RECOMBINAREA GENETICĂ LA EUCARIOTE Recombinarea genetică este procesul prin care are loc transferul intra- sau intermolecular

a unor secvenţe de ADN, având ca rezultat modificări în înlănţuirea genelor sau a unor părţi din gene. Se poate produce astfel, reasortarea unor nucleotide la nivelul aceleiaşi molecule de ADN sau între molecule separate, rezultând, în final, una sau două molecule recombinate. La eucariote procesul de recombinare genetică este legat de fenomenul sexualităţii şi se realizează în special în cursul meiozei, fiind condiţionată de realizarea contactelor între cromosomi urmată de disjuncţia independentă a perechilor de cromosomi (bivalenţi). În cazul organismelor eucariote au fost descrise 3 tipuri de recombinare genetică: recombinarea intracromosomală – prin crossing-over (schimbul reciproc de segmente cromosomale); recombinarea intercromosomală – prin disjuncţia independentă a cromosomilor omologi; recombinarea genetică nereciprocă – prin conversie genetică.

Recombinarea intracromosomală (crossing-over) se realizează atât în meioză cât şi în mitoză. Ea poate avea loc intergenic, cât şi intragenic. Recombinarea intragenică este un fenomen rar. Acest fenomen manifestă interferenţă negativă care determină creşterea probabilităţii ca un al 2-lea crossing-over să aibă loc în apropierea primului. Formarea bivalenţilor în meioză presupune participarea a 2 cromosomi de origine diferită (maternă şi paternă), între care se stabilesc contacte intercromatidice (sinapse) ce conduce la formarea unei structuri specializate numită complex sinaptinemal. Importanţa complexului sinaptinemal în desfăşurarea recombinării genetice intracromosomale este dovedită de faptul că la organismele la care nu se produce acest complex, nu are loc procesul de crossingover. Formarea chiasmelor este dependentă de sinteze proteice ce au loc la sfârşitul zigotenului. Procesul de recombinare genetică implică ruperea şi reunirea cromatidelor participante, fapt ce conduce la un schimb reciproc de segmente de ADN de dimensiuni egale şi la apariţia de cromosomi (iar apoi de gameţi) recombinaţi (Fig. 1).

1

procentul de recombinare nu depăşeşte 50 %. Dacă procesul de recombinare are loc la nivelul unor gene heterozigotze. de-a lungul perechilor de cromosomi omologi. probabilitatea realizării recombinării între 2 loci creşte odată cu distanţa dintre aceştia pe cromosomi. pot apărea şi crossing-overe multiple (Fig.2). 2 . Astfel. Deoarece procesul de crossing-over afectează numai 2 dintre cromatidele bivalenţilor. doar 50 % dintre produşii meiozei sunt de tip recombinat. restul de 50 % sunt de tip parental. în afară de crossing-over simplu.Fenomenul de crossing-over se realizează mai mult sau mai puţin randomic. indiferent de numărul de crossing-overe ce se realizează. S-a constatat că între genele plasate pe cromosomii omologi.

procesul recombinării fiind asociat cu cel de reparare genetică. Aspergillus. cerevisiae) la care în ciclul de viaţă predomină haplofaza. Este posibil. Din această cauză. Are loc cu o frecventa mai mare in cursul diviziunii meiotice dar poate avea loc si in celulele somatice. 3). în care n =număr de perechi de cromosomi. sunt implicate proteine specifice. In cadrul conversiei genice. Recombinarea mitotică poate avea loc în cursul metafazei şi presupune asocierea cromosomilor omologi şi realizarea schimbului genetic înainte de diviziunea centromerului. iar altul o gena in minus. Schimburile intercromatidice (sister chromatid exchange) au fost evidenţiate mai ales în celulele mamaliene aflate în cultură in vitro. când are loc aşezarea întâmplătoare a cromosomilor de origine maternă sau paternă deasupra sau dedesubtul planului ecuatorial al plăcii metafazice. iar 2n reprezintă numărul total de cromosomi din complementul speciei respective. Acest comportament al cromosomilor de origine matenă. Recombinarea intercromosomală are loc prin disjuncţia independentă a perechilor de cromosomi care reprezintă suportul material pentru disjuncţia perechilor de factori ereditari. Muller a denumit acest comportament dansul cromosomilor . În mecanismul molecular al recombinării genetice de tip crossing-over. ele nefiind urmate. Procesul de crossing-over se poate produce şi la nivelul aceleiaşi gene (crossing-over intragenic). Fenomenul recombinării mitotice a fost studiat în special în cazul fungilor (Aspergillus nidulans. a fost comparat de către Muller cu formarea perechilor de dansatori în timpul dansului şi separarea lor la sfârşitul acestuia. Conversia genică este o recombinare nereciprocă. care se împerechează cu cei de origine paternă şi apoi separarea perechilor respective. de obicei. ca un cromozom sa conţina o gena in doua exemplare (daca transferul s-a realizat intre cromozomi omologi). Cu cât numărul cromosomilor şi a genelor conţinute este mai mare cu atât numărul de combinaţii posibile de gameţi şi de organisme este mai mare. Ea a fost evidenţiată prin analiza tetradelor la ciupercile din genurile Saccharomyces. Posibilitatea ca un organism să fie asemănător cu altul este de (1/2)2n. de modificări fenotipice deoarece cromatidele implicate sunt identice. Neurospora unde apar abateri de la raportul normal de segregare alelică. Segregarea independentă are loc la trecerea celulelor sexuale de la metafaza I la anafaza I. S. 3 . in acest mod. ca şi cum se produce o transformare a alelei A în a (Fig. un segment din molecula de ADN a unei cromatide se desprinde şi se ataşeaza de alta cromatida.Procesul recombinării genetice poate avea loc şi în celulele somatice.

se întâlnesv valori diferite ale acestui raport: 6 : 2. 5 : 3. Aceste zone de nepotrivire sunt reparate prin excizie şi prin adăugarea nucleotidei corespunzătoare. în urma căruia apar nepotriviri ale unor baze azotate situate pe cromatide omoloage. fenomenul conversiei genice a fost evidenţiat şi la plante. fenomen numit polarizarea conversiei. în locul raportului de segregare normal de 4 : 4. tipul normal. de fapt. precum şi la virusuri (în special bacteriofagi). 7: 1 sau chiar 8 :0. Unii autori consideră că. 4 . Astfel .Frecvenţa recombinării genetice nereciproce poate creşte de la un capăt la altul al unui locus genic. în cazul unor gene ce intervin în determinismul pigmentaţiei. conversia genică este consecinţa unui proces de recombinare. la fungi. Prin reparaţie poate reapărea astfel.

că agentul transformant este reprezentat de ADN izolat din celulele bacteriene. 1. putând conţine gene utile care. Pentru a putea prelua ADN exogen din mediul extracelular. iar la Haemophilus doar 4 receptori. etc. Staphylococcus. Informaţia genetică nou integrată în cromosomul bacteriei receptoare este transmisă stabil de-a lungul generaţiilor. Asemenea fragmente de ADN sunt. la Azotobacter. în 1944. Avery. în timp ce la alte 5 . Ulterior . Transformarea genetică Fenomenul transformării genetice a fost descoperit în 1928 de către Griffith. Numărul receptorilor activi. Pneumococcus competenţa este maximă pe parcursul fazei logaritmice. având de traversat două bariere celulare: una la ieşire din celula donatoare şi alta la intrarea în celula receptoare. conjugare. Haemophilus influenzae. în general. Mac Leod şi McCarthy.RECOMBINAREA GENETICĂ LA PROCARIOTE La procariote au fost descrise mai multe căi de transfer de material genetic: transformare genetică. variază de la o specie bacteriană la alta. asociate cu mecanisme ce asigură integrarea noii informaţii genetice în genomul gazdei. pătrunse în bacteria receptoare. iar celula să se afle într-o anumită fază a ciclului de viaţă care să permită acceptarea acestuia. au descoperit. Fenomenul de transformare genetică a fost evidenţiat prima dată la pneumococul Diploccocus pneumoniae şi ulterior la Bacillus subtilis. de dimensiuni mari (în medie de 20. apărând într-o anumită etapă a ciclului de viaţă şi durează un anumit interval de timp. în urma experimentelor realizate cu pneumococi asupra şoarecilor. celulele receptoare trebuie să manifeste o anumită stare specifică numită stare de competenţă. fiziologică. Aceasta presupune ca peretele celular şi membrana celulară ale celulei bacteriene receptoare să fie permeabile pentru ADN exogen. starea de competenţă este o stare naturală. La unele specii bacteriene.. De exemplu. Indiferent de natura sa.000 perechi de nucleotide). sexducţie şi transducţie. În cursul realizării competenţei are loc activarea unor receptori specifici localizaţi la nivelul peretelui celular cu rol de legare a ADN exoged la suprafaţa celulară. la Bacillus subtilis – 50. pot înlocui printr-un proces de recombinare o secvenţă de nucleotide omoloagă din genomul acesteia. Staphylococcus sp. Escherichia coli. transferul de gene reprezintă un fenomen în care moeculele informaţionale îşi schimbă gazda. de exemplu: la Streptococcus au fost identificaţi 80 de receptori. Transformarea genetică la bacterii presupune transferul unui fragment de ADN (cromosomal sau plasmidial) de la o bacterie donatoare şi încorporarea acestuia în genomul unei bacterii receptoare.

2. Într-o populaţie bacteriană. Pentru a se obţine o frecvenţă ridicată de integrare/ transformare. ADN este eliberat în mediu extracelular de unde poate fi preluat de alte bacterii aflate în aceeaşi populaţie. preluarea ADN exogen de către celulele competente. segregarea şi exprimarea fenotipică a noii informaţii genetice integrate în genomul celulei gazdă. mai ales în cazul tulpinilor bacteriene înrudite. 3. este necesar ca ADN transformant să provină de la o tulpină bacteriană înrudită (ADN omolog). procesul natural de transformare genetică (cu fragmente de ADN cromosomal eliberat prin metoda lizei celulelor bacteriene) se realizează în mai multe etape: 1.). Pseudomonas. de exemplu. urmărind un anumit marker genetic. În cazul altor specii. la nivelul situsurilor receptoare aflate pe suprafaţa celulară. adăugarea unor ioni etc. Conjugarea bacteriană Conjugarea bacteriană reprezintă un mod de transfer unidirecţional de ADN de la o celulă donatoare la o celulă receptoare prin intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex) şi condiţonat de prezenţa în bacteria donatoare a unui element genetoic specializat numit conjugon.competenţa este maximă la trecerea de la faza logaritmică la cea staţionară. eficienţa procesului de transformare este foarte scăzută. răspndirea rezistenţei la antibiotice). Procesul de transformare este destul de răspândit în natură. starea de competenţă poate fi indusă prin tratamente specifice (şoc de temperatură. Această concluzie este întărită şi de observaţia că transferul de gene prin transformare genetică are loc nu numai pe orizontală (între bacterii înrudite) ci şi între grupe de organisme neînrudite (fenomen ce explică. el jucând un rol important în evoluţia bacteriilor. prin degradarea uneia dintre catenele moleculei iniţiale. convertirea ADN dublu catenar la forma monocatenară. Multe bacterii se pot liza în mod natural. mai ales în timpul etapelor finale ale ciclului celular. În cazul utilizării unor organisme neînrudite (ADN heterolog). legarea reversibilă (adsorbţia) a moleculelor de ADN dublu catenar. 6 . proporţia celulelor capabile de a prelua ADN exogen poate fi estimată pe baza frecvenţei de transformare. 2. Methylobacterium. În aceste condiţii. La bacterii. integrarea segmentului de ADN monocatenar în cromosomul celulei receptoare. 4. 5.specii – Bacillus.

iar cele care nu conţin această plasmidă sunt notate F -. Are loc apoi. Transferul prin conjugare al acestor plasmide se datorează prezenţei unei regiuni specifice. în celula donatoare are loc restabilirea structurii factorului F. alcătuite din molecule de pilină (proteină a cărei sinteză este codificată de gene plasmidiale). regiunea tra. consecinţa transferului factorului F este masculinizarea acesteia. transferul fiind cuplat cu procesul de replicare al plasmidei. în afară de plasmida F. În prima etapă are loc sinteza de către celula donatoare a pililor de sex – structuri specializate. codificată tot de gene plasmidiale de la nivelul regiunii tra. Pregătirea ADN pentru transfer Transferul ADN conjugativ Refacerea structurii circulare şi dublu catenare a ADN transferat. În cazul bacteriilor Gram negative. care are rolul de a realiza o crestătură monocatenară la nivelul genei oriT (originea transferului). localizate la suprafaţa celulară. Studiile asupra procesului de conjugare efectuate la E. pe măsură ce procesul de replicare avansează. Din acest punct de vedere. au permis stabilirea etapelor acestuia:     Formarea şi stabilirea agregatelor de conjugare. In acelaşi timp. începând cu capătul 5’ . transferul catenei crestate. La nivelul capătului 5’ al catenei de ADN crestată. una dintre catenele vechi (cea crestată) se deplasează prin pilul de sex în celula receptoare (Fig. 7 . celulele bacteriene care conţin plasmida F ( factorul F) sunt notate F +. conform modelului cercului rotativ. funcţiile necesare procesului de conjugare se găsesc la nivelul mai multor plasmide. tubulare. se leagă o proteină specifică. adică se produce generalizarea caracterului F +al celulelor bacteriene. De exemplu.5 kb şi în număr de 1-2 copii/celulă. A 2-a etapă a conjugării presupune intervenţia unei proteine. coli . celelalte plasmide conjugative pot include şi alte tipuri de gene: pentru rezistenţa la antibiotice. ce reprezintă cca 30 % din lungimea plasmidei F. virulenţă patogenitate etc.Fenomenul conjugării a fost descoperit în 1946 (de către Lederberg şi Tatum) în urma experimentelor cu tulpini de Escherichia coli ce conţineau sau nu o plasmidă specifică notată F. Factorul F este alcătuit din ADN dublu catenar circular cu o lungime de 94. la nivel populaţiei de bacterii. In acest fel. toleranţă la metale grele. codificată de genele plasmidiale. în cazul plasmidelor de rezistenţă la antibiotice (plasmida RP4) şi plasmidele Col ce conţin determinanţi genetici pentru sinteza colicinelor. 1). Cu excepţia fectorului F.

după crestarea monocatenară la nivelul secvenţei OriT. Integrarea factorului F în cromosomul bacterian nu se realizează la întâmplare . şi doar foarte rar este transferată în celula acceptoare. proprie celulei donatoare. au primit denumirea de celule de tip Hfr (High frequency of recombination). ci la nivelul unor situsuri ce prezintă omologie între cele două tipuri de molecule. Modalitatea specifică de integrare a plasmidei F în cromosomul bacterian. este direct proporţională cu timpul în care cele două celule au stat în contact (cu cât contactul este mai lung. Celulele rezultate în urma unui asemenea proces de integrare . 1. cu atât segmentul de ADN transferat va fi 8 . 2). Cea mai mare parte a plasmidei F rămâne la nivelul celuilalt capăt al cromosomului.Fig. în cazul transferului dintre bacteriile F + şi F -. consecinţa fiind transferul specific al ADN monocatenar în celula receptoare. In a 3-a etapă. începe transferul AND monocatenar reprezentat de o scurtă secvenţă din plasmida F şi apoi de o copie a AND cromosomal al gazdei (Fig. face ca secvenţa oriT să fie localizată aproape de una dintre marginile plasmidei linearizate şi integrate la capătul acesteia. Cantitatea de informaţie genetică transferată. 2). Reprezentarea schematică a procesului de conjugare Un tip special de conjugare este cel realizat între celulele bacteriene care conţin factorul F integrat în cromosom (celule de tip Hfr) şi celulele de tip F – (Fig.

3. conţinând alături de genele proprii şi gene similare provenite de la bacteria donatoare. coli sunt necesare aproximativ 90120 minute de contact între celule. Secvenţele pe care le poate prelua fagul λ sunt foarte precise. Bacteiofagii ce realizează transducţia generalizată produc particule ce conţin. Transducţia fagică Transducţia fagică este procesul prin care un fragment din cromosomul bacterian este transferat de la o bacterie la alta prin intermediul capsidei (învelişului proteic) anumitor bacteriofagi temperaţi. Transferul de gene cromosomale bacteriene mediat de plasmidele de sex este numit sexducţie. Tranducţia generalizată este mediată de fagi virulenţi precum şi de anumiţi fagi temperaţi ai căror genom nu se integrează la nivelul unor situsuri specifice din cromosomul gazdei (de exemplu fagul P1). In funcţie de structura genetică a fagilor transductori şi de mecanismul de formare a materialului genetic al particulri fagice. În forma lui naturală.mai mare). distanţa dintre gene (dispuse în ordine pe segmentul transferat) exprimându-se 9 . ADN provenit din bacteria gazdă (din orice parte a cromosomului) şi doar o foarte mică parte genom fagic. dimensiunea acestora fiind limitată de capsida fagică. Cel mai cunoscut bacteriofag ce realizează transducţie specializată este fagul λ. Coli . în cea mai mare parte. Procesul de transfer de segmente cromosomale din bacteria donor Hfr în cea acceptoare F – este urmat de cele mai multe ori de transformare genetică (fenomen controlat de o serie de enzime sintetizate de gazdă) ceea ce înseamnă că porţiuni din respectivul segment se integrează în genomul noii gazde fiind menţinut şi transmis constant în generaţiile următoare. au fost descrise două tipuri de transducţie fagică: transducţie specializată şi transducţie generalizată. doar scurte secvenţe de ADN din genomul gazdei în care s-a multiplicat (după ce a parcurs ciclul lizogen). ei produc particule ce conţin atât gene fagice (majoritare) cât şi gene cromosomale bacteriene provenite dintr-o anumită regiune a cromosomului bacterian. pentru transferul complet al ADN cromosomal la E. fagul λ poate pşrelua. iar ulterior el a fost mai bine studiat în cazul fagului λ specific tulpinilor de E. care sunt parţial ‘ diploide ‘. In urma conjugării F + x F – se obţin doar celule de tip F + . ca fag transductor. Fenomenul a fost descris iniţial la bacteriofagi specifici unor tulpini de Salmonella typhimurium. În cazul fagilor ce determină transducţia specializată. în timp ce transferul plasmidei F din bacteria F + într-o bacterie F – durează 2-3 min. Procesul de conjugare dintre celulele Hfr şi celulele de tip în unităţi de timp (minute). Astfel. F – serveşte la realizarea hărţilor cromosomale la bacterii .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful