You are on page 1of 8

Raționalism și empirism Raționalism și empirism

Reflecţia fundamentală a raţionaliştilor este supoziţia că raţiunea omenească (raţio), ca reproducere creată de Dumnezeu a raţiunii divine sau ca produsul cel mai înalt şi specific omenesc al evoluţiei vieţii, este în acord principial cu forma realităţii şi că, prin urmare, structurile gândirii şi structurile realitaţii se aseamănă unele cu altele. De aceea raţionaliştii se străduiesc să găsească baza întregii cunoaşteri în judecăţile apriori ale raţiunii. Aceste judecăţi apriori ale raţiunii reprezintă o bază a cunoaşterii sustrasă îndoielii tocmai deoarece sunt independente de orice experienţă exterioară, variabilă şi schimbătoare, şi sunt accesibile direct, cu anumite sforţări, oricărui subiect gânditor. Baza de cunoaştere apriori fixează de aceea dupa raţionalişti, cadrele şi temelia pentru orice cunoaştere particulară. Nu este greu de observat că cea mai însemnată şi grea problemă a abordării raţionaliste constă în a prinde corect şi a descrie în mod pur baza de cunoaştere, adică de a evita arbitrariul reflecţiei interne a raţiunii şi de a garanta izolarea ei de orice experienţă empirică. Soluţiile pe care le-au propus raţionaliştii sunt în mod precumpănitor dovezi ale caracterului insolubil al acestei probleme. 1 Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Cuvântul raționalism provine din latină, ratio însemnând „rațiune”. Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa celui mai important tip de

1

Ion Craiovan, Metodologie juridică, Universul Juridic, București, 2005, p. 67.

1

Potrivit raționaliștilor. Abandonarea pretenţiei filosofiei la statutul de ştiinţă despre realitate şi distincţia metodologică dintre ştiinţele formale şi empirice sunt un merit însemnat şi până astăzi influent al empirismului.Raționalism și empirism cunoaștere. lansat de René Descartes. sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență. Dacă dorim să exprimăm convingerea de bază a tuturor empiriştilor. filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și prin raționament deductiv aprioric. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o 2 . Slăbiciunea lui hotărâtoare trebuie căutată în problematica trecerii de la baza de cunoaştere empiristă la celelalte enunţuri ştiinţifice. Empirismul contrastează cu raționalismul continental. cercetează doar relaţii semantice între concepte şi propoziţii. pentru a realiza acest lucru sunt necesare cu deosebire. Cum poate fi însă justificată trecerea argumentativă de la o mulţime finită la propoziţii sintetice singulare la doar un singur enunţ general sau teoretic? Străduinţele zadarnice de a răspunde în mod satisfăcător la această întrebare – asupra cărora nu putem insista – au dus în cele din urmă la prăbuşirea deplină a modelului întemeierii ştiinţei şi prin aceasta la o nouă imagine a ştiinţei. Este de altfel clar că şi filosofia aparţine ştiinţelor formale. și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoașterea umană provine din simțuri și din experiență. pe scurt controlul empiric. atunci am putea să o enunţăm după cum urmează : este pur şi simplu imposibil să câştigăm o înţelegere a alcătuirii şi legilor lumii reale prin simpla cugetare sau numai prin reflecţia raţiunii noastre. percepţia şi experimentul. observaţia. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut. a experimentării. cum sunt logica şi matematica. observaţie şi experiment. Empiriamul este doctrina filozofică a testării. Din poziţia empiristă rezultă o diferenţiere clară între ştiinţele formale şi ştiinţele empirice : în timp ce ştiinţele empirice încearcă să dobândeasca enunţuri despre realitate prin recurs la percepţie. ştiinţele formale.

Asemenea metode sunt în contradicție cu metode teoretice ab initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de afirmații care sunt consistente una cu alta. care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi infirmate folosind observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiență). Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne. S. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică. Ed. potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație mai degrabă dec ât pe intuiție sau credință. cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât logică deductivă pură. Filosofia Modernă. adică. Pe de altă parte. p. care este perspectiva tradițională asupra teoriei și progresului în știință. Într-un alt sens. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică2. Kuhn au constituit niște provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. a II-a. Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic.Raționalism și empirism tabula rasa. cum ar fi ideile matemetice de punct sau de linie. Au pus bazele metodei științifice. 2006. o "foaie albă. Roșca. Editura Fundației De Mâine. fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența îi poate furniza idei. Metodele empirice au dominat știința până în ziua de azi. cunoscut și sub numele de empirism logic. atât științe naturale cât și științe sociale. 3 . În acest sens. termenul de de "semi-empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica metode teoretice care folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate și rezultate empirice (experimentale). empiric are în știință același sens cu "experimental". constructivismul și Structura revoluțiilor științifice a lui T. În acest context. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiență. unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un 2 Ioan N. un rezultat experimental este o observație empirică. Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință. București. 134.

gust. în funcţie de numărul de simţuri care sunt implicate în formarea lor (ibidem): un singur simţ extern: miros. psihogenetice şi psihopatologice. întinderea. abilitatea de a descoperi până și legi științifice contraintuitive. Ideile sunt de mai multe feluri. Sufletul omului este la naştere tabula rasa: „În intelect nu există nimic care să nu fi fost înainte în simţuri” (Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu). continuând cu ardoare linia deschisă de F. Locke afirmă că toate cunoştinţele provin din experienţă. Combătând ineismul cu argumente psihologice. John Locke filosof şi om politic englez. și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi. Bacon şi Hobbes în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii.Raționalism și empirism exemplu perfect pentru soliditatea empirismului. 2006). sunet. este cel mai de seamă reprezentant al empirismului. din două sau mai multe simţuri externe: figura. 2007). În „Eseu asupra intelectului uman” (An essay concerning human education) a atacat o concepţie populară în vremea respectivă. 4 . numit de Locke reflexie . aceea că ideile de Dumnezeu.observarea de către spirit a propriilor sale operaţii (Mânzat. Locke descrie sursele din care provin cunoştinţele omului: pe de o parte sunt percepţiile care ne pun în contact cu obiectele externe (numite de Locke sensations) şi pe de altă parte sunt percepţiile care ne relevă ceea ce se întâmplă în conştiinţă (numite reflections). culoare. Locke a concluzionat însă că nu este posibil ca ideile respective să fie înnăscute (Boeree. de Bine şi Rău sunt plantate în mintea umană la naştere. simple sau complexe. Experienţa senzorială este considerată sursa unui alt nivel al cunoaşterii. probabil chiar de către Dumnezeu. Observând varietatea credinţelor şi moralităţilor. mişcarea.

unitatea. forţa. Londra / New York.Raționalism și empirism dintr-un simţ intern: ideile de gândire şi reprezentare. Într-adevăr. La baza educaţiei trebuie să stea respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor. iar pe de altă parte de varietatea mediului socio-cultural. B.a. 1970. A Historical Introduction to the Philosophy of Science. Locke susţine că ideile se combină între ele. teama autorului provenind din forţa spontană a asociaţiei necontrolate. J. Frassen. G. 142-163. “On the Standard Conception of Scientific Theories”. The Scientific Image. 1972 ş. in Minnesota Studies in the Philosophy of Science IV. de judecată şi simţire. atunci ei trebuie să ceară ca toţi termenii ştiinţifici şi cei teoretici să poată fi definiţi prin concepte de observaţie. în cadrul modelului lor de întemeiere poate fi legitimată o trecere de la baza de cunoaştere la propoziţii teoretice. Un rol deosebit îl are afectivitatea. Grija lui Locke pentru educaţia tinerilor este exprimată în „Câteva idei asupra educaţiei” (Some thoughts concerning education). Loose. Ca asociaţionist. din simţurile interne şi externe: existenţa. Oxford. Hempel. cum a reieşit în timp. iar această combinare este dependentă pe de o parte de intensitatea calităţii obiectelor. pp. rezultat al asocierii plăcerii şi durerii. 5 . Aceasta decurge din doua probleme subordonate : prima este desemnată în mod tradiţional ca problemă a inducţiei iar a doua o putem numi problema relaţiei dintre teorie şi experienţă. dictate de obişnuinţă (Nicola. această cerintă aparţine de mult timp nucleului programului empirist. 1980.3 Cercetarea problemei relaţiei dintre teorie şi experienţa a relevat că dacă empiriştii afirmă că. dar ea este. S-a remarcat slăbiciunea sistematică hotărâtoare a empirismului clasic. Rezultatul final al problemei inducţiei indică faptul că este lipsit de sens şi de prisos să căutăm forme de raţionament prin mijlocirea cărora să se poată conchide logic sau probabilistic de la un număr finit de cazuri la un număr infinit de cazuri. una ce nu poate fi 3 C. 2004).

până când a identificat singurul lucru de 4 Ion Craiovan. care a luat naştere după prăbuşirea modelului întemeierii. Biserică. 6 . Descurajat că atâtea nume mari au oferit răspunsuri diferite la întrebările filosofiei.Raționalism și empirism satisfăcută. încearcă să scape de această consecinţa penibilă şi să facă plauzibil că părăsirea pretenţiei de adevăr şi siguranţă este compatibilă cu menţinerea raţionalităţii ştiinţifice4. sine. op. Mai târziu. definitivă şi de nezdruncinat. 1995). S-a dovedit astfel că întreaga cunoaştere ştiinţifică nu este câtuşi de puţin neîndoielnică. Descartes s-a născut în Franţa. iar în măsură în care pretenţia ei tradiţională este răspândită şi acceptată şi astăzi. 68. pe când stătea închis în camera sa. La 23 de ani.cit. este ea atunci arbitrară şi întâmplătoare? Noua imagine a ştiinţei. Educaţia a primit-o într-un colegiu iezuit. Profesorii săi. Dumnezeu. a decis să caute soluţii altundeva şi s-a înrolat. ci după toate aparenţele în mod constant criticabilă şi provizorie. A decis să ia filosofia de la zero. p.. în La Haye. considerată izvor şi temei al cunoaşterii ştiinţifice (Robinson. fiind fiul unui avocat prosper . Dacă însă cunoaşterea ştiinţifică nu este neîndoielnică. Raţionalismul este concepţia care afirmă suveranitatea raţiunii umane. mama lui s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit. acesta a devenit un obicei. a avut o revelaţie: putea să ignore răspunsurile precursorilor săi şi să utilizeze rigoarea matematicii pentru a ajunge la adevăruri filosofice. unde a aprofundat matematica şi filosofia. cunoscându-i starea de sănătate precară. ea trebuie să poată fi combătută cu temeiuri bune. La câteva zile după naştere. pe care din fericire moştenirea rămasă de la tatăl său i-a permis să-l păstreze. definitivă şi de nezdruncinat. a rămas un copil bolnăvicios. îi permiteau adesea să rămână în pat să citească şi să mediteze. aproape şi el de moarte. iar micul Rene. începând prin a se îndoi de tot ce putea: obiecte.

cuget deci exist”) (Boeree. A sugerat că. Cogito ergo sum („Mă îndoiesc. a concluzionat că există un număr de lucruri de care era de asemenea sigur: Dumnezeu. Deşi la naştere nu sunt pe deplin dezvoltate (sunt doar germeni ai adevărului).Raționalism și empirism care era sigur: faptul el era acolo şi se îndoia: Dubito ergo cogito. dar intelectul este limitat. copilul nu poate înţelege adevărul general „când părţi egale sunt luate din părţi egale. matematica. decât dacă i se arată exemple (Hunt. sufletul are tendinţa de a le creşte ca răspuns la experienţă. Dar dacă Dumnezeu este garantul gândirii. mai ales că Descartes vorbea şi despre libera voinţă. că rugăciunile nu au rost etc. timpul şi spaţiul. 2007).). de aceea Dumnezeu nu mai trebuie să intervină asupra lor (aceasta implica faptul că rolul lui Iisus ar fi fost minor. Teologii calvinişti din Olanda. Prietenii au intervenit pentru el. iar Dumnezeu este acela care garantează adevărul acestor idei. iar în 1649 a fost invitat de Regina Christina a Suediei pentru a 7 . ci metodologică. în opoziţie cu predestinarea calvinistă (Dumnezeu ştie exact cine merge în Iad şi cine în Rai). toate creaţiile lui Dumnezeu funcţionează mecanic. vizând găsirea unui fundament absolut al cunoaşterii. Îndoiala carteziană nu era sceptică. deci cuget. Voinţa este infinită (prin ea ne asemănăm cu Dumnezeu). care derivă din mintea noastră. între capacitatea de a vrea şi capacitatea de a cunoaşte. omul cade în eroare (Mânzat. Demersul intelectual al lui Descartes este oarecum circular: existenţa lui Dumnezeu este demonstrată graţie ideilor clare şi distincte. De exemplu. 2006). unde era stabilit atunci. când voinţa îl împinge să-şi depăşească limitele. 1993). De aici. în afara sufletului uman. cum se explică faptul că ne înşelăm atât de des? Descartes explică eroarea prin proporţia care există în spiritul nostru între voinţă şi intelect. Acestea sunt cunoştinţe cu care ne naştem. pe baza imboldului originar. nu au „înghiţit” teoria. El proclamă supremaţia raţiunii şi încrederea prioritară în ea. Descartes se detaşează totuşi de gândirea promovată în şcolile călugăreşti. ceea ce rămâne sunt părţi egale”.

de trei ori pe săptămână. ploaie sau zăpadă. 8 . Descartes a acceptat invitaţia. prin frig.Raționalism și empirism fi tutorele ei. S-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit în 1650. dar regimul de pregătire de la cinci dimineaţa. s -a dovedit a fi fatal pentru sănătatea sa fragilă.