CAPITOL I CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiune

Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional recunoaşte importanţa arbitrajului ca mod de soluţionare a disputelor care apar în cadrul relaţiilor economice internaţionale şi a adoptat Regulile de arbitraj pe care Adunarea Generală le-a recomandat pentru soluţionarea acestor dispute, îndeosebi în cele apărute în raporturile contractuale.1 Arbitrajul internaţional este o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor ce se ivesc în cadrul relaţiilor comerciale ale internaţionalei, către persoane investite cu această sarcină chiar de către părţile contractante aflate in litigiu. Conceptul de arbitraj comercial internaţional 2 este susceptibil de mai multe accepţiuni şi anume: Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa rapid si echitabil litigiile internaţionale care pot sa rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială. Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluţionare a litigiilor născută din relaţiile comerciale internaţionale. Arbitrajul comercial internaţional se analizează şi ca un sistem jurisdicţional derogator de la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit
1

litigiu,

care

s-a

născut

sau

care

se

va

naşte

în

viitor.

Introduction To The Uncitral Arbitration Rules adopted by General Assembly of the United Nations on 15th December 1976. 2 Ioan Macovei, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Junimea, Iaşi, 1980, p. 343.

3

Voinţa părţilor are asemenea efecte întrucât legea (statul) recunoaşte celor implicaţi în comerţul internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe cu caracter privat. Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile naţionale cât şi în convenţii internaţionale. Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este conferită de părţi, care convin ca litigiul lor să fie prezentat spre soluţionarea unor persoane particulare. În acest scop părţile în litigiu îi desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o vor pronunţa. Caracteristica esenţială a arbitrajului este prorogarea convenţională a competiţiei, prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a supune, spre soluţionare, unor persoane care nu au calitatea de judecător3, dacă posibilitatea legală a părţilor contractante de a prevedea în însuşi contractul lor o clauză potrivit căreia, orice litigiu cu privire la acel contract să fie dat spre soluţionare unor persoane desemnate prin voinţa părţilor contractante şi nu instanţelor de drept comun. În cadrul noţiunii de arbitraj internaţional poate să fie evidenţiat „un aspect contractual”, „un aspect jurisdicţional”şi unul „procedural”.4 Definirea noţiunii de arbitraj şi conturarea trăsăturilor şi particularităţilor ce-i sunt proprii presupune şi determinarea apartenenţei instituţiei arbitrajului comercial şi raporturilor sale la una sau mai multe ramuri ale dreptului. O abordare pertinentă a acestei chestiuni devine posibilă prin analiza, pe de o parte, a reglementării care constituie, în legislaţia noastră, dreptul comun în materie, iar, pe de altă parte, a caracterelor şi proprietăţilor specifice, definitorii ale instituţiei arbitrajului – analiză care comportă şi o componentă istorică. Din această perspectivă, primul termen de referinţă plasează instituţia arbitrajului pe tărâmul dreptului procesual civil, iar cel de-al doilea, pe tărâmul dreptului comercial şi, nu în

3 4

T. R. Popescu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 353. Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 309.

4

ultimă instanţă, al dreptului comerţului internaţional.5 Instituţia îşi găseşte consacrarea juridică, în sistemul nostru de drept, în cuprinsul Cărţii a IV din Codul de procedură civilă. Noua sa formă a fost semnificativ influenţată de prevederile Legii-model UNCITRAL, dând expresie interesului de uniformizare, în plan internaţional, a normelor aplicabile domeniului. Interferenţa dintre cele două categorii de norme juridice – procedurale şi materiale, substanţiale, corespunde relaţiei dintre conţinutul şi forma dreptului, în general. Normele substanţiale determină conţinutul care, spre a dobândi materialitate trebuie „aşezat” în forma adecvată – normele procedurale corespunzătoare. Interdependenţa şi corelaţia coexistentă, în general, între normele ce aparţin dreptului procesual şi cele ale dreptului substanţial se reconfirmă în termeni fermi, neechivoc în materia arbitrajului.6 O corectă determinare a apartenenţei instituţiei uneia sau alteia dintre ramurile de drept nu este posibilă în afara acestei relaţii de intercondiţionare în care primul factor l-ar reprezenta dreptul procesual civil – ca sediu al normelor de procedură în materia arbitrajului, iar cel de-al doilea, situat în planul dreptului material, substanţial, ar fi oferit de dreptul civil sau, după caz, (după natura juridică a raporturilor patrimoniale supuse judecăţii), de dreptul comercial sau de dreptul comerţului internaţional. Normele de drept substanţial cărora le este incidentă procedura arbitrală aparţin fie dreptului civil, fie celui comercial sau de comerţ internaţional. În practică este redusă aplicabilitatea arbitrajului în materie civilă. În schimb, ea constituie o prezenţă semnificativă în materie comercială şi cu prioritate în arealul dreptului comerţului internaţional 7. În prezent instituţia arbitrajului comercial tinde să-şi
Monica Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 3. Ibidem, p. 5. 7 Ioan Macovei, op. cit., p.342.
6 5

5

extindă sfera de aplicabilitate în dreptul comercial autohton. Constatarea devine uşor explicabilă şi prin urmare apartenenţa instituţiei la cele două ramuri ale dreptului (drept procesual civil şi drept comercial) se dovedeşte ca îndoielnică dacă se recurge la o analiză comparativă a trăsăturilor şi caracteristicilor ei cu cele care definesc particularităţile şi specificitatea obligaţiilor comerciale. Dezvoltarea şi evoluţia arbitrajului în plan internaţional, poziţia sa consolidate de acte normative de drept substanţial şi norme de drept material uniform l-au promovat ca instituţie puternică, avantajoasă, modernă 8. 1. Izvoare Izvoarele arbitrajului comercial internaţional sunt caracterizate de o diversitate şi o continuă transformare impusă de dinamica operaţiilor de comerţ exterior şi cooperarea economică internaţională şi de interesele statelor de a-i facilita dezvoltarea pentru a-şi satisface exigenţele ce le impun relaţiile comerciale internaţionale. Printre izvoare pot fi enumerate: legi, tratate şi convenţii internaţionale jurisprudenţa şi doctrina care ţin de dreptul naţional, dar şi de un drept pozitiv convenţional internaţional. Dreptul naţional şi-a pierdut din pondere ca izvor al arbitrajului, dar rolul său se învederează mai cu seamă în domeniul recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale, mai ales atunci când regulamentele instituţiilor permanente de arbitraj trimit la dispoziţiile de drept comun ale ţării respective în completarea dispoziţiilor din regulamente 9. Dispoziţiile dreptului român consacrate arbitrajului se înscriu în amplul curent de inovare care poate fi observat, în materie, în ultimele decenii. Unul dintre izvoarele interne ale arbitrajului este Codul de procedură civilă, Cartea a IV-a. Prin legea 59/1993, reglementările legale consacrate în codul român
8 9

Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006. p. 71. Art. 51 din regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de arbitraj comercial de pe lângă Camera de comerţ şi industrie a României – Decretul lege nr. 139 – 20 mai 1990.

6

de procedură civilă arbitrajului au fost însă schimbate substanţial. După cum a arătat unul dintre autorii proiectului de modificare a Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă au fost luate în considerare dispoziţiile privitoare la arbitraj din dreptul francez, italian, olandez, englez şi elveţian, prevederile convenţiilor internaţionale intervenite în domeniu, regulamentele unor reputate instituţii de arbitraj (Curtea de arbitraj a Camerei internaţionale de Comerţ din Paris, Institutul de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Stockholm, regulamentul Curţii de Arbitraj din Londra, regulamentul Asociaţiei Americane de Arbitraj), precum şi doctrina română a arbitrajului 10. Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi cele ale comisiilor de arbitraj organizate de camerele de comerţ şi industrie teritoriale au detaliat şi completat dispoziţiile codului de procedură civilă pe temeiul cărora ele au fost, în mod explicit formulate. Cartea IV „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat: arbitraj intern şi internaţional, arbitraj adhoc şi arbitraj instituţionalizat, arbitraj în drept şi arbitraj în echitate. Între prevederile legale interne consacrate arbitrajului internaţional mai poate fi menţionată Legea nr. 105/1992 referitoare la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. În cuprinsul secţiunii a VI-a „Arbitrajul de drept internaţional privat”, Legea nr. 105/1992 reiterează situaţiile de la art. 343 C. pr. civ. în care instanţa judecătorească poate reţine cauza spre soluţionare, chiar dacă părţile au încheiato convenţie arbitrală şi dispune aplicarea corespunzătoare, pentru Sentinţele arbitrale străine a prevederilor art. 167-177, referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti.
10

I. Băcanu, Noua reglementare a arbitrajului în Codul de procedură civilă român, în revista Dreptul , nr. 1/1994, p. 17-18.

7

Alte reglementări din Legea nr. 105/1992 care pot să intereseze în materia arbitrajului internaţional privesc calificarea (art. 3), aplicarea legii străine (art. 7), persoanele fizice (art.11 şi urm.), persoanele juridice (art. 40), bunurile (art. 49 şi urm), legea care cârmuieşte condiţiile de formă şi de fond ale actelor juridice (art. 69-85) etc. Convenţiile internaţionale sunt însă cel mai important izvor al arbitrajului. Reglementările din convenţiile internaţionale permit înlăturarea dificultăţilor determinate de existenţa unor concepţii diferite în sistemele juridice ale statelor asupra aspectelor care sunt în legătură cu arbitrajul şi corespund cerinţelor operaţiilor de comerţ internaţional. Dintre convenţiile internaţionale care sunt izvoare în domeniul analizat, se disting, prin însemnătatea lor, convenţiile multilaterale axate numai pe problematica arbitrajului. Convenţia de la New York, din anul 1958, referitoare la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine constituie un reper principal în arbitrajul internaţional, prevederile ei fiind aplicate, în prezent, în peste 100 de state. Această convenţie cu vocaţie universală este luată în considerare în toate ţările Uniunii Europene, în SUA, Japonia, Rusia, China, etc. România a aderat la Convenţia de la New York prin Decretul nr. 186/1961. Sentinţele arbitrale străine sunt diferite în Convenţie în sens larg, ele putând să fie pronunţate fie în cadrul unui arbitraj ad-hoc, fie unuia instituţional11. Pentru a înlătura dificultăţile care pot să apară anterior recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, o altă convenţie a fost încheiată la Geneva în anul 1961. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, din anul 1961, se aplică în peste 25 de state, majoritatea lor fiind, fireşte state europene. Totuşi, prevederile
11

Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 324.

8

Belgia. aspectele legate de arbitraj sunt reglementate. Convenţiile bilaterale care reprezintă izvoare în materia analizată au în schimb o importanţă limitată. Japonia. 9 . doar cu titlu secundar. constituirea tribunalului arbitral şi regulile de procedură aplicabile (art. România a ratificat Convenţia de la Washington prin Decretul nr. Convenţia de la Geneva priveşte atât arbitrajul ad-hoc. op. Un alt izvor al arbitrajului este Convenţia de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state. 520. dispoziţiile Convenţiei de la Geneva se referă la toate etapele arbitrajului internaţional: încheierea convenţiei de arbitraj (art. Maroc. VII şi IX). Noţiunea de „investiţii” nu este definită în cuprinsul Convenţiei. VIII). Dispoziţiile acestei Convenţii se aplică în Australia. p. 12 Ioan Macovei. În literatura de specialitate şi în practică se consideră însă că acest concept priveşte nu numai investiţiile de capitaluri. Italia. cât şi pe cel instituţional.ei sunt luate în considerare şi în două ţări din regiuni diferite – Burkina Faso şi Cuba. în cazul acordurilor economice şi a celor de asistenţă juridică 12.. referirile la normele conflictuale fiind limitate la câteva situaţii (art. Turcia şi alte peste 100 de state. datorită succesului convenţiilor multilaterale. Grecia. cit. Emiratele Arabe Unite. VI. Marea Britanie. Cele mai multe din normele Convenţiei sunt norme materiale. 62/1975. de regulă. Franţa. În cuprinsul convenţiilor bilaterale. III şi IV) sentinţa arbitrală (art. încheiată în anul 1965 sub egida Băncii Mondiale. Diferendele referitoare la investiţii sunt soluţionate de un Centru internaţional înfiinţat şi organizat potrivit Convenţiei. II). Aşa se întâmplă. de pildă. Israel. ci şi pe cele din domeniul serviciilor şi al tehnologiei. 281/1963. România a ratificat Convenţia de la Geneva prin Decretul nr.

În această ordine de idei. Astfel s-a creat o cale mai suplă a unor practici stabilite între părţi. inclusiv Cartea a IV-a. Printre izvoare pot fi menţionate şi culegerile şi revistele din domeniu. cu exigenţe noi. silită fiind sa-şi caute singură soluţii pentru realităţi noi. Chiar mai devreme de secolul trecut. ci al unor persoane particulare investite cu încrederea deplină a părţilor. 12 din 24 august 1790. codurile de procedură civilă adoptate în primii ani ai veacului trecut. dedicată arbitrajului ad-hoc. marile organizaţii corporative. Codul francez de la 1807 oferă cadrul legal pentru organizarea arbitrajului ad-hoc. cuprinzând o arie largă de raporturi juridice. prima dintre formele pe care le-a cunoscut instituţia. nu prin intermediul judecătorilor. încă de la început. Evoluţia arbitrajului Sediul material l-au reprezentat. cele mai importante fiind „Year Book of Commercial Arbitration” sau „Revue de l’Arbitrage” (Paris). Din el s-a inspirat Codul civil român de la 1865 (în vigoare şi astăzi). practica a fost îndrumată de către legile naţionale şi mai ales de convenţiile internaţionale. 1. atunci când dreptul pozitiv nu avea reglementări suficiente adaptate acestei realităţi. prin Decretul nr. repetate şi devenite uzuri sau cutume. arbitrajul era reglementat în termeni favorabili. Reglementările astfel efectuate se prezintă sub forma unor convenţii de arbitraj tip pentru o anumită ramură economică. supunea arbitrajul dominaţiei justiţiei statale şi instituia multiple căi de reformare a 10 . fiind considerat „mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni”. profesionale au trecut la alcătuirea unor reglementări de natură contractuală. Textul prevederilor franceze iniţiale era rigid şi complicat. Totuşi. impregnate de liberalismul revoluţiei franceze.Practica a fost obligată să-şi creeze reguli proprii de stabilire a relaţiilor economice.

cea mai reprezentativă dintre instituţiile în 13 Viorel Roş. au fost limitate căile de desfiinţare a hotărârilor. a fost înfiinţată în 1923. 11 . în temeiul legislaţiei franceze din 1901 şi este singura instituţie arbitrală care activează strict în sfera litigiilor internaţionale. 2000. fermă în evoluţia sa. orice litigiu cu care sunt solicitate. industriei şi transportului. pe măsura dezvoltării interesului pentru această alternativă particulară de judecată. Camera Internaţională de Comerţ. care a fost organizat în mod oficial în 1949. Dezvoltarea interesului pentru instituţie trebuie direct legată de progresul industriei. având vocaţia de a soluţiona. având o structură organizatorică şi procedurală adecvată. a fost înfiinţată Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra. în 1917 a fost înfiinţat Institutul de Arbitraj de la Camera de Comerţ din Stockholm. pot fi enumerate câteva date în ordinea apariţiei: în 1982. Pentru ilustrarea ideii. O simplă statistică privitoare anii apariţiei a câteva mari asemenea centre considerate tradiţionale demonstrează evoluţia rapidă în timp. În timp. Începuturile sale îndepărtate.hotărârilor pronunţate în cadrul controlului de legalitate. au apărut instituţiile arbitrale. Ulterior. Regia Autonomă Monitorul Oficial. au favorizat de altfel opinii doctrinare care au susţinut că este anterior justiţiei publice. 18-24. a început odată cu perioada de expansiune a industriei şi a comerţului. din iniţiativa Corporaţiei Oraşului Londra. Asociaţia Americană de Arbitraj. procedura a fost fluidizată. Ed. în principiu. a cărei principală funcţie constă în a asigura din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale. că a fost forma primară a existenţei acestuia 13. Bucureşti. pierdute în timp. deşi arbitrajul nu era o necunoscută nici chiar în perioada antică. p. sesizate. fapt ce-i demonstrează viabilitatea. ca forme organizatorice şi funcţionale centre permanente. inclusiv sub aspectul formelor organizatorice. exercitat de aceleaşi instanţe statale. hrănind şi demonstrând necesitatea unei jurisdicţii adecvate domeniului. Cert este că linia ascendentă. Arbitrajul comercial internaţional. al societăţilor industriale. propunându-şi ca scop rezolvarea disputelor din domeniul comerţului. regulile simplificate.

care ar duce la o creştere a direcţionării resurselor către ţările aflate în curs de dezvoltare. Primul a fost înfiinţat în 1978 din iniţiativa celor 44 de state asiatice şi africane participante la a 19-a Sesiune a Comitetului legal Consultativ Africano-Asiatic. li se adaugă categoria celor mai nou apărute. au utilizat-o ca sursă în elaborarea propriei legi. pentru ca în 1983 să fie permanentizată funcţionarea sa în capitala Egiptului. Iniţial. e necesar ca disputa să fi apărut între două state contractante şi să fie determinată de o „investiţie”. Este apreciat ca având un rol esenţial în promovarea relaţiilor economice dintre ţările din zonă. în cadrul căruia rezolvarea litigiilor este asigurată de membrii săi. Derularea unui program foarte generos de pregătire şi instruire a contribuit la 12 . Comisia a fost înfiinţată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în decembrie 1966 cu scopul de a asigura „armonizarea progresivă şi unificarea legislaţiei comerţului internaţional”. Centrul Internaţional pentru reglementarea diferendelor în materie de proprietate intelectuală. non-profit. Spre a dobândi competenţă de soluţionare a litigiilor prin acest for. În iunie 1985 organismul a adoptat legea model UNCITRAL pe care multe state au preluat-o direct. însuşindu-şi-o astfel indirect. Cel mai recent set de reguli în domeniu este promovat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). sediul Centrului a fost experimental stabilit la Cairo.domeniu de pe continentul american. Acestui nou val aparţin centre ca: Centrul Regional de la Cairo pentru Arbitrajul Comercial Internaţional. încorporând-o în propriul sistem legislativ. dar care pun în evidenţă aria de aplicabilitate tot mai întinsă a arbitrajului. pentru doar trei ani. a fost creată în anul 1926 ca un serviciu public. Acestor instituţii cu tradiţie în domeniu. altele. cum este şi cazul ţării noastre. înfiinţat de către Convenţia de la Washington din 1965 îşi propune să promoveze „un climat”de încredere reciprocă între state şi investitori. Centrul Internaţional pentru soluţionarea Disputelor de Investiţii de pe lângă Banca Mondială.

Deşi este considerat „din 14 Monica Ionaş Sălăgean. aceste Convenţii au oferit un veritabil set de norme de drept substanţial care a facilitat considerabil accesul la această cale de judecată şi a oferit o rezolvare scutită de dificultăţile şi neconcordanţele sistemelor de drept intrate în contract. p. op. urmată. în caz de nereuşită. cu începere din 1925 şi. ca primă variantă care a beneficiat de o reglementare proprie specială şi care este considerat dreptul comun în materia arbitrajului.. Suportul legislativ adoptat a dat una din explicaţiile creşterii de sferei de interes pentru arbitraj. Strict exemplificativ. 21. la Geneva şi administrează patru proceduri de reglementare extrajudiciară a litigiilor: medierea. Convenţiile reprezentative în domeniu devin cea de-a doua coordonată în analiza evoluţiei instituţiei arbitrajului. Astfel. de arbitraj. cit. se poate remarca orientarea şi abordarea mai frecventă a formelor de arbitraj instituţionalizate concomitent cu declinul arbitrajului ad-hoc. imediat după primul război mondial. din 1931. Ele sunt urmate de Convenţia de la New-York asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine. arbitrajul. adoptată la 10 iunie 1958. Privite în ansamblu.adoptarea legii egiptene în domeniul arbitrajului 14 . Urmărind evoluţia în timp. au fost adoptate două convenţii multilaterale: Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele de arbitraj urmat şi completat în 1927 de Convenţia de la Geneva pentru executarea sentinţelor arbitrale străine. respectiv. este o instituţie de organizare sau de administrare a arbitrajului comercial internaţional specializat în arbitrajele din domeniul proprietăţii intelectuale. România a fost parte la ambele convenţii. Centrul OMPI. ceea ce demonstrează deschiderea pe care o oferă arbitrajul ca alternativă de judecată în plan internaţional. arbitrajul accelerat şi o procedură combinată de mediere. Este unitate administrativă a Biroului Internaţional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale – OMPI cu sediul în Elveţia. Convenţia de la New-York este în prezent ratificată de un număr de peste 100 de state. Cel de-al doilea exemplu. 13 .

cât şi cea de la Geneva din 1961.E.).O. arbitrajul instituţional aduce garanţii suplimentare privind calitatea şi temeinicia actului de justiţie. Comparaţia celor două forme ad-hoc şi instituţional explică această realitate. 37.E. Confirmând utilitatea şi importanţa pe care a dobândit-o în timp. iar. este mai intens valorificat decât acesta ca varianta jurisdicţională de soluţionare a disputelor. prin adoptarea legii model – UNCITRAL.E. prin elaborarea unui Regulament de arbitraj şi.E. şi anume: Comisia Economică pentru Europa (C.perspectivă cronologică copilul arbitrajului ad-hoc” 15 . pe de o parte.A. Atât Convenţia de la New York din 1958. Comisia Economică pentru Asia şi Extremul Orient (C.A. oferind o listă de profesionişti – arbitri abilităţi să soluţioneze litigiile.. Adunarea generală a ONU a avut iniţiativa unor reglementări în materie mai întâi în 1976. Această mare diversitate de opţiuni şi. prin cele patru comisii economice ale sale.A. devenită sursă de inspiraţie pentru reglementări interne în această materie. în acelaşi timp. preluată de multe state în legislaţia naţională sau. 14 . avantajelor şi dezavantajelor fiecărei forme de arbitraj.). Comisia Economică pentru America Latină (C.). pune în evidenţă dezvoltarea instituţiei şi totodată argumentează preferinţa comercianţilor pentru această cale de judecată. 15 Viorel Roş. de căi de soluţionare oferite de arbitraj. cum este şi cazul ţării noastre.E. op. p. arbitrajul în forma sa instituţională.P. pe de altă parte. în cazurile în care varianta aleasă este cea instituţională cunoaşterea specificului care particularizează diferitele instituţii pentru a aprecia care dintre ele este mai adecvată împrejurărilor disputate. Cele două iniţiative nu sunt singulare în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Consecvent ea a desfăşurat o activitate susţinută în vederea difuzării arbitrajului comercial.E. Comisia Economică pentru Africa (C. în al doilea rând. O corectă opţiune a părţilor presupune deopotrivă cunoaşterea exactă a trăsăturilor.L. remarcată în prezent cu deosebire în plan internaţional. sunt rezultatul acţiunilor susţinute ale organizaţiei întreprinse pe plan mondial.). cit.

Ed. în special cel comercial. neîngrădită decât numai în măsura în care ar afecta bunele moravuri şi ordinea publică. inevitabile în contextul relevat. Importanţa arbitrajului Mutaţiile din ultimul deceniu intervenite pe plan european şi mondial au influenţat în mod nemijlocit raporturile comerciale internaţionale. ţară membră a UE. a existat şi există preocuparea pentru elaborarea unor norme de drept substanţial. Mutaţiile survenite în sistemul politic şi economic al României. eficienţă. mai mult de jumătate din populaţia Comunităţii Europene pronunţându-se în favoarea unei asemenea politici. pe parcursul ultimilor ani schimburile comerciale au contribuit la produsul brut cumulat al Uniunii. 15 . p. De remarcat că economia UE este una din cele mai deschise pe plan mondial. Cadrul politico-economic influenţează în mod specific şi dreptul. cât şi procedural16. Dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală. 11. extinderea relaţiilor bilaterale între UE şi celelalte ţări.1. politica de asistenţă externă a Uniunii Europene. inclusiv acordarea de asistenţă pentru dezvoltare şi ajutoare umanitare. acordurile de comerţ şi cooperare economică încheiate cu ţările din centrul şi estul Europei. au determinat schimbări de substanţă în reglementarea raporturilor comerciale cu element de extraneitate. Liberalizarea comerţului sub egida GATT. Babiuc. De aceea. Atlas Lex. sistemul generalizat de preferinţe vamale. Dreptul comerţului internaţional. 1994. fiind supus unei cenzuri proprii ce impune adoptarea sa la condiţiile. celeritate. produs social ce se află într-o comuniune intrinsecă cu interesele structurilor sociale. acorduri de asociere urmate de încheierea unor Acorduri Europene constituie dovezi irefutabile privind certitudinea existenţei fenomenului de mondializare şi a unei politici economice transnaţionale. cerinţele economice şi comerciale. Demonopolizarea 16 V. Bucureşti. în deplin consens cu scopurile întemeiate pe oportunitate. pragmatism.

Ed. comercianţii apelează mai puţin la acestea şi. Dacă soluţionarea pe cale amiabilă nu este posibilă. Roş. unele raporturi – care permit dezvoltarea afacerilor. Expansiunea arbitrajului comercial internaţional în ultima jumătate a secolului XX este explicată de multiple consideraţiuni. dintre care cea mai importantă este de natură pragmatică. Numai că din cauza caracterului inadecvat al instanţelor judecătoreşti. impunerea unor principii şi reglementări moderne care să permită. la prefaţa lucrării Arbitrajul Comercial Internaţional – V. să se facă prin alegerea unor mijloace rapide şi eficiente. pentru prevenirea dificultăţilor şi evitarea litigiilor. internaţionale şi prin aceasta. 17 Viorel Mihai Ciobanu. recurgerea la calea jurisdicţională pentru soluţionarea litigiului devine inevitabilă. Din această cauză. Aceste schimbări de principiu induc necesitatea stringentă ca rezolvarea eventualelor diferende de natură comercială cu elemente de extraneitate. determinându-se în mod implicit dezvoltarea şi creşterea comerţului. Tot practica ne-a arătat că pentru comercianţi. reprezentând un mijloc de reglementare rapidă şi echitabilă a litigiilor rezultate din tranzacţiile comerciale17. 16 . Monitorul Oficial. Practica a demonstrat că instanţele judecătoreşti nu sunt cele mai adecvate pentru soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea de comerţ internaţional.. a schimburilor internaţionale. a relaţiilor comerciale – sunt mai importante decât tranşarea unui diferend pe cale judiciară. p. ca parte componentă a dreptului privat. în materie de diferende comerciale este preferat din ce în ce mai mult arbitrajul comercial în locul procedurilor de drept comun. pe planul dreptului. pe timpul executării contractului se pune un accent deosebit pe colaborarea dintre părţi. cit. 18 V. De aceea. 2000. Bucureşti. 160. iar dacă totuşi s-au produs.comerţului exterior a constituit momentul esenţial şi determinant pentru liberalizarea relaţiilor comerciale. Babiuc. la tribunalele arbitrale18. op. 11. p. desfăşurarea unor raporturi comerciale internaţionale în deplină armonie cu o economie de piaţă liberă. ele vor fi soluţionate pe cale amiabilă. mai mult.

celeritatea. hotărând să-şi creeze un sistem privat de soluţionare a litigiilor dintre ei? Este procedura de judecată în justiţia statală atât de greoaie.Existenţa arbitrajului. succesul pe care. Majoritatea autorilor recunosc această realitate: arbitrajul are. în special. de ineficientă. Bucureşti. 1987. în raport cu 19 20 Octavian Căpăţână. o utilitate şi o eficacitate incontestabilă şi prezintă. pe lan internaţional. care a adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional recomandă difuzarea şi aplicarea cât mai largă în lume a acestui regulament. procedura simplificată. etc. Este arbitrajul dovada unei crize a justiţiei statale? Şi-au pierdut justiţiabilii încrederea în justiţia statală.. recunoscând astfel utilitatea arbitrajului ca metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale20. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa semnat la Helsinki la 1 august 1975 reţine de o manieră semnificativă pentru încrederea şi importanţa ce se acorda arbitrajului în relaţiile internaţionale. T. clauze de arbitraj în contractele comerciale şi în contractele de cooperare industrială sau în convenţiile speciale” 19. 6. întreprinderilor şi firmelor din ţările lor să includă. Ed. cit. op. Popescu. 31/1995 din 15 decembrie 1976. costurile scăzute. de scumpă. încât aceasta a devenit inacceptabilă? Întrebările sunt pe deplin justificate având în vedere că în ultima perioadă au fost subliniate tot mai mult avantajele arbitrajului: confidenţialitatea. dacă este cazul. 17 . R. Academiei. p. Tot astfel Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în preambulul la Rezoluţia nr. şi nu numai în comerţul internaţional care constituie însă domeniul predilect de aplicare.. profesionalismul arbitrilor. îl cunoaşte în ultima perioadă ridică întrebări tulburătoare nu doar pentru judecători. 351. apariţia şi dezvoltarea lui. Litigiul arbitral de comerţ exterior. că „arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială” şi se recomandă „organismelor. p. în opoziţie cu dezavantajele justiţiei statale.

p. În plus.justiţia statală. ci de o „peticeală” parţială. Există propuneri de lege ferenda formulate de teoreticieni şi practicieni ai dreptului în decursul anilor care nici măcar nu au fost avute în vedere la ultima modificare a Codului de procedură civilă. respectul pentru drepturile dobândite. I. experimente şi studii aprofundate măsurilor pripite. 21 Viorel Mihai Ciobanu. astfel încât nu se poate vorbi de o îmbunătăţire a acestuia. Chiar că nu s-ar putea vorbi despre stabilitate socială în lipsa acestei virtuţi a dreptului şi justiţiei care este conservatorismul şi din care s-a născut principiul tempus regit actum. regulile de soluţionare a conflictului de legi în timp. iar schimbarea lor se face cu dificultate de legiuitori pentru că această operă legislativă este deosebit de complexă. uşor. principiul transmiterii drepturilor şi obligaţiilor. Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special litigiilor dintre comercianţi şi care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracţie deosebită. pe de o parte. posibilitatea recunoaşterii. Bucureşti. 18 . viaţa a demonstrat de atâtea ori că în această materie sunt de preferat paşii mărunţi schimbărilor abrupte. Câteva argumente în favoarea arbitrajului prin comparaţie cu justiţia statală. A explica preferinţa pentru o astfel de justiţie nu este. Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că acest conservatorism al justiţiei asigură şi stabilitatea raporturilor juridice. Marile principii ale dreptului sunt practic neschimbate de mii de ani. Ed. 1996. în mod special ale procesului civil sunt şi ele vechi. Justiţia statală este o instituţie conservatoare. Naţional. care a lăsat nerezolvate multe probleme21. o seamă de virtuţi ce nu pot fi tăgăduite. ocrotirii şi realizării lor peste timp. iar opoziţia la schimbare este şi ea pronunţată pe de altă parte. vol. 4. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. asigură continuitatea drepturilor şi obligaţiilor şi implicit. sancţionarea nerespectării drepturilor indiferent de persoana celui care le-a încălcat etc. Regulile de bază ale procesului. o instituţie cu un pronunţat grad de imobilism. desigur.

Droit des affaires. Arbitrajul răspunde însă dorinţei. lentă. de durată. adesea foarte complexe şi de durată. Avantaj extrem de important. cu atât mai mult în arbitrajul ad-hoc. 22 23 Philippe Malaurie. dată fiind competenţa. Există suficiente argumente pentru a se reproşa justiţiei statale că este costisitoare. 1996.sunt totuşi aduse de către cei mai entuziaşti partizani ai acestui mod de soluţionare a diferendelor. 25. Ed. 1986. pregătirea sau reputaţia profesională. rezervată statului. În faţa justiţiei statale nici o parte nu-şi poate alege judecătorul. 19 . p. pentru că arbitrii sunt particulari cărora ordinea juridică le permite să exercite o funcţie care este. creează o relaţie „familiară” între justiţiabili şi judecătorii lor. considerându-se că există unele avantaje pe acre acesta le procură şi care justifică opţiunea pentru arbitraj. şi în a căror continuitate părţile sunt interesate. 764. Yves Guyon consideră chiar că „discreţia este singurul avantaj incontestabil al arbitrajului”23. rigidă. după cum în ochii statisticienilor nu e decât o cifră”22. „De îndată ce un om încape pe mâinile justiţiei – spunea Balzac – el nu mai e decât o fiinţă morală. interesului părţilor de a nu face publice litigiile care le opun. mai ales atunci când litigiul ridică probleme tehnice delicate. Antologia gândirii juridice. Humanitas. Yves Guyon. chiar şi în arbitrajul instituţionalizat. încrederea mediilor de afaceri pentru această formă de justiţie care îşi are originea exclusiv în voinţa părţilor. Ed. Bucureşti. pentru că publicitatea poate avea ca efect înveninarea unor relaţii contractuale. Un principiu al procedurii în faţa justiţiei statale este publicitatea. Economică. Alegerea arbitrilor. prezintă avantajul că permite părţilor să opteze pentru acel „judecător” în care au încredere. în principiu. Arbitrajul în general şi arbitrajul ad-hoc în particular reduc în mod considerabil distanţa pe care o creează orice instituţie publică de jurisdicţie. o problemă de drept sau de fapt. Paris. p.

stabilită. modalitate de soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ internaţional. 15. chiar de părţi. 24 Ioan D. 2004. căile de atac prevăzute de legea de procedură comună (apel. doar faptul că există o alternativă la o justiţie criticabilă. Înalta calificare a arbitrilor în materia relaţiilor economice internaţionale este de natură să conducă la aplicarea adecvată a uzanţelor comerciale internaţionale. ori rigorii şi conservatorismului dreptului pozitiv şi din care s-au născut uzanţele comerciale. în arbitrajul ad-hoc mai ales. are numeroase efecte pozitive. În plus.Arbitrajul reprezintă o alternativă la o astfel de justiţie. proprii arbitrajului. Ed. hotărârile arbitrale se bucură de o recunoaştere internaţională mai mare decât cele pronunţate de instanţele de drept comun naţionale24. 6. lex mercatoria. semnat la Helsinki în conformitate cu care arbitrajul este un mijloc corespunzător de reglementare rapidă şi echitabilă a litigiilor rezultate din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi servicii şi din contractul de cooperare internaţională25. recurs în anulare. într-o procedură suplă. cit. În materie comercială arbitrajul poate fi şi refluxul refuzului comercianţilor de a se supune şi urma formele închistate ale procedurii de drept comun şi din care s-a născut nevoia formelor mai maleabile. în ceea ce priveşte importanţa arbitrajului este de remarcat şi punctul de vedere exprimat în Actul final din 1 august 1975 al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa. Regulamentul de arbitraj al Curţii de arbitraj de pe lângă CCI Paris 1 ianuarie 1998. Arbitrajul comercial. Ţinându-se seama de realităţile evidenţiate mai sus. Terţa. cu cheltuieli mai mici. 25 Octavian Căpăţână. Justiţiabilii aşteaptă de la arbitri ca litigiul să fie soluţionat rapid. 20 .). op. hotărârile arbitrale fiind definitive şi obligatorii. p. Dispoziţii asemănătoare sunt cuprinse şi în Regulamentul de Arbitraj elaborat de UNCITRAL şi adoptat de Comisia ONU pentru comerţ internaţional la 21 iunie 1976. Lugoj. negăsindu-şi aplicarea în această materie. etc.. Dacia Europa Nova. p. care sunt adaptate imperativelor pe care le presupun raporturile juridice cu rapiditate. Realitatea poate contrazice aceste aşteptări.

Toate aceste reglementări au ca numitor comun recomandarea folosirii arbitrajului comercial ca modalitate de soluţionare a litigiilor ivite. arbitrajul devenind un sistem judiciar al comerţului internaţional. graţie căreia litigiile ivite între partenerii de afaceri din cadrul raporturilor juridice cu element de 21 . CAPITOLUL II NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE ARBITRAJULUI SECŢIUNEA I: NATURA JURIDICĂ A ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL Arbitrajul comercial internaţional reprezintă justiţie privată.

atributiv de competenţă – încheierea convenţiei arbitrale. eclectice a arbitrajului27. permite o calificare mai exactă a acestei instituţii. de aceea literatura de specialitate tinde să împărtăşească în prezent. Ea se instituie prin concursul voinţei părţilor care se sustrag jurisdicţiunii tribunalelor ordinare”. 369 Codul de procedură civilă român un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintrun raport de drept privat cu elemente de extraneitate. cu efecte de lege între părţile contractante (art. op. o presupune arbitrajul).Concepţia contractualistă După. p. Octavian Căpăţână. teza unei naturi mixte. Două sunt punctele de vedere care se opun încă: unul. Nici una din teze nu poate oferi argumente pentru o calificare a arbitrajului ca având o natură juridică exclusiv contractuală sau exclusiv jurisdicţională. op. cit. pronunţând o hotărâre cu caracter definitiv şi obligatoriu pentru părţile litigiante. Astfel. pretind ei. p. Cit.extraneitate nu sunt supuse soluţionării jurisdicţiilor de drept comun.. care atribuie arbitrajului un caracter contractual. Determinarea naturii juridice a arbitrajului comercial a constituit un subiect controversat soluţionat în final prin adoptarea unei poziţii de mijloc fără a conferi unei sau alteia dintre cele trei teze doctrinare. celălalt atribuindu-i o natură preponderent jurisdicţională26. 969 Cod 26 27 Viorel Roş. ci misiunea de a judeca pricina ivită. 20. În sensul art. începând cu momentul lui pregătitor. adoptarea în 1865 a Codului de o procedură civilă dominantă a fost ideea că „instanţa arbitrilor este o instanţă convenţională. 22 . Problema naturii juridice a arbitrajului (ocazional sau instituţional) este încă obiect de controversă chiar dacă reglementarea actuală a arbitrajului în Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă.. mulţi autori au fost impresionaţi de rolul convenţiei arbitrale şi amprenta voinţei părţilor asupra întregului proces arbitral. dintr-o succesiune de contracte pe care. 77. ca veritabil contract (primul şi cel mai important. 1.

componenta tribunalului arbitral.civil). 23 . De asemenea. contestându-se implicarea statului în soluţionarea pricinii dintre părţi. operante după cum acelaşi respect pentru voinţa părţilor explică şi intervenţia ei în soluţionarea unor incidente procedurale (alegerea unui arbitru a supraarbitrului). op. Ioan Macovei.) şi finalizând cu a extinde (forţat) natura contractuală şi asupra hotărârii arbitrale. 2. modul de alegere şi recuzare arbitrilor.. Acceptarea tezei contractualiste conduce la acordarea unei largi aplicaţii în favoarea legii care cârmuieşte convenţia arbitrală (lex contractus) restrângându-se incidenţa legii forului. se afirmă că şedinţa arbitrală nu ar avea o adevărată autoritate de lucru judecat. pentru a desemna un arbitru) se explică. cit. De sesizarea instanţei de drept comun atunci când constată existenţa unei convenţii de arbitraj dă expresii cerinţei de a nu se aduce atingere convenţiei de arbitraj. Potrivit acestei teorii arbitrajul reprezintă un ansamblu de acte juridice de natură preponderent contractuală29. regulile procedurale. prin preocuparea statului de a asigura forţă obligatorie convenţiei părţilor. în consecinţă. cit. a cărei forţă juridică ar rezulta din aceeaşi voinţă originară a părţilor de a o duce la îndeplinire.. p. Intervenţia justiţiei statale în procedura arbitrală (spre exemplu. op. p. locul şi durata etc. continuând cu libertatea părţilor de a-şi determina condiţiile procesuale (legea aplicabilă. de a o executa 28. 432. Susţinătorii acestei opinii consideră că efectul executoriu al hotărârii rămâne irelevant. 74.Concepţia jurisdicţională 28 29 Monica Ionaş Sălăgean. potrivit tezei contractualiste. Cu alte cuvinte părţile au puterea de a-şi determina singure judecata cauzei lor prin urmare voinţa părţilor are caracter normativ. Respectul pentru voinţa manifestată de părţi prin încheierea convenţiei arbitrale este singurul argument care va conduce instanţa judecătorească la admiterea excepţiei de incompetenţă datorată existenţei unei convenţii arbitrale valabile. nefiind singurul act juridic de natură contractuală care beneficiază de o atare însuşire.

sunt concentrate în partea finală a aceleiaşi proceduri. Concepţia jurisdicţională se întemeiază pe monopolul legislativ şi jurisdicţional al statului. fiind susceptibile de executare silită. de a delega competenţe jurisdicţionale în sarcina altor persoane decât judecătorii. spre a soluţiona eventualele incidente survenite în derularea acesteia. în procedura arbitrală (mai cu seamă în arbitrajul ad-hoc). potrivit denumirii date de literatura de specialitate. a excelat în a susţine natura jurisdicţională a arbitrajului conferită de atributul exclusiv al statului. în schimb. ca deţinător al monopolului legislativ şi jurisdicţional. pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului (art. marcată de hotărârea arbitrală. În plus ca şi hotărârile judecătoreşti şi cele arbitrale beneficiază de control judecătoresc (exercitat pe calea acţiunii în anulare). încercând să contracareze argumentele şi efectele concepţiei contractualiste. argumentele favorabile teoriei jurisdicţionale. Forţa argumentării în această opinie este dată cu deosebire de numeroasele elemente de identitate dintre efectele hotărârilor arbitrale şi hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti. poate să confere părţilor puterea să recurgă la arbitraj pentru rezolvarea pretenţiilor dintre ele. „păcătuieşte” prin minimalizarea sau chiar ignorarea celeilalte componente (de altfel. aceasta constituind o expresie a suveranităţii de stat. pregnantă) a arbitrajului. Statul pe deplin suveran poate delega funcţia jurisdicţională. puterea lucrului judecat de care se bucură astfel de hotărâri în concepţia jurisdicţională a arbitrajului. în speţa arbitrilor.O altă categorie de autori. Ambele categorii au autoritate de lucru judecat şi forţă executorie. La rândul ei teoria jurisdicţională. 342 Codul de procedură 24 . Dacă în cazul tezei contractualiste accentul se punea pe prima parte a ansamblului procesual pe care-l reprezintă arbitrajul. Asemănarea hotărârilor arbitrale cu cele pronunţate de instanţele de drept comun. posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a interveni în procedura arbitrală în caz de desemnare a arbitrilor sau recuzarea acestora. cea contractuală. Instanţele de drept comun intervin apoi. de încuviinţare a măsurilor asiguratorii. singurul îndrituit să administreze justiţia. aplicarea de sancţiuni.

25 . p. Susţinătorii tezei jurisdicţionale consideră că ar fi vorba. atunci incidentă este lex forii corespunzătoare locului sau sediului unde se desfăşoară arbitrajul. dar îndeplinesc o funcţie de interes public. de o delegare de jurisdicţie din partea suveranităţii de stat către persoane private. cit.. Dacă se are în vedere teza contractualistă a arbitrajului care statuează preponderent ideea că părţile sunt libere să reglementeze procedura arbitrală în virtutea principiului autonomiei de voinţă se acordă credit legii care cârmuieşte convenţia arbitrală în temeiul lex voluntatis. pentru anumite tipuri de litigii sau în anumite domenii de activitate. căci ele contribuie la promovarea ordinii de drept într-un domeniu cu relevanţă publică. p. Într-adevăr instanţa de drept comun are obligaţia să se desesizeze din oficiu în ce priveşte litigiul cu referire la care părţile au încheiat o convenţie de arbitraj. cit. respectiv în domeniul comerţului30. Mircea Costin. op. 171. Aceste persoane nu acţionează în numele statului. 22. apreciază ca echilibrat aportul elementelor care se însumează în structura instituţiei arbitrale. p. în cazul arbitrajului. Dacă primează teza jurisdicţională a arbitrajului. elemente de natură contractuală şi jurisdicţională deopotrivă32. constituie tot atâtea argumente în susţinerea tezei jurisdicţionale. op.. cit. cu privire la natura juridică a arbitrajului. căruia i se atribuie cert o origine contractuală 30 31 Adrian Severin. op. Chiar dacă distribuirea acestora nu este uniformă pe întreaga durată a procesului arbitral. În sprijinul caracterului jurisdicţional al activităţii arbitrajului se mai aduce un argument desprins din impactul pe care îl produce convenţia de arbitraj asupra competenţei instanţei de drept comun de a continua soluţionarea litigiului cu care a fost investită. 379. Concepţia mixtă Punctul de vedere majoritar exprimat în literatura de specialitate.civilă). 3. Sergiu Deleanu. 32 Octavian Căpăţână. situaţie ce evocă ideea de litispendenţă compatibilă numai cu organele de jurisdicţie având natură similară31..

şi o finalitate pregnant jurisdicţională (imprimată de asimilarea hotărârilor arbitrale. sub mai multe aspecte. conferindu-i un caracter complex. în timp. se intercondiţionează personalizând instituţia. cadrului şi condiţiilor judecăţii. Aceştia apreciază că dintre aceste trăsături supleţea. a multora din inconsecvenţele manifestate în abordarea problematicii ei.. op. p. este substanţial (dar nu exclusiv). tind să devină istorie şi. Se consideră că explicaţia se datorează confluenţei lor asupra tuturor etapelor ce marchează derularea arbitrajului asupra întregului ansamblu de elemente care îl 33 Monica Ionaş Sălăgean. naturii sale contractuale reflectată în libertatea părţilor de a conveni asupra regulilor. însă. evoluţia instituţiei. De altfel. coroborării celor doi factori – contractual şi jurisdicţional – aşa încât o detaşare a influenţei fiecăruia dintre ei devine relativă33. cit. în ansamblu cele două laturi se întrepătrund. Ca urmare. caracterul greoi al justiţiei din dreptul comun. obiectivă a naturii juridice a arbitrajului nu poate face abstracţie de aportul nici uneia dintre cele două componente. rigiditatea şi formalismul. net detaşată de cele statale. deopotrivă pe plan teoretic şi practic. precum şi închegarea unui ansamblu unitar de concepţie operaţionale în materie. Celeritatea. 77. interferează. se datorează cu prioritate. devine posibilă numai prin considerarea naturii sale juridice mixte. având în vedere opiniile doctrinare din ultima perioadă. cu cele judecătoreşti). asigurată de elemente care definesc natura lui jurisdicţională: caracterul definitiv al hotărârii arbitrale şi modalităţile de exercitare a controlului judecătoresc. ca urmare. permite eliminarea.(fiind condiţionat de existenţa convenţiei arbitrale). consecvente teoriei naturii juridice mixte a instituţiei. efectul conjugării. o apreciere corectă. flexibilitatea instituţiei. particularităţilor care configurează arbitrajul ca o instanţă de judecată aparte. ca altă specificitate a arbitrajului. ambele unilaterale. abandonând (prin simplificarea procedurii). se consideră că celelalte două. Majoritatea autorilor exprimă convingerea că aprecierea caracteristicilor. nici în acest caz. 26 . Experienţa acumulată în domeniul arbitrajului. controversele pe această temă îşi pierd în prezent actualitatea. Nu trebuie exclus.

admiţându-se în general soluţia eclectică a naturii juridice a arbitrajului. într-o măsură sau alta atât o natură contractuală. potrivit căreia acesta prezintă o natură dublă. cit. armonizându-se. parte generală. Într-adevăr. cu un profil bine individualizat. forţa de lege proprie fiecărui contract cu forţa jurisdicţională dată prin legea instituţiei34. un contract – convenţia de arbitraj – produce efecte care sunt şi de ordin procedural35. Rezultanta – o instituţie modernă. Dreptul comerţului internaţional. nu au nici o putere de a da voinţei lor juridice şi valenţei procedurale. 27 . cât şi jurisdicţională. celelalte două teze. Dragoş Alexandru Sitaru. anume convenţia de arbitraj (pe care autorii citaţii o menţionează. Unii autori consideră că în esenţă. Lumina Lex. Pe terenul arbitrajului se reunesc şi-şi produc efectele. cât şi jurisdicţională. atât contractuală. doar cu titlu exemplificativ) are o atare vocaţie.. Teza mixtă pleacă de la convingerea că. este deci 34 35 Ioan Macovei. Statul (legiuitorul) recunoaşte valabilitatea convenţiei de arbitraj şi îi reglementează efectele tocmai în consideraţia importanţei activităţii jurisdicţionale generată de ea. care nu este acoperit în întregime nici de modelul jurisdicţional şi nici de modelul contractualist. S-a relevat că nici una din tezele anterioare nu ar putea fi integral respinse sau total acceptate. În cea mai mare măsură. Bucureşti. Alţii nu sunt de acord întrucât această afirmaţie este mult prea tranşantă pentru a fi acceptată. pentru interesul public. ci numai un anumit contract. specificitatea instituţiei rezultă din această natură juridică mixtă. Teza naturii juridice a arbitrajului mixt sau eclectic este îmbrăţişată în doctrina de specialitate ca fiind cea mai adecvată. Părţile contractante cu excepţia celor din convenţia de arbitraj. fiecare dintre ele dobândind. nu contractul în general produce efecte de ordin procedural. suplă. 192. Ed. p. De principiu procedura jurisdicţională se determină prin lege. în realitate. p. sunt criticabile întrucât încearcă să dea o explicaţie unilaterală unui fenomen complex.constituie. 440. op. 2004.

imprimându-i o fizionomie bine configurată distinctă faţă de dreptul comun şi. care nu în ultimul rând. Sesizarea uneia sau alteia dintre aceste instanţe. potrivit voinţei lor. tribunal sau curtea de apel. se datorează acestei îmbinări a componentelor naturii sale juridice. Ceea ce se converteşte în avantaje ale instituţiei în comparaţie cu judecata de drept comun. care se înscriu în coordonatele ordinii publice jurisdicţionale. Cele două laturi – contractuală şi jurisdicţională – al instituţiei coexistă se întrepătrund în fiecare etapă a procesului arbitral chiar dacă dobândesc manifestări nuanţate în diferitele lui etape. organul de judecată căruia să i se adreseze nu vor putea alege. părţile nu vor putea hotărî. la acelaşi nivel ierarhic organizatoric.de competenţa legii. Ceea ce pe tărâmul arbitrajului dă expresie deplină voinţei concordate a părţilor litigiante. concepţie împărtăşită şi în literatura 28 . mai exact. Nicicând judecata în dreptul comun nu va îngădui părţilor să stabilească liber sau să aibă vre-un raport în fixarea regulilor sau coordonatelor organizatorice şi funcţionale ale instanţei căreia i-au adresat spre soluţionare litigiul. tendinţa dominantă este de a considera că arbitrajul internaţional are o natură mixtă. Latura contractuală a arbitrajului şi. şi teritoriale. se va face după regulile procedurale imperative de determinare a competenţei materiale şi cu anumite excepţii expresiile reglementate de lege. după propriile lor criterii. larga autonomie de voinţă a părţilor atribuie note de specificitate instituţiei. niciodată în cadrul instanţelor de drept comun. între judecătorie. îl face mai avantajos faţă de acesta. Pe de altă parte. În sistemele de drept ale statelor. sau. sa a unui anime tribunal. a unei anumite judecătorii sau curţi de apel. în dreptul comun se subordonează unor norme imperative. care exclud influenţa justiţiabililor în conţinutul şi aplicarea lor. mai mult sau mai puţin subiective. de la care părţile nu pot deroga fără violarea ordinii publice. Ele sunt atributul exclusiv al unor norme imperative inserate în legi organice.

care ar avea între altele. la instituirea unui organ supranaţional. Această denumire implică o serie de precizări cu privire la caracterele generale ale instituţiei. Rubellin-Devichi. J. pe de o parte. nici să conducă. o relaţie de strânsă interdependenţă. pe plan internaţional37. SECŢIUNEA II: CARACTERELE GENERALE ALE ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL Sintagma de arbitraj comercial internaţional este consacrată atât de legislaţia naţională. Arbitrabilitatea litigiilor rămâne doar un din condiţiile sesizării valabile instanţei arbitrale şi. 319. p. L’arbitrage: nature juridique droit interne et droit international prive. op. capacitatea atribuită unor persoane – arbitri – de a statua (judeca valabil) şi a tranşa litigiul dintre părţi. LGDY. în circumstanţele actuale. Iar aceasta derivă din puterea. p. 29 . Strânsa conexiune între componenta contractuală şi cea jurisdicţională a arbitrajului a determinat în doctrină. în acest context. ca atare. şi arbitrabilitatea litigiilor cu care este investit există evident. sarcina dezvoltării unei lex mercatoria universalis. de accepţiuni. 1. a căror putere derivă din lege. dar nicidecum o identitate de sensuri. Arbitrabilitatea litigiilor este absorbită de caracterul arbitral al arbitrajului. 1965. cât şi de cele internaţionale. a punerii în valoare a caracterului arbitral. puterea arbitrilor îşi 36 37 Ion Deleanu. cit. Sergiu Deleanu. precum şi de practica şi doctrina din domeniu.noastră de specialitate consacrată dreptului comerţului internaţional36. Paris.. propunerea ca arbitrajul să fie analizat ţinânduse preponderent seama de contextul economic şi social în care intervine şi de funcţiile care îi revin. 365. Această abordare nu poate totuşi să ignore natura arbitrajului internaţional. Caracterul arbitral Între caracterul arbitral al arbitrajului. Spre deosebire de judecători.

el fiind dat de voinţa părţilor care convin să supună litigiul unor persoane particulare alese în acest scop. Arbitrii vor tranşa cu obiectivitate asupra situaţii litigioase survenite între semnatarii convenţiei de arbitraj. Deşi numiţi de părţi.are izvorul în actul de voinţă al părţilor litigiante. oferind linia de echilibru în relaţia tensionată dintre părţile litigiante. în spiritul autonomiei specifice instituţiei. litigiile patrimoniale fiind cele susceptibile de a 38 Octavian Căpăţână. vol. în existenţa instituţiei analizate şi. obiectivă. Retorica. ele fiind acelea care încredinţează soluţionarea litigiilor comerciale unuia sau mai multor arbitri. Pe de altă parte. Bucureşti. Ed. pe cale convenţională. Brânduşa Ştefănescu. dar prin efectul convenţiei arbitrale. receptum arbitrii. Văzut dintr-un astfel de unghi. Este un efect spectaculos al convenţiei arbitrale. în acelaşi timp acceptând să execute hotărârea pronunţată de arbitri. în înzestrarea arbitrilor cu puterea necesară verificării şi constatării situaţiei juridice care a creat dezacordul între părţi. acela de a înzestra persoane terţe în raport cu ea cu atribuţii jurisdicţionale care le vor permite să decidă asupra motivelor frângerii armoniei raportului juridic de bază existent între semnatarii convenţiei şi să dispună. 39 Aristotel. pentru ca echitatea să fie aplicată39. în cele din urmă. în funcţie de probe. natura litigiului este de asemenea un element definitoriu al arbitrajului comercial. Caracterul arbitral constituie un element definitoriu. Academiei. soluţia corectă. 1985. nu mai puţin important. devine şi mai concludent rolul convenţiei arbitrale. în primul rând. materializat prin convenţia arbitrală. aceasta este raţiunea pentru care a fost ales arbitru. I. arbitrajul a fost denumit ca „o instanţă fără plena potestas de jurisdicţie”38. 30 . Din acest punct de vedere. în timp ce judecătorul vizează legea. nu devin avocaţii acestora şi o corectă îndeplinire a misiunii lor nu poate fi separată de o atitudine imparţială. Ei nu sunt înzestraţi cu imperium precum judecătorii. p. 204. Puterea arbitrilor este conferită de părţi. Această posibilitate de a proceda la o judecată mai nuanţată faţă de cea „etatizată” îşi găseşte sorgintea în antichitate. Tratat de drept al comerţului internaţional. dobândesc atribuţii jurisdicţionale comparabile cu ale acestora. Ea va contura şi limitele acestei puteri. „Istor” vizează echitatea.

întreprinderii sau a organizaţiilor controlate de stat. imposibilitatea statului. . p. de a recurge la soluţionarea diferendelor pe calea arbitrajului. op.. cum ar fi statul subiect de drept public capabil de a încheia o convenţie arbitrală în raporturile juridice de drept comercial internaţional. p. abordându-se teza arbitrabilităţii în dreptul comparat se subliniază înţelesul cât mai larg care se dă caracterului arbitral. Limitarea arbitrabilităţii este o chestiune de ordine publică de drept internaţional privat. ca subiecte de drept public. că nu sunt excluse arbitrabilităţii litigiile născute din raporturile juridice aparţinând dreptului concurenţei. Băcanu. dreptului de proprietate intelectuală. În doctrină. Doctrina de specialitate consideră. de a invoca propriul interes şi drept cu scopul de a contesta arbitrabilitatea unui litigiu. determinată de calitatea unor persoane (ratione personal). 2/2000. 21. sau capacitatea de a fi parte la un arbitraj. nr. Cordonatele arbitrabilităţii. cit.40 Arbitrabilitatea ca noţiune. 32. a celor privind falimentul sau unele raporturi dintre parteneri la o societate comercială. Extinderea ariei arbitrabilităţii demonstrează cât de importantă devine modalitatea arbitrală ca justiţie privată. Terţa. în urma examinării practicii arbitrale. specificând totodată. sancţiunea încălcării arbitrabilităţii este nulitatea absolută a convenţiei arbitrale. 340 Codul de procedură civilă41 şi se manifestă în două forme: . 31 . în Revista Dreptul. 40 41 Ioan D.fi soluţionate pe calea arbitrajului cu unele excepţii cum ar fi cele derivate din raporturile juridice privind drepturile de proprietate intelectuală. se determină după natura litigiilor. desemnată de natura cauzelor (ratione materiae). I. cele referitoare la embargo. Legea elveţiană privind dreptul internaţional privat.arbitrabilitatea obiectivă.arbitrabilitatea subiectivă. în vigoare de la 1 ianuarie 1998 dispune că orice cauză cu caracter patrimonial poate să constituie obiectul unui arbitraj. Important de subliniat este că dispoziţiile acestei legi înlătură în cadrul arbitrajului internaţional interdicţia instituită prin normele dreptului intern în favoarea statului şi a altor subiecte de drept public. potrivit dispoziţiilor art. Ca urmare.

cetăţeni români sau străini fără cetăţenie. În acelaşi spirit. exclude de asemenea arbitrabilitatea cauzelor având ca obiect:  Acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România. anularea sau nulitatea căsătoriei precum şi alte litigii între soţi. 151.  Moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România. filetaţie. Reglementarea adoptată de legea de drept internaţional franceză statuează că toate cauzele de natură patrimonială pot face obiectul arbitrajului.  Imobile situate pe teritoriul României. nefiind însă acceptate cauzele cu caracter extrapatrimonial (divorţ. astfel de cauze sunt exclusiv de competenţa instanţelor române. cu excepţia celor privind imobile situate în străinătate.  Încuviinţarea adopţiei. După cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. dacă la data cererii ambii soţi domiciliază în România. dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.  Executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României. acte de stare civilă). prin dispoziţii cu caracter de ordine publică cauzele care nu sunt supuse soluţionării arbitrale. prin dispoziţiile art.  Punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România. reţinând că potrivit reglementării cuprinse în Cartea A IV-a din Codule de procedură civilă român în baza clauzei compromisorii pot fi soluţionate orice 32 .Pe plan procedural. nonarbitrabilitatea este determinată de jurisdicţiile statale care stabilesc prin normele sale. Practica judecătorească a statuat în acelaşi sens. 151. legea de drept internaţional privat română. iar unul dintre este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.  Desfacerea.

 Litigiile în materie de societăţi comerciale (spre exemplu art. alin 1. 31/1990 consacră competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun în soluţionarea raporturilor de societate comercială. Litigii arbitrale. nr. 129/1992. cât şi în statut că litigiile ivite între asociaţii vor fi supuse arbitrajului. conflictele de drepturi fiind soluţionate de instanţa de drept comun. nu există nici o raţiune de a fi date în competenţa exclusivă a instanţelor de 42 I. 8/1996). Băcanu. cum sunt spre exemplu litigiile privind cesiunea de acţiuni sau de părţi sociale” 42. 139 din Legea nr. 2/2000. nu poate fi soluţionată pe calea arbitrajului pentru că. 166. (Legea 168/1999). rezultat din raporturile de societate. Mai sunt şi alte categorii de litigii nearbitrabile. iar nu doar litigiile patrimoniale de comerţ exterior. Cu toate acestea unii autori şi-au însuşit opinia potrivit căreia nu ar fi nici un impediment „în arbitrabiliatea unor litigii privind exclusiv raporturi patrimoniale dintre asociaţi sau dintre asociaţi şi societate cu privire la care se poate încheia o tranzacţie.litigii patrimoniale cu excepţia celor care primesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Legea nr. 64/1991. deşi asociaţii au prevăzut atât în contractul de societate. p. Este de principiu că asemenea litigii nu sunt arbitrabile.  Titlurile de protecţie în domeniul dreptului de proprietate intelectuală cu excepţia drepturilor patrimoniale ce decurg din acest titlu (Legea nr. Legea nr. În plus. dat fiind caracterul comercial al unui astfel de litigiu. convenţia arbitrală poate avea în vedere numai acele litigii comerciale ivite în executarea contractului de societate care au caracter patrimonial. 41. rezultate din raporturi juridice reglementate de legi speciale cum ar fi:  Conflictele de muncă cu excepţia conflictelor de interese care sunt supuse spre rezolvare comisiei de arbitraj. În practica Curţii de Arbitraj Internaţional s-a stabilit că o cerere de excludere a unui asociat în temeiul dispoziţiilor art. 31/1990. în Revista Dreptul. din Legea nr. 33 .

cit. el se comportă şi are îndatorirea să se comporte la fel ca un judecător obişnuit: el nu acţionează în numele părţilor sau a uneia dintre ele. 6. Popescu. op. R. cit. care sunt condiţiile de executare a respectivelor obligaţii şi de exercitare a respectivelor drepturi. 165..45 2. deşi arbitrul este desemnat de părţi. T. În funcţie de probele administrate în proces şi de convingerea pe care arbitrii şi-o formează analizând acele probe. p. p. ci trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de acestea manifestând imparţialitate.. op. puterea suficientă de a statua cu privire la litigiul cu care au fost investiţi să-l rezolve. Într-adevăr. Mircea Costin. 36.43 Caracterul arbitral exprimă ideea că arbitrii au abilitatea necesară. O astfel de modalitate procedurală ar fi în interesul părţilor ca subiecte de drept comercial. care sunt drepturile şi obligaţiile împricinaţilor. cit. Aceste pretenţii se pot concretiza de exemplu în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la care arbitrajul este chemat să stabilească. 34 . sau mai exact. op. vor decide că pretenţia formulată este întemeiată şi vor tranşa litigiul ca atare. soluţia dată de ei va putea fi una de condamnare a ambelor părţi ori numai a uneia dintre ele sau. conform cu prevederile normelor de drept incidente. p..judecată de drept comun soluţionarea lor şi excluderea posibilităţii arbitrabilităţii acestora. În doctrina juridică s-a arătat că verbul a arbitra desemnează operaţia de verificare şi constatare a unei situaţii juridice preexistente asupra căreia există dezacord între părţi. Caracterul comercial 43 44 Ioan D. Terţa. Puterea arbitrilor de a statua se referă la pretenţiile formulate de părţi. În cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt corespund cu cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă.44 Arbitrul şi atribuţiile sale se compară cu judecătorul şi atribuţiile sale. de exonerare de plată a ambelor părţi. 45 Sergiu Deleanu.

Convenţia de la Geneva din 1961. 340 din Cartea a IV-a. nu este însă suficient sau reprezentativ ( nu este exclus ca raportul juridic să fie comercial şi să fie judecat după o lege civilă. iar. reprezintă una din condiţiile arbitrabilităţii litigiilor. cunoaşte o tot mai mare aplicabilitate arbitrajul comercial intern şi reprezintă o soluţie de judecată uzuală. Deci implicit comerciale. Caracterul patrimonial şi ca o subdiviziune obligatorie a lui. Unii autori nu împărtăşesc decât parţial opinia doctrinară potrivit căreia sunt trei elemente în care îşi găseşte expresia caracterul comercial al arbitrajului. cele patrimoniale.Acest caracter nu rezultă direct din prevederile art. mai generoasă de litigii. fără a fi greşit. primul element. la art. cu excepţia celor asupra cărora „legea nu permite a se face tranzacţie”. cit. care sunt aleşi dintre personalităţile competente în domeniul comercial. pe de altă parte. în lipsa unei reglementări comerciale speciale. 1 alin. cel comercial. În schimb. unul din principalele criterii care-l distinge de alte tipuri de arbitraj. art. şi c) calitatea arbitrilor. precizează că are caracter comercial arbitrajul care are ca obiect litigiile „născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional”. dar actualul cadru legal creează premisele unei astfel de alternative de judecată. cel comercial internaţional. a). stăpânind problematica complexă a dreptului comerţului internaţional. şi anume. care circumscriu sferei de incidenţă a arbitrajului o categorie mai amplă. privind obiectul litigiului supus soluţionării prin arbitraj este într-adevăr definitoriu. op. 1 pct. E adevărat că pentru această ultimă categorie practica este aproape inexistentă. curentă. pentru că pot fi integrate categoriei şi litigii patrimoniale civile.” Dintre toate. dar nu în exclusivitate. 1 Codul 46 Monica Ionaş Sălăgean. şi anume: „a) raportul comercial supus judecăţii. reglementate de alte ramuri ale dreptului. Cel de-al doilea (privind temeiul legal aplicabil). b) reglementarea comercială în temeiul căreia se desfăşoară arbitrajul (judecata).. caracterul comercial devine singurul criteriu în funcţie de care se poate face distincţia între arbitrajul comercial şi arbitrajul civil şi de asemenea.46 Cantonându-se strict în sfera raporturilor de comerţ internaţional. 35 . p. 31.

Normele de drept intern românesc enumeră raporturile juridice socotite a fi comerciale în art. 36 . Acceptarea celui de-al treilea. Explicaţia derivă din aplicarea în materia dreptului comerţului internaţional. şi primul caracter. a regulilor şi criteriilor în funcţie de care. stabilind acte şi operaţiuni calificate drept 47 Ibidem. devine o însuşire comună ambelor categorii de litigii.comerţului instituind cadrul legal în acest sens)47. aşadar. În concluzie. se va putea afirma mai întâi dacă este comercial şi. cât şi cele internaţionale proprii dreptului comerţului internaţional. Convenţia Europeană asupra arbitrajului comercial internaţional de la Geneva din 1961 şi convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New York din 1958 dispun în sensul aplicării lor acelor raporturi litigioase care vor fi socotite comerciale după legea naţională a statelor membre ale Convenţiilor menţionate. un act sau fapt juridic este calificat ca fiind comercial. cauza recrutării arbitrilor dintre astfel de specialişti şi nicidecum efectul desemnării lor. Caracterul comercial al acestor litigii este. invers. în dreptul comercial intern (ca drept comun). Caracterul comercial al arbitrajului comercial internaţional rezidă în faptul că el cuprinde în obiectul său litigii născute sau care se vor naşte din acte şi fapte de comerţ şi cooperare economică internaţională. De altfel. cel arbitral. deci cele care aparţin dreptului comercial intern. în schimb ar echivala cu o inversare a raportului de determinare: nu specializarea arbitrilor în domeniul comercial imprimă arbitrajului acest caracter ci. numai în al doilea rând dacă fiind comercial. el este unul de drept comercial intern sau de drept al comerţului internaţional. Trăsătura comercialităţii caracterizează atât litigiile comerciale interne. natura litigiilor ce urmează a fi soluţionate impune alegerea lor din rândul unor persoane cu performanţe profesionale în acest domeniu. în analiza unui astfel de act sau fapt juridic. 3. Codul comerţului.

Societăţile mixte sau alte forme de afaceri şi cooperare internaţională. 37 . leasing. Transporturi de mărfuri şi persoane pe calea via mare şi via terra.    investiţii. în sensul că nu numai actele juridice reflectând raporturi juridice consensuale. cit. legiuitorul a dorit să constituie o reglementare mai cuprinzătoare. întemeiate deci pe manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte juridice au caracter comercial.     48 Convenţiile de distribuţie. nu actele de comerţ. engineering. op. consulting. din care s-a inspirat Codul comercial român reglementează faptele de comerţ. 37. fiind supuse legii comerciale. Reprezentanţele şi agenţiile comerciale. Spre deosebire de Codul comercial italian din 1882. dar şi faptele comerciale care constituie raporturi juridice cu caracter comercial. Terţa.fapte de comerţ. schimbul de mărfuri sau servicii. 3 din Codul comerţului român. bănci. Cele de factoring. Ioan D. în înţelesul legii. asigurare. Finanţe. Prin reglementarea cuprinsă în art. 1) că aceasta se aplică arbitrajului comercial internaţional. licenţă şi De exploatare şi concesionare. p. Astfel de raporturi comerciale. dându-se termenului de „comercial” o interpretare largă.48 Legea model UNCITRAL dispune (art. ce acoperă toate cauzele născute din raporturile contractuale sau necontractuale.. fără însă a fi limitate sunt:  Orice tranzacţie comercială referitoare la producerea.

50 De asemenea şi România a făcut rezervele sale la această convenţie.1989. Convenţia de la Geneva din 1961 este mai riguroasă. personale şi de muncă. în sensul că ea se aplică numai raporturilor cu caracter comercial. cât şi serviciile. pronunţându-se în favoarea abolirii tuturor distincţiilor între arbitrajul civil şi comercial.49 Pentru a evidenţia un astfel de risc. Ea dispune în art. incluzând atât producţia de mărfuri. Philippe Fouchard. 42. în ceea ce priveşte definirea caracterului comercial al arbitrajului internaţional. rezerva asupra comercialităţii. caracterul comercial al arbitrajului internaţional nu mai este limitat la operaţiunile privind circulaţia internaţională a mărfurilor. p.11. la 17. Terţa. ci el cuprinde o sferă mult mai largă de activităţi. 38 . op. iniţial exprimată la momentul ratificării Convenţiei de la New York. Pentru a evita ca tribunalele să se confrunte cu dificultăţile de calificare. cit. cunoaşte distincţia între arbitrajului comercial şi cel necomercial. Franţa a decis să retragă..1 că prezenta convenţie se aplică: convenţiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute din operaţiunile de comerţ internaţional. cit. 38. pentru care un contract de construcţii a unei uzine cu transfer de tehnologie sau un contract de savoire nu sunt caracterizate a fi comerciale în sensul legii indiene. în literatura de specialitate sunt invocate argumente de jurisprudenţă din care rezultă curentul liberal (american) al Convenţiei de la New York. Această reglementare este mai apropiată intereselor comerţului internaţional vizând toate activităţile comerciale.Convenţia de la New York din 1958 anterioară legii model sus menţionate. la schimbul de mărfuri. op. 49 50 Ioan D. p. şi curentul restrictiv (indian). potrivit căreia sunt excluse de la caracterul comercial raporturile matrimoniale. mai precisă. posibil să genereze dificultăţi de interpretare şi aplicare. Abordând teza aplicării propriei legi în determinarea caracterului comercial al unei cauze subzistă în mod evident un risc de divergenţă asupra noţiunii de comercialitate.. de bunuri. Ca urmare.

39 . Rezultă că norma precizată nu împiedică ca un arbitraj să poarte asupra unui litigiu născut dintr-un contract internaţional între state care au consimţit să recurgă la competenţa şi procedura specifică a arbitrajului. Ed. Popescu.52 În sprijinul acestor teze pledează dispoziţiile Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state încheiată la Washington din 18 martie 1965. în domeniul arbitrajului comercial internaţional şi acele operaţiuni cu caracter public ce aparţin raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. printre părţile unui arbitraj internaţional pot figura. se face distincţia între arbitrajului comercial internaţional şi cel de drept public.În acest context. op. care a instituit Tribunalul diferendelor Iraniano-Americane care statuează în sensul că sunt supuse rezolvării pe calea arbitrajului comercial internaţional diferendele cu caracter economic ivite între 51 52 I. cit. Drept internaţional privat. p. 521. Arbitrajul păstrează caracterul comercial chiar şi în condiţiile când statele sau alte entităţi cu caracter public iau parte în mod direct la operaţiuni comerciale internaţionale. întrucât art. Filipescu. 1 pct. în acelaşi spirit şi pentru aceleaşi raţiuni se invocă Acordul de la Alger din 19 ianuarie 1981. Tudor R. În aceste condiţii se pune întrebarea. Actami. Bucureşti. poate un astfel de arbitraj să fie considerat ca având caracter comercial? Concepţia economică a comercialităţii include. 1999. În doctrina contemporană. cât şi o organizaţie internaţională. în raporturile economice între un stat şi o persoană fizică sau juridică. astfel de raporturi intră în sfera operaţiunilor referitor la care arbitrajului comercial internaţional poate acţiona. în cadrul cărora statul dobândeşte calitatea de subiect de drept privat. p. P.. fiecare beneficiind de o reglementare distinctă. Prin urmare.51 Cu toate acestea. în literatura de specialitate. 476. atât un stat ca subiect de drept internaţional. caracterul comercial al raportului juridic de drept substanţial fiind definitoriu. 2 determină obiectul Convenţiei menţionate în sensul că prin reglementarea adoptată se oferă mijloacele de conciliere şi de arbitraj pentru a soluţiona diferendele relative la investiţii între statele contractante. fără îndoială.

deci. de regulamentul său. după cum raporturile juridice supuse judecăţii prezintă sau nu elemente de extraneitate. Şi în dreptul român. se poate concluziona că statul ca subiect al dreptului comerţului internaţional. Caracterul internaţional Faţă de caracterul arbitral şi comercial. ca persoană juridică. Majoritatea autorilor consideră că nu are relevanţă în acest context şi nu influenţează caracterul intern al arbitrajului faptul că judecata este înfăptuită de o instituţie arbitrală cu competenţe deopotrivă în litigii interne. Codul comerţului). caracterul naţional sau internaţional al instituţiei arbitrale nu este preluat automat de litigiile cu care este sesizată în vederea soluţionării. prin Ministerul de Finanţe sau alte organe competente.. 325. în raporturile comerciale internaţionale.54 3. deşi statul nu are calitatea de comerciant (potrivit dispoziţiilor art. p. cât şi internaţionale. participă în nume propriu. arbitral şi comercial. nu se mai cumulează cu privire la acelaşi arbitraj. Dragoş Alexandru Sitaru. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. în cadrul unui raport juridic comercial cu o persoană fizică sau juridică de drept privat. 325. op. 40 . întotdeauna. Limitele competenţei sale sunt determinate de propriile reguli organizatorice. în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr.. Arbitrajul este considerat intern când are ca obiect soluţionarea de litigii referitoare la raporturi juridice comerciale care se nasc şi se transformă integral pe teritoriul unui singur stat. cit. dar va fi numai intern sau internaţional. cit.întreprinderile americane şi organismele publice sau statul iranian. nu se mai regăsesc împreună. după cum nici caracterul acestora la rândul său. el poate face acte de comerţ şi deci şi acte de comerţ internaţional. nu va fi influenţat de cel al instituţiei arbitrale alese. 8.53 La acestea statul român. Aceasta va fi deci. sub incidenţa exclusivă a legislaţiei naţionale a respectivului teritoriu statal. şi nicidecum de caracterul litigiilor. Un litigiu nu va deveni 53 54 Dragoş Alexandru Sitaru. în poziţia de egalitate şi acţionând de jure gestionis poate figura ca parte într-un arbitraj internaţional. aflându-se deci. cel intern sau internaţional. p. op. Prin urmare. un astfel de arbitraj având caracter comercial.

cit. la rândul lui menţionat în textul Convenţiei. El va fi imprimat numai de prezenţa. p.. structurale ale litigiului reprezentând ceea ce doctrina a numit „criteriul obiectiv” de definire a internaţionalităţii arbitrajului. 33. de elementele intrinseci. Se va ajunge în situaţia ca internaţionalitatea 55 56 Dumitru Mazilu. 57 Mircea N. Costin. o instituţie arbitrală cu competenţe determinate strict în sfera litigiilor interne nu va putea soluţiona nicicând un litigiu internaţional. 41 . op. lucrările. a sediului sau domiciliului părţilor litigiante în state diferite sau. Arbitrajul dobândeşte valenţe internaţionale în funcţie de incidenţa raportului juridic litigios.. dar această caracteristică a ei preexistă litigiului respectiv. Ele vor fi cele care vor conduce părţile spre o instituţie arbitrală competentă.). şi nicidecum caracterul acesteia nu îl va influenţa sau determina pe cel al litigiului. după caz. op. p. În opinia unora dintre autori.. Monica Ionaş Sălăgean. indiferent cu privire la care din componenţele sale (mărfurile. bazat pe un argument extrinsec litigiului în sine. după caz. Lui i se adaugă şi unul de natură subiectivă.56 Desigur. altfel spus în naţionalitatea diferită a părţilor. sau cel puţin a unuia dintre elementele sale la mai multe sisteme de drept prin aderenţa acestui raport la mai multe state. p. în structura raportului juridic litigios a unui sau unor elemente de extraneitate. op. Sergiu Deleanu. accepţiunea corespunde prevederilor Convenţiei de la Geneva şi uzează. este tocmai cea care oferă unul din argumentele alegerii valabile a acestei instanţe. în apreciere. cit. serviciile disputate sunt transferate dintr-un stat în altul etc. 166-167. dobândeşte caracter internaţional arbitrajul soluţionat de o instituţie arbitrală internaţională.internaţional numai pentru simplul considerent că judecata lui este conferită unei instituţii arbitrale cu valenţe internaţionale. 401-402. Se susţine însă. din categoria criteriilor obiective sau subiective de determinare. cu vocaţie în plan intern sau internaţional. constând în situarea.55 Alţi autori îl consideră un criteriu artificial pentru problema analizată. că acest aspect strict organizatoric nu este de natură să confere el însuşi caracterul intern sau internaţional al litigiului în cauză.57 Un litigiu internaţional va fi soluţionat în mod obligatoriu de o instituţie arbitrală internaţională. cit.

în arealul dreptului comerţului internaţional. a avut drept consecinţă plasarea lui. pentru litigiile interne. Prezenţa fiindu-i limitată la sfera litigiilor internaţionale. ca obiect de analiză şi studiu. particulară. 58 Ioan Macovei. a fost inexistent timp de patru decenii şi jumătate. În acest context. în sensul că. Totodată aceste trăsături explică în mare măsură specificitatea. Rẻnẻ David. era firesc să prezinte interes numai în varianta sa internaţională. op. arbitrajul ca modalitate convenţională privată de soluţionare a lor.58 În acest peisaj doar Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ internaţională din Paris oferă exemplul excepţiei. Distincţia între caracterul intern şi internaţional al arbitrajului nu este lipsită de importanţă practică. în completarea caracterului arbitral şi comercial. în ansamblul instituţiilor cu atribuţii jurisdicţionale. Analizele de doctrină autohtonă enumeră cu consecvenţă internaţionalitatea ca a treia trăsătură specifică arbitrajului. Explicaţia decurge din faptul că. 137) adoptă o formă de definire a arbitrajului comercial extrem de simplă. aşa cum caracterul său comercial permite diferenţierea faţă de arbitrajele cu competenţe în sfera litigiilor patrimoniale aparţinând altor ramuri ale dreptului.. Marea majoritate a instituţiilor arbitrale au competenţă materială deopotrivă în sfera litigiilor interne şi internaţionale. fiind o instituţie moartă. Ea constituie esenţa regimului arbitral în dreptul internaţional privat.instituţiei arbitrale să coexiste cu caracterul internaţional al litigiului fără a putea pretinde însă că îl transmite acestuia. fără a reţine posibila distincţie faţă de caracterul intern. 346. în lucrarea Arbitrage international et arbitrage etranger (pag. fiind singura instituţie cu competenţă exclusiv internaţională. Determinarea caracterului internaţional al arbitrajului comercial este extrem de importantă. configuraţia sa singulară. p. cit. fiind invariabil analizat şi studiat ca o instituţie proprie acestei ramuri de drept. ea oferind criteriul în funcţie de care se vor determina normele juridice incidente. 42 .

elemente de extraneitate. Se observă din enumerarea criteriilor lipsa celui referitor la cetăţenia părţilor din cauză sau a arbitrilor. Prin urmare. deoarece potrivit opiniei Prof. dacă toate punctele de legătură conduc la un singur stat. arbitrajul ce 43 . Dr. domiciliul. arbitrajul nu poate fi decât naţional şi. locul încheierii executării contractelor încheiate între părţile litigiante. în cadrul unui raport cu o ţară determinată. Teza reprezintă concepţia minimalistă a internaţionalităţii unui arbitraj. locul judecăţii arbitrale sau al pronunţării sentinţei.arbitrajul care intervine în cadrul comerţului internaţional nu poate fi niciodată naţional. legea desemnată de părţi aplicabilă fondului litigiului. legea desemnată de părţi pentru desfăşurarea procedurii arbitrale. O. deci. locul executării sentinţei arbitrale. Căpăţână. Teza se regăseşte ca atare şi în doctrina de specialitate străină. Spre exemplu doi comercianţi români cu domiciliul în România. supus normelor dreptului intern. nici o regulă specifică de drept internaţional privat nu va avea să intervină pentru această singură raţiune. reşedinţa sau sediul social al acestora. supun soluţionării un litigiu comercial rezultat dintr-un contract a cărei executare are loc integral în România. având în vedere că această distincţie conduce la determinarea ordinii publice de stat de care prezintă. Cu toate acestea încă subzistă discuţii şi opinii în legătură cu calificarea arbitrajului ca naţional sa străin. locul producerii prejudiciului sau situării bunurilor. Punctele de legătură pe care un arbitraj le poate avea cu un sistem de drept determinate în literatura de specialitate şi jurisprudenţă sunt: naţionalitatea părţilor. ci numai arbitraj internaţional.

fără îndoială. 44 .. 59 Ioan D. în determinarea caracterului naţional al arbitrajului dispunând în art.urmează să se desfăşoare în România. însă. intern al arbitrajului. în sensul că dispoziţiile acestei reglementări se aplică sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde recunoaşterea şi executarea lor este cerută. părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau o altă ţară. faţă de aceste dispoziţii că se atribuie locului arbitrajului calitatea suverană în a determina naţionalitatea arbitrajului. Este neîndoielnic. absolută. Prin urmare regulile procedurii editate în privinţa arbitrajelor care se desfăşoară pe teritoriul naţional nu se aplică decât în lipsa convenţiei părţilor. ca raport juridic încheiat între părţi. p. Convenţia de la New York din 1958 reflectă rolul primordial şi capital al convenţiei de arbitraj. Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj internaţional. prin acordul lor de voinţă stabilirea locului dezbaterilor arbitrale. op. cit. rezultă în aceste condiţii. caracterul naţional. vizând doar reglementările de procedură. Criteriul locului arbitrajului. Prezintă interes aparte examinarea locului. a punctului geografic unde a avut loc dezbaterile arbitrale urmate de pronunţarea sentinţei. 1. 43. legea de fond fiind dreptul român. par. în temeiul principiului autonomiei de voinţă a părţilor. Dispoziţia este elocventă şi corespunde legislaţiilor moderne potrivit cărora o astfel de localizare şi-a pierdut caracterul imperativ. În doctrina de specialitate se relevă importanţa legării naţionalităţii organului arbitral de locul unde se desfăşoară procedura arbitrală sau locul unde se pronunţă sentinţa arbitrală ca elemente ale mecanismului procesual arbitral cu caracter privilegiat în determinarea naţionalităţii arbitrajului. Terţa.59 În acest sens se remarcă dispoziţiile moderne cuprinse în cap. care conferă părţilor posibilitatea de a-şi determina. X – art. 1. determinarea teritorială a acestuia nu este. 369 din Codul de procedură civilă român.

în fapt procedura litigioasă ia sfârşit. dispunând în art. defineşte în art. dacă arbitrii au facultatea potrivit compromisului sau clauzei compromisorii să comunice între dânşii prin scris. b) orice loc unde trebuie exercitată partea substanţială a obligaţiei comerciale sau locul cu care obiectul diferendului are legătura cea mai apropiată. sau c) părţile au convenit expres că obiectul convenţiei de arbitraj să aibă legătură cu mai mult decât o singură ţară. 12 intitulat Arbitrajul internaţional. statuând caracterul internaţional al arbitrajului având în vedere elementele de extraneitate ale raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii arbitrale. Sediul îşi pierde importanţa sau poate deveni neidentificabil. 45 .. p. potrivit căreia criteriul locului arbitrajului poate fi relevant în domeniul organelor arbitrale constituite ad-hoc pentru soluţionarea unui litigiu determinat. sediul arbitrajului prezintă inconvenientul că rămâne necunoscut şi ca atare inutilizabil până la data când. Chiar în situaţia în care ei se reunesc efectiv într-o anumită localitate spre a decide. Legea federală elveţiană din 18 decembrie 1987 în cap. cit. în scopul de a pronunţa sentinţa finală. 1. paragraf 3 că un arbitraj este internaţional dacă: părţile la o convenţie de arbitraj au avut în momentul încheierii acesteia locul desfăşurării afacerilor lor în state diferite sau unul din următoarele locuri situate în afara statelor în care părţile îşi desfăşoară afacerile lor: a) locul arbitrajului dacă e stipulat în convenţia de arbitraj sau determinată în virtutea unei asemenea convenţii. Legea model UNCITRAL defineşte mai precis caracterul internaţional al arbitrajului comercial. op. 13.Este relevantă şi aprecierea făcută în literatura de specialitate naţională 60. O concepţie generală asupra internaţionalităţii arbitrajului comercial adoptă şi Codul de arbitraj tunisian din 1993. 176 caracterul internaţional al 60 Octavian Căpăţână.

desprins din interesele comerţului internaţional care nu pot să se refere decât la circulaţia bunurilor.arbitrajului. atunci arbitrajul este considerat internaţional. Astfel art. sediului părţilor litigiante cât şi celui economic. un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintrun raport de drept privat. Codul de procedură civilă francez). Dacă la momentul încheierii convenţiei de arbitraj părţile nu au avut nici domiciliul. p. X. Dreptul procesual român adoptă un concept clar în ceea ce priveşte caracterul de internaţionalitate al unui arbitraj comercial. în sensul că. Mircea Costin.61 Denumirea de arbitraj internaţional a primit consacrare prin convenţii internaţionale. serviciilor şi valorilor transfrontaliere. Arbitrajul comercial dispune în sensul prezentului capitol. 163. Exigenţele cumulative impuse de această normă sunt şi corespund atât criteriului domiciliului.. Dreptul algerian defineşte ca internaţional arbitrajul care are ca obiect litigii ce vizează interese ale comerţului internaţional şi în care una dintre părţi are sediul sau domiciliul în străinătate. ca şi în practica de comerţ internaţional şi în doctrina juridică de specialitate. pe plan internaţional. cap. Pe de altă parte. 46 . definit prin natura raporturilor care se leagă între parteneri egali în drepturi. În dreptul francez. nici rezidenţa arbitrală în Elveţia. în mod neechivoc criteriul economic al internaţionalităţii (art. Convenţia pentru recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine. 1492. Această denumire apare în chiar titlul Convenţiei Europene asupra arbitrajului comercial internaţional din 21 aprilie 1961 de la Geneva. internaţionalitatea arbitrajului rezultă din convenţia de arbitraj. este socotit a fi un arbitraj comercial internaţional. cit. op. s-a adoptat. 369 din Codul de procedură civilă. semnată la 10 iunie 1958 la New York a fost precedată de o conferinţă a Naţiunilor Unite asupra 61 Sergiu Deleanu. Caracterele arbitrajului comercial internaţional sunt sugerate prin denumirea dată acestei jurisdicţii.

Procedura de arbitraj comercial se declanşează întotdeauna în temeiul înţelegerii intervenite între părţi. comercial de comerţ internaţional) prin care acestea 47 .arbitrajului comercial internaţional. CAPITOLUL III CONVENŢIA DE ARBITRAJ SECŢIUNEA I: CONSIDERAŢII GENERALE Încheierea convenţiei arbitrale reprezintă condiţia preliminară a organizării arbitrajului. determină regulile aplicabile şi care. conferă instituţiei o puternică amprentă contractuală. dând expresie libertăţii de voinţă a părţilor. Încercându-se definirea noţiunii de convenţie arbitrală în doctrina de specialitate se remarcă cea potrivit căreia convenţia arbitrală constituie acordul de voinţă al părţilor unui raport juridic patrimonial (civil. Denumirea de arbitraj comercial internaţional este acceptată fără rezerve şi în practica de comerţ internaţional şi în doctrina juridică de drept al comerţului internaţional şi de drept internaţional al afacerilor. convenţia arbitrală constituie primul instrument al arbitrajului prin care părţile decid să supună judecăţii arbitrale litigiile născute sau care se vor naşte în legătură cu raporturile lor juridice comerciale. cu privire la acest litigiu. competenţei organelor judecătoreşti de drept comun. care consimt ca litigiul lor să fie soluţionat definitiv pe această cale procedurală. Ea reprezintă temeiul excluderii. În fine. a investirii valabile a tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului atribuit judecăţii. Este actul care configurează cadrul şi condiţiile judecăţii. Altfel spus. denumirea de arbitraj comercial internaţional este consacrată şi în documentele Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul comerţului internaţional.

62 Codul nostru civil nu se ocupă expres de convenţia arbitrală. respectiv. 83. Ea permite să se probeze că părţile au consimţit să supună litigiul arbitrajului. dar fără a se confunda cu aceasta. reglementează în art. se află convenţia arbitrală şi procedura de soluţionare a unor litigii dintre părţi pe temeiul acestei convenţii. cu atât mai mult nu o defineşte. 48 . În strânsă legătură cu tranzacţia. „Tranzacţie – se arată în textul următor – pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea”. În ceea ce priveşte tranzacţia art. p. 44. Noţiunea de „convenţie arbitrală” este astăzi acceptată şi în literatura juridică a ţărilor în care legea reglementează numai compromisul pentru a include în ea cele două forme de manifestare a acordului prin care părţile convin să supună litigiul lor 62 63 Monica Ionaş Sălăgean. 271-273 aspectele procedurale ale tranzacţiei judiciare sub titlul: „Hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor”. cit. p. este unanim admis că piaţa unghiulară a arbitrajului este convenţia arbitrală.hotărăsc să soluţioneze prin arbitraj litigiile prezente sau viitoare generate de raportul juridic respectiv.. cit. aplicabile oricărei forme de arbitraj. Codul nostru de procedură civilă conţine în Cartea a IV-a „Despre arbitraj” atât norme de drept substanţial. cât şi norme de drept procesual. acest mod de soluţionare a litigiilor a cărui existenţă însăşi depinde de acordul părţilor. op. având caracter de generalitate şi în acelaşi timp obligatorii sunt şi normele ce reglementează convenţia arbitrală. op. procedura arbitrală..63 Dacă natura arbitrajului constituie încă obiect de dispută în literatura juridică. dar având şi înţelesul pe care îl acceptăm astăzi pentru convenţia arbitrală. Între acestea. Codul de procedură civilă. Viorel Roş. art. 1573 prevede că „facultatea de a face tranzacţie cuprinde pe aceea de a face un compromis”. Cu referire la compromis. 1704 Cod civil prevede că aceasta „este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să nască”.

arbitrul este obiectul convenţiei arbitrale când în realitate supunerea diferendelor judecăţii arbitrale este adevăratul obiect al convenţiei. în art. Modificările aduse arbitrajului în multe ţări au fost influenţate de reglementările internaţionale adoptate. iar ei au acceptat însărcinarea primită. În momentul în care nominalizarea arbitrilor efectuată de părţi. codul nostru civil. ci sub aceea de „contract arbitral”. iar acordul între părţi şi arbitri în scopul soluţionării litigiului se realizează prin intermediul contractului de arbitraj. 372. cât şi de jurisprudenţă. „clauză compromisorie” şi „compromis” constituind inovaţii ale decretelor din 14 mai 1980 şi 12 mai 1981 care au fost integrate în Noul Cod de procedură civilă. 1534 vorbeşte doar despre compromis. 64 De altfel. se încheie între părţi şi arbitri o convenţie care îi leagă şi care este contractul de arbitraj. Chiar şi în Franţa vechiul cod de procedură civilă ignora existenţa clauzei compromisorii. concomitent sau succesiv convenţiei arbitrale a ajuns la cunoştinţa arbitrilor. enunţă doar compromisul ca modalitate de a supune litigiul judecăţii arbitrale. până la modificarea lui prin Legea 59/1993. Este vorba de un contract de drept privat în care arbitrul – care de regulă. existenţa lor este acceptată astăzi. Doctrina tratează în general compromisul şi clauza compromisorie ca specii ale convenţiei arbitrale. Situaţia este întâlnită şi în dreptul belgian. noţiunile de „convenţie arbitrală”. Cu alte cuvinte. în opinia acestor autori. într-un anume sens. în această fază nu este nominalizat – e străin. iar Codul de procedură civilă. op. 49 . cit.. acordul părţilor de a supune litigiul deja născut. ori litigiul deja născut ori litigiul care poate să apară judecăţii unor arbitri desemnaţi de ele se realizează prin intermediul convenţiei arbitrale. Codul de procedură civilă nu distinge între compromis şi clauza compromisorie. atât de doctrină. S-ar putea spune că. p. iar în acele ţări în care distincţia între compromis şi clauza compromisorie nu este făcută prin legi naţionale. 64 Ioan Macovei.judecăţii unor arbitri desemnaţi de ele: clauza compromisorie şi compromisul. aproape fără rezerve. Sunt totuşi autori care tratează aceste noţiuni nu sub denumirea de „convenţie arbitrală”. aceasta din urmă fiind o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei.

50 . 21. 85. nu este util să folosim în drept termeni diferiţi 65 66 Viorel Roş. op. Dispoziţiile Codului procesual civil român sunt edificatoare în acest sens. Fiind o convenţie. Terţa.Majoritatea autorilor consideră însă că denumirea de convenţie arbitrală este preferabilă aceleia de contract arbitral. R. Teoria Generală a Obligaţiilor. SECŢIUNEA ARBITRALE II: FORMAREA ŞI VALIDITATEA CONVENŢIEI Conceptul adoptat de legislaţiile naţionale este unitar. cit. Ed.65 Pe de altă parte. p.66 Contractul în dreptul modern. fie obligaţii contractuale. op. stricti juris. p.. 1493-1494 din Codul de procedură civil francez. întrucât doctrina de specialitate 67 a stabilit că obligaţiile la care dau naştere. Bucureşti. această denumire s-a impus şi în reglementările internaţionale relative la arbitraj. evidenţiată prin aceea că o convenţie ar reprezenta un acord de voinţă cu o sferă mai largă. Distincţia dintre convenţie şi contract. cel din urmă fiind considerat ca o pecie particulară a celei dintâi reprezintă un temei de discuţie mai mult pe plan teoretic decât practic. cit. pe când contractul reprezintă un acord de voinţă limitat la crearea unei obligaţii”. contractele pot fi denumite fie obligaţii convenţionale. 1968. 67 T. Ştiinţifică. consacra aceeaşi concepţie dispunând că toate persoanele pot încheia o convenţie arbitrală asupra drepturilor de care ele au libertatea de a dispune. Popescu. formarea acesteia urmează aceleaşi „reguli de drept comun care guvernează naşterea raporturilor juridice denatură contractuală. Potrivit acestor autori. 60. Formarea convenţiei arbitrale are drept temei principiul libertăţii contractuale. Ioan D.. De asemenea dispoziţiile art. reprezintă acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a construi sau stinge între dânsele un raport juridic. începând cu data de 21 aprilie 1961 când a fost adoptată Convenţia Europeană asupra Arbitrajului comercial internaţional. p. fiind numai o deosebire de nuanţă între noţiunea de contract şi cea de convenţie.

69 Cât priveşte capacitatea societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat. acestea pot încheia valabil o convenţie de arbitraj. În privinţa condiţiilor de fond. în special de Convenţiile şi Regulamentele de arbitraj. Pentru a încheia o convenţie arbitrală simpla capacitate de a sta în justiţie nu este îndestulătoare.pentru aceeaşi noţiune. acesta trebuie să aibă un mandat special. Caracterul de act de dispoziţie al convenţiei arbitrale atrage şi consecinţa potrivit căreia pentru valabila ei încheiere prin mijlocirea unui împuternicit.. care impun imperativ existenţa capacităţii depline de exerciţiu pentru persoanele juridice care doresc să convină soluţionarea pe calea arbitrajului a litigiilor născute din raporturi juridice comerciale. prin urmare. Bucureşti. sunt incidente dispoziţiile de principiu cuprinse în art. cerându-se capacitatea de a dispune.68 În ceea ce priveşte convenţia de arbitraj. 51 . cele cu capital integral privat şi a regiilor autonome de a încheia o convenţie arbitrală ca subiecte de drept privat şi nu administrativ. consacrând alternativa procedurală care permite unor astfel de subiecte de drept intern. 1994. 123. Ed. art. Rezultă că părţile la o convenţie de arbitraj trebuie să dispună de capacitatea deplină de a contracta. 6. şi a convenţiei de arbitraj este cârmuită de regula capacităţii. persoanele care nu pot contracta sunt incapabile să încheie o convenţie arbitrală. incapacităţile reprezentând excepţia. 340 din Codul de procedură civilă român. dar şi internaţional să apeleze la arbitraj (alin 2. 51 din 68 69 Paul Mircea Cosmovici. All-Beck. formarea şi validitatea convenţiei arbitrale sunt supuse condiţiilor impuse formării contractelor şi elementelor lor de validitate. op. Drept civil – drepturi reale. p. p. Prin urmare. Octavian Căpăţână. Materia capacităţii de a încheia actul juridic şi. Naşterea. cit. această denumire a fost adoptată de marea majoritate a legislaţiilor naţionale.

prin urmare şi al convenţiei de arbitraj. 953-961. Codul comerţului) CAB a decis că o convenţie arbitrală încheiată inter absentes este valabil chiar şi în condiţiile telexului de reprezentantul autorizat al întreprinderii străine. Consimţământul ca manifestare de voinţă concordantă a părţilor în vederea formării unei convenţii. deci şi a celei arbitrale.Legea nr. op. aplicabil ca lex causae pentru a constitui un viciu de consimţământ şi. Întotdeauna efectul este anularea unei astfel de convenţii.. în general încheiate cu încălcarea normelor privind capacitatea este nulitatea absolută. pe care l-a întocmit. De principiu s-a statuat în practica Curţii de Arbitraj Internaţional în sensul că susţinerea potrivit căreia ofertantul prin formularul de contract. 365. de a afecta validitatea 70 Ioan Macovei. p. 32-35. atunci convenţia de arbitraj este considerată inexistentă. cit. În privinţa consimţământului. a exercitat astfel o injocţiune asupra voinţei celeilalte părţi. nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. acesta constituie o manifestare de voinţă exprimată în condiţii anormale.70 Evident. În ceea ce priveşte manifestarea acordului de voinţă la încheierea convenţiei de arbitraj inter absentes şi în cazul acesta sunt implicate regulile privind încheierea contractelor între persoane aflate la distanţă (art. cât şi a voinţei declarate a părţilor. impunându-i în mod abuziv o clauză compromisorie prestabilită în favoarea CAB. el fiind doar aparent. El implică atât manifestarea voinţei interne. Sancţionarea actelor juridice. lipsind una din condiţiile esenţiale formării sale. constituie o altă condiţie de fond pentru ca o convenţie arbitrală să fie valabilă. deşi viciat. În cazul în care consimţământul nu a existat în mod real. deci. Cod civil. este vorba despre consimţământul fundamental al oricărui act juridic. Viciile de consimţământ sub foram erorii. 15/1990). 52 . violenţei şi dolului sunt sancţionate de normele dreptului material.

alin 2. telexuri. la crearea cadrului juridic al convenţiilor de arbitraj. în sensul că o convenţie arbitrală trebuie să fie în scris. în concordanţă cu regulile sale de procedură. SECŢIUNEA III: FORMELE CONVENŢIEI ARBITRALE Din cuprinsul art. 1. încheiate şi semnate de ambele părţi. cerinţa de a fi în scris din paragraful 2 este satisfăcută dacă clauza compromisorie ori termenii şi condiţiile arbitrajului. Convenţiile internaţionale contribuie de asemenea. Codul de procedură civilă. telegrame ca şi din îndeplinirea unor acte de procedură sau în urma unei acceptări exprese sau tacite a părţilor de a supune litigiul lor soluţionării Curţii de Arbitraj. Majoritatea legislaţiilor naţionale cuprind reglementări care impun existenţa formei scrise a convenţiei de arbitraj sub sancţiunea nulităţii. 343. rezultă că ar exista două forme ale convenţiei arbitrale: a) clauza compromisorie. Propunerea de modificare prevede că în scopul evitării dubiilor. ori regulile de arbitraj la care se face referire în convenţia arbitrală sunt în scris. 343. 7 din Legea UNCITRAL. ori prin alte mijloace care nu sunt în scris. sintagma în scris incluzând orice formă care furnizează o înregistrare a convenţiei ori este accesibilă ca mesaj de date astfel încât să poată fi folosită pentru o referire ulterioară. În prezent există propuneri de modificare a art. alin.convenţiei de arbitraj. 53 . indiferent dacă contractul sau convenţia arbitrală s-au încheiat oral. ci şi dintr-un schimb de scrisori. Condiţiile de formă ce trebuie îndeplinite de convenţia de arbitraj privesc forma scrisă în care trebuie încheiată (art. înscrisă în contractul principal. Este de remarcat în acest sens şi practica Curţii de Arbitraj din Bucureşti. prin conduita părţilor. Codul de procedură civilă român). potrivit cărora convenţia de arbitraj nu rezultă numai dintr-un înscris unic semnat de ambele părţi.

40. compromisul intervine după ce litigiul a luat naştere. derivând din acel contract să-l rezolve pe calea justiţiei private: tribunalul arbitral. sau într-un sens strict conservator.. compromisul este o „convenţie de sine stătătoare”. clauza compromisorie trebuie admisă – şi ea este. fie ca un compromis sub condiţia suspensivă de a interveni un litigiu şi de a determina arbitrii. convenţia de arbitraj este deci expresia generică în care sunt cuprinse două forme independente: clauza compromisorie şi compromisul. fie ca o promisiune de compromis. cit. Altfel zis. Sergiu Deleanu.71 Există însă între ele alte deosebiri: clauza compromisorie face parte din contractul principal. de altfel. clauza compromisorie a fost considerată o promisiune de a face compromisul. în cazul unui diferend. aşezată într-un raport de egalitate cu compromisul. ea premerge compromisului. 54 . 1. În majoritatea cazurilor. Clauza compromisorie Ea este – cum sugerează şi denumirea – una din clauzele contractului pe care părţile l-au încheiat. Sub aspectul efectelor pe care acestea le produc – sustragerea litigiului din competenţa jurisdicţiei etatice şi atribuirea lui spre rezolvarea unui tribunal arbitral – între cele două forme ale convenţiei arbitrale nu există deosebiri esenţiale. op. o „înţelegere de sine stătătoare”.. Multă vreme. un antecontract. p. 71 Ioan Deleanu. clauza compromisorie este aceea care se află la originea arbitrajului. Indiferent cum ar fi privită. În reglementarea actuală clauza compromisorie. Codul de procedură civilă – părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu aceasta să fie soluţionate pe calea arbitrajului.b) compromisul. într-un sens larg liberal. prin acre ele convin ca. îşi este suficientă sieşi: „prin clauza compromisorie – spune art. consacrată ca atare . alin 1. condiţionat de naşterea unui litigiu. arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. 343. clauza compromisorie este stabilită înainte de a se naşte un litigiu între părţi.

prin referire la contractul tip. tendinţa doctrinară actuală nu este aceea de a pretinde o adeziune formală şi expresă. jurisprudenţa franceză a decis că în cazul unei clauze ambigue – ambiguitatea rezultând din definirea prea restrânsă a obiectului litigiului eventual. Clauzele ambigue sau contradictorii – clauzele aşa zis „patologice” – vor trebui interpretate. 369. dacă acesta – sub toate aspectele lui – se raportează direct la executarea contractului în care s-a inclus clauza compromisorie. tacită sau expresă. În cazul unor contracte-tip. În cazul unor contracte consecutive. şi dacă părţile nu s-au formalizat cu privire la acea clauză. clauza compromisorie nu poate aparţine decât unui contract sinalagmatic sau care poate deveni un asemenea contract. care sunt deseori profesate – uneori ele fiind chiar forme oculte ale unor contracte de adeziune – dacă ele cuprind o clauză compromisorie. în cazul unei clauze contradictorii. astfel încât să se asigure eficacitatea arbitrajului.Caracteristica esenţială a clauzei compromisorii rămâne. ea îşi va produce efectele. ceea ce ar împiedica arbitrii să tranşeze ansamblul litigiului – arbitrii vor putea proceda la soluţionarea întregului litigiu. în raport cu condiţiile de încheiere a acelui contract şi cu modul de exprimare a consimţământului la convenţia de 72 Ioan Macovei. aşa încât dacă contractul litigios se dovedeşte a fi o prelungire a unui contract anterior. Părţile trebuie însă să fie în deplină cunoştinţă de cauză cât priveşte clauza compromisorie din contractul tip. ţinând seama de voinţa reală a părţilor. aceea că ea intervine înainte de a se fi născut un litigiu între părţile contractante. 72 Potenţialitatea litigiului este suficientă pentru a determina o clauză compromisorie. arbitrii trebuie să afle voinţa reală a părţilor. această clauză trebuie considerată ca fiind parte integrantă a acordului părţilor care au încheiat. Ca element constitutiv al unui contract. cit. p. De exemplu. Tot astfel. op.. care cuprinde o clauză compromisorie. iar această clauză să fie lipsită de orice element de ambiguitate. 55 . un contract specific.

clauza compromisorie trebuie convenită „în scris”. este de ordine publică. Cod. compromisul „se scrie” sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare – art. prin prezentarea fără rezerve a părţilor în faţa arbitrilor. exceptând situaţia în care înseşi părţile au stipulat că clauza compromisorie este ea însăşi o condiţie determinantă a contractului. potrivit art. sub sancţiunea nulităţii. 2. 343. dar fiind o nulitate relativă ea poate fi acoperită sau confirmată. Cod. nulitatea clauzei compromisorii nu afectează validitatea contractului principal. 343. Cod.„clauză compromisorie”. Având o natură esenţialmente contractuală. civ. proc. 1. b) Clauza trebuie să cuprindă numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a lor. mai mult însă formalismul consacrat de lege cu privire la clauza compromisorie reprezintă chiar „inima consensualismului” în această materie. Semnificaţia expresiei „în scris” nu este însă aceeaşi în cazul clauzei compromisorii. înţelegerea părţilor trebuind să fie clară şi certă. civ.arbitraj. alin.. al. 56 . pr. civ. Sancţiunea nulităţii. Nu are importanţă denumirea in terminis a înţelegerii părţilor de a deschide procedura arbitrală . În orice caz. o nuanţare poate fi făcută: clauza compromisorie „se înscrie” în contractul principal. român. a) Prima exigenţă este îndeplinită fie printr-o stipulare expresă în contractul principal. proc. În textul aceluiaşi articol se mai precizează că „validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă”. respectiv al compromisului. alin. Exigenţele legale cu privire la clauza compromisorie sunt următoarele: a) Ca formă a convenţiei arbitrale. fie într-un alt document (de exemplu. „compromis” – fiind suficient să rezulte voinţa părţilor de a face o convenţie arbitrală. 343. 1. clauza compromisorie trebuie convenită. o factură acceptată sau o corespondenţă). prevăzută de art.

Cod. nu se prevede sancţiunea nulităţii. coerente şi eficace desemnarea instituţiei de arbitraj de o manieră eronată sau insuficient pentru a permite arbitrajului să funcţioneze etc. 355. alin. Această sancţiune este însă implicată prin termenii imperativi ai art. p. Existenţa clauzei compromisorii îndreptăţeşte sesizarea tribunalului arbitral. civ. Clauza compromisorie este relativ autonomă de contractul în care ea se află inserată. lipsa manifestării unei voinţe suficiente a părţilor. 57 . proc.b) Cât priveşte cea de-a doua condiţie. 76. op. Clauza compromisorie nu trebuie confundată cu clauza atributivă de competenţă. 343. civ. de comun acord. Terţa. Clauza compromisorie patologică ca formă a convenţiei de arbitraj poate fi determinată de numeroase cauze legate de: precizată. 73 Autorul sintagmei este Frederic Eiseman. Art. această obligaţie constituie condiţia prealabilă şi minimă a constituirii tribunalului arbitral. şi în mod specific. nu este producătoare de efecte juridice. Cod. Clauzele patologice referitoare la convenţia de arbitraj. În doctrina de specialitate se vorbeşte despre clauza compromisorie patologică. cea care deşi agreată de părţi. 73 Ioan D. agrearea unui mecanism inoperant de desemnare a arbitrilor..cit. deci de ambele părţi. 1. Având în vedere sursa arbitrajului – convenţia părţilor de a-şi rezolva litigiul printrun tribunal arbitral – se consideră că sesizarea acestuia s-ar putea face. precizează că tribunalul arbitral este sesizat de reclamant. părţile trebuie să arate „numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor”. alin 1. De altfel. proc. care o foloseşte în lucrarea „La clause d’arbitrage pathologique”. la clauza compromisorie prezintă un viciu susceptibil de a determina un obstacol în derularea armonioasă a arbitrajului.

avându-se în vedere un litigiu „viitor” şi chiar „eventual”. el trebuie să întrunească toate condiţiile de valabilitate ale unui astfel de act juridic. obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Această distincţie are consecinţe practice importante. arătându-se. arată că prin „compromis” părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului. situarea lor în spaţii temporale diferite: înainte sau după naşterea unui litigiu. proc. legătura şi originalitatea celor două convenţii de arbitraj. Compromisul este deci cea de-a doua formă a convenţiei de arbitraj. şi art. – rezultă că clauza compromisorie se deosebeşte de compromis nu numai prin faptul că ea intervine înainte de a se naşte un litigiu – compromisul priveşte un litigiu deja ivit între părţi – dar şi prin aceea că ea nu trebuie să facă referire la „obiectul litigiului”. civ. ea semnificând. op. arătarea numelor arbitrilor sau a modalităţii de numire a lor. civ. În cazul compromisului – o înţelegere post factum – determinarea obiectului litigiului este nu numai necesară. Compromisul Art. proc. de regulă. Criteriul esenţial de distincţie între clauza compromisorie şi compromis – ambele fiind forme ale convenţiei de arbitraj – este aşadar „litigiul”: în cazul compromisului fiind de un litigiu „născut şi actual”. lucru de înţeles de altfel. proc. Dar. 3432 Cod. 47. 3432 Cod. cit. rezultă două condiţii speciale: arătarea obiectului litigiului. p. dar şi lesnicioasă. proc. părţile aflându-se într-un diferend constituit. 343 3 Cod. în cazul clauzei compromisorii. sub sancţiunea nulităţii. iar pe de alta.. alături de clauza compromisorie şi subsidiară. civ. Compromisul fiind un contract. civ. 3431 Cod. pe de o parte. aşa cum – sub sancţiunea nulităţii – se cere în cazul compromisului. 58 .74 74 Ioan Deleanu. din cuprinsul art.2. Comparând reglementarea celor două forme ale convenţiei de arbitraj – art. acesteia.

el nu poate fi împuternicit în general. Cod. întemeiată pe prevederile art. alin. civ. funcţia acesteia. 3433. civ. civ. b) Încheierea convenţiei arbitrale exclude. nu permite arbitrajul decât în acele materii litigioase în care este permisă şi tranzacţia. proc. „pentru litigiul care face obiectul ei”. d) Instanţa n-ar putea aprecia temeinicia acţiunii în anularea hotărârii arbitrale. În principiu. aşa încât va fi suficient să se constate că există un compromis. competenţa instanţelor judecătoreşti – art. nu însă pur şi simplu 59 . Deşi o nulitate de ordine publică. experţi). de obiectul unui litigiu dedus spre judecată instanţei judecătoreşti. astfel cum precizează art. Determinarea fără dubii a obiectului litigiului prezintă incontestabil interes sub următoarele aspecte: a) Art. Cod. proc. sub aspectul termenilor de determinare. Obiectul unui litigiu ce urmează să fie soluţionat pe calea arbitrajului nu diferă. fie prin arătarea numelor acestora. Desemnarea arbitrilor se poate face. legea nu indică o anume formă de desemnare. 340 Cod. Litigiul este o stare de fapt. 3432 Cod. nici sfera persoanelor ce ar putea fi desemnate. iar naşterea litigiului se confundă cu constatarea existenţei acestei stări. fie prin indicarea altor elemente de identificare (calitatea persoanei.Litigiul presupune dezagregarea legăturii contractuale dintre părţi. 1. fie prin indicarea numelor. nu o convenţie de altă natură şi că cei desemnaţi au calitatea de arbitri nu altă calitate (de exemplu. Această cerinţă este de asemenea stipulată sub sancţiunea nulităţii. 364 litera „f”. proc... ea este totuşi relativă. fie prin arătarea modalităţilor de numire a lor. proc. civ. c) Tribunalului arbitral îi sunt limitate împuternicirile prin referire la un anumit litigiu. Trebuie doar să nu existe ambiguitate cu privire la desemnarea lor.: „Tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

în primul rând. 60 . Dreptul francez. Caducitatea este posibilă numai în cazul acelor acte juridice ale căror efecte nu se produc în acelaşi timp cu formarea lor. Ştiinţifică. reglementează expres o asemenea împrejurare statuând 75 76 Doru Cosma. Ce se întâmplă dacă arbitrul desemnat de părţi nu acceptă misiunea care i-a fost încredinţată. 1969.75 Totodată. ea putând interveni pentru raţiuni de incapacitate a părţilor sau atunci când în discuţie s-ar afla drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia. Ed. pentru că dacă actul juridic este retractat ne aflăm în prezenţa unei revocări şi nu a caducităţii. aceea care impune ca până în momentul în care a devenit ineficace să nu fi produs efecte. ca actul să întrunească toate condiţiile de validitate. tot ca principiu. ci după trecerea unui eveniment posterior. S-a reţinut în literatura de specialitate că lipsa indicării numelui arbitrilor în cadrul compromisului nu atrage după sine ineficienţa unei astfel de convenţii atâta timp cât nu există nici o îndoială asupra individualităţii arbitrilor. Teoria generală a actului juridic civil. p. Bucureşti. 438. Actul juridic lipsit de efecte din cauza lipsei unei condiţii de valabilitate este nul. Ibidem. ex nunc paralizând posibilitatea executării actului. Ca orice cauză de ineficacitate. nu caduc. consensuale. Nulitatea compromisului este supusă aceloraşi reguli de fond care guvernează nulitatea clauzei compromisorii. Caducitatea înseamnă ineficacitatea care loveşte un act juridic valid ce nu a produs încă efecte din cauza unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului. caducitatea lipseşte actul juridic de actele fireşti. este necesar ca evenimentul care determină caducitatea să fie independent de voinţa părţilor actului. operând de plin drept. personalizarea lor nefiind esenţială. Cu alte cuvinte. pentru că un act care a primit un început de executare nu poate fi caduc. Un aspect aparte îl reprezintă caducitatea compromisului. pentru a se putea vorbi de caducitate este nevoie. actul lovit de caducitate implică şi o a doua condiţie. ea operând numai pentru viitor. Compromisul face parte din categoria actelor juridice bilaterale.76 De asemenea.profesia).

în sensul de a supune spre competenţă soluţionarea cauzei dintre ele instanţei arbitrale. Compromisul rămâne însă valabil sub aspectul formării sale. SECŢIUNEA III: EFECTELE CONVENŢIEI DE ARBITRAJ Convenţia de arbitraj comercial internaţional se defineşte. Ioan D. op. se încheie în formă scrisă. Ca şi în cazul clauzei compromisorii. 92. p.77 Voinţa arbitrului sau arbitrilor de a accepta sau nu misiunea ce le-a fost încredinţată este esenţială pentru executarea compromisului. prin care părţile se obligă să rezolve litigiile născute sau care se vor naşte. p. Forma scrisă nu este impusă ca o condiţie de valabilitate a compromisului. 3432 Cod. Unii autori consideră că de lege ferenda. care fără acordul arbitrului (arbitrilor) devine ineficace. cât şi de arbitru înscris în formă autentică sau sub semnătură privată. Legislaţia franceză prevede de asemenea în mod expres forma scrisă a compromisului. dar nu exclude posibilitatea existenţei sale printr-un proces-verbal.. semnat atât de părţi. compromisul. determinând ineficacitatea unui asemenea act bilateral. civ. 86. În dreptul românesc. Forma scrisă se regăseşte atât în legislaţiile naţionale procedurale. Terţa. 78 Pozitiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât compromisul ia naştere valabil exclusiv prin voinţa părţilor. fiind opera părţilor (nu a arbitrilor).caducitatea compromisului. sancţiunea este nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. Efectele unei astfel de convenţii se produc atât în mod pozitiv. ca un contract. op.. cit. nu ar fi lipsit de importanţă introducerea noţiunii de caducitate şi legiferării sale ca o condiţie pentru compromis atunci când se ivesc împrejurări de acest gen. Terţa. proc. cât şi în regulamentele de arbitraj instituţionalizat. 61 . cit. Efectul 77 78 Ioan D. ci numai ca o condiţie de probaţiune. efectele sale constau în aceea că se naşte în sarcina părţilor obligaţia imperativă de a respecta şi executa întocmai angajamentului asumat. cât şi negativ. pe calea justiţiei private. aşa cum s-a arătat.

p. 190. constând în supunerea litigiului judecăţii arbitrilor. cit. de drept comun. obligaţia de a supune spre soluţionare cauza dintre părţi arbitrajului. 3433.. Viorel Roş. rom. există însă şi autori 81 care 79 80 Monica Ionaş Sălăgean. pentru soluţionarea litigiului care face obiectul ei. cit. fără echivoc. În egală măsură. civ. pentru litigiul ce face obiectul ei competenţa instanţelor judecătoreşti. fiind exclusă. 95. procedura arbitrală. în principal. în forţa obligatorie a contractelor legal făcute. convenţiile internaţionale referitoare la arbitrajul comercial internaţional recunosc. 60. nu cea de drept comun. S-a afirmat80 că din momentul încheierii sale convenţia arbitrală creează pentru părţi obligaţia de a urma.. Art. Aparent opinia este riguroasă.79 În sistemul procedural românesc. proc. părţile nu mai pot recurge la jurisdicţia statală. 1. Efectele pozitive ale convenţiei de arbitraj 1. Opinia continuă prin a releva că prin convenţia de arbitraj părţile îşi asumă obligaţia de a face. Reciprocitatea verificării competenţei materiale atât de tribunalul arbitral cât şi de instanţa de judecată este expres reglementată potrivit dispoziţiilor art. proc. Obligaţia părţilor de a încredinţa spre rezolvare cauza lor arbitrilor potrivit convenţiei de arbitraj. op. impune părţilor care au încheiat convenţia arbitrală de a supune cauza lor instanţei arbitrale. p. acestea având putere de lege între părţi. regulile şi principiile precizate în convenţiile internaţionale se regăsesc întocmai şi sunt aplicate în practica arbitrală. Terţa. O astfel de obligaţie rezidă. rom. civ. op. 2 şi 3434 Cod. din momentul încheierii convenţiei arbitrale. 81 Ioan D. în condiţiile în care acestea au încheiat o convenţie de arbitraj. cit. Caracterul obligatoriu al convenţiei de arbitraj este consacrat de toate reglementările procedurale din toate ţările. p. op.negativ constă în faptul că. soluţionarea cauzei urmând a se face în strictă conformitate cu convenţia arbitrală. alin. 3433 Cod. 62 ..

În acest context. aceasta se va declara necompetentă.82 La rândul său. Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare. procedura arbitrală declanşată ca urmare a convenţiei arbitrale se desfăşoară independent de poziţia părţii care în mod abuziv sau de rea credinţă nu recunoaşte ori se abţine de a participa la actele de procedură arbitrală. Nerespectarea convenţiei arbitrale atrage sancţiuni şi de natură procedurală. încălcarea obligaţiei asumate de părţi prin convenţia de arbitraj este sancţionată procedural. în caz de neexecutare din partea debitorului. 364 Cod. orice obligatione faciendi sau obligatione non faciendi schimbându-se în daune. instanţa de judecată îşi verifică competenţa. român. 2. în caz contrar având dreptul la dezdăunări. 63 .. op. civ. Normele legale procedurale în domeniul arbitrajului prevăd remedii şi sancţiuni atunci când o parte se abţine sau refuză să participe la judecata arbitrală deşi a încheiat o convenţie arbitrală legală. pe care una dintre ele o invocă în instanţă judecătorească. cu alte cuvinte de a se abţine de la un astfel de fapt.apreciază că în esenţă este vorba de naşterea unei obligaţii de a nu face. cit. introdusă potrivit dispoziţiilor art. nu de cele de drept comun exclusiv. nu numai de natură contractuală. Partea care a consimţit la soluţionarea pricinii pe calea judecăţii arbitrale este obligată să nu apeleze la o altă cale. proc. în cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală. Executarea în natură a convenţiei arbitrale este asigurată în primul rând de normele procedurale. Practic. 366. Efectele convenţiei de arbitraj sunt şi de natură procedurală. încheierea convenţiei de arbitraj excluzând pentru litigiul care face obiectul ei competenţa instanţei judecătoreşti. prin verificarea competenţei materiale. Se opinează de asemenea că în privinţa convenţiei arbitrale creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei. p. Competenţa instanţei arbitrale pentru a rezolva litigiile vizate de convenţia de 82 Ioan Macovei.

Ed. proc. Codul de procedură român consacră acest principiu în mod neechivoc în dispoziţiile art. 887. Bucureşti. Cod. grec art. alin. Convenţia de la New York din 1958. Convenţia de la Geneva de la 1961.1 din Protocolul de la Geneva din anul 1923 obligă instanţa de drept comun sesizate cu o pricină comercială pentru care părţile au încheiat o convenţie de arbitraj de a-şi declina competenţa ratione materiae în favoarea arbitrajului. 5. p. 2. 2. art. paragraf 3 cuprinde o reglementare cu un conţinut asemănător celei anterior arătate. În acelaşi spirit. Este vorba despre adagiul competence-competence. paragraf 3. 16. proc. 64 . civ. cât şi de normele procedurale naţionale. 2.1. la art. În ceea ce privesc legislaţiile naţionale cu caracter procedural. art. 600. alin. II. Convenţia de arbitraj conferă instanţei arbitrale puterea de a decide asupra cauzei dedusă jurisdicţiei private. art. 3433. 1997. Astfel. Naţional. Efectele negative ale convenţiei arbitrale 1. vol. 5. 6. alin. recunoaşte necompetenţa materială a instanţelor de drept comun în prezenţa unei convenţii arbitrale conform art. instanţa arbitrală are şi competenţa de a decide asupra propriei sale competenţe. Prealabil însă. paragraf 3. alin. paragraf 3. este de remarcat că majoritatea normelor procedurale statale consacră necompetenţa ratione materiae a instanţelor de stat dacă părţile au încheiat o convenţie de arbitraj. Principiul este consacrat atât de Convenţiile Internaţionale din domeniul arbitrajului comercial internaţional. român şi care a primit aprobarea doctrinei83. Convenţia de la Washington.1: încheierea convenţiei arbitrale exclude pentru litigiul care face obiectul ei 83 Viorel Mihai Ciobanu. principiul consacrat de normele principalelor convenţii internaţionale: Convenţia de la Geneva 1961. Necompetenţa materială a jurisdicţiilor statale. 2 Cod. Tratat Teoretic şi Practic de Procedură Civilă.arbitraj constituie cel de-al doilea efect pozitiv. precum şi de majoritatea legislaţiilor moderne procedurale: art. Legea tip UNCITRAL în art. 3433.

p. ca o derogare de la principiul binecunoscut potrivit căruia convenţiile legal făcute nu produc efecte decât întra părţile contractante. este înlăturată posibilitatea judecătorului sesizat cu judecata unei pricini de a invoca din oficiu necompetenţa sa. regula este consacrată şi de Convenţia de la New York din 1958. civ. Teza se întemeiază pe argumentul mutus consensus mutus disensus. În privinţa terţilor. În condiţiile în care recurgerea la arbitrajul comercial internaţional reprezintă produsul acordului de voinţă al părţilor. român care afirmă inadmisibilitatea invocării din oficiu a necompetenţei materiale. asupra modului de reglementare a cauzei lor şi pot reveni asupra convenţiei de arbitraj indicate de art. 65 . În acelaşi sens este şi doctrina. Convenţia de la Geneva – 1961. prin faptul că au moştenit total sau în parte din patrimoniul autorului lor. în condiţiile prezenţei unei convenţii de arbitraj. prin acordul lor de voinţă. Necompetenţa ratione materiae a jurisdicţiilor statului.competenţa instanţelor judecătoreşti. Aceasta înseamnă că lipsa convenţiei arbitrale atrage necompetenţa ratione materiae a jurisdicţiei arbitrale. 2. deşi nu au luat parte la încheierea unui contract.Babiuc. cit. Protocolul de la Geneva – 1923. Efectul negativ al convenţiei de arbitraj este limitat de posibilitatea şi facultatea de care dispun jurisdicţiile statale de a statua asupra fondului atunci când ele constata viciile convenţiei de arbitraj. părţile având la îndemână calea dreptului comun pentru soluţionarea controverselor privind raporturile lor juridice de drept substanţial. proc. convenţia de arbitraj produce în anumite condiţii efecte. legatari universali sau cu titlu universal. sunt interesaţi de efectele contractului.. De altfel. nu pot fi consideraţi cu desăvârşire străini de convenţie. Ei. op. 343 4 Cod. sunt persoane care deşi sunt terţi. Părţile au facultatea de a decide. Astfel. 84 Aceştia sunt atât succesori universali. 84 V. acest atribut aparţinând doar părţilor. ceea ce o face lipsită de efecte. fiindu-le opozabil. 179. fiind substituiţi în drepturile şi obligaţiile acestuia prin efectul devoluţiunii ereditare. ca orice contract şi asupra succesorilor părţilor. Convenţia arbitrala produce efecte.

2 şi 3 din Convenţia de la 85 86 Ioan D. care constituie o modalitate a unui contract prin care două persoane convin ca prestaţiunea debitorului să profite unui terţ.86 SECŢIUNEA IV: LEGEA APLICABILĂ CONVENŢIEI DE ARBITRAJ Art.. Viorel Roş. op. 102. cit. aceştia nu dobândesc de la autorul lor decât un lucru sau un drept determinat. Libertatea părţilor de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj este consacrată şi prin art. micşorând gajul lor general. 974. ei pot ataca actul în nulitate pe calea acţiunii pauliene. le sunt opozabile convenţiile încheiate de debitor cu alte părţi prin care patrimoniul se poate micşora sau majora. pct. Regula este pe deplin aplicabilă şi convenţiei arbitrale. Dacă actul de dispoziţie este intenţionat făcut pentru a frauda pe creditor. p. fie că îmbracă forma clauzei compromisorii. Valoarea practică a principiului relativităţii contractelor. Aşadar. Cod. ei se pot prevala de convenţia de arbitraj încheiată de debitori. Excepţii de la regula menţionată este stipulaţia în folosul altuia. fie că îmbracă forma compromisului. op. 73 din legea 105/1992 consacră principiul lex voluntatis.85 Convenţia arbitrală. deşi acesta nu a luat parte la încheierea contractului.În privinţa succesorilor particulari.. se traduce în intenţia părţilor care contractează în propriul şi singurul lor interes. Sunt opozabile convenţiile încheiate de autor. p. valabil şi în materia convenţiei de arbitraj. 185. Art. 66 . legea le conferă un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. În privinţa creditorilor chirografari. fie un arbitraj ad-hoc produce aceleaşi efecte. numai acelea care privesc drepturi sau bunuri ce le-au dobândit direct de la autor. care permite părţilor să determine legea care cârmuieşte un contract. iar deosebirile de abordare a acestei probleme de către doctrină sunt mai degrabă de formă decât de fond. Terţa. Civil permite creditorilor să exercite toate drepturile şi acţiunile debitorilor lor. II. în afară de acelea care îi sunt exclusiv personale. fie că vizează un arbitraj instituţional. cit.

mai puţin capacitatea părţilor care este cârmuită de lex personalis – pentru persoanele fizice – lex patriae. respectiv art. În acest sens. Legea aleasă de părţi se aplică condiţiilor de fond ale convenţiei. soluţia este dată de art. În această situaţie. iar pentru persoanele juridice – lex nationalis. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 1961 privind arbitrajul comercial internaţional.. VI. 70 din legea nr. sediul fiind punctul de legătura semnificativ. op. din 1958 privind recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine. Cât priveşte compromisul. care dispune că actul juridic accesoriu este cârmuit de legea actului juridic principal în lipsa unei manifestări de voinţă diferite. soluţia este aplicarea legii statului în care are sediul arbitrajul.cit. Teza îşi găseşte temeiul în lege şi în convenţiile internaţionale. acesta fiind punctul de legătură cel mai semnificativ şi care primează în stabilirea legii care să-l cârmuiască. art.New York.87 Astfel. pentru clauza compromisorie se au în vedere întotdeauna legea aplicabilă contractului în temeiul raportului contract principal – contract accesoriu (accesorium sequitur principale). iar pentru compromis legea statului de sediu al arbitrajului. în mod constant s-a făcut distincţie între clauza compromisorie şi compromisul arbitral. V (1) din Convenţia de la New 87 88 Ioan Macovei. legea prevede fără distincţie forma scrisă. op. p 182 67 . b. 370. cu consecinţa că lex contractus a contractului în care este inserată cauza compromisorie. p. se va aplica şi acesteia. din Convenţia de la Geneva – 1961. reţinând pentru prima legea aplicabilă contractului în care a fost inserată (bazat pe relaţia contract principal – contract accesoriu). Babiuc. V. Pentru clauza compromisorie. cit. În condiţiile în care părţile nu au determinat legea aplicabilă convenţiei. 105/1992.. lit. iar în privinţa compromisului se are în vedere legea statului de sediu al arbitrajului. În privinţa condiţiilor de formă. în doctrina de specialitate88 se relevă împrejurarea că în mod tradiţional doctrina şi practica arbitrală de comerţ internaţional a distins între clauza compromisorie şi compromis. se vor aplica normele conflictuale subsidiare dar obligatorii pentru determinarea acesteia.

cit. iar nu şi a unor reguli transnaţionale. op.York – 1958. Concepţia potrivit căreia validitatea convenţiei arbitrale poate fi examinată şi potrivit unor reguli transnaţionale.07.1966 de către Franţa a Convenţiei de la Geneva din 1961. lit. Se invocă în sprijinul acestei teze dispoziţiile art. Se invocă motivarea soluţiei ratificarea prin decretul nr. 1. fie de legea elveţiană. cit. literatura de specialitate90 a subliniat că acest lucru trebuie interpretat ca având valoarea de renunţare implicită la imunitatea de jurisdicţie de care acest stat se poate prevala în 89 90 Octavian Căpăţână. a fost consacrată şi printr-o soluţie adoptată de Curtea de Arbitraj din Bucureşti. op. care instituie pentru persoanele de naţionalitate franceză privilegiul de a fi judecate numai de către instanţele franceze în orice litigii cu element de extraneitate. care admite posibilitatea combinării regulilor materiale şi a regulilor conflictuale pentru a determina legea aplicabilă convenţiei arbitrale. 75. p. Cod civil francez. 68 . 66-480 din 06. p. pct.. potrivit căreia convenţia arbitrală este valabilă în privinţa fondului dacă se îndeplinesc condiţiile impuse. prin care tribunalul arbitral a reţinut împrejurarea că validitatea unei clauze compromisorii pe care o întreprindere cu sediul la Paris consimte în mod expres să supună spre soluţionare Curţii de Arbitraj din Bucureşti eventualele litigii ce s-ar naşte din contractul încheiat cu o întreprindere română de comerţ exterior nu este influenţată de dispoziţiile art. convenţie care asigură contractanţilor. posibilitatea să supună diferendele lor de natură comercială unui organ de arbitraj. prin dispoziţiile art. Viorel Roş. indiferent de locul unde se află sediul acesteia. Această soluţie permite judecătorului să examineze convenţia arbitrală doar prin aplicarea dispoziţiilor materiale ale dreptului naţional. În literatura de specialitate89 s-a evidenţiat soluţia surselor multiple întâlnită de asemenea şi în dreptul elveţian. 73. 178 din Legea Federală Elveţiană din 1987.. Cât priveşte semnarea de către un stat a unei convenţii arbitrale. 1. 14-15. fie de legea aleasă de părţi. a.

dispunând că între arbitrajele dintre guverne şi subiecte de drept civil sau în cele referitoare la materii comerciale. încheiată la Basel. nu poate fi invocată imunitatea referitoare la validitatea sau interpretarea convenţiei arbitrale. De altfel. afară numai dacă prin convenţia de arbitraj nu s-a prevăzut altfel. 69 . soluţionează fără echivoc această problemă.mod normal. procedura arbitrală şi respingerea hotărârii. Convenţia Europeană privitoare la imunitatea de jurisdicţie şi de executare a statului din 16 mai 1972.

statul.. cit. oraşele. 91 Ioan D. b) societăţile comerciale c) Alte categorii de comercianţi. Terţa. comunele. În acest context distingem subiectele de naţionalitate română care pot fi: a) comercianţii – persoane fizice la care se referă explicit art. 152. judeţele. 7 Cod. Respectiv cele care au capacitatea civilă deplină de exerciţiu.91 Din cuprinsul normelor procesuale rezultă deci că părţi în litigiul arbitral internaţional pot fi persoane care au liberul exerciţiu al drepturilor lor. Prin urmare rezultă că părţi ale litigiului arbitral ca subiecte ale raporturilor de comerţ internaţional pot fi atât persoanele fizice cât şi cele juridice. în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie“. organizaţiile cooperatiste. Reglementările menţionate îşi găsesc corespondent şi în dispoziţiile cuprinse în Regulile Curţii de Arbitraj din Bucureşti. 340 Cod proc. op. Legea nu distinge între persoane fizice şi/sau persoane juridice. ca subiecte ale raporturilor procesuale de arbitraj. com.CAPITOLUL IV PROCEDURA ARBITRALĂ SECŢIUNEA I: PĂRŢILE LITIGIULUI ARBITRAL Art. asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit OG nr. 70 . 26/2000. dispune că: „persoanele care au capacitatea de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele. p. civ. cum ar fi: regiile autonome.

3. rezidă pe cale de consecinţă dreptul ca societatea comercială să stea în justiţie in proprio nomine. 7 Cod comercial român. În plus. prestatoare de servicii sau executante de lucrări.1. de natura celor cuprinse în art. fără distincţie între comerţul intern şi cel extern.. ca părţi litigiante. putând efectua acte şi fapte de comerţ în temeiul principiului constituţional al libertăţii comerţului.92 92 Ioan D. în mod concret. 155.Filialele şi sucursalele societăţilor comerciale cu sediul în România formează doar aparent şi numai parţial o categorie aparte ale dreptului comercial internaţional. alin. sunt comercianţi. în nume propriu ca profesiune obişnuită. având calitatea de dominus litis a unor astfel de subiecte de naţionalitate română ale raporturilor juridice de drept comercial intern sau internaţional. din caracterul de persoană juridică a societăţii comerciale ca subiecte de drept substanţial şi procesual. ci dimpotrivă. cit. 71 . Terţa. sunt comercianţi persoanele fizice care efectuează acte şi fapte de comerţ. fiind părţi în raporturile economice internaţionale la care participă în mod nemijlocit. producătoare de mărfuri. fiind titulare de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice comerciale cu caracter internaţional comercianţii persoane fizice au legitimarea (calitatea) procesual activă şi pasivă necesară acestui scop. Consecinţa juridică de natură procesuală este legitimitatea procesuală activă sau pasivă.1. după caz.3.1. Dreptul societăţilor comerciale de a efectua activităţi şi fapte de comerţ. Dispoziţia art. 2. presupune în mod necesar stipularea acestora în obiectul de activitate. op. cod comercial. p. Aceste persoane nu sunt excluse din activitatea jurisdicţională a arbitrajului comercial internaţional. din Legea 31/1990 conferă societăţilor comerciale capacitatea de a efectua acte şi fapte de comerţ. Comercianţii persoane fizice Potrivit art. Societăţile comerciale Este necontestat că această categorie de persoane juridice.

Fiind entitate distinctă. 105/1992. Pornind de la ideea că în relaţia cu terţii. Neavând personalitatea juridică proprie. concluzia care se degajă este că într-un litigiu de comerţ internaţional. calitatea procesuală revine sucursalei care. pentru acţiunea sucursalei. în conformitate cu art. beneficiind de plenitudinea personalităţii juridice. se are în vedere că filiala are personalitate juridică. Victor Babiuc. ceea ce îi atribuie calitatea de societate comercială independentă. cit. distinctă de societatea mamă. 406 Cod. are legitimare deplină procesuală activă sau pasivă. acţionând în nume personal în relaţiile comerciale. filiala are legitimare procesuală activă sau pasivă.. fiind constituită potrivit legii statului pe al cărui teritoriu are stabilit propriul sediu.. op.93 Ele se înfiinţează cu capitalul şi prin grija societăţii mamă şi fac parte din structura acesteia. dar sunt lipsite de personalitate juridică. com. în temeiul unui raport juridic de mandat sau comision. O consecinţă directă a acestei caracteristici este cea prevăzută de Legea nr. op. în raporturile cu terţi. în cadrul unui proces de drept comercial internaţional. respectiv statutul acesteia este supus unei lex societatis proprii. 72 . Definite ca fiind stabilimente secundari ale societăţilor comerciale principale. Situaţia se prezintă diferit în ceea ce privesc sucursalele. deşi are o „capacitate de subiect de drept limitată”. 26. ele dispun de o anumită autonomie juridică şi economică. fie internaţional.94 fiind un „dezmembrământ”. fie intern. potrivit cărora: „comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionatul şi nici acesta nu are vre-o acţiune în contra comitentului”. 62.Pentru stabilirea poziţiei procesuale a unor astfel de subiecte ale raporturilor juridice de drept comercial. p. Societatea mamă poate fi chemată în judecată. 93 94 Dragoş Alexandru Sitaru. p. sucursala acţionează pe seama societăţii mamă. sucursalele pot acţiona în condiţii specifice raporturilor juridice de comision. cit. la instanţa competentă. nici patrimoniu şi firmă proprie şi având naţionalitatea societăţii mamă.

Este demn de semnalat şi rolul practicii arbitrale internaţionale care a reuşit să stabilească mecanismul de constituire a tribunalelor arbitrale. Cel mai simplu corespunde arbitrajului ad-hoc. 158 din Legea nr. De precizat în acest context că potrivit dispoziţiilor art. Sesizarea tribunalului arbitral Constituirea tribunalelor arbitrale este afacerea părţilor. în consecinţă să se înţeleagă asupra modului de constituire a tribunalului arbitral. Această libertate. modalităţile de desemnare. Prioritatea este recunoscută voinţei părţilor stăpâne să-şi organizeze în mod liber justiţia lor şi. Ele sunt libere să decidă asupra compunerii tribunalului. Doctrina a semnalat faptul că regulile referitoare la constituirea tribunalelor. 105/1992 „capacitatea procesuală a fiecăruia dintre părţile în proces este cârmuită de legea sa naţională. cât şi persoane juridice care au calitate de comercianţi. să stabilească numărul arbitrilor. revenind legii forului să stabilească dacă o anumită problemă este de drept procesual sau material”. sau lex personalis. este un factor de supleţe a arbitrajului pentru că permite părţilor să constituie tribunale arbitrale adaptate la particularităţile fiecărui litigiu. organizat de părţi şi pentru un caz determinat şi în care părţile 73 . rolul conflictelor de legi în această materie este foarte limitat. SECŢIUNEA II: FAZELE LITIGIULUI ARBITRAL 1. cât şi procedura pe care tribunalul arbitral constituit o va urma pentru soluţionarea litigiului. ceea ce înseamnă după caz lex patriae. calificarea cerută pentru aceştia. nu sunt formulate decât parţial în legislaţiile naţionale şi că în mod corelativ. În concluzie legea naţională a părţii străine stabileşte dacă aceasta cere capacitatea necesară pentru a sta în judecată. în general recunoscută de toate sistemele moderne de drept. subiectele de naţionalitate străină ale raporturilor juridice de comerţ internaţional pot fi atât persoane fizice. Pentru cazul în care o lege naţională ar fi necesară sau utilă legea aleasă de părţi va fi competentă să reglementeze atât modul de constituire a tribunalului.Ca şi în cazul subiectelor de naţionalitate română.

Protocolul de la Geneva din 1923 referitor la clauzele de arbitraj îl formulează în art. V d din Convenţia de la New York. lit. În termeni asemănători este formulată soluţia în art. dimpotrivă. pentru că. ci rolul exclusiv al acesteia. fără personalitate juridică. În dreptul nostru. Principiul priorităţii convenţiei arbitrale în constituirea tribunalului arbitral este consacrat şi în dreptul convenţional. cu titlu subsidiar. în temeiul art.. dacă tribunalul arbitral nu s-a constituit în conformitate cu convenţia arbitrală. 11. o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul se poate aplica numai dacă părţile se referă la aceasta. 364. Astfel. În arbitrajul instituţional. 2. Procedura de arbitraj se declanşează prin sesizarea Curţii de Arbitraj. hotărârea dată de acest tribunal poate fi anulată în temeiul art. civ. V din Convenţia de la New York din 1958. fie regulile proprii care au fost însă explicit sau implicit însuşite de părţi. iar în cazul arbitrajelor internaţionale nerespectarea convenţiei arbitrale în constituirea tribunalului este sancţionată cu refuzul recunoaşterii şi executării hotărârii străine. proc. cu caracter neguvernamental. Legea model UNCITRAL îl recomandă în art. deşi părţile rămân titularii procesului şi procedurii de constituire a tribunalului ele apelează pentru aceasta la oficiile unui centru permanent de arbitraj al cărui regulament şi ale cărui organe vor juca un rol mai mult sau mai puţin întins. independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin organizată şi care 74 . c. Cod.sunt cele care stabilesc fără nici o ingerinţă regulile de procedură ce vor fi urmate de tribunal şi vor alege arbitrul sau arbitrii cărora li se va încredinţa misiunea de a tranşa litigiul. o indică în mod expres ori încredinţează misiunea de organizator al arbitrajului unui terţ sau unei instituţii permanente de arbitraj care va aplica fie regulile stabilite de părţi. care este o instituţie permanentă de arbitraj. Cu privire la constituirea tribunalului arbitral legea română consacră nu regula priorităţii convenţiei arbitrale. 10 şi art.

tribunalul arbitral. condiţia o constituie încheierea convenţiei de arbitraj valabile între părţi. îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul hotărând în acest sens printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât o dată cu acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale. 36. cit.. român va cuprinde: a) numele. iar pentru persoanele juridice. precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori. d) obiectul şi valoarea cererii. op. c) menţionarea convenţiei arbitrale precum şi anexarea în scopul dovedirii clauzei de arbitraj o copie de pe contractul în care este inserată.95 Regulile Curţii de Arbitraj din Bucureşti admit ca în cazul în care reclamantul introduce o astfel de cerere iar pârâtul o acceptă. Principala atribuţie a Curţii de Arbitraj constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe calea arbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaţionale. b) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu cu anexarea dovezii calităţii. civ. e) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază fiecare capăt de cerere. Cod proc. 75 . Rezultă că pentru a fi legal sesizată instanţa de arbitraj. Cererea de arbitrare sau acţiunea arbitrală potrivit art. 355. 3 din Regulament). 95 Ioan D. Curtea este organizată pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi are misiunea de a promova în România arbitrajul comercial intern şi internaţional precum şi procedura concilierii. Terţa. cu trimitere la înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. alin. dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă (art. Sesizat fiind. denumirea şi sediul lor. 1. din Regulile Curţii de Arbitraj din Bucureşti raportate la dispoziţiile art.funcţionează în conformitate cu regulamentul său. alin 1. convenţia de arbitraj să rezulte dintr-un asemenea fapt procedural. 171. p. domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice.

37. op. spre deosebire de reglementările anterioare nu dispun însă consecinţele juridice determinate de nerespectarea cerinţelor esenţiale ale cererii de arbitraj sau a neîndeplinirii dispoziţiei secretariatului Curţii cu privire la completarea lor în termenul prevăzut de dispoziţiile art. secretariatul Curţii de Arbitraj înştiinţează de îndată pe reclamant să le completeze într-un termen care nu va depăşi zece zile de la data primirii înştiinţării. cit. g) plata taxei arbitrale. Ibidem..97 Regulile actuale ale Curţii de Arbitraj din Bucureşti. 174. În acelaşi timp secretariatul verifică de asemenea taxa arbitrală. h) dovada comunicării către pârât a cererii de arbitrare şi a actelor însoţitoare. p. în condiţiile comunicate de secretariat atrage drept consecinţă instituirea cererii de arbitrare a reclamantului. pct. pct.96 În cazul în care cererea nu cuprinde toate menţiunile arătate. 79 din Regulile Curţii de Arbitraj că sunt 96 97 Monica Ionaş Sălăgean. 76 . În tăcerea reglementării procedurii arbitrale în vigoare autorii din literatura de specialitate98 consideră în temeiul art. i) semnătura părţii. 1 din Reguli. Neplata taxei arbitrale. 2 din Regulile Curţii de Arbitraj din Bucureşti ziua înregistrării acesteia. 98 Ioan D. 24. iar în cazul expedierii prin poştă data prevăzută în ştampila oficiului poştal de expediere. Terţa. iar în cazul în care aceasta nu a fost plătită conform normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale va comunica reclamantului cuantumul şi modalitatea de plată a taxei cuvenite. op. data introducerii considerându-se potrivit dispoziţiilor art.. cit. Cererea de arbitrare se adresează Curţii de Arbitraj şi se depune împreună cu înscrisurile însoţitoare la registratura Curţii. p.f) numele arbitrului numit sau al arbitrului unic propus. 38.

de la expirarea termenului precizat de art. mai ales în situaţia în care ele sunt asistate sau reprezentate de avocat. 157/18. va fi declarată nulă. Ca urmare cererea de arbitraj care nu cuprinde elementele esenţiale referitoare la numele reclamantului sau al pârâtului. în mod corespunzător. În cadrul acestei faze procesuale privind sesizarea tribunalului arbitral se disting mai multe măsuri de ordin procedural. 17. pe de altă parte. român. Cu alte cuvinte. pct.99 Alţi autori nu împărtăşesc această opinie deoarece părţile sunt chemate să califice drepturile lor şi nu tribunalul arbitral. 1. 1953-2000. probele propuse în apărare. răspunsul în fapt şi în drept la această cerere. 38. Preşedintele Curţii în termen de cel mult cinci zile de la primirea cererii de arbitrare sau după caz. fixează primul termen de arbitrare. celelalte menţiuni şi cerinţe prevăzute şi dispuse pentru cererea de arbitrare. precum şi. Întâmpinarea se comunică 99 Sentinţa Curţii de Arbitraj din Bucureşti nr. 77 . Bucureşti. pentru când părţile vor fi citate. Astfel:  potrivit Regulilor Curţii de Arbitraj. Un astfel de termen nu poate fi mai mic de 30 de zile de expedierea citaţiilor. iar. 133 Cod proc. p. pe de o parte numele arbitrului numit sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluţionarea litigiului de un arbitru unic.  în cazul în care cererea de arbitrare nu a fost comunicată pârâtului direct de reclamant.06. S-a apreciat însă că nu acelaşi lucru se întâmplă în condiţiile în care calificarea cererii arbitrale nu este făcută de partea reclamantă şi că această sarcină revine Curţii de Arbitraj. civ.aplicabile dispoziţiile art. obiectul ei sau semnătura şi care nu au fost completate sau întregite. cuprinzând. odată cu citarea. excepţiile referitoare la cererea reclamantului. obligaţia de a face calificarea corectă a acţiunii arbitrale în aceste situaţii revine instanţei arbitrale. partea pârâtă urmează să depună întâmpinarea. secretariatul Curţii de Arbitraj comunică pârâtului copie după această cerere însoţită de actele însoţitoare. 2000.  după primirea cererii de arbitraj.1980 în Jurisprudenţa Comercială Arbitrală.

3. român statuează că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat această neregularitate. 19532000. comunicările înscrisurilor. 78 . dar pot atrage sancţionarea pârâtului pentru obligarea acestuia la plata cheltuielilor ocazionate cu amânarea cauzei. alin. 2002. Cod proc. 353 Cod proc. 108. art. Constituirea tribunalului arbitral are loc. civ. p. Actele de procedură îndeplinite cu nerespectarea formelor legale sunt nule numai dacă s-a pricinuit o vătămare părţii ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.1980 în Jurisprudenţa Comercială Arbitrală. nedepunerea întâmpinării nu lipseşte pe pârât de dreptul de a se apăra în litigiul arbitral de a combate pretenţiile formulate prin acţiunea arbitrală şi de a discuta actele de la dosar şi probele înfăţişate. informaţiile şi diversele înştiinţări constituie proceduri uzuale asigurate de arbitri sau de secretariat. 2. înainte de concluziile de fond. citarea părţilor. Nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării nu înseamnă recunoaşterea pretenţiilor reclamantului. pe data acceptării de către arbitrul unic sau. Sentinţa Curţii de Arbitraj din Bucureşti nr. când tribunalul arbitral este compus din doi arbitri pe data ultimei acceptări. 21. Desfăşurarea procesului arbitral Măsurile procedurale referitoare la pregătirea litigiului arbitral pentru dezbatere. secretariatul Curţii de Arbitraj transmite de îndată acestuia dosarul.reclamantului în termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare. român: 100 egalitate de tratament. 177/01. În acelaşi timp. făcând în mod expres menţiune scrisă despre acest fapt şi cu precizarea datei transmiterii. Bucureşti. Procedura arbitrală trebuie să asigure părţilor potrivit dispoziţiilor art. civ. însoţită de înscrisurile invocate ataşând dovada de comunicare. Spre deosebire de dreptul procedural comun român.07. civ. 358 Cod proc.100 După constituirea tribunalului arbitral. respectiv fixarea termenului. Dispoziţia se regăseşte ca atare şi în cuprinsul art.

neprezentarea părţii la judecata arbitrală nu determină împiedicarea dezbaterilor litigiului afară de cazul în care partea lipsă a solicitat. 608. probele trebuie să fie solicitate prin cererea introductivă de instanţa arbitrală. motivele cererilor formulate pe care îşi întemeiază pretenţiile sau apărările de fond. Încălcarea acestor reguli. 85 şi următoarele din Cod proc. putând participa şi alte persoane.- respectarea drepturilor de apărare. Dacă părţile solicită judecata în lipsă. consilieri. interpreţi. tribunalul arbitral va proceda la soluţionarea cauzei. amânarea cauzei. p. 101 Viorel Mihai Ciobanu. Pentru a fi admise de tribunalul arbitral în susţinerea şi dovedirea cererii de arbitrare. potrivit dispoziţiilor art. la şedinţele de dezbatere cu acordul părţilor şi încuviinţarea tribunalului arbitral. 79 . putându-se dispune administrarea oricărei probe prevăzute de lege. prin cerere scrisă recepţionată de tribunalul arbitral până cel târziu în preziua dezbaterilor amânarea litigiului pentru motive temeinice cu încunoştiinţarea celeilalte părţi. respectarea principiului contractualităţii. pentru motive întemeiate. 101 Părţile pot fi asistate de avocaţi. civ. Amânarea judecăţii cauzei se poate dispune o singură dată. În condiţiile îndeplinirii procedurii de citare legale. Administrarea dovezilor se face în mod nemijlocit în faţa tribunalului arbitral. fiecare parte având sarcina să dovedească starea de fapt. Sarcina probei se face potrivit principiului actor incumbit probatio. prin întâmpinare sau prin memorii depuse anterior primei zile de înfăţişare. Dezbaterea litigiului se face în prezenţa părţilor personal sau prin reprezentanţi.. Ca şi în dreptul procesual român comun încheierile de şedinţă pot fi îndreptate sau completate de tribunalul arbitral la cererea părţilor sau din oficiu. op. care exprimă principii ale procesului arbitral determină nulitatea hotărârii arbitrale. prin cerere scrisă. cit. afară de cazul în care partea lipsă nu a cerut. Tribunalul arbitral judecă şi în condiţiile în care deşi legal citate ambele părţi litigiante nu se prezintă.

imparţialităţii şi independenţei judecătorilor. părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente. 353 Cod proc. p. cit. 105 Viorel Roş. Legea pentru organizarea judecătorească şi Codul de procedură civilă admit şedinţele nepublice atunci când dezbaterea publică a unei cauze ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.. Obligaţia asigurării confidenţialităţii dezbaterilor aparţine tribunalului arbitral care nu va permite prezenţa altor persoane decât părţile. op. nu ar fi nelegal sau neprocedural reglementarea posibilităţii instanţei arbitrale de a aplica măsuri de constrângere sau sancţiuni pârâţilor din proces.. op. cu toate că este lipsită de imperiu. 80 . dar şi noile Reguli de procedură arbitrală cu privire la şedinţele tribunalului arbitral. civ. p. având în vedere caracterul jurisdicţional al activităţii acesteia. 329. cit. a reprezentanţilor şi consilierilor lor la şedinţe fără acordul acestora. aceasta fiind şi soluţia adoptată de Curtea de Arbitraj din Bucureşti în Regulile de procedură pentru arbitrajul internaţional din 1993. Autorii din literatura de specialitate105 consideră că şi părţile trebuie să vegheze la respectarea confidenţialităţii dezbaterilor şi că acestea nu ar putea pretinde daune arbitrilor pentru prezenţa la dezbateri a unor terţi.. Pentru luarea acestor măsuri. Viorel Mihai Ciobanu. Dezbaterile arbitrale se consemnează într-o încheiere de şedinţă putând fi comunicată la cerere părţilor. dacă ele însele au fost prezente personal ori 102 103 Ioan D. cit. 104 Viorel Roş. 177. caracterul confidenţial al arbitrajului. p. Terţa. Unii autori102 consideră că atâta timp cât tribunalul arbitral este învestit să soluţioneze o cauză comercială care impune celeritate. dar enunţul are valoare de principiu şi este în opinia unor autori104 suficient pentru a-l considera ca aplicaţie generală pentru întreaga procedură arbitrală. 140. op. Legea noastră s-a limitat la a enunţa în art.. cit.Tribunalul arbitral nu poate să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. Publicitatea şedinţelor de judecată în dreptul comun constituie regula. p. iar aceasta este considerată ca o garanţie a corectitudinii. op.103 Dar Constituţia României. 329.

Ei apreciază acţiunea în anulare ca o prelungire a procesului arbitral considerând. nefiind posibilă pe cale de interpretare. Cod proc. la fel ca procedura în faţa arbitrilor voinţei părţilor. 353. ci să subordoneze acest caracter. pe acest temei. lit. 353. c. Efortul de a asigura confidenţialitatea în procedura arbitrală este practic zădărnicit atunci când litigiul arbitral continuă în faţa instanţelor de drept comun. extinderea răspunderii reglementată de art. Cod proc. Consideraţii generale 106 Ibidem. Există autori106 care susţin că legea nu ar fi trebuit să lase la aprecierea judecătorilor caracterul public sau nepublic al şedinţelor în care soluţionează acţiunile în anulare împotriva hotărârilor arbitrale. civ. asupra caracterului nepublic al dezbaterilor hotărând la cerere instanţa de judecată.prin reprezentanţi şi nu au învederat ori nu sau opus participării terţilor la şedinţe. 81 . civ. subzistă pentru judecători ca regulă deontologică. Nu poate fi însă extinsă la judecători răspunderea pentru daune în cazul nerespectării obligaţiei de confidenţialitate. deci în condiţii de publicitate. că de lege lata dezbaterile în faţa instanţei de judecată de drept comun trebuie să fie publice sau nepublice potrivit voinţei părţilor şi că obligaţia de confidenţialitate prevăzută de art. Acţiunea în anulare împotriva hotărârilor arbitrale se judecă potrivit regulilor dreptului comun. CAPITOLUL V SENTINŢA ARBITRALĂ 1.

hotărârea arbitrală.109 Potrivit lor. mai exact. cit. dă posibilitatea părţilor să-şi aleagă o anumită instanţă. op. dar nu poate fi admisă nota exclusivistă atribuită uneia sau alteia dintre ele. Ed. celelalte componente ale arbitrajului. p. Între hotărârile arbitrale şi cele judecătoreşti pot fi stabilite multiple elemente de identitate. dar ele nu sunt în totalitate identice. dualitatea naturii juridice ar rezulta din jucstapunerea componentelor contractuale cu cele jurisdicţionale căreia îi aparţin procedura şi. îşi pierd relevanţa în momentul deliberării şi pronunţării hotărârii. All-Beck. Particularităţile proprii hotărârilor arbitrale sunt datorate naturii juridice mixte instituţiei. p. 19. şi. Cod proc.Hotărârea arbitrală a reprezentat fundamentul teoriei jurisdicţionale a arbitrajului. unii autori. independenţi şi imparţiali în exercitarea atribuţiilor lor. nr. În plus. în mod exclusiv. convenţională şi jurisdicţională deopotrivă. 6/1993. 19. În acest moment arbitrii sunt suverani. au calificat în schimb ca fiind exclusiv jurisdicţională hotărârea arbitrale. 109 Ioan Leş. în dreptul comun. Proceduri civile speciale. Hotărârea arbitrală 107 108 Monica Ionaş Sălăgean. susţin aceeaşi autori trebuie avut în vedere şi faptul că hotărârile arbitrale produc aceleaşi efecte ca şi cele judecătoreşti. unii dintre autori invocă art. Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei în Revista de Drept Comercial. 82 . admiţând teoria naturii bivalente a arbitrajului. civ. Opinia rămâne valabilă numai sub aspectul pregnanţei nuanţate a uneia sau alteia dintre componentele naturii juridice în diferitele etape ale arbitrajului..108 În opinia lor. inclusiv convenţia arbitrală. în sensul finalizării litigiului întrun anumit mod. 14-15. Bucureşti. Autorii au în vedere ca aspect definitoriu în justificarea opiniei lor caracterul unilateral al manifestării de voinţă a tribunalului.107 Literatura de specialitate a consemnat frecvent ideea potrivit căreia arbitrajul are o origine contractuală şi o finalitate preponderent jurisdicţionale. Uzând de forţa argumentelor comparative. 133. datorită similitudinilor pe care le prezintă cu hotărârile instanţelor de drept comun. fără ca această exercitare a autonomiilor de voinţă să conducă la concluzia că hotărârea dată de instanţa aleasă dobândeşte caracter convenţional sau o natură dublă. Nuanţând opinia. Gheorghe Beleiu. influenţei laturii contractuale. care. p. 2000.

integrându-i-se. op. hotărârea nu este şi nu poate fi produsul convenţiei arbitrale. ce-şi lasă amprenta asupra întregii instituţii arbitrale.. Ele trebuie privite ca elemente ale unui întreg care. Sergiu Deleanu. cit.precum şi modalitatea specifică de desfiinţare a ei acţiunea în anulare. Or. iar prin sentinţa dată arbitrul nu poate face decât să execute mandatul primit sau.111 În sistemul argumentativ al unei opinii de autoritate din doctrina noastră. un gen de mandat dat de către părţi arbitrului. p. întocmai ca şi compromisul. Popescu..” 112 Alţi autori consideră că astfel se extrapolează sorgintea arbitrajului. op. s-a spus: hotărârea „sintetizează toate elementele componente ale activităţii arbitrale. Ion Deleanu. ea este produsul deliberării exclusive a arbitrilor. hotărârea arbitrală are un caracter jurisdicţional. cu care formează unul şi acelaşi corp. 83 . 2. p. mixte. păstrează aceeaşi natură juridică bivalentă care imprimă elementele de personalizare şi specificitate ce o diferenţiază de dreptul comun. dar numai după ce ea este consolidată prin exequatur. p. implicând şi hotărârea arbitrală în componenta convenţională a arbitrajului. Potrivit celei de-a doua teze. hotărârea e legată în mod indeniabil de compromis. părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului. 93-95.496. care este un contract. ea este consecinţa directă a compromisului încheiat de părţi. cu alte cuvinte. numai din acest compromis îşi trage toată substanţa. numai compromisul îi dă existenţă. 112 Tudor R. în 110 111 Tudor R. op. ea are un caracter convenţional sau ea este un act sui generis de natură contractuală. iar potrivit unei a treia concepţii. cit. are aceeaşi natură juridică. preiau caracterele acesteia. Popescu. cit. hotărârea arbitrală este produsul final al unui compromis. evident. 242. Natura juridică a hotărârii arbitrale Cu privire la natura juridică a hotărârii arbitrale sau conturat trei teze.110 Şi asupra lor se exercită influenţele contractuale. Potrivit primei teze. hotărârea arbitrală este un act de jurisdicţie privată. sentinţa nu există decât prin compromis şi drept urmare.. ea nu poate exista în afara acestei legături cu compromisul.

urma judecăţii arbitrale desfăşurată sub semnul contradictorialităţii113 Un alt doctrinar român susţinea că ereditatea contractuală a hotărârii arbitrale nu poate fi negată. Ponderea efectivă a acestei componente, esenţială iniţial pentru declanşarea procedurii contencioase şi organizarea desfăşurării acesteia devine mai puţin semnificativă în faza finală a litigiului arbitral.114 S-ar putea spune că tocmai în considerarea componentei contractuale a hotărârii, aceasta este susceptibilă de atac numai printr-o „acţiune în anulare”. Cu toate acestea orice asemănare cu o acţiune în anulare obişnuită ar fi forţată şi denaturată. Reglementarea în materie consacră natura jurisdicţională a hotărârii arbitrale.115 Astfel potrivit ar. 358 Cod proc. civ. procedura arbitrală care se finalizează prin adoptarea hotărârii are la bază principiul contradictorialităţii. De asemenea, potrivit art. 361 Cod proc. civ. pronunţarea hotărârii trebuie să fie precedată de o deliberare iar hotărârea trebuie să fie motivată. După cum se poate observa, adesea însuşi legiuitorul asimilează hotărârea arbitrală cu o hotărâre judecătorească, iar aceasta este de ordinul evidenţei un act jurisdicţional. Hotărârea arbitrală poate fi definită ca fiind actul prin care, pe temeiul puterilor conferite prin convenţia de arbitraj, arbitrii tranşează chestiunile litigioase supuse lor spre rezolvare de către părţi. Hotărârea arbitrală se analizează aşadar ca un act jurisdicţional de natură contencioasă. Potrivit dispoziţiilor Codului proc. civ. pentru a fi executată „silit” întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, hotărârea arbitrală trebuie investită cu formulă executorie de către instanţa judecătorească.116 Exequatur-ul, necesar neîndoielnic, în condiţiile în care arbitrii – judecători privaţi – nu dispun şi de imperiumm, nu atribuie însă hotărârii care face obiectul acestuia
113 114

Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 244. Octavian Căpăţână, op. cit., p. 7. 115 Ion Băcanu, op. cit., p. 29. 116 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 179.

84

natura de act jurisdicţional, iuris dictio, prin care tranşându-se litigiul dintre părţi, se rosteşte dreptul, ci doar îi asigură eficacitatea, atunci când hotărârea arbitrală, obligatorie, nu se aduce la îndeplinire „de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în hotărâre”. Exequatur-ul constituie un act procesual post factum, ulterior emiterii actului jurisdicţional susceptibil de executare silită. Exequatur-ul nu este condiţia „existenţei” actului jurisdicţional susceptibil de executare silită, ci, în anumite circumstanţe, „realizării prin constrângerea” a actului. Hotărârea arbitrală este un act de jurisdicţie în considerarea structurii misiunii conferite arbitrilor de către părţi, anume aceea de a tranşa între ele pretenţiile divergente. Caracteristicile hotărârii arbitrale – însumând în cele din urmă natura acesteia de act jurisdicţional – permit şi delimitarea hotărârii arbitrale de alte instituţii învecinate arbitrajului. În legătură cu natura juridică a hotărârii arbitrale se pune problema de a şti dacă are caracter jurisdicţional numai hotărârea arbitrală prin care se tranşează fondul litigiului, cu alte cuvinte, numai actul culminativ în judecata arbitrală, la care se referă prevederile art. 360 Cod proc. civ., ori au un asemenea caracter şi alte hotărâri ale tribunalului arbitral, premergătoare tranşării fondului litigiului, ori, cel puţin unele dintre acestea. În economia reglementărilor cu privire la arbitraj, nu există un text corespunzător aceluia al art. 268 Cod proc. civ., în sensul căruia: Încheierile premergătoare vor fi date cu acelaşi număr de voturi ca şi hotărârile. Judecătorii nu sunt legaţi prin aceste încheieri, ei sunt legaţi de acele încheieri, care fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei. Orice dispoziţie luată de instanţă prin încheiere va fi motivată. Nu există un text corespunzător nici aceluia al art. 282, alin. ultim, Cod proc. civ., în sensul căruia „apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare”.

85

În doctrina şi jurisprudenţa franceză soluţia pentru această problemă a fost diferită, răspunsul fiind uneori categoric negativ, alteori concesiv. S-a spus de exemplu că – măsurile luate de către tribunalul arbitral sunt de „administraţie judiciară” şi ele nu pot fi asimilate sentinţelor; că astfel de măsuri nu pot face „obiectul unui recurs în anulare”, că pot face obiectul recursului în anulare numai veritabilele sentinţe arbitrale, cu alte cuvinte actele arbitrilor care tranşează definitiv în totul sau în parte, litigiul dedus lor, indiferent dacă se decide asupra fondului, asupra competenţei sau asupra unui mijloc de procedură. Natura acestor încheieri depinde mai puţin de obiectul lor, cât, mai ales de existenţa sau absenţa unei chestiuni litigioase prealabile fondului asupra căreia tribunalul arbitral trebuie să se pronunţe.117 Se consideră că simetric distincţiei dintre încheierile preparatorii şi încheierile interlocutorii din procedura judiciară, trebuie să se facă distincţie între încheierile tribunalului arbitral prin care se dispun măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului şi, eventual, luarea unor măsuri vremelnice de asigurare a acţiunii arbitrale. Autorii118 din literatura de specialitate consideră că natura eclectică a arbitrajului se regăseşte şi în hotărârea care pune capăt litigiului. Determinarea naturii juridice a hotărârii arbitrale are relevanţă asupra caracterului „naţional” sau „străin” al acesteia asupra recunoaşterii şi executării ei şi în mod special asupra posibilităţilor de revizuire şi control. Astfel: dacă s-ar atribui hotărâri arbitrale o natură exclusiv jurisdicţională, legea aplicabilă fondului cât şi legea aplicabilă procedurii; dacă hotărârii i s-ar atribui caracter jurisdicţional, ea ar fi asimilată cu o hotărâre naţională, cu o hotărâre a statului pe teritoriul căruia s-a dat, ar avea caracter „naţional”. Dacă hotărârii i se recunoaşte caracterul contractual, fiind greu să se acorde unui contract naţionalitate, aceasta nu ar putea fi asimilată cu o sentinţă naţională;
117 118

Ioan Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 249. Viorel Roş, op. cit., p. 418.

86

civ. are un caracter teritorial. oricând pe parcursul desfăşurării procesului. Termenul de soluţionare a cauzei arbitrale se prelungeşte de drept în cazul decesului uneia dintre părţi sau situaţia reglementată de dispoziţiile art. Sentinţa arbitrală După închiderea dezbaterilor. tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de „cel mult 5 luni de la data constituirii sale”. Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri incidente adresată instanţelor judecătoreşti competente sau în cazul în care se impun e completarea tribunalului arbitral. De asemenea părţile pot consimţi. Termenul poate fi prelungit şi prin dispoziţia instanţei arbitrale. 59/1993 a dat arbitrajului şi hotărârilor arbitrale o calificare preponderent contractuală. civ. decât caracterul jurisdicţional. prin soluţiile adoptate de legiuitori. la prelungirea termenului. potrivit dispoziţiilor art..119 - numai caracterul contractual al hotărârii justifică soluţia inadmisibilităţii de principiu a revizuirii în fond a procesului arbitral. 87 . român atuci când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu se înţeleg asupra soluţiei. fără a exclude cu totul calificarea jurisdicţională. fie prin declaraţie orală.- caracterul contractual al hotărârii arbitrale permite mai degrabă recunoaşterea acesteia într-o ţară străină. 33 din Regulile CAB. Popescu. 119 Tudor R. 366 Cod proc. cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Jurisprudenţa. cit. în special pentru arbitrajul intern reflectă atribuirea unei naturi preponderent jurisdicţionale hotărârilor arbitrale. cu cel mult 2 luni. pentru „motive temeinice”. dată în faţa tribunalului arbitral şi consemnată în încheierea de şedinţă. 353 Cod proc. în timp ce România prin reforma adusă procedurii arbitrale prin Legea nr. care ca orice jurisdicţie publică naţională. şi art. op. 3. procedându-se la numirea unui supraarbitru. doctrina (inclusiv din România) şi legiuitorii nu au avut opoziţie constantă faţă de arbitraj şi natura acestuia. 469. p. fie în scris. iar soluţia adoptate în plan legislativ reflectă această poziţie. De exemplu Franţa.

63 (1) raportate la dispoziţiile art. În condiţiile în care un arbitru a avut o altă părere. denumirea şi sediul. motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia. în sensul că atunci când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr fără soţ de arbitri. domiciliul sau reşedinţa ori. d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor. înlăuntrul căruia tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea. Hotărârea arbitrală. 2000. locul şi data pronunţării hotărârii. nu are caracter de cădere. până la prima zi de înfăţişare că înţelege să invoce caducitatea. c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj. g) semnăturile tuturor arbitrilor sub rezerva prevăzută de dispoziţiile art. 59 din Regulamentul CAB. 361 Cod proc. Comunicarea sentinţei arbitrale se face părţilor în termen de o lună de la data 88 . semnată. hotărârea se ia. b) numele părţilor. numele asistentului arbitral.Din cele prezentate rezultă că termenul menţionat. civ. român următoarele elemente: a) componenta nominală a tribunalului arbitral. iar în cazul arbitrajului în echitate. e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii. precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiilor. nefiind imperativ în afara cazului când una din părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral. opinia sa. dacă nu se întruneşte unanimitatea cu majoritatea de voturi. se va redacta separat cu arătarea considerentelor pe care se sprijină. f) dispozitivul. după caz. denumită sentinţa arbitrală se redactează în scris şi cuprinde potrivit dispoziţiilor art.

40. op. 181. b) pronunţarea unei hotărâri de completare a hotărârii arbitrale. sentinţa arbitrală constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare silită întocmai ca o hotărâre judecătorească.121 Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului şi al normelor de drept aplicabile. Bucureşti. în lipsa unei asemenea convenţii ele vor fi suportate potrivit principiului general de drept comun de partea care cade în pretenţii.. ţinând seama când este cazul de uzanţele comerciale. civ. 269 Cod proc. 120 121 Ioan D. 89 . Sentinţa arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti. Odată învestită cu formulă executorie. 122 Ioan D. potrivit dispoziţiilor art. eventualele cheltuieli cu administrarea probelor. Dacă ea nu se execută de bună voie. Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie şi se duce la îndeplinire de bună voie de partea împotriva căreia s-a pronunţat.pronunţării. p. La cererea părţii interesate sunt admisibile cererile privind:122 a) corectarea eventualelor erori din sentinţa arbitrală dar care nu vizează şi schimbă soluţia de fond. precum şi cele făcute cu deplasarea părţilor arbitrilor. Astfel. de îndată sau la termenul pe care hotărârea îl arată.120 Odată cu pronunţarea sentinţei arbitrale se soluţionează şi aspectele privind cheltuielile arbitrale. dacă arbitrii au omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere. Terţa. la cererea părţii interesate cu formulă executorie. 2002. deci de cea care a pierdut pricina. cit. român. martorilor se suportă potrivit înţelegerii dintre părţile litigiante sau. instanţa arbitrală putând pronunţa o încheiere în acest sens. onorariile arbitrilor. op. Terţa. 143/1999 în Jurisprudenţa comercială arbitrală. 182. p. cit. pentru executare silită se investeşte. experţilor. CAB.. 1953-2000. în practica arbitrală a CAB s-a reţinut că cheltuielile ocazionate pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului. Sentinţa CAB nr. p.

atunci când a doua cerere în judecata arbitrală are acelaşi obiect. este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi. dispoziţiile art.123 4. Ca urmare. 1201. civ. hotărârea CAB produce deopotrivă un efect pozitiv.Lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării unei sentinţe arbitrale poate fi însă obţinută de partea interesată numai pe calea contestaţiei la titlu. civ. Sub acest aspect partea câştigătoare are facultatea de a prevala de dreptul consacrat prin hotărârea CAB. 269 Cod Proc. cit. 90 . civ.. op. Cod proc. admisibilă în condiţiile dispoziţiilor art. civ. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat. de îndată sau în termenul arătat în hotărâre. conform legii” înţelegându-se prin aceasta dispoziţiile art. Cod civil coroborate cu art. Partea interesată poate invoca excepţia lucrului judecat. p. referitor la acelaşi obiect şi întemeiată pe o cauză juridică similară. 399-400. Efectele hotărârilor arbitrale În sistemul de drept procedural român hotărârile de arbitraj au putere de lucru judecat în condiţiile dispoziţiilor art. la instanţa judecătorească competentă de asediu 123 124 Ibidem. 367 Cod proc. invocarea unei asemenea hotărâri poate împiedica introducerea unei noi acţiuni între aceleaşi părţi. 166.124 Cât priveşte „puterea executorie” a unor astfel de sentinţe. alin. făcute de ele şi în contra lor. civ. 3671 Cod proc. român. 67 din Regulile de procedură prevăd că „la cererea părţii câştigătoare. În vederea învestirii cu formulă executorie a sentinţei arbitrale. Art. prevăd că hotărârea arbitrală este obligatorie. hotărârea arbitrală se învesteşte cu formulă executorie. Cod proc. 1. Octavian Căpăţână. ca şi dispoziţiile art. Pe lângă acest efect negativ. 126. fără ca existenţa dreptului să mai poată fi contestată. partea interesată poate formula o cerere în acest sens.

36. Art. acest lucru fiind recunoscut legal numai după pronunţarea hotărârii. dar mai ales interesului practic al părţilor litigiante de a-şi rezolva diferendul de urgenţă. În literatura de specialitate s-a arătat că o astfel de reglementare corespunde întru totul atât caracterului comercial. 35-36 din Legea model UNCITRAL din 1985 dispune că orice hotărâre arbitrală. Încheierea de învestire se pronunţă fără citarea părţilor. În dreptul procesual român. ele devenind executorii după îndeplinirea procedurii de învestire ci titlu executoriu de către instanţa de drept comun. Astfel alin. Hotărârea arbitrală astfel învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi hotărârea judecătorească. când poate fi refuzată investirea. spre deosebire de Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ si Industrie a României pe lângă caracterul definitiv şi cel executoriu al sentinţei arbitrale. va fi definitivă şi obligatorie după îndeplinirea procedurii în faţa instanţei competente să o învestească cu putere executorie excluzând cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. în afară de cazul în care există îndoieli cu privire la regularitatea hotărârii arbitrale. părţile nu pot renunţa la dreptul de a exercita calea de atac admisă de lege. părţile se angajează să execute fără întârziere sentinţa pronunţată şi să renunţe la toate căile de atac la care ele pot renunţa. 24 prevede. Regulamentul Camerei de Comerţ Internaţionale Paris în art. mai precis dispoziţiile art. 2 se prevede că prin supunerea diferendului arbitrajului Camerei de Comerţ Internaţionale Paris. dar nu executorii.Curţii de Arbitraj. 91 . aşa cum s-a arătat. hotărârile arbitrale sunt obligatorii. cât şi convenţional al arbitrajului de comerţ internaţional. În sistemul de drept procedural român. 364 1. În acest caz se va dispune citarea părţilor. 1 dispune „sentinţa arbitrală este definitivă” iar în alin.

ca urmare a efectelor procedurii de exequatur. Bucureşti. Art. Procesul civil internaţional. Zilberstein. Prin urmare. civ. 165 din Legea nr. Sentinţele arbitrale străine pot obţine în România atât recunoaşterea cât şi executarea silită a acestora. dispoziţiile acesteia se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale pronunţate pe teritoriul altui stat decât acela al recunoaşterii şi executării unor altfel de sentinţe.5. 138. român. conferind sentinţei judecătoreşti odată 125 S. 375 Cod proc. 105/1992 în sensul că termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti. 181 din Legea nr. a determinat în literatura de specialitate discuţii şi opinii diferite. Pe de o parte s-a susţinut că exequatur-ul prevăzut de articolul menţionat prezintă un dublu aspect. Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine Potrivit art.125 Norma legală care este chemată să servească la determinarea calităţii de „străinul” a sentinţei arbitrale este legea de procedură în vigoare la data şi locul pronunţării. în prezent abrogat. Pe de altă parte. acest lucru rezultă din însăşi formularea textului referitor la actele de jurisdicţie aparţinând oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat. notariatelor sau oricăror autorităţi dintr-un alt stat. în mod corespunzător şi sentinţelor arbitrale străine. Norma respectivă este identică cu cea de drept procesual român. 105/1992 dispoziţiile art. Ed. Lumina Lex. ea dispunând că se aplică în mod egal şi acelor sentinţe arbitrale care nu sunt considerate sentinţe naţionale în statul unde recunoaşterea şi executarea lor este solicitată. potrivit art. p. 92 . 167-168 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică. Potrivit art. 1 din Convenţia de la New York din 1958. suntem în prezenţa transpunerii acestor dispoziţii în domeniul hotărârilor arbitrale străine. prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România. 370 Cod proc. Noţiunea de hotărâre străină este definită de art. civ. prin aceasta definindu-se implicit şi noţiunea de sentinţă arbitrală străină. Deşi el nu enunţă în mod expres şi hotărârile arbitrale. Textul articolului menţionat este larg. 1994.

Curtea Supremă de Justiţie a statuat că dacă o hotărâre a unei instanţe din străinătate îndeplineşte cele 3 condiţii pentru a putea fi recunoscută şi anume este definitivă potrivit statului unde a fost pronunţată. Ed. atunci ea va fi recunoscută de lucru judecat şi pe teritoriul statului român.127 De beneficiul unei prezumţii de regularitate internaţională se bucură sentinţa arbitrală străină şi în temeiul convenţiei de la New York din 1958. Concepţia se întemeiază pe regula potrivit căreia competenţa de a recunoaşte puterea lucrului judecat revine în mod exclusiv instanţei de exequatur. potrivit art. Este de principiu că în sistemul controlului de regularitate a hotărârii judecătoreşti străine.cu puterea executorie şi puterea lucrului judecat. instanţa care a pronunţat-o a avut. p. IV din Convenţia de la New York 1958. op. sancţiunea neregularităţii fiind refuzul exequatur-ului. partea care solicită în România recunoaşterea unei sentinţe arbitrale străine este obligată să prezinte originalul legal autentificat sau o copie după original 126 127 Octavian Căpăţână. ci doar la a constata dacă îndeplineşte condiţiile de valabilitate. Prin urmare. În prezent prin reglementarea din Legea 105/1992 şi modificările aduse Cod proc. 131.. recunoaşterea fiind o chestiune distinctă de executare. cit. în România şi în statul instanţei care a pronunţat hotărârea.126 Pe de altă parte. acceptarea efectelor sale pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunţată sentinţa. potrivit legii menţionate. s-a susţinut teza potrivit căreia puterea lucrului judecat poate să înfiinţeze şi să producă efecte în mod independent de obţinerea vre-unei încuviinţări de executare. hotărârea emanată de la o instanţă străină nu poate fi sub nici o formă modificată. competenţa să judece procesul. Academiei. instanţele noastre nu au în nici un caz dreptul de a judeca încă o dată un proces care a fost definitiv soluţionat în străinătate. Octavian Căpăţână. 1970. disputa menţionată a rămas fără obiect. Bucureşti. civ. Ea se bucură de intangibilitate. Instanţele române nu vor putea proceda la examinarea pe fond a hotărârii sau la modificarea ei. şi există reciprocitate în ce priveşte efectul hotărârilor străine. Cu alte cuvinte. Litigiul arbitral de comerţ Exterior. 93 . înţelegându-se prin recunoaşterea unei sentinţe arbitrale străine. 132. p.

pot fi recunoscute în România.. este necesar să se constate îndeplinirea procedurii de citare astfel 128 Ioan Macovei.128 Astfel art. p. dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit legii unde s-a pronunţat. în acest scop nu sunt îndeplinite. nu reflectă şi nu consacră prezumţia de regularitate internaţională a actelor juridice străine. este aceea că subordonează efectele hotărârilor arbitrale străine condiţiei regularităţii internaţionale aceasta însemnând că atunci când condiţiile stabilite de lege. valoarea hotărârilor străine nu este recunoscută pe teritoriul României. care este aplicat analog şi hotărârilor arbitrale străine. 167 prevede că hotărârile date în alte procese cu excepţia celor referitoare la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. 400. c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor arbitrale străine între România şi statul instanţei care a pronunţat sentinţa.care îndeplineşte condiţiile solicitate pentru autentificare precum şi o copie certificată a convenţiei de arbitraj. sistemul de drept român în domeniu. spre a beneficia de puterea lucrului judecat. Caracteristica esenţială a regimului juridic instituit de dreptul român comun. op. cit. 94 . În acest context partea care se opune recunoaşterii îi incumbă obligaţia de a contesta şi răsturna prezumţia „juristantum” de regularitate a sentinţei arbitrale străine. b) instanţa care a pronunţat hotărârea arbitrală străină să fi fost competentă să judece procesul. precum şi a celor pronunţate într-un stat terţ dar care au fost recunoscute în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. În cazurile în care sentinţa arbitrală a fost pronunţată în absenţa părţii care a pierdut procesul. Acesta consacră teza tradiţională care impune părţii interesate obligaţia de a stabili pe bază de probe îndeplinirea condiţiilor de care depinde obţinerea recunoaşterii unei sentinţe străine în România. Spre deosebire de reglementările Convenţiei de la New York.

Altfel spus. privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române. Dispoziţiile art. 105/1992 prevăd în mod limitativ cazurile în care recunoaşterea unei hotărâri străine poate fi refuzată: 1. 3. afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. civ. sunt 2 95 . 2. sediul materii îl găsim în dispoziţiile art. art. în ambele cazuri cu cotarea părţilor. 1 prevede că „cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine”. 2 din Legea nr. hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român precum şi dispoziţiile art. Procedura recunoaşterii În sistemul de drept românesc. 168 din Legea nr. Art. chiar nedefinitivă a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţ acestora la data sesizării instanţei. 168. 172 dispune că Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre. 105/1992 prevede o excepţie în sensul că recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa ce a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român. pct. alin. a. 3.încât partea să fi avut posibilitatea exercitării atât a dreptului său de apărare cât şi a eventualei căi de atac împotriva hotărârii. 171 din Legea nr. 105/1992. iar pe cale incidentă prin încheiere interlocutorie. hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate. 170 şi 172 coroborate cu dispoziţiile art. alin. procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre. 170. 151 Cod proc. iar art.

162 din Legea nr. 1. p. îndeplinirea procedurii de citare a părţilor potrivit dispoziţiilor art. alin. cit. fiind supralegalizate potrivit art. Legea impune ca toate actele menţionate să fie însoţite de traduceri autorizate. român cu indicarea tuturor actelor. Terţa. op. civ. 105/1992. 112 Cod proc. 401. Cod proc. 85 şi urm. cit. Partea care solicită recunoaşterea independent de aplicarea Convenţiei de la New York.modalităţi cu caracter procedural pentru recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine:  calea principală. ea impune respectarea dispoziţiilor art. ceea ce are ca efect asigurarea dreptului la apărare a părţii pârâte. În ceea ce priveşte calea principală pentru obţinerea recunoaşterii hotărârii arbitrale străine. Dezbaterea se referă stricto sensu la discutarea exigenţelor recunoaşterii sentinţei arbitrale străine. precum şi valorificarea eventualelor mijloace de probă de care dispune. 105/1992. Aceasta atrage caracterul contradictoriu al dezbaterilor. 129 Cererea trebuie să fie redactată potrivit cerinţelor art. înscrisurilor însoţitoare astfel cum ele sunt determinate şi enumerate de art. Ioan D. este obligată să dovedească regularitatea internaţională a sentinţei arbitrale străine. op. 171 din Legea nr. b) Executarea sentinţei arbitrale străine Hotărârile arbitrale străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către 129 130 Ioan Macovei. p. respectiv sesizarea tribunalului judeţean de la domiciliul sau sediul părţii pârâte.  calea incidentă. exigenţă impusă numai în condiţiile în care prezumţia de validitate a unei astfel de hotărâri nu operează.. îndeplinirea condiţiilor impuse de lege în acest sens.. ceea ce implică. 160. 96 . 212.130 Procedura privind recunoaşterea prezintă un caracter contencios. nicidecum vre-o apărare pe fond privind litigiul. civ.

97 . căci într-un asemenea caz hotărârea n-ar mai putea fi executată nici în statul în care a fost pronunţată. cit. acest lucru se realizează pe baza unei proceduri prealabile care vizează încuviinţarea executării silite. competent material fiind tribunalul. Astfel conform art. Teritorial. 125. 167/1958 asupra prescripţiei extinctive dreptul de a cere executarea se prescrie la expirarea unui termen de 3 ani care curge de la data la care sentinţa arbitrală a devenit susceptibilă de executare. Cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii arbitrale străine se îndreaptă la instanţa în circumscripţia căreia urmează să se efectueze executarea. sub denumirea de „exequatur”. Legea română nu se va aplica însă în cazul în care legea statului de origine a stabilit un termen mai scurt care trebuie să prevaleze. op. În contextul actual al globalizării relaţiilor comerciale internaţionale. fiind autorizat a introduce cererea la oricare dintre aceste instanţe. 105/1992..cei obligaţi a le executa aşa cum părţile. ea se examinează după normele legii instanţei care a pronunţat-o.131 Un interesant punct de vedere a fost emis în literatura de specialitate cu privire la prescripţia dreptului de a cere executare silită. care se situează în circumscripţia ale unor tribunale diferite. de altfel se obligă prin convenţia de arbitraj. procedură cunoscută. opinia doctrinară a adoptat punctul de vedere potrivit căruia reclamantul se bucură de un drept de opţiune. pot fi puse în executare silit pe teritoriul României prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. Zilberstein. Pe de altă parte hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi cele care au fost date cu execuţie provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României. 6 din Decretul nr. p. În cazul în care executarea ar fi necesară a se realiza în mai multe locuri. este de 131 S. Referitor la condiţia că hotărârea a cărei executare se cere să fie executorie. competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia urmează a se face executarea.

Dar comerţul internaţional înseamnă nu numai schimburi economice. ci şi diferende între operatorii economici. s-ar înlătura dificultăţile de executare. cit. unele sub forme de litigii care nu pot fi rezolvate pe cale amiabilă. calea 132 Ioan D. p. România se implică în comerţul internaţional pe măsura evoluţiei economiei ei aflate în tranziţie.. op. 98 . cât şi alte dificultăţi în aplicarea dispoziţiilor de drept comun în domeniul specific efectelor hotărârii arbitrale străine. specific raporturilor de drept substanţial de comerţ internaţional. Terţa.132 CONCLUZII Comerţul internaţional a luat în ultimele decenii un avânt fără precedent în istorie. În astfel de situaţii. dar mai cu seamă de drept procedural.analizat necesitatea adoptării unui cadru legislativ uniform. 217. Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii fiind primele două puteri comerciale ale lumii. Astfel.

inclusiv sub aspectul formelor organizatorice. se remarcă că „în lumea de azi. determinându-se în mod implicit dezvoltarea şi creşterea comerţului. Având în vedere acest aspect se observă o dezvoltare a interesului faţă de această alternativă particulară de judecată. a schimburilor internaţionale. în materie de diferende comerciale. desfăşurarea unor raporturi comerciale internaţionale în deplină armonie cu o economie de piaţă liberă. O simplă statistică privitoare la anii apariţiei a câtorva mari asemenea centre considerate tradiţionale demonstrează evoluţia rapidă în timp. arbitrajul determinând apariţia instituţiilor arbitrale. Practica a demonstrat că instanţele judecătoreşti nu sunt cele mai adecvate pentru soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea de comerţ internaţional. reprezentând un mijloc de reglementare rapidă şi echitabilă a litigiilor rezultate din tranzacţiile comerciale. De aici rezultă interesul teoretic şi practic al subiectului abordat. Din această cauză. Demonopolizarea comerţului exterior a constituit momentul esenţial şi determinant pentru localizarea relaţiilor comerciale internaţionale şi prin aceasta impunerea unor principii şi reglementări moderne care să permită pe planul dreptului. Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiţie adaptată în mod special 99 . În contextul mutaţiilor survenite în ultimele decenii atât pe plan european cât şi mondial. fapt ce-i demonstrează viabilitatea. să se facă prin alegerea unor mijloace rapide şi eficiente. ca parte componentă a dreptului privat.normală de soluţionare a litigiului o constituie arbitrajul comercial. a centrelor permanente având vocaţia de a soluţiona în principiu orice litigiu cu care sunt sesizate. Aceste schimbări de principiu induc necesitatea stringentă ca rezolvarea eventualelor diferende de natură comercială cu elemente de extraneitate. este preferat din ce în ce mai mult arbitrajul comercial în locul procedurilor de drept comun. în relaţiile comerciale internaţionale. ca forme organizatorice şi funcţionale. comerţul internaţional constituie una din expresiile de bază ale fenomenului de globalizare”.

De aceea este importantă cunoaşterea aspectelor legate de arbitraj cu privire la evoluţia acestuia. desfăşurarea procesului arbitral. 2. Editura Lumina Lex. Monografii. Băcanu. convenţia de arbitraj care stă la baza declanşării procedurii arbitrale. Editura Atlas Lex. BIBLIOGRAFIE I. Babiuc. favorizând accesul comercianţilor la această formă de justiţie. Cursuri. durata redusă a procesului. Tratate. 3. Victor. 1994. Culegeri 1. În literatura de specialitate se remarcă interesul sporit al autorilor pentru acest subiect. Bucureşti. folosirea limbilor străine. precum şi efectele sentinţei arbitrale. Ion. 2005.litigiilor dintre comercianţi şi care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracţie deosebită. Editura 100 . condiţiile de sesizare a instanţei arbitrale. Bălănescu. având în vedere simplitatea şi supleţea procedurii. Resetti. confidenţialitatea dezbaterilor. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti. Drept civil român: studiu de doctrină şi jurisprudenţă. Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale. specializarea arbitrilor aleşi de părţi.

Editura Paralele 45. 15. Arbitrajul intern şi internaţional. Bucureşti. Litigiul arbitral de comerţ exterior. Piteşti. Arbitrajul comercial în România. 9. Dreptul Comerţului internaţional. Proceduri civile speciale. Bucureşti. 7. Dreptul comerţului internaţional. 1987. Bucureşti. Sergiu. 2002. Droit des affaires. 2002. 1997. Ioan. Dreptul comerţului internaţional. Editura Rosetti. Iaşi. Deleanu. 8. Dumitru. 2000. 16. 2002. Radu. 1969. Dreptul comerţului internaţional. Editura Fundaţiei România de Maine. 1994. Ciobanu. 17. Mazilu. 5. Mircea. 1996. Antologia gândirii juridice. Bucureşti. I. Mihai. Bucureşti. 11. Bucureşti. Teoria generală a actului juridic civil. 1987. Editura Junimea. Gheorghe. Editura Lumina Lex. Ioan. Macovei. Iaşi. 10. Bucureşti. Ion. Geamănu. 2006. Filipescu. Editura Economică. 12. Editura All Beck. Octavian. Editura Academiei. 19. Editura Junimea. 6. Doru. Dumitru. Ioan. Editura Naţional. Yves. 13. 1987. Philippe. Sergiu. 1986. Guyon. Sibiu. Editura Humanitas. Viorel. Malaurie. Tratat Teoretic şi Practic de procedură civilă. Leş. Ioan. Costin. Drept civil – drepturi reale. Bindiu. Grigore. Bucureşti. Mircea. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti. Instituţie în dreptul comerţului internaţional. 20. partea I – Partea generală. Florescu. 101 . Mazilu. Cosmovici. Deleanu. Macovei. 18. Paris. Partea generală. 2002. Editura Lumina Lex. 1997. P. 14. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2005. Practica jurisdicţională şi arbitrală de comerţ internaţional. Editura Alma Mater. Bucureşti. Paul. 1999. Editura Actami. Editura All-Beck. Deleanu. vol. II.Socec. 4. Bucureşti. Bucureşti. Cosma. Căpăţână. Drept internaţional privat.. 1943. Editura Ştiinţifică.

31. Editura Lumina Lex. Editura era. 23. Dreptul comerţului internaţional. 2000. Principii şi instituţii în dreptul comerţului internaţional..R. Dreptul comerţului internaţional. 1957. Bucureşti. 22. 102 . Arbitrajul în comerţul exterior al R. Dragoş. Monica. 30. Adrian. 2003. 1980. Sălăgean. 2004. 2004. 2002. Tudor. Sitaru. Bucureşti. Bucureşti. Editura All Beck. Editura Universitatea Babeş Bolyai. Pavel. Brânduşa. Carmen. Ada. Ion. Pălăcean. 2001. Bucureşti. Editura Vasile Goldiş University Press. R. note de curs. 24. Ştefănescu. Bucureşti. Nestor. Paul.. Papiniu. Bucureşti. Tudor. Constanţa. Bucureşti. 29. Bucureşti. 27. 2002. Viorel. Ionaş. Dogeru. Cluj-Napoca. Elemente fundamentale de drept a comerţului internaţional. Dreptul comerţului internaţional – documente. Roş. 1980. Editura Ştiinţifică. 1957. Dreptul comerţului internaţional. Szabo. Arad. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial. Editura Lumina Lex. Dreptul aplicabil în arbitrajul comercial internaţional. 28. 2000. Alexandru. Arbitrajul comercial internaţional. Ion. Dreptul comerţului internaţional. 32.P. Popescu.. R. Editura Scrisul Românesc. Editura Universitatea. Dreptul comerţului internaţional. 25. Popescu. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 26. Editura Fundaţiei Andrei Şaguna. Severin. Palcu.21. Arbitrajul comercial. Tratat – parte generală.

Editura Dacia Europa Nova. în Revista de drept comercial nr. Clauza compromisorie în jurisprudenţa română. Zilberstein. 6/1993. promulgat la 11. în Revista de drept comercial nr. Gheorghe. 1233/1887. în revista Dreptul nr. Clocotici. II. 7.1865 cu modoficările şi completările ulterioare. Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei. Georgiana. 103 . Băcanu. 34. Ion. în Revista de drept comercial nr. Comentarii. 4. Ion. Codul de procedură civilă.. Studii. Unele consideraţii privind particularităţile arbitrajului faţă de justiţia statului. Codul comercial adoptat prin Decretul-Lege nr. Terţa. Ioan. în revista Dreptul nr. publicat în M. 6. Legislaţie 1. Coordonatele arbitralităţii. Băcanu. 5... F. 1994. Procesul civil internaţional.33. Consideraţiuni privind reglementarea arbitrajului privat în legislaţia României. Editura Lumina Lex. Reviste 1. Litigii arbitrale. 3. D. Savelly. 2.09. Beleiu. III. 2004. în Revista de drept comercial nr. Arbitrajul comercial – modalitate de soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ internaţional. Măgureanu. 2/2000. 6/1993. Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul în legislaţia română actuală. nr. 8/1995. Lugoj. Băcanu. D. în revista Dreptul nr. 2/2000. Ion. Of. 11/1999. 5/2001. 2. Bucureşti. Dănăilă.

9. nr. în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000.1980 în Jurisprudenţa Comercială arbitrală 1953-2002. Of. 157/18.06. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Convenţia de la New York din 1958 pentru recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine.05. 3. Legea nr. Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional de la Geneva din 1961. 7. Decizia civilă a Curţii de Apel Bucureşti nr. cu modificările şi completările ulterioare. 104 . publicată în M. 407/2000. 5. 8. 143/1999 în Jurisprudenţa Comercială arbitrală 1953-2000. 6. Sentinţa Curţii de Arbitraj din Bucureşti nr.31/10. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de comerţ şi industrie a României aprobat de Adunarea Generală a Camerei de Comerţ şi Industrie a României în 30 iunie 1999. 1993. 254/26 oct. Sentinţa Curţii de Arbitraj din Bucureşti nr.1887. 4.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful