NATIONAL – VINERI, 25 APRILIE 2003 – PAG.12 Dragostea nu doare cand iubesti. Ci numai atunci cand ti-e frica sa iubesti.

Cinci feluri de a iubi

Iubirea pentru Dumnezeu
Multi dintre noi credem ca-L iubim pe Dumnezeu. De aceea mergem la biserica si ne inchinam cu smerenie, aprindem lumanari si speram ca lumina lor sa ne scoata din intunericul in care ne simtim ca-n cusca. Tinem posturi, avem adesea zeci de icoane agatate de pereti si cruci ascunse in san sau in buzunare, dar ne aducem aminte de ele doar atunci cand suntem raniti si cand nu mai avem paine. Cand suntem respinsi si cand lacrimile ne invadeaza dureros. Cum se face, insa, ca Dumnezeu nu mai apare cu atata putere in situatii banale? Adica, atunci cand criticam cu duritate actiunile prietenilor sau ale partenerilor de viata si cand ne uitam chioras catre casa vecinului nostru. Cand dintr-o singura suflare azvarlim cu ura de moarte sabia catre cel ce ne spune un adevar. Cand avem succes in viata si cand obtinem ceea ce ne dorim! Atunci suntem obisnuiti sa zicem: “ Ah, este doar meritul meu!”. Dumnezeu iese din zaruri si, cand vine declinul in viata, ne intoarcem spasiti spre rugaciune si ne aducem aminte ca-L iubim, totusi pe Dumnezeu. Ce este, de fapt, iubirea pentru D-zeu si cum Il putem noi iubi pe D-zeu? Vrea El iubirea aceasta pentru Sine? Este in cererea Sa de a fi iubit un orgoliu nemasurat? Oare de ce ne pedepseste D-zeu pentru neiubire? Dar, oare, ne pedepseste insusi Dumnezeu? Acestea sunt doar cateva dintre intrebarile care ne bantuie pe fiecare dintre noi si, adesea, pare ca nu avem raspunsuri pentru ele. Totusi, ele exista si sunt simple desfasurari ale intuitiei, ale comunicarii sufletesti pe care o avem cu D-zeu. Un mare psihanalist, Carl Gustave Jung, spunea: “Eu nu cred ca exista Dumnezeu. Eu sunt sigur ca exista.” De la siguranta aceasta pleaca iubirea noastra pentru Dumnezeu, credinta si insasi schimbarea fundamentala a vietii noastre. Noi nu putem iubi un barbat sau o femeie despre care nu stim ca exista. Numai dupa ce ne intalnim cu el sau cu ea simtim si traim cu infrigurare iubirea. Dar, inainte de a/o iubi, noi avem nevoie sa stim ca exista. Dar, ce inseamna a-L iubi pe Dumnezeu? Sa nu credeti ca El a ramas ascuns si abstract de dragul jocului, nici pentru a ne pune noua mintile pe bigudiuri. Nu, Dumnezeu n-a vrut sa ne tulbure prin absenta-I “corporala”, ci doar sa intelegem ca “a-L iubi pe el inseamna a-L gasi in fiecare fiinta ce ne este alaturi, a-L gasi in ierburi, in pietre, in aer, in soare, in fulger si in ploaie”. Deci, si in noi insine, si in tot ce ne inconjoara. A-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice (aceasta este porunca intai, nu-i asa?) este secretul primordial al existentei noastre. Prin aceasta, noi stim ca a ne atasa de un lucru anume nu inseamna a-l iubi. A spune: “Nu pot sa traiesc fara barbatul sau femeia aceasta, nu pot trai fara casa aceasta sau fara tara aceasta” inseamna a fi atasat de acel ceva care-ti rapeste dorinta de a trai in absenta lui. Or, cand nu-ti doresti sa mai traiesti fara acel ceva, fara acea fiinta, tu negi existenta lui Dumnezeu in toate celelalte fiinte si lucruri care te inconjoara si care sunt, in esenta lor, Dumnezeu. Iata de ce atasamentul nu este iubire si de ce atasamentul te face sa pierzi lucrul sau omul de care esti atasat. Dumnezeu nu intervine personal in pierderea ta. El nu spune: “Acest om a gresit, trebuie sa-l pedepsesc”. Nu, Dumnezeu nu este gelos, cum ni-l prezenta Moise. Dumnezeu nu

este razbunator. Iisus ne-a adus esenta lui Dumnezeu si a iubirii sale si, prin aceasta, El ne-a adus esenta “Legii lui Dumnezeu”. Universul este coordonat de aceste Legi, care se autodeclanseaza atunci cand le incalcam. In sufletele noastre legile sunt scrise, ca si informatia genetica. Greseala atrage pedeapsa. Si, chiar atunci cand nu gresim, dar credem ca am gresit, legea functioneaza ca si cum am fi gresit. De aceea a iubi inseamna, mai intai, a nu incalca legile inscrise in sufletele noastre. A gandi bine, a face bine, a simti frumos pentru noi si pentru cei din jur. De aceea exista oameni necredinciosi, care au noroc in viata. Ei respecta legea si, prin aceasta, Il iubesc pe Dumnezeu, fara a fi constienti de iubirea aceasta. Ei daruiesc din tot sufletul si, cand nu daruiesc, sunt siguri ca nu trebuie sa faca darul acela. Ei gandesc bine despre cei din jur si despre ei insisi. Ei dau incredere si primesc incredere. Ei dau speranta si primesc speranta. Gelozia, de exemplu, este modul in care noi incalcam legea, caci prin ea nu dam nici incredere, nici speranta. Gelozia este un exemplu de iubire orgolioasa si infipta in pamant cu toata puterea. De aceea ea are ca rezultat conflictele, supararile, tristetile, despartirile si suferinta. A-L iubi pe Dumnezeu inseamna a da din tine tot ce-i mai bun, deopotriva altuia, cat si tie. Dumnezeu nu sta cocotat in Ceruri si asteapta cu ingamfare iubirea noastra pentru El. Dumnezeu canta cand noi il iubim pe celalalt. De aceea spune Iisus: “Cand il veti hrani pe cel sarman, pe mine ma veti hrani. Si cand il veti imbraca pe el, pe mine ma veti imbraca”. Aceasta este iubirea pentru Dumnezeu. Nimic abstract, nimic imposibil. Dumnezeu este aici, pretutindeni. Este in copil, in floare, in cantec, in fiinta iubita, in colegul de serviciu, in presedintele tarii si-n cersetorul de la coltul strazii. Oare au toti acestia ceva abstract, ceva de neinteles? Nu. Neintelegerea se afla in noi insine.

Iubirea pentru femeie, iubirea pentru barbat
Prima porunca biblica ne da repere pentru fiecare tip de iubire din viata noastra de zi cu zi. Iubirea pentru o femeie sau pentru un barbat urmeaza iubirii pentru Dumnezeu, ca toate celelalte feluri ale noastre de a iubi. Intre barbat si femeie apare atasamentul, dependenta si, prin aceasta, suferinta. Pierzand iubirea unui barbat sau a unei femei, noi vom gasi in tot universul pricini de iubire, iubindu-l pe Dumnezeu in acest Univers. Ne ramane speranta si aceea inchisa ermetic in cutia Pandorei si speranta ca tot ce ne inconjoara poate da si poate primi iubirea noastra. Atunci nu mai strigam cu disperarea indragostitului ranit: “Nu pot sa traiesc fara femeia aceasta”. Viata noastra contine un mare sirag de pierderi. Tocmai iubirea pentru barbat si femeie este invatatorul nostru cel mai bun. Caci fiecare pierde in dragoste de mai multe ori decat castiga si fiecare sufera macar o data in viata din dragoste. Pierderea femeii iubite sau a barbatului iubit este lectia noastra despre iubire. Este un pas catre iubirea cea mare si un pas catre lumina iubirii divine. A invata sa pierzi in dragoste inseamna a invata sa iubesti. Caci in viata noastra invatam in mod egal despre pierdere si castig, despre fericire si suferinta. Puterea iubirii umane, a contopirii pasionale dintre barbat si femeie, contine in ea secretul maret al continuitatii, al perpetuarii vietii. Taina acestei mari iubiri este “copilul”, in cel mai inalt grad expresia iubirii pentru Dumnezeu. Copilul este mai intai o idee a parintilor sai, este flacara sufletului indragostit. Aici, rolul instinctului sexual capata o greutate fara pereche, caci el incita si tot el impulsioneaza faptuirea, punerea in practica a ideii, adica a copilului. Instinctul sexual nu se dezimblanzeste pana cand nu este satisfacut, pentru ca satisfactia inseamna creatia, inseamna intalnirea unei seminte cu pamantul fertil. Si uniunea aceasta face sa apara copilul. Placerea sexuala este mereu si mereu o noua

dorinta de a crea. Un inceput de primavara, o rasarire spectaculoasa si nerabdatoare a soarelui, care da viata. Iubirea dintre un barbat si o femeie, pasiunea, dezlantuirea sufleteasca nebuna si lipsita de argumente logice se constituie in motivatii ale perpetuarii, care inseamna inmultirea in miliarde de exemplare a iubirii lui Dumnezeu. Nimic josnic in aceasta uniune sexuala, caci ea cheama catre iubire. Barbatul si femeia traiesc taina, sunt taina si creeaza taina. De aceea sentimentul iubirii nu trebuie negat, reprimat, ucis in sufletele noastre. Orice negare a lui atrage legea si pedeapsa. Negarea vine din lumea noastra reala, din strafundurile intunecoase, din invataturile vicioase pe care le primim inca din copilarie. Sa-ti ascunzi sentimentele, fiindca ele te fac sa fii slab. Sa-ti inhibi sentimentul iubirii, pentru ca esti respins de celalalt. Sa nu recunosti iubirea ta, pentru ca aceasta nu duce la nici un rezultat concret. Iata cateva dintre pacatele femeii si ale barbatului, care cauta in concret ceea ce este in sufletul lor atat de liber si de nesupus alterarii. Atat de inalt si de armonios, incat chiar acest sentiment intra intr-o lupta nebuna cu ceea ce omul invata, iar in lupta dintre invatatura primita si aceea a iubirii, iubirea castiga, chiar cu pretul distrugerii omului care i se opune. Cei ce iubesc, cei ce-au iubit, cei ce vor iubi au nevoie sa schimbe felul lor de a intelege si de a concepe iubirea. Ea nu depinde de altcineva, ci doar de decizia lor de a accepta sentimentul si a-l trai sau a-l respinge, pentru ca asa au invatat sa faca. Nu uitati, sentimentul iubirii va poate vindeca, in acelasi fel in care va poate distruge, cand va impotriviti lui. Si nu el, in sine, produce distrugerea, ci propria voastra decizie de a-l distruge pe el, de a-l respinge, de a-l nega. Momentul in care acceptati sa iubiti pe cineva, pur si simplu, este si momentul in care veti iubi cu adevarat viata si veti gasi ca in ea toate sunt pentru a fi iubite si-a va iubi. Ajungeti, prin aceasta, sa-L iubiti pe Dumnezeu mai presus de orice, adica va intoarceti la “prima si cea mai mare iubire.”

Pasiunea: Unde-i iubirea cand dispare pasiunea?
Fiecare dintre voi are o pasiune. Unul colectioneaza timbre, altul este pasionat de obiectele vechi, altul este pasionat sa adune bani si altul este pasionat de munca lui. Ati vazut cum se catara alpinistii pe cei mai periculosi munti si fac asta din pasiune. Sunt oameni pasionati de miscarea stelelor si oameni pasionati sa gaseasca pe pamant urmele civilizatiilor disparute. Ei bine, toate acestea nu sunt decat forme ale unei singure pasiuni. Aceea izvorata din iubire. Avem in noi capacitatea de a ne muta pasiunea dinspre fiinta iubita inspre multe lucruri, spre ceva inaltator, creator. Cand pierdem pasiunea, noi pierdem iubirea. Si nu este atat de important ca pasiunea sa ramana inghetata intre barbat si femeie. Ea se sfarseste in relatie, dar continua in sufletul nostru si prin aceasta creeaza altceva. Este doar un sfarsit aparent al pasiunii intre barbat si femeie. Cand ea dispare, nu ne mai dam telefoane de zece ori pe zi sau in fiecare zi, dorul din suflet nu ne mai creeaza nerabdarea nabadaioasa de a-l (o) intalni pe cel iubit. Nici instinctul sexual nu mai lumineaza cu forta-i nebuna prin fiecare celula a corpului nostru. Cand se intampla acest fenomen, noi ne speriem si credem ca nu mai avem iubire. Credem ca iubirea a disparut, intram in panica si cautam pe altcineva sa simtim din nou flacara mareata a pasiunii... Dar aceasta ne amageste. Pasiunea dintre oameni nu dispare cu adevarat, ci apare in alt loc. Este o forma a ei, care creeaza realitatea si care ne face sa ne bucuram de viata, sa construim in existenta noastra ceva durabil, ceva deosebit. Daca n-ar disparea de acolo, din locul in care apare, adica dintre barbat si femeie, noi n-am mai face mare lucru in

viata. Muntii ar ramane neescaladati, marile opere literare, marile poeme, marile piese de teatru, cantecele aproape ireale, descoperirile, arta. Cultura si tehnica si tot ce facem ar ramane ceva necunoscut. Pasiunea stramutata ne ajuta sa ramanem ancorati in creatie, sa facem mai mult decat un copil, o casa si sa plantam un pom. Priviti cu atentie in vietile voastre si veti simti imediat, veti sti dintr-o ochire, veti intelege brusc fenomenul de “stramutare a pasiunii”. Ea se comporta precum particulele descoperite de fizicieni in univers: apar intr-un loc, dispar si apoi apar din nou, intr-un loc cu totul diferit. Particula este aceeasi, dar isi schimba numai locul. Si acolo creeaza altceva. Deci, nu va amagiti daca ati iubit mult, daca ati trait pasiunea si acum aveti o alta pasiune, cea de-a doua este exact cea dintai. Deci, iubirea nu dispare niciodata, caci pasiunea o ajuta sa creeze mereu altceva, sa fie mereu in alt loc. Frica de pierdere a pasiunii este o frica de pierdere a iubirii. Dar, iata, vedem ca este o frica lipsita de temei. Caci pasiunea este iubire si iubirea devine mereu si mereu ceva, se transforma, capata alte dimensiuni. Pasiunea pentru o femeie sau un barbat devine uneori pasiune pentru munca, pentru catarare pe munte, catre reusita, succes, performanta, lupta, dorinta de a castiga. Sentimentul pierdut intr-o parte, devine succes in alta parte. De aceea trebuie sa-i multumiti mereu – macar in inima voastra- celui pe care l-ati iubit, si poate l-ati pierdut. Sau celui pe care il iubiti acum, dar nu mai simtiti pasiunea. Vestea buna este aceea ca, daca aveti o alta pasiune, iubirea voastra este intreaga si neclintita. Vestea rea este ca, daca nu aveti pasiune pentru nimic, inseamna ca nu ati cunoscut, nu ati trait inca, adevarata iubire.

Increderea: “De ce nu dansezi decat cu partenerul tau ?”
Increderea este una dintre formele sublime de a iubi si de a fi iubiti. Increderea in altul inseamna increderea in tine insuti. Aceasta inseamna armonie, bucurie, libertate, speranta, lipsa conflictului. A avea incredere inseamna a castiga in lupta cu tine insuti elementul esential pentru ceea ce se numeste stabilitate psihica, corporala, spirituala, sociala. Destinul omului care are incredere in partenerul pe care il iubeste capata un aspect armonios. Omul increzator este si cel care are mai mult succes in viata, este omul vesel, dispus pentru miscare, spre libertate, spre creativitate. Daca in dragoste lipseste increderea, dragostea este ciuntita. Sunt oameni care spun:”Ah, dar eu nu pot sa dansez decat cu partenerul de viata. Cu altcineva ma simt stingher”. In cine nu are incredere acest om ? In el insusi. Stinghereala este o buturuga izvorata din neincrederea in sentimentele proprii. Te poti teme ca, dansand cu altcineva, vei simti emotie pentru acel cineva si atunci tu vrei s-o eviti. Si, daca nu te bizui sa iesi singur la o cafenea, te poti teme de reactia partenerului tau, de reactia lui negativa, ceea ce inseamna iar neincredere. Gelozia inseamna neincredere, suferinta, angoasa, deprimare, despartire. Ea este un fel de a spune: “Sunt slab, ma tem ca ma vei parasi. Ma tem ca nu ma iubesti, pentru ca eu nu ma iubesc pe mine. Si, neiubindu-ma pe mine, eu nu te pot iubi nici pe tine.” Exista un mit printre noi si anume acela ca gelozia inseamna iubire. Ca acela care nu iubeste, nu este gelos. Lucrurile stau tocmai invers. Fiindca iubirea inseamna si incredere, si speranta, si dorinta ca celalalt sa fie fericit. Prin gelozie noi strigam impotriva fericirii celuilalt. Vrem ca el sa fie fericit in cusca pe care i-am pregatit-o inca din vremea copilariei noastre, in inchisoarea in care am fost azvarliti de greutatile pe care le-am avut si de neincrederea pe care altii ne-au azvarlit-o in suflet. Cine iubeste pe altcineva, ii ofera bucuria de a fi fericit asa cum considera el aceasta bucurie. Este felul in care putem oferi libertatea pentru a ne simti noi insine liberi sa traim starea de fericire. Se

intampla ca in casnicie un partener sa se simta fericit stand in casa si odihnindu-se, iar altul plecand afara, printre ierburi sau prin multime. Fiecare va fi nevoit sa tina cont de fericirea celuilalt. Iar atunci cand ei se vor intalni din nou acasa, se vor simti impliniti si se vor iubi mai mult unul pe celalalt. Pentru aceasta, este nevoie de forma de a iubi cu incredere. Si increderea contine, inca, multe alte roluri in viata de zi cu zi. Trebuie sa avem incredere chiar in calatorul de alaturi, din tramvai. Cand el te calca pe picior pentru ca s-a dezechilibrat, trebuie sa ai incredere in faptul ca nu te-a calcat intentionat. Cand increderea nu exista, tu incepi sa strigi, sa-i arunci vorbe veninoase si sa-i arunci energia urii tale. Suntem de acord ca aceasta nu este iubire, ci tocmai lipsa ei. De aceea increderea este o forma sublima de a iubi. Caci prin ea iubim un barbat sau iubim o femeie, prin ea iubim un calator necunoscut in tramvai, prin ea iubim un caine, o albina sau un copil. Fara incredere, iubirea este opusul ei.

Actiunea: Mergi pe strada asa cum iubesti
Pare incredibil, dar actiunea este un fel de a va iubi pe voi insiva, de a-i iubi pe altii, de a va iubi viata si de a-L iubi pe Dumnezeu. In limbaj, actiunea este nelipsita, caci ea reprezinta lumea pragmatica, fapta, miscarea, si face aceasta prin verb. Intotdeauna, in limbaj cineva face ceva, fie ca vorbeste, gandeste, simte sau lucreaza. Sentimentul iubirii este radacina oricarei actiuni, a oricarui alt sentiment. Trairea iubirii sau netrairea iubirii, mai bine spus, este radacina actiunilor noastre. Dupa cum vom trai iubirea, asa ne vor fi si actiunile. Si tot asa vor arata si faptele noastre, adica efectele iubirii noastre. Vedeti ca ne intoarcem mereu si mereu la iubirea pentru Dumnezeu, caci fara a intelege esenta ei, noi vom iubi izolat si ne vom atasa de obiectul iubirii noastre. Asta ne duce spre a trai prin el si pentru el propria noastra viata si a ne simti precum cioburile de sticla o data cu pierderea lui. Atunci, nu vom mai actiona decat in scopul plangerii obiectului sau omului pierdut, pierzand astfel energia de a iubi toate lucrurile si fiintele in care se reflecta Dumnezeu. Vom fi deprimati si nu vom face decat sa mancam si sa uram oamenii care asteapta sentimentul nostru de iubire. Ei par vinovati pentru pierderea noastra si asupra lor se va revarsa forta noastra distructiva, izvorata din ura. Vom gandi negativ si vom simti negativ. Vom face lucruri rele pentru noi, impotriva noastra si impotriva celor din jur, iar toate acestea vor fi actiuni, aparute ca efecte ale incapacitatii noastre de a iubi. De aceea se spune ca “unde pui suflet, creste ceva bun.” Cand dai o paine cu dragoste, se vor satura multi saraci cu ea, pentru ca atunci cand o dai cu ura sa fie chiar nociva. Daca gospodina gateste cu dragoste, ea va face o mancare fermecata. Gustul mancarurilor va fi mai bun decat oricand si oamenii se vor simti fericiti la masa ei. Dar, daca gospodina este stresata, gatitul i se pare impovarator, musafirii vor simti aceasta si vor fi tentati sa plece mai repede de la masa, iar altii vor suferi chiar de indigestie. Ce pune gospodina in plus sau in minus, daca ingredientele sunt aceleasi? Iubire. Placere. Dorinta de a darui. Si din acestea se naste actiunea pozitiva sau negativa. Vedeti cat de importanta este actiunea si cum se face ea ca prin farmec o alta fata frumoasa a iubirii. De aceea se spune ca iubirea este in tot si in toate. Actiunea fiind efectul iubirii, atunci iubirea este prezenta in munca noastra, in mersul pe jos sau cu masina, in relatiile cu prietenii, cu apropiatii, cu femeia, cu barbatul, cu un copil. Daca plantam cu sila un pom, el se va ofili. Si daca facem curatenie in casele noastre cu sila, casa va arata murdara sau dezordonata, chiar daca ne-am spetit sa o facem frumoasa si curata. Chiar intr-o carciuma sau intr-o biblioteca, imaginea nu este niciodata aceeasi.

Imaginea noastra – adica ceea ce ne face sa spunem ca-i urat si frumos – este determinata de ceea ce simtim, de iubirea pe care a pus-o fiecare in lucrul pe care l-a facut. Si cand mergem pe strada, daca gandim urat, nu vom fi constienti de faptul ca vom merge asa cum gandim, adica urat. Iubirea noastra este in gand, in suflet, in mers, in lucrurile pe care le facem. Stiind aceasta, vom intelege cat de mult iubim atunci cand vom privi cu luciditate si cu simt autocritic tot ceea ce facem.

Curajul: “Dar, cine nu are curaj sa iubeasca?”
Ei, acum veti spune:”Cine nu are curajul sa iubeasca”? Toata lumea iubeste si toata lumea are un curaj nebun in dragoste. Dar nu, lucrurile nu stau chiar asa. Frica noastra de iubire este mai mare decat toate fricile, iar curajul razboinicului paleste subit in fata trairii unei iubiri. Frica noastra de iubire de indeamna sa credem ca nu putem concepe si nici nu putem ingadui sufletului nostru sa-si iubeasca dusmanul, asa cum spune Iisus. Frica de iubire ascunde lipsa de curaj si, prin aceasta, incapacitatea de a iubi in sensul cel mai inalt si cel mai stralucitor al iubirii. A avea curaj nu inseamna doar a face pasi mari spre o femeie care iti place si a-i spune: “Draga mea, te plac mult, hai sa bem o cafea”. Nu, nu-i acesta curajul. El contine sensuri si semnificatii mult mai profunde, caci ascunde acolo esenta sufletului nostru nemuritor, facut doar pentru a-l iubi pe Dumnezeu, asa cum am aratat la capitolul “iubirea pentru Dumnezeu”. A avea curaj sa iubesti inseamna a recunoaste ca esti predestinat sa-ti iubesti si dusmanul, in aceeasi masura in care iti iubesti si prietenul. Sa recunosti ca dusmanul este o inventie a lumii, aparuta din educatie, din copilarie, din traumele suferite de-a lungul vietii tale. Sa-ti invingi dusmanul este o mare incercare a vietii, caci ea presupune curajul de a intelege ca-l iubesti si pe el. Dusmanul este produsul acestei existente. Cand cineva iti pune in pericol viata, cand o forta destructiva ameninta integritatea ta corporala, psihica, sociala, cand esti nevoit sa aperi valoarea vietii tale inseamna ca ai un dusman. Azi, insa, ne castigam dusmani cu mult mai multa repeziciune, caci tendinta noastra de a ne simti “cei mai si mai” face ca si atunci cand un alt om ne spune un adevar despre noi, sa credem ca el este dusmanul nostru. Usurinta de a ne face dusmani sesizeaza frica noastra de a iubi oamenii si pe noi insine, o frica paralizanta, o rezistenta puternica in fata sentimentului iubirii. Cand recunosti ca ai gresit, tu faci un pas curajos catre capacitatea ta de a te iubi si a iubi. Cand inveti sa-ti diminuezi sentimentul propriei importante, ai facut un pas curajos catre iubirea de oameni. Si cand iti poti ataca dusmanul, care-ti pune in pericol viata, fara a-l uri, ci numai in scopul de a te salva, este o ofensiva colosala impotriva spaimei tale de iubire. Iubirea nu cere sa fii impasibil in fata celui ce-ti primejduieste viata, ci sa lupti fara ura pentru a o salva pe a ta. Pentru ca puterea de a invinge nu apare din ura, ci din iubire. Eroii pozitivi ai umanitatii ne arata ca la baza luptei se afla curajul si la baza victoriei se afla iubirea pentru valori, pentru viata. Cand ne inhibam sau ne negam sentimentul iubirii, noi ne aflam in fata unui dusman. Paradoxul face sa credem ca iubim prea mult, dar tocmai acum, cand ni se pare ca iubirea da in clocot, ascunzandu-ne, ucigandu-ne sentimentul iubirii, noi fugim de el si transforma fiinta pe care o putem iubi intr-un mare dusman. Procesul se desfasoara inconstient si este trait de fiecare om, cel putin o data in viata. Atunci spunem: “Ah, cat de mult iubesc aceasta femeie (acest barbat), dar trebuie sa-mi ascund sentimentele pentru ea fiindca va crede ca sunt slab daca voi fi tandru si sunt prost, daca voi accepta sa

iubesc fara a primi nimic in schimb”. Nu-i asa ca v-ati intalnit cu acest rationament? Sau cu acela in care v-ati refuzat sa traiti iubirea pentru ca sunteti casatoriti, fiindca aveti o mama sau un tata pe care nu-l puteti parasi? Foarte multi isi reprima iubirea intr-un mod mult mai ascuns, adica prin aparitia unei disfunctii sexuale sau printr-o teama exagerata de casatorie. Aceste exemple ne arata limpede cat de tematori suntem in fata iubirii. Ne temem de acest sentiment la fel de mult pe cat ni-l dorim si cu tot atata patima folosita in a-l cauta. Dar cautam si nu cautam, vrem si nu vrem, ne dorim si ne temem. Aceasta pentru ca asezam iubirea in tiparele noastre. Fiindca a iubi inseamna pentru noi a ramane impreuna, a face copii impreuna, a face sex, a strange bani si a locui in aceeasi casa. Iubirea este in toate acestea enumerate acum, dar si mai mult decat atat. Este un “mult” marunt, dar esential: acela sa ne ingaduim sa ne bucuram de sentimentul nostru cum ne bucuram, pur si simplu, pentru ca apare soarele in fiecare zi. Noi suntem obisnuiti sa ne bucuram doar de raspunsul pe care persoana iubita ni-l da la iubirea noastra si sa credem ca noi iubim. Raspunsul acela este, totusi, ceva ce vine din exteriorul nostru si de aceea, cand pierdem fiinta iubita, noi cadem bezmetici in tristete sfasietoare. Tristetea aceasta este semnul ca n-am inteles, inca, ce este curajul de a iubi, ce este sentimentul iubirii. Ingaduiti-va sa va eliberati iubirea din stransoarea invataturilor primite in viata. Dati-va voie sa simtiti. Atat. Sa va spuneti: “Da, iubesc aceasta femeie si acest barbat” si sentimentul meu de iubire este suficient. Fara a face aceasta, veti transforma fiinta iubita in dusmanul vostru si, ori de cate ori va va refuza un favor, ori de cate ori veti astepta sa va intalniti si nu va veni la intalnire, ori de cate ori va intarzia sa va sune, va veti simti frustrati si veti fi din nou intr-o lupta apriga cu iubirea din voi. Cand veti avea libertatea interioara de a iubi, pur si simplu, veti astepta faptele si schimbarea vietii voastre de la voi insiva, nu de la celalalt. Frica de iubire nu va mai da tarcoale si nu va mai taraste in prapastia neguroasa a conditionarilor, caci simtind ca iubiti, veti intelege ca sunteti stapani pe propriul vostru destin. Si atunci devine important, nu atat sa fii iubit, in sensul de a te simti sufocat. Va fi prea putin important daca fiinta iubita iti va aduce in dar o haina de blana sau un ghiocel, o excursie la Paris sau un simplu sarut, o mangaiere dragastoasa sau o masina luxoasa. Ca va fi una sau alta, iubirea le va percepe la fel. Dar, ai nevoie de curaj, de curajul de a accepta ca iubire este si atingerea, si colierul de aur. Si prezenta, si absenta fiintei iubite. Si ghiocelul, si excursia de la Paris. Te poti lipsi, insa, de cele exprimate prin lucruri si chiar si chiar de cele exprimate prin senzatiile corporale, daca sentimentul iubirii este la tine in suflet. Asta inseamna sa ai curajul de a merge dupa sentimentul tau si nu dupa felul in care el este exprimat de fiinta iubita. Ea isi traieste propriul sentiment. Si, daca te iubeste sau nu ramane o problema a ei, una pe care o va intalni in viata pana ce va invata ca este un curaj sa nu suferi, sa nu te doara dragostea. Dragostea nu doare cand iubesti, ci numai atunci cand ti-e frica sa iubesti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful