În tine nu mai există nici diferenţă şi nici nostalgia abolirii acesteia. ceea ce nu este acelaşi lucru.) E. Spiritul modern zice că Zeul nu este om pentru simplu motiv că Hristos nu a fost doar aşa ceva.. întrebarea e: ce gândeşte ea? (. se întreabă modernul. ca calea ta a cunoaşte să poţi? “130 Aşa după cum spune Aristotel.n. fără de la Dumnedzăù dată“. pentru că. Nu există oare pericolul (sau extraordinara şansă) ca omul devenit asemenea lui Dumnezeu să-i ia locul? Să facă din sine însuşi Dumnezeu şi să declare că Zeul doarme sau. nu-i aşa?. evident că ea gândeşte doar ceea ce e mai divin şi mai demn şi nu-şi schimbă obiectul gândirii. în lumea sublunară. dacă întradevăr este supremul lucru. dzici că vremea iaste melanholică sau stristă şi cu vremea a ta voie să strică. Cea dintîi este pragmatic-utilitaristă: bunăoară. (. căci o schimbare ar însemna o schimbare înspre mai rău şi aceasta ar fi de fapt o mişcare.asemenea acestuia. căci vrednicia ei este actul de a gândi.. şi încă lipsind luna noaptea. se gândeşte pe sine şi Gândirea ei este o gândire a gândirii”129.prin credinţă în creatorul ei .)De unde reiese că Inteligenţa Divină. Mai mult: cum poţi tinde să fii Dumnezeu dacă tu eşti Dumnezeu. cum s-au zis şi să cunosc”128 Numai că în chiar omnipotenţa divină stă şi şansa oferită creaturii să devină . Deci aici. n. cum poţi fi om deplin dacă nu eşti despărţit de creator în calitatea ta de creat. Ce scandal! Ce aiuritoare perspectivă! Răspunsul este inevitabil acela al cronicarului. mai rău. Inteligenţa Divină nu poate gîndi la altceva situat în afara sa pentru că în acest caz 52 . Este posibilă aici mişcarea ( a lui Dumnezeu spre Om şi a Omului spre Dumnezeu) sau plutim în plin eleatism odată ce Omul nu devine cu totul Dumnezeu şi nici Zeul cu totul Om pentru că „nici un lucru cîte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi”. Dimitrie Cantemir desparte cunoaşterea lumii de cunoaşterea lui Dumnezeu. scrutînd lumina zilei. a murit.. Sfînta Scriere zice că a fost om deplin şi Dumnezeu deplin. ori. indiferent dacă substanţa ei e Inteligenţa sau Gândirea. Dar. ci o simplă potenţă. Aşadar.

nocturnă şi diurnă.. Aşijderea. Pentru acest tip de gîndire (cel relaţional şi raţional) există cele două lumini. adică pre Pavel.) omului să luminedze“. au pus alţi doi luminători. care „a făcut să facă stele mai luminoase decît acestea ce strălucesc pre ceriu şi lună mai iscusită decît aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat decît acesta„.. Pentru a gîndi asemenea Inteligenţei Divine. pentru întărirea şi întemeierea besericii: pre cel mare. Luna. asemenea au stătut aceştii puteri”134. la limbi. este modalitate de a figura alegoric cunoaşterea de dincolo de fire care se întîmplă „în casa Domnului“. cum spune mitropolitul. Ziditorul a lăsat în lume lumina cea din „înlontrul capului“. adecă pre Petru. Soarele cel de taină al apostolului este expresia împărtăşirii sale din desăvîrşita „preaputernicie„. pentru ca să răsipească cu strălucirea minunilor şi cu lumina învăţăturii norii cei întunecaţ ai înşălăciunii. Lumina sfîntului. pe care Creatorul „li-au făcut ca deasupra capului (s. făcîndu-se om. în deplină tranparenţă întrucît acolo luminează „ca o făclie aprinsă“131. la limbi„. cealaltă este „ponegrială. şi căldura cea vieţuitoare a soarelui celui de taină a lui Petru.n. întru stăpînirea întunecatei nopţi a închinării la idoli. şi pentru unul şi pentru celălalt există lumina de deasupra capului şi cea care adastă „înlontrul“ lui.133” Soarele este apostolul Petru. umejoasă şi îngrăşătoare putere spre creştere. că iaste la loc înalt„. Lumina aceasta este cea adevărată. lui Pavel.53 aceasta nu mai este supremul lucru. munte) în cea a Paradisului. „stăpînirea zilii“ vrea să spună că vestea mîntuirii („dumnezeeşti cunoştinţe„) „întru jidovime„ i-a fost hărăzită lui Petru iar „stăpînirea întunecatei nopţi„ care este aceea „a închinării la idoli. a sfinţeniei „Să vede de departe. iară pre cel mai mic. Lumina soarelui de taină stinge 53 . aceasta „nu să poate tupila„ stă întemeiată în muntele dragostei şi a smereniei. Desigur că Ivireanul se lasă furat de jocul alegoriei sale pentru că şi Petru a dus vestea dincolo de hotarele neamului israelit şi a sfîrşit chiar crucificat la Roma. Luminătorii cei de deasupra capului despre care lumea . pietrilor scumpe şi plodurilor pămîntului vieţuitoare.protagonist în dialogul cantemirian . este expresia translaţiei din imanent în transcendent. din geografia terestră (loc înalt. solară şi lunară. Comparaţiile cu valoare alegorică sînt extinse corespunzător în predicile mitropolitului din Iviria: „Căldura soarelui are lucrare firească a dărui copacilor erburilor. pentru ca să fie întru stăpînirea zilii a dumnezeeşti cunoştinţe întru jidovime. apostolul Pavel. mai toţi cei din lumea veche ştiu lucrul acesta: iată cum i se alătură Antim Ivireanul lui Cantemir. negură şi miedz de noapte“. în „curţile Dumnezeului“.) li-au dat“132 sînt şi ei supuşi unei substituţii alegorice la Ivireanul: „Şi iarăşi acestaş Dumnezeu.zice că „Dumnedzău puternicul una spre luminarea dzilii şi alta spre luminarea nopţii (.

) Unul cuprinde întotdeauna faptul de a fiinţa. În raiul creştin. aşa cum nil zugrăveşte Antim Ivireanul în felul zugravilor de mănăstiri: luminile şi cerurile paradisiace sînt „mai mari şi mai largi în rotocolime„. Fiindcă. urmarea iraţională a sufletului după kallos. căci dacă ar fi în cîteva. de o limpezime fără complicaţie: „Prin urmare. ele nu sînt flori. frumosul ca desăvîrşire în raport cu care omenescul din noi. ca şi în stat. copacii. adică Unul şi fiinţa. desăvîrşit. nici în unele dintre părţi. „mai nalţi şi mai roditori„. de fapt. ceea ce este Unu este întreg şi totodată conţine părţi? – Desigur –Însă părţile acestea ale Unului care este. florile „mai cu multe mirosuri„. ceea ce este imposibil“135. există acolo „şi vînturi mai sănătoase şi văzduhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr şi mai de multe feliuri“136. mai multul se găseşte în mai puţin. afirmaţiile sale sînt de o simplitate dificilă. într-adevăr. tot aşa cum floarea din rai este una singură şi toate laolaltă. – Prin urmare. iar fiinţa – pe Unul“137 Slujirea din dragoste Iubirea este des invocată de cronicari. pot fi oare separate una de alta – unul de fiinţă ca parte a sa şi fiinţa fără de Unu ca parte a sa? – Nu pot fi. mai multul s-ar găsi în mai puţin. Credinţa şi speranţa aceasta e prezentă în umanitate încă din anticihitate: „În om. altfel. Dumnezeu participă la fiinţă şi la fiinţare întrucît este întreg şi întrucît este parte. ne asigură Félix Buffiere în incursiunea sa în miturile homerice. „dacă fiecare element se află la locul său. spune Platon. dacă ar fi în toate. într-alta fericită prin înţelepciunea guvernării. cum ar mai putea să fie în toate? (.54 „celialalte lumini şi ceriuri „ pentru că lumina de taină le înglobează pe toate. „nu este nici în cîteva părţi. nici în toate părţile. ca în Banchetul lui Platon. Este lumina şi mai mult decît atît. ci toate mirosurile. dacă nu se află şi în una anume. Şi cu toate acestea imposibilul este cu putinţă. rareori ca expresie a unei atracţii fizice sau. dacă cel mai bun 54 .) Dar întregul“. ar trebui să fie şi în una. Platon este aici mai explicit. Este partea devenită întreg cu toate că Platon ne atrage atenţia că „întregul nu este în părţi. inevitabil nedesăvîrşit.. în armonia capabilă să scoată zarva vieţii din starea conflictuală. întregul aflat în părţi. păsările sînt şi ele „mai cu dulce glasuri“. dreptatea domneşte“. paradisul este ilustrarea în absolut a modului prin care Unul participă la fiinţă. Acest mai mult pe care îl repetă în zugrăvirea sa de peste fire Ivireanul este chiar întregul.. ci toate florile. Este parte şi întreg totodată. Iubirea este implicit formă a înţelepciunii cîrmuitorului prin care lumea stă în ordine. fiecare dintre părţi va cuprinde la rîndul ei atît Unul cît şi fiinţa (. tinde să devină perfect.. Acest mai mult este. Florile paradisului nu au mai multe mirosuri..

mai puţin faţă de Dumnezeu care este înţelepciunea absolută. ce în puţini arată puterea sa. nici fără cale războiu să facă. în Dumnezeu este mic. Dreptatea este pricină a admiraţiei şi temei al slujirii din dragoste: „Pentru aceia“. sh. a oricăror ambiţii doar laice. minimalizarea propriei gîndiri şi chiar a propriei valori. 1. iară cei răi tot cu siială“. a oricăror speranţe doar omeneşti. înţelepciunea este o necesară relativizare a oricăror credinţe doar pămînteşti. pe de altă parte nu ne putem limita dacă nu există o ne-limitare în raport cu care să capete sens propriile noastre margini. Şi tu. Aceasta există în persoană. Cor. Faptele din istorie contrazic iluzia mîndră a puterii şi în acest sens cronicarul spune lucrurilor pe nume: „Aşa noroceşte Dumnezeu pre cei mîndri şi falnici. împărate. ca niminea să nu nădăjduiască în puterea sa. dar este infinită în atribuţii. De aceea. că iarăşi dzice: «Cînd slăbăsc. de cîte ori să îmbrăca dimeneţile. groznic nemăruie»139. că Dumnezeu nu în mulţi. gl. pentru individ. sh. cum vîrsteadză toate şi turbură şi face lucruri împrotivă! “ 140 Înţelepciunea este capacitatea omului de a-şi vedea limitele pentru a le putea gîndi şi pentru a percepe responsabilitatea care se dă unuia sau altuia dintre noi: „Un craiu de Englitera.141 Nu putem gîndi la noi înşine dacă nu ne limităm. Strigă cronicarul „O! nestătătătoare şi niceodată încredinţate lucrurile a lumii. atuncea tare sînt» (Car. ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. Cor. Domnii cei buni şi direpţi fără grije şi desfătaţi stăpînescù.10). 10). 12. În Dumnezeu se topesc şi se indetermină contrariile. 12. ca şi din misterul impenetrabil care învăluie persoana Creatorului. cînd slab vii fi (însă în Domnul) atuncea decît tot puternicul eşti. Înţelepciunea este şi toleranţă faţă de ideile altora. A nu fi „groznic nemăruie“ pretinde dobîndirea înţelepciunii ca formă de percepere a valorilor doar omeneşti ale acestei lumi trecătoare. În gîndirea medievală înţelepciunea este distanţare tămăduitoare faţă de orice. ne încredinţează cronicarul „întrebîndù un împărat pre un dascăl: cum ar fi împăratù să hie drag tuturora? Au răspunsù: «De nu vei hi . Înţelepciunea aceasta o avea Grigore Ureche în Letopiseţ. de atîtea ori dzicea sîngur sie: « Adu-ţi aminte că a multe gloate de oameni eşti stăpînù». tumulturile mîniei şi elanurile oarbe ale dorinţei“138. este de a supune inteligenţei şi raţiunii sale. nesemnificativul dobîndeşte acolo semnificaţie absolută după cum spune şi prinţul Dimitrie Cantemir: „Şi iarăşi să ştii că «Vîrtutea în slăbiciune să plineşte»( Cartea 2. ca să să arate lucrurile omeneşti cîtu sînt de fragede şi neadevărate. Relativizarea este singura cale de acces în lume a înţelepciunii. cărora li-i Dumnezeu împotrivă“142. Justiţia. 55 .55 comandă şi cel mai puţin bun ascultă. Puterea divină se arată în dreapta potrivire a unor evenimente din istorie.gl. ceea ce este mare în lume.

să lămureşte lucrul care este mai la îndemînă. La mulţi domni mare smentele am vădzutù den şoapte sau nesfătuit amu. „au dat Dumnedzău să aibă împăraţii.. fără greş pre acela lucru să stai. nu poate trăi în comuniune decît cu propriile sale convingeri. odată ce numai: „Aşea ferescù pre domni şi ţărîle voroava cu svatul de primejdii. cîrmuitorii ţărîlor. într-altù chip. afli departe. la pomenirea sfîntului Simeon Stâlpnicul este povestită o întîmplare semnificativă despre ceea ce anume poate fi fanatismul şi cum anume poate fi el probă pentru dovedirea existenţei sau absenţei harului: „Şi auzind părinţii din pustie. că nu te va înşela. că deşi gîceşte cîrmuitoriul cîte o treabă. craii.. zicînd: «Pentru ce nu mergi părinţilor şi altă cale nouă ai aflat? Deci. sh. nice va mîntui necurăţiia pre necuratul (Eclisias.“ Posibilitatea de a greşi de unul singur este mult mai mare: „Iară ce fac domnii singuri den gîndurile sale sau den şoapte rar lucru iesă la folos. ce ai gînditù că este cu cale. că te amăgeşte.56 „Căce nu iaste în om putere. 8) “143 Fanatismul nu relativizează nimic şi de aceea nu se împărtăşeşte din binefacerile înţelepciunii.“ Adevărul şi buna socoteală pretind de multe ori trecerea timpului în măsură să asigure perspectiva justă asupra realităţii: „Multe lucruri ne parù că sintù gîcite. în sens medieval. crede cronicarul.“144 Explicaţia acestei stări de fapt este legată. la data de întîi septembrie. iar de va asculta şi de va voi singur să se pogoare. Şi părinţii pustnici i-au învăţat pe trimişi că de se va arăta nesupus. în vacul nostru.“ Argumentul în favoarea bunei consilieri este unul de natură epistemologică. “145 În cuvîntul de învăţătură de la începutul anului bisericesc. cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. să nu-i trebuiască voroava cu svat. Fanaticul nu-şi ascultă semenii. iară apoi. domnii. să nu credzi aceia socoteală. Cu „svetnicii“ aceştia împreună.“ În acelaşi timp „ce-ţi pare numai a singur că este bine. dacă să mai tocmescù cu gîndul tău. pogoară-te de pe stîlp şi urmează vieţii pustnicilor». încă tot să nu să încreadză cau gîcitù pănă nu să întăreşte părerea lui cu voroava şi altor păreri. să aibă svetnici pre lîngă sine“. se minunau de străina lui petrecere. frămîntă „cu voroava lucrul. adevărul în politică este suma intersectată a cît mai multor opinii. de aceea „ce ai gînditù că este bine. altul alta răspundzindù.8. 56 . întrucît ei „vorovindù o treabă“. mai pe urmă.. de voia lui Dumnezeu care rînduieşte cursul istoriei: „Că pentru aceia“. şi unul una. Fără sfatù au făcut Vasilie-vodă lovitul tătarîlor. să-l lase pe el şi să stea aşa cum a început. şi alţii toţi dzic că este într-altù chip. dacă nu procedează aşa poate greşi. dacă mai laşi vremea socotelii. vodă alcătuieşte un soi de strămoş al parlamentului de astăzi. gl. Şi au trimis la dînsul ca să vadă ce duh locuieşte în el. încă a doi sau a trei socoteala. Singura modalitate de a guverna eficient e ca regele să aibe înţelepciunea să asculte glasul sfetnicilor.

“147 „Păharul lui Dumnedzău“ care s-a arătat aproape de schimbare spre „alte mai cumplite vremi“ a fost umplut de „Ţara Leşască“ care „era la mare zburdăciune“. Alegerea bună este decisivă în destinul mîntuirii individului şi a istoriei întregi cu atît mai mult cu cît omul nu poate prevedea nimic din ceea ce îi este dat să trăiască: „Neştiutor“. adecă: «Războaiele în clipala ochiului stau».) Şi bine au dzis unul: «Bella momentis constant». Isus a ridicat păcatul protopărintelui Adam dar nu a abolit libertatea de a face răul şi. luîndù băieţii oamenilor în silă la curvie“. vrînd să se coboare. ci petrece precum ai început. „gîndul omenescù singur de sine la ce merge şi la ce tîmplări apoi soseşte“149. Deci. Lumea este moştenitoarea păcatului adamic. Care de folos să-ţi fie pînă la sfîrşit»“146 Proba la care a fost supus sfîntul este una a relativizării propriilor hotărîri ca mărturie a înţelepciunii. Că era la mare zburdăciune ţărîle aceste.. cu silă a cîteva case de boieri. massa perditionis. el îndată a păşit cu piciorul pe scară. dar şi „aicea în ţară“. în Moldova din vremea domniei lui Vasile Lupu. De aceea este relativă. este una singură: „care toate fapte mai pe urmă s-au arătat cu mare osîndă asupra casei lui Vasilie-vodă“148 ! Liberul arbitru ca moştenire lăsată omului de Zeu este urmarea facultăţii de a alege care i s-a dat acestuia. ce în cursul său să întoarce“150 Nu numai „lucrurile războaielor“ stau în puterea lui Dumnezeu: tot ceea ce se întîmplă este prin Dumnezeu. nepoţii lui Vasilie-vodă. Dar trimişii strigară: «Nu te pogorî. Relaţia omului cu Dumnezeu în faptele istoriei apare adesea în cronică marcată de o dependenţă strictă: „Iară lunecoasă sintù lucrurile războaielor şi în puterea lui Dumnedzău mai multù stau. luîndu-le fetele peste voia părinţilor la ţietorie. ajungînd trimişii soborului sfinţilor pustnici şi spunîndu-i hotărîrea lor. Urmarea. Iară roata lumii nu aşea cum gîndeşte omul. Cronicarul ne avertizează cum că răbdarea divină are margini: „Iară di pe acele vremi să cunoaşte păharul lui Dumnedzău aproape de schimbare şi curundù spre alte mai cumplite vremi.. implicit.. ca mai mare sile făcea.. Că atîta de era numai să ie acela războiù Vasilie-vodă şi să să aşedze în domniia Ţărîi Munteneşti. şi zburdăciunea naşte păcatul urmadză mînia lui Dumnedzău.57 cunoscînd că este de la Dumnezeu. sfinte părinte.)« Nu-i nice o 57 . Orice valoare din lume stă sub semnul păcatului strămoşesc. odată ce „ (. (. „zburdăciunea“ care umple paharul capătă înfăţişarea preacurviei că „singur domnulù Vasilie-vodă. Acum ştim că lucrul tău este de la Dumnezeu. zice cronicarul. Şi care ţări să suie pre la mare bivşuguri. zburdeadză hirea omenească peste măsură. previzibilă. judecata la care este chemat omul.“ Ca în vestitele locuri biblice peste care a căzut focul pedepsei este prezentă si sodomia: „Iară oamenii de casa lui.

a voinţei omeneşti şi a iniţiativei în stare să schimbe faţa lumii prin fapta omenească. Pare să fie prezentă aici o restrîngere a liberului arbitru. „nu mai semănaţi prin spini “) indică limpede liberul arbitru lăsat omului. alcătuirea Letopiseţelor are şi un pronunţat caracter educativ. aşa fiind. mai ales. încă şi mai puternici decît mine. „Araţi-vă ogoare noi“. gîndul cronicarului pare să încline către liberul arbitru. Grigore Ureche mărturiseşte în nenumărate locuri din Letopiseţ credinţa aceasta.„Iară roata lumii nu aşea cum gîndeşte omul. Atributele predicative („Semănaţi-vă fapte bune “. lume“. “154. „prefaceţi ţelina în ogoare“. Aceasta se dobîndeşte prin gîndul la statutul iluzoriu al tuturor celor ce se află sub vremi. aceştiia ce în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decît toţi oamenii lumii să ţinea(. un dar divin.omului nu-i rămîne altceva decît să judece şi să 58 . în tradiţia înţelepciunii Ecleziastului din Biblie: „O. Gîndul lui Dumnezeu se află ascuns în faptele istoriei aşa încît cercetarea şi.. te-am sfinţit şi te-am rînduit prooroc între popoare“152. ca şi viaţa obişnuită. şi căutaţi pe Domnul. au fost. exclamă prinţul Cantemir „dară eu ştiu precum şi mulţi alţii ca mine.. fără de la Dumnedzăù dat㻓151. dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvîntul şi îl face neroditor“155. Numai că..58 putere. minunaţi şi vestiţi? Unde iaste Chiros şi Crisos? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis. ci şi putinţa cunoaşterii transcendentului. a luminii celei neapropiate („prefaceţi ţelina în ogoare ale cunoaşterii lui Dumnezeu“). De aceea istoria trebuie citită într-un anume fel pentru că în curgerea ei poate fi descifrată voinţa divină. şi înainte de a ieşi din pîntece. Binele şi răul ei atîrnă de puterea lui Dumnezeu care hotărăşte toate cîte vor fi din veac. O domnie lungă şi îmbelşugată este. ca el să vină. Cursul istoriei este orînduit de voinţa lui Dumnezeu. prefaceţi ţelina în ogoare ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Cuvîntul Domnului către profetul Ieremia este fără dubiu în acest sens: „Înainte de a te urzi în pîntece. ce în cursul său să întoarce“157 . Istoria îi oferă acestuia şansa unui memento pedagogic şi nu numai atît. Evanghelistul Matei ilustrează liberul arbitru prin pilda semănătorului şi tîlcuieşte în acest fel sămînţa „semănată în spini“ care este cel ce „aude cuvîntul.)“156 Totul în istorie este predestinat din veac . adică să accepte responsabilitatea omului faţă de propriile acte şi să-i acorde acestuia şansa îndreptării păcatului prin voinţa liberă după alte îndemnuri biblice ale Creatorului : „Căci aşa zice Domnul către bărbaţii lui Iuda şi ai Ierusalimului: «Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi prin spini!»“153 Profetul Osea îndeamnă la fel: „Semănaţi-vă fapte bune. în beneficiul absolut al predestinării pe care o mărturisea reformatorul Luther.. căci numai aşa veţi secera milostivire. te-am cunoscut. dară pînă la svîrşit ce s-au făcut? Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari.

Gîndul cronicarului pendulează în permanenţă între predestinare şi liberul arbitru. În alte locuri din Letopiseţ. păcătosule. sosescù de pierdù şi al său“158. făr’ de socoteală. atît de apropiată de gîndirea lui Luther. totuşi. De aici reflexul moral al unor însemnări cronicăreşti de înaltă tensiune ideatică. şi într-una şi în cealaltă este prezentă încredinţarea că.59 se înţelepţească privind cursul acestei roţi a istoriei. Este aici 59 . aiave. a îngropat partea cea mai frumoasă a sinelui său: sufletul. cu toate acestea. Şi tu nu verşi o lacrămă. Lazare îngropatule în groapa nesimţirei. păzitoriul sufletului tău. Plîng drepţii. soţiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumuseţea aceia a închipuirii cei dumnezeeşti? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sînt frumuseţele lui cele minunate. mai mult. Plînge îngerul. nu te întristezi. cel frumos. ca ţărîna vîntul. carele te-au zidit” 159 Păcătosul în-făptuieşte păcatul din propria sa voinţă. nici nu-şi plînge nenorocirea pentru că. Avîndù ţară. care dacă au greşit în sfaturile lor nu sînt ei de vină pentru că s-a împlinit ceea ce trebuia să se întîmple. Predestinatio. pierzarea ta. sentimentul că nimic nu este al omului din cele ce s-au petrecut în vechime este întărit de smintelile „svetnicilor“ regilor lumii. Poftile a domnilor şi a împăraţilor nu au hotar. vorba evanghelistului. Dară cum nu te milostiveşti asupră-ţ? Cum nu-ţ plîngi nenorocirea? Plînge pentru tine beserica. „plînge îngerul”. cel vrednic? unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău. omul poate prin sine însuşi să se smulgă din păcat prin cunoaşterea acestuia. Vezi-ţi ticăloşiia ta. pentru căci vede. cinste şi mai mari şi mai late ţări poftescù. „plîng drepţii”. Avîndù domnie. cum i s-a mai spus: „Unde ţi-ai pus. eşi afară! Vino odată în sine-ţi. zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii puteri. deşi „plînge beserica”. face lor libertăţii de voinţă ca autodeterminare. carele te-au omorît şi te-au despărţit de Dumnezeu. Acestui lamentou i se poate adăuga altul al lui Ivireanul. Lasă acel obiciaiu rău al păcatului. cel minunat. nu aude cuvîntul. adică „soţiia iubită a îngerilor carele este mai luminat decît soarele“. fiiule. în speranţa că este posibilă îndreptarea ca act propriu de voinţă. ai lăsat să se piarză păcatul şi să-l vînture. dragă lui Erasmus. O. El însuşi a lăsat „să i să piarză“ şi nici nu se milostiveşte de pierzania lui. el şi-a pus în loc rău sufletul său. carele eşti mort. şi aşea lăcomindù la altuia. pre atît rîhneşte. dar şi existenţială: „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pre cît să mai adaoge. şi ţara altuia a cuprinde cască. nu vii în căinţă. carele îl arată mai luminat decît soarele? Aşa. sufletul tău cel iscusit. prin indeterminism. Liberul arbitru permite dojenirea păcătosului pentru păcatul său.

Dincolo de fapte este căutată semnificaţia transcendentă. au pierdut ţărîle sale. făr’ de leac de vină” 162. vrîndù să supuie Rîmul. ce bietul om supt vremi. aşa cum am spus. au pierdutù şi domniia Ţărîi Munteneşti. de au cădzutù pre mînule lui Alexandru Machidon. Vedzi ce greşele s-au făcut la cei vestiţi svetnici. vrîndù să supuie ţărîle greceşti şi toată Machidoniia Darie au stînsù împărăţiia sa. Pe aceasta caută cronicarul să o ilustreze. orice întîmplare narată îşi are subiacentă o morală care-i subîntinde structurile evenimenţiale. O asemenea învăţătură nu a ştiut-o Vasile vodă Lupul care s-a lăcomit la Ţara Românească. Deţinătorul puterii în lumea medievală românească îi „ieste drag a vărsa sînge nevinovat”. acmu ar hi într-altù chip“. a creat un oxymoron insuportabil cu mult mai expresiv în laconismul formulării acesteia decît toate volutele oratorice gata să traducă prin exces verbal o indignare atît de evidentă în acest caz. nu sînt specifice poporului român. Iară nu sintù vremile supt cîrma omului. Puterea. după cum nu sînt doar ale unuia anume sau vechimii medievale. vrîndù să ia alte ţări. Aşea Pirù-împăratù. Dară cui nu ieste urît a muri. Nu a fost primul din puternicii lumii care a fost pedepsit de Pronie: „Multe împărăţii în lume. ba chiar cu asupra de măsură. şi contemporaneităţii noastre în care sadismul vărsării 60 . Actul judecării este în fapt identic în orice domeniu. vrîndù să hie crai la unguri. şi prin această formulare a spus totul. hermeneutic înspre aceste finalităţi se îndreaptă. Dumnezeu pedepseşte pe cei mari cînd cred că fac ceea ce fac cu de la sine putere pentru a-i îndrepta pe toţi . ele aparţin în egală măsură.prin fapta a cărei semnificaţie trebuie descifrată corect în curgerea istoriei. au cădzutù la robiia rîmlenilor. Aşea împărăţiia Cartaghinii. acmu ar hi într-altù chip.. că mai mulţi sîntù de le ieste drag a vărsa sînge nevinovat. ne spune Grigore Ureche. absenţa lui este semn al iadului. Aşea şi Mihai-vodă. Aşea s-au stînsù împărăţiia lui Darie-împăratù de Alexandru Machidon.. Norocul Moldovei este nedreptatea. “160 . făr’ de judecată. o boală difuză a sufletului celui care conduce. s-au stînsù pre sine. un deşert fără chip: „ Pre Moldova ieste acest obiceiù de pier făr’ de număr.) Dzicem că de ar hi cutare şi cutare. poate stîrni nebunia latentă.conducători sau popoare .60 prezentă predestinarea: „Nime dară să nu vinuiască sfaturile de acmu. Efortul. Apoi zicù şi dau vina lăcuitorilor că sîntù vicleni. “161 Mentalitatea medievală este mai apăsat fatalistă. să o scoată la lumina înţelegerii pentru a putea decodifica voinţa divină. vrîndù să ia Italia. caracterul pedagogic al studierii istoriei. (. cine n-ar pofti să vieţuiască?”163 Faptele acestea sînt o permanenţă.amară ironie . de aici. Este zadarnic să „dzicem că de ar hi cutare şi cutare. şi ceea ce este încă mai grav e faptul .că „de acest noroc Moldova nu scapă. să-i zicem. crede cronicarul.

de spaima morţii fizice sau spirituale. i se arată adevărul. ca unică formă de manifestare a omului în libertate. a silui gîndul liber. prea lesne. cei care s-au plecat înfrînţi. Al slujirii din dragoste a voievodului pe care „Mai bine ar fi pentru blîndeţe să-l asculte (norodul. şi pentru aceştia toţi are o vorbă de mîngîiere moş cronicarul: aşadar „cui nu ieste urît a muri. în noroiul rece al iadului modern. au căpătat amploare. trebuieşte şi el să se teamă de toţi”. colaboratorii întunericului. uciderea în masă. la acestea s-au adăugat alte purificări: a da foc unei cărţi în piaţă. a practica cenzura. Numai că ochiului exersat să vadă dincolo de ornamentica vieţii cotidiene în dictatură lesne.61 sîngelui nevinovat. după cum o adeverează şi fericitul Pavel la 13 capete. Adîncă încredinţare! O mai adîncă definire a spaimelor şi prăbuşirii în temniţa unui individualism fără lecuire e greu de închipuit! Numele din 61 . a porunci femeii să facă prunci pentru a avea cîţi mai mulţi soldaţi ai unei înregimentări universale. a-l obliga să se înregimenteze. a dobîndit precizia raţionalităţii ştiinţifice de tip postcartezian.” Slujirea din dragoste. în aceeaşi măsură. netrebnicii fără număr ai lumii de azi. purificarea etnică sau rasială. decît de frică şi de groază să i se plece. Cei care n-au rezistat. Slujirea din frică îi închide pe amîndoi în bolgiile totalitarismului care s-a născută din puterea totală dată unuia şi din neputinţa absolută a celuilalt.) şi să-l iubească şi cu dragoste să-l slujască. şi stăpînul. toate acestea au fost norocul de care a avut parte lumea modernă. cine n-ar pofti să vieţuiască? ”) o modestie tulburătoare prin stricta circumscriere a interogaţiei la nivelul lipsit de eroismul înalt al înţelepciunii antice şi medievale.n. adică faptul „Că cela ce-i ieste voia să să teamă atîta norod di un om. aceştia toţi. plîng cu lacrimi de sînge ca în balada ciobănească şi nu îşi iartă loruşi. este descrisă în sfintele scrieri şi propovăduită de părintele mitropolit Antim din Iviria pe înţelesul tuturor mirenilor: “Dragostea încă iaste o unire a mulţi într-una şi cale cătră Dumnezeu şi vîrf tuturor bunătăţilor. Chiar aşa: „cine n-ar pofti să vieţuiască? ” În acelaşi timp cronicarul descoperă pe cont propriu esenţa profundă a democraţiei ca act liber consimţit al slujirii. pentru a se plasa la un altul realist: teama de moarte ca exersare a instinctului de supravieţuire. n. această îndeletnicire devenită obicei. Spaima cu care domnul îşi învăluie supuşii cuprinde. cei care ştiu şi sfidează totul sau cei care. cei care au semnat rapoarte informative împotriva propriei voinţe şi s-au coborît. alţii încă nu o ar lepăda” 164. ştiinduşi păcatele. zicînd:<<Decît credinţa şi decît nădejdia iaste mai mare dragostea>>”165. cătră corintheni. cine n-ar pofti să vieţuiască? Place-le lor viaţa. Este cuprinsă în această întrebare („cui nu ieste urît a muri. În ceremonialul puterii totalitare.

Aceasta este înţeleasă de Ivireanu. El nu va avea din universul nostru decît carcasa materială. este mîndria „care o au izvodit şi au născut singur satana. care l-a transformat pe Îngerul Luminii în Înger sau Prinţ al Tenebrelor. (Neantul neantizează. (. de aceea Satan nu poate fi alături de lumină. Însă problema nu va putea fi rezolvată niciodată. sufletul lumii acesteia şi misterul transcendentului în imanent. căci el este numit Prinţ al lumii acesteia în Evanghelie dar nu va avea niciodată decît lumea aceasta. Şi. ca principală podoabă spirituală a omului. Căzut dintru fiinţă. pentru căci smereniia iaste maica tuturor bunătăţilor”. ca faptă a Diavolului. Tot ceea ce anexează el. Mîndria. Ivireanul merge mai departe încă şi relatează ascultătorilor săi istoria căderii luciferice a cărei pricină. deci prin definiţie deznădăjduit. toate-s stricate. Şi probabil. Binele pe care l-ai înfăptuit trebuie să-l uiţi ca să nu cazi în păcatul mîndriei. pentru multa lumină ce avea. satana vrea infinitul. Căci pentru a avea şi a poseda. Adevărul acesta îl mărturiseşte mitropolitul Antim: „. care este. şi el nu mai este. toate-s de nimica şi osteneala lor iaste în deşărţ. antidotul ei. fireşte. el însuşi distruge. Aşa gîndeşte şi Antim: „Şi dintr-atîta lumină ce avea s-au făcut decît toate negreţele şi decît toate întunerecile mai negru şi mai întunecat şi iaste să se 62 .. El nu va recuceri niciodată Cerul.62 vechime al acestei boliri în duh este acela al slavei deşarte. legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor. vagabondează în tenebre. este act „de orgoliu orbitor şi mistuitor. l-a condamnat la un imperialism fără limite. care mîndrie lau surpat şi l-au pogorît. dintru A Fi. spune Heidegger). cu toată ceata lui. după cum ne îndeamnă Fericitul Diadoh al Foticeii: „ Definiţia smeritei cugetări: uitare atentă a isprăvilor tale”166 Opusul smereniei este mîndria. mîndria. el va strînge lemnele cu care să-şi încălzească infernul”169. ne încredinţează Denis de Rougemont.. înainte de toate. Diavolul este Prinţul unei lumi în beznă. mai presus de toate: „Smereniia încă iaste sfîrşitul. încercînd să-i prăbuşească”167. la drept vorbind. ar trebui ca el să fie.) Căzut dintru cele veşnice. şi cea mai grea dintre toate pentru că ea..păcatul cel dintîi şi mai mare decît toate păcatele iaste mîndria”. din sfărîmăturile acestei Case care şi-a pierdut rostul. conform tradiţiei. tinde spre A Avea. toate-s pierdute. el poate avea totul. el vrea să aibă. întru cele mai de jos prăpăstii ale iadului”168. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor. „este foarte cumplită şi decît toate cele de pînă aci. unul singur: Smerenia. carele era înger şi să numiia Luceafăr. „cel dintîi şi mai mare decît toate”. prilejuieşte a opta luptă ce o are de purtat omul. căci de ar face neştine toate bunătăţile lumii şi smerenie să nu aibă. ci întotdeauna alături de întuneric. Şi în credinţa sfîntului Ioan Cassian păcatul acesta.

cap. şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc”(Iezechiel.explicaţie posibilă dată de filozofi pentru căderea sufletului. în pămînt. pentru Antim Ivireanul. asemenea urcării luminii şi a focului spre înălţimile celeste. că Dumnezeu iaste foc mistuitoriu şi pară de foc supţire. toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe si puse de tine în ziua în care ai fost creat. Proorocie împotriva Tirului si Sidonului. Mîntuirea este. l3. 28. De aceea. au înşălat şi pe ticălosul Adam. cu crisolit. de l-au surpat din cinstea lui şi l-au adus la moarte şi l-au pogorît şi pre dînsul în iad”.171 La începuturi diavolul a fost fără prihană şi numai nelegiuirea l-a prăvălit „din muntele lui Dumnezeu”: 15. din pietrele cele scînteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu. versetele 12-14). şi veşmintele lui sînt atît de minunate. să-i stai în preajmă: "Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvîrşirii. în grădina lui Dumnezeu. 28. carbuncul si aur. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti. ca una care „pune multă nevoinţă din fireasca dragoste ce are de 63 . Tu te aflai în Eden. este hybris-ul păgînătăţii antice . cu safir. golirea de sine pentru ca omul să fie liber faţă de toate atracţiile pămînteşti. ca fiind duh.15-16). şi eu te-am izgonit pe tine. nimic nu a mai fost ca la început şi niciodată nu va mai fi la fel. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi pînă sa încuibat în tine nelegiuirea. de unde şi iaste. deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii".63 osîndească în veci nesfîrşit pentru că nici nu are tămăduială. lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit. smaragd. căderea. cînd nu s-a pornit încă roata veacurilor. Din pricina întinderii negoţului tău. 14. la scriitorul român din vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu. onix si iaspis. nu are pocăinţă”170. Iar bunătatea să aseamînă focului şi iaste să meargă sus. pentru multa lui zavistie. La începuturile lumii. Ceea ce s-a întîmplat va rămîne aşa pentru veşnicie şi nici un recurs nu va mai fi cu putinţă. unde-i iaste matca. te asezasem pe muntele cel sfînt al lui Dumnezeu. heruvim ocrotitor. că este o desfătare să-l urmăreşti. Consecinţele izgonirii din cer sînt prezentate de Antim Ivireanul ca o pedeapsă care s-a răsfrînt prin neascultarea lui Adam asupra neamului omenesc: ”Şi cu acest păcat al mîndriei.”172 Mîndria are şi măreţie tragică. hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine. diavolul este atît de frumos. Acesteia i se opune smerenia. ca pe un necurat"(Iezechiel. smerenia este „maica” perfecţiunii. nici vindecare rana lui. Pe urmă s-a petrecut nenorocirea. 16. în văzduh. precum la văzut prorocul Ilie. topaze si diamante. Căderea stă sub semnul lutului întunecat: ”Că păcatul să asamînă pietrii şi-i caută să meargă la maica ei.

şi ajungîndu-l turcii rău l-au tăiat şi l-au fărîmat. intră în trupul pămîntesc. după cum zice fericitul Pavel. căci îl atîrnă păcatul în jos”174. ce s-au zis mai sus. sufletul cade la „Cîmpia Nefericirii” care este „Locul cel trist”: „<Sufletul> se înalţă şi îşi recapătă vechea lui stare. În lupta în care şi-a găsit sfîrşit Costandin aga Bălăceanul „Căzut-au (. la Bucureşti. al cărui cap la Costandin-vodă aducîndu-l tocma în ţară. pe cătanele nemţeşti: „Atuncea dar după bătaia nemţilor. a pedepselor pe care şi le administrează cu dărnicie partidele boiereşti.64 hrăneşte pre copiii săi. acolo „ unde nu puţină mulţime de norod era”. este urmarea directă a luptelor politice. presupune golirea sinelui după modelul lui Hristos: „ bunătatea smereniei are mai multă putere decît mîndriia.. şi înfrîngirea nemţilor văzînd. de s-au pogorît la iad şi s-au făcut om şi s-au smerit pînă la moarte. unde au fost şi mai înainte. părăsind-o la primul pas după pierderea aripilor. cum se spune. ce era.. cu tot neamul lui şi l-au suit împreună cu dînsul la ceriu. şi s-au pogorît şi pînă la iad de au scos pre Adam. Iată sfîrşitul lui Costandin aga Bălăceanul care rîvnise tronul lui Brâncoveanu mizînd. după ce scapă de cele pămînteşti şi de <<locul cel trist>>(. „în Bucureşti la Tîrgu-de-Afară. violentă. carele este făcătoriul Luceafărului şi s-au plecat atîta. şi Costandin aga Bălăceanul acolo aflîndusă. nu în războiù.. cei care caută să zdruncine domnia lui Brâncoveanu şi să o uzurpe.) iar năzuinţa celui ce scapă de <<cîmpia Nefericirii>> este de a se îndrepta grabnic spre <<cîmpia Adevărului>> pe care. „în mijlocul oborului” lau spînzurat domnia „ ca un începător şi cap răotăţilor.) şi Cerchez Ahmet paşa serascheriul carele era cap oştilor turceşti şi lovindu-l un glonţù de puşcă au perit. ca să-i crească şi-i fereşte de toate ca să nu li să întîmple vreo primejdie şi-i va piiarde”173. Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue. La un păgîn de felul lui Empedocle. „Bunătatea smereniei” de care vorbeşte mitropolitul Munteniei este kenotică. la zi de tîrgù”. ci mai de o margine fiindù.”176 Cronicarul menţionează în Letopiseţ şi moartea unor înalţi ofiţeri din armatele imperiale otomane sau austriece. aşa cum a fost Staico paharnicul sfîrşesc..” 64 . “177 Capii răutăţilor. a neînţelegerilor. în vederea tuturor l-au trimis. cum au putut şi el dosul au dat. văduvit de perioada fericită”175 Moartea în lumea veche Moartea în lumea veche este frecvent neobişnuită. căci au făcut pre singur Dumnezeu. moarte de cruce. cît au lăsat ceriurile şi toată slava şi lauda ce avea de toate puterile cereşti.

de stîlpul cel mare legîndu-l. expresia unei lăcomii care îşi vede aşa atinse dorinţele. să nu să priceapă. Deci. Fiind gata.precum într-o scrisoare a Hrizii vistier s-au văzut. Aceştia „fără veste. dechemvrie 20 deni.65 Unul dintre complicii paharnicului şi anume Preda Prooroceanul este şi el spînzurat. pre la cină. Era sîmbătă spre duminică. Pedeapsa cu moartea. Iar cînd au fost seara. numai că nu în Bucureşti. iar altul degrab îi tăie capul. iar pă tată-său. în ziua Sfeti Ignatie bogonoseţ (purtător de Dumnezeu). Acolo nu l-au zăbovit.” 180 Aceeaşi moarte este. ce s-au zis mai sus. pentru căci să numise să fie domnù. dar cu pază de departe.” 182 65 . Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă. venită pe nepregătite. şi. “181 Alteori moartea este. atît de intens folosită. l-au omorît în trapezăriia mănăstirii. aşa cum se întîmplă şi în cazul cînd un mare comandant de oşti. iar Grigorie vodă viind la scaun. lau scos de la închisoare (cu ce socoteală. cîte feliuri dă otrăvi i-au dat. Care văzînd că cu acestea nimic nu-şi poate face voia lui. s-au pricestuit (a se cumineca) trupului şi sîngelui Domnului nostru Isus Hristos. să-l omoară. cu săbiile scoase. din aşternut l-au luat de l-au adus la sfînta mănăstire ot Snagov. iar pă Şărban logofătul l-au tăiat la nas dă o parte. şi nu-l putea omorî. şi l-au luat noaptea şi l-au dus la mănăstirea Sneagovului. cum a fost cazul lui Mihai Viteazul. şi este de cele mai multe ori năprasnică.” şi pentru că nu şi-a putut vodă vedea împlinită voia „la a doao închisoare mai multe cazne i-au făcut şi multe otrăvi i-au dat. l-au sugrumat. Şărban-vodă va şti şi sufletul lui) şi numai 11 zile l-au lăsat slobod. făcînd ştiinţă jupînesii şi coconilor. ci i-au poruncit de s-au cuminecat şi l-au dus la trapezare. în altă variantă. pe ceilalţi boieri iau slobozit. şi iar l-au închis. Un oarecare Hrizea vistierul este o asemenea victimă: „ După ce au dat Hrizea vistier această sumă de bani. au venit cu voia domnului de l-au rădicat de acolo şi l-au dus la Mărgineni de lau îngropat. ci „ la Ruşii-de-Vede în tîrgù” 178.” 179 Alteori crima este amînată cu meşteşug şi din considerente creştineşti: „ Gligoraşco” vodă trimite dorobanţii „la casa lui Costandin postelnicul” ca urmare a unor intrigi bine ţesute. scrisă cu mîna lui. de ş-au plinit voia tirăniei lui. Şi acolo au stătut la dumnezeiiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane. Domnul iese înaintea unor soli imperiali încrezător în bunele lor intenţii: „ Iar ei să repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatece. leatul 7172. dar nu-l putea omorî cu otrăvile . cel puţin în mărturia cronicarului. însoţită şi de pedeapsa tăierii la nas a complicelui pentru că a dorit domnia: „Ca cu acestea au ieşit afară Costandin postelnicul. poate fi. cade victimă unui complot ucigaş. Costandin postelnicul au trimis pă căpitanul de la Ungurei cu dorobanţi. cu altă moarte groaznică l-au omorît.

Totul se petrece într-o clipită. vodă i-a urmat voia: „ Pentru că izbînzile şi minunile lui Dumnezeu nu să pot ascunde. în lumea veche nu interesa neapărat ceea ce simţea şi gîndea condamnatul. . ducîndu-l la grajduri împărăteşti. de l-au spînzurat în Tîrgul-Ocnei. că acestu Costandin Bălăceanul nu-l lăsa. tînăr săracul.” Pe de altă parte. după perirea lui. şi nu ştiia că nu iaste Dumnezeu înaintea celor ce nu să tem de dînsul. ori 66 .Şi ţipă rău omul? . Iată un asemenea condamnat şi justificarea pedepsei de către cronicar din perspectiva justiţiei divine căreia.”184 Este imposibil de găsit în letopiseţe altceva decît mecanica faptei ca atare. şi legat l-au slobozit în ocnă pustie.. Şi a doa dzi noaptea aù arsù şi Ţarigradul pănă cîteva mii de case. aşa s-a întîmplat pe vremea lui Barnovschie-vodă care şi-a găsit sfîrşitul la Ţarigrad: Atunci „un cal a lui Barnovschii-vodă. la Lyon”. hoţi de ai lui.că de om nicicum nu avea milă.fiind gîde Cobza Dumitraşco căpitanul. Nici aiurea lucrurile nu stau altfel: prinţul Mîşkin îi povesteşte valetului din casa generalului Epancin chiar o asemenea întîmplare: „Am văzut o execuţie în Franţa. trufiia ca să-şi aducă aminte de Dumnezeu. în ceieş dzi s-aù trîntitù calul gios şi au muritù în locù. şi în cai. ticălosul. ori s-aù mai prilejit.)” . îndată îl omorîia. ci aşa cu acestea ş-au pus şi sufletul. Acestea să s-aù tîmplatù atuncea ce se poate prileji şi altă dată. din confruntarea în conştiinţa condamnatului a perspectivei apropiate şi inevitabile a morţii. îi duce la spînzurătoare? . acel sfîrşît au luat ticăitul . şi viiaţa. şi pă aceia o au omorît. trimiţînd nişte seimeni. nimic din adîncimea „înfăptuirii”. ci. pentru ca să-i stingă neamul lui. şi cel ce sapă groapa altuia. nedreptatea anumitor sentinţe capitale este pedepsită de justiţia divină care este deasupra celei omeneşti. paharnicului Staico i s-a curmat viaţa „ în judecata lui Dumnezeu căzînd. şi în arme.. Toate acestea vor fi cîştiguri ale prozei moderne. care de s-ar fi scris cîte una. el într-însa cade. ci credea în avere. Mai avea o fată Drosul. că altele sîntù sfaturile şi altele Dumnezeu porunceşte. povesteşte prinţul „(.” 185 În acelaşi fel. pare-mi-se că n-am avea hîrtie să le rînduim toate .Şi cum. la ocnă. ca de o pasăre. şi în vitejii şi în fandasii nebuneşti. şi au trimis şi pă feciorul Drosului sărdar. în deplina ei mecanică. ni se dă de înţeles.Nici n-apucă să ţipe. de poarta casii lui.66 Pofta de a omorî se dezlănţuie nestăvilită.Nu. în Franţa li se retează capul. cel mult era judecată justeţea pedepsei care devenea uneori subiect de meditaţie despre precaritatea destinului omenesc în tradiţia ecleziastului biblic. omul este omorît ca o pasăre. De acestea multe făcea Şărbanvodă. “183 Execuţia este redată sumar. acelaşi domn sîngeros „au trimis şi pă Radul vistier Ocnariul.

67 că aù arătat Dumnedzău singe nevinovat. Reproducem întreg fragmentul pentru că ilustrează . nu se putea desprinde de aceste luciri. ca atare. cu mare osîrdiie. dar nimic. urmară cele două minute de interiorizare pe care le destinase ca să se gîndească la sine însuşi. spunea el. Îşi amintea că nu fu în stare să-şi ia ochii de la această turlă scăldată în razele scînteietoare pe care le răsfrîngea. În relatarea prinţului Mîşkin. fiindù postelnic al doilea la dînsul. nu şi-a găsit o cît de mică reflectare. i se părea că ele sînt firea cea nouă cu care el. el acum există. trăieşte.. încît n-avea nici un rost să se gîndească de pe acum la clipa cea din urmă şi. Ştia dinainte la ce se va gîndi: voia anume să-şi închipuie cît se poate de rapid şi mai clar ce va urma.Necunoscutul şi repulsia faţă de acel ceva nou. incert.tocmai ceea ce.ca să se gîndească la sine însuşi.cu intuiţii geniale . că în multe nopţi l-aù zărit pe la miiadzănoapte îngenunchiatù înaintea icoanei de rugă.. cum vine asta că. uite. că era Barnovschii om dumnădzăierescù şi mare rugătoriu spre Dumnedzău. de o bogăţie imensă”. peste trei minute. în nesfîrşitele execuţii sumare din letopiseţe. De care mărturisiia Toma-vornicul. dincolo de faptă.” 186 În literatura contemporană. hăul fără capăt al sufletului chinuit de iminenta întîlnire cu misterul definitiv incomunicabil al morţii: „i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atîtea vieţi. Apoi. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani. omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţiuni. condamnatului cele cinci minute cîte îi rămăseseră pînă în clipa fatală i „se părură de o durată nesfîrşită. în ultimul moment din faţa plutonului de execuţie. îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas bun de la prieteni. iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva . perspectiva dinlăuntru a înfricoşătoarei fapte a pedepsei capitale o găsim descrisă cu o amănunţime susţinută de experienţa de viaţă directă a lui Dostoievski prin gura unui condamnat scăpat. Îşi amintea perfect de bine că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. ca şi marele scriitor.ce infinit ar fi! Şi mi-ar parţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol. şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din urmă privire în jurul său. după ce-şi luă rămas bun de la prieteni. Luîndu-şi rămas bun de la prieteni. îşi amintea că adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. nu i se păruse în acele clipe mai chinuitor decît gîndul permanent: «Dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mi se redea viaţa . două .se va contopi într-un fel oarecare. n-aş pierde nici 67 . plin de sănătate şi vigoare. care va fi şi trebuie să survină îndată. erau insuportabile.dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită a templului strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor.

răzvrătiţii . Un asemenea „veziriu al zorbalelor” pofteşte viaţa unui muftiu şi cu toate că sultanul Mustafa şi vizirul său Rami se împotrivesc. după cum ne spune cronicarul. La fel „messire Mansard du Bois. l-au tras pînă la corturi. pentru a nu irosi nimic zadarnic!» Spunea că în cele din urmă gîndul acesta îi deveni atît de nesuferit. pă dînsul şi cu feciorii lui” 188. capul i l-au pus în suliţă „şi pe dînsul legîndu-l de picioare şi înhămîndù pre un ovreiù. un armagnac. după cum spune Huizinga. şi de acolo aducîndu-l iar înapoi. la Bruxelles. în cuvinte mişcătoare” 194. Fărădelegile ieşite din obişnuit stîrnesc imaginaţia judecătorilor şi a călăilor care imaginau. pedepse pe măsură: astfel „un tînăr incendiator şi asasin este pus. altul. „în legea lor nici odinioară aceasta să să fie auzit (nici) ca să să fie făcut”. Condamnatul se dă el însuşi poporului ca pildă. aici capii răutăţilor.care erau. schimbă sultanul cu fratele său Ahmet şi „După aceia deci au trimis porunci în toate părţile pentru muftiul ca să-l prinză şi aşa păcatele lui l-au dat în mîna lor. Execuţia publică este fapt cotidian în lumea medievală. poartă costumul 68 . zice el. i-au tăiat capul”. numai că descăpăţînarea nu ajunge. unde afară era întinse la Solak Cişmesi. lucru. 192 Eşafodul şi execuţia ofereau prilejul unei „excitaţii crude” şi a unor „înduioşări grosolane”. spahii. Execuţiile se derulau „în şir niciodată întrerupt”. cum numeşte cronicarul răzmeriţa. niciodată de nimini văzut sau pomenit a fi fostù. la fel de frecvent ca şi „intrările triumfale ale suveranilor în cetăţi” care erau „pregătite cu cea mai mare ingeniozitate posibilă”191. bostangii”nu se lasă. ai zorbalelor. „cete slujitoreşti cum: inicerii. cu aceste prilejuri. obiceiul pedepsei capitale este un act public. sînt creatorii unui întreg scenariu al pedepselor. îl încărcase de atîta mînie. aş drămui socotind cu zgîrcenie fiecare minut. un soi de „hrană spirituală a poporului” 193. privighind toată lumea.68 una. Odată ajunşi la voia zorbalelor aceştia le „fac mare ocară” de care se miră şi cronicarul pentru că. cu ajutorul unui lanţ. înlăuntrul unui cerc de uscături aprinse. un spectacol cu morală. încăt ar fi vrut să fie împuşcat cît mai repede” 187 Imaginaţia orientală a pedepselor creşte apreciabil în lumea otomană. l-au aruncat în apă în Tungea” 190. care a fost decapitat în 1411 la Paris” se îmbrăţişează şi se sărută cu călăul. iar zic.” 189 Mai apoi din dorinţa de a stoarce averea muftiului atîtea „cazne le-au dat” încît „fiiul în munci au murit”. care se putea roti pe un inel în jurul unui par. Înainte de caznele fizice zorbalele imaginează cazne morale: „ întîi l-au scos den ulemanlîc adecă den prioţiele şi l-au făcut bei cu 2 tuiuri şi pe fiul său Nacăpăl beiu cu un tuiu. un fel de spectacol aşa cum s-a întîmplat cu muftiul pe care „ducîndu-l la bitpazar unde-i zic. La fel ca în Muntenia. un grand maître d’hôtel al regelui este „cocoţat într-o căruţă cu doi trîmbiţaşi înainte.

. dacă ea rămîne cumva în memoria posterităţii aceasta se datorează numelui înalt al celui decedat: „Tot într-acestù an. într-o glugă roşie îmblănită «selon la mode des conseillers de Parlement». carele s-au numit iarăşi Ştefan. Iată un exemplu din foarte multele posibile: „O inscripţie din 1151 păstrată la muzeul Augustinilor din Tolouse relatează cum paraclisierul bisericii Saint-Paul din Narbonne a văzut (. şi Dumnezeu ca să-i mîngîie mîhnirea ce au avut. întîmplarea morţii este repetabilă.69 lui de ceremonie. care refuzase un loc în Parlament. sau mutat cătră domnul în lăcaşurile cele vecinice şi fericite. cum zic. iată una din ele „Cînd au fost la mai 13 deni.197 În Letopiseţe se povestesc şi morţi obişnuite cu ceremonialurile fireşti de înmormîntare. cu multă mînie l-au mustrat şi l-au dat de viu. datu-ş-au sufletul în mîna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cătră Hristos. pe jumătate roşii şi pinteni de aur la călcîie. aşa cum s-a întîmplat cu Ioan Vodă cel Cumplit pe care turcii „l-au dobînditù. în piaţa din Hesdin. cînd au fost leatul 7195. jambiere pe jumătate albe. Uneori morţile preced naşteri într-un lanţ al curgerii vieţii dintotdeauna: „. de vîrstă de 62 de ani. Şi pe sol autohton condamnările la moarte sînt extrem de diverse. 7196. jupîneasa Stanca Cantacuzino. fiind doamna Manda căzută la mare boală şi pătimind în cîteva zile. Alte morţi sînt sumar notate în cronică: „După aceasta nu multă vreme trecînd. merse la biserică spre a primi împărtăşania (corpus domini) şi muri”202... moartea este strict administrată ca act ceremonial de dispoziţii testamentare. houppelande. odinioară. mart 2 dni. iarăşi s-au născut măriii-sale un cocon.) că avea să moară (. ei înşişi. este deshumat din porunca specială a lui Ludovic al XI-lea şi dus. la fevruarie 10 dni. glugă. s-au pristăvit şi muma mării-sale lui Costandin-voievod. a căruia viiaţă fiind scurtă. unde este expus împreună cu o poezioară explicativă” 196. Găsim prezent şi în cronica românească un echivalent al testamentului: „Deci şi 69 . iară această moarte n-am ştiut să o fiu făcut»)” .) Îşi făcu testamentul în mijlocul călugărilor se spovedi. apropiitu-s-au de dînsa şi ceasul morţii.. de aceşti pinteni de aur va fi spînzurat apoi leşul decapitat” 195. în postura de a administra execuţii capitale. iar mai multe grele boale. Şi într-o zi.trecînd un an.. Capul cutărui „maître Oudard de Bussy. l-au bucurat cu naşterea altui cocon. “201 Atît în Evul Mediu răsăritean. cît şi în cel apusean. unele dintre ele exced imaginaţia chiar a celor condamnaţi. În veci să fie pomenită!” 198 În alt Letopiseţ faptele nu diferă. Dumnezeul nostru. prestăvitu-s-au şi doamna Elena cătră Dumnezeu” 200. luni dimineaţa.. care s-au numit Ştefan. pre care şi bătrîneţile ajungîndu-o. sau pristăvit” 199. de lau legat de coadile a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat (atuncea zic să fie zis Ion vodă: «Caută că eu multe feliuri de morţi groaznice am făcut.

la fel ca nunţile sau botezurile voievodale prin amploare şi. aici mai ales. probabil. cu morminte în mozaic. aceasta „ iaste în tinda bisericii den a dreapta alăturea cu gropniţa a soţului ei. carea iaste de dînşii făcută”207. fiind restrîns mai ales la familiile marilor ctitori ai sfîntelor aşezăminte. din creştinismul oriental este mai redus. În lumea apuseană obiceiul coboară spre secolele al IV-lea şi al V-lea. dar şi în perimetrul bisericii ortodoxe. desigur.”206 Şi în Muntenia „cînd au fost leatul 7195. din Cartagina. Cronicarul prezintă în amănunt locul mormîntului. dispoziţiile testamentare prevăd locul de înmormîntare. cu cele din medievalitatea romano-catolică din care spicuim un exemplu din 1560: „Înainte de toate închin sufletul meu Domnului. în fel asemănător ceremonialului de azi şi ei îşi iau „fieştecarele iertăciune de la maica lor”. creatorul meu. La Damous el Karita. cel puţin parţial. că acolo era îngropat. Preasfinţilor Petru şi Pavel. care gropniţă au fost zidită de dînsa încă mai denainte vreme.Ceremonia de înmormîntare rămîne în memoria contemporanilor. multe cu substrat păgîn rămase ca atare pînă în veacul nostru. încă de atunci „bisericile din Africa romană au fost pavate. în orient acesta este marcat de o serie de datini populare. De bună seamă că înainte de asemenea hotărîri boieroaica şi-a pus la adăpost sufletul de vîltorile infernului prin prezenţa preotului la patul de suferinţă. tot rude de ale mării-sale” 209. prevăzută testamentar de jupâneasă este practică funerară veche atît în lumea romano-catolică. Pe doamna Elena au petrecut-o la „gropniţă” „Şărban-vodă. mart 2 dni” doamna Elena a fost purtată în alai funebru „pînă la sfînta mănăstire Mărginenii” cu hramul „marii arhistratizi Mihail şi Gavril. la mănăstirea Brâncovenii. dupe cum au lăsat cu sufletul dumneaei aşa au şi făcut”203. cu toate că numărul înhumărilor intra muros. lespezile mormintelor alcătuiesc pardoseala bisericii. pe urmă alcătuiesc cortegiul funebru 70 . prea blîndei şi slăvitei Fecioare Maria maica sa. fericitul răposatul Costandin Cantacuzino bi.70 măriia-sa Costandin-vodă.”204. fiiul dumneaei. prin rangul nobiliar al participanţilor care sînt „mulţi boiari. jupan Papa Brâncoveanul. adică de familia defunctei. a „gropniţei”. cu toţi fraţii lui şi cu toate surorile lui. Preasfîntului arhanghel Mihail. Mărturia de credinţă seamănă. jupâneasa „lăsîndu cu a dumneaei gură ca să o astruce lîngă boiariul dumneaei.vel-postelnicul. Vecinaia pameat! “208 Cortegiul funebru diferă şi el în răsăritul creştin de cel din apus. purtînd un epitaf şi imaginea defunctului. biserica Saint-Honorat este clădită pe un strat de sarcofage. în naosurile laterale. şi cu tot neamul lor”. precum şi întregii împărăţii Înhumarea în biserică binecuvîntate a Paradisului”205. La Alyscamps d’Arles. momentele rituale ale înmormîntărilor sînt şi ele legate de tradiţii. fără fundaţii. iar zidurile sale se sprijină direct pe ele.

cu cîntări dumnezeieşti şi cu mare cinste. acesta nu s-au dus în Domnul ci „au crăpat şi s-au dus dracului”. adică „cinstitul şi presfinţitul părintele Dionisie.)părinţii ei. marţea. cu multe lacrăme şi cu mari suspinuri de la inimă.212 În Apusul catolic „Ordinea şi alcătuirea cortegiului nu erau lăsate în seama tradiţiei sau a clerului.. în acest sens o dispoziţie testamentară dein anul 1647 prevede ca „procesiunea să înainteze în sunet de clopote.” 213 Philippe Ariès spicuieşte din Minutier Centrale. spre deosebire de cele orientale. 216 Nici în moarte nu are odihnă creştinească serdarul 71 . în luna mai. să se ducă o duzină şi jumătate de torţe de o livră fiecare. Acesta considera ca pe o mare cinste să atragă în jurul cadavrului său un număr cît mai mare de preoţi şi sărăcime. Şărban-vodă cu doamna-sa Mariia şi cu toţi fraţii şi surorile lui şi cu toată casa lor. după cum iaste toată lumea obicinuită”.”. şi doamna Manda „ datu-ş-au sufletul în mîna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cătră Hristos”. şi încă viu fiind ochii amîndoi i-au sărit din cap”. a doua zi. 210 Într-o zi de luni. moartea lui a fost „ rea şi groaznică”. moartea este însoţită de judecata divină. mitropolitul Ţării Rumâneşti şi mulţime de călugări şi popi (. patriarhul Ţarigradului. boala lui este pedeapsă de la Cel de Sus: serdarul a bolit zece zile. o duzină de eşarfe triunghiulare [ţinute de săraciţ iar călugării celor patru ordine călugăreşti să asiste la În cronicile autohtone mai găsim cortegiu după datină”214 şi consideraţii morale cu iz sapienţial: cu toate că rudele cutărei doamne decedate „ au rămas la mare jale. cu toate acestea „nimic n-au folosit” ne încredinţează cronicarul reamintindu-ne că „ că moartea n-are făţărie. împreună şi cu gineri-său Gligoraşcu”. Şi aici sînt prezenţi la „pogrebaniie” înalte feţe bisericeşti. şi cinstitul părinte Theodosie. care iaste făcută de cinstiţi părinţii ei” 211. înhumarea este şi ea intra muros. moaştele slăvitei doamne s-au dat gropii „în tinda bisericii de la Cotrăceni. autorul Letopiseţului ne povesteşte cum „au venit veste du peste Olt” despre Barbul sărdarul considerat „începătorul turburărilor şi al stricăciunii ţărîi şi cap hoţilor şi al tîlharilor”. diferite dispoziţii testamentare referitoare la organizarea alaiului în care. cu podoabele cuvenite [draperiile de doliu acasă şi la bisericăţ. Şi aici toate se petrec în fel asemănător celorlalte ceremonialuri. În alte locuri din cronici.71 pe care-l însoţesc „pîn-în marginea oraşului împreună cu părintele vlădica Theodosie şi cu mulţime de părinţi călugări şi popi şi toată boierimea şi cu toate gloatele curţii. de dimineaţa..“215. timp în care „ s-au umflat şi au negrit tot trupu. Arhivele notariale centrale vechi ale Franţei. Ele erau stabilite din vreme de către cel decedat în testamentul său. ci iaste la tot omul de obşte tocma. preponderenţă au mai ales sărmanii şi călugării organizaţi în confrerii al căror scop era similar întrucîtva serviciilor funerare moderne.

mai rău decît pe la cîrciume”. iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul. el se adaugă altora consemnate de sfinţii părinţi pentru că seria de verbe prezente în înşiruirea păcatelor de care se fac vinovaţi contemporanii vlădicii tocmai asta subliniază cu insistenţă. „necinstim”. pre arhierei nu-i ţinem într-o nimica. să ne iarte păcatele. pre domni şi pre boieri îi blestemăm. unul altuia. să ne iarte păcatele. măcar că trăieşte. carele îi iaste viaţa cea adevărată)”. unul altuia. şi atunci vindem şi cumpărăm. de au văzut. De aici drumul spre problematica morţii din perspectivă spiritual-creştinească este la îndemînă după cum ne încredinţează mitropolitul din Iviria: „. aşadar „ ocărîm”. ca o nimica. măcar că să bucură şi să rădfaţă pururea. pre călugări îi clevetim. de le-au adus viermi. „blestemăm”. aşadar „în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu. au fost ieşit viermi din mormînt şi putoare mare. Au fost viermi mari albi cu capitile negre. Sărbătorile şi praznicile nu le ţinem. Nimic nu se ridică aici la înălţimea speculaţiei teologice sau filozofice. pentru credinţă. păcatul sînt chiar acei „viermi mari albi cu capitile negre” sau acea „putoare mare” a cadavrului care „au umplut biserica”. mai rău decît pe la cîrciume. în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu. pe lîngă acestia toate.72 pentru că „ după ce au murit şi au trecut 3 zile.”218 Necinstirea părinţilor este păcat din vremea biblică. pentru căci îi lipseşte darul cel dumnezeiesc. pentru căci sufletul carele iaste partea cea mai alesă şi mai stăpînitoare al sinelui său iaste mort. chiar la Antim Ivireanul speculaţia teologică este înlocuită de enumerarea păcatelor care foşnesc de viaţa autentică: „Încăş. de bucurăm pe dracul.păcatul iaste moartea sufletului. iară iaste mort.. pentru ca să cunoscă îndată cum că mort ca acesta carele zace împuţit în groapă altul nu iaste fără numai păcătosul (carele. mai mult încă „pre arhierei nu-i ţinem într-o nimica” iar pe călugări îi „clevetim”. pe preoţ îi ocărîm. ci atuncea facem cele mai rele. cît s-au umplut biserica. aceasta este înlocuită de detaliul concret care dă mai întotdeauna substanţă prozei. iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul.. care minune s-au auzit pătutindinea şi au trimis boiarii cei de la Craiova. Necredinţa transformată în ritualism indiferent este dublată de transformarea bisericilor în locuri în care se manifestă mondenitatea uşuratică. „batem”.” 217 Trebuie remarcat faptul că viziunea vechii lumi româneşti asupra păcatului şi asupra apocalipsei ca recapitulare a istoriei mîntuirii este una concret vizualizată.219 Faptul că păcatul „iaste moartea sufletului” pare a fi la cei de demult mai de temut decît moartea propriu-zisă care apare în lumea lor ca o îndeplinire bine ritmată ritualic a unor dispoziţii testamentare în măsură să de 72 . pre bătrîni îi necinstim. mai adaogem cu răutatea că pre părinţii noştri îi ocărîm şi-i batem. besericile le ţinem ca nişte grajduri şi cînd mergem la dînsele.

starea împărăţiei otomane. Domnii paradisiace Există în istorie şi momente de linişte. de stare cvasiparadisiacă în care totul pare că merge de la sine. chit că împăratul din vremea lor era „leu ca acela”.” 220 Pricina acestui bine conjugat cu „bivşug” şi „avuţie” este aşa cum am spus mai înainte faptul că „În anii de dentîiu cu prepusuri de nepace iară între leşi şi între turci. în linişte. . fiindù în pace amu Vasilie-vodă şi cu megiiaşii..”223 Consecinţa imediată a „fericitelor vacuri” este zidirea de mănăstiri. Explicaţia pe care ne-o oferă autorul Letopiseţului e simplă: „Deci să ştii că ţărîle pre atuncea nu era aşea supuse”.(Lupu.n) în care. “222 Şi odată ce Murat sultanul zăbovea prin părţile perşilor cu oştile în „ceste părţi. iară apoi. moartea păcătosului este cufundare în muncile cele veşnice unde nu se aud altceva decît vaetele şi scrîşnetele dinţilor celor din veac. cu mare fericiie şi trăgănată pănă la 19 ani.73 morţii un sens superior. deschidzîndu-şi calea Împărăţiia Turcului asupra persului cu soltan Murat pentru Vavilonul. nimic nu măsoară mai bine propseritatea şi liniştea dată de Dumnezeu prin buna potrivire a curgerii istoriei decît aceste ctitorii voievodale pe care domnii se chinuie să le împlinească tocmai pentru a rămîne îndărătul lor bunul renume al unei stăpîniri blagoslovite de Pronie. moartea dreptului este adormire în Domnul şi înviere la fericire. şi pace întemeiată den toate părţile. în dzilele aceştii domnii au fostù. înainte de toate. „nice te mira”. n. De aceea „Fericită domniia lui Vasilie-vodă. şi ales avîndù amu începute războaie cu perşii. ni se spune. mai mult: domnii aveau încă o bună marjă pentru politica de alianţe prin care îi ţineau în şah pe osmanlîi: „să temea turcii să nu se dea Ţara Moldovei în partea leşilor. carii era pre acele vremi foarte tare. au „îmblat în zarve”. şi linişte. după trei-patru ai.. zice cronicarul. sta fericite vacuri. aceasta nu e de mirare. Ocaziile acestea ale domniilor fericite le oferă.) „în oraşul Ieşilor. de au fostù cîndva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie. întîi supt numele a trei sfinţi învăţători a 73 . Aşa că şi Vasilie vodă au zidit „lăudate mănăstiri” (. aicea aceste părţi la mare păci şi linişti şi mare fericii era“221 Dacă Matei Basarab a purtat războaie. precum ţi s-au pomenit. cît să siia împărăţia de sfada leşilor.

trimis-au părintele patriiahul Ţarigradului kir Calinic şi creştinii poporului aceluia la măriiasa. (. grajdiuri de piatră”. care nici o crăie pre acele vremi nu era deopotrivă. oi dzice. în pîine. ce să dzice Trieh Svetitelei. vodă Gheorghe Ştefan este şi el „Om deplin. la „Galata de la Ţarigrad”. a doa mănăstire. de fapta pravoslavnică cum a fost aducerea moaştelor „ a sfintei prepodobnei Paraschevei.. Multe ctitorii au lăsat în domnia sa şi Constantin vod Brâncoveanu. cu făptură. în vin. în luna lui octovrie în 14 dzile. cum să vede. să nu rămîie creştinii făr’ de sfinte rugciuni şi făr’ de slujbele cele dumnezeieşti (. în stupi. să citeşte viaţa ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei.. mare roadă în toate”. de aur. cum sînt curţile domneşti pe care domnul le împodobeşte cu „ grădini.” Şi nu numai ctitorii bisericeşti se întîmplă în aceste „fericite vacuri” ci şi altele. în bine şi în dezmierdăciune pre atuncea leşii şi aşea şi ţara noastră. “224 Urmaşul în tron al lui Vasilie Vodă Lupul. cînd boierii l-au preţuit după felul în care şi-a chivernisit toate ale sale la moşie. cît poţi dzice că nascù şi în Moldova oameni”.)”. căriia svinte şi de pe ce locuri au fostù. mirene. Bivşugul din acele vremi stîrneşte imaginaţia cronicarului: „ Plină Ţara Leşască. cu miiere. sfîntului Nicolae. la care pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ. capù întregù. hire adîncă.. la Făgăraşi. a Golăi. cu cai. au trimis la măriia-sa cu multe rugăciuni ca să facă pomană să le facă biserică. urmarea vrednicie voievodale este „marele bivşug ţărîi” care „s-au trăgănat tocmai 5 ani. şi aducea dintr-aceia scară de fericire să suisă. peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită. precum şi singuri leşii dzic şi scrisorile lor. de au isprăvit o biserică. unde arzîndù o biserică ce fusese iar a sfîntului Nicolae. unde „aseminea s-au întîmplat de au arsu biserica ce au avut creştinii acolo.74 bisericii. pentru că neavîndù creştinii de acolo biserică şi neapărîndu-să măriia-sa de un lucru dumnezeiescù ca acesta. întru pomenirea şi cinstea celui mare făcător de minuni.. Isprăvile domneşti sînt mai ales cele legate de biserică. Deci arhiereul de acolo şi cu creştinii de acolo ce să afla lăcuitori.” 225 Domnul este mare binefăcător. în anul 7148 (1640). cu multă chieltuială a mării-sale de o au făcut de iznoavă. stătut-au bucuros după rugăciunea lor şi au trimis de au făcut biserică mare şi frumoasă. Altele încă zideşte vodă ca un bun gospodar aşa după cum s-a arătat încă de la începutul domniei sale. care încă den trecutul an l-au fost trimis măriia-sa de o au început den temelie a o lucra cu chieltuiala mării-sale. prin urmare a isprăvit vodă în acelaşi an în care au trimis lucrători în Ţara Ardealului şi 74 . unele se petrec peste hotarele ţării: „„Într-acest an au trimis mării-sa şi pre Neagoe pitariul Măjăscul în Ţara Ardealului.)”226. mai pe urmă mănăstirea.” La fel stau lucrurile şi pînă mai departe încă. aşijderea filantropia sa ajunge prin părţile Bugeacului „la Smil”.

Măgurenii. care fiind mică foarte. după cum pune mărturie cronica „şi mai nainte zugrăvită au fost”. sau făcut”231. leat 7207. domnul trimiţîndu-şi „pre iubiţii fii măriei-sale : Costandin şi Ştefan. căruia vremea îndemînă dînd. măcar că. Şărban vel-stolnic. pe unde frumos şi cu mare bucurie priimind 75 . Filipeştii de Pădure. acolo şi încă „pre la Mărginenii mănăstirii întîi.” 229 Voievodul are în grijă şi starea mănăstirii Brâncovenilor făcută „ de moşii mării-sale. au mers şi pîn’ la Rîmnic. Într-aceia zi dînsu-de-dimineaţă purcegînd. care începire la iunie 9. ca să facă începerea. care în trei ani acestea toate s-au făcut şi acest bun lucru de folos ce să începuse s-au isprăvit“227. la mănăstire. măriia-sa Costandinvodă o au fărîmat de tot şi alta mai mare de iznoavă den temelie a face au început” 230.. şi cu dînşii au mersu şi sfinţiia-sa părintele mitropolitul ţării kir Theodosie. pînă Dumnezeu această linişte dispre Poartă adusese . la 14 dni ale lui septembrie. cetind molitva iar după obiceiù. iar măriia-sa au pus de iznoavă de o au zugrăvit şi o au pardosit cu lespezi de piatră. Şi pentru că adesea curtea domnească stătea toamna la Târgovişte au binevoit domnul de au isprăvit şi biserica domnească de zugrăvit. de la Scăiani la Şchiai şi de acolo la Sărata. pă la satul cumnatului mării-sale. umblîndu spre Scăiani au mers şi. acolo au fostù veselindu-să cu toţi boiarii mării-sale. de au făcut slujbă într-însa în zio de Sfeti Dimitrie.) apucatu-s-au măriia-sa cu multă nevoinţă şi cu mare cheltuială de au făcut pă deasupra celoralalte altù rîndù de chilii foarte bune şi boltite jur împrejur şi case patrierşeşti deosebi. precum să şi văd. pă cum să şi vede. cu multă chieltuială şi foarte frumoasă o au înfrumuseţat. unde în zioa de Înălţarea cinstitei cruci. chilii şi altele. apoi la Mărginenii lui velspatar. şi altu rîndu de case egumeneşti foarte bune cumsăcade. au mers înapoi iar la Sărata.” 228 Şi tot după măria sa vodă Brâncoveanu au rămas la vedere „şi biserica lui Sfeti Dimitrie den Tîrgovişte. Filipeştii de la Praova. În vremea domniilor paradisiace „despre Poartă iaste linişte” iar banii ce ceruse Turcul „den haraci să dedesă”. cum zişi.75 „chiliile hanului den mănăstirea lui Sfeti Gheorghie de aicea den Bucureşti (. numai că zugrăveala „să învechise şi se stricase zugrăveala. atunci şi vremea răcorindu-să au pornit vodă cu ospeţele „pre la casile boiarilor spre Sărata au mers”. care era de tot stricat şi bolta stricată. iar măriia-sa pre lîngă altele multe ce au făcut în Tîrgovişte şi aceia au pus de o au dres şi o au grijit de tot. pre la Tătărani. unde măriia-sa împreună cu Mihai Catacozino vel-spătar o făcuse şi de cînd să zidise şi să înfrumoseţase cu toate podoabele. Vreme măriia-sa nu mai avusese să vază pînă acum.. a lui Pană vel-sărdar. Şi de acolo şi pînă la Rîmnic. şi de acolo pre la satul ginerului mării-sale. atît cele pă denlăuntrul mănăstirii. şi de acolo pre la Negoieştii. Începutul lucrărilor este marcat ritualic cu mare fast.

la 1646 doi dintre ei îl avea de dască pe vestitul învîţat Paisie Ligaridis.76 pre măriia-sa. Construcţia aminteşte de rafinamentul extrem-oriental de prin parcurile nipone sau din cele ale mandarinilor chinezi.. au mersù măriia-sa la viile de la săteni de au şăzut acolo cîteva zile împreună cu toată casa mării-sale şi alţi boiari. II).. a avut ca mentor pe călugărul grec Gondulis şi ca bun prieten pe hiotul Panos Pepanos. Înainte de toate proliferează cosmopolitismul şi plurilingvismul. În domnia lui Vasile Lupu.. unde şi pă Sfeti Dimitrie au făcut. La universitatea din Padova. de acolo acesta au avut ca sursă de inspiraţie „o grădină frumoasă”.. El hotărăşte ca la o strană psaltul să cînte greceşte şi toată liturghia să se citească alternativ în greceşte şi slavoneşte”234. pe la Finta mergînd. Rezultatul este o originalitate indiscutabilă întrucît aşa ceva. Şi aşa la octombrie 2 dni. după cum şi întralţi timpi au făcut. fiindcă cerea lui Hrisant Notara să-i restituie operele scriitorilor bizantini Grigoras şi Laonicos Halcocondylis”235 Aceeaşi cercetătoare avizată ne încredinţează şi asupra faptului că fiii postelnicului au avut profesori greci. Aşa deci. iar după aceia apropiindu-să şi vremea răcelii. ne asigură cronicarul. Limba de prestigiu devine treptat cea elenă: „Fii lui Miron Costin studiau în 1664 retorica în limba greacă. 1939.) Se pare că Duca avea şi o frumoasă bibliotecă cu autori greci şi bizantini. şi au mersù pe la satul mării-sale Potologii. Viind deci de la vii iar la Tîrgovişte.) dni. (. iar căuta trebile cîte era a se face au început. unde şi culesul au făcut. au puces măriia-sa la octombrie 22 dni.. Studii istorice greco-române. au mai şăzut mării-sa pînă în octombrie (. Gheorghe Duca a fost un protector al culturii elenice. iar la Tîrgovişte la sacunul mării-sale au venit. de acolo. Russo. La Veneţia. După ce deci la scaunul mării-sale au venit.. apoi pe învăţatul Gherasim Vlahos din Creta (D. el a fost 76 . “232 Vocaţia constructivă a cutărui domnitor îşi caută modele la Constantinopol. în ambianţa bogăţiilor florale „ Apa trecea de la un havuz la altul pe nişte pietre şi în felul acesta curgea în toată grădina”. „ nici un domn nu făcuse“233 O domnie binecuvîntată în linişte şi depline bivşuguri este bogată şi din punct de vedere cultural. pînă cîndù şi vremea culesului viilor au sosit. toţi ospătîndu-l cît mai bine şi după putinţă le-au fostù. unde Constantin Cantacuzino s-a dus pentru studii. Buc. vol. făcînd toată preumblarea aceasta zile 20. acesta „introduce limba greacă în biserica domnească. La fel „Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut mai întîi ca profesor pe un Dionisie. Din capitala lumii aceleia sînt aduşi anume meşteri pricepuţi în a ridica havuzuri şi chioşcuri şi ronduri desfătătoare cu fel de fel de flori. iar mai mult pentru preumblarea.

. pe toţi membrii clasei conducătoare a ţărilor sud-est europene a căror origine şi educaţia era grecească. totuşi profesorul grec era nelipsit(. ale cărui concepţii vor domina ceva mai tîrziu în învăţămîntul filozofic predat în Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi. Iniţial interpreţi pe lângă marile căpetenii otomane. În sens larg. termenul se referă la „prinţii Moldovei şi ai [ării Româneşti iviţi din acest mediu”238. singura aristocraţie pe care a cunoscut-o societatea greacă postbizantină. cu toţi marii noştri istorici. desemnează. În fapt. criza turcocraţiei. Zervos radiografiază. Într-o lucrare de doctorat despre lumea fanariotă. fiind difuzate de manualele acestuia. Penetrarea în ierarhia politică autohtonă a acestor prefanarioţi a fost favorizată de ascensiunea unor familii greceşti care se pretindeau.) Atunci şi-a procurat şi logica neoaristotelicului Cezar Cremonini. istoricul Socrates C. din perspectiva modernă a istoriei mentalităţilor. în acord. fanariotismul defineşte „pentru secolul al XVIII-lea şi primul sfert al veacul următor. Teofil Coridaleu”236 Epoca fanariotă Termenul de fanariot pe care-l foloseşte Iada Gună în discuţia ei cu Lucu Silion. disociază fanariotismul de o etapă anterioară de tip prefanariot. aceasta de pe urmă fiind rezultatul unui prim val de imigrare greacă în principatele române. grecii aceştia culţi şi bogaţi vor acapara treptat afacerile externe ale imperiului. de stirpe nobilă bizantină. de altfel. şi unii chiar şi erau. membrii „elitei foarte amestecate care locuia în cartierul Fanar înainte de 1821.”237 În accepţiunea restrânsă a denumirii. în politica externă otomană. purtătoare a unui mediu cultural specific în lumea turcă. îi va proiecta pe aceşti oameni abili printre elitele conducătoare ale marelui imperiu oriental.”239 Acelaşi autor. aparţinând secolului al XVII-lea.. deşi se găsea în vestitul centru cultural padovan.77 însoţit de de pietenul său Panos şi. eroul din romanul Lunatecii al lui Ion Vinea. după cum se exprimă Pippidi. devenind sub denumirea de dragomani. după Andrei Pippidi. o clasă socio-profesională distinctă. sentimentul apartenenţei acestora la o comunitate minată în permanenţă de o criză de 77 .

pe Constantin Mavrocordat. răutatea şi nenumăratele intrigi politice. solidaritatea de grup a fanarioţilor. Ioan Nicolae Mavrocordat cu ajutorul marelui vizir. În a doua perspectivă. Câţiva ani mai târziu. Spre exemplu. aflând despre ascensiunea nepotului său Ştefan la demnitatea de mare logofăt. Pentru Socrates C. de pe tronul [ării Româneşti pentru a domni în locul lui. şi înaintea domniilor fanariote. dar care se vor amplifica în această perioadă. de războaie interne cinice şi adesea imorale. şi-a destituit propriul frate. domnia lui Constantin Mavrocordat a fost considerată nefastă şi complet ridicolă. lui 78 . iar acuzaţiile împotriva moldovenilor. nedrepte. „prinţul Nicolae Mavrogheni. Grigore Ghica îşi va destitui la fel vărul. el însuşi nu a putut să acceadă la o asemenea demnitate. la rândul lui.78 solidaritate. otrăvirea fratelui său Ioan Mavrocordat. În primul caz. după cum susţine ComnenIpsilanti. uciderea mitropolitului Munteniei. Marele dragoman Moruzi a fost acuzat de a fi consiliat rău Înalta Poartă. demascându-le originea modestă. lui Nicolae Şuţu. acelaşi Constantin Mavrocordat. dar şi contestaţiile fanarioţilor de către fanarioţi sunt abundente având ca obiect atât grupul cât şi membrii săi care îşi pun reciproc sub semnul întrebării moralitatea. pot fi puse în evidenţă împliniri autentice în măsură să apropie ţările româneşti de civilizaţia europeană occidentală. lipsa de respect faţă de Patriarhie. Lui Grigore Ghica i s-a reproşat impozitarea excesivă a Moldovei. Adesea conflictele se petrec în chiar sânul aceleiaşi familii. va discredita pe lângă sultan şi numeroase familii ale comunităţii (Ipsilanti. minciunile şi sperjururile. Caracteristicile acestei comunităţi-în-criză se vor proiecta şi în istoria românească din perspectiva dublă a luptei politice pentru domnie şi a reformelor socio-politice şi culturale care au urmat după urcarea pe tronul ţărilor româneşti a unuia sau a altuia dintre pretendenţi. în 1778. principatele vor „beneficia” de neajunsuri şi nefericiri care au existat. capacitatea şi cunoştinţele într-o măsură aproape sistematică. onestitatea. comportamentul său faţă de familie. de pe tronul Moldovei. acesta din urmă. Acuzaţiile referitoare la moralitatea sau la proasta conduită politică a membrilor grupului sunt nenumărate în scrierile fanariote: lui Nicolae Mavrocordat îi este reproşată tirania guvernării. în ce-l priveşte. Moruzi. asasinarea mai multor demnitari. Rizo). Zervos. crud. În 1742. neavând nici o consideraţie din partea arhonţilor. pentru ca să-i ia locul. lui Nicolae Ghica.”240 Evident că aceste atitudini sunt impuse de necesităţile luptei politice şi mai puţin de realitatea istorică. se exprimă ironic la adresa acestuia pe lângă Patriarh din cauză că. amintind de contrastele lumii bizantine. ce-i drept. Aceste consecinţe duble îşi au temeiurile în chiar comunitatea greacă din capitala imperiului otoman: amestec straniu de cultură înaltă şi de lipsă de scrupul.

aşa cum am spus. conform căruia Coranul interzicea credincioşilor învăţarea limbilor străine. Un alt atu care a permis grecilor îmbogăţiţi din capitala otomană să intervină în viaţa politică otomană l-a constituit faptul. acesta. Însă cele mai virulente critici sunt îndreptate împotriva lui Nicolae Mavrogheni.”241 Toate aceste perspective negative născute.79 Constantin Hangerliu i-au fost reproşate acuzaţiile mincinoase împotriva prinţului Ipsilanti. „să presupunem că fracţiunile create în sânul grupului fanariot s-au format în baza a trei criterii: originea. de sorginte religioasă. afirmă istoricul Zervos. de asemenea „competenţa lor în drept islamic şi cunoştinţele practici judiciare occidentale au făcut din aceştia personaje docte. Acest fapt. din pasiunea luptei politice îşi găsesc contraponderea în eforturile reformatoare ale câtorva prinţi fanarioţi luminaţi. după cum 79 . principii fanarioţi moştenesc prin tradiţie o solidă instrucţie şcolară. pe lângă marele vizir.”243 Şi. dublate de cultura largă a acestora şi de încercarea de organizare a învăţământului în ţările româneşti. de hoţii şi de proasta gestiune a averii principatelor. îşi insultă predecesorii şi pe toţi arhonţii Fanarului. Prin urmare: „dezvoltarea economică a deschis calea creării noilor elite în societatea ortodoxă greacă. “Fie-ne îngăduit”. îşi face apariţia şi în acest spaţiu dezvoltarea economică şi tentaţia de viaţă luxoasă şi rafinată. Proveniţi din familiile marilor dragomani ai imperiului otoman. Acestea au fost premisele afirmării grecităţii în Imperiul Otoman: comerţul şi instrucţia şcolară au devenit principalele atuuri ale viitoarei comunităţi fanariote din Constantinopol. mai ales în situaţia în care imperiul nou creat se bazează exclusiv pe vitalitatea cvasibarbară a expansiunii războinice. averea şi momentul stabilirii la Constantinopol. Efectele acestei politici sunt rodnice şi nu pot fi trecute cu vederea.”242 Aşadar. în acest fel era deschisă calea spre influenţarea politică a deciziilor cercurilor conducătoare. după cum se cunoaşte din istorie. acuzându-i. După perioada fanatismului războinic. Medicina învăţată în Occident a devenit privilegiu al ortodocşilor. ultimul venit în grupul fanariot: lui i s-a reproşat cruzimea caracterului şi domnia nefastă care a răsturnat şi a tulburat întreaga societate greco-romană din Constantinopol. cunoscători ai principalelor limbi orientale şi occidentale. alcătuind aspectul pozitiv al epocii fanariote în ţările româneşti. emanciparea grecilor din vechiul Bizanţ în sânul Imperiului Otoman se petrece concomitent cu stabilizarea statului turc şi cu apariţia unor structuri statale şi economice asemănătoare celor occidentale. sunt poligloţi. Bogăţia dobândită prin comerţ a permis accesul către învăţătură fiilor noilor îmbogăţiţi. la rându-i. concretizat prin marile cuceriri otomane.

sfătuindu-i să nu se lase ademeniţi de patima unor îmbogăţiri necontrolate pe seama locuitorilor ţărilor româneşti. altfel. ca şi acolo. fanarioţii erau înconjuraţi de incultură şi barbarie. fiul unei grecoaice pe nume Teodora. pătrunderea treptată a elementului grec în ţările româneşti era strâns legată de emanciparea acestuia în imperiu. medicul saxon Andreas Wolf. sau în felul unor ocupanţi spoliatori sau. Educaţia boierilor se mărginea. denumită de istorici. Filitti îl citează pe D. dădu culturii o gramatică slavonă şi grecească. a oferit fanarioţilor perspective favorabile sigure. Wolf „pune pentru prima data în circulaţie termenul de fanarioţi. care înlocuise în cele două principate barbaria prin civilizaţie. înlocuindu-se în acest fel înrudirile matrimoniale anterioare cu urmaşii despoţilor sârbi. De asemenea. Însemnătatea pentru autohtoni a acestei imigrări a fost adesea prezentată exclusiv partizan în bibliografia subiectului. Filitti. de altfel. un 80 . pentru ca. În primii ani ai veacului al XIX-lea istoricul Christian von Engel scrie o istorie a Moldovei şi a Munteniei în care vorbeşte pentru prima dată despre o epocă a suveranilor greci. în l824. în toată perioada secolului al XVII-lea. Constantin Mavrocordat. de altfel. C. Fenomenul este anterior domniilor fanariote propriuzise din Moldova şi Muntenia şi se constituie. Marc Phillipe Zalony. Însă cel mai mare adversar al fanarioţilor a fost un grec.80 susţine Gregoire Cassimatis244. la fel şi familiile domnitoare. În 1735.. în viziunea căruia boierii autohtoni aveau. Pentru I. situaţia grecilor în ţările româneşti era asemănătoare aceleia din Constantinopol: şi aici. a prefanariotismului. „atâta ştiinţă de carte câtă le era necesară pentru a se putea iscăli. în momentul penetrării grecilor. să aprecieze în termeni drastici epoca fanariotă. pe care-l utilizează pentru a denumi originea principilor greci”246 şi tot el „condamnă şi deplânge în acelaşi timp soarta acestor principi care trăiau sub imperiul fricii şi al incertitudinii”247. bunăoară. Prezenta prefanarioţilor în ţările româneşti o găsim atestată în cronica mitropolitului grec Matei al Mirelor în anii imediat următori domniei lui Mihai Viteazul.”245 În ciuda acestor mărturii istorice. un cărturar considerat un adevărat Voltaire al Greciei. Pe de altă parte. Marile familii boiereşti autohtone intră treptat în alianţe de familie cu grecii.. în aceeaşi perioadă. N. Biblia nu era cunoscută decât superficial. viziunea preponderent negativă asupra fanarioţilor apare în scrierile istorice încă de la începutul secolului trecut. într-o epocă. Mitropolitul îi sfătuieşte pe grecii constantinopolitani să nu se dedea la nedreptăţi ca să nui supere pe români. la deprinderea limbii româneşti şi a celei greceşti moderne. Darvari. el însuşi. care a publicat la Marsilia. deplângînd soarta ţărilor româneşti. ca nişte agenţi ai culturalizării la nordul Dunării.

din şcoala lui Iorga mai ales. langue. mai ales că fanariotismul. Bucureşti. albanezi sau bulgari au domnit în această perioadă într-un fel de multietnicitate cu un sistem de valori specifice. în ceea ce istoriografia a denumit ca fiind o epocă prefanariotă. ca perioadă distinctă în istoria românilor. alţii. Nicolae Bălcescu. l844). insistând asupra laturilor sale negative. în raport cu care fanarioţii apăreau ca o forţă conservatoare legată de interesele Imperiului Otoman. o atitudine critică asupra perioadei fanariote au avut Mihail Kogălniceanu (Histoire de la Valachie. tradus în l909 şi în limba română. Berlin. au influenţat în mod sigur opinia publică în ceea ce priveşte istoria fanarioţilor”250.249 Modificarea viziunii istorice asupra epocii se datorează şi traducerilor „lui George Sion din Dionisie Fotino şi fraţii Tunusli. l837) şi Ion Heliade-Rădulescu (Prescurtare de istoria românilor sau Dacia şi România. susţine Vlad Georgescu ideea după care elementul etnic nu este precumpănitor în analiza epocii. D. Paris l839). La fel A. Elias Regnault (Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes. Ultima sinteză modernă de istorie a României. Criticile virulente la adresa prinţilor levantini pot fi explicate prin influenţa mişcării de redeşteptare naţională a poporului grec din vremea Eteriei. Paris. statistique. „bazat pe ortodoxism conservator. dar şi altora. susţine Vlad Georgescu. 1861). tipărită în străinătate de Vlad Georgescu. Aceste două traduceri. prezintă epoca fanariotă ca pe o complexă structură social-politică a veacului al XVIII-lea. odată ce principii fanarioţi nu aparţinuseră nu numai unor familii de greci. J. Vaillant (La Roumanie ou l’histoire. îşi are rădăcini în veacurile XVI-XVII. Români. este mult mai ponderat în judecăţile generalizatoare. fără să-i dea amploare definitorie în analiza epocii. A. Paris. „au înnegrit fanariotismul. l855). care şi-a propus explicit să reabiliteze domniile fanariote din ţările româneşti. aşezând astfel conceptul pe un alunecos teren naţional”252.248 În istoriografia românească. ortographie. „Cei mai mulţi istorici”. Xenopol în istoria sa.81 studiu despre fanariotism. deşi critică aspru dominaţia greacă în Principate de după domnia lui Mihai Viteazul. pe tradiţionalism antioccidental şi pe respectarea legăturii de credinţă faţă de 81 . Raoul Perrin (Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie. Aceeaşi atitudine o regăsim şi în scrierile istorice ale lui Michel Anagnosti (La Valachie et la Moldavie. Analiza fenomenului s-a făcut mai ales prin prisma „luptei dintre români şi greci. a avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei româneşti. au căutat oarecum să-l reabiliteze”251. Tendinţa de reevaluare a epocii fanariote se va accentua datorită lui Nicolae Iorga. littérature. Studiul acesta. Pe bună dreptate. Istoricul nu neagă componenta naţională. odată intrate în sfera literaturii istorice româneşti. l837). vol II.

cu doi prinţi. constă adevărata mărire”257. atât viziunea realistă asupra trecutului. Ionescu-Gion reproduce în aceeaşi lucrare instrucţiunile scrise de Nicolae Mavrocordat pentru fiul său Constantin. fără cotropiri d’ale Ruşilor şi d’ale Nemţilor. singur. familia Caragea cu doi.I. o dovedeşte şi faptul că în momentul în care motivaţiile politice şi sociale care au stat la baza fanariotismului au încetat să existe. G. imoralitatea presupusă de lupta politică. Locuitorii se uitau unul la altul şi în mirarea lor naivă. reprezentanţii familiilor domnitoare s-au încadrat în mişcările naţionale greacă sau românească. Ipsilanti la fel. la sfârşitul veacului trecut: „Când intraţi în casa unuia din paşii 82 . Vlad Georgescu înclină să vadă în fanarioţi un fel de partid istoric. Mavrogheni cu un prinţ domnitor şi Hangerli cu doi prinţi. ceea ce dă de multe ori figurii unor domnitori o încărcătură tragică. familia Cantacuzino cu trei prinţi ajunşi pe tron.255 Atitudinea duplicitară. în linişte şi pace. „La Bucureşti. familia Moruzi cu trei prinţi domnitori. familia Şuţu cu trei. Măreţia calmă şi spaima faţă de stăpânitori. Acelaşi istoric recunoaşte şi faptul că nu toţi principii s-au aliniat necondiţionat acestei orientări politice. Sentimentul datoriei faţă de obligaţiile domniei se amestecă adesea cu frica de Înalta Poartă. Cu toate acestea. Însemnările sunt preluate de autor din studiul Ephémérides Daces. Aceste familii atât de importante pentru istoria noastră sunt reprezentate prin familia Ghica cu doi prinţi domnitori. după Orientali. cu eforturile oneste ale acestora pentru reformarea ţărilor româneşti. fără jafuri tătăreşti şi fără schingiuiri turceşti. Ipsilanti era cu inima sărită de câte ori primea o scrisoare sau vreun trimis din Constantinopole. în odăile palatului său de lângă Mihai Vodă. cruzimea şi supunerea absolută faţă de otomani coexistă în veacul fanariot cu larga cultură umanistă a prinţilor levantini. familia Callimachi cu patru prinţi. familia Rosetti. de când [ara Românească se afla sub stăpânirea bine chibzuită a lui Alexandru-Vodă Ipsilante. Că este aşa. cât şi sursa tainei lui figurată prin existenţa nocturnă şi diurnă a crailor. dar bazat pe interese comune”254. I. existenţă dublă sunt prezente şi în opera mateină care îşi vădeşte în acest fel.82 Poartă”253. „divers ca alcătuire. aşa cum apare domnia lui Alexandru Ipsilanti în Istoria lui G. unii dintre ei adoptând chiar o poziţie hotărât anti-fanariotă. familia Duca cu doi prinţi domnitori. publicat de Constantin Dapontes la Paris. Ionescu-Gion: „Erau aproape şapte ani. în faţa boierilor şi clucerului şi negustorilor. cea din toate părţile deschisă poftelor străine”256. păreau a se întreba dacă cu adevărat ei mai trăiau tot în [ara Românească. Mavrocordat cu şase prinţi. a măştii şi a deghizării. Domnul păstra acea pace şi acea linişte neântreruptă în care. În faţa supuşilor săi însă.

fiind în acelaşi timp. Vă veţi scula apoi şi vă veţi depărta de Luminăţia Sa neîntorcându-i niciodată spatele. faceţi mai întâi o mătanie. îndeosebi. Doamne. cât şi soluţiile noi pe care le-a găsit principele fanariot”260 Reformele lui Constantin Mavrocordat au urmărit.. Eforturile sale de modernizare a societăţii româneşti s-au concretizat într-un document publicat în anul 1742 în jurnalul „Mercure de France” cu titlul sugestiv de Constituţie. Mavrocordat”259. fusese un om luminat şi un reformator autentic. Constantin Mavrocordat. urmând a-i vorbi. descriind un semicerc pentru a nu masca uşa. bunăoară. actul lui Mavrocordat ne dezvăluie atât problemele care se ridicau înaintea guvernării principatelor româneşti. Importanţa acestui document este foarte mare pentru cunoaşterea ţărilor româneşti în veacul al XVIII-lea. ale succesorilor fanarioţi ai lui C. Prinţii levantini se deghizau după necesităţi. care părăsea în masă domeniile boiereşti. acceptau umilinţa audienţelor la mai marii Imperiului cu toate că erau. mai faceţi una. deşi în atare împrejurări săruta ciucurii sofalei cutărui paşă otoman. Apropiindu-vă de Luminăţia Sa.. refugiindu-se în Transilvania sau în sudul Dunării: sistemul fiscal şi cel juridic. trăiau dublu. Luminăţia Sa va preîntâmpina poate câteodata această onoare. Pentru Şerban Papacostea. Domnitorul a încercat să limiteze arbitrariul şi abuzurile unificând sistemul 83 . reuşite sau eşuate. „o mărturie preţioasă pentru istoricul aplecat spre analiza resorturilor societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea. răspundeţi-i umilit: «Sărut. Acest act „a furnizat primul mare efort de reorganizare a ansamblului vieţii sociale şi politice a ţării(. Oglindă fidelă a unei lumi aflate într-o criză profundă. de afişarea unei măreţii care amintea de ceremonialul bizantin. Dacă Luminăţia Sa vă întreabă cum vă merge cu sănătatea. Supunerea aceasta era practicată curent în epocă fiind dublată.)indicând direcţiile în care se vor fi angajat toate eforturile. golit cu totul de orice putere autentică. Atunci veţi lua ciucurii sofalei şi îi veţi săruta ducându-i pe urmă la frunte. fapt recunoscut de majoritatea istoricilor români.83 cei mari ai Imperiului. puneţi-vă în genunchi şi uitaţi-vă cu băgare de seamă ca nu cumva vreun Turc să fie la spatele vostru. praful picioarelor tale. veţi îngenunchea şi luând pulpana hainei sale o veţi săruta şi o veţi duce la frunte în semn de supunere. Dacă cu vreun semn paşa vă invită să şedeţi. ajunşi în mijlocul camerei. adesea. duceţi-vă îndată în vreunul din colţurile camerei. carta lui Constantin Mavrocordat este „un instrument de prim ordin al politicii de reformă”. în Moldova şi Muntenia. nu mai întrebuinţaţi decât persoana a treia plural»”258. două domenii fundamentale în măsură să oprească scăderea dramatică a populaţiei din ţările române. oameni de înaltă cultură.

„Şcoala va avea nouă profesori. araba. geometrie şi astronomie. culturală a culturii şi civilizaţie române este de regăsit în străfunduri 84 . în acelaşi timp. diaconii oraşului la biserica curţei şi după ce-i băga dimineaţa în biserică. Ipsilanti va fi preocupat şi de învăţământ. de asemenea. După Ionescu-Gion. îmbunătăţirile ce cu adevărat ţinea a introduce în mult încurcata cârmuire a principatului românesc”263 Reforma o continuă pe cea a lui Constantin Mavrocordat în sistemul fiscal şi cel juridic. şi aşa să le dee darul preoţiei şi al diaconiei”261 Un alt principe fanariot remarcabil al vremii a fost Alexandru Ipsilanti. pentru istorie. politică şi. mai apoi. posesor al unei biblioteci cunoscute în Europa. măcar că dedese mare poroncă Mitropolitului şi Episcopilor să cerceteze pre cei ce vor să se preoţească sau să se diaconească. plătindu-i din vistieria domnească. unul pentru teologie şi trei pentru limbile latină. principele Constantin Mavrocordat nu era indiferent nici faţă de şcolarizarea preoţimii. de asemenea a limitat abuzurile agenţilor fiscali. aşadar. persana şi turca literară pe care o vorbea — după izvoare contemporane — cu mare meşteşug. franceză şi italiană”264 Întreaga moştenire istorică. doi pentru matematici. Domnitorul a mai reuşit un recensământ atent al populaţiei în vederea impozitării individuale. A dobândit încă şi temeinice cunoştiinţe filozofice. după cum mărturiseşte cronicarul într-o relatare cu accente comice: „Mai dedese poroncă de strângea toţi preoţii. întemeindu-le pe citate din Seneca şi Sfântul Grigorie de Nazianz. pentru aritmetică. punea ciohodari la uşă şi nu lăsa nici pre unul să iasă afară. fiind receptiv la ideile avansate ale vremii sale. în hrisov Alexandru Ipsilanti prezintă „reformele ce era hotărât a face. răspunderea colectivă a satelor faţă de dări prin care ţăranii erau obligaţi să plătească şi pentru cei plecaţi.84 de impozitare. Provenit dintr-o familie de mare erudiţie umanistă. doi pentru gramatică. italiana şi franceza. reformând. domnitorul îşi expune principiile de guvernare. A studiat. puindu-le un preot ce-l avea Măria sa învăţat la carte grecească şi românească de se suia în anvon de le cetia după cum se cade a şti fiecare preot orânduiala bisericei şi a botezului. fiind capabil să scrie perfect în aceste limbi. de care foarte se spăriese preoţii. şi care nu prea ştia carte se apuca de învăţa de al doilea carte. Carta lui Mavrocordat a încercat să legifereze strict raporturile ţăranilor iobagi faţă de boieri. Şi acesta avea o cultură solidă: „Orfan de la vârsta de nouă ani. şi a ispovedaniei. aparatul administrativ şi judiciar. desigur. şi să vadă ca de vor şti darul deplin. reorganizând şcoala de la Sfântul Sava şi construind pentru aceasta un nou local spaţios. asemănându-se multor altor tineri luminaţi din epoca sa”262 În hrisovul din l775. a eliminat. a învăţat greaca veche. Alexandru a primit o bună educaţie prin grija mamei sale.

din vremea cînd Imperiul roman de apus s-a despărţit în anul 395 de lumea orientală. începutul expansiunii sale spre Nord şi ciudăţenia aproape sincretică. La acestea din urmă se adaugă diferitele ramuri. unele insistă în abordarea raţionalistă a islamului. În acelaşi fel. Şiismul este mai mistic. Cu toate acestea în vremea domniei lui Iustinian s-au dezvoltat instituţiile dreptului prin codul justinian. fondează şcoli juridice şi îşi epuizează istoria hărăzită de Allah în interpretări ale Tradiţiei (şaria). lumea Europei răsăritene îşi va fi găsit un nou drum şi temeiul unor noi diferenţe. a unei culturi şi a unei civilizaţii cu specificitatea ei inconfundabilă.cartea sacră a musulmanilor . mai înclinat spre o anume exigenţă să-i spunem elitistă. amintind de practica gnosticilor de dinainte şi a celor de azi. altele în cea care evocă 85 . înceata constituire a statului musulman după moartea profetului. cu vădite aplecări eretice în raport cu credinţa musulmană majoritară. De atunci treptat Orientul se va despărţi tot mai accentuat de lumea apuseană care va intra într-un amurg prelung după moartea lui Teodosiu. va lupta uneori cu eroism admirabil împotriva invaziilor barbare care vor desfiinţa în 476 gloria cetăţii veşnice. sceptru) al profeţiei şi al profeţilor. din poruncă dumnezeiască. La acestea din urmă se adaugă controverse ecleziologice de felul aceleia referitoare la rolul imamului ca păstrători ai învăţăturii profetului. profetul a anunţat revelaţia noii religii la Meca . aşa numita şaria. se va constiutui şi ea în specificitate a vieţii. profetului Mahomet şi a apărut Coranul .85 istorice. Noul imperiu va avea de înfruntat grave crize religioase. despărţiţi mai degrabă de probleme legate de filiaţii şi ascendenţe ale califilor decît de chestiuni doctrinare propriu-zise. secte sau şcoli cum ar fi şiiţii şi suniţii. dar şi aceea a Noului Testament. Este de amintit aici totul: hegira şi începutul cronologiei musulmane. prin care toate învăţăturile apărute în tradiţia vetero-testatmentară.centrul de atunci al păgînismului idolatru . Aspectul specific al vieţii de zi cu zi a credinciosului musulman . fuseseră împăcate în (şi prin) acest ultim star (steauă. după toate aceste întîmplări cvasimitice. chiar dacă la nici o sută de ani împăratul din partea orientală a fostului imperiu roman Iustinian I va mai încerca zadarnic reconstituirea măreţiei imperiale de odinioară. apoi artele şi şcolile teologice. la aceasta se adaugă luptele intestine şi luptele nesfîrşite ale invadatorilor arabi şi slavi. Există şi aici interpretări literale ale Coranului şi altele esoterice şi alegorice. Abia constituirea puternicului imperiu franc va domoli definitiv visul refacerii sub coroana basileului a fostului imperiu roman. după ce arhanghelul Gabriel (Djabrail) i-a revelat învăţătura lui Dumnezeu. Suniţii sînt mai raţionalist-pragmatici.şi după ce.după refuzul învăţăturii sale de către locuitorii politeişti ai oraşului.

personalitatea învăluită în legendă a lui Ştefan cel Mare din romanul Fraţii Jderi se circumscrie acestei străvechi realităţi pe care romanul o descrie ca pe o epopee a vârstei de aur. E greu de pus în evidenţă întreaga bogăţie a influenţelor profunde din arta musulmană şi cea a arealului panortodox. bucurându-se de roadele pământului şi de stabilitate sub mâna unui voievod puternic ca un zeu”265 Imaginea „voievodului puternic” se întemeiază pe o realitate istorică înţeleasă de Mihail Sadoveanu în chiar paradigma ei tradiţională. plastica de felul aceleia degajate de arta caligrafiei. „prozatorul enunţă de la primele pagini lumea pe care o zugrăveşte trăind într-o «fericire mitică»(G. viziunile intelectualist-fantastice sînt.86 mai ales inaccesibilitatea misterului divin faţă cu avînturile mărginite ale fiinţei umane. motivele vegetale. Tendinţa geometrizantă şi abstractă. covoare. numai că acestea indiscutabil există de la ţesături. după cum o numeşte Nicolae Manolescu. dezvoltând o sugestie călinesciană anterioară: „Fără ezitare”. Orientul Apropiat şi cel Mijlociu ca şi în regiunile meridionale ale Rusiei. de la Marea Moschee din Damasc. idilică. confirmată de Nicolae Iorga şi de toţi istoricii care i-au urmat. tot atîtea provocări ale artei europene şi tot atîta humus ideatic fertil al culturii noastre naţionale. desfăşurare fastuoasă a puterii laice în ceremonialuri imperiale. orfevrărie. obiecte de ceramică sau sticlă. în esenţa lor. Spre exemplu. de acolo desigur în Peninsula Arabică. Ierusalim sau Haran. E inutil să mai sublinem evidenţe de felul aceleia după care în răsăritul creştin o poziţie de felul aharismului care a dominat teologia sunită este asemănătoare teologiei negative areopagitice. Pentru Andrei 86 . susţine criticul. Călinescu). cea dintîi care va influenţa şi alte construcţii asemănătoare din veacul al VIII-lea cum sînt cele din Medina. O lume care trăieşte în umbra unei arhitecturi care-şi găseşte singură drumul spre originalitate. miniaturi pictate. Arta nonfigurativă generată de islamism a înflorit în Spania de dinaintea regilor preacatolici. în India şi Africa de Nord. Masca şi ceremonialul bizantin Orientul în tradiţia sa bizantină este. înainte de toate.

nu întâmplător de Mihail Sadoveanu. a lui Constantin Brâncoveanu”268. Georgescu. subliniată de Valentin Al. Cum am notat deja”. în dimensiunile mitice ale unei vârste de aur. Istoricul Valentin Al. iar bibliografia temei este impresionantă. consacrată prin ceremonialul de curte ca mască a puterii seculare încremenite în rigiditatea ritului . Modelul ideal al autocraţiei bizantine este fundamentul ideologic al independenţei confirmate religios „prin clauza « domn din mila lui Dumnezeu». pentru mentalitatea vremii. Constatarea are implicaţii profunde în configurarea unei mentalităţi specifice pe care Mihail Sadoveanu a concretizat-o în pagini descriptive memorabile referitoare la ceremonialul autorităţii voievodale.”269 Mai mult încă: „acest suprem raport direct între domn şi divinitate. bunăoară. instituţia domniei are un „caracter autocratic specific bizantin”266. nu din mila altui suzeran. Autoritatea voievodală îşi găseşte împlinirea superlativă în domnia lui Ştefan cel Mare proiectată. susţine faptul că „unii istorici români şi străini au vorbit de o integrare adâncă a ţărilor româneşti în mitul renaşterii imperiale a Bizanţului. o importanţă care n-a fost şi nu poate fi îndeajuns subliniată.87 Pippidi. afirmă istoricul citat. cum niciodată înainte nu se invocase« mila basileus-ului». în arie bizantină. considerăm necesară o prezentare sumară a rădăcinilor istorice ale puterii domneşti. Influenţa bizantină asupra structurii statului medieval din Moldova şi Muntenia a fost amănunţit analizată de istoriografia noastră.”270 Relaţia dintre regalitate şi divinitate. care se va menţine chiar după instaurarea suzeranităţii otomane are. Înaintea inventarierii propriu-zise a câtorva secvenţe semnificative ale alaiului ceremonial din proza sadoveniană. 87 . „N. Iorga a sfârşit prin a vedea o monarhie bizantină în domniile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. într-un studiu fundamental dedicat acestui subiect267. urmând monarhiei româneşti de la începutul secolului şi urmată de cea orientală a lui Gheorghe Duca şi de cea culturală.

mai util binelui public: puterea magică de a funcţiona ca intermediari între poporul lor şi şi zei” 275. împodobiţi cu veşminte scumpe. susţine acesta. regalitatea se motivează din figura cvasimitică a sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. abreviat «Io» care însoţeşte curent numele voievozilor şi.88 Georgescu. cum am spune noi astăzi: „De-acii merse şi birui... cu aceaste veri birui!» Şi féce steagul cu cruce”276. „nu emană de la boieri. ale celorlalţi membri ai familiei domnitoare”271. „Puterea domnească”. Şi abătu de surupă casele idolilor şi astupă capiştile unde purtă ellini afară dracului. în Mesopotamia. ci de la Dumnezeu. Esenţa ei harismatică se exprimă prin numele teofor Ioan. În lumea europeană apuseană regalitatea „venea din trecutul germanic şi a fost adusă de popoarele pe care Roma. cu cununa în cap şi cu schiptrul cel de aur în mînă”273. cînd Dumnezeu „rădică (. „unde stăpânitorul era venerat ca slujitorul ales al zeilor (nu ca în Egipt: faraonul-zeu) şi unde sa transmis în creaţia de stat şi literară a persanilor şi evreilor”272. La acestea se adăugau însă şi altele de natură religios-mistică: „regii barbari însă. Şi aici vrednicia militară ocupă un loc de seamă în consacrarea cuplului imperial încă din vremea revelaţiei divine. Aşadar prestigiu şi privilegii de natură militară. este analizată şi în studiul lui Pippidi. prin extensiune.) spr-înşii şi-i se arăta crucea den ceriu şi fu cuvînt: «Costandine. de voie. Faptul acesta este învederat şi de istorici ai bisericii. le-a primit în sînul ei fără să ştirbească nimic din puterile căpeteniilor lor”274. şi le sfîrşi toată spurcăciunea lor” 277. Tradiţia aceasta îşi are rădăcinile în antichitatea orientală. De aici înainte toate curg pe cîmpul de bătălie care hotărăşte în măsură decisivă biruinţa creştinismului de stat. Împăratul este „stăpînitoriul pămîntului” pe care „i-au pus Dumnezeu să şază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omeneşti. În tradiţia creştinismului oriental. mai misterios. Eusebiu de Cezareea ne încredinţează că Dumnezeu a făcut din împăratul Constantin 88 . deţineau şi un alt privilegiu. şi fu însuş împărat întîiu creştinesc. de nevoie.

ca Pavel. Aşijderea şi marele Alixandru. s-au îndemnat toţi supuşii lui de s-au apucat de lucrul pămîntului. să încunjure cetăţ. nici au umblat să propovăduiască numele lui Hristos şi credinţa. împăratul Chitaiului că. Această „întoarcere a voinţei” se petrece prin exemplul personal cu valoare pedagogic-misionară. Se întreabă retoric mitropolitul „pentru ce să numeşte sfîntul Constandin întocma cu apostolii”. Pe bună dreptate desparte şi Antim Ivireanul misia apostolică de împăratul întocmai cu apostolii. Ivireanul aduce mărturie fapte din istoria antică: „precum au făcut Tamcuin. după cum îi spune Ivireanul. cînd ocolise ostrovul Tirului pentru căci au luat el întîi pe umerile sale un braţ de lemne. acest „tituluş”. să se închiză ca Petru în temniţă. ca dînşii. s-au îndemnat toată oastea lui de au luat pietri şi lemne cu mîinile lor de au umplut gîrla şi au făcut trecătoare şi au mers de o au luat”279 În fapt această sanctificare marchează momentul în care creştinismul s-a împăcat cu puterea lumească. „puterea împăraţilor şi a domnilor iaste să prefacă şi să întoarcă voinţa norodului. puindu-şi întîi el mîna pe coarnele plugului. Împăratul Constantin este numit de biserică „asemenea cu apostolii”.89 „chip al propriei Sale stăpîniri monarhice”. prefăcîndu-l într-un nimicitor al uriaşilor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu care în sminteala cugetului lor înălţaseră armele necredinţei chiar împotriva Supremului Împărat al întregii zidiri”278. n-au făcut. arhetipul de mai tîrziu al regilor apostolici. se motivează pentru că. cu lanţul de gît. să se spînzure de copaci ca Andrei şi să se pedepsească cu de toate 89 . nau încunjurat. după cum vor vrea ei”. ca apostolii. Şi tot el stabileşte diferenţele: „Că el. oraşă şi sate. să ostenească cu călătorie pe jos. subordonîndu-o treptat puterii divine după cum dovedesc şi monedele din vremea împărătului Constantin care îl reprezintă „încoronat de o mînă divină care ţîşneşte din cer” 280. să asude. să se bată cu toiage. vorba mitropolitului. mai mult încă: „i-a dat biruinţă peste toată ceata tiranilor. să flămînzească şi să însetoşeze ca ei.

creştinismul lui lui Marmeladov. ca celorlalţi apostoli. eu am gîndit că aşa se cade domnului să şază la masă cu boiarii săi cei mari şi cu cei mici. nicăieri nu să vede” 281. aflat în conflict cu lumera şi cu toate ale ei. Mai întîi creştinismul martiric.. Două atitudini se pot desprinde aici în raport cu misiunea creştinismului. să nu cumva să-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie. Explicaţia este una singură: creştinismul devenit religie de stat: „Aşa şi marele Constandin. nici iar spre întristăciune. acea veselie 90 . regele trebuie să fie icoană vie a căii împărăteşti. cu a sa pildă şi cu a sa creştinătate. fătul mieu. Aşadar un creştinism romantic. să nu-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie. pe pămînt. Că dă tevei întrista foarte. a religiei. Regele sacerdot este descris aşa şi în Învăţăturile. creştinismul suferinţei pe care l-a zugrăvit Dostoievski. cel al suferinţei mîntuitoare. Comportamnetul acestuia trebuie să aibă măreţia înfrînării. fieştecarele unde i s-au fost dat soarta. au isprăvit el singur. Iar tu. deacii toţi din casa ta şi toate slugile tale să vor întrista şi să vor îngrija. al rugului şi al leilor din arenă. al alcoolicilor care dorm pe şlepurile cu fîn de pe malurile Nevei. cu poruncile ce au dat în toată lumea şi au întins numele lui Hristos şi credinţa. Apoi pohteşte şi veselie multă. că omul în lumea aceasta şade între viaţă şi moarte. pe care nu o mai consideră loc al păcatului.lui Neagoe Basarab. al eroilor şi al apostaţilor. mistic. iar de vei vrea să faci voia lor şi să te veseleşti cu totul. creştinismul de catacombă. cît iaşte întins pămîntul şi lumea” 282. acea cale de mijloc care temperează excesele în favoarea înţelepciunii: „Fătul mieu. Pentr-aceia să cade să socoteşti foarte bine.. au făcut pre toţi supuşii lui creştini şi aceia ce n-au putut să o isprăvească desăvîrşit toţ apostolii cu propovăduirea. în cele din urmă. Cîndu şade domnul la masă întîi pohteşte trupul lui să mănînce şi să bea. De cealaltă parte creştinismul care se acomodează cu lumea.90 feliurile de munci şi de cazne şi la cea de apoi să-i taie capul.

îl află Kesarion Breb. Poporul striga. sabia. binecuvântând puterea lumească. dar şi a celeilalte. În preajma Vasilisei.”288 Imaginea basileului. domn şi autocrat. nici te-au uns oamenii spre domnie. spirituale287. Alaiul împărătesei Irina. binecuvânta pe cea mai mare şi mai slăvită Doamnă a tuturor lumilor şi a tuturor timpurilor. binefăcător). capitala imperiului bizantin.”285 După cum ne încredinţează Valentin Al. purtată în litieră de slujitori. Astfel. şi cele din urmă străji călări treceau peste zvârcolirile împletite ale cerşetorilor. cu zale şi căşti de aur. Georgescu. îi împresurau alaiul. ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi a celui plăcee să o faci”283. Este evident că această perspectivă de adâncă tradiţie i-a oferit lui Sadoveanu prilejul de a proiecta în mit instituţia puterii domneşti. în fruntea alaiului dregători măreţi purtau semnele împărăteşti.284 este prezentat în deplina sa fastuozitate imperială: „ieşise de la Palatul Sfânt împresurată de patrici şi sfetnici. odată ce temeiurile ei se pierd în străvechimi şi în mister.91 făr’ de măsură va mîniia pre Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dînsul. personajul din romanul Creanga de aur. decît oamenilor. dar şi al puterii domneşti. ca nişte corbi. Ci în vremea aceia mai bine să fie plăcută veseliia talui Dumnezeu. unde se spunea că stau tăinuite comorile sale. Arhetipul ceremoniilor voievodale. Că nu te-au ales. se închina în pulbere. împăratul Bizanţului întrupează în persoana sa dualitatea286 puterii seculare. pretinde. Unii dintre sfetnicii împărăteşti lăsau să curgă în urma convoiului bănuţi de argint. de trei ori mărita Vasilisă trecea pe sub platanii înfloriţi către palatul Elefterion. ca principală virtute imperială. în Constantinopol. „luptătoarea pentru ortodoxie împotriva arienilor”. varga şi globul de aur. aşa de importantă pentru structurarea feudală a 91 . în purpura ei violetă. teorii de varangi şi maglabiţi ţineau strajă cu suliţi şi securi. fâlfâind din pulpane. „datoria de filantropie şi de generozitate (domnul-everget. în acord cu biserica: „Mulţi călugări negri.

a misticii pure şi a orgoliilor bolnave. De aceea. şi cununa. ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi. masca de chipul ascuns. conform unei paradigme spirituale în care Bizanţul apare ca lume a contrariilor. cea mai importantă înfăptuire a ei: „A doua zi dimineaţa. Acolo stătea neclintită în 92 . în „învelişul lucrurilor.” Asemenea adepţilor lui Pitagora. Breb scrutează chipul împărătesei pentru a-i putea pricepe sufletul: „După obiceiul său. în aparenţe.”291 Împărăteasa se ex-pune. mai degrabă. Aceasta este opera împărătesei.”290 Adevăratul chip al Vasilisei este altul. Irina „munceşte” şi ea ca să „producă”. Breb caută să cetească în înfăţişarea femeii ceea ce nimeni nu poate ascunde unui om care ştie să străpungă învelişul lucrurilor. ca să treacă. la liturghia de duminică în biserica sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. aşa încât caută să surprindă esenţialul în neesenţial. Părea întinsă cu toate unghiurile înainte. adause el în sine. dinspre adevărata înfăţişare către masca întoarsă spre lume. lumea care se lumeşte prin fastuozităţi sublime. spiritualul aflat dincolo de aparenţe. prea mărita şi prea lăudata Despină era îndatorată să-şi puie straiul cel greu de purpură şi aur. Asemenea Chirei Chiralina. lumea ritualizată. ea se supune unui ceremonial. şi cerceii care-i atârnau până la umeri. aşa încât „cele din urmă străji călări treceau peste zvârcolirile împletite ale cerşetorilor. este Welt weltet.” Iniţiat în misteriile egiptene. Kesarion Breb ştie însă că toate acestea sunt iluzii lumeşti trecătoare. ci. masca. disimulându-şi adevărata identitate prin subtile alunecări dinspre aparenţe spre esenţe.92 societăţii.”289 Din această cauza „unii dintre sfetnicii împărăteşti lăsau să curgă în urma convoiului bănuţi de argint”. împărăteasa trăieşte dublu în felul actorilor. O lupoaică îngrăşată şi bine ţinută. nu atât Frumosul care să o individualizeze. între muzici şi axioane. este parte din el. cum spune Heidegger. dincolo de măreţia împărătească şi fastul alaiului „călătorul văzu în împărăteasă o putere aspră şi flămândă.

Era aprig ca şi Vasilisa. ca şi în cazul întâlnirii cu alaiul împărătesc şi acum el vede. cu gândul la blăstămăţiile lui.“294 Kesarion Breb se arată şi de aceasta data a fi mai mult decât simplul spectator al ceremonialului imperial. Constantin cel tânăr. pe ţărmurile Asiei. în gura întredeschisă. ale unei mascări eficiente) pe care le împlinea „apăsat de plictis”. suliţele şi săbiile. Alături de împărăteasă stă fiul ei. străjile îşi arătară coifurile. Împărăteasa îi strecura un cuvânt şi el se grăbea pripit să împlinească această rânduială a vieţii. acestea toate. după care înturna iar ochii osteniţi înspre vitralii şi mozaicuri. sub chivorionul de aur. Acelaşi fast imperial învăluie gestica sumară a Irinei menită să dea greutate princiară unei îndatoriri căreia nu i se putea sustrage: „Când slăvita Despina se arătă în catisma. având în faţă pe Preacurata Fecioară. descifrează esenţele. captiv al unor obligaţii (impuse de protocol. în lumina strălucită care învăluia Bizanţul. însă numai pentru desfătarea cărnii. glasurile sporiră în tumult. aproximează stări sufleteşti şi caracterizează fiziognomic personalitatea tânărului fiu de împărat: „Breb îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă. se pleca înspre Prea Sfânta ca înspre o bună prietenă”292. 93 . mama lui. condiţii. Din când în când. chipul adevărat de dincolo de mască. În după amiaza aceleiaşi zile familia împărătească se arată poporului în hipodrom. din această cauză „părea că dormitează. Era fiul lupoaicei. trâmbiţele sunară. văzând în ele cu totul altceva decât sfinte imagini”293. în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al bărbii. la anumite cântări înalte. de ceremonial.93 tronul ei. uitând de multe ori să-şi facă semnul sfintei cruci. la „petrecerea zilei”. Strălucita Doamnă îşi clăti o clipă pietrele nestimate şi cununa şi se aşeză dreaptă în tronu-i de aur. Marea Propontidei şi grădinile înflorite de dincolo de Bosfor.

94 Zâmbi poporului care-i ridica laude şi se aşeză în tronul lui. Acolo. în chiar mijlocul mulţimilor. aşa încât „În jurul ei veneau necontenit dregători. demonii 94 . împărăteasa îşi continuă viaţa ei dublă. Pentru Alexandru Paleologu „Bizanţul e Infernul. dreptcredincioasa Vasilisă Irina. treceau şi se întorceau. cu prestanţa sa augustă. dincolo de măştile lumii acesteia. în maică-sa. în acea clipă. ridicau mutre viclene. zarafii. numai împărăteasa era depărtată şi străină. stau la pândă. a Augusteonului şi fastelor imperiale. miresmele lămâilor şi ale mării. în Bizanţ. toate încântările acestea nu pot ascunde adevărul: e Infernul. În acest timp „Prostimea. în alt colţ de catisma”295. toţi nu trăiau. o unire a contrariilor pentru că aici. decât pentru răcnetul pe care-l vărsau cu gura şi-l holbau cu ochii. plecau frunţile. oştenii încărunţiţi şi viclenii care stăteau la pândă şi patricii graşi şi neguţătorii neliniştiţi şi ceilalţi slujitori. însuşi Constantin feciorul împărătesc era amestecat cu toate simţurile în acel haos al pulberilor şi zvonului şi părea prăvălit din catisma acolo jos. continuându-şi preocupările legate de cârmuirea imperiului. Splendoarea Bosforului şi Cornului de Aur. ascultau porunci”296. umbra chiparoşilor. într-o lume a hotărârilor celor pline de răspundere”297 Ucenicul magului din munţii Daciei descifrează. plină de cuminţenie şi voitoare de bine. hetairele şi hoţii. aşa cum îndată a văzut Kesarion. Frumosul împărat Constantin. coexistenţa unor realităţi spirituale aparent ireconciliabile. blăstămând şi lăudând în acelaşi timp. de la aprozi la marele papias care avea paza cetăţii şi a desfătărilor hipodromului şi purta chivără înaltă cu pană de bâtlan. iar „reminiscenţele ezoterice păgâne se integrează bizar practicilor creştine”298. „depravarea coexistă cu asceza”. din această cauză „nu lua parte decât cu înfăţişarea ei de dinafară la petrecerile acestea”. nu e decât o fiară stupidă care-şi dă numaidecât pe faţă pestilenţiala abjecţie sufletească şi trupească.

Acest profil de pasăre capătă în studiul lui Alexandru Paleologu semnificaţii mitice precreştine: „În înfăţişarea episcopului văzuse Kesarion semnul păsării ibis. mai subtilă de data aceasta. Şi în acest caz. episcopul creştin îi răspunde 95 . îi spune el. ibisul fiind imaginea zeului Thot şi a lui Hermes Trismegist”301. Bătrânul episcop îi dezvăluie lui Kesarion Breb viciile lumii bizantine. chipul acestei lumi. pe acesta singurul om cu adevărat bun în sensul spiritual înalt în care fusese iniţiat în Egipt. înfăţişat de un alai aparent „fără strălucire”. “Alaiul” episcopului îl va descoperi Kesarion Breb.” După ce Kesarion îi spune că este călător de la „Egipet către Dacia”. acolo va da el „peste o altă înfăţişare a vieţii. câtă vreme împărăteasa stătea în hipodrom a poruncit să i se aducă „pe episcopul cel bătrân de la Sakkoudion. cufundat cu capu-ntre umeri şi cugetând cu întristare. Astfel. deşi ziua era foarte caldă. după întâlnirea cu măreţia celuilalt. mohorât şi cu nas lung. „să am plăcerea de a te cunoaşte. augur cât se poate de bun. Judecata lui Breb este şi în acest caz una fiziognomică. După ce ar fi prigonit acest demon dintre dregătorii cei mari. la rândul lui. şi altul al putreziciunii trupeşti”302. slab. care stă la pândă cu ochii verzi ca fierea. „în vecinătatea zărăfiilor”. ca o pasăre ibis a smârcurilor Nilului”303. acelaşi examen fiziognomic precede prietenia dintre episcop şi Breb. este unul ascetic şi sever. când va ajunge în dreptul mănăstirii închinată sfântului Pantelimon.95 fricei şi nesăţioasei pofte de putere”299. căci după înfăţişare înţeleg că eşti străin de bun neam. „să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei. pare strălucitoare:”Ar fi întâi”. îi spune episcopul. „Aş vrea”. imperial. Căci mai este un demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei. altfel. însoţind „un cuvios bătrân monah. ar veni rândul altora. îmbrăcat în straie groase. cu pliscul lui cel întristat”300. demască o lume care. Radiografia acestei lumi căzute în păcat o face episcopul Platon din Sakkoudion pentru Kesarion care îl consideră.” Imaginea.

oştenii cu semeţie. unul de utilitatea referenţială privind peregrinările lui Breb în geografie şi istorie. fructele şi cărnurile se purtau pe spinările catârilor cătră palate. în felul iniţiaţilor în tainele precreştine:”Ai umblat la locurile sfinte”. intrau şiragurile de cară cu grâu.96 paradoxal. îl întreabă. la liman veneau corăbiile Asiei şi insulelor. Măririle lumii treceau cu fală. Frumuseţea fragmentului acestuia nu se poate descifra doar prin exotismul imaginilor sau al lexicului305. cuvioşi monahi umblau ca să descopere iritici şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap. Bizanţul. este redat în nenumărate descrieri din roman. o desmierdare aşa de moale a climei. slujitorii marelui papias mânau cu boldurile suliţilor oameni sărmani spre închisori. dinspre Tracia. într-un mod evident. În uliţi lăturalnice fumegau leşuri şi gunoaie. încât oamenii erau deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei. odată ce locurile sfinte ale creştinilor sunt altundeva. Doamnă a lumii. bătând groaznic război pentru vadul credincioşilor ori pentru vorbe. rostogolindu-i în pulbere la marginea medenurilor. îndemnându-l la „un sfat de prietenie. pe porţile cetăţii.” Întrebarea episcopului consacră. aici imaginile sunt construite într-o ritmică alertă. pentru credinţa cea adevărată şi în numele lui Isus. iar răspântiile uliţilor şi pridvoarele bisericilor erau înţesate de mişei calici. apăsat antinomică. hamalii purtau poveri din care n-aveau a se împărtăşi cei flămânzi şi lipsiţi. sub şandramale se coceau leprele. convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi straiuri negre. există dincolo de acestea o viziune interioară asupra acestei lumi care tensionează descrierea. făcând acelaşi semn al crucii. altul cu funcţie mito- 96 . adevăruri ezoterice păgâne. se grămădeau la poarta Patriarhiei. Domnul milei. ca lume a contrastelor. care întindeau palma cântând cu jale şi cerşind milă în această viaţă”304. Aşa după cum crede şi Constantin Ciopraga „Sunt două limbaje în Creanga de aur. într-o cromatică vie care însoţeşte o febrilă fojgăială omenească: „Era în acea cetate.

dobândind un neaşteptat efect umoristic. în hipodrom. specific lexicului bisericesc.97 poetică. împărăteasa hotărăşte să renunţe la „înţelegerea de logodnă cu domniţa Rotruda. Rostirea ceremonioasă subliniază gravitatea hotărârilor imperiale iar construcţiile lexicale arhaice sugerează vechimea lumii: nerespectarea „poruncii din vis” poate „să adune primejdia” asupra „frunţii împărătesei” şi asupra „cununii” — sinonim expresiv al coroanei imperiale — pe care Irina se nevoieşte „a o purta în slujba lui Isus şi a fericitei lui maice. Mai bine este să desăvârşim porunca Prea Curatei. Ceremonialul bizantin îl vom regăsi şi în secvenţele nunţii împărătiţei Maria din Amnia. şi să luăm soţie pentru fiul nostru dintre fecioarele Împărăţiei”307. aceştia umblau ca să descopere iritici (sinonim expresiv arhaic pentru eretic) şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap: aici verbul a binevoi. monahii sunt cuvioşii monahi. Tradiţia imperiului pretindea ca alegerea viitoarei soţii a împăratului să fie decisă prin voinţa divină. prin substituţii sinonimice şi prin sintagme sau inversiuni topice amintind de limbajul biericesc: „prea curata Fecioară” este fericita maică a lui Isus. „să nu se adune o primejdie asupra frunţii mele şi asupra acestei cununi pe care ne nevoim a o purta în slujba lui Isus şi a fericitei lui maice. împărăteasa Irina îi spune episcopului Platon din Sakkoudion că a primit poruncă în vis să aleagă soţie pentrul fiul ei dintre fecioarele împărăţiei. sugerând prin supra-cuvinte genunile experienţelor interioare”306. Isus.” Sugerarea atmosferei istorice se bazează. se mărturiseşte ea bătrânului episcop”. prea curata Fecioară. În acelaşi tablou al cetăţii-Doamnă-a-lumii. este deturnat în semnificaţia lui. De aceea. fiica bunului nostru prietin şi frate Carol prea puternic împărat al Apusului. Nerespectarea poruncii dumnezeieşti stârneşte teama Vasilisei: „Mă tem”. aici şi în alte locuri din roman. Domnul milei.” Prin urmare. cetatea este Doamnă a lumii. aşa cum ai mărturisit sfinţia ta. 97 .

98 .98 „convoiuri de pricinaşi” cu „straiuri negre”. un dar al cerului. Îl dădu copilei. aşezate în scoarţă de inorog la căpătâiul patului. o încălţare mică de piele roşie. motiv larg răspândit în basme: „Kesarion trase dintre lucrurile lui. fiul Irinei. Chipul celei menite cuplului imperial a fost dezvăluit (“vădit”) de însăşi Maica Domnului într-un vis premonitor: „Acolo. pe faţa căreia era cusut cu fir de argint un stârc alb luându-şi zborul şi învăluindu-şi moţul”311. ş-au visat schivnicii cum că ar fi sortită să ajungă a fi doamna lumii”310. Alegerea viitoarei împărătiţe se petrece şi ea în solemnitatea unui ceremonial. care păreau a avea o bucurie a lor proprie”312. obrazurile şi umbletul. cu căciuli de breb în cap şi ciubote roşii în picioare. se grămădesc „la poarta Patriarhiei” şi bat groaznic război „pentru vadul credincioşilor. Kesarion Breb o găseşte pe cea care va ajunge soţie a lui Constantin. la fereastra deschisă. despre care au prorocit vracii. Stravichie atrase luarea-aminte slăvitei Vasilise că se apropie acea al cărei chip l-a vădit Maica Domnului în visul prea sfinţitului Platon. Căutarea viitoarei soţii a fiului împărătesei aminteşte de lumea basmelor:309 „Boieri îmbrăcaţi cu blăni scumpe. Era. prin proba condurului. Împărăteasa cu feciorul ei stăteau privind. întrebând dacă nu s-a pomenit şi nu s-a auzit de cea mai frumoasă fecioară. după o perdea de apă care curgea sus. Cu adâncă înţelepciune.” Caracterizarea personajelor romanului este împlinită preponderent prin această utilizare specifică a limbii. condurul „era uşor şi mic. Aceasta îşi lepădă papucul de piele groasă şi-şi vârâ în condur picioruşul. judecând trupurile. Gesturile şi toată întâmplarea par desprinse direct din basm. Ca şi acolo. Numai piciorul ei de altădată ar fi putut intra în el. Fiva din ţinuturile Asiei ori ale Europei? Să binevoiască a ne arăta”308. Împărăteasa îi cere cuviosului Platon să invoce voia divină ca să „arate soliilor noastre calea întru căutarea unei mirese pentru prea iubitul nostru fiu. mişcându-şi degetele. prin urmare. Era o armonie mlădioasă. umblă din cetate în cetate.

sub stemele Bizanţului. cât. Ritualul încoronării este descris cu o simplitate remarcabilă. Ceremonialul nunţii. aprozii au strigat. În faţa lor muţii şi hadâmbii au adus îndată pe mireasă acoperită cu hobot. îl privi pieziş un răstimp şi i-o dărui. Împărăteasa a coborât. s-au adunat toţi dregătorii. au oprit-o acolo. dând poruncile”313. în duminica sorocită. patricii şi polemarhii cu soţiile lor în sala cea mare triclinion şi străjile stăteau pe ganguri. astfel că. ca pe o jucărie. maica sa. în rânduri lungi. O urmau fecioare şi doamne de patrici. spre deosebire de mai toţi înaintaşii săi. Toţi cei de faţă s-au închinat. prinzând-o în fibule. Constantin cunoscu şi el că aceasta trebuie să fie aleasa şi o dori numaidecât. Vasilisa şi feciorul său au venit să se aşeze pe tronurile lor de aur. în timp ce muzicalitatea nu se naşte aici numai din abundenţa epitetului. Cu aceeaşi 99 . plecând frunţile.99 Era un cântec al mersului. Doamna. din cromatismul lexical şi din selecţia substantivelor menite să recreeze atmosfera lumii bizantine: „Deci. Erau ochi plini de adâncimea plăcerilor. ochiul şi urechea sunt făcute să vadă şi să audă”314. este exemplar pentru arta sadoveniană: în cazul acesta cuvântul nu este — după cum afirmă Tudor Vianu — „un simplu mijloc de a comunica o idee sau o ştire despre un fapt particular. Muţii şi hadâmbii şi-au arătat chipurile de spaimă şi straiele lor de mătăsuri şi fir. aşa cum apare el descris în roman. trâmbiţele au dat de veste mulţimii de afară. Vizualizarea potenţează mişcarea. Prozatorul se mulţumeşte să înregistreze gestul ritual fără nici o reflecţie despre însemnătatea sau despre semnificaţia actului:”Călăuzind pe mireasă până la treptele tronului. a primit din mâna slujitorilor hlamida şi i-a pus-o pe umeri. la zidul din fund al sălii. care se mulţumesc să cucerească atenţia cititorului pentru o desfăşurare de împrejurări. Cuvântul are mai întotdeauna aici o intenţie picturală. mai ales. purtând în cap comanace nalte şi camilafce de borangic care se desfăşurau până la cozile rochiilor”315.

Aici realitatea istorică este diferită. fiul hatmanului Ucrainei. Cu toate acestea gesturile ceremoniale sunt aceleaşi: „Nuni au stat. aşa cum făcuse şi Vasilisa Irina în timpul ei. Apoi. în toată descrierea ceremonialului nunţii împărăteşti. sugerează Mihail Sadoveanu permanenţa de peste vremuri a gesturilor rituale ale împărătiţei:”Doamna mireasă a ieşit călăuzită de slujitori în cerdacul de deasupra curţii şi grădinilor ca s-o vadă oştimea şi poporul. striga holbând ochii. gesturile sale amintesc măreţia de odinioară a basileului: „Iar când a bătut puşca cea mare a nemţilor. sacaluşurile de la Curte. ridicând de pe perina de purpură cununa cu cercei de pietre rare. Şi prostimea.”320 Umorul de care am amintit este însoţit. iar părintele Varlaam a binecuvântat. Căsătoria s- 100 . în nunta domniţei Ruxanda. cu făclii înalte de ceară.”318 Poporul se bucură la fel. Toate mergeau odată. Într-un singur loc. Când s-a iscat tumult la vederea ei. cu ţipete de bucurie şi cântări de strune. până ce s-au rupt nişte streaşini şi s-au prăvălit cei de sus peste cei de jos.100 rânduială i-a aşezat beteala. iezită în toate coloanele. de aceea nu mai găsim cuvinte de provenienţă greacă şi nici fastul bogat bizantin. uneori burlesc:”Atuncea au pornit iar muzicile de afară. ea a salutat după rânduiala protocolului. cu deosebirea că. ţinând în mâini cele două făclii de ceară.”319 Voievodul se comportă în fel împărătesc. de data aceasta. măria sa Vodă şi luminăţia sa Doamna Teodosia. Au ţinut cununile. puştile siimenilor şi dragănilor din uliţă. şi alte împărătese în alte timpuri. hatman al Ucrainei. a încununat-o”316. prozatorul induce descrierii un umor.”317 Aceeaşi solemnitate ceremonială este vie peste câteva secole. clopotele din turn. închinând pentru prea puternicul Domn Bogdan Hmelniţki. a stat muzica şi măria sa Vodă a primit de la marele paharnic pocalul de argint. de ironie. atârnată pe garduri şi clădită pe acoperişurile caselor. din nevoia de a sublinia astfel nepotrivirea dintre domniţa Ruxanda şi Timuş. în alte locuri.

Cum a coborât din carâtă cu cele cinci tovarăşe ale ei după dânsa şi a intrat între jupânesele de la curte. „plecând fruntea la altar” îi este dat să audă întâia dată glasul mirelui”. şi au şi început 101 . Astfel. îl găseşte ciudat ca al unui adolescent „care atunci se schimba şi era puţintel răguşit. de la crâşmă. Diferenţa dintre curtea rafinată a lui Vasile Lupu şi primitivismul războinic al însoţitorilor prinţului Timuş Hmelniţki este ilustrată de Sadoveanu.101 a încheiat din raţiuni şi calcule politice.”322 Scene de felul acesta îi sunt hărăzite şi mirelui care le pare curtenilor necioplit. a început a se veseli — minunându-se pe de o parte de asemenea haine ciudate pe care le poartă boieroaicele moldovence. aceasta a fost hărăzită unei lumi primitive pentru ca tatăl ei.” Slujitorii dau de veste nuntaşilor că de acolo.” Ca urmare „domniţa şi-a muşcat buza de jos ca şi cum sar fi stăpânit să nu râdă.” a femeilor care au însoţit alaiul de nuntă. să meargă să se culce. jupâneasa ucraineancă. voievodul Vasile Lupu. pe când miresei. Se afla „— ni se spune — „între acele druşte una mai vestită pentru glas şi limbă ascuţită. în timpul liturghiei. iar pe de altă parte bătând în pumni şi îndesânduse în şolduri — cu vorbe foarte potrivite pentru mireasă. după o sugestie din Letopiseţul lui Miron Costin. deşi mâna domniţei fusese cerută de înalţi demnitari din Polonia. Scena este stânjenitoare cu toate că „mireasa nu s-a clintit din locul ei. tăcut şi ciudos. apoi şi-a adus aminte că trebuie să plângă. Iar curtenii se uitau stânjeniţi unii la alţii şi râdeau într-un dinte.”321 Un curtean ucrainean o îndeamnă pe „batiuşca Hriţko”. (după ce aceasta. le strigă moldovencelor „să nu se fudulească cu straiele lor boiereşti şi să nu se socotească frumuseţile lumii”). Acestea s-au împotmolit „lângă Carvasara” unde se află „o crâşmă vestită cu vinars domnesc. cu bărbia rezemată şi cu fruntea plecată. „trăgând de pe ea caţaveica”. să-şi asigure sprijinul militar al cazacilor ucrainieni. prin prezentarea comportamentului „druştelor. „le-a scos atamanul şi le-a vârât una peste alta în droşca domnească.

Dar domnia. pe care i le făcuse plocon măria sa Domnul.. ori rău. ori bun. de la Dumnedzău este»“325. Exponent. Domnul era centrul vieţii publice şi politice a vremii şi asta chiar dacă. pe urmă în jur. critici severe împotriva domnilor autocraţi până la despotism şi arbitrar. că. el va scrie în cel mai autentic stil:«Domnul.) Ruxanda a ţipat. în cadrele ideologice definite de istoricul Valentin Al. al regimului nobiliar. doamna mireasă şi-a pornit iar lacrimile”324. rămânea la nivelul construit ideologic şi juridic de biserică şi de basileus. Ureche. trăgându-şi piciorul de sub talpa soţului său”. iar când vodă „s-a ridicat şi a pus în palma ginerelui său un ban de argint. plată pentru danţ”. aşa încât Vihovski care priveghea „a împins cu cotul pe domnul său. după cum susţine istoricul Val. Si va comenta: „”Scârnavă şi groadznică faptă””. când „a danţat cu doamna sa în faţa măriilor lor (. Cum a auzit acel mormăit neaşteptat. Al.” Aşadar viaţa de la curtea domnitorilor avea propria ei etichetă care măsura gradul de civilitate al curtenilor şi al celor veniţi în contact cu implacabilele ei rigori. ca instituţie. Georgescu: „Domnii puteau fi şi erau adesea trecători şi nevrednici.” Mai mult. cronicarul umanist şi omul de stat. acesta „s-a uitat la ban. Georgescu în tradiţie 102 . spunând ceva.”323 La masă Timuş stă ferecat în tăcerea lui posacă. deci mirele s-a întors cătră mireasă. la toate primejdiile ferit trebuieşte. şi n-a ştiut că trebuie să se ploconească şi să mulţămească. Miron Costin. ca şi Gr. Starostele de vânători Nechifor Căliman din romanul Fraţii Jderi gândeşte în felul cronicarului..102 a picura din ochi lacrimi pe papucii înalt preasfinţiei sale părintele mitropolit. îndemnându-l să-şi descleşte fălcile. relatând uciderea lui Gaşpar Graţiani de către boierii potrivnici politicii lui antiotomane”326. Formulând de pe poziţii nobiliare ca şi Gr. În toată vremea cât a ţinut petrecerea tânărul mire „părea a nu se simţi tocmai la îndemână în straiele de catifea de Veneţia. oricum este. Ureche. nu se poate opri să nu se facă ecoul celor mai conformiste doctrine tradiţionale.

103
bizantină: „Şi prieteniile”, îşi spune el, „sunt schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea dreptate înalt preasfinţitul Teoctist, când a ieşit la Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se tânguia că în ţara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Şi de-atâta ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la mâna dereaptă. Iată a uns şi pe feciorul lui Bogdan-Vodă de sfintele Paşti. Oare cui vine rândul la Crăciun ? Alei, săracă ţară! Dac-a umbla şi acest Ştefan-Vodă cu nunţile, au să-l prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înţelept şi cumpănit. Văd că şi-a pus strajă tare; nu nunteşte, ci îşi tocmeşte oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne boierilor celor mari, cum au făcut toţi feciorii lui Alexandru-Vodă Bătrânul? În ţara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodă-i trecător, de aceea ofta prea sfinţitul Teoctist”327 Cu toate acestea, după cum susţine istoricul înainte citat, „Când la finele secolului al XVI-lea şi mai ales în secolul al XVII-lea, în ciuda unor mari şi lungi domnii, politica nobiliară a boierimii se afirmă puternic şi se realizează în mod apreciabil, domnia română rămâne în axa autocratică a tradiţiei bizantinei”328. Explicaţia că regimul nobiliar nu s-a putut impune definitiv constă în faptul că acesta „n-a găsit nici în ideologia bizantină, nici în dreptul imperial, nici în practica venind din Bizanţul vechi sau nou, nici un sprijin şi nici un model incitator sau utilizabil.”329 Ideea aceasta este mărturisită de domnitor, el însuşi conştient de necesitatea întăririi autorităţii voievodale: “- Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind către mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul”330. Din această cauză alaiul domnesc este descris cu economie de mijloace artistice, fastul imperial din Creanga de aur lasă loc autorităţii domneşti sugerată de frecvenţa verbului care dă scenelor o ritmicitate

103

104
aproape militară, severă: „Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copii de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descălecă Domnul, într-o singură mişcare călăreţii puseseră piciorul la pământ. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevii Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în mâna slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea pârăului”331. Secvenţele ceremoniale sunt împlinite sumar şi în grabă aproape, deoarece autoritatea Domnului nu se sprijină pe acestea, ci, mai degrabă, pe faptele şi personalitatea sa puternică. Gesturile sale rituale exprimă această realitate, iar forţa domnitorului apare din chiar felul în care îşi împlineşte datoriile ceremoniale: „Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemână printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvitei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie către bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul sfântului lăcaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu”. 332 Alte imagini seamănă cu icoanele votive: înfăţişându-se norodului pe un cal alb, Vodă pare, într-adevăr, puternic ca un zeu. Aici masca nu mai are nici o importanţă, voievodul chiar este aşa cum se înfăţişează poporului: „Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, până către bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele conteniră; vibrările mai plutiră un timp peste tăcere. — Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă.

104

105
Oştenii descălecaţi, care stăpâneau îmbulzelile, repetară porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări neregulate de vârtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi potriviră ştergarele. Câteva neveste ţipară de sfială, văzând pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină”333 Ceremonialurile şi ritualurile puterii voievodale diferă de acelea din lumea bizantină a romanului Creanga de aur; în Fraţii Jderi accentul este mutat pe reliefarea unei destoinicii eroice a Domnului prin gest şi prin felul în care este redată prezenţa sa în mijlocul supuşilor: fastul cromatic şi bogăţia lexicală menită să sugereze exotismul oriental lipseşte cu totul din secvenţele despre ceremonialul domnesc. Dincolo însă de aceste diferenţe şi în lumea bizantină, ca şi în Moldova mai târziu, ţara, respectiv imperiul, dobândesc coerenţă statală prin ritual. Din această cauză ceremonialurile de curte, de la ritul intronizării la nunţile domneşti sau alaiurile spre mănăstiri sau la vânătoare, spun mult mai mult decât simpla lor derulare pare să exprime. Acestea sunt însemne simbolice ale puterii; de aceea, Mihail Sadoveanu, le acordă un loc însemnat în economia narativă a romanelor sale istorice.

—Ş— Ştefan cel Mare, 120, 121 —A— Andrei Pippidi, 120, 135 —G— G. Călinescu, 120 —M— Mihail Sadoveanu, 120, 130, 135 —N— N. Iorga, 120 Nicolae Manolescu, 120 —V— Valentin Al. Georgescu, 120, 124, 132, 135 Vasile Lupu, 120, 131

105

34 —B— Barbul sărdarul. 34 Darius.121 —Ş— Şeptiliciu-hatmanul. 34 David. 98 Braudel. 84. 70. 85. 10 Antim Ivireanul. 28. 37. 100 Daniel. 16. 68 121 . 30 Alexandru Macedon. 10 Crisos. 58 Aron. 35 Artaxerxes. 29 Brâncoveanu. 71 Cozma. 65 Cutunovici. 120. 31. 37. 34 ava Ioan de la Beerşeba. 21. 32. 71. 49 Costandin aga Bălăceanul. 58. 71 Cezar Cremonini. 73 Bogdan Lăpuşneanu. 65 Athanasie Negoiţă. 34 Ahileus. 42 —C— Cerchez Ahmet. 79 Apostolul Pavel. 34.. 26. 35. 35 apostolul Petru. 55. 51. 57 Decheval. 43 Denis de Rougemont. 23 Avraam. 69. 10 Ahmed paşa. 28 —D— D. 59. 121 —A— Abimelech. 82. 59 Aristotel. 44. Russo. 56 Ştefan cel Mare. 79 Barnovschie-vodă. 100 Chiros. 32. 29. 64 Cobza Dumitraşco căpitanul. 34. 73 Conachi. 33. 35 Andrei de la Crit.

100 Sfeti Ignatie. 84. 52 sfîntul Varsanufie. 38 Hegel. 28 Gherasim Vlahos. 18 —H— Nicolae Cartojan. 84. 72 Leopold. 6. 12 Gheorghe Duca. 34 Mihai Catacozino vel-sp Félix Buffiere. 10 Proca Stanciovici. —L— —S— Laonicos Halcocondylis. 5. 60 Mihai Viteazul. 101 Omir. 66 Neagoe Basarab. 72 —I— Paisie Ligaridis. 69. 10 Eminek Mîrza. 3. 28 Iezechiel. 100 Georges Duby. 6. 34 Grigore Ureche. 42 Mihai Vodă Racoviţă. 34 Ion vodă. Fernand Braudel. 33. 39. 26 Sigismund al II-lea Aug Lupin Dumitovici. Eugeniu de Savoia. 100 Iacob. 60 Învăţăturilor. 64 —M— Dimitrie Cantemir. 30 Hanăs Begner. 4 Francesco. 73 Ioan Damaschin. 98 Mozart. 8 Drosul. 10 Gheorghe Ştefan. 43. 52. 9. 56 Nabucodonosor. 27 Nicolae Ceauşescu. 30 Putifar. 34. 28 —I— Preda Prooroceanul. 11 Gasparù-vodă. 100 Osea. 9. 47. 84. 56 42. 10. 100 —N— Goia-postelnicul. 89.122 Diadoh al Foticeii. 15 Radul vistier Ocnariul. 38 —G— Miron Costin. 64 —P— Hrizea vistierul. 70 Mehmed. 29 Empedocle. 68 Luther. 58. 84. 84. 17. 51. 76 —R— Iov. 100 Ieremia. 34 Radu Greceanu. 28 Erasmus. 2. Max Kaltenmark. 40 Jean Ricardou. 24. 70. 36. 38 —J— Radul armaşul. 29 prinţul Mîşkin. 28 Ioan Sigismund. 48. 46. 32. 17 Popeşti din Lucavăţ. 45. 28 Sigismund Zapolya. 61 Marx. 64 Petru Aron. 59. 101 Philippe Ariès. 16. 28. 36. 64. 29 122 . 22. 73 —E— Matei Basarab. 55 —F— Mengli Ghirai. 84. 78 —Η Platon. 28 Faraon. 34 Panos Pepanos. 46. 101 —O— Heinrich Zimmer. 71 Ioan. 61. 23 Ludwik Flaszen. 82. 100 Murad Han. 72. 34. 29 Maximilian. 65 Mehmed al II-lea Fatih. 101 Mitrofan. 10 Hrisant Notara. 20. 9 Francesco din Assisi. 23.. 47. 15 Mihail Sinadschi. 17 Mihail din Cuxa. 85. 9.

10 Simeon Stâlpnicul. 18. 41. 74 Sobeţschi. 71 Toma-vornicul. 65 Teodosie. 32 123 . 10 Theofan. 48. 44. 40. 21. 28 Sorin Titel. 62.—V— 100 Vartic hatmanul. 45 Xerxes. 36. 29 Tucheli groful. 84. 7 Teofil Coridaleu. 63 —T— —X— Tekeli. 39 Suleiman Magnificul. 30 Vasile Lupu. 34 Tudor Dumitrovici. 43 Soliman Magnificul. 52 Traian. 42 Stolnicul Constantin Cantacuzino. 31. 85. 38. 47.123 Silvestru II. 52 Solomon. 23.