Secţia a treia DECIZIE Cererea nr.

20286/08 prezentată de Marcel ŢEHANCIUC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 22 noiembrie 2011 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie, Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 7 aprilie 2008, După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

În fapt
1. Reclamantul, domnul Marcel Ţehanciuc, este resortisant român, s-a născut în 1966 şi locuieşte în Suceava. A. Circumstanţele cauzei 2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează. 3. La 8 decembrie 2003 reclamantul, care era agent vamal la Biroul Vamal de Frontieră Siret, a fost acuzat şi trimis în faţa instanţelor penale pentru luarea de mită, fals intelectual şi abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiuni sancţionate la art. 254 alin. (2), art. 248 şi art. 289 C. pen. român şi art. 7 alin (1) şi art. 17 lit. c) şi d) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Rechizitoriul cuprindea referinţe detaliate la urmărirea penală începută în 2002 şi realizată cu privire la un anumit domn E. Indica că în 2002 poliţia a descoperit că dl. E a importat ilegal bunuri în România fără să plătească taxele datorate, se presupune cu ajutorul unor agenţi vamali şi poliţişti de frontieră cărora le-ar fi oferit diverse sume de bani. Bunurile, care au fost declarate ca fiind pentru uz personal, au fost de fapt introduse ulterior pe piaţă şi vândute, nefiind aşadar scutite de drepturile vamale. Pe lângă dl E. şi reclamant, alţi opt agenţi vamali au fost trimişi în judecată în faţa Tribunalului Suceava. Agenţii vamali, inclusiv reclamantul, au fost acuzaţi de infracţiunea de luare de mită şi că au avut o conduită inadecvată în exercitarea sarcinilor lor profesionale, în special în aplicarea reglementărilor vamale privind importurile de bunuri în ţară. Câţiva agenţi vamali şi membri ai poliţiei de frontieră nu au fost trimişi în judecată pe motiv că actele comise de ei erau fără intenţie sau că au comis doar unele greşeli profesionale, unii dintre ei primind câte o amendă administrativă. Mijloacele de probă invocate de parchet au inclus declaraţiile dlui E. acuzându-i pe agenţii vamali de luare de mită, declaraţii pe care apoi le-a retras parţial în faţa instanţelor, declaraţii ale martorilor despre faptul că E. a declarat ca bunuri personale marfa aparţinând societăţii sale, un carnet de-al lui cu înscrisuri ale datelor de intrare în ţară, iniţiale ale unor persoane (presupuse ca fiind iniţialele agenţilor vamali), cifre trecute în dreptul acelor iniţiale (presupuse ca fiind sumele de bani acordate acelor agenţi vamali), formularele vamale semnate de agenţii vamali la fiecare intrare a lui E. în România, precum şi o listă de apeluri telefonice acordată parchetului de companiile de telefonie ce indica numerele formate de E. şi durata apelurilor în perioada respectivă.

4. După trimiterea sa în judecată, reclamantul a fost suspendat din funcţia publică până la soluţionarea urmăririi penale. Autoritatea Naţională a Vămilor, angajatorul reclamantului, şi-a pronunţat decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. 5. La 9, 10 şi 11 decembrie 2003 mai multe ziare locale au publicat articole cu privire la cazul reclamantului. Articolele au inclus lista tuturor agenţilor vamali trimişi în judecată. Ziarele nu au dezvăluit sursa informaţiilor lor şi nicio autoritate publică nu a fost citată în articole; nu s-a făcut nicio referinţă directă la documente din dosarul de urmărire penală. 6. În timpul acţiunii cu care a fost sesizat, Tribunalul Suceava a încuviinţat suplimentarea mijloacelor de probă, în special înscrisuri şi alte mărturii. Reclamantul şi-a susţinut nevinovăţia, declarând că nu a primit nicio sumă de bani, că a completat formularele vamale conform reglementărilor vamale adecvate şi că normele interne aplicate activităţii sale prevedeau că, pentru a se evita comiterea de erori de către agenţii vamali, sunt necesare controale prin sondare ale automobilelor ce intră în ţară de către un superior ierarhic sau de poliţia de frontieră, ceea ce s-a făcut în cazul lui E. De asemenea, acesta a susţinut că nu poate fi condamnat pentru luare de mită în lipsa probelor că ar fi primit sume necuvenite de bani şi că ar fi făcut acest lucru intenţionat. În apărarea sa, reclamantul a solicitat, printre altele, să se întocmească un raport contabil şi vamal pentru a dovedi că el a condus operaţiunile vamale conform reglementărilor vamale. Parchetul nu a fost de acord cu întocmirea unui raport de expertiză. Tribunalul a respins cererea ca fiind irelevantă, în măsura în care dosarul cuprindea documente întocmite în investigaţia preliminară ce stabileşte cuantumul daunelor. La 1 iulie 2005 Tribunalul Suceava a hotărât că reclamantul este vinovat de toate infracţiunile de care a fost acuzat şi l-a condamnat la un an închisoare. Executarea pedepsei a fost suspendată şi acestuia i-a fost acordată liberarea condiţionată pe o perioadă de trei ani. Acţiunea civilă a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Suceava şi Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi cu privire la daunele pecuniare a fost respinsă ca tardivă. 7. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. A pretins că instanţa de prim grad sa întemeiat pe mijloace de probă neconvingătoare şi insuficiente pentru a dovedi acuzaţiile ce i-au fost aduse, în special ţinând cont de faptul că dl. E şi-a retras declaraţiile conform cărora a mituit agenţii vamali. De asemenea, reclamantul a susţinut că încadrarea juridică a infracţiunilor invocate era incorectă. Părţile care au introdus acţiunile civile, în special Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, au contestat de asemenea hotărârea cu privire la cererile lor referitoare la daune pecuniare. La 13 februarie 2006 Curtea de Apel Suceava a confirmat hotărârea din prima instanţă cu privire la condamnarea reclamantului şi la acţiunile civile ale instituţiilor publice. 8. În urma recursului reclamantului, la 9 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pretins că faptele şi legea aplicabilă cauzei au fost corect stabilite atât de prima instanţă cât şi instanţa de apel şi că acea condamnare a reclamantului s-a întemeiat pe suficiente mijloace de probă şi s-a pronunţat conform legii. În ceea ce priveşte acţiunile civile din procesul penal şi considerând recursul formulat exclusiv de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, Înalta Curte a casat hotărârile anterioare şi a decis să trimită cauza instanţei de prim grad spre rejudecare, în măsura în care respingerea lor ca tardive în ceea ce priveşte reclamantul nu a fost legală. 9. Această acţiune s-a terminat la 21 mai 2008, când Tribunalul Suceava şi-a pronunţat hotărârea, susţinând că această cauză a rămas fără obiect în măsura în care dl. E. a plătit toate sumele datorate bugetului de stat. Această hotărâre nu a fost apelată şi a rămas definitivă la 16 iunie 2008.

B. Dreptul şi practica interne relevante 10. Art. 79 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în vigoare la 11 decembrie 2003, prevede următoarele:
Art. 79 „(1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. (2) În cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publica pe care o deţine. (3) Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de natura sa îl facă incompatibil cu funcţia publica pe care o ocupa. (4)Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3), precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează..”

11. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în vigoare la momentul comiterii faptelor, sunt următoarele:
Art. 254 „(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 las 12 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.” Art. 248 „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.” Art. 289 „(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (2) Tentativa se pedepseşte.”

12. În 2004, Curtea Constituţională a României a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului; dispoziţiile, astfel cum au fost prevăzute la acea vreme, prevedeau că în cazul în care un poliţist era acuzat de infracţiuni presupuse ca fiind comise în legătură cu funcţia sa, acesta urma să fie suspendat din funcţie până la pronunţarea unei hotărâri definitive în procesul penal.

În decizia sa din 27 mai 2004, Curtea Constituţională a României a susţinut că suspendarea din funcţie a unui poliţist, astfel cum s-a prevăzut la acea vreme, nu încălca prezumţia de nevinovăţiei în măsura în care:
„măsurile de siguranţă, reţinerea sau arestarea preventivă, precum şi suspendarea din funcţie, deşi restrâng exercitarea unor drepturi sau a unor libertăţi, nu pot fi considerate ca fiind contrare prezumţiei de nevinovăţie. Toate aceste măsuri, deci şi suspendarea din funcţie, sunt necesare pentru apărarea ordinii publice şi pentru desfăşurarea instrucţiei penale. Suspendarea din funcţie a poliţistului se dispune atunci când săvârşirea de către acesta a unei infracţiuni intenţionate l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei, aceasta fiind o măsură de protejare a intereselor instituţiei în care este încadrat faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale, prin prevenirea săvârşirii de noi fapte similare, şi, pe cale de consecinţă, pentru păstrarea prestigiului instituţiei.”

Mai multe informaţii despre legislaţia internă privind Statutul poliţistului şi despre Decizia Curţii Constituţionale sunt prezentate în cauza Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 50-51, 1 iulie 2008), în care problema suspendării din funcţie a unui poliţist din cauza arestării sau trimiterii sale în judecată pentru presupuse infracţiuni comise a fost examinată de Curte în temeiul art. 8 din convenţie (pct. 134 – 139).

Capete de cerere
13. În cererea depusă la 7 aprilie 2008, reclamantul a formulat următoarele capete de cerere: În temeiul art. 6 § 2 din convenţie, a pretins că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie până când o instanţă dovedeşte contrariul a fost încălcat prin suspendarea sa din funcţie. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 §§ 1 şi 3 lit. (d) de mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil. A pretins că instanţele au făcut o evaluare distorsionată a cauzei, ignorând dovezile aduse în apărarea sa şi aplicând incorect dreptul penal. S-a plâns, de asemenea, de respingerea cererii sale privind un raport de expertiză. A invocat, de asemenea, încălcarea art. 6 şi 14 din cauza faptului că unii colegi, chiar dacă au fost investigaţi, nu au fost trimişi în judecată, fiind sancţionaţi cu amendă administrativă, în vreme ce poliţiştii de frontieră nu au fost nici trimişi în judecată, nici sancţionaţi în vreun fel. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de durata totală a procedurii, care a fost de aproximativ patru ani de la începutul urmăririi până la pronunţarea deciziei definitive. În temeiul art. 34 din convenţie, reclamantul s-a plâns că i s-a încălcat dreptul de a depune o cerere în faţa Curţii, pretinzând că nu i-au fost furnizate copiile deciziilor oficiale de către autorităţile naţionale şi că oficiul poştal i-a reţinut corespondenţa adresată grefei Curţii. 14. În scrisoarea trimisă Curţii la 24 iulie 2008, reclamantul a făcut o nouă cerere în temeiul art. 6 § 2 cu privire la articolele din ziar care au fost publicate în acea perioadă pe tema procesului. A pretins că informaţiile folosite de presă au fost dezvăluite de autorităţile naţionale, în special de Direcţia Naţională Anticorupţie, care se ocupa de anchetă. 15. De asemenea, în scrisoarea trimisă Curţii la 12 august 2008 reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 8 din convenţie, pretinzând că i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată deoarece în timpul investigaţiei autorităţile i-au monitorizat telefonul personal.

În drept
A. Suspendarea reclamantului din funcţia publică

16. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 2, că decizia de a-l suspenda din funcţia publică, în măsura în care a fost învinuit şi trimis în judecată în faţa unei instanţe penale, i-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când o hotărâre definitivă îl declară vinovat, având în vedere, inter alia, că suspendarea a durat aproape patru ani, când a fost în cele din urmă condamnat. Dispoziţia relevantă este redactată după cum urmează:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

17. Curtea reiterează că prezumţia de nevinovăţie stabilită la art. 6 § 2 este relevantă nu numai în acţiunea penală, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au trebuit să stabilească problema vinovăţiei, scopul său esenţial fiind să prevină orice autoritate naţională să reflecte opinia că reclamantul este vinovat înainte ca acesta să fie găsit vinovat conform legii (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, Seria A nr. 308). Este suficient, chiar în absenţa unei constatări oficiale, să existe un argument care să sugereze că autoritatea publică îl consideră pe acuzat vinovat (a se vedea Minelli împotriva Elveţiei, 25 martie 1983, pct. 37, Seria A nr. 62). 18. În ceea ce priveşte faptele aflate la originea cauzei, Curtea notează că imediat ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a fost automat suspendat din funcţie în temeiul unei decizii a angajatorului său, Autoritatea Naţională a Vămilor (a se vedea pct. 4 supra). Prin urmare, Curtea trebuie să aprecieze dacă decizia administrativă luată de autoritatea publică implica în vreun fel vinovăţia reclamantului sau exprimă vreo îndoială cu privire nevinovăţia acestuia, mergând atât de departe până la depăşirea limitelor stabilite la art. 6 § 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Y împotriva Norvegiei, nr. 56568/00, pct. 46, CEDO 2003-II (extrase), şi Allenet de Ribemont împotriva Franţei, citată anterior, pct. 41]. 19. Curtea notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franţei (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-adevăr, suspendarea sa era obligatorie şi automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea pct. 10 supra). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu [a se vedea, mutatis mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte. Acest scop preventiv a fost prevăzut şi de Curtea Constituţională a României în Decizia din 27 mai 2004 (a se vedea supra pct. 12), în care a hotărât că dispoziţiile ce permit suspendarea din funcţie în cazul poliţiştilor trimişi în judecată în faţa instanţelor penale nu erau neconstituţionale, în măsura în care măsura de suspendare nu încălca prezumţia de nevinovăţie. 20. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia susţinerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă per se prezumţia de nevinovăţie, Curtea este de acord că, chiar şi în absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenţie. În mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens.

În această privinţă, Curtea notează că dispoziţiile relevante din Statutul funcţionarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării. Mai mult, Curtea consideră că, indiferent de problemele ce pot apărea dacă o măsură de precauţie se extinde pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Escoubet, citată anterior, pct. 38), în cazul reclamantului, durata procesului şi, prin urmare, a suspendării a fost influenţată şi de propria conduită a reclamantului, care s-a folosit de toate căile de atac disponibile, formulând apel şi apoi recurs. Măsura atacată a fost astfel menţinută până ce hotărârile pronunţate în prima instanţă şi în apel au fost susţinute de hotărârea definitivă din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 21. Prin urmare, în lumina consideraţiilor precedente, Curtea consideră că această cerere a reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumţia la nevinovăţie din cauza suspendării din funcţia sa publică este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) şi § 4 din convenţie. B. Alte încălcări invocate 22. De asemenea, reclamantul a formulat alte capete de cerere în temeiul art. 6, 8, 14 şi 34 din convenţie (a se vedea supra pct. 13-15). 23. După examinarea celorlalte capete de cerere ale reclamantului, Curtea consideră că, în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele sale. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 litera (a) şi § 4 din convenţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli Grefier adjunct

Josep Casadevall Preşedinte

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful