You are on page 1of 18

Luchian Alexandru Ionescu

Amintiri din Sibiul natal
2013 1

Copilăria Încă de la primele orăcăituri mama era convinsă că voi ajunge muzician, mai precis pianist, iar tata îmi prezicea o carieră de pictor! Mai târziu am înțeles de ce m-a botezat prietenul tatălui, criticul de artă Pavel Chihaia, cu prenumele Luchian, probabil cu speranța să-i urmez marelui artist plastic. Aceste două tendințe din familia mea s-au manifestat pe parcursul întregii mele copilării până spre adolescență, când am decis singur ce carieră îmi dicta inima să urmez. Cel de-al doilea prenume, Alexandru și un medalion de argint cu inscripția: ”Etiam si omnes, ego non”, a fost gândit de nașul meu de botez cu dorința să ajung cândva..”Un om mare”, ca-n nuvela fantastică a lui Mircea Eliade. Mi-aduc aminte cu mare plăcere și duioșie de primii ani ai copilăriei, de casa micuță și cochetă din orașul meu natal, Sibiu (Hermannstadt), poreclit pe vremea aceea orașul pensionarilor. Sibiul de prin anii `50 era încă un oraș medieval in stil gotic, cu Orașul de sus împrejmuit de ziduri groase din cărămidă și turnuri, bastioane ale meșteșugarilor organizați pe bresle, cu biserici monumentale, vestitul muzeu Brukenthal, iar Orașul de jos cu străzile înguste, pavate cu piatră cubică, coborând în trepte de lângă celebrul pod al ”minciunilor”, era traversat de râul Cibin. O caracteristică a orașului, care te frapează încă de la început, este forma ferestrelor de aerisire ale podurilor caselor, care parcă sunt niște ochi care te privesc curioși din toate părțile, mai ales în Piața mare din centrul orașului, unde senzația se amplifică. Am locuit cu chirie la mansarda unei case cu obloane verzi de pe strada Școala de Înot, aproape de parcul ”Arinilor” la marginea orașului, cu o grădină destul de mare și o imensă terasă, până la vârsta adolescenței când ne-am mutat la etajul trei al unei clădiri vis a vis de muzeul Brukenthal. Aveam o sufragerie mare, mobilată stil, mobilier de culoare neagră adus de bunicul din partea mamei de la Viena și o pianină la care cânta mama. Eu mă jucam adesea pe claviatura veche, fiind atras de clapele de fildeș, puțin îngălbenite. În primul an de viață am cam suferit de diaree, o caracteristică a zodiei probabil, nu mi-aduc bine aminte decât că tata fugea în miezul nopții cu țucalu` la doctorul Manu, speriat probabil de recenta moarte a surorii mele. Pe la doi ani am mers cu tata la maternitate să-l luăm acasă pe frățiorul meu Cristian. Mi-aduc aminte că în salon erau multe pătuțuri cu bebeluși, iar eu m-am repezit înspre o fetiță și le-am spus părinților că vreau s-o luăm acasă, că e frumoasă și să-l lăsăm pe frățior acolo, fiindcă seamănă cu un pește. Ei mi-au explicat că el e fratele meu și trebuie să-l iubim și să-l luăm acasă. M-au convins destul de repede și din clipa aceea am crescut împreună ca doi frați minunați până la plecarea mea la facultate. Nu știu când și cum ne-am botezat părinții Mamia și Tatiu, dar așa le-a rămas numele până-n ziua de azi. Am beneficiat de cei mai minunați părinți, care ne-au educat în spiritul dragostei de Dumnezeu, de patrie, de semeni, de animale și plante, de natură, de carte și de tot ce ne înconjoară. Tatăl meu, Teodor s-a născut la Constanța, studiase filosofia cu marele Nae Ionescu, apoi critica de artă cu profesorul Busuioceanu, estetica cu Tudor Vianu și literatura cu Mircea Eliade, a plecat sublocotenent voluntar pe frontul din Basarabia unde a căzut prizonier, dar a evadat și s-a întors pe jos în țară unde s-a căsătorit cu mama, care era divorțată și avea un copil, pe nume Arcadiu. Au locuit un timp la București, unde tata a lucrat un timp la muzeul Zambaccian, apoi s-au mutat la Constanța în casa bunicului

2

meu din partea mamei, pe strada Tudor Vladimirescu, unde s-a născut sora mea mai mare Teodora, care din păcate la vârsta de șase luni a murit de dizenterie. Mama mea, Maria, născută în București, dar care copilărise printre turci și tătari la Murfatlar, avea o educație aleasă, studiase la pension împreună cu surorile mai mici, Elena poreclită Nuța și Fulvia căreia toți îi spuneam Șon, unde beneficia de profesor de vioară și pian, vorbea franceza în casă, studiase germana la Școala evanghelică primară din Constanța. După moartea surorii mele părinții s-au stabilit la Sibiu prin anul 1950 și fiindcă tata refuza să predea filosofia marxistă a lucrat ca profesor de sport, declarând că avea doar bacalaureatul și astfel a profesat această meserie timp de opt ani, așa că eu și fratele meu ne-am născut ardeleni “get-beget” și așa am rămas, chiar dacă eu, după absolvirea facultății am devenit constănțean prin adopție, iar fratele meu, mai târziu, canadian. De mic am fost un copil aparte, deși timid, eram foarte curios să aflu cât mai multe despre tot ce mă înconjura, iar faptul că am crescut mai mult afară decât în casă, prin grădină, prin parc, pe care-l consideram al nostru, adică al băieților de pe strada noastră, îmi dădea zilnic posibilitatea să observ plantele și animalele, cerul și iarba, dealurile și pădurea, norii și stelele. Eram vorbăreț de mic și mi-era frică de fulgul de găină cu care Mamia umplea pernele. Nucul uriaș din curte, sub a cărui umbră ne adăposteam în verile toride, destul de rare acolo, livada cu vișini, meri și pruni, unde stăteam cățărați mare parte din zi, tufele de jnepi de la intrarea în curte unde găinile mai depuneau ouă, câinele proprietarilor Hotinceanu, mic și negru pe nume Strupi, straturile cu flori și tufele de măcieși, toate îmi aduc aminte de parfumul primilor ani de viață... Cele mai frumoase amintiri mi-au rămas însă cu imensa terasă, unde mă jucam împreună cu fratele meu încălecând un cal de lemn, cu doi ursuleți de pluș, Marinică și Tănăsică, iar seara târziu număram stelele până adormeam. Acolo și atunci am aflat de la Tatiu principalele constelații de pe bolta înstelată și multe alte povești cu filosofi greci, basme românești nemuritoare, între care cel cu ”tinerețe fără bătrânețe” ne-a impresionat cel mai mult, dar și poveștile cu înțeleptul grec Diogenes din Sinope, care locuia într-un butoi sau pățaniile hazlii ale lui Nastratin Hogea, Păcală și frumoasele povești orientale cu Șeherezada. Tatiu ne păcălea adesea, cerând Mamiei un cuțit ca să ne taie ”coropișnițele” aflate sub genunchi, ca să putem fugi mai iute. Câteodată, înainte de culcare ne acoperea cu plapuma și striga: ”carne vie să nu văd!”, iar noi trăgând de plapumă rămâneam dezveliți iar el ne gîdila. Ne jucam cu Mauvighioz, un superb motan siamez cu ochii albaștri-mov, de unde și numele din turcă dat de Mamia. Ea ne cânta la vioară și pian sau cu vocea, acompaniindu-se la pian, mai ales seara când nu puteam adormi, în loc de poveste. Mîzgăleam cu creioane colorate sau cu acuarelă sub supravegherea lui Tatiu și mă jucam pe claviatură în prezența Mamiei. Părinții ne-au înscris la o grădiniță germană, aflată la capătul străzii noastre, astăzi muzeu al trofeelor de vânătoare, unde o educatoare (Fräulein), al cărei nume l-am uitat, vorbea cu noi și încerca să ne învețe această limbă dificilă. Eu mergeam la grupa mare, aveam cam patru ani și fratele meu la cea mică, însă chiar și la absolvirea grădiniței nu știam decât câteva cuvinte de bază în germană, chiar dacă învățasem cântece și jocuri. Toamna adunam frunze colorate și castanele căzute pe Aleea Eminescu din parcul Arinilor și confecționam din ele cu ajutorul unor bețe de chibrituri diverse animale sau păpuși. Țin minte că mergeam adesea în parcul Arinilor să ne jucăm și fiecare copil avea voie să ia cu el o jucărie. Eu mi-am luat cu mine un frumos tramvai, pe care-l primisem

3

cadou de la Moș Crăciun. Odată ajuns în parc, am așezat tramvaiul pe iarbă, deoarece era destul de greu și l-am rugat să mă aștepte acolo că-l voi lua la întoarcere...bineînțeles că nu l-am mai găsit acolo unde îl lăsasem. Aceasta a fost prima mare dezamăgire a vieții, cum a putut să dispară, cine să-l fi luat, odată ce până și Moș Crăciun știa că e al meu?! Când am povestit acasă părinților, aceștia se întrebau nedumeriți cam ce o să pățească un fraier ca mine mai târziu în viață...și am pățit multe. Mi-aduc aminte că în jurul vârstei de trei ani a venit Mama-mare, Nunița, de la București să o ajute pe Mamia la îngrijirea țâncilor. Pe Tata-mare, Petre DragomirescuAmza, nu l-am cunoscut, dar din povestirile Mamiei am aflat că era foarte bogat, elegant și educat, contribuise cu bani la construirea bisericii din Piața Amzei din București, care-i poartă numele și pe care a donat-o Patriarhiei. Se căsătorise cu Mama-mare, care era săracă, doar pentru faptul că era frumoasă. Mi-aduc aminte că era o femeie cochetă, avea la toate rochiile gulere brodate din dantelă și ne scotea zilnic, pe mine și frățiorul meu la aer, în parcul Arinilor. Eu mă plimbam cu tricicleta în timp ce Mama-mare îl legăna pe Cristi, fratele meu, înfofolit bine într-un londou cu jaluzele din lemn. Când observam că Mama-mare era cufundată la împletit vreun fular și mă plictisisem de tricicletă, mă furișam lângă londou, îl puneam cu grijă pe Cristi pe bancă și mă suiam eu în căruț, trăgînd rulourile din lemn. Iernile sibiene erau frumoase, geroase uneori și foarte bogate în zăpadă. Începea să dea primul omăt de Sfântul Nicolae și se topea de Mărțișor, când culegeam primii ghiocei din pădure. Pe la 5-6 ani, de Crăciun, Tatiu ne-a cumpărat o sanie de lemn, nouă și frumoasă, iar noi bucuroși am și plecat cu prietenii de pe stradă în parcul Arinilor să o încercăm pe un derdeluș destul de abrupt și cu multe hopuri. Eu și fratele meu, mai puțin experimentați la săniuș, după câteva coborâri am reușit să facem praf sania de lemn, care s-a descleiat datorită zdruncinăturilor. Ca să nu renunțăm la distracție am ascuns sania stricată într-o groapă, lângă un copac și am continuat săniușul pe sania de fier a vecinului nostru Boboloț, care era mai mare, iar el mai experimentat ca noi. La întoarcere ia sania de unde nu-i! Am căutat-o în lung și lat și într-un târziu, spre seară, ne-am dus abătuți și triști acasă să spunem ce ni s-a-ntâmplat. De data asta am scăpat fără bătaie, doar cu o chelfăneală zdravănă și promisiunea că nu vom mai vedea altă sanie. Tot răul a fost spre bine, că astfel Tatiu ne-a adus o pereche de schiuri exact peste un an. Ce încântați eram! Am plecat cu fratele meu să-i încercăm și chiar dacă erau schiuri de armată, cu legături de piele și nu aveam nici bocanci adecvați, s-au dovedit de real folos pentru învățare. Episodul cu sania a fost prilejul vieții noastre de a învăța schiul, sport pe care l-am practicat cu deosebită plăcere și îndemânare până spre bătrânețe. Am fost un copil bolnăvicios și țin minte că Mamia mereu spunea că-i semăn, pentru că ea era copil de om bătrân, aluzie la bunicul meu. Am trecut prin toate bolile copilăriei, adică cele infecțioase, inclusiv o scarlatină în adolescență și o hepatită pe la 30 de ani. Înainte de vârsta de cinci ani, după o răceală zdravănă am căzut pe stradă, nu-mi simțeam picioarele și coatele iar fratele meu a dat alarma acasă. Tatiu m-a dus în brațe la spital, unde mi s-a pus diagnosticul de reumatism poliarticular și au hotărât grabnica mea operație de amigdale purulente. În spital mă jucam cu ursulețul Tănăsică și mă ingrijea cu dragoste o asistentă drăguță, domnișoara Hinn, care-mi făcea injecții. Într-o zi a intrat în salonul meu un băiat mai mare, cam peltic, aflasem că i se spunea Pisică, care m-a amenințat că mă taie cu cuțitul dacă nu-i dau ursulețul. Deoarece eu am refuzat, a plecat să-și ia briceagul, iar eu între timp m-am chinuit să mă ascund sub pat, cu Tănăsică

4

bineînțeles, care era prietenul meu nedespărțit și astfel am scăpat teafăr. Din acel an părinții ne-au dus în fiecare vară la mare, ca eu, în mod special, să urmez un tratament cu nămol. Îmi făceau injecții cu penicilină din 6 în 6 ore și moldamin injecții timp de o lună după externare. Boala a lăsat totuși urme, cu tot tratamentul chinuitor din spital timp de o lună, pe la 33 ani doctorii descoperind un prolaps de valvă mitrală și un SNMP pe la 57 ani, care m-a marcat tot restul vieții. Mi-aduc aminte de prima mea întâlnire cu un medic dentist, când mi se mișca o măsea de lapte. Am fost un pacient răbdător și cuminte până când doamna doctor s-a apropiat de mine cu un clește în mână. Brusc i-am tras un picior în burtă și cum stăteam pe scaunul stomatologic am amenințat-o că o omor dacă se apropie de mine....m-am conformat zicalei, care spune că bărbații sunt mai fricoși decât femeile, dar am avut destule probleme cu dantura de-a lungul vieții. Pe la vârsta de cinci ani Mamia m-a luat cu ea la un concert simfonic, concerte care se țineau săptămânal în sala Teatrului de stat din Sibiu. În pofida faptului că sala era mică și cochetă, pe scenă apăreau nume celebre din țară și străinătate alături de orchestra filarmonică, care ofereau publicului meloman spectacole de neuitat. M-a impresionat profund acel concert, probabil fiind și primul, dar mai ales solistul, pe atunci tânărul pianist Valentin Gheorghiu interpretînd primul concert pentru pian de Ludwig van Beethoven. Ajuns acasă m-am apucat să desenez scena cu reflectoare, orchestra și solistul cu șuvița de păr care-i cădea pe frunte în pasajele de virtuozitate. Acel desen cu subiect muzical avea să pecetluiască definitiv, însă mult mai tărziu, cariera mea. Tatiu a trimis desenul la o expoziție națională pentru copii, unde am obținut premiul întâi. Mamia nu se lăsa mai prejos, mă încuraja să mă joc pe claviatura îngălbenită a pianinei adusă de bunicul meu de la Viena și-mi cânta adesea partea întăi din sonata lunii de Beethoven. La următorul concert al pianistului Valentin Gheorghiu în orașul meu natal, îmbrăcat în costum de catifea și cu un buchet de flori în mână, m-am suit pe scenă să-i înmânez solistului desenul căștigător. Acesta m-a îmbrățișat și m-a întrebat ce doresc să-mi cânte. Atunci, sigur pe mine, deși puțin emoționat de reflectoare, i-am răspuns că doresc să ascult sonata lunii. Probabil soarta avea ceva de spus în legătură cu celebra sonată, după cum am aflat mult mai târziu. Tot cam pe la vârsta de cinci ani, unchiul meu din partea tatălui, Hristu, m-a luat cu el, cu încuviințarea părinților, la Bicaz, unde avea domiciliul forțat ca deținut politic împreună cu bunica Paraschivula, mama tatălui meu. Țin minte că mi-a plăcut barajul hidrocentralei și o plimbare în atașul unei motociclete pe malul Bistriței. Deasemenea îmi aduc aminte de casa cu trandafiri albi a lui moș Gribincea, familie pe care am revăzut-o după cincizeci de ani. M-am întrebat adesea pe parcursul anilor dacă soarta a produs atât de multe coincidențe stranii în viața mea. Școala primară Prima zi de școală, când am împlinit șapte ani, mi-a rămas întipărită în memorie datorită drumului obositor prin parcul Arinilor de aproape șapte kilometri, școala veche în stil gotic, curată și dotată cu pupitre de lemn, ghiozdanul de carton, penarul din lemn și o învățătoare distinsă, cu părul grizonat, strâns într-un coc la spate, doamna (Frau) Dürr, care a fost a doua mamă pentru toți elevii, majoritatea etnici germani, dar care s-a pensionat după ce am terminat clasa a doua. Eu eram singurul elev cu ambii părinți români și cunoșteam doar cuvintele de bază în limba germană, care era limba de predare,

5

astfel încât a fost un an greu, trebuia să fac față colegilor mei și să compensez lipsurile considerabile în cunoașterea limbii. La lecții mă supraveghea Mamia, care absolvise școala primară evenghelică din Constanța. La școală nu am fost printre premianți decât în primul an, nu-mi plăcea să tocesc, citeam odată lecția și vorbeam liber, doar în scris puteam să mă exprim mai bine, mai complex, excelam însă la aptitudini artistice, muzică sau desen. Mergeam de două ori pe săptămână la orele de pictură ale profesoarei Gropa, cu blocul de desen sub braț. Tatiu vorbise cu ea să fiu primit în afara orelor de școală, cu speranța să ajung pictor, astfel că până în clasa a opta încălecam calul de lemn, fixam șevaletul și dovedeam reale aptitudini, după spusele profesoarei, spre satisfacția lui Tatiu. La temele mai grele mă ajutau foarte mulți colegi binevoitori, cu care am legat prietenii, unii fiindu-mi distinși colegi de mai târziu în domeniul muzicii, profesoara de pian Victoria Nițu (Moraru) și violoncelistul Gerhard Zank. Cu Ica (Victoria) am fost un coleg bun, chiar îmi aduc cu plăcere aminte de petrecerea de la sfârșitul clasei a opta, unde am fost invitat și aproape toți băieții ne-am cam amețit de la vermutul cu zahăr și lămîie servit din abundență. Mai târziu am fost buni colegi la Liceul de artă din Constanța și am rămas prieteni toată viața, chiar dacă ea, înaintea pensionării, s-a întors în orașul natal. Cu Geri (Gerhard), care locuia la Gușterița, un sat săsesc aproape lipit de Sibiu, eram foarte bun prieten și așa am rămas, în ciuda faptului că mai târziu ne-a despărțit viața, el în Germania, iar eu la Constanța. Colindam în vacanțe dealul din satul lui natal în căutare de gușteri, o specie de șopârle verzui sau asistam la cursele de motocros, ne jucam în grădina din spatele casei, alergam după iepurii care distrugeau straturile cu varză, mâncam pită cu slană și ceapă roșie în casa primitoare a părinților săi. Primele patine de zăpadă, care aveau o cheie cu care se prindeau de ghete cu ajutorul unui dispozitiv, le-am primit cadou tot în această perioadă. Eram atât de încântat încât mergeam pe patine, uneori, pe aleile parcului până la școală. Mult mai târziu am avut patine cu tot cu gheată, pe care nu le puteam folosi decât la patinoar, cu șanțuri făcute la tocilar, ca să prindă mai bine pe gheață. Din clasa a doua Mamia mi-a luat un profesor meditator la germană, absolvent al vestitei universități Harvard, licențiat în engleză și germană, soțul vestitei profesoare vieneze de pian Irene Fleischer. Acest profesor eminent, ulterior devenit pensionar, m-a influențat în multe privințe. În afara cunoașterii aprofundate a limbii germane și puțin a celei engleze, acestui profesor îi datorez, în mare parte, educația germană privind punctualitatea, seriozitatea cuvântului dat, conștiinciozitatea în studiu și chiar orientarea mea muzicală de mai târziu. De personalitatea complexă a profesorului Mathias Fleischer m-a legat o prietenie rodnică chiar și după ce a părăsit țara pentru a se repatria în Germania. Corespondența bogată, în limba germană, pe care am purtat-o până la adolescență, m-a ajutat prin sfaturile pline de înțelepciune primite să-mi definesc propria personalitate, chiar de viitor profesor, de aceea consider că el a trăit, chiar și după moarte, prin mine. Tot el m-a prezentat soției sale, Irene, care m-a testat din punct de vedere muzical și a recomandat ca prima mea profesoară de pian să fie doamna Schiel, una din strălucitele sale eleve. Acest profesor minunat l-a pregătit și pe fratele meu Cristian, care a urmat facultatea de limbi germanice din București, devenind profesor de germană. Mi-aduc aminte de o întâmplare care m-a marcat tot restul vieții, o lecție de punctualitate. Profesorul se plimba prin fața casei în care locuiam, deși eu și fratele meu

6

îl așteptam la meditație și ne întrebam curioși, de ce oare nu urcă. S-a plimbat vreme de zece minute până când ceasul din turnul bisericii evanghelice bătu ora cinci fix, abia atunci el apăsă butonul soneriei. Începând cu clasa a treia ne-am mutat într-o școală nouă, mai departe de casă decât prima, dar unde se putea ajunge cu tramvaiul chiar la capăt de linie, denumit Stern, însă eu preferam să străbat parcul Arinilor pe jos. Aici am absolvit școala primară cu o învățătoare tânără, doamna învățătoare Ziegler și domnii Leudl, Thiess. Mi-aduc aminte cu plăcere de balurile mascate (Fasching), organizate la școală cu mare pricepere de învățători, unde ne distram grozav în timpul liber, o caracteristică a comunității germane care mi-a lipsit mai târziu, după ce am plecat din Sibiu. În ciclul primar am vizitat cu clasa fabrica de mezeluri, unde se producea vestitul Salam de Sibiu, fabrica de biscuiți, de unde am plecat acasă foarte încântați cu produse, mai ales dulciuri din ciocolată. Tot din acea perioadă cred că datează și prima mea dragoste, e-adevărat nevinovată, față de colega mea de clasă Marianne Șerfezi, prietenie care a durat chiar și după plecarea ei definitivă din țară. Eram aproape nedespărțiți la lecții și în excursii. Am corespondat până la vârsta adolescenței și îmi doream să ajung și eu în Germania, să mă căsătoresc cu ea...dar soarta a fost potrivnică și amară, când, la vârsta majoratului, am aflat de teribilul accident de mașină în care a părăsit această lume. De asemenea îmi aduc aminte cu plăcere de excursia la Sighișoara (Schässburg), unde am vizitat orașul, în centrul căruia trona turnul cu ceas și figurine muzicale, fabrica de porțelanuri, Mediaș cu vestita fabrică de sticlă, Copșa Mică (Kleinkopisch) cu fabrica de negru de fum și Geoagiu (Germisara), stațiune renumită prin bazinele cu ape termale, unde ne-am bălăcit toată ziua. Aceasta a fost ultima excursie împreună cu Marianne, care a părăsit țara cu părinții pînă în toamnă. Studiam zilnic la pian și mergeam de două ori pe săptămână la profesoara Schiel, care mă îndruma cu răbdare în tainele descifrării partiturilor, astfel că în scurt timp devenisem un destoinic cititor la prima vedere (Blattleser). Descifram singur, din curiozitate, chiar partituri mai grele decât era normal pentru vârsta mea, mai ales fragmente din concerte pentru pian. Probabil că acest fapt m-a ajutat enorm mai târziu, iar Mamia era extrem de încântată de progresele confirmate de profesoară. Dealtfel, în fiecare seară, ea și motanul nostru siamez erau așa zisul public al meu, când încercam să interpretez piesele studiate deunăzi, în afară de unii musafiri aflați ocazional în vizită pe la noi sau de vecinele Mamiei. Am fost un copil zvăpăiat, energic, curios, vorbăreț, de aceea eram pus pe șotii, mai ales la îndemnul unor prieteni de joacă mai mari, acea gașcă de stradă, nu pot spune de cartier. Jucam fotbal pe maidan, după ce terminam de studiat la pian supravegheat de Mamia cu ceasul și uneori cu bățul, în apropierea stadionului, cutreieram parcul și dezgropam cârtițe, confecționam fluiere din lemn de soc, săbii și scuturi, coifuri pictate, praștii cu care speriam păsările sau spărgeam geamurile vecinilor...și câte și mai câte alte năzdrăvanii. Mi-aduc aminte de o întâmplare hazlie, când la desert Mamia ne-a pregătit lapte de pasăre. Noi am întrebat ce fel de pasăre are așa un lapte gustos, și ca să scape de noi Mamia ne-a spus că e lapte de porumbel. Mare-i fu uimirea a doua zi când ne-a surprins, pe mine și pe Cristi cu câte-un porumbel în mâni deasupra unei cratițe, storcându-i fără milă să obținem deliciosul lapte de pasăre. Porumbeii, mai mult morți decât vii, de frică se zbăteau de zor să scape și murdăriseră cratița cu găinaț.

7

Altă dată, împreună cu prietenii de gașcă mai mari, am pus în aplicare un experiment psiho-fiziologic interesant. Observasem cu toții că atunci când trecea o fată pe stradă și ne uitam fix în ceafa ei, aceasta se întorcea, simțea că este privită. Pe vremea aceea tocmai se moderniza strada noastră, adică se îngusta trotuarul, iar vechii stâlpi de telegraf din lemn au fost înlocuiți cu cei din beton, însă unii rămăseseră chiar în mijlocul trotuarului până la mutarea bordurilor. Cum pe strada noastră veneau de la cumpărături multe femei, ne-am hotărât să ne ascundem după un gard, la mică distanță de un stâlp plantat în mijlocul trotuarului și la un semn să privim fix în ceafă persoana care trecea. Tocmai atunci s-a nimerit să vină de la piață o vecină grasă cu două sacoșe pline în ambele mâini, iar noi ne-am pus în aplicare planul. Vecina, simțindu-se privită, a întors capul fără să se oprească din mers, iar după câțiva pași...poc! a dat cu capul de stâlp. Noi am început să râdem gălăgios iar ea să ne certe. Experiment reușit! Motanul nostru Mauvighioz, un siamez enorm cu coada scurtă, era cel mai aprig rival al tuturor motanilor din cartier, adică vreau să spun că-i bătea pe toți, mai ales pe cel al vecinei noastre, un motan alb și pufos. Vecina era o unguroaică grasă, destul de în vârstă, care mă îndrăgea și dorea să mă învețe limba maghiară, însă cu toate eforturile depuse din partea ei nu m-am ales decât cu câteva expresii, mai ales înjurături și numerele până la cinci. În nopțile cu lună plină Mauvighioz miorlăia pe terasă, ademenind o pisică urcată pe magazia vecinului Ordean, mare crescător și iubitor al porcului Ghiță, pe care-l scărpina cu un băț pe spinare și-i amintea că în curând îl va tăia. Din cauza cozii scurte, motanul nostru nu se cățăra în copaci, oricât ne-am chinuit să-l învățăm, avea însă un prost obicei, adică după fiecare ușurare se târâia cu fundul pe covorul persan al Mamiei din sufragerie și deși o încasa de fiece dată, tot nu s-a-nvățat minte vreodată. Într-o vacanță de vară l-am lăsat pe Mauvighioz în grija vecinilor de la parter, dar când ne-am întors aceștia ne-au spus că a fugit din casă. L-am căutat peste tot, l-am strigat și într-un târziu i-am auzit miorlăitul din tufa cu jnepi din grădină. Se sălbăticise, slăbise, pândea găinile care se ouau prin tufe și se hrănea astfel. Mamia a început să plângă și atunci Tatiu, fiindcă motanul nu voia cu niciun chip să iasă, a intrat în tufe, l-a prins de ceafă și i-a spus mamei: ”ia-ți fiara înapoi!” Mi-aduc aminte cum mă trimitea Mamia să cumpăr pâine pe cartelă, o pâine mare neagră, rotundă, de 4 kg și a cărei coajă bine rumenită nu ajungea niciodată întreagă până acasă. Într-o zi am pierdut bonul din cartelă, iar drept pedeapsă am mâncat tot ce gătise Mamia fără pâine în ziua aceea. Mergeam cu sticla după lapte la trei case mai sus pe stradă, unde vecinul Daneș avea o vacă, iar pe drum înapoi beam din laptele cald, abia muls. În apropierea sărbătorii Crăciunului, mulți vecini care tăiau porcii aduceau jamboane, slana și șunca la o afumătoare, în care nouă, copiii din gașca străzii, ne plăcea să ne adunăm și să ne jucăm, chiar gustând uneori cu o brișcă din produsele afumate. O dată pe săptămână venea lăptăreasa, care ne lăsa la poartă produsele lactate comandate, luând în schimb contravaloarea în lei, bani pe care toți vecinii îi lăsau în cutia poștală și nimeni nu se gândea să-i fure. Cum ne plăceau dulciurile la nebunie, pândeam când Mamia dormea, descuiam cămara cu dulcețuri și gustam din mijlocul borcanelor de pe raft în așa fel încât pe margine să nu se observe nimic, după care puneam capacul și așezam borcanele la locul lor și încuiam, așezând cheia la locul ei. Când Mamia avea musafire, prietenele ei care locuiau pe strada noastră, obișnuia să le servească cu o linguriță de dulceață și un pahar cu apă. Mare-i fu mirarea când observă că multe borcane aveau dulceața zaharisită, semn că umblasem cu lingurița prin ele cu salivă.

8

Tatiu era cea mai mare parte din zi plecat la serviciu, dar îmi aduc aminte că de câteva ori ne lua la sala de gimnastică, unde ne jucam cu niște mingi grele, enorme, umplute cu Seegras, adică iarbă de mare. Îmi plăcea să fac tumbe pe salteaua de sport, mă urcam pe calul cu mânere, dar în mod special eram dibaci la inele, ajutat bineînțeles de Tatiu, astfel că pe vremea aceea asta aș fi dorit să ajung, gimnast la inele. În general am fost talentat la sport, așa că de multe ori mă visam ba fotbalist, ba schior sau înotător de performanță...și câte și mai câte. Într-o vară, nu mai țin minte exact când, părinții ne-au anunțat că mergem la mare. Ce bucurie! Nici n-am putut să dorm fiindcă era prima călătorie cu trenul de persoane și cu birja până la gară. Locomotiva cu aburi - noi îi spuneam cu gion-gioane, adică ne refeream la pârghiile de la roți - era piesa care ne-a impresionat cel mai tare din călătoria de zece ore spre București, unde urma să facem o întrerupere de 24 de ore, să dormim o noapte la unchiul Horia și tanti Nuța, sora Mamiei, apoi să continuăm drumul spre mare. Locuiau într-un cartier pe lângă fabrica de săpun Stela împreună cu cei doi copii, Cristina și Tintin, verii noștri. Noi, ardeleni provinciali, sosiți dintr-un oraș liniștit, cu o singură linie de tramvai, fără mașini, doar cu trăsuri cu cai, am rămas năuci din pricina zgomotului tramvaielor, troleibuzelor, mașinilor din capitală și a mulțimii oamenilor din Gara de Nord. Tot în București locuia și unchiul Romeo cu tanti Paulina, sora tatii, împreună cu Dinu, Nicușor și Zaza, verii noștri, pe care însă i-am cunoscut la mare, mult mai târziu, în casa bunicului Gheorghe, tatăl lui Tatiu, căpitan de vas decedat pe mare și pe care nu l-am cunoscut. Drumul spre Constanța a fost un infern din cauza înghesuielii, părinții au fost nevoiți să ne urce în plasele unde trebuiau să stea bagajele, dar soarele generos care ne întâmpina în gară ne-a făcut să uităm de acest calvar. Ajunși în mica gară, de unde se vedea marea și portul, nu ne venea a crede câtă apă, câte valuri se întindeau spre orizont, spre deosebire de micul râu al Cibinului din Sibiu. Abia aici am aflat, cu demna mirare a ardeleanului, că soarele, ca și luna dealtfel, răsare direct din mare și nu de după dealuri, ca la Sibiu. Am călătorit din gară cu troleul și apoi pe jos până la casa unchiului Mitică, fratele bunicului Gheorghe Ionescu. Acesta locuia într-o căsuță la marginea Constanței împreună cu tanti Dumitra și cei doi feciori ai săi, Paulică și Petrică. Acolo am asistat îngroziți, fără să vrem, la înmormântarea unchiului Paulică, după un tragic accident de motocicletă, care ne-a marcat tot restul vieții cu privire la ”moartea pe două roți”, cum îi spunea Tatiu. Unchiul Mitică era un om vesel și șugubăț, tâmplar de meserie, care ne îndeplinea toate poftele, adică ne umfla o cameră din cauciuc pentru bălăceală în apa mării, ne confecționa corăbii din lemn cu pânze, turcaleți și zmei din șindrilă și hârtie cu zbîrnâitoare, pe care-i înălțam pe maidanul din fața casei și pe unde trecea o cale ferată spre stațiunea Mamaia. Mult mai târziu, soarta a vrut ca locul meu de muncă să fie tocmai pe acel maidan, unde prin anul 1984 s-a înălțat Liceul de muzică. Tanti Dumitra, fiindcă unchiul era un gurmand, era o excelentă bucătăreasă care ne răsfăța cu delicioase feluri de mâncare. Unchiul Mitică ne întreba uneori dacă ne e foame și comanda: ”...adu repede Dumitro o supă de cuie”. Țin minte caisul imens sub care era cușca cățelei Laica, cu care ne împrietenisem. La plajă era distracție, chiar dacă nu eram obișnuiți cu multă lume, o așteptam pe Mamia să iasă de la solar ca să ne bălăcim în valurile mării, iar cu Tatiu făceam gimnastică și ne plimbam pe malul mării cu gurile căscate ca să înghițim aerosoli, cel

9

puțin așa ne păcălea ca să tăcem din gură. Ne-a frapat multitudinea de pisici de pe străzile Constanței, puii de țigani turci în pielea goală, care nu se sfiau să cerșească. Așa ceva nu întâlneai în orașul nostru cu educație germană, unde oameni eleganți și civilizați se plimbau pe Corso, strada principală din centrul orașului. Seara ne plimbam pe faleza de la Cazinou, mâncam covrigi cu bragă sau plăcintă dobrogeană cu iaurt de oaie. Tatiu obișnuia să ne cumpere specialități de ciocolată Carpați sau Bucegi, înghețată la cornet pe care o lingeam pe stradă. Mamia era împotriva mâncatului pe stradă, spunea că e obicei țigănesc și ne ducea la cofetărie, unde savuram câte-o prăjitură și deliciosul Parfait sau Casată de ciocolată. Țin minte că odată Tatiu n-a vrut să ne cumpere galbenul suc de lămîie, probabil calcula banii cu grijă să ne ajungă tot sejurul, dar noi nepricepând despre ce era vorba și fiindu-ne sete ne-am trântit lângă prima băltoacă să bem de acolo....am încasat ce ni se cuvenea și trebuie să recunosc că Tatiu nu prea avea mână ușoară. Adolescența O altă latură a educației germane primită în școală, care mi-a lipsit mai târziu, după ce am părăsit Sibiul, a fost organizarea de excursii, tabere de schi, vizite la fabricile și uzinele din regiune. În ciclul gimnazial am vizitat cu clasa mai multe uzine mari din orașul nostru și celebra fabrică Balanța, dar în mod deosebit mi-aduc aminte cu plăcere de excursiile cu colegii de clasă și diriginții în împrejurimile Sibiului, la Curmătură, Șanta, de lângă celebra stațiune pentru schi Păltiniș, Ocna Sibiului cu lacurile sărate, Sâmbăta de Sus cu cabanele din lemn cu paturi cu priciuri. Eram întristat de plecarea definitivă în Germania a prietenei mele Marianne, dar la vârsta aceea mi-am câștigat noi prieteni, pe Schuster Jürgen, un băiat care semăna fizic puțin cu mine, iar colegii ne considerau frați de cruce și pe Inge-Maya Popescu (Weingärtner), o fată foarte drăguță și cuminte, față de care am nutrit sentimente dintre cele mai frumoase, din păcate a plecat și ea la sfârșitul gimnaziului definitiv în Germania. De multe ori o conduceam acasă, discutam subiecte interesante pentru vârsta noastră pe o bancă în parc sau o invitam la patinoar, la un film sau la cofetărie, unde plăteam ”nemțește”, adică fiecare își plătea consumația. Tatiu nu-mi dădea niciodată mai mult de 10 lei de cheltuială, așa că îmi convenea de minune acest obicei german. În această perioadă am participat la celebrele ”chefuri” (denumite ceaiuri în comunitatea românească), petreceri organizate acasă, la sfârșitul săptămânii, pe rând, de unul din colegii de clasă, unde fetele aduceau ceva de mâncare, băieții ceva băutură, iar cel mai priceput în muzica de dans aducea un magnetofon cu benzi, pe care erau înregistrate formațiile la modă pe vremea aceea (Beatles, Bee Gees, etc.). Ne distram de minune în limita bunului simț - o caracteristică a etnicilor germani - dansam, spuneam bancuri, închegam prietenii. Într-o vară, Tatiu a obținut bilete prin ONT (Oficiul național de turism) în stațiunea Eforie-Sud la hotelul Cosmos, care fusese recent construit, foarte modern dealtfel. După obișnuitele băi de nămol, într-o zi am plecat cu Tatiu într-o mică excursie pe malul mării până la Farul din Tuzla. Acolo, pe mica plajă părăsită din golf am găsit o piatră neagră, frumos șlefuită de valurile mării, care spunea Tatiu că seamănă cu celebra sculptură ”Oul” a lui Brâncuși, așa că n-am stat pe gânduri și am cărat-o cu noi la hotel,

10

ba mai mult, am luat-o la Sibiu. Odată ce prietenele Mamiei au aflat de existența pietrei, au și sfătuit-o să scape degrabă de ea dacă dorește să se mute, ceea ce a și făcut. După numai două săptămâni ne-am mutat într-un apartament cu două camere la etajul trei a unei clădiri vis a vis de muzeu, unde Tatiu muncea ca muzeograf, împreună cu o pisicuță birmaneză cu ochi albaștri și coada stufoasă, pe care degrabă am botezat-o Pițache și pe care o consideram un veritabil membru al familiei. Dealtfel, multe amintiri și pățanii frumoase mă leagă de această pisică inteligentă, care era dragostea Mamiei și a familiei. Mi-aduc aminte cum dimineața sărea în pat, pe plapumă și încet își punea lăbuțele pe burta mea, iar cu colții mă prindea ușor de nas să mă trezesc și să-i fac loc lângă mine, unde după o spălare temeinică se făcea covrig, torcea și adormea. Odată, fiindcă era foarte jucăușă, a sărit pe plita încinsă și s-a ars la o lăbuță. Mamia a dus-o la veterinar, care i-a pus atele și a bandajat-o cu speranța că nu-și va linge rana, dar n-a durat mult și cu colții ascuțiți și-a smuls bandajul. Atunci, Mamia a uns-o cu o alifie de gaiacol, pe care o folosea pentru noi când aveam puroi la genunchii juliți, unsoare care mirosea foarte urât. Din acest motiv cred că nu și-a mai lins laba, iar unguentul și-a făcut efectul rapid. Spun că era foarte inteligentă, fiindcă am observat la ea un fapt care nu i-ar fi dat prin cap unui om, darămite unei pisici. Dimineața îi turna Mamia laptele fierbinte în castronul ei, dar fiindcă nu-l putea bea imediat, răsturna cu laba laptele pe cimentul rece și-l licăia cu limba de acolo. De Crăciun se sărbătorea la muzeu venirea lui Moș Gerilă, care aducea daruri copiilor angajaților, bineînțeles după ce spuneau o poezie sau un cântec. Deși eram obișnuit cu sălile mari și elegante ale muzeului, cu picturile minunate aflate pe pereții acoperiți cu mătase, aveam emoții în fiece an când recitam sau îi cântam Moșului. Tot în acea perioadă frumoasă a anului îmi plăcea să asist la slujba de Crăciun în biserica evanghelică, unde în mijlocul sălii cu arcade gotice trona un imens brad împodobit doar cu lumânări albe, iar muzica orgii mă fascina. Datorită acestei atmosfere de basm am cerut încuviințarea pastorului (Pfarer) să asist la cursurile religioase de confirmare (Konfirmantenunterricht) ale colegilor mei de clasă, chiar dacă eram de religie ortodoxă. Acolo ascultam povești cu minunile lui Isus Cristos în limba germană, care mi-au îmbogățit enorm universul interior. De muzeul unde Tatiu muncea chiar peste program, uneori până dimineața, astfel contribuind la identificarea multor tablouri celebre, aflate în depozit ca anonime, printre care celebra pictură ”Ecce Homo” de Tiziano, mă leagă multe amintiri frumoase, dar și unele urâte. Ne jucam împreună cu băiatul mai mic al directorului, Răzvan, de multe ori prin sălile baroce ale muzeului, care pentru noi deveniseră a doua casă, atât de bine le cunoșteam, alteori în curtea interioară. Odată am urcat chiar și în podul muzeului, care reprezenta o lume aparte, ascunsă și provocatoare pentru noi, asemenea beciului unde ne atrăgea un puț foarte adânc, în care apa creștea până la un nivel când, datorită unui plutitor, făcea contact electric cu o sonerie montată în cabina paznicului. Fiind puși pe șotii, după îndelungi observații am agățat cu un băț plutitorul până a făcut contact cu soneria, iar paznicul, care nu se aștepta probabil să se umple așa rapid bazinul a venit într-o fugă să vadă despre ce e vorba. Unul din noi era pregătit să sustragă între timp cheia de la cabina paznicului, iar după ce acesta s-a întors și se pregătea să ia masa, l-am încuiat în cabină. Mare a fost supărarea bietului om, care nu era dotat decât cu un baston de cauciuc, noroc că avea un telefon la dispoziție și așa l-a anunțat pe tata de pozna făcută de noi. Amintirile urâte au rămas după ce Tatiu a

11

fost arestat pe nedrept, fiind nevinovat, pentru celebrul furt al tablourilor, exact înaintea bacalaureatului meu și a admiterii la facultate. În verile toride, adică atunci când temperatura se apropia de 24º C, era declarată caniculă, iar oamenii erau sfătuiți să stea la umbră în case, însă noi tinerii ne întâlneam la ștrand, unde jucam badmington (Federball) și înotam în bazinul olimpic. Câteodată mergeam cu bicicletele spre Valea Aurie, unde era un ștrand micuț în mijlocul pădurii Arinilor, într-un cadru feeric înconjurat de stejari bătrâni, foarte aproape de Dumbrava Sibiului. Aici erau în majoritate sași, ne simțeam mai în largul nostru în cercul de prieteni și colegi de clasă. Prima bicicletă pe care și-au permis să ne-o cumpere părinții o foloseam pe rând, când eu, când fratele meu. Jinduiam după frumoasele biciclete (Bizikl) aduse din Germania de rudele colegilor noștri sași, care aveau și un schimbător cu 3 viteze (Dreigang), dar noi nu ne puteam permite deoarece erau mult prea scumpe și nici rude în străinătate nu aveam. În unele duminici frumoase mergeam cu părinții la Dumbravă cu emblema orașului, vestitul tramvai spre Rășinari, apoi să ne plimbăm cu barca pe lac, să hrănim crapii cu pâine și să vizităm Grădina zoologică sau Muzeul satului. Ne hlizeam la maimuțe, care imediat ne arătau fundul lor roșu, admiram leii și vulturii, buha și lupii, dar cel mai mult ne plăceau urșii bruni, care așteptau cu gurile căscate să le aruncăm pesmeți. Îmi aduc aminte cu plăcere de excursiile cu bicicleta la Ocna Sibiului, la Curmătură, dar mai ales la Cisnădioara la ”furat” de fructe. După ce treceam de Cimitirul central și de Dumbravă, se făcea un drum de țară la stânga prin pădure, care ni se părea destul de lung, însă minunat prin răcoarea care domnea acolo și cântecul păsărilor. Odată ce ieșeai din pădure ți se înfățișa o priveliște de basm, cu livezile de meri, pruni, peri și căsuțele așezate pe dealuri, iar pe un vârf în depărtare o cetate săsească, pe care însă n-am vizitat-o niciodată. Pe noi ne atrăgeau merele, care atârnau pe crengile încovoiate până aproape de pământ, așa că era un fleac să le culegi, dar livezile erau îngrădite cu un gard de sârmă ghimpată și păzite de un paznic cu o pușcă cu sare. După ce ascundeam cu grijă bicicletele în iarba înaltă, mergeam târâș pe coate, pe sub gardul de sârmă până sub meri și ne umpleam sânul. De câteva ori ne-a surprins paznicul, care a tras cu pușca cu sare după noi, dar sărind ca niște iepuri în zig-zag am reușit să scăpăm de fiecare dată. O altă latură a tradițiilor germane, stropitul fetelor de Paști, care s-a păstrat și în unele comunități românești din Ardeal, mi-a marcat adolescența. Mergeam cu colegii și prietenii primăvara în pădure, adunam viorele, pe care le maceram în alcool, le strecuram apoi prin tifon și obțineam un parfum (Patschuli) deosebit de frumos mirositor, pe care îl turnam în sticluțe în formă de mașinuțe. Înaintea Paștelui mergeam cu colegii și prietenii pe la casele colegelor noastre să le stropim cu parfum, iar ele ne întâmpinau cu bunătăți, dulciuri și celebrul lichior de ouă. După atâta colindat și gustat lichior ajungeam veseli, obosiți și puțin amețiți acasă, însă păstrez aceste amintiri frumoase în suflet chiar și acum, la bătrânețe. În vara aceea am plecat cu părinții, Pițache și un prieten de-al tatălui, pe care-l chema Dunăre, cu mașina, un Aro de teren, în zona Branului. Eram foarte încântați deoarece era prima călătorie mai lungă cu mașina, doar Pițache era supărată, fiind agitată în geanta de piele în care era forțată să călătorească. Părinții erau pasionați colecționari de icoane pe sticlă, de aceea după cazarea la Bran am colindat toate satele din împrejurimi să cumpărăm câteva exemplare reușite. Ne-am cazat aproape de castel, într-o casă veche cu porți de lemn înalte și o curte mică, dar suficient de încăpătoare pentru mașina noastră de

12

teren. Mi-aduc aminte de excursia la Râșnov, când cu Pițache în geanta Mamiei am urcat sus la cetate. Acolo erau mulți turiști și probabil din cauza gălăgiei Pițache a sărit din geantă și s-a ascuns în niște tufe de măcieșe. Degeaba am chemat-o, am ademenit-o cu o bucată de carne, nu voia să mai iasă și pace! Mamia intrase în panică deja la gândul că o pierduse, dar tot Tatiu a pus capăt situației comice scoțând-o din tufe, deoarece se crease o situație stranie, iar toți turiștii nu mai admirau cetatea ci pisica noastră. Ajunși cu bine cu toții în camera cu teracotă de la Bran am hotărât s-o lăsăm de-acum acasă pe Pițache, să n-o mai luăm cu noi. A doua zi după amiaza, când ne-am întors, Pițache era în geam înconjurată de un fum gros. Ne-am repezit înăuntru, am deschis geamurile și ușa să se aerisească camera și am salvat pisica de la sufocare, deoarece coșul de fum al sobei era puțin înfundat. Dar asta n-a fost singura pățanie din această excursie... Într-o după amiază, când părinții se odihneau, eu și Cristi ne-am suit în mașina parcată în curte. Am tras de volan, apoi am apăsat pedalele și niște butoane. Deodată am pornit la vale fără motor și....poc! Norocul nostru că mașina s-a oprit în solidele porți din lemn că altfel puteam provoca o nenorocire. Mi-aduc aminte cu plăcere de taberele de schi, organizate impecabil de profesorul de sport în spiritul disciplinei germane și al distracției în limitele bunului simț. În ultima vacanță de iarnă a gimnaziului am plecat într-o asemenea tabără la 1700 m altitudine, unde am petrecut o săptămână de vis la o cabană din lemn, izolată de civilizație. Urcușul a fost dificil cu schiurile pe umăr, noroc cu niște măgăruși care ne cărau rucsacii plini cu conserve și alte asemenea d-ale gurii. Dormeam la etajul cabanei, pe paturi din lemn, numite priciuri, iar seara ne distram la parter cu diverse jocuri distractive, organizate de un cabanier șugubăț și bineînțeles dansam pe muzica unui casetofon cu baterii, deoarece nu era curent electric la acea cabană, singura sursă de lumină era lampa cu gaz. Ziua schiam, băteam pârtia și admiram mirificul peisaj al munților Făgăraș cu piscurile sale semețe, împodobite cu brazi plini de omăt. Dacă încercai să cobori de pe schiuri te afundai în zăpada înaltă până la brîu. În zilele însorite schiam în slip ca să ne bronzăm, iar când ne încingeam prea tare făceam câte-o baie rece în zăpadă, astfel că după o săptămână aveam un bronz auriu, mai ceva decât cel de la mare. În zilele reci ne încălzeam cu un delicios ceai cu rom, pregătit de cabanier. Acest cabanier știa o sumedenie de jocuri, care mai de care mai hazlii, iar seara, când ne strângeam în sufrageria cabanei, după masă, le punea în aplicare. Țin minte că ne-am distrat grozav într-o seară când trebuia să stingem o lumânare, legați la ochi. M-am înscris imediat, neștiind care era poanta, iar în momentul când suflam de zor să sting flacăra, cabanierul mi-a dezlegat batista legată la ochi, dar spre mirarea mea am constatat că în loc de lumânare suflam în fundul unei mâțe cu coada ridicată, în aplauzele și râsetele generale. Câteodată nu puteam adormi de urletele lupilor care se apropiau flămânzi de cabană, poate de aceea închidea cabanierul până și uriașii câini ciobănești în niște cuști mari din lemn cu zăvor. În ultima noapte, profesorul de sport a organizat o coborâre cu schiurile cu torțe aprinse, o imagine splendidă care mi-a rămas întipărită în minte toată viața. La sfârșitul gimnaziului, când urma admiterea la liceu, părinții s-au sfătuit spre ce carieră urma să mă îndrept, lăsându-mi mie în final această alegere, cu condiția să iau examenul. Tatiu avea o vorbă: „poți să rămâi repetent, doar dacă ajungi Eminescu!”, iar în disputa cu Mamia a avut câștig de cauză, adică trebuia să urmez un liceu românesc, deoarece susținea că nu mai știm vorbi limba română corect, eu și fratele meu, că vorbim

13

stricat ca sașii, cu toate că eu cred că se înșela în această privință, unii sași vorbeau o limbă cursivă, mult mai corectă decât mulți români. Cum la sfârșitul clasei a opta luasem hotărârea de a urma o carieră muzicală, mai precis de pianist - speranța și dorința Mamiei - am tranșat veșnica dispută din familie, acum nu rămânea decât să aleg între un liceu teoretic și cel de muzică. Făcusem progrese uimitoare în domeniul muzical, a parcurgerii literaturii pianistice, astfel că Mamia era foarte mândră de mine, e-adevărat că studiam zilnic între 4-6 ore. Din păcate profesoara mea de pian s-a hotărât să plece definitiv în Germania, astfel că Tatiu se văzu nevoit să vorbească la Școala populară de artă cu cineva. Ca să nu mă despart definitiv de foștii mei colegi am hotărât să dau admiterea la liceul Brukenthal, care avea o secție română și una germană și se afla chiar în curtea bisericii evanghelice. Era la un pas de casă, poate și acesta a fost un criteriu, de comoditate, dar principalul motiv era să nu mă rup total de principiile educației germane. Tatiu era mulțumit de alegerea făcută, deoarece considera că așa voi căpăta o cultură generală complexă în comparație cu cea oferită de Liceul de muzică, cel puțin așa considera el atunci. Anii de liceu Primul an de liceu a fost mai greu, deoarece m-am integrat mai târziu noului colectiv al secției române, datorită exigenței noilor profesori, a materiei stufoase, a limbii franceze la avansați, unde eu eram începător, dar în special datorită lipsei de timp dedicat lecțiilor, deoarece ajunsesem să studiez la pian între 7 și 8 ore zilnic. Această determinare în aprofundarea studiului pianului venea după plecarea profesoarei mele de pian în Germania, când aproape doi ani am fost autodidact. Consider că nimic nu rămâne mai profund ancorat în memoria ta decât ceea ce descoperi singur...aceasta a fost perioada de acumulări prin forțe proprii, din curiozitate și pasiune, cu sute de partituri parcurse fără restricții. Tatiu vorbise cu o profesoară de pian la Școala populară de arte, pe care însă am frecventat-o doar o lună sau două, de la care n-am putut învăța mai nimic deoarece mă lovea cu un băț peste degete, nu avea viziuni comune cu mine asupra interpretării. Ca să nu-mi supăr părinții, mai ales pe Mamia care mă încuraja în această carieră minunată, dar dificilă, în loc să le spun ce probleme aveam cu profesoara de pian, mă prefăceam că merg la oră, îmi luam partiturile cu mine .... și două ore, de două ori pe săptămână, mergeam la film, astfel că într-o lună vedeam aproape toate filmele din oraș. Imediat ce veneam acasă mă apuca un studiu fervent la pian, astfel că părinții nu și-au dat seama de șiretlicul meu decât mult mai tărziu, când Tatiu s-a întâlnit întâmplător cu profesoara de pian, iar aceasta s-a plâns că n-am mai dat pe la ea de o lună. Supărat, chiar furios cred, Tatiu m-a urmărit de când am plecat de-acasă cu partiturile spre ora de pian și mare i-a fost mirarea văzând că intru la cinematograf. Seara, după ce a venit de la serviciu m-a găsit studiind, ca deobicei, la pian, nu m-a întrerupt, dar după cină m-a întrebat cum a fost la ora de pian. Instinctiv, parcă din tonul lui ironic am priceput că aflase și, neavând încotro, mi-am expus motivele pentru care nu voiam să mai merg la acea profesoară, dar nu voiam să renunț cu nici un chip la studiul pianului. Dând dovadă de tact pedagogic, Tatiu s-a retras cu Mamia la sfat, iar eu am așteptat încordat decizia pe care o vor lua. Într-un târziu mi-au comunicat că nu trebuie să mai

14

merg la acea profesoară, iar Tatiu va încerca să stea de vorbă cu pianistul Valentin Gheorghiu la următorul său concert în orașul nostru. Am fost deosebit de emoționat și mulțumit de decizia înțeleaptă pe care o luaseră în privința viitorului meu și din acel moment studiul meu zilnic la pian s-a îmbunătățit, atât cantitativ cât și calitativ. Citeam multă literatură pianistică, cât și literară în limba română, germană și engleză, filosofie și psihologie, poate datorită firii mele curioase, dar și influențelor zodiei. Eram mândru că port uniforma de licean, pe a cărui chipiu era trecut numele liceului Brukenthal, parcă acumulam mai multă materie cenușie. Aveam mulți prieteni noi la secția română, neabandonându-i total pe cei vechi de la secția germană, cu care țineam legătura mai ales la sfârșit de săptămână. Am rămas toată viața fidel culturii și educației germane, adică mă pot considera filogerman. Mi-aduc aminte cu nostalgie de întâlnirile cu Geri la Gușterița, în casa părinților săi, niște oameni deosebit de primitori, unde descifram, acompaniindu-l la pian pe violoncelistul de-atunci, pe care-l admiram, sonata de Grieg în la minor pentru violoncel și pian. Plănuisem cu el un recital de sonate care nu s-a mai realizat, dar pentru mine, cel puțin, a fost o experiență utilă în acumularea cunoștințelor de muzică de cameră. Am rămas buni prieteni toată viața în ciuda distanței care ne-a separat. M-a atras sunetul cald al violoncelului încă de mic, iar dacă Mamia nu ar fi insistat cu pianul, probabil m-aș fi dedicat acestui instrument nobil, poate din acest motiv se regăsește atât des în compozițiile mele. După plecarea definitivă din țară a prietenei mele Inge-Maya mi-am canalizat toată dragostea pianului până spre sfârșitul clasei a doua de liceu, când, într-o vacanță de vară petrecută cu familia la Techirghiol pentru cura mea obișnuită cu nămol, am cunoscut o fată tulburătoare cu ochi mari, migdalați ca de pisică, Violeta Popovici, poreclită ”Pisi”. O iubire nevinovată, fulgerătoare la prima vedere, m-a cuprins în cele două săptămâni petrecute împreună. Ea era cu trei ani mai mică, se pregătea pentru admiterea la liceu, avea un păr lung, castaniu deschis, era suplă, cu o minte ageră, calități care m-au atras ca un magnet. Jucam volei după amiezile, ne plimbam prin stațiune sau vizionam un film seara. Nu voi uita însă frumoasa plimbare cu yola pe lac, iar peisajul mirific, puțin romantic mi-a rămas adânc întipărit în memorie toată viața. Am corespondat intens pînă la sfârșitul liceului cu speranța unei revederi, chiar doream să mă căsătoresc cu ea, dar destinul s-a opus. Am căutat-o în vara de după admiterea la facultate la casa unde o cunoscusem din Techirghiol, unde spre surprinderea mea am aflat că se mutase cu părinții în Constanța prin Tomis III, dar neavând o adresă precisă am umblat în lung și lat acel cartier zilnic, cu speranța să o întâlnesc întâmplător pe stradă. Aveam să aflu mult mai tîrziu că și ea mă căutase, ba chiar am fost studenți în același oraș, vechiul târg al Ieșilor, totuși soarta a fost potrivnică și ne-am revăzut mult mai târziu, printr-o coincidență stranie în Constanța... Activitatea intensă de cercetare a lui Tatiu, de multe ori până în zori, a fost oarecum răsplătită prin menționare în revistele de artă prestigioase a numeroaselor descoperiri și atribuiri de tablouri, printre care celebra identificare „Un Ecce Hommo de Tiziano a Sibiu” , dar și cu un premiu de 15.000 lei și ordinul muncii și meritul cultural cls. III-a, sumă care a acoperit costul pianului meu cu semicoadă Förster, la insistențele Mamiei, cam prin al doilea an de studiu liceal. Tot atunci, Tatiu, care fusese promovat șeful secției de artă la muzeu, ne-a anunțat că urma să ne mutăm într-un apartament spațios cu trei camere la etajul unei case în apropierea gării. Bucuroși că vom avea fiecare

15

camera lui, dar mai ales eu de achiziția pianului, aproape nou, de la o familie de evrei care a fost nevoită să vândă tot din casă în trei săptămâni pentru a părăsi țara, am împachetat și transportat totul la noua locuință. Pițache era cea mai fericită fiindcă aici avea o mică curticică, unde se putea plimba în voie și nu era obligată să stea numai în casă. Odată mutați în noua locuință cu odăi largi și luminoase, fiecare cu câte o sobă mare de teracotă, pianul meu, care trona majestuos în sufragerie, m-a apucat un studiu intens, astfel că Tatiu s-a hotărât ca la primul concert al pianistului Valentin Gheorghiu să-l invite la noi acasă pentru a mă asculta. Probabil acesta a fost evenimentul major al carierei mele, deoarece mi-a schimbat total cursul vieții de până atunci. Mi-aduc aminte că, deși foarte emoționat, i-am cântat renumitului pianist sonata lunii, iar el m-a mângâiat pe cap și mi-a spus: ”Frumos, mi-a plăcut, dar îți trebuie neapărat un profesor pe măsura talentului tău!” Eram în culmea fericirii, îmi venea să-mi iau zborul! Cred că cea mai muțumită era Mamia, care și-a dorit o carieră pianistică pentru mine. La sfârșitul vizitei, marele pianist l-a recomandat pe profesorul și pianistul Peter Szaunig, care după o muncă intensă, un pariu cu sine, avea să-mi schimbe definitiv soarta în ceea ce privește cariera dificilă de interpret și să-mi descuie porțile tainice ale muzicii. Harul său de profesor și de pianist concertist și-a pus amprenta asupra dezvoltării mele pianistice ulterioare, modul său disciplinat de muncă cu scopuri și țeluri precise mi-au modelat personalitatea artistică, punându-mi bazele tehnicii și idealului sonor, caracteristici pe care le-am perfecționat mai târziu, ca student, sub îndrumarea pianistului și profesorului Mircea Dan Răducanu. Primele lecții de pian cu noul meu profesor au fost decisive. Mi-aduc aminte că i-a comunicat Mamiei că va fi dificil, totul va depinde de receptivitatea și puterea mea de muncă, iar el va încerca un adevărat experiment în cazul meu, deoarece trebuia în doi ani să-mi perfecționeze tehnica în același timp cu finisarea unui repertoriu adecvat admiterii la Conservator. Acum, la bătrânețe știu că a câștigat acel pariu, dar benefiarul adevărat am fost chiar eu, de aceea i-am purtat în suflet o vie recunoștință și prietenie toată viața. După o muncă migăloasă, începută cu căderi de brațe pentru suplețea încheieturilor mânii și a flexibilității brațelor, concomitent cu tehnica de degete și explicații amănunțite privind stilul, semantica, dinamica și agogica pieselor din repertoriu, studiate în cele mai mici amănunte, ajunsesem la un progres vizibil, iar satisfacția mea interioară creștea din zi în zi în pas cu mândria părinților pentru alegerea potrivită a mentorului meu spiritual în domeniul muzicii, un far ce avea să-mi lumineze calea tot restul vieții. În aceeași perioadă l-am cunoscut pe vestitul acordeur de piane Karl Finck, care mi-a acordat pianul de câteva ori și al cărui meșteșug l-am ”furat”, după chiar expresia sa: ”...această meserie se fură, nu se învață!” Îi sunt recunoscător pentru faptul că astfel am reușit să descifrez tainele construcției și acordajului unui pian, cunoștințe deosebit de folositoare unui pianist și viitor profesor. Trebuie să recunosc, de asemenea, că aceste informații mi-au fost de folos mult mai târziu, în anul 2011, în alcătuirea cărții și a cursului pentru studenți ”Pianul; înaintașii și urmașii săi; instrumente cu claviatură”. Mi-aduc aminte cu plăcere de concertele simfonice săptămânale organizate de filarmonica sibiană, un real prilej de progres pentru orice tânăr muzician datorită interpreților de marcă și a unui vast repertoriu. Marele pianist Alexandru Demetriad, care era deosebit de iubit de publicul sibian, a fost invitat de părinți, la sugestia profesorului meu, iar această întâlnire cu un maestru al artei pianistice franceze și romantice mi-a deschis noi orizonturi în interpretare. Țin minte cum, cu o răbdare extraordinară a

16

așternut pe portativ, special pentru mine, câteva studii de Cortot, din memorie, apoi s-a așezat la pian și mi-a exemplificat. Era o plăcere să-l ascult, mai ales interpretând mazurcile sau nocturnele de Chopin, urmate de explicații clare de frazare și interpretare. Mă încuraja, mângâindu-mă pe părul lung și creț, deh, eram la modă și mă închipuiam deja artist, insistând pe lângă Mamia să mă lase o vară la București să studiez cu el, dar cum ea n-a fost de acord trebuia să mă mulțumesc cu rarele întâlniri de după concertele susținute în Sibiu. Odată, profesorul meu, care conducea pe vremea aceea un Trabant, m-a luat cu el într-o excursie la Gura Râului, la casa doamnei Manta. Acolo, într-un peisaj de basm, nu degeaba era poreclit satul acela ”Gura Raiului”, la poalele unor dealuri de un verde intens în contrast cu cenușiul cerului acoperit de formațiuni noroase stranii, se afla celebra vilă, locul de întâlnire al unor mari muzicieni, după cum am aflat, iar printre invitații de seamă se afla Alexandru Demetriad. A fost o serată muzicală de excepție, era o plăcere interioară unică pentru mine să pot asculta asemenea deliciu sonor, de aceea n-am putut uita niciodată acele momente, iar dorința de a performa în carieră a crescut simțitor odată cu această excursie, probabil special organizată, cu mult tact pedagogic, de către profesorul meu. Ultimul an de liceu a fost o adevărată cursă contra cronometru pentru pregătirea bacalaureatului, dar mai ales a admiterii la Conservator. Studiul meu zilnic la pian tindea spre o medie de 8 ore, iar repertoriul cuprindea, pe lângă piesele deosebit de atractive, alese cu grijă de profesorul meu pentru admitere, concerte pentru pian, descifrate și finisate parțial sau integral. De atunci datează și primele mele încercări componistice, câteva studii pentru pian, partea întăi a fanteziei pentru pian și orchestră și schițe ale primei simfonii. Încă nu eram hotărât dacă să susțin admiterea la București sau Iași, oricum Clujul ieșea din optica mea datorită unei experiențe triste, când, cu ocazia unei excursii, vizitând orașul n-am putut fi servit cu o cafea, deoarece nu știam limba maghiară. Cu câteva luni înaintea admiterii, Tatiu m-a luat cu el la București, să fiu testat de șeful catedrei Conservatorului, pianistul Gheorghe Halmoș. Cred că am făcut impresie bună, fiindcă la revenirea acasă părinții s-au sfătuit cum să procedeze ca examenul să fie un succes. Eu am auzit fără să vreau discuția lor aprinsă despre vânzarea unui tablou, astfel ca suma de bani provenită să acopere pretențiile comisiei, probabil cerută tatălui meu în urma audierii mele. Atât mi-a trebuit! Din momentul acela n-am mai vrut să aud de București, singura mea speranță fiind Conservatorul ieșean. Norocul meu, deoarece profesorul meu de pian avea mulți colegi ieșeni, astfel că a rămas stabilită admiterea la Iași și spre surprinderea mea, chiar el dorea să mă însoțescă la examen. Nu cred că mulți profesori ar fi făcut asemenea sacrificii pentru discipolii lor, dar astfel încrederea mea de reușită a crescut simțitor. Cum eram trist și deprimat în urma arestării tatălui meu pentru un presupus furt de tablouri chiar înainte de bacalaureat, acest sprijin devotat, dar nesperat de mine din partea profesorului meu, a dus la succesul meu la examenul de admitere. În Iași am locuit în casa colegului profesorului meu, pianistul Vasile Tarnavski, unde l-am cunoscut și pe pianistul George Rodi Foca, un excelent improvizator, care după ce m-a ascultat mi-a spus; ”Bravo, intri bun la Conservator și ai să ieși prost de-acolo!” Nu știam la ce se referea, abia mult mai târziu am descifrat vorbele sale cu tâlc...

17

Cea mai dureroasă însă a fost despărțirea de Sibiul meu drag, de familie și prietenii mei germani și români, astfel că am sperat mereu într-o revenire pe meleagurile natale, însă soarta m-a condus spre o altă iubire a tinereții mele, marea...unde asemeni lui Ovidius m-am autoexilat benevol, la Pontus Euxinus în vechea cetate a Tomisului. Chiar și acum, după atâția ani inima îmi tremură de duioșie când aud vești despre orașul meu natal, acum devenit Centrul european cultural, sau aflu vești despre prieteni și colegi din tinerețea mea sibiană...

18