FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

Anul I Codul cursului Denumirea cursului: INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII Tip curs: obligatoriu Durata cursului/Nr. credite: un semestru Perioada de accesare a cursului: semestrul I    Manualul recomandat: Sultana   Craia,  Introducere   în   teoria   comunicării,   Editura   Fundaţiei  România   de  Mâine, Bucureşti, 2005. Obiectivul   principal   al   cursului:   dobândirea   unei   culturi   a   informaţiei   şi  comunicării, necesare profesiei de jurnalist. Modul de stabilire a notei finale: examen Consultaţii pentru studenţi:  Adrese e­mail responsabil pentru contactul cu studenţii:  sultana_craia@gmail.com Titularul/titularii cursului/serie: Conf. univ. dr. SULTANA CRAIA Conţinutul tematic al cursului:  1. Teoria  comunicării  –  o  ştiinţă  de  frontieră   2. Sistemul social şi comunicarea   3. Informaţia şi comunicarea   4. Instrumentele comunicării   5. Funcţiile şi barierele comunicării   6. Teorii şi modele ale comunicării   7. Comunicarea non­verbală   9. Comunicarea scrisă   10. Comunicarea audio­vizuală   1

11. Publicul – receptorul comunicării mediatice 12. Opinia publică

Bibliografie minimală obligatorie: 1. Sultana Craia,  Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei  România de  Mâine, Bucureşti, 20045. 2. Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, Editura Ager orice ediţie, Bucureşti 3. O istorie a teoriilor comunicării accesibilă în biblioteca locală 4. O introducere în ştiinţele comunicării accesibilă în biblioteca locală Bibliografie facultativă Orice  titlu  din bibliografia  de  la  sfârşitul  fiecărui  capitol  din  Manual  accesibil  în  biblioteca locală

2

Cursul 1 TEORIA  COMUNICĂRII  ESTE O  ŞTIINŢĂ  DE  FRONTIERĂ Lecţia 1  cuprinde prezentarea unor definiţii şi a principalelor clasificări ale  comunicării. Scopul lecţiei: Configurarea problematicii – cadru Concepte­cheie:  comunicare;   comunicare   acustică;   comunicare   tactilă;  comunicare chimică; comunicare vizuală; comunicare directă; comunicare indirectă;  comunicare multiplă. Rezumat: TEORIA  COMUNICĂRII  ESTE O  ŞTIINŢĂ  DE  FRONTIERĂ Încercări  de  definire  a  comunicării Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea  ce a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor. Doi   cercetători   americani,   Frank   E.X.   Dance   şi   Carl   E.   Larson,   au  inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii (The Functions of Human Communication,  New York, 1976), fără a epuiza posibilităţile şi fără a mulţumi pe toată lumea. Într­o  Introducere   în   ştiinţa   publicisticii   şi   comunicării  (Cluj,   1998),   germanii   Michael  Kunerik şi Astrid Zipfel consideră că din această multitudine de încercări „nu se poate  concluziona simplist că am avea de a face cu o ramură imatură a ştiinţei, în care nu ar  exista nici măcar unitatea de vederi asupra conceptelor de bază înrudite”, observând  că „o asemenea multitudine de noţiuni este tipică pentru toate ştiinţele umaniste şi  sociale”. Dicţionarul   explicativ   al   limbii   române  –   DEX   (Bucureşti,   1996)   –  înregistrează, la articolul (a)  comunica, următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de  ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, stabilind, aşadar, un proces şi o relaţie cognitivă. Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe  şi conotaţii, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înţelesuri: a. Din punct de vedere  psihologic  (Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie,  Larousse,   Bucureşti,   1996)   comunicarea   reprezintă   o  relaţie   între   indivizi:  „comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată 

3

sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup  de indivizi receptori.” Profesorul   Emilian   M.   Dobrescu   (Sociologia   comunicării,   Bucureşti,   1998)  consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială  şi grupează accepţiile ce i se atribuie după cum urmează: • proces în care se observă stimuli şi se reacţionează în raport cu aceştia; • mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane; • totalitatea simbolurilor gândirii şi a mijloacelor prin care ele se difuzează şi  se conservă; • comunicare   socială   –   expresie   generală   pentru   „toate   formele   de   relaţii  sociale, cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor”. O definiţie mai largă – ce plasează comunicarea nu numai la nivelul speciei  umane,   ci   şi   la   nivel   biologic   –   citează   profesorul   Aurelian   Bondrea   în   cartea   sa  Sociologia opiniei publice şi a mass media (Bucureşti, 1997), după Gilles Amado şi  André Guittet (Dynamique des communications dans les groupes). Conform acestora,  „există   comunicare   de   fiecare   dată   când   un   organism   oarecare,   în   particular   un  organism   viu,   poate   afecta   un   alt   organism,   modificându­l   sau   modificându­şi  acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr­o acţiune directă,  precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)” (vezi în  Manual, p. 11). b.  Din punct de vedere  sociologic  comunicarea (de masă) este privită ca „un  ansamblu de modalităţi − reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome − care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de  mesaje” (Dicţionar de sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996). Wilbur   Schramm   (cercetător   american   care   a   jucat   un   rol   important   în  afirmarea   domeniului   comunicării   ca   disciplină   universitară,   autorul   unor   lucrări  publicate între 1960 şi 1980 şi al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit  comunicarea ca pe un proces prin care se stabileşte o comuniune sau o identitate de  reflecţii,   concepţii,   între   un   emiţător   de   mesaje   şi   un   receptor,   printr­un   canal   de  comunicaţie. Numim comunicaţie un sistem tehnic utilizat în comunicarea la distanţă. Poşta,  telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comunicaţie, utilizând diferite tipuri de  semnale. Pentru a nu rătăci în acest univers al definiţiilor vom reţine una singură: Comunicarea   este   un   proces   prin   care,   atât   în   lumea   animală,   cât   şi   în   societăţile   umane,   se   transmit   de   la   un   receptor   la   un   emiţător   informaţii,   prin   intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune  şi are anumite efecte, producând o schimbare. Clasificări ale comunicării Fiind un fenomen foarte  complex, identificabil la nivel  instinctual, la nivel  psiho­social,   la   nivel   cultural,   comportând   aspecte   biologice,   dar   şi   tehnologice,  comunicarea se pretează unor clasificări după diverse criterii: a.  După   criteriul   mijloacelor   fizice  putem   identifica   următoarele   tipuri   de  comunicare: 1. Comunicare acustică.  4

2. Comunicare tactilă.  3. Comunicare chimică.  4. Comunicare vizuală.  b. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi: 1. Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul  şi receptorul se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică. 2. Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace  materiale (instrumente şi suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi  spaţiu. 3.  Comunicare   multiplă,  prin   imprimate.  Foloseşte   posibilităţi   tehnice   prin  care acelaşi mesaj poate fi multiplicat şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp  şi în spaţiu. 4.  Comunicare   colectivă,   realizată   prin   mijlocirea   diferitelor   tehnologii   ce  folosesc   semnale   sonore,   vizuale,   simboluri,   scrieri.   Această   comunicare   se  caracterizează prin faptul că emiţătorul şi receptorul sunt grupuri, că  mesajul este  mediat de „un organ de informare” şi că el se poate multiplica. 5. Comunicare de masă. c. După criteriul relaţiilor emiţător­receptor se disting: 1. Comunicare privată 2. Comunicare publică La rândul ei, comunicarea publică poate fi: • Comunicare educaţională  • Comunicare administrativă/instituţională  • Comunicare politică.  • Comunicare artistică • Comunicare religioasă • Comunicare ştiinţifică şi tehnică Concluzii: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic  de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme. Teste pentru autoevaluare: ­ câte definiţii ale comunicării s­au formulat până în prezent? ­ ce criterii de clasificare a comunicării cunoaşteţi? Lista subiectelor pentru pregătire Definiţii ale comunicării Clasificări ale comunicării Exemplu de test A afirmat că o comunicare reprezintă „o relaţie între indivizi”: a. Albert Beguin b. Norbert Sillamy c. André Guittet Răspuns: b

5

Cursul 2                         EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE Lecţia nr.2 prezintă o schiţă a evoluţiei cercetărilor privind comunicarea. Scopul: informarea minimală cu privire la „gândirea comunicaţională“. Concepte­cheie: mass­media; spiritul vremii; opinii dominante Rezumat:  EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE PRIVIND  COMUNICAREA Cercetările asupra comunicării s­au dezvoltat pe parcursul mai multor etape  istorice cu trăsături distincte: Înainte de 1920 Interesul pentru problemele comunicării a apărut destul de târziu, faţă de alte  domenii de cercetare. Începuturile se leagă de o carte, devenită celebră, a medicului şi  sociologului   francez  Gustave   Le   Bon  (1841­1931):  Psihologia   mulţimilor  (1895)  importantă   pentru   înţelegerea   ulterioară   a   comportamentelor   comunicaţionale   şi   a  proceselor de influenţă. Un moment esenţial în evoluţia studiilor despre comunicare, de data aceasta  din perspectiva lingvistică (limbă şi limbaj), l­a marcat Cursul de lingvistică generală  al lui Ferdinand de Saussure, ce urmează a fi prezentat în alt capitol. Lucrarea a fost  publicată postum, în 1916. Până în anii 20 ai secolului XX  spiritul vremii  (adică felul în care lumea îşi  reprezenta diferite fenomene, comunica şi adera la anumite valori), era caracterizat de  o   extraordinară   încredere   în   progres.   Presa,   ca   principal   mijloc   de   informare   şi  comunicare în masă, cunoştea un apogeu, prin mari cotidiene ce difuzau informaţii  6

generale.   Oamenii   o   considerau   ca   un   factor   pozitiv,   în   informare   şi   vehicularea  opiniilor. Între 1920 şi 1940 Primul război mondial a relevat puterea mass­media în domeniul propagandei,  dezinformării şi manipulării. Presa şi radioul demonstrează ce influenţă pot avea în  crearea unor stări de spirit în situaţii de război şi în viaţa politică (după instaurarea  comunismului în Rusia şi în cadrul alegerilor prezidenţiale în SUA). În   cercetarea   comunicării   şi   a  mass­media  s­au   configurat   curente   şi   şcoli  europene   (1930  −  la   Frankfurt,   1937   şi   1938  −  la   Paris)   şi   americane.   În   1926  lingvistul Roman Jakobson crease în Cehia Cercul lingvistic de la Praga. În capitala Franţei, Fernand Terrou a creat Institutul de Ştiinţă a Presei (din  1951, Institutul Francez al Presei), iar în 1928, Jean Stoetzel a fondat Institutul Francez  al Opiniei Publice. În   SUA,   s­au   publicat   lucrările   de   referinţă   ale   lui   Carl   Hovland   şi   Paul  Lazarsfeld. Opiniile dominante priveau mecanismele propagandei şi efectele radioului şi  cinematografului. Între 1940 şi 1960 −  „vârsta de aur a psihologiei sociale” Spiritul   vremii   este   marcat   de   accesul   tot   mai   larg   la   presă,   radio,  cinematograf, care nu mai servesc numai informării, ci (în tot mai mare măsură) şi  divertismentului. Se publică lucrări despre audienţa foiletoanelor (Herta Herzog, 1941), teoria  opiniilor (Jean Stoetzel), teoriile lui Paul Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E.  Shannon,   Elihu   Katz,   Joseph   T.   Klapper   (în   domeniul   teoriei   comunicării,   din  perspectiva socio­psihologică − mecanisme, efecte). Opiniile   dominante   au   ca   obiective   de   interes   efectele  mass­media  asupra  mentalităţilor şi comportamentelor. Este perioada celor mai importante teorii produse de cercetările privitoare la  comunicare din punct de vedere psihologic, sociologic şi al mecanismelor şi efectelor  mass­media. În 1946 lua fiinţă în SUA Foreign Service Institute (structură instituţională ce  avea ca scop formarea corpului diplomatic) în care s­au dezvoltat cercetări asupra  comunicării interculturale. Din   1950   s­a   configurat   ceea   ce   ulterior,   în   1981,   Yves   Winkin   a   numit  „Colegiul invizibil” la Palo Alto  −  orăşel din California  −  mişcare intelectuală de  studiu asupra comunicării, la care au contribuit psihiatri, psihologi şi antropologi. Între 1960 şi 1978 Spiritul   vremii   este   influenţat   de   efectele   televiziunii   (şi   ale   campaniilor  electorale  americane)  şi de rolul acesteia ca „instrument de  creştere economică  şi  schimbare socială”. Cercetările teoretice, foarte abundente, ale lui Elihu Katz şi Wilbur Schramm,  ale lui Marshall McLuhan (1911­1980), Abraham Moles, au ca obiectiv sociologia  mass­media,   cu   accent   pe   televiziune.   Sunt   contestate   unele   teorii   anterioare   sau,  dimpotrivă, unele sunt dezvoltate.

7

Opiniile dominante se nuanţează şi se înregistrează un început de rezistenţă  faţă de uniformizarea culturală şi propagandă. Între 1978 şi 1980 Spiritul   vremii   acordă   un   interes   sporit   „internaţionalizării   comunicării”.  Mass­media  încep să facă obiect de critică din diferite perspective, dar, pe de altă  parte, devin în tot mai mare măsură interactive. Apare   un   număr   mare   de   lucrări,   de   cercetare   aplicată,   unele   contribuţii  abordând   probleme   juridice   şi   economice   ale  mass­media,   altele   preocupate   de  publicitate, politică, fără să dispară problematica psihosocială, dar ele nu mai sunt  receptate drept contribuţii capitale, iar autorii nu mai au aceeaşi notorietate. Opiniile dominante vizează informarea şi dezinformarea şi constată caracterul  derizoriu al programelor de televiziune. Acestei   imagini   globale   i   se   poate   adăuga,   urmând   aceeaşi   structură,   o  completare pentru deceniile următoare. Între 1980 şi 2000 Spiritul   vremii   are   ca   specific   faptul   că   audienţa  mass­media  a   devenit  planetară, sporind valoarea lor ca instrumente de control şi influenţă. S­a constituit  „infosfera”,   planeta   fiind   acoperită   de   reţele   informaţionale.   Comunicarea  interpersonală şi publică au atins cote maxime. S­au produs şi reacţii: sentimentul  exploziei incontrolabile, al poluării informaţionale, al „dependenţei de reţea”. Lucrările publicate în aceste două decenii au caracter sintetic. Ele reprezintă  retrospective,   demersuri   de   sistematizare,   clasificare,   reevaluare   a   contribuţiilor  anterioare   (Francis   Balle,   Denis   McQuail,   Melvin     L.   De   Fleur,   Sandra   Ball­ Rocheach, James Lull, Bernard Miège ş.a.). Opiniile   dominante   sunt   eclectice,   dar   se   configurează   (ca   opinii­pilot?)  reflecţii privitoare la transformările antropologice pe care le determină schimbarea  raportului cultură scrisă­receptare audio ­ vizuală şi se aduce în discuţie necesitatea  unui „nou iluminism”, care să contracareze efectele „post­gândirii” sinonime cu „non­ gândirea” ca produs al societăţii actuale. După cum se poate constata, în domeniul teoriilor comunicării au existat şcoli  şi   curente,   s­au   implicat   instituţii   de   cercetare,   iar   înţelegerea   fenomenelor   psiho­ sociale   a   fost   nuanţată   de   oameni   de   ştiinţă   cu   formaţii   diferite,   prin   eforturi  complementare. (vezi Manual, p. 14­19) Concluzii: Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe  parcursul secolului al XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea  mijloacelor de comunicare în masă. Temă:  Citiţi   în   manual   amănuntele   referitoare   la   fiecare   etapă   din   istoria  teoriilor comunicării. Lista subiectelor pentru pregătire Etapele dezvoltării cercetărilor asupra comunicării Caracteristicile fiecărei perioade Ideile dominante ale fiecărei perioade

8

Exemplu de test Prima etapă în cercetarea comunicării se situează: a  după 1940 b înainte de 1900 c după 1980 Răspuns: b

Cursul 3 SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA Lecţia nr.3 oferă o perspectivă sociologică şi psihologică asupra fenomenului  comunicării în istoria şi prezentul omenirii. Scopul: lărgirea culturii generale şi a culturii cunoaşterii. Concepte cheie: spaţii publice; spaţiu privat Rezumat:  SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA Etape de dezvoltare în comunicarea umană În lucrarea Teorii ale comunicării de masă, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball­ Rokeach au analizat principalele etape ale dezvoltării comunicării umane, considerând  că fiecare dintre ele a avut „consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi  colective”.   Aceste   etape   au   contribuit   la   constituirea   sistemelor   sociale   şi   la  configurarea diferitelor culturi. •  Prima etapă,  epoca semnelor şi semnalelor, aparţine fiinţelor „preumane”,  incapabile, din punct de vedere fizic, de vorbire. Ele comunicau prin sunete, semne cu 

9

mâna, expresie, mişcare. Comunicarea lor era complexă, faţă de a primatelor de astăzi,  dar  simplă în raport cu cea umană şi mult mai lentă, iar  creierul, încă neevoluat,  determina o memorie de scurtă durată. Ea servea nevoilor biologice, proprii şi lumii  animale. •  Epoca   vorbirii   şi   a   limbajului,   se   leagă   de   apariţia   omului   de  Cro Magnon (ulterior şi supravieţuitor celui de Neanderthal), care ar fi început să  vorbească în urmă cu 90 000­40 000 de ani. •  Epoca   scrisului.   De   la   pictogramele   convenţionalizate,   care   standardizau  semnificaţii,   în   vederea   stocării   informaţiei   şi   transmiterii   ei   în   timp   şi   spaţiu,  umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice. Sistemul pictografic presupunea  reprezentarea unei idei, a unui obiect sau a unei fiinţe ori a unui concept printr­un  simbol,   ceea   ce   făcea   dificilă   nuanţarea.   Scrierea   fonetică   reprezenta   un   sunet  printr­un semn. Astfel s­a născut ceea ce astăzi numim alfabet.  • Epoca tiparului. Inventarea tiparului a reprezentat o revoluţie în comunicare,  făcând posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă şi mai eficientă a informaţiei,  ceea   ce   a   permis   noi   conexiuni,   deci   un   progres   al   gândirii   şi   cunoaşterii.  Alfabetizarea unui număr crescând de oameni a modificat însăşi evoluţia umanităţii.  •  Epoca   mijloacelor   de   comunicare   în   masă.   Dezvoltarea   cunoaşterii   şi  invenţiilor tehnice au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii care privesc nu  numai transmiterea informaţiilor, dar şi schimbarea percepţiei asupra lumii, relaţiile  dintre   indivizi   şi   comunităţi,   atenuarea   diferenţelor   generatoare   de   conflicte,  comportamentul uman în general.

Spaţiu public şi spaţiu privat Spaţiul privat Existenţa fiecărui individ se desfăşoară într­un spaţiu privat, familial, şi în unul  sau mai multe spaţii publice, pe care individul le împarte cu semenii săi. Ambele  comportă anumite reguli, rigori, ambele influenţează individual şi presupun anumite  comportamente   comunicaţionale,   precum   şi   un   sistem   de  relaţii  şi  interacţiuni.  Ambele reprezintă realităţi cu o componentă fizică, spaţială, şi una mentală. Saţiul privat, domestic, este căminul în care se formează individul, în care îşi  configurează   identitatea   şi   în   care   trăieşte   sentimentele   de   securitate   şi   afecţiune  indispensabile oricărei fiinţe umane. Acest spaţiu are valori, tradiţii, practici sociale şi  culturale, reguli de comportament comune cu ale altor spaţii domestice similare, dar şi  diferenţiate pe unele segmente. Identitatea familială este de obicei cu atât mai distinctă  şi   pregnantă,   cu   cât   nivelul   de   educaţie   al   familiei   este   mai   ridicat.   O   asemenea  identitate se constituie prin transmiterea, în cadrul comunicării intime, a informaţiilor  despre membrii micro­sistemului social care este familia, prin punerea în comun a  unor reprezentări şi practici, prin trăirea în comun a unor sărbători sau drame. Spaţiul public Spaţiul public a existat dintotdeauna, de când au existat viaţa comunitară şi  organizarea socială. 

10

Spaţiul public modern s­a constituit odată cu trecerea individului (în raport cu  statul)   de   la   condiţia   de  supus  la   aceea   de  cetăţean  cu   drepturi   constituţionale.  Fenomenul   a   evoluat   treptat,   încă   înaintea   revoluţiei   din   1789,   dar   s­a   accentuat  imediat după declanşarea ei şi s­a consolidat în legătură cu revoluţiile burgheze din  1848. Pe parcursul mai multor decenii, pe măsură ce s­a dezvoltat o burghezie dornică  de   reforme,   progres,   afirmare   socială,   s­au   impus   în   conştiinţa   contribuabililor,  plătitori de taxe şi impozite către stat, revendicări ce aveau în centru ceea ce vom numi  cei trei B: Banul, Binele şi Bunul public. Îndeosebi după 1790­1800 în Europa   s­au  deschis grădini publice, muzee, şcoli publice, biblioteci publice (sau populare). Până  atunci spaţiile publice fuseseră piaţa oraşului, teatrele şi cafenelele, locuri fizice în  care se făcea schimb de mesaje la nivel de grup şi de mulţime. Se ridică monumente  prin subscripţie publică, se rostesc discursuri în săli publice, se organizează conferinţe  publice, se comunică intens idei politice, mesaje culturale, idei sociale. Iniţial marcat de problematica politică (vezi în Antichitate Agora, sau în sfera  publică burgheză la începuturile configurării ei), spaţiul public începe să fie dominat  de problema socială (Pentru spaţiul public la români vezi Manual p. 27­28). Spaţiul   public   nu   este   numai   un  loc   fizic,   ci   şi   o  realitate   mentală.   Prin  mijloacele de comunicare în masă, îndeosebi radio şi televiziunea, se constituie un  spaţiu   public   nelegat   de   un   loc   anume.   Dezbateri,   emisiuni   televizate   cu   public,  concursuri, aduc în conştiinţa maselor întreaga problematică umană, socială, politică  sau intelectuală a unei epoci. Acest spaţiu public „virtual” vehiculează idei şi modele,  modifică limbajul cotidian, comportamentele, influenţează opţiunile şi consumul. Apariţia unui spaţiu public supra­naţional, global, la nivelul întregii lumi, prin  comunicarea electronică, duce la ultimele consecinţe o extensie începută cu decenii în  urmă.  Dimensiunea   spaţială   s­a   redus,   distincţia   public­privat   s­a   diluat,   viaţa  cotidiană utilizează tehnologii moderne. Pentru structurile şi formele de comunicare publică vezi Manual p. 29. Concluzii:  Spaţiul public modern s­a configurat în secolul al XIX­lea şi se  diversifică permanent, ca loc/locuri fizic/fizice şi ca realitate mentală. Temă:  Vezi   principalele   repere   ale   istoriei   spaţiului   public   la   români,   în  manual. Lista subiectelor pentru pregătire Etapele dezvoltării comunicării umane Spaţiul privat ­ caracteristici Spaţiul public Exemple de test 1. Spaţiu public european s­a consolidat:     a – în secolul al XVI­lea     b – în Renaştere     c – în secolul al XIX­lea     d – la începutul secolului XX Răspuns: c

11

2. Spaţiu public se caracterizează prin:     a – izolare     b – discreţie     c – vizibilitate     d – domesticitate Răspuns: c

Cursul 4  INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA Lecţia nr.4 este consacrată informaţiei în relaţie cu comunicarea Scopul:  Înţelegerea   rolului   informării   în   societatea   contemporană,  familiarizarea cu categoriile distincte de informaţii. Concepte­cheie: informaţie;   industria informării generale informaţii  instrumentale                        de prevenire societatea informaţiei  

12

NTIC Rezumat:  INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA Definiţii Ca şi conceptul de comunicare, conceptul de informare are un caracter polivalent  şi   ambiguu,   ridicând   numeroase   probleme   în   încercarea   de   a   se   formula   definiţii  complete. Se impune mai întâi distincţia între termenii: informaţie şi informare. Vom   numi  informaţie  o   cunoaştere   elementară   care   poate   fi   transmisă,   stocată,  conservată  şi utilizată  datorită  unui suport. După  criteriul zonei de interes,  poate fi locală şi universală. În funcţie de modul de transmitere, poate fi directă (fără   intermediar)   sau   indirectă   (transmisă   prin   diferite   mijloace   de   comunicare).   Informaţia este un produs al comunicării. Prin termenul de informare înţelegem: 1. Acţiunea de a informa/a se informa   şi rezultatele ei.  2.  Comunicare orală  sau scrisă  prin care cineva este înştiinţat în  legătură cu un fapt sau un eveniment.  În   legătură   cu   acestea   s­a   configurat   conceptul  industria   informării   care  desemnează   totalitatea   activităţilor   legate   de   producţia,   difuzarea   şi   utilizarea   informaţiei profesionale sau specializate, îndeosebi în forma electronică. Produsele ei  sunt: băncile de date, în creştere numerică din anii ’70, CD­ROM­urile apărute în  1985, programele de calculator documentare. Nicolae George Drăgulănescu (Ştiinţa şi tehnologiile informaţiei, Bucureşti,  2004) adoptă, din raţiuni metodologice, o definiţie simplificată: ,,Informaţia este o   cunoaştere   elementară,   susceptibilă   a   fi   transmisă,   stocată   şi   conservată   datorită   unui suport şi unui cod de identificare. Cunoaşterea, la rândul ei, este definită ca un „ansamblu articulat şi organizat   de cunoştinţe” sau „de date asimilate, înregistrate şi retransmise de oameni”. Cu   alte   cuvinte,   cunoaşterea   este   rezultatul   comunicării   cunoştinţelor,  informaţiilor conţinute în mesaje. Urmează o analiză a dificultăţilor fiecărui nivel de comunicare: • nivelul informării.  • nivelul cunoaşterii.  Tipuri de informaţie Există o mare varietate de informaţii, ceea ce impune clasificări după anumite  criterii: a. După criteriul zonei de interes, informaţia poate fi: − locală; − universală. b. După obiectul ei sau domeniul în care este produsă şi folosită, informaţia este: − ştiinţifică; − tehnică; − socială; 13

politică; culturală/artistică; economică/financiară; fără utilitate practică/de divertisment. c.   După   criteriul   utilităţii.   Fiecare   categorie   de   informaţii   este  vehiculată/valorificată   într­un   anumit   spaţiu   comunicaţional,   dar   comunicarea  mediatică   difuzează   informaţii   din   toate   aceste   zone.   Nevoile   de   informare   ale  publicului s­au diversificat, iar mass­media caută să le răspundă oferind mai multe  tipuri de informaţii (apud Mihai Coman,  Introducere în sistemul mass­media, Iaşi,  1999): Informaţiile generale − care constituie un „capital informaţional” indispensabil  omului modern, asigurându­i accesul la spectacolul lumii, deci adaptarea, integrarea,  participarea.   Informaţiile   de   acest   tip   nu   au   efecte   directe   asupra   individului,   ele  acumulându­se într­un „depozit” în care sunt păstrate în „stare latentă”, dar, global,  construiesc   o   viziune   asupra   mediului   ambiant,   deschid   perspective,   permit  înţelegerea fenomenelor şi contribuie la configurarea unei opinii.  Informaţiile generale dezvoltă şi diversifică experienţa culturală dobândită prin  instrucţia programată, răspunzând, pe de altă parte, curiozităţii intelectuale şi nevoilor  de orientare în cotidian. Informaţiile   instrumentale,   cum   sunt   numite   în   literatura   anglo­saxonă   de  specialitate, privesc datele punctuale, necesare în mod practic vieţii cotidiene −  starea  vremii, preţuri, programe culturale, servicii publice curente sau/şi speciale, cu alte  cuvinte, tot ce este util de ştiut pentru eficientizarea şi ameliorarea activităţilor zilnice  ale omului obişnuit. Acest tip de informaţii face obiectul micilor ştiri din presă şi  semnalează oportunităţi. Informaţiile   de   prevenire  sau   de   avertizare   anticipează   situaţii   şi   comunică  publicului date care îl pot orienta pentru viitorul imediat (creşterea peste nivelul de  atenţie   a   apelor   râurilor,   iminenţa   unei   greve   ce   afectează   transporturile,   scăderea  drastică a temperaturilor, blocarea unor drumuri, apariţia unor epidemii, instituirea  unor taxe noi, plătibile până la anumite termine ş.a.). În   ultimă   instanţă,   informaţia   de   avertizare   este   o   varietate   a   informaţiei  instrumentale, dat fiind caracterul ei utilitar. Acestor „familii” de informaţii li se pot adăuga informaţiile specializate, care  nu au caracter general şi care interesează numai unele categorii de public: informaţii  sportive   (îndeosebi   cele   privitoare   la   sporturile   mai   puţin   populare)   şi   artistice  (referitoare   la   evenimente   cu   impact   în   cercuri   restrânse).   Acestea   nu   sunt  indispensabile şi au efecte mai puţin (sau deloc) pragmatice. Raportul informaţie − comunicare În   legătură   cu   raporturile   dintre   informaţie   şi   comunicare,   s­au   formulat  diverse   puncte   de   vedere.   Robert   Escarpit   considera   comunicarea   ca   un  act,   iar  informaţia ca produs al acesteia. Conform unui „model social” schematizat pentru ciclul informaţiei, prezentat de  N. G. Drăgulănescu, în sistemul cercetării există trei etape:  1. construcţia; 2. comunicarea;

− − − −

14

3. utilizarea informaţiei. Acest ciclu este compatibil, în planul economic, cu etapele: 1. producţie; 2. distribuţie; 3. consum. Informaţia   este   vehiculată   în   forme   orale,   scrise,   audio­vizuale,   stocată,  prelucrată, transmisă de edituri, biblioteci, organisme ştiinţifice, centre şi oficii de  informare­documentare, cu alte cuvinte, comunicată într­un circuit cu ramificaţii, prin  intermediul unor suporturi, care sunt documentele (pe hârtie, bandă magnetică, film,  suport electronic). Ştiinţa informaţiei Începând din spaţiul anglo­saxon s­a configurat în lume ceea ce se numeşte  ştiinţa   informaţiei,   studiată   de   diferite   organisme   ştiinţifice.   În   1968,   a   luat   fiinţă  American Society for Information Science, iar acest domeniu pluridisciplinar este în  expansiune. Dezvoltată pe parcursul mai multor decenii, această ştiinţă a informaţiei are ca  funcţie esenţială, după N. G. Drăgulănescu, „transferul cunoştinţelor şi a cunoaşterii  de   la   individ   la   individ   şi   de   la   generaţie   la   generaţie   (prin   achiziţia,  prelucrarea/transferul şi exploatarea informaţiei), pentru a facilita evoluţia omenirii”. Trei mari direcţii de schimbare în viaţa societăţii au generat apariţia acestei  ştiinţe: 1.  În domeniul cultural: creşterea cererii de informaţie ştiinţifică şi tehnică,  atât la nivelul specialiştilor, cât şi la acela al marelui public. 2.  Pe plan economic:   dezvoltarea industriei informaţiei ca sector industrial.  Epoca   noastră   se   şi   numeşte   de   altfel   era  postindustrială,   definită   de  societatea  informaţiei, a cărei valoare a crescut considerabil, trecând pe primul plan. 3.  În   domeniul   tehnologic:   explozia   noilor   tehnologii   ale   informării   şi  comunicării (NTIC) (vezi manual p. 40­41).

Concluzii: Informaţia este un produs al unui proces, comportă costuri, valori  şi categorii diferenţiate; ea face obiectul unei discipline: ştiinţa informaţiei. Temă:  după   modelul   din   manual,   selectaţi   informaţii   din   mass­media   şi  stabiliţi cărei categorii îi aparţin. Lista subiectelor pentru pregătire Definiţii Informaţie – cunoaştere – înţelegere Tipuri de informaţie Raportul în informaţie – comunicare 15

Ştiinţa informaţiei NTIC Exemple de teste 1. Ştiinţa informaţiei a apărut:     a – în secolul al XIX­lea     b – în secolul al XX     c – în secolului XVIII­lea     d – în Renaştere Răspuns: b 2. Se dă informaţia ….. Este aceasta:     a – informaţie generală     b – informaţie instrumentală     c – informaţie de prevenire     

Cursul 5   INSTRUMENTELE ŞI COMUNICĂRII Lecţia nr.5 tratează despre instrumentele comunicării Scopul:  Însuşirea unor elemente de cunoaştere privind limbajele, limbile şi  subdiviziunile acestora. Cunoaşterea principalilor teoreticieni ai limbii.

16

Concepte­cheie:   limbaj;   limbă;     grai;   semn;   denotaţie;   conotaţie;   context;  dialect               Rezumat:  INSTRUMENTELE COMUNICĂRII Limbajul Definiţii Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857­1913) afirma că „nu limbajul  vorbit îi este caracteristic omului, ci facultatea de a constitui o limbă”. Se   impune,   mai   întâi,   o   distincţie   între  limbaj  şi  limbă.   Pentru   cel   dintâi,  Dicţionarul explicativ al limbii române înregistrează următoarele sensuri:  „1. Sistem de  comunicare  alcătuit  din sunete  articulate, specific  oamenilor,  prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele; limbă, grai. 2. Limba unei comunităţi istoriceşte constituită.      3. Mod specific de exprimare a sentimentelor şi gândurilor în cadrul limbii  comune sau naţionale. 4. (Informatică) − „sistem de caractere şi simboluri folosit în programare”. Se  consemnează şi un sens figurat: „Mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor prin  culoare, sunete muzicale ş.a.” Conform  unui  Dicţionar  de  psihologie  realizat  de un  membru  al  Societăţii  Franceze   de   Psihologie,   Norbert   Sillamy   (tradus   la   Editura   Univers   Enciclopedic,  Bucureşti, 1996), limbajul este „o funcţie de exprimare şi comunicare a gândirii prin   utilizarea de semne care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie,   în limitele unei arii determinate”. Limbajele   utilizate   de   specia   umană   se   învaţă   pe   parcursul   evoluţiei   fiecărui  individ. Nou­născutul foloseşte spontan un limbaj non­verbal. De la vârsta de 6 luni,  fiinţa umană crescută în condiţii normale dobândeşte un vocabular pasiv. La circa 18  luni începe să utilizeze limba maternă, iniţial rudimentar, construind înţelesuri. La  vârsta de 4 ani poate cunoaşte circa 1 500 şi 2 000 de cuvinte, la 6 ani între 2 500 şi 3  000. Abilităţile   de   utilizare   a   limbajului   articulat   sub   forma   unei   limbi   sau   mai  multora, dacă individul trăieşte într­un mediu poliglot sau bilingv, se dezvoltă odată cu  gândirea şi cu identitatea. Un adult cu nivel cultural mediu stăpâneşte un vocabular de  circa 20 000 de cuvinte. Din punct de vedere psihologic, limbajul este un instrument de socializare prin   care individul îşi comunică gândurile şi sentimentele şi adaptarea în grupuri mai mici  sau mai mari de semeni. Clasificări Din punct de vedere formal se pot distinge mai multe tipuri de limbaj: 1. Limbajul pasiv, cel pe care îl înţelegem. 2. Limbajul activ, cel pe care îl folosim pentru a comunica. 3. Limbaje verbale, care folosesc cuvântul scris/vorbit.

17

4. Limbaje non­verbale, care folosesc semne şi semnale de altă natură decât  vorbirea. O clasificare diferită a limbajelor se datorează filosofului Karl Popper (1902­ 1994) născut la Viena, profesor de logică la Londra: 1. Limbaje inferioare, cu funcţie de semnalizare şi autoexpresie, utilizate şi în  lumea animală. 2. Limbaje superioare, apte de descriere şi argumentare. 3. Limbaje mixte, care folosesc resurse biologice şi intelectuale. Se impune, pe de altă parte încă o distincţie, între limbajul natural şi limbajul  artificial. Limbajul   natural  este   acela   vorbit   în   mod   spontan,   necesar   existenţei   şi  accesibil oricărui reprezentant al speciei umane. Limbajul artificial  este un sistem formal, elaborat în scopul unei comunicări  superioare, pentru care limbajul natural este insuficient: limbajul matematic, limbajele  informatice, limbajul muzical. Pentru Funcţiile limbajului, vezi Manual p. 45­47). Limbaje non­verbale Limbajul   matematic  este   un   sistem   de   semne   constând   în   cifre   şi   simboluri  specifice, traducând realităţi abstracte şi codificând un tip de gândire care nu este  accesibil, fără iniţiere, oricărui individ. Limbajul matematic exprimă proprietăţi ale  unor entităţi abstracte şi relaţiile dintre ele, servind unor raţionamente deductive. Limbajul plastic este un sistem de comunicare vizuală utilizat pentru a transmite  idei şi sentimente, pentru a genera anumite stări de spirit şi a obţine efecte estetice.  Acest sistem comportă o serie de elemente specifice, unele fizice, altele abstracte. 1. Materia/materialul  2. Volumul 3. Linia 4. Culoarea 5. Perspectiva 6. Compoziţia  Limbajul muzical. Limbajul cinematografic.  (Pentru detalii vezi Manual p. 47­51). Limba Definiţii Părintele teoriei limbajului este lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. El este  autorul unui celebru „Curs de lingvistică generală”, publicat postum, în anul 1916.  Considerat o operă revoluţionară, acest text a influenţat dezvoltarea ştiinţelor umaniste  pe parcursul secolului XX. Saussure a pus bazele  semiologiei, care studiază „viaţa  semnelor   în   viaţa   socială”.   El   a   observat   că  semnul  este   unitatea   de   bază   în  codul/sistemul care este limba şi că el conţine un semnificant şi un semnificat a căror  relaţie produce o semnificaţie. Semn

18

format din semnificat (concept  mental) semnificant (existenţa fizică a  semnului)

Semnificaţia  nu rezidă  exclusiv în semnul  grafic, ci se constituie ca atare în  relaţia dintre acest semn şi celelalte  semne din mesaj, fiind determinată de  context,  adică de un ansamblu de înţelesuri. Cuvântul context are un sens propriu (ansamblu de sensuri, în cadrul unui text) şi  unul  figurat: Situaţie sau complex de situaţii psiho­sociale, culturale, politice care  conferă anumite înţelesuri în comunicarea orală şi scrierea publică şi/sau privată. Vom defini limba ca tip de limbaj verbal, adică  un sistem de forme şi relaţii şi   un fenomen psiho­social­cultural prin care se exprimă o cultură şi un mod de gândire  specific unei comunităţi istoriceşte constituite. Acest   fenomen   reprezintă   obiectul   de   studiu   al   ştiinţei   numite  lingvistică  şi  comportând   mai   multe   ramuri:   lingvistica   generală,   lingvistica   istorică   (sau  diacronică), lingvistica sincronică. Întrucât limba evoluează odată cu societatea pe care o exprimă şi al cărei produs  este, un mare număr de limbi au dispărut odată cu popoarele care au ieşit din istorie. Există aşadar  limbi vii  vorbite şi în prezent şi  limbi moarte, păstrate numai în  texte care au rezistat timpului. După  structura  lor, limbile se împart în patru mari tipuri: izolant, aglutinant,  flexionar şi încorporant (detalii în Manual p. 53). Clasificarea aceasta este una  tipologică, dar există şi o  clasificare geografică,  având drept criteriu gruparea teritorială a limbilor. O altă clasificare este cea genealogică, limbile fiind grupate în familii precum:  indo­europeană,   semito­hamitică,   ibero­caucaziană,   uralo­altaică,   chino­tibetană,  dravidiană ş.a. Statisticile înregistrează un număr de limbi actuale ce variază între 2000 şi 3000,  întrucât studiul şi centralizarea informaţiei nu sunt încheiate. Orice   limbă   cunoaşte   transformări   legate   de   schimbările   societăţii   care   o  utilizează. Se produc influenţe între limbi, schimburi în unul sau mai multe sensuri,  evoluţii mai rapide sau mai lente. De exemplu limba română s­a dezvoltat spectaculos  pe parcursul secolului al XIX­lea datorită mai ales unui aport de cuvinte şi expresii  din   limba   franceză,   faţă   de   care   societatea   românească   a   manifestat   o   mare  receptivitate. Afluxul a fost stimulat de călători şi călătorii, dar mai ales de importul  de cărţi şi periodice franceze, de mode şi modele, inclusiv comunicaţionale. Limba română face parte din grupul limbilor romanice, alături de portugheză,  spaniolă,   catalonă,   franceză,   provensală,   italiană,   sardă,   reto­romană   şi   dalmata  (dispărută). În cadrul sistemului care este o limbă s­au identificat diferenţieri determinate de  fenomene psiho­sociale şi culturale zonale: a.  Dialectele.  Dialectul este ramificaţia teritorială  a unei limbi, având  aceeaşi  structură,   aceleaşi   reguli,   dar   un   vocabular   şi   un   inventar   de   expresii   specifice,   anumite particularităţi fonetice.

19

Limba română, vorbită iniţial pe o arie mai extinsă decât actualul teritoriu al  statului român, a avut / are următoarele dialecte: • dialectul daco­român, vorbit la nord de Dunăre, în jurul Arcului Carpatic; • dialectul aromân, vorbit încă în sudul Dunării, până în Grecia muntoasă de  azi; • dialectul megleno­român (azi­dispărut); • dialectul istro­român (şi acesta dispărut). Ramura lingvisticii, care studiază dialectele se numeşte dialectologie. b. Graiurile. Graiul este o subunitate a dialectului, vorbită pe o arie mai puţin   extinsă,  cu particularităţi fonetice şi de vocabular  (graiul bănăţean, graiul ardelean,  graiul oltenesc ş.a.). Teoreticieni ai limbii şi limbajului Înţelegerea complexităţii fenomenului pe care îl reprezintă limba se datorează  în mare măsură lui Jan Ignacy Baudouin de Courtenay   (1845­1929), polonez care a  trăit o vreme în Rusia, lingvist cu o activitate prodigioasă, de 6 decenii. Încă înainte  de 1889 el era interesat de raporturile limbajului cu factorii psihologici şi cei sociali.  Este creatorul conceptului de fonem, care este „echivalentul psihic al sunetului”. Elveţianul  Ferdinand de Saussure  (1857­1913) este autorul unor teorii asupra  limbii şi limbajului care consideră că semnul, arbitrar, este unitatea dintre semnificant  (ex: imaginea acustică) şi semnificat (conceptul la care aceasta trimite). El face diferenţa dintre limbă, ca „tezaur social al unităţilor şi regulilor reduse  la  sistem,  care sunt  proprii comunităţii locuitorilor  −  şi  vorbire  −  fapt  individual,  realizare variabilă”, în limitele înţelegerii. Antoine  Meillet  (1866­1936),  lingvist   francez,  a  fost   preocupat  mai  ales   de  cauzele schimbării, transformărilor limbilor. El a definit fraza ca pe un „ansamblu de  articulaţii legate între ele prin raporturi gramaticale şi care, nedepinzând din punct de  vedere gramatical de nici un alt ansamblu, îşi este sieşi suficientă”. Americanul Leonard Bloomfield (1887­1949) fondator al Societăţii Americane  de Lingvistică, preocupat de studiul limbii sanskrite, şi cercetător al altor limbi vechi a  publicat în 1914 lucrarea Language (Limbajul). El înţelege caracterul subtil şi complex  al  semnificaţiei  fiecărei   forme   dintr­o   limbă,   în   legătură   cu   „ceea   ce   formează  universul vorbitorului”. Lingvistul rus Roman Jakobson (1896­1893) refugiat în Cehoslovacia, trăind în  diferite   ţări   scandinave   şi   apoi   în   S.U.A.   este   unul   dintre   numele   de   referinţă   ale  cercetării asupra  comunicării  verbale. Preocupat  în  principal de  fonologie, a  făcut  studii asupra limbajului şi a elaborat teoria celor şase funcţii ale acestuia. Concluzii:  Universul   comunicării   cuprinde   numeroase   limbaje   verbale   în  nonverbale. Limba este un limbaj verbal. Există diverse categorii şi familii de limbi.  Cercetarea   problematicii  lor   a  produs   nume  de   referinţă   în  istoria  intelectuală   din  ultimul secol. Temă:  Reţineţi   definiţiile   conceptelor   –   cheie.   Căutaţi­le   în   Dicţionar   de  comunicare (Sultana Craia, orice ediţie).

20

Lista subiectelor pentru pregătire Limbajul – definiţii – clasificări Funcţiile limbajului Piramida lui Maslow Tipuri de limbaj Limba – definiţii, clasificări, subdiviziuni Teoreticieni ai limbii Exemple de teste 1. Funcţiile limbajului au fost definite de:     a – Ferdinand de Saussure     b – Iorgu Iordan     c – Roman Jakobson     d – Andre Malraux     e – Ion Coteanu Răspuns: c 2. Dialectul este:     a – o ramificaţie teritorială a unei limbi     b – forma veche a unei limbi     c – forma oficială a unei limbi     d – o limbă dispărută Răspuns: a

21

Cursul 6   FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII Lecţia nr.6 prezintă funcţiile şi barierele comunicării în zona publică şi în cea  privată.  Scopul   lecţiei:  descrierea   comunicării   din   punctul   de   vedere   al   funcţiilor  psiho­sociale Concepte­cheie: a informa; a convinge; socializare; interpretare; divertisment;  control Rezumat:  FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII Funcţiile comunicării private Din moment ce, aşa cum am văzut, comunicarea este strâns legată de gândire,  este evident că principala ei funcţie este aceea de a exprima gândurile şi sentimentele.  La   nivel   interpersonal   şi   la   nivel   social,   în   sfera   publică   şi   în   sfera   privată,  comunicarea răspunde unor nevoi şi îndeplineşte anumite funcţii, cărora diferiţi autori  le­au   consacrat  diverse  clasificări.  O  sinteză  simplificată  a  acestora  propune  Petre  Anghel   în   volumul  Stiluri   şi   metode   de   comunicare  (Bucureşti,   2003).   Conform  acesteia, fiinţele umane comunică pentru: −  A   informa   şi   a   se   informa.   În   orice   comunitate,   familială,   şcolară,  profesională, în orice spaţiu al comunicării indivizii fac în permanenţă  schimb de  informaţii, fără de care nu se pot orienta, nu se pot integra în grupuri, nu pot rezolva  nici una dintre problemele vieţii curente şi, evident nu pot stabili nici un fel de relaţii  cu semenii lor.  −  A   convinge   (a   se   convinge).   Orice   informaţie   se   „aşază”   într­un   sistem  format din asamblarea altor informaţii, sistem ce implică relaţii între acestea.  −  A   provoca   o   acţiune,   o   reacţie.   Comunicăm   întotdeauna   scontând   pe   un  anumit efect, indiferent că spunem unui copil: „nu atinge priza”. Ca îndemn sau ca  interdicţie,   comunicarea   vizează   o   schimbare   de   stare,   în   interesul   propriu   sau   în  interesul altcuiva, ori în interesul ambelor persoane (sau în interes public, în cazul  comunicării de masă). −  A se face înţelese. Comunicarea are ca scop înţelegerea, punerea în comun.  Înţelegerea  comportă  un element cognitiv şi  unul afectiv, precum şi recunoaşterea  paradigmelor, adică a structurilor gândirii care ne conduc pe noi şi pe ceilalţi.  − A se face acceptate. Comunicarea ne permite acomodarea în orice grup mai  mic sau mai mare, cu identitate care ne este recunoscută şi pe care ne­o afirmăm.

22

− A amuza şi a se amuza. Psihologia umană implică nevoi multiple, între care  aceea de divertisment.  − A afirma şi a se afirma. Comunicarea serveşte la a­i impresiona pe cei din  jur, afirmând personalitatea celui care comunică.  −  A   elibera   tensiuni.   Fiinţele   umane,   ca   şi   animalele,   exteriorizează   prin  comunicare   bucuria,   frica,   enervarea,   neliniştea,   cele   mai   diverse   stări   de   spirit  exprimate   direct   sau   indirect,   ca   rezultat   al   unei   nevoi   irepresibile   în   stările   sau  momentele de concentrare a sentimentelor. Funcţiile comunicării publice şi de masă Funcţiile   comunicării,   enumerate   mai   sus,   privesc   individul   în   zona   lui   de  existenţă privată sau publică.  Din perspectiva sferei publice, s­au configurat însă  şi  alte funcţii ale comunicării.  O primă clasificare se datorează lui Aristotel, aşadar datează din antichitate.  Conform acesteia, comunicarea publică are trei funcţii: − Politică sau deliberativă.  − Forensică sau judiciară. − Epideictică sau demonstrativă. În  volumul  Essais   de  linguistique  générale  (Paris,  1963),  lingvistul   Roman  Jakobson propunea următoarele funcţii, valabile atât pentru comunicarea privată, cât  şi pentru aceea publică (şi de masă): −  Funcţia expresivă, este aceea prin care se exprimă atitudinea emiţătorului  faţă de o situaţie şi conţinutul mesajului.  −  Funcţia conativă  se raportează la destinatarul mesajului şi se mai numeşte  persuasivă sau retorică. Ea vizează influenţarea receptorului şi obţinerea unei reacţii. − Funcţia referenţială vizează referentul mesajului − lucrul, fenomenul despre  care se comunică. −  Funcţia   fatică  este   aceea   care   vizează   verificarea   bunei   desfăşurări   a  comunicării şi menţinerea contactului. − Funcţia poetică se referă la felul în care se comunică mesajul, aşadar nu la  conţinut. Mai   funcţională   şi   cuprinzătoare   este   suita   de   funcţii   ale   mijloacelor   de  comunicare, de fapt al comunicării însăşi. După Mihai Coman, care le preia de la alţi  autori consacraţi, acestea au un caracter socio­cultural şi sunt: − Funcţia de informare. − Funcţia de interpretare.    − Funcţia de legătură. − Funcţia culturalizatoare.    − Funcţia de divertisment. Am  adăugat   însă   acestora   şi  funcţia  de   control/reglare.   Pentru  explicaţii   şi  exemple, vezi Manual, p. 60­70 (obligatoriu).   Funcţia de control/reglare

23

În   ultimă   instanţă,   toate   funcţiile   deja  enumerate   se   subsumează   unei   funcţii  fundamentale – funcţia de control al societăţii, aflată în directă legătură cu rolul mass­ media, definit drept „a patra putere în stat” sau „câinele de pază al societăţii”. Exercitată de presă sau prin intermediul presei de către Putere, funcţia de control  al societăţii acţionează în cadrul tuturor modelelor teoretice, de la cel autoritar la cel  liberal.

Barierele comunicării Funcţiile   comunicării   nu   se   pot   împlini   întotdeauna,   datorită   diferitelor  obstacole   care   distorsionează   sau   împiedică   total   schimbul   de   mesaje   şi   mai   ales  înţelegerea lor corectă. Există diferite bariere de natură fizică şi psihică, lingvistice,  geografice, politice, culturale din cauza cărora nu putem comunica perfect. În   volumul  Teoria   comunicării  (Bucureşti,   2001),   Vasile   Tran   şi   Irina  Stănciugelu prezintă o clasificare a barierelor în comunicare, după un profesor de la  Universitatea   Columbia   (S.U.A.),   Leonard   Saules.   Acesta   consideră   că   se   pot  identifica următoarele bariere: 1. Lingvistice, sau de limbaj, datorită cărora aceleaşi cuvinte au sensuri diverse  pentru vorbitorii aceleaşi limbi.  Nu toţi vorbitorii unei limbi o stăpânesc în egală măsură, deci nu toţi se pot  exprima la fel. În legătură cu barierele de limbă, trebuie semnalate unele probleme ale  unor vorbitori: − logofobia, care este sentimentul de teamă de a comunica verbal, îndeosebi în  public; provine  mai ales din nesiguranţa privind propria capacitate de comunicare; −  logopatia, care desemnează un defect al vorbirii, constând în neclaritatea  exprimării, în incoerenţă; −  logoreea,   manifestare   verbală   necontrolată,   excesivă,   datorată   unei  surescitări; − logoplegia, disfuncţie comunicaţională ce se manifestă prin incapacitatea de  a pronunţa unele sunete sau cuvinte; − autismul, cea mai gravă disfuncţie, stare psihică patologică, manifestată prin  refuzul comunicării, închidere în sine, izolare faţă de lumea exterioară. 2. Bariere de mediu, determinate de: − condiţiile de poluare fonică a ambianţei în care se comunică; − lipsa de calitate a suportului sau a aparaturii în cazul comunicării mediatice  (bandă, disc ş.a.); − tensiunile psihice din mediul în care se comunică (suspiciune, neîncredere,  intoleranţă, autoritate excesivă ş.a.m.d.). 3. Bariere de  mentalitate sau concepţie, cum sunt: − existenţa unei experienţe cu efecte psihologice prelungite; − existenţa unor preconcepţii, unor reprezentări fixe; − dezinteresul pentru subiect;

24

−  mentalitatea specifică unei culturi, unei categorii de vârstă, unei categorii  sociale, unei religii ş.a. Asemenea bariere provoacă la receptor incapacitatea de a asculta cu atenţie, cu  interes,   sau/şi   marchează   mesajul/mesajele   emiţătorului.   Dimpotrivă,   reducerea   la  minimum a acestor bariere determină la receptor o ascultare activă, generatoare de  empatie, înţelegere, reflecţie, internalizare. Concluzii:  Funcţiile   comunicării   se   raportează   la   nevoile   individului   şi   ale  societăţii, ele fiind de natură psiho­socială. Disfuncţiile sunt generate de probleme de  ordin patologic, dar şi de nivel cultural. Test: Citiţi exemplele prezentate la această lecţie în manual (p.62 ­ 70) şi găsiţi  exemple în viaţa cotidiană. Aveţi un nivel acceptabil dacă puteţi identifica cel puţin  unul pentru fiecare funcţie. Lista subiectelor pentru pregătire Funcţiile comunicării private Funcţiile comunicării publice şi de masă Barierele comunicării Exemple de teste 1. Funcţia conativă se referă la:     a – referentul mesajului     b – influenţarea receptorului     c – forma mesajului Răspuns: b 2. Logofobia este:     a – un defect de vorbire     b – teama de a comunica     c – stare psihică patologică     d – tentaţia de a vorbi mult şi necontrolat Răspuns: b

25

Cursul 7   TEORII ALE COMUNICĂRII Lecţia nr.7 cuprinde o prezentare sintetică a celor mai cunoscute teorii privind  comunicarea de masă, devenite „clasice“.  Scopul   lecţiei:  Informarea   minimală   în   legătură   cu   reperele   „gândirii  comunicaţionale”. Concepte­cheie: model; semnal; canal; stimul­răspuns; influenţă; gate keeping Rezumat: TEORII ŞI MODELE ALE COMUNICĂRII Procesul, mecanismele şi efectele comunicării au făcut obiectul unui mare număr de  încercări de teoretizare. Unele au devenit celebre, prin citări repetate (îndeosebi acelea  care au construit „metafore”), altele au avut o circulaţie mai restrânsă. Teoriile propun de  obicei modele, adică reprezentări sumare, care simplifică şi schematizează complexitatea  fenomenelor comunicării. Nu există un model unanim acceptat, dar fiecare ridică o serie  de   probleme   şi   propune   un   mod   de   abordare.   De   altfel   şi   comunicarea   (îndeosebi  comunicarea de masă) suferă transformări, iar impactul, influenţa şi efectele mass­media  nu au fost identice în diferite perioade de la apariţia lor. Astfel, modele ce păreau la un  moment dat funcţionale au fost ulterior amendate sau depăşite. Există   totuşi   un   inventar   „clasic”   de   teorii   şi   modele   fundamentale,   a   căror  cunoaştere se impune pentru oricine se iniţiază în domeniul teoriei comunicării. 26

Modelul lui Shannon şi Weawer ­1949 În ce context apare acesta? Între 1920 şi 1940 radioul şi presa îşi relevaseră puterea  de influenţă, nu numai prin difuzarea informaţiei, modificând mentalităţile, dar şi ca  instrumente de propagandă. Pe plan tehnic se făcuseră progrese importante în calitatea  transmiterii mesajelor în radio şi telefonie. Tot mai mulţi oameni aveau acces la aceste  servicii   care   generaseră   veritabile   industrii.   Interesa   în   mare   măsură   realizarea   unei  transmisii eficiente. În cercetarea comunicării şi a mass­media se configurează curente şi  şcoli europene: în 1930 Şcoala de la Frankfurt, în 1937 şi 1938 la Paris şi unele şcoli  americane.  În 1928 Jean Stoetzel fondase la Paris Institutul Francez al Opiniei Publice. În  S.U.A.   se   publicaseră   lucrările   de   referinţă   ale   părinţilor   teoriilor   comunicării:  matematicianul   şi   sociologul   Paul   Felix   Lazarsfeld,   psihosociologul   Kurt   Lewin,  psihologul Carl Hovland şi politologul Harold D. Lasswell. Din 1940 până înspre 1960 se  configura  „vârsta   de   aur   a  psihologiei   sociale”.   Acesta   este   climatul   în   care   Claude  Shannon (1916­2001), părintele teoriei matematice a informaţiei (1948), în colaborare cu  un   coleg al său mai puţin cunoscut, Warren Weawer, a proiectat un model liniar  al  comunicării, având ca direcţie de interes transmiterea eficientă a unui mesaj de la emiţător  la un receptor. Modelul   comportă   o  sursă  de   informaţie,   care   decide   ce  mesaj  se   transmite,  alegându­l dintre mai multe mesaje posibile şi dându­i o formă transmisibilă. Mesajul este  convertit într­un semnal (de exemplu radio) şi trimis printr­un canal, adică un mijloc fizic  (undă de lumină, sunet, undă radio, cablu telefonic) către receptor. Reprezentat grafic modelul lui Shannon şi Weawer produce următoarea schemă:
Sursă de  informaţie Transmi­ ţător semnal Recep­ tor Destinaţie

Modelul lui Lasswell − 1948 În   acelaşi   climat,   cu   numai   un   an   mai   devreme,   politologul   Harold   Lasswell  (1902­1948) propunea un model care la rândul lui poate fi reprezentat grafic. Lasswell  era, de altfel, un teoretician preocupat de raporturile dintre sistemul social şi mass­media,  şi i se datorează o clasificare a funcţiilor comunicării. În 1927 publicase o carte despre  tehnicile  de   propagandă   folosite  în  primul   război   mondial,  în  1932  o  lucrare  despre  comunicarea politică, iar în 1948 Comunicarea ideilor. Nu atât procesul tehnic îl interesa,  cât analiza conţinutului comunicării de masă. Esenţa teoriei sale o rezumă la o frază: Cine  ce spune  prin ce canal  cui cu ce efect? Grafic, modelul său arată astfel:
Cine (comunicator) Ce mesaj Prin  ce  canal  media Cui  (receptor) Cu ce  efect?

Este, după cum se observă, tot un model liniar, care pune accentul pe ideea de  persuasiune, luând în calcul efectele. Prin persuasiune înţelegem demersul unui emiţător  de a schimba o comportare, convingere, atitudine a receptorului printr­un mesaj sau un  ansamblu de mesaje.

27

Modelul lui Newcomb − 1953 Datele despre autor lipsesc în bibliografia care ne­a fost accesibilă şi în alte surse.  Modelul lui este reprezentat printr­un triunghi.                                                        X

                                       A                    

B

A   şi   B   sunt   comunicatorul/emiţătorul   şi   destinatorul/receptorul   mesajului  comunicat, X este un element din mediul social la care se raportează atât A cât şi B şi de  care nu pot face abstracţie. A şi B nu comunică niciodată cu X în mod direct, dar relaţia  dintre A şi B este influenţată de existenţa lui X, care le determină anumite atitudini,  favorabile sau nu. Modelul stimul­răspuns Fără a avea o dată de apariţie fixată printr­o lucrare anume şi fără a se datora unui  autor cert, s­a configurat, în anii 40­50, un „model” simplificat care are în vedere efectele  comunicării   şi   nu   procesul   de   sine.   S­a   observat   puterea   de   persuasiune   a   presei   şi  radioului (ulterior televiziunea a accentuat­o) şi s­a crezut că lucrurile sunt foarte simple.  S­a   născut   astfel   metafora   „glonţului   magic”   care   ar   fi   mesajul.   Acesta   ar   penetra  conştiinţa receptorului influenţându­o din interior. Tot o metaforă, cu acelaşi sens, a fost  aceea a seringii sau a acului hipodermic, mesajul având efectele unei injectări care ar crea  anumite efecte la receptor. Efectul ar fi imediat, necondiţionat şi identic la toţi receptorii  care ar răspunde la fel la un stimul anume. Modelul   ignoră   psihologia   diferitelor   categorii   de   public,   motivaţiile   diverse,  varietatea   experienţelor,   datele   culturale,   mentalităţile   în   general.   Glonţul   magic  imaginează un efect fizic, seringa, cu serul ei, unul chimic, ambele fiind simplificatoare.  Modelul celor două etape − 1955 Elaborat  de  Elihu Katz şi  Paul  Lazarsfeld,  autorii  lucrării  din 1955  Personal  Influence (Influenţa personală) acesta este mai nuanţat şi ţine seama de faptul că indivizii  fac parte din grupuri care îi influenţează, de faptul că mass­media nu exercită numai o  influenţă spontană, directă şi cumva mecanică asupra lor, iar comunicarea de masă este un  fenomen mai complex şi mai subtil, în care mesajele nu se asimilează automat. Cu ocazia  studierii   efectelor   campaniei   pentru   alegeri   prezidenţiale   din   1940,   studiu   la   care  Lazarsfeld   colaborare   cu   alţi   specialişti,   se   observase   că   modelul   stimul­răspuns   nu  explica totul şi că receptarea mesajelor era mai complicată, fiind marcată de comunicarea  interpersonală în cadrul grupurilor. Oamenii comentau mesajele primite din mass­media,  iar   în   cadrul   fiecărui   grup,   unii   indivizi,   mai   inteligenţi,   mai   informaţi,   mai   buni  comunicatori, îi influenţau pe ceilalţi. Astfel a apărut modelul celor doi paşi sau al celor  două etape în comunicare, reprezentat grafic astfel:
Mass­media        etapa I lideri mesaj public etapa II

28

Deşi   schematic,   modelul   aduce   o   nuanţare   a   înţelegerii   comunicării   ca  „mecanism” sau mai exact ca proces psiho­social implicând şi factorul timp, şi factorul  mod. Modelul agendei − 1972 Studiile asupra sociologiei comunicării de masă au evidenţiat faptul că procesul  acesta comportă o influenţă pe durate şi cu efecte diferite. În 1972 Mc Combs şi Shaw au  cercetat   fenomenul   cunoscut   în   istorie   sub   numele   „afacerea   Watergate”,   un   scandal  politic declanşat de o încălcare a Constituţiei (urmărirea unor convorbiri particulare) şi  încheiat cu demisia preşedintelui S.U.A. S­a constatat atunci că funcţia mass­media nu  este să­i înveţe pe cetăţeni ce să gândească şi cum să reacţioneze, ci să le atragă atenţia  asupra evenimentelor cărora merită să le acorde interes. Cu alte cuvinte mass­media aduc pe „agenda” cetăţeanului elemente care privesc  opinia   publică;   ele   îi   propun   o   selecţie   pentru   această   agendă.   Publicul   atribuie  evenimentelor o anumită importanţă în funcţie de locul pe care acestea îl au în mass­ media. Mass­media conferă semnificaţii care ierarhizează informaţia în interesul public. Percepţia publicului este cu atât mai activă, cu cât evenimentul este mai puternic  mediatizat, evident pe fondul spiritului public al fiecărei perioade şi al fiecărei comunităţi. Modelul dependenţei − 1976 Teoria dependenţei a fost dezvoltată de Sandra Ball­Rokeach şi Melvin L. DeFleur.  Conştienţi de complexitatea sistemului social, în care mijloacele de comunicare în masă  au efecte pe termen scurt, mediu şi lung, modelând opinia publică şi mentalităţile, autorii  consideră dependenţa ca o relaţie în care nevoile unei părţi a sistemului sunt satisfăcute de  cealaltă parte. Între sistemul social şi sistemul media relaţia este reprezentată de audienţa  celui de al doilea la cel dintâi, audienţă ce reprezintă un anume grad de dependenţă, cu  efecte cognitive, efective, comportamentale. Interdependenţa este totală: sistemul social  este modelat de sistemul media, dar acesta la rândul său se configurează după nevoile,  tendinţele, aşteptările sistemului social.  Modelul spiralei tăcerii − 1974 Autoarea   acestei   teorii/model   este   cercetătoarea   germană   Noëlle   Neumann   şi  vizează formarea opiniei publice. Reprezentarea ei include comunicarea interpersonală,  de grup şi de masă, pentru că individul se formează  primind şi dând informaţii, iar  cantitatea şi calitatea de informaţie la care are acces îi influenţează locul în sistemul  social. Individul îşi comunică opiniile în funcţie de efectele pe care simte/crede că sunt  acceptate de majoritatea şi le cenzurează pe cele care l­ar expune izolării. Acest lucru  întăreşte opinia majorităţii şi restrânge opinia minorităţii. Mass­media sugerează opinia  care  devine dominantă, iar opiniile minoritare sunt împinse, pe această  spirală, către  margine. Fenomenul gatekeeping în mass­media În 1947 Kurt Lewin (1890­1947) a constatat că informaţia difuză în mass­media  urmează un traseu pe parcursul căruia pot fi identificate anumite zone „păzite” în care se  iau deciziile, în conformitate cu anumite reguli şi de către un „gatekeeper” (mot­à­mot  păzitor   al   porţii)   care   veghează   ca   informaţiile   să   fie   sau   nu   „introduse   în   circuit”. 

29

Termenul gatekeeper se referă, în studiile privitoare la comunicare, la „orice acţiune care  implică alegerea sau respingerea” unui material oferit spre difuzare publică. În 1950 D. M. White a publicat un studiu în care a ilustrat grafic felul în care  decurg lucrurile:
Sursa unei ştiri 1 2 3 4 Ştir i 1 3              2     4 Ştiri respinse Audienţa

Ştiri selectate

Evident, este o reprezentare simplificată şi în timp termenul (gatekeeper) a evoluat  astfel   încât   desemnează   şi   agenţi   din   afara   sistemului   mass­media   (impresari,  producători). Este vorba, practic, de o selecţie dictată  de interese, implicând cenzura, deci o  comunicare selectivă, conformă cu scopurile celor care o realizează. Rolul   diverselor   modele,   unele   rămase   într­o   formă   fixă,   altele   dezvoltate   de  autorii lor sau de alţii, unele contestate, altele adoptate de un număr mare de autori, este  acela   de   a   nuanţa   şi   de   a   aprofunda   înţelegerea   comunicării   private   şi   publice.  Comunicarea de masă a fost aceea care a polarizat interesul celor mai mulţi cercetători,  datorită rolului ei social şi efectelor pe termen lung şi scurt. Concluzii:  Temă: Formulaţi o concluzie personală după lectura integrală a capitolului din  manual (p.73 ­ 81).

Lista subiectelor pentru pregătire Modelul lui Shonnon – Weawer Modelul lui Lasswell Modelul lui Newcomb Modelul stimul – răspuns Modelul celor două etape Modelul agendei Modelul dependenţei Modelul spiralei tăcerii Instituţia media şi forţele sociale Fenomenul gate keeping Exemple de teste 1. Modelul spiralei tăcerii se referă la:

30

    a – dependenţa dintre media şi sistemul social     b – formarea opiniei publice     c – cele două etape ale comunicării  Răspuns: b 2. Modelul stimul – răspuns se datorează:     a – lui H. Lasswell     b – nici unui autor anume     c – lui P. Lazarsfeld     d – lui R. Jakobson Răspuns: b

Cursul 8  COMUNICARE NON­VERBALĂ Lecţia nr.8 enumeră şi explică formele de comunicare în care nu se foloseşte  nici vorbirea, nici scrierea. Scopul: inventarierea formelor identificabile în universul comunicării animale  şi umane.

31

Concepte­cheie:   embleme;   ilustroteri;   pictografe;   kinetografe;   ideografe;  mimică; postură; proxemică                            Rezumat:  COMUNICAREA NON­VERBALĂ Comunicarea în lumea animală Comunicarea este o proprietate a materiei vii, manifestându­se la nivel genetic  (transferul de informaţie între macromolecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic)  şi   neurologic.   Considerând   că   fiecare   specie   are   un   limbaj   propriu,  Jacques Goldberg (vezi Manual p. 82) identifică următoarele forme: • comunicarea   vizuală  –   prin   semnale   complexe   (dansuri   nupţiale   şi  războinice, ori de recunoaştere); • comunicarea acustică, – prin semnale sonore, care transmit informaţii despre  specie, motivaţie, identitate; • comunicare   chimică  (cea   mai   veche   şi   cea   mai   răspândită),   constând   în  transmiterea unor substanţe chimice. Deşi   specia   umană   este   singura   capabilă   să   elaboreze   un   limbaj   raţional,  ordonator,   învăţat   în   context   social,   există   şi   alte   specii   care   pot   emite   „secvenţe  complexe   de   semnale   care   presupun   învăţarea”.   În   privinţa   limbajului   non­verbal  (posturi, expresii, gesturi), se regăsesc rudimente şi în comunicarea animală. În comportamentul animal, mesajele vizează conservarea (emisia de semnale de  alertă), semnalarea surselor de hrană, reproducerea şi „socializarea”. În   principiu,   mesajele   au   un   conţinut   reductibil   la   acţiuni   de   atragere,   de  avertisment   în   caz   de   pericol   şi   de   semnalare   a   disponibilităţii   (pentru   joacă   sau  împerechere). Legate de apărarea teritoriului (ca sursă de hrană şi spaţiu de dominaţie), de  viaţa în comunitate şi de familie (vânătoare, alertă, migraţie), mesajele lumii animale  sunt: • sonore; • gestuale; • chimice; • tactile; • cromatice; • luminoase; • electrice. Aceste  tipuri  de   comunicare   variază,  ca  diversitate  a  modalităţilor,  de  la  o  specie   la   alta  şi   comportă   unele   elemente   de­a   dreptul   senzaţionale.   O   prezentare  sistematică   şi   foarte   detaliată   furnizează   lucrarea   profesorului   Mihai   Dinu,  Comunicarea (Bucureşti, 1997). Am văzut, de asemenea, că în ceea ce se numeşte „etapa semnelor şi semnalelor”  fiinţele preumane şi cele umane primitive comunicau fără cuvinte, folosind mijloace  de   expresie   facilă   şi   corporală,   însoţite  sau   nu  de   sunete   mai  mult   sau  mai   puţin  articulate.

32

Comunicarea umană non­verbală Comunicarea prin gesturi În   legătură   cu   formele   de   comunicare   umană   prin   expresie   şi   mişcare   s­a  născut   o   disciplină,  kinezica  sau  kinetica,   dedicată   inventarierii   şi   studierii  modalităţilor şi efectelor transmiterii de mesaje fără recursul la limbă. Gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii: • Emblemele. Acestea sunt mişcări care se substituie comunicării verbale şi  formează un limbaj constituit dintr­un număr mare de gesturi, care semnifică  sunete ori cuvinte şi compensează imposibilitatea de exprimare verbală în  anumite situaţii.  • Ilustratorii sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori  spontane, universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor categorii: ♦ „bastoanele”   –   mişcări   de   accentuare,   pe   verticală,   executate   cu   mâna,  tinzând   să   marcheze   importanţa   unor   elemente   ale   mesajului   verbal,   care  trebuie reţinute sau percepute ca atare; ♦ pictografele – sunt gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor la  care se referă mesajul; ♦ kinetografele – sunt complexe de mişcări care ilustrează o relatare simulând  (mai   curând   involuntar)   elemente   ale   mesajului   verbal,   ca   rudimente   de  pantomimă; ♦ ideografele  – însoţesc o expunere cu caracter abstract, accentuând o idee.  Sunt   gesturi   vagi,   de   obicei   necontrolate,   generate   de   concentrarea  emiţătorului; ♦ mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii; ♦ mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectului comunicării; ♦ mişcările ritmice  – însoţesc întotdeauna expresia vorbită, pentru a accentua  sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare; ♦ ilustratorii   emblematici  –   sunt   gesturile   adaptate   ca   reprezentare   a   unui  cuvânt căruia i se substituie. ♦ Gesturile   de   reglaj  au   rolul   de   a   întreţine   comunicarea,   prin   semnale   de  confirmare, atenţie, îndoială.  ♦ Mişcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar putând fi  controlate şi chiar simulate. Faciale sau/şi corporale, acestea sunt folosite în  arta dramatică şi cinematografie pentru a comunica trăiri, sentimente, reacţii.  Sunt, de asemenea, indicii urmărite în anchetele poliţiei şi justiţiei, întrucât  trădează vinovăţia sau nevinovăţia. ♦ Adaptorii.   Această   categorie   reuneşte   gesturi   din   afara   fenomenului  comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă,  de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate).

Comunicarea prin atingeri (tactilă) Posibilă   numai   în   cadrul   comunicării   interpersonale,   această   formă   de   a  transmite un mesaj/semnal este comună şi lumii animale. Ea se păstrează însă şi în  societăţile cele mai evoluate şi are un caracter preponderent instinctual, deşi de la un 

33

anumit nivel intervine conştiinţa. Cercetătorii au stabilit cinci clase de atingeri, dintre  care numai patru privesc comunicarea: • Atingeri care transmit emoţii pozitive. • Atingeri ludice. • Atingeri „de control”. • Atingerea „rituală”. • Atingeri diverse.  (Explicaţii în Manual, p. 86) Expresia Singură sau însoţind comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau  involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care  comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizează indicii şi transmite mesaje,  îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Trei sunt elementele comunicării non­verbale  faciale: 1. Privirea. Felul în care fiecare om priveşte un obiect, o fiinţă, un partener de  comunicare are întotdeauna semnificaţii şi efecte. Privirea poate ajuta o persoană să domine pe o alta sau un grup, poate înfrunta  o   altă   persoană   într­o   situaţie   tensionată,   poate   să   exprime   stăpânire   de   sine,  agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă (Exemple în manual, p. 87). Principalele patru funcţii ale comunicării vizuale sunt: − cererea de informaţie (privirea interogativă); − semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să servească, să cânte  ş.a.m.d. sau, dimpotrivă, să se abţină; −  indicarea   naturii   unei   relaţii:   cordialitate   sau   rezervă,   ostilitate   sau  solidaritate etc.; − compensarea distanţei fizice. În orice societate civilizată nu se strigă, peste  capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj. 2.  Zâmbetul  reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii.  Prima lui funcţie este aceea de a stabili o relaţie cel puţin cordială.  Zâmbetul   poate   să   exprime   prietenie,   bucurie,   plăcere,   maliţie,   tancheţe,  îngăduinţă, uneori şi jenă, promisiune, neîncredere. Semnalul principal pe care îl transmite este, însă, pozitiv.  3.  Mimica.   Zâmbetul   face   parte   din   ceea   ce   se   numeşte  mimică,   adică  inventarul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi  în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă.  Transmitem,   în   funcţie   de   situaţie   şi   context,   surpriza,   bucuria,   enervarea,   furia,  ruşinea, încăpăţinarea şi multe sentimente, uneori trădându­ne, în pofida a ceea ce  dorim. Atitudinea (postura) Voluntar sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc  psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. O persoană cu spatele drept şi bărbia  ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre, o alta (sau aceeaşi în alt context)  cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere,  nesiguranţă. Felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea în acţiune sau relaxare  „spun” în ce stare se află şi ce temperament/caracter are.

34

Proxemica Comunicăm şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem  distanţa care ne separă sau ne apropie de interlocutori. Aceste coduri de comunicare  spaţială fac obiectul  proxemicii, disciplină întemeiată de Edward T. Hall (n. 1914),  antropolog american, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. Considerând cultura ca  fiind comunicare, a abordat spaţiul ca limbaj şi a făcut cercetări în acest sens în anii  ’50­’60 ai secolului XX. O carte a sa, The Hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă)  codifică relaţiile spaţiale, din punctul de vedere al culturii occidentale, astfel: 1. Distanţa intimă. 2. Distanţa personală. 3. Distanţa socială. 4. Distanţa publică. (Explicaţii şi detalii în Manual, p. 89­90) Temă: Formulaţi o concluzie pentru lecţia nr.8. Lista subiectelor pentru pregătire Comunicarea în lumea animală Comunicarea prin gesturi Comunicarea prin atingeri (tactilă) Espresia Postura Proxemica Comunicarea prin intermediul obiectelor Exemple de teste 1. Proxemica este:     a – un model teoretic     b – semnificaţia spaţiilor     c – o ştiinţă a informaţiei     d – o funcţie a comunicării     Răspuns: b 2. Mimica este:     a – o formă de comunicare sonoră     b – inventarul expresiilor faciale     c – un gen artistic     Răspuns: b

35

Cursul 9  COMUNICAREA ORALĂ I Lecţia nr.9 inventariază şi descrie formele comunicării verbale nescrise (orale)  după relaţia dintre emiţător şi receptor. Scopul:  lărgirea cunoaşterii formelor de comunicare şi a culturii generale Concepte­cheie: dialog ; discurs ;  retorică; oratorie; colportaj; conversaţie         Rezumat:  COMUNICAREA ORALĂ Tipuri de comunicare orală Tipurile de comunicare orală fiind diverse, le vom grupa în funcţie de caracterul  lor şi de relaţia dintre emiţător şi receptor. Emiţător individual­receptor individual Ca răspuns la nevoile personale, conştiente şi inconştiente, individul practică mai  multe modalităţi de comunicare: a. Confesiunea. Subiectul acestei comunicări este întotdeauna emiţătorul însuşi. Apărută iniţial ca un exerciţiu religios şi moral, de „mărturisire a păcatelor”,  confesiunea, practicată în biserică, în faţa preotului şi a lui Dumnezeu, are rolul de a  obliga individul la o autoevaluare, la un sondaj de conştiinţă şi la formularea erorilor,  identificându­le sursa.  b. Dialogul este o comunicare între două persoane – în cadru privat sau public  (la radio, la televiziune). În acest al doilea caz, organizatorul reprezintă opinia publică,  iar   invitatul   –   opinia   personală   (asupra   unor   evenimente,   situaţii,   fenomene,  personalităţi). În viaţa particulară, dialogul face parte din conversaţie sau urmăreşte  obţinerea/schimbul de informaţii (unilateral sau bilateral). Există mai multe feluri de  dialoguri: • Dialogul medical (anamneza). •  Dialogul   didactic.  Relaţia   elev­profesor,   în   cazul   unei   învăţări   individuale,  presupune o comunicare între formator şi persoana în curs de formare. c. Conversaţia. O formă de comunicare interpersonală, între doi parteneri, dar şi  între   mai   mulţi   emiţători­receptori   este   conversaţia,   care   poate   fi   particulară   sau  generală (cu mai mulţi participanţi) (Explicaţii şi exemple în Manual, p. 92­96). Emiţător individual ­ receptor colectiv Dintre   toate   formele   de   comunicare   verbală,   comunicarea   orală   este   cea   mai  veche. Vorbirea, fenomen care unicizează specia umană, a evoluat în directă legătură  şi în raport de influenţă reciprocă faţă de gândire, ca liant al vieţii sociale. 

36

În   cadrul   comunicării   vorbite,   orale,   s­au   dezvoltat   mai   multe   forme,   inter­ personale şi publice: a. Colportajul este difuzarea informaţiei, ştirilor, relatărilor şi a creaţiilor literare,  iniţial oral, apoi pe suport scris. Transmis de la un individ la altul sau de un individ  unui  grup de ascultători, un mesaj care face obiect de colportaj se modifică, prin  adaosuri, eludări sau deformări.  b. Lectura colectivă. Apariţia şi răspândirea tiparului, în condiţiile în care puţini  europeni erau alfabetizaţi, a determinat dezvoltarea unei forme de comunicare hibridă  –   cu   suport   scris,   dar   cu   o   folosire   orală.   În   comunităţile   occidentale   se   practica  lectura cu voce tare, nu numai în mănăstiri (unde, în trapeză, în timpul mesei, unul din  călugări citea pentru toţi), dar şi în familie sau la reuniuni amicale. c.  Discursul. Ca şi lectura colectivă, discursul este o formă de comunicare de  grup şi publică, adresată de un comunicator unui auditoriu mai mult sau mai puţin  numeros. Spre deosebire de lectura cu voce tare, discursul este creaţia vorbitorului şi îi  exprimă opiniile şi convingerile. Rostirea unui discurs implică de cele mai multe ori şi  asocierea unor tipuri de comunicare non­verbală (mimică, gesturi, atitudine).  Pe   măsura   dezvoltării   şi   diversificării   vieţii   sociale,   au   apărut   noi   tipuri   de  discurs. Astfel, au luat naştere  oratoria, definită drept „arta de a compune şi a rosti  discursuri”, şi  retorica, un ansamblu de reguli necesare exercitării artei de a vorbi  frumos   în   public.  Elocinţa/elocvenţa   este   însuşirea   de   a   expune,   frumos   şi  convingător, expresiv şi demonstrativ, idei şi sentimente.  Oratoria a jucat, începând din antichitate, un rol important în societate. În funcţie  de scop, de conţinut şi de context, există mai multe categorii de discursuri. •  Discursul   politic    este   o   cuvântare   publică,   având   ca   scop   prezentarea   şi  argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectivă politică,  urmărindu­se   luarea   unor   decizii,   adoptarea   unor   legi,   a   unei   direcţii   de   acţiune  publică. •  Discursul judiciar. Oratoria „de bară” a fost, alături de oratoria ,,de tribună”,  una din cele mai vechi forme de comunicare orală.  Discursul judiciar, al acuzării (rechizitoriu) şi al apărării, urmăreşte afirmarea  sau   infirmarea   unei   culpabilităţi,   servindu­se   fiecare   de   probe,   argumente   logice,  elemente psihologice. Discursul judiciar se referă, pe de altă parte, şi la amănunte  interpretabile, exploatându­le pro sau contra. •    Discursul didactic. Se realizează prin prelegeri, suite de expuneri, care au  rolul de a prezenta, explica, învăţa. •    Discursul religios şi moral. Echivalent al prelegerii, în spaţiul religios, este  discursul rostit de un cleric, de obicei la sfârşitul liturghiei – predica. Într­o asemenea  cuvântare, se explică şi se comentează un text sacru şi, în legătură cu el, predicatorul  urmăreşte formarea/îndrumarea morală şi spirituală a credincioşilor. •    Discursul ocazional. Dacă discursurile politic, judiciar, didactic şi religios  sunt   legate   de   structuri   instituţionale   (parlament,   tribunal,   şcoală/universitate,  biserică) şi se vorbeşte despre oratorie de tribună,  de bară,  de catedră  şi de amvon,  diverse   situaţii   din   viaţa   socială   au   determinat   apariţia   mai   multor   categorii   de  discursuri ocazionale, legate de anumite evenimente: • Discursul funebru. 

37

•  Discursul academic. În viaţa academiilor se rostesc numeroase discursuri: cu  ocazia  primirii unui nou membru, cu ocazia unor  aniversări, cu ocazia morţii sau  comemorării unei personalităţi, la deschiderea unor reuniuni importante. •  Discursul inaugural/aniversar  este o cuvântare rostită în împrejurări precum  inaugurarea unei instituţii/întreprinderi sau cu ocazia unei aniversări.  d.  Disertaţia  este o expunere privitoare la un subiect tratat ştiinţific, de obicei  pentru obţinerea unui grad/titlu academic. e.  Conferinţa  este o expunere făcută în public, având scopul de a informa, de a  instrui, de a omagia. f.  Prezentarea culturală este un scurt discurs, rostit cu prilejul unui eveniment  (lansare de carte, vernisaj, premieră, dezvelire de monument), cu scopul informării  publicului în legătură cu obiectul cultural, autorul, protagonistul, realizarea ş.a. g.  Interpelarea  este o intervenţie care cere explicaţii sau aduce reproşuri unei  persoane publice ori unui reprezentant al unei instituţii, dezvoltată, uneori, ca un scurt  discurs (de obicei în parlament) şi care trebuie să provoace un răspuns. Toate aceste forme de discurs sunt specifice unor  situaţii comunicaţionale. În  viaţa publică apar şi alte situaţii, în care asemenea expresii personale se succed şi se  completează, în scop comunicaţional şi informaţional. Colocviul, simpozionul, masa rotundă,  seminarul, sesiunea de  comunicări  sunt  forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune  cunoştinţele, ideile, opiniile.  (Explicaţii şi exemple în Manual, p. 96­103). Concluzii:  Viaţa   socială   a   dezvoltat   un   număr   considerabil   de   forme   de  comunicare   orală,   legate   de   specificul   mentalităţii   fiecărei   epoci,   de   practicile  culturale şi nevoile psiho­sociale. Temă:  Observaţi   la   câte   astfel   de   comunicări   aţi   participat   în   calitate   de  emiţător   sau   de   receptor,   pentru   a   vă   evalua   experienţa   personală   în   domeniul  comunicării. Lista subiectelor pentru pregătire Tipuri de comunicare orală Formele comunicării orale Exemple de teste 1. Colportajul este:     a – un gen publicistic     b – difuzarea informaţiei oral, sau în scris, de la un individ la altul     c – o formă de reportaj     d – un tip de discurs Răspuns: b 2. Conversaţia este o formă de comunicare:     a – de masă     b – interpersonală     c – artistică

38

    d – administrativă Răspuns: b

Cursul 10 COMUNICAREA ORALĂ, II Lecţia   10  se   referă   la   particularităţile   comunicării   orale   şi   la   tipurile   de  comunicări. Scopul lecţiei: aprofundarea cunoaşterii comunicării orale, cu exemplificări Concepte­cheie: voce; tăcere; charismă; talk­show. Rezumat: Particularităţi  ale comunicării orale Comunicarea verbală  directă, în care nu se recurge la scriere, a fost cea mai  veche dintre formele schimburilor de  mesaje. Oamenii comunică oral cu animalele,  cu transcendentul, aşadar pe verticală, în „jos” sau în „sus”, şi pe orizontală, în cadrul  speciei umane, în cadrul aceleiaşi culturi sau între culturi diferite. De la comunicarea interpersonală, la cea de grup şi cea publică, se utilizează  diferite   forme,   în   funcţie   de   un   sistem   de   relaţii   între   emiţător   (vorbitor)   şi  receptor/receptori. Comunicarea orală utilizează în acelaşi timp  vocea  şi  tăcerile. În cursul unei  conversaţii, al unei discuţii, al unui discurs, tăcerea devine purtătoare de semnificaţii.  În funcţie de context, tăcerea poate să exprime consternare, suspensie  −  pregătind o  potenţare emoţională a mesajului  −  aprobare admirativă sau dezaprobare, ostilitate,  emoţie puternică, surpriză ş.a.m.d. Vocea, la rândul ei, modulată expresiv, cu tonalităţi diferite, poate completa şi  nuanţa   mesajul   în   mod   sugestiv,   introducând   în   aceeaşi   formă   verbală   interogaţia,  sugestia dubitativă, ironia ş.a. Există   mai   multe   elemente   ale   utilizării   vocii   care   determină   semnificaţia  fiecărui mesaj. După Irena Chiru (Comunicarea interpersonală, Bucureşti, 2003) acestea sunt: − articularea; − intensitatea; − fluenţa; 39

− viteza; − pronunţia; − intonaţia; − ritmul. Fiecare   dintre   acestea   „spune”   ceva   despre   vorbitor   şi   are   efecte   asupra  ascultătorului/partenerului de dialog. Aceste elemente determină (captează şi reţin)  interesul/atenţia, marchează accente, subliniază semnificaţii şi de ele depinde eficienţa  comunicării   în   aceeaşi   măsură   (şi   uneori   în   măsură   mai   mare)   ca   şi   conţinutul  mesajului. Un mesaj important/interesant poate fi slab receptat sau receptat ca zgomot  datorită unei voci care nu articulează clar, este lipsită de intensitate, nu foloseşte o  intonaţie expresivă, nu are fluenţă şi ritm, ori folosită cu o viteză neadecvată. Fie şi  unul   singur   dintre   aceste   elemente   poate   anula/distorsiona   buna   receptare   a   unei  comunicări orale. Prezenţa nemijlocită a publicului în procesul comunicării orale, simultaneitatea  emiterii   şi   receptării,   înregistrarea   imediată   a   reacţiilor   receptorilor   (feed­back)   de  către   emiţător   conferă  acestui   gen  de  comunicare  trăsături  specifice.  Comunicarea  orală   comportă   un   grad   (variabil)   de   interactivitate   şi   are   o   putere   de   impact  psihologic mai mare decât comunicarea scrisă. Spre deosebire de comunicarea scrisă,  comunicarea   orală   include   elemente   suplimentare,   non­verbale   (mimică,   atitudine,  gest,   variaţii   de   ton,   modulaţii   vocale),   ea   fiind   o   veritabilă   artă   sincretică.  Comunicarea   orală   este   puternic   influenţată   de  charisma  emiţătorului,   care   nu   se  manifestă   la   fel   în   comunicarea   scrisă.   Ea   implică,   pe   de   altă   parte,   fenomene  specifice psihologiei mulţimilor, diferită de psihologia individului. Emiţătorul   trebuie   să   cunoască   motivele   receptorilor   care   formează   publicul.  Acesta este dispus să­l asculte din următoarele motive: •  interesul pentru tema anunţată; •  ne voia generală de informare; •  i nteresul pentru persoana vorbitorului; •  ne voia de confruntare a opiniilor personale cu ale altuia/altora. Pentru a capta şi reţine publicul, este necesară adecvarea mesajului în raport cu  orizontul de aşteptare al auditorului, sub aspectul conţinutului şi al formei.  Tipuri de oratori a. După criteriul frecvenţei comunicării cu publicul, se pot distinge următoarele  categorii de oratori: • oratorii profesionişti, a căror meserie/condiţie le impune curent exprimarea în  public (avocaţi, parlamentari, cadre didactice, clerici); •   ora tori   cu   exerciţiu   sporadic   –   persoanele   care   vorbesc   în   public   numai  ocazional, în legătură cu profesia lor sau în legătură cu alte subiecte (conferenţiari  ocazionali, autori de discursuri funebre ocazionale, vorbitori la inaugurări legate de  profesia lor); •   oratori   improvizaţi   –   cetăţeni   pe   care   unele   evenimente   îi   aduc   în   această  ipostază,   fără   ca   ei   să   aibă   vreo   experienţă.   Un   exemplu,   în   acest   sens,   a   fost  fenomenul „Piaţa Universităţii”, în Bucureşti, în primăvara anului 1990, care a oferit  oricărui doritor posibilitatea de a vorbi în public din balconul devenit celebru.

40

b. După  criteriul stilistic, aşadar după caracterul general al discursului, oratorii  au fost grupaţi în următoarele categorii:  •   oratori   raţionali   –  nemarcaţi   vizibil  emoţional,  al   căror  discurs  mizează  pe  logica argumentelor, pe organizarea riguroasă, pe simplitate, pe reducerea la esenţă şi  controlul subiectivităţii, (de exemplu Titu Maiorescu şi Petre Carp); • ora tori emoţionali – sunt vorbitorii care nu­şi pot cenzura temperamentul şi  care pun accentul pe efecte, mizând pe afectivitatea publicului. Acest fel de oratori au  fost produsul romantismului, cultivând o anumită emfază, patosul, gestica largă, stilul  metaforic,   ornat   cu   figuri,   uneori   liric,   alteori   dramatic   (sau   melodramatic)   şi  declamator (B.P.Hasdeu, N. Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea); •   ora tori   de   tip   sintetic.   În   această   categorie   pot   fi   incluşi   majoritatea  vorbitorilor,  care  valorifică  logica  în  argumentaţie,  dar   şi   colorează  discursul   prin  literaturizare. Ei nu merg până la teatralitate şi îşi controlează, dozându­le, efectele.

Alţi comunicatori Crainicul Asimilat în prezent cu vedeta, crainicul de la televiziune şi (mai puţin acum) cel  de la radio este un comunicator al cărui rol este acela de a transmite informaţii. Ca  profesionist mass­media, acesta se identifică în mare măsură cu imaginea (vizuală sau  sonoră) postului însuşi. Publicul aşteaptă de la el ştiri, dar succesul său nu provine din  ceea ce spune, ci din felul în care comunică. El este un mediator în informare, foarte  performant sub aspectul comunicării. Spre deosebire de orator, el nu primeşte  feed­ back, deci îşi ajustează comunicarea intuitiv, având în vedere profilul psihologic al  unui public general. Moderatorul. Titularul de emisiune În timp ce crainicul are asigurat interesul publicului general, datorită rolului său  de agent de informare şi ocupă timpii de maximă audienţă, persoanele care realizează  emisiuni în calitate de gazde cu unul sau mai mulţi invitaţi realizează o dublă mediere:  între public şi invitat/invitaţi şi între aceştia din urmă. Succesul său este condiţionat de  personalitatea   pe   care   o   manifestă,   de   stilul   comunicaţional   (care   implică   tot   ce  priveşte mesajele verbale şi cele non­verbale), de inteligenţa şi de tactul de care dă  dovadă, de capacitatea de a stimula reacţii/răspunsuri/întrebări, de capacitatea de a  crea o atmosferă favorabilă unei comunicări eficiente. El nu este o „vedetă”, ci un  mediator care dă formă interogaţiilor, problemelor, îndoielilor, intereselor anumitor  categorii   de   public   pe   care   le   captează   şi   le   fidelizează   dacă   este   performant.   Ca  profesionist   al   comunicării,   el   trebuie   să   aibă   foarte   bune   competenţe   lingvistice,  imaginaţie şi bun simţ. Trebuie să anticipeze reacţii, să evite devierile de la subiect, să  poată improviza şi să facă faţă unor reacţii/mesaje surprinzătoare sau incomode. Trebuie  să   aibă   simţul   măsurii   pentru   a   evita   servilismul,   condescendenţa,   aroganţa,   dar   şi  pentru a putea atenua efectele de aroganţă, incoerenţă, agresivitate, confuzie la invitaţii  săi. (Detalii în Manual, p. 103­109).

41

Concluzii: Comunicarea orală presupune condiţii şi manifestări diferite de aceea  scrisă; ele variază în funcţie de caracterul direct sau de cel mediat prin mass­media. Temă:  Observaţi   şi   analizaţi,   din   perspectiva   informaţiilor   din   manual  (p. 103­109) comportamentul unui crainic TV şi al unui moderator de emisiune.  Lista subiectelor Particularităţi ale comunicării orale Vocea Oratoria Tipuri de oratori Crainicul Moderatorul Exemplu de test 1. B.P. Hasdeu a fost un orator: a. raţional b. de tip sintetic c. emoţional Răspuns: c Cursul 11 COMUNICAREA SCRISĂ

Lecţia 11 prezintă formele comunicării scrise, în viaţa privată şi cea publică. Scopul lecţiei: nuanţarea cunoaşterii universului comunicării Concepte­cheie: identificaţi­le parcurgând paginile: 110­120 din Manual. Rezumat: COMUNICAREA SCRISĂ Nevoia de a se transmite mesajele la distanţă, până la apariţia mijloacelor audio­ vizuale de comunicare, precum şi nevoia de a se fixa un mesaj pe un suport material  durabil, care să­l proiecteze nu numai în spaţiu, ci şi în timp, a făcut ca una dintre etapele  comunicării umane să genereze scrisul (ca acţiune ) şi scrierile (ca produse ale acestei  acţiuni). În funcţie de actanţii comunicării se disting următoarele forme de comunicare  scrisă: Emiţător individual­receptor individual

42

În această relaţie se folosesc: a.  Corespondenţa   –  este   o   comunicare   scrisă   între   două   persoane,   instituţii,  organisme şi termenul desemnează totalitatea scrisorilor schimbate.  În istoria românilor, de altfel, primul document de limbă naţională este scrisoarea  lui   Neacşu   din   Câmpulung   (1521),   misivă   cu   caracter   informativ,   adresată   judelui  Braşovului pentru a­l avertiza despre mişcările turcilor. Folosită în diplomaţie, în activitatea de spionaj şi în cea economică, corespondenţa a  fost uneori secretă, folosindu­se de timpuriu recursul la diverse modalităţi de cifrare. La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică se situează un gen  hibrid:  scrisoarea deschisă. Adresată unei personalităţi publice, prin intermediul unei  publicaţii, scrisoarea deschisă poate avea un autor individual sau un autor colectiv, atunci  când este semnată de mai multe persoane. Acest gen de comunicare vizează în acelaşi  timp un receptor individual şi unul colectiv – publicul care ia cunoştinţă de mesaj. Este de la sine înţeles că problema confidenţialităţii dispare în aceste condiţii. Conţinutul   scrisorii   deschise   poate   fi   pozitiv   (de   aprobare   a   unui   gest,   a   unei  afirmaţii, a unei atitudini), negativ, de contestare, sau interogativ, scrisoarea putând fi  concepută ca elogiu, ca rechizitoriu sau ca interogaţie. Emiţător individual­receptor colectiv a. Confesiunile. Memoriile. Jurnalele. Deşi constituie genuri la frontiera literaturii,  scrierile   cu   caracter   de   confesiune   sau   memoralistice   sunt   forme   de   comunicare  „paraliterare”, cu valoare documentară, deci informaţională, utile în pofida caracterului  declarat subiectiv. b. Literatura Scrierile cu caracter literar, studiate, pentru fiecare civilizaţie, de teoria şi de istoria  literaturii, sunt de o mare varietate. Diversitatea lor a făcut necesară clasificarea după  anumite criterii, în mari categorii. Astfel, au fost identificate categoriile de gen şi specie  literară. Teoria literaturii distinge trei genuri: ­ genul liric; ­ genul dramatic; ­ genul epic. c. Scrierile cu caracter ştiinţific. De­a lungul evoluţiei sale omenirea a produs un  mare număr de texte ce ilustrau nivelul cunoaşterii la un moment dat. Spre deosebire de  scrierile literare, care vizau efectul estetic şi emoţional, cele ştiinţifice vizau şi vizează  informarea,   sistematizarea   cunoaşterii,   organizarea   cunoştinţelor,   comparaţii,   înserieri,  reprezentări cu un caracter diferit de cele literare şi folosind fiecare un limbaj specializat. Scrierile ştiinţifice nu sunt, din punctul de vedere al formei, tot atât de variate ca  cele literare. Cele mai frecvente sunt: • Raportul de cercetare. • Studiul. • Monografia. • Tratatul. • Comunicarea ştiinţifică. • Manualul. 

43

Comunicarea scrisă presupune producerea unui text de către un emiţător. Acest text,  la rândul său, poate deveni sursa unei alte comunicări. Dacă aceste forme reprezintă  comunicare de prim grad, există o serie de forme de comunicare de grad secund, adică  unele având ca subiect/obiect, o altă comunicare scrisă.  Formele de comunicare de grad secund sunt: • Traducerea. • Rezumatul şi recenzia:  • Comentariul. d. Textele religioase: Diferitele religii au produs în timp diferite texte referitoare la  credinţă, divinitate/divinităţi, la normele de conduită ale aderenţilor, la regulile liturgice ş. a.  e. Textele administrative.  În activitatea administrativă se folosesc în mod curent  forme de comunicare scrisă, standardizate, care conţin strict ceea ce trebuie cunoscut şi  aplicat   pentru   bunul   mers   al   evidenţei   populaţiei,   al   evidenţei   infracţionalităţii,   al  colectării impozitelor, justificării folosirii banilor publici ş.a. Statute,   regulamente,   procese­verbale,   rapoarte,   referate,   minute   ş.   a.,  reglementează,   explică,   descriu,   înregistrează   şi   sintetizează   tot   ce   este   necesar  persoanelor implicate în activitatea economică, administrativă şi juridică. f. Genurile jurnalistice. Vom trece în revistă aceste genuri care corespund de fapt  speciilor  din cadrul literaturii. • Ancheta. Practicată şi în cercetarea sociologică şi psihologică, etnografică ş. a.  ancheta este, în mass­media, un gen care presupune interogarea unui număr de subiecţi în  legătură cu o problemă, fenomen, incident ş. a.  •  Articolul. Acesta este un text publicistic în care autorul expune date/fapte cu  caracter politic, social, ştiinţific ş. a.   în scopul informării publicului. Descriptiv sau  analitic, articolul prezintă şi o opinie a autorului sau a redacţiei (articol de fond). • Cronica. Este o comunicare scrisă având ca scop transmiterea de informaţii, prin  înregistrarea   evenimentelor/   fenomenelor   dintr­un   anumit   domeniu.   După   caracterul  acestuia există cronici dramatice, muzicale, literare, sportive, mondene. • Editorialul. Articol din presa scrisă, de obicei pe prima pagină, referitor la un  eveniment important pentru societate, reprezentând poziţia/atitudinea publicaţiei. Are mai  mult   decât   funcţia   de   informare,   adică   şi   rolul   de   a   interpreta   semnificaţia   unor  evenimente, incidente, situaţii.  •  Foiletonul. Se publică ,,în foileton” un articol sau un fragment de roman, în  numere succesive ale unui ziar/reviste. Plasat de obicei în josul paginii, dar în orice caz cu  loc fix în publicaţie, pentru a putea fi uşor de identificat de către cititori, foiletonul este un  gen care s­a bucurat de mare succes mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX­lea şi  în prima jumătate a secolului XX. •  Pamfletul  este un gen literar şi jurnalistic, bogat în figuri de stil, prin care se  ironizează, se ridiculizează, se acuză, de cele mai multe ori prin reducerea la absurd, o  persoană sau un grup, de obicei politice.  • Reportajul. Cel mai literaturizant dintre genurile publicistice, acesta are ca scop  relatarea   unor   evenimente,   înregistrarea   unor   fenomene,   configurarea   unei   imagini  mentale, a atmosferei unui loc/eveniment/situaţii. 

44

•  Ştirea  este   un     gen   publicistic   de   mică   întindere,   constând   în   formularea  informaţiilor referitoare la un eveniment (ce s­a întâmplat, când, unde, cine a fost implicat  ­ eventual cum şi de ce. •  Tableta. Termenul desemnează un articol de mici dimensiuni, cu  loc fix în  pagină, care dezvoltă de obicei o singură idee, într­o manieră eseistică, uneori cu accente de  pamflet.  •  Interviul.   Vizează   o   dublă   comunicare:   una   interpersonală,   cu   persoana  intervievată, şi una publică, destinată cititorilor, deci unui receptor colectiv. Construit  dintr­o succesiune de întrebări şi răspunsuri, interviul este o ,,confesiune” dirijată, care are  ca scop informarea publicului, influenţarea lui în favoarea invitatului, divertismentul. Emiţător entitate colectivă­receptor colectiv Unele forme de comunicare scrisă sunt produse nu de indivizi, ci prin colaborare,  emanând aşadar de la entităţi colective (grupări, autorităţi publice ş.a.). • Apelul. •  Comunicatul. • Declaraţia. • Manifestul .  • Proclamaţia. După   cum   se   observă,   comunicarea   scrisă   se   poate   realiza,   în   mod   specific  fiecărui domeniu, în forme variate, adaptate nevoilor sociale şi culturale. Concluzii:  Formele  comunicării scrise acoperă  toate domeniile vieţii publice  (politic, social, cultural, administrativ, mediatic) şi al celei publice (corespondenţa,  memoriile, jurnalele) . Temă:  Analizaţi   ce   genuri   ale   comunicării   scrise   cunoaşteţi   prin   lectură  personală. Aveţi un nivel acceptabil numai dacă aţi citit cel puţin jumătate dintre cele  enumerate în manual (cu excepţia celor ştiinţifice şi administrative). Lista subiectelor Formele de comunicării scrise, în funcţie de actanţii comunicării Exemple de test 1. Monografia este: a. o scriere cu caracter ştiinţific b. o scriere cu caracter administrativ c. un tip de articol d. o formă de confesiune Răspuns: a 2. Primul document de limbă naţională al românilor este: a. un poem liric b. o scrisoare c. un roman d. un basm Răspuns: b 45

Cursul 12 COMUNICAREA AUDIO­VIZUALĂ Lecţia 12 este o expunere asupra formelor comunicării audio­vizuale. Scopul   lecţiei:  completarea   imaginii   de   ansamblu   asupra   universului  comunicării. Concepte­cheie: jurnal cinematografic de actualităţi; film documentar; revista  presei; teatru radiofonic; cinematecă. Rezumat COMUNICAREA AUDIO­VIZUALĂ Formele de comunicare audio­vizuală 46

Ultima „venită” în sistemul comunicării, legată de apariţia şi dezvoltarea unor  tehnologii şi tehnici complexe, a fost comunicarea audio­vizuală prin cinematograf,  radio,   televiziune   şi,   mai   nou   comunicarea   electronică,   utilizând   calculatorul   şi  reţelele. Putem   considera   toate   aceste   mijloace   de   comunicare   ca   instrumente   de  comunicare  totală, în  care se  întâlnesc  şi  se  completează   cuvântul  rostit,  cuvântul  scris,   limbajul   corpului,   muzica,   imaginea   în   mişcare,   cu   toate   posibilităţile   de  valorizare a mesajului de care dispune fiecare. Acest caracter sincretic al comunicării  audio­vizuale îi conferă cea mai mare atractivitate la nivel de mase şi face posibilă  dezvoltarea celor mai puternice şi durabile efecte. În cele ce urmează vom urmări  formele   de   comunicare   audio­vizuală   specifice   fiecărui   asemenea   mijloc   de  comunicare în masă.  În domeniul cinematografic Ca orice tip de mijloc de comunicare în masă, cinematograful a îndeplinit (la  început mai mult) şi mai îndeplineşte, şi funcţia de informare, în afară de aceea de  divertisment, dominantă. a.  Jurnalul   cinematografic   de   actualităţi.   Înainte   ca   televiziunea   să   aducă  informaţiile   în   casele   oamenilor,   aceştia   puteau   vedea,   la   cinematograf,   pe   lângă  filmul artistic pentru care plăteau biletul de intrare, jurnale cinematografice. În cadrul  acestora, ca în actualele jurnale de actualităţi de televiziune, publicul putea afla ce se  întâmplase în săptămâna în curs (evenimente politice, evenimente, sociale, culturale  ş. a. m. d.).  b.  Filmul documentar.  Gen cinematografic cu rol ponderent de informare şi  educare,   filmul   documentar,   realizat   şi   difuzat   cu   succes   şi   în   prezent,   pe   canale  specializate precum  Discovery, Animal Planet, National Geographic, sau în cadrul  unor emisiuni de cultură (reconstituiri ale unor evenimente istorice, filme dedicate  unor fenomene artistice). c.  Filmul artistic. Gen dedicat divertismentului de calitate foarte bună, bună  sau îndoielnică, acesta poate viza publicul general sau anumite categorii. În domeniul  filmului artistic se disting producţiile de consum şi producţiile de artă, ce constituie  un „fond de aur” al fiecărei cinematografii naţionale, devenind adevărate valori de  patrimoniu pentru conservarea  cărora se cheltuiesc sume mari. Acestea sunt filmele  de cinematecă. Cinemateca este o arhivă de producţii cinematografice, păstrate pentru valoarea  lor artistică sau documentară, dar termenul desemnează şi sala în care se difuzează  filmele astfel conservate, producţii valoroase pentru că sunt reprezentative pentru un  regizor, o şcoală cinematografică, o epocă, un actor. Cinematecile s­au înfiinţat în anii  30 ai secolului XX. În domeniul televiziunii Orice formă de comunicare, politică, artistică, religioasă, se regăseşte în spaţiul  televiziunii. Există însă şi forme specifice acesteia. a. Jurnalul de ştiri (actualităţi) numit şi telejurnal, sau emisiunea informativă.  Acesta prezintă, sub anumite forme, informaţiile de care se consideră că publicul are 

47

nevoie,  pentru  a   fi   la  curent  (şi/sau  pentru  a  consimţi)  cu  problemele  comunităţii  locale, naţionale sau/şi internaţionale. b.  Interviul TV. Echivalentul interviului din presa scrisă, cu aceleaşi funcţii,  acesta comportă un anumit specific în cadrul audio­vizualului.  c.  Dezbaterea   televizată  (masa   rotundă)  este   o   reuniune   în   scop  comunicaţional, pe o temă dinainte stabilită. În cadrul ei participanţii dezbat probleme  de interes comun, prezentându­şi pe rând punctele de vedere şi argumentele.  d.  Reportajul   de   televiziune  este   echivalentul   audio­vizual   al   reportajului   din  presa scris, dar beneficiază de toate posibilităţile de expresie oferite de imagine şi  mişcare (cadre, planuri ş. a.). Spre deosebire de reportajul scris, este realizat de o  echipă de cel puţin două persoane: reporter şi operator.  e. Documentarul de televiziune este un gen care se înrudeşte cu documentarul  cinematografic, dar comportă caracteristici specifice.  f. Ancheta de televiziune are aceleaşi funcţii ca şi ancheta din presa scrisă, dar  se realizează, evident, cu mijloace specifice.  g. Emisiunea complexă, de tip magazin, cu rubrici şi subiecte variate.. h. Emisiunea de tip reality­show.  În domeniul radiofonic Specificul decurge din absenţa imaginilor şi din faptul că publicul nu dispune,  astfel, de posibilitatea de a percepe şi mimica, limbajul corpului în genere, de a vedea  cum arată mediul în care se realizează produsele radiofonice. De aici apare nevoia ca  sunetul să compenseze ceea ce lipseşte, să sugereze semnificaţiile pe care   le­ar fi  transmis imaginea. Genurile presei radiofonice sunt: a. Buletinul de ştiri/Emisiunea de actualităţi, cu rol informativ, cu structură şi  durată   determinate   de   specificul   radioului   (studiate   în   cadrul   disciplinei   de  specialitate). b. Interviul radiofonic, înrudit cu cel de televiziune şi din presa scrisă, dar cu  elemente specifice. c. Reportajul, cu particularităţi caracteristice domeniului.  d. Ancheta, varianta lipsită de suportul vizual. e.  Relatarea,   gen   de   informare,   prin   care   se   prezintă   un   eveniment,   la  confluenţa dintre modalităţile utilizate în ştire şi în reportaj. f.  Comentariul.   După   Vasile   Traciuc   (Jurnalism   radio,   Bucureşti,   2003)  „Comentariul este un gen jurnalistic de opinie”, care „aduce în atenţia publicului un  eveniment care a avut loc, este în desfăşurare sau urmează  să aibă  loc în viitor”.  Impune din partea comentatorului, capacitatea de analiză şi argumentare. g. Revista presei. Gen de informare (utilizat şi în televiziune) revista presei este  astfel caracterizată de Vasile Traciuc : „în radio capătă forma unui scurt comentariu în  care sunt prezentate subiectele abordate de presă, dar fără implicare evidentă”. h. Teatrul radiofonic. Acest gen, care nu reprezintă simpla înregistrare sonoră a  unui spectacol, ci este un produs realizat anume în studio, s­a bucurat de un succes  enorm înainte de răspândirea televiziunii. Se mai difuzează şi în prezent, mai ales  înregistrări din arhivele sonore ale Radiodifuziunii române, dar nu mai are aceeaşi  audienţă la public.

48

i.  Conferinţa radiofonică. A fost un gen radiofonic preluat din comunicarea  orală directă şi a reprezentat, multe decenii, una dintre ofertele foarte apreciate ale  posturilor de radio, mai ales până la trecerea pe primul loc a televiziunii.  (Amănunte, exemple şi comentarii în Manual, p. 121­126) Concluzii:  Comunicarea audio­vizuală îmbracă o mare diversitate de forme pe  care un jurnalist trebuie să le cunoască. Temă:  Analizaţi câte dintre genurile prezentate urmăriţi în mod curent. Aveţi  un  nivel acceptabil dacă urmăriţi cel puţin 80% dintre cele de informare.  Lista subiectelor Formele de comunicare audio­vizuală Exemplu de test 1. Jurnalul cinematografic de actualităţi este: a. un gen de divertisment b. un gen de informare c. un gen de interpretare Răspuns: b

Cursul 13 PUBLICUL Lecţia 13 este dedicată receptorului comunicării publice şi mediatice. Scopul   lecţiei:  conştientizarea   viitorului   jurnalist   în   legătură   cu   viitorul  destinatar al muncii sale. 49

Concepte­cheie: public general; public selecţionat, public participativ, public  global. Rezumat PUBLICUL – RECEPTORUL COMUNICĂRII  MEDIATICE 
ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE. CATEGORII

Esenţa noţiunii de public rezidă  în ideea de receptare a unui mesaj, a unei   comunicări, a unei manifestări (intelectuale, artistice, sportive ş.a.m.d.). Publicul   trebuie   definit   aşadar   ca   o  comunitate   constituită   ca   atare   într­o   situaţie   comunicaţională,   în   legătură   cu   receptarea   unui/unor   mesaje  (politice,  culturale, educaţionale, publicitare etc.). Noţiunea de public implică, aşadar, ideea de colectivitate şi pe aceea de interes  comun, în raport cu un fenomen. Publicul se poate constitui, ca atare, spontan, poate fi  organizat,   instituţionalizat   şi,   datorită  mass­media,   concentrat   sau   dimpotrivă  dispersat, dar legat prin receptare, în pofida distanţei. Din   punctul   de   vedere   al   direcţiilor   de   interes   se   disting   trei   categorii   de  public: • publ ic general; • publ ic selecţionat (pe care îl putem numi specializat, n.n.); • publ ic de grup (constituent al unui grup cu interes delimitat). Sociologii români Mihai Ralea (1896­1964) şi Traian Herseni (1907­1980) au  împărţit publicul şi în alte categorii: • publicul participativ (la anumite obiceiuri, serbări, competiţii) – actant   al  unui eveniment; • publ icul asistent – pasiv (la spectacole, concerte, conferinţe). Publicul global Sub aspect spaţial, în condiţiile unei societăţi numite „a informaţiei”, se poate  vorbi despre un public global, planetar, care, voluntar sau involuntar, are un număr  variabil de interese comune, de opinii convergente, ce decurg din cele dintâi şi, prin  frecventarea comună a  mass­media, începe să dobândească un referenţial şi gusturi  comune.  Publicul naţional Populaţia   fiecărui   stat   are,   la   rândul   ei,   interese   comune,   sensibilităţi   şi  susceptibilităţi proprii, tradiţii şi reprezentări specifice, o memorie colectivă la care se  raportează şi care îi modelează orizontul de aşteptare. Această identitate îi conferă, în  anumite împrejurări, un caracter de public general cu motivaţii şi reacţii comune.  Publicul local Viaţa comunitară şi tradiţiile locale conferă anumitor evenimente un interes  special la nivelul unui oraş sau al unei zone. Fără semnificaţii pentru marele public,  ele atrag un public participativ şi reţin atenţia publicului local prin presa din zonă şi la  posturile locale de radio/TV. 50

Publicul specializat Anumite manifestări din viaţa publică, anumite publicaţii şi anumite emisiuni  radio/TV   atrag   un   public   specializat,   care,   spre   deosebire   de   publicul   general   şi  ocazional, nu se caracterizează printr­o curiozitate oarecare, ci prin motivaţii durabile,  bazate   pe   experienţa   în   domeniu,   pe   o   cunoaştere   dobândită   anterior,   pe   anumite  afinităţi şi aptitudini.  (Pentru detalii şi exemple vezi Manual, p. 130­134) Din punct de vedere al psihologiei sociale se disting: A. Publicul infantil Această   categorie,   care   nu   dictează   pe   piaţa  mass­media,   este   mult   mai  importantă decât pare, întrucât reprezintă publicul matur al viitorului şi este în curs de  formare.   De   măsura   şi   felul   în   care   este   el   obişnuit   cu   practicile   culturale,   de  informare şi de consum al „mediilor”, depinde viitoarea dezvoltare a pieţei acestora. Publicul infantil este foarte dispus să imite ceea ce îl impresionează. Din acest  motiv el este protejat prin lege împotriva efectelor nocive ale unor produse mediatice,  inclusiv publicitare. Anumite emisiuni poartă sigle care previn părinţii că este cazul să  evite   vizionarea   lor   de   către   copii   (în   unele   ţări   publicitatea   este   interzisă   în  emisiunile/pe canalele destinate copiilor). B. Publicul adolescent şi tânăr Acest segment, care cuprinde populaţia cu vârste cuprinse între 14 şi 20 de ani,  se caracterizează prin disponibilitatea de a se lăsa influenţat de ceea ce se imită fără  efort (şi discernământ), este avid de divertisment şi de interactivitatea cu mass­media.  Ca   şi   publicul   infantil,   şi   acesta   este   Sedus   de   componenta   vizuală   a   produselor  mediatice, nu are o identitate formată, deci urmează spontan mesajele publicitare care  îi   stimulează   consumul.   Numeroase   posturi   de   radio   şi   oferte   de   comunicare  electronică îl vizează şi îl fidelizează. Este un public ai cărui reprezentanţi nu pot, de  cele mai multe ori, să explice un act personal, deci un public puţin reflexiv şi deloc  exigent.  C. Publicul adult Numim public adult categoria cetăţenilor activi profesional, situată, cu variaţii,  între   25­65   de  ani,  cu  formaţia   încheiată   şi   un   grad   mare   de  ocupare   a   timpului,  destinând   pentru   informare   şi   divertisment   mai   puţine   ore   decât   alte   categorii.   El  reprezintă majoritatea publicului general şi a publicului specializat. Sub aspect social, se disting mai multe subcategorii: • elita; • clasa de mijloc (la nivelul şi condiţiile din România); • oamenii de condiţie modestă; • non­publicul. Sub   aspect   psiho­social,   în   funcţie   de   sex   şi   formaţie,   se   disting   alte  subcategorii: a. Publicul feminin 51

Statistici   din   diferite   ţări,   privitoare   la   sociologia   lecturii,   arată   că   femeile  citesc mai mult decât bărbaţii. Ele au două direcţii principale de interes: • legate de îndatoririle profesionale şi familiale; • legate de nevoia de evaziune şi compensaţie. b. Publicul masculin Adulţii activi profesional, de sex masculin, urbanizaţi recent sunt interesaţi de  problematica   politică   şi   economică   şi,   în   foarte   mare   măsură,   de   sport.   Ei   citesc  cotidienele   alese   conform   convingerilor/opiniilor   politice   şi   ziarele   sportive.  Insatisfacţiile lor de tot felul nu sunt compensate în ficţiune, ca în cazul femeilor, de  unde şi violenţa latentă sau/şi exteriorizată. Pentru detalii privind caracteristicile psihologice ale publicului general adult  (vezi Manualul, p. 137­139). D. Publicul de vârsta a treia Această  categorie, biologic determinată, le include pe cele constituite după  criterii psihosociale. Cu excepţia vârstnicilor care aparţin elitei, acest public manifestă  caracteristici comune (vezi Manualul, p.139). E. Minorităţi le Toate   categoriile   menţionate   anterior   există,   în   România,   atât   în   cadrul  majorităţii româneşti, cât şi în acela al minorităţilor etnice. Acestea aparţin publicului  general, dar formează şi un public special, pentru publicaţiile în limbile respective şi  pentru  emisiunile speciale radio/TV. Dispersat sau omogen într­o zonă  geografică,  motivat   de   interese   şi   sensibilităţi   specifice   comunităţii   din   care   face   parte,   dar,  inevitabil, şi de unele interese ale statului în care trăieşte, acest public îşi afirmă, pe de  o parte, identitatea, iar pe de altă parte, se manifestă solidar cu publicul general. El are  o memorie colectivă distinctă, dar legată de a majorităţii, şi o experienţă particulară,  specifică tradiţiilor etniei sale.  Concluzii:  Publicul   mass­media   nu   este   omogen.   Diferitele   categorii   au  mentalităţi, nevoi şi comportamente diferenţiate.  Temă: Aflaţi ce este iletrismul (subiect de examen ca item în testul­grilă).  din Manual, p. 140­141. Lista subiectelor Categorii de public  Definiţii Caracteristici

52

Exemple de test 1. Iletrismul este: a. incapacitatea de a descrie un fenomen b. analfabetism funcţional c. lipsă de talent literar d. teamă de comunicare Răspuns: b 2. Esenţa noţiunii de public rezidă în: a. ideea numerică b. ideea de masă c. ideea de receptare a unui mesaj Răspuns: c

53

Cursul 14 OPINIA PUBLICĂ Lecţia 14 prezintă opinia publică în calitatea ei dublă, de sursă şi de efect al  comunicării, precum şi pe teoreticienii care au studiat­o. Scopul lecţiei:  înţelegerea fenomenului fiind indispensabilă jurnalistului, el  trebuie să îi cunoască mecanismele şi funcţiile. Concepte­cheie: opinie; opinie publică, funcţiile opiniei publice, societate de  masă. Rezumat OPINIA PUBLICĂ − SURSĂ ŞI  EFECT AL COMUNICĂRII − Definiţii Configurată în raport cu indivizii care nu se conformau regulilor sociale unanim  sau cvasiunanim acceptate, ori în raport cu Puterea care guverna orice tip de societate,  opinia publică premerge apariţiei mijloacelor de comunicare de masă. Orientată de  lideri, cristalizată ca efect al colportajului, opinia publică se manifestă în legătură cu  informaţia primită de indivizi pe diferite canale. Contribuie la constituirea reacţiei  motivaţia, sistemul de valori colective, reprezentarea despre lume a unei comunităţi. Desigur, apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au influenţat  în mod substanţial anvergura fenomenului. Opinia publică, cristalizată şi orientată de mass­media, reprezintă o forţă. Din  acest   motiv   s­a   considerat   că   ea   însumează   acele   opinii   ale   cetăţenilor   de   care  guvernanţii înţeleg că este prudent să ţină cont. Putem reţine ca definiţie faptul că  opinia publică  reprezintă  o reacţie sau un  ansamblu   de   reacţii   ale   indivizilor,   în   raport   cu   informaţiile   pe   care   aceştia   le   primesc cu referire la persoane/personalităţi publice, fapte, evenimente şi în care ei   recunosc probleme sociale, politice sau/şi morale în care se implică prin comunicare  şi acţiune. Produs al contextului psihosocial, opinia publică evoluează odată cu mentalităţile  şi este istoriceşte determinată de un complex de factori.  Teoreticieni ai opiniei publice Cercetările teoretice asupra opiniei publice s­au dezvoltat dată cu efectele mass­ media, îndeosebi ale radioului şi în legătură cu interesul pentru campaniile electorale  americane. Primul mare studiu publicat în acest domeniu a fost lucrarea  Public Opinion  (Opinia publică), al lui Walter Lippmann (1922). Cartea se numără printre primele  54

zece  cele mai citite scrieri publicate în S.U.A. Lippmann a fost un mare jurnalist, dar  şi   politolog,   interesat   şi   de   comunicarea   publică.   El   şi­a   dat   seama,   ca   urmare   a  primului război mondial, că  opinia  publică  se  poate „fabrica”  şi  a înţeles  şi rolul  reprezentării despre lume în constituirea opiniei. Opinia publică se configurează din  imaginile   mentale   pe   care   şi   le   construiesc   oamenii   din   informaţiile   pe   care   le  primesc, le selectează şi le organizează (Vezi explicaţii şi exemple în Manual, p. 145). Un alt „clasic” al teoriilor opiniei publice a fost Jacques Ellul sociolog francez  (1912­1994), autorul, între altele, al lucrării Propagandes (Propagande, 1962). Acest   teoretician   distinge   două   niveluri   ale  opiniei   preponderente:  nivelul   de  grup şi cel de masă. În cadrul grupurilor, schimbul de idei care generează cristalizarea  unei opinii se realizează prin contacte directe: dialog, colportaj, conversaţie. Opinia se  formează „spontan” întrucât indivizii care fac parte din grup au o experienţă comună,  sunt influenţaţi de un lider, au interese comune. Ellul  consideră  că  despre opinie   publică  putem vorbi o dată  cu constituirea  societăţii de masă şi dezvoltarea puternică a mass­media. Oameni care nu se cunosc  între  ei şi au experienţe comune ajung la opinii colective datorită  globalizării, iar  opinia publică se formează prin condiţionări datorate felului în care sunt informaţi. Ellul insistă asupra rolului informaţiei şi asupra importanţei simbolurilor. Lipsit  de protecţia unor grupuri tradiţionale cu opinii şi tradiţii ferme, individul care trăieşte  în societatea de masă este vulnerabil la propagandă. Funcţiile opiniei publice Prima observaţie care se poate face în legătură cu forma de exprimare a opiniei  publice este aceea că ea are funcţia de a afirma un ansamblu de principii, valori,  modele, aşadar o funcţie pozitivă şi, dimpotrivă, funcţia de a nega anumite tendinţe,  manifestări, fapte, deci o funcţie negativă. • Din punctul de vedere al influenţei opiniei publice asupra instituţiilor unei  societăţi  se disting: 1.  Funcţia   expresivă  sau   de   control.   Prin   aceasta   opinia   publică   afirmă   sau  contestă anumite principii, valori, idei de interes general la un anumit moment. Opinia  publică exprimă o atitudine în raport cu evenimente sociale de o anumită importanţă,  obligând Puterea la o anumită reacţie. 2.  Funcţia   consultativă.   Prin   aceasta   opinia   publică   face   sugestii,   orientează,  avansează   idei/soluţii pentru  problemele  comune. Este  o manifestare  a  inteligenţei  colective, care imaginează răspunsuri la situaţiile de interes public. 3.  Funcţia directivă. În situaţii critice sau tensionate opinia publică exercită o  presiune   cu   caracter   imperativ,   care   influenţează   puternic   deciziile   Puterii,   în  regimurile democratice. • Din punctul de vedere al conţinutului au fost identificate alte funcţii: 1. Funcţia de apreciere. Opinia publică acceptă o situaţie, o evaluează spontan,  reacţionează emoţional faţă de anumite stări de lucruri. 2. Funcţia analitică este mai complexă decât cea de apreciere, în sensul că opinia  publică   este   capabilă,   în   anumite   situaţii,   să   analizeze   şi   să­şi   explice   cauzele  fenomenelor care intră în sfera ei de interes. 3. Funcţia constructivă nu are atât o componentă emoţională, cât una raţională,  presupunând că opinia publică ia în calcul necesitatea anumitor decizii, chiar dacă  neconvenabile, în scopul realizării binelui public. 55

4.  Funcţia de reglementare  constă în faptul că opinia publică este creatoare de  norme de ordin moral şi comportamental, norme ce limitează eventualele excese şi  menţin o anumită ordine, dincolo de reglementările juridice ale societăţii. Asemenea  norme orientează conduita, în special în spaţiul public.  Orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt determinate de o serie de condiţii: Informarea. La nivel individual sau colectiv, opinia publică  se formează prin  selecţia, asimilarea, organizarea informaţiei de care dispune comunitatea. Informarea  este mediată de mijloacele de informare şi comunicare în masă, care o utilizează mai  mult sau mai puţin obiectiv sau corect, în funcţie de politica grupului de interese care  le finanţează.  Tradiţia.   Opinia   publică   se   orientează   nu   numai   ca   reacţie   imediată   faţă   de  evenimente,   ci   şi   ca   efect   al   informaţiilor   dobândite   anterior,   al   atitudinilor   deja  adoptate, al reprezentărilor constituite în mentalul colectiv. Coordonatele morale. Indiferent de impactul unor evenimente, ele sunt judecate  prin raportare la un cod moral preexistent. Opinia publică se manifestă în acord cu  anumite principii morale unanim acceptate. Morala publică poate fi mai severă sau  mai tolerată, după cum evoluează mentalităţile. Detalii şi exemple în Manual p. 142­148. Pentru formele de exprimare ale opiniei publice, p. 149­150. Concluzii:  Opinia publică este un fenomen viu, în permanentă schimbare, sub  efectul sau presiunea tradiţiei, experienţei şi al mass­media. Temă:  Amintiţi­vă de o situaţie recentă în care opinia publică românească a  sancţionat o persoană publică sau un partid. Lista subiectelor Definiţii Funcţiile opiniei publice Teoreticieni ai opiniei publice Condiţiile care determină opinia publică Exemple de test 1. Condiţiile care determină orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt: a. climatul economic b. informarea, tradiţia, coordonatele morale c. nivelul cultural d. climatul religios Răspuns: b 2. Unul dintre următorii a fost teoretician al opiniei publice a. Albert Beguin b. André Guittet  c. Walter Lippmann d. Elihu Katz Răspuns: c

56

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful