You are on page 1of 185

Lect.univ.dr.

COSTACHE GHEORGHE

CRIMINOLOGIE SI PENOLOGIE

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINOLOGIE

1.1. Originea criminologiei Izvoarele istorice atestă faptul că despre criminalitate sau făcut studii de specialitate în mod ştiinţific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deşi despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi de la apariţia primelor forme de organizare a comunităţii umane. Necesitatea autoprotejării comunităţii umane a generat implicit şi primele preocupări de pedepsire a unor comportamente deviante ca o necesitate a protejării valorilor şi normelor instituite de comunitate. Conform istoricului O. Drîmba‚"în mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care prin acţiunile lor amplificau starea de risc. Faptul că legea talionului răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hammurabi şi chiar mult după aceea reprezintă o dovadă în acest sens". În timp, fapta reprobabilă, dar şi pedeapsa ce trebuia aplicată pentru săvârşirea acesteia a cunoscut valenţe noi mai ales de ordin religios şi numai într-o anumită măsură caracter socio-economic. În scopul valorizării superioare a sentimentului religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului1 din aceste considerente actul de justiţie fiind privit ca un dar divin.
1

Jean Pinatel – Traite de droit penal et de criminologie, Tome III Paris, Dalloz 1963 p. 61

De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre pe care sunt gravate articolele Codului său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Conferind esenţă divină activităţii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor sancţiuni extrem de severe2. Din aceste considerente pedepsele erau apreciate ca fiind o retribuţie pentru răul făcut ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. Cu toate că majoritatea pedepselor erau modelate după principiul legii talionului (dacă cineva a scos ochiul unui om liber să se scoată şi al lui, dacă cineva a scos dintele unui om egal cu el să i se scoată şi dintele lui) totuşi aplicarea lor se făcea diferenţiat în funcţie de poziţia socială pe care o ocupa fie făptuitorul fie partea vătămată. În acest context este demn de remarcat faptul că demnitarii se bucurau de unele privilegii în cazul în care săvârşeau delicte minore însă erau pedepsiţi aspru în cazul în care ar fi comis delicte grave. Trebuie remarcat şi faptul că delictele premeditate erau singurele care se pedepseau. Codul lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură importantă reglementările penale ale popoarelor din zona de confluenţă. Astfel în Egipt în timpul Regatului Nou se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omucidere, viol şi adulter feminin precum şi pentru furt din mormintele regale. Judecătorii corupţi primeau de asemenea pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă3. Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntară, răpirea de persoane, vrăjitoria, adulterul, incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin uciderea cu pietre
2

O. Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985 p. 61-105 3 O. Drîmba – op.cit. p. 126

(lapidare) – era încredinţată fie familiei care suferise ofensa fie întregii comunităţi. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori tragerea în ţeapă4. Popoarele din antichitate bazându-se pe normele de convieţuire pe care le-au îmbinat cu elemente al evoluţiei istorice şi cu preponderenţă a învăţăturilor religioase şi-au elaborat norme legislative şi instituţii ale căror sarcini rezolvau problemele pentru care au fost create. În Grecia antică începând cu secolul al VII-lea î.e.n. s-au manifestat primele preocupări în vederea realizării primelor reglementări juridice care ă fie aplicabile tuturor membrilor societăţii cu obligaţia ca aceştia să le şi cunoască. Legile scrise au fost elaborate de învăţaţii vremii numiţi legislatori. Din perioada respectivă istoria reţine numele celebrilor legislatori Solon şi Drakon, remarcaţi, primul prin a fi recunoscut ca unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Greciei antice, iar cel de-al doilea prin asprimea legilor pe care l-ea formulat. Legislatorii au rămas în istorie şi prin aportul deosebit pe care l-au adus cu privire la creşterea rolului statului în aplicarea legii penale prin crearea unui cadru instituţional adecvat şi eliminarea arbitrariului. Din cercetarea izvoarelor istorice legislative rezultă faptul că un aport deosebit la cercetarea criminalităţii l-au avut şi filozofii lumii antice cum ar fi Platon, Socrate, Aristotel, Seneca, care în operele lor au făcut referire la anumite concepte din care unele sunt valabile şi azi. Dintre filozofii menţionaţi mai sus, în scrierile lui Platon găsim idei conform cărora pedeapsa nu putea fi justificată prin ea însăşi ca reacţie la răul produs prin fapta reprobabilă ci trebuia să fie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic al aplicării acesteia. De aici se poate trage concluzia că filozoful antic identificase scopul pedepsei ca fiind acela al prevenirii săvârşirii altor fapte în viitor.
4

Idem p. 185

Platon afirma că: „acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi5”. Aristotel, un alt filozof al lumii antice este primul care surprinde efectul sărăciei şi mizeriei sociale asupra factorilor favorizanţi în comiterea delictelor. În operele sale se regăsesc două teze de o importanţă deosebită conform cărora „omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură lipsit de lege şi dreptate este cea mai rea dintre toate”. O a doua teză care scote în evidenţă rolul preventiv pe care trebuie să-l aibă o pedeapsă aplicată ce se aplică unei persoane care a comis un delict se referă la aceea că „o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei”. Preocupările faţă de problema criminalităţii se regăsesc şi în operele literare ale antichităţii aşa cum sunt poemele homerice, Antigona, Oedip, Medeea şi altele. De asemenea preocupări în domeniul criminologiei se regăsesc şi în datele furnizate de istoria medicinei legale, chiar Hipocrate fiind consultat de specialiştii vremii în situaţiile unor omoruri. În concluzie se poate afirma că la fel ca şi izvoarele dreptului, filozofiei sau artelor, izvoarele criminologiei sunt îndepărtate în timp începând odată cu startul omului spre umanitate. 1.2. Formarea şi apariţia criminologiei Apariţia criminologie ca ştiinţă nu poate fi precizată cu exactitate în timp, cei mai mulţi specialişti în domeniu apreciind
5

Platon, Dialoguri, Protagoras,Paris,ed.Les Belles Lettres,1966,324, a.b.

că medicul militar italian Cesare Beccaria este întemeietorul acesteia, în lucrarea sa - Despre infracţiuni şi pedepse apărând primele idei care scot în evidenţă umanismul şi importanţa prevenirii delictelor. Totuşi înaintea lui Beccaria, Thomas Morus a scos în evidenţă necesitatea prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale. Aceleaşi idei cu scop preventiv prin îmbunătăţirea moravurilor se regăsesc şi în opera lui Montesquieu. Pornind de la ideile predecesorilor săi Beccaria a fost primul care a criticat tirania şi arbitrariul ce dominau justiţia italiană scoţând în evidenţă importanţa dreptului natural conform căruia toţi oamenii să fie consideraţi egali în faţa legii şi să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii, pledând împotriva dreptului „divin”. Potrivit opiniilor sale dreptul de a pedepsi este al societăţii raportând pedeapsa la pericolul social al faptei şi vinovăţia făptuitorului. Pe baza unor cercetări experimentale având ca punct de pornire aspectele psihiatriei judiciare medicul militar Cesare Lombroso a susţinut în opera sa „Omul delincvent”, că ar fi găsit imaginea model a infractorului descriindu-l ca pe o persoană predestinată să comită delicte datorate unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Această operă a sa a avut un puternic impact asupra lumii ştiinţifice din acea vreme dar şi după aceea, el fiind recunoscut în domeniul criminologiei ca fiind părintele criminologiei antropologice. În domeniul cercetării criminologice un rol important în ocupă şi profesorul în drept şi sociologie Enrico Ferri care a abordat în cercetările sale rolul factorilor sociali în determinarea criminalităţii motiv pentru care acesta este cunoscut în ştiinţa criminologică ca întemeietorul criminologiei sociale. Pentru prima dată în izvoarele istoriei criminologice noţiunea de criminologie se regăseşte în lucrarea cu acelaşi

titlu a magistratului italian Raffaele Garofalo în care a scos în evidenţă o teorie a criminalităţii naturale independentă de oricare altă ştiinţă lucru ce i-a adus critici vehemente din partea specialiştilor în domeniu. Toate aceste contradicţii au determinat aprofundarea cercetărilor privind studiul fenomenului infracţional într-un cadru instituţional bine definit ceea ce a prefigurat apariţia noii discipline ştiinţifice care s-a numit criminologie.M. Cercetătorii italieni menţionaţi mai sus nu s-au preocupat numai de identificarea şi studierea fenomenelor criminologiei şi prin activitatea lor s-a adus un aport substanţial la dezvoltarea politicii penale şi la prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin reacţia socială împotriva criminalităţii. Această controversă s-a accentuat şi mai mult odată cu apariţia teoriei medicului francez Andre Lacassagne conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale revine societăţii. Evoluţia criminologiei Starea şi dinamica fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice.3. Academiei. 13 . psihologie şi psihiatrie6 . 1. influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei. francezii susţineau că aceasta este determinată de factori preponderent sociali. Controversele în domeniul criminologiei s-au accentuat odată cu apariţia teoriilor elaborate de cercetătorii francezi în domeniu bazate pe etiologia criminalităţii. Întrucât influenţa cercetărilor medicului militar Lombroso s-a menţinut în cadrul studiilor făcute şi de alţi 6 R. iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie. Dacă italienii considerau criminalitatea ca fiind cauzată de factori preponderent biologici. Stănoiu. Bucureşti 1989 p. Introducere in criminologie. ed.

N. iar din 1993 acesta poartă numele de Institutul European Pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii. Cele două conflagraţii mondiale au produs o stagnare a cercetării criminologice. Preocupările O. şi ale organizaţiilor specializate din cadrul acestora în domeniul prevenirii criminalităţii au determinat realizarea unor cursuri internaţionale de criminologie în cadrul cărora se analizează bazele teoretice şi conceptuale. perioadă în care criminologia nu se constituise ca o disciplină autonomă şi ea apărea ca parte componentă a altor ştiinţe care abordau într-un fel sau altul probleme legate de descrierea.N. De altfel. sub această denumire s-au şi desfăşurat primele congrese în domeniu.U. în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic şi Social care a creat iniţial Comitetul Consultativ Special de experţi în problemele criminalităţii care ulterior s-a transformat în Divizia Pentru Justiţie Penală şi Prevenire a Criminalităţii.N. Societatea Internaţională de Criminologie a fost integrată în structurile O. însă odată cu înfiinţarea în 1934 a Societăţii Internaţionale de Criminologie cu sediul la Paris au fost reluate cercetările în acest domeniu promovându-se la nivel internaţional preocuparea cercetării ştiinţifice a criminologiei.U. În ţara noastră după o perioadă îndelungată în care studiile criminologice au avut un caracter sporadic.U. obiectivul acestuia fiind reprezentat de schimbul de informaţii între ţările europene în vederea prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional. explicarea şi interpretarea fenomenului infracţional. criminologia s-a numit o perioadă de timp „antropologie criminologică „. În anul 1981 O. a realizat un acord cu guvernul Finlandei şi au creat Institutul Helsinki pentru controlul şi prevenirea criminalităţii. în 1990 s-a . principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii.cercetători.

criminalitate şi reacţie socială. din dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate. 7 8 R. 1. din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect. De asemenea a cunoscut o nouă dezvoltare învăţământul superior în domeniul criminologiei şi au fost înfiinţate colective de cercetători în domeniu la Inspectoratul General al Poliţiei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.cit.înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică. 16 .M. Această stare de fapt rezultă din complexitatea obiectului de cercetare. 15 R. criminal.8 În contextul profundelor schimbări sociale. Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil7. de formarea unor specialişti în acest domeniu.cit. p.4.M. Criminologia generală Afirmarea criminologiei ca ştiinţă a trebuit să demonstreze prin metode proprii de cercetare şi tehnici de explorare a criminalităţii că are un obiect propriu de studiu apt să facă aprecieri privind fenomenul infracţionalităţii şi că pe baza cercetărilor efectuate este în stare să propună metode şi programe specifice şi eficiente în vederea limitării şi prevenirii fenomenului infracţional. p. Stănoiu op. la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei. Stănoiu op. mondiale o parte din cercetătorii criminologi manifestă reţineri în ceea ce priveşte posibilitatea abordării la nivel global a problemei criminalităţii şi au criticat studiile criminalităţii la nivel general care au abordat nediferenţiat conceptele legate de crimă.

Ţinând cont de considerentul potrivit căruia criminalitatea este un fenomen complex şi se află permanent în evoluţie. . criminologia contemporană abordează o orientarea realistă şi pragmatică având drept scop adaptarea cadrului şi metodelor sale la nevoile contemporane care vor contribui în mod sigur la realizarea sarcinilor şi obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a propus.

Date despre existenţa unui sistem sancţionator pe meleagurile Daciei antice nu se găsesc în izvoarele scrise. nu se poate vorbi de luarea unor măsuri de pedepsire în lipsa unor norme morale prestabilite. până la scindarea primelor forme de comunităţi. Aceasta se poate deduce din scrierile istoricilor altor naţiuni din împrejurul Daciei care-i caracterizau pe înaintaşii noştri "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". deşi criminalitatea cunoaşte o creştere simţitoare. Preocuparea pentru autoprotejare a fost dată de reacţia grupului aflat în pericol. la adresa celor care. fie că se refereau la cele de ordin material sau de ocuparea unor teritorii mai avantajoase. numai din dorinţa comunităţii de a se autoproteja împotriva acelor comportamente care le periclitau însăşi existenţa.1. însă cu certitudine că ele au existat. Faptul că se face referire că sunt "cei mai drepţi" conduce imediat la concluzia că înaintaşii noştri aveau un sistem de . se poate vorbi de existenţa preocupărilor pentru aplicarea unor pedepse pentru comportamente individuale considerate ca periculoase. fie că se refereau la ocuparea rolului conducător al grupărilor empiric organizate. Consideraţii privind ştiinţa penitenciară 1.1.CAPITOLUL II NOŢIUNI GENERALE DE PENOLOGIE 1. În acest context.1 Scurt istoric Apariţia şi dezvoltarea comunităţilor umane arhaice au generat implicit şi ivirea primelor forme de conflicte de interese. Numai că. prin acţiunile lor amplificau o stare de risc.

După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman. În toată această perioadă legislaţia bizantină a avut mare influenţă asupra voievodatelor şi cnezatelor româneşti din cele 3 provincii (Muntenia. ocazie cu care dărâmăturile acesteia i-au îngropat atât pe tâlhari cât şi pe cei care îi păzeau". Aceste norme de drept roman s-au îmbinat cu obiceiurile de judecată şi pedepsire aplicate de băştinaşi în tradiţionalele "sfaturi ale bătrânilor" care reprezentau "instanţa". Sistemul roman şi cel băştinaş au acţionat secole de-a rândul până la cucerirea Bizanţului de către Imperiul Otoman (1413). în lucrarea "Noţiuni statistice asupra Moldovei". Acest sistem complex de norme a fost cunoscut sub denumire de " datina norodului".organizare bine pus la punct cu ierarhii stabilite şi cu norme care trebuiau respectate şi puse în aplicare de toţi membrii comunităţii. a prinţului Nicolae Şuţu de la 1380 se găsesc referiri cu privire la existenţa unei ocne aparţinând ocolaşilor de Trotuş unde "pe vremuri a avut loc o răscoală a tâlharilor ce lucrau în ea. ce se pronunţa cu privire la pedepsirea faptelor ce aduceau atingere normelor de convieţuire ale comunităţii. De asemenea. Legislaţia din cele 3 provincii a funcţionat sub denumirea de "Jus Valahicus" sau Legea Românească până în secolul al XIV-lea având în structură elemente geto-dacice peste care sau suprapus dreptul romano-bizantin şi normele de conduită şi morală ale popoarelor migratoare care au fost asimilate de către băştinaşi. . normele dreptului roman care presupunea implicit şi aplicarea unor pedepse în cazul celor vinovaţi de anumite fapte. ca o formă a legii nescrise a poporului. însă istoricul Dimitrie Cantemir în lucrarea "Descrierea Moldovei" aminteşte de o lege scrisă ce era întemeiată pe "legile împăraţilor romani şi ţarigrădeni ca şi pe hotărârile soboarelor bisericeşti". împăratul Traian a impus respectarea în aceste noi teritorii ocupate. Transilvania şi Moldova).

Dacă luăm în considerare faptul că în antichitate de cele mai multe ori se aplicau pedepse deosebit de severe pentru fapte minore. tâlharii. domnitorul părţii dunărene a Serbiei. Acest lucru reiese şi dintr-un act emis la 1391 de Despotul Ştefan. însă ele nu erau organizate în acest scop. La 1421. iar criminalii erau de nesuportat în nici o ţară. cu toate că există perioade destul de mari de timp în care nu se regăsesc trimiteri sau date cu privire la închisori sau aplicarea pedepselor. şi din porunca domnitorului au fost prinşi şi aduşi cu ştreangul de gât în faţa cavalerului pentru a hotărî dacă îi iartă sau îi omoară. în mine. "aruncarea în ocne" era o pedeapsă tot la fel de dură deoarece munca în acest loc nu se stabilea pe o perioadă de timp ci ea se referea la tot restul vieţii. în speţă fiind vorba de "Pravila Mică de la Govora" din 1640 dată de domnitorul Matei Basarab. Primele legi care au fost elaborate şi care vizau şi aplicarea unor pedepse pentru anumite fapte se regăsesc în secolul al XVII-lea. Foarte multe informaţii despre evoluţia şi regimul pedepselor de la noi se regăsesc în documente aparţinând unor străini ce au trecut pe la noi precum şi din pravilele şi legiuirile domneşti. în timpul domniei lui Alexandru cel Bun se menţionează întru-un document cum că nouă hoţi au jefuit pe consulul francez Guillber de Lannoy care călătorea prin Moldova. criminalii. care împroprietăreşte mânăstirile Tismana şi Vodiţa din Tara Românească cu o suprafaţa importantă de pământ. domn al Ţării Româneşti (1633-1654) precum şi în "Cartea românească de învăţătură a pravilelor împărăteşti" ce a fost tipărită din . Pedepsirea infractorilor şi a criminalilor era aplicată în toate statele. Locuri în care erau închişi hoţii. pe lângă administraţie. existau la mânăstiri. dar pentru care se specifică în mod expres că pe aceste moşii se poate aşeza oricine cu excepţia criminalilor care trebuie să ceară voie de la Domnitor. în clopotniţele bisericilor.

plată în natură pentru răul sau dauna produsă sau privarea de libertate pe o perioadă bine determinată prin legi speciale. Dreptul execuţional penal este o ramură de drept ce cuprinde norme juridice care privesc relaţiile sociale ce se nasc cu ocazia executării pedepselor. scopul şi temeiul răspunderii penale şi pedepsele aplicabile pentru o anumită faptă. dreptului execuţional penal îi revine sarcina de a . mulţi dintre cei care au fost aruncaţi în întunecimea acestora sfârşind fără a mai vedea lumina zilei. Vasile Lupu (1634-1653) la Mânăstirea Trei Ierarhi. Dacă dreptul penal fixează noţiunea. vom face referire în cele ce urmează. dozarea lor în funcţie de fapta produsă. Aplicarea pedepselor de-a lungul istoriei a cunoscut profunde transformări şi au început cu aplicarea măsurilor fizice. Evoluţia socio-politică a determinat o preocupare constantă în ceea ce priveşte sancţionarea faptelor antisociale.porunca domnitorului Moldovei. aşteptând moartea ca pe un dar al divinităţii. dar mai ales de condiţiile de executare şi ce se urmăreşte prin aceasta. Caracterizarea conceptului de ştiinţă penitenciară. Se poate spune că situaţia dramatică din sistemul închisorilor europene. măsurile legislative începând să evolueze în consonanţă cu legile europene începând cu secolul al XVIII-lea. 1. în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi de apărare a ordinii de drept.2. Despre rolul şi tipul acestor pedepse. se regăsesc şi în temniţele româneşti. Dreptul execuţional penal oferă direcţiile principale ale politicii statului privind executarea pedepselor în vederea prevenirii săvârşirii de infracţiuni. suportând cele mai groaznice suferinţe trupeşti şi sufleteşti. a asigurării unei influenţe pozitive prin educarea condamnaţilor. menţionată în documentele vechi.

Ea are ca obiect de studiu modul în care se execută pedepsele privative de libertate ce se realizează în locuri anume destinate denumite penitenciare. . trebuie să se desfăşoare un vast program cu măsuri de ordin juridic. informaţii. cunoştinţe sau idei cu privire la natura şi funcţiile pedepselor precum şi a modului în care acestea trebuie puse în aplicare în vederea prevenirii comiterii de noi fapte antisociale. În vederea realizării scopului pedepselor. Astfel. dreptul penitenciar sau ştiinţa penitenciară are ca obiect de studiu numai executarea pedepselor privative de libertate pe când dreptul execuţional penal reglementează executarea tuturor pedepselor inclusiv pe cele private de libertate. Dreptul penitenciar reglementează acele relaţii sociale care apar în cadrul executării unei pedepse privative de libertate între persoanele ce execută o pedeapsă cu închisoarea pe de o parte şi administraţia penitenciarelor pe de altă parte. acela de a preveni săvârşirea de noi fapte penale. toate aceste domenii intercondiţionându-se şi interacţionând în procesul educativ. Practic. penologia este o disciplină teoretică ce are rolul de a studia pedepsele. măsura în care executarea unei pedepse privative de libertate.reglementa relaţiile sociale în domeniul executării efective a pedepselor penale. psihologic şi pedagogic deosebit de complexe. contribuie la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către condamnat sau de către alţii. Ştiinţa penitenciară s-a dezvoltat în statele occidentale ca o disciplină de studiu socio-umană. ştiinţa penitenciară studiază organizarea sistemului penitenciar şi regimul de viaţă al condamnaţilor. în perioada executării pedepselor privative de libertate. oferind dreptului execuţional penal acele date. În acest context.

În literatura de specialitate9. pedeapsa este o măsură de constrângere prevăzută de lege şi aplicată cuiva de o instanţă judecătorească drept sancţiune pentru o infracţiune. 1996. pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. folosind de cele mai multe ori aceleaşi concepţii şi oferind aceleaşi motivaţii. 1.Dicţionarul explicativ al limbii române. Ed. Univers Enciclopedic. indiferent care ar fi ea şi sub ce formă va fi aplicată şi fără a condiţiona-o de calitatea făptuitorului. scopul şi funcţiile sancţiunilor 1. deci se poate afirma că a sancţiona este echivalent cu a pedepsi.3. p. cum ar fi: a) punerea în imposibilitate a infractorilor. desfigurarea Colectiv . pedeapsa este definită ca fiind o măsură de represiune. Bucureşti. În antichitate era văzută ca un mijloc fizic de pedepsire prin tăierea mâinii pentru furt. Sistemul nostru legislativ are în vedere faptul că pedeapsa. Noţiunea. De-a lungul istoriei s-au adus foarte multe argumente care să justifice într-un fel sau altul pedepsirea. o sancţiune aplicată celui care a săvârşit o greşeală.Scopul pedepsei. penale.1. În conformitate cu prevederile art. 772. sancţiunea este definită ca fiind o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care încalcă dispoziţiile ei. însă în accepţiunea ştiinţelor juridice.3. 945 9 . Din acelaşi document. care viza luarea acelor măsuri care să-i împiedice pe infractori să mai comită şi alte fapte antisociale. 52 din Codul penal.2. Noţiunea de sancţiune.3. în accepţiunea generală.1. trebuie să nu cauzeze suferinţe fizice de nici un fel şi de asemenea să nu înjosească persoana condamnatului.

o durere sau suferinţe puternice. totuşi.prostituatelor. cu scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri.p. legiuitorul a incriminat actele de violenţă de orice natură ce s-ar putea exercita asupra oricărei persoane inclusiv asupra celor private de libertate. cu ajutorul unui tratament aplicat adecvat făptuitorului. unei persoane. dar şi a autorului de a mai comite fapte antisociale. d) resocializarea. aşa după cum se observă din cele prezentate. fizice ori psihice. Cu alte cuvinte. conform căreia “Fapta prin care se provoacă. care pune în centrul atenţiei preocupările şi eforturile generale care trebuie să conducă la ideea că prin pedeapsă. care presupune că prin pedeapsa aplicată făptuitorului. Deci am putea concluziona că scopul pedepsei este egal cu prevenirea comiterii de infracţiuni. cu intenţie. influenţează prin inhibarea şi abţinerea altora. c) intimidarea. Pentru a se asigura că pedeapsa are principal scop reeducarea făptuitorului şi nu pedepsirea fizică sau psihică a acestuia de către cei puşi să vegheze asupra modului cum se execută efectiv. sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare . de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face promisiuni asupra unei terţe persoane. castrarea pentru infractorii cu înclinaţii sexuale etc. scopul general este de a împiedica pe făptuitori dar şi pe alţii de a mai comite fapte antisociale. de a o pedepsi pentru un act pe care acesta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că la comis.. acesta se va îndrepta. "ochi pentru ochi. sau pedeapsa meritată. este incriminată tortura. Deşi diferite ca filozofie. îşi va reconsidera atitudinea faţă de normele şi valorile colectivităţii. în articolul 2671 C. Astfel. b) retribuirea. oricare pedeapsă ar fi. dinte pentru dinte". îşi va reveni. care presupune să se acţioneze asupra făptuitorului şi să i se producă acelaşi rău pe care el l-a produs prin fapta săvârşită.

Funcţiile pedepsei. c) pedepse accesorii. Astfel. Din aceste 3 feluri de pedepse. va trebui să abordăm pedeapsa sub aspectul categoriilor şi limitelor ce se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. după ce am văzut scopul acesteia. inuman.3. de a-l determina pe individ să-şi asigure existenţa prin muncă cinstită şi să se înscrie în ansamblul de norme ce reglementează ordinea de drept şi regulile generale de convieţuire socială. b) pedepse complementare.ar fi ea. sunt prezentate pedepsele ce se aplică persoanelor fizice. Din aceasta se poate concluziona că orice pedeapsă aplicată oricărei persoane nu trebuie să aibă un efect crud. scopul pedepsei este acela de a contribui prin efectul său la prevenirea săvârşirii de noi fapte infracţionale iar prin executarea efectivă se urmăreşte formarea unei atitudini corecte şi responsabile faţă de muncă.3.P. Pentru a putea înţelege mai bine care sunt funcţiile pedepsei. În articolul 53 C. fiecare la rândul ei are mai multe componente. 1. Astfel.000 lei Pedepsele complementare sunt: . acestea fiind de trei feluri: a) pedepse principale. degradant sau să pună persoana la oprobriu public sau batjocură. pedepsele principale se împart în: a) detenţiunea pe viaţă. sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres ori tacit al unor asemenea persoane’’. atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt practicate de către un agent al autorităţii publice. b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani c) amenda de la 100 lei la 50.

d) reeducarea infractorului prin participarea la programele ce se desfăşoară fie cât este privat de libertate fie prin . care prevede că şi acestea sunt pedepse principale şi pedepse complementare.a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani. vizează într-un fel sau altul obiectul de activitate al acesteia. d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani. reglementate în art. b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o perioadă de la 3 luni la trei ani. e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare Din prezentarea categoriilor şi limitelor pedepselor se pot deduce funcţiile pedepselor care sunt următoarele: a) indiferent că este persoană fizică sau juridică pedeapsa are rolul de a crea o intimidare generală. ele fiind următoarele: a) dizolvarea persoanei juridice. În cazul persoanelor juridice pedeapsa principală este amenda de la 2. În ceea ce priveşte pedepsele complementare ce se pot aplica persoanei juridice. b) corijarea sau îndreptarea celui care comite o infracţiune. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 531 C.711 C.000. Ca o noutate pentru sistemul sancţiunilor în legea penală românească.P. în condiţiile prevăzute în art. c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani.500lei la 2. b) degradarea militară. c) limitarea posibilităţilor de a comite noi infracţiuni prin izolare sau eliminare . s-au prevăzut în Codul Penal şi pedepse pentru persoanele juridice. 64.000 lei.P.

pentru limitarea. Toate elementele componente ce ţin de scopul şi funcţiile pedepsei. au ca ţel final realizarea unei puternice influenţe în rândul comunităţilor în general şi al societăţii pe ansamblu. e) reinstaurarea ordinii de drept în societate. f) puterea exemplului ca o componentă de bază în prevenirea infracţiunilor. indiferent de ce natură ar fi ea. . stoparea. a celor neprivaţi de libertate.acţiuni desfăşurate de organele non-guvernamentale. reducerea şi prevenirea fenomenului infracţional.

a fost necesar să îşi reanalizeze şi să se reorienteze în ceea ce priveşte scopul cercetării sale şi a introdus în obiectul de studiu măsurile de prevenire a criminalităţii. Scopul general al criminologiei În studiile sale. Pinatel arată că: "Definirea noii politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie. psihologie. mai bine conturat şi mult mai precis.7 . însă el se deosebeşte esenţial de acestea. se poate face afirmaţia că scopul general al criminologiei este identic cu cel al ştiinţelor penale. Scopul criminologiei La fel ca şi obiectul său de studiu. criminologul francez J. Paris. scopul criminologiei devine permanent. p.La societe criminogene. Calmann-Levy. 1971. Sintetizând.CAPITOLUL III SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI 3.1.1. 10 Jean Pinatel . care să conducă nemijlocit la combaterea faptelor antisociale şi. ştiinţă complexă care se sprijină pe biologie.1. bineînţeles. acela de prevenire a fenomenului infracţional. Criminologia. Ed. la realizarea unui deziderat major. din ce în ce mai clar. criminologia este o disciplină ce are în studiu fenomenologia penală. Din acest context se poate concluziona că scopul general al criminologiei îl constituie realizarea unei politici penale eficiente. odată ce evoluează cercetările ştiinţifice în domeniu. 3. în sensul că dacă dreptul penal este o ştiinţă normativă. având în vedere permanenta sa confruntare cu realitatea infracţională. sociologie şi ştiinţele juridice10".

să identifice şi să stabilească cauzele concrete ce conduc la producerea criminalităţii. există de asemenea o diferenţiere semnificativă. marea majoritate a cercetătorilor în domeniu consideră că funcţiile de bază ale criminologiei sunt: funcţia descriptivă şi funcţia explicativă.2.32 . Ed. Academiei. 11 R. p. Stănoiu . ambele conlucrând la elaborarea doctrinelor de prevenire şi represiune. promotorii teoriilor moderne în domeniu. diferenţele dintre scopul general al criminologiei şi scopul ştiinţelor penale. aceasta rezultând din faptul că în timp ce criminologia are în vedere să găsească. ele nu se exclud. care iau în calcul şi domeniul politicii penale. Aceste funcţii conduc la cunoaşterea şi explicarea ştiinţifică a problemelor de bază ale fenomenului criminal. Scopul imediat al criminologiei Am prezentat mai sus în mod detaliat şi explicit. 3. în care criminologia trebuie să aibă o reală implicaţie. 1989. Bucureşti. între ele există raporturi permanente. ba. dreptul penal are în vedere să apere prin normele sale. mai adaugă celor două funcţii menţionate mai sus şi funcţia predictivă (de anticipaţie) şi funcţia profilactică (de prevenire)11. Funcţiile criminologiei Criminologia contemporană scoate în evidenţă faptul că obiectul şi scopul acestei ştiinţe îşi găsesc cel mai bine înţelegerea în funcţiile pe care aceasta le are.1.Introducere în criminologie. din contră. 3. M.2.Cu toate acestea. Pe lângă aceste două funcţii de bază. În referire la scopul imediat. contribuind astfel la aplicarea concretă în practică a activităţilor multiple de combatere a fenomenului infracţional. În acest context. valorile şi relaţiile sociale fundamentale.

infracţiuni contra persoanei. cum ar fi: a) felul crimelor (actelor antisociale) comise . 10 ani etc. de climă şi care au o puternică influenţă asupra personalităţii omului.2. Pinatel în domeniu şi anume: mediul. mediu rural.. care din punct de vedere criminologic poate fi analizat din două perspective şi anume: mediul personal şi mediul social global. regiune.mediu urban. d) factorii sociali care au influenţat într-un fel sau altul comiterea de infracţiuni .clasificate după sex. situaţii economice etc. .). Funcţia descriptivă Este una din cele mai importante funcţii care stau la baza cunoaşterii criminalităţii şi prin ea se studiază şi consemnează principalele date referitoare la "volumul" criminalităţii dintr-o zonă teritorială bine definită (ţară. Mediul personal scoate în evidenţă modelele de comportament promovate. natural.este un concept care poate fin analizat sub mai multe accepţiuni şi anume: a) mediul fizic sau geografic.3.. terenul. într-o perioadă de timp dată (1 an. Tot prin această funcţie se pot cunoaşte mai multe elemente ale fenomenului criminalităţii. b) mediul social. care se referă la mediul înconjurător. care sunt cele mai uzitate concepte operaţionale de ordin descriptiv. c) locurile cele mai "favorabile" care au uşurat săvârşirea faptelor antisociale . Pentru o înţelegere mai corectă. de anotimpuri. oraş). b) categoriile de persoane care au comis faptele antisociale . realizat de formele de relief. personalitatea şi actul. scopurile şi acţiunile colective. infracţiuni contra patrimoniului etc.procese de urbanizare.1. vârstă. Mediul . vom detalia conceptele folosite de criminologul francez J. cultură etc.

J. care are rolul de a desemna trăsăturile de ordin bioconstituţional al individului. op. se obţine terenul. moştenirea informaţională genetică. se obţine congenitalul. se obţine nativul. b) mediul ocazional (şcolar-profesional). e) dacă la constituţional se adaugă modificările determinate de influenţele fizice şi psihice de-a lungul existenţei umane. nu înseamnă că automat este şi de acord cu el. sistemele de norme şi valori la care aderă. permanent. Referindu-se la mediul personal sau psihosocial. p. criminologul belgian E. poate exista un dezacord care poate evolua şi care poate duce la o inadaptare care naşte de cele mai multe ori un conflict. Tocmai de aceea. În vederea stabilirii sferei sale de acţiune. c) mediul ales sau acceptat (anturajul). Pinatel face următoarele precizări12: a) la bază este ereditatea. d) mediul impus (militar. d) dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin odată cu creşterea. se obţine constituţionalul. cit. penitenciar). Un concept cu care se va lucra foarte mult în cadrul criminologiei în general şi al acestei funcţii în special. Pinatel. c) dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului. este cel 12 J. În acest context.relaţiile interpersonale. trebuie făcută precizarea că dacă o persoană se adaptează mai uşor sau mai greu la unul din aceste tipuri de mediu. b) dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice. de Greeff a făcut următoarele distincţii: a) mediul ineluctabil (mediul familial). în uter. Un alt concept folosit în cercetarea criminologică de funcţia descriptivă este terenul.45-46 ..

48-49 . însă cel mai recomandat este folosirea acestuia conform definiţiei date de psihologie şi anume: "personalitatea semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. 13 14 P. Popescu-Neveanu . în care pe de o parte situaţia este căutată. componentele enumerate mai sus. care reprezintă un ansamblu de împrejurări subiective şi obiective ce preced actul criminal. p. pragmatice şi axiologice13". acesta trebuie să-i dea un răspuns. Pinatel. 1978. complexul personalitate-situaţie constituie schema fundamentală a explicaţiei trecerii la act14.de personalitate . Criminologul austriac Exner a reliefat în opera sa cel mai pregnant caracterul complexului personalitate-situaţie şi a evidenţiat că felul în care se pot săvârşi unele infracţiuni sunt favorizate de diverse împrejurări.concept faţă de care au fost diverse controverse şi diferenţe de opinie. Cele mai importante dintre situaţiile ce preocupă studiul criminologic sunt situaţiile precriminale. cit. b) situaţii nespecifice sau amorfe. iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta. Bucureşti. Ed. ar fi insuficiente dacă nu s-ar pune în discuţie şi conceptul de situaţie. op. care au fost abordate în mod deosebit de criminologul suedez Olof Kimberg. c) situaţii mixte sau intermediare. Albatros. făcând în acest sens următoarea clasificare: a) situaţii specifice sau periculoase. în care ocazia nu trebuie căutată de infractor. p. Răspunsul dat este actul infracţional. în care ocazia trebuie căutată de infractor.. Trebuie remarcat faptul că. În criminologia clinică. purtătorul funcţiilor epistemice. cu o participare directă şi nemijlocită a personalităţii.268 J. În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte un individ cu o anume personalitate.Dicţionar de psihologie.

nivelul de dezvoltare socio-economică etc. un factor important care trebuie luat în considerare este evoluţia politicii penale15. Stănoiu. se realizează pe baza unor documentări întocmite pe diverse căi. atunci când se procedează la o descriere a dinamicii criminalităţii pe o perioadă mai mare de timp.. M. Criminologia însă. 3. Funcţia explicativă Pentru a accede mai uşor la interpretarea funcţiei explicative. conform căreia "faptele nu au nici un fel de înţeles fără interpretare. studii demografice etc. fenomenul criminalităţii şi legăturile acestuia cu alţi factori de ordin economic. întrucât faptele considerate ca antisociale. nu dispune de baze statistice şi atunci îşi culege datele ce o interesează din alte domenii. cum ar fi: cadrul legislativ. pentru a ajunge la o interpretare corectă a faptelor observate". cit. se modifică de la o perioadă la alta de timp. social etc. cum ar fi statistici judiciare. analiza situaţiei criminalităţii trebuie să ia în calcul şi o serie de factori de o complexitate deosebită. date din penitenciare. ce se impun a fi pedepsite.2.Aşa după cum am mai arătat anterior. Acest lucru este deosebit de important. iar noi avem nevoie de un nivel considerabil de cunoaştere a vieţii în general şi experienţa anumitor sectoare specifice. 15 R. p. cultural. Aşa de exemplu. deoarece de el depinde într-o mare măsură incriminarea unor fapte sau dezincriminarea altora. Având în vedere aceste greutăţi în colectarea datelor ce interesează. astfel că este imperios necesar cunoaşterea aspectului. op. vom porni de la opinia lui H. Mannheim. printre care cele mai importante sunt datele statistice.2.34 . tipul de politică penală. evaluare şi o înţelegere generală.

trebuie pornit de la înţelegerea esenţei. având drept elemente cauza. mobilul. care ar reprezenta ca o observare globală orice element care ar avea legătură cu actul infracţional. condiţia. ca de exemplu: factorul. Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima. există o concluzie foarte simplă. trebuie precizat că pentru a înţelege care este scopul imediat al cercetării criminologice. Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur factor. De-a lungul timpului însă. Această ipoteză a fost însă criticată de alţi cercetători în domeniu. ceea ce duce la concluzia că istoria criminologiei poate fi considerată ca o istorie a modelelor etiologice. că în criminologie nu există cauze ale crimei să fie atât de necesare. o serie de cercetători în domeniu. Pentru a clarifica conceptele operaţionale utilizate pentru explicarea fenomenului infracţional. astfel că dintr-o cercetare etiologică a fenomenului infracţional. În acest context. bazându-se pe faptul că intră în contradicţie cu obiectul şi scopul criminologiei. dar fundamentală. adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii. în conjugare cu alţi factori. indicele. H. le-au abandonat şi au mers pe ideea folosirii conceptului de factori. a condiţiilor şi cauzelor ce favorizează fenomenul infracţional.În acest context. care în mod invariabil. cât şi suficiente. s-au folosit o serie de concepte. condiţia. mai ales în deceniile 6-7 din secolul al XX-lea şi-au manifestat unele rezerve cu privire la folosirea conceptelor mai sus menţionate şi a modului de cercetare. a naturii. ar determina acest rezultat". Cei mai mulţi criminologi au avut în preocupările lor căutarea explicării cauzelor fenomenului infracţional. cauza. indicele este un simptom care . Pentru a explica mai bine istoria criminologiei. Mannheim arăta că: "Înainte de toate.

op. p. Ed. ştiinţa criminologiei va apela la modelele din alte domenii de activitate din sfera cunoaşterii.. se folosesc în criminologie concepte precum: prezent. risc. cât şi autorii implicaţi17. Bucureşti. Păun . 1996. precum şi a altor fapte noi de la o etapă la alta. s-a impus realizarea unei aprecieri ştiinţifice a acestui fenomen infracţional şi a dinamicii sale. Nistoreanu. atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale. 3. Pentru a realiza o cercetare de predicţie. similitudine.permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat16. în vederea luării tuturor măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. Funcţia predictivă Evoluţia criminalităţii prin fapte antisociale izolate sau de grup restrâns şi apariţia criminalităţii organizate. probabilitate. în funcţie de evoluţia condiţiilor socio-economice. Pentru a realiza procedee sau metode predictive. Pinatel . Europa Nova. Funcţia profilactică În dinamica dezvoltării economico-sociale şi a permanentelor schimbări politice.33 .4. pentru a putea fi evaluat corespunzător. pentru contracararea şi limitarea acestui fenomen. p. forurilor naţionale şi internaţionale.51 Gh.3. apar permanent dezechilibre datorate acestor treceri de la o etapă la alta. astfel că în acest 16 17 J. hazard.2. prognoză. a pus şi pune serioase probleme oamenilor de ştiinţă. Având în vedere gravele prejudicii pe care le creează.2. cit.Criminologie. viitor. Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi calitative în dinamica fenomenului infracţional. 3. C.

cum ar fi: reacţie socială. Nistoreanu. factorii şi alte elemente ce conduc spre comiterea infracţiunii. În realizarea funcţiei profilactice se operează cu o serie de concepte specifice. criminologia aflându-se într-o relaţie de interdependenţă cu dreptul penal ca ramură din cadrul sistemului de drept în general şi cu dreptul penal ca ştiinţă în cadrul acestui sistem.34 . pg. în realizarea de studii. Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii. ca ştiinţă. C. în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional18.context şi activităţile specifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţionalităţii nu poate rămâne în aşteptare. răspuns social. control social. reinserţie socială. prin toate pârghiile sale. cum ar fi dreptul penal. penologia şi politica penală în general. Păun .3. De altfel. se implică plenar. pentru a-l înţelege şi a cunoaşte mai bine condiţiile. Dar pentru a putea realiza acest lucru. în vederea întocmirii de programe specifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. resocializare. tratament. Criminologia. 3. aceasta fiind practic principala sa misiune. scopul şi funcţiile criminologiei ca ştiinţă rezultă că aceasta este într-o strânsă legătură cu alte ştiinţe şi acţionează în acele sectoare care vizează în principal fenomenul infracţional. 18 Gh. Definirea criminologiei Din obiectul.idem. trebuie să aibă o strânsă colaborare cu alte ştiinţe. rezultatele cercetării criminologice declanşează uneori modificări ale doctrinei în general şi ale legislaţiei penale în special. modelul clasic de prevenire.

să se acţioneze pentru corectarea unor mijloace juridice care sunt deja puse în practică.Acest lucru face ca în activitatea practică. o posibilă definire a criminologiei ar fi următoarea: Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul infracţional şi acţionează în direcţia prevenirii şi combaterii acestuia. fie să stea la baza creării altora noi. dar care nu-şi pot atinge scopul general de prevenire a fenomenului infracţional. pentru înfăptuirea scopului propus. În cadrul cercetărilor ştiinţifice ce le efectuează. prin rezultatele obţinute de criminologie. Sintetizând cele prezentate. cât şi realizarea unei practici anticriminale. criminologia are în vedere atât studierea fenomenului infracţional pentru cunoaşterea acestuia sub toate valenţele sale. .

Aplicarea unor asemenea pedepse mai are în vedere şi alte considerente dintre care se pot menţiona următoarele: a) procesul de educare şi reeducare ce se realizează în penitenciar. Această formă s-a impus numai ca urmare a aplicării unor pedepse de scurtă durată ca urmare a comiterii unor fapte ce nu au urmări grave şi când instanţa care o aplică. având la bază şi sistemele legislative internaţionale de drept. În acest context. problematica diversificată a nevoilor societăţii. sens în care se poate spune chiar că perioada de detenţie influenţează negativ comportamentul unui deţinut. .1.CAPITOLUL IV EXECUTAREA PEDEPSELOR PRINCIPALE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE 3. unde cu toate că se depun eforturi susţinute în acest sens. recomandările şi documentele elaborate de organismele internaţionale din care România face parte şi ale căror prevederi le-a ratificat. Noţiuni generale despre pedeapsă Transformările socio-economice şi schimbările politice ce au avut loc după 1989 au generat implicit şi o adaptare a sistemului legislativ în general şi cel al politicii penale în special. nu este suficient de eficient ca să schimbe comportamentul făptuitorului. a impus elaborarea unui sistem de executare a sancţiunilor penale şi prin metode neprivative de libertate. intern şi internaţional. ţinând cont în mare măsură şi de persoana făptuitorului consideră că este mai eficientă aplicarea acestora decât încarcerarea într-un penitenciar.

suportat din bani publici. trebuie avut în vedere că infractorii sunt oameni cu carenţe în educaţie. cum ar fi: angajamentul că nu va mai comite alte fapte şi că va avea un comportament corespunzător. dar care se aplică şi se pot menţine pe toată perioada pronunţată. Costul întreţinerii unui deţinut în penitenciarele româneşti la nivelul anului 2004 era de aproximativ 200. în pregătire. iese din închisoare un potenţial criminal ori un infractor mai înrăit. de mult ori în loc să avem un simplu infractor ce şia ispăşit binemeritata pedeapsă. Acestea sunt doar câteva considerente ce conduc către ideea aplicării unor pedepse neprivative de libertate. datorită lipsei de personal de specialitate din penitenciare. c) costul tot mai ridicat necesar întreţinerii unui deţinut pe timpul executării pedepsei închisorii. numai dacă persoana infractorului îndeplineşte câteva condiţii. . fără ca cei în cauză să participe la realizarea de bunuri ori valori cu care să se autoîntreţină în penitenciar.b) imaginea nefavorabilă ce o conferă unei persoane executarea unei pedepse cu închisoarea în penitenciar. suprapopularea exagerată. Aşadar. de la bugetul de stat. în condiţiile în care majoritatea penitenciarelor au gospodării agro-zootehnice unde se realizează produse de origine animală şi vegetală necesară hranei într-o proporţie considerabilă În altă ordine de idei. în atitudinea pe care o au despre lume şi viaţă iar măsurile ce se iau pentru îndreptarea lor în sistemul privativ de libertate nu-şi ating întotdeauna scopul. izolarea de cei dragi. În cele mai multe cazuri doar 25-30% din deţinuţi prestează o muncă utilă în penitenciar iar valoarea muncii lor acoperă maximum 20% din cheltuielile de întreţinere. care reprezintă un stigmat greu de trecut şi de înlăturat în vederea reintegrării în societate a celui ce execută pedeapsa închisorii în penitenciar. altfel pedeapsa se va transforma într-una privativă de libertate.000 lei /zi.

3. Anza S. instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru un infractor pe o perioadă determinată de timp dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 19 Constantin Bulai – Drept Penal român . numai dacă sunt întrunite anumite condiţii prevăzute de lege. capitolul V. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este " o măsură de individualizare a reacţiuni penale pe care o poate lua instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de judecată"19..Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. suspendă executarea pedepsei. individualizarea pedepselor. aceste condiţii au cunoscut diverse modificări. 81-86 condiţiile de aplicare a pedepsei cu suspendarea executării. Codul penal român prevede în.L. Trebuie avut însă în vedere faptul că aplicarea de către instanţa de judecată a suspendării condiţionate a executării pedepsei. Bucureşti. Ulterior. 1992 .II. ci este mai degrabă o individualizare a modului de executare a pedepsei. în conformitate cu prevederile art. vol. Instanţa de judecată este cea care în procesul de individualizare a pedepselor prin hotărârea penală de condamnare a infractorului. suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost introdusă prin Codul Penal din anul 1937 iar în Codul Penal din 1969 după modelul franco – belgian s-au menţinut în art. Această pedeapsă aplicată de instanţa de judecată.R. Aşadar.2. Ed. În sistemul legislativ românesc. care sunt cuprinse în art. care reglementează la Secţiunea a III-a suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanelor fizice. 81 Cod Penal.81 CP. nu reprezintă o individualizare a pedepsei. are la bază capacitatea infractorului de a se autoeduca fără ca acesta să execute pedeapsa într-un loc de deţinere şi va trebui să demonstreze că are puterea de a se îndrepta fără să execute efectiv pedeapsa privativă de libertate.partea gen.

dar mai ales că făptuitorul nu prezintă un grad de pericol ridicat. op. a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Această condiţie exclude aplicare suspendării executării pedepsei pentru infractorii care au mai fost condamnaţi 20 C. iată. se poate face şi în cazul concursului se infracţiuni dar de data aceasta numai dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 2 ani şi dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii stipulate în acelaşi articol. scoate în relief faptul că nu se poate aplica decât în cazul comiterii unor infracţiuni pentru care legea cere în mod expres să aibă o limită de pedeapsă. deci s-ar putea îndrepta mai uşor şi şi-ar putea revizui atitudinea faţă de normele morale şi sociale prin autoeducare şi nu este necesară izolarea lui de societate prin privare de libertate. îi revine sarcina de a decide asupra aplicării acestei forme de pedeapsă neprivative de libertate. pag. Reducerea la doi ani a cuantumului pedepsei în cazul concursului de infracţiuni. sau cu amendă ceea ce conduce la concluzia că şi faptele pentru care se aplică astfel de sancţiuni sunt de un pericol social mai redus. Aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării. citată. În ambele cazuri. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la amendă. afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 CP. legiuitorului. persistă în comiterea de fapte antisociale.93 . se are în vedere ca pedeapsa aplicată pentru fapta comisă să nu depăşească 3 ani. În acest context. fiind vorba de pedeapsa aplicată şi nu de cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită20.Această primă condiţie ce trebuie avută în vedere la aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei. a avut în vedere gradul de pericol oarecum ridicat al făptuitorului care.Bulai.

făptuitorul trebuie să-şi reanalizeze comportamentul pe o perioadă de timp numită "termen de încercare” ce se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani (art. Aplicarea suspendării condiţionate a executării unei astfel de pedepse a avut tocmai rolul de a determina schimbarea atitudinală a celor ce beneficiază de această instituţie de drept penal. înseamnă că şi-ar continua nestingherit activitatea infracţională. individul având acele calităţi necesare care să contribuie esenţialmente la corijarea lui printr-o autoeducaţie şi abţinere de la a mai comite fapte antisociale. atunci când o aplică. Existenţa unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni în trecutul făptuitorului ar demonstra totodată să acesta nici prin măsuri de izolare faţă de societate nu a înţeles necesitatea corectării comportamentului.anterior. ceea ce nu ar fi decât un precedent şi pentru alţi făptuitori. instanţa poate respinge cererea formulată de un inculpat în favoarea aplicării acestor dispoziţii. iar scopul pedepsei nu ar putea fi atins. este obligată să motiveze hotărârea luată. se poate observa cu uşurinţă din condiţiile prezentate anterior că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu reprezintă un drept al condamnatului. iar dacă ar fi lăsat în libertate. deoarece acest lucru ar pune sub semnul întrebării capacitatea de "autoeducare” a făptuitorului datorată şi perseverenţei în ceea ce priveşte comiterea de infracţiuni. acest lucru fiind lăsat la aprecierea instanţei de judecată care este suverană în aplicarea ei dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru a o putea acorda sau nu. . însă. Odată aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest sens. Aşadar. 82 Cod penal). Executarea unei pedepse privative de libertate are ca scop principal de a proteja societatea de atitudinea dăunătoare a infractorilor şi de a-i educa sau reeduca pe aceştia în vederea reinserţiei sociale.

În cazul în care. dispunând executarea în întregime a pedepsei. cel condamnat mai săvârşise altă infracţiune pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate. . 83 alin. Astfel. instanţa revocă suspendarea condiţionată. se anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei. caz în care se poate aplica din nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei. cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune. În afara cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei. În cazul în care. revocarea nu mai are loc dacă infractorul a săvârşit o infracţiune din culpă. dacă în timpul termenului de încercare. nu se mai poate aplica revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. totuşi.Neadaptarea comportamentului la regulile de convieţuire şi neabţinerea de la a mai comite infracţiuni. Trebuie remarcat faptul că legiuitorul. au drept urmare revocarea acestui beneficiu. De asemenea. infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. acest beneficiu poate fi anulat şi în cazul în care se constată că înainte de pronunţarea hotărârii definitive de suspendare a executării pentru o faptă. atunci când se constată că acesta nu-şi respectă obligaţiile ce-i revin şi nu depune toate eforturile pentru o reintegrare şi o schimbare de atitudine. deşi a fost îngăduitor în ceea ce priveşte atingerea scopului pedepsei fără o privare de libertate. instanţa va aplica după caz dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau a recidivei. care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (art. chiar după expirarea termenului de încercare. 1 Cod penal). pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen. şi măsurile sunt corespunzătoare indiferenţei sale.

afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.P. 861 Cod Penal : a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani. să respecte anumite reguli fiind supus unei supravegheri speciale. Pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie întrunite următoarele condiţii prevăzute de art. . condamnatul.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicate persoanelor fizice. ceea ce demonstrează pedeapsa închisorii mai mare de un an. şi în acest caz. 861 . 38 C. că a fost convinsă că toate elementele luate în calcul. La fel ca şi la suspendarea condiţionată a executării pedepsei. mai mare de un an ceea ce înseamnă că în antecedente au fapte grave. dar care impune ca în perioada termenului de încercare. exclude posibilitatea aplicării instituţiei respective pentru cei care au fost condamnaţi închisoare.3. lăsându-i totuşi o marjă destul de mare a pedepsei închisorii de un an. ceea ce demonstrează. legiuitorul a avut în vedere persoana făptuitorului. alin 1 lit b) şi c). pedeapsa ce se va aplica.3. dar sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute în art. se ia în considerare pedeapsa aplicată şi nu cea prevăzută în maximul special al unei infracţiuni. Aşa după cum se observă şi în acest caz. Această instituţie a fost introdusă în sistemul nostru de drept prin Legea 104 din 1992 fiind o noutate în domeniu la vremea respectivă. care presupune de fapt o suspendare condiţionată a executării pedepsei. dar numai dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani închisoare. lăsând la latitudinea instanţei de a hotărî în acest fel. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la Această prevedere. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi aplicată şi în cazul concursului de infracţiuni. vor ajuta ca scopul pedepsei să poată fi atins fără o privare de libertate.

Ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere. se poate observa încrederea legiuitorului în capacitatea oamenilor fie ei chiar infractori. că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi. 862 din Codul penal). 861 din Codul penal are în vedere exclusiv persoana făptuitorului. c) se apreciază. va fi puternic influenţată de persoana făptuitorului. îngăduinţa manifestată de legiuitor şi încrederea că ţinând cont de persoana făptuitorului noua pedeapsă îşi va atinge scopul. chiar fără executarea pedepsei. Faptul că la cuantumul pedepsei. şi reprezintă o modalitate de individualizare a executării pedepsei. infractorul având doar o simplă vocaţie. Iată deci că indiferent câte activităţi şi ce măsuri s-au luat faţă de un infractor şi oricâte organizaţii sau persoane ar încerca să-l educe sau să-l reeduce. instanţa are latitudinea de a adăuga o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani ca termen de încercare. este tot făptuitorul. care se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani. ţinând seama de persoana condamnatului . instanţa va fixa şi un termen de încercare (art. Din toate cele trei condiţii. de a-şi remodela şi a-şi revizui atitudinile comportamentale conforme cu normalitatea în care trăieşte. demonstrează convingerea legiuitorului că instanţa va analiza cu deosebit discernământ luarea unei astfel de măsuri iar hotărârea ce se va pronunţa. nefiind un drept al său. condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. se aplică persoanelor fizice. Instanţa de judecată are însă obligaţia atunci când pronunţă o asemenea hotărâre să o motiveze. aceasta fiind la latitudinea instanţei.Cea de-a treia condiţie stipulată în art. de comportamentul său după comiterea faptei. legiuitorul a considerat că singurul în măsură să-şi readapteze comportamentul la normele pe care tocmai le-a încălcat. În acest context.

instanţa poate să îi mai impună respectarea uneia sau mai multor obligaţii. e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule. precum şi întoarcerea. orice schimbare de domiciliu. care sunt enumerate în art. c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă. la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare a infractorilor. să-şi impună un standard de conduită încadrat în normele rezultate din măsurile prevăzute de lege. Măsurile la care trebuie să se supună sunt stipulate în art. .863 din Codul penal şi se referă la: a) să se prezinte la datele fixate. Pe lângă măsurile de supraveghere la care condamnatul este supus în virtutea legii. d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. Acest aspect va determina pe cel condamnat să se autocontroleze. c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite.În interiorul acestui termen de încercare. având în acelaşi timp şi o serie de obligaţii de a căror respectare ţine menţinerea suspendării aplicate. acestea fiind atent supravegheate şi monitorizate de instanţa abilitată. învăţământ ori de calificare. în prealabil. b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile stabilite de instanţă. d) să nu intre în legătură cu anumite persoane. 863 alin 3 din Codul penal: a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de cu supravegherea lui. reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile. la judecătorul desemnat Măsurile de supraveghere impuse sunt menite să creeze celui condamnat convingerea că nu mai are latitudinea de mişcare şi de acţiune benevolă. b) să anunţe. condamnatul este supus unor reguli stricte de supraveghere de către organele de stat.

vechime în muncă). suspendarea executării pedepsei se anulează. Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune în toate cazurile numai cu acordul scris al unităţii unde va executa pedeapsa şi dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani.4. legiuitorul a considerat că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate şi trimiterea condamnatului în penitenciar. Această pedeapsă are specific faptul că se execută prin muncă efectivă fie la locul de muncă al făptuitorului fie la un alt loc de muncă.În cazul în care persoana condamnată nu se încadrează în respectarea măsurilor şi obligaţiilor stabilite de instanţă. organele prevăzute de lege ca fiind abilitate să urmărească modul în care persoana în cauză se încadrează în limitele stabilite. Prin introducerea acestei forme de executare a pedepsei. De asemenea. în condiţiile în care. afară de cazul când îngrijire. f) să se supună măsurilor de control. pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate. instanţa poate fie să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei. specifică dreptului nostru penal. b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Executarea pedepsei la locul de muncă. în special în scopul dezintoxicării. tratament sau . Aplicarea acestei pedepse atrage însă şi unele restricţii sau limitări ale unor drepturi ale condamnatului (dreptul la salarizare. vor sesiza instanţa competentă pentru revocarea suspendării. 3. condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care sa dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia. În această situaţie.

P. se reţine o cotă de 15-40%. pregătirea profesională şi starea de sănătate. d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului.38 C. stabilită potrivit legii. În cazul condamnatului minor. cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locurile de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase. pentru munca prestată. care se varsă la bugetul statului. e) condamnatul nu poate fi promovat. b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului. c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă. este reglementat de art. Modul în care se execută pedeapsa la locul de muncă. şi obligă pe condamnat să îndeplinească toate îndatoririle de la locul de muncă dar şi cu următoarele limitări al drepturilor ce-i revin: a) din totalul veniturilor cuvenite.P. c) programul de executare a muncii . f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere. iar în raport cu fapta săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat.a) . în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane. Acesta va stabili prin încheierea respectivă. funcţii instructiv-educative ori de gestiune.condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. limitele se reduc la jumătate. următoarele: a) locul în care cel condamnat urmează să execute munca în folosul comunităţii. potrivit legii. după reţinerea cotei prevăzute lalit. decât prin hotărârea instanţei de judecată. Aplicarea acestei pedepse se face numai cu consimţământul inculpatului şi este neremunerată. b) natura muncii ce urmează să o presteze avându-se în vedere aptitudinile.868 C.

Înainte de a începe executarea pedepsei la locul de muncă. instanţa este cea care va dispune o altă formă de executare a pedepsei. va efectua un examen medical pentru a se stabili dacă este aptă pentru munca stabilită de judecătorul delegat sau dacă starea sănătăţii nu pune în pericol sănătatea personalului de la locul unde urmează să execute pedeapsa. caz în care instanţa nu mai dispune revocarea ci aplică regula concursului de infracţiuni. ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă.Un exemplar din încheiere este înmânat condamnatului iar un exemplar persoanei desemnată de instituţia abilitată unde a fost trimis să-şi execute pedeapsa. În situaţia revocării executării pedepsei la locul de muncă. instanţa poate să dispună şi pentru aceasta executarea la locul de muncă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă se mai poate dispune de instanţă şi în cazul în care cel condamnat. ca urmare a faptului că cel condamnat se sustrage de la . înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia. după ce hotărârea a rămas definitivă. nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă. În cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi înlocuită de instanţa de judecată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul în care cel condamnat nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă. săvârşeşte o nouă infracţiune. persoana condamnată. Trebuie remarcat faptul că în cazul în care persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile din punct de vedere medical cerute la locul de muncă. instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă. În cazul în care infracţiunea este comisă din culpă.

Legiuitorul a avut în atenţie şi stimularea celor condamnaţi să execute pedeapsa la locul de muncă de a se preocupa să îşi îndeplinească conştiincios sarcinile de serviciu. organele şi organismele nonguvernamentale în această importantă activitate. instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă. iar lăsarea în libertate în comunitate va contribui în mod direct şi la procesul de prevenire a săvârşirii de infracţiuni. cu cheltuieli mai puţine din partea statului. . sens în care după executarea a cel puţin două treimi din pedeapsă şi dacă a dat dovezi temeinice de îndreptare. Toate aceste măsuri neprivative de libertate se pot reuni în conceptul larg al probaţiunii. Solicitarea poate fi adresată instanţei fie de condamnat fie de conducerea instituţiei unde execută pedeapsa. Abordarea acestor forme de pedepse neprivative de libertate s-a făcut ca urmare a experienţei statelor europene care au condus la concluzia că reeducarea se poate face şi fără a priva de libertate pe făptuitor. ca principală formă de reeducare a celor care au comis infracţiuni şi ca factor esenţial al prevenirii. implicând mai mult comunitatea locală. restul din pedeapsă rămas neexecutat se va executa într-un loc de detenţie. În situaţia în care după încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea duratei pedepsei cel condamnat comite o nouă infracţiune.executarea pedepsei la locul de muncă. instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă aplicând dispoziţiile legale conform cărora va executa pedeapsa într-un loc de deţinere.

folosite şi de alte ştiinţe. sau de găsirea unor fenomene sau aspecte identice în alte domenii ale realităţii. se dezvoltă şi dispare. c) metoda istorică.CAPITOLUL V METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE 4. deoarece nu ar avea la ce să fie raportat şi de aici a se desprinde evoluţia sau involuţia . pe când altele sunt proprii sau specifice numai uneia sau alteia dintre ştiinţe. fără a fi comparat cu evoluţia aceluiaşi fenomen într-o perioadă anterioară. fiind folosite şi de alte domenii de cercetare. etc. care aparent sunt lipsite de contingenţă. b) metoda experimentală. Dacă luăm să analizăm fenomenul infracţional care ne interesează în cauză. nu se poate analiza corespunzător. criminologia se foloseşte de o serie de metode de lucru adaptate la obiectul său de studiu. Metodele cercetării criminologice Pentru a obţine rezultatele ştiinţifice dorite. într-o anumită perioadă de timp şi desfăşurat pe o anumită arie geografică. unele au un domeniu de aplicare mai mare. În acest context se poate exemplifica metoda istorică care este aplicată oricărui fenomen ce are o oarecare evoluţie temporală. Dintre metodele generale. se naşte. enumerăm: a) metoda observării.1. Dintre metodele folosite. Aceste metode sunt aplicate la studiul criminologic în condiţiile impuse de diversitatea lumii. care.

De-a lungul timpului. Observarea Este una din metodele de baza ale cercetării criminologice şi ale cunoaşterii fenomenului infracţional. Psihologia generală şi psihologia socială.21 4. p. explicative sau predictive. criminologia apelează în egală măsură la metode apte să studieze fenomenul în ansamblul său. care.1. Editura Didactică şi Pedagogică. p.22 Din contactul permanent pe care un individ îl realizează cu lumea înconjurătoare.1. 66 21 . Ed. la metode susceptibile să dezvăluie atât latura cantitativă cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării. prin calitatea sa de a decela frecvenţa fenomenelor. urmând o explorare. dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii infractorului. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie. 1983. ia naştere o observare empirică dar care se limitează la graniţa grupului din care individul face parte. cercetarea criminologică a cunoscut şi a perfecţionat mai multe metode de predicţie. atât factorii obiectivi cât şi factorii subiectivi implicaţi în geneza. de a le surprinde în stare naturală. prin caracterul său cuprinzător şi indispensabil tuturor celelalte metode. Bucureşti.62 22 Ana Tucicov-Bogdan. dar şi o măsurare a criminalităţii. de a le sesiza dependinţele complexe şi condiţionările factoriale. însă nu poate să dea o imagine complexă şi completă a fenomenelor pe care le observă. RM Stănoiu. Studiind aspectele generale. Bucureşti 1981. cât şi pe cele individuale. experimentul şi teoria. Academiei. starea şi dinamica fenomenului infracţional. ipoteza.cercetării şi transformările care au avut loc ca urmare a curgerii timpului. De altfel se poate aprecia faptul că metodele de cercetare cum ar fi observarea. îşi găsesc locul în metode precum cele: descriptivă.

Nistoreanu. de cele mai multe ori având un caracter pur subiectiv. punctul de bază al observării criminologice îl constituie comportamentul delincvent al individului. Păun .24 În cercetarea criminologică. multe din bazele de cunoaştere ale criminologiei şi care s-au acumulat în timp realizându-se pe observarea de acest gen. observarea presupune studiul comportamentului delincvent de grup sau al individului.Criminologie. 4. ea are un aport consistent la cercetarea ştiinţifică. Ed.1. Cu toate că observarea empirică are un caracter subiectiv şi de reţinere a aspectelor spectaculoase. acţiunile prin care acesta se manifestă precum şi reacţiile membrilor societăţii la faptele antisociale. ea fiind în general superficială şi de cele mai multe ori inexactă. Cunoaşterea cu adevărat profundă a fenomenului infracţional necesită depăşirea empirismului.2. p.3. Observarea ştiinţifică Presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii.58 Idem.23 4. fiind orientată către un scop bine determinat.1. transformarea observării empirice în observare ştiinţifică. însă criminologia reacţiei sociale pune accent deosebit pe studiul grupului social. Europa Nova Bucureşti 1996. p. Experimentul Este acea metodă de cercetare a criminologiei care presupune o observare impusă de anumite condiţii provocate de cel care face experimentul.58 . În domeniul criminologiei clinice. 23 24 Gh.Această metodă de observare nu reţine decât aspecte care sunt cu totul deosebite. C.

În cazul variabilei independente. ca de exemplu: a) elaborarea ipotezelor de lucru.25 Având la bază mai multe criterii luate în seamă de o serie de cercetători în domeniu. se porneşte de la identificarea unei probleme de analiză. experimentul a fost clasificat după următoarele criterii: a) natura variabilei independente: .Această metodă dă posibilitatea cercetătorului să descifreze ce conexiuni sunt între diferite fenomene şi ce legături de cauzalitate se află între ele. 60.de teren c) procedeele de manipulare şi verificare utilizate. în analiza şi sinteza datelor obţinute. 25 Idem p. există tipul de experiment „înainte” şi tipul „după” care presupun o observare atentă a fenomenului atât înaintea cât şi după introducerea variabilei. f) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului. În vederea realizării scopului propus de experimentator. Pentru a realiza un experiment. . e) eliminarea influenţei factorilor externi pe toată durata experimentului.invocat b) locul de desfăşurare a experimentului: . acesta are obligaţia să respecte la rândul său nişte reguli care sunt general valabile pentru orice experiment. c) crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează experimental.de laborator . . elaborarea unor ipoteze care pe parcursul cercetărilor se vor dovedi a fi false sau adevărate. b) abordarea problemelor studiate în mod cauzal. d) asigurarea acţiunii unui singur factor – unei singure variabile – în acelaşi timp.provocat.

Metoda clinică În cazul experimentelor. 395-396 26 . care se bazează pe variabile operaţionale.Traité de droit pénal et de criminologie. cercetătorul are ocazia să observe comportamentul infractorului în general şi nu al unui individ. p. De regulă.1.Ex: cunoaşterea manifestărilor unui grup şi influenţa pe care o are asupra sa vizualizarea unui film cu o violenţă agresivă. Pinatel . Spre deosebire de celelalte metode. Pe baza unor tehnici complexe de examinare. această metodă se impune a fi completată cu alte metode de natură a aborda un infractor sub aspectele personalităţii sale. în unitatea şi dinamica sa. lucru ce face ca această metodă să fie folosită cel mai frecvent. 1963. Paris Dalloz. metoda clinică are ca punct de plecare anamneza (studiu de caz). studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită în cercetarea criminologică. Tome III Criminologie.26 Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat se va elabora un program adecvat de tratament. În acest sens J. De aceea. 4. cel puţin două accepţiuni: J. Această metodă poartă denumirea de metoda clinică care are drept scop să investigheze individul în complexitatea sa. se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic social. Pinatel precizează că noţiunea de tratament îmbracă în criminologia clinică. Această metodă duce la o cunoaştere a personalităţii infractorului din toate punctele de vedere.4. să stabilească un diagnostic şi să prescrie un tratament.

5. normă de siguranţă. care au ca obiect să studieze în mod descriptiv cariere criminale. în contrast cu tipul noncriminal. pasional. escroc etc.1. măsură educativă) etc. violent. în scopul de a înlătura factorii de recidivă şi a favoriza resocializarea. Această metodă are la bază noţiunea de tip.a) aceasta se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent. mai puţin juridică. fiind o metodă de trecere de la cunoaşterea fenomenului general la cunoaşterea fenomenul individual. ca urmare a pronunţării unei sentinţe (pedeapsă. b) descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de ocazie. Tipologia reprezintă o grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomenului studiat. ceea ce reprezintă o combinaţie de trăsături caracteristice ale fenomenului studiat. Trebuie remarcat faptul că metoda clinică se deosebeşte de studiile de follow-up. Metoda tipologică este un instrument util de cunoaştere a fenomenului criminal. Această metodă a fost folosită pentru: a) descrierea aşa zisului „tip criminal”. b) într-o a două accepţiune. . c) stabilirea unei tipologii criminologice a actului criminal. noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modulării personalităţii acestuia. Metoda tipologică Este una din metodele vechi de cercetare ale criminologiei şi a început cu studiul tipurilor psihiatrice (criminali nebuni) şi a continuat cu tipurile sociologice (criminalul profesional) şi îndeosebi tipurile psihologice şi psihopatice. 4.).

realizând o tipologie mult mai diferenţiată. aşa cum deja am arătat în cursurile anterioare. etc. Pentru a putea realiza metoda comparativă (de comparaţie) trebuie să existe cel puţin două elemente care să poată fi comparate. h) criminali care reacţionează în baza unor reacţii primitive. e) criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie: crima. Criminologul austriac Seeling. teorie care ulterior a abandonat-o. c) criminali agresivi. se vor evidenţia asemănările şi deosebirile între ele iar după aceea se vor face comentariile corespunzătoare. 4. d) criminali cărora le lipseşte controlul sexual. opt tipuri de criminali: a) criminali profesionişti.6. care evită în general să muncească.1. b) criminali contra proprietăţii. principala lor sursă de venit provenind din săvârşirea de infracţiuni. Este des întâlnită în criminologia juvenilă (a minorilor). f) criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială. 1960. De altfel. Payai. Metoda comparativă Constă în studiul unui grup de criminali în comparaţie cu un grup de necriminali.Cesare Lombroso şi Enrico Ferri au realizat în cadrul studiilor lor primele tipologii specifice. a realizat într-o clasificare. Paris. pentru început. abordând în cercetări şi tipul de criminal pasional. . Szabo: Crime et villes. caz în care. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa tipului unic de criminal înnăscut. În vederea efectuării studiilor comparative se cer respectate anumite condiţii:27 27 D. g) criminali dezechilibraţi psihic. bolnav mintal.

29 Obiectivele urmărite care au stat la baza metodei de predicţie au fost: a) realizarea unei previziuni privind fenomenul infracţional pe o perioadă de timp stabilită. care la rândul ei presupune: 28 29 I. stare psihică. infractoare femei cu neinfractoare femei) etc. All Educational SA.. Păun. Oancea: Probleme de criminologie. c) activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.1. b) aspectele studiate să fie de acelaşi fel sau de aceeaşi natură (ex: mediu de familie la o familie şi la alta) etc. loc. penologia dar în egală măsură şi criminologia.a) grupele comparate să fie omogene (ex: infractori majori cu neinfractori majori. pot conduce la elaborarea unor ipoteze privind factorii criminali şi anume că: a) nivelul de pregătire şi instrucţie în general este mult mai redus la un grup de criminali decât la un grup de necriminali. 4. 67 . p. b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă. Ed. C. etc. cercetarea în domeniul previziunii este foarte complexă şi cuprinde în general toate domeniile: politica penală. op.7. 25-26 Gh. c) examenul să se facă în condiţii similare – timp. b) condiţiile de mediu ale familiilor unui grup de criminali sunt mult mai rele decât în cazul unui grup de necriminali.. Metoda de predicţie În general. dreptul penal. b) opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală. Nistoreanu. etc. Aspectele de previziune în domeniul criminologiei se referă la: a) raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional. p. Bucureşti.28 Aceste cercetări comparative.cit.

Tehnici de cercetare criminologică 4. Tehnica observării este recomandată a fi folosită în studierea unor grupuri reduse ca număr şi a activităţilor concrete deoarece atitudinile comportamentale se studiază şi se pot interpreta mai uşor. În activitatea de cercetare criminologică sunt cunoscute mai multe tipuri de observare şi anume : a) în raport cu ţelurile avute de cercetătorul criminolog observarea poate fi sistematizată sau nesistematizată cu precizarea că în cel de-al doilea caz există totuşi la observarea ştiinţifică o sistematizare mai redusă . la adecvarea acesteia la grupurile studiate şi relaţia creată între cei care fac observarea şi cei observaţi. Observarea reprezintă o tehnică fundamentală de percepere şi interpretare a fenomenului infracţional.2..să evalueze probabilitatea recidivei. . metodele criminologice de predicţie au la bază un principiu comun şi anume ipoteza unui anumit număr de factori care fac posibilă apariţia conduitei delincvente. fie asupra unui grup. de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situaţii în care . să surprindă şi să examineze unele manifestări şi atitudini comportamentale ale unor grupuri sau a unor subiecţi infractori care pot fi în stare de deţinere sau în stare de libertate.să evalueze probabilitatea delincvenţei juvenile. fie asupra unui individ. Indiferent ce fel de predicţie se realizează. Observarea Observarea dezvoltă aspecte privitoare la probleme referitoare la adaptarea sa la obiectivele cercetării criminologice. aceasta poate fi globală.1. b) în raport de etapa cercetării. Această tehnică presupune să urmărească.2. 4.

Ed. c) având în vedere modul în care observatorul percepe problema în realitate.66 31 30 M. A. p. d) observarea poate fi internă (participativă) atunci când observatorul participă activ la viaţa grupului studiat care la rândul ei poate să fie activă sau pasivă ori să fie o observare externă care presupune ca cercetătorul să studieze grupul din afara sa. b) scopul şi natura cercetării întreprinse. Efectuarea unui anumit tip de observare ţine cont de o serie de factori dintre care cei mai importanţi ar fi: a) nivelul de cunoştinţe atins de criminologie. Didactica si Pedagogica 1973. de identificare a unor constante şi chiar a anumitor legităţi a fenomenului infracţional32. în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme clasice. ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare. suple31. 801 R. Utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie. Paris ed. unde se urmăreşte o abordare globală.se manifestă persoanele vizate sau parţiale când se axează numai pe o anumită tematică30 . p. p. Tucicov-Bogdan . observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (prin analiza şi studiul unor documente).cit. Atunci când se fac cercetări de diagnostic.M. În general. Dalloz 1973.Psihologie Generală şi Psihologie Socială. o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate. cu categorii largi. 62 32 . Grawitz – Methodes des sciences sociales. observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată. de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare. Bucureşti. observarea se va opri asupra unor aspecte semnificative în funcţie de obiectivul ales iar ipotezele de cercetare sunt stabilite dinainte lucru ce face ca observarea să capete un caracter sistemic. în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului infracţional. Stănoiu – op..

observatorul cunoscut se va putea mişca şi va interoga fără restricţii. Tehnica observării se poate face fie de un singur cercetător fie de mai mulţi cercetători reuniţi într-o echipă de cercetare. "Observatorul anonim poate pătrunde mai profund în intimitatea grupului observat. să fie uşor acceptat de grup şi să se integreze efectiv în acţiunile şi manifestările lor însă să dea dovadă de foarte multă obiectivitate în demersul făcut. În vederea realizării acestei tehnici trebuie avut în vedere faptul că observatorul trebuie să aibă un bagaj de cunoştinţe corespunzător. Dacă la realizarea unei observări sistematizate se impune realizarea unei echipe cu un număr mare de specialişti care colaborează activ la realizarea scopului propus. În cazul observatorului participativ. în cazul de faţă însuşi cercetătorul criminolog. acesta are un rol deosebit în ceea ce priveşte reuşita cercetărilor întrucât culegătorul de informaţii este totuşi factorul uman. Pe de altă parte. dar va fi mai limitat în privinţa posibilităţilor de mişcare şi a întrebărilor pe care trebuie să le pună. Observarea şi investigarea unui grup în general şi a unui grup de delincvenţi în special presupune în primul rând realizarea unor relaţii de apropiere între observator şi observaţi lucru care este greu în cazuri de generalitate însă deosebit de dificil atunci când este vorba de investigaţii în .c) condiţiile în care se desfăşoară cercetarea etc. Trebuie totuşi subliniat faptul că indiferent cărui tip va aparţine observatorul. dar între el şi membrii grupului va exista întotdeauna o subtilă demarcaţie". acesta poate să fie cunoscut de membrii grupului supus observării sau poate să rămână anonim. Aşa după cum susţinea cercetătorul canadian A. observarea internă sau participativă nu se poate realiza decât de un singur observator sau în situaţii deosebite de o echipă dar foarte redusă ca număr de cercetători. Normandeau.

tehnica folosirii chestionarului este frecvent utilizată în cercetarea criminologică. iar de multe ori chiar imposibilă. în funcţie de natura şi structura grupului.2. astfel că cercetarea din mediul închis se impune a fi completată permanent cu cea efectuată în mediul deschis. dar care. trebuie să-şi aleagă cele mai potrivite mijloace şi tehnici de observare-investigare. centre de reeducare) sau într-un mediu deschis atunci când observarea se face asupra unor persoane faţă de care s-a luat măsura unor pedepse neprivative de libertate. având în vedere faptul că poate fi folosită pe un .mediul infracţional. la rândul lui. Trebuie avut însă în vedere că mediul închis schimbă de cele mai multe ori trăsăturile comportamentale şi de caracter ale individului. Acest mediu este aparte. penitenciare. O problemă deosebită în realizarea acestei tehnici este aceea legată de acceptarea observatorului de către grupul observat care are în primul rând la bază calităţile şi abilităţile de care dispune cercetătorul.2. 4. cercetătorul trebuie să stabilească de la început anumite limite pentru a putea evita anumite suspiciuni din partea componenţilor grupului dar mai ales să poată evita manipulări sau angajări în activităţi ilicite. În cadrul acestei relaţii observator-observaţi. Cercetătorul criminolog ia de regulă contact cu infractorii după ce aceştia au fost prinşi şi cercetaţi iar observarea pe care o poate realiza se poate face într-un mediu închis (aresturi. Chestionarul La fel ca şi în alte domenii de cercetare. îi modifică dorinţele şi aspiraţiile sau reacţiile la diferiţi stimuli. are legi proprii nescrise iar pătrunderea şi mai ales rămânerea în structura grupului este deosebit de dificilă.

Pentru a putea realiza un studiu corespunzător al acestei tehnici.cu întrebări mixte. predicţia comportamentului delincvent. chestionarele pot fi : .chestionarul de opinie. la care subiectul chestionat este limitat la a opta pentru un răspuns fix (da. reintegrarea post-condamnatorie.cu întrebări post-codificate. prin care se urmăreşte culegerea de date. prin care se urmăreşte studierea unor factori de natură subiectivă. şi împrejurări concrete . Având în vedere scopul urmărit. evenimente. probabil). etc. . .chestionarul factual. natura şi frecvenţa diferitelor tipuri de infracţiuni. fapte. tipurile de chestionar diferă după cum urmează : a) după natura informaţiei de care este nevoie : . De regulă acest tip de chestionar se foloseşte când răspunsurile sunt deja anticipate iar la acest procedeu se adaptează cel mai bine procedeul factual . nu. care permit subiectului investigat să-şi exprime liber răspunsul lăsându_i posibilitatea să dezvolte aspectele despre care este chestionat. caz în care informaţiile vor fi mult mai bogate şi mai variate .număr mare de subiecţi. tipul şi succesiune logică a întrebărilor care pot influenţa răspunsurile subiecţilor . b) în funcţie de felul în care se codifică informaţia. care combină primele două tipuri pentru a putea realiza o interpretare cât mai complexă a fenomenului urmărit. .cu întrebări precodificate. ce se pot afla pe arii geografice diferite şi să reprezinte o structură eterogenă de persoane. cercetătorul George Gallup a propus folosirea “Planului . caz în care cercetătorul trebuie să urmărească cu foarte mare atenţie modul. Această tehnică poate fi aplicată pentru a evalua ansamblul infracţional în afară de datele statistice oficiale dar şi pentru a studia reacţia socială faţă de faptele antisociale.

c) întrebări închise care urmăresc obţinerea unor răspunsuri ale acelor aspecte specifice problemelor investigate. b) întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei . Totodată se recomandă ca întrebarea esenţială să fie pusă între alte întrebări colaterale iar între alternativele de răspuns varianta corectă nu va fi pusă nici prima dar nici ultima.în cinci dimensiuni de alcătuire a chestionarelor” care avea următoarea structură: a) întrebări puse cu scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema. În referire la forma chestionarului. Formularea întrebărilor este principala cale de a obţine rezultatele preconizate. c) modul de formulare a întrebărilor. întrebările nu trebuie să fie sugestive care ar putea uşor să influenţeze răspunsul subiectului chestionat. ele trebuie să fie clare. În ceea ce priveşte mărimea chestionarului. De asemenea. acesta trebuie să fie atractiv. acesta trebuie să nu fie de dimensiuni impresionante. d) întrebări ce urmăresc să descifreze motivaţia opiniilor. să fie uşor de umblat cu el. să aibă un conţinut politicos şi pe cât posibil cât mai simplu. d) succesiunea întrebărilor. b) mărimea chestionarului. e) întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor. . concise. să folosească un mod de exprimare corect şi să nu lase loc de interpretări sau să se refere la aspecte cu dublu sens ori ambigue. dacă s-a gândit la ea . cum de altfel nici să fie subdimensionat şi trebuie să fie în limitele tematicii abordate în funcţie şi de tipul de chestionar folosit. Rezultatele scontate ca urmare a acestei tehnici depind în mare măsură de felul în care cercetătorul ştie să_şi alcătuiască chestionarul şi dacă va ţine cont de următoarele aspecte: a) forma de prezentare.

selectează subiectiv obligând o parte din ei să treacă la următoarele probleme vizate. d) întrebările bifurcate. f) întrebările de control au rolul de a verifica dacă subiectul a fost sincer. 4. Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane.Având în vedere aceste considerente. anchetatorul şi anchetatul ce permite anchetatorului . altfel rezultatul va fi modificat întru-cât întrebările trebuie să se condiţioneze reciproc.2. separă răspunsurile pozitive de cele negative şi permit subiecţilor rămaşi în studiu să treacă la următoarele întrebări. b) întrebările următoare determină subiectul să treacă mai uşor la aspectele ce vor fi analizate în continuare. Interviul Se deosebeşte de tehnica de cercetare prin chestionare care este de natură a se aplica la studierea fenomenelor globale. cercetătorul. prin aceea că este o tehnică flexibilă şi s-a impus ca un mijloc de investigare şi aprofundare a unor aspecte de persoana infractorului sau nemijlocit de cunoaşterea unei fapte. e) întrebările de identificare au rolul de a analiza şi a separa răspunsurile în funcţie de aspecte ce ţin de persoană. În acest context cercetătorul trebuie să ţină cont de următoarele aspecte: a) întrebările de la începutul chestionarului să îl pună pe cel chestionat în contact cu aspectul investigat. Este o tehnică de cercetare fundamentală fiind des utilizată în domeniul criminologiei.3. dacă se contrazice la diferite răspunsuri etc. c) întrebările "filtru ". va urmări ca în structura chestionarului întrebările să se succeadă în asemenea fel încât legătura dintre ele să nu fie afectată.

acest tip de interviu nu este atât de rigid. cum ar fi : a) în funcţie de gradul de formalism: . Nistoreanu. întrebările concentrându-se în 33 Gh. El nu face decât a preciza intervievatului tema generală de discuţii după care lasă subiectul să dezvolte aspectele pe care le cunoaşte în legătură cu problemele dezbătute. . Păun. . operatorul anchetator intervenind pe parcursul relatărilor acolo unde consideră că îl interesează aspecte de amănunt sau atunci când este cazul de a-l stimula pe subiect să continue relatarea. ocazie cu care se stabileşte şi o ordine a lor însă anchetatorul în acest caz nu poate depăşi limita întrebărilor prestabilite el încadrându-se strict în acestea şi în succesiunea lor.să culeagă de la anchetat anumite date privitoare la o anumită temă. op.interviul conversaţie. care sporeşte rolul operatorului de anchetă fiind mult mai activ decât în cazurile precedente şi se desfăşoară sub forma unui dialog între cei doi cu schimburi de păreri şi opinii referitoare la o temă dată. cit. care presupune realizarea de către operatorul anchetator a unei liste de întrebări pentru interviu. spre deosebire de interviul formal. el este un interviu mai flexibil şi dă posibilitatea anchetatorului să dirijeze cursul interviului în direcţia pe care o doreşte.74 .33 Fiind o tehnică ce presupune în principal o legătură interpersonală. interviurile pot avea diverse forme în funcţie de anumite criterii. care are specific faptul că întrebările sunt stabilite dinainte.interviul formal. Pentru a realiza acest tip de interviu operatorul trebuie să realizeze un climat corespunzător care să permită subiectului să relateze toate datele despre care are cunoştinţă în legătură cu problema cercetată.interviul neformal. . C. care presupune că anchetatorul nu vine cu întrebări prestabilite.interviul ghidat. însă. p.

căutând răspunsurile prin întrebări indirecte.interviul indirect. .jurul unei teme prestabilite în cadrul căreia se va realiza interviul. b) ţinând cont de felul în care intră în posesia datelor şi de felul în care se pot interpreta.interviul neutru. p 612 . . . care presupune o apropiere a operatorului faţă de subiect. neutre şi severe: . o simpatie faţă de el dar nu şi de faptele şi ideile acestuia.interviul sensibil. d) în funcţie de relaţia ce se stabileşte între anchetator şi subiectul intervievat se deosebesc interviurile sensibile.interviul sever. De reţinut faptul că de regulă în activitatea practică se folosesc procedee care îmbină elemente formale cu altele mai puţin formale pentru a putea să se ajungă cât mai operativ la rezultatul dorit. de cele mai multe ori 34 M. Grawitz – op cit. există autori34 ce fac următoarele deosebiri între interviuri: . care foloseşte o cale de a culege informaţiile ocolitoare. c) interviul clinic este un tip aparte de interviu.interviul direct. care presupune o neutralitate totală a operatorului faţă de subiect. care este asemănător cu un interogatoriu şi de regulă nu este recomandat a fi utilizat în cercetarea criminologică. Un operator de interviu trebuie să aibă calităţi deosebite pentru a obţine de la interlocutor. considerându-se că răspunsul dat de subiect este ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime. care se bazează pe modul direct în care se pun întrebările şi se interpretează rezultatele. folosit cu precădere în psihiatrie având ca principal scop de a cunoaşte trecutul subiectului şi a-i analiza personalitatea pe baza mărturiilor sale.

. Tehnica documentară Tehnica documentară sau observarea indirectă presupune studierea unor documente şi culegerea de date şi informaţii necesare obiectului cercetării. să aibă dorinţa de a comunica. cu o cultură generală bogată şi nu în ultimul rând să manifeste preocupare şi interes pentru cercetarea criminologică. trebuie stabilit de la început că indiferent ce răspunsuri va da. cu un nivel bogat de cunoştinţe. se fac noi cercetări cu privire la alte fapte sau se urmăreşte obţinerea unor dovezi noi de incriminare. să manifeste încredere faţă de persoana operatorului. Întreaga activitate a operatorului trebuie să fie de aşa natură încât să nu lase impresia subiectului că este la un nou interogatoriu. părerile. În acest sens trebuie să fie bine instruit. Operatorul trebuie să-i explice într-un limbaj pe înţelesul subiectului care este scopul discuţiilor cu el şi să-l determine să se destăinuie. Un aspect deosebit de important cu care trebuie convins subiectul şi care este dificil de realizat constă în convingerea acestuia că răspunsurile sale sunt confidenţiale şi nu servesc decât scopului cercetărilor. să nu aibă nici un fel de suspiciune mai ales când subiectul se află în postura de privare de libertate. relaţia între intervievat şi operator trebuie să ocupe un loc central pentru a permite subiectului să se degajeze. sentimentele. de a se explica.4. 4.2. acestea nu vor influenţa în nici un fel soarta şi situaţia lui juridică şi operatorul va căuta să-l incite pe subiect la discuţii în scopul obţinerii unor răspunsuri cât mai sincere.necunoscut. În acest context. În acest context. trăirile şi preocupările sale. Această tehnică mai este denumită şi indirectă întru-cât nu operează printr-un contact direct cu oamenii ci cu documentele.

Examinarea ştiinţifică a documentelor se poate face printr-o gamă variată de procedee. b) analiza statistică. b) dosarele privind cauzele penale. lingvistică. etc. sexul. naţionalitatea. de aceea datele statistice trebuie interpretate cu multe rezerve în cercetarea criminologică . verificarea analizei de conţinut şi cuantificarea rezultatelor. întrucât ne prezintă principalele caracteristici ale fenomenului infracţional are un mare neajuns . juridic. alegerea categoriilor specifice.). care este cel mai fidel reprezentat de mijloacele de informare în masă (presă. ce permite operatorului o apreciere globală privind evoluţia şi structura fenomenului infracţional însă deşi este extrem de utilă. trebuie însă avut în vedere faptul că în domeniul penal statisticile oferă date numai cu privire la criminalitatea aparentă (cea descoperită) sau cea legală (faptele pedepsite) însă nu evidenţiază cu nimic criminalitatea reală . c) reacţia socială. care cumulează date importante din toate sferele de activitate (social. care are menirea de a aplica metode şi procedee standardizate ce vizează determinarea unităţilor de măsură. economic. literară.cea care interesează în vederea elaborării unei corecte politici penale. În cazul folosirii acestor date.În vederea obţinerii datelor ce interesează se pot consulta şi studia o serie de documente şi fapte ce se pot clasifica în : a) statistici oficiale. astfel: a) analiza de conţinut. starea de recidivă etc. radio-tv). fie ele de natură istorică.. Cele mai frecvente categorii folosite sunt nivelul de instruire. însă din punct de vedere al cercetării criminologice se disting numai două tipuri de analize menite să realizeze o mai bună ierarhizare şi împărţire a fenomenului criminalităţii. vârsta. a mobilului dar şi unele trăsături de personalitate ale infractorului . care oferă o imagine de ansamblu a cauzelor şi împrejurărilor săvârşirii faptelor.

C.M. Păun – op cit p. nu şi calitativ. a spiritului şi cauzelor determinante. 161 36 . se impun cercetări mult mai complexe. 35 Gh. 79 R. denumite de specialişti ca tehnici secundare deoarece ele se folosesc alături de tehnicile fundamentale studiate.a acelor factori care ar putea diferenţia pe plan psihologic infractorul de noninfractor.într-o primă etapă . dezvăluirea . în scopul aprecierii succesului sau eşecului ori notării numerice a reuşitei35 De regulă cercetarea criminologică operează cu testele de personalitate şi testele de eficienţă. Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice experimentale prin care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului. factorii de inadaptabilitate şi rolul lor în determinarea acţiunii antisociale. pentru ca într-o etapă ulterioară să se poată concluziona asupra unei eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate36. Acestea dau posibilitatea de a cunoaşte mai profund universul infractorului şi permit mai bine să se realizeze o diagnosticare corectă şi punerea unui prognostic social corect. Nistoreanu. Tehnicile secundare Pentru o cunoaştere complexă a trăsăturilor psihologice ale infractorului.şi anume că ea ne prezintă situaţia numai cantitativ. 4. Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi subiecţii examinaţi.2. Stănoiu – op cit p. Testele de personalitate au menirea de a descoperii trăsăturile individuale ce îl fac pe subiect să aibă o anumită reacţie la un anumit moment dat. De regulă. pentru a scoate în relief mai bine trăsăturile psihologice ale infractorului se folosesc testele.5.

.Testele de eficienţă se folosesc în general pentru a stabili gradul de inteligenţă şi ele studiază în principal aptitudinile operaţionale ale persoanei în funcţie de aceasta.

1. cum ar fi: relaţiile interpersonale. Privarea de libertate şi consecinţele 5. să fi avut o comportare normală până la reţinere ori să fi fost cu tulburări de comportament. acesteia. aduce şi o vădită atingere a integrităţii ca fiinţă umană. regimul libertin înlocuit cu un regim autoritar. Restrângerea acută a libertăţii de mişcare. Înfăptuirea justiţiei penale presupune printre alte măsuri prevăzute de lege şi aplicarea pedepselor privative de libertate pe care instanţele de judecată le aplică în conformitate cu prevederile legale pentru crima sau delictul săvârşit de inculpat.1. persoana în cauză pierde numai dreptul la libertatea de mişcare. . iar administraţia penitenciară este obligată de lege să i le respecte sau să îi ofere posibilitatea de a se bucura de ele. intrarea într-un mediu închis.CAPITOLUL VI TRATAMENTUL PENITENCIAR APLICAT PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE 5. Odată cu privarea de libertate. Privarea de libertate. reducerea numărului de activităţi la propria-i alegere.1. celelalte drepturi fundamentale specifice oricărei persoane şi le păstrează. Complexul de activităţi deosebit de important ce se desfăşoară pe toată perioada cât o persoană este privată de libertate trebuie să ţină cont de o serie de factori care au în prim plan persoana privată de libertate care poate avea şi părţi pozitive nu numai negative.. presupune că şi o serie de elemente caracteristice acesteia. etc. poate fi cu o educaţie corespunzătoare ori cu deficienţe educaţionale.

c) problematica ridicată de persoanele private de libertate ce pot fi extrem de dificile de la caz la caz. cei mai semnificativi fiind urătorii: a) perioada condamnării. luni. recuperare şi readaptarea la condiţiile de normalitate. legate de nevoile şi necesităţile educaţionale. să aplice tratamentul necesar pentru o reinserţie socială eficientă şi corespunzătoare. . care fiinţează ca o instituţie cu o structură organizatorică complexă. dorinţele şi posibilităţile de muncă. pedeapsa privativă de libertate. În acelaşi context. starea de sănătate etc. b) preocupările şi frământările de ordin psihic şi psihosocial. obligă personalul ce se ocupă de reeducarea. aspecte legate de aptitudinile. sunt supuse unor factori de stres ce îşi pun pregnant amprenta asupra acestora. uneori chiar particulare. îndrumată şi verificată permanent pe toată durata detenţiei de personal calificat. care sunt date în principal de următoarele componente: a) perioada de timp .1. adaptate la problemele generale ale unităţii dar şi la cele care apar zi de zi. 5. ridică o serie de probleme. ce reuneşte în acelaşi loc o bază materială propice scopului pe care îl are.2. Consecinţe ale privării de libertate Odată ajunse în penitenciar..cât trebuie executată pedeapsa. aplicată de instanţa de judecată. cu o structură de personal bine definită şi nu în ultimul rând cu respectarea unor reguli de pază şi siguranţă riguroase. ani. b) locul executării pedepsei este anume destinat acestui scop şi anume penitenciarul.Respectarea tuturor drepturilor persoanelor private de libertate dar şi nivelul educaţional avut la încarcerare.zile. trebuie să fie supravegheată. persoanele faţă de care s-a luat măsura privării de libertate.

acceptând benevol într-o pasivitate excesivă toate regulile şi normele de convieţuire din penitenciar. încercând în acest fel să se refugieze în ireal. încercări de suicid. d) comportament integrator specific acelor persoane private de libertate obişnuite cu viaţa de penitenciar care intră rapid în legătură cu ceilalţi deţinuţi şi relaţionează pozitiv atât cu aceştia cât şi cu personalul unităţii şi acceptă cu uşurinţă toate regulile şi normele de convieţuire penitenciară. precum şi de programele oferite de administraţia aşezământului de deţinere. iar prin atitudinea pe care o adoptă să nu fie sancţionat ori pedepsit. cum ar fi: a) comportament agresiv prin care persoana privată de libertate declară deschis rezistenţă la regimul vieţii de detenţie ce se manifestă prin atitudini agresive faţă de ceilalţi deţinuţi. se interiorizează. de tensiune. singuratică.etc. menită să-l . încercând să-şi realizeze o lume proprie.. conduc inevitabil la apariţia unor sentimente de frustrare care contribuie la realizarea unor tipuri de adaptare la condiţiile de detenţie. autoincendieri. b) comportament de retragere sau defensiv prin care persoana privată de libertate se izolează de colectivitate. general valabil pentru toţi deţinuţii. c) comportament de acceptare sau de consimţire a noului statut în care a ajuns. faţă de personalul unităţii cu care vine în contact sau chiar prin reacţii autoagresive cum ar fi automutilările. singura lui preocupare fiind aceea de a nu atrage atenţia asupra sa. imaginară. mai ales. de ceilalţi deţinuţi. Lipsirea de libertate presupune automat restrângerea spaţiului de mişcare şi. Reducerea spaţiului de mişcare duce automat la crearea unei atitudini de " apărare” a spaţiului ce-i revine ceea ce creează o anumită stare de încordare.Restricţiile cu care vine deodată în contact. organizarea timpului nu mai este la latitudinea sa ci trebuie să se conformeze unui program stabilit.

sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu unele dispoziţii ale autorităţilor. în Penologie. Acest lucru conduce în cele mai multe cazuri la o exacerbare a apărării teritoriului propriu care are ca finalitate o agresivitate sporită şi de aici la apariţia unor relaţii tensionate ce pot genera conflicte. determină persoana privată de libertate să-şi redefinească viziunea asupra propriei persoane şi să-şi realizeze o "strategie” proprie prin care încearcă să reziste acestui nou statut pe care îl are. jocurile de noroc.Mincă. Detenţia induce adoptarea unei atitudini ostile "făţişe sau ascunse” faţă de personalul închisorii.Stănişor. De asemenea. ed. În acest context.) precum şi altele. pag. E. Criminologul canadian D. contactul cu viaţa detenţională. .Oscar Print. M. definit ca "socializarea” la cultura deviantă a deţinuţilor. lipsurile date de unele obiceiuri din viaţa liberă sau anumite îndeletniciri (consumul de alcool. faţă de lumea "din afară” şi dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. îl determină pe deţinut să încerce să caute altele care să-i suplinească lipsurile manifestate de viaţa carcerală. proces prin care deţinutul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al deţinuţilor privind lumea din penitenciar şi societate. acela de deţinut.104. 2002. Frustrarea generată de lipsa posibilităţilor de mişcare este amplificată şi de inexistenţa unor bunuri sau materiale de uz personal pe care le-ar fi avut în libertate precum şi de renunţarea la anumite plăceri sau tabieturi care sunt imposibile în condiţiile de detenţie. Clemmer37 a semnalat fenomenul de prizonizare.etc.determine pe individ să apeleze la orice forme de comportare pentru a-şi crea în spaţiul mic ce-i revine propria-i intimitate. în general. Acest fenomen de raliere sau "ataşare " la interesele deţinuţilor este rezultatul vieţii noi adaptate la condiţiile noi de detenţie şi impregnate de grupuri informale de deţinuţi ce 37 Citat de A. Bucureşti.Bălan.

reprezintă un puternic element de influenţare negativă, diametral opus faţă de preocupările, eforturile şi interesele personalului specializat din penitenciar. Trebuie menţionat faptul că grupurile ce se realizează în penitenciare au următoarele caracteristici: a) statut şi rol formal sau informal; b) lideri formali sau informali; c) reprezentanţi formali sau informali. Toţi aceşti exponenţi de "bază” ai grupului au un cuvânt greu de spus în cadrul colectivităţii şi majoritatea se supun ideilor sau doleanţelor lor, normele după care se ghidează sau orientează nu sunt întotdeauna la fel cu cele ale administraţiei locului de deţinere. De altfel nu de puţine ori se "adaptează” unor "reguli nescrise” transmise de la o "generaţie” de deţinuţi la alta. Dacă, privarea de libertate presupune în principal izolarea faţă de societate a individului, asta nu înseamnă că acest aspect presupune o izolare totală, şi "uitarea " acestuia într-o încăpere până la ispăşirea pedepsei pentru că nu s-ar face altceva decât să fie sălbăticit şi rupt de realitate. De aceea penitenciarele au rolul de a realiza acele condiţii care să reprezinte adevărate „supape“ ce trebuie să contribuie la evitarea dezumanizării, lucru ce se înfăptuieşte prin următoarele activităţi specifice: a) amenajarea unor spaţii de deţinere în comun cu alte persoane conform criteriilor de separaţiune, dar nu suprapopulate; b) angrenarea la activităţi specifice vieţii de detenţie în grup cu alţi deţinuţi; c) realizarea unui climat de relaţionare directă cu deţinuţii şi cadrele penitenciarului sau membri ai unor societăţi ce desfăşoară activităţi specifice în unităţile de penitenciare. 5.2. Menţinerea ordinii şi disciplinei în penitenciare.

Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, a adoptat prin Consiliul Economic şi Social la 30.08.1955, Rezoluţia privind Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, care cuprinde o serie de norme cu caracter de recomandare pentru toate statele membre. Sistemul penitenciar românesc s-a preocupat permanent pentru aplicarea unui regim legal de deţinere dar şi uman pentru toate persoanele private de libertate, preocuparea fundamentală a personalului de penitenciar fiind respectarea drepturilor omului, a regulilor minime privind tratamentul deţinuţilor şi asigurarea unui climat de siguranţă maximă. Realizarea acestor deziderate nu se poate înfăptui fără a se aplica un sistem de ordine şi disciplină desăvârşit atât în rândul personalului penitenciarului dar mai ales în rândul deţinuţilor. Aceste cerinţe sunt rezultatul următoarelor considerente: a) insuficienţa spaţiilor de cazare a persoanelor private de libertate; b) suprapopularea unităţilor de penitenciare existente; c) respectarea şi acordarea drepturilor legale ale persoanelor private de libertate; d) nevoile impuse de autogospodărire şi autofinanţare; e) numărul redus al cadrelor raportat la numărul persoanelor private de libertate; f) lipsa mijloacelor materiale necesare procesului instructiv-educativ şi formativ; g) persistenţa unor concepţii învechite cu privire la rolul şi statutul personalului. În vederea realizării unui climat de ordine şi siguranţă în cadrul unităţii, administraţia penitenciară, trebuie să asigure principalele drepturi ale persoanelor private de libertate, şi anume:

a) libertatea conştiinţei şi libertatea credinţelor religioase; b) dreptul la informaţie; c) dreptul la petiţionare; d) dreptul la corespondenţă; e) dreptul la convorbiri telefonice; f) dreptul de a primi vizite; g) dreptul la asistenţă medicală; h) dreptul la asistenţă diplomatică; i) dreptul la încheierea unei căsătorii. O parte dintre aceste drepturi sunt prevăzute şi detaliate în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2714 din 2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul pachetelor, precum şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. De asemenea, sunt diferenţiate unele drepturi în funcţie de folosirea sau nefolosirea la muncă şi sistemul în care execută activitatea productivă. La baza climatului de ordine şi disciplină din unităţile administraţiei penitenciare a stat şi vor sta raporturile corecte, profesionale şi de pe poziţii echidistante dintre personalul unităţii şi deţinuţi. 5.3. Regimul disciplinar. Sistemul legislativ a prevăzut, pe lângă drepturile pe care administraţia penitenciară trebuie să la asigure deţinuţilor şi o serie de obligaţii pe care trebuie să le respecte aceştia, altfel, nu s-ar putea vorbi de ordine şi disciplină în aşezămintele penitenciare. Fără un sistem disciplinar corespunzător, nu ar fi posibilă viaţa într-o unitate penitenciară, având în vedere elementele

ale regulamentului de aplicare a acesteia. ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului. în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. gradul de periculozitate. c) procurarea sau deţinerea de bani.70 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. nivelul de educaţie şi altele. bunuri sau alte valori. Art. în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. Regimul disciplinar al persoanelor private de libertate este reglementat38 şi cuprinde atât faptele ce sunt interzise a fi săvârşite pe timpul executării pedepsei. care se derulează în penitenciar. cât şi sancţiunile disciplinare ce se aplică în cazul nerespectării acestora. b) tulburarea în orice mod a programului de muncă. Principalele abateri disciplinare sunt: a) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori nerespectarea orei de revenire în penitenciar. d) comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la distanţă. starea de recidivă. 38 . e) utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului. după punerea acestora la dispoziţie dacă aceasta creează un pericol real pentru siguranţa sau ordinea în penitenciar Modul de constatare a abaterilor şi de aplicare a măsurilor disciplinare este reglementat de Legea de executare pedepselor. f) nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate. potrivit dispoziţiilor prezentei legi.deja prezentate ce vizează munca într-un penitenciar şi care privesc supraaglomerarea. Sancţiunile disciplinare au caracter de obligativitate în toate cazurile în care s-au constatat abateri disciplinare şi nu pot fi facultative sau la aprecierea unuia sau altuia din cadrul unităţii. a programelor socio-educative.

în cazul în care este nevoie de scoaterea lor în afara unităţii. 39 .4. 5. se vor avea în vedere urmările abaterilor săvârşite deoarece sancţiunea disciplinară nu exclude. persoanelor siguranţă. Pentru această categorie. acolo unde este cazul.4. Persoanele care sunt condamnate să execute pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse celor mai stricte măsuri în ceea ce priveşte "libertatea" de mişcare în incinta penitenciarului. precum şi în ceea ce priveşte participarea lor la anumite activităţi. răspunderea civilă. 5. semideschis şi deschis . Cazarea se poate face şi în comun atunci când starea de Art. penală sau materială ori de câte ori prin aceeaşi faptă s-au lezat mai multe interese ori valori protejate de lege. b) cazarea se va face pe cât posibil în mod individual.18-24 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. De asemenea. escortă şi supraveghere.1. Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor private de libertate în regim de maximă siguranţă. întrucât şi sancţiunea disciplinară trebuie să fie tot individuală şi nu colectivă. va lua următoarele măsuri: a) condiţii stricte şi permanente de pază. personalul unităţii. Tratamentul penitenciar aplicat private de libertate în regim de maximă 39 închis.La cercetarea abaterii trebuie individualizată răspunderea fiecărui deţinut în parte în cazul unor abateri colective.

sănătate sau participarea la diferite activităţi o impun cu condiţia ca numărul acestora să nu fie mai mare de 10. aplicat persoanelor Regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.2. c) participă la activităţi socio-educative în interiorul penitenciarului. b) prestează munca în grupuri mici în interiorul penitenciarului. dar care să nu depăşească 15 ani.4. Persoanele care execută pedeapsa în regim închis se deosebesc de cele din regimul de maximă siguranţă prin aceea că pot executa activităţi lucrative şi în afara penitenciarului . d) sunt supravegheaţi şi escortaţi la toate activităţile. d) realizarea unei supravegheri continue indiferent în ce loc s-ar afla. a Regulilor europene pentru penitenciare sau alte prevederi legale privitoare la viaţa în detenţie Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. 5. Executarea pedepsei în regim închis se face cu respectarea următoarelor reguli: a) sunt cazate de regulă în comun. Acest regim se diferenţiază de toate celelalte prin exigenţa sa în ceea ce priveşte supravegherea dar nu presupune aplicarea unor măsuri coercitive sau de altă natură care să fie crude inumane ori degradante sau care să nu respecte Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor. Tratamentul penitenciar private de libertate în regim închis. c) locurile unde desfăşoară activităţi lucrative şi socio-educative ori moral-religioase vor fi amenajate pentru grupuri mici de deţinuţi şi în incinta penitenciarului.

dar care nu depăşeşte 15 ani. persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. 5. 22 alin. modului de săvârşire a infracţiunii şi a persoanei condamnatului.4. (2) din Lege Persoanele ce execută pedeapsa în regim semideschis se bucură de următoarele facilităţi: a) sunt cazate în dormitoare comune. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. în considerarea naturii. Regimul închis nu presupune aplicarea unor tratamente crude. numai cu aprobarea expresă a conducătorului penitenciarului.sub pază şi supraveghere continuă. în conformitate cu dispoziţiile art. c) în mod excepţional. inumane sau degradante ci se referă numai la măsurile stricte de supraveghere. Acest regim se mai poate aplica şi următoarelor categorii de condamnaţi: a) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regim deschis care au comis o abatere disciplinară sau care datorită conduitei necorespunzătoare au devenit incompatibile cu acest tip de regim.3. Tratamentul penitenciar aplicat private de libertate în regim semideschis. pază şi escortare a acestor persoane la toate activităţile la care participă. b) pe timpul zilei camerele rămân deschise iar pe timpul nopţii acestea se închid şi se asigură. dar care nu depăşeşte 5 ani. persoanelor Regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an. b) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regimul închis care au avut o comportare bună. dar. .

persoanelor Regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an. Persoanele care execută pedeapsa în acest regim le sunt interzise: a) procurarea. Pentru deplasarea în exteriorul locului de deţinere au obligaţia de a respecta timpul. b) să frecventeze localuri publice . zonele şi traseele stabilite de administraţia locului de deţinere. dar sub supravegherea personalului neînarmat.c) prestează muncă în incinta sau în exteriorul penitenciarului în spaţii ce rămân deschise pe timpul zilei. având însă obligaţia de a reveni la locul de cazare după terminarea programului. 5. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. pot presta munca şi pot desfăşura activităţi socioeducative în incinta sau în afara penitenciarului fără supraveghere.4. Facilităţile menţionate mai sus pe care le au persoanele private de libertate în regim semideschis. deţinerea sau comercializarea de băuturi alcoolice sau substanţe psihotrope. d) desfăşoară activităţi socio-educative sub supraveghere în spaţii rămase deschise în incinta penitenciarului pe timpul zilei. nu presupun că nu vor respecta celelalte reguli de ordine şi disciplină stabilite pentru toate categoriile de deţinuţi şi care constituie abateri disciplinare. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis. Tratamentul penitenciar aplicat private de libertate în regim deschis.4. Persoanele care execută pedeapsa în acest regim pot presta muncă sau pot participa la activităţi socio-educative la fel ca orice persoană liberă.

. deţinuţii. deţinuţii pot trece dintrun regim de detenţie mai sever la un regim de detenţie mai blând prin hotărârea judecătorului delegat. ţinându-se cont şi de raportul comisiei de individualizare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. substanţe toxice sau explozive de orice fel f) să părăsească locurile unde sunt planificate să îşi desfăşoare activitatea înainte de terminarea programului fără aprobarea persoanei desemnată de conducerea locului de deţinere Persoanele care execută pedeapsa în acest regim.c) să conducă autovehicule în alte condiţii decât cele stabilite de administraţia locului de deţinere d) să intre în legătură cu anumite persoane ori să se deplaseze în anumite locuri e) să poarte sau să deţină arme. muniţii. pe timpul cât se află în afara locului de deţinere pot deţine asupra lor bani sau mijloace electronice de plată şi pot efectua cumpărături pentru suplimetarea hranei sau de bunuri de igienă personală ori îmbrăcăminte precum şi telefoane mobile cu obligaţia ca la întoarcere în unitate să le predea personalului unităţii care le va păstra în locuri special amenajate. Pentru toate regimurile de executare a pedepselor. Pe durata executării pedepsei. la cererea expresă a persoanei condamnate. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. vor purta haine personale civile.

Pentru a putea clasifica toate elementele cauzale ale actului infracţional. Teoriile criminologice care abordează etiologia infracţională acordă valori diferite rolului acestor factori. aspect ce are în principal căutarea şi găsirea cauzelor care determină şi concură la înfăptuirea faptelor antisociale. fapta antisocială este rezultatul dintre interacţiunile ce iau naştere între situaţia concretă de viaţă şi personalitatea făptuitorului. a condiţiilor în care el săvârşeşte fapta şi toate mecanismele care au concurat la determinarea trecerii la comiterea actului interzis.CAPITOLUL VII CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL 7. Fenomenul infracţional în general este privit ca un fenomen social. susţinătorii teoriilor sociologice acordă cea mai mare atenţie situaţiilor pre-criminale. trebuie mai întâi căutate şi studiate componentele personalităţii infractorului. teoriile de orientare bio-psihologică accentuează în mod deosebit asupra rolului personalităţii infractorului. Consideraţii generale Un aspect deosebit de important în combaterea fenomenului infracţional îl reprezintă analiza crimei ca factor individual. Dintr-o altă perspectivă. Altfel spus. afirmând că între personalitatea non-infractorilor şi cea a infractorilor .1. însă el este un fenomen ce ţine de individ care însumează faptele acestora comise cu vinovăţie care prin acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi sunt sancţionate de sistemul legislativ penal. inclusiv a situaţiei concrete de viaţă. În acest sens.

trebuie să pornească de la cea mai importantă componentă a sa şi anume componenta biologică. ce este reprezentată de sistemul nervos central. şi culturale în care trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană. socio-economice. antisocial. care reglează procesele interne de metabolism. Ed. Din punctul de vedere al cercetării criminologice.Dicţionar de psihologie. 1978. Activitatea sistemului nervos cerebro-spinal. De aici rezultă legătura dintre biotip şi componentele 40 P. Premisa formării personalităţii are la bază componentele native ale individului. conservare şi adaptare la lumea înconjurătoare şi la societate. Bucureşti. personalitatea infractorului este complexă şi însumează noţiuni psiho-sociale de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor. personalitatea este un concept de ordin descriptiv.2. dar ele sunt puternic influenţate de condiţiile politice. Personalitatea infractorului Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii. 7. În ansamblul său.532 . Infrastructura biologică reprezintă pilonul central în jurul căruia se formează personalitatea unui individ. care reprezintă un proces de adaptare la lume a fiinţei umane având ca obiectiv dezvoltarea şi conservarea. se întregeşte cu cea a sistemului neurovegetativ. ci numai factorii de mediu determină apariţia comportamentului deviant. criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea legată de unitatea bio-psiho-socială40. dar în strânsă legătură cu structura socială în care trebuie să se integreze.nu sunt deosebiri esenţiale. Popescu-Neveanu . p. Albatros. Fiinţa umană în general având scopul central de dezvoltare. de care depinde viaţa psihică. pentru a atrage parametrii de eficienţă maximă.

însă ele se pot dobândi şi prin procesele învăţării şi ale perfecţionării individului. Roşca . aptitudinile sunt moştenite. p.M. caracterul41. p. care arată că nu există tipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive. respectiv aptitudinile.116 44 Al.cit. p. omul îşi modelează personalitatea în cadrul procesului de socializare. Bucureşti. Comportamentul (conduita) reprezintă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism45. precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal. dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană. Didactică şi Pedagogică. 41 N. Bucureşti.14 42 . p. de maturizare biologică şi socială prin Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate.. 1989.personalităţii. Ştiinţifică. se poate concluziona că personalitatea umană nu este numai consecinţa eredităţii. Bucureşti. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ al etiologiei. Popescu-Neveanu .Condiţia umană. Ed. De regulă. p. Analizând în profunzime componentele bio-constituţionale şi bio-psihologice care se transformă ca urmare a factorului iniţial biologic care este componenta de bază a personalităţii. de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei. 1973. Ed. Stănoiu . Mărginean .60 43 R.14 P. Permanent. Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice determinate atât de secreţiile endocrine. temperamentul şi superior dezvoltate şi de mare eficienţă42..op. Academiei. ci interacţiunile dintre individ şi mediu se răsfrâng efectiv asupra componentelor personalităţii. Mărginean . Caracterul reprezintă ansamblul de însuşiri care se manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale individului44.Introducere în criminologie.cit.504 45 N. Ed.op.Psihologie generală. cât şi negative43.

în concordanţă cu nivelul cultural promovat de acesta. asupra sa. dacă adaptarea pasivă la mediu. Maturizarea poate fi caracterizată ca fiind un amplu proces ce vine din interior spre exterior pentru dezvoltare şi împlinire. în conformitate cu modelul societăţii în care există.cit. Procesele de maturizare sunt marcate de o serie de valenţe şi de tendinţe. cu scop de conservare şi dezvoltare. este operată de reflexe şi instincte care sunt precumpănitor ereditare. este operată de voinţa organizată a caracterului.acumularea şi înmagazinarea complexului socio-cultural pe care îl alege societatea. Orice tip de personalitate definit prin activitatea sa este modelat prin procesul de socializare. Mărginean . lucru ce nu se poate realiza numai printr-o repetare a instinctelor ereditare.op. luminată de învăţare şi inteligenţă şi controlată de emoţii şi sentimente46. Astfel. cu scop de conservare.. se poate spune că personalitatea umană este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe care o reflectă la nivelul conştiinţei. 46 N. Formarea personalităţii este influenţată în mod decisiv de relaţiile sociale. acţionând totodată. p. dar la rândul lor sunt determinate de activitatea oamenilor care sunt creatorii factorilor sociali. Pentru a identifica factorii care determină ori care promovează atitudinile antisociale ale personalităţii. Concluzionând.39 . adaptarea activă. Aşadar. constructiv sau distructiv. conceptul de personalitate presupune o evoluţie a fiinţei umane în raport de modificările ce se produc în sfera relaţiilor sociale şi a mediului social. dar aici trebuie remarcat faptul că învăţarea este un proces complementar al maturizării în vederea unei adaptări la condiţiile de mediu. trebuie examinate în mod obligatoriu condiţiile sociale în care individul îşi desfăşoară procesul de socializare.

care generează implicit efecte juridice penale. iar între faptă şi individ există o legătură organică. poate avea un rol de seamă în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. ci numai acelea care au săvârşit cu vinovăţie o faptă antisocială. rezultând ceea ce este cunoscut sub denumirea de comportament. Cele două componente. cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămâne caracterul. cuprinzând ansamblul Valenţele sunt excitaţii ale mediului social. iar tendinţele . se poate lesne înţelege că infractorul este acea persoană care a săvârşit cu vinovăţie o faptă antisocială şi care este pedepsită de legea penală.M. interpretat şi cercetat corespunzător cu acţiuni asupra sa. dar mai ales în reeducarea şi reinserţia socială a delincvenţilor.17 este stipulat că: "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie". Aşa cum preciza însă reputatul criminolog R. pe când tendinţele sociale sunt rezultatul învăţării. trebuie pornit de la ceea ce îl etichetează pe om pentru a avea această denumire şi anume de la infracţiune. Pentru a putea analiza aspecte privind personalitatea infractorului. trebuie mai întâi clarificată noţiunea de infractor în accepţiunea criminologiei. "în criminologie. la art. În accepţiunea Codului penal. Trebuie totuşi făcută distincţia că tendinţele biologice sunt în general de ordin ereditar. care este fapta pe care acesta a săvârşit-o. Stănoiu. ori pot fi dobândite prin procesul de învăţare. care. În vederea stabilirii noţiunii de infractor. Din acest enunţ se poate trage concluzia că nu orice persoană poate fi "etichetată" ca infractor. firesc oricăror fiinţe umane. În domeniul criminologiei. valenţele şi trăsăturile.provin din interiorul fiinţei umane şi pot fi de natură ereditară. personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală. În acest context. se conjugă între ele.

op. este într-o dinamică continuă. exprimând totodată interrelaţia dintre individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia". însă şi după această vârstă ea evoluează în funcţie de influenţa factorilor exogeni.. Faptul că factorii sociali favorizează sau determină orientarea antisocială a personalităţii au făcut să confere orientării sociologice în criminologie posibilitatea de a arăta că factorii de mediu au o importanţă determinantă în formarea personalităţii. Personalitatea unui individ nu este statică.M.cit. fiecare individ îşi desăvârşeşte formarea personalităţii. p. fiecare având rolul lui în detensionarea personalităţii infractorului la a comite fapte antisociale. cunoscând aceste aspecte. pentru analiza structurii personalităţii infractorului există controverse în ceea ce priveşte acordarea de prioritate fie factorilor endogeni (individuali). fie factorilor exogeni (cei din mediul social). 47 R. deficitară pentru individul care a comis o infracţiune47. rolul factorilor endogeni nu se neglijează. personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate.am arătat că maturizarea se produce până în jurul vârstei de 25 de ani . în funcţie de factorii sociali preexistenţi.şi acumularea de noi cunoştinţe socio-culturale. În această viziune sistemică. Odată cu înaintarea în vârstă . Deci. calităţilor persoanei care a comis o infracţiune. Deşi în prezent cercetătorii pornesc de la premisa conform căreia nu se mai pot face aprecieri că unii se nasc infractori. Stănoiu .trăsăturilor. acordându-se o atenţie deosebită celor doi factori interni şi externi.119 . însuşirilor. dar nici nu se cuantifică. socializarea devenind pozitivă sau negativă. ea se formează de regulă până la vârsta de 25 de ani. ea cunoaşte profunde transformări.

Familia este cea mai importantă componentă cu rol determinant asupra socializării individului care are rolul pe de o parte de a realiza socializarea copiilor pentru a creşte ca membri normali ai societăţii. p. 48 49 J. la nivelul individului. p. între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de grad48.cit. atenţia criminologică fiind îndreptată mai ales asupra familiei.475 R.) ca şi indivizii cu o personalitate noninfractoare. familie.. Aşadar. profesiei / locului de muncă. Personalitatea cu un comportament antisocial se formează în aceleaşi condiţii ale vieţii sociale (şcoală. nu se poate concluziona că o socializare negativă atrage implicit după ea săvârşirea de infracţiuni. precum şi importanţa pe care le-o acordă. devin dominante. determinând orientarea antisocială a individului49. care îi vor influenţa negativ comportamentul.op. Astfel. Stănoiu .op. O influenţă deosebită asupra formării personalităţii cu orientări antisociale o au şi componentele mediului psihosocial.M.ţinând cont de vârsta până la care se realizează formarea personalităţii. dezorganizarea socială. aspectele legate de conflictele culturale au un rol important asupra ratei criminalităţii ca fenomen social.. personalitatea cu un comportament antisocial va asimila cu predilecţie acele informaţii cu caracter perturbator. şcolii. mediu de muncă etc.cit. Pinatel . Un individ cu trăsături negative de comportament va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care. numai că diferă modul de receptare. ca şi conţinutul informaţiilor receptate.145 . iar pe de altă parte de a stabiliza personalitatea adultului . în timp. însă.Trebuie totuşi avut în vedere şi faptul că situaţia socioeconomică. conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei periodicităţi predestinate pentru crimă.

asigură cu certitudine premisele unei socializări pozitive. bătăi. Un lucru demn de remarcat este faptul că modul în care se comportă membrii familiei care sunt corecţi. va constitui un exemplu pozitiv pentru copii. p. care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe. d) situaţiile de comunicare psihologică.cit. c) situaţiile de invenţie şi imaginaţie. cu atitudini sănătoase despre lume şi viaţă. cu legături afective. consum de alcool şi relaţii permanent tensionate ori familii dezorganizate. C. cinstiţi. despre norme şi valori. acestea nu pot conduce decât la influenţe negative asupra personalităţii copilului şi creează premisele unei socializări negative. aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale. 50 Gh. prin care copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţă.. Existenţa unui cuplu armonios. Dacă însă relaţiile sunt dominate de certuri frecvente.168 . care este dat de relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii. de bună înţelegere şi comunicare permanentă care acordă o atenţie deosebită creşterii copiilor.Funcţiile de socializare ale familiei se realizează prin următoarele situaţii specifice: a) situaţii de "educare morală". Trebuie avut însă în vedere şi faptul că există şi familii care în mod intenţionat au o comportare care influenţează în mod negativ personalitatea copilului.op. Păun . b) situaţiile de "învăţare cognitivă". în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei. care dezvoltă afectivitatea specific umană50. Un rol determinant în formarea personalităţii copilului îl constituie climatul conjugal. care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare. pe care aceştia îl urmează de cele mai multe ori. Nistoreanu.

Astfel. pentru că printr-un răsfăţ exagerat. care îi explică pe înţelesul lui realităţile vieţii pentru a-l determina să aibă dorinţe şi idealuri. Toate acestea nu trebuie să ducă la desfrâu. cei ce au lipsuri evidente în ceea ce priveşte educaţia în general. O familie care este interesată de felul în care copilul învaţă. ea are un rol deosebit în formarea personalităţii individului şi de a-l pregăti pentru viaţă. punând un accent mai mare pe factorul instructiv. Şcoala are rolul de a forma şi dezvolta atitudinile pozitive. vor da o premisă certă pentru promovarea unei personalităţi armonioase.În afara acestor elemente componente ale stilului de viaţă al unei familii. lucru ce ar permite tânărului să ajungă în anturaje în care să creadă că se poate afirma ori să îşi satisfacă propriile nevoi de apreciere. de modul în care se comportă. de felul în care îşi poate satisface dorinţele şi cerinţele proprii. iar de aici nu mai este mult până la trecerea la act. printr-o toleranţă excesivă şi un stil de educaţie permisiv. pot ajunge în situaţii similare cu cei care provin din familii ce manifestă indiferenţă în educaţia propriilor copii. poate trece în planul secund sau să neglijeze total aspectul educaţional. care nu au reprezentarea corespunzătoare între bine şi rău. de transmitere a cunoştinţelor. În acelaşi context trebuie însă avut în vedere că la rândul ei şi şcoala poate să aibă carenţe în ceea ce priveşte rolul educativ al tinerei generaţii. Între modul de pregătire şi educaţie şi criminalitate este o strânsă legătură ce nu poate să nu fie luată în seamă. de a-l motiva să-şi aleagă un viitor de a se forma în spiritul respectului. un rol important îl ocupă şi preocuparea pentru stilul educativ. al cinstei şi corectitudinii. între licit şi ilicit sunt în general predispuşi la acte antisociale. Astfel. cunoştinţele dobândite în fază empirică în familie. .

3. în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale mediului psiho-social devin constante şi repere ale personalităţii51. 7. trebuie ţinut cont la analiza fenomenului infracţional. p. factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. situaţia preinfracţională se distinge prin două elemente: Profesia.Ed. dacă este considerată o meserie prin ea însăşi. Situaţia preinfracţională Din analiza oricăror fapte antisociale se poate concluziona că mecanismul comiterii unei infracţiuni nu este dată numai de un anumit tip de personalitate. au avut prezenţa sporadică la serviciu şi au format grupuri de anturaje care îşi asigură existenţa din expediente. Ca rezultat al întregului proces.Hyperion. nu s-au ţinut de muncă. Conform criminologului R.cit. Păun . ci ea este practic un răspuns la o situaţie concret dată pe care personalitatea cu orientare antisocială îl dă acesteia.. Bucureşti. care precede actul infracţional52. 51 52 S. C. sau cu o profesie precară.nu poate fi luată în calcul ca un mijloc de a evita actele antisociale. De cele mai multe ori.op. delincvenţii sunt fără profesie.M.devianţă şi patologie socială. 1991 Gh. Nistoreanu. de stabilitatea în muncă. ulterior intervenind multiple alte instanţe. socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor. deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare. Gassin.Anomie. de însăşi existenţa sau lipsa ei din preocupările unui individ.172 . În concluzie. conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale. Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului. însă de gradul de însuşire al acesteia. Rădulescu .

4. victima joacă un rol deosebit în determinarea delincventului să treacă la comiterea infracţiunii. Dar timpul poate avea influenţe când este vorba de o delapidare sau de o spargere de locuinţă. iar personalitatea individului are importanţă sub aspectul trăsăturilor de caracter şi a identităţii sale.acesta poate avea şi o perioadă oarecare de timp sau poate să fie instantaneu (ex. Aşa după cum s-a arătat anterior. care se pot corobora şi cu lipsurile materiale uneori. în momentul constatării evenimentului. situaţia concretă de viaţă a unui individ are influenţe asupra trecerii la act.în cazul furtului de şi din auto). pot oferi sau nu condiţia propice trecerii la act. b) circumstanţele în care se pregăteşte executarea faptei.circumstanţele . ceea ce creează circumstanţe propice mecanismului de trecere la act. Mecanismul trecerii la act Elementul de bază care deosebeşte esenţial pe infractor de noninfractor este trecerea la săvârşirea faptei antisociale. poate fi o provocare efectivă din partea victimei. ceea ce demonstrează că ideea comiterii omuciderii i-a venit pe loc.a) evenimentul care determină apariţia ideii infracţionale în conştiinţa delincventului. În cazul primului element . Astfel. Cele două elemente. 7. Alături însă de cele două elemente.acestea pot să aibă sau pot să nu aibă legătură cu actul infracţional (ex.evenimentul . care este de fapt răspunsul personalităţii cu orientare antisocială pe care îl oferă unei situaţii determinante. Astfel. subiectul nu este împins în mod necesar să treacă la . personalitatea orientată antisocial şi situaţia creată. instantaneu. omorul în cazul flagrantului la adulter). În cel de al doilea caz . o portieră lăsată deschisă la un autoturism .

din culpă ori cu praeter intentie.Drept penal. decizia pe care o va adopta nu va fi cea de a comite fapta antisocială. Astfel. dar acestea sunt excepţia care confirmă regula şi constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial. p. Atunci însă când gradul de orientare antisocială al unui individ este de o mai mică intensitate. agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală53. materiale. practic a unui eşec social. pentru un individ cu o puternică înclinaţie a orientării antisociale. caracterizate prin impulsivitate. Desigur. însă este pus să aleagă între acesta şi a se abţine de la comiterea infracţiunii.82 . afective şi morale. În acest context. nu excludem eventualitatea ca infracţiunile să fie săvârşite spontan. aceasta este şi o eliberare psihică pentru infractor. decizia va fi imediată şi va fi în mod normal cea a trecerii la act. care este determinant în luarea deciziei. se poate concluziona că deliberarea depinde de gradul orientării sale antisociale. În ceea ce priveşte opţiunea către săvârşirea unei infracţiuni. Practic. Gh. Dobrinoiu. Nistoreanu şi alţii . individul trebuie să ia o decizie care este influenţată de mai multe criterii motivaţionale valorice. 53 V.act.

Măsura are drept scop atât protejarea societăţii de un individ care nu a respectat normele morale şi sociale de convieţuire. dreptul de asociere şi altele. Constituţia conferindu-i o serie de drepturi fundamentale cum ar fi: a) dreptul la viaţă. Noţiunea de drepturi şi obligaţii. cele mai multe însă îi rămân şi se bucură de ele. Privarea de libertate reprezintă una dintre cele mai severe măsuri pe care o dispune o instanţă de judecată faţă de o persoană care a comis o faptă antisocială. f) dreptul la învăţătură.CAPITOLUL VIII DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PERSOANELOR CONDAMNATE LA PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE 6. dar şi de a-l determina pe el precum şi pe alţii prin puterea exemplului de a se abţine de la comiterea de noi fapte antisociale. Odată pierdute aceste drepturi. persoana în cauză îşi pierde în principiu dreptul la libertatea de mişcare şi de a hotărî singur asupra propriilor activităţi precum şi alte câteva prevăzute expres de lege cum ar fi dreptul de a alege şi a fi ales. Această măsură este aplicată ca urmare a luării în calcul a mai multor considerente prevăzute de legea penală şi presupune izolarea individului pe o perioadă determinată în una din unităţile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Prin condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate. d) libertatea de exprimare. b) dreptul la apărare.1. e) dreptul la informaţie. . c) libertatea de conştiinţă.

i) dreptul de petiţionare şi respectarea secretului corespondenţei. hotărâri şi ordine de linie precum şi obligaţia de a desfăşura astfel de activităţi încât nimeni să nu lezeze interesele deţinutului în perioada executării pedepsei privative de libertate. fie din perioada când au mai executat alte pedepse . Administraţia locului de deţinere are obligaţia să respecte aceste drepturi precum şi altele stipulate în legi. sexul şi alte considerente. acesta fiind asigurat şi garantat tuturor persoanelor private de libertate de către personalul administraţiei penitenciarului unde persoana în cauză execută pedeapsa privativă de libertate. care au în vedere durata pedepsei. persoana privată de libertate are obligaţia de a respecta anumite reguli legate de viaţa în comunitate.1. j) dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului prevăzut şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. h) dreptul la ocrotirea sănătăţii. k) dreptul de proprietate asupra bunurilor.2. Executarea pedepsei într-un penitenciar presupune luarea unor măsuri de către administraţia acestuia pentru repartizarea deţinuţilor pe camere sau dormitoare comune. starea de recidivă. 6.g) accesul la cultură. De asemenea. pentru a se putea bucura de toate drepturile ce i se conferă de acest nou statut. Drepturile persoanelor private de libertate. vârsta. la repartizarea deţinuţilor pe camere trebuiesc avute în vedere eventualele relaţii de ură şi duşmănie ce ar putea exista între deţinuţi fie din perioada cât au fost în libertate. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. 6.2. pe criterii de separaţiune specifice. De asemenea.

În acelaşi context. inclusiv de la cele vizate de personalul penitenciarului. Discuţiile ce se poartă cu fiecare deţinut în parte cu ocazia încarcerării. condiţii decente de cazare. Astfel. Respectarea dreptului la viaţă. fiindu-le protejată astfel viaţa şi integritatea corporală. bazându-se pe influenţa avută asupra celor slabi. deţinuţii primesc zilnic trei mese calde cu un aport caloric specific efortului pe care îl fac. etc. asistenţa medicală. precum şi . măsurile organizatorice interioare ce se iau trebuie să conducă la protejarea celui în cauză. se pot exemplifica şi cazuri de deţinuţi care au urmărit să fie transferaţi dintr-o unitate în alta până să ajungă în apropierea celor pe care îi căutau pentru a se răzbuna în mod direct sau indirect prin intermediul altora. dar şi datele şi informaţiile culese de la poliţie sau de la alte structuri ori persoane. Au fost situaţii în care în penitenciar au ajuns persoane care au comis infracţiuni în mod special pentru a putea să se întâlnească cu un anumit individ pe care să se răzbune ca urmare a existenţei unor relaţii conflictuale anterioare. studiul dosarului de penitenciar. presupune pe lângă protejarea faţă de eventuale agresiuni din partea altor deţinuţi a integrităţii corporale şi a vieţii unuia faţă de altul sau alţii. de faptul că prestează sau nu o muncă şi ce fel de activitate precum şi în ce condiţii.ori au participat la comiterea de fapte împreună iar ulterior au fost arestaţi din cauza unuia din ei. şi asigurarea celor necesare întreţinerii vieţii cum ar fi: hrana. În acest context. aspecte ce sunt reglementate prin ordine specifice ale ministrului justiţiei. conferă posibilitatea luării tuturor măsurilor de evitare ca cei în cauză să se poată întâlni. fiecare deţinut este alocat la o normă de hrană în funcţie de starea sănătăţii. De asemenea. la cererea expresă a unui deţinut care se consideră ameninţat ori consideră că viaţa sau integritatea corporală îi este pusă în pericol.

funcţionează spitale de specialitate. O sarcină deosebită a personalului care coordonează activitatea deţinuţilor la ateliere sau alte puncte de lucru este aceea de a respecta normele specifice de protecţie a muncii în vederea asigurării integrităţii fizice şi prevenirea îmbolnăvirilor profesionale. diabetic. cu substanţe ori în medii toxice. apă minerală). nocive sau care ar putea să-i afecteze starea de sănătate. precum şi în funcţie de dorinţa sa de a servi hrană vegetală sau cu aport de proteine de origine animală. dar şi în funcţie de opţiunea sa religioasă (catolic.). radiologie)..suplimente alimentare şi antidotul necesar (lapte. Pentru menţinerea stării de sănătate în rândul efectivelor de deţinuţi.etc. Starea de sănătate şi întreţinerea acesteia este o problemă des invocată de persoanele private de libertate. chiar dacă nu au efectiv nici un simptom de boală. Pot apare şi situaţii în care afecţiunea medicală a unei persoane privată de libertate să nu poată fi tratată în cabinetele sau spitalele din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. în fiecare unitate funcţionează cabinete medicale pe deferite specialităţi (medicină generală. dacă lucrează în condiţii. care este o componentă de bază a unităţilor de penitenciare. ortodox.). De asemenea. acesta este internat şi ţinut sub pază în spitalele de specialitate din reţeaua Ministerului Sănătăţii până la însănătoşire. psihiatrie. adventist. ci numai pentru că au acces neîngrădit la actul medical în mod nelimitat şi gratuit. unii profitând de această situaţie a privării de libertate pentru a efectua tot felul de analize care de care mai sofisticate şi complexe.etc. caz în care. musulman. . T. iar la nivelul sistemului penitenciar. stomatologie. în funcţie de starea de sănătate se oferă deţinuţilor regimuri alimentare conform prescripţiilor medicale (cardiac.C.B.

În cazul în care afecţiunea este deosebit de severă. Ambele drepturi sunt garantate prin Constituţia României şi nu pot fi afectate de starea de reţinere sau deţinere. iar în aliniatul 3 al acestui articol este prevăzut că: "În sensul prezentei legi. petiţii sau deschide acţiuni în instanţă pentru orice problemă sau interes care consideră că ia fost încălcat sau afectat. Dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie. organelor judiciare. . Codul de procedură penală consacră prin art. Mai mult. De asemenea.2. pe baza expertizei medico-legale se solicită instanţei de judecată competente. instituţiilor publice. orice persoană privată de libertate are acces nestingherit la justiţie. care reglementează dreptul la petiţionare. organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu are apărător ales (art. inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. întreruperea executării pedepsei. instanţelor sau organizaţiilor internaţionale”. Asigurarea integrităţii psihice se realizează atât prin repartizarea persoanelor în camere sau dormitoare corespunzătoare stării sale psihice care să nu-i dăuneze în vreun fel precum şi angrenarea permanent la programe socioeducative menite să-i ridice moralul afectat de starea de reţinere şi de îndepărtarea de familie precum şi de lipsa posibilităţii de a dispune după bunul său plac de timpul şi opţiunile sale. 6 garantarea dreptului la apărare a învinuitului.44 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor.2. trebuie menţionat şi faptul că. aceasta putând adresa cereri.6 alin 4 din Codul de procedură penală). termenul de petiţie include orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice. În acest context. 6. lucru garantat şi de prevederile art.

pe baza . pentru a se conferi garanţia integrităţii corespondenţei. Întâlnirile dintre apărătorul ales sau numit din oficiu la sediul penitenciarului. în prezenţa persoanei condamnate. neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului. există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. se pot face oricând. Dispoziţiile menţionate mai sus. Pentru a preveni însă introducerea în penitenciare. corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută. are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă sau reţinută. a drogurilor.Secretul corespondenţei este garantat prin lege. precum şi cu instanţele sau organizaţiile internaţionale a căror competenţă este acceptată ori recunoscută în România De asemenea. decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. apărătorul poate lua legătura cu clientul său atât în instanţa de judecată în timpul şedinţei de judecată. substanţelor toxice. unde sunt spaţii special amenajate în acest sens. În cazul în care. iar de aici este ridicată de personalul serviciilor de poştă şi nu de personalul administraţiei penitenciare. În acest sens. Având dreptul la accesul nelimitat şi neîngrădit la justiţie. fără a fi citită. în penitenciare sunt montate cutii poştale unde deţinuţii îşi pun singuri corespondenţa. caz în care persoana privată de libertate va fi informată în scris despre acest lucru iar corespondenţa va fi clasată într-un dosar special care se păstrează de administraţia penitenciarului. implicit are dreptul şi la un apărător ales ori numit de organele judiciare. corespondenţa poate fi deschisă şi verificată. din oficiu. cât şi la sediul penitenciarului. nu se aplică în cazul cu organizaţiile corespondenţei cu apărătorul. explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă. pentru a-şi putea asigura apărarea.

şi asigură prezenţa acestora în penitenciare pentru săvârşirea slujbelor specifice şi luare legăturii cu misionarii religiilor respective.2. pe baza cererilor exprese ale persoanelor private de libertate. ci pot opta pentru o altă religie sau cult din categoria celor recunoscute de lege în România. Deşi în toate unităţile de penitenciar sunt amenajate spaţii pentru religia ortodoxă care este majoritară. Pentru acele categorii. alin 5 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor). 6. persoanele private de libertate nu sunt obligate să participe la slujbele oficiate de preoţii acestora. De asemenea. Libertatea credinţelor religioase. în fiecare unitate penitenciară. 48.3. ţine legătura cu bisericile sau reprezentanţii altor culte din cele recunoscute de lege.împuternicirii avocaţiale înregistrate la barou şi a carnetului de avocat. preotului unităţii sau oricărei alte persoane îi este interzis să determine ori să facă presiuni asupra persoanelor private de libertate să adere la o religie ori să facă prozelitism în vreun fel. . libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. s-au construit fie biserici. preotul unităţii. totuşi. conştiinţei şi libertatea Aşa după cum prevede Constituţia precum şi în conformitate cu prevederile din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor. nu pot fi îngrădite. În acest sens. aceste întâlniri având caracter confidenţial (art. fie capele sau paraclise. toate unităţile având în structura personalului angajat şi preot.

instrumente de scris). vine şi obligativitatea personalului de specialitate de a prelucra pe grupuri. actele normative nou apărute în domeniu.6. Totodată. ţinând cont şi de derularea altor activităţi socio-educative. nu poate fi îngrădit şi este garantat de Constituţie şi de lege. Dreptul la informaţie este asigurat şi prin legătura cu familia ce se poate realiza prin vizite periodice. pentru a fi la curent cu apariţia anumitor prevederi legislative ce-i privesc în mod direct. după un program zilnic orar stabilit de serviciul de reintegrare socială. Dreptul la informaţie. Persoanele private de libertate pot face şi abonamente din bani proprii la publicaţiile care doresc. la stabilirea programului de audienţe radio-TV. precum şi prin posibilitatea de a telefona din penitenciar membrilor de familie sau prietenilor ori rudelor. cu respectarea prevederilor legale în acest sens.4. tot în sprijinul persoanelor private de libertate. se au în vedere şi activităţile productive dar mai ales respectarea timpului legal de odihnă. precum şi posibilitatea de a audia emisiuni radio ori viziona programe TV. persoanelor private de libertate li se pun în mod gratuit la dispoziţie de administraţia locului de deţinere publicaţii cotidiene de circulaţie locală şi naţională. Pentru a putea avea acces la informaţie. Accesul la informaţiile de interes public al persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate. ce se poate realiza fie din surse financiare proprii fie din surse puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului. cu o frecvenţă stabilită prin Ordin al ministrului justiţiei. . De asemenea. timbre. pentru persoanele care nu au banii necesari pentru procurarea celor necesare (plicuri. Un mijloc deosebit privind accesul la informaţie este asigurat de dreptul nelimitat la corespondenţă.2.

Aducerea la cunoştinţă a noilor acte normative, sau de larg interes cetăţenesc, se face cu toate categoriile de deţinuţi, inclusiv cu cei care au deficienţe de înţelegere şi vorbire precum şi cu cei care nu vorbesc limba română. 6.2.5. Dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură se referă în principal la minorii şi tinerii ce se află privaţi de libertate în unităţile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă este la fel de valabil şi pentru deţinuţii majori care sunt analfabeţi ori nu au terminat cursurile primare sau gimnaziale. În penitenciarele pentru minori şi tineri şi în centrele de reeducare, învăţământul primar şi gimnazial este obligatoriu pentru toi minorii şi se realizează cu personal didactic din afara unităţii. În penitenciare se organizează cursuri de şcolarizare pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot urma cursuri de învăţământ universitar în forma frecvenţă redusă Învăţământul în penitenciare, este organizat şi coordonat de serviciul de reintegrare socială, prin intermediul unei scoli în a cărei circumscripţie teritorială funcţionează penitenciarul. În acest context, şcoala respectivă repartizează personal didactic pentru clasele înfiinţate în penitenciar, care susţin orele pe baza programei şcolare specifică oricărei şcoli. Pentru a nu constitui un stigmat pentru tot restul vieţii deţinutului, documentele care atestă nivelul de pregătire obţinut în timpul privării de libertate, nu vor avea antetul sau alte menţiuni din care să rezulte că a început sau şi-a definitivat cursurile şcolare în detenţie. Cheltuielile legate de instruirea şcolară sunt suportate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar în cazul cursurilor de învăţământ

universitar, de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice. 6.2.6. Dreptul de a primi vizite, bunuri şi bani. Pentru a menţine legătura cu familia dar şi cu alţi prieteni, persoanele private de libertate pot primi vizita acestora periodic, conform prevederilor legislaţiei şi a ordinelor în vigoare. Numărul şi periodicitatea vizitelor este în funcţie de categoria din care face parte persoana privată de libertate şi este reglementată de Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2714 din 2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul pachetelor, precum şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate Numărul de vizite la care au dreptul persoanele private de libertate este: a) condamnaţii cărora li se aplică regimul deschis beneficiază de 5 vizite/lună; b) condamnaţii cărora li se aplică regimul semideschis beneficiază de 4 vizite/lună; c) arestaţii preventiv şi persoanele condamnate pentru care nu s-a stabilit încă regimul de executare a pedepsei beneficiază de 4 vizite/lună; d)condamnaţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază de 3 vizite/lună; e) condamnaţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă beneficiază de două vizite/lună f) minorii şi femeile gravide ori care au născut, pentru perioada în care îngrijesc copilul în locul de deţinere, beneficiază de 8 vizite/lună; g) minorii sancţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare beneficiază de un număr nelimitat de vizite.

Odată cu vizita, aceştia pot primi şi pachete cu alimente, dar care să fie în următoarele limite: - Persoanele private de libertate pot primi lunar un pachet cu produse alimentare în greutate de maximum 10 kg, la care se poate adăuga o cantitate de maximum 6 kg de fructe şi legume, precum şi o cantitate de maximum 20 litri de apă minerală şi/sau băuturi răcoritoare. - Pe lângă pachetele prevăzute la aliniatul precedent, persoanele private de libertate pot primi anual 3 pachete, în condiţiile şi cantităţile prevăzute la alin. (1), cu ocazia zilei naţionale sau a altor sărbători religioase importante ale cultului sau religiei căruia/căreia îi aparţin şi cu ocazia zilei de naştere. - Persoanele private de libertate pot primi, cu titlu de recompensă, pachete în condiţiile şi cantităţile prevăzute la alin. (1). - Pachetele prevăzute la alin. (1) - (3) se primesc cu ocazia efectuării uneia dintre vizitele prevăzute la art. 4 din Ordinul M.J. nr. 2714 din 2008. De asemenea, toate persoanele private de libertate, cu excepţia minorilor, pot primi lunar 1.200 de ţigări. Persoanele private de libertate pot primi medicamente numai la recomandarea unui medic consultant, a unui medic specialist, cu avizul medicului unităţii, în baza unei prescripţii medicale, întocmită în două exemplare, un exemplar însoţind în mod obligatoriu medicamentele primite Persoanele private de libertate, pot primi şi alte bunuri de folosinţă sau uz personal, în limitele şi cantităţile stabilite de Ordinul ministrului justiţiei menţionat mai sus, cu excepţia armelor de foc, a drogurilor, a obiectelor ascuţite sau tăietoare, alimente ce necesită a fi preparate termic înainte de folosire, iar alte bunuri se pot primi numai cu aprobarea conducătorului penitenciarului (aparatură audio video, fierbătoare de cafea, etc.). În timpul executării pedepsei privative de libertate, persoanele din această categorie pot primi sau deţine sume de

soţii pot rămâne împreună în penitenciar într-o cameră anume destinată. . Dreptul la încheierea unei căsătorii. Sumele de bani din cont nu au plafon şi nu sunt limitate sau restricţionate cu privire la tipul de monedă (lei sau valută). caz în care administraţia unităţii este obligată să asigure prezenţa oficialităţilor şi să se ocupe de realizarea actelor şi analizelor medicale premergătoare acestui eveniment. După încheierea căsătoriei. Persoana ce are sume de bani în cont se poate folosi de ei pentru a face cumpărături de la magazinele amenajate în incinta unităţilor. fie primiţi de la familie sau de la alte persoane. fie din munca prestată pe timpul detenţiei. se trece la "locul încheierii căsătoriei" denumirea localităţii în a cărei circumscripţie teritorială se află amplasat penitenciarul.7. Banii pot proveni fie din sume pe care le-au avut asupra lor în momentul reţinerii. fie când unul dintre ei se află în stare de libertate. Pe documentele de încheiere a căsătoriei. Încheierea unei căsătorii în perioada privării de libertate se poate face fie între parteneri ce se află în detenţie. însă nu asupra lor. sunt reglementate prin Ordin al ministrului justiţiei iar bunurile cumpărate sunt numai din categoria celor prevăzute că pot fi primite şi păstrate pe perioada detenţiei. se poate realiza în incinta penitenciarului. ceea ce este interzis. ci în conturi a căror evidenţă se ţine centralizat de administraţia locului de deţinere.bani. altele decât cele care se fac prin intermediul cabinetelor medicale din unitate (de exemplu un control medical la un anumit medic dintr-o clinică particulară).2. însă numai cu aprobarea conducătorului unităţii. 6. 48 de ore. sau pentru a plăti anumite expertize sau controale medicale. Sumele de bani de care poate face cumpărături. Acest act deosebit de important în viaţa unei familii.

la prezentarea în faţa instanţelor de judecată sau organelor de urmărire penală. c) să se supună percheziţiei corporale ori de câte ori această măsură este necesară. d) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca.55 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor. pe timpul transferului. după punerea lor la dispoziţie potrivit art. fiecare unitate de penitenciar îşi întocmeşte un Regulament de ordine interioară propriu. la sectorul de acordare a drepturilor de vizită. . se poate încheia căsătoria în localitatea de domiciliu. în funcţie de locul unde se află: la cameră. numai cu aprobarea conducătorului penitenciarului.În cazul în care unul dintre viitorii soţi execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis. etc. pachet sau telefon. În contextul obligaţiilor prevăzute mai sus. persoanele private de libertate mai au dreptul să primească zile câştig ca urmare a muncii prestate şi bani pentru acest lucru. 54 Art. 43 din Legea 275/2006. şi pot primi în acest scop o învoire de până la 5 zile În afară de drepturile menţionate mai sus. aspecte tratate într-un alt capitol din cele ce urmează. în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare a legii. în curţile de plimbare.3. Obligaţiile persoanelor private de libertate. ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului. ale regulamentului de aplicare a dispoziţiilor acesteia. persoanele din această categorie au următoarele obligaţii54: a) să respecte prevederile prezentei legi. b) să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală. În timpul executării pedepselor privative de libertate. unde sunt detaliate obligaţiile ce revin persoanelor private de libertate. 6.

private Respectarea drepturilor specifice unei persoane private de libertate şi obligaţia ca aceştia să respecte pe timpul executării pedepsei a obligaţiilor menţionate mai sus dar şi a celor din regulamentele de ordine interioară. d) suspendarea dreptului de a primi şi cumpăra bunuri cu excepţia celor pentru igiena individuală pe o perioadă de cel mult două luni. 6. e) suspendarea dreptului de a primi vizite. b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi cultural-artistice şi sportive.Obligaţiile pe care le au persoanele private de libertate sunt în consonanţă cu drepturile pe care le au şi nu vin în nici un fel să aducă atingere sau să lezeze pe cineva în ceea ce priveşte drepturile fundamentale prevăzute de lege. Nerespectarea obligaţiilor specifice atrag după ele şi aplicarea de pedepse administrative. c) suspendarea dreptului de a presta o muncă.4. Sancţiunea cu izolarea nu poate fi aplicată minorilor. pe o perioadă de cel mult o lună. Sancţiunile prevăzute la lit. femeilor însărcinate şi femeilor care au copii în îngrijire în . f) izolarea pentru maximum 10 zile. conduc nemijlocit şi la datoria acestora de a se încadra în programul unităţii şi de a se abţine de la comiterea altor abateri. pe o perioadă de cel mult 3 luni. pentru acest lucru fiind prevăzute următoarele sancţiuni: a) avertismentul. pe o perioadă de cel mult o lună. d) şi e) nu se aplică femeilor însărcinate sau care au în îngrijire copii de până la un an. Sancţiunile ce se pot aplica persoanelor de libertate pe timpul executării pedepsei. Dispoziţiile cu privire la obligaţiile persoanelor private de libertate sunt valabile şi se aplică şi în centrele de reeducare şi penitenciarele de minori şi tineri.

se reduc la jumătate. procedura de constatare. cercetare şi stabilire a sancţiunii. oferind astfel garanţia că o măsură sancţionatorie ce se ia este pe deplin justificată şi reflectă corect gravitatea faptei. iar în toate celelalte cazuri nu se poate aplica decât cu avizul medicului unităţii.vârstă de până la 12 luni. Aplicarea unei sancţiuni disciplinare nu exclude răspunderea penală. dreptul la hrană. limitele sancţiunilor prevăzute la lit. Rolul sistemului de drepturi şi obligaţii este acela de a forma la persoanele private de libertate acele trăsături. dreptul la corespondenţă. Toate sancţiunile ce se aplică persoanelor private de libertate au caracter individual. dreptul la petiţionare. fiind interzise pedepsele colective precum şi folosirea oricăror mijloace de imobilizare sau degradante sau umilitoare. sunt reglementate prin lege. De asemenea. De asemenea. în cazul minorilor. civilă sau materială. Pentru a preveni comiterea unor abuzuri din partea personalului penitenciarului.. aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul la apărare. precum şi pentru a da posibilitatea persoanei condamnate să se apere. în cazul în care prin abaterea săvârşită s-a lezat şi una din prevederile legislative ce reglementează acest domeniu. dreptul la lumină ori dreptul la plimbarea zilnică. dreptul la asistenţă medicală. convingeri şi comportamente care să-l determine să nu mai comită fapte antisociale şi să-l redea societăţii ca pe un cetăţean apt să se încadreze în regulile de viaţă şi conduită normale. . b-e.

Evenimentele din 1989 din România. Elaborarea unei politici penale eficiente. apariţia unor infracţiuni noi. pentru a identifica şi studia îndeaproape cauzele generatoare de criminalitate. a unei noi mentalităţi în general. programe concludente de acţiune în vederea prevenirii criminalităţii în general.1. a unor forme noi de operare. indiferent câte greutăţi sau inconveniente ar genera. au făcut ca şi fenomenul infracţional să cunoască o amploare deosebită. trecerea de la o societate închisă spre una democratică şi punerea primelor baze ale transformărilor economico-sociale au făcut în mod direct să crească şi infracţionalitatea. Consideraţii generale Dezvoltarea socio-economică şi schimbările de ordin politic la nivele naţionale dar şi globale. chemate să realizeze controlul social.CAPITOLUL IX CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ 9. pe fondul diferenţelor de cultură. criminologia este chemată mai mult ca oricând să desfăşoare activităţi specifice ştiinţei. iar structurile statului de drept. iar combaterea ei nu poate fi evitată. . problema prevenirii fenomenului infracţional devine pe zi ce trece o problemă tot mai acută. resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor. care să conducă la diminuarea fenomenului infracţional. dar şi de reeducare. realizând o diversitate a faptelor pe fondul adâncirii decalajelor dintre clasele sociale. În acest context general şi al ţării noastre în special. sunt încă în faza de formare. trebuie să aibă ca bază de pornire rezultatele concrete ale cercetărilor criminologice. dinamica fenomenului infracţional şi să elaboreze măsuri ce se impun. În acest context general. uneori au fost luate pe nepregătite sau funcţionează la parametri scăzuţi.

altfel nu rămâne decât la stadiul de teorie inteligentă. măsuri şi activităţi menit să conducă la un singur şi unic scop: reducerea sau limitarea faptelor antisociale. Prevenirea în general înseamnă a avertiza pe cineva de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. să se materializeze într-o politică penală justă şi eficientă. a face atent despre un anumit fenomen. El a reprezentat şi reprezintă principalul obiectiv al politicii penale al oricărui stat. idei. a atrage atenţia.care trebuie să ofere cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen social.2. conceptul de prevenire a reprezentat un complex de teorii. esenţa cauzală a acestora şi pe baza acestora să elaboreze strategii. decât dacă şi aportul economico-financiar al statului în cauză este considerabil. încât uneori este difuz şi tocmai de aceea. Acest concept surprinde un domeniu atât de vast. lucru sau activitate. Prin cercetările criminologiei. sfera de acţiune şi direcţiile de prevenire. Definirea conceptelor Încă din antichitate. trebuie să se ofere dinamica fenomenului infracţional. Numai în acest fel ştiinţa criminologiei poate contribui la individualizarea principiilor politicii penale ale unui stat. a încunoştiinţa. 9. Trebuie remarcat totuşi faptul că toate rezultatele cercetărilor criminologiei nu pot să-şi atingă scopul propus. În ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii. în accepţiunea criminologiei înseamnă a preîntâmpina săvârşirea pentru prima dată de către o persoană a unei acţiuni ori . din scrierile lui Platon şi până la cercetătorii criminologi de astăzi. trebuie mai întâi să fie clarificate care sunt obiectivele. pentru a putea defini conceptul de prevenire. greu sau imposibil de pus în practică. metode şi procedee posibile de acţiune în înfăptuirea activităţilor concrete de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Măsurile de prevenire îşi pot atinge scopul şi pot fi orientate către acest lucru numai dacă există formată o concepţie clară asupra cauzelor şi fenomenelor care influenţează într-un fel sau altul fenomenul infracţional. Având în vedere că în societate omul este cel care acţionează în toate sferele activităţii pentru punerea în practică a dorinţelor şi aspiraţiilor sale. cât şi cu întregul căruia i se subsumează.op. Acestea trebuie să aibă la bază cunoaşterea. economic . juridic.206-207 . în plenitudinea sa.. în obiective cu bătaie mai lungă sau apropiată şi nu trebuie să se aplice izolat sau sporadic. acţiunile sale trebuie să vizeze luarea unor măsuri în cadrul acelor domenii . dacă nu chiar mai important.social. pe cale de consecinţă. în ceea ce priveşte prevenirea. 55 Gh. ar atrage răspunderea prevăzută de legea penală.inacţiuni care. p. întrucât măsurile prevăzute trebuie să fie eşalonate în etape. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său. ci trebuie să fie generalizat şi continuu. care ar reprezenta un pericol social şi care. Nistoreanu. Păun . ci ca sistem înţeles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relaţii între ele. într-o anumită perioadă de timp dată. nu ca o totalitate de infracţiuni săvârşite pe un anumit teritoriu. în condiţii specifice55. ansamblul care este orientat către realizarea unor efecte specifice. a fenomenului infracţional.cit. ar aduce atingere normelor şi valorilor morale de convieţuire.care au o implicaţie mai mare în influenţarea factorilor determinanţi care conduc la săvârşirea actelor infracţionale. ea are un rol tot la fel. C. de a împiedica repetarea comiterii unei fapte penale de acelaşi autor. se subînţelege şi faptul că. prin rezultatul produs. nu putem concluziona că aceasta are drept scop preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni. Dacă avem în vedere toate elementele prevenirii.

207 . economic. putem aprecia că: "prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent.cit.op. astfel. care este un 56 Gh. Nistoreanu. cultural. 9. politic. au fost condamnaţi şi au executat pedeapsa stabilită de legiuitor. nu pedepseşte din pricina faptei rele. ca urmare a efectului intimidant al pedepsei. Modelul clasic de prevenire a criminalităţii Primele forme de reacţie socială antiinfracţională au fost de natură represivă. Măsurile cu caracter represiv au dezvoltat şi sisteme legislative corespunzătoare acestor scopuri. neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului 56 infracţional" .În cea de a doua situaţie. aşa după cum au fost ele menţionate la începutul cursului. C. Păun . care sugera înlocuirea ideii retributive cu ideea utilităţii sociale a pedepsei. care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social. Aceste forme au fost valabile o perioadă destul de mare de timp. Concluzionând. se impun alte concepte ce se realizează prin măsuri de resocializare şi reinserţie socială a celor care au comis infracţiuni. Altfel spus. deşi primele idei de măsuri cu caracter preventiv se găsesc încă din scrierile lui Platon. Idei de a înlocui măsurile represive le regăsim în scrierile lui Platon. datorat forţei exemplului şi un scop de prevenire specială. sancţiunea ar fi trebuit să aibă un scop de prevenire generală.3. Platon afirma că: "acela care vrea să pedepsească în mod judicios. prevenirea era bazată pe efectul de inhibare psihică datorat potenţialei pedepse ce ar urma săvârşirii unei fapte antisociale. când subiecţii au cu totul alt statut. destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale prin identificarea.. p. administrativ şi juridic.

Dacă în cazul prevenirii generale se iau măsuri menite a stopa un individ să comită pentru prima dată o infracţiune. ca fiind o fiinţă raţională şi acţionând sub imperiul liberului său arbitru. care să conducă la eliminarea factorilor generatori ai criminalităţii. cu atât omul se va abţine să comită actul incriminat şi cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă. Ideile lui Platon au fost reluate şi de alţi gânditori ai antichităţii şi nu numai.aprecia el . care insistă pe necesitatea luării unor măsuri cu caracter social şi economic. se insistă şi se reuşeşte adoptarea unor concepte noi. potrivit cărora societatea trebuie protejată prin măsuri penale şi extrapenale. cu atât efectul preventiv va fi mai evident". potrivit căruia: "o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă."cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă. rolul acesteia devenind din ce în ce mai complex. odată cu trecerea timpului. Astfel. a abordat şi el problema prevenirii din perspectiva acţiunii omului. l-au avut adepţii doctrinei pozitiviste. efectul prevenirii prin inhibare şi intimidare a început să se estompeze. ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei".lucru trecut. cunoscându-se de asemenea şi teoriile lui Aristotel privind rolul preventiv al pedepsei. În altă ordine de idei. de natură a conduce la limitarea ori stoparea fenomenului infracţional. motiv pentru care . pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi". în cazul celor care deja au săvârşit o faptă penală şi au fost . ci pedepseşte în vederea viitorului. Aşadar. lucru pentru care este nevoit să suporte consecinţele faptelor sale. pe baza cercetărilor criminologice şi a autorilor acestora. Cesare Beccaria. un aport deosebit la întărirea rolului preventiv prin metode mai puţin represive. cunoscut ca întemeietor al şcolii clasice de drept penal. căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit.

legea penală a prevăzut în toate cazurile aplicarea unei sancţiuni mult mai severe. care s-a manifestat atât în ţările occidentale cât şi în ţările din Europa centrală şi de est ca urmare a transformărilor socio-politice de la sfârşitul secolului XX. având în principal drept scop de a-i izola de comunitate o perioadă cât mai mare de timp. reeducarea. C.pedepsiţi pentru ea.4. Nistoreanu. forţa exemplului constituie încă o măsură de natură a influenţa într-o bună parte scăderea fenomenului infracţional. În acelaşi context. Acest proces se realizează prin prevenirea specială. care presupune un complex de măsuri. Transformările socio-politice au determinat implicit şi apariţia unor strategii noi în ceea ce priveşte găsirea unor căi. perioada de detenţie fiind folosită pentru includerea în programe speciale. a unor mijloace corespunzătoare noilor situaţii apărute.op. la determinarea acestora de a se reintegra social la liberare şi de a se abţine de la comiterea altor fapte. Păun . tratamentul psihosocial sau medical. altfel se pune problema determinării acestora să nu mai greşească. Acest fenomen a făcut implicit să sporească numărul delicvenţilor primari (cei care comit o infracţiune pentru prima dată) dar şi rata recidivei a cunoscut o creştere simţitoare .210 . 57 Gh. 9. menite să conducă prin educarea.. destinat să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele care deja au săvârşit o infracţiune57. au produs o criză a instituţiilor de control social în general şi sistemului justiţiei în special.cit. În cazul recidiviştilor. în vederea prevenirii comiterii de fapte antisociale. Modelul social Evoluţia fenomenului infracţional şi creşterea ratei criminalităţii din ultimii ani. p.

aceasta se poate realiza pe trei fronturi: a) prevenirea primară. economică şi culturală care coroborate şi dezvoltate în mod . Modelul social de prevenire urmăreşte adoptarea acelor măsuri care să conducă la scăderea necesităţii de a comite fapte antisociale. a justiţiei în special. comunitatea trebuie să participe activ la acţiunile de prevenire şi să realizeze o coeziune perfectă între membri societăţii. Pentru a putea realiza acest deziderat este necesar ca cel puţin două elemente ale societăţii să fie active şi anume: a) pe de o parte. alocarea unor fonduri consistente pentru ridicarea nivelului de trai şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale în general. chiar îşi diversifică aria de cuprindere a fenomenului infracţional. b) prevenirea secundară. Ea are la bază măsuri de natură socială. Din contră. care este o realizare deosebită dar care nu se poate înfăptui decât dacă se realizează o creştere a nivelului economico-social în general. la acţiuni menite să contribuie la stoparea criminalităţii.Unul din cele mai utilizate modele de acţiune în limitarea fenomenului infracţional este acela de a atrage comunitatea la efortul general depus. Acest lucru nu înseamnă că sarcina instituţiilor statului. b) pe de altă parte. a bunăstării societăţii în special. rolul instituţiilor justiţiei se menţine. c) prevenirea terţiară. se diminuează sau se anulează iar sarcina controlului social o preiau cetăţenii din comunitate. educativă. Prevenirea primară reuneşte ansamblul de activităţi elementare dar deosebit de necesare şi importante în lupta împotriva criminalităţii. de consiliere a persoanelor care nu se pot adapta la noile condiţii. comunitatea având rolul de a se implica în programe specifice de asistenţă comunitară. Abordând prevenirea prin prisma modelului social.

şcoală. În acest context. loc de muncă şi care să creeze condiţiile necesare implementării acestora prin apariţia de noi locuri de muncă. şcoala are un puternic rol în activitatea de educare preventivă. La noi în ţară. în mediul social în general. care . Ministerul Sănătăţii şi altele dar şi printr-o serie de organizaţii non-guvernamentale se desfăşoară o serie de programe cu aplicabilitate în şcoli.corespunzător au menirea să elimine factorii generatori ai criminalităţii şi să preîntâmpine comiterea de acte infracţionale. contribuie cel mai mult la oferirea tinerei generaţii a acelor cunoştinţe necesare. atât la nivel statului prin Ministerul Administraţiei şi Internelor. În ceea ce priveşte familia. a petrecerii timpului liber în condiţii plăcute şi de asigurarea stării de sănătate corespunzătoare. Alături de familie şi împreună cu ea. Rolul modelului de prevenire primară din cadrul modelului social este acela de a acţiona pentru a determina pe potenţialii infractori să renunţe la ideea aplicării intenţiilor lor criminale în practică. Familia şi şcoala constituie principalii vectori spre care se îndreaptă majoritatea acţiunilor de prevenire. Unul dintre cele mai importante roluri este acela de a forma la toţi membrii societăţii un nivel de pregătire şi de socializare pozitivă prin programe specifice care să se desfăşoare în familie. prin asigurarea de condiţii de locuit decente . se acţionează pentru orientarea şi educarea în primul rând a părinţilor tineri. Ea este cea care. la nivel internaţional dar şi naţional se desfăşoară programe menite să stopeze fenomenul infracţional. pentru ajutorul celor care nu se adaptează la noile condiţii de viaţă precum şi la activităţi specifice de educare a copiilor proveniţi din familii dezorganizate şi din familii care nu au capacitatea de a educa copiii în mod corespunzător. ce îşi propun limitarea sau stoparea fenomenului infracţional. prin rolul său formativ pronunţat.

nu înseamnă că prevenirea şia terminat toate sarcinile şi abandonează individul.213 . Păun. 18/1990 citat de Gh. care să determine asumarea responsabilităţilor adaptate la propriile nevoi. Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive58.. în „Criminologie”. Nistoreanu. Ed. Odată cu parcurgerea cursurilor şcolare şi acumularea bagajului de cunoştinţe specifice. Pierderea locului de muncă din diverse motive şi rămânerea. 1996. Helsinki. Prin desfăşurarea unei activităţi utile. fac ca educaţia socială să capete noi valenţe. Găsirea unui loc de muncă şi continuitatea muncii are un rol tot la fel de important ca şi şcoala. să-şi piardă încrederea în sine. o perioadă mare de timp fără o sursă de venit. nu fac decât să-l conducă pe individ către medii periculoase. 58 Conf.în acest scop sunt angajaţi tineri absolvenţi aflaţi în şomaj. Europa Nova . JOHN GRAHAM .Crime Preventions Strategies en Europe ant North America. pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor şi de adaptare la mediul şcolar. C. b) organizarea unor cursuri speciale în afara orelor de program. Se poate aprecia că şcoala are şi timpul şi metodele necesare de a dezvolta la tineri acele convingeri morale durabile care să determine integrarea lor corectă în societate.să formeze respectul faţă de lege şi normele morale. să conştientizeze importanţa valorilor morale şi nu în ultimul rând să le formeze acele deprinderi şi cunoştinţe de aşa natură încât să evite comportamentul deviant. p. implicaţiile ce decurg din comiterea unui delict şi urmările acestui fapt. Eforturile s-au îndreptat în două direcţii: a) către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei. să-l determine să recurgă la fapte şi acte infracţionale. nr. importanţa sistemului judiciar. care să-i asigure cele necesare.

resocializare şi reinserţie socială. mai ales de acelea care. părinţi bătrâni şi bolnavi). alcoolici. Europa Nova Bucureşti 1996-p. C. etc. Nistoreanu. aceasta are rolul de a acţiona în vederea evitării recidivei în cazul persoanelor care au comis deja o infracţiune Acest lucru se face prin programe de reeducare. b) organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă. prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite ( cu familie proprie. Păun.Aceste aspecte determină programele de prevenire să se îndrepte în trei direcţii59: a) identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri. Practic se poate aprecia că obiectul de activitate al prevenirii secundare este acela de adoptare a unei politici penale corespunzătoare. acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât activităţile preventive cât şi cele de reconversie şi recalificare a tinerilor . 213-214 . Bineînţeles că la baza elaborării politicii penale stau studiile şi rezultatele criminologiei şi aceasta este cea care se confruntă în mod direct cu fenomenul infracţional şi are ca scop final anihilarea factorilor criminogeni. Criminologie. copii. Programele trebuie să fie legate direct de necesităţile delicvenţilor.) Activităţile specifice prevenirii secundare. În ceea ce priveşte prevenirea terţiară. c) crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează. dacă sunt satisfăcute în mod adecvat vor duce la un comportament pro-social şi de asemeni să urmărească evoluţia convingerilor şi atitudinilor pentru a face durabilă schimbarea de comportament. sunt în sarcina organelor legislative şi executive cărora le revine sarcina de a elabora sistemul legislativ şi mai ales de punere în practică a acestora. Ed. 59 Gh.

staţii PECO) unde orice mişcare este înregistrată. Acestea sunt realizate în concret prin măsuri de siguranţă ce îngreunează comiterea unei infracţiuni precum şi prin măsuri care să influenţeze costurile şi beneficiile celor care comit infracţiunea.5. dar care să fie realiste. Acest tip de prevenire trebuie să-şi impună rolul deosebit ce-i revine în detrimentul fostelor activităţi specifice de represiune. 9. . geamuri antiefracţie) sau realizarea unor dispozitive de pază sigure. O altă măsură care poate să influenţeze costurile şi beneficiile infractorilor este cea legată de marcarea proprietăţii (gravarea. În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă care se iau în vederea preîntâmpinării săvârşirii unei fapte penale. acestea se referă la montarea unor sisteme eficiente de securitate (senzori. poansonarea unor coduri sau nume pe obiecte) ceea ce le face mult mai greu vandabile. ceea ce face ca riscul infracţiunii să fie mult mai mare sau să efectueze cheltuieli .punerea unui autoturism în garaj asigurat şi nu lăsarea lui la voia întâmplării) sau de înlăturare a mijloacelor care pot servi la comiterea infracţiunilor (ex.verificarea antitero a tuturor pasagerilor înainte de îmbarcarea în avion). În acelaşi context se înscrie şi luarea unor măsuri de a înlătura sau de a face accesul cât mai greu al infractorilor la bunul vizat (ex. .Programele abordate trebuie să ţină cont de necesităţile delicvenţilor şi nu delicvenţii să-şi stabilească necesităţile în funcţie de programele existente. ori montarea de camere video în diverse locuri (magazine. Modelul situaţional Prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin modelul situaţional este de natură a dezvolta idei de stopare a fenomenului infracţional prin măsuri relativ simple cu costuri scăzute.

Nistoreanu. deci a unei lipse elementare de educaţie. Criminologie. o reînviere a motivaţiilor atitudinale. respectul faţă de lege şi formare acelor trăsături care să-l determine să_şi asume responsabilitatea pentru nevoile avute prin muncă şi alinierea la standardele normale de viaţă. a educa presupune a transmite şi a determina pe cei care au comis infracţiuni să-şi însuşească acele norme şi valori acceptate de întreaga societate şi pe care el le-a încălcat ca urmare a unei socializări negative pe care a avut-o. aceasta se referă la cei care datorită unor situaţii conjuncturale au suferit o inadaptare la noul sistem de norme şi valori existent. C. prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori generale acceptate de societate. activitatea de resocializare presupune că trebuie realizată o serie de activităţi specifice pentru formare de trăsături menite a conduce la împiedicarea unui delincvent de a repeta fapta comisă. Resocializarea infractorului Resocializarea este un proces educativ . Europa Nova Bucureşti 1996-p. de ameliorare a tendinţelor reacţionale care să 60 Gh. reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal. Astfel. Aşa după cum rezultă şi din definiţie. În ceea ce priveşte reeducarea. Ed.217 . 9.mari în vedere anihilării sau punerii tehnicii în imposibilitatea de a-l filma la comiterea faptei. prin care infractorii trebuie să dobândească respectul faţă de semenii lor. Atât educarea cât şi reeducarea se poate realiza prin activităţi concrete.6. Păun. Activităţile de resocializare au la bază metode terapeutice prin care se are în vedere o remodelare a personalităţii infractorului. atât de factură teoretică dar mai ales de natură practică. în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei60.

la mediul socio-cultural şi .conducă în final la o readaptare reinserţia sa socială.

datează din 1878 în statul Massachusetts. Prima dispoziţie legislativă prin care se introducea instituţia probaţiunii în S. 21 de state din S.1. Principes de criminologie.A.CAPITOLUL X PROBAŢIUNEA 4. care până în acel moment erau voluntari. ţări în care a apărut posibilitatea ca unii infractori să rămână în libertate pe timpul suspendării executării pedepsei. Alternativele la pedeapsa închisorii au fost scoase cel mai bine în evidenţă de curentele şi doctrinele criminologice cu deosebire în a doua jumătate a secolului al XX–lea. odată cu înfiinţarea Curţii Misionare de Poliţie de către Societatea de Cumpătare a Bisericii Engleze. 61 E.A şi a Marii Britanii. Cressey. Sutherland. Stănoiu în Introducere în criminologie . În anul 1917. a determinat atât structurile guvernamentale cât şi reprezentanţii societăţii civile să încerce împreună găsirea unor soluţii ca alternativă la executarea pedepsei cu închisoarea. citat de R. tribunalul având dreptul să pronunţe măsura probaţiunii.U. Apariţia conceptului de probaţiune are totuşi forme incipiente din a doua parte a secolului al XIX-lea şi se regăsesc în justiţia S.Perspectiva istorică. D. însă.M. ulterior măsura generalizându-se în toate statele61. aveau reglementată probaţiunea.H. 44. acordându-li-se sprijinul unor persoane care îşi ofereau voluntar serviciile în scopul reeducării. Paris Cujas. În Marea Britanie începuturile probaţiunii se regăsesc în jurul anului 1876. iar primarul din Boston să numească şi să retribuie agenţii de probaţiune. prin această lege.U. p. 1966. începuturi Îngrijorarea determinată de ineficienţa pedepselor privative de libertate aplicate persoanelor care au comis fapte penale.U.A.

Această formă adoptată de sistemul francez nu a avut însă nici un fel de efect. infractorul este lăsat în libertate. originile probaţiunii se regăsesc în jurul anului 1912 când legea a prevăzut ca pedeapsă "libertatea supravegheată" care era de fapt o inspiraţie din sistemul legislativ anglo-saxon. pe baza convingerilor religioase cereau instituţiilor de judecată să le încredinţeze anumiţi infractori care erau la rândul lor condiţionaţi de a renunţa la consumul de alcool şi de a munci onest precum şi de a locui în locuri unde să poată fi permanent supravegheaţi. Pentru a înţelege mai bine fenomenul apariţiei probaţiunii vom detalia modul în care s-a impus în Marea Britanie. Având în vedere rezultatele bune obţinute. . În accepţiunea legii franceze.În cadrul acestei Curţi existau misionari. parlamentul englez a elaborat în 1907 Legea privind probaţiunea infractorilor. care. În Franţa. cu supraveghere din partea unui delegat ce se oferea voluntar. sarcina de a-i supraveghea revenind în continuare misionarilor voluntari. dar care a reprezentat o nouă concepţie privind executare pedepsei şi s-a extins de la infractorii majori la infractorii minori. Această lege era valabilă pentru infractorii majori şi minori şi avea ca arie de acoperire întregul spectru infracţional cu excepţia omorului şi trădării. cu obligaţia de a respecta anumite obligaţii impuse de instanţă. nu i se cerea să aibă pregătire de un anumit fel. dar care nu avea nişte competenţe dinainte stabilite. ce a fost adoptată de Camera Lorzilor. Aceasta este prima lege a probaţiunii. nu i se stabilea nici un termen. prin care instanţele de judecată numeau agenţi de probaţiune care însă de data aceasta erau plătiţi. care are o tradiţie considerabilă în acest domeniu. În anul 1887 a fost adoptată Legea privind probaţiunea infractorilor primari prin care se prevedea posibilitatea liberării condiţionate a infractorilor condamnaţi pentru prima dată.

faptul că minorii putea fi plasaţi sub supravegherea unui agent de probaţiune pentru care s-au stabilit competenţe precise. .2. În anul 1948. dispune printr-o hotărâre judecătorească definitivă.La un an de la adoptarea acestei legi. 4. Legea Justiţiei Penale va înlocui legea din 1907 care a fost abrogată şi a adus ca noutate în domeniu. după administrarea probatoriului. Mai poate exista şi situaţia în care o instanţă de judecată pronunţă o pedeapsă privativă de libertate dar apoi suspendă executare acesteia şi dispune plasarea infractorului sub probaţiune. Instanţa de judecată. condamnarea infractorului la o pedeapsă privativă de libertate sau la o pedeapsă neprivativă de libertate. prin care apare ca noutate în materie. stabilirea perioadei de probaţiune de minimum 12 luni care la rândul ei a fost redusă în 1982 la 6 luni. Conceptul şi sistemele de probaţiune. O nouă Lege a Justiţiei Penale a fost adoptată în 1991 care introduce ca noutate în domeniu faptul că probaţiunea nu mai este considerată un mod de individualizare a pedepsei ci este stabilită ca o sancţiune distinctă. reprezintă un ansamblu de măsuri de supraveghere a unei persoane care după ce a comis o infracţiune şi a fost trimis în judecată este de acord să fie plasat sub supravegherea unui agent de probaţiune care să urmărească pe o perioadă de timp bine stabilită dacă are o comportare corespunzătoare. Probaţiunea. inclusiv intervalul de vârstă care era cuprins între 16 şi 22 de ani. noua lege. de sine stătătoare. a fost adoptată Legea copilului. De asemenea. în 1908. introduce posibilitatea instanţelor de a cere rapoarte de probaţiune şi în alte cauze decât cele în care se impunea luarea măsurii aplicării probaţiunii.

din Wisconsin.Sistemul de probaţiune asigură o corecţie fără detenţie. În acest sens judecătorul Dennis Challen. . Vrem ca ei să fie parte a comunităţii… Aşa că îi izolăm de comunitate. în special faţă de infractorii primari sau cei care au comis fapte minore. faţă de pedeapsa privativă de libertate. pentru a-i feri de mediul carceral. Scoaterea unui individ dintr-un mediu nociv.. nu asigură încă o reeducare eficientă. care. Vrem ca ei să nu fie violenţi… Aşa că îi punem într-un loc unde sunt înconjuraţi de violenţă. Vrem ca ei să nu mai fie nişte duri… Aşa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectaţi. infractor. infractoare în care au intrat. afirma: "Vrem ca ei să aibă stimă şi valorizare de sine… Aşa că le distrugem stima de sine. are rolul de a-l îndepărta de factorii care stimulează comiterea de fapte antisociale. efectele acesteia fiind uneori chiar mai nocive decât mediul din care a plecat. Vrem ca ei să gândească constructiv şi pozitiv Aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori. dar în mod deosebit în ceea ce-i priveşte pe infractorii minori şi tineri. S. şi este de preferat.A.U. cu toate condiţiile oferite. ori ducerea lui într-o închisoare nu ar fi cea mai potrivită măsură. probaţiunea impune respectarea unor reguli şi obligaţii stabilite de instanţa de judecată în conformitate cu prevederile legale pe care infractorul trebuie să le respecte întocmai iar consilierul de probaţiune trebuie să le urmărească şi să-i ajute pe aceştia să iasă din mediile nocive. Vrem ca ei să fie responsabili… Aşa că le luăm orice responsabilitate. Vrem ca ei să fie oameni blânzi şi iubitori… Aşa că îi supunem urii şi cruzimii. De regulă.

Ed. implicarea comunităţii în justiţie şi cooperarea dintre agenţii). iar activităţile specifice de îndreptare. Bucureşti 2003. . Vizualizând şi aceste afirmaţii. cel condamnat îşi pierde locul de muncă şi legătura cu familia. După standardele europene. În acest context trebuie recunoscut că fiecare instituţie din cadrul sistemului justiţiei penale îşi are rolul ei şi trebuie să acţioneze la nivelul importanţei sale din societate. pag. România are încă o rată ridicată a detenţiei. 62 Gheorghe Florian. indiferent ce rol are ea în structurile statale. în stare de libertate.Oscar print. Vrem ca ei să-şi controleze propriile vieţi şi probleme.16. care nu va aduce doar beneficii directe( oferirea de rapoarte şi intervenţii comunitare). Vrem ca ei să nu ne mai exploateze… Aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe alţii. Detenţia în general provoacă rupturi sociale care adesea devin iremediabile. iar introducerea probaţiunii este un element central în reforma justiţiei. să nu mai fie paraziţi… Aşa că îi facem să devină total dependenţi de noi"62. nu se rezumă la o intervenţie pe un anumit nivel în ceea ce priveşte aplicarea şi executarea unei sentinţe.Vrem să nu se mai întovărăşească cu rataţii… Aşa că punem toţi rataţii sub acelaşi acoperiş. iar instituţiile statului nu pot să suplinească rolul acestora în viaţa unei familii.Fenomenologie penitenciară. dar va contribui la procesul mai larg de reformă a justiţiei ( individualizarea pedepselor. Realizarea unui serviciu naţional de probaţiune şi introducerea metodelor comunitare de lucru cu infractorii demonstrează că şi România pune în aplicare măsurile din programul de pre-aderare la Uniunea Europeană. putem uşor să apreciem că probaţiunea are rolul de a asigura îndreptarea infractorului în timp ce acesta se află în comunitate.

poliţia este răspunzătoare în general de identificarea şi prinderea delincvenţilor. Importanţa serviciului de probaţiune se regăseşte pe fiecare nivel instituţional şi poate fi reprezentat astfel: .Astfel. deoarece serviciul de probaţiune are un rol important de jucat în toate fazele procesului penal şi conlucrează în mod specific cu toate celelalte instituţii. instanţele au responsabilitatea de a-i condamna. iar penitenciarele sunt responsabile cu deţinerea acelor infractori care le-au fost trimişi de instanţele de judecată. procuratura pune sub acuzare infractorii depistaţi. Rolul serviciului de probaţiune în cadrul sistemului justiţiei penale se deosebeşte de acela al tuturora.

Rolul serviciului de probaţiune în sistemul justiţiei penale Instituţia Activitatea de probaţiune Rol implicată Conlucrarea cu poliţia şi furnizarea de informaţii şi / Evitarea sau sprijin pentru a se evita Poliţia reţinerii începerea urmăririi penale şi a arestării în special în cauzele cu minori şi tineri Asigurarea unor servicii de sprijin (ex. delicvenţii şi familiile acestora Activităţi pe în scopul asigurării revenirii perioada Penitenciar pozitive în comunitate şi executării reducerea numărului de cazuri pedepsei de recidivă . cazarea. munca şi supravegherea în familie) Evitarea Parchet pentru a se evita punerea sub arestării acuzare a delincvenţilor minori sau tineri ori care sunt foarte vulnerabili şi pot fi arestaţi Furnizarea de informaţii şi / Instanţa de sau servicii pentru a se evita Arest preventiv arestarea preventivă până la judecată judecată Furnizarea de referate care să ajute instanţele în activitatea de dare a sentinţelor şi să Referate Instanţa de promoveze darea unor sentinţe presentenţiale judecată în comunitate (neprivative de libertate) în cazul în care acest lucru este adecvat Cooperarea cu penitenciarele.

Fiecare dintre aspectele prezentate, scoate în evidenţă rolul serviciului de probaţiune şi demonstrează rolul complex al acestei activităţi desfăşurate pe multiple planuri, care necesită o atenţie deosebită şi la care trebuie să participe în mod nemijlocit, direct şi pe deplin ancorat în nevoile sale, însuşi făptuitorul. În acest context, probaţiunea este un act judiciar complex ce presupune acceptarea de către o persoană condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate de a fi supravegheat şi consiliat, de către un consilier de probaţiune în scopul reintegrării lui sociale. Probaţiunea are un caracter umanitar şi oferă o a doua şansă celor care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune sau au săvârşit infracţiuni minore, scopul acesteia fiind de a-l determina pe infractor de a se abţine de la săvârşirea de noi fapte antisociale dar şi de a avea o comportare morală corespunzătoare. Dacă la început consilierii de probaţiune erau puternic implicaţi în viaţa delincventului: familie, serviciu, timpul liber, religie, etc., ulterior au devenit “lucrător de caz”, accentul punându-l pe consiliere, sfaturi din punct de vedere terapeutic, etc. La începutul anilor ”60, s-au produs unele modificări sub aspectul obiectului activităţii de probaţiune, în sensul că s-a trecut de la o consiliere ce se făcea într-un birou al consilierului, la o asistenţă efectivă a infractorului, ajutându-l să se încadreze într-o muncă utilă, să se pregătească şi să se perfecţioneze profesional, să obţină bani prin muncă cinstită şi să aibă o locuinţă. Acest aspect a transformat însă pe consilierul de probaţiune într-un intermediar, un avocat al delincventului în relaţiile cu celelalte instituţii publice în numele acestuia şi l-a îndepărtat de rolul său de terapeut, de sfătuitor. Orientare respectivă s-a schimbat din nou la sfârşitul anilor ’’70, când, ţelurile reabilitării şi reintegrării sociale au

făcut loc unor noi teorii care se refereau în cea mai mare parte la şansele de eşec ale acestora şi scoteau în evidenţă faptul că pedeapsa trebuie să fie proporţională şi cu atitudinea comportamentală a persoanei infractorului. În acest fel societatea va fi protejată şi şansa ca delincventul să recidiveze va fi diminuată. 4.3. Probaţiunea în România. Analizând din perspectiva istorică apariţia probaţiunii în ţara noastră, vom observa că ea îşi are începuturile odată cu cea din ţările occidentale, având o vechime remarcabilă, astfel că găsim o mare diversitate de pedepse ce pot fi apreciate ca fiind o alternativă la pedeapsa închisorii, încă din Regulamentele organice şi ulterior până spre sfârşitul secolului al XIX-lea datorate în bună parte şi legislaţiei penale de inspiraţie franceză şi belgiană. Astfel, legislaţia penală românească prevedea o serie de sancţiuni neprivative de libertate, cum ar fi: a) suspendarea condiţionată a executării pedepsei; b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) executarea pedepsei la locul de muncă; d) libertatea supravegheată-măsură ce se aplica minorilor. Supravegherea sancţiunilor alternative la pedeapsa închisorii se realiza în anii ”80 prin organizaţiile obşteşti, colectivele de muncă, organizaţiile de tineret dar şi de poliţie. A existat o perioadă, (1985-1989), în care infractorii, după liberarea condiţionată erau luaţi în evidenţă de organele de poliţie (miliţie), după care, aveau obligaţia ca săptămânal să se prezinte la lucrătorul ce îl supraveghea, unde se purtau discuţii pe marginea activităţilor desfăşurate de infractor, dar în paralel, se făceau investigaţii despre atitudinea, comportamentul şi legăturile pe care acesta le avea în societate şi familie, precum şi la locul de muncă fiind permanent atenţionat că este sub supraveghere.

După 1990, această activitate a dispărut, considerându-se că vechea formă de supraveghere era o poliţie politică, astfel că ideea de probaţiune este reluată abia după anul 1995 de o serie de magistraţi, specialişti în domeniu, care căutau o alternativă la pedeapsa închisorii. Paradoxal însă, primele încercări practice de a aplica unele elemente de probaţiune apar în penitenciare, în condiţiile în care, probaţiunea este practic o alternativă la pedeapsa închisorii. Monitorizarea sistemului penitenciar românesc de tot mai multe organisme europene, a condus la faptul că problemele acestuia nu pot fi rezolvate printr-o intervenţie numai în acest mediu, ci în întreg spectrul politicii penale. Aplicaţia probaţiunii a început experimental în anul 1997 sub "umbrela” Penitenciarului Arad unde s-a pus în aplicare un program iniţiat de Ministerul Justiţiei - D.G.P. cu asistenţă din partea Marii Britanii. Acest prim program a pus bazele unei colaborări între penitenciar şi instanţele de judecată, parchetele de pe lângă acestea, serviciile sociale, poliţie, organizaţii nonguvernamentale şi alte instituţii ale administraţiei locale, care, împreună, trebuiau să participe la procesul de reeducare şi resocializare al infractorilor. De ce s-a ajuns ca prin acest tip de program să se realizeze această reunire de forţe?, pentru că până la începuturile anilor '90, sistemul penitenciar era un sistem închis pentru oricine din afara perimetrului său. Ulterior, acest sistem de probaţiune s-a extins până în anul 2000 în alte 10 unităţi de penitenciar, iar în anul 1998 s-a înfiinţat în cadrul Ministerului Justiţiei un departament special denumit Serviciul de probaţiune. La 29.08.2000 a fost adoptată Ordonanţa nr.92 privind organizarea si funcţionarea serviciilor de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate

În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern. termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a sancţiunilor Prevederile se referă la dispoziţiile codului penal în vigoare până la 29. care locuiesc în circumscripţia tribunalului pe lângă care funcţionează serviciul de reintegrare socială şi supraveghere63.3 din Codul penal precum şi cu privire la inculpaţii pentru care instanţa a solicitat referate de evaluare.3 sau la art.06.863 alin. Aceste servicii de reintegrare socială funcţionează pe lângă fiecare tribunal şi sunt coordonate de Direcţia de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate din Ministerul Justiţiei.863 alin.posibilitatea să fie confundată cu sistemul de probe şi de administrare a acestora în procesul penal. în cadrul fiecărui serviciu activând un şef de serviciu de reintegrare socială şi supraveghere şi consilieri de reintegrare socială şi supraveghere. Activitatea acestor servicii a fost detaliată de Hotărârea de Guvern nr. Aceste servicii de reintegrare socială şi supraveghere sunt competente să desfăşoare activităţi specifice şi cu privire la persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate care sunt cuprinse în programe de resocializare.nov. motivându-se faptul că noţiunea de probaţiune ar crea Prin această Ordonanţă.92/2000.2000 care a aprobat Regulamentul de aplicare al Ordonanţei nr.103 alin.1239 din 29.2005 . serviciul de reintegrare socială şi supraveghere este competent să exercite atribuţiile prevăzute de lege cu privire la persoanele faţă de care s-au dispus măsurile prevăzute de art. Rolul esenţial însă al serviciilor de probaţiune îşi găseşte locul în avantajele pe care acesta îl oferă în procesul de reeducare şi reintegrare socială în cadrul cărora se pot enumera următoarele : 63 neprivative de libertate.1 din Codul penal sau una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art.

consilierul de probaţiune fiind primul care sesizează instanţa pentru revocarea hotărârii. probaţiunea fiind o împletire între asistare. b) activitatea de supraveghere nu are caracter poliţienesc. cu o largă paletă a celor neprivative de libertate. însă o dată cu intrarea în vigoare a Codului penal în iunie 2005 care stabileşte noi forme de executare a pedepselor. control şi ajutor. realizată de serviciul de reintegrare socială prin consilierii săi. Avantajele oferite de instituţia probaţiunii în sistemul jurisdicţional românesc nu se pot vedea în prezent. d) se desfăşoară într-o strânsă legătură şi parteneriat cu organizaţii nonguvernamentale şi cu largul sprijin al comunităţii. în una privativă de libertate dacă va comite o nouă faptă. . iar scopul general al pedepselor acela de a preveni producerea de fapte antisociale şi de protejare a comunităţii va fi mult mai evident chiar şi fără aplicarea pedepselor cu închisoarea. e) rolul esenţial al instituţiei probaţiunii este acela de a proteja societatea şi a preveni pe făptuitor să recidiveze. dau garanţia că numărul deţinuţilor din penitenciare va scădea simţitor şi odată cu aceasta şi cheltuielile bugetare importante acordate acestui sector. căruia instanţa îi încredinţează un individ în virtutea şi prevederile stricte ale legii. c) este o activitate de mare responsabilitate desfăşurată de personal calificat ce are rolul de a interveni în modificarea comportamentului infracţional.a) este o activitate continuă.

acest sistem a fost propriu şi sistemului dreptului execuţional-penal român.1. De altfel. atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. sistemul progresiv (englez şi irlandez) în care se regăseau elemente de referinţă de la celelalte sisteme era singurul care cuprindea în procesul de individualizare administrativă a pedepsei instituţia liberării condiţionate ca fiind o ultimă etapă în care se stingea raportul de drept execuţional-penal. La începutul secolului XX. care în perioada respectivă era guvernatorul închisorii din Valencia. îi sunt specifice mai multe etape în cadrul executării pedepsei: Sistemul englez Acest sistem avea în principal parcurgerea a trei etape şi anume: a) în prima etapă era prevăzută izolarea celulară severă. 1947”. Liberarea condiţionată.1.CAPITOLUL XI LIBERAREA CONDIŢIONATĂ 11. Evoluţie. de Bonneville de Marsangy în “Institutions complimentaires du régime pénitentiaire – Paris. e) sistemul reformator. Din cele 5 sisteme prezentate mai sus. În cadrul acestui sistem. fie el englez sau irlandez. pe o perioadă de . c) sistemul auburnian. de către colonelul Montesinos. Liberarea condiţionată de-a lungul istoriei Instituţia liberării condiţionate a fost experimentată pentru prima dată în Spania. în anul 1835.1. d) sistemul progresiv. b) sistemul celular. Liberarea condiţionată a fost însă legiferată pentru întâia oară în Franţa. în lume erau cunoscute mai multe sisteme penitenciare şi anume: a) sistemul deţinerii în comun. 11.

care se constituia şi în ultima etapă. dar putea fi şi prelungit până la un an în cazul în care comportarea celui vinovat era necorespunzătoare.timp de nouă luni. conducând chiar la dezumanizarea sau sălbăticirea sa. Timpul de izolare respectiv putea să fie redus până la o lună dacă deţinutul avea o comportare bună. ceea ce conducea în mod inevitabil la crearea de traume serioase în conştiinţa condamnatului. în care cel condamnat nu era scos la muncă sau nu venea în relaţii directe cu oamenii îi afectau grav personalitatea. ce se refereau la faptul că pe timpul executării muncii deţinuţii nu aveau voie să vorbească între ei. Este uşor de remarcat faptul că o perioadă de timp atât de îndelungată. pennsylvanian. care de fapt. Cea de a patra etapă o reprezenta liberarea condiţionată. cel condamnat putea fi scos la muncă în comun. perioadă în care cel care beneficia de această instituţie era supravegheat şi controlat de către autorităţi. Sistemul irlandez Acest sistem se constituia ca o unire de elemente din sistemul auburnian. Sistemul irlandez cunoaşte patru etape. condamnaţii înaintau în clase. Condiţia de bază de a . dar aducea şi o serie de noutăţi. iniţial era de 18 luni. din care prima şi a doua erau identice cu cele din sistemul englez. c) etapa a treia se referea la liberarea condiţionată. prin stăruinţa depusă în muncă şi respectarea disciplinei. b) în etapa a doua se realiza separaţiunea pe camere tip celulă în timpul nopţii. iar în timpul zilei. condamnaţii erau grupaţi pe clase şi. însă între etapa a întâia şi a treia se intercala o perioadă a închisorii intermediare. În această perioadă. obţinând în trepte o îmbunătăţire a regimului de detenţie şi în acest caz erau însă unele restricţii.

În cadrul sistemului progresiv. detaliat pe mai multe faze şi anume: a) faza izolării complete în celulă individuală ziua şi noaptea. De altfel. dar numai pentru minori.61 Codul penal adnotat. Liberarea condiţionată în România. În legislaţia din ţara noastră. Editura Ziarul Universul. b) faza mixtă a izolării în timpul nopţii şi şederii în comun în timpul zilei. Eugen Petit şi Constantin Zatta.1. cel care beneficia de această instituţie recidiva. Fiecare din fazele prezentate mai sus aveau anumite scopuri în acest sens. astfel că.2. În legea din 1929 privind organizarea penitenciarelor se prevedea sistemul progresiv de executare a pedepselor. liberarea condiţionată fiind considerată ca ultimă etapă. nu de puţine ori. poate fi eliberat fără pericol pentru societate din partea lui. apoi a fost preluată de Legea penitenciarelor din 1929 iar în Codul penal a fost introdusă în 1936. c) faza coloniei penitenciare. colonia penitenciară avea drept scop pregătirea deţinuţilor în vederea liberării condiţionate. Această instituţie este “o consecinţă a ideii că dacă infractorul s-a îndreptat în închisoare şi nu mai are purtările rele dinainte. . îl surprindea pe condamnat de cele mai multe ori ca fiind nepregătit pentru reintegrare socială. d) liberarea condiţionată ca fază extrapenitenciară.trece de la o etapă la alta o reprezenta buna comportare a condamnatului. 11. faţă de care pedeapsa şi-a atins scopul. instituţia liberării condiţionate a fost introdusă pentru prima oară în 1874 prin Legea pentru organizarea închisorilor. Este vorba de o reducere administrativă a pedepsei”64. munca în aceste colonii avea un regim mult mai blând 64 p. 1939.

aceştia constituind de cele mai multe ori excepţii pentru cei . din prima etapă. În Codul penal erau de asemenea fixate duratele fiecărei faze. limita maximă. se prevedea posibilitatea pentru deţinuţii care erau stăruitori în muncă şi disciplinaţi.8 şi 41-44. a detenţiei simple mai mici de 6 luni şi a închisorii poliţieneşti. dar cealaltă nu se putea acorda pe o durată mai mare. De exemplu. că pot beneficia de instituţia liberării condiţionate atunci când ajungeau să execute ultimul sfert din pedeapsă. nu se putea prelungi în timp peste limita maximă. în cazul fazei izolării complete şi cea a liberării condiţionate. Din cele prezentate mai sus se poate trage uşor concluzia că cei care aveau o stare materială precară nu puteau să se bucure de instituţia liberării condiţionate. cu excepţia închisorii contravenţionale. În Codul penal de la 1936. în art. De această instituţie însă beneficiau numai acei condamnaţi care prezentau garanţii materiale şi dovedeau că au posibilităţi certe de a-şi asigura traiul după ieşirea din penitenciar. Se putea considera ca o fază tranzitorie între închisoare şi liberare. trecerea prin colonia penitenciară. În cadrul Congresului penal italian ce a avut loc în Catania în anul 1923.32 alin. Liberarea condamnaţilor era considerată ca o fază din etapa ultimă a executării pedepsei şi avea punct de plecare data pronunţării hotărârii de liberare condiţionată şi se referea la toate pedepsele privative de libertate. decât în proporţia fixată pentru fiecare pedeapsă. De remarcat faptul că şi în perioada respectivă foarte puţini din cei care aveau antecedente penale erau angajaţi.decât regimul ce se aplica în cazul aplicării pedepsei propriu_zise. s-a apreciat că munca constituie unul din principalele mijloace ce contribuie la reeducarea condamnaţilor.

localitate care.41 alin. aceasta atât datorită lipsei unui loc de muncă sigur. c) posibilitatea de a-şi asigura existenţa. dar şi legăturilor pe care aceştia le aveau cu elemente de la periferia societăţii.. b) purtarea bună la locul de deţinere şi stăruinţa în muncă. Prin liberare condiţionată. 43 C. . lucru ce conducea inevitabil la săvârşirea de noi fapte antisociale şi. iar persoanei ce a beneficiat de aceasta nu i s-a revocat beneficiul liberării condiţionate. O piedică importantă în reintegrarea unui fost condamnat era existenţa cazierului şi teama că acesta va contamina şi pe ceilalţi salariaţi. prin hotărârea de dispunere a liberării condiţionate instanţa de judecată fixa şi localitatea unde urma să se stabilească cel care beneficia de această instituţie. Potrivit art. fie din motive de ordine publică.p. în accepţiunea Codului penal din 1936. În conformitate cu prevederile art. timpul petrecut în libertate condiţionată era socotit ca fiind în cadrul pedepsei. astfel că cel liberat condiţionat nu se putea reintegra în societate şi de cele mai multe ori recidivau. nu de puţine ori. la recurgerea la acte de disperare. Dintre cerinţele şi condiţiile pe care Codul penal le cerea în vederea acordării liberării condiţionate se pot enumera următoarele: a) executarea unui anumit cuantum din pedeapsă. Codul penal prevedea de asemenea că. dacă munca era obligatorie. prin muncă. după liberare. din diferite motive ce ţineau fie de persoana făptuitorului.3 C. dacă nu ar avea alte mijloace de existenţă.mai mulţi patroni. deci ca executare de pedeapsă. sau din raporturile sau relaţiile acestuia cu părţile vătămate. putea fi alta decât cea de domiciliu. se înţelegea punerea în libertate anticipată a unui condamnat. dacă îndeplinea anumite condiţii.p. liberarea devenea definitivă numai atunci când durata pedepsei expira în întregime..

art. Marele penalist român V. pentru care era condamnat definitiv. erau prevăzute anumite cerinţe şi anume: .529 şi urm. C. cât şi a pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în timpul liberării. . dacă existenţa sa nu se putea asigura decât din această sursă. Liberarea condiţionată putea fi revocată dacă persoana ce beneficiase de liberare. Referitor la efectul revocării liberării condiţionate. interpretând textul legii penale. .în perioada de liberare condiţionată să despăgubească partea vătămată pentru daunele pe care i le-a produs prin săvârşirea faptei penale. Dongoroz.p. aceasta fiind buna conduită pe care liberatul condiţionat trebuia să o aibă în perioada în care beneficia de această instituţie.p.Pentru a se menţine liberarea condiţionată. Codul penal prevedea reîncarcerarea celui liberat condiţionat şi executarea atât a restului de pedeapsă rămas în timpul liberării. suficient în vederea revocării fiind comiterea unei noi infracţiuni în perioada de liberare condiţionată. considera că există şi o altă cerinţă pentru menţinerea liberării condiţionate. Nu era relevant faptul ca hotărârea de condamnare să se fi pronunţat după expirarea pedepsei. Cerinţa respectivă fiind obligatorie numai dacă se prevedea acest lucru prin hotărârea de acordare a liberării condiţionate. sau încălca fără motiv obligaţiile ce îi reveneau prin hotărârea de liberare.obligaţia celui liberat condiţionat de a nu părăsi localitatea stabilită fără a avea încuviinţarea autorităţilor competente. prevedea că aceasta se acorda de . în perioada rămasă până la expirarea pedepsei săvârşea o nouă infracţiune. În ceea ce priveşte procedura liberării condiţionate.obligaţia de a presta o muncă conform capacităţilor şi aptitudinilor sale.

. Pentru ca minorilor să li se menţină liberarea condiţionată.tribunalul corespunzător locului unde condamnatul executa pedeapsa.. aceasta ducea la premisa că pedeapsa era executată. ci doar vocaţia de a fi liberat condiţionat. Când prin hotărârea judecătorului nu se dispunea şi asupra liberării condiţionate. Liberarea condiţionată a minorilor prevăzută în art. minorii trebuiau să îndeplinească o singură condiţie şi aceea se referea la “dovezi temeinice de îndreptare”.151 era deosebită de cea a majorilor prevăzută în art.151 alin.p. Pentru a putea beneficia de liberare condiţionată. condamnatul nu avea dreptul. privind liberarea condiţionată. În caz contrar. facultatea judecătorului în acordarea sau neacordarea acesteia. rezulta cu claritate şi fără nici un fel de dubiu.p.32 alin. având drept urmare reîncarcerarea condamnatului şi executarea restului de pedeapsă.41 C. Codul penal reglementează funcţionarea coloniilor penitenciare şi aplicarea instituţiei liberării condiţionate şi reintegrarea socială a condamnaţilor. dar numai după ce aceştia ar fi executat două treimi din pedeapsă.). Prin folosirea în art. măsura liberării condiţionate se revoca.41 C. aceştia putând să fie şi plasaţi unor instituţii sau persoane (art.).8 a expresiei “poate obţine liberarea condiţionată“. În secţiunea Instituţii complimentare pentru executarea pedepselor privative de libertate. minorii beneficiau de dispoziţiile art.3 C. Dacă minorul avea o comportare bună în timpul liberării condiţionate.p.p. Şi în Codul penal de la 1936. în sensul că după executarea a două treimi din pedeapsă minorul putea să fie liberat condiţionat şi să fie supus supravegherii până la expirarea pedepsei. erau supuşi unor reguli speciale în referire la felul lor de viaţă şi comportare (art.153 C.

fiind considerate ca instituţii tranzitorii. condamnaţii aveau privilegiul de un tratament îmbunătăţit faţă de cel al pedepselor la care fuseseră condamnaţi. Dintre deţinuţii ce se aflau în coloniile penitenciare şi întruneau anumite condiţii. considerând-o un “îndoit şi continuu stimulent”. Instituţia liberării condiţionate a suferit prin Decretul nr. cu privire la munca ce trebuia să o efectueze în perioada de liberare condiţionată. la zilele şi orele stabilite de acestea. în care se stipula că aceasta se putea acorda indiferent de durata pedepsei.Coloniile penitenciare aveau drept scop să pregătească deţinutul în vederea liberării condiţionate. unei anumite părţi dintre aceştia li se putea permite să muncească în afara coloniei. precum şi cea cu privire la interdicţia de a nu părăsi localitatea fără o încuviinţare prealabilă a autorităţilor competente. li s-a mai adăugat o altă obligaţie şi anume că acesta trebuia să se prezinte de două ori pe lună la primărie sau la poliţia localităţii. cu condiţia ca respectivul să-şi fi îndeplinit normele din munca pe care o avea de prestat. cei care aveau comportări necorespunzătoare şi nu dădeau dovezi temeinice de îndreptare sau garanţii că se vor reintegra în societate.87/1949 unele modificări. Per a contrario. Reputatul profesor Tanoviceanu. lucruri ce ar rezulta din interesul pe care aceştia îl au pentru ca pedeapsa perpetuă să le fie comutată într-o . Obligaţiile stabilite prin hotărârea de liberare pentru cel liberat. fără obligaţia celui condamnat de a trece prin colonia penitenciară. În aceste colonii. unii dintre ei chiar fără o supraveghere din partea cadrelor. aprecia oportun acordarea liberării condiţionate şi pentru cei condamnaţi la pedepse perpetue. erau trimişi înapoi în unitatea de penitenciar de unde proveneau.

40. se considera că pedeapsa este executată.39 alin. iar cel care era condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 41-44. tot el fiind acela care putea retrage liberarea condiţionată dacă cei liberaţi condiţionat încălcau regulamentele poliţieneşti în ceea ce priveşte viaţa sau chestiuni legate de reşedinţă (art.2-5. În cazul în care liberarea condiţionată era revocată. Liberarea condiţionată şi în acest caz se făcea la propunerea Comisiei de supraveghere. Prin abrogarea prevederilor referitoare la coloniile penitenciare şi liberarea condiţionată din Codul penal.49). Reglementarea liberării înainte de termen în conformitate cu prevederile Decretului nr.447-453 din Codul de procedură penală. 49. total diferite de liberarea condiţionată. însă dacă timpul pedepsei se împlinea fără ca să i se retragă libertatea condiţionată. . s-a introdus instituţia liberării înainte de termen.3. aceştia nu puteau beneficia de instituţia liberării condiţionate (art. precum şi de art. care prevedea alte aspecte. Ca o chestiune de noutate. executase cel puţin 15 ani şi dacă aveau o purtare meritorie. ce dădea garanţii de îndreptare (art. cu aprobarea ministrului justiţiei.50).48).151 alin. liberarea condiţionată era admisă în Transilvania atunci când cel condamnat la o perioadă temporară ar fi executat trei sferturi din pedeapsă.pedeapsă temporară ce le-ar acorda astfel posibilitatea de a solicita liberarea condiţionată.72 din 23 martie 1950 a venit să înlocuiască liberarea condiţionată ce era prevăzută în Codul penal din 1936 şi reglementată prin art. În ceea ce priveşte străinii şi recidiviştii pentru anumite infracţiuni. timpul pe care îl petrecuse în libertate nu conta la pedeapsă.

constatăm că ambele sunt vocaţii şi nicidecum un drept pentru deţinut.72/1950. beneficiau de aceleaşi drepturi. d) buna purtare şi aportul pe care trebuia să şi-l aducă la reeducarea altor condamnaţi şi la menţinerea ordinii şi disciplinei. pentru două zile muncite se considerau trei zile executate din pedeapsă. la calculul pedepsei. astfel că.72/1950 nu se făcea o diferenţiere între diferitele categorii de munci pe care trebuiau să le execute condamnaţii. Aşa cum prevede Decretul nr. în art. Ca asemănare între liberarea condiţionată şi liberarea înainte de termen. fapt ce demonstrează că un deţinut care executa două treimi din pedeapsă se putea libera înainte de termen. c) dovezile temeinice de îndreptare ce trebuiau să rezulte din fapte certe şi concludente. b) conştiinciozitatea în munca desfăşurată. . indiferent dacă prestau o muncă grea sau una uşoară. În prevederile Decretului nr.1: “Condamnaţii care în timpul executării pedepsei au o bună purtare.Această instituţie însă nu stimula în nici un fel interesul celui care era liberat înainte de termen să adopte o atitudine şi o comportare în conformitate cu ordinea de drept. Din acest articol dar şi din următoarele rezultă condiţiile generale şi de individualizare care reglementează instituţia liberării înainte de termen şi anume: a) categoriile de condamnaţi ce puteau beneficia de liberarea înainte de termen (cei care desfăşurau activităţi productive acolo unde erau repartizaţi). execută conştiincios munca repartizată sau dau dovadă că au devenit apţi pentru convieţuire socială pot obţine liberarea înainte de termen”. Unui condamnat care respecta condiţiile prevăzute mai sus.

pe care îl considera necesar colectivul de penitenciar. condamnatul adresa o cerere instanţei de judecată corespunzătoare locului de deţinere în raza teritorială în care îşi desfăşura activitatea. aceasta rămânând în sarcina exclusivă a colectivului de penitenciar. prin Decretul nr. admiterea unei cereri de liberare înainte de termen de către instanţa de judecată putea fi atacată cu recurs. patru membri şi un secretar.72/1950 s-a instituit Colectivul de penitenciar.8 alin. care se poate considera organul similar prevăzut în Codul penal în vigoare până în iunie 2005. fără prezenţa celui condamnat. În schimb însă. instanţa de judecată nu mai putea exercita un control în perspectiva comportării condamnatului pe timpul executării pedepsei. care avea în compunerea sa un preşedinte.avizată de Colectivul de penitenciar. cerere care trebuia să fie .conform prevederilor art.Dacă în vechiul Cod penal era instituită o Comisie de supraveghere. iar judecarea cererii fără a fi asigurată asistenţa juridică de specialitate. . este şi acela că în cazul în care cererea prin care se solicita liberarea înainte de termen era respinsă. ea nu mai putea să fie reiterată decât după un timp util. demonstrează faptul că contradictorialitatea procesului penal şi dreptul de a se apăra erau excluse.2 din decretul sus-menţionat . întrucât nu mai avea posibilitatea fixării unui nou termen de reexaminare. Un alt aspect ce demonstrează că liberarea înainte de termen era un arbitrariu evident. Prin acest lucru însă. Pentru a putea beneficia de liberarea înainte de termen.Comisia de propuneri pentru liberarea condiţionată. Respingerea cererii de liberare înainte de termen de către instanţa de judecată nu era susceptibilă de nici o cale de atac pentru cel condamnat. Se poate vedea cu uşurinţă din cele două aspecte prezentate că apare o inegalitate procesuală vădită. de procuror.

72/1950.Apariţia noului act normativ. ci şi la “executarea în mod conştiincios a muncilor repartizate prin îndeplinirea procentelor de norme stabilite”. Decretul nr. Cu toate acestea însă. ca scop în procesul de educare din cadrul executării pedepsei. În această categorie erau cuprinse şi prevederi referitoare la modul de îndeplinire a sarcinilor pentru unele munci ce se executau în regie. punerea în libertate înainte de termen avea la bază două componente şi anume: a) munca prestată de condamnat. trebuia să se ţină seama de specificul muncii prestate şi greutatea sarcinilor. Îndreptarea însă. Comisia de propuneri pentru liberare înainte de termen. b) buna comportare pe care condamnatul o avea în timpul executării pedepsei. Pentru a se putea aplica în practică prevederile acestui decret. pentru a se aplica cât mai echitabil şi mai corespunzător liberarea înainte de termen. şi ea nu se referea numai la buna comportare a celui condamnat. care era de data aceasta compusă din trei sau cinci membri şi din . Aşa după cum rezultă din cele de mai sus. Dispoziţiunile legale prevedeau aceleaşi condiţii de acordare a liberării înainte de termen ca şi Decretul nr. avea în accepţiunea Regulamentului de aplicare a Decretului nr.1243 din 13 august 1957. precum şi instrucţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne.720/1956 privind liberarea înainte de termen a venit să îmbunătăţească în mod substanţial această instituţie ce era reglementată prin Decretul nr. Având în vedere considerentele prezentate mai sus.72/1950. a fost necesară elaborarea unui Regulament de aplicare.720/1956 o altă condiţie. în sensul că se baza pe comportarea condamnatului şi a muncii prestate de acesta. care veneau să completeze prevederile decretului sus-menţionat. aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.

Art. fie la o dată pe care o stabilea instanţa de judecată.72/1950 .720/1956 era prevăzută posibilitatea. fiind considerată ca mijloc principal de stimulare a condamnatului pentru o comportare exemplară. fie la intervalele de timp stabilite de art. astfel că procurorul putea introduce recurs în termen de 24 de ore. aceasta nu mai putea să fie revocată.72/1950.720/1956. situaţie în care acesta cerea administraţiei locului de deţinere procesele-verbale întocmite cu ocazia examinării periodice şi avizul Comisiei de pe lângă penitenciar. ca în afară de procuror. şi condamnatul să poată uzita de aceste căi împotriva încheierii pronunţate. prin care instituţia liberării condiţionate a fost reintrodusă şi a fost reglementată prin articolele 59_61.care de data aceasta lipsea procurorul . iar cel condamnat. în Decretul nr. Noul act normativ dădea şi posibilitatea condamnatului să se adreseze Tribunalului. În acest caz termenele de introducere a recursului erau diferite. Cererea sau propunerea putea să fie reiterată în cazul în care aceasta era respinsă.aşa cum se prevedea în Decretul nr. 59 din Codul penal adoptat la 1968 prevede că: “ După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul . Tot ca o noutate. în termen de trei zile de la data comunicării hotărârii.8 din Decretul nr. care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. ce putea folosi căi de atac împotriva Tribunalului. faţă de prevederile Decretului nr.analiza periodic situaţia fiecărui deţinut şi în condiţiile în care aceasta considera că o persoană condamnată poate fi liberată înainte de termen se întocmea un proces-verbal în care se făcea propunerea de liberare şi era înaintată Tribunalului Popular din raza teritorială a locului de deţinere. În condiţiile în care se acorda liberarea înainte de termen. La data de 21 iunie 1968 s-a adoptat un nou Cod penal.

şi care avea la bază în principal natura infracţiunii săvârşite. precum şi caracterul condiţionat al liberării de executarea unui anumit cuantum din pedeapsă.”. precum şi faptul că se consideră executare de pedeapsă timpul petrecut în libertate condiţionată. ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale. condamnatul care este stăruitor în muncă. precum şi antecedentele sale penale. 3/4.închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Având în vedere unele criterii. 275/2006 privind executarea pedepselor s-a prevăzut şi faptul că pe baza muncii prestate în timpul . femeilor şi a militarilor. dar s-au avut în vedere şi unele dispoziţii speciale. De aici rezultă abţinerea de a mai săvârşi anumite infracţiuni în timpul liberării condiţionate. stipula că cel condamnat poate beneficia de liberare condiţionată numai dacă a executat o anumită parte din pedeapsă. dovezi temeinice de îndreptare şi că nu va mai comite infracţiuni. Art. poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. aceasta fiind diferenţiată (1/2. 2/3. În Legea nr.p. vârsta. în principal pentru liberarea minorilor. durata pedepsei cu închisoarea pe care o execută. cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune”. art.59-60 C. Din acestea rezultă faptul că s-au menţinut prevederile referitoare la caracterul facultativ de acordare a liberării condiţionate. disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare. O dată pus în libertate ca urmare a beneficiului acestei instituţii.p. 1/3 şi 1/4). prevede că “Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei. consecinţele ce decurg din aceasta. nu înseamnă că cel condamnat a executat în întregime pedeapsa. dar aceasta cumulată cu alte condiţii referitoare la stăruinţa în muncă. 61 C.

avutul obştesc restrângându-şi sfera de aplicabilitate. Dacă în perioada în care o persoană este sub beneficiul liberării condiţionate nu săvârşea o nouă infracţiune. Aşa cum a fost ea definită în art. pe când prin Codul penal adoptat la 1968 se simt unele îmbunătăţiri în acest sens. proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ_teritoriale. nerespectarea obligaţiilor ce reveneau condamnatului în perioada de liberare condiţionată atrăgeau revocarea acesteia dacă nu respecta regulile impuse.1/1993 a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor referitoare la avutul obştesc. indiferent cine este titularul acesteia. . Constituţia apără deopotrivă proprietatea. zilele câştigate prin muncă se consideră executate din pedeapsă şi se iau în calcul la stabilirea fracţiei în vederea liberării condiţionate. ci doar unele interpretări ce au avut la bază prevederile Constituţiei României. autorităţile care se ocupă de modul în care se face reintegrarea sa socială. Abţinerea condamnatului de a săvârşi o nouă infracţiune în timpul liberării condiţionate este singura condiţie pusă de lege. fie obligatoriu. Art. astfel că. Dispoziţiile privitoare la liberarea condiţionată prevăzute în Codul penal din 1969 nu au suferit după 1989 modificări de substanţă. în raport de natura acesteia. liberarea se poate revoca fie facultativ.3 din Constituţie. perioada de timp scursă de la punerea în libertate şi până la împlinirea duratei pedepsei.executării pedepsei. 61 din Codul penal prevedea şi condiţiile în care dacă cel liberat condiţionat săvârşeşte o nouă infracţiune. se considera ca fiinţând în cadrul pedepsei şi se putea aprecia că pedeapsa era executată. lipseşte cu desăvârşire. În Codul penal adoptat în 1936. În legătură cu Decizia nr.135 pct.

particular sau obştesc. respectiv de la 1/4 la 1/3 şi de la 1/3 la 1/2. de la 1/2 la 2/3 pentru cei pedepsiţi cu închisoarea până la 10 ani. de la 2/3 la 3/4 pentru cei pedepsiţi cu închisoarea mai mare de 10 ani. d) prin înlăturarea diferenţei referitoare la natura infracţiunii comise. e) s-au stabilit infracţiunile în raport cu celelalte modificări din Codul penal şi s-au adăugat altele. a rămas criteriul cuantumului pedepsei aplicate. În Codul penal ce a intrat în vigoare în 1969.Pentru clarificarea dispoziţiilor legale cu privire la liberarea condiţionată. b) s-au prevăzut fracţiuni de pedeapsă de executat mai uşoare pentru infracţiunile săvârşite din culpă. în afară de aceea de a nu mai comite infracţiuni. Legea nr. liberarea condiţionată este privită ca o instituţie de drept penal şi se . pentru anumite categorii de persoane (vârstnici şi minori). sub aspectul duratei fracţiei de executat din pedeapsă. pentru anumite genuri de infracţiuni comise. Este demn de remarcat faptul că se menţine natura juridică a acestei instituţii ca o modalitatea de executare a pedepsei închisorii în stare de libertate. astfel: a) s-au majorat fracţiunile de pedeapsă de executat. respectiv până la 10 ani sau mai mare de 10 ani. a căror săvârşire în perioada liberării condiţionate pot să atragă în mod obligatoriu revocarea liberării condiţionate. Nici schimbările introduse prin Legea nr.140/1996 privind modificarea Codului penal a adus unele schimbări în materia acestei instituţii. 140/1996 de modificare a Codului penal nu fac referire la controlul ce ar trebui să existe din partea unor autorităţi asupra celui ce se află în libertate condiţionată şi nici obligaţii speciale pe care să le aibă cel liberat condiţionat. c) a dispărut discriminarea.

Din analiza prevederilor art.1 din Legea nr. Dacă avem în vedere prevederile Constituţiei. înainte de intrarea în vigoare a legii.15 alin. Pe lângă acest lucru.13 din Codul penal.140/1996 rezultă că acestea nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii. alin. s-au făcut referiri şi la reglementările privitoare la liberarea condiţionată. atât în ceea ce priveşte practica judiciară.15 alin. cât şi doctrina penală. şi cu privire la anumite reglementări.2 din Constituţie65.bucură de reglementări mult îmbunătăţite faţă de vechile prevederi legale. noile prevederi legale în materia instituţiei liberării condiţionate a înăsprit condiţiile referitoare la acordarea acesteia. cu excepţia celor care s-au sustras de la executare”. care fac referiri clare la principiul legii penale mai favorabile. cu excepţia legii penale mai favorabile” . în cazurile în care apar situaţii de tranziţie în succesiunea legilor penale. precum şi cu prevederile art. regulile privind succesiunea legilor mai favorabile.II din Legea nr. pot să fie în ansamblul lor.2 din Constituţie prevede: “Legea dispune numai pentru viitor. Este uşor de remarcat faptul că aceste dispoziţii legale se aflau în contradicţie cu prevederile art. se prevede că: “Dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv.140/1996. Apariţia legii respective a stârnit serioase controverse.II. În art. precum şi la instituţia aplicării legii penale mai favorabile. care a adus unele modificări Codului penal adoptat la 1969. în special cu privire la momentul intrării în vigoare a noilor prevederi legislative. cu excepţia celor ce s-au sustras de la executare. norme şi 65 Art. La 14 noiembrie 1996 prin promulgarea Legii nr. în sensul că s-au mărit fracţiile de pedeapsă de executat pentru condamnaţii ce au săvârşit infracţiuni cu intenţie.140.

1.1 din Legea nr. În consecinţă. constatând că art.2. fiind considerată o situaţie de tranziţie. dispoziţiile art. invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.II alin.140/1996 era neconstituţional. II al. Situaţia prezentată mai sus a permis aplicarea prevederilor art. astfel că art..140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal este neconstituţională. Executarea unei părţi din pedeapsă.140/1996 cu privire la incidenţa legii în raport cu infracţiunile săvârşite. aplicarea noilor fracţiuni de executat din pedeapsă se calculează pentru faptele săvârşite înainte de data adoptării legii şi care. când legea a intrat în vigoare.1 din Legea nr.140/1996. înainte ca aceasta să fi intrat în vigoare.1 din Legea nr.214/1997 s-a pronunţat într-o excepţie de neconstituţionalitate în privinţa legii mai sus amintite.II alin. În consecinţă. 11. prin Decizia nr. creată de data săvârşirii infracţiunii şi data rămânerii definitive a hotărârii. cum ar fi în cazul nostru instituţia liberării condiţionate din Codul penal. din diverse motive. au fost în timpul judecării şi nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă. a fost adoptată şi Legea nr. Astfel.13 C. 11.instituţii.168/1997.15 alin.Condiţiile de acordare a liberării condiţionate.2. Legea nr. De altfel.p.140/1996 nu se aplica infracţiunilor săvârşite după data de 14 noiembrie 1996. contravine prevederilor art. Condiţia sine qua non de acordare a liberării condiţionate este aceea că cel condamnat trebuie să execute o parte din .2 din Constituţia României.II din Legea nr. care a venit în mod expres şi a modificat prevederile art. În acest sens s-a sesizat şi Curtea Constituţională a României şi.

detenţiune pe viaţă sau închisoare. toate condiţiile trebuind să fie îndeplinite cumulativ. care se regăseşte în felul pedepsei aplicate. persoana care este condamnată la pedeapsa închisorii trebuie să execute o anumită fracţie din pedeapsă prevăzută de lege pentru a beneficia de liberarea condiţionată. De asemenea. În stabilirea acestor fracţii de executat. Executarea unei părţi din pedeapsa închisorii este de bază şi dacă aceasta nu este îndeplinită nu se poate trece la căutarea celorlalte condiţii pe care le prevede legea în vederea acordării liberării condiţionate.conform textului de lege . De asemenea. legiuitorul a avut în vedere faptul că scopul pedepsei se poate atinge chiar şi în condiţiile în care nu se execută în întregime pedeapsa. Fracţiunile din pedeapsă ce trebuiesc executate au fost stabilite după o atentă studiere a fenomenului infracţional.şi de antecedentele penale existente în trecutul făptuitorului.. Durata din pedeapsă care trebuie să fie executată este compusă atât din perioada ce o execută efectiv. la aplicarea instituţiei liberării condiţionate legiuitorul ţine seamă . alături de îndeplinirea şi a altor condiţii prevăzute de C. modul de gândire şi comportamentul acestuia.pedeapsa închisorii.p. având în vedere pericolul social al infracţiunii săvârşite. la care se poate adăuga timpul în zile considerate ca fiind executate şi câştigate ca urmare a unei munci prestate. În perioada de timp pe care cel condamnat trebuie să o execute efectiv se strâng dovezi privind personalitatea. pentru a putea să configureze gradul în care acesta s-a îndreptat sau dacă există premise certe că dă dovezi de îndreptare şi că poate să se reintegreze în societate. durata din pedeapsă ce se execută ţine cont şi de felul pedepsei aplicate . întrucât dacă fracţiunea de executat din pedeapsă ar fi prea . În conformitate cu prevederile Codului penal.

indiferent de câştigul pe care l-a realizat prin muncă. Astfel. un condamnat poate fi discutat de către Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate numai dacă a executat fracţia stabilită în mod expres de lege şi dacă îndeplineşte cumulativ şi celelalte condiţii prevăzute în textul de lege. un condamnat. Aşa după cum am arătat mai înainte. atunci s-ar ajunge în situaţia ca pedeapsa aplicată să-şi piardă din caracterul preventiv_educativ. să fie stăruitor în muncă şi să dea dovezi temeinice de îndreptare. . trebuie să execute o anumită fracţie din pedeapsă. în conformitate cu prevederile art.59 alin 2 din Codul penal. însă nu poate fi luată în calcul decât dacă cel condamnat execută în mod obligatoriu o anumită parte din pedeapsă. care însă poate să nu fie executată efectiv şi se poate scurta dacă cel condamnat este stăruitor în muncă şi i se acordă zile câştig ca urmare a muncii prestate. liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din pedeapsa închisorii când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani Aşa după cum rezultă din textele de lege prezentate mai sus. pentru a putea beneficia de instituţia liberării condiţionate.mare. În concluzie. În acest sens. cel condamnat poate beneficia de instituţia liberării condiţionate numai după ce a executat efectiv fracţiunea din pedeapsă corespunzătoare situaţiei în care se află. Dacă fracţiunea ar fi prea mică. atunci s-ar pierde din efectul stimulator al liberării condiţionate prin care acesta este determinat să aibă un comportament corespunzător. la perioada din fracţie executată se adaugă zilele câştigate prin muncă. aceasta ajungând să fie un fel de suspendare condiţionată a executării pedepsei.

Trebuie specificat că durata din pedeapsă care poate fi luată în calcul ca fiind executată pe baza zilelor realizate câştig ca urmare a muncii prestate.551 C. numai după ce a executat efectiv douăzeci de ani din pedeapsă. este diferenţiată. disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare. pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate. chiar dacă a obţinut rezultate bune în muncă. În această situaţie specială. Din cele prezentate mai sus rezultă cu claritate că.140/1996. Stabilirea acestei perioade efective din pedeapsă ce trebuie executată are drept scop în principal preîntâmpinarea posibilităţii ca un condamnat să se libereze după un interval de timp prea scurt de la începerea executării pedepsei. stăruinţa acestora în muncă – în cazul în care sunt folosiţi la muncă – fiind luată în calcul doar ca un element aleatoriu la comportamentul avut de deţinut pe durata executării pedepsei.O situaţie nouă apărută în Codul penal românesc este problema aplicării instituţiei liberării condiţionate pentru deţinuţii condamnaţi la detenţie pe viaţă. publicată în Monitorul Oficial nr.. în art. zilele câştigate ca urmare a muncii prestate nu pot fi luate în calcul la scurtarea perioadei din fracţia minimă de executat. ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale66. amânarea liberării condiţionate. În cazul acestei categorii de deţinuţi. legiuitorul a prevăzut că cel condamnat la detenţie pe viaţă poate beneficia de instituţia liberării condiţionate în mod excepţional.p. fost introdusă prin Legea nr. interval care ar fi însă insuficient pentru a se putea considera ca realizată activitatea de resocializare şi îndreptare a condamnatului. Refuzul deţinutului condamnat la detenţie pe viaţă de a munci poate conduce însă la eliminarea condiţiei privitoare la “stăruinţă în muncă“ şi poate avea ca efect. dacă este stăruitor în muncă.289 din 14 noiembrie 1996 . aceasta 66 Liberarea condiţionată a deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă. cel condamnat trebuie să execute efectiv o anumită perioadă din pedeapsă stabilită de Codul penal.

Aşa după cum rezultă din textul de lege.alin3. disciplina şi comportarea pe timpul executării pedepsei sunt celelalte elemente care îndeplinite cumulativ conduc la vocaţia celui condamnat de a putea beneficia de instituţia sus-amintită. În susţinerea ideii de mai sus se poate arăta faptul că există situaţii în care condamnaţi la aceeaşi pedeapsă pot fi liberaţi condiţionat la date diferite.60. Aceasta este posibil ca urmare a faptului că pentru prestarea anumitor munci se acordă procente de îndeplinire a normelor de muncă diferite şi de asemenea se ţine cont şi de munca prestată de către acesta în perioada arestului preventiv. persoanele condamnate.2. antecedentele penale. pot să presteze o .Cod penal. În conformitate cu prevederile art. atitudinea condamnatului faţă de muncă. deşi ambii au început pedeapsa la aceeaşi dată. Stăruinţa în muncă. însă zilele realizate câştig prin munca prestată au fost diferite ca număr. "regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă. pe timpul executării pedepsei.depinzând de stăruinţa şi hărnicia condamnaţilor în prestarea muncii la care sunt puşi. Dacă condiţia sine qua non a instituţiei liberării condiţionate o constituie executarea unei fracţiuni din pedeapsă. au aceeaşi pedeapsă. au prestat munci şi au fost stăruitori în muncă. 11. Modul de calcul a zilelor realizate în plus pentru munca prestată se regăseşte în capitolul privind activităţile productive desfăşurate de persoanele condamnate. În subcapitolul ce urmează ne vom opri şi vom trata în amănunt condiţia care se referă la stăruinţa în muncă a condamnatului pentru a putea beneficia de liberarea condiţionată.2. dacă sunt apţi pentru muncă…”.

Nu poate fi considerată ca sclavie sau altă formă de tortură munca deţinutului. precum şi în cooperare cu persoane (întreprinzători) particulari dinăuntrul sau din afara instituţiei”. referitoare la munca forţată sau obligatorie. Cu toate că munca persoanei condamnate se află la baza filozofiei penitenciare şi este una din principalele activităţi.29/1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii.U.muncă utilă dacă au capacitatea şi pregătirea necesară pentru aceasta.67.N. cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executate sub controlul şi sub supravegherea autorităţilor publice şi ca respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia particularilor. constată că nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie “munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judiciară. companiilor.42 din Constituţia României. De asemenea. şi documentele internaţionale cu privire la munca forţată prevăd în mod expres condiţiile în care aceasta nu poate fi considerată sclavie. muncă forţată sau obligatorie. . dacă avem în vedere prevederile art. în care se recomandă locurile şi condiţiile în care deţinuţii pot fi folosiţi la muncă.I. care prevede că: “nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate.M.R(87)3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei privind Regulile Europene pentru Penitenciare. stipulându-se că: “Munca va fi asigurată de administraţia închisorii în propriile ateliere şi/sau ferme. De altfel.29/1930 a O. încearcă să găsească un echilibru între folosirea constructivă a timpului 67 Convenţia nr. în Convenţia nr. în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată“. se ştie că nu se poate asigura un loc de muncă permanent tuturor deţinuţilor. Astfel. sau persoanelor juridice”. Mai recent. prestată în condiţii normale. Regulile Minime ale O. la 12 februarie 1987 a fost adoptată Recomandarea nr. în referire la cele menţionate mai sus.

Aşa după cum precizam şi la calculul fracţiilor din pedeapsă ce trebuie executate.deţinuţilor şi ocrotirea lor împotriva exploatării ca sursă ieftină şi abundentă de forţă de muncă. ci şi sub aspectul activităţii de organizare şi asigurare a condiţiilor necesare desfăşurării acestor munci în condiţii de deplină siguranţă. munca utilă trebuie privită sub două aspecte şi anume: muncă utilă pentru societate şi muncă utilă ce are efecte educaţionale pentru condamnat. condamnatul trebuie să presteze o muncă utilă. putem arăta faptul că munca utilă pentru societate a condamnaţilor nu trebuie privită numai prin prisma unei munci intelectuale sau fizice efectiv desfăşurate. ca una dintre cerinţele ce sunt luate în calcul la aplicarea liberării condiţionate trebuie avute în vedere şi raporturile juridice care se nasc în procesul de reeducare prin muncă. Pentru a se putea libera condiţionat. pe baza unor contracte încheiate între administraţia penitenciarului şi beneficiarul respectiv şi care este salariată în funcţie de norme şi tarife de încadrare stabilite pentru ramura de activitate din care face parte unitatea beneficiară. În acest sens. ca de . În ceea ce priveşte stăruinţa în muncă. instituţie. prin care se înţelege activitatea desfăşurată de acesta potrivit aptitudinilor sale fizice şi capacităţilor profesionale. În acest context. În ceea ce priveşte conceptul privind utilitatea muncii pentru societate. după un program de lucru bine determinat şi cu respectarea tuturor celorlalte norme. sunt anumite activităţi cu caracter permanent gospodăresc ce trebuie desfăşurate în unitate pentru bunul mers al instituţiei şi care ar putea fi considerate ca nefiind o muncă utilă pentru societate. societate sau agent economic de către condamnat. aceasta este privită ca acea activitate productivă realizată într-o întreprindere.

frizeri. trebuie să îşi realizeze normele pe care le au. întrucât acestea asigură condiţiile de funcţionare în bune condiţiuni a unităţilor. însă. conduc inevitabil la crearea convingerilor Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate că acesta s-a reeducat prin munca pe care a prestat-o şi că dacă îndeplineşte . Obligativitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă în timpul executării pedepsei îi determină să desfăşoare activitatea pe care o au de efectuat cu maximum de conştiinciozitate. fochişti şi alte activităţi. deoarece un condamnat care reuşeşte ca în mod permanent să îşi depăşească normele de muncă să realizeze produse de foarte bună calitate. îi creează acea ordine firească a lucrurilor şi trebuie să îl determine să realizeze că în libertate singura modalitate de a-şi asigura existenţa este aceea de a presta o muncă utilă. în cuantumul prevăzut pentru acordarea zilelor câştig pentru munca prestată. Un alt aspect sub care trebuie privită munca desfăşurată de condamnat este acela al utilităţii acesteia pentru viaţa şi reeducarea celui care a încălcat legea. determinându-l astfel să nu mai săvârşească o altă infracţiune. pentru executarea lor se acordă zile câştig.exemplu: muncile desfăşurate de bucătari. electricieni. să facă economii sau să raţionalizeze procese de producţie. Aceste activităţi însă nu pot fi considerate ca fiind executate în afara societăţii. munca pe care o prestează un condamnat îi formează unele deprinderi şi trăsături de comportament ce conduc la disciplinarea acestuia. Atitudinea condamnatului faţă de muncă trebuie să se manifeste pe întreaga perioadă a folosirii sale la muncă şi nu doar sporadic. iar în al doilea rând. din cel puţin două puncte de vedere şi anume: realizarea sarcinilor pe care le au îi disciplinizează şi le creează atitudinea de ordine şi corectitudine. nu se remunerează. În acest context.

Dacă. Faptul că un individ care a beneficiat de instituţia liberării condiţionate a săvârşit după punerea în libertate o nouă infracţiune şi revine în penitenciar. coroborate cu rezultatele în muncă. să poată crea profilul comportamental al individului. având în vedere că pe lângă munca utilă pe care o are de efectuat în perioada de detenţie se desfăşoară şi un vast complex de activităţi educative. demonstrează fără putinţă de tăgadă că respectivul a muncit numai pentru a beneficia de instituţia de clemenţă şi a afişat doar superficial că şi la celelalte activităţi de reeducare a participat activ. . dar care a avut la baza luării în discuţie la prima liberare stăruinţa sa în muncă.şi celelalte condiţii prevăzute de lege poate fi luat în discuţie în vederea liberării condiţionate. acestea au fost de natură să contribuie şi au influenţat favorabil comportamentul deţinutului sau cel condamnat a fost stăruitor în muncă numai pentru a realiza zile câştig şi a putea beneficia de instituţia liberării condiţionate pentru a se libera înainte de expirarea duratei pedepsei. Convingerea Comisiei că cel condamnat desfăşoară activităţi utile numai pentru a beneficia de liberarea condiţionată este dată de faptul că se poate observa cu uşurinţă dacă respectivul a manifestat interes şi pentru celelalte activităţi educative care. Comisia nu va reuşi să stabilească influenţa muncii asupra comportamentului celui condamnat. O sarcină deosebită ce revine Comisiei este aceea de a determina dacă în cadrul activităţilor pe care un condamnat lea desfăşurat. Stăruinţa în muncă a celui condamnat creează convingerea Comisiei că acesta poate să-şi asigure principalele mijloace de existenţă prin muncă şi atunci când va fi în stare de libertate. scopul liberării condiţionate şi implicit al pedepsei nu este atins. concentrate tocmai pe reeducarea şi reintegrarea socială a individului.

Există însă situaţia în care o anumită categorie de deţinuţi nu poate fi folosită la muncă şi nu au deci cum să fie stăruitori în muncă datorită stării de sănătate care nu le permite desfăşurarea unor activităţi productive. dar mai ales pe conduita obligatorie de urmat pe care un condamnat trebuie să o aibă faţă de normele speciale instituite de Legea privind executarea pedepselor privative de libertate.2. Conduita condamnatului. iar capacitatea intelectuală nu le permite să desfăşoare activităţi de cercetare. Atitudinea de disciplină a unui condamnat pe timpul executării pedepsei este circumscrisă pe fondul conduitei pe care orice cetăţean. În aceste condiţii. 11. indiferent de statutul pe care îl are. un alt element ce este luat în calcul la aplicarea instituţiei liberării condiţionate este acela al disciplinării condamnatului. trebuie să o aibă faţă de normele de convieţuire socială. Faptul că în perioada executării pedepsei un deţinut este stăruitor în muncă demonstrează manifestarea de voinţă a acestuia de a se îndrepta şi creează convingerile necesare că dacă nu a făcut-o numai pentru a realiza zile câştig în vederea liberării condiţionate se va reintegra în societate. Alături de fracţia pe care o are de executat şi stăruinţa în muncă. ştiinţifice ori de altă natură. sau datorită gradului nare de risc ce ar apare prin folosirea lor la muncă. . s-ar putea trage concluzia că această categorie de deţinuţi nu îndeplineşte unul din criteriile de bază prevăzute de lege pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate În situaţiile respective Comisiile vor analiza celelalte elemente ce condiţionează liberarea condiţionată şi vor face propuneri în consecinţă.3.

. încălcarea regulilor de conduită menţionate mai sus conduce implicit la aplicarea de sancţiuni disciplinare ce se regăsesc la capitolul privind drepturile şi obligaţiile persoanelor private de libertate. obligaţia de a se supune percheziţiilor ori de câte ori este nevoie etc. Dacă se ţine cont de prevederile legale din actele normative ce reglementează viaţa de penitenciar. c) respectă obligaţiile ce le are în timpul executării pedepsei. b) comportamentul pe care trebuie să-l aibă un condamnat ce derivă din obligaţiile pe care le are pe timpul executării unei pedepse şi care reies din regulamentele specifice cum ar fi de exemplu obligaţia de a executa dispoziţiile date de personalul penitenciarului. se poate concluziona că un condamnat este disciplinat dacă: a) respectă regulile de conduită. Dacă în situaţia în care condamnaţii stăruitori în muncă dădeau posibilitatea conducătorului penitenciarului să le acorde anumite recompense. b) respectă regulile de ordine interioară. aşa cum se specifică şi în textul de lege. În acest context. abaterea disciplinară săvârşită de o femeie gravidă în timpul executării pedepsei cu închisoarea. Aplicarea uneia sau alteia din sancţiunile prevăzute de Lege.Disciplina la care este supus un condamnat în timpul executării pedepsei poate fi privită sub dublu aspect şi anume: a) comportamentul pe care trebuie să-l aibă orice cetăţean faţă de normale morale şi sociale sau faţă de o altă persoană. obligaţia de a purta uniforma penitenciarului. deşi poate fi de aceeaşi gravitate cu cea săvârşită de un condamnat bărbat. nu ţin întotdeauna numai de gravitatea faptei săvârşite ci de fiecare dată se are în vedere şi persoana şi conduita acesteia ori starea în care se afla la data săvârşirii abaterii. indiferent de statutul pe care-l are. nu poate fi pedepsită cu aceeaşi severitate ca cel de al doilea.

este necesar ca în timpul executării pedepsei să fi dat dovadă de stăruinţă în muncă. Faptul că un condamnat nu a fost pedepsit disciplinar pe timpul executării fracţiunii din pedeapsă necesară pentru a fi pus în discuţia Comisiei. deşi un condamnat a comis o abatere de la ordinea interioară. din motive ce ţin de persoana făptuitorului. o pedeapsă aplicată unui deţinut în timpul executării pedepsei va atrage după ea amânarea deţinutului la liberarea condiţionată şi va face ca membrii Comisiei. condamnaţii să fi săvârşit unele abateri disciplinare dar faţă de care conducătorul penitenciarului să nu fi luat măsuri de sancţionare. aceasta i-a fost ridicată. Astfel. se poate stipula faptul că deţinutul nu a fost sancţionat disciplinar şi cu toate acestea conduita şi comportamentul lui nu au fost conforme cu regulamentele. Comisia cât şi instanţa de judecată poate ţine cont de aceasta. În atare condiţii. Şi în situaţia în care un condamnat a fost pedepsit disciplinar iar ulterior. nu poate duce întotdeauna la concluzia că deţinutul respectiv are o conduită corespunzătoare şi este disciplinat. .Indiferent de gravitatea faptei săvârşite şi măsura sancţionatorie care se ia faţă de un condamnat. Pentru ca acesta însă să fie considerat ca atare. printr-o măsură compensatorie. Trebuie însă reliefat şi faptul că la întocmirea caracterizării condamnaţilor pentru a fi propuşi în Comisie. este posibil ca în timpul executării pedepsei. poate conduce la concluzia că reeducarea acestuia este incompletă. să se fi încadrat în ordinea interioară etc. el poate să nu fie sancţionat disciplinar. să stabilească un termen mai îndelungat sau mai apropiat în privirea liberării condiţionate. însă comportarea sa pe ansamblu datorită acestui fapt. cât şi instanţa de judecată. poziţia pe care acesta a avut-o după săvârşirea abaterii şi altele.

trebuie să dea dovezi temeinice de îndreptare. Atunci când legiuitorul a cerut ca o condiţie esenţială a aplicării liberării condiţionate dovezile temeinice de îndreptare a avut în vedere că pe perioada executării pedepsei condamnatul trebuie să se schimbe şi din punct de vedere moral. lăsând Comisiei. deci.Faptul că un condamnat a fost sancţionat disciplinar nu reprezintă un criteriu singular de apreciere a conduitei acestuia pe timpul executării pedepsei. iar Comisia. în timpul executării pedepsei.4. Legea nu condiţionează şi nici nu fixează termene de amânare a acordării liberării condiţionate în funcţie de gravitatea unor fapte săvârşite de condamnaţi pe timpul executării pedepsei. cum de altfel nu o condiţionează nici de o comportare excepţională.2. inclusiv în perioada arestului preventiv. 11. trebuie să privească în ansamblu întregul comportament pe care acesta l-a avut pe perioada executată. Aceasta duce la concluzia că în amplul proces de reeducare a condamnatului.p. Dovezile temeinice de îndreptare sunt avute în vedere din momentul arestării şi până la data când este pus în discuţia Comisiei. O altă condiţie prevăzută de C.Dovezile temeinice de îndreptare. care întotdeauna se deduce din perioada de executare. latitudinea de a lua în calcul toate elementele componente ce concură la acordarea liberării condiţionate. ceea ce înseamnă modificarea atitudinii sale faţă de . ci şi sub aspectul schimbării comportamentului şi a redresării sale morale. pentru acordarea liberării condiţionate este aceea că un condamnat. acesta nu poate fi privit doar sub aspectul prestării unei munci utile pentru societate şi a comportării disciplinare.

Reeducarea se referă la transformarea concepţiilor despre lume. nu în ultimul rând. trebuie avute în vedere următoarele elemente: a) are o comportare demnă în timpul deţinerii. b) îşi îndeplineşte în mod conştiincios diferite sarcini ce îi sunt încredinţate. de îndreptare. indiferent de gradul de periculozitate al infractorului şi natura infracţiunii săvârşite. În cadrul activităţilor de reeducare şi resocializare ce se desfăşoară de administraţia locului de deţinere trebuie urmărit interesul şi receptivitatea condamnatului la munca de redresare morală. faţă de ordinea de drept. Atât componenta de îndreptare cât şi cea de reeducare trebuie avute în vedere pe timpul executării pedepsei. greşite.muncă. . care se poate realiza prin activitatea de reeducare. Reeducarea condamnaţilor reprezintă o acţiune de formare a acelor trăsături morale pozitive de înlăturare din conştiinţă a concepţiilor vechi. de transformare a atitudinii lor în vederea reintegrării de îndată în societate ca elemente utile. formarea la condamnat a calităţilor morale care să excludă posibilitatea comiterii de către acesta a unor noi infracţiuni. a vederilor şi ideilor care-l fac pe om util societăţii. care au dus la comiterea de infracţiuni. cu scopul de a putea fi mai uşor înţeles de către oricine şi de a scoate în evidenţă rolul educativ pe care îl are legea noastră penală. faţă de semenul său. se susţine faptul că legiuitorul a folosit termenul. Pentru a putea aprecia dacă un condamnat dă dovezi temeinice de îndreptare. faţă de regulile de convieţuire socială şi. În opinia mai multor specialişti. iar cei abilitaţi cu această activitate urmăresc îndeaproape dacă acesta s-a îndreptat efectiv. respectând întocmai prevederile regulamentelor. Îndreptarea urmăreşte atingerea scopului prevenirii speciale.

dacă o persoană a mai suferit mai multe condamnări pentru acelaşi tip de infracţiuni. şcolarizare. Problema stabilirii dovezilor temeinice de îndreptare revine deopotrivă Comisiei cât şi instanţei de judecată. putem aprecia că dovezile temeinice de îndreptare sunt acele elemente de fapt. stări ce privesc trăsăturile morale ale celui aflat în detenţie şi care exprimă o conduită statornică bună. i s-a revocat şi a . calificare sau recalificare într-o anumită profesie. În cazul în care un condamnat. pe timpul executării pedepsei. cererea sa de liberare condiţionată este neîntemeiată. Dacă un condamnat a avut de executat pedeapsa la locul de muncă. iar cel condamnat a dobândit un minim de reguli de comportare. întrucât nu se respectă toate elementele prevăzute de lege pentru aplicarea acestei măsuri. comisia dar şi instanţa poate aprecia că durata de timp petrecută în detenţie nu a fost îndestulătoare pentru a crea convingerea temeinicelor dovezi de îndreptare. d) manifestă interes în ridicarea nivelului de pregătire prin alfabetizare. din diferite motive. pozează în a avea o conduită bună numai atunci când se apropie de momentul discutării în cadrul comisiei. Concluzionând. ce ulterior. cunoscând foarte bine condiţiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi luaţi în discuţia Comisiei. date. a săvârşit în mod repetat abateri de la disciplină. Practica penitenciară a demonstrat aspectul menţionat mai sus şi activitatea zilnică din cadrul penitenciarelor cu deţinuţii recidivişti o demonstrează fără a fi nevoie de prea multe argumente. Există însă şi o anumită categorie de deţinuţi care.c) participă nemijlocit la activităţile cultural-educative şi moral_creştine ce se desfăşoară de personalul specializat din penitenciar. Astfel.

sau propunerea Comisiei prin care se solicită liberarea condiţionată. pentru care săvârşirea faptei a fost un simplu accident de viaţă. în momentul în care judecă cererea. trebuie neapărat să stabilească un nou termen când deţinutul poate reveni cu o nouă cerere. 11. pe când cei care au antecedente penale vor fi supuşi unei mai riguroase analize privind oportunitatea acordării liberării condiţionate. Faptul că în trecutul unei persoane există multiple condamnări pentru acelaşi gen de infracţiuni sau pentru infracţiuni diferite. Ca o ultimă condiţie prevăzută în codul penal în vederea acordării liberării condiţionate este şi aceea a existenţei sau inexistenţei antecedentelor penale. în cazul în care respinge cererea.fost trimis să-şi execute restul de pedeapsă în penitenciar. să poată fi liberat cât mai curând faţă de cel care. Abordarea problemelor sub acest aspect au în vedere faptul că infractorul primar. perioade lungi din viaţă. Instanţa de judecată. . conduce la concluzia că aceasta trebuie ţinută mai mult timp în detenţie pentru îndreptare şi reeducare şi necesită folosirea de metode şi procedee diversificate în vederea realizării scopului prevăzut de lege. instanţa de judecată nu poate să îi respingă cererea de liberare condiţionată pentru simplul motiv că a avut o anumită atitudine care a dus la revocarea pedepsei aplicate iniţial.2. şi le-a petrecut în penitenciar ca urmare a săvârşirii unui lung şir de infracţiuni. În ceea ce priveşte punerea în discuţie în cadrul Comisiei.5. Antecedentele penale. ţinând cont de existenţa antecedentelor penale. aceştia vor obţine mai uşor liberarea condiţionată. a condamnaţilor care nu au antecedente penale.

)”. Tribunalul Suprem .. g) dacă a intervenit prescripţia sau reabilitarea. instanţa nu se poate dispensa de cunoaşterea antecedentelor penale ale condamnatului (data şi natura infracţiunilor săvârşite. dar mai ales asupra comportării şi atitudinii acesteia la locul de deţinere şi în special dacă prin exemplul său şi modul de comportare a contribuit la reeducarea celorlalţi condamnaţi. pentru a putea decide asupra cererii sau propunerii de liberare condiţionată în lumina tuturor cerinţelor prevăzute de art. pedepsele aplicate etc.p. Comisia.59-60 C. În practica judiciară s-a pus problema că dacă un condamnat îndeplineşte toate celelalte condiţii însă are antecedente penale. cuantumul. aceasta trebuie să ţină cont de următoarele criterii: a) când au fost condamnările anterioare. e) în ce perioade au fost executate pedepsele.167 din 09 ianuarie 1971 (nepublicată) a precizat că: “Deşi existenţa unor antecedente penale nu constituie un impediment în liberarea condiţionată a unui condamnat. Deşi cu antecedente penale. d) natura infracţiunilor săvârşite. În acest context s-au emis două ipoteze şi anume: o primă ipoteză ar fi aceea că existenţa antecedentelor penale în cazul îndeplinirii tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege nu pot . are obligaţia să analizeze şi să înscrie în procesele verbale toate datele necesare în vederea realizării unei imagini de ansamblu asupra trecutului infracţional al persoanei. acesta fiind unicul motiv pentru care instanţa de judecată îi respinge cererea. c) cuantumul pedepselor ce i-au fost aplicate în funcţie de gravitatea faptelor. f) dacă au apărut acte de amnistie sau graţiere.secţia penală. b) dacă deţinutul este sau nu recidivist. poate ca la o reînnoire a cererii să-i fie admisă. prin Decizia nr.În cazul în care instanţa de judecată va lua în calcul antecedentele penale.

ar însemna că antecedentele penale ar face ca făptuitorul să fie pedepsit de două ori: o dată la individualizarea şi aplicarea pedepsei şi a doua oară la punerea în discuţia Comisiei. ea poate fi respinsă şi a doua oară. faptul că la individualizarea pedepsei antecedentele s-au luat în calcul o dată şi.duce pentru a doua oară la respingerea cererii de liberare condiţionată din acest unic motiv.dacă în timpul detenţiei condamnatul a avut o conduită care satisface cerinţele (art. O a doua opinie a fost că după respingerea prima dată a cererii sau propunerii de liberare condiţionată pe unicul motiv al existenţei antecedentelor penale.59 . nu este posibilă. se poate concluziona că refuzarea liberării condiţionate pentru a doua oară bazată numai pe existenţa antecedentelor penale care au constituit unic motiv al respingerii şi pentru ultima dată. existenţa numai a antecedentelor penale şi îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege nu mai constituie un element care să stea la baza respingerii cererii sau propunerii de liberare condiţionată. Legiuitorul are în vedere atunci când nu respinge propunerea de liberare condiţionată numai pe baza existenţei antecedentelor penale. cu toate că a dat dovadă de o bună comportare. La fel. Respingerea în mod repetat a cererii de liberare bazată pe unicul motiv al existenţei condiţionată antecedentelor penale nu reprezintă o modalitate ştiinţifică de abordare şi aplicare a legii penale. însă acest lucru nu poate sta la libera arbitrare a instanţei. ci numai dacă în perioada de amânare a încălcat celelalte condiţii prevăzute de Lege. din practica judiciară a ultimilor ani. aceasta având obligaţia să motiveze temeinic ce anume a determinat-o să ia o asemenea hotărâre şi convingerile ce şi le-a creat că reeducarea condamnatului nu a fost realizată pe deplin şi este necesară acordarea unui nou termen. Starea de recidivă nu poate constitui o piedică la acordarea liberării condiţionate . practic. de altfel.

Procedura acordării liberării condiţionate.M. Aceasta din urmă înseamnă trecerea persoanei de la un regim privativ de libertate la o stare de libertate completă sau relativ limitată. Pentru a putea înţelege mai bine ceea ce reprezintă liberarea condamnaţilor. aşa cum se întâmplă în cazul graţierilor individuale. secţia I penală. b) la termenul hotărât de instanţa de judecată în cazul în care îi admite cererea sau propunerea de liberare condiţionată sau când instanţa pronunţă o hotărâre de punere în libertate.) . În această situaţie ne aflăm în cazul liberării condiţionate. Bucureşti. se poate concluziona că cele trei moduri de liberare se referă numai la situaţiile în care faţă de persoanele respective s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii rămasă definitivă. nr. Liberarea condamnaţilor se face de către conducătorul penitenciarului în următoarele situaţii: a) la expirarea duratei pedepsei închisorii în condiţiile în care condamnatul a executat în întregime durata pedepsei.deoarece aceasta a fost avută în vedere la aplicarea pedepsei68.C. dec.3. Cu toate că termenii de liberare şi punere în libertate nu sunt evidenţiaţi în Codul penal şi Codul de procedură penală ca 68 T.130/1993 . 11. c) la orice dată din parcursul executării pedepsei hotărâtă de către organele competente şi în condiţii anume prevăzute de lege. Analizând cele trei situaţii prezentate mai sus. trebuie să facem precizarea de la început că aceasta reprezintă încetarea executării efective a pedepsei.p. lucru ce nu trebuie confundat cu expirarea duratei executării pedepsei închisorii. nu şi la punerea în libertate a persoanelor care sunt arestate preventiv sau în faza derulării procesului penal.

1.3. aşa cum s-a văzut mai sus. trebuie arătat faptul că aceasta înseamnă stingerea unui raport de drept execuţional penal.având deosebiri între ei.275/2006 privind executarea pedepselor sunt reglementate situaţiile juridice privitoare la executarea pedepselor. Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Liberarea unei persoane dintr-un regim de detenţie are întotdeauna la bază faptul că aceasta a executat total sau parţial o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. nu se poate asimila cu liberarea care.294/2004 privind executarea pedepselor. raport ce se naşte între condamnat şi stat. care nu trebuie confundat şi identificat cu noţiunea de punere în libertate. care este reprezentat de administraţia locului de deţinere şi care are obligaţia să-i pretindă condamnatului să execute pedeapsa prevăzută în hotărârea judecătorească. reglementare care se identifică cu însăşi obiectul dreptului execuţional penal. iar cel condamnat are obligaţia să execute pedeapsa ce i-a fost stabilită prin hotărârea judecătorească. dar în acelaşi timp are dreptul de a cere administraţiei penitenciare să îl ţină în detenţie numai pe perioada de timp stabilită prin hotărârea judecătorească. se poate afirma că punerea în libertate fiind o măsură cu caracter procesual penal. Ca noţiune. În Legea nr. aceasta reprezintă o stingere a raportului juridic privind executarea pedepsei. . Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate îşi găseşte sediul materiei în Legea nr. Concluzionând. 11. este o măsură de drept execuţional penal. între cei doi termeni există unele diferenţieri. deşi îi folosesc în mod foarte frecvent. În ceea ce priveşte noţiunea de liberare.

este singurul organism abilitat din penitenciar care poate să sesizeze instanţa de judecată cu propuneri pentru liberare condiţionată a persoanelor aflate în executarea unei pedepse. f) psihologul şi educatorul implicaţi în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate Conducătorul penitenciarului – în calitate de membru al Comisiei.În conformitate cu prevederile legale. c) medicul penitenciarului. în a cărui circumscripţie teritorială se află penitenciarul. e) un consilier din cadrul serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. Aceasta funcţionează în cadrul fiecărui penitenciar şi are rolul de a face propuneri instanţei de judecată pe a cărei rază teritorială îşi are sediul penitenciarul şi nu are calitatea de a dispune liberarea condiţionată. Comisia. d) şeful serviciului socio-educativ. b) adjunctul conducătorului penitenciarului. responsabil cu siguranţa deţinerii şi regim penitenciar. 11. este cel care cunoaşte mai amplu situaţia condamnaţilor ce sunt discutaţi şi.2. următorii membri: a) conducătorul penitenciarului. Această comisie are în componenţă. poate să facă opinie dacă deţinutul ce este luat în discuţie a . desemnat anual de directorul serviciului. Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate funcţionează în fiecare penitenciar din ţară. având în vedere faptul că el este cel care aprobă pedepsirea sau recompensarea deţinuţilor. Componenţa Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate În conformitate cu prevederile legii 275/2006 privind executarea pedepselor.3.

dacă are obligaţia la tratament medical sau de a fi internat într-o instituţie medicală după punerea în libertate. să prezinte o imagine corespunzătoare pentru fiecare deţinut în parte şi. documentând acest lucru pe baza unor examene medicale complexe ce stau la dosarul medical al deţinutului. iar dacă nu. Cunoscând comportamentul de fiecare zi al deţinutului. dacă a fost şcolarizat sau calificat în vreo meserie şi dacă timpul cât a stat în penitenciar a fost suficient pentru educarea şi îndreptarea acestuia. Medicul unităţii – este cel care informează comisia cu privire la starea de sănătate a condamnatului. responsabil cu siguranţa deţinerii şi regim penitenciar – are posibilitatea. educatorul apreciază dacă un deţinut a dat dovezi temeinice de îndreptare şi are obligaţia să comunice acest lucru şi celorlalţi membri ai comisiei. dacă s-au luat măsuri speciale de influenţare pozitivă. dacă acestea au fost suficiente. ţinând cont de sarcinile pe care le execută în unitate. Şeful serviciului socio-educativ – este de fapt şeful acestui compartiment şi este cel care conduce întreaga activitate de reeducare a deţinuţilor pe timpul executării pedepsei. educatorul este cel care îşi spune punctul de vedere cu privire la gradul în care măsurile educative întreprinse au concurat la îndreptarea comportamentului deţinutului.dat dovezi temeinice de îndreptare şi prezintă garanţii după ce acesta se va libera. . putând să aprecieze justeţea acordării sau nu a liberării condiţionate. având vot deliberativ. că nu va mai comite fapte antisociale. Adjunctul conducătorului penitenciarului. poate aprecia la justa valoare gradul de îndreptare şi modul de comportare pe timpul executării pedepsei. care ar fi timpul necesar pentru a realiza latura educativă a condamnatului. În cadrul dezbaterilor Comisiei.

întrucât contribuie la o mai bună individualizare administrativă a executării pedepsei. însă nu are calitatea de dispoziţie. Penitenciarul. ca organ administrativ specializat.275/2006 privind executarea pedepselor arată sensul real al existenţei Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. aceasta. Legea nr. are caracter cvasijudiciar. După terminarea lucrărilor Comisiei.2. să semneze procesul-verbal.3. Natura juridică a Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Psihologul şi educatorul implicaţi în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate sunt cei care ţin la zi evidenţa modului în care persoana condamnată s-a implicat şi a fost sau nu receptiv la programul de reeducare sau în programul iniţiai la intrarea în penitenciar în funcţie de nevoile sale educaţionale. Comisia. de decizie. asupra modificării raportului juridic penal. . conferindu-i caracterul de organ special. reprezintă subiectul delegat al statului din cadrul raportului execuţional penal menit să asigure executarea pedepsei aplicate de instanţă persoanei condamnate. iar după aceasta să înainteze procesele-verbale instanţei de judecată în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară activitatea unitatea de penitenciar. are obligaţia să aducă la cunoştinţă deţinuţilor ce au fost discutaţi hotărârea luată. 11.Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere – are rolul de a cunoaşte persoanele care beneficiază de instituţia liberării condiţionate pentru a le lua în evidenţă şi de a le pune în vedere obligaţiile ce îi revin odată cu punerea în libertate în cazul în care instanţa va dispune odată cu liberarea şi măsuri de supraveghere.

ca de exemplu rapoartele prin care sunt sancţionaţi condamnaţii. instanţa de judecată poate dispune reducerea termenului de amânare propus de Comisie. Din acest aspect rezultă faptul că. opinia acesteia este facultativă pentru instanţa de judecată. Comisia poate să-şi menţină opinia anterior exprimată. apreciază. nu poate da dispoziţii obligatorii comisiei. nu are caracter obligatoriu pentru judecător. iar instanţa de judecată hotărăşte şi aplică concret normele de drept penal.Membrii comisiei. Având în vedere cele prezentate. întrucât . indiferent dacă opinia Comisiei. se poate observa că există o autonomie proprie în activitatea Comisiei de propuneri pentru liberarea condiţionată însă. indiferent de termenul stabilit de aceasta. fişele medicale etc.aşa după cum prevede Legea de organizare judecătorească . În cazul în care instanţa de judecată a stabilit un nou termen. Nici unul din membrii Comisiei. dar la termenul stabilit de instanţă pentru reanalizarea situaţiei deţinutului. însă abilitatea de a dispune liberarea condiţionată aparţine în exclusivitate judecătorului. Natura acestor acte fiind de ordin administrativ. . examinează îndeplinirea de către condamnaţi a dispoziţiilor legii.acesta se supune numai legii şi propriei conştiinţe. Actele pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea Comisia. este de admitere sau de amânare. sunt de natură preponderent administrativă. Comisia. fişele de calcul a procentelor de îndeplinire a normelor de muncă. este obligatoriu ca la data respectivă să se întrunească Comisia în vederea reexaminării situaţiei condamnatului. se pune întrebarea cu privire la natura juridică a procesului-verbal întocmit de Comisie. În unele cauze. fişele de evidenţă a zilelor muncite şi considerate ca executate ca urmare a muncii prestate.

sau un document de natură administrativă care evidenţiază faptul că o persoană condamnată este îndreptăţită la un anumit moment dat să beneficieze de liberarea condiţionată. reprezintă pentru instanţa de judecată un mijloc de informare atunci când se propune liberarea condiţionată. În acest context. atunci acesta poate fi luat în calcul ca mijloc de probă ce serveşte la informarea judecătorului cu privire la comportamentul pe care deţinutul l-a avut pe timpul executării pedepsei.Procesul-verbal întocmit de Comisie. liberarea condiţionată “se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor Legii privind executarea pedepselor”. 450 alin.1 Cod procedură penală. În cazul în care procesul-verbal întocmit de Comisie. Modalităţi de sesizare a instanţei de judecată privind liberarea condiţionată În conformitate cu prevederile art. făcută în condiţiile legii privind executarea pedepselor.1 Cod procedură penală acelei . se poate aprecia că legea a lăsat posibilitatea condamnatului să se adreseze direct instanţei de judecată pentru a fi liberat condiţionat. b) la propunerea Comisiei. care îl contestă. Din prevederile textului de lege. dar aceasta. aceasta trebuie adresată conform art.3.450 alin. 11. în condiţiile în care condamnatul ce se află în executarea unei pedepse privative de libertate.3. Pentru a putea fi luată în discuţie cererea condamnatului ce se adresează direct instanţei de judecată. rezultă foarte clar că legiuitorul a prevăzut două posibilităţi legale de a sesiza instanţa de judecată privind acordarea liberării condiţionate şi anume: a) la cererea condamnatului. poate constata că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. are anexată şi cererea condamnatului.

chiar în condiţiile în care examinarea situaţiei unui deţinut . Aceste opinii nu pot însă să fie considerate ca întemeiate. ci numai de a face propuneri. Comisia nu are competenţa legală de a hotărî. este rezultatul unei concluzii ce se ia după o prealabilă deliberare a membrilor comisiei. odată cu care se înaintează şi procesul verbal întocmit în Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate şi care a considerat că persoana nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul penal. Această cerere nu poate fi considerată ca fiind o cale de atac.care se materializează într-un proces-verbal în care se stabileşte dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale referitoare la liberarea condiţionată. ceea ce demonstrează că nu are caracter jurisdicţional. De asemenea. . deci cererea adresată de către deţinut nu poate fi considerată o cale de atac îndreptată împotriva procesului-verbal care a constatat nesatisfacerea vocaţiei de liberare condiţionată.instanţe de judecată în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Comisiei din penitenciar. această cerere ar constitui o cale de atac împotriva procesuluiverbal încheiat de Comisie. deoarece Codul de procedură penală prevede în mod expres căile de atac. au fost opinii conform cărora. întrucât cererea adresată de către deţinut nu poate avea caracterul unei căi de atac. chiar dacă acesta se adresase iniţial cu o altă cerere. În consecinţă. În situaţia în care persoana condamnată adresează o cerere de liberare condiţionată direct instanţei de judecată. cererea adresată de deţinut nu poate fi considerată drept o cale de atac sau o contestaţie la executare şi pentru simplul motiv că activitatea Comisiei nu are caracter jurisdicţional.

comisia stabilind un nou termen. deci înainte de termen.4. b) ca un mod de examinare a situaţiei persoanei condamnate. pentru a da posibilitatea judecătorului să îşi formeze o părere privind comportamentul persoanei condamnate înainte de a se pronunţa cu privire la acordarea sau nu a liberării. dar nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii. Liberarea condiţionată. întocmeşte un proces-verbal care poate fi privit sub două aspecte: a) este un temei legal de sesizare a instanţei de judecată atunci când Comisia face propuneri de liberare. dovezile temeinice de îndreptare. antecedentele penale. sau. îndeplinirea unor condiţii referitoare la executarea unor anumite fracţii din pedeapsă. În procesul-verbal întocmit de Comisie. b) componenţa comisiei.3. Comisia. Conţinutul procesului-verbal întocmit de Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate Aşa după cum am văzut până în prezent. nu numai prinse ca o simplă enumerare a lor. în urma analizării situaţiei unei persoane condamnate. stăruinţa în muncă şi disciplină. . iar cel condamnat nu face plângere la instanţa de judecată. presupune. care trebuiesc îndeplinite cumulativ. conform prevederilor legale. c) date referitoare la persoana condamnată. ca act administrativ cu valoare probatorie jurisdicţională atunci când acesta însoţeşte cererea persoanei condamnate.11. atunci când aceasta a îndeplinit condiţiile privind fracţiunea din pedeapsă ce trebuie executată conform codului penal. Procesul-verbal întocmit de Comisie. trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele elemente: a) antetul. condiţiile menţionate mai sus trebuiesc şi detaliate. iar lipsa unuia dintre acestea poate face să dispară vocaţia instituţiei liberării condiţionate.

. e) caracterizare privind activitatea pe timpul executării pedepsei. starea de recidivă. g) menţiunea luării la cunoştinţă de către condamnat. mandatele pe care le-a avut de executat. Tot în acest paragraf se înscriu data de la care a început executarea pedepsei. Antetul este cel care arată unitatea ce a luat în discuţie comportamentul persoanei condamnate şi a întocmit procesulverbal. 1/2. contopiri.d) fracţiunea ce trebuie executată şi cât a executat din pedeapsă. Fracţiunea ce trebuie executată precizează cât trebuie să execute din durata pedepsei pentru a fi propozabil în vederea liberării condiţionate. f) propunerea comisiei. întreruperea executării pedepsei. respectiv 1/3. cuantumul pedepsei.71-72 C. data şi locul naşterii. descrierea pe scurt a faptei comise şi o rubrică referitoare la reduceri ale termenului de executat. respectiv data când este propozabil pentru discutarea în Comisie. se stipulează în mod expres numărul de zile ce trebuie executate. numărul zilelor considerate ca executate pe baza muncii prestate. Componenţa comisiei dă posibilitatea instanţei de judecată să se informeze cu privire la persoanele care au fost îndrituite conform legii să pună în discuţie persoana condamnată pentru a stabili dacă îndeplineşte sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate. 2/3 sau 3/4. data la care a început executarea pedepsei şi data când expiră durata pedepsei. În cadrul fracţiunii ce trebuie executată. Datele referitoare la persoana condamnată cuprind: numele şi prenumele. în funcţie de durata pedepsei şi prevederile art. de asemenea.p.

p. i se prezintă persoanei condamnate care. În referire la acest aspect. precum şi starea de recidivă. ca urmare a comportamentului său necorespunzător pe timpul executării pedepsei.p. 450 alin. Menţiunea luării la cunoştinţă de către condamnat.4. Procedura de judecată. Procesul-verbal întocmit de Comisie. de a propune discutarea condamnatului respectiv la un nou termen. 11. În conformitate cu prevederile art. pe bază de semnătură. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că este greşită această practică. Pentru o corectă înţelegere a judecării cererii sau propunerii pentru liberare condiţionată. pronunţându-se că rămâne competentă în ceea ce priveşte Competenţa teritorială . Propunerea comisiei reprezintă hotărârea pe care o iau cei 6 membri ai comisiei de a propune liberarea condiţionată înainte de termen sau. Au fost situaţii în care unele instanţe şi-au declinat competenţa atunci când condamnatul a fost transferat din penitenciarul de unde a formulat-o la un alt penitenciar ce se află în raza teritorială a altei judecătorii. dacă a fost stăruitor în muncă şi dacă comportamentul în general pe timpul executării pedepsei conduce la concluzia că dă dovezi temeinice de îndreptare. cu hotărârea pe care aceasta a luat-o. judecătoria competentă a dispune liberarea condiţionată după teritoriu. este acea instanţă în a cărei rază teritorială de activitate îşi are reşedinţa unitatea de deţinere.. trebuie mai întâi stabilită competenţa instanţei abilitată în acest sens. dacă a fost recompensat sau pedepsit în perioada respectivă.1 C.Caracterizarea privind activitatea pe timpul executării pedepsei reliefează foarte succint comportarea pe care condamnatul a avut-o pe timpul executării pedepsei. consemnează luarea la cunoştinţă despre hotărârea comisiei.

Indiferent de situaţia care se judecă. care îi va asigura asistenţă juridică atunci când condamnatul este prezent. sentinţele pronunţate fără ascultarea concluziilor procurorului sunt lovite de nulitate absolută. nu au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea. la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiţionată asistenţa juridică este obligatorie.p. competenţa soluţionării liberării condiţionate revine tribunalului militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. judecătoria corespunzătoare locului de deţinere unde s-a formulat cererea sau propunerea.1 C. întrucât condamnaţii fiind în stare de detenţie. În conformitate cu prevederile art. În ceea ce priveşte liberarea condiţionată a militarilor condamnaţi care devin inapţi serviciului militar în timpul executării pedepsei.soluţionarea cererii sau propunerii de liberare condiţionată. aceasta este obligatorie.1 C.p. prezenţa condamnatului arestat. cât şi în cazul în care propunerea a venit din partea Comisiei. instanţa de judecată este obligată să-i asigure un apărător din oficiu. În cazul în care la o şedinţă de judecată se prezintă apărătorul ales al condamnatului.. Având în vedere prevederile art. În ceea ce priveşte participarea procurorului la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiţionată.171 şi 460 alin. La judecarea propunerii de liberare condiţionată sau a cererii condamnatului. sau îl va reprezenta atunci când acesta lipseşte. Comisia.p. .391 şi 460 alin.. la şedinţa de judecată este obligatorie. sau penitenciarul nu se citează.p. delegaţia apărătorului din oficiu încetează. în caz contrar. În cazul în care condamnatul nu are apărător ales. condamnatul trebuie legal citat atât în situaţia în care acesta a introdus cerere pentru liberare condiţionată.

11. Ţinându-se cont de rolul important al parchetului în ceea ce priveşte respectarea legalităţii şi temeinicia liberării condiţionate.281/2003 că recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. legiuitorul a prevăzut în art.p.4. Odată investită cu puterea de a judeca cererile sau propunerile de liberare condiţionată.De altfel.4 C. instanţa de judecată trebuie să se pronunţe printro sentinţă ce va fi comunicată de îndată prin intermediul locului de deţinere condamnatului. ori când a expirat termenul legal de recurs. modificat prin Legea nr. penitenciarul nu va libera pe condamnat până când instanţa de recurs nu soluţionează calea de atac a procurorului. Cu alte cuvinte.1. Judecătorul are obligaţia să stabilească prin orice mijloace de probă dacă este oportună şi prudentă liberarea condiţionată a deţinutului. Aspecte referitoare la respingerea sau propunerii de liberare condiţionată. putând să ceară în acest sens Comisiei şi actele ce au stat la bază în momentul discutării situaţiei condamnatului.450 alin. participarea procurorului la instanţa de executare dă o garanţie în plus privind asigurarea unei cât mai depline legalităţi la judecarea unor astfel de cauze. instanţa va verifica dacă pedeapsa pentru care se cere sau se propune liberarea condiţionată este definitivă. Rezolvând propunerea Comisiei sau cererea formulată de condamnat. şi controlul său asupra condamnatului în faza de executare a pedepsei. cererii . în cazul în care procurorul a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei care a dispus liberarea condiţionată. deoarece cei arestaţi preventiv nu pot cere şi nu pot fi propuşi pentru liberarea condiţionată. Judecarea cauzelor privind liberarea condiţionată nu poate avea loc dacă la dosar nu există procesul-verbal al Comisiei.p.

.415 C.. aceasta rezultând din principiul executării integrale a hotărârilor instanţelor penale.p.p. se face cu încălcarea dispoziţiilor legale sus arătate (art. este obligatorie. De asemenea.acesta. ci până la un an.2 C. Respingerea cererii sau propunerii de liberare condiţionată de către o instanţă de judecată fără a fixa un termen după care s-ar putea reveni cu o nouă cerere sau propunere. introducerea unei noi cereri sau propuneri făcându-se numai după expirarea efectivă a perioadei stabilite prin hotărâre de instanţă. conform art. până la expirarea efectivă a termenului stabilit. Perioada respectivă nu poate fi scurtată nici în cazul în care în perioada de amânare condamnatul prestează o muncă utilă şi obţine zile câştig. lucru reliefat în art.450 alin.conform art.p.p.p. prin hotărârea de respingere va fixa şi termenul după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare poate să fie reînnoită.2 C. însă acest termen nu poate fi mai mare de un an.În situaţia în care instanţa de judecată constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate. când prin hotărârea judecătorească s-a respins cererea sau propunerea de liberare condiţionată şi s-a fixat un nou termen . soluţia respectivă fiind nelegală. În materia liberării condiţionate. aceasta nu este obligatorie pentru instanţa de judecată dacă constată că nici .450 alin.). Respectarea termenului stabilit de instanţă prin hotărâre când se poate reînnoi cererea sau propunerea. termenul pe care îl fixează instanţa pentru reintroducerea unei cereri nu are ca termen obligatoriu durata de un an.p.p. acestea nu se deduc din perioada amânării. instanţa putându-se pronunţa în acest interval. În cazul în care după expirarea termenului stabilit prin hotărârea judecătorească s-a reintrodus o nouă cerere sau o nouă propunere de liberare condiţionată. nu poate fi scurtat în nici un fel prin formularea unei noi cereri sau a unei noi propuneri.450 alin.2 C.p.

de această dată nu s-au respectat prevederile codului penal. condamnaţilor liberaţi După liberarea condiţionată. este doar un indicativ ce arată limita maximă ce se poate aplica în cazul unei singure amânări. Termenul de un an care este prevăzut în art.. 61 alin 1 Cod penal. "pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei.p. instanţa de judecată are latitudinea de a hotărî dacă menţine sau revocă liberarea condiţionată. Având în vedere prevederile art. În cazul în care cel liberat condiţionat a comis până la împlinirea termenului din nou o infracţiune. o persoană poate să fie rearestată în anumite condiţii prevăzute de lege.p. pentru ca cel condamnat să reînnoiască cererea sa. însă instanţa de judecată poate să acorde amânări ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în codul penal.2 C. şi art. când este obligată să revoce beneficiul liberării condiţionate. a detenţiei severe ori a detenţiunii pe viaţă.450 C. 61 C. putând să fixeze un nou termen.450 alin. 11. cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune". pentru care legea prevede pedeapsa închisorii. liberarea condiţionată se poate revoca numai în situaţia în care cel liberat condiţionat a săvârşit în perioada respectivă o nouă infracţiune. putând să se ajungă până la executarea în termen a pedepsei. Conform art.5. Rearestarea condiţionat.p. până la împlinirea termenului pedepsei la care a fost condamnat anterior.. lucru care însă nu mai este la latitudinea instanţei dacă cel liberat a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte.p. .p.

2 C. precum şi în situaţiile prevăzute mai sus.. legea prevede (art. În situaţia în care s-ar aplica prevederile acestui text.p. nu ar face decât să existe un volum mare de corespondenţă între instanţa care a dispus revocarea liberării condiţionate. deoarece singurul organ ce poate arăta cât mai are condamnatul respectiv de executat din pedeapsa pronunţată. este necesar să se emită un nou mandat de executare a pedepsei.p. instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă are obligaţia să comunice o copie a dispozitivului prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate administraţiei locului de deţinere.) cumularea pedepsei aplicate pentru infracţiunea pe care a săvârşit-o în timpul liberării condiţionate cu restul din pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa anterioară. instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere. În Codul de procedură penală nu este prevăzut în mod expres în nici un articol modul de rezolvare al acestei situaţii. producându-se o schimbare.p..p.61 alin. este administraţia locului de deţinere. S-ar putea considera că şi în această materie ar trebui să se facă excepţie de la regula prevăzută în art. se pot aplica prevederile art. În cazul în care apare o astfel de situaţie.p.p. În conformitate cu prevederile art.457 alin. pentru a putea să se stabilească cu exactitate cuantumul de pedeapsă pe care condamnatul îl mai are de executat şi abia după aceasta să se . însă prin deducere. care are dosarul personal al condamnatului. se pune problema cine este organul abilitat şi cui îi revine obligaţia să pună în aplicare hotărârea.1 C. fără a depăşi maximul general al pedepsei cele mai grele.p.În cazul în care se dispune revocarea liberării condiţionate. Având în vedere faptul că pedeapsa rezultată din cumulare ca urmare a revocării liberării condiţionate nu mai este aceeaşi.418 C. care reglementează faptul că hotărârile se pun în executare de prima instanţă de judecată.450 C.

fără a se aduce nici o încălcare principiilor de drept. fie de instanţa de judecată. 11. Caracterul stimulativ al liberării condiţionate pentru condamnaţi în timpul executării pedepsei Pentru a asigura funcţia stimulatorie a liberării condiţionate.poată trimite mandatul pentru a fi executat de către organul de poliţie. apar ca fiind formale şi lipsite de sens juridic. Din această cauză. situaţia limită maximă de un an este de natură să menţină caracterul stimulator al posibilităţii de a obţine liberarea condiţionată. apare formal fixarea unui termen de reintroducere a cererii. În asemenea situaţii este evident că reînnoirea unei astfel de cereri sau propuneri de liberare condiţionată ar fi lipsită de interes pentru persoana condamnată. să fixeze termene judiciare ferme. Fixarea unui nou termen de până la un an se face tocmai pentru a se evita repetabilitatea excesivă a cererilor.6. De asemenea trebuie precizat faptul că termenul propus de Comisie nu este obligatoriu de respectat pentru instanţa de judecată. De asemenea. acesta având . Acest aspect rezultă şi din faptul că judecătorul nu se supune decât legii şi propriei conştiinţe. este necesar ca. atunci când instanţa de judecată respinge cererea sau propunerea de liberare a Comisiei. aproape de data când pedeapsa ar expira efectiv. şi nu formale. comisia neavând caracter jurisdicţional. instanţa putând să se pronunţe cu privire la termenul stabilit de comisie sau să stabilească un nou termen. urmărindu-se în acest fel îndreptarea şi reeducarea condamnatului. fixarea unor termene scurte de amânare a liberării condiţionate propuse fie de Comisie. În acest context.

.independenţă în activitatea de judecată şi îşi formează propriile convingeri pe baza probelor administrate în cauză.

Ed. Rădulescu Devianţă. Ed. Bucureşti. Ed. Lumina Lex. 1998 A. Didactică şi Pedagogică. criminalitate şi patologie socială. Bucureşti. Tucicov-Bogdan Psihologie generală şi psihologie socială. Bucureşti. Bucureşti. 1975 Tiberiu Dianu Tranziţia şi criminalitatea. Ed.I. Ministerului de Interne. Gh. Bucureşti. 1961 Gheorghe Scripcaru Criminologie clinică şi relaţională. 1973 Al. All Beck.) Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie. Atlas Lex. All Beck. Ed. Craiova 2005 Nistoreanu Gheorghe Nistoreanu. Bucureşti. Costică Criminologie. Ed. 1999 Sorin M. Nistoreanu ş. Oscar Print. 1996 Păun Rodica-Mihaela Stănoiu Criminologie. Ed. 1985 Ortansa Brezeanu Minorul şi legea penală.partea generală. Bucureşti. Gheorghe Criminologie. 2003 Tănăsescu. Ed. Popescu-Neveanu Dicţionar de psihologie. 1994 Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalităţii prin măsuri de siguranţă.a. 1998 Ortansa Brezeanu (coord. Editura Sitech. Bucureşti. Bucureşti. Ed. Rădulescu Anomie. Europa Nova. Ed. 1981 Valerian Cioclei Manual de criminologie. Bucureşti. Oscar Print. Bucureşti. Bucureşti. Ştiinţifică. Drept penal . devianţă şi patologie socială. Paris. Ed. Camil Criminologie. Academiei. All Beck. Roşca Psihologie generală. 2003 Ion Oancea Probleme de criminologie. Dalloz.1999 Jean Pinatel Traite de droit penal et de criminologie. Paris. Bucureşti. Ed. All Beck. 1991 Alexandru Boroi Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Bucureşti. vol. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie. Bucureşti. Hyperion. 1991 V. Ed. Ed. Calmann-Levy. Fundaţia "România de Mâine". 1996 N.BIBLIOGRAFIE Gheorghe Costache. 1973 P. Bucureşti. Ed. Mărgineanu Condiţia umană. Ed. Dobrinaoiu. Ministerului de Interne. Ed. Ed. Sympozion. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1989 Rodica-Mihaela Stănoiu Metode şi tehnici de cercetare în criminologie. Albatros. Ed. Ed. 1994 Iancu Tănăsescu. 1963 Jean Pinatel La societe criminogene. Ed. Bucureşti. 1978 Sorin M.Bucureşti. 1995 Valerian Cioclei Criminologie etiologică. Ed. Bucureşti. Academiei. Gabriel Tănăsescu Ovidiu Drîmba Istoria culturii şi civilizaţiei. Ed. All Beck. .

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (ONU). Casa de editură şi presă Şansa SRL.Ioan V. Codul penal adnotat. (Regulile de la Beijing). Ed. Gheorghe Nistoreanu. Ed.Partea generală. Liberarea condiţionată.M Duţescu. 2001 Reţeaua terorii. Drept execuţional penal. Marinela Mincă Petrache Zidaru Vasile Florea. Maxim Gh.Sitech. Drept penal român. Bucureşti. Fenomenologie penitenciară. Spirit Românesc. Ed. Burduşel Nicolaie Predescu Gheorghe Costache.Lumina Lex. Novelent. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori. 1989 Suportul financiar al terorismului internaţional. Craiova 2005.Edit press Mihaela srl. Închisorile noastre. Ed. ş. Naşterea închisorii. Probleme de criminologie. Ed. Gheorghe Costache Ion Oancea Iulian Poenaru Aurel Teodor Moldovan Ortansa Brezeanu Michel Foucault Victor Bârsan Gheorghe Mărgărit Colectiv din cadrul Reform International Bucureşti. All. Pythagora. Bucureşti 1998. Bucureşti 1997. Ghid practic.T.Oscar print Bucureşti 2003. Bucureşti. Ed. Craiova 2005 Penologie. Ed. 2002. Bucureşti 1994 Munca persoanelor condamnate.All Beck. Ed. Bucureşti 1992. Atlas Lex.Bucureşti 1997. Eficient. Emilian Stănişor. Dezvoltarea măsurilor alternative la detenţie pentru minori în România Penal ******* ******* ******* ******* ******* ****** . Bucureşti.Ed. Ed.Chişinău 1999 Drept penitenciar-partea generală. 2003 Penologie. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.Naţional. Ed Ins. Infracţiuni contra vieţii. Dreptul execuţional penal. Drept penal-partea generală. Curs de drept penal general. Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare (ONU). Bucureşti 1996. Liubovi Florea Constantin Diaconu Gheorghe Florian Constantin Bulai Constantin Sima Iancu Tănăsescu Vasile Dobrinoiu. Bucureşti 1999 Minorul şi legea penală Ed. Ed. Pedeapsa cu moartea pro sau contra ? Ed. Reguli europene pentru penitenciare (Consiliul Europei). Ed. vol I. Ed. Atlas Lex. Ed. Elemente de criminologie. Editura Sitech. M. 1998 Serviciul în folosul comunităţii. Etapa 98.Arc. Bucureşti 1998. Bucureşti 1996. Ed. Craiova. Bucharest 2001. 1997. Bică. Alexandru Boroi Gheorghe Nistoreanu. Bucureşti 1996. Monitorul Oficial.Oscar Print. Ana Bălan. 1991 Terorismul.a. Humanitas Bucureşti. Bucureşti 1998 A supraveghea şi a pedepsi. Ed. Craiova 2001. Ed. Politică.

N..01.O. păstrate şi folosite de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Legea nr.2004. Legea nr.2012. programe TVRM ******* ******* ******* Ministerul justiţiei *** *** *** *** *** *** .1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/200 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate. Ordinul nr.1992-2003) . 1990-2004. 23/1968 privind executarea pedepselor.Bibliotecă Codul penal al României Bibliotecă virtuală . cursuri. Colecţia Revistei de ştiinţă penitenciară.Internet. Convenţia unică asupra stupefiantelor .92/2000. 1990-2004. Hotărâre nr.3131/C din 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor. precum şi bunurile care pot fi primite. Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. Codul de procedură penală.******* ******* ******* ******* ******* ******* ******* ******* ******* Constituţia României Codul penal român adoptat în 1968 cu modificările până la 01. criminalistică şi penologie (col.U.92/2000. numărul şi greutatea pachetelor cu alimente. 1990-2003 Revista de Ştiinţă Penitenciară (colecţie 1994-2003) Revista de criminologie. Anuarele statistice ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor. inumane sau degradante. Codul penal român adoptat la 29.06. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor. Ordonanţa Guvernului nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime. 1961 Anuarele statistice ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor. New York.