You are on page 1of 72

PROF.DR.

NICOLETA TURLIUC

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

CUPRINS
I. CUPLUL, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA. DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE II. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL III. FORMAREA CUPLULUI IV. VIAŢA CONJUGALĂ ŞI FAMILIALĂ V. PARENTALITATEA ŞI RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS  să ofere instrumentele teoretice (concepte, tipologii, teorii) necesare înţelegerii specificului disciplinei psihologiei cuplului şi a familiei;  să asigure fundamentele teoretice necesare intervenţiei practice în cuplu şi în familie.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să:  cunoască conceptele fundamentale ale disciplinei şi relaţiile dintre acestea;  înţeleagă contribuţiile şi limitele fiecărei teorii ale normalităţii sistemului familial şi să le poată compara;  explice formarea cuplului şi a relaţiilor intime;  cunoască aspectele structurale şi evolutive ale vieţii conjugale şi familiale;  identifice dificultăţile mai frecvente pe care le induc ocuparea statului de soţ/soţie şi a celui de părinte;  înţeleagă implicaţiile utilizării diferitelor strategii educative şi a modalităţilor de exprimare a iubirii parentale asupra dezvoltării psihosociale armonioase a copiilor.

EVALUARE  criteriile evaluării: 1. Calitatea înţelegerii şi interpretării cunoştinţelor oferite şi 2. Capacitatea de a extrapola şi aplica informaţiile în noi situaţii.  modalităţi de evaluare: 1. Temele de evaluare, prezente în unitatea de curs, trebuie realizate scris şi predate la prima activitate tutorială şi 2. Examenul scris, subiectele fiind formulate din întrebările, temele şi activităţile inserate în curs. Nota finală va fi alcătuită în proporţie de 75% din nota obţinută la examenul scris şi de 25% din nota obţinută pentru modul de rezolvare a temelor de evaluare.

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

I. CUPLUL, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA. DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Care sunt factorii ce determină atracţia şi dezvoltarea relaţiilor intime dintre două persoane? Care sunt legăturile ce unesc actorii îmbarcaţi în aventura umană a existenţei în cuplu, în familie? Care sunt satisfacţiile la care pot spera şi ce riscuri îşi asumă? Cum se învaţă împărtăşirea cotidianului şi a intimităţii cu partenerul de viaţă? În ce măsură suntem capabili şi dispuşi să ne asumăm rolurile conjugale şi parentale adecvate? Dacă nu, ce şanse au copii noştri de a evalua pozitiv? Dincolo de toate acestea, în faţa oricărui cuplu se ridică o întrebare simplă dar, în esenţa ei, tulburătoare: experienţa vieţii în doi, cea a conjugalităţii, mai curând înnobilează sau degradează, trezeşte la viaţă sau amorţeşte şi omoară? Acestea sunt doar câteva din întrebările cărora încearcă să le răspundă cursul de faţă. A trăi în cuplu, în cadrul unui mariaj sau, tot mai frecvent astăzi, în afara lui, nu este un dat fixat sau determinat pentru totdeauna, ci un proces, o aventură, în sensul profund al termenului. Cei care neagă caracterul evolutiv al cuplului tind să se complacă în atmosfera calmă a unei fericiri ce pare asigurată definitiv. Dar, viaţa în cuplul consensual sau conjugal nu ar trebui să fie leagănul de care partenerii să se lase adormiţi, ci spaţiul unităţii corpului, sufletului şi spiritului celor care trebuie să aibă curajul angajării într-o dinamică autentică, ce presupune riscarea propriei libertăţi a eu-lui individual, în scopul construirii unei entităţi superioare, comune. Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie – noţiuni fundamentale ale disciplinei – au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate. Încercând să precizăm conţinutul lor noţional, dorim să realizăm o mai clară prezentare a graniţelor acestor concepte şi a relaţiilor dintre ele. Cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma căreia ia naştere familia – cuplul marital şi descendenţii săi.

I.1. CUPLUL CA ENTITATE SINERGETICĂ Noţiunea de cuplu a apărut în limba franceză în secolul al XII-lea pentru a desemna uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimţământul partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi noţiunea de copulaţie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu. Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri accidentale. În ambele cazuri însă, reunirea trebuie să funcţioneze, chiar dacă ea este adesea dificilă. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului şi familiei ne interesează
5

bărbat-bărbat sau femeie-femeie. Credeţi că accepţiunea restrânsă – mai comună. nevoilor şi sentimentelor creează permanente dispute. culturală şi socială. Analiza longitudinală a acestor accepţiuni ne permit să distingem cuplul premarital de cel conjugal (cu diversele sale stadii evolutive) şi cel preconsensual de coabitarea propriu-zisă. Accepţiunea largă include transversal atât cuplul conjugal. în care se manifestă un puternic inter-determinism mutual. în ambele lor dimensiuni: transversală şi longitudinală. “elevul” sau “eleva” îşi părăseşte “maestrul”. Ei reuşesc să alterneze în mod optim cooperarea şi autonomia. dar provocările lor vizează reanimarea pasiunii. hetero. ei trebuie să înceteze să se privească cu pasiune pentru a începe să-şi vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii celorlalţi . partenerii stimulându-se şi potenţându-se reciproc. în primul caz. care joacă un rol esenţial în perpetuarea speciei şi. este cel care trăieşte în osmoză. . pot fi identificate . . imposibil de atins individual. ulterior. Accepţiunea restrânsă admite doar cuplul conjugal şi “uniunea liberă” sau coabitarea heterosexuală. să-şi construiască şi să-şi dezvolte identitatea. care în condiţiile rupturii definitive a legăturii sexualitateprocreare. cât şi cel consensual sau coabitarea hetero. şi doar hetrosexuală. adesea. Pasiunea lor se hrăneşte din absenţa idealizată a celuilalt. din care celălalt nu refuză să se hrănească. de tip Tristan şi Isolda. fără a oferi prea mult în schimb. Partenerii găsesc un echilibru în conflict. am analizat cu predilecţie particularităţile şi caracteristicile cuplului heterosexual contemporan. exprimată în toate aspectele vieţii cotidiene. De regulă.cuplul fuzional. cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie. acest cuplu nu rezistă prea mult în timp. relevându-şi resursele. altfel plictisindu-se. 6 .conformişti normelor sociale pentru a a-şi impune alegerea.cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se deschide în faţa celuilalt. . Dar.cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută permanentă. . aceste cinci tipuri pot fi observate de-a lungul întregii istorii a umanităţii. În sens restrâns. mai frecvent utilizată astăzi – ar putea deveni redundantă în viitor? În ce condiţii? În ambele accepţiuni.cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie este întotdeauna diferită. În căsătorie.afirma Irène Thery (1993) . cuplul poate fi definit în sens larg ca fiind matricea concomitent biologică. Dincolo de modificările produse în desfăşurarea şi manifestarea relaţiilor afective din cadrul cuplului. în educaţia copiilor. emoţională.cinci tipuri de cupluri: .sau homosexuală.sau homosexuală. în care există relaţii sentimentale şi/sau sexuale. Din perspectiva acestei discipline. rezultată din reunirea unor diferiţi parteneri: bărbat-femeie.cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să obţină rezultate deosebite. dând naştere unuia dintre cele mai stabile şi mai satisfăcătoare vieţi în doi. decalajul dispoziţiilor. În cadrul cursului. ACTIVITATE Realizaţi o schemă grafică care să cuprindă cele două accepţiuni ale conceptului de cuplu.NICOLETA TURLIUC cuplurile care tind să se menţină în timp. Pentru ca pasiunea acestor parteneri să nu se termine tragic. ce ia naştere din momentul consumării actului căsătoriei. în al doilea.

În ambele înţelesuri. adeseori (în cazul cuplurilor conjugale). Dacă familia reprezintă matricea de bază care asigură perpetuarea speciei şi nu cuplul. moartea unui membru al familiei. economice. în scopul întemeierii unei familii. iar sancţionarea lui printr-un rit social apare ca superfluă.. căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie. a drepturilor şi obligaţiilor parentale etc. sancţionat sau nu prin căsătorie. Din moment ce “cuplul nu mai este mijlocul unui scop social ce îl depăşeşte şi îl determină.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Aspectul sinergetic al cuplului presupune acţiunea simultană a celor doi parteneri. dezertărilor şi divorţurilor. pe care cei doi parteneri vor simţi nevoia să-l împărtăşească. care intensifică fiecare acţiune individuală. violenţa familială. aceasta înseamnă că el nu este înţeles şi resimţit decât ca “instrument al unui scop care îl depăşeşte”. O altă noutate a zilelor noastre este şi aceea a instabilităţii cuplului. Această caracteristică este construită în timp. p. În accepţiunea juridică a termenului. care o diferenţiază de viaţă în cuplul premarital sau preconsensual şi de cea din relaţiile consensuale. Raţiunea căsătoriei este aceea de a crea perspective clare şi responsabilităţi mutuale pentru promovarea unor relaţii interpersonale stabile. unică. îndreptată spre acelaşi obiectiv. Sinergia presupune faptul că cei doi parteneri constituie o veritabilă echipă. stabilirea custodiei copiilor. Ea se referă atât la aranjamentul aprobat de societate prin care se întemeiază o familie. Lipsa cooperării şi sinergiei erodează treptat legăturile dintre parteneri şi conduc. În acest caz.2. el serveşte strict nevoilor personale ale indivizilor. din moment ce se interesează mai ales de momentul recunoaşterii ei legale. viaţa în cuplu îi permite omului să evite disconfortul creat de sentimentul solitudinii şi insecurităţii şi va dăinui. atâta timp cât în specia umană va exista sentimentul iubirii. afective. Baechler. CĂSĂTORIA ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT Căsătoria implică numeroase consecinţe sociale. divorţul partenerilor. Deşi divorţul şi dezertarea familială au fost larg răspândite în decursul timpului. cuplul este pregătit să facă faţă crizelor succesive ale maturităţii. ACTIVITATE Precizaţi care sunt caracteristicile cuplului contemporan şi rolul jucat de viaţa în cuplu pentru cei doi parteneri. morale. irepetabil. el devine sau poate deveni un scop în sine” (J. la cea legală. contemporaneitatea – cel puţin în ultimele decenii ale secolului XX – a adus valorizarea cuplului în sine. juridice etc. mai devreme sau mai târziu la ruptura afectivă şi. Dincolo de toate aceste schimbări. În viaţa ulterioară a persoanelor căsătorite. Ca noutate. sexuale. faptul de a alcătui un cuplu fără acceptarea ritualului căsătoriei. Juriştii sunt interesaţi exclusiv de spaţiul public al căsătoriei. I. încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale. probabil. noutatea constă în frecvenţa mai mare a despărţirilor. statul . pensionării şi vârstei a treia şi a patra.intervine doar în momente decisive precum: naşterea copiilor. În aceste condiţii. ce realizează unitatea existenţei sale. cât şi la parcurgerea unui drum propriu. 67. Restul universului 7 .prin reprezentanţii săi legali . căsătoria se situează la intersecţia unui vast domeniu public cu unul privat. 1997).

Ciupercă. În cadrul regimului comunităţii bunurilor se consideră că toate bunurile aduse în căsătorie (dinainte sau dobândite în decursul ei) fac obiectul proprietăţii comune a soţilor. În accepţiunea psihologică. cu ceilalţi membrii ai comunităţii în care trăiesc. Din punct de vedere psihologic. diversele forme de neglijare domestică (a partenerului sau a copiilor). mai degrabă secret decât privat. similare celor existente în Codului Civil din 1865. Experienţa celor doi soţi din noaptea nunţii are însă un caracter privat. Aries. Publice sunt şi toate evenimentele şi acţiunile pe care partenerii conjugali le împărtăşesc. Dar. Ea se situează la intersecţia unui vast domeniu public şi a unui spaţiu minuscul. căsătoria este calea unor prefaceri ale personalităţii prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.152). p. 1998. de la un mediu socio-cultural la altul şi de la o epocă istorică la alta. desfăşurat în timp. consfinţirea sa legală. În societatea românească. În cadrul acestei perspective. care sfidează moartea (Ph. viaţa familială propriu-zisă. permiţând mai buna intercunoaştere a partenerilor şi “sudarea” cuplului. Codul Civil de la 1865 a introdus trei modalităţi de reglementare a actului căsătoriei şi anume: regimul comunităţii bunurilor. Căsătoria nu mai este înţeleasă ca un eveniment. prietenii şi cunoştinţele mai apropiate) ţine aproape în întregime de domeniul public. ci ca un proces de construcţie. de care dispune în întregime şi după divorţ. căsătoria este construcţia complicată a “relaţiei psihologice” dintre cei doi soţi.15). 8 . prezente în Codul Civil român de la 1865. distincţia dintre public şi privat se modifică. Peterson. Private rămân doar activităţile şi experienţele considerate prea intime pentru a fi relevate celorlalţi. p. 1998. ci prin faptul duratei sale. Căsătoria creează contextul apariţiei unor comportamente de “culise”. iar în cazul divorţului. ţine de domeniul privat . a unor auto-dezvăluiri profunde. ele sunt împărţite în mod egal între cei doi parteneri. căsătoria deplină nu este creată de un act al Stării civile sau de Biserică şi nici printr-o alegere prealabilă fragilă. există propuneri legislative care susţin necesitatea introducerii unor prevederi mai nuanţate privind actul căsătoriei. 1998).NICOLETA TURLIUC familial. Cu alte cuvinte. Instaurarea puterii comuniste în România a condus la anularea ultimelor două modalităţi de reglementare a actului căsătoriei şi la menţinerea şi generalizarea regimului comunităţii bunurilor. Momentul iniţial al căsniciei. Actualmente. Domeniul privat poate ascunde perspectivei publice şi unele insatisfacţii. o experienţă privată intră. fără a putea dispune în mod liber de ea.care nu face obiectul analizei acestei perspective.W. în decursul convieţuirii lor ulterioare. în domeniul public. Adevărata căsătorie este legătura fecundă. prin relatarea ei (unor persoane din afara mediului familial). alcătuită din numeroase elemente subiective şi obiective (I. religioasă şi comunitară (sărbătorirea ei împreună cu rudele. ACTIVITATE Arătaţi care sunt avantajele şi limitele fiecăruia dintre cele trei modalităţi de reglementare a actului căsătoriei. Regimul dotal prevede faptul că în decursul căsătoriei soţul administrează zestrea soţiei. alegerea modalităţii considerate optime rămânând la latitudinea partenerilor. ca şi a părţii întunecate a experienţelor umane. Regimul separării bunurilor vizează faptul că fiecare soţ îşi administrează în mod individual bunurile proprii. care durează. conflictele sau violenţa domestică (G. cel a separării bunurilor şi regimul dotal. Mitrofan şi C. Raportul dintre viaţa publică şi cea privată variază de la o familie la alta.

spre exemplu. s-au conturat patru modele distincte: .căsătoria prin rapt (furt) este o formă mai rară care se practică în colectivităţile în care numărul femeilor este mai mic decât cel al bărbaţilor. reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest până la relaţia de rudenie de veri primari. În general. etnie. cât şi de cele sociale. moderne. pentru familiile regale din unele societăţi. care stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi acceptaţi ca parteneri sexuali sau conjugali. În societăţile complexe. În multe societăţi complexe. Deşi există excepţii de circumstanţă.căsătoria cu reşedinţă patrilocală a fost mult timp modelul cel mai comun. . cât şi de cele nescrise. universul endogamic se lărgeşte foarte mult.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Analiza sociologică se interesează cu predilecţie de aspectele publice ale căsătoriei.căsătoria prin aranjament este larg răspândită. cel mai potrivit. . Ea presupune stabilirea tânărului cuplu lângă sau în reşedinţa părinţilor soţului. Cea mai curentă formă a ei este “tabuul incestului”. religie sau clasă socială. . de la o societate la alta şi de la o epocă la alta. atât de condiţiile ei legale. Endogamia încurajează solidaritatea de grup.căsătoria între rudele apropiate. Din aceeaşi perspectivă sunt analizate şi practicile concrete de alegere a partenerului marital.căsătoria prin consensul părţilor este practica cea mai cunoscută astăzi. Goodman. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale. universul endogamic se reduce la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Normele rezidenţei sunt foarte importante deoarece. A doua regulă este endogamia care stabileşte clasa de persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria. acest punct de vedere nu este universal. în care alegerea este lăsată la latitudinea celor două persoane. tradiţionale.căsătoria prin cumpărare implică stabilirea unui “preţ al miresei”. Pentru comunităţile urbane. se consideră că acesta este mijlocul cuvenit. de compatibilitatea normelor şi valorilor locale cu cele extralocale. juridice. al unui serviciu făcut miresei de către soţ sau a zestrei din partea femeii.în mod explicit . . de intensitatea raporturilor cu lumea exterioară.căsătoria cu reşedinţă matrilocală situează noul cuplu lângă sau în reşedinţa familiei soţiei. ele au implicaţii în planul securităţii economice şi a protecţiei mutuale. Ea devine un mijloc de corectare a acestui dezechilibru. tabuul incestului poate fi considerat astăzi un fenomen universal. Decizia stabilirii cuplului marital într-un anumit loc demonstrează repartizarea puterii între bărbaţi şi femei. În cadrul ei familia bărbatului şi cea a femeii aranjează căsătoria celor doi tineri. fie el mai restrâns sau mai larg. care interzice . Între căsătorii apar o serie de diferenţe şi în funcţie de modelele de reşedinţă practicate. Totuşi. De regulă. 9 . Prima este exogamia. care variază considerabil. regula se aplică celor cu origine similară: aceeaşi rasă. . de gradul de mobilitate al populaţiei. Zona geografică din care membrii unui grup familial sau local îşi pot alege partenerul sau universul endogamic este dependent de mărimea comunităţii. În decursul timpului. comunitare. pentru alegerea partenerului marital. Căsătoria este considerată o legătură socială prea importantă pentru a fi lăsată la aprecierea tinerilor relativ imaturi.căsătoria cu reşedinţă bilocală permite cuplului să-şi aleagă între a trăi cu oricare din familiile partenerilor sau în vecinătatea acestora. putem totuşi vorbi de existenţa a patru modalităţi diferite de “dobândire” a partenerului (N. atât de condiţiile ei scrise. 1998): . Ea a relevat existenţa unor reguli fundamentale care ghidează alegerea partenerului.

domină căsătoriile matrilocale şi.căsătoria cu reşedinţă neolocală este aceea în care cuplul îşi întemeiază propriul cămin fără a ţine seama de locuinţele părinţilor. La nuntă.NICOLETA TURLIUC . cele neolocale. Ciupercă. în mod deosebit. Acest model reduce posibilitatea ajutorului economic şi al securităţii. în care subzistenţa poate fi asigurată numai cu ajutorul mai multor susţinători economici bărbaţi. în chiar centrul Iaşiului – oraşul natal al tânărului soţ. Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei. Poliandria înseamnă căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. Primele ţin de o motivaţie preponderent economică şi securizantă. În prezent. există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale: poligamia şi monogamia. ţăranii din Tibet.U. neuniliniară şi bilaterală. În prezent.” Analizaţi acest scenariu din perspectiva criteriilor pe care analiza sociologică le utilizează în analiza căsătoriei. Ea este destul de rară. Modelele de descendenţă prescriu modul de transmisie al rudeniei şi al moştenirii. ACTIVITATE Imaginaţi-vă următorul scenariu: “Ioana şi Mircea sunt doi tineri care se iubesc foarte mult şi au decis să se căsătorească. Descendenţa uniliniară. Această formă a căsătoriei este 10 . Cadoul a venit cum nu se poate mai bine: cei doi hotărâseră deja să rămână în vechea capitală a Moldovei după terminarea studiilor lor. Numele şi proprietatea sunt transmise fie de la tată la fiu. Poligamia sau căsătoria multiplă cunoaşte trei forme: poliginandria.21). care presupune stabilirea descendenţei în mod egal atât pe linia bărbaţilor şi femeilor din partea tatălui. printre societăţile poliandrice numărându-se şi astăzi: Todas din India. foarte rară. în comunităţile mormonilor. poliginia a apărut într-o formă structurată în cursul secolului al XIX-lea. p. De regulă. poate fi patriliniară . afirmă I. Este puţin probabil ca acest tip de uniune să fi fost generalizat în societăţile arhaice.cea mai frecventă în lume . poliandria apare ca o formă adaptativă a vieţii de familie la condiţiile grele ale existenţei. Există trei modele de descendenţă: uniliniară. cât şi pe cea a bărbaţilor şi femeilor din partea mamei. Unele aranjamente maritale apărute în anii ‘60 şi ‘70 s-au apropiat de această formă. căsătoria în grup sau poliginandria este o formă relativ neobişnuită. favorizând dezvoltarea unităţii sale distincte.sau matriliniară. În S. Asia sau America latină.. Ea este larg practicată într-o serie de ţări din Africa. Deşi a fost semnalată de primii antropologi. Sherpa din Nepal. ideală pentru debutul vieţii în doi. în care doi sau mai mulţi bărbaţi sunt căsătoriţi cu două sau mai multe femei. poliandria şi poliginia. Mihăilescu (1995). ei au primit drept cadou din partea ambilor perechi de părinţi o garsonieră. dar sporeşte gradul de independenţă al noului cuplu. 1998. la distanţă de acestea. Sindhalese din Sri Lanka sau Marquesans din Polinezia (I. Din punct de vedere istoric. iar cele din urmă. de creşterea mobilităţii geografice şi profesionale. Descendenţa neuniliniară permite stabilirea rudeniei şi a moştenirii atât pe linia masculină (de la tată la fiu) cât şi pe cea feminină (de la mamă la fiică). Mitrofan şi C.A. specifică modernizării (urbanizării şi industrializării). în cadrul căreia rudenia/moştenirea este transmisă pe o singură linie parentală. este utilizată descendenţa bilaterală. fie de la mamă la fiică.

Toate aceste caracteristici (implicit cele fundamentale) ale grupului social restrâns sunt valabile în cazul familiei. casa. structura. FAMILIA – CARACTERISTICILE SALE DISTINCTE Noţiunea modernă de familie provine din latinescul familia. multe alte grupuri înregistrează schimbări mai 11 . Grupul social mic sau restrâns este caracterizat prin dimensiunile sale reduse (de la minimum 2. noţiunea desemna iniţial proprietatea cuiva (pământul. familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe domenii ale vieţii noastre. 2. prin existenţa relaţiilor psihologice explicite. TEMĂ DE EVALUARE Analizaţi variaţiile raportului dintre domeniul public şi cel privat în cadrul accepţiunii juridice. categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. la 30-40 de indivizi). familial. din moment ce nu ne putem alege etnia. Nici un alt cadru social nu influenţează atât de multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene şi nu complică la fel de mult gradul în care ne afirmăm individualitatea. la modul în care facem faţă conflictelor. Este cu siguranţă mai uşor să schimbăm relaţiile noastre de prietenie. un grup social restrâns. dacă nu chiar imposibil. Ea prezintă însă şi o serie de particularităţi diferenţiatoare. de regulă. slujba. psihologice şi sociologice a noţiunii de căsătorie. dar numai de bărbaţii cu un status economic ridicat. Monogamia sau căsătoria între un bărbat şi o femeie este aranjamentul cel mai cunoscut. a unui sistem de interacţiuni dinamice şi a unui obiectiv comun. 1. Noţiunea de grup social. care îşi pun amprenta asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului. relaţiile de rudenie şi afiliere. centrală în psihologia socială. comunicativ. decât să schimbăm relaţiile noastre familiale. a fost definită ca o pluralitate de indivizi. de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem. La romani. ale autonomiei şi solidarităţii membrilor grupului familial. Este adevărat faptul că. Astfel.3. membership-ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre. să abdicăm de la mediul intim. Monogamia poate fi întâlnită pe diferite trepte ale evoluţiei istorice. proiectele profesionale. Familia reprezintă. dar asemănările dintre familiile monogame din diferite epoci sau societăţi sunt pur formale deoarece conţinutul. banii. Este dificil. asociaţi prin legături de tip normativ. funcţiile şi semnificaţia lor socială şi culturală sunt diferite. în societăţile în care există un număr mai mare de femei (numărul redus al bărbaţilor fiind datorat conflictelor interetnice). Aceasta înseamnă că. concomitent cu menţinerea legăturilor cu ceilalţi. Cele două caracteristici fundamentale ale oricărui grup social sunt existenţa unui scop comun (care constituie motorul şi catalizatorul acţiunii grupale) şi interdependenţa care există între membrii grupului. de la obiectivele noastre educaţionale. origini sau adopţie. Ea corespunde numărului relativ egal al bărbaţilor şi femeilor de “vârsta căsătoriei” dintr-o societate. la aspectele despre care putem discuta confortabil. prin existenţa unei reţele de roluri şi statusuri. alcătuit din cel puţin doi indivizi uniţi prin căsătorie. sclavii) şi. I. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. afectiv şi funcţional.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI practicată. a unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate. mai apoi. faţă de orice alt context social. opţiunea religioasă sau chiar apartenenţa etnică.

Peterson. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile interpersonale. naturale pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. la modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze asupra mediului şi la modul în care trebuie să-l interpreteze (D. 1998). 1975. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică. gradul în care ele sunt încurajate sau tolerate diferă de la o paradigmă la alta (L. trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice.L. prin gradul în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (G.W. Shanley. D. Minow şi M. comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale. Experienţele emoţionale pozitive constituie suportul psihologic pentru membrii familiei. În fine. Peterson. Unele condamnă individualismul. 6. 4. 1981). Reiss. un imbold de a-şi afirma individualitatea şi de a explora mediul social extern. Peterson. Constantine. Sentimentele puternic negative trăite în unele familii pot cataliza violenţa şi procesele de separare şi destrămare a legăturilor familiale.W. ca şi mediul familial au rădăcini biologice certe (G. Juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei. Lehr. 7. o “paradigmă familială”. despre gradul de imunitate al acesteia la intervenţia statului (M. 1998). Unul din rezultatele unor astfel de aranjamente formale este faptul că gradul de autonomie sau individualism al unei persoane este diminuat de aceste forţe. 5. Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii. de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil. o “concepţie asupra lumii”. ceea ce înseamnă. împărtăşirea aceloraşi obiective şi percepţii asupra lumii. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exprimate în graniţele lor (M. 3. Paradigma se referă îndeosebi la aserţiunile privind relaţiile familiale. forţele biologice care conduc persoana la legăturile intime şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada faptului că individualitatea persoanelor. ca şi menţinerea solidarităţii. Altele. Deşi autonomia şi solidaritatea coexistă în fiecare familie. Membrii grupului familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii. împărtăşesc o concepţie despre lume care încurajează autonomia în dauna scopurilor comune şi a conformităţii la grup. 2001). încurajând coeziunea membrilor. procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de familie. varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale sunt ne-egalate de cele din alte tipuri de relaţii. Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul de muncă sau în diverse asociaţii voluntare. 12 . Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat. Lumea privată îi permite familiei să construiască o perspectivă unică asupra realităţii şi să regleze modul în care individualismul şi solidaritatea sunt gestionate în condiţiile unei minime intervenţii ale forţelor exterioare. loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt. intensitatea. implicit.NICOLETA TURLIUC numeroase ale membrilor componenţi. 1986).W. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată. Alte posibilităţi sunt acelea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru întărirea legăturilor patologice (excesiv de închise) sau pentru a submina progresul unei persoane spre autonomie. ataşamentului. Bowen. în timp ce conexiunile dintre membrii familiei sunt adesea complicate de aserţiunea permanenţei. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi mai complicate elemente ale conexiunilor care menţin unit grupul familial. relaţii mai puţin intense (G. 1998). 1978). Kantor şi W. O consecinţă a vieţii private este înzestrarea familiei cu mecanisme care controlează progresul spre autonomie.

regiunile sau perioadele istorice. în acelaşi cămin. două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul timpului: familia nucleară şi de cea extinsă. filiaţia prima în faţa raporturilor afective. Totuşi. a cuplurilor consensuale hetero. cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei). un mecanism de transmitere a proprietăţii şi a rangului social. responsabilitatea educaţiei morale şi a educaţiei membrilor familiei cădea în sarcina ambilor părinţi. Se crede adesea că familia nucleară. Familia partiarhală. În realitate.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎNTREBARE Care sunt caracteristicile diferenţiatoare ale familiei. În cadrul ei. indicată şi de noţiunea de căsătorie sau cuplu conjugal. Familia nucleară constă din relaţiile dintre soţ. În cadrul ei. Acestora le revenea şi sarcina alegerii partenerilor copiilor. de tip extins. putem deosebi familia patriarhală de familia contemporană. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci funcţii esenţiale ale familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emoţional. soţul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra soţiei şi copiilor (şi în multe cazuri. cât şi cu proprii părinţi (bunicii copiilor lor). În acest tip de familie. 13 . Familia de acest tip era mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie. în care “pater-familias” menţinea stricta diviziune şi stratificare a rolurilor domestice. Preponderenţa familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale. în funcţie de statutul lor economic şi social. având grijă de integritatea fizică a rezidenţilor gospodăriei şi asigura sprijinul moral şi educaţia membrilor familiei. era responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor gospodăriei sale. Mama/soţia răspundea de organizarea vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei. asupra servitorilor. cel mai adesea. a fost larg răspândită. deşi nu a fost preponderentă în toate societăţile. de pregătire a noilor generaţii să facă ceea ce au făcut şi generaţiile trecute. pe care îi reprezenta în sfera publică. cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectivsexuale ale celor doi soţi). a familiilor fără copii (familia conjugală). care locuiesc împreună. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de procreare. Veriga cheie în acest lanţ sunt părinţii care se află în relaţie de rudenie directă atât cu copiii lor. arendaşilor sau sclavilor). de reproducere (de asigurare a descendenţei) şi de socializare a copiilor (menită să asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial). soţie şi proprii lor copii sau cei adoptaţi. Familia extinsă funcţionează pe baza unor reguli relativ rigide şi a unui sistem imobil al valorilor morale. menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de clan”. ea a existat în paralel cu cea extinsă care. iar valoarea colectivismului prima în faţa individualismului. unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fraţi şi surori.sau homosexuale. Familia de procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care deţinem statutul de adult. a apărut recent. avea o structură de tip autoritar. poziţia centrală aparţine legăturii conjugale. Familia nucleară de origine este cea în care suntem născuţi. al nevoilor de securitate. comparativ cu celelalte grupuri sociale restrânse? În cadrul familiei monogame. în care ocupăm statutul de copil. în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. în care activitatea era reglată de tradiţiile şi îndeletnicirile ancestrale. De asemenea. Familia extinsă include relaţiile dintre două sau mai multe familii nucleare. de la o generaţie la alta. protecţie şi apartenenţă).

premisele familiei nucleare sunt tocmai sentimentele de afecţiune dintre soţi. devenind o stare de spirit (Fl. Familia contemporană este (preponderent) nucleară. iar autonomia personală câştigă teren. Totuşi numeroase aspecte ale vieţii familiale ies de sub incidenţa stărilor afective pozitive: numărul tot mai mare al copiilor ne-supravegheaţi de un membru al familiei. în detrimentul solidarităţii familiale. familia s-a îndepărtat de obiceiuri şi tradiţii. de lanţul filiaţiei şi a bulversat relaţiile cu cei apropiaţi. 1998). ci asociativ (care nu mai implică sentimentul iubirii). Ori. ele putând fi negociate. Ideea egalităţii juridice dintre bărbat şi femeie şi nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanţa potrivit căreia sarcinile domestice pot fi redistribuite între soţi. valorile tradiţionale sunt în mare măsură răsturnate: individualismul câştigă treptat teren în raport cu colectivismului.NICOLETA TURLIUC În drumul său spre modernitate. Familia modernă a întărit relaţiile afective dintre membrii nucleului familial. care îşi aleg partenerul fără a mai fi constrânşi de tradiţie sau de opinia publică. numărul mare al divorţurilor etc. cu o structură mai flexibilă a rolurilor maritale. delicvenţa juvenilă. Druţă. Aceasta creează riscul apariţiei unor configuraţii familiale care nu mai sunt de ordin conjugal. 14 . În acelaşi timp.

A. NORMALITATEA SISTEMULUI FAMILIAL Ce înseamnă o familie normală? Sunt. DEFINIREA NORMALITĂŢII FAMILIALE În conceptualizarea normalităţii au fost utilizate un număr foarte mare de definiţii. Această perspectivă asupra normalităţii caută să definească familia de succes în termenii caracteristicilor pozitive ideale. a normalităţii optimale. W. Walsh (1982. corespunzătoare categoriilor propuse de Offer şi Sabshin: cea a normalităţii asimptomatice. Familia este văzută ca normală dacă este medie. a dezvoltării cu succes copiilor. II. recurgem la examinarea următoarelor aspecte privind conceptualizarea normalităţii familiale. 3. Modelele construite pe baze empirice.B. D. o familie este considerabil normală dacă nu prezintă simptome recente ale disfuncţiilor sau psihopatologiei la nici unul din membrii ei. Din această perspectivă. familiile normale asemănătoare sau diferite în structura şi modul lor de funcţionare? Încercând să clarificăm ce se înţelege prin procesele familiale normale. 1978) au început să ofere date mai solide pentru evaluarea competenţei familiale. Epstein. în ideea de a nu impune alte definiţii sau criterii selective cărora le lipsesc validările empirice. dacă acoperă un pattern care este tipic sau prevalent în majoritatea familiilor. 3. în mod deosebit. la familia ideală sau de succes care formează un model bazat pe valorile unei paradigme particulare.M. Normalitatea familială asimptomatică. Normalitatea familială ca ideal. teoriile clinice şi socio-umane cu privire la normalitatea funcţionării familiale. 1976) şi cel al echipei McMaster (vezi N.5-6) considera că diversele definiţii ale noţiunii de “familie normală” pot fi grupate în patru perspective de bază. 1. definirea normalităţii. Cel mai adesea judecata se bazează pe rezultatele obţinute de familie în termenii împlinirii sarcinilor familiale. Absenţa simptomelor înseamnă prezenţa sănătăţii. schimbările recente survenite în structura familiei. Beavers. Familiile cu funcţionare optimă sunt plasate în vârful unui continuum ce coboară până la familiile puternic disfuncţionale. cu un impact important şi asupra înţelegerii şi tratării disfuncţionalităţilor maritale şi familiale: 1.1.R.I. Phillips. Gossett & V. pp.S. Lewin. Normalitatea familială ca medie. cum ar fi cele dezvoltate de grupul Timberlawn (vezi J. 2. a normalităţii ca un concept statistic şi cea a normalităţii proceselor tranzacţionale. Termenul de “familie sănătoasă” se referă. Lewis. J. Acest concept negativ sau conservativ a fost utilizat în cercetările asupra familiei în două scopuri: a. 2. în general.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI II. Bishop şi S. în mod fundamental. F. în ideea de a studia familiile normale ca grupuri omogene prin comparaţie cu familiile cu pacienţi emoţional perturbaţi şi b. În urma calculării tendinţei 15 .

Fiecare familie stabileşte propriile ei reguli. Care sunt termenii cu care conceptul de normalitate poate fi confundat? În ce constă distincţia dintre aceste noţiuni? II. este considerată deviantă sau anormală.uşor de confundat cu conceptul de normalitate familială . Normele pot să corespundă sau nu normelor statistice ale populaţiei sau organizărilor familiale medii.NICOLETA TURLIUC centrale. Familiile normale sunt conceptualizate în termenii proceselor universale caracteristice tuturor sistemelor. subiectul şi contextul: funcţional în raport cu ce scop.2. normalitatea variind în funcţie de cerinţele diferite. privind adaptarea în decursul ciclurilor vieţii familiale. Mai mult chiar. Din acest punct de vedere. “Normele” se referă la o serie de conduite care sunt admise. care servesc ca norme pentru a prescrie şi regla comportamentul. un patern funcţional într-un stadiu al vieţii familiale poate fi ne-funcţional în alte faze. 4. expectaţii care pot fi sau nu în acord comportamentul obiectiv.trebuie clarificaţi: cel de “funcţional” şi de “normă”. menţinerea şi creşterea unităţii familiale. familiile normale nu sunt în mod necesar lipsite de simptome: majoritatea familiilor au probleme ocazionale. Această perspectivă defineşte normalitatea în raport cu normele sociale. ÎNTREBĂRI 1. Aceste standarde a ceea ce este obişnuit sau a ceea ce trebuie făcut sunt stabilite prin legile scrise sau nescrise. o funcţionare familială optimă este mai puţin obişnuită şi. în relaţie cu celelalte sisteme: individual şi social. Doi termeni . datorită faptului că ele sunt mai frecvent folosite în studiul familiei. În acest context. ceea ce poate fi funcţional la un nivel al analizei (individual. de aceea. în timp ce ultima perspectivă subliniază cu precădere aspectele ei normative. interne şi externe. Procesele de bază implică integrarea. Normalitatea proceselor tranzacţionale familiale. ca şi disfuncţionalităţile severe. ceea ce nu înseamnă că familia este anormală. sunt mai bine 16 . Ceea ce este normal – atât tipic cât şi optim – este definit în contextul temporal şi social. pentru cine şi în ce situaţie? Dar. ele rămânând adesea în urma schimbărilor familiale şi sociale. Ea vizează obiectivele. îngăduite. Walsh? 2. dintre cele mai numeroase existente în domeniu. Aspectele funcţionale fac obiectul predilect al analizei primelor trei perspective asupra definirii normalităţii familiale. TEORII ŞI MODELE CLINICE ŞI SOCIO-UMANE ALE NORMALITĂŢII ŞI PATOLOGIEI VIEŢII FAMILIALE Cele zece teorii care urmează a fi prezentate au fost selectate. familial sau societal) poate fi disfuncţional în altele. Familiile din afara acestuia sunt privite ca anormale. Normele familiale sunt puternic influenţate de expectaţiile normative sau de judecăţile de valoare ce prevalează într-o societate sau într-o sub-cultură etnică. cu convingerile şi aşteptările actorilor sociali cu privire la rolul propriu şi la cel al celorlalţi. “Funcţional” se referă la o judecată cu privire la utilitatea unui pattern structural sau comportamental în atingerea obiectivelor. Cum este definită normalitatea mediului familial în contextul celor patru perspective diferite menţionate de F. De asemenea. se afirmă că o familie este normală dacă ea se află între limitele intervalului mediu. conceptele de sănătate şi de absenţă a simptomelor sunt sistematic evitate.

ideală. 1968. Prin intermediul “principiului redundanţei”. cea interacţionist-simbolică şi cea psihodinamică tind să definească normalitatea familială . printr-un canal circular al influenţei. implicite sau explicite. Un sistem familial poate fi definit ca un grup de indivizi aflaţi în interacţiune astfel încât. în al doilea rând. schimbarea într-unul din membrii îi afectează şi pe ceilalţi indivizi. b. o familie este considerată normală atunci când nu menţine sau întăreşte simptomele vreunuia dintre membrii săi. Pentru teoriile de sorginte sociologic. Unitatea familială. membrul familiei în care modificările au apărut iniţial. o familie se poate descurca. o familie tinde să interacţioneze în secvenţe repetitive. iar în final. existente în toate sistemele (Bertalanffy. care ghidează viaţa de familie. a conflictului. Orice comunicare implică două aspecte: un conţinut. de-a lungul unei anumite perioade de timp.1967). Teoria structurală. aceste elemente trebuie să fie conectate direct sau indirect. pentru a menţine un sistem stabil. Cauzalitatea circulară. De aceea. Ca sisteme interacţionale. Comunicarea. Ele furnizează expectanţe cu privire la roluri. iar cauzalitatea nu mai este una liniară. pornind de la situaţii similare. ca relaţie funcţională stabilă. Regulile familiei. două familii cu o bună funcţionalitate pot fi implicate în circumstanţe diferite.preponderent . Teoria sistemelor familiale tinde să definească normalitatea în termenii proceselor tranzacţionale care se desfăşoară în timp. e. a. care priveşte modul în care informaţia este primită şi care defineşte natura relaţiei. Schimbările petrecute la nivelul celorlalţi şi a grupului afectează. familia Teoria sistemelor familiale Reprezentanţii acestei perspective teoretice consideră orice sistem se defineşte printr-un ansamblu de părţi componente care trebuie să satisfacă două cerinţe: mai întâi. acţiunile familiale sunt guvernate de un set relativ mic de reguli. aceeaşi origine poate conduce la rezultate diferite şi acelaşi rezultat poate proveni din origini diferite. Regulile relaţionale. familiile normale operează în acord cu reguli şi principii. după cum. Familia ca întreg este mai mult decât suma părţilor sale şi nu poate fi descrisă prin simpla însumare a caracteristicilor membrilor familiei. Pattern-urile organizaţionale şi interacţionale familiale necesită conectarea într-un ansamblu unitar a comportamentului membrilor sistemului familial. grupul ca întreg. privind informaţiile factuale. Buckley. opiniile sau sentimentele şi aspectul relaţional. Aceasta înseamnă că. cum ar fi cea a schimbului social. În mod esenţial. Întregul comportament este privit ca o comunicare. Perspectiva psihodinamică şi modelul structural al lui Minuchin definesc normalitatea familială ca funcţionare optimă. ca transmitere de mesaje interpersonale. Finalitatea. funcţională.în termenii absenţei simptomelor. prin prescrierea şi limitarea comportamentului membrilor. Regulile 17 . în timp ce alta eşuează în încercarea de a răspunde aceleiaşi crize. d. W. precizează modul de definire al relaţiei: prin acordul mutual sau prin regulile familiei. orice acţiune implică o reacţie. astfel încât. acţiuni şi consecinţele acestora.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI cunoscute şi ilustrează suficient de clar variaţiile existente în modul de abordare al funcţionalităţii şi disfuncţionalităţii familiale. mecanicistă. Nonsumativitatea. behavioristă. în cadrul unei reţele de efecte cauzale reciproce şi. fiecare parte trebuie să fie conectată uneia sau multor componente ale întregului într-o manieră stabilă. pe care le enumerăm în continuare. organizează interacţiunile şi funcţiile familiei. c. între membrii familiei. În acord cu acest principiu.

confruntată cu probleme obişnuite. El descrie “familia normală” ca fiind un cuplu care are multe probleme de relaţionare cu alte cupluri. 1974). În interior.exercită o mare influenţă asupra relaţiilor familiale prin întărirea şi afirmarea normelor. Aplicarea teoriei sistemelor în cercetarea şi terapia familiei se datorează mai ales contribuţiilor lui G. simptomele familiale disfuncţionale tind să se menţină şi să întărească simptomele individuale. Mai mult. dacă patternul nu este schimbat. ce idealizează familia medie. care face faţă cu brio provocărilor sociale externe sau celor interne. iar familiile trebuie să se adapteze tuturor provocărilor externe. care transcend diferenţele culturale. arătând că familiile normale (sau obişnuite) nu pot fi deosebite de familiile anormale prin absenţa problemelor. 1979) şi ale lui M. Homeostazia. Simptomele pot trece de la un individ la altul. Comportamentul simptomatic al individului este văzut ca fiind închistat într-un pattern interacţional disfuncţional. pentru a ilustra dificultăţile fireşti ale vieţii familiale. în decursul ciclului de viaţă. ca în comportamentul complementar sau reciproc (vezi subcapitolul comunicarea conjugală). O asemenea imagine nu se poate menţine. subliniază importanţa organizării structurale pentru funcţionarea unităţii familiale şi pentru binele membrilor săi. O deviere prea mare de la normele familiale poate fi contracarată prin procesul feedback-ului negativ. cu rudele prin alianţă. El atacă mitul normalităţii “placide”. care ar fi total lipsită de stres. O modificare a regulilor este necesară în tranziţia de la un stadiu la altul al dezvoltării. Morfogeneza. deoarece o nouă fază a nevoilor şi sarcinilor adecvate necesită norme şi opţiuni noi. f. care trăieşte într-o constantă armonie şi cooperare. Membrii 18 . g. Bowen (1978). psihopatologia este concepută ca fiind de natură relaţională. legate de creşterea copiilor sau de provocările lumii extern şi cărora trebuie să le facă faţă. familiile trebuie să se reorganizeze ca răspuns la noile imperative ale dezvoltării. ori de câte ori cineva ia contact şi observă o familie obişnuită. Bateson (1972. Valorile . Flexibilitatea este necesară în familie pentru a se putea adapta la schimbările interne sau externe. graţie interacţiunilor în desfăşurare. Minuchin abordează direct problema normalităţii. Astfel. Toţi membrii familiei contribuie la balanţa homeostazică. prin care comportamentul este măsurat şi de la care el poate varia în anumite grade. în condiţiile evoluţiei membrilor ei şi a întregului grup. Minuchin şi colaboratorii săi (1967. mediul socio-cultural este în permanentă evoluţie. normele sunt definite şi întărite de mecanisme homeostazice. inspirată din teoria sistemelor familiale şi dezvoltată în mod deosebit de S. Minuchin (1974) a realizat interviuri cu o serie de familii normale. familiile dezvoltă diferite stiluri de viaţă. De asemenea. prin întăririle mutuale ale circularităţii feedback-ului.NICOLETA TURLIUC operează în familie ca norme. din diferite culturi. disfuncţionalităţile individuale sunt considerate a fi simptomatice pentru disfuncţiile familiale. în scopul reglării tensiunii şi al restabilirii echilibrului sau homeostaziei familiale. Din punctul de vedere al teoriei. În scopul menţinerii stării stabile a sistemului interacţional aflat în funcţiune.cel mai adesea originate în influenţele extra-familiale cum ar fi religia şi cultura . ÎNTREBARE Care este contribuţia teoriei sistemelor la înţelegerea normalităţii şi patologiei vieţii familiale? Teoria structurală Teoria structurală. Pe baza regulilor lor.

de stadiul de dezvoltare în care se află şi de sub-cultura din care face parte. Această perspectivă teoretică abordează familia ca un sistem social. Puterea sistemului depinde de abilitatea sa de a activa patternuri alternative atunci când apar schimbări interne sau externe. graniţele acestea trebuie bine definite şi înţelese de membrii sub-sistemelor. procesul tranziţional al adaptării la schimbările apărute în mediul familial accentuează lipsa de diferenţiere şi anxietatea. formate din generaţii. o structură familială. care necesită restructurări permanente şi 3. funcţional sau disfuncţional. regulile care definesc cine participă şi cum. subsistemul parental. 2. Din perspectiva structurală. Minuchin avertiza că. cum ar fi copiii sau membrii familiei extinse. definit în termenii împlinirii funcţionale. Minuchin. poate funcţiona destul de bine dacă liniile autorităţii şi responsabilităţii sunt foarte clar trasate.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI familiilor normale se confruntă constant cu aceste probleme şi negociază compromisul care face posibilă viaţa în comun. familia dispune de o serie de strategii adaptative care îi permit să-şi menţină continuitatea şi care contribuie la dezvoltarea psihosocială a membrilor ei. Funcţia reprezintă contribuţia pe care un anumit 19 . Pentru o bună funcţionare familială. care pot fi judecate şi etichetate greşit. În esenţă. care include subsistemul bunicilor şi cel al copiilor deveniţi la rândul lor părinţi. specifică unui sistem deschis. adulţii trebuie să aibă propria lor “teritorialitate psihosocială”. ceea ce înseamnă că. aflate în schimbare. pentru ca aceştia să-şi realizeze funcţiile. care răspund exigenţelor ei cotidiene. Minuchin propune un model optimal al normalităţii. în transformare. grupurile de gen sau de interese. ce traversează diverse stadii. Structura familială este definită ca un set invizibil de exigenţe care organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. Subsistemul soţilor trebuie să-şi stabilească o graniţă care să-i protejeze de solicitările şi nevoile celorlalţi. Diferenţierea familială este idiosincretică (specifică fiecărei familii). o dezvoltare constantă în timp. Structurile tranzacţionale care definesc relaţiile şi reglează comportamentul sunt menţinute de două tipuri de constrângeri: regulile universale care guvernează organizarea familială . Teoria funcţionalistă Aflată în strânsă legătura cu teoria sistemelor şi cu cea structurală.în mod deosebit cel privind puterea ierarhică . depinzând de compoziţia ei. Orice pattern familial poate fi funcţional. Acest model leagă perspectiva teoriei structurale de terapia familială. teoria funcţionalistă a contribuit semnificativ la explicarea vieţii familiale. asigură protejarea diferenţierii sistemului. Prin urmare. ca patologice. dispunând de trei componente de bază: 1. Graniţele unui subsistem. claritatea graniţelor familiale este socotită a fi un parametru util în evaluarea funcţionalităţii familiei. O familie îşi diferenţiază şi îşi îndeplineşte funcţiile prin sub-sistemele sale. De asemenea.şi expectaţiile mutuale din cadrul familiilor particulare. Fiecare familie are o structură proprie şi o preferinţă pentru anumite patternuri tranzacţionale. O familie funcţională trebuie să fie capabilă să se adapteze la exigenţele interne (de dezvoltare) şi externe (de mediu). ACTIVITATE Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre teoria sistemelor familiale şi cea structurală a lui S. nici unul din stilurile familiale nu este în sine normal sau anormal.

De-a lungul timpului familia şi-a pierdut din funcţii. de interacţiune.d. cea fără copii sau familia monoparentală. ideile lui avându-şi rădăcinile în lucrările lui W. sentimentele oamenilor depind de semnificaţia ataşată unui comportament şi nu doar de comportamentul în sine. Printre aceste se află: crearea noilor generaţii. Familiile există deoarece ele sunt cadrul ce asigură îndeplinirea unor funcţii necesare. de unitate de protecţie. Exemplele privind diferitele structuri familiale . asigurarea socializării adecvate a copiilor. Aceasta însemnă că: 1. Brugess (1926). ei ajung. Premisele de bază ale teoriei sunt următoarele: 1. prin contrast.includ: familia matriarhală. James şi Ch. Rolurile particulare care nu ajută la menţinerea vieţii familiale sunt numite disfuncţionale. ei studiind . patriarhală. în final.m.de exemplu . schimbarea într-o funcţie afectându-le şi pe celelalte. sunt realizate în interiorul familiei (precum producerea hranei. reglarea activităţii sexuale a celor doi soţi. rolul de susţinător economic). trebuie să înţelegem procesele de gândire şi ceea ce simt oamenii despre anumite acţiuni. familia extinsă. Rolurile expresive. Interacţioniştii consideră că nu putem studia comportamentul familial doar prin intermediul observaţiilor externe. ele generând schimbarea sau distrugerea sistemului. asigurarea nevoilor afective şi a satisfacţiei emoţionale). oamenii răspund contextelor în care sunt implicaţi în termenii semnificaţiei pe care ei le-o conferă şi 2. o contribuţie importantă este aceea a lui E. în care familia era definită prin intermediul personalităţilor implicate într-un proces dinamic. interacţionismul simbolic se concentrează asupra proceselor.şi sunt modificate în – procesul interacţiunii sociale. Funcţionaliştii au pus accentul pe importanţa relaţiilor de familie. deşi în alţi termeni .ca fiind modul în care poziţiile şi rolurile familiale sunt organizate.în mod asemănător abordării structurale. Aplicarea acestei teorii la studiul vieţii familiale îşi are originea într-un studiu aparţinând lui E. 2.NICOLETA TURLIUC “lucru” o poate avea pentru a menţine individul într-un context familial particular sau instituţia familiei în cadrul societăţii ca întreg.rolul tabuului incestului în menţinerea sistemului familial sau rolurile tradiţionale masculine şi feminine în cadrul diviziunii familiale a muncii. menţinerea şi satisfacerea nevoilor fizice ale familiei. la propria lor 20 . Rolurile instrumentale sunt conectate cu lumea externă (de exemplu. ÎNTREBARE Cui îi revin rolurile instrumentale şi cele expresive în familia tradiţională? Dar în familia nucleară. În dezvoltarea ulterioară a abordării în contextul familial. de intimitate ale membrilor familiei ş.menţionate de diverşi funcţionalişti . educaţie şi securitate sociale. Goffman (1959).a. contemporană? Teoria interacţionismului simbolic Dacă funcţionalismul accentuează noţiunile de funcţii şi roluri familiale. indivizii interpretează înţelesurile în cadrul proceselor de gândire interactivă şi 4. 3. Funcţia economică şi cea psihosexuală sunt tot mai mult privite ca fiind funcţiile majore ale familiei contemporane. Aspectul de bază al analizei priveşte procesele implicate în activitatea internă a grupurilor familiale. cea nucleară. satisfacerea nevoilor afective.H. Structura familiei este definită . aceste semnificaţii derivă din . cum ar fi cea de unitate economică de producţie.W. Cooley. Aceste funcţii sunt toate interconectate.

ele putându-se schimba şi combina diferit. de asemenea. centrate asupra unor anumite aspecte. modelele comunicării familiale au în vedere numărul membrilor implicaţi. Handel (1959) au identificat patru dimensiuni (intercorelate) ale proceselor familiale normale sau non-patologice: 1. Modelul celor două persoane (C. interacţiunile sexuale. Rolurile sunt definite ca expectanţe normative ale grupurilor de referinţă. În familie. 1972) prezintă interacţiunea dintre soţi. la o generaţie. stabilirea unor graniţe în lumea experienţelor familiale şi 4. care poate lua forma comunicării funcţionale egalitare. în care lipseşte echilibrul cantităţii şi calităţii comunicării interpersonale. Satir. decât reactanţi pasivi. trei sau patru membrii. Procesele de comunicare din cadrul familiei fac în mod deosebit obiectul acestei abordări. Alte aspecte studiate în cadrul interacţionismului simbolic sunt: alegerea partenerului. Pe baza unui studiu asupra familiilor non-clinice. Sluzki şi J.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI definiţie asupra situaţiei. “altul generalizat” sau “grup de referinţă”. Beavin. obiectul de analiză al teoreticienilor acestei perspective. interacţiunea maritală. eforturile familiale de a ajunge la un pattern satisfăcător al coeziunii. Indivizii sunt consideraţi a fi mai degrabă creatori activi ai contextului lor simbolic-social. Toate aceste modele pot fi identificate atât în situaţiile funcţionale (de comunicare congruentă. cuprinde trei roluri: “persecutorul”. pentru ca intimitatea să existe. în care membrii familiei încercă să ascundă faptul că nu-şi pot exprima propriile idei sau sentimente). mimică. strategiile de educare a copiilor. în care fiecare spune ceea ce simte şi vrea să spună). Cel mai adesea. în care partenerii participă în proporţie asemănătoare la luarea deciziei şi la acţiune sau cea a comunicării disfuncţionale inegale. iar modul unic în care răspundem la simboluri este parte integrantă a personalităţii. pantomimică) în comunicarea efectivă. rol şi expectanţă sunt considerate variabilele esenţiale ale funcţionării familiale. Ackerman. Indivizii trebuie să fie capabili să interpreteze corect simbolurile (cuvinte. efortul de face faţă diferitelor aspecte bio-sociale semnificative din viaţa de familie – cele ţinând de apartenenţa la gen. iar conceptele frecvent utilizate sunt şi cele de “joc de rol”. gesturi. Modelul celor trei “jucători” (W. iar modelul celor patru “jucători” (V. de la o situaţie la alta. Conceptele de semnificaţie. Aşadar.N. De aceea. naşterea copiilor etc. Este astfel subliniată importanţa percepţiei şi a definiţiei subiective a unui eveniment. care dezvoltă tema “ţapului ispăşitor”. 1972) include următoarele roluri: “acuzatorul”. 1967). Oamenii învaţă simbolurile cultural împărtăşite în cadrul procesului de socializare. cât şi în cele nefuncţionale (ale comunicării incongruente. ACTIVITATE Comparaţi teoria funcţionalistă cu cea a interacţionismului simbolic. eforturile familiale de a atinge o congruenţă satisfăcătoare a imaginilor rezultate în interacţiunile casnice. 2. “victima” şi “vindecătorul”. – şi definirea lor în termeni de sentimente. în procesul comunicării familiale sunt implicaţi doi. fiecare membru îşi asumă un rol în acord cu poziţia impusă (de sex) şi cu cea dobândită (statusul marital sau familial). R. recompense şi constrângeri. “evaluatorul” şi “confuzul” (care produce confuzie). Hess şi G. “altul semnificativ”. atât procesul socializării cât şi cel al formării personalităţii constituie. 3. Aceste roluri nu sunt absolute. 21 . “conciliantul”.E.

este un mijloc de a atinge scopul relaţionării: intimitatea sau distanţa. De aceea. satisfacţia maritală şi dezvoltarea apropierii emoţionale. în mod profund. la expansiunea şi până la disoluţia acestora. În familiile puternic funcţionale. Teoria dezvoltării Perspectiva dezvoltării sau a life-span-ului se bazează pe axioma conform căreia oamenii se schimbă fizic. coercitiv. ci. 1979) are meritul deosebit de a fi arătat cum poate fi aplicată perspectiva schimbului social la domeniul familiei. de la naştere şi până la moarte. care se dezvoltă datorită acumulării experienţelor. Alţi factori care transformă o relaţie normală într-una disfuncţională sau patologică sunt deficienţele sau deficitul de comunicare. În plus. un comportament nu este în sine bun sau rău. motivele de-cristalizării iubirii. mai curând.beneficii semnificativ mai mari decât costurile lor. luarea deciziei maritale. asupra dorinţei de a-i mulţumi pe ceilalţi fără a primi prea mult. Asemenea individului. Nye (1976. În cercetarea familiei. alţii sunt concentraţi asupra ofertelor făcute. un număr mare de indivizi nu ştiu să schimbe. de la apariţia. confidenţe în relaţiile intime. cea sexuală. normale. asemenea reprezentanţilor teoriei sistemelor şi ai interacţionalismului simbolic. Orice comportament este socotit a fi adaptativ în funcţie de proprietăţile sale relaţional-funcţionale. interacţiunea maritală. Noţiunea de reciprocitate este foarte importantă: reciprocitatea pe termen scurt este mai degrabă o caracteristică a relaţiilor disfuncţionale. Cele pozitive includ oferirea şi primirea de recompense reciproce. Schimburile dintre două persoane pot fi pozitive sau negative. iar cele negative oferirea şi primirea de costuri. Teoreticienii schimbului social consideră că indivizii sunt permanent în căutarea relaţiilor care satisfac propriile lor interese personale. de-a lungul stadiilor ciclului vieţii. unii indivizi nu acceptă norma reciprocităţii. Unii acceptă recompensele din partea celorlalţi fără a oferi prea mult (numiţi exploatatori). I. Acordând o mică atenţie. indivizii obţin în cadrul schimburilor reciproce . Alte căi de studiu sunt: selectarea partenerilor. abordarea behavioristă defineşte familia normală în sensul funcţional al absenţei simptomelor. În general. în timp ce. 22 . rezolvarea conflictelor. emoţional şi cognitiv. problemele părinţi-copii.subliniază importanţa regulilor familiale şi a structurilor de comunicare. normal sau patologic. în timp ce schimburile şi reciprocitatea pe termen lung caracterizează relaţiile funcţionale. căsătoria şi familia cunosc diferite secvenţe de dezvoltare. în mod direct. Homans (1950. de condiţiile în care o persoană învaţă o conduită socială şi influenţează sau schimbă comportamentul alteia. Recompensele şi costurile din cadrul schimburilor pot fi intrinseci şi extrinseci. analiza puterii. Mai mult chiar. dintr-unul pozitiv într-unul controlat. 1961) şi P. Ea se preocupă de interacţiunile comportamentale. Eşecul unei relaţii maritale sau familiale este explicat prin deficitul de recompense schimbate sau prin modificarea sistemului recompenselor. Familia este contextul primar al învăţării sociale.NICOLETA TURLIUC Teoria behavioristă şi cea a schimbului social Perspectiva behavioristă – originată în studiul clasic al modificărilor comportamentului şi al învăţării sociale . Blau (1964). problemei normalităţii familiale. Cei doi cercetători care au articulat această teorie sunt G. oamenii caută schimburile recompensatoare şi le evită pe cele costisitoare. iar alţii consideră că nu merită să primească ceva de la ceilalţi. ea se concentrează asupra schimbărilor apărute în relaţiile familiale în decursul timpului.

ea este extrem de frecvent utilizată. Indivizii luptă pentru propriile lor nevoi şi interese sau pentru ceea ce ei consideră că este mai bine pentru familia ca întreg. Aldous (1978). generală şi familială. Rogers (1964) şi J. Adesea. negate. Teoria conflictului În această abordare. 23 . Această teorie poate fi apreciată ca fiind una din cele mai specifice. De aceea. de sarcini ale dezvoltării familiale. se referă la modificările expectanţelor normative pentru familia ca întreg.M. familia încearcă să facă faţă nevoilor în continuă schimbare ale membrilor familiei. cele dintre părinţi şi copii apar mai ales în anumite stadii. Conceptul central. în termenii aspectelor şi funcţiilor noi aşteptate a fi îndeplinite de membrii ei şi de societate. Conflictele dintre soţ şi soţie. Teoreticienii conflictului s-au concentrat. adesea în lipsa lui nu există şanse reale de rezolvare a unei probleme. problemele de comunicare. De fapt. Cu alte cuvinte. Rău este faptul de a nu te confrunta sau de a ignora conflictul. alteori cuplul evoluează spre disoluţie. până în ziua în care au “explodat”. fericirea maritală şi cauzele divorţului. mai ales cele care implică abuzul fizic sau verbal.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Teoria dezvoltării familiale îşi are rădăcinile în lucrările lui E. luarea deciziilor. R. McGoldrick (1989) şi de J. Diferitele puncte de vedere asupra stadiilor dezvoltării familiale vor fi prezentate într-un capitol viitor. Fiecare stadiu are problemele sale unice. în condiţiile unor interese aflate în competiţie. teoreticienii conflictului accentuează aspectele pozitive şi negative ale conflictului. diversele probleme au fost evitate. În general. stadiile de dezvoltare corespund variaţiilor expectanţelor de rol înregistrate în diversele etape ale ciclului vieţii familiale. conflictele părinţi-copii. fiecare stadiu de viaţă fiind influenţat de evenimentele precedente şi aducând cu sine noi provocări. intimitatea menţinându-se sau sporind odată cu vârsta sa. Totuşi. au cu siguranţă un efect distructiv asupra apropierii emoţionale. compromis şi colaborare. Hill şi R. Deşi oferă o perspectivă limitată. Lupta pentru putere. conflictul este inevitabil. Ea adaugă perspectivei interacţioniste dimensiunea temporală. Relaţia conjugală se schimbă în timp: uneori cuplul creşte foarte mult. mai particulare.H. bătăliile prelungite. realizarea adecvată a unei sarcini va influenţa pozitiv realizarea sarcinilor viitoare şi potenţialul personal de satisfacţie specific stadiilor următoare. prezentând-o în mod deschis. Conflictul deschis poate fi rezolvat constructiv prin negociere. Familia este un grup de persoane aflate în interacţiune. a scopurilor personale şi a normelor culturale. iar schimbarea stimulează sau chiar creează conflicte. de asemenea. White (1991). iar unele stadii pot fi mai dificile decât altele. Duvall (1957). Conflictul în sine nu este bun sau rău. În loc să sublinieze consensul şi echilibrul. el nu este în mod necesar distructiv. Cuplurile căsătorite care nu au avut nici o ceartă ajung adesea la divorţ deoarece. Transformările dislocă vechile pattern-uri şi conduc la neînţelegeri şi contradicţii cu privire la valori şi la decizii. conflictul este considerat ca o parte naturală a interacţiunii umane. Prin interacţiunile reciproce. atunci putem considera că această perspectivă este de mare actualitate. asupra unor aspecte precum: conflictele de rol de sex marital. putând cauza răni şi rupturi ireparabile. Conflictul devine astfel o realitate comună a vieţii de cuplu. Căsătoria este cadrul celor mai puternice emoţii. ca în teoria funcţionalistă. în viaţa de familie intervin schimbări. Dacă realitatea socială contemporană favorizează conflictualitatea. Un avantaj al conflictului este faptul că el aduce neînţelegerea la suprafaţă. Ideile acestora au fost continuate şi rafinate de M. este frecventă. Schimbarea sarcinilor decurge din modificarea nevoilor biologice.

Lidz a conceptualizat trei seturi de funcţii interconectate. ca pe un copil-problemă. de formaţie psihanalitică. atenţia a fost orientată asupra familiei ca unitate socială. Un membru simptomatic al familiei este considerat a fi “ţapul ispăşitor” al conflictelor familiale ne-rezolvate.W. Dacă teoria psihanalitică. în care a dezvoltat teoria self-ului sau 24 . în structura de ansamblu a personalităţii şi în realitatea interpersonală menţinută. Mai întâi. Modelele psihodinamice/multigeneraţionale Câţiva cercetători ai familiei. a supus observaţiei directe interacţiunile familiale pentru a înţelege şi descrie dinamica inconştientului în organizarea conştientă a experienţei. părinţii sunt în continuare consideraţi ca determinanţii cruciali ai funcţionării familiale şi ai dezvoltării normale sau patologice a membrilor individuali. Dacă majoritatea teoreticienilor familiei de formaţie psihanalitică accentuează proprietăţile sistemice ale familiilor. mai recent. tot mai rebel. familia stabileşte modul de viaţă al soţului şi al soţiei. Akerman (1958). E. familia tratându-l. care ghidează indivizii de-a lungul ciclului vieţii. părinţii trebuie să realizeze o coaliţie parentală puternică. Teoria umanistă Psihologia umanistă a apărut la mijlocul secolului XX. T.W. Cei doi autorii au considerat că. prin socializarea membrilor ei. Pentru ca aceste funcţii să fie realizate. unele familii tind să învinovăţească unul dintre copii pentru dificultăţile familiale. începând cu Freud. Bell (1960) au încercat să explice prin intermediul teoriei ţapului ispăşitor de ce în familie unii copii sunt mai dificili decât alţii. pentru copii şi pentru societate. El tinde să se comporte mai rău decât înainte şi astfel familia poate fi mai sigură că el este sursa problemelor sale. I. s-a concentrat în mod deosebit asupra influenţelor părinţilor asupra dezvoltării personalităţii copiilor. 1976) a insistat în modelul său asupra structurii şi funcţionării familiei.NICOLETA TURLIUC ACTIVITATE Precizaţi şi comentaţi contribuţia teoriei conflictului la studiul normalităţii vieţii familiale. ea răspunde unor nevoi societale vitale. familia asigură hrănirea şi îngrijirea copiilor şi direcţionează personalitatea lor. tot mai mult. Adeseori. în termenii legăturilor multigeneraţionale. Copilul . ce posedă proprietăţi dinamice proprii. Boszormenyi-Nagy (1981) aprecia că familiile disfuncţionale se disting prin numărul mai ridicat al conflictelor inconştiente ne-rezolvate şi sublinia dimensiunea etică a relaţiilor familiale. atâta timp cât ele pot atribui vinovăţia pentru problemele lor unui anumit copil. ai responsabilităţii parentale şi ai loialităţii filiale. în scopul formulării unei noi perspective asupra familiei funcţionale. “Ţapul ispăşitor” facilitează operarea aproape normală a unora dintre familii. Meissner (1978). caracteristice. intră în funcţiune un cerc vicios. în anumite direcţii. construite la inter-influenţa individualului cu socialul. să menţină graniţele dintre generaţii şi să modeleze adecvat rolurile de sex. Lidz (1963.W. ca reacţie la popularitatea câştigată de determinism şi experimentalism. spre exemplu. În analiza familiei realizate de W.F. N.“ţap ispăşitor” devine. iar atunci când acestea apar. “Soluţia” contribuie însă la perpetuarea problemei. Maslow şi C. Vogel şi N. în constituirea mariajului. care sunt realizate de familie pentru soţi. Rogers. gradual. acest copil ajunge să se considere a fi sursa tuturor neplăcerilor familiale. Acesta din urmă a publicat Terapia centrată pe client în 1951. prin asimilarea tehnicilor de adaptare şi prin transmiterea limbajului. În al doilea rând. au încercat să îmbine conceptele psihodinamice cu cele ale sistemului familial. Contribuţiile importante au venit din partea lui A. În al treilea rând.

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

teoria rogeriană, ce şi-a găsit largi aplicaţii în ştiinţa familiei. Ea este mai mult decât o teorie a personalităţii şi a comportamentului uman. Ca şi psihanaliza, ea este şi o teoria a modului în care indivizii pot fi “ajutaţi”. De aceea, perspectiva a stimulat apariţia unor contribuţii teoretice şi practice importante, precum lucrarea Eficacitatea antrenamentului parental, a lui Thomas Gordon (1970). Axiomele acestei teorii privesc natura umană, omul fiind considerat bun de la natură şi ca având tendinţa înnăscută de a se autorealiza. Ideea centrală a acestei teorii este aceea că oamenii au o tendinţă înnăscută de a creşte, de a se dezvolta şi perfecţiona. Termenul utilizat pentru a descrie această structură motivaţională este cel de autoactualizare. În decursul maturizării lor, indivizii îşi construiesc un set complex de credinţe cu privire la cine sunt şi cum sunt, constituind concepţia lor despre sine. Dacă între eul perceput şi cel ideal există o discrepanţă prea mare, sentimentul vinovăţiei şi anxietatea care rezultă pot interfera cu procesul dezvoltării normale şi cu progresul actualizării. Ceilalţi trebuie trataţi cu o atitudine necondiţionat pozitivă, iar cea mai indicată cale de a-i ajuta este aceea de a-i elibera de presiunile şi constrângerile care îi împiedică să-şi realizeze aspiraţiile. Cercetătorii domeniului familiei care consideră utilă această teorie apreciază că, diferitele persoane şi familiile lor pot fi “ajutate” prin crearea unei atmosfere de siguranţă, încredere şi iubire, care eliberează de blocajele apăsătoare. Ulterior, indivizii se dovedesc a fi extrem de creativi în rezolvarea propriilor probleme, capabili să coopereze şi să se autorealizeze. Aplicaţiile terapeutice susţin importanţa acceptării şi a interesului arătat persoanei tratate, a empatiei şi a căldurii în relaţia cu aceasta. Ca şi teoriei psihanalitice, perspectivei umaniste i se reproşează faptul că s-a bazat mai mult pe speculaţii decât pe date obţinute experimental. ACTIVITATE Comparaţi teoria umanistă cu modelele psihodinamice/multigeneraţionale şi comentaţi utilitatea lor în studiul normalităţii vieţii familiale. Feminismul şi teoriile feministe Până în preajma secolului al XIX-lea, familia a fost considerată drept o asociere naturală, prepolitică, ierarhică, indisolubilă şi privată, între părţile unui cuplu heterosexual şi copii lor naturali. Această concepţie asupra familiei era profund sexistă: soţul avea autoritate asupra soţiei, era stăpânul gospodăriei şi reprezentantul întregii sale familii în sfera publică. În combaterea acestei perspective un rol deosebit a revenit mişcării feministe, care şi-a concentrat atenţia asupra inegalităţii şi discriminării sexuale. “Primul val” al feminismului a ridicat problema drepturilor politice şi maritale ale femeilor. Acestea au obţinut recunoaşterea dreptului de a deţine proprietăţi, de a încheia contracte, de a studia şi cel de a-şi exprima opiniile politice. Treptat, căsătoria a fost înţeleasă ca un contract, încheiat cu consimţământul partenerilor, uniunea putând fi desfăcută atunci când una dintre părţi nu respectă convenţiile stabilite prin acordul comun. De la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost acceptate, tot mai mult, adopţiile legale, reflectând faptul că relaţiile de legătură dintre părinte şi copil pot fi create şi prin voinţă şi consimţământ, nu numai prin activitatea biologică, naturală. “Al doilea val” al feminismului a denunţat sloganul femeii pasive şi al bărbatului activ, deoarece acesta nega calităţile intelectuale feminine, consacrând subordonarea femeii şi recunoaşterea doar a
25

NICOLETA TURLIUC

drepturilor ei parentale. El a pus sub semnul întrebării caracterul “natural” al subordonării femeii autorităţii soţului ei, iar copiii nu au mai fost trataţi ca o proprietate a părinţilor. Legile au restrâns puterea absolută a soţului asupra soţiei, a părinţilor asupra copiilor (de exemplu, în domeniul muncii acestora), au lărgit libertăţile copiilor şi au impus solicitarea opiniei lor pentru stabilirea custodiei în urma divorţului. Din moment ce acţiunile membrilor familiei sunt considerabil restricţionate de deciziile politice şi legislative, familia nu mai poate fi considerată o entitate prepolitică. Ea funcţionează într-un cadru sociopolitic, suportă influenţele acestuia şi se supune reglementărilor ce o privesc. De altfel, statul şi-a intensificat în timp intervenţia în viaţa familială, lărgind domeniul public al acesteia şi diminuându-l pe cel privat. În anii 1950-1960, revendicările feministe au atras tot mai mult atenţia societăţii civile, a scriitorilor (ilustrativ în acest sens este romanul lui Simone de Beauvoir “Al doilea sex”, apărut în primă ediţie în 1953), dar impactul lor în câmpul ştiinţelor sociale a fost extrem de restrâns. Considerabila literatură feministă din anii ‘70 a făcut ca abordarea feministă să devină parte a domeniului de cercetare a familiei, graţie lucrărilor lui Adrienne Rich (1976), B. Thorne şi M. Yalon, (1982) sau Carol Gilligan (1982). Multitudinea perspectivelor şi nuanţărilor apărute necesită utilizarea sintagmei de teorii feministe, în locul singularului unificator. Unele din axiomele acestei teorii sunt similare celor interacţionist-simbolice: persoanele trăiesc într-un mediu atât simbolic cât şi fizic, ele acumulând un set de simboluri; simbolurile sunt importante în înţelegerea comportamentului uman; oamenii dispun de conştiinţă reflexivă, iar introspecţiile lor creează gradual o definiţie a propriului self. În plus, teoria susţine că femeile sunt exploatate, că experienţele lor personale şi familiale sunt concomitent politice, indiferent dacă acest lucru este conştientizat şi recunoscut sau nu. Feminismul susţin de asemenea necesitatea de a utiliza o “perspectivă dublă” asupra realităţii, care ar consta în abilitatea şi nevoia femeii de a obţine succesul în sistemul socio-profesional şi familial şi de a depune efort în direcţia schimbării lui, a practicilor şi instituţiilor discriminatorii. Deoarece inegalitatea de gen persistă la diferite niveluri ale societăţilor contemporane, reprezentanţii teoriei feministe susţin că normalitatea vieţii familiale se instalează odată cu raportul mai echitabil dintre munca soţilor în gospodărie şi în planul profesional. Ei demonstrează că bias-urile de sex au pătruns în studiile ştiinţifice, în cercetări, în practica educatorilor sau terapeuţilor. Phillis Chester (1971) spre exemplu, menţiona că “majoritatea simptomelor patologice frecvente la femei nu trimit la mecanisme psihologice clasice, ci ţin de psihologia sclavului, de opresiunea suportată de femei în cadrul mariajului”. Autoarea acuza psihiatri şi psihoterapeuţii masculini de sexism, scopul lor fiind acela al adaptării femeii la supremaţia masculină şi maritală, fără a pune sub semnul întrebării structurile constrângătoare ale societăţii şi căsătoriei. Dincolo de exagerările şi efectele perverse ale mişcării feministe, mai recent, mulţi dintre cercetătorii feminişti au găsit modalităţi extrem de nuanţate de a aplica ideile feministe la o varietate de probleme şi practici din câmpul familial. ACTIVITATE Analizaţi teoriile feministe şi comentaţi contribuţiile lor studiul normalităţii şi patologiei vieţii familiale.

26

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

II.3. SCHIMBAREA STRUCTURILOR FAMILIALE Familia a cunoscut un amplu proces de schimbare, fapt observat de cercetătorii din întreaga lume, indiferent de formaţia lor teoretică. Imaginea ideală a familiei normale, care a constituit un model formativ pentru multe din persoanele de “vârsta a patra”, este aceea a familiei nucleare în care soţul este singurul susţinător al familiei, soţia fiind casnică, ea ocupându-se de activitatea din gospodărie şi de creşterea copiilor. Dacă acest model rămâne un standard în funcţie de care este normalitatea familială este judecată, mai puţin de o familie din patru din S.U.A. - spre exemplu - se mai încadrează în acest pattern. Analizele statistice ale populaţiei planetei (G. Masnick şi M.J. Bane, 1980; D. Orthner, 1998) indică faptul că, structurile familiale s-au alterat semnificativ în trei direcţii: 1. Creşterea divorţurilor; 2. Creşterea numărului de mame care lucrează şi 3. Rata mai scăzută a naşterilor corelată cu creşterea speranţei de viaţă şi a proporţiei persoanelor de vârsta a treia în ansamblul populaţiei. Sistemele familiale divorţate şi recăsătorite. După cel de-al doilea război mondial, procesul divorţului s-a banalizat, devenind o realitate frecventă a vieţii conjugale. Între 1950 şi 1975, statisticile europene indică o triplare a desfacerilor căsătoriei (Fl. Druţă, 1998). Între 1965 şi 1980, rata divorţurilor s-a dublat şi în S.U.A. unde, una din trei căsătorii (este vorba de prima căsătorie) tinde să se sfârşească printr-un divorţ (D. Orthner, 1998). În acelaşi timp, una din cinci familii cu copii este monoparentală, părintele susţinător fiind de regulă mama. Astfel, patru din cinci copii născuţi în anii ’70, în S.U. A., şi-au petrecut copilăria alături de unul dintre părinţi (D. Orthner, 1998). În ţara noastră, rata divorţialităţii s-a menţinut relativ redusă în deceniile dictaturii comuniste, sub presiunea exercitată de factorii politici şi ideologici. În ultimele două decenii ale secolului XX, ea a oscilat între 1,4 şi 1,6 divorţuri la mia de locuitori (I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998). Vârful ei s-a situat în 1994 (1,74/1000 locuitori), după care a scăzut din nou (1,5 în 1995 şi 1996). Din datele Recensământului populaţiei din 1992, M. Voinea (1993) observa faptul că, din 7.288.676 gospodării existente în România, 6,5% sunt cele aparţinând familiilor monoparentale. În condiţiile în care mulţi părinţii singuri se recăsătoresc, s-au creat un număr tot mai mare de unităţi familiale reconstituite (în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi ambii au copii din căsătoriile anterioare) şi reorganizate (alcătuite din doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii sau în care cel puţin unul din parteneri nu are copii din mariajele anterioare, ori dintre un partener divorţat sau văduv, cu sau fără copii, şi altul la prima căsătorie). În ciuda creşterii recente a ratei divorţurilor, proporţia familiilor care evoluează spre disoluţie şi re-căsătorie nu este semnificativ mai mare astăzi. Fenomenul dezertării familiale, speranţa de viaţă mai reduse şi văduvia mai timpurie din perioadele istorice anterioare fac ca diferenţele să apară mai mici decât sunt în realitate. Divorţul creează complicate sarcini tranziţionale şi probleme privind custodia copiilor, dificil de rezolvat în cadrul sistemele familiale recăsătorite şi monoparentale - mai numeroase ca oricând. Mamele care lucrează sunt tot mai numeroase. Mai mult de jumătate din mamele cu copii de vârstă şcolară şi mai mult de 40% din cele cu copii mai mici, din S.U.A., au o slujbă în afara casei, o jumătate de normă sau chiar o normă întreaga. Acest pattern reflectă nu numai schimbările în aspiraţiile personale ale femeilor, ci şi creşterea nevoilor economice, în multe dintre cazuri. Familiile în care lucrează ambii părinţi îşi sporesc venitul în mod esenţial pentru a putea atinge un standard moderat de
27

Argumentaţi răspunsul d-voastră. cu stilurile interacţionale etnic diferite ş. s-a acordat o prea mare atenţie proprietăţilor structurale. de a adopta noi roluri.d.teama tot mai multor cercetători privind declinul familiei în societatea contemporană. situaţii de muncă mai flexibile şi servicii pentru creşterea şi educarea copiilor. Un efect cumulat al acestor factori este scăderea ratei naşterilor şi creşterea populaţiei în vârstă. în acord cu nevoile variabile ale stadiilor de viaţă.m. al unei singure forme sau structuri familiale. în societăţile pluraliste nu există un singur model reprezentativ sau adecvat. de a se adapta satisfăcător modificărilor din afara mediului familial. În dezbaterile cu privire la schimbările produse în mediul familial. Tot mai mulţi tineri preferă să rămână singuri. lipsesc astăzi modele adecvate studiului şi înţelegerii familiilor fără descendenţi şi a celor aflate în ultimul stadiu al ciclului vieţii maritale.din perspectiva schimbărilor înregistrate la nivelul structurilor familiei . trăiesc împreună sau în apropierea unuia dintre părinţii soţilor. de a comunica eficient. În mod evident. O parte din femeile care lucrează. ACTIVITATE Comentaţi . de a cere asistenţă. cu orientările valorice diferite.NICOLETA TURLIUC viaţă şi pentru a asigura condiţiile necesare instrucţiei şcolare medii şi superioare a copiilor. Această situaţie necesită schimbări ale organizării funcţionale a sistemului familial şi al unităţii co-parentale.a. cu resursele economice variabile. neglijându-se procesele familiale fundamentale precum: abilitatea de a face faţă noilor stresuri. care le ajută în sarcinile curente şi în creşterea copiilor. noi patternuri relaţionale şi sexuale. să aibă puţini copii sau să evite creşterea copiilor. Modificarea unor variabile ale populaţiei. 28 . Deoarece a existat tendinţa de a conceptualiza viaţa familială normală ca fiind centrată pe funcţiile privind creşterea şi educarea copiilor. ci forme familiale diverse. în secolul XX. să-şi amâne căsătoria. iar speranţa de viaţă a populaţiei a crescut mult.

1. 1969. aprecierea conform căreia multe din credinţele sale sunt similare cu ale noastre sau evaluarea abilităţii sale de a ne oferi recompense sociale. Huston şi G. Lott şi B. a cărui reuşită depinde o multitudine de factori. Pentru ca atracţia să se producă este 29 . Componenta afectivă sau emoţională a fost recent (re)pusă în drepturile ei. reacţiile voluntare şi involuntare faţă de acesta etc. mai puternic afectivă şi cu consecinţe comportamentale mai uşor identificabile. De altfel. umorul etc. înţelege sau ne acordă atenţie. 1985. prieteni şi până la persoana iubită înseamnă parcurgerea unui drum adeseori anevoios. Disconfortul creat de singurătatea emoţională va fi depăşit în urma stabilirii relaţiilor apropiate cu o anumită persoană.L. atracţia interpersonală este puternic dependentă de recompensele reciproce. cuvintele utilizate pentru a o descrie altcuiva. A. precum voluntarismul şi spiritul critic. atracţia este un comportament social pozitiv. Componenta comportamentală poate include dorinţa de a ajuta cealaltă persoană. marea majoritate a teoriilor atracţiei susţin că ea are la bază experienţele recompensate ale indivizilor. tânărul cunoaşte sentimentul solitudinii în condiţiile în care el şi-a dobândit independenţa ori s-a îndepărtat parţial de părinţi. Lott (1974). Comparativ cu alte atitudini. III. faptul că ne susţine. 1978). E. Trecerea de la simplele contacte inter-umane la cunoştinţe. prin caracteristicile sale plăcute precum: frumuseţea. existenţa sa este mai uşor sesizată decât cea a atitudinilor sociale indezirabile. indefinibilă.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI III.G. Spre deosebire de unele comportamentele de întrajutorare (în mod deosebit de cele altruiste). Componenta cognitivă a atracţiei faţă de o persoană poate include percepţia competenţei sale. 2. atracţia interpersonală este probabil mai puţin cognitivă. ACTIVITATE Comparaţi atracţia cu alte atitudini. Mulţi psihologi sociali au definit atracţia ca fiind atitudinea favorabilă cu privire la o persoană ţintă sau ca înclinaţia spre o anumită persoană (K. Ea include valoarea acordată calităţilor partenerului. plăcerea produsă de recompensele primite şi acea “reacţie chimică” subtilă. Berscheid şi E. inteligenţa. DEFINIŢII ŞI TEORII ALE ATRACŢIEI INTERPERSONALE Persoanele se angajează în relaţii posibile. de durată variabilă. arătau că o persoană ne poate recompensa prin 1.Walster. Deoarece. spre exemplu. numită “dragoste la prima vedere”. dezvoltând o serie de aşteptări pozitive cu privire la acestea şi la partenerii lor. 1987. prin faptul că ne asigură accesul la recompense externe. Levinger. din punctul de vedere al celor trei componente ale atitudinii. Shaver. dar nu a stabilit legături intime cu un partener. T. mai atent ascunse perspectivei publice. FORMAREA CUPLULUI La sfârşitul adolescenţei. sau 3. E Berscheid. cum ar fi: banii. 1978.H. statutul ori informaţiile. independente de recompensele externe.

într-o mare varietate de activităţi. X. Majoritatea studiilor asupra atracţiei.S. o ultimă teorie pe care o menţionăm este cea propusă de F. poate să producă cu un răspuns emoţional pozitiv. Corespunzător acestui principiu. autorul sublinia că oamenii caută consistenţa sau echilibrul dintre gândurile. În urma experimentelor pe care le-a efectuat. În condiţionarea operantă. întăresc dorinţa noastră de a fi din nou cu ele. Aceste două mecanisme ale atracţiei interpersonale . ne putem simţi atraşi de o persoană pe care o asociem cu experienţe recompensatoare chiar şi în absenţa recompenselor directe. Kassin. În fine.recompensa directă şi atracţia prin asociere . Spre exemplu. Byrne a concluzionat că indivizii sunt atraşi mai ales de persoanele care au atitudini similare cu ale lor. în timp ce sentimentele negative diminuează atracţia. fiecare nouă întâlnire având un impact puternic asupra ambilor parteneri. studiul relaţiilor intime (al diadelor formate din parteneri de sex opus. este o funcţie liniară pozitivă a proporţiei întăririlor primite (sau anticipate) din partea lui X. comportamentul recompensat este întărit. În aceste condiţii. Heider (1958). echilibrul . ceea ce a fost asociat cu o experienţă plăcută. recompensatoare. Se omite faptul că procesul atracţiei cunoaşte o mare variabilitate inter-individuală. pentru o perioadă relativ lungă de timp. sentimentele şi relaţiile lor sociale. Între doi parteneri. Graţie lor. noi evaluăm similaritatea dintre persoana nou întâlnită şi una din cele deja cunoscute şi atractive. De asemenea. contrast sau contiguitate spaţiotemporală.creat de reciprocitatea dintre ceea ce oferă şi ceea ce primesc – este perceput ca fiind plăcut. În a sa teorie a echilibrului. fineţea observaţiei şi sensibilitatea intervin în alegerea partenerului. interdependenţi) persistente în timp a devenit mai substanţial. Interdependenţa dintre membrii unei diade este indicată de faptul că partenerii au un impact frecvent unul asupra celuilalt. o altă limită a modului în care atracţia a fost studiată şi măsurată este legată de variabila temporală. efectuate în condiţii de laborator. dar există atât de mulţi alţi factori care intervin. sunt realizate în cadrul unei singure şedinţe experimentale şi doar puţine dintre ele au mers în ideea repetării lor de-a lungul unei perioade lungi de timp. atâtea disimulări 30 . chiar şi în absenţa unei recompense directe. doar unele trezesc în noi dorinţa de a stabili relaţii apropiate şi doar cu unele ajungem să formăm un cuplu. D. Dintre persoanele de care ne simţim atraşi.corespund unor tipuri distincte de învăţare: condiţionarea operantă şi cea clasică (S. prieteniile accidentale etc. persoanele care ne provoacă experienţe recompensatoare. D. ne putem simţi atraşi brusc de o persoană datorită producerii unei asociaţii prin asemănare – rapidă şi adesea inconştientă . ele prezintă şi importante neajunsuri. Modelul întăririi afectului susţine că sentimentele pozitive trăite de cineva în prezenţa unei persoane sporesc atracţia resimţită faţă de acea persoană. Atracţia poate fi explicată şi prin asociaţiile de asemănare. În condiţionarea clasică. Doar mai recent. atractiv. nu şi menţinerea acesteia în timp. Brehm şi S.în virtutea căreia. 1990).NICOLETA TURLIUC nevoie ca rezultatele (recompensele) obţinute să depăşească media rezultatelor anterioare şi să constituie cea mai bună variantă a interacţiunilor prezente. Byrne şi colaboratorii săi (1974. Persoanele pot stimula dorinţa companiei lor datorită recompenselor probabile pe care ni le pot oferi.M. Multe din relaţiile studiate au fost de scurtă durată: prima impresie. care stipulează că atracţia faţă de un obiect sau o persoană. Dincolo de beneficiile explicaţiilor oferite de toate aceste teorii. Inteligenţa. supus analizei a fost doar momentul declanşării atracţiei. Byrne a propus o chiar o lege a atracţiei. 1988) au considerat că ambele mecanisme ale atracţiei pot fi explicate printr-un singur factor: întărirea afectului.

De regulă. III. Din studiul lui K. Un alt criteriu vizează calităţile fizice ale persoanei stimul. decât persoanele mai puţin atractive din punct de vedere fizic. dar se aşteptă. cât şi elemente şi decizii raţionale . preferinţa pentru indivizii atractivi este moderată de teama de a fi respinşi. mai sociabili. cu cât fixarea amoroasă este mai rapidă. în cadrul căreia se consideră că formarea cuplului şi a căsătoriei are loc între partenerii cu caracteristici similare. existenţa cuplului putând fi jucată în funcţie de hazardul unei întâlniri. asupra dezvoltării intimităţii şi a sentimentului iubirii mutuale. 2. Oamenii tind să asocieze frumuseţea fizică cu trăsături caracteriale şi cu aspecte comportamentale pozitive. 1. Acest stereotip este valabil pentru persoanele stimul de ambele sexe şi nu diferă în funcţie de genul percepătorului. Construită pe baza atracţiei iniţiale. fapt însoţit de o anumită orbire. factor care influenţează formarea primei impresii şi alegerea prietenilor. Aceste criterii pot intra în funcţiune concomitent sau succesiv şi pot avea consecinţe importante asupra atracţiei. În acelaşi timp. ca în dragostea la prima vedere. al unui zâmbet sau de hazardul timidităţii. în acelaşi timp. Studiile sociologice indică faptul că factorul cel mai important al alegerii partenerului 31 . Ei au inventariat un număr mare de criterii care ghidează alegerea partenerului din câmpul persoanelor eligibile. Acesta confirmă aşa-numita ipoteză a potrivirii sau a “uniunilor asortate”. Dar. conform zicalei: “Ceea ce este frumos este bun”. Oamenii preferă persoanele atractive fizic. 1987). Dragostea la prima vedere pare să fie mai frecventă în cazul primelor cristalizări amoroase adolescentine.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI cvasi-normale ale adevăratelor nevoi afective şi erotico-sexuale. încât doar timpul le permite indivizilor să se cunoască. al unei neînţelegeri sau reticenţe. ALEGEREA PARTENERULUI Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât şi de psihologii sociali.G. Ei se angajează adesea în cunoaşterea incompletă a celorlalţi. În consecinţă. Atunci când apare şi după vârsta adolescenţei.ţinând de ceea ce am numit “alegerea partenerului”.H. ci se dezvoltă treptat în cadrul interacţiunilor succesive şi a sporirii progresive a gradului de intercunoaştere. Bercheid şi E. Shaver. al unui avans. oamenii tind să-şi alega ca partener persoanele ce prezintă o atractivitate fizică similară cu cea proprie. De aceea.K. E.2. Similaritatea este criteriul analizat în cadrul teoriei homogamice. care include atât evaluări afective. mai fericiţi. mai modeşti. asemănătoare. poate spori atracţia. cu atât creşte probabilitate erorii şi a decepţiei ulterioare. mai amabili. Un prim criteriu este cel al proximităţii fizice. Proximitatea conduce la familiaritatea cu obiceiurile şi preferinţele celorlalţi. Walster (1972) rezultă faptul indivizii care sunt atractivi fizic sunt percepuţi ca fiind mai sensibili. ca având o viaţă mai interesantă şi mai mult succes în activitate. cu atât există mai puţină reflexie şi cunoaştere obiectivă. Aspectul fizic plăcut este “cel mai important determinant al dorinţei de a întâlni partenerul de cuplu din nou” (K. mai puternici. formarea cuplului apare ca un proces desfăşurat în timp. iubirea nu “cade” asupra îndrăgostitului. mai deschişi sexual. ea se grefează cel mai adesea pe fundalul psihologic al unei anumite imaturităţi afective. 3. iar familiaritatea poate da naştere şi. ca acestea să fie mai selective. Dion. ulterior. cristalizarea iubirii înseamnă de fapt idealizarea iubitului sau a iubitei. Apropierea fizică şi oportunitatea interacţiunilor pe care aceasta le asigură au un impact important asupra dezvoltării relaţiilor intime.

Cercetările anterioare. clasa de apartenenţă actuală. Teoria a fost reluată şi de psihologi. Winch a demonstrat că. . evaluarea caracteristicile externe 2. I. adică populaţia persoanelor cu care relaţiile intime pot fi stabilite. fiecare partener îl iubeşte pe celălalt în măsura în care acesta are o nevoie complementară cu a sa.F. siguri de identitatea valorilor lor. dorindu-şi continuarea relaţiei. ci şi structura relaţiilor maritale şi a celor părinte-copil. sunt obligaţi să recunoască . dar că ele nu apar obligatoriu în aceeaşi ordine. aplică trei filtre. Complementaritatea este criteriul analizat în teoria heterogamiei. atitudinile.iluziile lor iniţiale. Utilizând o listă a trebuinţelor. Admiţând 32 . proximitatea spaţială etc. aspiraţii şi interese). înainte de a-şi defini şi în scopul definirii propriei luări de poziţii. Byrne şi B. Studiile realizate pe baza modelului lui Murstein au arătat că toate aceste filtre sunt importante. Sociologii descriu acest proces prin formarea “perechilor asortate”. precum cele ale lui D. interesele. homogamia a reprezentat regula de asociere a partenerilor conjugali. . propusă de R. . atitudinea subiectului A.aprobarea reciprocă a îndrăgostiţilor. Aceasta indică faptul că.presupunerea similarităţii atitudinilor celor doi parteneri. Una din variantele heterogamiei este teoria complementarităţii trebuinţelor. au acelaşi scop în viaţă. s-a constatat o diminuare a ponderii cuplurilor maritale homogamice şi creşterea cuplurilor heterogamice. Bernard Murstein (1986) considera că atunci când o persoană întâlneşte o altă persoană. atracţia amoroasă ar fi determinată de faptul că cei doi parteneri se ghidează după aceleaşi valori (cred în aceleaşi lucruri. 4. X. este determinată de atitudinea pe care A presupune că ar avea-o B cu privire la X sau de presupunerea că B îi aprobă atitudinea. în a doua jumătate a secolului XX. oricât de modestă şi au indicat importanţa mare a ideii pe care cineva şi-o face despre atitudinile celuilalt. Aceste trei aspecte fac de regulă parte dintr-o evaluare iniţială.experienţele anterioare reuşite.în conflictele conjugale ulterioare . Mai recent. vârsta. comparativ cu cele heterogamice. faţă de obiectul opiniei. în următoarea ordine: 1. cercetările au arătat că variabilele interpersonale care determină şi sporesc atracţia amoroasă sunt: . în toate societăţile europene sau de cultură europeană. au sugerat că iubirea accentuează orice similitudine. în 1958. Înscriindu-se în această perspectivă teoretică.existenţa atitudinilor asemănătoare cu privire la problemele exterioare. şcolaritatea. îndrăgostit de B. se satisfac reciproc şi se recompensează mutual. Acest ansamblu de variabile homogamice delimitează “câmpul persoanelor eligibile”. relaţiile homogamice fiind mai durabile. Blaitlock (1963). Ea este formulată în termenii “câmpului eligibililor”. aceleaşi gusturi. stabilită de Murray (autorul “Testului de apercepţie tematică”). apartenenţa etnică. care consideră că ar trebui să vorbim mai curând de homofilie sau de tendinţa de a ne plăcea aceleaşi lucruri. Boszormenyi-Nagy (1981) adăuga că nevoile complementare influenţează nu numai alegerea partenerului conjugal.NICOLETA TURLIUC este similitudinea variabilelor socio-culturale precum: originea socială. Cu alte cuvinte. Ne întrebăm dacă ceea ce contează nu este supoziţia cu privire la sistemul de valori al celuilalt şi nu identitatea efectivă a valorilor. Acestei teorii i se reproşează faptul că ea completează teza sociologică a homogamiei fără a explica factorul prim al atracţiei. religioasă. expresie care îi aparţine. În societăţile tradiţionale. Ca tendinţă generală. din moment ce numeroşi îndrăgostiţi. aprecierea corespondenţei rolurilor. în cadrul căreia căutarea similitudinilor este evidentă. evaluarea atitudinilor şi convingerilor 3. Winch. care prezintă formarea cuplurilor premaritale şi maritale prin relaţionarea unor persoane cu caracteristici socio-culturale diferite. dacă homofilia nu este un efect al iubirii.

conceptul central trebuie să fie acela de compatibilitate şi nu de similaritate sau complementaritate. de a-şi considera partenerul prieten. din dozajul similarităţii şi complementarităţii în ceea ce priveşte celelalte nevoi. compatibilitatea rezultă. atunci când bărbatul are un model de tip evitare/eschivare se instalează tot o relaţie nefericită. evoluează în timp. afirmă că au beneficiat de relaţii afective calde şi stabile în copilărie sau îşi definesc relaţiile actuale ca implicând încredere. De aceea. viaţa de cuplu nu-i va aduce mare lucru. Collins şi Read (1990) au observat că adulţii care au un model securizant de ataşament au tendinţa de a prefera partenerii cu un stil similar. geloşi şi au dubii cu privire la reciprocitatea sentimentelor. Shaver (1987. Maisonneuve (1966) dar arăta că. ceea ce-i confirmă credinţa că mariajul. unii adulţi care anterior au stabilit slabe legături afective cu membrii familiei de origine.a. Criteriul compatibilităţii a fost definită de O.caracteristici care displac în mod deosebit bărbaţilor şi 2. Totuşi 33 . în calitatea lor de criterii importante în “alegerea” partenerului şi în stabilirea unei relaţii intime. tot mai mulţi cercetători pun accentul asupra rolului modelelor interne de ataşament. Cele mai nefericite relaţii apar în două situaţii: 1.d. De exemplu. atunci când femeia are un model anxios/ambivalent cuplul este împiedicat să funcţioneze. fiecare dintre noi are tendinţa de a re-crea în relaţiile amoroase propriul model intim de ataşament. Ei au tendinţa de a avea încredere în ceilalţi. a nevoilor sexuale. evită intimitatea. neschimbate. Astfel. Modelul ataşamentului primar. opuse. maritale. Cu alte cuvinte. iar pe de altă parte. au preocupări obsesive şi un libido puternic. Adulţilor aparţinând stilului evitare/eschivare le este teamă de relaţiile apropiate. rolurile sexuale. Adulţii cu un stil anxios/ambivalent sunt nesiguri cu privire la relaţia lor. Aceste modele servesc drept ghid în căutarea persoanei iubite. 1990) au evaluat prezenţa celor trei tipuri de ataşament la un număr mare de subiecţi.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI această teorie. Ei sunt neîncrezători în ceilalţi. tipul partenerului ales. sunt încrezători în reciprocitatea sentimentelor. apărut de timpuriu în copilărie. în timp ce adulţii care aparţin modelelor de ataşament mai slab (evitare/eschivare sau anxios/ambivalent) nu se preferă între ei. legături instabile şi insecurizante sunt capabili să analizeze şi să accepte relaţiile lor din copilărie şi să-şi creeze un nou model interior. Rezultatele obţinute de autorii menţionaţi coincid în mare măsură cu cele obţinute în cazul copiilor. Indiferent dacă modelul urmat de tânărul adult este produsul unei re-definiţii sau al ipotezelor precoce. în sensul dat de Winch. Blood (1962) ca fiind acordul caracteristicilor individuale. 5. aparţinând stilului securizant. J. iar ca iubiţi. din cei 600 de subiecţi de vârstă adultă. se confesează foarte puţin şi îi acceptă greu pe ceilalţi. Hazan şi Ph. el influenţează aşteptările cu privire la partener.m. Adulţii puternic ataşaţi. Problema alegerii partenerului intim trebuie pusă în termenii personalităţii globale şi nu doar în termenii unei liste de nevoi comparate. Din această perspectivă. complementaritatea nu poate viza şi atitudinile caracteriale sau nevoile sexuale. 25% aparţin stilul evitare/eschivare. din cauză că soţia este prea dependentă şi geloasă . pe de o parte. iar 19% stilului anxios/ambivalent. mai adecvate fiind ipotezele mixte. fiind rareori geloşi.. C. Mai recent. trăsăturile temperamentale ş. Reuşita conjugală este astfel direct proporţională cu gradul de compatibilitate. atitudinea adoptată faţă de acesta şi stabilitatea relaţiei. Viaţa lor afectivă este plină de trăiri extreme. fericire şi prietenie. 6. 56% aparţin modelului sau stilul securizant. din similaritatea caracterială. În realitate. aceste două perspective teoretice sunt complementare. a valorilor etc. fiind mai nefericiţi în relaţiile lor. dintr-o combinare în care beneficiile sunt mutuale.

R. în timp ce. Psihanalitic. pornind de la defectele întâlnite la diverse persoane cunoscute. III. construit intelectual. Mucchielli considera (1974) că există şi o altă formă a priori. Este vorba de modelul afectiv. ACTIVITATE Alegeţi-vă un cuplu cunoscut (fără a-i declina identitatea) şi încercaţi să precizaţi criteriile avute în vedere de către unul din parteneri în alegerea perechii sale. În analiza originii şi dezvoltării modelului afectiv al persoanei iubite s-au impus trei grupe de factori (R. 1974). la femei (apud R. 33% dintre bărbaţii francezi declarau că sunt fericiţi în căsătorie deoarece soţia lor nu seamănă deloc cu mama lor şi invers. De aceea. nega sau combina toţi aceşti factori. Cei care l-au contestat. . Influenţa figurilor parentale.Influenţa negativă a figurii parentale de sex opus. cu atât se va înălţa construcţia idealului declarat. Datele obţinute la femei sunt asemănătoare (apud R. relaţia negativă serveşte drept contra-model care va induce trăsăturile opuse ale morfologie sau personalităţii părintelui de sex opus. cu o pondere variabilă asupra alegerii sau a apariţiei şi dezvoltării sentimentului de iubire: influenţa figurilor parentale. În acelaşi sondaj. fără legătură cu nivelul intelectual. la înălţimi practic inaccesibile. 17% dintre bărbaţi francezi declarau că şi-au ales soţia din cauza unei asemănări fizice cu mama lor şi un procentaj şi mai mare recunoştea similaritatea temperamentului mamei şi soţiei. ar fi vorba de o deplasare prin transfer a investirii libidinale oedipiene. are adesea drept scop justificarea refuzului de a se angaja într-o relaţie. de securitate afectivă şi amor filial. susţin că realitatea sentimentului pulverizează forma a priori (modelul intern ideal). Mucchielli. Idealul visat. al persoanei iubite.Influenţa pozitivă a părintelui de sex opus este un factor analizat în psihanaliză. influenţa iubirilor din copilărie şi influenţa factorilor auto-proiectivi. Relaţia pozitivă. Astfel. Mucchielli. cu părintele de sex opus . imaginea tatălui la fete. În anii ’70. Ei au vizat însă o construcţie intelectuală. 34 .prin contrast.NICOLETA TURLIUC corelaţiile între modelele de ataşament şi calitatea unei relaţii sau între modele şi comportamentul partenerilor este în general scăzută.construită de la naştere la şase ani . pe care cineva o poate realiza . Imaginea mamei fasonează modelul afectiv al persoanei iubite la băiat. a modului în care părinţii au fost percepuţi. cu cât teama de căsătorie este mai mare. 1974). .spre exemplu . MODELE INTERIOARE ALE PERSOANEI IUBITE Cercetătorii au discutat adesea în contradictoriu în legătură cu existenţa unui model interior al persoanei iubite. alteori. neconştientizat. 1. Variabilele precizate sunt necesare dar nu şi suficiente. persoana aleasă impunându-se fără să aibă nimic în comun cu aceasta.asociază trăsăturile morfologice sau cele psihologice provenite din imaginile-amintiri ale acestor părinţi (aşa cum au fost ei percepuţi de copil în epocă) cu speranţa obţinerii aceleiaşi securităţi afective şi a sentimentului de iubire.3. iraţionalitatea poate transforma. 1974). care este organizatoarea unor aşteptări la nivelul trăirii şi care intră în joc în alegerea persoanei iubite. Mucchielli. Uneori ele sunt luate în considerare în cadrul unor evaluări (preponderent) raţionale.

unchi.Recunoaşterea în celălalt a libertăţii de expresie a nevoilor. care fasonează calităţile căutate ulterior la iubită/iubit au putut fi stabilite şi în relaţia cu diverse alte persoane: fraţi. influenţează construirea unui ideal al personalităţii.este dublul meu. de o fetiţă din vecini sau de mama unui prieten. Detaliile morfologice. ci asemănarea ei cu altă figură. mirosul.mai ales între trei şi şase ani – asigură acceptarea de către copil a sexului său biologic. 3. Influenţa iubirilor din copilărie. multe din aceste nevoi sunt infantile şi obsedante. un suflet geamăn. a primei socializări (4-6 ani) şi se succed neîncetat până la sfârşitul pubertăţii. surori mai mari. a detaliilor morfologice şi căutarea rolului. .Perceperea la celălalt a nevoilor pe care le putem satisface. Toate aceste amintiri fragmentare. Rezultatul global al numeroşilor determinanţi interiori ai modelului afectiv al persoanei iubite este întotdeauna singular.Recunoaşterea propriei noastre imagini în celălalt declanşează identificarea. Celălalt .are calităţile sau manierele de a fi pe care am dorit întotdeauna să le avem noi înşine. . În cazul limită. ce sporeşte odată cu vârsta. Celălalt .PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI . . alteori ele au o tentă erotică. bone. a unui ideal moral. Influenţa factorilor auto-proietivi.) sau comportamentale (maniera de a fi. Ceea ce căutăm este re-crearea actuală a unei situaţii-tip.Influenţa părintelui de acelaşi sex. atitudini etc.iubit . care vor fi cuprinse mai întâi în Eu-l ideal.Influenţa altor figuri ale mediului familial sau social. dispoziţiile. . Elanurile amoroase reale şi precoce sunt frecvente şi dacă uneori sunt esenţialmente afective. forma nasului.ce rezumă un context – intervin inconştient pentru a determina atracţia actuală. fiind lipsite de viitor. privirea.Percepţia la celălalt a capacităţilor complementare propriilor noastre nevoi. în care noi am avut un rol. Identificarea cu părintele de acelaşi sex . fapt care creează atracţia prin speranţa de a primi ceea ce căutăm. Această remarcă este valabilă şi pentru “iubirile din copilărie”. ce intervine asupra a două axe convergente: căutarea semnelor fizice. Ceea ce frapează nu este o calitate prezentă la persoana întâlnită. dar pe care nu le putem manifesta (nu ne putem permite sau ne este teamă să le exteriorizăm). iar apoi.Recunoaşterea în celălalt a propriului nostru eu ideal declanşează o identificare de aspiraţie. prin calităţile sale idealizate. se pierd în uitare.mă realizează mai bine decât reuşesc eu însămi. selectate de modelul intern. bunici. dorinţelor sau atitudinilor pe care le avem. devenind tot mai conştientă. Acest model operează ca un filtru sau selector. de învăţătoarea lui. Rămâne totuşi o fixare inconştientă asupra unor caracteristici fizice (culoarea ochilor.iubit . Acest părinte. Dar. în imaginea ideală a persoanei iubite. .).iubit . a părului. Iubirile infantile au un rol important. În acest caz de identificare este vorba de o atracţia care creează impresia intimă de eliberare. Ataşamentele de acest gen apar din perioada preşcolară. care au servit drept substitute eventuale. Aceasta este baza similitudinii de care s-a vorbit în cadrul teoriei homogamice. Celălalt . . 2. deşi puţin studiat. iar celălalt a răspuns rolului aşteptat. întâlnită cândva în trecutul nostru. mersul etc. nevrotice. ci devine “sufletul meu de alt sex”. permit inducerea calităţilor afective 35 . Relaţia afectivă arhaică. înfrăţit. adesea infime. ceea ce provoacă atracţia prin speranţa de a-i oferi ceea ce îi lipseşte. vizând un anumit detaliu . iar cucerirea lui sau a ei înseamnă intrarea în posesia acestui ideal. mătuşi etc. Aceste iubiri infantile sunt intense dar. Un băiat de 8 ani poate fi îndrăgostit de o verişoară mai mare. persoana iubită nu mai este sufletul înfrăţit.

La aceasta se adaugă evaluarea intuitivă a rolului pe care celălalt l-ar putea juca. cum ar fi schimburile pozitive. intrarea rapidă în funcţiune a modelului afectiv inconştient favorizează apariţia dragostei la prima vedere şi 2.4. unele caracteristicile individuale prealabile precum: concepţia de sine pozitivă. cei spaţiali. Înainte ca intimitatea să se realizeze. ACTIVITATE Sintetizând informaţiile prezentate până acum. Care sunt caracteristicile şi factorii ei determinanţi? III.NICOLETA TURLIUC aşteptate. rezolvarea conflictelor şi consensul valoric şi 3. în masa mare a determinanţilor. nevoilor şi aspiraţiilor se găsesc factori mai mult sau mai puţin nevrotici. plăcerea de a fi împreună. indivizii trebuie să prezinte anumite caracteristici personale. De aceea. iar intimitatea se videază de conţinut. care blochează deschiderea autentică spre celălalt. atitudinile. astfel. INTIMITATEA ŞI DEZVOLTAREA RELAŢIILOR INTIME Intimitatea reprezintă legătura emoţională dintre doi parteneri. Din analiza grupului de factori care contribuie la realizarea modelului interior inconştient şi a modului în care acest filtru funcţionează rezultă că: 1.1. încrederea şi percepţii realiste. de timp şi normele privitoare la intimitate. Trăsături selectate şi prezentate în continuare sunt absolut necesare în dezvoltarea intimităţii şi a relaţiilor intime. Relaţiile intime nu sunt date automat în familie. prietenie sau căsătorie. concepţia despre sine se află în strânsă legătură cu stima de sine a unei persoane. care sunt elementele de bază ale formării unei relaţii intime. caracterizată prin implicare mutuală şi încredere. Ea reprezintă o perspectivă subiectivă rezultând din ceea ce gândim şi simţim despre propria noastră persoană. Concepţia şi stima de sine pozitivă. dezvăluirile senzitive reciproce. sentimentele şi percepţiile sunt cruciale în apariţia. ele putându-se schimba dramatic în decursul vieţii unei persoane. anumite componente situaţionale vor avea un anumit impact asupra apropierii emoţionale. gânduri şi comportamente specifice. în modelul atracţiei interpersonale şi al dezvoltării intimităţii trebuie să ţinem seama de: 1. Rubin (1970) definea intimitatea prin dorinţa indivizilor de a-şi exprima sentimentele şi gândurile. în cursul acestui capitol. Intimitatea apare. Ele se construiesc şi se dezvoltă ca rezultat al unor trăiri. aşteptărilor. 1. Z. Prima constituie componenta cognitivă a eu-lui 36 . Caracteristicile individuale prealabile Relaţiile dintre indivizi poartă amprenta personalităţii lor. valorile. între indivizi trebuie să apară anumite forme particulare de interacţiune. dezvoltarea sau disoluţia intimităţii. Prin urmare. În continuare. Concepţia despre sine se referă la suma tuturor credinţelor individuale cu privire la propriile atribute. iar în al treilea rând. acceptarea unui anumit grad de dependenţă personală. în raport cu calităţile sale şi cu rolurile considerate dezirabile. Astfel de caracteristici nu sunt fixe sau statice. prin securitate şi recompense personale şi relaţionale. principalii factori interactivi. Comportamentele individuale. III. 2. factorii situaţionali. care nu caută decât satisfacţia egocentrică absolută. ca rezultat al interacţiunii factorilor individuali cu cei interactivi şi situaţionali.4. empatia mutuală exclusivitatea. încercaţi să explicaţi dragostea la prima vedere. Dacă aceşti factori devin dominanţi iubirea devine patologică.

F. Acceptarea dependenţei personale. ele tind să o sufoce. 2. O persoană trebuie să posede cel puţin o stimă de sine de nivel mediu în scopul de a-şi construi o relaţie intimă. simţindu-se inadecvate din multe puncte de vedere. Cea de-a doua funcţie este aceea de a-l face pe partener să se simtă dorit. Totuşi. nivelul ridicat sau scăzut al stimei de sine are efecte diferite asupra procesului dezvoltării atracţiei şi intimităţii. doar că. În mod similar. Stima de sine implică. de teama respingerii. În plus. Crosby (1985) arăta că ar fi o greşeală să credem că avem la fel de multă libertate într-o relaţie intimă aşa cum avem ca persoane ne37 . în timp ce alţii (K. propriu-zisă. H. aceea de a consimţi să renunţe un anumit grad de libertate personală. în mod deosebit a celor familiale. Unii psihoterapeuţi (S. G. Freud.H. acceptă cu greu evaluările pozitive sau recompensele celorlalţi. autoevaluarea gradului în care persoana este de încredere. probabil. de aceea. Brehm şi S. Prin urmare. să se deschidă în faţa celorlalţi şi chiar să fie răniţi. Kassin. Sullivan. Independenţa totală este o iluzie. Admiterea dependenţei personale are drept primă funcţie acceptarea propriei vulnerabilităţi şi a experienţei intimităţii. stima de sine se construieşte prin sau de către cealaltă persoană.M.H. printre altele. Una din cele mai dificile sarcini pentru mulţi dintre indivizii contemporani este. 1944) au considerat că atracţia şi dezvoltarea intimităţii au drept sursă insatisfacţia de sine. Ei se pot închide într-o cochilie goală sau într-o relaţie pseudo-intimă. sunt inhibaţi de teama de a nu fi respinşi (S. În acest caz . Experienţele socializatore din familia de origine nu predetermină totuşi dezvoltarea nivelului stimei de sine în stadiile ulterioare ale vieţii. dincolo de riscurile care există. J. în funcţie de reacţiile celorlalţi faţă de noi şi de modul în care noi percepem imaginile pe care ceilalţi şi le formează despre noi (C. cei care sunt siguri de sentimentele lor îşi fac mai puţine griji pentru dezaprobarea socială. 1939. cu impresia superiorităţii create de cineva sau cu ascunderea sentimentelor negative faţă de sine. În plus.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI nostru social. Reik. iar dacă cineva o atinge totuşi. angajamentele şi obligaţiile pe care le presupune o relaţie fixează graniţele libertăţii individuale. stima de sine se dezvoltă în cadrul relaţiilor interpersonale. au încredere în recompensele sociale pe care le pot primi. Ca fiinţe sociale avem nevoie de compania altor persoane. 1902.S. că nu au ce oferi celuilalt şi. De aceea. capabilă să iubească. să fie iubită. conştientizarea dependenţei sau interdependenţei noastră înseamnă recunoaşterea caracterului nostru uman. Horney. aceste persoane cred că nu valorează prea mult. Astfel. Cooley. 1934). 1922. Mead. 1990). iar cei cu stimă de sine scăzută. Datorită faptului că investesc prea mult în relaţia cu persoana de succes. Concepţia asupra propriului eu se dezvoltă în cadrul relaţiilor cu ceilalţi. deşi resimt o mai mare nevoie de aprobare şi de recompense sociale. experienţele socializatore din familia de origine nu predetermină dezvoltarea nivelului stimei de sine (sau al concepţiei despre sine) în stadiile ulterioare ale vieţii. Cei cu o concepţie despre sine mai puţin pozitivă sau negativă evită să se deschidă şi să fie bine cunoscuţi de ceilalţi. O altă caracteristică prealabilă necesară achiziţiei intimităţii este recunoaşterea nevoii emoţionale de a fi împreună cu ceilalţi. indivizii cu o concepţie de sine pozitivă “îşi permit” să fie vulnerabili. Se pare că şi unii şi alţii au dreptate. trebuie să plătească preţul singurătăţii. 1947) au apreciat că atracţia spontană şi dezvoltarea relaţiilor intime au la bază încrederea în propria persoană şi sentimentele securităţii personale. cea de-a doua reprezintă componenta lui afectivă. Peroanele cu o stimă de sine scăzută tind uneori să dobândească o mai pozitivă imagine de sine prin “conectarea” la indivizii atractivi şi performanţi. Stima de sine pozitivă nu trebuie însă confundată cu aroganţa. Th.

că putem face predicţii asupra felului în care cealaltă persoană se va comporta şi. inegalitatea prea mare puterii în cuplu poate împiedica apropierea şi dezvoltarea intimităţii dintre parteneri. Percepţii şi expectanţe realiste. că nu ne aşteptăm ca persoana să ne facă rău intenţionat.mai întâi . chiar şi în condiţiile egalităţii puterii. care pot pune în pericol relaţia. Dorinţa de a renunţa la control poate fi percepută ca periculoasă de cei care cred că securitatea lor constă în puterea lor. doi indivizi nu trebuie să facă exact acelaşi lucru într-o relaţie pentru ca ei să considere echitabilă relaţia lor. 1990). percepţia corectă a persoanelor este uneori mai facilă. responsabilităţile şi deciziile pot fi împărţite într-o manieră tradiţională şi. Împărtăşirea sentimentelor reale este percepută ca fiind riscantă deoarece. Persoanele care sunt prea încrezătoare în ceilalţi. Intimitatea nu poate fi relaţionată cu cunoaşterea iluzorie. ea poate conduce la pierderea puterii şi a controlului asupra celuilalt. rolurile efective jucate partenerii în cadrul relaţiei lor intime pot fi destul de diferite. sunt adesea “prea deschise” şi deci prea vulnerabile. persoana îl poate idealiza. Atunci când faptele sunt în cele din urmă privite cu realism. partenerii să se trateze reciproc ca fiind egali. intimitatea se dezvoltă armonios şi cuplul poate funcţiona optim atunci când încrederea este continuă şi reciprocă. Ea reprezintă una dintre cele mai importante trăsături care va determina modul în care persoanele interacţionează şi evoluţia intimităţii. în timp ce alteori. Nici de această dată excesul nu produce efectele cele mai favorabile. Întreruperile ei diminuează tendinţa şi chiar dorinţa noastră de avea încredere în oameni. Din acest motiv. gânduri şi comportamente ne permite să le comunicăm celorlalţi informaţii mai acurate despre sine. Dar. Încrederea în ceilalţi trebuie întărită pozitiv de-a lungul vieţii. Conştientizarea propriilor sentimente. Brehm şi S. 38 . Dar. Caracteristica de avea încredere în partener se dobândeşte prin învăţare. în al doilea rând. decât în situaţia inversă (S. cu toate acestea. 4. În acelaşi timp. iar F. Spre exemplu. În lipsa unei percepţii acurate asupra partenerului său. De exemplu. Totuşi. dar mai calitative) este mai puternică decât cea de afiliere (de a stabili şi menţine cât mai multe relaţii recompensatoare. suntem în prezenţa unei persoane mai încrezătoare în relaţia ei şi în partener. cantitatea de informaţii acurate transmise despre sine variază mult de la o persoană la alta. indivizii trebuie să recunoască necesitatea mutualităţii. ea devine extrem de dificilă. Încrederea. în timp ce continuitatea sentimentului de încredere favorizează investiţiile afective în partener. În lipsa încrederii nu poate exista nici o relaţie semnificativă. Această abilitate evoluează însă pe parcursul vieţii. Martison (1981) aprecia că apropierea emoţională reclamă un anumit sens al egalităţii umane. Unii indivizi simt mereu nevoia de a-şi controla partenerul.S. noi sugerăm . Intimitatea necesită ca partenerii să aibă o percepţie realistă unul asupra celuilalt şi conştiinţa realistă a relaţiei lor. Încrederea implică sentimentul de siguranţă faţă de cinstea. de furie şi de resentimente poate să apară. Atunci când nevoia de intimitate a unei persoane (nevoia de stabili relaţii mai restrânse. Kassin.M. Atunci când afirmăm că avem încredere în cineva. 3.NICOLETA TURLIUC ataşate. un val de dezamăgiri. credinţa şi/sau sinceritatea cuiva. Altfel spus. care dezvoltă o perspectivă prea idealistă şi optimistă asupra naturii umane. mai superficiale). timpului şi efortului cerute de o relaţie intimă. trecând cu vederea comportamentul negativ şi acţiunile celuilalt. Trebuie adăugat faptul că. ei extrăgând cele mai multe recompense din momentele în care exercită acest control. persoanele neîncrezătoare în ceilalţi indivizi au trăit în copilăria lor experienţe disruptive şi instabile.M.

Expectanţele unei persoane cu privire la altcineva îi influenţează propriul comportament faţă de cealaltă persoană. întrucât ei au şanse mai mari să creeze posibilitatea succesului social. iar indivizii diferă mult în abilităţile lor de a realiza schimburi interpersonale. cei care realizează schimburi bune recunosc că: 1. sensibilitatea şi empatia dintre parteneri. 2. funcţionează şi în contextul relaţiilor intime. Cu alte cuvinte. Acesta presupune abilitatea persoanei de a-şi ajusta nivelul dezvăluirii în funcţie de solicitările momentane. “ceea ce aşteptăm poate determina ceea ce primim” (S. în general. Recompensele pot fi definite prin conceptele de plăcere. opinii şi până la sentimente). uneori.şi-au interiorizat conceptul de “cunoaşterea a propriului interes” (G.2. la fel ca şi ei.4. în egală măsură .PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI În situaţiile de interacţiune. simultan dorinţele. interpersonale şi situaţionale. recompensele pot fi obţinute prin sau de la alţi indivizi şi 3. există şi riscul apariţiei dezacordurilor şi conflictelor. Factorii interactivi 1. În interacţiunile noastre cu ceilalţi. Dezvăluirea flexibilă necesită ca persoana care confesează să fie.S. iar alţii pe “a da”. astfel încât ea să poată sesiza şi înţelege feed-back-urile primite. semnificaţia atribuită unei anumite acţiuni poate fi extrem de diferită. adesea. ţinând seama şi de interesele lor. apropierea necesită relevarea celor mai personale gânduri şi sentimente. indivizii îşi pot gratifica. Dar. Aceasta însemnă şi faptul că. Cei care ştiu să realizeze schimburi pozitive . Ea indică faptul că. care. Adâncimea sentimentelor comunicate reciproc reprezintă. schimburile constau în a oferi şi a primi recompense şi costuri. împărtăşirea celor mai intime secrete. în relaţiile intime. Auto-dezvăluirea reciprocă. 1990. p. spre cele mai profunde (de la stereotipuri sau clişee verbale. auto-dezvăluirea adecvată este şi flexibilă. Dar. Desigur. concomitent. În plus.M. Lenski. cu cât auto-dezvăluirea creşte mai mult în profunzime. cu atât pot să apară mai multe probleme. Ascultarea 39 . ceilalţi caută recompense. un bun ascultător al partenerului. Auto-dezvăluirea poate cunoaşte mai multe niveluri. graţie intervenţiei predicţiei care se îndeplineşte. De aceea. cooperarea cu aceşti indivizi este avantajoasă. De aceea. III. 1966). fapt care confirmă obiectiv şi inconştient aşteptările primului. credinţele şi aşteptările credibile ale unei persoane (observator) cu privire la alta (actor) se pot adeveri. Cu alte cuvinte. ci chiar în noi. Unii se focalizează pe “a primi”. Acest proces. Evaluarea gradului de atracţie şi calităţile aşteptate din partea cuiva pot determina măsura în care o persoană este atractivă. fapte. caracteristicile partenerului rezidă nu el sau ea. probleme în stabilirea relaţiilor apropiate. Astfel. de la o persoană la alta. Abilitatea cuiva de a realiza schimburi pozitive depinde de capacitatea sa de a-şi asuma o serie de angajamente şi de a-şi îndeplini obligaţiile şi responsabilităţile. răspunde în maniera în care a fost tratată. 2. 1959). Kassin. Schimburile pozitive. Brehm şi S.să ofere şi să primească. probabil. De aceea. relaţiile intime au şanse mai mari de a se dezvolta atunci când partenerii realizează echilibrul recompenselor. fiind capabili să coopereze cu ceilalţi.E. deşi este adevărat faptul că prezentarea sinceră şi profundă facilitează înţelegerea. Cei care întâmpină dificultăţi în aceste domenii au. în dezvoltarea relaţiilor intime sunt mai avantajaţi cei care au expectanţe pozitive. numit şi efectul expectanţei interpersonale. Recompensa cuiva poate fi reprezenta costul altcuiva. de la cele mai superficiale. aşteptările credibile ale observatorului produc apariţia unui anumit comportament la actor. 210). cel mai important element din dezvoltarea intimităţii. la rândul ei. satisfacţie şi gratificaţie pe care o persoană le primeşte (Thibaut şi Kelley.

empatia şi sensibilitatea dintre parteneri. de a-i intui gândurile şi trăirile afective. 3. împărtăşirea lumii interioare a celuilalt. Partenerii intimi resimt plăcerea de a realiza activităţi comune numeroase. separat de restul familiei (G. emoţii sau sentimente. ci şi unul interactiv – format şi rafinat prin jocul intercomunicării (Irving L. Consensul atitudinal este deci extrem de important. 1971. cu cele care prezentau atitudini liberale. în cazul dezvoltării şi întreţinerii intimităţii important devine consensul efectiv. Consensul valorilor şi atitudinilor. cuplul trebuie să descopere şi să realizeze activităţi plăcute şi interesante pentru ambii soţi. Margolin. de a-i anticipa comportamentul şi de a acţiona corespunzător acestuia. Ch. conducând la mai buna comunicare şi la interacţiuni mai satisfăcătoare. Rubin şi L. 40 . (1976) au concluzionat că nu există diferenţe semnificative între nivelul satisfacţiei prezente în cele două tipuri de cupluri premaritale sau ceea ce priveşte rata dizolvării lor. Margolin. Cercetătorii au sugerat chiar faptul că. Jignirile. Dar. Compania plăcută. Pentru iertarea unor greşeli sau răniri este nevoie de un anumit nivel al securităţii personale şi al stimei de sine a membrilor familiei. 1987. au subliniat faptul că empatia desăvârşită nu este doar un proces activ. Hill. în scopul menţinerii intimităţii. considerate plăcute de ambii soţi. Dacă o mare parte a timpului pe care o familie îl petrece împreună este consumată în cadrul conflictelor şi schimburilor negative. după cum. partenerii nu vor ajunge la înţelegerea acurată reciprocă şi. de aceea. aşteptările şi priorităţile similare facilitează comunicarea. scopurile. de creştere a copiilor sau gospodăreşti. exagerata permeabilitate socială conduce la pierderea identităţii eului. intimitate nu se poate dezvolta. valoric şi atitudinal. Totuşi.T. atitudinile şi valorile împărtăşite pot fi mai importante în succesul unei relaţii decât natura particulară a acestora. 4. putând chiar să crească. multe activităţi odinioară plăcute devin superflue. Dacă în alegerea partenerului impresia similarităţii valorilor şi atitudinilor constituie un criteriu suficient al selecţiei. ca fiind o provocare. Peplau. Prin intermediul empatiei avem putinţa de a înţelege mai bine partenerul. Comparând cuplurile premaritale care împărtăşeau atitudinile tradiţionale privind rolurile de gen. cu stările sale afective. pentru dezvoltarea intimităţii. 1982). sentimentul de apropiere se menţine. Rezolvarea conflictelor. Marcus. iar în cuplurile în care empatia mutuală este mai slabă. În trăirea empatică mutuală se poate constata o potenţare a capacităţii empatice medii a partenerilor. vor fi mai îndepărtaţi afectiv. 1997). Atunci când interesele soţilor se dezvoltă în direcţii opuse când apar presiuni legate de responsabilităţile profesionale. Dacă soţii reuşesc să rezolve cu succes probele lor. Ea nu se rezumă la petrecerea timpului împreună. Valorile. Cei care fac faţă conflictelor sunt nu numai capabili să discute fiecare aspect al problemei cu care se confruntă.A. cu speranţele şi temerile sale. resentimentele sau furia nu creează terenul fertil al sporirii apropierii afective. Doar în aceste condiţii putem vorbi de existenţa premiselor unei deschideri echilibrate.NICOLETA TURLIUC reciprocă este la fel de importantă ca şi dezvăluirea mutuală. 1982). Empatia mutuală. ci pot şi să acţioneze astfel încât să se producă o schimbare dezirabilă de comportament (G. Indivizii mai puţin empatici tind să fie preocupaţi de propriile lor nevoi. unele conflicte sunt inevitabile. “Refuzul empatiei” conduce la cantonarea tot mai mult în sine. 6. 1969. ci implică apropierea fizică şi afectivă. iar întrebarea care se pune este aceea privind modul optim de gestionare a acestora. Janis. Cei care au studiat fenomenul. Z. Multe cupluri căsătorite resimt activităţile. 5. dar repetarea lor le transformă adesea în rutină.

din moment ce fiecare persoană are propriul ei ceas biologic. diada trebuie să dispună de un spaţiu privat. Un alt aspect. înseamnă că acestea nu sunt universale într-un grup social. Cu toate aceste. Factorii spaţiali. conex proximităţii. fie în bufniţă. Istoria comună a existenţei în cuplu le procură partenerilor baza comună a experienţelor pe care ei îşi pot clădi relaţia afectivă. lipsa continuităţii contactului. atât crizele cât şi succesele. Această problemă este dificil de reglat. Dacă un anumit individ poate transcende expectaţiile culturale. împiedică dezvoltarea intimităţii. iar persoanele cu grade diferite de maturitate sau de vârste diferite pot cunoaşte dificultăţi în realizarea intimităţii. Mai întâi. timpul. evidentă în relaţiile la mare distanţă. Evoluţia ei este lentă şi. distanţele fizice apar ca fiind mai mici. Normele privind intimitatea. Spre exemplu. Actualmente. “Persoana nocturnă” poate dori să discute cu partenerul/partenera. 2. dureros atinsă. în care să poată dezvolta şi savura interacţiuni plăcute complete.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI III.3. care o transformă fie în privighetoare. Pentru a avea o relaţie afectivă apropiată. Timpul. care susţineau ideea superiorităţii bărbatului şi faptul că o femeie trebuie să caute un bărbat cu un statut social ridicat. faptul că soţia este matinală. în condiţiile prezenţei permanente în prejma lor a părinţilor. Proximitatea este des invocată printre condiţiile necesare alegerii parterului intim şi formării cuplului. spaţiul şi normele culturale sunt factorii asupra cărora individul poate exercita un control relativ scăzut. avea efecte negative asupra calităţii relaţiei interpersonale. Ea necesită o investiţie în timp. pentru apariţia intimităţii. Pe de altă parte. subestimăm adesea rolul valorilor socio-culturale şi al rol-statusurilor (specifice unei culturi sau sub-culturi) în determinarea persoanelor cu care stabilim relaţii apropiate şi a modului în care reacţionăm faţă de acestea. apar frecvent o serie de resentimente. mai ales atunci când există un deficit al condiţiilor individuale sau al factorilor interactivi.4. pot influenţa alegerea persoanei cu care relaţia apropiată poate fi stabilită şi modul de comportament în acest context. ele trec printr-un proces lent de 41 . partenerul intim adecvat (legitim) etc. pentru ca la ora 6 să facă jogging sau să aibă timp pentru o unele tabieturi. uneori. 1. este nevoie de o proximitate fizică a persoanelor. normele cunosc un proces de schimbare de-a lungul timpului. copiilor sau a altor persoane. iar soţul se culcă foarte târziu poate constitui un obstacol în existenţa cuplului. 3. au exercitat cu siguranţă o anumită influenţă asupra relaţiilor intime dintre reprezentanţii celor două sexe. Aceşti factori nu sunt suficienţi. normele dintr-o cultură pot influenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea intimităţii. să aibă o activitate sexuală sau să se uite la televizor la ore târzii. Factorii situaţionali Dintre factorii situaţionali care afectează relaţiile interpersonale. apropierea spaţială prea mare (în cadrul aceleiaşi locuinţe) poate. De exemplu. Normele patriarhale. este nevoia de izolare a cuplului. Un alt factor legat de timp este ritmul veghe-somn al partenerilor unei diade. De altfel. influenţează intimitatea diadei. prin ei înşişi. avem nevoie de un partener cu care să fi împărtăşit o mare parte din viaţa noastră adultă. comunicarea interpersonală. Normele privind apropierea fizică (atingerea). echilibrul puterii între bărbaţi şi femei. deşi în condiţiile dezvoltării tehnologiei comunicării la distanţă şi a călătoriilor rapide. normele culturale pot încuraja sau descuraja intimitatea. În dezvoltarea relaţiilor intime. Din procesul de ajustare al acestui aspect. Cuplurile pot fi împiedicate să se dezvolte şi să funcţioneze. Nu există intimitate care să survină brusc. la rândul ei. Totuşi. “Persoana matinală” poate prefera să adoarmă la ora 22. Pentru dezvoltarea intimităţii.

Pattern-ul tradiţional din această sub-cultură prescrie puternica segregare a rolurilor de sex maritale. 1971). Prietenia poate fi privită chiar ca o ameninţare la adresa unităţii familiale (R. nevoia apropierii devine mai posibilă atunci când nu au prioritare nevoile altcuiva.4. ce asigură securitatea personală şi cea a relaţiei. a celor sexual-afective).. În clasele populare (cu un statut socio-economic şi cultural scăzut). Securitatea personală şi recompensele sunt unele din rezultatele mai semnificative ale unei relaţii intime. Intimitatea ca produs Crearea unei relaţii intime poate aduce cu sine multe recompense. la rândul lor. siguranţă şi stabilitate. sau prezenţa unui copil cu probleme speciale în familie pot reduce preocuparea pentru intimitate. Maslow (1970). trăite în cadrul relaţiei. Ea implică faptul că. Sentimentul de a fi înţeles de o altă persoană contribuie. Normele actuale tind să admită. persoanele nu mai gândesc (sau vorbesc) în termeni de “eu” şi “tine”. indivizii fiind tot mai preocupaţi de rezolvarea problemei fericirii şi intimităţii personale. intimitatea poate creşte ca urmare a crizelor traversate. Importante sunt şi tipurile de relaţii intime valorizate într-o societate. Bărbaţii şi femeile nu împărtăşesc multe activităţi plăcute şi. Şomajul. relaţiile de rudenie şi cele familiale pot fi minimalizate. 1981). Dacă societatea valorizează tot mai mult prietenia. de aceea. III. apartenenţă şi din faptul de fi dorită de partener.NICOLETA TURLIUC disoluţie. Potrivit ierarhiei trebuinţelor. elaborată de A. Hatfield şi colab. boala unui membru al familiei. grijă şi afecţiune) şi a celor corelate ei (de exemplu. 1979). Creşterea intimităţii înseamnă o validare a dezvoltării eului. la realizarea securităţii personale. în unele cupluri sau familii. Bell.4. afirmarea recunoaşterii primite din partea “celuilalt semnificativ”. Legătura emoţională construită într-o diadă intimă se caracterizează prin căldură şi apropiere. indivizii căutând intimitatea oferită de prieteni. un anumit echilibru al puterii în cuplu şi. Cu toate acestea. Sentimentele de a fi înţeles şi acceptat de partener generează. partenerii ajung să se definească prin unitatea cuplului (E. Nu întâmplător. ci în sensul profund al pronumelui “noi”. de exemplu. Ea reprezintă o legătură emoţională. Ea presupune existenţa ataşamentului reciproc şi a interdependenţei – permanent puse la încercare în decursul timpului. vizează satisfacerea nevoilor emoţionale primare (de suport. confortul psihic ridicat şi satisfacţia sexuală. femeile tinzând să caute intimitatea în cadrul altor relaţii de rudenie sau în cele de prietenie. Dacă satisfacerea nevoilor de bază fiziologice şi de securitate a fost asigurată. Prin urmare. Ea oferă persoanei un grad ridicat de securitate. Dacă accentul este pus pe relaţiile de rudenie şi familiale. Intimitatea reprezintă o legătură emoţională deoarece. efectul final al securităţii personale 42 . atunci şi numai atunci o persoană va fi capabilă să caute şi satisfacerea nevoii de intimitate. se poate presupune faptul că indivizii îşi satisfac nevoia de intimitate în cadrul acestora şi că nu mai nevoie de prieteni în acest scop. rezultate din sentimentele de acceptare. în mod deosebit cea dintre soţi (L. soţii nu par să fie dependenţi emoţiona. factorii sociali şi economici din mediul de viaţă al unei persoane determină în ce măsură nevoia de iubire şi intimitate va deveni o prioritate. normele încurajează mai puţin intimitatea din cadrul relaţiilor familiale. implicit. creşterea puternică a nivelului de trai în ultimele decenii ale secolului trecut a favorizat căutarea în mai mare măsură a experienţelor satisfăcătoare. Rainwater. de asemenea. În general însă. Prin identificarea mutuală şi empatia reciprocă. o mai apropiată egalitate a partenerilor.

În dezvoltarea unei relaţii apropiate sunt probate implicarea. astăzi ea este tratată în manieră mai realistă atunci când sunt analizate componentele. 1978. Al treilea motiv a fost acela că. Walster. 1979). p. Walster. Deşi în 1970 iubirea devenise un subiect de studiu mai acceptabil. Abraham Maslow critica cercetătorii sociali pentru faptul de a fi neglijat studiul iubirii. Implicarea reală în relaţia intimă apare atunci când ambii parteneri au încetat să numere recompensele şi costurile. În această perspectivă. s-a considerat că persoana este atrasă de o forţă misterioasă spre partenerul predestinat ei. s-a arătat a fi extrem de vexat. Autorii prezentau cazul unui profesor de la Universitatea din Minnesota care în anii ’20 a fost concediat pentru că aprobase aplicarea unui chestionar privitor vizând iubirea pasională. o persoană ajunge să nu mai ia în considerare alternativele. Securitatea relaţiei este un alt rezultat al legăturii intime.G. pentru că sunt sigur că şi dacă s-ar cheltui de 84 mii de ori 84 de miliarde de dolari nu s-ar obţine răspunsuri credibile.1. ACTIVITATE Realizaţi grafic o schemă care să cuprindă cele trei categorii de factori ai intimităţii. Walster. William Proxmire. Walster şi E. III. Levinger. iubirea romantică era considerată tabu. Acestea sunt continuu reafirmate în măsura în care.000 $. Dedicându-se relaţiei. în valoare de 84. Primul este acela de a se fi considerat că iubirea aparţine domeniului literaturii şi nu celui ştiinţific. Iubirea este un criteriu important al evoluţiei cuplului spre căsătorie. permanenţei sau duratei şi dezvoltarea încrederii în partener. Cred că 200 de milioane de alţi americani doresc să păstreze ceva misterios în viaţa lor…” (apud E. IUBIREA DIN CADRUL CUPLULUI III. Berschie (1978) au sugerat că această neglijare are cel puţin trei motive. De asemenea. angajarea faţă de celălalt. caracteristicile sau chiar legătura ei cu presiunile practice sau economice ale căsătoriei.5. concomitent cu produsul lor: intimitatea şi notele sale definitorii. 43 .5. dar nu singurul. astfel: “Aduc obiecţii acestui fapt pentru că nimeni – nici măcar Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă – nu poate demonstra că a te îndrăgosti ţine de ştiinţă. până nu demult. W. confortul fizic şi banii de care cuplul va dispune) valorizate mai ales de femei (deşi mai puţin astăzi decât în perioadele istorice anterioare) .G. sunt împotrivă. când ambii ajung să pună plăcerea celuilalt mai presus de cea proprie (G. W. Iubirea: componente şi caracteristici În 1950. Exteriorizarea angajării în relaţie asigură conturarea unui sens al stabilităţii. El a ironizat public primirea acestei burse. Al doilea motiv este acela că. E.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI şi a diverselor recompense pe care acesta le aduce cu sine este crearea sentimentului împlinirii personale. partenerii evită relaţiile competitive alternative. deoarece eu nu doresc să aflu acest lucru. Frumuseţea partenerului (valorizată în special de bărbaţi) şi aspectele economice (statutul economic al partenerului.sunt alte criterii importante ale decizie tinerilor de a se căsători. cercetătorii pur şi simplu nu au ştiut cum să studieze un fenomen atât de complex. fiecare dintre acestea cu elementele lor componente. Dacă foarte mult timp iubirea a fost puternic idealizată. VIII). când psihologilor sociali Elaine Walster (Universitatea din Wisconsin) şi Ellen Berscheid (Universitatea din Minessota) le-a fost acordată prima bursă guvernamentală în scopul studierii iubirii-pasiune şi a iubirii-companie senatorul de Wisconsin.

NICOLETA TURLIUC Analizând modul de tratare al iubirii romantice în scrierile literare şi filosofice. Presupunând o extraordinară tensiune emoţională. a celorlalte bunuri comune. “Dacă nu aş mai fi împreună cu partenerul meu. “Dacă el ar fi trist. Orientarea spre viitor. Rubin: 1. Z. Supunând rezultatele obţinute analizei factoriale. m-aş simţi nefericită” şi 3. dorinţa de a-i comunica sentimentele şi gândurile. prima mea grijă ar fi aceea de a-l consola”. Rubin a extras trei componente ale iubirii autentice: . Dorinţa de a avea copii cu o anumită persoană este puternic corelată cu iubirea maritală. cum am văzut deja.Ataşamentul sau nevoia de asociere şi de dependenţă. Prin această caracteristică iubirea conjugală este speranţă şi temporalitate. Aceasta din urmă se caracterizează prin stabilitate. ACTIVITATE Corelaţi afirmaţiile următoare cu cele trei componente ale iubirii autentice menţionate de Z. Ea se exprimă prin nevoia de a fi împreună. Ulterior. încredere. înainte de a fi pentru sine. 1997). Ea este diferenţiată de alte sentimente pozitive precum: admiraţia. creşterea interdependenţei dintre parteneri şi trăirea satisfacţiei depline în doi) şi poate sfârşi cu de-cristalizarea afectivă şi disoluţia cuplului erotic sau cu transformarea ei treptată într-un alt tip de iubire – iubirea matură (I.Intimitatea sau exclusivitatea şi absorbţia în celălalt. puţin îndrăgostite şi aleator formate. care vizează nevoia de fuziune cu o anumită persoană şi nu cu altcineva. În cursul experimentelor de laborator. Rubin (1970. Mucchielli (1974) a selectat patru caracteristici specifice ale acesteia: 1. Ea debutează cu atracţia interpersonală. de a-l sprijini şi susţine. conceperea şi educarea copiilor. 2. care implică intenţionalitatea şi voinţa construirii şi consolidării vieţii în doi. prietenia sau afecţiunea . care indică existenţa unei interdependenţe absolut normale în cadrul iubirii. Mitrofan şi C. el a realizat un număr de 182 de interviuri şi a studiat în condiţii de laborator comportamentul a trei categorii de cupluri: foarte îndrăgostite. respect. Referindu-se strict la iubirea matură conjugală. “Simt că îi pot spune totul. 1973) a identificat două teme comune: aceea a nevoii puternice de faţă de partener şi cea a grijii şi dăruirii faţă de acesta. Nevoia de a crea vizează realizarea unui cămin. Ea poate da naştere unui angajament existenţial şi viitorului comun. iubirea romantică studiată de Rubin este specifică tinerilor îndrăgostiţi. care asigură durabilitatea legăturii şi consacrarea ei. Ciupercă. .Dăruirea de sine sau predispoziţia de a oferi securitate. continuă cu dezvoltarea unei relaţii intime (ce presupune. iar atunci când satisfacţia sexuală devine scopul exclusiv. care se exprimă prin dorinţa de a fi pentru celălalt. autoasumarea obligaţiilor şi grija faţă de celălalt. . admiraţie. durata legăturii şi viitorul ei (aşa cum se întâmplă în cuplurile fără descendenţi). ataşament. R. Dăruirea nu are legătură cu pulsiunile egocentrice sau cu datoria impusă de conştiinţa morală. ultimul factor a apărut în ceea ce Rubin a numit “contemplare mutuală” a cuplurilor foarte îndrăgostite (care vizează faptul că partenerii se privesc mai intens şi mai frecvent decât în alte cupluri) şi în “concentrarea mutuală” din cadrul acestora (care sugerează faptul că privirile unui partener spre celălalt şi invers au loc simultan). iar când sunt cu partenerul meu simt mereu nevoia de a-l privi”. este parţial negată dorinţa de a crea.ce nu presupun nici exclusivitate şi nici absorbţia în celălalt. 2. 44 . la Universitatea din Michigan.

gânduri preponderent pozitive şi predispoziţia de a reacţiona comportamental pozitiv. egocentrice sau de laşitatea în faţa responsabilităţilor care trebuiesc asumate. asupra unora dintre definiţiile sale negative: . Într-o definiţie mai cuprinzătoare vom spune că. ca o formă de depersonalizare intolerabilă. devenind preferabilă evitarea lor în numele libertăţii individuale. ca o predispoziţie de a simţi. Am văzut care sunt componentele iubirii ce favorizează evoluţia cuplului spre căsătorie şi menţinerea relaţiei maritale şi care sunt caracteristicile specifice ale iubirii conjugale. În continuare. El a inspirat întreaga literatură romantică. prin depăşirea individualităţii. egoiste. fericită şi optimistă. puternic influenţată de factorii de personalitate. o detaşare de trecut. Partenerii se simt co-responsabili pentru rezultatele tuturor acţiunilor lor. Cuplul se confundă cu plăcerea. doar iubirea matură autentică şi mutuală permite dezvoltarea eu-lui fiecărui partener. având sentimentul înaintării în vid. . Funcţia esenţială a iubirii romantice este realizarea cuplului. În realitate.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI 3. de dragul ei. funcţia esenţială a iubirii mature este crearea unităţii superioare a cuplului. cea conjugală este activă. Unitatea cere efort voluntar şi abandonarea unei părţi a egocentrismului. ea hrănindu-se din aşteptările nefericirii. Această caracteristică este prezentă şi în uniunea liberă sau concubinaj. iubirea conjugală trebuie definită prin intermediul cuplului şi a unităţii sale.Iubirea conjugală nu este o repetiţie permanentă a trecutului personal. care a favorizat apariţia unei nostalgii a acestei forme de sentiment şi. aceea a unităţii superioare a cuplului. Astfel. Maturitatea afectivă ar trebui să debaraseze individul de atitudinile infantile. toate aceste fiind puternic corelate şi influenţate de normele specifice privind iubirea. iar cuplul în care partenerii nu au capacitatea de a-şi depăşi trecutul personal este pus sub semnul întrebării. 4. iubirea este o atitudine personală care implică ataşamentul faţă de o altă persoană. Atunci când satisfacţia sexuală constituie scopul unic. Ea este o atitudine personală. realizarea de sine. ce nu ar trebui să continue să se impună insistent. începând cu cele ale activităţii sexuală şi terminând cu consecinţele deciziilor riscante. mariajul a fost înţeles ca o alienare a individului. ne oprim asupra a ceea ce nu este sau nu ar trebui să fie iubirea conjugală. depăşirea şi împlinirea de sine. devalorizarea iubirii conjugale. Iubirea pasiune (afectivă şi sexuală) tinde să se menţină şi în solitudine. Apreciem că noţiunea de „iubire” poate fi definită ca o atitudine. 45 . cuplul nu mai trăieşte decât clipa. altfel spus.Iubirea conjugală nu este iubire-pasiune. în permanentă devenire. Co-responsabilitatea sugerează faptul că iubirea conjugală nu este acuzatoare şi nu comportă satisfacţii solitare sau disimulate. Dacă iubirea pasiune este subită. a narcisismului egocentrismului. dintr-un anumit context socio-cultural. este împiedicată de conştiinţa morală (instanţă represiv-agresivă. Acceptarea unei transcendenţe. . În acest context. orice dependenţă apar ca fiind constrângătoare. de inspiraţie socială). Acceptarea depăşirii eu-lui egocentric trece prin unitatea personală şi prin acceptarea de sine. spre exemplu. Căsătoria reprezintă o viaţă nouă.Iubirea conjugală nu este alienantă. Este evident faptul că. apărută din satisfacerea fără oprelişte a nevoilor Sinelui. prin autoritatea mamei soţului sau a soţiei. Mitul lui Tristan şi Isolda pare să fi contribuit cel mai mult la răspândirea ideii potrivit căreia adevărata dragoste este iubirea-pasiune. concomitent. Iubirea este îndreptată spre viitor şi nu spre trecut. sentimente pozitive puternice. în timp ce. dureroasă şi adesea tragică. gândi şi de a reacţiona faţă de o altă persoană. orice sacrificiu de sine. Sub influenţa psihanalizei.

sentimentul iubirii este acompaniat de anumite modificări organice sau răspunsuri comportamentale. Cei care nu acceptă aceste manifestări nu pot avea o relaţie apropiată. Rubin. Nu există nimic iraţional în faptul că o persoană trăieşte sentimentul de fericire în ziua nunţii sale sau cel de teamă atunci când îi este ameninţată viaţa. Concepţia şi stima de sine determină nivelul capacităţii noastre de a primi manifestările de iubire. Aspectul cognitiv al iubirii este intim legat de cel afectiv. Pierderea ataşamentului provoacă “teama de separare” atât la copii. Conflictele dintre aspectul afectiv şi cel cognitiv al iubirii sunt frecvente (A. dorinţa de a face totul pentru persoana iubită. nu impun întotdeauna obligaţii sau responsabilităţi pentru viitor. ea nu reprezintă decât cuvinte sau sentimente goale. al presiuni sanguine şi a ritmului bătăilor inimii sunt evidente. Orice obiect al iubirii implică un anumit ataşament. Toate stările afective sunt ghidate de procesele informaţionale. În interacţiunile cu ceilalţi. cât şi la soţi. În mod paradoxal. prin îndepărtarea persoanei de realitate (spre exemplu. Schimburile în planul iubirii nu pot avea loc în lipsa comportamentului care să ilustreze acceptarea lor de către partener. majoritatea oamenilor aşteaptă un comportament recompensator din partea persoanelor de care sunt iubite şi nu acceptă un astfel de comportament atunci când îl consideră ne-meritat. să ofere necondiţionat. Trăirea sentimentului de iubire faţă de partener este însoţită de gândurile cu privire la acesta. Iubirea este cel mai frecvent considerată a fi un sentiment. soţia poate rămâne ataşată de soţul ei chiar şi atunci când acesta a abuzat de ea. iluzia “persoanei perfecte” “singura” iubire a vieţii cuiva). spre deosebire de iubirea filială. Aceasta nu înseamnă că stările afective sunt întotdeauna iraţionale şi că gândurile ar fi doar pură activitate cognitivă. De asemenea.NICOLETA TURLIUC Ataşamentul. odată dezvoltat. Ataşamentul există în diferite proporţii în toate mariajele şi. Fiind fiinţe sociale. poate persista chiar şi după ce cuplul s-a separat sau a divorţat. oamenii nu doresc să fie singuri. 46 . Ca orice trăire afectivă. diverşi autori au constatat faptul că multe căsătorii s-au destrămat deoarece unul dintre parteneri a crezut că celălalt trebuie să-l iubească în mod altruist. Unul din cele mai neglijate particularităţi ale comportamentului iubirii în lucrările de specialitate este cel privitor la modul de a primi iubirea. O tânără poate simţi că iubeşte şi că are nevoie de o anumită persoană. Lowen. ea făcând parte din categoria comportamentului de întrajutorare. El reprezintă legătura emoţională care uneşte două fiinţe. Singurătatea sau teama de singurătate motivează majoritatea indivizilor să-şi dezvolte diverse ataşamente. ca fapt de interacţiune este elementul comun al iubirii conjugale. Dacă iubirea nu se exprimă în comportament. învăţăm cognitiv despre propriile noastre trăiri afective. datorită orientării lor spre momentul prezent. Iubirea înseamnă a te dărui. Fanteziile cognitive pot totuşi influenţa negativ. dar gândurile ei îi pot spune că nu va obţine nici măcar minimum de recompense din partea ei. 1972). Oamenii percep câştigurile şi costurile reale sau potenţiale din cadrul interacţiunilor (Z. creşterea nivelului de adrenalină. Altfel spus. de iubire. altruist. 1973). fără a primi prea mult. parentale sau filiale. care diferă foarte mult de la o formă a sentimentului la alta. Iubirea ca sentiment nu poate fi în întregime controlată conştient. De aceea. Un aspect foarte important al iubirii este şi cel comportamental. ne lămurim şi obţinem informaţii asupra propriilor noastre afecte. o stare afectivă. În iubirea-pasiune sau în cea romantică. iar sentimentele.

se proiectează într-o lume imaginară.A. În ciuda obstacolelor care pot să apară la un moment dat. 47 .A. Ulterior. întrucât lipseşte percepţia realistă a partenerului.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI TEMĂ DE EVALUARE Stabiliţi cel puţin trei asemănări şi trei deosebiri între atracţie şi iubire. Lee a identificat şase tipuri diferite de iubire sau atitudini diferite faţă de iubire şi relaţiile romantice. naivă (în care domină pasiunea şi pasiunea). Persoanele care iubesc în acest mod au tendinţa “de vedea lumea în roz”. Încă în 1973. idealizarea partenerului sunt frecvente şi datorită faptului că implicarea puternică emoţională şi sexuală este adeseori timpurie. pragmatică (iubirea practică).5. În cadrul acestor reverii. cercetătorii relaţiilor apropiate au încercat să identifice numeroasele componente şi tipuri sau laturi ale iubirii. dar nu lipseşte nici la vârsta adultă. Tipurile de iubire sau atitudinile faţă de iubire În efortul de a înţelege conceptul de iubire. de visele şi fanteziile lor. muzicii sau sportului) par a fi realizabile. Fehr (1988). în care schimburile cele mai imposibile (cu vedetele din domeniul filmului. Unii idealişti cred chiar că pot avea mai mulţi iubiţi în acelaşi timp. sprijinul. implică unele iluzii cognitive combinate cu sentimente foarte intense. Specificul acestui tip de iubire constă în faptul că. adesea. R. din moment ce relaţiile interpersonale sunt dinamice şi nu statice. Adolescenţii. Pornind de la tipologia iubirii oferită de J. a propriei persoane. Hendrick şi S. în ciuda evidenţei contrariului. recompensele intrinseci (sau anticiparea celor extrinseci) sunt construite imaginar. onestitatea. pe parcursul stadiilor ciclului vieţii. Iubirea erotică este una idealistă. ludică (iubirea-joc). “maniacă” (iubirea dependentă) şi agapică (iubirea altruistă). Aceste persoane se îndrăgostesc. Un alt exemplu este cel al lui B. prietenia şi respectul. romantică (în care domină intimitatea şi pasiunea) şi cea completă (în care cele trei componente se află în echilibru). iar fanteziile de salvare a partenerului care prezintă probleme de personalitate sunt frecvente. Sternberg (1988). Din diferitele lor îmbinări apar mai multe tipuri de iubire: iubirea asociativă (în care domină intimitatea şi obligaţia). trăsăturile centrale care apar în definiţiile pe care subiecţii le dau conceptului de “iubire” sunt încrederea. Aceste sunt : iubirea erotică (iubireapasiune. de a fi foarte romantice şi pasionale. de pildă. J. Pe baza acestei tipologii C. vom prezenta cele şase atitudini faţă de iubire în termenii sentimentelor. care permite măsurarea în cazul fiecărui individ a ponderii fiecărei atitudini şi evidenţierea dominantelor. Iubirea erotică este mai des întâlnită la adolescenţi. Hendrick (1986) au dezvoltat “Scala atitudinii faţă de iubire” (Love Attitudes Scale). Modul în care iubim este influenţat de personalitatea noastră. dimensiunea comportamentală putând fi minimală (ori preponderent sexuală) sau nulă (atunci când ea este “realizată” doar la nivelul fanteziilor). Ea are la bază imagini false sau naive. Fehr şi Russell (1991) au ajuns la concluzia că noţiunile preferate celorlalte subspecii ale conceptului de iubire sunt iubirea maternă şi iubirea prietenească. care a încercat să studieze prototipul conceptului de iubire prin investigarea sub-tipurilor iubirii. Autorul a ajuns la concluzia că. Lee.2. indivizii la care această atitudine este dominantă simt că iubirea lor poate depăşi orice dificultate. în moduri diferite. Iluziile. intensă). acceptate de un număr mare de cercetători. obligaţia şi intimitatea. a identificat trei componente de bază ale iubirii: pasiunea. un individ poate iubi chiar o singură persoană în moduri diferite. dar un individ poate iubi diferite persoane. storgică (iubirea prietenească). III. de exemplu. Mai mult. gândurilor şi schimburilor comportamentale. a relaţiei şi situaţiei.

Iubirea storgică sau iubirea prietenească este. ţinând de clasa socială. membrii sistemului familial (soţul. interese etc. Asumarea unei obligaţii informale este suficientă. dar pentru o perioadă scurtă de timp. unele femei au prieteni homosexuali pentru a elimina riscul hărţuirii sexuale ( K. Nu întâmplător. În acest caz. Atunci când accentul se pune în mod prea mare pe interesele materiale şi când iubirea nu este prea intensă. De altfel. susţinută de felul plăcut de a fi şi de “cuceririle” lor numeroase. acest tip de iubire există în afara căsătoriei. implicarea sexuală lipsind de regulă. soţia sau copiii) se pot simţi frustraţi. Iubirea de acest tip creşte de-a lungul anilor. El tinde să atragă persoanele dependente. domină o componentă afectivă menţinută la intensitate redusă sau superficială. asigurându-se că toate contractele perfectate o favorizează. fără prea mult ataşament. Iubirea pragmatică este o combinaţie între iubirea storgică şi cea ludică. îndrăgostitul pragmatic îşi va căuta un alt partener. Ele au o bună imagine de sine. Persoanele care aparţin acestei atitudini faţă de iubire îşi aleg partenerul după criterii practice. În familie. plăcerea apare mai curând din joc. Ele pot recurge conştient la manipulări diverse pentru a obţine partenerul dorit. relaxantă. dar tendinţa bărbaţilor de a include activitatea sexuală în cadrul relaţiei. Aspectul cognitiv. persoana pragmatică încearcă să încheie cea mai bună “afacere”. diminuează puternic această posibilitate. Totuşi. de obicei. În momentul în care relaţia nu mai corespunde aşteptărilor şi intereselor materiale. iubirea în sine este valorizată. iubirea faţă de partener coexistă cu necesitatea de a regla toate problemele economice şi de a asigura confortul membrilor familiei. autentică se realizează mai curând între membrii aceluiaşi sex. Kersten.K. Kersten şi L. fantezie şi seducţie. Atunci când “recompensa afectivă” s-a consumat. În acest caz. 1981). împreună cu aspectul intracţional comportamental. Iubirea parentală insuficientă poate da naştere unor schimburi negative reciproce între părinţi şi copii. lipsită de pasiune şi emoţii intense. căldură şi auto-dezvăluire profundă.K. a căror nevoie de altul poate fi rapid satisfăcută. iar relaţia lor sexuală începe târziu. cel mai adesea. Sentimentele. 48 . Abordarea pragmatică nu este atât de rece pe cât pare. care sunt predispuse la infidelitate. În momentul căsătoriei. foarte clare. îndrăgostitul ludic refuză să devină prea dependent sau să-i permită celuilalt să se ataşeze prea mult de el. componenta cognitivă este mai puternică comparativ cu cea afectivă sau cu cea comportamentală. Dar. În general. Aceste responsabilităţi apar deseori în prim plan. În prietenia dintre un bărbat şi o femeie gradul de apropiere şi tipul schimburilor pot fi extrem de variate. ghidat de unele tendinţe subiective şi iluzii cognitive. distracţie şi mai puţin din activitatea sexuală. ei tind să rupă brusc relaţia. fiind dornic de variaţie. Deşi preferă să aibă un bun control asupra stărilor lor afective. Preferând concomitent mai multe relaţii. persoanele care prezintă această atitudine faţă de iubire pot avea relaţii sexuale numeroase. Îndrăgostiţilor le face plăcere să discute totul împreună. Acest tip de iubire implică frecvent o istorie îndelungată a susţinerii mutuale. În unele mariaje indivizii îşi definesc iubirea preponderent în termenii prieteniei însă. femeile îşi doresc mai mulţi prieteni bărbaţi. elementul de bază al acestui stil de iubire este compania. prietenia profundă.NICOLETA TURLIUC Iubirea ludică sau iubirea ca joc este specifică persoanelor cu libido flotant. Ludicul nu este preocupat de cunoaşterea partenerului şi de auto-dezvăluirea propriei persoane. Relaţia poate continua şi persoana aparţinând acestui tip se poate considera îndrăgostită atâta timp cât relaţia este profitabilă. Se poate conta pe faptul că celălalt va fi dispus să ne sprijine atunci când avem nevoie. gândurile şi comportamentul sunt prezente în iubirea storgică într-o proporţie mai echilibrată. venit.

Prin urmare. şi care. Trăsăturile asociate tipurilor de iubire. în timp ce. Eros Ludus Storge Pragma Mania Sexual Imprudent Onest Familist Gelos Excitant Secretos Loial Planificator Posesiv Drăgăstos Nesincer Matur Grijuliu Obsedat Fericit Egoist Grijuliu Muncitor Emotiv Optimist Periculos Drăgăstos Preocupat Dependent Înţelegător Imatur Înţelegător Inteligent Nesigur Romantic Neatent Prietenos Calculat Infatuat Grijuliu Nepăsător Meditativ Neliniştit Neîncrezător (agitat) în sine De încredere Independent Sigur de sine Egoist Nesigur Uşuratic Rece Inteligent Plictisitor Slab Iresponsabil Emotiv Egoist Nesigur Singuratic Nostim Imatur Agape Responsabil Darnic Grijuliu Se sacrifică Drăgăstos Altruist Chibzuit Amabil Meditativ Dependent Oferă ajutor 49 . dintre care primul a avut drept sarcină să descrie trăsăturile de personalitate a şase persoane ţintă. Tabel. din 1995. Indivizilor prea dependenţi emoţional le este adeseori teamă că nu sunt acceptaţi de ceilalţi. profunde. cărora le place să fie îndrăgostite. de a fi împlinit prin altcineva. fiind uneori în situaţia ca sentimentele lor să fie ne-împărtăşite. Este vorba de un tip extrinsec de iubire: de găsire a fericirii prin altul. Ea constă în recompensarea voluntară a partenerului fără aşteptarea vreunei recompense din partea acestuia şi fără diminuarea costurilor personale. În acest scop au fost utilizate două grupe de subiecţi. fiind puternic dezamăgiţi. fiecare din acestea reprezentând una din cele şase tipuri de iubire. Iubirea agapică este necondiţionată. cărora le lipseşte stima şi încrederea de sine. al doilea a trebuit să stabilească importanţa variatelor trăsături asociată fiecărei persoane ţintă. Adeseori. chiar altruistă. Hendrick. Iubirea agapică este proiectată adesea ca un ideal. sunt izolaţi. Cei care caută un partener care să-i iubească în manieră agapică au “revelaţii negative”. Dacă acest stil de a iubi există teoretic. Taraban şi C. nu ne putem aştepta să-l întâlnim prea des în realitate. ei trăiesc o iubire sufocantă pentru partener. Îşi caută insistent partenerul. geloase şi doresc ca sentimentele lor intense să devină reciproce. fiind agresivi în manifestarea sentimentelor lor. iar un nivel ridicat de stimulare şi excitabilitate este legat de pasiune şi iubire. Anxietatea. “Care sunt trăsăturile de personalitate asociate diferitelor atitudini faţă de iubire?” este întrebarea care a stat la baza studiului lui C. emoţia guvernează iubirea dependentă. neglijând “sentimentele” şi “cogniţia”. Ei sunt extrem de senzuali şi de dornici să se implice sexual. Conceptul grecesc “agape” desemnează iubirea predispusă la sacrificiu. iubirea altruistă nu implică schimburi reale. Din acest motiv.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Iubirea “maniacă” sau dependentă este specifică persoanelor care simt o mare nevoie de cineva. fiind o combinaţie între iubirea erotică şi cea storgică. sunt extrem de posesive. în ordinea rangului importanţei lor.B. Acest tip de iubire subliniază excesiv dimensiunea comportamentală. Rezultatele acestui studiu sunt prezentate în tabelul de mai jos. fiind o combinaţie între iubirea erotică şi cea ludică. competiţia şi puternica lor posesivitate le întăreşte teama de abandon şi de a fi respins. ne-egoistă. Este vorba de indivizii care se simt nesiguri. În plus. din punct de vedre emoţional. Dragostea la prima vedere poate fi frecventă la aceste persoane.

atitudinea agapică este asociată cu responsabilitatea autoasumată şi cu predispoziţia de a dărui. ea prezentând chiar un grup structurat de trăsături unice dominante. atitudinea erotică este percepută ca implicând o mare deschidere sexuală. probabil. firea obsesională şi emoţională. Fiecare atitudine este percepută diferit. posesivitatea. ACTIVITATE Arătaţi cărui tip preponderent (sau căror tipuri preponderente) de iubire credeţi că aparţineţi. Astfel.A. potrivit căreia. Argumentaţi răspunsul d-voastră. atunci când partenerii împărtăşesc acelaşi tip de atitudine faţă de iubire (sau unul apropiat). în fine. cea storgică este percepută ca implicând onestitatea. 50 . oferi. cele şase tipuri de atitudini faţă de iubire reprezintă şase perspective diferite cu care indivizii operează asupra iubirii. cea maniacă este percepută ca implicând gelozia. cea ludică este percepută ca implicând imprudenţa şi firea ascunsă.NICOLETA TURLIUC Inteligent Grijuliu Drăgăstos Timid Studiul întăreşte afirmaţia făcută de J. cea pragmatică este asociată cu orientarea spre familie şi planificarea chibzuită. când dau aceeaşi definiţie iubirii sau una asemănătoare. loialitatea şi maturitatea. Lee (1973). Un grad sporit de satisfacţie relaţională apare. plină de secrete.

în care autorii au introdus conceptul reglării distanţei. În măsura în care acesta îşi rezolvă. probabil. el va putea aborda mai uşor stadiile ulterioare ale ciclului vieţii familiale. Distanţarea caută să asigure libertatea de gândire sau simţire şi posibilitatea de a acţiona diferit. Căutată este deci individualizarea experienţelor. într-o manieră implicită.după unii autori aspectul central . în cadrul căruia. ci şi la o înţelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanţei. O abordare sistematică a acestui aspect o găsim în lucrarea lui D. Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării. F. la căutarea şi găsirea similarităţilor la nivelul intereselor. fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziţie mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanţei şi ataşamentului din relaţia maritală. Angajarea şi asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu îşi asumă o serie de obligaţii. Din această perspectivă. căldură şi încredere. A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relaţiei lor este aceea a alocării puterii . următoarele trei probleme: angajarea/implicarea în relaţie. al fiecăruia dintre soţi. ca şi promisiunea permanenţei. “Cine decide?” şi “Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a procesului de luare a deciziei. fundamentală. de Singly şi C.1 DEBUTUL VIEŢII ÎN CUPLUL CONJUGAL În momentul căsătoriei. spre exemplu. Apropierea se referă la implicare. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de ambii parteneri influenţează viitorul relaţiei lor. VIAŢA CONJUGALĂ ŞI FAMILIALĂ IV. fiecare încearcă să stabilească diferenţele dintre propriile experienţe şi cele ale altora. Satisfacţia mutuală este însă esenţială. dinspre familia de origine spre relaţia lor maritală şi asumarea rolurilor conjugale şi familiale. Acest proces al angajării include o re-orientare a angajamentului primar. A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre distanţa şi apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital.al formării structurii organizaţionale de bază a cuplului şi a familiei. cea mai dificilă este. O distanţă socială mai mare poate să apară în raport. experienţelor şi acţiunii. în paralel cu surprinderea asemănărilor. Separarea/distanţarea este în general legată de procesul individualizării. dacă este 51 . cuplul conjugal nu există decât în mod potenţial. de la începutul existenţei sale. cu familia soţiei dar.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI IV. între părinţi şi copii. echilibrul distanţelor dintre familia de procreare şi cele două familii de origine ale soţilor putând indica echilibrul interior al cuplului. aceea a reglării raportului dintre apropiere şi distanţă. ei trebuind să acţioneze astfel încât relaţia de cuplu să devină legătura lor primară.sarcină realizează. Ea este un aspect extrem de important . Lemarchant (1991) susţineau că reglajul distanţelor trebuie să conducă întotdeauna la primatul acordat relaţiei conjugale în raport cu toate celelalte. Kantor şi W. “Insight the Family” (1975). adesea. într-o manieră care să asigure satisfacţia mutuală. distribuţia puterii şi distanţa optimă dintre parteneri. Lehr.

22) au stabilit următoarele şapte stadii: 1.Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de dezvoltare a membrilor familiei. iar soţul invers. soţia simte mai întâi nevoia de apropiere şi ulterior pe cea de separare. care tind să păstreze o distanţă mai mică. Pentru soţie. ÎNTREBARE Care sunt principalele probleme ce trebuie rezolvate chiar de la debutul vieţii conjugale? IV2. Olson şi H. Lewis. în orice familie există o fluctuaţie firească a gradelor de sincronizare/de-sincronizare. Cuplul tânăr fără copii.Vârsta celui mai mare copil. 52 . ele putând avea un rol important în stabilirea direcţiei evoluţiei unităţii conjugale şi familiale. din afara mediului familial. comparativ cu cele care valorizează şi privilegiază fuziunea conjugală şi comunitatea familială. în momentul intrării copiilor în pubertate ori în cel al părăsirii mediului familial) sau la pensionarea părinţilor. . p. Cu toate acestea. McCubbin (1989. 1986).L. 21) au adăugat acestui punct de vedere alte trei criterii: . Utilizând aceste criterii. Procesul schimbării. survenit în mediul familial. mai mulţi copiii. negocierea distanţei cu soacra ei depinde de concepţia ei cu privire la relaţia conjugală. p. D. Familiile ocupate cu creşterea şi educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre scopuri mai puternice decât acelea preocupate de educarea şi integrarea copiilor în comunitate sau angajate în susţinerea acestora în rolurile mature. dezechilibrul apărut în raport cu familiile de origine nu mai poate fi interpretat ca semnul unui dezechilibru interior al cuplului conjugal. . Femeile care valorizează autonomia personală în cadrul cuplului tind să păstreze în relaţia cu soacra lor o mai mare distanţă. vârsta lor şi schimbările corespunzătoare apărute pe măsura maturizării copiilor. este mai amplu în momentul în care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de şcolar. nevoile de dezvoltare ale sistemului familial sunt puternic determinate de vârsta celui mare copil. această de-sincronizare este sursă de conflict şi stres. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de formularea şi negocierea scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de viaţă reciproc acceptabile.NICOLETA TURLIUC asumată de ambii parteneri. Olson şi McCubbin (1989.W. care se reuneşte la sfârşitul zilei de muncă. primul născut fiind catalizatorul schimbărilor familiale. dacă într-un cuplul. realitatea efectiv trăită în cadrul lor poate fi extrem de diferită. Problemele şi conflictele apar în mod normal. Această realitate este o produsul unei construcţii. aidoma celui al vieţii individuale. devenit astăzi clasic. STADIILE CICLULUI VIEŢII FAMILIALE Ciclul vieţii familiale. Dacă ordinea parcurgerii lor este comună tuturor familiilor.Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. care nu este nici facilă sau lipsită de griji şi nici scutită de insatisfacţii sau conflicte. De aceea. Rogers (1964). Familiile sunt văzute ca având. De exemplu. Hill şi R. Unul din primele studii care au explorat natura dezvoltării familiale în diferitele stadii ale ciclului vieţii este cel realizat de R. Autorii au avut în vedere prezenţa/absenţa copiilor în familie. se prezintă sub forma unei succesiuni de stadii specifice. de regulă.H. Disfuncţionalitatea maritală se poate instala şi atunci când nevoile de ataşament şi separare ale membrilor familiei apar deseori în momente diferite (J.

4. Sarcinile specifice lunii de miere sunt: . prin dezinteresul pentru lumea exterioară şi printr-un narcisism în doi. Stadiul se caracterizează prin instalarea în statutul social de persoană căsătorită.relaţiile sexuale în scopul obţinerii satisfacţiei reciproce. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părinţii lor). prin idealizarea viitorului (trăit ca o eternizare a prezentului). . iar în particular. Familiile cu copii de vârstă şcolară. limitată la primii 5-7 ani de căsătorie. Părinţii îşi păstrează încă unele roluri anterioare. caracterizată prin reîntoarcerea la realism şi reintegrarea în lumea socială. contribuţiile majore profesionale şi sunt preocupaţi de menţinerea cuplului şi a relaţiilor cu familia extinsă şi cu prietenii. dar sunt puternic orientaţi spre nevoile cuplului şi spre stabilirea unor relaţii mai diferenţiate cu copiii şi nepoţii. 6.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI 2. . În acest stadiu.modul de realizare a menajului. În decursul acestui stadiu. Rolurile şi regulile parentale se schimbă. cea mai mare parte a timpului acordat muncii în casă este orientat spre copii. asociată cu un complex de abandon sau respingere). predominantă. extrem de importantă în acest stadiu. Sarcinile celei de-a doua etape de evoluţie a cuplului constau în punerea în mod clar şi tratarea prin acordul părţilor a următoarelor probleme: . Familiile sunt preocupate cu pregătirea adolescenţilor pentru viaţa independentă. Familia este definită acum prin absenţa copiilor în casă. organizarea muncii casnice. externă. R. Dorinţa de a plăcea. . 7. generează puternice stări depresive. 2. exprimă bucuria de a fi împreună. Stadiul existenţei conjugal angajate (în general.întărirea şi reafirmarea unei promisiuni esenţiale: aceea de a plasa satisfacţia celuilalt mai presus de propria satisfacţie. familia este văzută ca fiind focalizată asupra educaţiei şi socializării copiilor. Familiile “lansatoare”. la perioada în care cuplul nu are încă copii).relaţiile cu familiile celor doi soţi. Mucchielli (1974. Cuiburile familiale “goale”. Ea este uitare de sine şi dăruire celuilalt. Familiile de pensionari. 5. sugerează faptul că prima perioadă critică are loc între primul şi cel de-al doilea stadiu al ciclului vieţii familiale. “Luna de miere” (de la câteva săptămâni la aproximativ un an). separat de familia de origine. Adolescenţii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul familial pentru a-şi stabili identităţi şi roluri în afara unităţii familiale. Comunicarea nonverbală. pp. Rezumând aceste stadii ale dezvoltării la doar patru. Cel mai în vârstă copil din familie are între 6-12 ani. nu ţine de o motivaţie narcisistă (cum este dorinţa de a ne complace în propria reflexie sau de a iubi imaginea pe care celălalt şi-o formează despre noi) şi nici de teama de a nu plăcea (în general. 53 . Părinţii şi-au încheiat cariera. Frecvenţa mare a divorţurilor imediat după primul an de căsătorie. Nevoi considerabil de mari apar tocmai datorită provocărilor relaţionării cu adolescenţii. dorinţa eu-lui de a exista pentru celălalt. iar familia este preocupată de “lansarea” socială şi profesională a copiilor. spre creşterea şi hrănirea lor. 44-49) le-a precizat şi sarcinile distincte: 1. Agresivitate este mai rară dar.intensificarea relaţiilor afective şi a comunicării. familia fiind centrată pe copii (copil). Acum sunt formulate primele decizii cu privire la organizarea vieţii în doi. atunci când ea se produce. Părinţii sunt prima sursă de informaţii şi control. 3. Este perioada de “rodaj” a cuplului. Familiile cu copii mici şi preşcolari.

4.achiziţiile definitive sau durabile care vor deveni proprietatea comună şi planul prin care se va accede la ele. . în funcţie de planurile profesionale).atitudinea comună adoptată în privinţa opiniilor politice. deschisă sau ascunsă.. atunci când divorţul nu se poate realiza. realizată în timp.gusturile. educaţia lor. . 3. cu atât există şanse mai mari pentru ca diada maritală să se afirme ca o unitate. aspect deosebit de important în momentul apariţiei copiilor. pentru a fi adoptată una mai bună şi precizează modul în care sunt tratate dificultăţile. .planul de procreare: când va apărea primul copil sau când se va discuta problema apariţiei lui şi discutarea adoptării unor măsuri anti-concepţionale – atunci când soţii nu-şi doresc deocamdată copii.gestionarea banilor. relaţiile şi viaţa interioară în funcţie de eşecurile şi reuşitele stadiului anterior. din varii motive. dar crizele interne pot şubrezi unitatea maritală. organizarea bugetului. În decursul acestui ultim stadiu de 54 - . stabilirea relaţiilor comune (prietenii cuplului) şi a modului de comportament al soţilor ca şi cuplu la reuniunile amicale. .modul de tratare şi reglare a tensiunilor interne. . tot mai acaparatoare.atitudinile privind copii.formularea sistemului de aşteptări reciproce. Sarcinile specifice acestui stadiu necesită formularea şi tratarea următoarelor probleme: . curăţenia. Cu cât libertatea de opinie va fi solicitată mai mult. Disocierea afectivă se poate stabili în formă acută sau cronică.protejarea intimităţii în condiţiile în care soţii trebuie să facă faţă obligaţiilor exterioare. a formării.intimitatea fizică.regula regulilor este cea care permite revenirea. . în preajma vârstei cuplului de 15-20 de ani de căsnicie. .perspectiva carierelor. de înţelegere şi gradul de egalitate al persoanelor. . Stadiul îmbătrânirii cuplului (după 15-20 de ani căsătorie). Atunci când este abordată în unitatea cuplului. Existenţa cuplului nu mai este pusă sub semnul întrebării. . extraconjugală.NICOLETA TURLIUC relaţiile cu vechii amici. . în care sunt rezolvate problemele ocazională. tabieturile. în anumite condiţii. ce include obiceiurile privind dormitul. de regulă.activitatea profesională a fiecărui soţ şi etapele profesionale tranzitorii.. ora culcării şi trezirii. ritualurile alimentare etc. . . după naşterea copiilor. asupra unei soluţii. Viitorul se prefigurează mai clar. în particular. Soluţiile la aceste probleme cer realizarea unui proces de negociere între autonomia şi nevoile individuale şi nevoile şi existenţa în cuplu. De altfel. şi maniera de rezolvare a problemelor financiare. O a două criză în viaţa cuplului apare spre sfârşitul acestui stadiu şi începutul celui următor. Este probată astfel capacitatea de comunicare interpersonală. când cuplul trece în stadiul familial propriu-zis şi când se confruntă cu noi probleme sau odată cu necesitatea organizării pe termen lung. Cuplul caută să atingă “viteza sa de croazieră”. reacţiile la problemele multiple pe care ei le ridică. ceea ce favorizează organizarea unor diverse compensări sau o existenţă paralelă. această ultimă perioadă este lipsită de crizele violente precedente. promovării şi a consecinţelor lor asupra organizării materiale. o a treia criză mai puternică intervine. iar partenerii acceptă definitiv ideea îmbătrânirii împreună şi construirea unor proiecte pe termen scurt. religioase şi a specializării/formării profesionale.definirea sau re-definirea rolurilor specifice. . modul de a se îmbrăca în interior etc. cuplul organizându-şi teritoriul. Stadiul căutării stabilităţii şi organizării pe termen lung (între 5-7 şi 15-20 de ani de căsătorie.

de munca prestată. . Fericirea conjugală este rezultatul mai multor factori. Dacă sunt refulate şi doar provizoriu depăşite. nu există o normă a succesului aplicabilă tuturor. În contextul numeroaselor sarcini. Cel mai adesea. succesul mariajului este definit prin absenţa conflictelor care fac problematică co-existenţa şi prin impresia subiectivă a fericirii. a sistemelor de aşteptări. Altfel spus. La nivelul sensului comun.susţinerea ascendenţilor. prezente la cei doi soţi. 1997. Sunt împărtăşite durerea şi tristeţea. un mariaj fericit este posibil pentru fiecare dintre noi” (J. al proiectelor pe termen lung. în scopul re-definirii regulilor sau unora dintre soluţiile anterioare.preocupările privind sănătatea. . ci doar un echilibru subtil al unor numeroşi factori. precum: calitatea legăturii conjugale şi fericirea de a fi împreună. celebrul terapeut Milton H. de locul şi climatul în care locuieşte. maladia de lungă durată a unuia dintre soţi. Aşa subiectivă cum este. prin instalarea dependenţei de anturaj. 20) Cu alte cuvinte. p. Erickson afirma că: “Premisa esenţială este aceea că există mariaje reuşite. . această “impresie de fericire” este în fapt criteriul absolut deoarece. Haley. Intervin însă şi unele satisfacţii exterioare intimităţii. Dar.susţinerea descendenţilor. a rădăcinilor ascunse şi profunde ale dezacordului actual. Am văzut că. 55 . fără a provoca sciziunea. probleme şi crize cu care cuplul se confruntă . de genul de viaţă.caracterizată prin pierderea autonomiei datorată îmbătrânirii. Modul în care cuplul face crizelor are importanţă decisivă. calitatea relaţiei şi fericirea de a fi împreună au o extraordinară putere de a consola şi compensa. echilibru construit lent de fiecare cuplu. de oamenii din preajma sa. ruina financiară etc. comunicarea rămâne grav perturbată. mai târziu. cele două existenţe structurându-se în mod paralel.gestionarea muncii casnice şi a bunurilor dobândite. care va căpăta sensuri şi dimensiuni diferite la cei doi soţi. . Dar ceea ce este un mariaj reuşit pentru voi poate fi un eşec pentru mine. intimitatea conjugală fiind astfel afectată de nemulţumirile exterioare. amintirile lor toxice se acumulează în trăirea ne-exprimată verbal. grijile şi bucuria. pensionarea. de problemele imprevizibile sau evenimentele grave precum naşterea unui copil anormal. se declanşează de regulă o criză de conştiinţă care va realiza bilanţul anilor scurşi. .PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI dezvoltare.cariera profesională şi. a copiilor care sunt în momentul hotărârii viitorului lor profesional şi marital. în sensul că. Şi mariajul reuşit pentru mine ar fi un eşec pentru voi. Atunci când disocierea afectivă s-a produs într-o fază anterioară şi divorţul nu s-a produs. problemele sunt exterioare. în general. care sunt şansele lui de mai fi fericit? Răspunzând parcă acestei întrebări. În acest caz ele sunt pozitive şi fecunde. crizele cuplului intervin în trecerea de la prima la cea de-a doua fază. doar soţii sunt în măsură să aprecieze dacă sunt sau nu fericiţi. Concomitent. ele provoacă o reacţie comună (a cuplului). minând şi distrugând lent unitatea cuplului. a părinţilor bătrâni care intră în “vârsta a patra”. cum ar fi: mulţumirea de sine. de la a doua la treia şi de la a treia la a patra. neaşteptat şi inadecvat al unuia sau altuia dintre parteneri. Conform principiului potrivit căruia frustrările şi insatisfacţiile a căror origine este exterioară familiei se exprimă în mediul familial. Sarcinile acestui stadiu necesită tratarea unor probleme precum: . persoanele cele mai apropiate afectiv pot servi drept ţinta defulărilor. ele pot căpăta valenţe pozitive sau negative. de relaţiile cu părinţii şi alte aspecte extrinseci relaţiei conjugale propriu-zise. Ele pot fi provocate de comportamentul surprinzător. Crizele pot fi utilizate (după dramatizarea imediată şi reacţiile individuale brutale) pentru înţelegerea tipurilor de frustrare.

Este vorba de un chestionar (intitulat “O zi petrecută acasă”).Autonomia soţului. Relaţiile structurale observabile ale puterii în cuplu şi în familie sunt numite organizări ale puterii acestora. Utilizarea puterii ridică problema disponibilităţii anumitor resurse. aflate în două stadii diferite ale ciclului vieţii familiale(oricare ar fi acestea).Autocraţia soţului. . Herbst (1952) a propus o metodă de analiză obiectivă a distribuţiei puterii în cuplul şi în familia din mediul australian.Autocraţia soţiei. soţul având responsabilitatea principală a acţiunii. iar soţia le execută. 56 . soţia având responsabilitatea principală a acţiunii.Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună. Distribuţia puterii în familie poate fi extrem de diversă.Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună. Soţia ia toate deciziile şi tot ea acţionează. Touzard (1975) distinge următoarele structuri ale autorităţii şi puterii: .Autonomia soţiei. Utilizând această metodă şi adaptând chestionarul pentru a fi aplicat în Franţa. Soţia ia deciziile şi soţul le execută. insuficient rezolvate. a condiţiilor în care puterea este utilizată şi a costurilor ei. aplicat unui număr foarte mare de copii de la 10 la 15 ani. Structură de tip FdAa. fiind capabilă să se exprime într-o multitudine de modalităţi. P. . DISTRIBUŢIA PUTERII ÎN CUPLUL CONJUGAL Viaţa familială constă în mare măsură în a oferi şi a primi. Structură de tip AdFa. Puterea poate fi privită ca atribut al indivizilor sau ale relaţiilor. pe tema vieţii în familie. .NICOLETA TURLIUC TEMĂ DE EVALUARE Gândiţi-vă la două cupluri cunoscute (fără a preciza identitatea acestora). puterea este definită prin abilitatea de a influenţa direcţia sau rezultatele unei acţiuni în desfăşurare a altcuiva. Structura este tip FdBa. Structura este de tip BdAa (soţul decide şi ambii acţionează). . Hubert Touzard (1975) a ajuns la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte gestionarea puterii în diferite structuri familiale.Conducerea soţului. Dar cine şi cât oferă? Cine şi cât primeşte? Cine decide şi cine execută? Aceste aspecte sunt reglate prin procesul negocierii (adesea implicite). decurg acestea.3. Structura este de tipul BdBa (soţul. Mucchielli. iar puterea este în mod intim implicată în acest proces. deci o structură de tip FdFa. iar execuţia este împărţită între soţ şi soţie. conform stadialităţii propuse de R. . Soţul ia deciziile. Structura este tipul AdAa. Obiectivul era acela de a şti cine ia deciziile în diverse probleme şi dacă acestea induc creşterea tensiunii.G. În ambele cazuri ea implică asimetria. . iar execuţia este repartizată între soţ şi soţie. Din punctul de vedere al deciziilor luate şi al acţiunilor realizate în familie H. . bărbatul decide şi tot el acţionează). Soţul ia deciziile. Analizaţi două-trei probleme care apar mai frecvent în fiecare cuplu şi arătaţi din ce sarcinile ale dezvoltării. .Cooperarea sincretică în decizie şi acţiune. Structura este tip BdFa. Structură de tip AdBa.Conducerea soţiei. IV. Ca noţiune relaţională. Femeia ia deciziile. a deciziei de a le utiliza. Soţul ia toate deciziile şi acţionează singur.

alegerea vacanţelor şi modul de petrecere a timpului liber etc. dominarea funcţională a unuia sau altuia dintre soţi este diferită. celelalte fiind caracterizate printr-o tensiune scăzută. De altfel. Analiza structurii de putere în cuplu poate fi aprofundată prin luarea în considerare a regiunilor în care este divizat câmpul familial. FdAa). îngrijire… a copiilor. . Câmpul este simetric (polii simetriei fiind regiunile domestice ale soţului şi soţiei) şi polarizat în jurul rolurilor de sex maritale. include activităţi precum: micile reparaţii din gospodărie.Regiunea domestică a femeii regrupează toate activităţile care sunt lăsate în casă la iniţiativa şi execuţia femeii/mamei. supraveghere. . a împrumuturilor. o structură de tip FdFa va extinde regiunea domestică a soţiei. Dacă în cuplul tradiţional decizia aparţinea prin excelenţă bărbatului. în sensul că. curăţenia casei. ne-realistă. celălalt fiind considerat executant/sclav (Bd Fa. .G. Formaţiunile în care unul dintre soţi impune celuilalt deciziile sale. 57 . iar o structură în care ambii soţi decid şi acţionează (AdAa) va lărgi regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber. El se datorează indiferenţei faţă de celălalt. Fd Ba. Touzard. Minimum tensiunii indică slaba funcţionare a cuplului. în interiorul fiecăreia dintre ele.Regiunea domestică a soţului. Contribuţia celor doi parteneri rămâne însă relativ inegală. Structura cooperării complete (AdAa) este aceea în care tensiunea este medie. pus în practică (C. instalarea aparatelor electro-menajere etc. Participarea soţilor în cadrul acestor regiuni este diferenţiată. realizarea economiilor. ideea de egalitate nu poate anula diferenţele interindividuale.Regiunea economică priveşte gestiunea bugetului. 2000). Herbst. grădinăritul. BdAa. Cuplul normal îşi diferenţiază structurile de decizie şi acţiune în funcţie de regiunile domestice (genurile de probleme).PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Studiul statistic al tensiunilor intra-conjugale şi intra-familiale în funcţie de tipul structurii deciziei şi acţiunii evidenţiază următoarele concluzii: 1. în contextul general al unui egalitarism reclamat şi. micile reparaţii auto etc. fragilitatea unităţii conjugale. Regiunile sunt în număr de şase (P. . Familia actuală se caracterizează printr-o tot mai mare flexibilitate a relaţiilor de putere. O structură generală de tipul BdBa (bărbatul decide-bărbatul acţionează) va dezvolta regiunea domestică a soţului. 1952.Regiunea copiilor vizează activităţile parentale de control. spălatul rufelor etc. produc cele mai mari tensiuni şi 2. extensia aceluiaşi tip de structură la ansamblul câmpului semnalând o rigiditate anormală sau o intenţie deliberată.Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber vizează relaţiile amicale sau angajamentele sociale. plata dobânzilor. competenţele diferite sau complementaritatea rolurilor maritale. 1975): . cum ar fi: procurarea alimentelor şi pregătirea hranei. din ce în ce mai mult. a impozitelor etc. actualmente femeia participă tot mai mult şi la procesul de luare a deciziilor.Regiunea domestică comună cuprinde activităţile în care se implică ambii soţi: decorarea casei. variaţiile fiind date de implicarea în acţiune a celor doi soţi. H. refuzului sau sărăciei comunicării conjugale. Ciupercă. care cuprinde activităţile din casă ce sunt parte din domeniul quasiexclusiv al soţului/tatălui. plata facturilor curente. . existând întotdeauna tendinţa unuia dintre soţi de a-l domina pe celălalt (aşa cum se întâmplă în orice altă diadă).

NICOLETA TURLIUC Schema regiunilor domestice şi a deplasării soţilor în câmpul familia Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber Regiunea domestică a soţului Regiunea domestică a soţiei Regiunea domestică comună Traseul soţului Traseul soţiei Regiunea domestică economică Regiunea copiilor Schema descrie un modelul cultural general al participării celor doi soţi în cadrul regiunilor domestice. devenind chiar dominanţi în familia lor de origine. soţul se implică în regiunea copiilor şi. copiii deveniţi adulţi dobândesc mai multă putere în raport cu părinţii lor. ACTIVITATE Analizaţi următoarea afirmaţie: “Aproape orice distribuţie a puterii poate fi funcţională. participă în mod aproape egal la patru regiuni: regiunea domestică personală. Căutaţi argumente pro sau contra acestei idei. în cele din urmă. de regiunea comună domestică. Din ea rezultă faptul că deplasarea soţilor în câmpul familial este diferită: . dacă rezultatul este exprimat în termenii satisfacţiei maritale mutuale” (J. în fine. Sporirea participării femeii se realizează mai întâi în domeniul economic. plasată în plan secund. Schimbările balanţei puterii între cei doi soţi sunt complicate de efectele diferenţiale pe care îmbătrânirea o are asupra puterii personale a bărbatului şi a femeii. ulterior în cea a copiilor. de cea economică şi a relaţiilor sociale şi a timpului liber. în mare măsură în regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber. acelea care desfăşoară activităţi bogate şi satisfăcătoare. intensă sunt. apoi în cel al activităţilor comune şi. în regiunea domestică a soţiei. În fine. din moment ce trecerea timpului afectează diferit membrii familiei. Spre exemplu. intervine. în continuare. stăpână în regiunea sa. trebuie subliniat şi faptul că îmbătrânirea are efecte importante asupra structurii puterii familiale. în cel al activităţilor domestice ale soţului. în regiunea economică. în cea comună şi. 1986). Atunci când are loc creşterea participării soţului în câmpul familial. în sfârşit. cu siguranţă. . Cuplurile în care se păstrează o viaţă afectivă pozitivă. Lewis. 58 . se implică mai puţin în regiunea domestică a soţului. În mult mai mică măsură.Soţul.M. acesta se implică mai întâi în regiunea copiilor şi apoi în activităţile domestice ale femeii.Soţia. dincolo de munca mundană obligatorie.

Dacă în simetrie. în complementaritate ele se completează pentru a forma o unitate armonioasă.4. Altman şi D. IV. agresiv sau aluziv etc. personalităţile şi habitudinile lor). a intenţiei de a comunica şi a contextului comunicării. 59 . Rogers-Millar. Ei abordează astăzi comunicarea ca pe un proces prin care familia îşi formează şi structurează relaţiile interpersonale dintre soţi. putem afirma că. de înţelesuri împărtăşite. De aceea. Watzlawick. fie ele verbale sau nonverbale. 234) sugerau că miezul înţelegerii comunicării familiale este tocmai înţelegerea mesajelor. în momentul soluţionării unei probleme cotidiene ambii soţi pot manifesta. Modul de desfăşurare şi organizarea interacţiunilor vor determina caracteristicile psihologice şi sociologice ale sistemului şi ale membrilor săi (L. în funcţie de locul. Ea poate împiedica funcţionarea sistemului familial atunci când iniţiatorul ei apelează la “mesajul dublu”. dorinţa de a domina. în general. copii. Strategia comunicării distructive Comunicarea ar trebui să fie clară. Burr. Minuchin (1974) au definit comunicarea maritală ca fiind procesul prin care un cuplu tânăr îşi negociază setul de semnificaţii comune.4. Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într-o succesiune de interacţiuni. Day şi K. Perspectiva mecanicistă asupra comunicării şi teoria informaţiei definesc mesajul. comportamentele apar ca în oglindă. el îi neagă cu mare brutalitate solicitarea. J. precisă şi nu confuză. iar în contextul problemelor complexe şi a stresului cu care se confruntă familiile societăţii contemporane. Negarea cererii celuilalt este un prim tip de relaţie de comunicare în care nevoia sau solicitarea celuilalt este respinsă. P. părinţicopii şi cele cu membrii familiei extinse etc. la fel ca şi S. concisă. Jakson (1967) s-au concentrat asupra tipurilor de mesaje. Taylor (1973). COMUNICAREA CONJUGALĂ Cercetătorii domeniului familiei afirmă că procesul comunicării ghidează funcţionalitatea cuplului conjugal şi a familiei. Dacă soţul îi răspunde afirmând că are arul unei persoane în plină formă sau că pare perfect sănătoasă. situaţia. negative sau pozitive.1. Distincţia a ţinut seama de criteriul atitudinilor şi manierelor în funcţie de care se structurează comunicarea. Bahr (1993. pe care le prezentăm în cele ce urmează. prin deplasarea unităţilor informaţionale. Comportamentele complementare sunt esenţiale pentru formularea unui răspuns pozitiv la cererea partenerului. p. În cadrul acestor tipuri de relaţii sunt utilizate diverse strategii ale comunicării.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI IV. aspecte dezvoltate din pragmatism şi teoria sistemelor. celelalte două tipuri fiind (mai frecvent) generatoare de conflicte şi nemulţumiri. Putem vorbi de existenţa a cel puţin trei tipuri de relaţii de comunicare. Din perspectivă psihologică. I. iar W. putând deveni chiar patogene. comportamentele complementare reprezintă un factor al fericirii şi înţelegerii conjugale. concomitent. De exemplu. Spre exemplu. ea aşteaptă din partea lui o anumită îngrijorare şi recunoaşterea faptului că nu arată prea bine. de a avea ultimul cuvânt. Beavin şi D. 1979. Examinarea mesajelor transmise în familie au condus la analiza relaţiilor comunicării familiale şi a strategiilor ei constructive şi distructive. atunci când soţia îi spune soţului că are o migrenă teribilă. când urmăreşte să-l pună pe partenerul său într-o poziţie defensivă. când face afirmaţii absolute. acest proces trebuie definit şi înţeles. 21). în general. vagă şi iritantă.. p. R. fiecare dintre ele putându-se realiza în cele mai variate modalităţi (amabil sau ironic.

ce apare atunci când partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. ce îi displace sau ce şi-ar dori. este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. el nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent. când practică citirea minţii celuilalt ş. noi propunându-ne să prezentăm câteva dintre cele mai frecvent invocate în literatura de specialitate şi mai des întâlnite în existenţa cuplurilor conjugale. procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte şi gândeşte partenerul trebuie să fie continuu. Dublul mesaj este posibil în condiţiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai multe canale. mai informat cu privire la un subiect ori la viaţă. De fapt. Gibb. apărute în şedinţele de 60 . Gradul ei de deschidere şi receptivitatea sa faţă de persoana “superioară” se va micşora. el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine. Chiar în relaţiile intime. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezeşte reacţia defensiva a interlocutorului. Adeseori.a. dacă acuzele şi critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi trăiască resentimentele şi mai puţin să lucreze la îmbunătăţirea relaţiei. Comentariile precum “Păi. utilizând diverse coduri. întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. în acelaşi timp. Aceste interpretări ale sărilor partenerului sunt adesea greşite.NICOLETA TURLIUC supra-generalizatoare. 1983. 1973). O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decât cea verbală.R. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală şi invers. 1983). din moment ce nu primeşte respectul cuvenit (J.R. Observaţiile absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice şi acuzatoare (S. în relaţiile apropiate. ambiguitate şi nesiguranţă. Oricum contradicţiile dintre mesaje produc disconfort. Oricum. În nici un caz. Wahlroos. în care partenerii se cunosc foarte bine. dar. dovadă sunt frecventele afirmaţii de genul: “Ar fi trebuit să ştie ce doresc. arătând că oamenii tind acorde o mai mare importanţă mesajului nonverbal. nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului. în loc să-i răspundă la mesajul verbal. Dacă o soţie îi spune soţului că se simte minunat cu el. care poate fi mai greu controlat conştient. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi încât. aşa sunt toate femeile”. “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcţia propoziţiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieşim la plimbare” sau “Întotdeauna în camera ta este dezordine”). de genul “Eşti prea emoţională! Pur şi simplu nu poţi fi raţională. iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus. Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînţelegeri în căsătorie. Oamenii se schimbă şi. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândeşte şi simte celălalt şi reacţionează doar în funcţie de presupunerile făcute. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”. această contradicţie îl poate năuci pe soţ. mimic. Strong. de aceea. gestic.m.d. Punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror. Uneori partenerii se aşteaptă să aibă abilitatea citirii gândurilor. Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”. care nu mai ştie ce să creadă. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmaţii prea largi. pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită. J. judecător sau membru al unui juriu. în general sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de inadecvare şi insecuritate. prima sa reacţie va fi aceea de a se apăra. Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. fiind şi primul decodificat. Partenerul trebuie privit cu sinceritate şi respect. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite.

poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relaţiilor apropiate. Persoanele care prezintă această tendinţă trec frecvent de la un subiect la altul.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI consiliere şi terapie maritală. Adesea. Wahlroos. să adauge vreo informaţie. că iarăşi a uitat să cumpere pâine. Sarcasmul apare atunci când o afirmaţie a cuiva are semnificaţia opusă celei transmise verbal. Ele favorizează schimburile negative. De exemplu. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente. Wahlroos. fără întrerupere sau pauză. anulează intimitatea. sarcasmul reprezintă o armă periculoasă.96). iar pe de alta. prin atac sau acuzaţii gratuite” (S. al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătăţire a comportamentului altcuiva. rănind sentimentele celuilalt şi favorizând apariţia unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. ei ajung să nege trăirile partenerului lor. Acest lucru se întâmplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect. iar soţia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. punerea la punct implică etichetarea partenerului . atacului şi criticii.ca totalitate într-o manieră negativă. el permiţând reducerea tensiunii şi anxietăţii. Care din strategiile comunicaţionale distructive pot fi recunoscute în următorul mesaj transmis partenerului: “E vina ta că nu stăm de vorbă!”? 61 . În comunicarea constructivă tot ceea ce ţine de trecut este depăşit. similar celor prezentate în curs. Construiţi câte un exemplu pentru fiecare strategie distructivă a comunicării în cuplu. în nici un caz comportamentul aşteptat. iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă. ACTIVITĂŢI 1. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relaţiilor apropiate. p. dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului. soţul îi poate spune soţiei că găteşte foarte prost. Dar. pedepsi sau de luare a revanşei. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la forma extremă în care. Dacă umorul este bine-venit în relaţiile intime. Furia este o “emoţie normală care trebuie exprimată. 1983). lăsat la o parte. Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendinţa de monologa fără să-i permită partenerului să intervină. Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării. Puţine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile ne-rezolvate din trecut continua să intre în discuţiile prezente. Ele devin practic imposibil de întrerupt şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun. că nu goleşte scrumiera după ce fumează etc. oferirea/primirea de atacuri şi răniri. 1983. cu intenţia de a răni. soţia îi poate spune soţului că iarăşi a lăsat prosoapele în dezordine la baie. deşi era datoria lui. Critica utilă. deoarece. căutarea defectelor ţinând de aspectele minore ale unei relaţii şi plângerile continue cu privire la faptele neimportante conduce la consecinţe distructive în interacţiunile umane (S. favorizând evitarea reciprocă. Vechile nemulţumiri maritale sunt păstrate într-un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuţie atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. constructivă. 2. De exemplu. ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalţi. utilizată în comunicarea interpersonală. considerând că le înţeleg mai bine decât acesta. De regulă. oamenii nu reuşesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ. ea fiind destinată rănirii celuilalt. schimburile negative sporesc nivelul furiei.

1983). 62 . să fim dispuşi să conştientizăm în permanenţă noi aspecte ale personalităţii noastre. utilizabilă atunci când cineva răneşte. dar în multe cazuri conflictul este aplanat.R. poate şi datorită faptului că este cel “aşteptat”. au nevoie de recompense şi de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat. De exemplu. Cel mai constructiv mod de nivelare a asperităţilor implică utilizarea afirmaţiilor conţinând pronumele personal la persoana I. să comunice ceea ce simt. “Întoarcerea şi a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a propriului comportament. În cuplurile fericite. Cu alte cuvinte. ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului. considerat a fi firesc. Din păcate. mă simt rănită/rănit”. a punctelor de vedere sau a asperităţilor se poate realiza prin exprimarea deschisă a sentimentelor sau dorinţelor cuiva. cu atât cuplurile au mai mult tendinţa de a afirma că sunt nefericite. Empatia se referă la capacitatea de a înţelege universul celuilalt. De regulă. Nivelarea declanşează un tip de comunicare care permite le partenerilor să-şi rezolve divergenţele sau conflictele într-un mod productiv. Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat că. insultă o persoană. p. cei doi soţi trebuie să fie dispuşi să se deschidă unul în faţa celuilalt. Acesta înseamnă că noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre noi. complimentele şi politeţea sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. soţul îi spune soţiei “Conduci maşina tare prost!” sau soţia îi poate spune soţului “ Când mă urc cu tine în maşină şi conduci atât de repede. Strong. Nivelarea opiniilor. doresc sau îi nemulţumeşte. 78). aceasta nu însemnă doar rostirea lucrurilor. precum: nivelul ridicat de auto-dezvăluire şi de empatie. Mucchielli (1974) adăuga că o altă condiţie importantă este şi abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. adulţii. Consilierii maritali aud adesea de la clienţii lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”. vedem mai uşor greşelile persoanelor. de a se prezenta aşa cum sunt şi nu aşa cum ar dori să fie. “Când mă critici în faţa prietenilor. ca şi copii. oferindu-şi unul altuia suportul stimei de sine şi contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. ci reacţionează în mod rezonabil. ascultătorul poate înţelege foarte corect mesajul şi problema poate fi mai uşor rezolvată (J. pozitiv. schimburile pozitive tind să fie preponderente. este trecut uşor cu vederea. că poate a făcut ceva care l-a rănit. Atunci când observaţiile negative sunt făcute. acţiunile lor nepotrivite sau eşecurile.NICOLETA TURLIUC IV. calmă şi sincer îngrijorată. singular. aspectele comportamentale negative sunt uşor perceptibile. În comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc. Astfel. Laudele. Acest tip de reacţie verbală apare frecvent şi cu privire la conduita copiilor. R. îmi este frică!”. sensul reacţiilor sale atitudinale sau natura reală a aşteptărilor sale. că regretă şi doreşte să corecteze acest fapt (S. recunoaşterea progresului şi lauda se pot baza pe îmbunătăţirile comportamentului anterior. ci păstrarea unui raport echilibrat între comentariile pozitive şi cele negative. spunându-i celuilalt. “Întoarcerea celuilalt obraz” poate fi o strategie constructivă. cu cât ponderea comunicării negative este mai mare în raport cu cea pozitivă. Strategia comunicării constructive Comunicarea constructivă reclamă reunirea câtorva condiţii esenţiale. Dar. în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacţia partenerului de dialog. Wahlroos. De exemplu. aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admiraţie. Or.2. Comportamentul adecvat. Dar. 1983. Încercarea de a răspunde sincer şi constructiv nu invită întotdeauna la urmarea aceluiaşi exemplu. fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt sau la trezirea reacţiei sale defensive.4. care nu acceptă invitaţia la ceartă sau luptă. ele nu trebuie să ia forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la personalitatea şi stima lui de sine.

De aceea. “După cum am înţeles. atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relaţiilor intime. El implică “sinceritatea. Tactul nu însemnă înşelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. “Vrei să spui că…”. respectul arătat partenerului şi grija de a nu-l răni gratuit” (S. adevărata intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui. Pentru a fi efectivă ascultarea trebuie să fie activă. comunicarea deschisă. te simţi…” sau “Ceea ce ai spus tu înseamnă că…”. Mângâierile. astfel încât să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte. El este utilizat atunci când vrem să ne asigurăm că am înţeles corect opiniile.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Tactul este necesar în rezolvarea dificultăţilor apărute în mariaj. Dacă aceste modalităţi ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele distructive. contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva. 170). Putem afirma că am învăţat arta comunicării atunci când am înţeles că ea nu este doar verbală. permiţând buna funcţionare a cuplului şi obţinerea satisfacţiei conjugale şi familiale. atunci comunicarea îşi dobândeşte adevărata valoare. El necesită empatie faţă de gândurile. ACTIVITATE Construiţi câte un exemplu pentru fiecare strategie pozitivă a comunicării conjugale. Feedback-ul de verificare scuteşte comunicarea de multe neplăceri. Wahlroos. relaţiile apropiate se dezvoltă mai rapid. Comunicarea nonverbală. iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul comunicat în mod activ. dimpotrivă. tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimităţii ci. El are o funcţie importantă socializatoare şi afectivă. p. sentimentele şi stările motivaţionale ale partenerului sau partenerei. Astfel. sentimentele sau nevoile vorbitorului şi poate fi exprimat prin enunţuri de tipul “Să vedem dacă te-am înţeles corect…”. 63 . Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul transmis de ea. 1983. asemănător celor prezentate.

ea poate să apară ca o consecinţă a unui act sexual întâmplător. studiile mai recente sugerează că trecerea la statutul de părinte nu ar fi acompaniată de nici o criză. D. Ea presupune noi sarcini şi o diversitate de potenţiale ajustări care fac ca. ca având unele efecte recompensatoare. “de mari proporţii”. Din momentul în care dobândim acest statut.L. Ce fel de schimbări sunt experimentate. B. Indivizii au devenit mult mai mobili astăzi. suntem legaţi de el pe viaţă. E. mai ales asupra femeilor. . Miller şi D.C. ne-protejat. Indivizii sunt prin urmare extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act.Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a-şi exercita aceste roluri sunt în continuare foarte mari. Hobbs Jr. iar liniile care ghidează interacţiunile dezirabile părinte-copil şi conduita a ceea ce constituie un “bun părinte” sunt vagi. A. . ele putând crea şi unele dificultăţi (D. 1957).Statul parental este relativ irevocabil. cine şi cum le trăieşte? Lucrările privind adaptarea părinţilor în procesul tranziţiei spre parentalitate nu sunt concludente. ei părăsind mai uşor slujbele nesatisfăcătoare şi chiar mariajele nefericite.NICOLETA TURLIUC V. Dyer. Rossi (1968) a identificat patru caracteristici ale parentalităţii. indiferent de sexul lor. (1965. există în continuare un număr mare de căsătorii care apar ca efect a sarcinilor ne-dorite. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi “paternitate”. în timp ce. PARENTALITATEA ŞI RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII V.F.Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale.E. 1977. în majoritatea cuplurilor pe care le-a studiat. . Din acest motiv. 1968) afirma că. tranziţia era prezentată ca fiind problematică. Wimbish. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea informală şi sporadică.Deşi parentalitatea a devenit în mare măsură o chestiune voluntară (în condiţiile dezvoltării mijloacelor contraceptive şi a însămânţării artificiale).F. şi J. care a fost realizat din cu totul alte motive. tranziţia la statutul de părinte să fie mai problematică decât adaptarea la rolurile maritale şi ocupaţionale. Parentalitatea desemnează rolurile sociale (responsabilităţile şi drepturile) părinţilor. Lemasters. Există o considerabilă presiune asupra fetelor şi tinerelor femei de a considera maternitatea ca fiind necesară împlinirii personale şi securizării rolului lor adult. ca o criză “severă”.D. ACTIVITATE Încercaţi să concretizaţi dificultăţile pe care le implică tranziţia la statutul de părinte în contextul societăţii româneşti contemporane. Hobbs Jr. trecerea la parentalitate este acompaniată de o criză uşoară. 1963. În lucrările timpurii. TRANZIŢIA SPRE PARENTALITATE Un moment important din viaţa majorităţii adulţilor este acela în care ei devin părinţi.1. care explică şi dificultăţile pe care le implică instalarea ei: . Este însă mult mai greu de părăsit statutul de părinte. 1980). care nu încetează după divorţul soţilor.M. 64 . pe care le cosubordonează.S. pentru majoritatea cuplurilor studiate (E. în raport cu copiii. Schimbările sunt descrise ca satisfăcătoare. Sollie.

Subsistemul executiv este cel care emite regulile. Un alt aspect studiat al tranziţiei spre parentalitate este cel pe care diverşi autori l-au numit stadiul “lunii de miere” (D. lucrarea lui B. Mai întâi. Hobbs Jr. exclus). uneori. De la început. iar soţul şi tată). iar mamele şi un stres marital.o parte a ei existând înainte de naşterea copilului. ea constă în acţiunile concrete.) sau dificultăţile legate de găsirea propriului loc în constelaţia familială (femeia întreţine cu copilul o relaţie fuzională. Ea este trăită cu exaltare. considerabil sporit. restricţiile.C. În momentul intrării copilului în familie. Sollie (1980) analizează natura schimbărilor de-a lungul a două dimensiuni: cea personală şi cea maritală. 1968. Acest rezultat susţine ideea potrivit căreia. Într-un studiu longitudinal. din care soţul se poate simţi. apar dificultăţi absolut normale: inexperimentaţi. Adepţii teoriei sistemelor familiale interesaţi de tranziţia spre parentalitate consideră absolut necesară realizarea distincţiei dintre subsistemul executiv. părinţii se simt stânjeniţi (un trac normal apare în legătură cu redistribuirea rolurilor în condiţiile trecerii de la diada conjugală la triada în care soţia devine şi mamă. În cazul naşterii următorilor copii. ci şi ulterior. vitregi sau substitutul lor). tatăl trebuie să stabilească interacţiuni cu copilul şi să sprijine desprinderea mamei de copil. cu excepţia timpului destinat relaţiilor maritale intime. Rossi. care îşi pun amprenta asupra relaţiilor familiale (amintirile senzoriale cu propria mamă. Schimbarea disponibilităţii sexuale a soţiei a fost una din puţinele modificări maritale pe care bărbaţii le raportează ca fiind negative şi dificile. Deciziile şi acţiunile sunt puternic afectate de “mentalitatea” care ia naştere în familie . Ajustările necesare sunt mai mici datorită deprinderilor şi abilităţilor pe care soţii le-au dobândit în cadrul experienţei lor cu primul copil. în ciuda faptului că implică unele ajustări interpersonale şi adaptarea copilului imaginar la cel real..L. cei doi autori concluzionau că taţii şi mamele trăiesc un stres personal semnificativ mai mare decât în perioada anterioară naşterii copilului. Însă marea majoritate a acestor modificări sunt apreciate ca fiind pozitive atât de soţii cât şi de soţi.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI După naşterea copilului. propria copilărie a părinţilor revine la suprafaţă generând sentimente pozitive. în ciuda gratificaţiilor pe care le oferă noul-născut. Miller şi D. reprezentat de regulă de părinţi (naturali. studiul indică faptul că modificările şi ajustările inter-parentale nu survin doar în cursul primului an de viaţă al copilului. A. Miller şi Sollie (1980) au sesizat numărul mic al ajustărilor din perioada imediat următoare naşterii şi creşterea stresului personal la ambii soţi între prima şi a opta lună de viaţă a noului-născut. 1968.C. scurta perioadă de euforie este urmată de o perioadă de profunde ajustări interpersonale. şi soţiile apreciază în manieră negativă faptul că acordă o mai mică atenţie soţilor lor. Mai ales după naşterea primului copil. Mai mult. asupra stresului normal care însoţeşte tranziţia spre parentalitate. 1980). ambivalenţa adolescenţei etc. Cooper Harriman. atât în dimensiunea personală cât şi în cea maritală (Lynda Cooper Harriman. comparativ cu soţii lor. schimbările suferite de părinţi (în planul personal sau marital) nu mai sunt la fel de mari ca în cazul primului copil (L. Miller şi D. de-a lungul copilăriei acestuia. toate celelalte aspecte modificate au fost apreciate pozitiv de ambii soţi. Sollie. negative sau ambigue. şi cel al copiilor. soţiile percep mai multe schimbări survenite în viaţa lor. obiceiurile şi practicile educative utilizate în familie. fizice. prin care copilul este separat de părinţii săi (atunci când este instalat în propria sa cameră sau primul “Nu!” spus copilului atunci când îşi apropie mâna de soba încinsă). trebuie constituită o linie de demarcaţie clară între subsistemul executiv şi cel al copiilor. Primele patru până la şase săptămâni de după naşterea copilului au fost numite luna de miere a noului-născut. La naşterea următorilor copii.F. Toate celelalte schimbări au fost evaluate pozitiv de ambii soţi. Dar. 1983).S. să o ajute în găsirea “bunei distanţe” faţă de acesta. B. Această graniţă include mai multe componente. 1983).L. unele angoase din copilărie. 65 . Dacă majoritatea studiilor nu explicitează tipurile de schimbări care provoacă un stres mai puternic în trecerea la statul de părinte.

Această graniţă devine foarte clară chiar de la începutul relaţiei părinte-copil. Toate acestea influenţează practicile educative utilizate de părinţi.NICOLETA TURLIUC Psihologic. În fine. D. iniţial. aşteptările şi scopurile diferite ale părinţilor. 1997). nevoile. Baumrind (1971. graniţa dintre cele două subsisteme familiale se întăreşte atunci când copiii recunosc şi acceptă faptul că părinţii lor au autoritatea sau competenţa de a-i îndruma. Variaţiile provin atât din apartenenţa la diferitele categorii socio-economice. De asemenea. permisivi. părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii valorizează reuşita şcolară. pedepsele fizice pentru acelaşi tip de comportament fiind mai frecvent utilizate în cazul băieţilor şi mai rar al fetelor. mai numeroase la vârste mici. este nevoie de unele ajustări. Din moment ce copii se dezvoltă şi se maturizează. ACTIVITATE Sintetizaţi principale dificultăţi întâmpinate în tranziţia la statutul parental. adesea punitiv şi arbitrar (de unde şi atributul de subiectiv). această graniţă începe să existe de timpuriu. din motivele. 1991) a clasificat părinţii în cinci grupe: autoritari subiectivi. De către cine sunt acestea trăite şi cum sunt ele resimţite? V. Trebuie adăugat faptul că. la tot mai multe din deciziile care se iau în familie . din diversitatea filozofiilor de viaţă asumate.2. O altă componentă a acestei graniţe constă în îndrumarea parentală sau stilul educativ pe care părinţii îl utilizează în scopul influenţării copilului. Variabila de sex.decizii care. în timp ce. neglijenţi. Părinţii care aparţin acestui stil sunt foarte puţin deschişi informaţiilor sau influenţelor venite dinspre copii. Ea este iniţial în întregime definită de părinţi dar. ÎNDRUMAREA ŞI AUTORITATEA PARENTALĂ Practicile educative utilizate de adulţi variază în funcţie de caracteristicile copiilor cărora le sunt adresate. reprezentau monopolul exclusiv al părinţilor. pe măsura creşterii copilului. de o anumită permeabilitate a acesteia. supraprotectori şi autoritari obiectivi. aceia aparţinând claselor populare transmit mai degrabă un “sindrom al eşecului”. cu nivelul redus al afectivităţii. Stilul autoritar subiectiv combină controlul puternic. două categorii de practici au fost mai frecvent analizate: permisivitatea şi autoritarismul. în sensul trecerii de la tehnicile fizice. ca mijloc de ascensiune socială. Rolul parental este văzut ca fiind cel al şefului 66 . 1978. cât şi din amploarea diferenţelor de personalitate dintre copii şi părinţii lor. Analizând stilurile educaţionale parentale în funcţie de gardul de control şi de manifestările afective ale părinţi în relaţia lor cu copilul. este un factor important care intervine în modificarea comportamentului adulţilor. avansarea în vârstă a copiilor este asociată cu modificarea comportamentului educativ matern. la utilizarea metodelor verbale. Spre exemplu. Este ceea ce Bell şi Harpers (1977) au numit “efectul copilului asupra adultului”. educaţia lor fiind dominată de pasivism şi fatalism (E. transmiţând copiilor “sindromul de reuşită”. Permeabilitatea liniei de demarcaţie dintre cele două subsisteme se referă la gradul în care graniţa sistemului executiv devine selectiv deschisă la informaţiile şi influenţa sistemului copiilor. părinţii privesc comportamentul copilului lor dintr-o varietate de perspective. adică atunci când se simt responsabili să creeze reguli şi să se ocupe de socializarea copiilor. trăsăturile de personalitate şi manifestările comportamentale ale copiilor influenţează în mod direct comportamentul parental. spre exemplu. Unele studii indică şi faptul că. din momentul în care cei doi parteneri maritali încep să gândească despre ei în termeni de “părinţi”. Stănciulescu. trebuie să li se permită să participe în tot mai mare măsură. Dincolo de varietatea comportamentului parental.

Ei utilizează în mod realist restricţiile. Această strategie educativă favorizează internalizarea problemelor. ea combinând un grad scăzut de control parental cu un nivel ridicat al afectivităţii. părinţii tentaţi să practice supraprotecţia. suicid. Baumrind. tulburări de alimentaţie. Neglijarea lor este fizică şi psihologică. graniţele subsistemului executiv sunt variabile şi semipermeabile. pe care-l încurajează puternic în ceea ce întreprinde. De aceea. Pe mine mă doare mai mult decât te doare pe tine” sau “Vei face acest lucru pentru că aşa spun eu”. Supraprotecţia reprezintă un alt tip de îndrumare parentală. a efortului de control parental. care se pot manifesta întrun mod negativ prin: depresie. acest lucru se datorează refuzului părinţilor de a se implica prea mult în relaţia cu copilul. dificultăţi de realizare a autonomiei la vârsta adultă etc. agenţi activi care să-i formeze sau să-i modifice comportamentul. părinţii autoritari obiectivi încearcă să direcţioneze activitatea copilului dar.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI casei. un nivel ridicat al controlului cu o puternică afecţiune. o capacitate scăzută de conformare la norme. Graniţa dintre subsistemul parental şi cel al copiilor este destul de permeabilă dar. Ambele dimensiuni ale relaţiei părinte-copil sunt folosite într-o manieră intruzivă. Chiar dacă dispun de un nivel ridicat al stimei de sine. Este cazul părinţilor centraţi pe propriile lor interese. stima de sine redusă şi împiedicarea dezvoltării competenţei sociale a copilului (D. Prin urmare. fiind frecvente. interesele personale celor ale grupului (D. diminuează capacitatea de cooperare necesară în situaţiile sociale. atât a controlului cât şi a afecţiunii. afirmaţiile de tipul: “Fac acest lucru pentru binele tău. lipsa îndrumării parentale. din care fac o virtute. care disciplinează şi planifică. ca şi în cazul precedent. părinţii încercând să manipuleze graniţele dintre subsisteme pentru a obţine subordonarea copilului. Consecinţele acestui stil educaţional parental sunt. părinţii nu constituie o resursă importantă pentru copil. copiii ajung să aibă un nivel scăzut al stimei de sine. nu insistă să obţină obedienţa doar de pentru hatârul lor. care combină un nivel ridicat al controlului cu o afectivitate ridicată. Graniţele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor sunt extrem de permeabile. Dacă părinţii autoritari subiectivi caută să obţină mai ales obedienţa copiilor. 1991). Rareori apar şi dialogul sau negocierea. care permite manipularea experienţelor emoţionale ale copilului. aceşti copii au dificultăţi în a-şi subordona. Deşi pot simţi afecţiune pentru copii lor. se află la o mare distanţă de părinţii lor. utilizează un control excesiv şi tind să sufoce copiii cu dragostea lor. Deşi părinţii îşi exprimă în mare măsură afecţiunea faţă de copil. atunci când este necesar. Subsistemul parental este foarte puternic. Acest stil se caracterizează prin utilizarea limitată. Baumrind. ei permiţând copilului să-şi regleze. iar afectiv. 1978). Părinţii autoritari subiectivi valorizează în mod deosebit obedienţa copiilor şi nu ezită să utilizeze forţa atunci când acţiunile sau ideile copilului sunt în conflict cu ceea ce părinţii cred că este bine. El se conformează deciziilor parentale de teama consecinţelor şi nu ca urmare a unei decizii morale bine gândite. în mică măsură. În această practică educativă. ea este rar exprimată verbal sau comportamental. care “fug” de responsabilităţile lor parentale. Neglijenţa parentală este şi mai problematică. Stilul autoritar obiectiv este cel mai adecvat. singur conduita şi să preia de timpuriu unele dintre sarcinile sistemului executiv. Permisivitatea este opusul stilului autoritar subiectiv. care nu au o idee prea clară despre regulile familiale. cel mai adesea. El combină. dar într-o manieră diferită. pe cât posibil. Dezavantajele acestui tip de îndrumare parentală rezultă din slaba socializare a copiilor. de creativitate şi autonomie. explicând copilului (chiar din 67 . 1978. creşterea ostilităţii. al creatorului de reguli. În scopul obţinerii unei mari coeziuni familiale.

care să pună în evidenţă contradicţiile dintre cele două stiluri parentale. copiii pot fi introduşi în conflictul marital sau se pot alia cu unul din părinţi. Dacă alianţa parentală lipseşte. În cazul comunicării paraverbale. V. pantomimicii sau a altor comportamente.rezonabilă”. COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PĂRINŢI-COPII Comunicarea este unul din aspectele cele mai importante ale vieţii familiale. ca şi informaţii suplimentare ce ajută la explicitarea mesajului verbal. cel al comunicării verbale. Care ar putea fi consecinţele acestui context al îndrumării parentale asupra dezvoltării copiilor? Construiţi trei exemple concrete de interacţiune părinţi-copii. angajării. “o jumătate de oră . unii copii sunt tentaţi să o pună la încercare. S. Comunicarea verbală se realizează prin intermediul simbolurilor verbale. Indirect. Minuchin (1974) afirma că disfuncţiile apar în familie atunci când legătura maritală nu este cea primară . Mesajul global transmis poate fi analizat la cel puţin două niveluri: 1.3. informaţia este codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodiei: accent. comunicarea poate fi directă sau indirectă. stilului parental supraprotectiv. De asemenea. faţă de subiectul abordat la nivel verbal (interesant-plictisitor.NICOLETA TURLIUC perioada preşcolarităţii) care sunt raţiunile ce stau la baza concepţiei parentale cu privire la controlul ferm. intonaţie. care mijlocesc transmiterea complexă a unor atitudini ale emiţătorului faţă de contextul interacţiunii (plăcut-neplăcut. al cuvintelor efectiv utilizate. ritmul şi debitul vorbirii etc. cei doi părinţi pot adesea să difere în modul lor de abordare a copiilor. care permit elaborarea şi transmiterea explicită a unor conţinuturi complexe. întrebând: “Eşti sigur că vrei să porţi această ţinută la şcoală?” sau “De ce nu porţi lucrurile noi pe care tocmai ţi le68 . iar diferenţele moderate care apar între cei doi părinţi pot fi benefice în procesul construirii unui stilul parental unitar şi eficient.sursa loialităţii. într-o manieră care să aibă mai puţin izul unei confruntări de forţe. spre exemplu. iar celălalt spre stilul permisiv. şi a obiectivelor comune. iar celălalt. iar celălalt îi va permite să facă acest lucru. copilului său că nu este îmbrăcat adecvat pentru şcoală. În lipsa acestui tip de legătură. Unele dezacorduri în legătură cu practicile parentale sunt probabil inevitabile. Nivelul relaţional este cel al informaţiilor nonverbale sau paraverbale. dacă atunci când unul îi interzice copilului să mai deschidă televizorul sau computerul a doua zi. regulile pe care unul din părinţi încearcă să le fixeze sunt subminate de celălalt. părintele poate încerca să transmită acelaşi mesaj. care oferă date despre natura relaţiilor dintre subiecţii implicaţi în actul comunicării. graniţa dintre sistemul executiv şi cel al copiilor poate fi serios afectată. confortabil-stresant). Or. Nivelul conţinutului este. dacă unul din părinţi înclină. Un părinte îi poate spune. alianţei. Astfel. este nevoie de o linie fermă de demarcaţie între cele două sub-grupuri în scopul realizării eficiente a îndrumării părinteşti. în mod direct. spre stilul autoritar. cel al conţinutului şi 2. faţă de propria-i persoană (stimă de sine mai ridicată sau mai scăzută) şi faţă de persoana (sau persoanele) cu care comunică (simpatie. nu poate fi construită o strategie parentală unitară. Ca urmare a existenţei acestui număr de stiluri educaţionale parentale. spre propriul lor beneficiu. cel relaţional. ACTIVITATE Imaginaţi-vă o familie în care părinţii aparţin unor stiluri parentale diferite: unul stilului neglijent. a mimicii. preponderent. De altfel. Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul gesturilor. chiar şi atunci când această alianţă există. acord-dezacord). antipatie sau indiferenţă). Dar. ale relaţiilor părinţicopii şi ale dezvoltării psihice normale a membrilor familiei.

PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI am cumpărat? Îţi vin atât de bine!” Dacă mesajele indirecte riscă nu fie înţelese adecvat sau să nu genereze rezultatul scontat. Stabilirea genealogiei reprezintă un exerciţiu narcisist. conţinut /relaţional. învăţarea .. a sarcasmului. Iubirea este exprimată în familie verbal sau nonverbal. în forma căutării defectelor. Iacob. Cu alte cuvinte. 4. Ea permite părinţilor şi copiilor să-şi împărtăşească gânduri. Comunicarea are funcţia de susţinere şi suport. legendele. la sporirea animozităţii. graniţele dintre subsistemul parental şi cel al copiilor. Funcţia educativă este în strânsă legătură cu stilurile parentale educaţionale. Ea permite părinţilor şi copiilor să discute fapte ţinând de istoria familiei. a punerii celuilalt în defensivă. În cadrul teoriei sistemelor. neagă această funcţie.poate fi realizată între părinţi şi copii în ambele direcţii. Copii. comunicarea nonverbală poate să le anticipeze şi să le succeadă. a schimburilor negative. construirea unei legende personale permite reafirmarea identităţii proprii. Comunicarea îndeplineşte o funcţie educativă. Împărtăşirea acestor informaţii contribuie la dezvoltarea unei paradigme familiale. Dacă verbalul şi paraverbalul se desfăşară întotdeauna simultan. Spre exemplu. la construirea unui “caracter familial” şi la întărirea sensului continuităţii şi vieţii împreună. prost gestionată astăzi. distanţele la care ne plasăm faţă de interlocutor sau relaţiile pe care le stabilim cu cei din jur (L. stilurile educaţionale. 69 . Părinţii utilizează adesea comunicarea pozitivă pentru a monitoriza dezvoltarea psihică şi cea a personalităţii copiilor lor. să fie simultană sau să compenseze lipsa lor – cum vom vedea în cele de mai jos.ca formă a comunicării . la comunicarea expectanţelor. direct/indirect) se pot întări reciproc sau se pot opune unul altuia. a dublului mesaj etc. Diversele aspectele ale comunicării (verbal/nonverbal/paraverbal. îi pot învăţa unele lucruri pe adulţi. “transmisia generaţională” de la părinţi şi bunici spre copii poate fi inversată. Comunicarea asigură funcţionarea sistemului familial. încredere şi iubire. de ordin imaginar familial. relaţiile părinţi-copii şi sistemul familial în ansamblul său. Prin intermediul ei sunt definite rolurile părinţilor şi cele ale copiilor. fapte şi evenimente curente. Atunci când un părinte îşi întreabă copilul “Ce a făcut la şcoală?”. Cuvintele sau comportamentul părinţilor şi copiilor pot comunica respect. stilul autoritar obiectiv presupune utilizarea frecventă a inducţiei şi a controlului raţional în formarea comportamentului şi a principiilor morale care orientează conduita. sentimente. creşterea rezistenţei şi a rebeliunii copiilor faţă de părinţii lor. Comunicative pot fi şi spaţiul pe care-l ocupăm. structura puterii şi strategiile educaţionale şi de control folosite în familie etc. tradiţiile şi ritualurile familiale. contribuind la apariţia resentimentelor. 3. Comunicarea are o funcţie informaţională. 5. mesajele directe pot favoriza apariţia şi dezvoltarea conflictelor. Structurile comunicării dezvoltate în familie pot afecta pozitiv sau negativ comportamentul copilului. Aceste definiţi vizează comportamentul aşteptat şi autoritatea atribuită fiecărui membru al familiei în parte. adesea. Acest tip de comunicare constructivă exercită o influenţă pozitivă asupra legăturilor familiale şi asupra dezvoltării stimei de sine a membrilor grupului familial. el aşteaptă un răspuns mai complet decât laconicul “Bine!” sau exasperantul “Nimic!”. tensiunii şi distanţei dintre copii şi părinţi. la rândul lor. Acest lucru se realizează în măsura în care. 2. Câteva din funcţiile mai importante pe care comunicarea le îndeplineşte în cadrul relaţiilor dintre părinţi şi copii sunt următoarele: 1. 1998). care poate avea virtuţi terapeutice. Părinţii îşi modifică pattern-urile comunicaţionale în funcţie de nivelul de dezvoltare al copiilor pentru a le permite acestora să dobândească structuri comportamentale şi cunoştinţe tot mai complexe. Comunicarea negativă. Comunicarea îndeplineşte o funcţie istorică.

Împărtăşirea semnificaţiilor permite schimbarea mediului familial. recompense şi schimburi mutuale. Învăţarea acceptării autorităţii parentale.NICOLETA TURLIUC 6. De aceea. Părinţii şi copiii interacţionază verbal. caracterul ei necondiţionat şi durabil. a dobândirii succesului în grădiniţă şi şcoală.conduce la dependenţă ridicată şi la diminuarea maturităţii copilului (M. Baumrind. iubirea iraţională şi excesivă poate împiedica progresul adolescentului şi tânărului spre autonomie şi individualism (D. Complexitatea iubirii familiale şi parentale nu are probabil egal. Iubirea parentală nu este consecinţa automată a naşterii copilului şi a tranziţiei spre parentalitate.ca parte a supraprotecţiei parentale . spre acţiune. Burr şi colaboratorii săi (1993) au elaborat un model al iubirii familiale care include următoarele componente: altruismul reciproc. Comunicarea îndeplineşte şi funcţia de dezvoltare a copiilor. Aşadar. majoritatea părinţilor răspund: iubire. căutarea unei mai mari autonomii şi realizarea tranziţiei spre vârsta adultă. funcţiile comunicării în relaţia părinţi-copii. Baumrind. p.A. Dezvoltarea relaţiilor părinţi-copii necesită ca regulile. într-o imagine unitară asupra comunicării dintre părinţi şi copii. Peterson (1998. Se ştie faptul că. Alţi autori consideră că. preluat din situaţiile concrete de viaţă. paraverbal sau nonverbal în mod complementar şi mutual. Totuşi. Bowen. Într-un studiu prezentat de D. Întrebaţi ce simt pentru copiii lor. Aceasta reprezintă nucleul bunei funcţionări a sistemului familial şi fundamentul proceselor familiale. Bodman şi G. Conform concepţiei lor. necesită toate un dialog constant între părinţi şi copii.4. IUBIREA PARENTALĂ Unul din elementele esenţiale ale relaţiei dintre părinţi şi copii este iubirea. 1980). Este ca şi cum am încerca să studiem o simfonie a lui Mozard prin examinarea individuală a notelor acesteia. ale unor relaţii familiale mai profunde. V. copiii afirmă că simt pentru părinţii lor în primul rând sentimentul iubirii. W. ca şi unora dintre comportamentele cele mai distructive. expectanţele comportamentale şi noile libertăţi să fie continuu re-negociate şi clarificate. părinţii pot da curs conduitelor remarcabile. La fel. ca bază a dezvoltării armonioase a copiilor şi a sistemului familial mai larg. Astfel. 70 . tipurile de comunicare şi funcţiile acesteia trebuiesc strâns conectate. iar o treime au răspuns că nu au trăit acest afect decât după o săptămână de la naşterea copilului sau chiar mai mult. nivelul ridicat al afecţiunii parentale favorizează prea mult dezvoltarea conformismului şi a dependenţei la fete (D. iubirea sufocantă .W. în numele aceleiaşi iubiri pentru copiii lor. a modului de adaptare la relaţiile egalitare. gradul în care este ea resimţită şi exprimată poate avea efecte diferite. după cum. caracteristicile iubirii necesare funcţionării armonioase a individului şi a familiei sunt: orientarea spre ceilalţi. ACTIVITATE Ilustraţi cu câte un exemplu. prietenie. 1978). angajare altruistă şi individualism şi iubirea maternă. tranziţia lui spre noi stadii ale relaţiilor părinte-copil.R. un număr de 97 de tinere mame au fost întrebate când au simţit pentru prima dată iubirea pentru copilul lor. Două treimi au răspuns că simţit emoţia iubirii în timpul sarcinii sau la naşterea copilului. Studiul comunicării şi al relaţiei părinte-copil din perspectiva unei abordări izolaţioniste nu foloseşte prea mult. iubirea parentală apare ca o rezultantă a interacţiunii factorilor biologici cu cei ai experienţelor trăite în cadrul primelor relaţionări cu copilul. Ambele părţi ale relaţiei trebuie să se schimbe substanţial pentru a se adapta procesului dezvoltării. 1978).211).

copilul poate dori mai mult să se identifice cu părinţii. Leigh. Vizitele. Din păcate. incluzând atât gradul în care iubirea părintească este exprimată. există o îmbunătăţire a relaţiei părinte-copil. iubirea pe care părintele i-o comunică prin căldură şi încredere. În răspuns. Iubirea parentală rămâne o forţă puternică şi după ce adolescenţii sau tinerii maturi părăsesc căminul părintesc.K. facilitează dezvoltarea stimei de sine. graţie legăturii continue şi echilibrate dintre părinţi şi copii. Atunci când această bază securizantă a iubirii îi lipseşte copilului. cu ajutorul propriilor lor comportamente afective şi de căutare.W. asistenţa mutuală. Dacă majoritatea lucrărilor au avut ca obiect de studiu iubirea parentală. de incapacitatea oferirii răspunsului emoţional adecvat şi de relaţii perturbate cu co-vârstnicii. Unii autori au indicat faptul că. iubirea filială este prea puţin studiată. Peterson şi G. să accepte în mai mare măsură îndrumarea parentală. Iubirea. îi sugerează copilului că este o persoană bine valorizată. copiii răspund expresiilor parentale de afecţiune în mod reciproc. în continuare. Iubirea copiilor poate afecta comportamentul şi răspunsurile părinţilor. Copii care primesc suficientă iubire parentală au şanse mai mari de a fi competenţi social. să-şi interiorizeze atitudinile şi valorile lor.A. cât şi strategiile educaţionale utilizate. Peterson. De la cele mai fragede vârste. studiile realizate din perspectiva teoriei sistemelor au oferit o nouă direcţie de cercetarea: iubirea pe care copiii o resimt şi o exprimă faţă de părinţii lor. iar întrebările pe care acesta le ridică sunt. odată cu tranziţia adolescentului spre maturitatea vârstei tinere şi adulte (D. agresiune şi diminuarea încrederii în sine. mai numeroase decât răspunsurile pe care le avem. 1990). telefoanele permit împărtăşirea iubirii. ostilitate. Bodman şi G.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI Odată cu creşterea copilului. ÎNTREBARE Care este rolul iubirii parentale? Dar consecinţele acesteia? 71 . să răspundă expectanţelor acestora. Ştim astăzi că de modul în care copiii îşi exteriorizează iubirea faţă de părinţi depinde gradul în care aceştia din urmă valorizează procesul creşterii şi educării copiilor şi nivelul satisfacţiei trăite în decursul acestui proces. la distanţă mai mică sau mai mare. există şanse mai mari ca el să sufere sentimente de abandon. graţie evoluţiei acestora din urmă spre autonomie (G.W. considerată a fi suportul parental al dezvoltării copilului. 1998).

K. 639652. in P. 1990. Hillsdale.A. Burr. Holt. Antet. E. in Comprehensive Psychology. Sociology of marriage and the familly.) Research and Theory in FamilyScience. Burr (eds. in Developmental Psychology Monographs. B. Love and Property. Gilbert. in Journal of Personality and Social Psychology. in R. Family therapy in clinical practice. L. Baumrind. Chicago: Nelson-Hall Publishers.. Baechler. Gilbert. R... D. Dobson.. “New Directions in socialization research”. Collins. K. S... Social Psychology. 1973. Baumrind. 1991. in R. W. Walster. K. Pearson. E. Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie. In Quest of the Mythical Mate. Social penetration. Rinehart & Winston. Settles.. 7.. 24. 1978. 4.. Journal of Personality and Social Psychology. 1978. (eds. 1966. Bahr. Carter. ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ 72 . D. 207-213.A. Pacific Grove. “Grupurile şi sociabilitatea” in Raymond Boudon (ed. Altman. Gender.W. 1998. 285-290. 191195. P. “Parenting Processes”.D.D.. NJ: Erlbaum. New York: free Press of Glencoe. “Current patterns of parental authority”. Coltrane. 1972.R. New York: Aronson. Boston: Houghton Mifflin Company.K. W.. Béjin Sexulităţi occidentale. 1-107.. Bodman. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company.H. Baumrind. D.H. “Children’s fisical attracticvness and evaluation of children’s transgressions”. Berscheid.L.R. D. A Developmental Approach to Diagnosis and Treatment in Couples Therapy.. 1971. Bader. Taylor. R. Baumrind.. I. Dion. R. in Family Relations.. Cowan & M.L. New York: Guilford Press..R. 1983.M. Burr. 1998. 1993. Paris: C. Burr (eds. Peterson. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company.N. Bowen. 1998. Kassin. 387-394 Day.. 1988. Dion. Research and Theory in Family Science. La femme dans la societe.. in American Psychologist.R. Constantine. 239-276.S. 1980. “The use of family theory in clinical practice”. in Youth and Society. “Parenting Styles and Children’s Behavior”. Welch. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company. 1981. 24. “Effective parenting during the early adolescent transition”. 1998. 1970. P. 1972. E.. J.) Research and Theory in Family Science.K.NICOLETA TURLIUC BIBLIOGRAFIE ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ Aries. Oradea.. 32.S.B. Hetherington (eds.O. K.H. L. Family Science.. Settles¸ W.. Day.R. Day. Ph. D.). Chombart de Lauwe. “Căsătoria indisolubilă”. Family transition. “Using Theories in Family Science”. W. 1986. Marriage. “What is beautiful is good”. Bucureşti: Editura TIPOALEX. 1963.. W.L. G. Cooper Harriman.D. Blood. Family paradigms. 30. “Parental disciplinary patterns and social competence in children”. S... Ciupercă. C. in Ph: Aries & A. 1997. New York. R. 1962. 1998. “Personal and Marital Changes Accompaning Parenthood”. D. Bucureşti: Humanitas. Gilbert. J.H. 35. S.Mazel.. Family Relations. M. 9. Tratat de sociologie.. Bowen.H.).. D.. K. How to parent. K.). M.. B. 2000.. New York: Brunner... New York: Signet. Brehm. D. CA: Brooks/Cole..... Day. Burr. Settles.

Cambridge: Harvard University Press. 677-689. in Marriage and Family Living.D. “Reconsiderarea conceptului de familie. 1968. 1959. London: Sage Publications. Gecas V. D. D. Hobbs. Psihosociologia familiei. 1965. Changer les couples. 1997. et al. 25 (2). Fine (ed. in E. Settles.D. R. 1964. Cosmovici şi L. 1989... 1998. 27. J.. Minuchin.Nye et al. Gordon.. logement. London: Sage Publications.L.S.D.PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ Druţă. Parent effectiveness training: A preventive programe and its effects on families” in M. Role Structure and Analysis of the Family. 1997. (eds. J. “Parenting Experts”.. Mitrofan. 1977. Dyer.. Iacob. 1952.E. Hobbs. Paris:Plon. Family Organization and Interaction. 5. San Francisco: Jossey-Bass. “The Role Concept: Rewiew and Delineation”. “Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei”. Ciupercă. Ph. Nye. McCubbin. Family developementin three generations. “La notion de structure sociale”. M. Lewis. 73 . J. 1998.. Politici sociale. Bucureşti: Edit Press Mihaela SRL. in Marriage and Famiy Living. 52-355.¸ Wimbish. Paris: Nathan. 1970.L.Iaşi: Polirom.. 459-465. B. 1980.H. “Parenthood as a crisis: A third study”. in Cahiers internationale de la Sociologie. Erikson. 1998...-C.J. Goodman. L.. 1957. Shanley... Bucureşti: Editura Alternative. 39. Bucureşti: Editura Alternative. Zamfir şi C. (367-372). Famille. Ciupercă. in R.C. E. Bucureşti: Editura LIDER. E. Jr. 196-201. Olson.N. INC. Paris: C..) Handbook on parent education. H. Iacob (coord.I.) Research and Theory in Family Science.. Role Structure and Analysis of the Family. Kaufmann. Families. Narayan.A. Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei.. Mitrofan. “Transition to parenthood: A replication and an extension”. in Human Relationships. Introducere în sociologie.). K.. M. Journal of Marriage and the Family. N.. “Parenthood as crisis”.. F. C. (1-34).. 25. New York: Academic Press Gurvich.R. Lehr.. L. 413-417.. What makes them work?. “Comunicarea didactică”.. 1998. 1980. I. C.) Reconstrucţia teoriei politice. U. D. I. in F. Hill.. Herbst. Michel.. W. P. Beverly Hills. T.. L.M. I. Farber. Jr..H. Gilbert. “Family Structure and stress”. San Francisco: Chandler. 1976. Iaşi:Polirom. Sollie. “The measurement of family relationships. 1986. 1963. Psihologia relaţiilor dintre sexe.). M. G. Day. J.. România în context european.. Paris: ESF éditeur. 29. Jr. F. Anthropologie structurale. D. Families ahd family therapy. industrialization. Cambridge & London: Schenkman Publishing Co.F. in Journal of Marriage and the Family. Conversations avec Milton H. nr.M. Zamfir (coord. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică S. Analyse du couple par son linge.. W. in Family Process. Haley.. Nye. Family Relations. 1975. Inside the family. Drepturi şi responsabilităţi relaţionale” in Shanley. 1975. A. Kantor. Journal of Marriage and the Family.1.F. Eseuri feministe.R. 2001. Le Master.. Mihăilescu. B..F.G. Newbury Park.. Levi-Strauss. “Transition to parenthood by black couples”.I.. D..I. 1955. 1958. New Deli: Sage pubication. C. 1995. A Longitudinal Study of Changing Family Patterns of Planning and Achivement..I. “Normal stress during the transition to parenthood”. Osborne. Burr (eds.). 1976. Psihologie şcolară. 1998. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company. Miller.. Beverly Hills. Minow. Paris. La trame conjugal. in A.. B. F. S. Hobbs. “Parenhood as a crisis: A re-study”. London. 19. (eds.. 30. 1992.

.H. Hendryck. D. Sprey. 74 .H. 1983. 1975.W. Sprenkle. E. 2001. Shaver. Enquete psychosociologique sur les roles conjugaux et la structure familiale. 1979. O.H. Reisss... Cromwell. Walsh. 1967.C. The Family’s Construction of Reality. Paris: Presses du CNRS. C.. 5. 97-138). Gullotta. 12(3). W. Sociologia educaţiei familiale.U. Shanley. New York.. 3. G.. Rogers-Millar..W. Taraban. Gilbert. Jeux de famille. 26-39.. Z.R. Family comunication. 1978.. Montemayor (eds. Journal of Marriage and Family Counseling. Developing social competency in adolescence: Advances in adolescent development. Normal Family processes. “Circumplex Model of marital systems: An empirical study of clinical and non-clinic couples”. Equity: Theory and Research. 1978. Rubin. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company. The Psychology of Sex... M. 1970. “The family and the social competence in adolescence”. P. vol.. Paris: C.K. Iaşi: Polirom.. Pragmatic of human comunication.E. D. 1995.R. U. Iaşi: Polirom. Beavin. K. Bersheid. Leigh.. Rossi. G. St. K.R. in T. F. 4. Peterson.. G. Burr (eds.D. F.. D. Day. Settles. Eseuri feministe.) Research and Theory in Family Science. Middlesex: Penguin Books. Publishers Singly. Touzard. “Belle-mere et belle-fille: la bonne distance”. Olson.D. 1997. Reconstrucţia teoriei politice. Newbury Park..NICOLETA TURLIUC ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ Orther.L. E. A transitional view” in Humman Communication Rewieu. K. “Transition to parenthood”. “Domineeringness and dominance. in Journal of Marriage and the Family. Naryan. London: Guilford Press. New York: Holt.. “Personality perceptions associated with six styles of love”..H. (pp. D. “Autonomy and Connectedness in Families”. Pacific Grove CA: Brooks/Cole Publishing Company. Recomposer une famille. 30. CA: Sage. L. CA: Sage Publications. 1987. Beverly Hills. in Journal of Personality and Social Psychology. Burr (eds.).. Voinea. J. “Family power and Process”.) Research and Theory in Family Science. E. Rubin. in M. (coord.. London: Lawrencs Erlbaum Associates. R..P. Gilbert. Hillsdale. Bucureşti: T. Peterson. Olson (eds). 1968. D. 453-461.S. B. Rinehart & Winston.. Cambridge: Harvard University Press. G.L..). in R. Day. C. “Measurement of romantic love”. “Families in Transition: Changing Values and Norms”. Wahlross. 1990. Liking and Loving: An Invitation to Social Psychology. Principles of Social Psychology (third edition). in Journal of Social and Personal Relationships.H. Sociologia familiei. 1982. Adams & R. New Jersey.G. Thery. des roles et des sentiments. Lemarchant.. W.).W..L. “Conceptualization of normal family functioning” in F. Segalen (ed. J. B. A. Watzlawick.). in “Power in familis”. D.R. 1967. I. 1998. Scharwz.G. 1973. B. Jackson. Walster. Boston: Allyn&Bacon.L.. 15. Paris: Textuel. Walsterg.. New York: Norton. Louis: Mosby. S. Walsh (ed..S. 265-273. 1975. 238-246. in R. Stănciulescu. 1995. 1981.B. M.. London..N. H. 1991. Z. Settles. 1998. 1993.