UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, MASTER – SECŢIA TEOLOGIE SISTEMATICĂ BIBLICĂ, SEMESTRUL I

HRISTOLOGIA LUI ORIGEN

Coordonator ştiinţific: Pr. Prof. Univ. Dr. VALER BEL Masterand: Constantin Dancu

Cluj-Napoca 2009

1

PROLEGOMENE PRO
Începutul secolului al II-lea este un moment în care creştinismul nu posedă încă o doctrină formualtă, şi implicit nici o hristologie exprimată în termeni exhaustivi. Chiar dacă hristologia a fost prezentată de Apostoli în scrierile Noului Testament, şi mai ales de către Sfântul Apostol Pavel, şi chiar poate fi extrasă din viaţa şi activitatea Mântuitorului, interpretarea tuturor acestor elemente constituie o nevoie imediată a Bisericii, pentru că nivelul filosofiei greci şi neoplatonice va cere doctrinei creştine un răspuns foarte bine articulat cu privire la pasaje interpretabile din punct de vedere filosofic şi filologic. Răspunsul pe care aceştia îl vor primi va fi unul teologic, însă plin de terminologia filosofică, de care creştinismul s-a folosit pentru a vorbi pe înţelesul acestora. Acest lucru nu este nicidecum o încercare de înălţare a principiilor creştinismului spre o exprimare elevată, ci mai degrabă o coborâre la exprimarea umană a spiritualului şi divinului. Totuşi acest proces este necesar, în primul rând pentru a face ordine în propria structură creştină, pentru că multitudinea de idei care erau vehiculate, erau variate şi uneori chiar contradictorii. Fără îndoială creştinii aveau credinţe clare, acestea însă nu erau încă structurate în forme cristalizate şi precise. Iar pentru că pe Învierea lui Hristos se bazează toată mărturisirea creştină (1 Cor cap 14), tot astfel pe HRISTOLOGIE se fundamentează restul ideilor teologice. Deja către mijlocul secolului al II-lea, nevoia de a extrage din acest amalgam de credinţe idei limpezi, se face simţit. „În ciuda persecuţiilor dezlănţuite de autorităţile romane, creştinismul se răspândea tot mai mult în cadrul imperiului, trecând în unele părţi chiar peste graniţa lui. Martiriul însuşi făcea propagandă pentru creştinism, dovedea nevinovăţia, puterea de credinţă şi de viaţă a creştinismului. Creştinismul aducea idei noi, cuceritoare pentru oamenii persecutaţi, iar abnegaţia şi moralitatea creştinior atrăgeau continuu noi aderenţi Bisericii. Mitologiile, sincretismul, tendinţa spre
2

monoteism, propaganda cultelor orientale, şi chiar propaganda filosofiei, uşurau primirea creştinismului aşa cum întinderea şi organizarea Imperiului roman uşurau circulaţia şi răspândirea ideilor creştine.”1 Spiritele luminate ale timpului puseseră în discuţie nenumărate aspecte legate de raporturile omului cu divinitatea, cu lumea, şi cu el însuşi, dar dintre toţi Clement Alexandrinul a făcut efortul cel mai consistent de a exprima credinţele creştine în termeni filosofici şi pentru a atenua exagerările gnosticilor. Însă gânirea lui Clement era prea conciliantă, iar limbajul său prea savant şi prea obscur pentru a putea da o orientare decisivă ideilor. Atunci apare ORIGEN, care a avut nu doar capacitatea de a da un corp doctrinal credinţelor creştine ci şi curajul de a o face. Origen este primul gânditor creştin care elaborează o lucrare sistematică a principiilor creştine în primele decenii ale secolului al IIIlea. „A face abstracţie de Origen, într-un cadru mai larg al dogmelor creştine, înseamnă a nu mai înţelege evoluţia gândirii creştine. Istoria gândirii sale este istoria gândiriii creştine, ea însăşi aflată într-un moment decisiv a dezvoltării sale. Strădania lui Origen constă în a interpreta într-un limbaj mai raţional, filosofic credinţa creştină a primelor două secole, strădanie care începuse să se contureze încă de la începutul secolului al IIlea, dar nu cu atâta forţă şi puterea ca la Origen.”2 Origen a fost uitat şi redescoperit în diferite epoci ale creştinismului în funcţie de influenţele care planau în acele momente asupra creştinismului, gândirea şi opera sa vastă şi atât de controverată, i-au dat posibilitatea de a se face util ca teologie şi filosofie şi de a redevni actual în momente cheie. „Începând de la sfârşitul secolului IV şi până în secolul XVXVI – când Origen va fi invocat în zorii modernităţii tocmai pentru filosofia libertăţii de umanişti ca Pico della Mirandola înpotriva autoritarismului clerical medieval, sau de un Erasmus de Rotterdam împotriva predesitinaţianismului şi augustianismului radical al lui Luther – dascălul alexandrin n-a fost contemporanul Bisericii medievale. El a fost doar
1

George Celsie, Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până la jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 13. 2 Ibidem.

3

contemporanul epocii sale, al creştinismului secolelor II-III, şi este sau a reînceput să devină tot mai mult – cum arată toate eforturile de reabilitare şi de restituire a figurii şi gândirii sale de la Renaştere încoace – contemporanul nostru, contemporanul (post)modernităţii.”3 Omul este tentat să aducă în contemporaneitatea sa ceea ce îi este specific, dar ceea ce nu îi convine din trecut este respins, astfel se face o alegere nelegimită a aspectelor pe care le impropriem şi a celor pe care le respingem, proces care nu poate să reflecte sub o formă obiectivă imaginea pe care o avem despre un om sau despre opera unui om, este o vedere trunchiată, asemenea pildei orbilor care trebuie să descrie un elefan, fiecare dintre ei descriindu-l ca partea anatomică pe care au simţit-o: un picior, trompa, un colţ de fildeş, piele tare etc. Cu atât mai mult putem spune că Origen este într-adevăr un elefant, un gigant al operei teologice creştine, şi descoperirea lui nu se poate face dacă nu avem vederea clară. „Astfel Origen poate fi contemporan al postmodernităţii în măsura în care urmăreşte realizarea cunoaşterii şi exprimării lui Dumnezeu – comuniune. În această comuniune, noi suntem parte dinamică în virtutea faptului că „prin El s-au făcut toate cele ce sunt” şi „Eu v-am ales pe voi”, nu poate fi ucenicul mai mare decât Învăţătorul. Ori toate acestea le ştia Origen, le trăia, iar postmodernitatea le uită şi recurge la Origen ca la o sursă de justificare a subiectivismului său cogitativ şi activ. Pentru a-l înţelege pe Origen şi pe oricare dintre scriitori, este nevoie de o percepţie realizată în cadrul operei omnia a acestora.”4 „Prin amploarea operei şi profunzimea spiritului, Origen îi depăşeşte cu mult pe gânditorii timpului său. Contemporanii săi i-au intuit măreţia, iar studiile de istorie modernă, ne-au sporit motivele să-l admirăm”5
3

Diacon Ioan Ică Jr., Origen – contemporanul nostrum, stdudiu introductive la volumul – H. Crouzel, Origen, personajul – exegete – omul duhovnicesc – teologul, traducere de Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 15. 4 Pr. Prof. Dr Ioan Chirilă Origen – contemporanul nostru prefaţă la George Celsie, Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până la jumătatea secolului al VIlea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 6. 5 E. Gilson Filosofia în Evul Mediu, traducere Ileana Stănescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

4

REPERE BIOGRA BIOGRAFICE
Cea mai de încredere sursă pentru o biografie a lui Origen o constituie scrierea lui Eusebiu de Cezareea, care scrie împreună cu Pamfil o Apologie a lui Origen (lucrare ce s-a pierdut), apoi preia ideile acesteia în celebra sa Istorie Bisericească. Acesta a avut ca surse primare unele scrisori ale lui Origen, cât şi relatări ale apropiaţilor lui Origen, contemporani cu el. Un alt reper biografic este Fericitul Ieronim, care scrie despre Origen în De viris ilustribus. Origen s-a născut în 185 într-o familie de creştini din Alexandria Egiptului, având încă şase fraţi, el fiind cel mai mare. Tatăl său pe nume Leonidas, era un creşin evlavios care l-a educat complet pentru acele vremuri, atât din punct de vedere al instrucţiei profane, cât şi al celei religioase, creştine. „Tatăl său Leonida era un om inteligent, preocupat deopotrivă de învăţătura creştină şi de cea profană. Spiritul său ascuţit de fin mânuitor al cuvântului – care nu exclude însă nici pe departe trăirea religioasă intensă – se conjuga fericit cu evlavia şi smerenia mamei sale. Toate acestea la un loc, dublate de uimitoarea sa capacitate intelectuală, au făcut din Origen un adevărat geniu al interpretării Sfintei Scripturi şi un
5

luptător neînfricat pentru afirmarea adevărurilor Evangheliei lui Hristos, mergând până acolo încât, atunci când tatăl său a fost arestat – urmând să primească cununa martirică, în timpul persecuţiei lui Septimiu Sever (193211), numai grija mamei sale, care i-a ascuns hainele pentru a nu mai putea ieşi din casă, l-a împiedica să nu se expună aceleiaşi primejdii. Nu avea decât 17 ani, însă puterea sa interioară, ataşamentul pentru credinţa cea adevărată, precum şi inteligenţa sa nativă, reies cu precădere, atât din scrisoarea pe care i-o trimite părintelui său, cât mai ales din întreaga sa activitate pe care o va desfăşura după moartea acesuia, când va trebui să îşi întreţină familia din meditaţii”6 pentu că averea familiei sale a fost confiscată odată cu uciderea tatălui său. La doar 18 ani este numit director al şcolii catehetice din Alexandria, lăsat liber de Clement, care fusese dascălul său. Tot în această perioadă aprofundează filosofia profană sub Ammonios Sakkas, cel care i-a influenţat modul de gândire şi expunere a propriei opere. Este coleg la şcoala lui Ammonios cu duşmanul creştinior, filosoful Porfiriu, care relatează într-una din scrierile sale că în această perioadă, Origen studiază pe Platon, Nicomah, pitagoreici şi stoici. Tot acum învaţă şi limba ebraică. „Origen făcea aceste studii în paralel cu munca sa istovitoare de la şcoala creştină, unde numărul şi calitatea auditorilor creşteau pe măsura celebrităţii numelui său. Pentru a putea face faţă obligaţiilor ştiinţifice şi didactice, el încredinţează lui Heracles învăţământul profan (ciclul celor 7 materii), iar el îşi rezervă filosofia, teologia propriu-zisă şi tălmăcirea Sfintei Scripturi.”7 Origen se află acum în situaţia de a găsi soluţii la cele mai arzătoare probleme ale epocii în care trăia (persecuţiile), cât şi ale angajamentelor pe care le avea faţă de societate şi faţă de sine (armonia
6

Pr. Prof. Dr. Nicu Dumitraşcu, Teologi pre- şi post – niceeni, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002, p. 94. 7 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 71.

6

dintre viaţa pe care o predica şi cea pe care o trăia, şi satisfacerea exigenţelor cursurilor pe care le prezenta sau la care participa). După cum rezultă din ceea ce ne-a scris Eusebiu de Cezareea despre Origen, el a reuşit pt toate aceste planuri să ducă o viaţă de un rar echilibru între vorbă şi faptă: „Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză, iar partea cea mai mare din noapte o închina studierii Sfintelor Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte, prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului nici de pat şi nici de pernă, dormind numai pe pământul gol. Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminteşi că nici nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi în legătură cu ziua de mâine. Mai mult, cu o râvnă nemaiîntâlnită la vârsta lui, Origen continua să trăiască în frig şi golătate, certând foarte aspru pe cei din jurul său, atunci când aceştia îl rugau să se folosească şi el de ceva din bunurile lor, din pricina chinurilor pe care vedeau cum le îndură de dragul învăţăturilor celor sfinte, dar el nici nu vroia să audă de aşa ceva. Se spune chiar că vreme de mai mulţi ani a umblat numai descuşţ, fără să fi luat ceva în picioare, apoi că foarte mulţi ani de-a rândul a fost departe de a fi folosit vin sau alte mâncăruri necesare traiului, încât la un moment dat a ajuns în primejdie de boală, periclitându-şi foarte greu stomacul”8 Totuşi, preocuparea exagerată faţă de prestigiul şcolii, alături de dorinţa înlăturării oricăror îndoieli referitoare la relaţiile sale cu auditorii săi, printre care erau şi mai multe femei, îl fac să ia o decizie greşită, care îi va marca întreaga viaţă: interpretând greşit textul din Matei 19, 12 „…şi sunt fameni care s-au făcut ei înşişi fameni, de dragul Împărăţiei Cerurilor”, execută în chip real cuvântul Mântuitorului. În 212 Origen pleacă la Roma, unde se pare că l-a cunoscut pe Ipolit, iar în 215 se refugiază în Palestina datorită persecuţiei lui Caracala, şi
8

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, PSB, vol. XIII, p. 228.

7

se stabileşte apoi la Cezareea. Aici, invitat de episcopii Teoctist al Cezareei şi Alexandru al Ierusalimului tâlcuieşte Scriptura în Biserică, lucru care însă l-a nemulţiumit pe propriul său ierarh Demetru. În 218-219 merge în Antiohia, chemat fiind de Iulia Mameea, mama împăratului Sever, spre a o instrui în cele ale creştinismului. În drum spre Antiohia trece prin Palestina şi Cezareea, unde este hirotonit preot de cei doi episcopi menţionaţi mai sus, cu care era prieten. Acest fapt a dus la destituirea sa din cadrul şcolii canonice din Alexasndria şi depunerea din treaptă sa de către Demetriu, care îl şi izgoneşte. Se refugiază în Cezareea Palestinei, unde înfiinţează o nouă şcoală catehetică, unde va primi pe mulţi studenţi din toate părţile, printre care şi Grigorie Taumaturgul. Pe timpul persecuţiei lui Maximin Tracul se retrage în Ceazreea Capadociei (235, 237-8). E închis şi chinuit în timpul persecuţiei lui Deciu şi moare după aceea, probabil în 254-255 la aproximativ şaptezeci de ani în cetatea feniciană Tyr.

OPERA LUI ORIGEN
Origen a fost considerat cel mai prolific scriitor al Antichităţii. Acest lucru l-a datorat mai ales lui Ambrozie, discipolul pe care l-a covertit la creştinism, şi care i-a pus la dispoziţie şapte tahigrafi, caligrafi şi copişti, pe cheltuiala sa.9 Datele referitoare la numărul cărţilor pe care le-a scris sunt contradictorii, dacă Epifaniu vorbeşte de 6000! de cărţi, trebuie să înţelegem
9

I. G. Coman, op. cit.p. 72.

8

aici suluri, omilii sau epistole, iar dacă Eusebiu şi Pamfil în Apologia, vorbesc despre 200 de titluri, Ieronim dă în scrisoarea 33 către Paula, aproximativ 800. Vom menţiona în continuare numai titlurile cele mai importante.

Hexapla. Este o operă uriaşă dedicată criticii textuale, cu scopul
de a stabili varianta grecească definitivă a Sfintei Scripturi. Întrucât Septuaginta, traducerea greacă a Biblie, efectuată în secolul III î. Hr era contestată de către evrei sub aspectul fidelităţii faţă de original, Origen îşi propune să inventarieze versiunile existente, şibazându-se pe vastele sale cunoştinţe de ebraică, să elimine adaosurile sau diferenţele. Din această operă, pierdută în urma incendiului bibliotecii din Alexandria, nu au rămas decât câteva fragmente10.

OPERA EXEGETICĂ
Aici găsim grupate scoliile (scurte adnotări la anumitecuvinte sau pasaje dificile din scrierile sfinte), omilii şi comentarii. Între acestea merită menţionate:
-

Comentarii şi omilii la Pentateuh Comentarii şi omilii la Iosua, Judecători, Regi, Iov şi Psalmi. Comentarii la Cântarea Cântărilor. Scrieri despre profeţi: Isaia, Ieremia, Baruch, Iezechiel. Comentarii la cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele lui Pavel.

-

Acestea scrieri s-au păstrat însa doar ca fragmente în operele altor scriitori contemporani şi ulteriori lui Origen. Caracteristica esenţială ce trebuie reţinută la Origen este interpretarea preponderent alegorică a textelor Sfintei Scripturi.

10

Radu Duma, Cuvânt înainte la: Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Bucureşti, p. 11.

9

SCRIERI DOGMATICE
De Principiis - este lucrarea fudamentală a lui Origen şi prima mare încercare de sinteză teologică, a fost concepută ca un curs de dogmatică, în care Origen încearcă o prezentare sistematică a principiilor credinţei creştine, bazat pe Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Ni s-a păstrat versiunea latină (incompletă). Această lucrare poate fi considerată primul tratat de dogmatică până la Sfântul Ioan Damaschin (sec. IX). În el Origen dezvoltă o teologie eminamente creştină, dar sub influenţa exegezei filoniene şi a gândirii filosofice patristice.

SCRIERI APOLOGETICE
Împotriva lui Celsus. Este o apologie a creştinismului, scrisă ca replică la „Tratatul despre adevăr” al lui Celsus, filosif ce încercase să combată doctrina creştină prin argumente de ordin etic, filosofic şi religios. Lucrarea a fost redactată în anul 248. Lucrarea reflectă opoziţia ireconciliabilă dintre civilizaţia antică şi creştinismul autentic.

SCRIERI PRACTICE
Despre rugăciune. Este scrisă în vremea în care Orinen se afla la Cezareea, în Palestina şi apare menţionat numai în Apologia lui Pamfilie. Textul integral figurează într-un manuscris datând din secolul al XIV-lea, de la Worms, care se află acum în biblioteca Trinity College din Cambridge. Această lucrare, ca multe altele scrise de Origen, s-a născut ca răspuns la diferitele întrebări ridicate de discipolii săi, de data aceasta fiind vorba de prietenul său Ambrozie şi sora lui Tatiana. Problema la care va răspune această carte este, eficacitatea rugăciunii, de care unii creştini, influenţaţi de curente gnostice, se îndoiau, spunând că aceasta nu are nici un rost, soarta lumii fiind pecetluită.

SCRISORILE
Din marele număr de scrisri ale lui Origen, ni s-au păstrat din păcate numai 2. Una către Grigorie Taumaturgul şi alta către Iuliu Africanul. Corespondenţa lui Origen era evaluată de Eusebiu la câta sute de scrisori, el
10

citind o mare parte dintre ele, şi reuşind astfel să afle amănunte şi episoade din viaţa lui Origen.

HRISTOLOGIA LUI ORIGEN
Hristologia lui Origen este una specială, pentru că în ea se întâlnesc divinul şi umanul, Logosul şi Iisus. Credinţa în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi „Cuvântul care S-a sălăşluit în lume” aparţine întru totul Bisericii Creştine. Dar învăţătura despre Logos poate fi întâlnită şi la diferitele sisteme filosofice greceşti anterioare sau de după Hristos. Spiritul profund şi sensibil al lui Origen a avut influenţa atât a tradiţiei creştine, cât şi a curentelor filosofice antice ale vremii sale. Platon a opus categoric Ideile, fenomenelor, lumea noumenală celei fenomenale, făcând să pară că există o prăpastie incomensurabilă între cele două. El a afirmat că fiinţele şi obiectele nu există decât în măsura în care participă la Idei. Pentru a rezolva această problemă, Platon, în Timaios, încearcă să explice cum se reaiza comuniunea care părea incompatibilă cu sistemul său. Cel care serveşte acestui scop este „Sufletul lumii”. Acesta este de natură mixtă, aparţinând atât domeniului neschimbător şi permanent, noumenologiei, cât şi fenomenologiei schimbătoare. Astfel acesta poate fi văzut ca intermediar. Ulterior stoicii formulează o doctrină care rezolvă problema raportului dintre lumea văzută şi principiul superior, dintre Idei şi fenomene, suprimând transcendenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este imanent în Cosmos, El e focul primordial şi parte a Cosmosului, pe care îl animă. Acest foc poate fi numit Inteligenţă. Logos sau Spirit, o energie divină care radiază lumea. El este corporal, dar se transformă treptat în Inteligenţă şi Spirit. Astfel Dumnezeu şi lumea se confundă.
11

Platonicienii nu au putut adopta această doctrină astfell formulată. Platon făcea o distincţie clară între Dumnezeul superm şi zeii subalterni. Aceste divinităţi secundare seveau slujirii Lui şi împlineau necesităţile pe care însăşi perfecţiunea Sa i le interzicea11. Logosul şi λογοι erau intermediari prin excelenţă între lumea transcedentală şi lumea vizibilă. În sistemul platonicienilor, Logosul nu mai era identic cu Dumnezeu însuşi, el era un Dumnezeu de gradul doi. Era un δεθτερος :Θεος. Aceste fiinţe divine imanente în Cosmos iau fie numiri impersonale ca πνευματα, λογοι, când un carcter mai viu şi mai personal. Acesştia sunt demonii lui Plutarh, îngerii lui Filon din Alexandria, puterile, stăpânirile, tronurile lui Origen, sau eonii lui Valentin. Nu trebuie să surprindă faptul că această doctrină despre Logos, de origine stoică, dar modificată prin platonicieni, devenise atât de populară. Ea salva transcendenţa şi absolutitatea, slava lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, ea afirma fără ocoliş prezenţa şi imanenţa unui principiu divin în cosmos, în istorie, între oameni. Ea răspundea astfel unei duble necesităţi a gândirii greceşti, astfel că ea s-a manifestat din momentul în care a respins scepticismul. Pe de o parte ea desprinde pe Dumnezeu din politeismul clasic, iar pe de altă partesatisfăcea sentimentul antic cel mai profund, postulând prezenţa şi acţiunea divinului în lume. O lume fără Dumnezeu ar fi fost insuportabilă omului antic. Toată lumea credea în Logos, fiind o noţiune foarte răspândită. Filosofii secolului al II-lea nu merg până la a distinge doi dumnezei la Platon. Ei lasă să planeze confuzia, fără a clarifica problema transcendenţă – imanenţă. Totuşi teologia lor ete adesea apofatică, din curentul dualist reţinând câteva puncte: Dumnezeu este departe, greu de cunoscut, inexprimabil, de neînţeles. Esenţa sau Fiinţa Sa nu poate fi cunoscută, ci numai lucrările şi existenţa Sa. Dar această cunoaştere nu este suficientă. Nu
11

George Celsie, Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis şi urmările ei până la jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 139.

12

este suficient să ştim că Dumnezeu există într-un univers atât de îndepărtat. Aceşti filosofi postulau ideea unei posibile apropieri dintre Dumnezeu şi lume. Astfel Dumnezeu a creat lumea, este prezent în lume prin Cuvântul Său şi prin Legea Sa12. Dumnezeu are o acţiune de pronie asupra lumi, are grijă de creaţia Sa, nu este un Demiurg care o abandonează haosului. Modul prezenţei lui Dumnezeu în lume este prin Logosul său. Origen cunoştea foarte bine această concepţie, şi spiritul său nu o putea ignora. De altfel, învăţătura despre Logos, „prin Care toate s-au făcut” o găsim în Sfânta Scriptură în prologul Evangheliei a IV-a. De asemenea în epistolele pauline către Efeseni şi Coloseni, a cpror identitate, nimeni din Biserica Primară o punea la îndoială, termenul, chiar dacă este absent, există ca idee. Iisus Hristos este perceput ca intermediarul între Dumnezeu şi lume, al cărei cap este Hristos. Epistola către Evrei, pe care Origen o atribuie Sfântului Apostol Pavel, oferă imaginea unui stăpân care se sacrifică şi care nu este altul decât Cuvântul. Pentru stoici, ca şi pentru platonicieni, rolul Logosului are o funcţie cosmică, fiind în mod esenţial cosmic. Şi totuşi cel mai important în ochii lor este rolul Său spiritual. Pentru ei, El este imaginea unui Dumnezeu. Tocmai de aceea autorul epistolei către Evrei L-a reprezentat ca moştenitorul transcendental care oferă jertfa mântuitoare în locurile cereşti. Apoi această concepţie se pierde. Ea suferă odată cu Părinţii Apostolici o eclipsă. Va reapărea şi se va simţi prin Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Dar acest excelent apologet nu a fost un filosof la fel de important. Ideile sale sunt vagi, limba sa este lipsită de precizie, el nereuşind să formuleze o doctrină hristologică foarte clară. Taţian a fost un spirit mai viguros. El are meritul schiţării doctrinei despre Iisus Hristos. Dar cei care au adoptat în mod decisiv ideea filosofică a Logosului au fost Clement Alexandrinul şi mai ales Origen13.

12 13

Ibidem; Ibidem, p. 140;

13

Acum trebuie să facem o precizare foarte importantă. Chiar dacă Origen a folosit terminologie filosofică împrumutată de la filosofii antici şi contemporani lui, de la care şi-a împropriat şi un mod de a gândi specific vremii sale, totuşi el se distinge esenţial de toţi aceştia prin spiritul său profund creştin. Logosul lui Origen este însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi nu un δευτερος Θεος. Materia gândirii sale e evanghelică, dar turnată în unele concepte gata făcute şi care au dobândit prin acest nou conţinut un cu totul alt sens decât cel din trecut. Spre exemplu: Dumnezeul lui Platon este incomunicabil, pe când în concepţia lui Origen, Dumnezeu ni se comunică nouă, oamenilor credincioşi, prin Fiul pe care-L revelează. Este deci cu totul altă filozofie şi altă teologie. Doctrina sa despre Logos este cu totul deosebită prin conţinutul ei de doctrinele similare filosofice. Logosul său este Logosul Evangheliei lui Ioan, care S-a întrupat spre a împlini planul divin al mântuirii. Transpunerea datelor Evanghelice in sistem teologic coerent demonstrativ nu a alterat conţinutul lor revelational. Origen le-a ridicat la nivelul gândirii divine, la nivelul înţelepciunii supreme. Exegeza lui este o căutare şi o detaşare a sensului dumnezeiesc din formulările terminologice umane. Este un circuit al aceleiaşi substanţe revelaţionale la toate treptele funcţionale ale spiritului, iar Origen a ridicat credinţa de la stadiul ei de adeziune inflăcărată pentru Hristos la liniile clare ale dumnezeirii, inteligibile minţii omeneşti. Origen afirmă Cuvântul care-L descoperă pe Dumnezeu si „ Care S-a făcut trup” . Aceasta este linia de partajare între teologul alexandrin şi filosofie. Paradoxul creştin este o absurditate pentru filosoful educat după principiile platonice. Dumnezeu nu poate să se facă om fără alterarea naturii Sale divine. Atemporalul nu poate să se manifeste printr-un timp istoric. Este imposibil să spui că Dumnezeu se descoperă prin intermediul unui om, precum se laudă creştinii când pretind că prin Hristos îl cunosc pe Dumnezeu. Pentru creştini, în rândul cărora s-a considerat Origen, credinţa că Dumnezeu S-a descoperit prin Isus Hristos, face parte din „ Crezul creştin”
14

, iar această credinţă este exprimată şi prin imnele liturgice dar şi prin cele mai vechi texte creştine. Conceptul de Hristos-Logosul, lansat în cugetarea creştină de Prologul Evangheliei după Ioan şi îmbogăţit de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful cu elemente din filosofia greacă, a fost preluat apoi, prin intermediul filosofiei lui Filon Alexandrinul, în scrierile lui Clement şi Origen ca „ esenţă a esenţelor şi idee a ideilor”, „ chip al lui Dumnezeu şi arhetip al omului „ „Logos creator şi armonizator al lumii”, cunoscând o şi mai amplă dezvoltare în gândirea patristică a secolelor IV şi V. Când vorbeşte despre Hristos ca Logos, Origen îl prezintă ca de o fiinţă şi coetern cu Tatăl, căci Lui îi porunceşte Dumnezeu „să fie lumină” şi tot ce Dumnezeu a spus să vină la exestenţă. Şi Logosul primind ordinul a făcut tot ceea ce Tatăl i-a poruncit, căci Fiul nu se deosebeşte, nici nu diferă întru nimic de Tatăl, când e vorba de puterea lucrărilor Lui. Ca Logos, Hristos S-a născut din veşnicie din Tatăl, fiind „chipul Tatălui”, notă ce se potriveşte Logosului-Hristos. Hristos este şi imagine a lui Dumnezeu, numit şi „Adevărul, Înţelepciunea, Dreptatea, Lumina, chipul Bunătăţii Tatălui”. De astfel aceste atribute Dumnezeu Logos(Θεος Λογος), Înţelepciune (σοφια), adevăr,(αληθεια dreptate (η δυακαιοσενη), Origen le atribuie lui Hristos ori de câte ori priveşte dumnezeirea Sa14. Dar dacă Tatăl posedă toate notele acestea prin Sine, Fiul le posedă numai întrucât este imagine, chip al Tatălui. Logosul lui Dumnezeu este cel care face legătura dintre Dumnezeu şi lume, dar dacă Logosul este „imaginea Tatălui”, lumea este imaginea lui Hristos-Logosul. Logosul însă depăşeşte prin măreţie lumea, el fiind mai presus decât toate fiinţele spirituale. Origen distinge în hristologia sa două părţi pe care le tratează separat. Prima are ca subiect Logosul său, Fiul lui Dumnezeu. A doua parte expune învăţătura sa despre întupare, anume unirea Logosului cu Omul Iisus.
14

Ibidem, p. 142.

15

În De Principiis, una se găseşte în prima carte, cealaltă se gaseşte în cea dea doua carte. În prima carte, unde Origen numeşte pe Fiul lui Dumnezeu, Înţelepciune, el afirmă că nu trebuie să înţelegem înţelepciunea ca o abstracţie, ci că o data admis că Fiul lui Dumnezeu este Înţelepciunea Lui, care-Şi are ca substanţă o existenţă de sine stătătoare, atunci cugetarea noastră niciodată nu se va putea rătăci, bănuind că ipostasul Său sau substanţa Sa ar fi ceva corporal,întrucât tot ce este corporal se caracterizează prin formă, culoare şi mărime proprie. Apoi el declară că Înţelepciunea a existat dintotdeauna şi că nu poate fi conceput un moment în care ea să nu fii existat. Principalele concluzii cu referire la hristologie care se pot trage din De Principiis sunt: 1. Logosul este imaginea perfectă a Tatălui. 2. Această asemănare care există între Tatăl şi Fiul este rezultatul voinţei Fiului. 3. Acesta este şi subordonat Tatălui. Acest lucru îl ilustrează prin imaginea a două statui dintre care una este mai mică, dar este copia exactă a celeilalte. În continuare vom analiza principalele evenimente din viaţa lui Hristos, văzute din perspectiva lui Origen, pentru care Hristos este Logosul lui Dumnezeu, idee profund creştină (cf. Ioan cap.1) dar preluată din filosofia greacă. Acestea sunt: Naşterea din veci a Logosului, Întruparea Cuvântului, Unirea Ipostatică.

NAŞTEREA DIN VECI A LOGOSULUI
Naşterea Logosului din veci din Tatăl este înţeleasă de Origen în primul rând pornind de la Tatăl. Termenul ην (era), folosit de Evanghelistul Ioan implică existenţa Logosului alături de Tatăl dintotdeauna. De acelaşi
16

cuvânt ην se foloseşte evanghelistul şi când spune că Logosul era dintru început şi că el era la Dumnezeu. Aceasta înseamnă,după Origen, că El nu a fost niciodată în afara începutului şi nici separat de Tatăl. Logosul era dintru început înainte de timp la Dumnezeu. Cum s-ar putea crede că Dumnezeu Tatăl ar fi putut să existe,chiar şi o clipă măruntă, fără să nască din veci pe Cuvântul? În cazul acesta ar trebui să se afirme ori că Dumnezeu nu a putut naşte Cuvântul înainte de a-L zămisli, ori că Dumnezeu a putut sa-L nască dar nu L-a voit,or aceasta înseamnă a-L huli pe Dumnezeu. Amândouă aceste alternative ascund în sine un lucru nebunesc şi nelegiuit. Nu este firesc a spune nici că Dumnezeu a înaintat de la neputinţă la putinţă, dar nici că având putinţa să o facă totuşi ar fi neglijat sau ar fi amânat să nască pe Cuvântul. Acesta este primul temei pentru care, în concepţia lui Origen, din clipa în care L-am cunoscut pe Dumnezeu, L-am cunoscut ca Tată al Fiului Său cel Unul Născut, căci Fiul S-a născut din Tatăl şi din El şi-a primit fiinţa, desigur fără ca acest lucru să se fi petrecut într-un anume răstimp. Aşadar,pentru Origen a pune început Cuvântului, înseamnă o nelegiuire îndreptată mai mult împotriva Tatălui decât împotriva Fiului,căci prin aceasta se tăgăduieşte că Tatăl a fost Părinte din veci şi că ar fi putut naşte din veci pe Cuvântul. Cu alte cuvinte, dacă Fiul a avut un început atunci introducem în Dumnezeu o schimbare ceea ce contravine desăvârşirii Lui absolute. Din păcate Origen admitea şi subordinaţianismul. Cunoaşterea Fiului nu este decât o pregătire în cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Teologia lui Origen acordând lui Hristos o dumnezeire întreagă, dar secundară după cea a Tatălui, dă un caracter deficient funcţiei revelatoare a Cuvântului întrupat: cunoaşterea Fiului este modul de accedere spre cunoaşerea Tatăluι προαγωγη Foarte rar, Origen spune că Tatăl este cunoscut în „Fiul”; începând cu Imaginea, începând cu Cuvântul, începând cu Adevărul, începând cu Dreptatea. Repetarea acestor formule arată că Dumnezeu, după Origen, este cunoscut am putea spune, dincolo de atributele Sale, dincolo de
17

Fiul Său. Cunoaşterea Tatălui prin intermediul Fiului este etapa de pregătire provizorie. Ea este o cunoaştere dată prin intermediul unui mijlocitor (διακονουμενη). Cunoaşterea Tatălui va fi directă, faţă către faţă, fără mijlocirea Fiului. Funcţia revelatoare a Fiului nu poate să fie perfectă. Revelaţia Fiului înseamnă mai mult descoperirea Tatălui decât arătarea Sa. Funcţia revelatoare a Cuvântului întrupat oferă în gândirea lui Origen numai începerea cunoaşterii. Întâlnim aşadar la Origen şi acest aspect al subordonării Fiului faţă de Tatăl, idee preluată fără indoială din gândirea filosofică a vremii. Dar, aşa cum am vazut, între Logosul lui Origen şi cel al filosofilor există o mare diferenţă. Mai întâi, el are un mod de a se exprima când vorbeşte despre Logos, mai cald şi mai viu decât filosofii. Dar cel mai important e faptul că Orogen este creştin, având o concepţie creştină, după care Cuvântul se identifică cu însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere el capătă o particularitate aparte în ochii lui Origen. Astfel, el nu-şi pune la socoteală numai mintea când tratează despre Cuvântul,ci inima şi sufletul însuşi.

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI
Cea de a doua parte a hristologiei sale din De Principiis expune învăţătura despre întrupare. Pentru ispaşirea păcatului, Iisus Hristos a venit în lume, întrupându-Se din Fecioara Maria. În prefaţa lucrării sale, Origen îşi expune pe scurt,astfel ideile sale hristologice: „Iisus Hristos Care a venit în lume, S-a născut din Tatăl, mai înainte de orice făptură. Aşa cum L-a ajutat pe Tatăl la crearea tuturor lucrurilor, căci totul s-a făcut prin El, tot aşa, la plinirea vremii S-a golit pe Sine de mărirea veşnică şi S-a făcut om, luând trup de om şi rămânând cu trup, cu toate că era Dumnezeu. A luat asupră-Şi trup asemenea trupului omenesc, cu singura deosebire că S-a născut dintr-o fecioară şi din Duhul Sfânt, iar întrucât acest Iisus Hristos S-a născut şi a pătimit cu adevărat, iar nu numai în chip aparent,a murit într-adevăr de

18

moarte obişnuită, dar a şi înviat cu adevărat din morţi, iar după înviere a petrecut un timp împreună cu ucenicii Săi şi în cele din urmă S-a înăţat la cer. Hristologia Periarhonului este cel mai sistematic,concentrat şi complet,expusă în cartea a doua. Tema este expusă simplu şi direct: „A venit vremea să ne ocupăm de întruparea Domnului şi Mântuitorului nostru, ca să vedem cum S-a făcut om şi cum a vieţuit printre oameni.” Acest enunţ urmează dezbaterii problemei Logosului şi a raportului Său cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. În paragraful întâi,Origen îl înfăţişează pe Hristos ca Logosul, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Relevând actul primordial al cunoaşterii intratrinitare dintre Dumnezeu Tatăl,Fiul şi Duhul Sfânt, Origen continuă: „Noi trebuie să recunoaştem cu toată convingerea că pe acest Cuvânt, Căruia I Se mai spune Logos, Înţelepciune sau Adevăr, nu-L cunoaşte nimeni decât Tatăl, despre Care este scris că [Lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris], desigur despre mărirea Fiului lui Dumnezeu. Căci este cu neputinţă să cuprinzi în scris tot ce ţine de mărirea Mântuitorului. După atât de mari şi felurite consideraţii asupra fiinţei Fiului lui Dumnezeu, rămânem absolut uimiţi când vedem fiinţa Fiului care le întrece pe toate celelalte, golindu-Se de starea Sa de mărire,făcându-Se om şi trăind printre oameni, aşa cum o adevereşte harul revărsat pe buzele Sale,cum mărturiseşte Tatăl ceresc şi cum L-au întărit semnele şi feluritele minuni pe care Le-a săvârşit. Mai înainte de a fi fost de faţă printre noi, cum a dovedit-o cu trupul Său, El a trimis pe profeţi, înaintemergători şi vestitori ai venirii Sale, iar după Înălţarea Sa la ceruri, El i-a trimis pe apostoli plini de puterea dumnezeirii Sale, să meargă în toată lumea ca să adune din toate neamurile şi din toate popoarele un popor să creadă în El.” Apoi Origen subliniază uimirea şi neputinţa firii omeneşti de a înţelege complet taina prezenţei unei fiinţe nemuritoare într-o altă fiinţă muritoare cum este omul. Dar după toate aceste minuni şi măreţii, puterea de uimire şi de înţelegere este complet depăşită, iar şubrezenia minţii noastre muritoare nu-şi dă seama cum ar
19

putea să gândească şi să înţeleagă că această Putere atât de mare a slavei dumnezeieşti, acest Cuvânt al Tatălui însuşi, această Înţelepciune a lui Dumnezeu prin care au fost făcute toate cele văzute şi cele nevăzute, să poată să existe în limitele stâmte ale unui om care S-a arătat în Iudeea şi, mai mult, că Înţelepciunea lui Dumnezeu a pătruns în pântecele unei femei, S-a născut ca un prunc,a scâncit la fel cu copilaşii care plâng, iar în cele din urmă a fost tulburat cu moartea Sa, aşa cum o recunoaşte însuşi Iisus: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”, iar în cele din urmă că a fost dat morţii, moarte socotită de oameni ca cea mai înjositoare, deşi a înviat a treia zi după aceea. În ce ne priveşte, noi vedem în Iisus când unele trăsături omeneşti care parcă nu se deosebesc cu nimic de slăbiciunea comună a muritorilor, când nişte trăsături atât de dumnezeieşti încât nu se potrivesc cu nimic altceva decât cu fiinţa primordială şi inefabilă a dumnezeirii. Aici judecata mărginită a omului şovăie şi, cuprinsă de mirare, nu mai ştie încotro să se încline, ce să aleagă, încotro să se întoarcă. Dacă se gândeşte la Dumnezeu, vede [in Iisus]pe cel muritor. Dacă îl socotim om, îl vede cum, după ce a învins stăpânirea morţii se scoală din morţi cu trupul Său. De aceea,spune Origen, această taină trebuie privită cu teamă mare şi venerată ca să descoperim într-una şi aceeaşi fiinţă adevărul fiecărei firi în parte, ca nu cumva să cugetăm ceva nedemn şi necuviincios despre această fiinţă dumnezeiască în substanţa Sa, şi inefabilă, nici să socotim dimpotrivă că tot ce a făcut ar fi o simplă iluzie a unei false închipuiri. Explicarea acestei taine depăşeşte cu mult posibilităţile şi priceperea noastră, chiar şi pe apostoli, fiind mai presus chiar de puterile cereşti. E de remarcat evlavia şi prudenţa cu care teologhiseşte Origen cerând să nu i se socotească îndrăzneală, ci numai o cerinţă logică, faptul de a arăta în puţine cuvinte mai curînd ceea ce conţine credinţa noastră decît ceea ce ar putea să revendice afirmaţiile raţiunii, elaborând mai mult unele presupuneri, opinii decât afirmaţii sigure.
20

UNIREA IPOSTATICĂ
Esenţa hristologiei lui Origen este unirea celor două firi, firea dumnezeiescă şi firea omenească, intr-un singur ipostas sau o singură persoană. Din păcate, Origen elaborează teoria posibilităţii unirii substanţei divine cu firea omenească prin sufletul personal al lui Hristos ca suflet similar tuturor sufletelor omeneşti. Sufletul Său, creat după celelalte făpturi cugetătoare, a rămas singur absolut fidel lui Dumnezeu şi unindu-Se cu Cuvântul prin voia Sa liberă S-a transformat sub influenţa unei lungi obişnuinţe într-o a doua natură. Din păcate este riscantă şi neconfirmată de tradiţie afirmaţia unui suflet care „sa legat de Hristos încă de la crearea lumii.” Conform credinţei sale greşite, despre o creaţie iniţială sufletelor omeneşti, Origen împinge această eroare pînă la a afirma existenţa unui suflet creat anterior pentru Hristos. Viciul de gândire este amplificat şi prin aceea că numai natura umană din Hristos avea un suflet omenesc şi nu era necesar „ca acest suflet să se fi legat de El încă de la crearea lumii”. Menţionăm faptul că Origen nu înţelege neapărat prin suflet ψυχη natura spirirtuală a omului, ci ia acest termen în sens aristotelian. Inteligenţa νους, după Aristotel, este elementul constant, permanent şi nemuritor al naturii umane. Sufletul reprezintă partea mixtă şi intermediară între inteligenţă şi corp. El poate să evolueze într-un sens sau altul spre νους Sau spre σωμα. Asfel, pentru Origen ca şi pentru filozofii vremii sale, omul este compus din trup şi suflet σωμα και ψυχη. Asfel, prin întrupare, Logosul îşi aproprie nu trupul uman ci omul întreg, trup şi suflet. Logosul nemuritor îşi apropie un trup muritor şi un suflet uman, asfel că ceea ce este divin în Iisus Hristos este doar Logosul şi nu omul; nici sufletul şi nici trupul. Tributar concepţiei filosofice, Origen admite trihotomismul, afirmând că Evanghelia după Origen, când vrea să redea vreo pasiune sau tulburare, atunci Evanghelia foloseşte cuvântul suflet; de pildă: „Acum sufletul Meu S-a tulburat” şi „Întristat e sufletul Meu până la moarte” şi „Nimeni nu ia sufletul
21

Meu de la Mine, ci Eu însumi îl pun pe el”. Dar ceea ce încredinţează în Tatălui nu este sufletul Său ci duhul Său şi când zice despre trup că este „neputincios”, El nu vrea să spună că sufletul este osârduitor, ci „duhul este osârduitor”, de unde ar urma că sufletul este ceva intermediar între trupul neputincios şi duhul sârguitor. Sufletul său a aderat încă de la început, adică din preexistenţă, la fiinţa lui Iisus. Unit inseparabil cu Iisus, ca şi cu Înţelepciunea, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Adevărul şi cu adevărata Lumină, primind în întregime pe Iisus şi prefăcându-se în lumina şi stălucirea Acestuia, sufletul s-a făcut un singur spirit cu El, în principiu, după cuvântul Apostolului că „cine se uneşte cu Domnul este un singur duh cu El”. Din substanţa acestui suflet, slujind ca mijlocitor între Dumnezeu şi trup- căci natura divină nu se putea amesteca cu trupul- se naşte Dumnezeu-Omul( ο Θεαντροπος, Deus-Homo). Ca substanţă intermediară, acest suflet putea să ia un trup, iar ca substanţă raţională, putea conţine pe Dumnezeu în calitate de Cuvânt, Înţelepciune şi Adevăr. Sufletul era deci în întregime în Fiul lui Dumnezeu sau îl conţinea. De aceea, sufletul împreună cu trupul pe care L-a luat e numit Fiul lui Dumnezeu, Puterea lui Dumnezeu, Hristos şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi reciproc, Fiul lui Dumnezeu prin care toate au fost create a fost numit Iisus Hristos şi Fiul Omului. Avem aici formulată pentru prima dată în mod explicit „communicatio-idiomatum”, comunicarea însuşirilor divino-umane în Hristos, deci Origen nu cunoaşte termenul de „persoană”. Şi Origen documentează că in toată Scriptura natura dumnezeiască e desemnată cu numiri omeneşti, pe când firea omenească e împodobită cu titluri rezervate numai lui Dumnezeu. Aceste vocabule sau denumiri sunt identice cu substanţa însăşi a Fiului, care le posedă fiinţial nu accidental, avându-le de la Tatăl care le-a creat odată cu naşterea Logosului. Unirea lui Hristos cu sufletul Său e mai mare decât aceea dintre bărbat şi femeie. Unirea sufletului lui Iisus cu Acesta este unirea dragostei, care dădea un singur duh.

22

Comunicarea însuşirilor, schiţate de Origen, este, după cum se spune, unul dintre elementele cele mai interesante şi dezvoltate din hristologia atanaso-capadocienilor. Ea derivă nu din unitatea persoanei, ci din contopirea firilor. Dragostea desăvârşită e aceea care a creat unitatea inseparabilă între acest suflet şi Dumnezeu, unitate produsă nu din întâmplare sau de vreo accepţie de persoană, ci datorită meritului virtuţilor Sale. Prin meritele dragostei lui – El a iubit dreptatea şi a urât nedreptatea – sufletul lui Iisus a fost uns cu untdelemnul bucuriei, până într-atât încât sufletul unit cu Logosul lui Dumnezeu devine Hristos. Iar a fi uns cu untdelemnul înseamnă a fi plin de Duhul Sfânt. Sufletul lui Hristos a primit harul Duhului Sfânt nu ca profeţii, ci El poseda plenitudinea substanţială a Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii”. Teologii afirmă că avem aici pentru prima dată o descriere a sufletului omenesc al lui Iisus şi a felului unirii lor cu Logosul, în teologia patristică. E o anticipare a unirii ipostatice de care va vorbi Calcedonul în secolul V. Natura acestui suflet era aceea a tuturor sufletelor, având putinţa să aleagă binele sau răul. Sufletul lui Hristos a ales aşa de bine dragostea de dreptate, încât prin imensitatea acestei dragoste, El s-a unit neschimbabil şi inseparabil cu această dreptate! Tăria hotărîrii şi căldura nestinsă a dragostei Sale au stins orice dorinţă de schimbare şi de revenire, până într-atât, încât ce se afla în voinţă s-a schimbat în natură printr-o deprindere îndelungată. Pentru a explica mai uşor acest lucru Origen foloseşte un exemplu. Dacă o bucată de fier rămâne tot timpul în foc, din care primeşte căldură prin toţi porii şi structura lui, încât de la o vreme fierul devine el însuşi o masă de foc, dacă folosim mereu focul şi nu scoatem fierul din foc, când o atingem, de fapt nu atingem metalul ci focul. Tot aşa stau lucrurile şi cu sufletul lui Hristos care, asemenea fierului din foc, petrece tot timpul în Logos, în Înţelepciune, în Dumnezeu, încât tot ce face, tot ce simte,tot ce cunoaşte este Dumnezeu. El devine neschimbabil

23

prin unirea cu Logosul. O oarecare căldură a Logosului ajunge la toţi sfinţii, dar în sufletul hristic trebuie să credem că se află focul dumnezeiesc însuşi.15 În încheierea capitolului despre Întruparea Mântuitorului, Origen dezvoltă ideea că umanitatea credincioasă va vieţui la „umbra lui Hristos”, înţelegând prin aceasta unirea sufletului nostru cu Hristos, după modelul unirii sufletului omenesc al lui Hristos cu dumnezeirea Sa. Puterea de umbrire este puterea de împărtăşire a Duhului Sfânt, de împărtăşire a dumnezeirii. Imitând firea omenească a lui Hristos, îndumnezeită,credincioşii urmează îndemnul şi viaţa Sa, trăiesc în misterul înălţării Sale, când imitând acest suflet, ajung prin credinţă la mântuire. Cunoaşterea directă şi completă va avea loc în Împărăţie. Aşadar, încheie Origen, dacă legea dată pe pământ este umbră, dacă întrega noastră viaţă petrecută pe pământ este umbră şi dacă vom vieţui printre popoare la umbra lui Hristos, trebuie să vedem dacă nu cumva adevărul despre toate aceste umbre nu va fi cunoscut în marea revelaţie, când toţi sfinţii vor merita să contemple mărirea lui Dumnezeu, cauzele şi adevărul lucrurilor, nu ca printr-o oglindă, în taină, ci faţă în faţă. Dumnezeirea a devenit transparentă prin Hristos, dar revelaţia desăvârşită a esenţei Sale se va efectua numai la a doua venire a Sa, în Împărăţie. Aspiraţia creştinilor este să ajungă în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cu modestia care îl caracterizează Origen încheie astfel discuţia sa hristologică: „Iată ce ni s-a părut minţii noastre când am dezbătut nişte chestiuni atât de dificile, despre întruparea şi despre dumnezeirea lui Hristos. Desigur,dacă cineva va putea să descopere ceva mai bun şi să adeverească ceea ce spune prin afirmaţii mai evidente luate din Sfintele Scripturi, să fie primite mai degrabă ideile sale decât acestea ale mele.” Asfel a rezolvat Origen problemele teologice ale unirii celor două firi în Hristos Iisus, posibilitatea logică a alianţei între substanţa dumnezeiască şi
15

Ibidem, p. 144.

24

cea omenească, prin mijlocirea sufletului Său omenesc, apoi comuniunea celor două firi şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti.

CONCLUZII
Aşadar, putem spune că Origen afirmă clar existenţa a două naturi în Mântuitorul, căci El este în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În calitatea lui de Fiu Unul Născut al Tatălui, spune Origen, Hristos are o fire dumnezeiescă cu
25

totul deosebită de cea omenească pe care a luat-o asupră-Şi în zilele mai de pe urmă, potrivit iconomiei mântuirii. Dar dacă în Hristos există două naturi, în schimb nu se află decât o singură persoană. Cuvântul lui Dumnezeu la întrupare a devenit una cu sufletul şi trupul lui Hristos, oferind pentru a fi înţeles mai bine exemplul cu fierul înroşit, de care am vorbit mai înainte. Deci, Origen face pe de o parte distincţie clară între Logos şi Omul Iisus iar pe de altă parte refuză categoric să-I separeu. El afirmă unirea celor două firi, într-o unire organică. „Noi nu separăm pe Fiul lui Dumnezeu de Iisus „ spunea Origen într-o altă lucrare a sa. „După întrupare, sufletul şi trupul lui Iisus, au devenit absolut una cu Logosul.” Unirea este atât de strânsă încât natura umană care este în Iisus Hristos suferă o transformare. Prin unirea omului Iisus, prin trupul şi sufletul Său muritor cu Logosul şi prin participarea la divinitatea Sa ele s-au îndumnezeit. Concepţia lui Origen despre sufletul lui Hristos a fost învinovăţită când de monofizitism, întrucât absorbea natura umană în cea divină, când de nestorianism, întrucât separa prea mult cele două firi. Sunt aici acuzaţii contradictorii şi vechi, care au fost amplificate ulterior de adversarii lui Origen. Acesta susţine umanitatea completă a lui Hristos contra dochetismului gnostic. Omul nu a fost niciodată despărţit de Logos, adică sufletul omenesc al lui Hristos creat ca toate celelalte suflete după chip. Sufletul preexistent părăseşte sânul Tatălui la întrupare. În concluzie putem spune că Hristos, după Origen, este ceva compus, în care cele două firi nu sunt numai asociate,ci unite desăvârşit; firea dumnezeiescă conduce ansamblul divino-uman. Trupul lui Hristos participă încă din primul moment la dumnezeirea Logosului, ca ipostază pnevmetică, dar a cărui îndumnezeire nu se realizează decât după Înviere. Hristologia lui Origen se plasează în viziunea universală a teologiei sale. El are, aşa cum spunea printre alţii şi marele nostru patrolog părintele
26

I.G.Coman, marele merit de a fi adâncit în mod excepţional hristologia patristică, de a-i fi dat dimensiuni şi termeni tehnici noi ca: physis, hypostasis, ousia, homoousios, theanthropos, theosis, termeni ce vor sta la baza teologiei patristice ulterioare. El anticipează hotărârile Calcedonului, prezentând unirea celor două firi în Logosul Hristos prin formule ca: koinonia, henosis şi anakrasis, communicatio idiomatum. Putem spune aşadar că construcţia teologiei lui Origen despre unirea celor două firi în persoana Cuvântului întrupat este bună, dar din păcate se sprijină pe concepţia greşită a lui Origen despre sufletul lui Hristos venind din preexistenţă, asemeni tuturor sufletelor. Origen a fost un geniu, un creator al teologiei ştiinţifice. Opera sa, deşi cu multe erori, a influenţat pe toţi marii părinţi şi scriitori bisericeşti care au venit după el. a reuşit să armonizeze cultura greacă cu învăţătura creştină şi a pus-o pe cea dintâi în sprijinul dezvoltării şi îmbogăţirii celei din urmă. Cum îşi însuşise toată ştiinţa profană din vremea sa, şi cum era un „specialist” în probleme de teologie creştină mai ales în cele de filologie biblică şi exegeză, a căutat să descopere cele mai potrivite formule şi raţionamente în vederea definirii unei doctrine creştine bine articulate, comparabile cu mareile sisteme filosofice elenice. A făcut din şcolile pe care le-a creat şi le-a condus adevărate oaze de cultură creştină, ridicând nivelul învăţământului la cel al celebrelor universităţi păgâne, iar auditoriul său a căpătat o componenţă multireligioasă şi multinaţională. „A deschis drumuri noi în cugetarea creştină şi, conştient de micimea omului şi a puterilor lui raţionale în faţa măreţiei lui Dumnezeu a dat conceptelor sale doar valori de „încercări şi exerciţii” şi nu de dogme, lucru aproape uitat de către cei care l-au condamnat în secolul al VI-lea, ca eretic. De fapt a fost condamnat origenismul, care nu-i mai reprezenta în totalitate opţiunile, ci era mai degrabă o formă alterată a învăţăturii sale. Dincolo de toate acestea. Origen

27

a fost un luceafăr pe cerul credinţei noastre a cărei strălucire n-a încetat niciodată.”16

ΒΙΒLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii

Ortodoxe

Române,

Ediţie

Jubiliară,

diortosită

de

Î.P.S.

Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001;
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune

diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Ediţia în format electronic;
3. Noul Testament, versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1995;
4. Celsie, Pr. George Gândirea creştin-filosofică a lui Origen în De Principiis

şi urmările ei până Napoca, 2002;

la jumătatea secolului al VI-lea, Ed. Limes, Cluj-

5. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000; 6. Dumitraşcu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Teologi pre- şi post – niceeni, Ed. Napoca

Star, Cluj-Napoca, 2002;
7. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, PSB, vol. XIII, EIBMBOR,

Bucureşti, 1992;
8. Gilson, E. Filosofia în Evul Mediu, traducere Ileana Stănescu, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1995;
16

Nicu Dumitraşcu, op. cit. p. 103.

28

9. Ică

Jr.

Diacon

Ioan,

Origen

contemporanul

nostrum,

stdudiu

introductive la volumul – H. Crouzel, Origen, personajul – exegete – omul duhovnicesc – teologul, traducere de Cristian Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999;
10. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Bucureşti; 11. Origen, De Principiis, PSB vol VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Cuprins
PROLEGOMENE.......................................................................................... .................2 REPERE BIOGRAFICE..................................................................................... ..............5 OPERA LUI ORIGEN.....................................................................................................8 OPERA EXEGETICĂ......................................................................................... ..........9 SCRIERI DOGMATICE....................................................................................... .......10 SCRIERI APOLOGETICE....................................................................................... ....10 SCRIERI PRACTICE.................................................................................................10 SCRISORILE...........................................................................................................10 HRISTOLOGIA LUI ORIGEN....................................................................................... ..11 NAŞTEREA DIN VECI A LOGOSULUI........................................................................16 ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI.....................................................................................18 UNIREA IPOSTATICĂ...............................................................................................21 CONCLUZII......................................................................................... .......................25 ΒΙΒLIOGRAFIE...........................................................................................................28

29

30

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful