UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: DREPT CONŢINUTUL INFRACTIUNII

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,

ABSOLVENT,

1

CUPRINS Capitolul 1. Introducere………………………………………………............... ..pag. 1 1.1. Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii……………..pag. 1 1.1.1. Planuri de manifestare a infraţiunii …………………………….…..... pag. 4 1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii …………………………………..pag. 5 1.2.1. Preliminarii …………………………………………………….….......pag. 5 1.2.2. Pericolul social ……………………………………………..................pag. 10 1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei………………………………...pag. 12 1.2.2.2. Felurile pericolului social …………………………………………..... pag. 15 1.2.3. Vinovăţia ……………………………………………………………...pag. 16 1.2.4. Prevederea faptei în legea penală……………………………………...pag. 22 Capitolul 2. Conţinutul infracţiunii…………………………………………….…pag. 24 2.1. Conceptul de conţinut al infracţiunii………………………………... pag. 24 2.1.1. Noţiuni……………………………………………………………… ...pag. 24 2.2. Clarificarea conţinutului de infracţiuni………………………………...pag. 25 2.2.1. Actul obiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii…....pag. 25 2.2.2. Actul subiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii …. pag. 25 2.2.3. Valoarea socială lezată, ca element al conţinutului infracţiunii…….. . .pag. 26 2.2.4. Obiectul, ca element al conţinutului infraţiunii…………………… …..pag. 26 2.2.5. Subiecţii, ca element al conţinutului infracţiunii……………………….pag. 32 2.2.6. Locul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii………….pag. 39 2.2.7. Timpul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii…….… pag. 39 Capitolul 3. Elemente de structură a conţinutului infracţiunii………………….....pag. 41 3.1. Structura conţinutului infracţiunii…………………………………..…pag. 41 3.1.1. Obiectul infracţiunii…………………………………………………… pag. 44 3.1.2. Clasificarea infracţiunilor după obiect…………………………… ……pag. 49 3.2. Subiectul infracţiunii …………………………………………………...pag. 54 3.2.1. Subiecţi activi ai infracţiunii………………….……………………….. pag. 55 3.2.2. Subiecţi pasivi ai infracţiunii …………………………………………...pag. 62 Capitolul 4. Aspecte din practica judiciară……………………………………..…pag. 74 4.1. Soluţii din practica judiciară …………………………………………..pag. 74 4.2. Concluzii……………………………………………………………….pag. 90 Capitolul 5. Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor noului cod penal………………………………………………….……pag. 91 5.1. Consideraţii generale ………………………………………………….……..pag. 91 5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal în România ……………………....pag. 94 5.3. Infracţiunea în noul cod penal ……………………………………………..…pag. 99 Planul lucrării ……………………………………………………………….…….pag. 117 Bibliografie ………………………………………………………………….…….pag. 122

2

LISTA DE ABREVIERI
Art. Al. B.Of. C.D. C.P. C.pr.pen. I.C.C.J. Dec. Ed. H.G. Jud. M.O. O.G. O.u.G. Prev. R.D.P. R.R.D. S.a.m.d. Sec. S. pen. T.J. Trib. T.S. Vol. Articolul Alineatul Buletinul Oficial Culegere de Decizii Codul Penal Codul de Procedură Penală Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia Editura Hotărârea Guvernului României Judecătoria Monitorul Oficial Ordonanţa Guvernului României Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României Prevazut(ă) Revista de Drept Penal Revista Româna de Drept şi aşa mai departe secolul Sentinţa penală Tribunalul Judeţean Tribunalul Tribunalul Suprem Volumul

Capitolul 1
- Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii
3

68. cit. Răspunderea penală . Bulai.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii . echitabil şi util” (semper aequum et bonum).Mitrache. a normelor de conduită socială determinând răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale în mod “permanent. Apărarea atributelor socio – umane impune doar anumite raporturi sociale prin reglementări juridice esenţiale. Unele acţiuni – omisiuni pun în primejdie valorile umane fundamentale. ca fenomen social. Dacă orice individ poate să comită o 1 2 C. Responsabilitatea juridică. p 100 . Dongoroz şi colab. libertatea şi căutarea fericirii" (Declaraţia de Independenţă a SUA). religioasă determină reformarea individului în sensul prescripţiilor legale şi asigură integritatea valorilor socio – umane fundamentale. V 4Dongoroz şi colab. ilegală şi periculoasă îndreptată împotriva regulilor general – umane.Vinovăţia . C..Prevederea faptei în legea penală 1. fiind contrare conduitei socialmente necesară prin generarea conflictului social.cit.. Faptele umane determinate şi interzise prin lege sub sancţiunea aplicării unei pedepse constituie infracţiuni1. p 100. Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii Exprimarea libertăţii individuale constituie "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile .. printre aceste drepturi se găsesc viaţa. op cit..1. Legea foloseşte omului (“hominis causa”) prin impunerea unei conduite şi stabilirea valorilor socio – umane care trebuie ocrotite prin adoptarea unor sancţiuni penale compatibile cu pericolul social concret pentru faptele contrare regulilor de drept “socialmente periculoase”2. p 111.. politică.. alături de responsabilitatea morală. derivă din acceptarea de către individ a condiţiilor impuse în procesul interacţiunii sociale ca formă de raportare şi asumare a răspunderii pentru acţiunile – omisiunile sociale. Infracţiunea este reprezentată de atitudinea individuală . şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic.Pericolul social . V. realizându-se stabilitatea structurii sociale. op. cit.. precum şi stabilitatea socială. el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel" (Montesqieu "Despre spiritul legilor"). ei fiind înzestraţi de Creator cu anume drepturi inalienabile. "Oamenii au fost creaţi egali. op. op. p. Infracţiunea (infractio – distrugere) reprezintă o reglementare cu trăsături generale a acţiunii umane prin care s-au înfrânt regulile de conduită şi care atrage aplicarea unei pedepse penale corespunzătoare.

rezultă din încălcarea regulilor de conduită socială impusă prin norme şi reguli de drpt penal cât şi producerea unor urmări vătămătoare pentru societate. ca act comis de o persoană concretă intr-o situaţie concretă. determinată 3 În proiectul de lege privind responsabilitatea ministerială. persoanelor juridice sau fizice. Este vorba de o acţiune umană. medicină legală. membrii Guvernului pot să fie judecaţi în baza legii privind responsabilitatea ministerială3. antropologie criminală. primul – ministru. (minorul în vârstă de peste 14 ani care posedă deplinătatea factorilor psihopsihici şi majorul căruia nu i se impută infirmităţi mentale). Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut. potrivit legii. trebuie cercetată ca act individual. Infracţiunea (“infractio” – distrugere) constituie o faptă gravă deoarece produce consecinţe socialmente neconvenabile care nu pot fi combătute decât prin aplicarea pedepselor penale. dreptul de a pedepsi (“ius puniendi”) “este stabilit pentru toţi” – (iura generaliter constituutur). sunt imputabile doar persoanelor fizice care au capacitatea penală de a înţelege exigenţa legii şi necesitatea aplicării pedepsei ca formă de sancţionare socială. ca reacţie de răspuns a societăţii la încălcarea regulilor sociale. Caracterul ilicit al acţiunilor – inacţiunilor (omisiunilor) considerate a fi infracţiuni. 5 . pedeapsa penală compatibilă cu gravitatea infracţiunilor produse nu se va aplica personalului diplomatic care beneficiază de imunitate diplomatică. Printr-o excepţie constituţională cercetarea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită se suspendă în cazurile privind pe parlamentari (senatori şi deputaţi) care beneficiază de imunitate parlamentară. psihiatrie criminală. prin pedeapsă instituindu-se menţinera integrală a valorilor socio-umane şi a structurii sociale. fapt care determină incriminarea acţiunii – omisiunii săvârşită în sensul pedepsirii prin lege ca act criminal îndreptat împotriva întregii societăţi. miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului răspund civil. Ilicitul penal devine socialmente periculos. pentru infracţiunile săvârşite în timpul funcţiei. psihologie judiciară. Prin excepţiile care sunt reglementate în tratate internaţoinale. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de : criminologie. Conduita antisocială a infractorului va trebui să fie precizată în lege pentru a constitui o formă de comparaţie cu atitudinea corespunzătoare validată de societate şi pentru a fi eliminată sau redusă prin aplicarea sancţiunii penale. Infracţionalitatea deşi este un fenomen social. pentru pagubele cauzate statului. Infracţiunile ca fapte socialmente negative. sociologie judiciară. trebuie abordat multidisciplinar. statistică infracţională.infracţiune (orice acţiune – inacţiune interzisă şi sancţionată de legea penală). Deşi actele politice nu pot şi nu trebuie să fie asimilate delictelor penale. pentru acte administrative emise ilegal sau pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind un drept recunoscut de lege. valorile umane fiind apărate de legea penală.

motive. psiho-sociale şi psiho-morale. caracteristice perioadei de tranziţie. violenţe între grupurile rivale de infractori. sechestrarea de persoane. armament. În România. până la obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional. pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”. de la cele de strictă necesitate pentru populaţie. a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc. În ştiinţele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiţii pentru diferite categorii sau noţiuni juridice: definiţii oferite de doctrina juridică şi definiţii legale.de anumite elemente psihologice. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni şi actionează în cooperare cu acestea. O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune. Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice. Prin contrabandă. plasării de valută falsă. corelate cu deficitul de personal şi logistica. precum şi a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. O viziune coerentă asupra dinamicii si interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psiho – comportamentale. evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor economico-sociale grave. au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie limitat. De regulă toate conceptele sau noţiunile legale sunt definite de doctrina juridică şi doar o parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în vigoare (în dreptul material). Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă. al formelor moderne de sclavie. De asemenea. tendinţe. . ci insăşi buna functionare a instituţiilor statului de drept. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetaţeanului. nu pot explica in mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. 6 . scopuri etc. luaţi separat. atacul cu arme de foc etc. În dreptul penal românesc infracţiunea beneficiază de ambele categorii de definiţii. au fost scoase din ţară o gama largă de produse. fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-export etc. Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate. elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. Legislaţia lacunară şi supraîncărcarea sistemului justiţiei penale. Situaţia este explicabilă prin perpetua distincţie ce se face între dreptul ca şi doctrină (sau dreptul ca ştiinţă) şi dreptul material (sau dreptul ca practică). al afacerilor cu autoturisme furate. trebuinţe. societatea democratică întrgul său ansamblu. în domeniul traficului de droguri. fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme. introducerii ilicite de deşeuri toxice.

din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale şi de drept este supusă represiunii penale”4. Prevedera faptei în legea penală. este un act de conduită exterioară a omului care. Periculozitatea socială a faptei penale . Definiţia legală a infracţiunii. p. Planuri de manifestare a infracţiunii 4 Giurgiu. Definiţie generală. o ignorare a comandamentului normelor juridice penale. în sensul ei cel mai larg. Săvârşirea faptei penale cu vinovăţie . cu manifestări pe diferite planuri ale realităţii. op. Am selectat în calitate de încorporare a planurilor manifestării infracţiunii una din definiţiile elaborate de către doctrina penală românească : “ Infracţiunea. un comportament exteriorizat (planul material) .1. mai ales din punct de vedere al numărului planurilor de manifestare menţionate şi prin accentuarea variată a unui aspect al infracţiunii.1. Varianta de definiţie legală prezentată în codul penal românesc este una din cele mai frecvente: infracţiunea nu este definită direct ci prin prisma enumerării caracteristicilor esenţiale ale acesteia. conform codului penal românesc : “Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social. În doctrina juridică se consideră că definiţiile oferite infracţiunii ar trebui să ţină cont de faptul că ea reprezintă o realitate complexă. Este uşor să remarcăm faptul că şi definiţia legală a infracţiunii se referă la planurile de manifestare a infracţiunii : • • • infracţiunea este o faptă. 2.cit.113 7 . infracţiunea constă într-o faptă ce prezintă pericol pentru societate (planul social) .În continuare vom prezenta câteva din definiţiile generale ale infracţiunii vehiculate de doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiţiei legale a acesteia. 1. 3. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În plan juridic infracţiunea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale. Ea determină verificarea răspunderii penale pentru fapta comisă şi aplicarea unei sancţiuni penale (în cazul în care există responsabilitate penală). Majoritatea sistemelor penale evită să dea o definiţie expresă a infracţiunii în cuprinsul legii penale. Acestea sunt în numar de trei : 1. Astfel. fapta care constituie infracţiune trebuie să existe prevăzută în mod expres în normele penale (plan juridic). În general definiţiile oferite de doctrina penală diferă semnificativ între ele.

din punct de vedere psihologic. printr-un act de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul exterior. conform unor opinii radicale. Contextul sau situaţia socială nu pot fi trase la răspundere penală şi pedepsire . Oricum s-ar manifesta. să plasăm întreaga cauzalitate a conduitei umane doar pe seama intimii structurări a personalităţii. Psihologia socială ne demonstrează cu claritate că marea majoritate a comportamentelor umane sunt de fapt comportamente sociale : comportamente elaborate pe răspuns la influenţa contextului social. Social 4. Comportamentele sociale sunt caracteristice majorităţii indivizilor demonstrând astfel impactul extrem de redus al personalităţii sau. ca să existe o infracţiune. în general se consideră că infracţiunea are următoarele planuri ale realităţii : 1. relativa inutilitate a conceptului de personalitate în explicarea comportamentului uman. Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul său. Material 2. Principiul răspunderii personale care operează în drept. ca fiind o “expresie a personalităţii infractorului”. impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca şi în cazul psihologie sociale. Însă ar fi greşit. Pentru jurist. infracţiunea este comisă de infractorul ce se face vinovat de producerea acesteia.Deşi diferiţi autori le definesc puţin diferit. Juridic În plan material infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament. calomnia sau ameninţarea se pot produce fără ca să implice ca necesitate acţiunea : ele se pot realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal. Comportamentul nu este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea fizică. În dreptul penal. Moral 5. Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic oarecum simplist şi incomplet. ele pot fi considerate în calitate de circumstanţe agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei dar nu pot fi considerate ca fiind principalele surse ale infracţiunii. afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin persoana sa) pentru infracţiunile comise. 8 . acesta trădează ceva din interiorul persoanei. adică să fie o acţiune. Uman 3. afişarea comportamentului antisocial aste necesară. În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina juridica. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenţiei criminale ci doar a faptei penale (a comportamentului antisocial). Unele infracţiuni precum insulta.

Examinarea elementelor care definesc conceptul de infracţiune structurează şi califică acţiunileomisiunile săvârşite în infracţiuni sau în fapte de altă natură care nu justifică prevederea în legea penală şi nu atrag răspunderea şi aplicarea pedepselor de natură penală6. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 1.1. are un caracter ilegal şi periculos pentru societate deoarece vatămă interesele legitime ale cetăţenilor şi ordinea de drept existentă. infracţiunea nu înseamnă numai un atac la adresa normelor şi valorilor unei societăţi dar şi un comportament imoral faţă de ceilalţi : infractorul îşi permite să comită fapte care lezează interesele şi drepturile altor persoane. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. I) Noţiune Potrivit disp.În plan social. 17 C. Bulai. p 69 Idem 9 . infracţiunea semnalează existenţa unor comportamente ce pun în pericol valorile societăţii (ameninţă existenţa acestora) sau le lezează. fiscal. disciplinar. Reacţia normală a oricărei societăţi este să se apere de o astfel de disociere interzicând acele acţiuni care pun în pericol sau aduc un prejudiciu valorilor sociale fundamentale.. Preliminarii Săvârşirea unei infracţiuni impune răspunderea penală şi adoptarea pedepsei faţă de persoana fizică vinovată care are capacitatea răspunderii penale.2. Fapta care a fost săvârşită cu vinovăţie. contravenţional. p113. pentru considerarea ca infracţiuni a tuturor faptelor vătămătoare din toate sectoarele de activitate umană. C. În acest mod s-a delimitat ilicitul penal. În plan social. cu consecinţe grave pentru relaţiile socio-umane. deoarece reprezintă un pericol social ridicat prin lezarea valorilor sociale. cit. op.. 1. În plan moral. 5 6 C. Mitrache. op. comercial) 5.2. Dacă valorile unei societăţi sunt atacate se pune în pericol însăşi existenţa acelei societăţi. cit. Art. Infracţiunea reprezintă singurul temei juridic la răspunderii penale şi implicit al aplicării pedepsei. Definiţia adoptată de Codul penal prin care se indică trăsăturile esenţiale ale infracţiunii are valoarea unei norme juridice obligatorii. administrativ. În acelaşi timp infractorul nesocoteşte nişte norme de conduită pe care marea majoritate a cetăţenilor le respectă.. infracţiunea determină reacţia socială organizată contra infracţiunii care se realizează prin politica penală şi procesul penal. pen. de celelalte forme ale ilicitului (civil. de bază. infracţiunea este fapta care prezintă pericol social. dacă este prevăzută în legea penală ca infracţiune.

Dongoroz şi colab. fiind excluse din categoria faptelor penale fenomenele naturale sau reacţiile animalelor (doar pentru cazurile când omul nu se foloseşte de acestea pentru realizarea acţiunilor-omisiunilor sale8. întrucât nu sunt percepute de simţurile umane şi nu produc urmări concrete în raporturile şi relaţiile socio-umane.115 . caracteristice gândirii individuale care nu se materializează în realitatea obiectivă. aceasta nu va fi calificată ca fiind infracţiune.II) Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Prin art. fapta implicând răspunderea penală doar în cazul când se regăseşte fizic în realitatea obiectivă sau în conduita exterioară a individului. op. Fapta. manifestările. cit. Deliberarea. p. fiind percepută de simţurile umane. ca hotărâre luată asupra săvârşirii unei fapte nu va constitui o trăsătură a infracţiunii dacă nu s-a “exteriorizat” în afara gândirii individuale într-un act pregătitor sau intr-o acţiune de punere a ei în aplicare. Nu constituie fapte penale acele procese psihice interne. cit. acţiunile-inacţiunile (omisiunile) activităţile. V. provocarea unor incendii catastrofale) atunci răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale vor interveni deoarece s-a folosit de efectele devastatoare ale forţelor naturii pentru a produce pericolul social urmărit. indiferent de valoarea consecinţelor sale. infracţiunea.. Legea nu consideră sentimentele umane ca fiind fapte de natură penală dacă nu se regăsesc într-o acţiune perceptibilă în realitatea obiectivă (“Cogiationis poena patitur” – Nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui )7.. influenţând raporturile şi relaţiile socio-umane. C. procesele şi stările umane care pot să fie percepute de simţurile umane. este fapta care prezintă pericol social. pen. nu reprezintă fapte în înţelesul legii penale deoarece nu sunt rezultatul acţiunilor-omisiunilor umane. Dacă omul acţionează în sensul producerii unor dezastre naturale (ruperea digurilor care străjuiesc barajele.17 alin 1 C. Urmările faptei săvârşite trebuie să fie conştientizate de făptuitor pentru a-i fi imputabile şi pentru a fi obligat să accepte pedeapsa penală. 105. Reacţiile animalelor pot 7 8 Idem 10 Ulpian. prin care încalcă legea penală).. Bulai.. a) Fapta care prezintă pericol social Faptele umane sunt prin natura lor materiale în sensul că existenţa acestora poate să fie identificată în realitatea obiectivă. deşi sunt percepute direct prin organele senzoriale umane. op. Dacă fapta umană nu va fi descoperită în existenţa sa reală. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Legea penală evaluează ca fapte ce constituie elementele infracţiunii doar actele. ca normă teoretică. Fenomenele naturii. ca rezultat al unei deliberări va trebui să aparţină omului. p.

Caracterul de faptă umană. Mitrache. o modificare perceptibilă în mod socialmente neconvenabil a realităţii obiective (în raporturile şi relaţiile socio-umane). o urmare. drepturilor şi libertăţile acesteia precum şi proprietăţii şi întregii ordini de drept (art. p. Pentru a fi infracţiune fapta va trebui să fie săvârşită cu vinovăţie. op. uşurinţa sau neglijenţa intervenite deşi putea şi trebuia să prevadă rezultatul periculos) precum si conştiinţa realizării acţiunii. iar nu penală. nisi quantenus ei ab intellectu exibetur tanqum bonum et malum"). uniunii şi indivizibilităţii statului român. în calităţi niciodată (natura umană a fiinţei) 10 Idem 11 C.. 72 11 .64 . op. eventuala producere a acestora va genera o răspundere de natură civilă. 1C. deoarece dreptul reglementează relaţiile dintre oameni. dresarea pentru activităţi producătoare de vătămări sau pagube). Editura INS. Legea penală califică doar faptele care produc un rezultat periculos pentru societate. op. cit. cit. C. prevăzută a se produce) de către autorul acesteia. 117. Drept penal. p. decât în măsura în care acesta este arătat ca bun sau rău de către intelect ("voluntas nostra non determinetur ad aliquid vel persequendum vel fugiendum. persoanei. I. amplificat sau redus de unele condiţii specifice. iar nu ca rezultat al intervenţiei unui fenomen natural sau a impunerii voinţei unei alte persoane. însuşită. 106 . op. Dacă nu se poate face dovada intervenţiei omului pentru producerea unor consecinţe vătămătoare de către animale. Dongoroz şi colab. Vinovăţia infractorului implivă voinţa acţiunii-omisiunii (intenţia de a produce12 rezultatul urmărit. Bulai. acceptată. 1995. p. a unei fapte pedepsite de lege). p. independenţei. 9 I. Acţiunea-omisiunea exercitată de individ pentru a deveni infracţiune va trebui să existe numai datorită voinţei făptuitorului.)11. contravenţională.să producă unele consecinţe în realitatea obiectivă însă. pen. vor fi considerate că reprezintă fapte penale doar în cazurile când animalele au fost folosite de om pentru a produce unele consecinţe juridice (asmuţirea asupra unei persoane.. În vicii suntem întotdeauna egali (natura animalică).. cit. un efect periculos ca rezultat direct sau indirect al unei cauze. p. respectiv să fie conştientizată (gândită. constând în săvârşirea unei greşeli. ca trăsătură esenţială a infracţiunii se prezumă din necesitatea săvârşirii9 acesteia cu vinovăţie (stare specifică fiinţei umane.. b) Fapta săvârşită cu vinovăţie O altă trăsătură esenţială a infracţiunii este cea privind săvârşirea faptei cu vinovăţie. vol.. Voinţa noastră nu este determinată să urmeze sau să se ferească de ceva. C. Tănăsescu. Fapta devine periculoasă pentru societate doar în măsura în care aduce atingere suveranităţii. partea generală. cit. Bulai. 115 12 V. ca relaţii sociale10.

iar în cazul producerii acestora aplicarea pedepsei să constituie o măsură cunoscută şi acceptată de infractor. ca factor intelectiv.. Incriminarea prin legea penală înseamnă descrierea conţinutului faptei şi stabilirea pedepsei corespunzătoare pericolului social produs prin acţiunea-omisiunea săvârşită în detrimentul relaţiilor şi raporturilor socio-umane. cit. ca manifestare exterioară de voinţă. 13 Prezenţa inhibiţiei constituie factorul fiziologic care suprimă conceperea infracţiunii iar absenţa inhibiţiei oferă posibilitatea afirmării nestingherite a factorilor intelectiv şi volitiv. art. însă urmărit a se produce în realitatea obiectivă.) 14. să fie incriminată de o normă penală. pen. op.. pentru a fi calificată ca infracţiune va trebui să fie prevăzută de legea penală. 14 V. Prevederea în legea penală a faptei considerată a prezenta pericolul social grav al unei infracţiuni este justificată de necesitatea cunoaşterii acesteia astfel încât. Legea penală nu explică întotdeauna conţinutul faptei considerată infracţiune. însă fapta definită printr-un concept (a fura). pe baza acceptării producerii unui efect socialmente neconvenabil. de a determina influenţa acţiunii-omisiunii asupra raporturilor socio-umane. Fapta penală va fi doar acţiunea-omisiunea voită şi conştientizată de făptuitor căruia i se va imputa vinovăţia în producerea acesteia13. va trebui să se regăsească în desfăşurarea acţiunii-omisiunii concepute. Fapta prevăzută de legea penală Fapta umană. 12 . desfăşurarea activităţii umane să se realizeze în condiţii de evitare conştientă a producerii urmărilor periculoase.Conştiinţa săvârşirii infracţiunii este formată din posibilitatea infractorului de a gândi modul de realizare a faptei. p. Prevederea faptei ca infracţiune în legea penală demonstrează că societatea prin mijloacele specifice oferite de pedepsirea infractorilor este răspunzătoare pentru modul de organizare a politicii de apărare socială şi de asigurare a respectării atributelor fundamentale socio-umane. 141 C. Nimeni nu ar putea nega legea decât dacă ar fi lipsit de raţiune ( "nisi sit rationis expers potest negare legem"). urmând realizarea responsabilităţii penale pentru fiecare infractor cu scopul prevenirii procedurii infracţiunilor. ca factor volitiv. Conştiinţa realizării faptei. prin descrierea conţinutului simplu (abuzul funcţionarului) sau prin relevarea conţinutului complex (tâlhăria) va trebui să se regăsească incriminată într-o dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete (conf. 107. va trebui să se regăsească în scopul urmărit prin producerea acţiunii-omisiunii. Un element important de natură să competeze conţinutul conceptului de vinovăţie este şi factorul fiziologic al inhibiţiei care suprimă sau încetineşte desfăşurarea factorilor intelectiv (conştiinţa) şi volitiv (voinţa) în realizarea acţiunii-omisiunii infracţionale. Dongoroz şi colab. iar voinţa realizării faptei.

Necesitatea prevederii faptei ca infracţiune. în lege. săvârşirea unei fapte din categoria celor dezincriminate nu mai justifică reţinerea acesteia ca infracţiune. Dezincriminarea faptei se realizează. în sensul că doar prin legea penală se prevăd faptele care reprezintă infracţiuni. înlăturarea caracterului penal şi înlocuirea cu o răspundere juridică de altă natură. tratament care se diferenţiază în mod substanţial de celelalte forme ale ilicitului juridic (contravenţional. c) legea penală Lipsa prevederii faptei în legea penală. iar urmările acesteia sunt considerate socialmente periculoase. de către legiuitor a pierderii gradului de pericol social abstract (generic) necesar pentru ca fapta să fie considerată infracţiune. înseamnă atribuirea caracterului penal al faptei abstracte (generice) pe toată perioada de timp cât legea penală se află în vigoare. iar efectele condamnării încetează în condiţiile prevăzute de art. administrativ. Răspunderea penală. suprimarea legii) şi are ca efect imediat scoaterea din vigoare a legii vechi. 13 Lipsa prevederii faptei în . civil). ca infracţiune. Dezincriminarea faptei reprezintă modalitatea directă de constatare. în mod nemijlocit. care atrage aplicarea pedepsei este condiţionată. ca infracţiune. prin abrogarea legii vechi (anularea. determină înlăturarea caracterului penal al faptei şi exclude posibilitatea verificării existenţei celorlalte două trăsături ale infracţiunii. Prevederea faptei de către legea penală.12 C. în ce condiţii. în primul rând de prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune. pen.Incriminarea abstractă (generică) a unei fapte ca infracţiune condiţionează tratamentul juridic penal al acesteia. Prin prevedera faptei. aceasta va fi incriminată în sensul că va fi introdusă în sfera ilicitului penal care atrage răspunderea şi aplicarea pedepsei penale. este impusă de principiul legalităţii incriminării acţiunii-omisiunii. Lipsa prevederii faptei în legea penală se realizează în trei variante : dezincriminarea faptei.. pen. stabilit prin art. Prevederea faptei în legea penală nu determină în mod absolut şi calitatea de infracţiune a acesteia decât dacă fapta întruneşte şi celelalte două trăsături esenţiale : prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie. ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Condamnările pentru faptele săvârşite în perioada anterioară apariţiei legii de abrogare nu se mai execută. 2 C. la care se vor adăuga şi celelalte două trăsături : săvârşirea cu vinovăţie şi pericolul social al faptei. scoaterea aceteia din sfera ilicitului penal. lipsa dublei incriminări şi neprevederea faptei în legea penală. Dacă legea penală veche a fost abrogată. pedepsele şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestora.

6 alin. etc. indiferent de modul. noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diverse.2. Fapta devine astfel un simplu act de executare fără conţinut penal. potrivit concepţiei realiste. cu semnificaţie socială).. lezând sau punând în pericol ansamblul de valori spirituale. cit. infracţiunea se înfăţişează ca o faptă. Pericolul social Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune rezultă că. în legea penală nouă. Importanţa periculozităţii sociale.. pen. disfuncţional şi intolerabil. fapta săvârşită sub imperiul legii vechi. dar şi necesară. Lipsa dublei incriminări (când fapta nu este considerată infracţiune în legea penală a ţării străine) este asimilată lipsei prevederii faptei în legea penală şi are ca efect direct neaplicarea legii penale române pentru faptele reglementate în art. În literatura juridică.Înlăturarea caracterului penal al faptei are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru toţi participanţii la săvârşirea acesteia. Din acest punct de vedere – care oferă prima trăsătură distinctivă a infracţiunii din sfera mai largă (gen proxim) a celorlalte fapte umane – periculozitatea socială reprezintă cea mai importantă însuşire specifică a infracţiunii. 6 C. periculozitatea 15 Op. În acest sens. periculozitatea socială fiind aceea care atribuie faptei penale caracterul nociv. ca principală trăsătură distinctivă a infracţiunii. 1 lit. nu va mai fi sancţionată chiar dacă a produs un oarecare prejudiciu. Levasseur15 apreciază că. exclude răspunderea penală a făptuitorului deoarece fapta concretă nu este reglementată de lege în mod abstract (generic) şi nu-şi găseşte corespondent în conţinutul şi sfera faptelor penale. Prevederea unei fapte ca infracţiune atât de legea română cât şi de legea ţării unde a fost săvârşită va determina aplicarea legii penale române. principala premisă material-obiectivă a însăşi incriminării. 1. fapta umană pe care o marchează dobândeşte aptitudinea de a tulbura viaţa socială. juridice şi materiale. P. în condiţiile impuse de art.2. pen. măsura şi calitatea participării. dacă nu mai este prevăzută în legea nouă ca infracţiune. Stefani şi G. 13 14 . a C. este dată de împrejurarea că numai datorită existenţei şi intervenţiei ei negative. dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie (condiţia dublei incriminări).. morale. Neprevederea faptei ca infracţiune. În aceste condiţii. recunoaşterea poziţiei sale de însuşire distinctivă esenţială a infracţiunii este nu numai firească. Astlel. constituind în realitate. în primul rând. în sensul aplicării pedepsei penale. ca un act de conduită exterioară a omului (elementul material). care o constituie şi-i asigură o normală desfăşurare. prezentând pericol social (deci.

cu accentuări sau scăderi care determină amplificarea sau neglijarea clasificării unora 16 Op. suveranităţii. Comportamentul uman va trebui să fie susceptibil de receptare deoarece “nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui” – (cogitationis poena nemo patitur) însă doar legea stabileşte elementele faptelor care prezintă pericol social. există doar în cazurile în care fapta săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală prezintă pericol social. Bettiol16 se referă la aptitudinea oricărei infracţiuni de “a compromite condiţiile de existenţă. relaţiilor sociale privitoare la proprietate. persoanei şi drepturilor acestora. Va fi considerată ca prezentând un pericol social fapta care aduce atingere statului de drept. precum şi întregii ordinii de drept. p. G. Necesitatea cunoaşterii şi stabilirii pericolului social care rezultă dintr-o acţiune-inacţiune este justificată de responsabilitatea asumată de legiuitor în activitatea de incriminare doar a unora dintre faptele umane periculoase precum şi în activitatea de individualizare legală (prin stabilirea limitelor speciale şi generale pentru fiecare categorie de infracţiuni). Pentru a constitui infracţiune o faptă trebuie să aibă şi însuşirea de a fi periculoasă pentru societate. pen. Conduita penală individuală se află într-o continuă modificare. Norma impusă prin art. prin aptitudinea sa de a tulbura această ordine (“tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială”). astfel încât doar anumite fapte umane să fie considerate infracţiuni (“nullum crimen sine actione – nici o incriminare în afara acţiunii” ). Fapta comisă nu reprezintă întotdeauna infracţiune. cit. 18 C.socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale. Privind caracterizarea acţiunilor – inacţiunilor este o normă imperativă deoarece prin regula de drept stabilită se indică elementele componente ale pericolului social al faptei. Legea penală stabileşte o anumită tipologie pentru faptele considerate infracţiuni. fapta penală va trebui să fie evaluată diferenţial atât sub aspect natural cât şi sub aspect psihic pentru a se reţine gradul concret (efectiv) al pericolului social creat şi a se aprecia forma şi întinderea pedepsei care se va aplica. chiar dacă prezintă un pericol social concret. precum şi forma şi măsura de pedepsire a infractorilor cu scopul de a păstra valorile sociale fundamentale prin forţa legii şi posibilitatea aplicării pedepsei penale.. întrucât pot surveni împrejurări care înlătură unul dintre elementele componente ale pericolului social (leziunile produse de operaţii chirurgicale consimţite). situaţie ce va determina ca împotriva autorului acesteia să se adopte mijloacele coercitive prevăzute de legea penală. În materialitatea sa. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale. valori pe care legea penală le apără sub sancţiunea pedepsei. de conservare şi de dezvoltare a societăţii”. independenţei şi unităţii statului. adică de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale. 171 15 .

analizate atât în mod abstract cât şi în mod concret de legea penală cât şi de legile speciale. a formelor agravante sau atenuante.dintre acţiuni-inacţiuni ca fiind periculoase. schimbarea limitelor pedepselor. Legiuitorul selecţionează în mod abstract. Atât faptele comisive cât şi cele omisive. vor trebui să fie săvârşite cu vinovăţie şi să fie prevăzute de legea penală. a tentativei. conduita individuală urmând să se desfăşoare cu necesitate în afara faptelor periculoase. sunt valabile pentru întreaga categorie de fapte umane ilicite. pentru anumite categorii de fapte este considerat a fi neschimbat (omorul. Exclusivitatea postulării acestor elemente ca trăsături esenţiale pentru orice infracţiune derivă din necesitatea stabilizării normativităţii pericolului social. pen.. în mod natural. pen. p. s-au instituţionalizat elementele conceptului de pericol social : acţiunea (comisiunea) penală. Esenţa pericolului social constă în limitarea acţiunilor-inacţiunilor care produc efecte socialmente neconvenabile ( “ad imposibilia nemo tenetur” – nimeni nu e obligat la imposibil). 108. a actelor preparatorii. pericolul social nu este contestat (fiind raportat la relaţiile individului cu viaţa socială). faptele care prezintă un pericol social în înţelesul legii penale. Modul şi mijloacele de desăvârşire a faptei vor fi analizate în cazul concret astfel încât pedeapsa să fie proporţională cu gradul pericolului social produs. inacţiunea (omisiunea) penală. cit. totuşi.105 16 . 1. Elementele pericolului social al faptei Legea penală califică noţiunea de faptă penală ca fiind un act material. abrogarea unora dintre norme. C. în varianta faptei consumate. vătămarea valorilor sociale fundamentale şi incriminarea legală a pericolului social.. op. furtul). pentru a fi reţinute ca infracţiuni... op. Dorongoz şi colab. în esenţa sa (ca specific uman). 18 C. iar judecătorul constată intervenţia pericolului social concret în desfăşurarea acţiunii-inacţiunii pe care o va califica infracţiune după natura şi gravitatea pericolului social produs. Acţiunea şi efectul prejudiciabil vor constitui elemente de stabilire a minimului şi maximului pedepsei penale pentru acţiunea tipică. stabilite prin art.1. Chiar dacă. Prin art. 17 V. justificându-se modificarea legii.2. cit. Elementele faptei care prezintă pericol social. urmând ca în cazul concret instanţa de judecată să verifice dacă nu există motive legale de înlăturare a caracterului de pericol social al faptei (deşi acţiunea-inacţiunea a produs un rezultat socialmente nefavorabil) şi implicit caracterul penal al faptei17.2.. obiectiv (fizic) prin care se exprimă conduita individuală (acţiunea-inacţiunea). 18 C. p. înlocuirea răspunderii penale. Bulai.

printr-un act scris. a relaţiei sociale care protejează valoarea socială încălcată.nis). în înţelesul legii penale.. Acţiunea “actul (care constuie elementul material al infracţiunii) se poate face prin cuvinte. realizează. cit. proliferarea unor expresii: a insulta. amplifică sau reduce un proces cauzal validând un anumit efect. . moralului şi licitului. direct în mediul social. comisiunea penală este reprezentată de comportarea individului care face. a stării de necesitate. efectul licit al acesteia este definit de încălcarea valorii sociale a bunului (sustragerea unui bun care nu va fi distrus. Acţiunea penală ca un act dolosiv. ca mijloc juridic de apărare a drepturilor subiective care constă în petiţia introdusă la organele judiciare. a iresponsabilităţii. . vor fi raportate la acţiunea tip care determină. o conduită activă cu specific uman a cărei aplicaţie exclude licitul având ca final efectul antisocial. Conceptul de acţiune penală în sensul practicării unei activităţi nu se confundă cu termenul de acţiune penală. op. Acţiunea penală presupune exercitarea unui effort psiho-fizic care va determina un efect întotdeauna contrar dreptului. culpabil şi incitativ moral va trebui să fie imputabilă unei persoane pentru rezultatul său exterior. Acţiunea unică sau acţiunile multiple. minoritaţii şi erorii de fapt). 17 V. efortul psiho-fizic practicat privind o apreciere socială negativă. neavând nici un element convenabil social care să excludă caracterul său prejudiciabil social (excepţie făcând doar înlăturarea prin lege a caracterului penal al faptei pentru intervenţia legitimei apărări. Acţiunea penală trebuie să se regăsească într-o manifestare comportamentală socialmente neconvenabilă (acte fizice: a lovi. 108. Chiar dacă “acţiunea” penală se referă la un bun de natura materială. amplifică sau diminuează “un proces cauzal”18 în urma căruia se produc efecte concrete în mediul socio-individual. comite. p. a constrângerii fizice şi morale.. falsificarea materială a unui act). determină. Acţiunea penală nu se confundă cu infracţiunile de acţiune (comisive) care se realizează prin comiterea a ceea ce legea interzice (a ucide) cât şi prin 18 19 Idem. factis).a) Acţiunea (comisiunea) penală “Acţiunea” (actio. Norma penală incriminatoare care protejează relaţia socială determină condiţiile şi forma tipică de realizare concretă a acţiunii penale pentru a o deosebi de celelalte acţiuni umane nepersecutate penal. contrafacerea unui înscris: a falsifica)19. Acţiunea penală presupune facerea unor acte dolosive şi culpabile. Dorongoz şi colab. a cazului fortuit. scriptura. condamnabilă. măsluirea. sau prin fapte” (actus fieri potest verbis.

Inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă opunerea faţă de acţiunea (comisiunea) penală. penală constă în lipsa oricărei acţiuni în a nu face nici un fel de activitate. Acest tip de infracţiuni se poate realiza şi prin acţiuni (comisiuni) care ascund inacţiunea (omisiunea). p. p. prin lege impunându-se un anumit comportament uman. Dimpotrivă. dovedeşte pasivitatea infractorului. în a nu face nimic. Infracţiunile de inacţiune (omisiune) 22 se realizează în situaţiile când autorul nu face. precum în situaţia omisiunii de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prev. pen. op. Dorongoz şi colab. a săvârşi” o faptă rea. 174. Dongoroz şi colab.20 b) Inacţiunea (omisiunea) penală Inacţiunea (omisiunea – “passio”). neglijare. fapta socialmente periculoasă realizându-se tocmai prin neprotejarea intereselor sociale de către infractor. 175 C. lucru lipsă. Inacţiunea (omisiunea) nu se reduce doar la “nihil facere” – (a nu face nimic) şi nu se confundă cu infracţiunile de inacţiune (omisiune). cit. 22 Termenul de omisiune înseamnă faptul de a trece cu vederea. cit. deşi impune să se îndeplinească o acţiune pentru a se îndepărta vătămarea socială. nu amplifică. p.... de nevoia sau de trebuinţa umană 21. nu stagnează şi nu reduce efectul însă nici nu înlătură intervenţia altor factori declanşatori. op. De regulă. pasiv (“intellectus passivus”). prin incriminarea inacţiunilor (omisiunilor) şi considerarea acestora ca elemente ale pericolului social se impune prin lege o anumită exigenţă comportamentală care să realizeze o anumită “solidaritate” umană. C. în art. Inacţiunea penală este evidenţiată doar prin raportarea la obligaţia prevăzută a se împlini de o normă legală. “Actio non est prior passiv” – acţiunea nu are prioritate asupra inacţiunii. în nerealizarea unui act sau în întârzierea în realizarea la timp a unui act.. (mărturia mincinoasă produsă prin omiterea unor împrejurări esenţiale pentru stabilirea adevărului). omite să facă ceea ce legea impune printr-o normă. nu generează prin simpla sa relevanţă “procesul cauzal”.. inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă a nu face ceea ce este permis (non facere quod debetur). Omisiunea (inacţiunea) are semnificaţie juridică “ratio particularis” doar prin raportarea la norma de drept penal care. urmată de efectuarea unui denunţ ce prezintă date false23. în sensul că nu determină apariţia unui efect direct. 18 . 23 V. legea penală se bazează pe “acţiuni (comisiuni) pozitive” care produc un efect de lezare a drepturilor şi beneficiilor altor persoane. pozitivă. eficientă. Ori daca “acţiunea” (comisiunea) penală înseamnă a face ceea ce este interzis. 21 V. etc. favorabili sau amplificatori ai efectului care ar fi putut sa fie “anihilaţi” printr-o comportare dinamică. Bulai. 108.115. 20 Termenul de “comisiune” derivă din verbul “a comite.inacţiune (omisiune). Op. Comportamentul inactiv (omisiv). cit. 109.

). cit. op. pen. De asemenea. efectul va fi prevăzut în legea penală după ierarhizarea valorilor sociale vătămate. Dobrinoiu şi colab. 18 C. F.... Sub aspectul formei de manifestare a efectului pericolului social se pot identifica forma directă (după epuizarea acţiunii-inacţiunii apare efectul) sau forma indirectă (constând în starea de reprobare şi nevoia de combatere a intervenţiei vătămării) 26. 93. în plan patrimonial (furtul unul bun). moral. Mantovani. p. proprietăţii precum şi întregii ordini de drept (art. Vătămând valorile sociale fundamentale. independenţei. c) Efectele juridice Ca element al pericolului social al faptei. stabilizând elementele subiective ale unei conduite tipice de omisiune (inacţiune). op. drepturilor şi libertăţşilor aceteia. constând în vătămarea valorilor sociale fundamentale. efectul este rezultatul acţiunii (comisiunii) sau al inacţiunii (omisiunii) penale 24. 1 C. pen. cit. suveranităţii. Mantovani. pornind de la efectul tipic (caracteristic infracţiunii simple) şi până la efectul agravat (caracteristic infracţiunii calificate). p. Caracterul social al efectului pericolului rezultă din raporturile interindividuale în societate şi din raporturile indivizilor cu societatea în sensul că prin acţiunile-omisiunile socialmente periculoase se defineşte 24 25 V. unităţii şi indivizibilităţii statului. Caracterul social (natura socială) al efectului se identifică în atingerea adusă valoriloe sociale fundamentale arătate în art.Capacitatea individuală de a desfăşura o inacţiune (omisiune) depinde de gradul de înţelegere a mobilului social. efectul pericolului social se identifică atât sub o formă simplă (efect simplu) cât şi sub o formă diversificată (efct multiplu). ca rezultat al unei anumite cauze. ideologic. Fiind generat de o cauzalitate exterioară (unică sau dispusă întro succesiune cronologică)25. identificabilă în mod obiectiv prin manifestarea conduitei individuale (tipică sau diversificată). etic. 171 26 F. op. pen. deoarece în mod direct se vatămă valorile fundamentale arătate în art. fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta. 171. 19 . 1 C... p. efectul are următoarele caractere : Caracterul material al efectului (natura materială) se identifică în plan fizic (prin acţiuneinacţiune: se distruge un bun). economic ocrotit de legea penală şi de raportarea la interesele individuale. în plan fiziologic (producerea unor leziuni corporale). cit. persoanei. pentru care este necesară aplicarea unei pedepse. astfel : prezintă pericol social orice acţiuneinacţiune prin care se aduce atingere intereselor României. în plan psihologic (provocarea unei stări de nelinişte). juridic.

s-au stabilit trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. furt) prin reţinerea unor elemente constitutive specifice care diferă de conţinutul altor infracţiuni. Gradul ridicat sau scăzut al pericolului social va califica infracţiunile şi va impune o gradare a pedepselor în limite care justifică folosirea constrângerii penale în mod eficient. 71. cit. p. Întrucât efectul pericolului social este vătămător pentru interesele sociale proteguite prin legea penală şi asigurate prin conduita generală pozitivă. Oancea. Scopul indicării prin norma juridică a conţinutului social este justificat de necesitatea cunoaşterii unor limite ale acţiunilor-omisiunilor umane în sensul sancţionării doar a faptelor care aduc atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală.2. op.. în sensul că limitele minime ale pedepsei sunt 27 C. op. (printre care figurează şi pericolul social). prin săvârşirea acestora se lezează în mod grav valorile sociale fundamentale. 17 C. Pericolul social evidenţiază criteriile generale de aplicare a pedepsei în funcţie de gravitatea lezării valorilor sociale27. cit. Mitrache. pen.caracterul pericolului: social. 20 . op. care stabilizează structura social-politică. prin art. p. d) Incriminarea Întrucât prin art.. Legea penală stabileşte doă forme de pericol social: generic (abstract) şi specific(concret) a) Pericolul social generic (abstract) se regăseşte în tipul..2. iar ca element al pericolului social al faptei. de gradul de vătămare a relaţiilor sociale.. 65. 18 C.economic.2. 116. C. Efectul pericolului social va fi determinat de natura acţiunii-inacţiunii. pen. Felurile pericolului social Pericolul social al acţiunii-omisiunii penale rezultă din lezarea valorilor sociale fundamentale apărate de legea penală. Caracterul juridic (natura juridică) al efectului se identifică în sancţionarea acţiuniiinacţiunii care a produs vătămări sociale fundamentale prin aplicarea unei pedepse. 1. religios. în cazul unei infracţiuni concrete se va determina sancţiunea penală prin raportarea la gradul şi limitele vătămării relaţiilor sociale. detvăluie modul. op. Tănăsescu. restul faptelor „dăunătoare” neavând relevanţă juridică de natură penală. I. care va califica infracţiunile tip (omor. cit. forma şi condiţiile acţiuniloromisiunilor considerate de legiuitor a infracţiunii deoarece. I. forma şi gradul vătămării ordinii de drept. p. distrugere. cit. 99. p. politic. s-au stabilit elementele componente ale instituţiei juridice a pericolului social. Bulai. Legea penală stabileşte un tip de pericol social generic.

de legiuitor. obiectivă. 21 . subiectivă.2. a scopului şi mobilului urmărit precum şi a circumstanţelor personale şi a conduitei infractorului28. şi gradul mai ridicat sau mai scăzut al pericolului social generic (abstract). ci mai este necesar ca fapta respectivă să exprime starea de antisociabilitate specifică persoanei. limitele pedepselor şi cu toate că aceasta este prevăzută de legea penală vor aprecia dacă fapta prezintă acel grad de pericol social care să o califice ca fiind infracţiune. prin urmare. Infracţiunea – ca act de conduită umană – comportă nu numai o latură exterioară. din cauza condiţiilor specifice de producere. să-i fie imputabilă sub 28 Idem. a mijloacelor adoptate. dar şi cu o latură interioară. o latură subiectivă alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced. alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced. pun în mişcare şi însoţesc actul de conduită antisocial. b) Pericolul social specific (concret) se regăseşte în măsura juridică adoptată de instanţa judiciară constând în înlăturarea sau înlocuirea răspunderii penale (întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) sau în condamnarea infractorului (deoarece fapta prezintă un pericol social ridicat. În acest sens. Latura obiectivă este reprezentată de comportamentul observabil al infractorului (acţiunea sau inacţiunea interzisă de legea penală) şi consecinţele acţiuni sale. imprimându-i orientarea antisocială. suficientă numai săvârşirea unei fapte care să lezeze sau să pună în pericol valorile ocrotite de legea penală. fiind necesară aplicarea pedepsei penale ca măsură de constrângere şi de reeducare a infractorului). Vinovăţia În termeni legali infracţiunea are două laturi: o latură obiectivă şi o latură subiectivă.prevăzute în legea penală. stăruinţa depusă pentru înlăturarea rezultatului. Însă infracţiunea are şi o componentă internă. atitudinea infractorului înainte şi după săvârşirea faptei. pun în mişcare şi însoţesc comportamentul antisocial. condiţiile şi forma de săvârşire. cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic. Corelaţia dintre gradul pericolului social şi limitele pedepsei există din momentul reţinerii ca infracţiune a unei fapte. Concluzia privind lipsa pericolului social concret al acţiunii-omisiunii judecate va determina adoptarea măsurii de aplicare a unei sancţiuni administrative făptuitorului (în faza judecăţii). 1. în cadrul aceluiaşi tip de infracţiuni (furt) se va constata faptul că pericolul social concret diferă de la o faptă concretă la alta.3. astfel că prin modificarea limitelor pedepsei se reconsideră. Pentru existenţa infracţiunii nu este. Instanţele judiciare apreciază fapta concretă.

. conţine în mod necesar un element moral chiar dacă acesta nu ar fi reprezentat decât printr-o simplă greşeală. trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală. b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul concret al faptei prevăzute de legea penală şi. nu este posibilă existenţa infracţiunii. conceptul de vinovăţie este reprezentat de săvârşirea unei fapte pedepsită de lege. cât şi ca dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o. Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii. atât sub aspectul laturii formale. fundamentală ar fi acţiunea agentului. o abatere de la datorie 22 sau de la morală. p. Amploarea şi importanţa vinovăţiei stabileşte semnificaţiile evaluative ale actelor individuale indicând şi sensul de acceptabilitate şi validitate ale acestora 29. În spiritul acestei cerinţe. Editura Univers enciclopedic. 116. adică de natură a pune în evidenţă conştiinţa şi voinţa săvârşirii faptei ce prezintă pericol social şi asumarea urmărilor acesteia. în funcţionalitatea ei concretă deoarece indică gradul de raţionalitate.aspectul implicării unei atitudini psihice. Din acest punct de vedere. cât şi sub aspectul laturii sale obiective – îşi justifică existenţa în măsura în care crează cadrul adecvat stabiliri trăsăturilor esenţiale . afectivitate sau constrângere în realizarea actului individual. Infracţiunea. c) În lipsa vinovăţiei. prevăzută de legea penală şi care este săvârşită cu vinovăţie. trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni. oricare ar fi ea. pasibilă de o pedeapsa (DEX. aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). tradiţionala controversă dintre concepţia obiectivă a infracţiunii – potrivit căreia elementul fundamental al incriminării consistă într-o atingere a interesului protejat – şi concepţia subiectivă – potrivit căreia. încercând să aducă atingere interesului protejat. cât şi a întregului sistem de reglementări privind răspunderea şi sancţiunile penale. De aici decurg următoarele consecinţe: a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie sau culpă) şi gradul ei. Bucureşti. Etapele vinovăţiei individuale au o importanţă practică. Din acest punct de vedere. adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului. teoretice. posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni penale numai în temeiul unei fapte materiale fiind exclusă în dreptul modern.faptă care prezintă pericol social. literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă 29 Etimologic. nu trebuie în nici un caz interpretată în sensul miniimalizării rolului vinovăţiei atât în constituirea infracţiunii. trebuie reperată atât ca semnificaţie. reflectând-o apoi într-un act de conduită. 1996. deci. orice infracţiune.

va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei.(sancţionân simpla intenţie. constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate). şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără vinovăţie (imputabilitate obiectivă). Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală. cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia. fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia. Pentru conturarea vinovăţiei ca şi componentă psihică sau subiectivă a infracţiunii doctrina juridică consideră esenţiali şi determinanţi factorul intelectiv (înţelegerea conduitei ilicite) şi factorul volitiv (voinţa conduitei interzise). ca o consecinţă logică. ca să se realizeze o astfel de înţelegere a contextului şi comportamentul individul nu 30 Giurgiu. care fie că a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber. sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei. p. 23 . Bineînţeles. d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte. putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente” 30. cât şi răspunderea penală obiectivă (fără vinovăţie). şi totodată – ca element constitutiv al infracţiunii. e) În sfârşit. ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă). Doctrina juridică defineşte cei doi factori în felul următor: Factorul intelectiv (sau aptitudinea de înţelegere) presupune reprezentarea deplină a conţinutului. aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi precis prevăzute de lege. precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia Factorul volitiv presupune capacitatea individului – care înţelege şi prevede conţinutul şi sensul faptei sale – de a-şi dirija în mod liber şi de a-şi stăpâni în mod deplin actele de conduită Mai aproape de limbajul psihologului ar fi să conceptualizăm factorul intelectiv ca fiind legat de o stare normală a conştiinţei în care individul înţelege deopotrivă ce se întâmplă în jurul lui şi care este comportamentul pe care îl are la fel ca şi consecinţele comportamentului său. cât şi inadmisibilitatea situaţiei opuse. 129-130. ca trăsătură. 1996. neurmată de trecerea la executare).

dar nu-l acceptă. Pen) Intenţia. mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii la acţiune şi susţinerea acesteia. în termeni psihologici la capacitatea de auto-reglare a comportamentului de care dispune individul. formele şi modalităţile vinovăţiei penale: „ Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă 1. Intenţia ca formă a vinovăţiei poate avea două modalităţi: 1. Voinţa în acest sens este capacitatea psihică prin care individul îşi mobilizează şi orientează conştient energiile fizice. Intenţia indirectă există atunci când în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp nu urmăreşte în mod activ producerea acelor consecinţe deşi acceptă că acestea s-ar putea produce Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre cele două modalităţi ale intenţiei să exemplificăm. socotind fără temei că el nu se va produce. 1. acceptă posibilitatea producerii lui. Auto-reglarea este subsecventă prezenţei discernământului. potrivit scopului urmărit. 1 sunt menţionate expres. Intenţia poate fi definită ca fiind o voinţă îndreptată către un anumit scop iar intenţia criminală reprezintă voinţa îndreptată către o finalitate interzisă de legea penală. Factorul volitiv se referă. Intenţia directă care este şi cea mai gravă manifestare a vinovăţiei (i se mai spune animus nocenti – voinţa de produce răul). Ea se caracterizează prin faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp urmăreşte activ şi persistent producerea acelor consecinţe 2. sub forma unor definiţii legale. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. 19 alin. C. b) nu prevede rezultatul faptei sale. b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte. Să ne imaginăm că un infractor pătrunde într-o locuinţă cu intenţia clară de a fura 24 . Conlucrarea acestor procese şi stări psihice permite individului să aibă discernământ. deşi trebuia şi putea să-l prevadă”. Ambii factori sunt implicaţi şi contribuie în mod diferit la stabilirea formelor de vinovăţie penală şi a modalităţilor pe care le îmbracă aceste forme. urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.trebuie să prezinte probleme din punct de vedere al procesului de percepţie şi reprezentare (căile senzoriale periferice şi centrale trebuie să fie integre) şi trebuie să fie dotat cu un anume nivel de inteligenţă. Bineînţeles individul nu trebuie să prezinte dereglări sau destructurări psihopatologice de natură să afecteze discernământul său. (Art. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. Formele şi modalităţile vinovăţiei În Art. 19 alin. 2.

nu întrevede care pot fi consecinţele acţiunilor sale deşi în acelaşi timp putea şi trebuia să le prevadă. C. Hoţul îşi adună prada şi pleacă de la locul faptei. pedeapsa este închisoarea de la 5 la 25 de ani).) şi furt (art. La fel ca şi intenţia culpa are două modalităţi de manifestare consfinţite expres de codul penal: 1. În acest caz prin fapta sa comite concomitent două infracţiuni: violarea de domiciliu (art. C. C. la săvârşirea unor infracţiuni. 192. 192. Cea de a doua infracţiune – tâlhăria – deosebit de gravă este o infracţiune comisă cu intenţie indirectă : infractorul nu a urmărit moartea victimei ci doar furtul unor aparate electronice dar în acelaşi timp a acceptat posibilitatea ca victima să moară de pe urma altercaţiei avute. Pen. fiind împins de hoţ. C. 178 alin. Să vedem şi un exemplu de ucidere din culpă simplă. Pen). Dacă este găsit infractorul este judecat pentru un concurs de infracţiuni însă de data aceasta cea de-a doua infracţiune este mai gravă: e vorba de violarea de domiciliu (art. Pen. 1. Culpa simplă sau greşeala este prezentă în acele situaţii în care în momentul săvârşirii faptei infractorul nu înţelege.. pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani). Culpa ca forma a vinovăţiei presupune o anumită atitudine de neglijenţă faţă de consecinţele acţiunilor întreprinse. 208. Pen. Face acest lucru frecvent fără să se gândească la faptul că ar putea să-şi scape copilul 25 . Ambele infracţiuni sunt produse cu intenţie directă. Această neglijenţă poate duce la comportamente cu consecinţe penale. În cazul în care comite un accident în urmă căruia a decedat o persoană el se face vinovat de infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravantă a acesteia (art.aparate electronice. cade lovindu-se rău la cap şi nu se mai mişcă. Ulterior proprietarul a decedat. Culpa. Cei doi se iau la bătaie şi la un moment dat proprietarul. C. 211 alin 3. Din gură şi i se prelinge o dâră de sânge cu o intensitate puternică. Drept exemplu de culpă cu prevedere ar putea servi situaţia în care un conducător auto se aventurează să circule cu viteza de 100 km/oră prin localitate ştiind că pe carosabil poate apărea oricând pe neaşteptate o persoană. Culpa cu prevedere sau uşurinţa criminală se caracterizează prin faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp consideră fără temei că acestea nu se vor produce 2. Să ne imaginăm un tată ce obişnuieşte să-şi arunce copilul de şase luni în sus şi după aceea să-l prindă (activitatea care îi face plăcere micuţului).) şi tâlhărie în forma agravantă sau cu consecinţe deosebit de grave (art. Pen. Deşi prevede acest lucru continuă să conducă cu viteză mizând pe faptul că este o oră târzie (invocarea unei circumstanţe) şi pe faptul că are o abilitate bună de a face faţă situaţiilor neprevăzute (invocarea unei calităţi personale). Să ne imaginăm însă că hoţul a calculat greşit şi în momentul în care scotoceşte prin casă proprietarul locuinţei se întoarce.

de exemplu. Legea penală nu se mulţumeşte numai să arate că o faptă determinată constituie infracţiune dacă a fost comisă cu vinovăţie. 1. ca atare. Ex. Însuşirile prezentate până acum ale unei fapte nu sunt suficiente pentru a constitui infracţiune. străduinţă. Dacă piatra loveşte pe unul din cei prezenţi şi se stabileşte că autorul a admis conştient eventualitatea de mai sus. Mai trebuie ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie . comite o faptă intenţionată. faptele intenţionate sunt mai greu de descoperit deoarece făptuitorii îşi iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului. grav. Atunci când trece la descrierea concretă a faptelor pe care le sancţionează. 178 alin. dacă ea exprimă personalitatea acestuia. legea arată amănunţit diferitele forme de vinovăţie cu care se poate comite o infracţiune. acţionând în cunoştinţă de cauză. adică omorârea victimei. Se întâmplă însă o tragedie: copilul cade jos şi moare. Faptele săvârşite cu intenţie sunt mai periculoase decât oricare alte fapte. acceptă şi această eventualitate. Formele vinovăţiei. atenţie (deşi era capabil de aceasta. inclusiv moartea unui om. pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani). comit accidente care se termină . Tatăl va fi judecat pentru infracţiunea de ucidere din cuplă în forma simplă (art. Numai în acest caz putem vorbi despre o faptă conştientă. şi. pricepere.: infractorul îşi propune să arunce o piatră în direcţia unei ţinte. pedeapsa aplicată va fi pe măsură să-şi atingă rolul educativ. prin nerespectarea regulilor de circulaţie. conducătorii auto care din 26nebăgare de seamă.: gestionarul care sustrage bani din gestiune .jos. Acela care priveşte liniştit o persoană în primejdie fără să-i dea o mână de ajutor sau nu înştiinţează autorităţile. De această dată autorul nu prevede rezultatul antisocial al faptei sale. deşi observă că în apropierea acesteia se află o mulţime de oameni pe care i-ar putea lovi. dacă dovedea mai multă dibăcie. a fost gândită. când cineva loveşte pe altul din dorinţa de a-i provoca o durere. Ce este intenţia ? O faptă este comisă cu intenţie când infractorul îşi dă seama de consecinţele pe care le produce acţiunea sa şi urmăreşte să le producă. Intenţia poate exista şi în cazul faptelor omisive. Pen. De regulă. iar în situaţia dată orice altă persoană ar fi arătat aceste însuşiri). voind să-i provoace prin aceasta un rău. C. însă. Culpa sau greşeala. Sunt în culpă. Ex. va fi considerat că a comis fapta cu intenţie. gândul cu care a săvârşit fapta. acţionând în consecinţă. cu alte cuvinte dacă fapta aparţine autorului. judecată de acesta înainte de a o săvârşi. nu se producea infracţiunea.. O altă formă a vinovăţiei este culpa (greşeala). şi va acţiona eficace asupra acelor resorturi intime care l-au condus pe infractor la fapte antisociale. Cu intenţie săvârşeşte fapta şi acela care dându-şi seama că acţiunea sa va avea multiple urmări. Ce înseamnă vinovăţia ? A cerceta dacă o persoană este vinovată de fapta comisă înseamnă a analiza cugetul.

27 . tratând cu superficialitate îndatoririle de serviciu. De altfel. În culpă sunt şi cei care procedează uşuratic în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin sau folosesc fără chibzuinţă mijloacele tehnice care le stau la îndemână. Pentru a se sancţiona o faptă din culpă (când fapta se săvârşeşte printr-o acţiune) trebuie ca în mod expres legea să prevadă aceasta. provocând pagube celor din jur. Din cauză loviturii. deoarece la viteză mare autovehiculul este mai greu de stăpânit. Din cele prezentate până aici se poate trage concluzia că numai întrunite : activitatea ilicită. fie din culpă. neluând măsurile elementare de păstrare a mărfurilor.De exemplu. produc tulburări în bunul mers al unităţii ori aduc vătămare importantă intereselor legale ale cetăţenilor. pericolul social al faptei şi vinovăţia conduc la existenţa unei infracţiuni şi fac posibilă tragerea la răspundere a făptuitorului. Acest rezultat nu a fost dorit de inculpat. Pot fi situaţii când cele două forme de vinovăţie apar combinate . gestionarul care. altceva a ieşit” . Intenţia depăşită sau ”una a dorit. deşi are reprezentarea că ar putea produce un accident. temeiul răspunderii penale îl constituie numai infracţiunea. De exemplu. Cu alte cuvinte. Această formă de vinovăţie se numeşte praeterintenţie . legea penală nu abuzează de pedepsele pentru infracţiunile din culpă. produc pagube. o persoană loveşte cu intenţie victima pentru a se răzbuna. funcţionarii care.cu rănirea persoanelor sau cu distrugerea bunurilor. totuşi el îndepărtează cu uşurinţă din minte această posibilitate şi continuă să acţioneze în acelaşi fel producând accidentul. şoferul care merge cu viteză excesivă. victima se izbeşte cu capul de un stâlp şi moare. adică intenţie depăşită . În cazul în care este vorba despre de o inacţiune (omisiunea de a da ajutor unei persoane în pericol) regula este că se pedepseşte fapta fie că este comisă cu intenţie. Pedepsind pe cei care săvârşesc infracţiuni din culpă legea penală obligă implicit pe cetăţeni să depună maximum de atenţie în activităţile pe care le desfăşoară. Acest rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur răspunderea autorului. ci a depăşit intenţia sa. tehnicianul care din nepricepere (deşi faţă de pregătirea lor nu era justificată o atare comportare) iau măsuri care se soldează cu pagube. însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor. inginerul. Tot în acest mod acţionează medicul. Legea penală nu pedepseşte decât acele greşeli importante care puteau fi prevenite dacă infractorul dădea dovadă de mai multă atenţie. Regula generală este aceea că se pedepsesc numai infracţiunile săvârşite cu intenţie.

Potrivit dispoziţiei din art. în aşa mod încât toate faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale. e) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale. 28 al . b) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare. Prevederea faptei în legea penală Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală. ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese.2. fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de incriminări. nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. care prevede şi sancţionează acea faptă. 17 C. în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale. O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege. c) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea considerării ei în continuare ca infracţiune. legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a fost săvârşită cu vinovăţie.4. al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea unei sancţiuni de drept penal.1. să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală. Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator. care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal infracţiunii. trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege. pen. d) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale. f) Cauzele justificative. Această trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului penal. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg câteva consecinţe importante : a) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie. se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale.

de „faptă penală”. fapta prevăzută de legea penală să fie considerată ca faptă penală. Partea specială a codului începe cu infracţiunile contra siguranţei statului (titlul I) urmând apoi infracţiunile contra persoanei (titlul II) şi infracţiunile contra patrimoniului (titlul III). trebuie să se facă precis deosebirea între noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală”. Faptele sunt organizate în funcţie de valorile sociale a căror existenţă o periclitează sau o pun în pericol. fiindcă faptă penală înseamnă infracţiune.). Între ultimile trei noţiuni se poate pune semnul egalităţii. În afară de infracţiunile prevăzute în codul penal există şi infracţiuni care sunt prevăzute în cuprinsul altor legi. aşadar incriminată decât în cazul când sunt întrunite toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. 29 . Fapta prevăzută de legea penală nu este. Pentru buna înţelegere a reglementărilor din noul Cod penal. de „infracţiune” şi de „ilicit penal”. noţiunea de „faptă prevăzută în legea penală” este diferită de celelalte trei noţiuni. ca infracţiune.O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziţie din această lege arată în ce condiţii acea faptă (acţiune-inacţiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracţiune. ci poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie). Urmează celelalte infracţiunii care aduc atingere ordinii de drept (infracţiuni contra autorităţilor. după cum fapta prevăzută de legea penală nu este tot una cu fapta penală. fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi sancţionată cu pedeapsa decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu există vreo situaţie în care legea exclude existenţa pericolului social al faptei. În codul penal faptele considerate infracţiuni sunt descrise în partea a doua a codului – partea specială. Incriminarea nu este deci tot una cu prevederea faptei de către legea penală. Dimpotrivă. contra unor activităţi de interes public etc. Incriminarea este posibilitatea legală ca în anumite condiţii. Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăţi infracţiune. Aşadar. iar ambele înseamnă ilicit penal.

17 C. faptele umane care conţin ilicitul penal de celelalte forme juridice ale ilicitului (civil.1.). Aceste elemente delimitează. în general. pen. comercial. aceeaşi faptă penală capătă alte însuşiri şi trăsături socialmente periculoase). structura şi elementele care formează conţinutul unei infracţiuni. diferenţiat de conţinutul altei infracţiuni (deoarece în condiţii sau în momente diferite de realizare. În realitatea obiectivă o stare de fapt se deosebeşte de o altă stare de fapt. 30 . dacă este prevăzută de legea penală şi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie (art.Capitolul. Conceptul abstract de infracţiune are ca trăsături esenţiale: orice faptă (acţiune-inacţiune) care prezintă pericol social în general. astfel că prin norma juridică penală se stabileşte cadrul juridic. 2. Conceptul de conţinut al infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art. 17. pen. obiectul infracţiunii.1. (care trebuie să se regăsească în conţinuitul fiecărei acţiuni-inacţiuni calificată de legea penală ca fiind infracţiune).1. 2 Conceptul de conţinut al infracţiunii Noţiuni Clarificarea conţinutului de infracţiuni 2. Conceptul de conţinut al infracţiunii Noţiuni Conceptul de conţinut al infracţiunii este reprezentat de totalitatea elementelor prevăzute de legea penală incriminatoare în raport cu sfera fiecărei fapte penale caracterizată a fi infracţiune. actul subiectiv de conduită umană. locul săvârşirii infracţiunii şi timpul săvârşirii infracţiunii. valoarea socială lezată. subiecţii infracţiunii. Conţinutul generic al infracţiunii este compus din următoarele elemente: actul obiectiv de conduită umană. administrativ. C.

197 C. O importantă particularitate a actelor obiective de conduită infracţională este aceea că formează un criteriu unic. actele omisive fiind limitativ identificate şi prevăzute în lege (nedenunţarea – art. pen. doctrina penală analizează conţinutul şi elementele componente ale faptei pentru caracterizarea acesteia ca infracţiune.2. deoarece “acţiunile sunt ale individului care le săvârşeşte” (actiones suppositorum). producând însă un dezechilibru social. pen. Definirea acţiunii-inacţiunii care întruneşte aceste trăsături ca infracţiune are importanţă deoarece infracţiunea atrage răspunderea penală atrage răspunderea penală a infractorului şi implică aplicarea pedepsei penale pentru combaterea socială a infracţiunii. După calitate. devenind independent de realitatea mediului socio-uman. pen. Cum însă acţiunile-inacţiunile umane care prezintă pericol pentru societate sunt divesificate.2. 2. Actul obiectiv de conduită umană. Actul obiectiv. pen. Trăsăturile generale prevăzute de art. Actul subiectiv de conduită umană.2. pentru reţinerea acţiunii.). 17 C. pen. 180 C. ca elemnt al conţinutului infracţiunii După structura conţinutului infracţiunii. a săvârşi. Fiecărui tip fundamental de conduită subiectivă îi corespunde o modalitate distinctă 31 . Clarificarea conţinutului de infracţiuni 2. stând la baza săvârşirii efective a acestuia. implicând adoptarea unei atitudini individuale a infractorului faţă de faptă şi rezultatul socialmente periculos al acesteia.). sunt abstracte şi delimitate în mod absolut pentru a fi valabile pentru fiecare infracţiune cuprinsă în partea specială a Codului penal. actele obiective sunt în majoritatea lor acte comisive (omorul – art. ca element principal în structura conţinutului infracţiunii subzistă în acţiunea-inacţiunea infracţională. ca elemnt al conţinutului infracţiunii Conduita umană. decizie şi executare a actului obiectiv infracţional. 170 C.2. sub aspect subiectiv reprezintă suportul modului de gândire. actul obiectiv omisiv (passio) redă producerea unui rezultat infracţional prin lăsarea intenţionată la o parte a ceea ce legea impunea să fi făcut pentru a se evita efectul socialmente periculos. actele obiective sunt comisive sau omisive: un act obiectiv infracţional este comisiv (actio) dacă redă producerea acţiunii prin a face.financiar).1. devenind caracteristice şi fiind valabile atât pentru infracţiunile simple cât şi pentru infracţiunile complexe.. După cantitate.. actul obiectiv exprimă sub latura sa unică acţiuneainacţiunea (omisiunea) săvârşită de infractor şi rezultatul nemijlocit al acesteia cu valoare de infracţiune. 2. 174 C.inacţiunii (omisiunii) ca infracţiune. a înfăptui ceva în vederea obţinerii rezultatului socialmente periculos. violul – art. pe deplin satisfăcător. lovirea – art.

iar dacă acesta nu există. Valoarea socială lezată. intereselor şi intenţiilor general-umane. ca elemnt al conţinutului infracţiunii Acţiuinea-inacţiunea infracţională se obiectivează într-un rezultat socialmente periculos în sensul că lezează o valoare preţuită de societate prin raportarea conţinutului şi însuşirilor acesteia la necesităţile şi exigenţele sociale. are nevoie să fie admis de consimţământul infractorului. Infracţiunea implică săvârşirea unei acţiuniinacţiuni injuste care lezează o valoare socială ocrotită de legea penală: viaţa.).de reprezentare a actului obiectiv săvârşit: intenţia. 181 C. demnitatea (calomnia –32 art. libertatea persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal – art. permis.3. evaluate de societate prin obiectivarea scopurilor. Modul de evaluare socială a tuturor valorilor umane este dependent de starea economico-politică existentă care asigură convieţuirea socială în general.). 206 C. Actul subiectiv exprimă felul în care este prezentat actul obiectiv pentru infractor. acceptabil prin adoptarea soluţiilor corespunzătoare poziţiei sale faţă de fapta infracţională în care este angajat conştient şi responsabil. pen. sentimente. valorile sociale sunt de natură morală. După conţinut. deşi actul obiectiv a fost săvârşit cu intenţie (infractorul manifestându-şi decizia infracţională) din cauza necunoaşterii existenţei unor împrejurări care împiedică rezultatul socialmente periculos sau validitatea acestuia. pen. acţiuni. actul subiectiv de conduită infracţională poate exista în continuare deşi infracţiunea nu există (infracţiune putativă). 208 C.. interzis. pen. fapta nu va fi considerată infracţiune. culpa şi praeterintenţia. religioasă. vătămarea corporală – art. pen. în general. 174 C. acceptat. prin confirmarea rezultatului ilicit ca fiind identic cu cel urmărit iniţial. idei. juridică. Acesta este un mijloc de întărire a actului obiectiv pe care judecata infractorului îl califică în constantele de obligatoriu. sentimente) care stabilizează necesităţile şi trebuinţele individuale prin comparaţie cu cele general umane. intuit. 2.). pen. Orice act obiectiv. creaţii. artistică. Gândirea infractorului arată convingerea şi justificarea temeiurilor care au generat şi au susţinut actul obiectiv prin aprobarea voliţională. O caracteristică fundamentală a actului subiectiv de conduită umană. integritatea corporală şi sănătatea (omorul – art. economică. pentru a fi considerat infracţiune. 189 C.). valorile sociale sunt reprezentate de lucruri. prin valorificarea rezultatului în satisfacerea scopurilor individuale. filosofică.2. posibil. patrimoniul (furtul – art. este aceea că. astfel încât orice însuşire sau caracteristică a acestuia va apărea în mod subiectiv în grade de intensitate (acţiunea-inacţiunea producând un rezultat sigur. Valoarea socială se regăseşte în rezultatele activităţii umane (bunuri. După natură. psihică. spirituală. neacceptat). ofensa adusă statului (ofensa adusă .

Infracţiunile reprezentând acţiuni-inacţiuni săvârşite de om. drepturile şi libertăţile acesteia. Legea penală indică în art. relativ stabilite între obiecte sau fenomene care acţionează independent de conştiinţa sau de voinţa indivizilor. în general. Aceste valori. pen. p. acţionează şi legile juridice care stabilizează şi reglementează raporturile sociale prin norme juridice.). 195. Ocrotind relaţiile sociale grupate în jurul valorilor sociale. independenţa. persoana. În societate. Tănăsescu. Valorile. prin norme juridice. impun sancţionarea infractorului prin aplicarea pedepsei penale. relaţii. scopurile şi idealurile activităţii umane trebuie să fie apărate prin legea penală pentru a se asigura stabilitatea fenomenelor sociale. protejând valorile general-umane de excese. unitatea şi indivizibilitatea statului. În unele cazuri. ca element al infracţiunii Activitatea umană este creatoare de valori şi de relaţii sociale care au o existenţă obiectivă. 236 C. cerinţe şi principii fundamentale proprii unei activităţi umane. pericole şi primejdii. Legea penală guvernează regulile elementare de convieţuire socială. pen. cit. Procesul de elaborare a valorilor sociale implică raporturi necesare. stabilitatea şi existenţa socială ca o necesitate a cerinţelor concrete. conservarea şi ocrotirea valorilor sociale prin forţa legii penale transformă caracteristica acestor valori de obiect al infracţiunii în obiect juridic31.. op. 1 C. Valorile sociale sunt rezultatul acţiunii gândirii umane şi transformării acesteia în produse necesare existenţei. a relaţiilor sociale existente (apărute ca legături între oameni în desfăşurarea activităţii materiale şi spirituale).unor însemne – art. 85.2. Păstrarea. I. 193. P. în alte situaţii prejudiciul se poate amplifica fără intervenţia acestuia devenind din grav în mai grav. legea penală distinge între relaţiile sociale materiale (cu rol determinant în viaţa socială) şi relaţii sociale spirituale care au 31 C. proprietatea. prin modalitatea producerii faptei poate să premediteze întinderea acestuia dar.. cit. infractorul deşi a apreciat valoarea prejudiciului. şi existenţa umană ca o reflectare obiectivă a fenomenelor după legile obiective. Bulai. devin obiect al infracţiunii. realizându-se mediul material şi spiritual al oricărei societăţi.4. p. Interacţiunea acestor obiecte şi fenomene determină corelaţia necesară dintre activitatea umană. cit. Mitrache. asigurând structura. op. prin care se vatămă valorile sociale ocrotite de lege. Obiectul. pe lângă legile obiective care reflectă necesităţile obiective. suveranitatea. op. 2. ocrotite prin legea penală. valorile soaciale apărate împotriva infracţiunilor: România. C. Infractorul apreciază în mod intuitiv sau în mod concret atât forma cât şi întinderea prejudicierii valorii sociale urmărită prin săvârşirea infracţiunii. precum şi întreaga ordine de drept. 33 .

Orice faptă antisocială este îndreptată împotriva unei relaţii sau a unei valori sociale : omorul – viaţa persoanei. 34 . a) După criteriul sensului. după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar – adiacent). stau anumite reguli de evaluare a relaţiilor şi valorilor sociale care au importanţă socială şi a căror degradare prin acţiunea volitivă infracţională ( al cărei scop sau orientare pune în pericol existenţa umană şi structura socială existentă) tulbură desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Felurile obiectului infracţiunii. lezate sau periclitate prin elementul material al infracţiunii concrete. Politic şi economic32 al unei anumite forme de organizare socială deoarece prin lege se asigură ocrotirea tuturor valorilor sociale. Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară. libertatea şi demnitatea persoanei. Actele infracţionale aduc prejudicii unor valori sociale concrete care sunt ocrotite în mod nemijlocit prin legea penală incriminatoare : ordinea socială. Infracţiunea fiind îndreptată spre modificarea relaţiei sociale existente sau spre lezarea unei valori sociale concrete va avea ca obiect juridic însăşi aceste relaţii sau valori sociale care sunt ocrotite de legea penală împotriva acţiunii-inacţiunii socialmente periculoasă. calomnia – demnitatea persoanei. proprietatea. infracţiunile vor avea obiecte juridice distincte. lezate sau vătămate de acţiuneainacţiunea infracţională. La baza elaborării unei norme juridice ce va constitui o infracţiune. individualizate şi evaluate în funcţie de importanţa lor socială şi de scara valorică 32 - Idem. Infracţiunea are un obiect juridic concret deoarece este concepută să apere relaţii sociale şi valori umane concrete. Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa obiectului prin afirmarea unei caracteristici. Lezând sau vătămând o anumită categorie de relaţii sociale. printr-o sistematizare formală a obiectelor infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii). după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific – individual). vătămate. identificate. viaţa.derivat din relaţiile sociale materiale. există : obiect juridic şi obiect material obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de valorile şi relaţiile sociale ocrotite şi apărate prin legea penală care au fost ameninţate. independenţa statului. furtul – patrimoniul persoanei. calificate de natura relaţiilor care apără anumite valori sociale încălcate. Reglementarea juridică a acţiunilor-inacţiunilor ca infracţiuni exprimă specificul social.

cit. deoarece afirmă existenţa unei valori sociale şi a unei stari de lucruri concrete (degradarea sau distrugerea acestora). manuscrise). fotografii. Obiectul material al infracţiunii fixează în mod formal valoarea prejudiciului infracţional.atribuită în existenţa socio-umană.. În consecinţă. Conceptul de bun material se referă la lucrurile care corespund unor necesităţi umane având o valoare economică sau afectivă şi care prezintă un interes concret (un bun mobil. integrităţii corporale şi ale sănătăţii. valorile sociale astfel : infracţiuni contra vieţii. pentru a constitui obiectul material al infracţiunii trebuie să aibă importanţă prin calitatea concretă de a satisface o anumită necesitate socială indiferent de forma sub care se prezintă bunul: fizică (solid. Obiectul juridic al infracţiunilor este calificat de relaţia socială pe care o ocroteşte legea penală în mod nemijlocit sau mijlocit împotriva actelor socialmente periculoase. Orice bun material. infracţiunea nu va exista deoarece nu a lezat un obiect material concret (distrugerea unui bun lipsit de valoare. obiectul material al infracţiunii este exprimat sub formă de bunuri mobile însă poate proveni şi din categorie bunurilor imobile (distrugerea unui imobil prin incendiere). Bulai. în partea specială a codului. De regulă. Antoniu. G. acte. lichid. I. infracţiuni contra patrimoniului. infracţiuni contra libertăţii persoanei. 196. T. D. p. . vol. . V.obiectul material al infracţiunii este reprezentat de valorile materiale (bunurile materiale) asupra cărora s-a îndreptat acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă. op. încercarea de furt a unui obiect care nu se mai află la locul cunoscut de infractor). etc. partea specială. infracţiuni contra autorităţilor. calificarea acestora fiind dată de specificul obiectului juridic afectat. Rămureanu). infracţiunile care nu lezează un bun material nu au obiect material. Obiectul juridic al infracţiunii este considerat şi obiect nemijlocit al infracţiunii deoarece priveşte relaţia socială directă afectată sau prejudiciată de acţiunea-inacţiunea săvârşită. Codul 35 penal comentat şi adnotat. fiind un element de apreciere a gravităţii infracţiunii şi impunând adoptarea unor mijloace specifice pentru repararea integrală a pagubei produse prin actul infracţional. (D. structura şi stabilitatea socială astfel că legea penală incriminează atât fapta directă cât şi fapta indirectă. scrisori. fapta tentată sau fapta consumată. V. Lucinescu. Vasiliu şi colab. legea penală ordonează. doar pentru categoria de fapte care lezează o valoare materială (infracţiunea de furt are ca obiect material bunul luat din proprietatea. 255. gazos) sau electro-termică (energia electrică sau termică). infracţiuni contra demnităţii. p. Papadopol. Când bunul material nu există sau nu se poate transforma într-una din aceste forme. Orice lezare sau subminare a acestor valori periclitează ordinea de drept. posesia sau detenţia unei persoane)33. În acest sens. Pavel. 33 C..

însă fără de care structura socială nu ar fi garantată. infracţiuni contra persoanei. b) După criteriul specificului există: obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (individual) obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea relaţiilor sociale care privesc unul şi acelaşi domaniu de valori şi de relaţii proteguitoare. p. Valoarea socială specifică este subordonată valorii sociale fundamentale pe care o completează. Obiectul juridic generic este reprezentat de ansamblul relaţiilor specifice vieţii sociale apărate prin normele penale care ocrotesc valorile sociale fundamentale. a cărei sferă este mai restrânsă.. op. Privit din punctul de vedere al sferei. . astfel încât înţelesul acestora să fie evident prin elementele esenţiale pe care le cuprind (infracţiuni contra siguranţei statului.obiectul juridic specific (individual) al infracţiunii este reprezentat de o categorie de relaţii sociale ce ocrotesc o anumită valoare socială. Bulai. Obiectul material al infracţiunii apare astfel ca fiind obiectul material asupra căruia se răsfrânge acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă. fiind astfel o parte a unui întreg (infracţiunile contra vieţii. În general. Relaţiile sociale dobândesc caracterul de obiect generic al infracţiunii deoarece au trasături fundamentale pentru existenţa umană şi sunt ocrotite de legea penală împotriva faptelor socialmente periculoase. există o corelaţie între acţiune-inacţiune şi obiectul material al infracţiunii. infracţiuni contra patrimoniului. raporturi. mijloace)34. corelaţie care se manifestă în delimitarea infracţiunilor ce au un obiect material (toate faptele care lezează bunuri şi obiecte) şi infracţiuni care nu au un obiect material (toate faptele care lezează relaţii. este caracteristic faptul că nu se confundă cu mijloacele de producere a infracţiunii (bunuri. obiecte) şi nici cu bunurile rezultate din săvârşirea faptei (obiecte. fiecare categorie de obiecte având un regim juridic distinct. obiectul material al infracţiunii reprezintă în fapt un gen de obiecte care se încadrează în clasa obiectelor materiale ce au proprietatea de a fi identificate. integrităţii corporale şi sănătăţii fac parte din categoria fundamentală de infracţiuni contra persoanei). Pentru obiectul material. 197. 36 . cit. infracţiuni contra autorităţii). 34 C. precizându-se aspectul juridic al infracţiunii. ca element al conţinutului infracţiunii. evaluate şi preţuite de societate. În sistemul de elaborare a unui obiect juridic generic (de grup) sunt identificate o mulţime finită de valori sociale. atitudini sociale: (infracţiuni contra demnităţii).Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii fixează în mod definitoriu specificul faptei socialmente periculoase (distrugerea unui bun sau furtul acestuia).

obiectul juridic specific (individual) face parte. c) După criteriul valorii există: obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent) . Suma celor două forme de acţiuni formează infracţiunea complexă prin care se ocrotesc două relaţii sociale distincte ( relaţia socială privind proprietatea şi relaţia socială privind persoana). Bulai.obiectul juridic principal al infracţiunii este reprezentat de existenţa în conţinutul unei infracţiuni complexe a două sau mai multe acţiuni. . în mod evident. dintre care una este principală. La baza obiectului juridic stă noţiunea de relaţie socială care ocroteşte şi apără valoarea socială fundamentală pentru care se săvârşeşte acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă sau faţă de care se manifestă periculozitatea socială. relaţie ocrotitoare a valorilor sociale privind viaţa. p. Sensul se schimbă de fiecare dată iar semnificaţia acestuia este impusă de comunitatea (gruparea) relaţiilor sociale şi de necesitatea sistematizării lor. pentru a nu se confunda cu un alt obiect juridic (infracţiunea contra vieţii). de schimbările şi de rezultatele acestora în sensul abordării îtâietăţii uneia dintre relaţiile sociale ocrotite prin norma legală (la tâlhărie în principal este ocrotită relaţia socială privind proprietatea) . de coerenţă internă. dar se aseamană cu obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunilor ce ocrotesc valoarea umană fundamentală: persoana. iar dacă sunt izolate în mod corespunzător. din obiectul juridic generic35.Din această cauză. 199. cu o valoare socială diminuată (conţinutul infracţiunii de tâlhărie este format dintr-un obiect juridic principal constând în luarea din detenţia sau posesia unei persoane a unui bun mobil ocotit de relaţiile sociale de ordin patrimonial la care se adaugă un obiect juridic secundar – adiacent – constând în întrebuinţarea de violenţe pentru a fura sau a păstra bunul. vor genera apariţia uneia dintre cele două posibile infracţiuni: infracţiunea contra persoanei sau infracţiunea contra patrimoniului (în funcţie de aportul acţional prioritar al infractorului pentru una dintre acţiuni). definitorie în apărarea unei valori fundamentale iar celelalte sunt acţiuni secundare. Sunt unele relaţii sociale care impun un obiect juridic specific (individual). Conceptul de obiect juridic principal este folosit într-un sens care lasă să se înţeleagă faptul că infractorul a urmărit realizarea infracţiunii complexe a cărei gravitate este mai mare faţă de oricare dintre acţiunile simple care o compun. cit. integritatea corporală şi sănătatea). op. Structura obiectului juridic principal este dependentă de prioritatea acţiunilor care compun infracţiunea complexă.. 35 37 C. deducându-se din acesta.

163 C. în caz contrar fapta urmând să nu fie reţinută ca infracţiune. art. Identificarea condiţiilor care trebuie să fie prin natura lor edificatoare în definirea unui conţinut al infracţiunii determină ca acţiunea să fie considerată infracţiune doar dacă obiectul îndeplineşte condiţiile specifice unei infracţiuni.).pen. pen. . pen. obiectul secundar (adiacent) al infracţiunii tinde către ansamblul relaţiilor privind persoana întrucât domeniul de aplicare al acestora este extins. de a realiza un scop socialmente periculos (atingerea securităţii statului prin acte de diversiune art.- obiectul juridic secundar (adiacent) al infracţiunii se formează prin ocrotirea secundară a unei valori sociale asociate în cadrul infracţiunii complexe cu o valoare şi o relaţie socială prioritară (în contextul infracţiunii de tâlhărie valoarea şi relaţia socială secundară constă în ocrotirea persoanei prin comparaţie cu valoarea şi relaţia socială principală constând în ocrotirea patrimoniului). art. înscrisuri privind drepturile statului când sunt distruse. art. ca urmare a acordării priorităţii uneia dintre acţiuni. 213 C. condiţiile incriminării faptei după obiectul infracţiunii. se identifică cu termenii care indică fapta ce va trebui să fie guvernată de norma juridică incriminatoare. felul bunului : bun mobil în cazul infracţiunii de furt.. alterate ori ascunse pentru a se compromite interesele de stat. Tipologiile în care se pot clasa condiţiile incriminatorii prin raportarea lor la obiectul infracţiunii au drept criterii37 natura obiectului infracţiunii documente. locul situării bunului în momentul săvârşirii faptei: la infractorul care refuză restituirea bunului în cazul abuzului de încredere.pen. Atributele fundamentale ale obiectului infracţiunii definesc poziţia care fapta o ocupă 36 37 Idem. Obiectul infracţiunii desemnează anumite cerinţe şi implicit principii de ocrotire a valorii şi relaţiei sociale care va trebui să fie ocrotită prin lege. Schematic. 38 Ibidem. cunoaşterea acestora permiţând înţelegerea şi aplicarea normei legale la necesităţile vieţii sociale .. Conţinutul infracţiunii nu trebuie să fie dificil de diferenţiat. Acestea sunt de fapt regulile elementare constituite în interdicţia de a produce unele urmări. suprapunându-se pe toate celelalte domenii în care relaţiile sociale au un specific definit de valorile sociale ocrotite prin lege. 208 C. Semnalarea deosebirilor dintre cele două forme de obiecte juridice (principal si secundar) determină clasificarea infracţiunii complexe într-o anumită categorie de infracţiuni precum şi cunoaşterea transformărilor prin care trec obiectele juridice. Obiectul infracţiunii ca element component al conţinutului acesteia. Acţiunea trebuie să se refere la un sistem de valori mai mult sau mai puţin implicit care rezultă din conţinutul faptei incriminate36. 168 CV.

2. Conceptul de subiect „subiectum” – ceva aşezat dedesupt (lat.în sistemul infracţional. 2. manifestarea psiho-fizică a unei persoane în sensul săvârşirii unei acţiuniinacţiuni38. de producere. sau caracteristica suferirii unor consecinţe de pe urma infracţiunii. ca element al conţinutului infracţiunii Atitudinea. urmând să suporte consecinţele acestor fapte în cadrul raportului juridic penal de conflict cât şi persoanele care beneficiază de ocrotirea valorii sociale vătămate prin fapta penală săvârşită. de săvârşire.5. urmând să răspundă penal pentru săvârşirea infracţiunii. aceste persoane devin subiecţi activi. Atunci când comportamentul subiecţilor este ambiguu. comportamentul indivizilor este permis de relaţiile sociale care ocrotesc valori fundamentale. participativă. cât şi cu atitudinea pasivă. de adoptare a unor acţiuni-inacţiuni producătoare de pericol social. iar dacă au suferit o vătămare psiho-fizică de pe urma infracţiunii devin subiecţi pasivi. identitatea relaţiilor şi valorilor apărate iar în cazul neîndeplinirii acestor condiţii. sub – dedesupt şi jacco – a sta) al infracţiunii este asociat atât cu atitudinea activă. calificarea calităţii acestora în cazurile individuale concrete (infractor sau victimă) presupunând un proces de adaptare la interesul acţional urmărit. Subiecţii infracţiunii dispun şi îşi modelează acţiunea-inacţiunea conform mobilului şi scopului infracţional urmărit. Sunt astfel subiecţi ai infracţiunii atât persoanele care nu au respectat obligaţiile. prin încălcarea normelor prohibitive. de acţionare. imprecis sau neclar. însă. de aplicare. 39 . Calitatea de subiecţi ai unei infracţiuni exprimă caracteristica încălcării obligaţiei de conformare faţă de normele penale. normele penale obligatorii stabilite în cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit faptele interzise. care prezintă pericol social precum şi suferinţa psiho-fizică de pe urma unei infracţiuni califică aceste persoane ca fiind subiecţi ai infracţiunii. de a suferi o vătămare din cauza producerii unei infracţiuni. în momentul în care au săvârşit unele acţiuni-inacţiuni infracţionale. Subiecţii. unul dintre criteriile după care trebuie să se califice atitudinea acestora în aflarea sensului şi a limitelor de comportament trebuie să fie acela al echităţii. Subiecţii 38 „Infractio fundantur in mente” – Infracţiunea se formează în gandire. Deoarece factorii subiectivi urmăresc anumite obiective. spre deosebire de calitatea de subiecţi ai raportului juridic penal de conformare şi de persoanele care au săvârşit fapte penale nu poartă răspunderea penală a acestora (având doar calitatea de subiecţi de drept penal). se anulează caracterul penal al faptei.

scopuri care vor determina subiectul activ să declanşeze acţiunea-inacţiunea infracţională. În mod obiectiv. în relaţiile cu mediul lor fizic şi social care influenţează mobilurile. instigator sau complice. înfăptuirea. după participarea fizico-afectivă directă în realizarea acţiuniiinacţiunii infracţionale şi după consecinţele suferite prin infracţiune.2.1. Subiecţii activi ai infracţiunii Categoria de subiecţi activi ai infracţiunii este desemnată de persoanele care efectuează. necesităţi. Subiecţii infracţiunii reprezintă un element al conţinutului infracţiunii şi sunt reprezentaţi de persoanele care săvârşesc fapte penale. 2. psihică sau materială suportată de o persoană considerată victima a faptei infracţionale. Subiecţii infracţiunilor se clasifică. iar calitatea de subiecţi pasivi derivă din suferinţa de origine fizică. exercitarea. moral şi material tinzând să evite rezultatul socialmente periculos al infracţiunii. scopurile. atitudine manifestată de subiectul activ şi o atitudine de apărare pe plan fizic. 40 . Calitatea de subiecţi activi derivă din atitudinea. situaţie în care va interveni activitatea de identificare a pericolului social concret în vederea nuanţării şi aplicării pedepsei penale. producerea. precum şi persoană care dobândeşte calitatea de participant la săvârşirea infracţiunii în calitate de coautor. scopuri. ostilă. în subiecţi activi şi subiecţi pasivi. negând caracterul prohibitiv al legii penale. psihice sau materiale califică atitudinea subiectului pasiv. îndeplinirea sau comiterea unei infracţiuni aflată în faza tentativei sau consumată. iar efortul depus pentru împiedicarea unui rezultat infracţional precum şi suferirea unor vătămări fizice. Efortul depus în sensul realizării unoir cerinţe individuale cu un caracter socialmente periculos califică atitudinea subiectului activ. pricinuirea. atitudine manifestată de subiectul pasiv. trebuinţele şi motivaţiile acestora.5. pentru exercitarea unor deprinderi sau pentru realizarea unor convingeri sau idealuri.adoptă un anumit comportament. nocivă având un caracter socialmente periculos prin rezultatul vătămător faţă de relaţia socială. Actul volitiv-acţional apare astfel ca un rezultat al tentativei realizării unor trebuinţe. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect activ al infracţiunii este caracterul activ. în orice raport juridic penal se disting două atitudini: atitudinea agresivă. energia activă a persoanei care săvârşeşte infracţiunea. cât şi de persoanele care au fost vătămate de infracţiuni. coordonează acţiunea-inacţiunea infracţională în sensul săvârşirii nemijlocite sau a participării la producerea acesteia. ameninţătoare. calitatea de subiect activ al oricărei infracţiuni este determinată de activitatea concretă desfăşurată de o persoană pentru împlinirea unor trebuinţe. operaţional al persoanei denumită infractor constând în săvârşirea. Rezultă că.

Când asupra învinuirii aduse inculpatului. În acest sens. fapt care ar exclude aplicarea răspunderii faţă de persoana juridică. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat („in” – în şi „culpa” – vină). 39 Prin proiectul de modificare a Codului Penal se instituie răspunderea penală a persoanelor juridice simultan cu răspunderea persoanelor fizice din conducerea acesteia constând în: suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţi pe perioade între două luni şi un an sau chiar dizolvarea societăţii. iar instituţiile de presă nu pot fi condamnate la dizolvare. sindicatele şi instituţiile publice. în art. infractorul fiind considerat purtătorul responsabilităţii sociale. Personalul de conducere al societăţii este răspunzător penal atât pentru faptele rezultate din activitatea societăţii cât şi pentru faptele generate din orice altă activitate (lipsa de supraveghere. Subiect activ al infracţiunii pot să fie doar persoane fizice (care îndeplinesc condiţiile de vârstă şi responsabilitate). să suporte şi să execute pedeapsa penală aplicată de organele judiciare. de gestionare) care produce încălcarea legii penale. indiferent de calitatea în care acţionează (autor. urmând să fie pedepsit şi determinat să adere în mod conştient la normele comportamentale sociale.Acţiunea-inacţiunea infracţională implică procese psihofiziologice active orientate întotdeauna spre realizarea unor urmări socialmente periculoase prin prejudicierea valorilor sociale ocrotite prin legea penală. Calitatea de subiect activ al infracţiunii aparţine doar persoanelor fizice 40 care desfăşoară activităţi variate în structura cărora trebuie să se distingă conştientizarea unor scopuri şi mobiluri individuale. Persoanele juridice nu răspund penal. Legea penală. Întinderea efectelor răspunderii penale nu este posibilă faţă de persoana juridică deoarece acţiuneainacţiunea infracţională este rezultatul atitudinii psiho-fizice a persoanelor fizice mandatate pentru administrarea fondurilor şi intereselor societăţii chiar dacă actele de administrare sunt efectuate în numele şi pentru persoana juridică. infracţiunile fiind săvârşite de reprezentanţii legali (conducerea acestora) în exercitarea atribuţiilor de serviciu. partidele. 40 Calitatea de subiect activ al infracţiunii a fost acordată de doctrină atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (morale). De altfel. de îndrumare. Săvârşirea cu vinovăţie a acţiunii-inacţiunii prevăzută de legea penală sub forma tentativei pedepsibile sau a infracţiunii consumate. atât individualizarea cât şi aplicarea concretă a pedepsei se referă doar la persoane fizice (luate individual sau ca reprezentante ale unei persoane juridice) fiind imposibilă pedepsirea penală (în actuala formă de reprezentare legislativă) a persoanei juridice ca entitate juridică. acesta fiind numit condamnat. instigator. de control. instanţa că constatând fapta există şi că reprezintă infracţiune şi a fost săvârşită de acesta. persoanele juridice neputând îndeplini această calitate 39 . 144 defineşte comiterea unei infracţiuni ca săvârţire a oricăreia dintre infracţiunile consumate sau ca tentative şi participarea la comiterea acestora. sensul pedepsei penale este reprezentat de reformarea socială a infractorului – persoană fizică. va pronunţa condamnarea inculpatului. coautor. complice) desemnează pe autorul acesteia (persoană fizică) împotriva căruia nu a început urmărirea penală ca fiind făptuitor sau infractor. Prin calitatea de subiect activ al infracţiunii se rezumă fenomenul social infracţional la acţiunile-inacţiunile individuale şi se cercetează motivele producerii faptei. 41 . Dacă împotriva făptuitorului (infractorul) s-a declanşat urmărirea penală însă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală (prin rezoluţie şi proces verbal) acesta este denumit învinuit. Nu au răspundere penală autorităţile publice. Cea mai mare parte a autorilor consideră că persoanele juridice nu pot avea această calitate deoarece sensul general al răspunderii penale constă în obligarea persoanei care a săvârşit infracţiunea să răspundă.

Conceptul de discernământ (fr. făptuitorul reprimându-şi sau diminuându-şi actele de frânare sau de perturbare a acţiunii ce va fi realizată. Însă unele elaborări teoretice definesc şi tendinţa potrivit căreia infracţiunile pot să fie săvârşite şi de persoanele juridice (în special. Acţiunile complexe săvârşite de infractori au impus ca prag de a se considera stabilizate aptitudinile individuale.pen. afectivă şi volitivă a individului de a aprecia. de scopul urmărit. După exprimarea intenţiei de săvârşire a acţiunii-inacţiunii. de înţelegere şi apreciere a caracterului periculos al faptei. la stabilizarea motivaţională şi la executarea efectivă a acţiunii. infracţiunile de natură economică. volitiv. Urmează îndeaproape activitatea de adoptare a hotărârilor în vederea realizării scopului propus. în vederea răspunderii penale pentru acţiunile-inacţiunile săvârşite. împlinirea vârstei de 14 ani. legea penală impune existenţa unor condiţii generale: vârsta responsabilităţii penale. discernement) este reprezentat de capacitatea (facultatea. emoţional şi fizic. pentru realizarea unui interes individual. prin evaluarea urmărilor faptei. de evaluare de către făptuitor a urmărilor acţiuniiinacţiunii comise şi de formulare a unor concluzii pentru acţiunile care vor urma. calitatea) psihointelectuală. exprimat în plan psihic.Deoarece activitatea infracţională presupune acţiuni de mobilizare şi de concentrare a energiilor psihonervoase şi fizice. 50 C. prin deliberarea asupra condiţiilor de desfăşurare. Practica judiciară atestă în mod invariabil (în actuala reglementare legislativă) întrunirea calităţii de subiect activ al infracţiunii doar de persoanele fizice. Săvârşirea unei acţiuni-inacţiuni implică pentru făptuitor adoptarea unui mod de organizare a activităţii sub aspect intelectual. pentru îndeplinirea calităţii de subiect activ al infracţiunii. responsabilitatea asupra faptei penale şi libertatea de gândire şi acţiune pentru săvârşirea faptei penale. Responsabilitatea pentru rezultatul socialmente periculos al faptei săvârşite.) întrucât minorul este lipsit de discernământ pentru faptele comise. deoarece fapta nu este considerată infracţiune (art. Aceste faze acţionale trebuie să fie conştientizate de făptuitor care va proceda la confruntarea şi adaptarea unor mijloace şi măsuri la împrejurările concrete de realizare a scopului urmărit. de a 42 . de a judeca. Vârsta responsabilităţii penale. deoarece acestea sunt ameninţate efectiv de a fi private de libertate sau de a suferi alte pedepse penale. Până la împlinirea acestei vârste. răspunderea penală este exclusă. impune cu necesitate existenţa unei capacităţi psihofizice de determinare în mod liber a voinţei spre scopul urmărit. fiscală. comercială) ca rezultat al voinţei acţionarilor fără însă a se explca faptul că pedepsele constând în suspendarea activităţii persoanei juridice sunt definite de alte ramuri de drept (comercial) iar nu de dreptul penal. Realizarea oricărei fapte determină pregătirea prealabilă a acesteia prin gândirea unei forme de acţiune. ca o condiţie esenţială pentru calificarea subiectului activ al infracţiunii. făptuitorul procedează la verificarea modalităţii de realizare a faptei.

Responsabilitatea este. separate de totalitatea acţiunilor desfăşurate până la acel moment. deoarece lipsa discernământului presupune doar lipsa de a aprecia necesitatea şi rezultatul acţiunii săvârşite în mod concret. voliţionale. Responsabilitatea se identifică în existenţa capacităţii intelective şi volitive a persoanei de a exercita şi de a înţelege semnificaţia actelor şi faptelor independente pe care este posibil să le săvârşească. Dacă făptuitorul nu a împlinit vârsta de 14 ani. din punct de vedere social. de apreciere şi de stabilitate emoţională) precum şi de afirmarea voinţei individuale. a lipsei de judecată. Discernământul presupune existenţa certă. indiferent de capacitatea sa psihointelectivă şi de dezvoltarea sa fizică. evaluând rezultatele acesteia ca acceptabile sau inacceptabile. 50 C.) nu este considerat a avea discernământ asupra 43 . aceşti factori impunând împletirea judecării constatative cu ce apreciativă în cadrul acţiunii-inacţiunii comise. Evaluarea discernământului individual este impusă de existenţa unei capacităţi intelective (inteligenţa şi raţiunea individului) şi volitive care nu trebuie să fie afectate. prevede obligaţii de la care subiecţii nu trebuie să se abată. motiv pentru care sunt consideraţi ca lipsiţi de discernământ. pentru a fi aplicată. Astfel. în toate cazurile fiind necesară existenţa unei facultăţi individuale de apreciere a urmărilor acţiunilor săvîrşite. Minorii în vârstă de până la 14 ani nu înţeleg starea de pericol social creată printr-o faptă şi nu apreciază caracterul periculos al acesteia din cauza lipsei capacităţii fizice şi psihice necesare. de efortul individual şi experienţa de viaţă.discerne şi de a horărî executarea unei acţiuni-inacţiuni. trebuie ca în prealabil să fie înţeleasă sub aspectul aflării sensului exact şi a limitelor sale de aplicare. Înţelegerea normei juridice este determinată de gradul de dezvoltare al gândirii (capacitatea de cunoaştere. Conceptul de discernământ are un conţinut distinct de conceptul de responsabilitate deoarece discernământul se referă la acţiunea-inacţiunea săvârşită în mod concret de făptuitor. Lipsa discernământului nu se confundă cu iresponsabilitatea care exprimă starea psihovoliţională a individului de a nu putea răspunde de faptele sale periculoase (fiind caracterizată prin lipsa simţului de răspundere al făptuitorului). cognoscibile privind comiterea faptei concrete. verificabilă a unei motivaţii afective. situaţie în care se procedează la pedepsirea făptuitorului iar. prin lege (art. pentru majoritatea indivizilor. o condiţie de existenţă normală iar lipsa discernământului se referă doar la modul concret de a acţiona sau a se abţine de la săvârşirea unei fapte distincte. în cazul irespnsabilităţii (stare psihofizică ce caracterizează lipsa simţului de răspundere). după adoptarea unei atitudini influenţată şi determinată de mediul ambiental şi educaţional. se va înlătura caracterul penal al faptei. norma de conduită impune limite permise în relaţiile sociale. acesta lipsind minorului în vârstă de până la 14 ani şi bolnavului mintal.pen. însă interzice săvârşirea unor fapte sau acte juridice sau. Norma juridică.

stările afective şi volitive provocând tensiune intrapsihică. exprimă existenţa capacităţii psiho-fizice a persoanei de a înţelege şi a accepta sensul acţiunii-inacţiunii exercitate în mod liber precum şi de a evalua rezultatul socialmente periculos al faptei prin raportarea la scopul urmărit. prin lege specială se adoptă măsuri de ocrotire socială constând în supravegherea sau internarea într-o şcoală specială de reeducare din subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Responsabilitatea asupra faptei penale (discernământul).faptelor săvârşite (indiferent de modul de acţiune sau de gravitatea faptei). Responsabilitatea implică facultatea de păstrare şi recunoaştere ulterioară a consecinţei faptei comise chiar dacă acţionează contra propriului interes. în sens generic. Responsabilitatea apare doar în momentul în care făptuitorul îşi poate controla modul de gândire şi de acţiune în vederea modificării evenimentului într-un scop profitabil. Răspunderea penală reprezintă o instituţie a dreptului penal (având ca temei săvârşirea infracţiunii) şi constă în obligarea făptuitorului să suporte şi să execute măsurile. Când se încalcă o normă juridică de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care sunt consideraţi prin puterea legii că nu au discernământ. Responsabilitatea faptei penale impune existenţa capacităţii de autonomie în gândire şi acţiune. Astfel. Conceptul de responsabilitate penală se deosebeşte de răspunderea penală. o independenţă conştientizată ce va evolua corespunzător gradului de vinovăţie a infractorului care nu a adoptat măsurile normale pentru evitarea situaţiilor conflictuale. care înlătură răspunderea penală. ca o cerinţă esenţială reţinerii vinovăţiei făptuitorului pentru săvârşirea unei fapte sau a aplicării răspunderii penale. cu păstrarea unui mod comportamental normal. chiar dacă devine socialmente periculos. aprecierea corespunzătoare a momentului săvârşirii faptei din propria voinţă precum şi a rezultatului socialmente periculos al faptei sau posibilitatea de a se abţine de la producerea acestui rezultat. prin opoziţie cu iresponsabilitatea făptuitorului. împotriva acestora. 44 . sancţiunile şi pedepsele aplicate de organele judiciare. Responsabilitatea poate fi înţeleasă. Starea psiho-fizică normală a unei persoane înseamnă maturitatea în gândire şi acţiune “acţiunea trebuie să urmeze doar evidenţa raţiunii şi nu a simţurilor” – (Solam evidentiam rationis actio sequi debent non autem sensuum). ce este stabilizată doar în cazurile când gândirea şi voinţa prezintă starea de echilibru (psiho-fizic) în contextul unei existenţe integrată în normele sociale. responsabilitate penală reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa calităţii de subiect activ a făptuitorului infracţiunii (condiţie caracterizată prin capacitatea de înţelegere a faptei şi a efectelor acesteia).

41 42 Simţurile noastre ne înşeală adesea “nonnunquam sensus nostri nos fallunt”. M. Substanţele toxice. Anormalitatea comportamentului individual se regăseşte sub următoarele forme: anormalitate psihică situaţională. Tănăsescu. Aceste stări tulbură comportamentul. agresivitatea necontrolată44. determinate de accidente. 108. anormalitate generată de consumul de droguri şi de alcool şi anormalitate generată de o boală psihică. Anormalitatea generată de o boală cronică (handicapaţii fizic. op.pen). 73 – 76. p. starea de spirit a făptuitorului fiind stapânită de depresii. nevroze. Criminologie.Normalitatea comportamentului individual reprezintă o formă concretă de acceptare a exigenţelor sociale prin raportarea acţiunii-inacţiunii la vârstă. deoarece dispun de o voinţă independentă în luarea şi dirijarea acţiunii spre scopul fixat în prealabil. constă în orientarea comportamentului spre iraţional. însă pe durata trăirii anormalităţii. 1993 . astenie. Anormalitatea generată de o boală psihică. Sillamy. 43 V. deliruri. de dezaprobare. 45 I. INS. iritabilitate. furia. 453 – 455 C. gradul de cultură şi intensitatea implicării emotiv-acţionale a infractorului în comiterea aceteia41. delirul. fapt care determină adoptarea unor acţiuni nesăbuite. de a judeca. de a înţelege şi de a raţiona în mod normal. ori nu puteau fi stăpâni pe ele. 44 N. paralizii sau pierderea sensibilităţii. deziluzia. demenţe presenile 45. Ogodescu. Bolnavii cronici care sunt condamnaţi pentru săvârşirea unor categorii de infracţiuni pot benefucia de întreruperea executării pedepsei dacă se constată că suferă de o boală care îi pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa pe durata până se vor găsi în situaţia de a putea continua executarea pedepsei (art. agresivitatea. 1995. spre inconştient astfel că bolnavii majori care au săvârşit fapte infracţionale vor fi declaraţi iresponsabili dacă. în momentul comiterii. 22. Editura Ştiinţifică. orbii) dacă nu au gândirea şi voinţa alterate de maladii răspund pentru faptele săvârşite. constă în afectarea capacităţii de a gândi. Steriade. nu puteau să-şi dea seama de sensul acţiunilorinacţiunilor. surdomuţii. voluptatea sau pasivitatea. Timişoara. imbolnăvesc sistemul nervos 43 în sensul pierderii de către individ a facultăţilor mintale. psihoze. Îndreptar de psihiatrie. o deteriorare mentală. 1963.Editura Helicon. anxietate42. Bucureşti. 263. cit. Anormalitatea psihică situaţională constă în stări reactive. pierderea memoriei. făptuitorul dispune de o voinţă independentă în producerea faptei şi de puterea discernământului asupra acesteia. dezorientarea în timp şi spaţiu. Anormalitatea generată de consumul de droguri şi alcool. ED. astfel că nu va fi înlăturată responsabilitatea infractorului. P. Consumul de alcool generează tulburări fizice şi psihice prin diminuarea capacităţii intelective. Lăzărescu. starea depresivă. Din istoria cunoaşterii creierului. anormalitate generată de o boală cronică. p. p. Voiculescu. 45 . D. Consumul de droguri modifică atitudinea făptuitorului în sensul diminuării activităţii fizico-intelectuale sau excitării psihice constând în producerea unor sentimente şi pasiuni care neglijează exigenţa socială şi determină disperarea. M. euforia.

5. psihice. chiar dacă executarea nu şi-a produs efectul urmărit sau a fost întreruptă. ca subiect al raportului juridic penal de conflict. psihică.2. subiect pasiv. Subiecţii pasivi ai infracţiunii Subiectul pasiv al infracţiunii este definit de persoana care îndură o suferinţă de natură fizică. definind acea realitate a personalităţii subiectului afectat în interesele sale de actul victimizator comis de subiectul activ. 46 . urmând să recupereze atât suferinţa (fizică. morală sau materială. Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice.2. morală) cât şi dauna (materială). materiale şi morale ca rezultat al agresiunii subiectului activ. îndeplinirea acestei calităţi se realizează în următoarele condiţii: persoana fizică va trebui să probeze intervenţia suferinţei fizice. morală. persoana juridică va dovedi intervenţia suferirii unei daune morale sau materiale. persoana fizică trebuie să probeze pe lângă suferinţă şi dauna materială. dauna fiind o “consecutio actionis” (consecinţă a acţiunii) iar nu a suferinţei directe.2. psihică. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect pasiv este caracterul său de rămânere în pasivitate (chiar şi în situaţia când ar încerca să înlăture efectele faptei infracţionale. persoana prejudiciată va folosi ca temei al interesului afectat existenţa pagubei astfel că numai dacă există victimizare va exista şi calitatea de subiect pasiv. să apere valoarea socială lezată. în timp ce persoana prejudiciată civil va recupera doar dauna civilă întervenită în urma producerii faptei (moştenitorii victimei decedate în urma producerii unui accident mortal din culpa infractorului). Relevant este faptul că în mod obişnuit subiectul pasiv suportă atât o vătămare cât şi o daună civilă. Pentru persoana fizică. Victimizarea reprezintă trăsătura care diferenţiază calitatea de subiect pasiv (persoana fizică sau juridică vătămată efectiv de infractor) de atributul persoanei care a suferit o daună de natură civilă prin acţiunea unei alte persoane. Deoarece activitatea infracţională determină efecte vătămătoare pentru subiectul pasiv. Calitatea de subiect pasiv revine atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice care au fost vătămate prin infracţiune sau prin încercarea de punere în executare a hotărârii de săvârşire a faptei. vătămarea relevă întreg dinamismul suferinţei umane: fizică. să restabilească relaţia socială afectată de infracţiune). psihică sau materială ca urmare a producerii faptei soacialmente periculoasă de către subiectul activ. morală sau psihică în urma infracţiunii produse.

dacă această calitate nu se realizează. într-un sens special impune condiţia ca persoana fizică să îndeplinească. subiect pasiv simplu (necircumstanţial) şi subiect pasiv calificat (circumstanţial). 30 C. Conceptul de condiţie. infracţiunii De regulă.Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii. conţinutul juridic al infracţiunii nu va exista. adiacent (cazul atentatului). ca element al conţinutului Locul săvârşirii faptei. În definiţia conceptului de infracţiune se menţionează că intră sub incidenţa legii penale acţiunile-inacţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre. pen. pen. de timpul săvârşirii acesteia (unele infracţiuni “săvârşite în timp de război” sau în timpul unei “lupte”). subiecţii au fost calificaţi după anumite criterii în următoarele categorii: subiect pasiv general şi subiect pasiv special (ex. Statul şi persoana fizică sau juridică).2. 2. in mod obligatoriu.). Alteori săvârşirea infracţiunii într-un anumit timp ( tempus commisi delicti) constituie o circumstanţă agravantă pentru acea infracţiune (“în timpul nopţii”. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii sunt necesare îndeplinirea unor condiţii clasificate după următoarele criterii: 47 Timpul săvârşirii faptei. este reprezentat de un fapt (o acţiune-inacţiune). 206 C. ca element al conţinutului . în sensul frânării sau stimulării producerii acestuia. În realizarea conţinutului infracţiunii. o anumită calitate astfel încât. în cazul calomniei. însă în anumite cazuri legea condiţionează existenţa infracţiunii în mod direct. subiect pasiv principal şi subiect pasiv secundar.6. o împrejurare care influenţează apariţia sau desfăşurarea unui fenomen. – fapta să fie săvârşită în public. art.2. conceptul de timp nu are o semnificaţie juridică deosebită pentru existenţa infracţiunii. infracţiunii Semnificaţia locului săvârşirii infracţiunii este determinată de importanţa stabilirii competenţei teritoriale a organelor juridice (art. În doctrina juridică penală. în general. pentru adoptarea măsurilor de adoptare socială (locus commisi delicti). “în timpul calamităţii”). 2. legea impune anumite condiţii referitoare la locul săvârşirii faptei (ex.7.

C. V.. concomitente (care există în acelaşi timp. 84. op. p. vârsta necesară responsabilităţii infractorului. cit. cu săvârşirea acţiunii-inacţiunii) şi subsecvente (care au urmat după săvârşirea faptei penale)49. natura internă a acesteia astfel că. op. intervenţia prescripţiei acţiunii penale. lipsa unei condiţii esenţiale determină inexistenţa infracţiunii47. simultan. Mitrache. în cazul lipsei unei condiţii accidentale.a) după criteriul factorilor influenţaţi de condiţii. care întrerup desfăşurarea normală a acţiunii-inacţiunii sau indică o însuşire de agravare sau de atenuare a acesteia. fundamentale deoarece exprimă ceea ce este principal şi stabil în conţinutul infracţiunii. op. 48 Idem. Mitrache. însă. 168. C. aplicarea actelor de clemenţă şi reţinerea stării de recidivă. la timpul săvârşirii infracţiunii (criteriul prin care se determină legea valabilă. fără ca infracţiunea să înceteze a mai exista. Bulai. Bulai. accidentale (circumstanţiale) care arată împrejurările48 imprevizibile. 46 47 C. 82. p. infracţiunea va exista în forma sa tipică. la locul săvârşirii infracţiunii (stabileşte competenţa teritorială a organelor judiciare). O modificare a acestora sau o dispariţie nu schimbă faptul că infracţiunea există în forma sa tipică. 169. op. în momentul săvârşirii infracţiunii). p. se califică unele infracţiuni săvârşite în timpul nopţii). condiţiile46 se clasifică în esenţiale (constitutive).. cit. 49 Idem. b) după criteriul rolului în determinarea existenţei infracţiunii . c) după criteriile existenţei în momentul producerii acţiunii-inacţiunii . cit. cit. condiţiile se clasifică în: preexistente (care au existat mai înainte de săvârşirea faptei penale). op. Dobrinoiu şi colab. la obiectul infracţiunii (valorile sociale ocrotite prin legea penală). 132. Condiţiile neesenţiale sunt caracterizate prin faptul că se pot modifica în anumite limite sau pot fi înlăturate.. p.. C. la subiecţii infracţiunii (persoana care săvârşeşte infracţiunea şi persoana care suportă consecinţele vătămătoare ale infracţiunbii). p. cit. 48 ... acestea se referă la actul de conduită individuală (desfăşurată de infractor.

deci. fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ). În acest sens. întemeiate pe cerinţele de abstractizare şi generalizare a acestor trăsături de conţinut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui conţinut incriminator. ea nu poate fi considerată ca infracţiune. conţinutul infracţiunii de viol va fi diferit de conţinutul infracţiunii de omor. constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte. ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi elementele prevăzute în dispoziţia incriminatoare. lit. Altfel spus. este studiată în cadrulpărţii generale a ştiinţei dreptului penal. adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii. d – Cod Procedură Penală. 49 . În consecinţă.Structura conţinutului infracţiunii Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune. 10.1. Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este. În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conţinuturilor unor infracţiuni individuale de pe poziţia unei metodologii ştiinţifice. îndeplinind toate condiţiile specificate în acest cadru. 10 din Codul de Procedură Penală foloseşte sintagme de “elemente constitutive ale infracţiunii”. toate cerinţele care determină conţinutul incriminării. etc. lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia. interesând partea specială a dreptului penal.). fie – după caz – achitarea sa în temeiul art. cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni. interpretării şi aplicării legii funcţia generală de determinare. care o deosebesc de faptele nepenale. pentru ca o faptă să constituie infracţiune. dacă o faptă concretă nu prezintă vreuna din trăsăturile prevăzute de lege. În timp ce noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni. fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete. noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracţiuni (de pildă. care spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii individuale. situaţie care atrage fie scoaterea persoanei de sub urmărire penală. echivalent cu conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării. art.Capitolul 3 Structura conţinutului infracţiunii (elemente) Subiectul infracţiunii 3. ştiinţa dreptului penal a elaborat şi noţiunea de conţinut generic al infracţiunii.

pen.. b) După criteriul variantelor de incriminare. după stările de lucru concrete. ca fiind uciderea unei persoane) .inacţiune. 174 C. în diferite forme (variante) califică acţiunea-inacţiunea ca infracţiune simplă. pen. în scopul de a şi-l insuşi pe nedrept – furtul art. pen).) reprezintă o formă atenuată de omor (art. care va fi suficientă pentru caracterizarea acesteia. Uneori conţinutul juridic coincide cu conţinutul constitutiv. precum şi traficul de sclavi. ca fiind infracţiune (uciderea unei persoane realizează conţinutul simplu al infracţiunii de omor. Îndeplinirea mai multor condiţii alternative prevăzute de norma incriminatoare. . deoarece conţinutul acestora este simplu (punerea sau ţinerea unei persoane în sclavie. Clasificarea se face cu ajutorul următoarelor criterii : a) După criteriul structurii. prev. pen. realizează în oricare dintre variante conţinutul simplu al infracţiunii unice de sclavie.) . infracţiunea constând doar în realizarea acţiunii : uciderea unei persoane (art. pen.Structura conţinutului de infracţiune cuprinde toate conţinuturile ce aparţin realităţii obiective. 209 lit. 178 C. 174 C. conţinutul simplu. ca urmare a adoptării unei anumite forme de vinovăţie. g) care imprimă faptei o periculozitate socială sporită . conţinutul atenuat.) . conţinut complex – întruneşte mai multe laturi sau elemente diferite. fără consimţământul acestuia. săvârşită imediat după naştere. de art. Astfel. deoarece norma incriminatoare nu impune îndeplinirea unor condiţii speciale de către un infractor. format de totalitatea condiţiilor cerute de norma penală incriminatoare. necesară pentru un conţinut de infracţiune tip sau agravat (intenţia). ca fiind infracţiune sau o anumită variantă (formă) a unei infracţiuni. cuprinzând condiţii pentru mai multe variante ale aceleiaşi infracţiuni. de către mama aflată într-o stare de tulburare. Această diferenţiere a conţinuturilor de infracţiune îşi are originea în diferenţierea criteriilor de clasificare. 174 C. conţinut constitutiv (cuprinde întreaga conduită a infractorului) . 177 C. 190 C. pen. după înţelesul şi premisele acestor stări. prev de art. latura obiectivă şi latura subiectivă a comportamentului infractorului (pruncuciderea este definită de art. dacă legea nu impune cumularea condiţiilor. pen. necesare pentru a putea caracteriza o acţiune . pentru ca o anumită acţiuneinacţiune să fie considerată infracţiune prevăzută de norma legală (omorul este definit de art. conţinuturile infracţiunii se clasifică în: conţinut de bază (tipic) – întruneşte condiţiile necesare pentru existenţa unei infracţiuni tip (luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. conţinuturile infracţiunii se clasifică în conţinut juridic. Eventualitatea mai multor condiţii dintre cele alternative nu schimbă calificarea juridică a infracţiunii unice. uciderea din 50culpă a unei persoane (art. pricinuită de naştere).) . deoarece toate variantele alternative alcătuiesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni. 208 C. cuprinde o singură formă (variantă) de realizare a acţiunii-inacţiunii. 174 C. conţinut agravat format de îndeplinirea unor condiţii speciale de timp (furtul săvârşit în timpul nopţii – art. ca fiind uciderea copilului nou-născut..

instigarea sau complicitatea). se produce din culpa infractorului.. etc.. pen. astfel că. conţinut atipic (trunchiat). conţinut generic. Trăsăturile conţinutului generic reprezintă matricea care se regăseşte în toate infracţiunile. elementele de structură – sau altfel spus condiţiile de existenţă ale infracţiunii – se referă la aumite coordonte. art. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. conţinuturile se clasifică în : conţinut tipic (integral). 5. care cuprinde toate condiţiile ce formează conţinutul juridic al infracţiunii (lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice – art. cât şi pentru cunoaşterea diferitelor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii. Coordonatele sau 51jaloanele ce polarizează condiţiile de existenţă ale infracţiunii sunt : . obiectul infracţiunii . acestea fiind baza de reţinere în norma penală a conţinutului generic al infracţiunii. iar nu cu intenţie (condiţie obligatorie pentru reţinerea infracţiunii de omor) : c) După criteriul formei infracţiunii . 3.). 20 rap. În general. pe lângă îndeplinirea condiţiilor de realizare a infracţiunii tip (integrale). reprezentat de conţinutul prevăzut în norma juridică pentru o infracţiune concretă. Conţinutul generic al infracţiunii este format din următoarele elemente : 1. subiecţii infracţiunii. Prin structura conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se organizează şi se configurează ca părţi ale aceluiaşi ansamblu diferitele elemente componente ale conţinutului infracţiunii.pen. a relaţiilor reciproce. 208 C. la art. 4. constă în punerea în executare a hotărârii de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia altuia. în toate cazurile de infracţiuni specifice. acesta deosebindu-se de conţinutul oricărei alte infracţiuni. însă executarea a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul). Conţinutul atipic impune necesitatea ca. precum şi a naturii şi poziţiei acestora în raport cu actul de conduită interzis. deoarece uciderea în cazul art. se întâlnesc premisele generice. actele-premisă . pen. conţinutul constitutiv . tentativă. să se realizeze şi condiţiile atipice (actele preparatorii. însemnând că. Cunoaşterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conţinutului. 178 C. care se abate de la caracteristicile infracţiunii obişnuite (tip). dacă nu sunt întrunite condiţiile atipice. pen. Această înţelegere permite a se cunoaşte care din elementele şi condiţiile prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinate pentru existenţa infracţiunii şi. 2. 180 C. fără de care nu se poae concepe existenţa infracţiunii. care cuprinde trăsăturile comune tuturor infracţiunilor stabilite prin legislaţia penală. deci. nu se realizează conţinutul infracţiunii atipice (tentativa de furt).) . esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale. de la tipul comun de săvârşire a acesteia (tentativa de furt. în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. d) După criteriul trăsăturilor caracteristice tuturor conţinuturilor de infracţiuni există: conţinut specific.

În doctrina dreptului penal este unanimă opinia că obiectul infracţiunii este valoarea socială şi relaţiile sociale care sunt create în jurul acesteia şi care sunt periclitate ori vătămate prin infracţiune. ea vizând anumite valori sau relaţii sociale determinate. care se desfăşoară după legile cauzalităţii.- actul de conduită al unei persoane. totalitatea actelor de conduită interzise de legea penală atentează împotriva societăţii în ansamblu.şi prin ele. Obiectul infracţiunii. Subiectul infracţiunii indică pe autorul acţiunii sau inacţiunii.1. - - - Ultima coordonată are însă o incidenţă restrânsă. modul. Latura obiectivă a infracţiunii implică cu necesitate o acţiune sau inacţiune. nu poate fi însă îndreptată împotriva tuturor relaţiilor sociale dintr-o dată. cât şi cea subiectivă a infracţiunii . atât sub raportul elementelor ce configurează compoenta obiectivă. Latura subiectivă a infracţiunii constă într-un raport determinat de natură psihică între infractor şi fapta sa. deci obiectul infracţiunii . a valorilor şi relaţiilor ce-i asigură existenţa. de asemenea. umană care este responsabilă. criminlitatea . sau etice prejudiciate prin faptul de pericol social. Subiectul infracţiunii trebuie să fie o persoană fizică. printre condiţiile ce particularizează şi condiţionează existenţa unei fapte penale ori caracterul ei agravat. ca act de conduită individuală. 3. mijloacele ori consecinţele săvârşirii infracţiunii care pot apărea. valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă. Structura infraţiunii cuprinde patru elemente : obiect. un proces material. valoarea lucrurile. alteori complex. ori o persoană ce cooperează la efectuarea acestei acţiuni sau inacţiuni. strict legată de specificitatea unor comportamente criminale. uneori simplu. caracterul ei 52 . Infracţiunea. ne arată întotdeauna interesul. locul. bunurile juridice. timpul. dezvoltarea şi progresul. subiect. Obiectul infracţiunii. fie a celui vătămat prin infracţiune . latură obiectivă şi latură subiectivă. Reprezentând o disfuncţie în raport cu desfăşurarea normală a vieţii sociale. subiecţii actului de conduită.1. fie în persoana infractorului.

cu valorile şi relaţiile sociale de protecţie. mărturie mincinoasă. de existenţa şi buna desfăşurare a vieţii sociale în ansamblul ei. în mod necesar. constituie obiect general al ocrotirii juridico-penale. În sensul acestei noţiuni. imparţială şi echitabilă. de extremă extensie. independenţa. ştiinţa dreptului penal. ca fiind valoarea socială care este lezată sau pusă în pericol de fapta penală. infracţiunile de tăinuire şi favorizare a infractorului. care în ansamblul lor. În acelaşi fel. şi practica legislativă trebuie să ia în considerare mai multe nivele posibile de lezare sau periclitare a acestora. unitatea şi indivizibilitatea statului. cunoaşterii şi ocrotirii penale a acestor valori sau puneii lor în pericol. activitatea de justiţie constituie o valoare democratică şi juridică. determină valorile ce constituie obiectul general al infracţiunii. Pe cale de consecinţă. indicând enumerativ pe unele din cele mai importante ce îl compun şi definind ansamblul acestora prin expresia ” ordine juridică”. faptele cu caracter antisocial – care tind să împiedice desfăşurarea actului de justiţie sunt sancţionate pentru că aduc atingere justiţiei. ca sferă şi conţinut. împotriva infracţiunilor. Datorită caracterului complex al valorilor şi relaţiilor sociale care constituie obiectul infracţiunii. De pildă. şi ca obiect al ocrotirii juridico-penale. ansamblul valorilor şi relaţiilor sociale de protecţie a acestora împotriva cărora acţionează criminalitatea.antisocial derivând din aceea că lezează sau pune în pericol o parte sau un fascicol din valorile sau relaţiile de a căror integritate depinde până la urmă. obiect juridic generic şi obiect juridic specific (special). 1 Cod Penal cuprinde următoarea formulare: ” Legea penală apără. 50 Reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”50. ocrotită prin intermediul unor relaţii de natură a-i ocroti desfăşurarea eficientă. ca valoare. devin tocmai prin acest fapt echivalente. 1996. care tind s-o promoveze. echitate şi adevăr. suveranitatea. prin săvârşirea unor fapte antisociale din cele mai variate. 1 din codul penal. drepturile şi libertăţile acesteia. cât şi necesităţilor de organizare practică atât a înţelegerii. 140 din 5 nov. necesitatea distingerii pe diverse criterii de nivel de corelaţie a următoarelor categorii de obiecte de infracţiuni: Obiect juridic şi obiect material. Ca atare. persoana. obiectul infracţiunii va fi reprezentat de o anumită valoare şi relaţiile sociale formate în jurul ei. De aici. represiune nedreaptă sau evadare se subscriu unei sfere de relaţii strâns legată de finalitatea promovării unei justiţii întemeiată pe eficienţă. Definindu-se. prin urmare. Art. prin intermediul vătămării relaţiilor sociale specifice. corectitudine. art. în cadrul organizării apărării sociale. România. Pe cale de consecinţă. obiectul infracţiunii apare. obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent). 53 .

) asupra căreia se îndreaptă. De aceea. integrităţii sau sănătăţii persoanei (unde ca obiect material apare nu dreptul la viaţă al persoanei. posibilitatea ca şi o infracţiune tipică de atitudine sau aşa-zis formală. pe când absenţa relativă a obiectului material în momentul şi timpul comiterii faptei. sau în cazul infracţiunilor contra siguranţei pe căile ferate (unde obiectul material poate fi reprezentat prin material rulant. prin intermediul unui obiect material. existenţa obiectului material condiţionează însăşi existenţa obiectului juridic propriu-zis. cum este injuria. în cazul infracţiunii de furt. care presupun lezarea unui obiect material.Obiect juridic şi obiect material. atunci când acţiunea de ofensare a persoanei se face prin intermediul lezării unui bun material care 54 . contra demnităţii sau contra regulilor de convieţuire socială. prin intermediul căruia sunt atinse unele din prerogativele dreptului de proprietate (posesia sau chiar detenţia) adică valoarea ocrotită de legea juridică sau obiectul juridic. mărfuri şi persoane) – vătămarea sau punerea sa în pericol presupunând. aceasta neputâdu-şi realiza conţinutul în plenitudinea elementelor şi cerinţelor sale constitutive. instalaţii. Există ce-i drept. adică valorile şi relaţiile sociale de protecţie. Prin obiect material se înţelege entitatea materială (obiect. nu exclude – de principiu – răspunderea autorului pentru forma tentată a infracţiunii. fapta care se îndreaptă împotriva unui obiect inexistent nu se poate constitui într-o infracţiune. să se comită prin intermediul lezării unui obiect material. Nu toate infracţiunile aduc însă atingere obiectului lor juridic. În cazul în care un asemenea obiect material există şi el se interpune lezării obiectului juridic propriu-zis. ci însăşi corpul acesteia). energie sau înscris). lucru. care sunt lipsite de un asemenea obiect. conduita interzisă şi prin intermediul căreia este lezată sau pusă în pericol însăşi valoarea sau relaţia socială ocrotită de legea penală. Nu au obiect material infracţiunile la care valoarea ameninţată nu este încorporată într-o entitate materială. În consecinţă. De pildă. se deosebesc de aşa-zisele infracţiuni formale. când faptele antisociale nu se exprimă prin lezarea unor bunuri materiale. infracţiunile de rezultat material. vătămate sau ameninţate prin săvârşirea infracţiunii. în materialitatea sa. ca în cazul infracţiunilor contra proprietăţii (unde se poate înfăţişa sub forma unui bun mobil. deci obiectul material. etc. în cazul infracţiunilor contra vieţii. Prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege obiectul propriu-zis al acesteia. de pildă. în acelaşi timp şi atingerea obiectului juridic pe care-l exprimă. inexistenţa obiectului material când este prevăzută expres de lege. bunul luat fără consimţământ este doar expresia materială. infracţiunile contra justiţiei. de pildă. Tocmai datorită acestui fapt. face imposibilă săvârşirea infracţiunii. energie.

ierarhia şi legăturile stabilite în cadrul sistemului penal între diferitele valori şi relaţii sociale care formează ansamblul de valori şi relaţii sociale ce formează obiectul ocrotirii legii penale. a determinării naturii urmăririi imediate şi întinderii acesteia. în cazul infracţiunii de omor. Prin obiect juridic generic sau comun se înţelege fascicolul de valori şi relţţii sociale de protecţie. Între aceste valori pot exista raporturi de subordonare ierarhică (unele fiind principale. În acest sistem 55 . fie prin lezarea tuturor valorilor alternative. Obiectele juridice principale atrag atât denumirea infracţiunii cât şi clasificarea ei în sistematica legii penale (cum ar fi.simbolizează şi reprezintă demnitatea acesteia (cum ar fi. Opoziţia relativă dintre obiectul specific şi cel generic pune în evidenţă cel mai pregnant. Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii este importantă. atât pentru încadrarea juridică corectă a faptei. Obiectele juridice specifice alternative – cum ar fi dreptul persoanei la integritate fizică sau la sănătate în cazul infracţiunii de vătămare – pot fi lezate cumulativ sau în mod independent. cât şi pentru stabilirea gradului real de atingere adus valorii ocrotite de legea penală. unde dreptul la viaţă este unica valoare juridică protejată) sau de două sau mai multe valori juridice ce pot fi lezate simultan sau în mod independent şi poartă denumirea de obiect juridic special multiplu. astfel încât oricare din infracţiunile concrete aduc atingere obiectului special lezat implicit şi obiectul de grupă sau generic supraordinat. libertatea vieţii sexuale. Obiectul juridic generic şi obiectul specific (special). justiţia cu valorile şi prerogativele sale – în cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei sau – în cazul infracţiunilor contra regulilor de convieţuire socială etc. . cum ar fi. persoana – în cazul infracţiunilor contra persoanei. în cazul infracţiunilor de rezultat. comun pentru un grup de infracţiuni. obiectul juridic propriu fiecărei infracţiuni în parte poartă denumirea de obiect juridic specific sau special. În antiteză. elemente necesare pentru soluţionarea corectă a răspunderii penale civile. proprietatea şi prerogativele sale – în cazul infracţiunilor contra avutului public sau particular. aruncarea pe jos a unei lucrări reprezentative aparţinând unei persoane). la tâlhărie). celelalte secundare). Obiectul juridic specific sau special poate fi reprezentat printr-o valoare unică şi poartă denumirea de obiect specific unic (ca de pildă. valorile sociale nu sunt grupate în mod întâmplător ci în jurul valorilor fundamentale. sau de alternanţă. când infracţiunea se consideră consumată fie prin lezarea uneia. lezarea oricăreia din ele consumând infracţiunea. de echivalenţă. la viol sau posesia ori detenţia bunului. Obiectul juridic specific este – după cum se poate lesne observa – subordonat şi face parte integrantă din obiectul juridic generic sau comun.

Indiferent de modul în care poate fi abordată chestiunea. prin încadrarea infracţiunii într-un anumit fascicol de relaţii sau valori sociale şi nu în altul 56 . 211 C. tradiţie şi concepţie între diferiţi legiuitori cu privire la însemnătatea. criteriul principal de sistematizare a legii penale este acela de diferenţiere şi subordonare a diferitelor valori individuale a unor grupuri de valori comune. în acelaşi timp. Desigur. ocrotirea penală trebuie să acorde. şi modul specific de organizare a diferitelor grupe de infracţiuni în diverse coduri penale prezintă unele deosebiri şi particularităţi. Reprezintă noţiuni de utilitate predominant tehnică privind mai ales infracţiunile complexe. grupe de relaţii speciale. derivă. pe când acţiunea de violenţă – care a mijlocit deposedarea victimei – va leza integritatea corporală a acesteia (art. a căror urmare imediată sau rezultat presupune lezarea a două sau mai multe obiecte: unul principal şi altele secundare – corespunzător celor două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni reunite în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. este aproate evident că. rolul şi locul unor valori sau relaţii sociale în sistemele lor naţionale de apărare socială contra infracţiunilor. acţiunea de furt va leza un drept patrimonial. Obiectul juridic principal şi obiectul juridic secundar (adiacent). Distingerea obiectului principal de cel secundar – uneori anevoioasă sub raportul aprecierii valorii mai importante – este realizată de însăşi legiuitorul penal. condiţiile de mediu şi cele legate de drepturile şi libertăţile individului trebuie să reprezinte principalele valori sociale care să beneficieze de ocrotire penală într-un stat de drept. şi interesul teoretic şi practic al distincţiei – care serveşte de fapt.nuanţate periclitate. a infracţiunilor din partea specială a codului penal. celelalte fiind considerate ca având valoare secundară. De exemplu. va fi întotdeauna obiect juridic principal. De aici. organizarea întregului sistem vizând diferenţierea apărării sociale pe tipuri de coportamente ilicite şi nivel de însemnătate a valorilor Cât priveşte relaţiile dintre cele două obiecte juridice. adiacentă. ca una din principalele coordonate ale sistematizării. Legile extrapenale ce conţin dispoziţii penale vizează. În cazul infracţiunilor complexe cu obiecte juridice multiple – două sau chiar trei obiecte juridice – unul din acestea. care sunt organizate în subsisteme speciale de ocrotire penală. pe cele mai importante valenţe şi corelaţii. penal). ţinându-se seama de aceeaşi distincţie ordonatoare. şi anume acela care este considerat determinant pentru instituirea infracţiunii complexe înseşi. valorile sociale privind existenţa statului şi a persoanei. în cazul infracţiunii de tâlhărie. pe grupe. o importanţă aparte valorilor care constituie condiţiile de existenţă şi securitate ale comunităţii internaţionale. de altfel. Datorită unor deosebiri inevitabile de atitudine. la rându-le.

Deşi obiectul infracţiunii nu face parte din actul de conduită interzis. operaţie ce face necesară o referire directă sau indirectă la valorile sau relaţiile sociale vizate. Prin urmare. suveranitatea sau independenţa statului). obiectul infracţiunii rezultă din descrierea faptei incriminate. 249 Cod penal. Acelaşi tip de relaţie poate fi întâlnit şi în cazul altor infracţiuni (decât cele complexe). de pildă. ca în caz art. De cele mai multe ori. în preferinţă de opţiunea pe care o impune obiectul principal şi acţiunea principală. astfel încât infracţiunea respectivă va fi considerată ca o infracţiune contra siguranţei naţionale (ca în cazul atentatului) sau contra patrimoniului (ca în cazul tâlhăriei). considerându-se mai importantă lezarea adusă patrimoniului în condiţii de violenţă. în structura cărora deşi figurează mai multe obiecte juridice speciale au aceiaşi importanţă pentru constituirea infracţiunii şi clasificarea ei în sistemul legii penale. În cazul unor infracţiuni. 273 – alin 1. lezarea ei fiind întotdeauna presupusă o dată cu lezarea valorii principale. 2 şi art. 57 .fie din posibilitatea de a pune în pericol unele relaţii. Astfel. 1 Cod penal. fără de a căror existenţă nu este posibilă săvârşirea şi nici individualizarea unor acte. atunci cînd legea penală instituie conţinutul juridic al unor infracţiuni. valoarea juridică principală lezată şi chiar determinantă pentru existenţa faptei este libertatea vieţii sexuale în timp ce demnitatea femeii. deci din conţinutul constitutiv al faptei penale (în unitate ca obiectiv-subiectivă). 274 – alin. fiind considerată principală – acţiunea care vizează obiectul juridic principal şi secundară. 275 alin. . de pildă. art.fie de cerinţa producerii unei anumite urmări. . se impune şi ierarhizarea valorică a acţiunilor ce compun infracţiunea complexă. în cazul infracţiunii de tâlhărie. care se săvârşesc prin punerea în pericol a siguranţei circulaţiei feroviare. acţiunea care vizează obiectul juridic secundar sau adiacent. reprezintă o valoare juridică secundară şi adiacntă.De pildă. iar nu în cadrul infracţiunilor contra persoanei. care se referă în forma sa agravantă la producerea unei tulburări însemnate a bunului mers al unei organizaţii publice. după cum obiectul principal aparţine uneia sau alteia din grupe. obiectul juridic special rezultă – fie prin prevederea unui anume scop urmărit de făptuitor. cum se întâmplă în cazul infracţiunilor prevăzute de art. în ipoteza art. trebuie să prevadă ca elemente constitutive ale acestui conţinut (şi deci. în ipoteza infracţiunii de viol. aşezarea infracţiunii complexe în una din grupele de infracţiuni din partea specială a legii penale se face de regulă. ca de pildă. decât lezarea adusă persoanei deposedate de un bun mobil. aceasta este reglementată în capitolul vizând infracţiunile contra avutului. 155 Cod penal (de a suprima sau ştirbi unitatea. în sens larg. ca elemente constitutive ale infracţiunii) şi acele cerinţe referitoere la obiect. Pe cale de consecinţă.

trebuie realizate şi condiţiile referitoare la existenţa obiectului sau determinarea cerinţelor sale specifice. Această univocitate face posibilă coordonarea infracţiunilor prin întemeierea lor pe elementele definitorii ale obiectului juridic cuprins în fiecare infracţiune. ca în cazul abuzului de încredere (unde. înşelăciune. tâlhărie. Clasificarea infracţiunilor după obiect.. abuz de încredere. normele incrminatorii condiţionează obiectul material al infracţiunii de îndeplinirea anumitor însuşiri sau trăsături.1. pentru existenţa infracţiunii în plinătatea conţinutului său juridic. 208 Cod – penal a asimilat energiile de orice fel. Criteriul rezultă din aplicarea elementelor de concordanţă care se regăsesc in obiectul juridic sau în obiectul juridic complex al infracţiunilor. faţă de cerinţele de constituire a conţinutului juridic al infracţiunii se află acele infracţiuni pentru a căror existenţă.Într-o situaţie diferită. d. determină gruparea infracţiunilor care reglementează relţiile sociale ale căror sfere coincid. prin care se vatămă atributele fundamentale ale 58 . impunându-se achitarea făptuitorului. care în cazul infracţiunilor de furt. 10 lit. a) Obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului. înscrisurile şi vehiculele). Fiind prevăzute în titlul I. în lipsa lor. sustragerea bunului trebuie să fi ajuns pe bază de încredere în posesia delicventului) şi altele. să fie de o anumită natură.2. în prealabil. Astfel. document sau alt înscris). prin aplicarea dispoziţiei înscrisă în art. (codul de procedură penală). Acest criteriu constituie modul raţional de prezentare a obiectelor juridice concrete conform cu ipotezele incriminate accentuând trăsături care impun regula generală. infracţiunile contra siguranţei statului sunt reprezentate de acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie. se cere ca obiectul material să fie constituit neapărat dintr-un bun mobil (la care art. să se afle într-o anumită situaţie premiză. potrivit unor reglementări. Calitatea obiectului juridic generic al infracţiunilor. Totalitatea sensurilor obiectului juridic generic al infracţiunilor formează structura clasificării infracţiunilor după obiect. ca valoare socială fundamentală protejată de legea penală. Sistematizarea normelor penale din partea specială după obiectul juridic şi gruparea acestora în 11 titluri reprezintă atributul legislativului pentru realizarea politicii penale. în toate aceste cazuri. definind sistemul părţii speciale a dreptului penal prin gruparea sau clasificarea normelor penale speciale în categorii sau grupe bazate pe aceste criterii. registru. dar la fel ca semnificaţie. ca în cazul infracţiunii de sustragede de înscrisuri (dosar. Evident. întrucât. atunci când sunt expres prevăzute de lege. 3. etc. după acest criteriu. nu se poate considera că infracţiunea şi-a întrunit toate elementele constitutive.

actele de diversiune. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. integritate corporală ori sănătate pe perioada cât îndeplineţte o activitate importantă de stat51. complotul. are ca obiect juridic special relaţiile sociale prevăzute de infracţiunile de trădare prin ajutarea inamicului. ca stat unitar. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de siguranţa statului ca valoare socială fundamentală şi de relaţiile sociale generate de această valoare socială. prin care se vatămă atributele fundamentale ale persoanei: viaţa. omorul deosebit de grav. de echilibru şi de stabilitate socială. propaganda în favoarea statului totalitar. pruncuciderea. inviolabilitatea sexuală. integritatea corporală. infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete .statului român: suveranitatea. subminarea economiei naţionale. au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind dreptul la viaţă al persoanei 52. infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin. infracţiunile contra persoanei sunt reprezentate de acţiunile – inacţiunile săvârşite cu vinovăţie. 52 Din această categorie fac parte următoarele categorii de infracţiuni: omorul calificat. menţinerii ordinii de drept. unitatea şi indivizibilitatea. infracţiunea de spionaj. 51 din 29 iunie 1991) privind siguranţa naţională a României defineşte conceptul de ”siguranţă naţională” ca fiind starea de legalitate. are ca obiect juridic special relaţiile sociale prin care se păstrează secretele de stat. subminarea puterii de stat. libertatea şi demnitatea. economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român. Legea specială (Legea nr. ca valoare fundamentală a statului. uciderea din culpă. are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la siguranţa statului a căror apărare se realizează prin păstrarea secretelor de stat. precum şi climatului de exercitare neîngradită a drepturilor. libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte astfel: infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului. 59 . infracţiunile de lovire şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei care se realizează prin 51 În titlul I al Codului penal alături de infracţiunile indicate mai figurează: atentatul contra unei colectivităţi. integrităţii corporale şi sănătăţii. Fiind prevăzute în titlul II. infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea statului – apără relaţiile sociale privind siguranţa statului cât şi relaţiile sociale care ocrotesc dreptul persoanei fizice la viaţă. infracţiunea privind acţiunile duşmănoase contra statului. are ca obiect juridic special (adiacent) relaţiile sociale privind capacitatea de apărare a statului care este în strânsă legătură cu siguranţa naţională. b) Obiectul juridic al infracţiunilor contra persoanei. independenţa. independent şi indivizibil. astfel infracţiunile contra vieţii.

ruperea 60 de sigilii şi sustragerea de sub sechestru. d) Obiectul juridic al infracţiunilor contra autorităţilor. uzurparea de calităţi oficiale. prin care se vatămă autoritatea organelor de stat. infracţiunile contra libertăţii persoanei au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei. respectul şi autoritatea organelor publice precum şi regimul juridic garantat pentru respectarea unor simboluri sau semne distinctive ale organelor de stat58. portul nelegal de decoraţii sau de semne distinctive. abuzul de încredere. 57 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: furtul. . loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. de a acţiona. defăimarea ţării sau a naţiunii. asigurarea independenţei realizându-se prin sancţionarea actelor prin care se îngrădesc aceste libertăţi 54. c) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului. ameninţarea. infracţiunile contra patrimoniului sunt reprezentate de acţiunileinacţiunile săvârşite cu vinovăţie. violarea secretului corespondenţei. 140∕1996. ofensa adusă autorităţii. 54 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lipsirea de libertate în mod ilegal. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale prin care se apără prestigiul. de a comunica în mod liber. vătămarea corporală din culpă şi provocarea ilegală a avortului. divulgarea secretului profesional. Titlul IV privind infracţiunile contraavutului public a fost abrogat integral prin Legea nr. sustragerea. 56 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: insulta şi calomnia.sancţionarea actelor de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice. corupţia sexuală şi incestul. vătămarea corporală gravă. înşelăciunea. raportul sexual cu o minoră. pirateria. de a gândi. prin care se vatămă patrimoniul. supunerea la muncă forţată sau obligatorie. furtul calificat. şantajul. ultrajul. sancţionându-se distrugerea sau gestionarea frauduloasă a acestora57. sclavia. infracţiunile privitoare la viaţa sexuală au ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc libertatea sexuală a persoanei prin sancţionarea faptelor de constrângere sau prin care s-a pus în pericol viaţa. demnitatea şi reputaţia persoanei prin sancţionarea faptelor stânjenitoare sau ofensatoare56. infracţiunile contra demnităţii au ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc onoarea. sănătatea sau integritatea corporală a victimei 55. tulburarea de posesie. 55 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: violul. degradarea. 58 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: ofensa adusă unor însemne. 53 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lovirea sau alte violenţe. furtul săvârşit între soţi ori între rude. gestiunea frauduloasă. vătămarea corporală. violarea de domiciliu. privind libertatea de a circula după propria voinţă. infracţiunile contra autorităţilor sunt reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale prin care se apără statutul juridic al patrimoniului şi bunurile (care-l compun) în individualitatea lor. tâlhăria. Fiind prevăzute în titlul V. moartea victimei sau întreruperea sarcinii în alte condiţii decât cele legale53. vătămări. perversiunea sexuală. Fiind prevăzute în titlul III.

accidentul şi catastrofa de cale ferată. distrugerea şi semnalizarea falsă. timbrelor. abuzul în serviciu în formă calificată. timbre 59 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor. titlurilor. infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei au ca obiect juridic special relaţiile sociale care implică activitatea de înfăptuire a justiţiei60. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: falsificarea de monede. prin care se vatămă activităţile de interes public sau unele activităţi specifice privind nerespectarea regimului unor materiale. traficul de influenţă. prin care se falsifică documentele. lucrurile sau bunurile pe baza cărora se desfăşoară activităţile sociale şi economice fiind reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. infracţiunile privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege au ca obiect juridic special relaţiile sociale care impun respectarea unui regim de reguli pentru desfăşurarea activităţilor specifice62. omisiunea sesizării organelor judiciare. abuzul în serviciu contra intereselor publice. împiedicarea participării la proces. mărturia mincinoasă. nedenunţarea unor infracţiuni. Fiind prevazute în titlul VI. neglijenţa în păstrarea secretului de stat.e) Obiectul juridic generic al infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. 61 . astfel: infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul au ca obiect juridic special relaţiile sociale care implică respectarea sau îndeplinrea atribuţiilor de serviciu în cadrul autorităţilor publice sau persoanelor juridice 59. luarea de mită. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale prin care se apără exerciţiul atribuţiilor publice. Fiind prevăzute în titlul VII. în instrumentele oficiale. părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate. îndatoririle de serviciu şi specificul unor activităţi. infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege sunt reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. 61 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: neîndeplinirea îndatoririlor de seviciu sau îndeplinirea lor defectuasă. infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate au ca obiect juridic special relaţiile sociale care reglementează desfăşurarea în siguranţă a circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate 61. darea de mită. înscrisurile de valoare. nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive. evadarea. 62 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei categorii de infracţiuni. nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. nerespectarea regimului materialelor explozive. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privind protejarea încrederii în valoarea înscrisă a monedelor. f) Obiectul juridic al infracţiunilor de fals. 60 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: denunţarea calomnioasă. infracţiunile de fals aduc atingere relaţiilor sociale privind încrederea publică (fides publica) în valorile. arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.

deturnarea de fonduri. falsul intelectual. falsificarea de valori străine. sunt reprezentate de acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie prin care se vatămă regulile de convieţuire socială privind familia. uzul de fals. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc familia. cecurilor. astfel: infracţiunile contra familiei au ca obiect 63 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea de monede sau de alte valori. biletelor de transport63. mărci sau de bilete de transport. timbrelor. nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri 62 şi reziduuri. a folosirii unor embleme sau a unor semne dacă fapta a cauzat pagube materiale65. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte66. titlurilor de credit public. asistenţa celor în primejdie. monedelor de hârtie. sănătatea publică şi asistenţa celor în primejdie. mărcilor. punerea în circulaţie a produselor contrafăcute. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc activităţile comerciale. a identităţii persoanei.sau alte valori au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa stabilităţii valorii monedelor metalice. înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor. 65 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsul material în înscrisuri oficiale. Fiind prevăzute în titlul VIII. 66 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: specula. înşelăciunea la măsurătoare. falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa valorii în utilizarea instrumentelor de autentificare sau de marcare folosite de instituţiile de drept public 64. falsul privind identitatea şi falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii. folosirea instrumentelor oficiale false. falsuri în înscrisuri au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind asigurarea autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor oficiale. . falsificarea de timbre. sănătatea publică. 64 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea insrtrumentelor oficiale. titlurilor de plată. economice şi financiare în sensul evitării producerii unor pagube economice. infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice practicate fără respectarea prevederilor legale vatămă relaţiile sociale privind activitatea economică. infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţiurea socială. g) Obiectul juridic generic al infracţiunilor privind regimul stabilit pentru anumite activităţi economice. Fiind prevăzute în titlul IX. nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import-export. Sensul obiectului juridic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. h) Obiectul juridic al infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială. concurenţa neloială. cauzând perturbarea activităţii economico-financiare sau produc pagube unui organ sau unei unităţi publice.

lovirea sau insulta superiorului. lovirea sau insulta inferiorului. proxenetismul. ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. în loialitatea conducătorilor militari. i) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României. neluarea 63 măsurilor necesare în operaţiile vamale şi coliziunea. infracţiunile contra păcii şi omenirii aduc atingere relaţiilor sociale privind menţinerea păcii şi asigurarea unor reguli de conduită pentru protejarea vieţii 67 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: bigamia. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: infracţiunile săvârşite de militari au ca obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a ordinii şi disciplinei în unităţile militare71. părăsirea navei. 73 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zborul neautorizat. 71 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: călcarea de consemn. infectarea apei.juridic special relaţiile privind convieţuirea în familie67. j) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra păcii şi omenirii. prostituţia. adulterul. Fiind prevăzute în titlul XI. profanarea de morminte. infracţiunile săvârşite pe câmpul de luptă au ca obiect juridic special relţiile sociale prin care se menţine loialitatea cadrelor faţă de forţele militare pe care le comandă. 69 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: punerea în primejdie a unei persoane în neputin ța de a se îngriji. jocurile de noroc. infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare au ca obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a securităţii zborului şi operaţiilor navale73. falsificarea de alimente sau alte produse. 68 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zădărnicirea combaterii bolilor. asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. 72 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: capitularea şi părăsirea câmpului de luptă. insubordonarea. infracţiunile contra capacităţii de apărare aduc atingere relaţiilor sociale privind menţinerea capacităţii de apărare a ţării care se regăseşte în menţinerea ordinii şi disciplinei militare determinată de necesităţi militare. infracţiunile privitoare la asistenţa celor în primejdie au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind asigurarea asistenţei celor aflaţi în primejdie69. dezertarea. rele tratamente aplicate minorului. nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. cerşetoria. precum şi păstrarea mijloacelor de luptă72. lăsarea fără ajutor. alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială au ca obiect juridic special ocrotirea relaţiilor sociale prin care se asigură convieţuirea socială a cetăţenilor indiferent de rasă sau de naţionalitate70. Fiind prevăzute în titlul X. lasarea fără ajuror prin omisiunea de înştiinţare 70 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: împiedicarea libertăţii cultelor. abandonul de familie. infracţiunile săvârşite de militari sau civili au ca obiect juridic special relaţiile sociale de menţinere a rezistenţei morale a populaţiei şi de punerea la dispoziţia armatei a bunurilor rechiziţionate. . infracţiunile contra sănătăţii publice au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea sănătăţii publice 68. tulburarea fostei locuinţe. încăierarea. răspândirea bolilor la animale sau plante. traficul de stupefiante. părăsirea comenzii.

dobândind calitatea de subiect de drept penal al raportului juridic de conflict sau contradicţie. fie ca beneficiari. În cazul săvârşirii unor infracţiuni. membrii societăţii – care au nesocotit dispoziţia penală de conformare – intră într-un raport juridic penal de conflict cu statul. şi persoanele fizice vătămate în drepturile sau interesele lor legitime devin titularele unor drepturi şi obligaţii specifice în cadrul raporturilor de drept penal şi civil adiacente ce se nasc prin săvârşirea infracţiunii între făptuitori şi persoana vătămată. distrugerea. precum şi persoana care suportă consecinţele acţiunii. fie ca destinatari ai legii penale. Pe de altă parte. Subiectul infracţiunii Subiect al infracţiunii este acea persoană care. de principiu. într-o primă ipostază a raportului juridic de conformare. 3.membrilor unei colectivităţi. devenind subiecţi pasivi. Prin urmare. sau contribuie la realizarea acesteia şi care lezează valorile sociale ocrotite de lege. realizează acţiunea – inacţiunea prevăzută de norma de incriminare. ca mandatar al societăţii în organizarea apărării sociale. 74 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: propaganda pentru război. jefuirea sau însuşirea unor bunuri culturale. în subiecţi ai raportului juridic penal de conflict şi. tratamente neomenoase. aceasta instituie relaţii de drept penal cu toţi membrii societăţii care apar. ca beneficiari şi destinatari virtuali ai legii penale se pot transforma deci. În literatura de specialitate se face distincţie între subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii.2. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. 64 . genocidul. prin aceasta. în subiecţi activi ai infracţiunii. tot ca urmare a comiterii unei infracţiuni. îndeplinind condiţiile legii. prin săvârşirea unei infracţiuni. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc pacea şi previn şi reprimă infracţiunile contra omenirii74. Prin însăşi natura comenzii sau dispoziţiei de conformare pe care o implică norma penală. Persoanele fizice care apar. precum şi acele persoane obligate să suporte consecinţele sau răul cauzat prin săvârşirea acesteia – adică subiecţii pasivi ai infracţiunii. subiecţii infracţiunii sunt acele persoane implicate prin însăşi săvârşirea infracţiunii – adică subiecţii activi ai infracţiunii. distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri.

poziţia de interes. de o soluţie judecătorească prin care se constată că fapta ce i s-a reproşat nu constituie infracţiune şi deci.2. nu poate fi considerată şi ca subiect real al infracţiunii. în fina. subiect activ al infracţiunii nu poate fi decât infractorul. eventual. Noţiunea de subiect de drept penal are o sferă mai largă decât aceea de subiect al infracţiunii. Ambele categorii de subiecţi preexistă momentului săvârşirii infracţiunii. Op. instigator sau complice. 1995. şi finalitatea pe care aceasta o urmăreşte în planul combaterii şi prevenirii criminalităţii. chiar civile) derivate din săvârşirea unei infracţiuni determinate şi îşi pot valorifica drepturile şi obligaţiile ca subiecţi ai unor raporturi juridice procesuale şi. întemeiată pe întregul sistem de idei şi principii al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. după caz. şi subiecţii pasivi ai acesteia. Mitrache. Subiecţi activi ai infracţiunii. după denumirea dată de alţi autori. Până la obţinerea unei astfel de soluţii. deci. Din cuprinsul definiţiei de mai sus. în calitatea sa generală de subiect de drept penal. 65 .1. 244. poate deveni subiect activ al infracţiunii şi persoana care săvârşeşte o tentativă pedepsibilă. reprezentând premisele subiective ale acesteia (sau. Din acest punct de vedere – susţinut instituţional de întregul drept penal pozitiv – posibilitatea considerării unei persoane juridice (sau ”morale”) şi. Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică ce săvârşeşte în mod nemijlocit o infracţiune sau participă la săvârşirea acesteia în calitate de autor. drepturile şi garanţiile prevăzute de lege în favoarea oricărui subiect al infracţiunii. în cadrul raporturilor juridice procesual civile. penalizarea acesteia prin sancţiuni de drept penal ca subiect activ al infracţiunii sunt excluse. 3. Distincţia între subiecţii activi ai infracţiunii. derivă din modul în care aceştia sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii (activ sau pasiv). cit. uneori. pag. subiectul de drept penal implicat într-un raport procesual penal beneficiază de toate prerogativele. deci persoanele vătămate prin infracţiune. diferenţa reprezentând-o cazurile în care persoana fizică urmărită sau trimisă în judecată.Ambele categorii de subiecţi sunt titulare de drepturi şi obligaţii penale (şi. 144 Cod penal. infractorii propriu-zişi. beneficiază. funcţia şi rolul cu totul diferit pe care îl au în realizarea raportului juridic penal de conflict. alăturate procesului penal. Potrivit art. factorii subiectivi ai infracţiunii75). deci persoana fizică. 75 C.

Tendinţa este susţinută de unele dispoziţii legale care permit posibilitatea aplicării unor pedepse pecuniare. În literatura şi jurisprudenţa occidentală. deci a unor persoane fizice determinate. tragerea la răspunderea penală se va face numai prin urmărirea individuală a infractorilor vinovaţi. însuşi sistemul de pedepse (cu excepţia celor pecuniare) existent în ansamblul mijloacelor represive fiind destinat şi aplicabil numai persoanelor fizice. ci persoanelor care au implicat-o într-o astfel de activitate. care nu acceptă nici instituţia răspunderii penale pentru persoanele juridice şi nici răspunderea penală pentru fapta altuia. Astfel. opiniile sunt împărţite. care este eminamente individuală şi personală. Stefani şi G. 66 . Vitu.. când. Soluţia este aplicabilă chiar în cazul săvârşirii infracţiunii de concurenţă neloială. a decis şi asupra existenţei unei responsabilităţi penale a organizaţiei respective. subiect al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică. răspunderea penală nu poate reveni decât unei persoane fizice determinate. G. Alteori. deşi recunoaşte că responsabilitatea penală este. Op. pag. cit. întregul sistem al răspunderii 76 C. care funcţionează la adăpostul unor firme de acoperire – nu este împărtăţită însă de toţi specialiştii domeniului. 247. Mitrache. sub presiunea diversificării şi rafinării neîncetate a manifestărilor infracţionale la nivelul unor organizaţii criminale de grup. chiar cu ştirea şi conlucrarea mai multor persoane ori a tuturor persoanelor fizice ce o compun. Op. 747. dizolvarea. întrucât numai aceasta poate săvârşi ”o faptă” în sensul legii penale şi numai aceasta poate suporta răspunderea. suspendarea sau chiar ridicarea dreptului de exerciţiu al unor persoane morale din cauza comiterii unor fapte cu caracter penal prin conducătorii sau reprezentanţii lor76.. în cadrul activităţii unei societăţi sau organizaţii deţinătoare a calităţii de persoană juridică s-ar comite o infracţiune.Dacă. răspunderea consecinţelor faptei revine nu organizaţiei în bloc. Merle. cât şi civil pentru faptele comise sub oblăduirea unei asemenea persoane morale. Levasseur relevând tendinţa jurisprudenţei franceze de a admite responsabilitatea penală a persoanelor morale (echivalentul persoanelor juridice din legislaţia noastră) prin aplicarea unor interdicţii sau sancţiuni pecuniare. jurisprudenţa nu a ezitat să fundamenteze răspunderea penală a conducătorilor unei persoane morale pe instituţia răspunderii pentru fapta altuia (instituţie şi ea inaplicabilă în dreptul penal autohton). de principiu. În sistemul nostru penal. Tendinţa jurisprudenţei franceze – resimţită şi în alte ţări occidentale. care vor trebui să răspundă atât penal. 1995. în mod esenţial individuală şi personală. După cum relevă autorii citaţi mai sus. în cazul reţinerii unor fapte fiscale săvârşite de o persoană juridică. pag. jurisprudenţa franceză. potrivit art. cit. prin urmare. 301 Cod penal. răspunderea penală individuală revenind conducătorilor acesteia.

la vârsta de 16 ani. de pildă. După cum se semnalează în literatura de specialitate 77. stăpânire şi experienţă de viaţă care i-ar conferi o capacitate penală deplină. În sistemul legii noastre penale se consideră că. fie un caracter special. minimă.. iar Codul penal polonez. Codul penal ceh o stabileşte la 15 ani. în timp ce Codul penal român stabileşte această limită la 14 ani. Prin Ordonanţa din 2 februarie 1945 s-a constituit din minoritatea penală (13 – 18 ani) o cauză legală de responsabilitate penală.penale şi sancţiunii penale fiind orientat şi organizat după principiile caracterului penal al răspunderii şi al sancţiunii de drept penal. pag. alin. Levasseur. Stefani. . prin dezvoltarea sa biopsihică. în Franţa – care prin Codul penal din 1810. 284. în art. este oferită de Codul penal elveţian. împotriva acestora nu se mai pot aplica nici un fel de pedepse. dar puţin diferită ca tranşă de vârstă. prevedea pentru minori începutul capacităţii penale de la 13 ani. 89) sunt considerate infracţiuni faptele comise de adolescenţii de la 15 ani în sus. Bulai. Condiţia unei vârste minime. 67 C. în cazul săvârşirii de către minori a unei fapte prevăzute de legea penală. limita de vârstă din Codul nostru penal. op. când se referă la anumite cerinţe particulare cerute în mod expres de diferite norme penale pentru dobândirea calităţii de subiect activ în cazul unor infracţiuni (infracţiuni cu subiect special). 99. astfel încât. cerinţa ca persoana fizică să fie responsabilă şi cerinţa ca fapta să fi fost săvârşită cu libertate de voinţă şi acţiune. pag. persoana atinge parametrii necesari pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod liber consecinţele încălcării unei norme de drept penal în jurul vârstei de 14 ani. Astfel. asistenţă. stabileşte şi debutul capacităţii juridice de drept penal. a ajuns la un grad de înţelegere. cit. potrivit căruia (art. Condiţiile generale de existenţă a subiectului activ al infracţiunii se referă la: cerinţa îndeplinirii unei limite de vârstă. 1987. prin dezvoltarea sa psihomentală. În privinţa determinării vârstei minime de la care începe capacitatea juridică de drept penal se observă unele deosebiri de la o legislaţie la alta. În acest sens. 1. dar nu mai mult de 18 ani împliniţi. ei beneficiind doar de posibilitatea de a fi supuşi unor măsuri de protecţie. supraveghere sau reformă78. tendinţa actuală în planul ştiinţei dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate considera că minorul. cit. G. 135. definind condiţia juridică a delincventului în raport cu oricare dintre infracţiunile ce le-ar putea săvârşi. 77 78 G. Condiţiile necesare pentru ca o persoană fizică să devină subiect activ al infracţiunii au fie un caracter general. O soluţie similară cu cea din legislaţia noastră. Op.

în genere. 48 Cod penal).În ce priveşte regimul vârstei la care debutează capacitatea juridică penală în ţara noastră. 99. 50 Cod penal prevede că: Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal”. deşi nu va afecta capacitatea sa penală. În acest sens. în timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea înlăturării prezumţiei legale de capacitate. În sfârşit. deprinderi şi valori psiho-morale şi sociale necesar integrării sale fireşti şi neconflictuale în viaţa socială. alin. după caz. dar şi de capacitatea de a le dirija în mod liber. . individul dispune nu numai de facultăţile psihice necesare înţelegerii conţinutului. atingându-se vârsta de 14 ani. dar. Cu toate acestea. legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim de capacitate penală având caracterul unei prezumţii legale relative. peste vârsta de 16 ani – aceasta fiind limita de vârstă de care specialiştii din domeniul psihologiei. semnificaţiei şi consecinţelor faptelor sale. va putea elimina. fie imputabilitatea (ca. se presupune că individul beneficiază şi de aparatul de cunoştinţe. ”minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”. 99. 3 Cod penal: ”minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”. el poate răsturna această prezumţie făcând dovada lipsei discernământului. deşi minorul aflat între limitele de 14 şi 16 ani este prezumat legal a dispune de capacitate penală. în timp ce. de regulă. Cum însă nu toţi adolescenţii parcurg la fel şi în acelaşi ritm dezvoltării lor psiho-morale. de la 16 ani înainte. iar. moralei şi al dreptului penal leagă un asemenea nivel de dezvoltare medie psiho-morală a personalităţii încât. formarea personalităţii uneori conturându-se chiar peste pragul vârstei de 14 ani. un regim de capacitate penală cu caracterul unei prezumţii legale absolute. la 14 ani împliniţi. putându-şi asuma în deplină cunoştinţă de cauză consecinţele faptelor sale în raport cu exigenţele legii penale. nu mai târziu de 16 ani. art. 2. fie responsabilitatea (în cazurile de iresponsabilitate vizate de art. alin. în sistemul dreptului penal român în vigoare. 68 de pildă. în unele cazuri. Pe de altă parte. dacă minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei discernământului. această împrejurare. la vârsta de 14 ani şi continuă. potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. art. potrivit art. 99 Cod penal prevede în mod expres regula că: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal”. de principiu. într-o formă deplină. Potrivit art. în cazul unei beţii complete accidentale). pentru celălalt interval. Pe cale de consecinţă. această limită începe. sociologiei. de principiu. Faţă de conţinutul acestor texte. capacitatea juridică penală începe. în completarea sa. rezultă că. aceasta având un caracter absolut (”juris et de jure”).

Cerinţa responsabilităţii (capacitatea de a lucra cu vinovăţie). aceasta din urmă referindu-se la obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele juridico-penale ale unei fapte penale determinate. se bucură de beneficiul unei prezumţii legale. atât în planul dreptului penal material. care. atât capacitatea penală (care implică. ca suport al capacităţii juridico-penale. la rândul ei. instituirea de la aceeaşi vârstă a capacităţii juridico-penale. capacitatea juridică penală este presupusă a fi împlinită o dată cu împlinirea vârstei de 14 ani şi cum atingerea acestei vârste implică un asemenea grad de dezvoltare psihico-mentală a minorului încât se presupune că acesta dispune de factorul intelectiv. cât şi de cel volitiv pentru conturarea vinovăţiei (deci. potrivit legislaţiei în vigoare. şi pe aceea a răspunderii penale.fizică normală – în pragul înţelegerii şi dirijării conştiiente a faptelor – pe care trebuie să o deţină toate persoanele ce posedă capacitate juridică penală. pe această bază. În sensul sus arătat.În concluzie. 69 . exercitând toate drepturile şi obligaţiile pe care această răspundere le implică. în temeiul faptelor săvârşite. Cerinţa responsabilităţii constituie cea de a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească orice persoană fizică pentru a deveni subiect activ al infracţiunii şi reprezintă starea psihico. vocaţie care se întemeiază pe un grad relativ dezvoltat de formare a factorilor care girează procesele intelective şi volitive necesare formării vinovăţiei. ca rezultantă a acestei conlucrări. din punct de vedere ştiinţific. Cum . cât şi responsabilitatea. capacitatea juridică penală semnifică starea persoanei fizice responsabile de a-şi putea asuma. cât şi al celui instrumental. Datorită strânsei legături reciproce dintre aceste niveluri sau unghiuri de evaluare. în sensul că toate persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate de lege a poseda discernământ şi. Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală însăşi. în sistemul dreptului nostru penal. în sistemul nostru penal. corespunde acelui grad de dezvoltare psihică a unei persoane fizice normale care îi conferă aptitudinea de a comite fapte prevăzute de legea penală cu vinovăţie. nu îndeplinesc condiţia generală de vârstă minimă pentru a deveni subiecţi ai infracţiunii minorii sub 14 ani. conlucrarea corectă a celor doi factori caracterizanţi ai vinovăţiei). ca o aptitudine şi posibilitate reală a persoanei în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie penală. rezultă că responsabilitatea penală. iar capacitatea juridică penală – de responsabilitate. prin urmare. responsabilitatea depinzând de dezvoltarea factorilor volitivi şi intelectivi. întrunirea celor doi factori ai laturii subiective a infracţiunii). fundamentează. deci. Responsabilitatea apare. capacitate juridică penală. printre alte forme de răspundere juridică.

Răaspunderea penală, pe de altă parte, putându-se naşte numai pe suportul săvârşirii unei fapte cu vinovăţie, deci, de către o altă persoană responsabilă, nu se rezumă la o simplă posibilitate de a răspunde, ci la o răspundere juridică precis conturată. Evident, rersponsabilitatea nu trebuie confundată cu culpabilitatea, care presupune starea persoanei care a comis o faptă concretă cu vinovăţie, şi nici cu imputabilitatea – care se referă la posibilitatea de a atribui persoanei săvârşirea unei fapte cu conştiinţa deplină şi voinţa neconstrânsă (liberă). Din punctul de vedere al acestor noţiuni – cu largă circulaţie în literatura occidentală şi nu întotdeauna cu acelaşi înţeles – în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii, cu alte cuvinte, reflectă raportul dintre subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului însuşi. Cu alte cuvinte, pentru a exista responsabilitatea penală (în sens de răspundere juridică penală) trebuie ca delincventul să fi comis o greşeală (culpabilitate) şi ca această greşeală să-i poată fi imputată. Cât priveşte responsabilitatea juridică penală (în înţeles de răspundere penală juridică), aceasta este fondată pe greşeala comisă şi, ca atare, ea nu va exista atunci când greşeala (”la faute”) nu-i este imputabilă din orice cauză autorului ei. Astfel, în caz de demenţă sau de constrângere nu este posibilă imputabilitatea79. Faţă de opiniile citate mai sus, relevăm înţelesul pe care doctrina franceză îl dă imputabilităţii, în sensul de calificare subiectivă a făptuitorului de a fi responsabil (în înţelesul aptitudinii naturale de a lucra cu vinovăţie) şi de a acţiona în speţa dată cu conştiinţă şi voinţa liberă (neconstrânsă), corelând neimputabilitatea atât faţă de cauzele de demenţă, cât şi de cele în care autorul a acţionat sub imperiul constrângerii căreia nu i-a putut rezista. Din acest punct de vedere, noţiunea de neimputabilitate este mai largă decât aceea de neresponsabilitate penală şi, invers, aceea de responsabilitate penală – mai restrânsă decât cea de imputabilitate. Pe de altă parte, semnalăm înţelesul curent ce se dă în literatura de specialitate conceptului de responsabilitate juridică, adică acela al accepţiunii date de noi conceptului de răspundere juridică penală. În literatura clasică s-a discutat mult în legătură cu chestiunea de a se şti dacă starea de responsabilitate presupune şi gradul necesar de exprimare liberă a conştiinţei şi voinţei făptuitorului, necesar pentru a-i atrage şi imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte cuvinte, dacă un subiect responsabil dispune şi de libertatea de decizie şi acţiune. Fără a implica, prin soluţia dată, formula absolută a liberului arbitru şi nici pe aceea a libertăţii de exprimare numai în măsura înţelegerii necesităţii (care concepe libertatea ca fiind capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză), putem afirma că ştiinţele penale moderne şi
79

G. Stefani, G. Levasseur, op. cit. pag. 279-281. 70

inclusiv criminologia actuală acceptă, de regulă, punctul de vedere potrivit căruia, deşi individul normal acţionează întotdeauna sub impulsul unor factori exo- sau endogeni (în proporţii, corelaţii şi ecuaţii foarte variate), el deţine capacitatea controlării şi stăpânirii acestor factori prin declanşarea şi întreţinerea unor procese de autodeterminare a opţiunilor, deciziilor şi acţiunilor în astfel de condiţii încât alegere formulei de comportament ilicit se situează la nivelul unor manifestări reproţabile sub raport juridico-penal. Libertatea de voinţă şi acţiune (imputabilitatea). După cum s-a arătat, există posibilitatea ca o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri externe căreia să nu-i poată rezista, situaţie în care exprimarea sa materială să nu poată fi atribuită unei conştiinţe şi voinţe libere şi, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă. Întradevăr, în cazul în care autorul acţionează sub imperiul unei constrângeri externe căreia nu-i poate rezista, nu se poate considera că fapta comisă i-ar aparţine din punct de vedere moral şi că nici această faptă i-ar exprima personalitatea sau starea de antisociabilitate pe care o presupune asumarea cu conştiinţa şi voinţa liberă – săvârşirea unei infracţiuni. Ca atare, nu se pot naşte nici vinovăţia şi nici răspunderea penală. Datorită importaţei deosebite a posibilităţii infractorului de a acţiona cu conştiinţa deplină şi voinţa liberă în săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute de legea penală pentru naşterea răspunderii penale, legiuitorul român a introdus în codul penal doă cauze legale de împiedicare a constituirii infracţiunii pentru cazurile când făptuitorul a acţionat sub imperiul unor constrângeri fizice sau psihice (morale) cărora nu le-a putut rezista (art. 46 Cod penal). Condiţiile speciale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii sunt acelea care adăugându-se celor generale – sunt necesare pentru ca o persoană fizică să poată săvârşi infracţiunea pentru care legea cere în mod expres un subiect special sau calificat, cum ar fi calitatea de cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare, ori aceea de funcţionar, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu sau luare de mită (funcţionar sau ”alt salariat” asimilat funcţionarului). Cerinţa calităţii speciale, întotdeauna prevăzută expres, este cerută numai autorului infracţiunii, nu şi participanţilor săi (instigatori ori complici), iar aceasta poartă denumirea de subiect propriu sau calificat, spre deosebire de subiecţii necalificaţi sau simpli, care nu îndeplinesc calitatea respectivă şi nu pot săvârşi nici infracţiunea proprie, pentru realizarea căreia legea pretinde un subiect cu calitate specială sau proprie. Calitatea necesară subiectului, în cazul infracţiunilor proprii, este esenţială pentru existenţa infracţiunii respective, si ca atare, trebuie să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei, căreia îi justifică în mare măsură profilul criminologic şi penal (ca în cazul infracţiunilor de serviciu, care 71

există tocmai datorită pericolului social al faptelor comise de funcţionari prin încălcarea unor atribuţii de serviciu). Calitatea specială a subiectului unfracţiunii poate atrage, de altfel, şi calificarea conţinutului unor infracţiuni prin instituirea unor agravante care decurg exclusiv din acea calitate a subiectului, infracţiuni care, însă, în varianta lor de bază, se pot realiza şi de către un subiect necalificat, ca în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 243 şi 244 Cod penal, unde calitatea de custode a făptuitorului funcţionează ca un element circumstanţial de agravare, sau ca în cazul infracţiunii prevăzute de art. 288 Cod penal, unde calitatea de funcţionar atrage o variantă de agravare a falsului în înscrisuri oficiale. În dreptul procesului penal, calitatea specială a subiectului unor infracţiuni proprii – cum este cea de militar – poate atrage chiar o competenţă de jurisdicţie penală specială. Categorii de subiecţi activi ai infracţiunii. Spre deosebire de criminologie, unde clasificarea infractorilor se face din unghiuri extrem de variate, corespunzător concepţiilor ce domină şcolile sau curentele luate în consideraţie, în teoria dreptului penal se întâlnesc câteva clasificări cu caracter tehnic – normativ ale subiecţilor activi ai infracţiunii. Astfel, în raport cu vârsta şi uneori cu reglementarea unor regimuri de represiune penală sensibil diferenţiate, se face o primă clasificare a subiecţilor activi majori, minori şi tineri, ultimii ocupând vârsta rezervată în criminologie postadolescenţei (18 – 22 ani). În raport cu posibilitatea naturală ca o infracţiune să fie săvârşită ca autor numai de un singur subiect (ca, de pildă, omisiunea denunţării, etc.) sau, uneori, de două sau mai multe persoane împreună (ca, de pildă, în cazul relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex) sau prin asocierea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cod penal), subiecţii infracţiunii pot fi subiecţi activi unici sau subiecţi activi plurali. Specific penru aceste categorii de subiecţi este că, spre deosebire de subiecţii obişnuiţi, care pot săvârşi faptele, în funcţie de împrejurări, atât în coautorat, cât şi în participaţie cu alte persoane (ca, de pildă, în cazul omorului, furtului, distrugerii etc.), în cazul ultimei categorii, calitatea de autor al infracţiunii nu o poate dobândi decât o singură persoană sau mai multe împreună, indiferent de circumstanţă – participaţia simplă fiind şi aici posibilă. În sfârşit, teoria dreptului penal mai distinge o clasificare a subiecţilor activi ai infracţiunii, în funcţie de o anumită calitate cerută pentru existenţa sbiectului (cum ar fi aceea de funcţionar, cetăţean străin, militar etc.), în sensul că subiecţii pentru care se cere calitatea sunt denumiţi subiecţi calificaţi sau proprii ori circumstanţiaţi, pe când ceilalţi – subiecţi simpli sau necircumstanţiaţi. 72

2. de cele de mai multe ori. Într-adevăr. deci. cupă cum este posibil ca o persoană să poată dobândi calitatea de persoană dăunată fără a fi suferit şi răul cauzat prin infracţiune (cum este cazul soţiei sau copiilor victimei în cazul aceleiaşi infracţiuni de omor). în acelaşi timp. iar a doua – din faptul prejudicierii unei persoane prin infracţiune.2. un subiect pasiv calificat. 160 – Cod penal. persoana vătămată este. dar nu şi răul produs de infracţiune. cum ar fi cea prevăzută de art. în procesul penal. Astfel. b) Condiţii speciale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii.3. atât calitatea de parte vătămată. Trebuie deosebită însă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii sau de persoană vătămată (calitatea presupisă a subiectului pasiv) de aceea de persoană dăunată (păgubită) prin infracţiune. Între cele două situaţii se mai produce şi o diferenţiere sub raportul implicării lor procesual – penale. a) Condiţiile generale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii . poziţia sa vizând atât raportul juridic de drept penal. în ipoteza persoanei fizice care nu a suferit nemijlocit paguba (persoana dăunată). prin subiect pasiv al infracţiunii sau persoană vătămată se înţelege persoana fizică sau juridică ce a suferit răul cauzat prin săvârşirea infracţiunii în calitate de titulară a valorii lezate. prin specificul faptelor penale incriminate. când sbiect pasiv al infracţiunii este însăşi victima. aceasta nu poate exercita în procesul penal (sau civil) decât o acţiune civilă. presupun în mod necesar persoane vătămate cu o anume calitate. Subiecţi pasivi ai infracţiunii În teoria dreptului penal. Condiţiile speciale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii sunt prevăzute întotdeauna expres de lege şi se referă la acele situaţii care. şi persoana dăunată. în ambele cazuri. indiferent de prejudicierea sa materială – cum ar fi în cazul infracţiunii de omor. cât şi a celei civile. Astfel se întâmplă în cazul infracţiunilor care se pot comite împotriva unor persoane oficiale din 73conducerea statului. Prima decurge din răuil produs unei persoane prin infracţiune. potrivit căreia pentru a . În principiu. în timp ce persoana vătămată care a suferit nemijlocit şi răul produs prin infracţiune (ca în cazul infracţiunii de vătămare corporală) poate dobândi. cât şi cel de drept civil – deci ambele acţiuni devin exercitabile în procesul penal (şi cea penală şi cea civilă) – nu este exclusă posibilitatea ca o persoană să devină subiect pasiv al infracţiunii fără a putea întruni şi calitatea de persoană dăunată (cum este cazul victimei într-o infracţiune de omor). dacă. cât şi cea de parte civilă. poziţia sa de subiect pasiv oferindu-i temeiul de a putea trece la exercitarea activă atât a acţiunii penale. orice persoană fizică sau juridică poate fi vătămată prin intermediul unei infracţiuni şi poate dobândi calitatea de subiect pasiv al infracţiunii.

fie agravarea acesteia (de pildă. şi a cărei prezenţă poate condiţiona fie existenţa conţinutului de bază al infracţiunii (de pildă. aduc simultan atingere la doă valori sociale cu titulari distincţi. pe care fie o exercită direct (în numele societăţii şi în interesul persoanei vătămate). Cod penal). sunt opuse subiectului pasiv general mediat al tuturor infracţiunilor.. Distincţia operează în cazul infracţiunilor care. care presupune calitatea victimei de copil nou-născut al făptuitorului etc. 239 Cod penal). Astfel. art. 177 Cod penal. subiecţii pasivi speciali şi imediaţi. 239 Cod penal – care presupune calitatea subiectului pasiv de funcţionar ce îndeplineţte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat – sau în cazul infracţiunii de pruncucidere. de exemplu. ca reprezentant al societăţii şi titular al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. într-o primă clasificare. statul devenind titular al acţiunii penale. O altă clasificare se referă la subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar sau adiacent. 74 . persoanei vătămate însăşi (ca în cazul acţiunii directe). aceea de funcţionar. în anumite cazuri. în teoria dreptului penal se mai întâlneşte clasificarea de subiect pasiv simplu (necircumstanţiat) şi subiect pasiv calificat (sau circumstanţiat). prin specificul lor. în parte. C. iar a doua – în mod secundar sau adiacent. Teoria dreptului penal a elaborat şi cu privire la subiecţii pasivi ai infracţiunii mai multe clasificări. militar. Din ultima categorie fac parte acei subiecţi pasivi pentru a căror existenţă norma penală cere o calitate specială. dintre care una – vizată în principal. În sfârşit. cum ar fi. rudă apropiată etc. în cazul infracţiunii de ultraj – prevăzută de art. care este statul. prevăzută de art. fie o încredinţează spre exercitare (deplină sau limitată). Din aceste două calităţi se nasc poziţii diferite în procesul penal. 175 lit. c) Categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii. adică persoanele fizice sau juridice care sunt titulare nemijlocite ale valorilor sociale vătămate prin diverse acte infracţionale. art.exista infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este necesar ca acţiunea infracţională specifică atentatului să vizeze o persoană care îndeplineşte o activitate importantă. de stat sau publică.

instanţa a reţinut că.000 pachete de ţigări. Pe latura civilă. inculpatul H. pen. pen..Capitolul 4 Soluţii din practica judiciară Concluzii 4. a cantităţii de 14. s-a dispus confiscarea . că el cunoaşte cetăţeni ucrainieni care se ocupă cu contrabanda de ţigări şi. 75 . precum şi pentru infracţiunea de contrabandă. 642 din 20 decembrie 2007. 274 din Legea nr. Soluţii din practica judiciară a) Grup infracţional organizat..A. (1) din Legea nr. pentru infracţiunea de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat. proc. pen. ar putea câştiga bani.000 de lei şi de 64. în baza dispoziţiilor art.000 de lei părţii civile Ministerul finanţelor publice prin A. prevăzută în art. Tribunalul Maramureş a condamnat. în solidar cu coinculpaţii din cauză. ambele cu titlu de despăgubiri civile. C. 39/2003. a sumelor de 57. 118 alin.1. spre sfârşitul lunii octombrie 2006. inculpatul a fost obligat la plata. 14 C. În baza art. 41 alin.M.F. pe inculpatul H.A. Pentru a pronunţa hotărârea. luând legătura cu ei şi implicându-se. Contrabanda Prin sentinţa penală nr.. i-a comunicat coinculpatului B. 86/2006. (1) lit. prevăzută în art. cu aplicarea art. (2) C. (2) C. în favoarea statului. pen. între alţii.M. 270 raportat la art. 7 alin. Bucureşti.N. e. cu aplicarea art. 41 alin.

inculpatul H. După acest moment.. supraveghind operaţiunea.M.M. totodată s-a stabilit ca activitatea să fie supravegheată de inculpatul H. în zonă inculpatul H. parcurgând cca 4 km. La 12 mai 2007. Coinculpatul B. după ce a primit acceptul acestuia.A. a doua zi. s-a deplasat la Sighetu Marmaţiei împreună cu inculpatul H.. La data de 22 mai 2007.M. să ia parte la o nouă acţiune de contrabandă şi. însoţit de Z. În dimineaţa zilei de 5 decembrie 2006.M. s-a prezentat la locul unde se găseau ţigările. să meargă pe malul râului Tisa.. telefonic.A. au ajuns la casa lui M. asigurând paza. (de asemenea condamnat în cauză). inculpatul. a dat lui R. acesta urmând să ia legătura cu membrii reţelei şi să preia ţigările. rulând cu maşina în faţa celei conduse de coinculpat. unde au descărcat 28 baxuri de ţigări. Baxurile cu ţigări. a ajuns în zona unde fuseseră lăsate 20 de 76 . inculpatul. Pentru că R. după ce acesta a acceptat..A.M. aici urmând să stabilească planul de acţiune.A. suma de 200 de lei. coinculpatul i-a dat lui R.A.. urmau să fie aduse noaptea.M. supraveghind operaţiunea.M. după o înţelegere cu inculpatul H. După terminarea încărcării ţigărilor. ţigările au fost preluate cu un autoturism.M. telefonic. l-a transportat până la intrarea într-o comună. După aceste acţiuni. conform înţelegerii dintre cei amintiţi. iar inculpatul H. au stabilit să se întâlnească. Odată ascunse ţigările. căruia i-a propus să ia parte din nou la activitatea de primire a ţigărilor şi.M. cu o barcă. . R.M. la 5 decembrie 2006. i-a comunicat lui R. persoană cunoscătoare de limbă ucraineană.A. era cel ce trebuia să preia ţigările şi să le transporte la cca 100 m de malul râului şi să le ascundă. coinculpatul B.V.Odată ce B. l-a contactat pe R.V. iar B. Ca atare..M. şi Z.V.V. a acceptat. l-a contactat pe coinculpat şi i-a cerut să se deplaseze cu vehicolul în comuna unde au fost duse ţigările. R. conducând un autoturism. conducerea acestuia fiind asigurată de coinculpatul B. acelaşi inculpat. telefonic. inclusiv necesitatea de a-l contacta pe S. În continuare.. cei doi s-au înţeles să se întâlnească la Sighetu Marmaţiei.M. aici el având de urmărit traseul poliţiştilor de frontieră. el făcând acest lucru prin deplasarea cu un alt vehicul ce trebuia poziţionat înaintea celui care transporta cantităţile de ţigări. coinculpatul. i-a comunicat inculpatului că a terminat ce avea de făcut. din aceştia 100 de lei urmând a fi daţi lui Z. În jurul orei 19. în mai 2007. De aici. le-a încărcat în vehicul şi le-a transportat şi depozitat în garajul lui. la volanul unui autoturism.. şi aici au stabilit amănuntele activităţilor.M.M.M. în tot acest timp Z. s-au deplasat în zona de frontieră şi a a scos din apă 20 de baxuri.V. după ce fuseseră scoase din apa râului Tisa. Din garajul lui B. ţigările preluate trebuiau încărcate în vehicul. la întâlnire urmând să fie de faţă şi inculpatul H. i-a cerut lui R. coinculpatul a procedat la încărcarea ţigărilor. cel din urmă.. i-a cerut coinculpatului Z.M.L. să-l ajute. (condamnat în cauză) suma de 200 de lei.

hotărârea pronunţată în apel fiind legală şi temeinică. ramase în vegetaţie. recursul a fost respins. pen. aaceasta descoperind pe lângă încărcătura adusă (20 de baxuri) şi pe celelalte 8 ascunse. pen şi greşita stabilire a calităţii sale privind infracţiunea de contrabandă. 385 ind. pen. În consecinţă.V. pen.. (b) C. 46/A din 27 martie 2008. 86/2006. între alţii. a susţinut că este de acord să despăgubească statul român cu contravaloarea ţigărilor care nu au fost confiscate. 270 raportat la art. inculpatul.. decizia nr. 7 alin (1) din aceeaşi lege. În aceste condiţii. (2) C. pen.M. pen. 274 din aceeaşi lege. 39/2003. motivele invocate fiind. inculpatul. (a) din Legea nr.. 39/2003. Referitor la soluţionarea laturii civile a cauzei. şi această operaţiune a fost supravegheată de inculpatul H. inculpatul H. (2) C. cu aplicarea art. R.M. în baza dispoziţiilor art. greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art 7 din Legea nr. cu aplicarea art. în infracţiunea prevăzută în art. o altă acţiune de preluare a ţigărilor. ele fiind preluate de coinculpatul B. în complicitate la aceeaşi infracţiune prevăzută în art 26 C. Comentariu În conformitate cu dispoziţiile art.M. greşita încadrare juridică afaptei. în termenul legal. Restul baxurilor. acţiunea civilă alaturată acţiunii penale în procesul penal fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. 41 alin. a transportat 12 baxuri într-o vegetaţie. 274 din Legea nr. şi aduse tot în garajul propriu. 41 alin. raportat la art. 1 lit. pen. 270. au fost descoperite de poliţie. inculpaţii au întreprins.M. Nemulţumit şi de hotărârea pronunţată în apel. care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave. În noaptea de 23 mai 2007. fiind surprins de poliţia de frontieră.baxuri de ţigări. aceasta fiind infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 41 alin (2) C.. prin decizia nr. Potrivit 80 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală. a admis recursul. 221 C. R. art. dar în solidar cu restul inculpaţilor. ci complice..A. 41 alin (2) C. la data de 27 martie 2008. 77 . şi din infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. în principal. 39/2003. prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat. Împotriva sentinţei a declarat apel. 3238 din 14 octombrie 2008.. el susţinând că nu este autor. motivele invocate fiind aceleaşi cu cele supuse apelului. instanţa a luat act de poziţia inculpatului. a declarat recurs. greşita reţinere a aplicării art. în aceeaşi modalitate. Ajutat de Z. 2 lit. 15 pct. format din trei sau mai multe persoane. cu aplicarea art. Curtea de Apel Cluj. pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. precum şi greşita soluţionare a laturii civile. ca nefondat80. a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută în art. 7 alin (1) din Legea nr.

în mod repetat. grupul infracţional organizat exista în cauză.pen şi art 13 C. inculpaţii (trei sau mai multe persoane) au acţionat coordonat. a organizat transportarea şi preluarea ţigărilor.art. Înlesnirea introducerii în ţară de bunuri sau mărfuri prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. iar instanţa de apel. iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicera unor drepturi. faptele infracţionale convenite prezintă gravitate şi ele au antrenat obţinerea de foloase materiale ilicite. 39/2003). 9 lit. a infracţiunii continuate este corectă. există un grup infracţional organizat. iar inculpatul este cel care a înlesnit desfăşurarea activităţilor infracţionale pe o perioadă relativ întinsă de timp. 88/2006.(1) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. (1) din aceeaşi lege. pen. 270 raportat la art. astfel acestea fiind introduse fraudulos în România. a cărui iniţiere sau constituire se încadrează în art. fiecare a întreprins roluri determinate. preluată de art. dacă inculpaţii au acţionat coordonat. inculpatul. 274 din Legea nr. Recursul nu este fondat. 7 alin. pentru a obţine un beneficiu ilicit. 78 . 39/2003. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. se reţine că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite fără dubiu. schimbând încadrarea juridică a faptelor. în urma unei înţelegeri prestabilite cu ceilalţi coinculpaţi. 41 alin. nu se poate reţine în cauză. toate acestea urmare a înţelegerilor prealabile. 221 C. Reţinerea. Din verificarea probatoriului administrat. în modalităţile descrise. în accepţiunea textului incriminator (art. 1 din Legea nr. la pedeapsa de 3 ani închisoare. Fapta de a introduce în ţară bnuri sau mărfuri. săvârţită de mai multe persoane împreună. 7 alin. 1673 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost condamnat inculpatul N. 7 alin. infracţiunea prevăzută în art. Astfel. 11 lit. în cauză. pen. (2) C. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. fiecare dintre aceştia îndeplinind roluri determinate. În accepţiunea textelor menţionate. În altă ordine de idei. b) din Legea nr. în scopul comiterii infracţiunii de contrabandă.M. 87/1994. este complice la infracţiunea de contrabandă. b) şi c) din Legea nr. constituie complicitate la infracţiunea de contrabandă. prin organizarea transportului şi a preluării bunurilor ori mărfurilor. prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. b) Evaziune fiscală Prin sentinţa penală nr. a pronunţat o hotărâre legală. întrucât ţigările erau introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite de lege şi în scopul sustragerii de la vămuire. inculpatul.

M. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 2 ani şi 10 luni închisoare şi 6 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea. cu titlul de despăgubiri civile. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare şi pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 2 ani şi 8 luni închisoare. În baza art. a) C. b) şi c) din Legea nr. 41 alin. 34 lit. urmând a executa astfel o pedeapsă de 3 ani şi 3 luni închisoare. 1526/190/2007 ale judecătoriei Bistriţa sunt în concurs cu infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului N. 1743/2006 a Judecătoriei Bistriţa. 85 C. b) raportat la art. 5742/190/2006 şi nr. 11 lit. iar statului suma de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare. 79 . ”T. s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare. 13 C. (1) din Legea nr. suma de 382.. 33 lit. având ca obiect evaziunea fiscală. 13 C. Conform art. S-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului N. 13 alin. şi art. în raport cu natura faptelor comise. 87/1994. (2) C. 9 alin. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare. 5742/P/2006 al Judecătoriei Bistriţa la care au fost conexate dosarele penale nr. 241/2005 cu aplicarea art.399 lei. în cadrul dosarului penal nr. 241/2005 cu aplicarea art. de pericolul social al infracţiunilor dar şi de persoana făptuitorului. pen şi art. prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt în cele trei dosare conexate. 64 lit. 1526/190/2007. a declarat recurs.” SRL Lunca Ilvei nu a formulat pretenţii civile în cadrul dosarului penal. preluată de art. (2) C. (1) lit. pen. 1743/2006. 41 alin. aplicând pedepse în limite legale şi just individualizate. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi examinând întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept. b) din Legea nr. a). b) şi c) C.M. Tribunalul reţine că în baza probelor administrate. Împotriva acestei sentinţe inculpatul N. S-a dispus comunicarea respectivei hotărâri Oficiului Naţional al Registrului Comerţului potrivit art. pen. Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. 3442/190/2007 şi nr. de numărul acestora. pen.M.pen.. 71 raportat la art. cu aplicarea art. inculpatul N. Apelul declarat în cauză este fondat. de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni. pen. dând încadrări juridice corespunzătoare faptelor reţinute în dosarele nr.M. c) din Legea nr. (1) lit.A. 241/2005 şi s-a constatat că partea civilă S. reprezentată în proces de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa – Năsăud.Acelaşi inculpat a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art.C. şi pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 9 alin. pen.

99 din 22 iunie 2001. (3) şi (5).385 lei. 1338026. celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond vor fi menţinute81. Comentariu Deşi omisiunea înregistrării vizează un număr de 3 documente. 3442/190/2007. pen. 13 C. De altfel. şi art. în perioada 1999 – mai 2000 inculpata. 241/2005. pen. administrator al SC „M” SRL din Piteşti şi contabil la SC „Y” SRL Piteşti a emis.965 lei. (2) C. 41 alin. (1) lit. pen referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. 13 C. 13 C. 9 alin.E. apelul declarat în cauză va fi admis. 215 alin. (2). în latura penală şi rejudecând în aceste limite. Cum instanţa de apel nu a identificat şi alte motive de reformare a hotărârii atacate. c) Infracţiune de înşelăciune Prin sentinţa penală nr. 36 bilete la ordin şi 36 file 81 Pronunţată de Tribunalul Bistriţa – Năsăud. în mod repetat.. În concret. Pe de altă parte. 41 alin (2) C. fapta reţinută în dosarul mai sus menţionat constă în omisiunea înregistrării în evidenţa contabilă a S. 41 alin. (1) lit.” SRL Bistriţa al cărei administrator a devenit inculpatul din data de 11. în raport cu fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. între altele. cu aplicarea art. (1). cauzând astfel bugetului de stat un prejudiciu de 57. secţia penală. Instanţa a reţinut că. b) din Legea nr. în raport de momentul comiterii infracţiunii mai sus menţionate – anul 2006 – de dispoziţiile Legii nr. 241/2005 şi de limitele de pedeapsă cuprinse în aceasta. este de reţinut că.2006. pen în raport cu prevederile art. dispoziţiile referitoare la aplicarea art. pen. deşi în dispozitivul hotărârii apelate se face aplicarea art.Cu toate acestea. prima instanţă a dat o greşită încadrare juridică faptei dedusă judecăţii în dosarul nr. în considerentele sentinţei de condamnare aceste prevederi legale nu sunt menţionate. fapta de a nu le înregistra pe acestea este constituită dintr-un singur act material. a ordinului de plată şi a chitanţei prin care se atestă încasarea sumei de 196.C. Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpata P. 9 alin. în dosarul nr. referitoare la infracţiunea continuată. astfel ăncât nu se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 241/2005. (2) C. se va înlătura din încadrarea juridică dată de instanţa de fond faptei dedusă judecăţii. Decizia 107/A/2008 80 . b) din Legea nr. (2) şi art. 41 alin. a Facturii fiscale seria BN VFK nr. 3442/190/2007. ”D. pen.07. Ca urmare. hotărârea atacată va fi desfiinţată în parte. în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.

59/1994. ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară. prin cerinţa inexistentă în Legea nr. emiterea de cecuri fără acoperire constituie infracţiunea prevăzută în art. 59/1994 şi prevăzută în art. recursul în anulare a fost admis şi s-au casat hotărârile atacate. (1) pct. (4) C.. oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient. pen. în lipsa unor probe din care să rezulte că inculpata a indus în eroare părţile vătămate. 59/1994. în scopul prevăzut în alin. fapta constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. iar emiterea biletelor la ordin fără acoperire constituie o faptă cu caracter civil. 2 din Legea nr. la data emiterii. ştiind că pentru valorificarea lui nu există. neconstituind infracţiune. cu motivarea că. (1) pct. Comentariu Emiterea unui cec. ele se diferenţiază. Prin decizia nr. 402 din 12 septembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanţă. constituie infracţiunea prevăzută în art.013 şi respectiv3. Ca atare. existenţa unui concurs de texte sub aspectul elementului material al laturii obiective. 59/1994. şi anume de a obţine pe această cale un folos material injust. Se constată deci. în scopul unui folos material ilicit şi dacă s-a cauzat beneficiarului o pagubă. deşi ştia că pentru valorificarea lor nu dispune de provizia necesară în conturile bancare. 4342 din 15 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. ca fapta să fie comisă în scopul arătăt în alin. şi să se fi pricinuit o pagubă posesorului cecului. 2 din Legea nr. (1) pct. afară de cazul în care fapta constituie o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai grea. (4) C. 81 .cec pentru achitarea unor mărfuri în valoare de 2. Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare. cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare82. şi anume emiterea unui cec fără acoperire. Examinând cauza în raport cu criticile formulate. însă. constituie o formă agravantă a infracţiunii de înşelăciune. 59/1994 dacă această situaţie a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar. constituie delict şi se pedepseşte cu amendă sau închisoare de la 6 luni la un an.960.Cum din actele cauzei se constată că nici sub acest din urmă aspect situaţia de fapt nu a fost clarificată. emiterea unui cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea prevăzută în art. 82 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. emiterea unui cec. recursul în anulare este fondat sub acest aspect. Conform art. secţia penală. decizia nr. (1) şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului. 2 din Legea nr. 84 alin. 215 alin. iar când sa făcut prin inducere în eroare a acestuia.314635 de lei. 84 alin. pen.340.691. 84 alin. (4) partea finală. recursurile declarate de procuror şi de inculpată au fost respinse. provizia sau acoperirea necesară. (1). 84 alin. (1) pct. Apelul inculpatei a fost admis prin decizia penală nr. 2 din Legea nr. 215 alin. 215 alin. 338 din 13 decembrie 2004. Probele administrate în cauză fiind insuficiente pentru clarificarea elementelor susmenţionate. se constată următoarele: potrivit art.

pen.20 alin. 211 alin. 215 alin. Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşa a alertat pe inculpat care a voit să iasa din locuinţă. nu a fost primită. însă.. Din examinarea acestor texte se constată că infracţiunea de tâlharie este consumată când executarea acţiunii principale. (3) C. fapta neconstituind infracţiune. rămasă în faza de tentativă. furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.(2) lit. a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa.M. În această situaţie s-a produs o încăierare. la 4 octombrie 2000. În cazul în care. de furt. în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat. dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu este fondată. pen. executare care a fost intreruptă. fapta constituie.155 din 29 mai 2001. tentativă la infracţiunea complexă de tâlharie. 2 din Legea nr. în întregul său. faptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru asigurarea scăpării. În conformitate cu prevederile art. secţia penală.20 raportat la art.(1) C. d) Infracţiune de tâlhărie Prin sentinţa penală nr. suferind o fractură la picior. plata acţiunea sau executarea cambială. a sosit acasă partea vătămata însotită de o altă persoană. 82 . în urma schimbării încadrării juridice din infracţiunea consumată de tâlharie.. fapta constituie infracţiuna de înşelăciune în convenţii prevăzută în art.27 din 8 februarie 2001. tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a savârşi infracţiunea. se constată că. susţinerea din recurs că fapta constituie infracţiune consumată de talharie. pen. regres în caz de neplată şi protest. Curtea de Apel Bacău. pentru săvârăirea tentativei la infracţiunea de tâlharie prevazută în art. Instanţa a reţinut că. pentru a le fura. prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare. Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei. ci se situează în domeniul dreptului civil. Potrivit art. căutand lucruri de valoare în sertare şi dulapuri . scadenţă. a fost consumată. Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul G. inculpatul a pătruns prin efracţie in locuinţa părţii vătămate. iar nu tentativă. dar persoanele de afară au blocat uşa pentru a nu permite inculpatului să plece. în cazul în care biletul la ordin nu este emis în condiţiile prevăzute în art.a) şi f) C. pen. Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt. În timp ce inculpatul se afla în apartament. prin decizia nr. 59/1994. sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi privitoare la gir. în scopul obţinerii unui folos materiual injust şi dacă s-a cauzat acestuia o pagubă.. 104 pct. (1) C. constituie infracţiunea de tâlhărie.Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont. între altele.211 alin.

în întregul ei. Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară. iar componenta sa adiacentă. recursul procurorului a fost admis numai pentru acest motiv. Susţinerea din recursul procurorului. 11 din O. a) raportat la art. 2 lit. fapta săvârşită a fost corect încadrată de instanţe ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie.I. 1204 din 6 martie 2002. Instanţa a reţinut că. cu privire la greşita achitare a inculpatului.I. constituie tentativă la infracţiunea de tâlharie. 11 pct. constând în neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin. dispunându-se majorarea pedepsei de la 5 la 7 ani închisoare83. aşa cum rezultă din probe. nici unul din acestea nu a intrat în stăpânirea sa. numai fapta proprietarului sau deţinătorului temporar al unui câine. ci o infracţiune distinctă prevazută in art. însa nu infracţiunea de ucidere din culpă. la 4 decembrie 2001. 10 alin. aşa cum s-a arătat. Comentariu Pentru ca infracţiunea complexă de tâlharie să fie consumată. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevazută în art. Recursul în anulare declarat în cauză. (1) lit. 178 alin. în scopul de a fura. în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul lor. U. pen.În cauză. rămânând în faza de tentativă. 1232 din 17 octombrie 2002. b) Codul de procedură penală. Judecătoria Bîrlad a dispus achitarea inculpatului A. constituie infracţiune. nr. întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat. furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită. dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă. de vreme ce. nr. inculpatul. se cere ca principala sa componentă. în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile din casă în căutarea unor valori. în temeiul prevederilor art. furtul. inculpatul a lăsat nesupravegheaţi 2 tauri. Potrivit legislaţiei romane. 1005 din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi. 83 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 83 . să se fi epuizat prin insuşirea bunului. G. Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin decizia penală nr. fapta. 55/2002.G. care au ucis prin împungere pe N. Decizia Secţiei penale. activitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariţia părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării prin fugă. este nefondat. prin care au fost respinse recursurile declarate de procuror şi civilă. e) Infracţiune de ucidere din culpă Prin sentinţa penală nr. nu este prevazută de legea penală. după ce a patruns prin efracţie. fără aşi apropia vreunul dintre bunuri. Instanţa a constatat că fapta inculpatului A. (1) C.

În stabilirea culpei sub această din urmă formă este necesar a se avea în vedere atât criteriul obiectiv. avea în momentul săvârşirii acesteia posibilitatea să prevadă rezultatul . cum a procedat. din actele dosarului rezultă că inculpatul. fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită cu vinovăţie. Dacă în raport cu împrejurările cauzei se stabileşte că rezultatul nu era previzibil. care urmează a fi aplicate în cadrul unei acţiuni civile separate. 2 C. Prin urmare. deşi trebuia şi putea să-l prevadă. dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale. infracţiunea de ucidere din culpă prevazută în art. neputând fi reţinută culpa sub nici una dintre formele prevazute de lege. cât şi criteriul subiectiv. (1) pct. procedand în acelaşi mod de fiecare dată. fie sub forma culpei din uşurinţă. pen. se constată că nu poate fi reţinută vinovaţia inculpatului sub forma culpei prevazute în art. se savârşeşte cu vinovăţie. Prin urmare. pentru a constata dacă orice om atent. 19 alin. În cauză sunt. 178 alin. numai prin examinarea conduitei făptuitorului în lumina ambelor criterii se poate decide dacă există sau nu vinovăţie sub forma culpei din neprevedere În spetă. Potrivit art. însă. pen. infracţiunea de ucidere din culpa a fost. incidente. (1) C. (1) pct. din categoria autorului faptei. pentru a-i duce la cismea. analizate sub aspectele menţionate. Din împrejurările concrete în care a fost comisă fapta. Dacă în raport cu datele speţei făptuitorul nu a putut să prevadă rezultatul. civ. vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută datorită imposibilităţii subiective a acestuia de a-l prevedea. în mod corect. inculpatul aflându-se în urma lor. 19 alin.. fără a se produce incidente. posibilitatea de prevedere este evaluată în raport cu însuşirile. Cât priveşte criteriul subiectiv. in fiecare zi. Animalele au alergat spre cismea. proprietatea sa. fie sub aceea a culpei din neprevedere.Sub aspectul laturii subiective. în stabilirea obligaţiei de a prevedea rezultatul se au în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta. iar inculpatul a mers în urma lor la cismea. b) C.. 2 lit. capacitatea. fapta este savârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale. înlăturată. întrucât animalele nu s-au manifestat anterior violent. deci autorul nu trebuia să-l prevadă. prevederile art. 84 . iar unul dintre tauri s-a îndreptat spre victima şi a târât-o prin zăpadă. 1001 C. iar dacă se stabileşte că rezultatul era previzibil. experienţa de viaţă şi starea psiho-fizică a făptuitorului în momentul săvârşirii faptei . de altfel. Sub aspect obiectiv. la 4 decembrie 2001. trebuie să se facă dovada că făptuitorul putea să-l prevadă. provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul . a dat drumul la 2 tauri. Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil. pen.

şi I. la mai multe date. au montat dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor şi minicamera pe mai multe bancomate şi au obţinut datele de pe cardurile folosite la aceste bancomate. al posibilităţii oricărui om atent. a art.M. art. de a prevedea rezultatul.C. 42 alin. În acest scop. (1) din Legea 365/2002 şi a infracţiunii de furt calificat prevazută în art. 41 alin. b) Codul penal. sau că animalul se află sub pază sa. După ce toate datele obţinute au fost stocate în computer. inculpaţii au achiziţionat carduri neinscripţionate şi au lipit pe fiecare dintre acestea câte o etichetă colantă pe 85 . civ. f) Infracţiune contra confidenţialităţii şi integritaţii datelor şi sistemelor informatice Prin sentinţa penală nr.C.. în luna mai 2005. 2 lit. În consecinţă. deşi înlatură existenţa infracţiunii de ucidere din culpă. (1) lit. a infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin. inculpaţii s-au deplasat în diferite localităţi. Instanţa a reţinut că.I. (1) si (3) din Legea 161/2003. recursul în anulare declarat în ă a fost respins. ori că a scăpat. a) si b) şi a art. T. lipsa culpei. pen. În cazul uciderii unei persoane prin acţiunea animalelor aflate în proprietatea inculpatului. experienţa de viaţă şi starea psiho-fizica a acestuia în momentul savârşirii faptei. 1001 C. aflat în aceleaşi împrejurări ca şi făptuitorul. 33 lit. pe care le-au procurat anterior. a infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. T. G. b) Codul penal se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv. inculpaţii C. toate cu aplicarea art.F. nu înlatură răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale prevazuta in art.. pe care le-au descărcat şi le-au stocat într-un computer de la domiciliul inculpatului I. 209 alin. a infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevazută în art. (1) lit. (1) din Legea 365/2002. de vinovăţie în exercitarea pazei juridice şi pe ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului. (1) pct.F. pentru săvârşirea infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice prevazută în art. (2). capacitatea. a) si e) C. cât şi cu criteriul subiectiv al posibilităţii făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însuşirile.M. 34 alin. 27 alin.F. 208 alin. (1). constatată în raport cu aceste criterii. deoarece această formă de răspundere se intemeiază pe prezumţia de culpă în supraveghere. (2) din Legea 365/2002. s-au înţeles să folosească dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor şi o minicameră. Comentariu Existenţa vinovăţiei sub forma culpei prevăzute în art...I. G. proprietarul unui animal este responsabil de prejudiciul cauzat de animal.Potrivit acestor prevederi. 24 alin.. 19 alin. în vederea obţinerii datelor necesare pentru clonarea mai multor carduri şi pentru efectuarea retragerilor de numerar.. 21/2006 a Tribunalului Hunedoara au fost condamnaţi inculpaţii C. şi I.

pen. cu aplicarea art. cu aplicarea art. (1). faptele celor patru inculpaţi care. 197/A din 22 iunie 2006. 24 alin. La 28 iunie. 24 alin. 42 alin. la computerul inculpatului I. cu aplicarea art. în orice mod. (2) C. 11 iulie şi 21 iulie 2005. Referitor la cererea inculpatului C.F. Or. iar cea de-a doua. (2) din aceeaşi lege incriminează punerea în circulaţie. este nefondat. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. 209 alin. cu ajutorul căruia inculpatul G.. inculpaţii au retras numerar cu ajutorul cardurilor clonate de la bancomatele mai multor bănci. secţia penală. (2) Codul penal şi art. nefiind necesară transmiterea posesiei cardurilor falsificate altor persoane. 8 iulie. au falsificat circa 200 de instrumente de plată electronică. rezultă că există două infracţiuni distincte. prin care solicita achitarea sa în temeiul art. pen. Dispoziţiile art. 2 lit. 41 alin. 9 alin. (1) şi (3) din Legea 161/2003 cu aplicarea art. 24 alin.. (2) din Legea 365/2002.C. cu aplicarea art. se constată că nu este fondată. prin care a invocat cazul de casare prevăzut în art. a) raportat la art. a condamnat pe inculpaţi în baza acestor din urmă texte de lege şi a redus pedepsele aplicate inculpaţilor. 10 alin. a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute în art. pentru infracţiunile prevazute în art. (2) C. d) Codul de procedură penală. pen. (1) din Legea 365/2002 şi art. Curtea de Apel Alba Iulia. 41 alin. (2) C. 11 pct. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică. (2) din acelaşi cod. 41 alin. 41 alin.C. 12 Codul de procedură penală. prima privind falsificarea instrumentelor de plată electronică. Prin decizia nr. fiind ataşat şi un dispozitiv de inscripţionare electronică. 208 alin. art. prevazută în art. corespunzător codului PIN înscris pe etichetă. punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate. 27 alin. 24 alin. 86 .. între alţii. a realizat inscripţionarea benzii magnetice a fiecarui blank. de inculpatul C. (1) lit. a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. 385 ind. Recursul declarat. 27 alin. 41 alin. a) şi e) C. (1) din Legea 365/2002 prevăd că falsificarea unui instrument de plată electronică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. cu contul copiat anterior.. 7 iulie. în varianta punerii în circulaţie a instrumentelor de plata electronică falsificate. (1) din Legea 365/2002. iar art.M. (1) din Legea 365/2002. (1) lit. (1) pct. pen.care au scris codul sau codurile PIN citite anterior cu minicamera. În cauză punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică s-a realizat prin retragerea de numerar. a admis apelurile declarate de inculpaţi. Din examinarea laturii obiective a acestor fapte. într-o singură infracţiune prevazută în art.

recursul inculpatului a fost respins84. (2) din Legea 365/2002. (1) din Legea 365/2002 referitoare la falsificarea instrumentelor de plată electronică şi ale infracţiunii prevăzute în art. din probele dosarului rezultă că inculpaţii au accesat un sistem informatic. care au ca scop asigurarea secretului numărului de cont şi al operaţiunilor efectuate. (1) lit. Comentariu Fapta de a monta. la un bancomat. la un sistem informatic. dacă fapta de la alin. decizia nr.De asemenea. Pentru aceste considerente. 87 . faptele inculpaţilor care. întrucât punerea în circulatţe a 84 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. prin care se introduce cardul şi se realizează citirea benzii magnetice a fiecarui card în parte. 42 alin. (1) din Legea 161/2003 incriminează accesul. au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului numărului de cont şi al al operaţiunilor efectuate. Este de precizat faptul că bancomatul este un mijloc de colectare. 24 alin. (2) din aceeaşi lege referitoare la punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. (1) şi (3) din Legea 161/2003. 24 alin. prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardurilor („skimmer”) în fanta bancomatului. (1) este săvârşită prin încălcarea măsurilor de securitate. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. întrucât bancomatul constituie sistem informatic în sensul art. stocându-se informaţia astfel obţinută. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică. întrunesc elementele constitutive ale infractiunii prevazute in art. (2) C. 41 alin. fără drept. precum şi apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării. încălcând astfel măsurile de securitate . prevazută în art. de a deţine astfel de instrumente falsificate şi de a retrage sume de bani în numerar cu ajutorul acestora. a) din această lege. pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani. au deţinut în vederea punerii în circulaţie şi au pus în circulaţie instrumente de plată electronică falsificate. 42 alin. 35 alin. Or. secţia penală. iar prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice se incalcă măsurile de securitate ale bancomatului. la un sistem informatic prin încălcarea măsurilor de securitate. Faptele de a falsifica instrumente de plată electronică. un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces. 5288 din 15 septembrie 2006. cu aplicarea art. (3) al aceluiaşi articol prevede că. acesta fiind pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. pen. fară drept. Pe de altă parte. precum şi prevenirea folosirii frauduloase a cardurilor. iar alin. cum sunt cardurile. prevăzută în art. 24 alin. care este stocat pe nivelul 2 al benzii magnetice de culoare neagră. Prevederile art. fără drept. prelucrare şi transmitere a unor date informatice. reprezentate de numărul de cont al titularului.

pen. şi art.C. accesând astfel fără drept. (1). precum şi o minicameră. prevăzută în art.instrumentelor de plată electronică falsificate se poate realiza prin retragerea sumelor de bani în numerar. (1) si (3) din Legea 161/2003. pen. a condamnat pe inculpatul C. un telefon mobil şi bijuteriile din aur aflate asupra victimei. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav prevazută în art. 176 lit. cu aplicarea art. secţia I penală. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. d) din acelaşi cod. (2) C. care avusese anterior o relaţie extraconjugală cu victima. cu privire la greşita încadrare juridică a faptei. c) Codul penal. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. cât şi în cursul judecăţii au fost administrate probe pertinente din care rezultă. 24 alin. Motivul de recurs susţinut de părţile civile. la 22 mai 2002. Atât în cursul urmăririi penale. bancomatele bancilor. a mers la domiciliul acesteia unde. a respins apelurile inculpatului şi al părţilor civile. care reprezintă un sistem informatic în sensul legii. Dupa săvârşirea omorului. în urma unor certuri. 42 alin.. 42 alin. 174 raportat la art. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. (2) din Legea 365/2002 privind comerţul electronic. Aşadar. şi de furt prevazută în art. folosind cablul telefonului a strangulat femeia. faptele inculpaţilor care. Curtea de Apel Bucuresti. Recursurile nu sunt fondate. neîndoielnic. Inculpatul şi părtile civile au declarat recurs împotriva deciziei. (3) lit. cu aplicarea art. 469 din 7 aprilie 2005. nefiind necesară transmiterea posesiei instrumentelor de plată electronică falsificate către alte persoane. (2) C. 565 din 25 iulie 2005. 41 alin. Instanţa a reţinut că. în cauză. inculpatul. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor prevăzută în art. 88 . este lipsită de temei. primul cu motivarea că nu a comis fapta. în varianta punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate. iar parţile civile susţinând că faptele inculpatului constituie infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie.. 41 alin. 211 alin. 208 alin. prin încălcarea măsurilor de securitate. secţia I penală.N. au montat pe diverse bancomate un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor. nu există temeiuri pentru achitarea sa în sensul solicitat. g) Infracţiune de omor Prin sentinţa nr. Tribunalul Bucureşti. cu aplicarea art. Cum. (2) C. 41 alin. faptele săvârşite de inculpatul C. 174 Codul penal . (1) şi (3) din Legea 161/2003. pen. prin decizia nr. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice. care a decedat. inculpatul a sustras telefonul fix. săvârşirea faptelor de către inculpat astfel cum au fost reţinute de instanţe.

Se constată. a realizării progresului pe toate planurile activităţii sociale.2. Nefiind stabilit un atare mobil. decizia nr. sub toate elementele lor constitutive. De asemenea. mijloacele şi procedeele violente în raport cu infracţiunile din alte grupe. dată fiind frecvenţa săvârşirii acestora în participaţie. faptele se încadrează în infracţiunile de omor prevazută în art. în scopul unei juste sancţionări a acestora. în cazul faptelor prevăzute de legea penală. Problema este importantă în cadrul infracţiunilor contra vieţii. 174 şi de furt prevazută în art. procedand la schimbarea încadrării juridice în sensul menţionat. Comentariu Uciderea în urma unor certuri între foşti concubini şi apoi însuşirea de către inculpat a unor obiecte ale victimei. specific ce constă în faptul că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul. C. 208 alin. adesea. Raportată la tratamentul juridic al participaţiei. Cercetarea aspectelor pe care le ridică se impune pentru calificarea exactă a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii şi pentru determinarea pericolului social al faptei şi a gradului de vinovăţie a fiecăruia. persoana omului în complexul fiinţei sale. În sens pasiv. drepturile sale sunt ocrotite în mod real şi pot fi puse în valoare nestingherit. deci. inculpatul urmărind probabil să însceneze o tâlharie comisă de altul ca mobil al omorului. pentru care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea persoanei vătămate. 89 . în baza probelor administrate a stabilit temeinic faptele inculpatului şi. 4. ireparabilele urmări pe care aceste fapte le pot avea pentru societate. nu confirmă neîndoielnic intenţia acestuia de a o ucide pentru a săvârşi o tâlhărie. Numai prin asigurarea inviolabilităţii acesteia.pen. Concluzii În incriminarea faptelor din capitolul menţionat s-a avut în vedere specificul acestora. cele două infracţiuni pentru care a dispus condamnarea85. în sensul că unele situaţii constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens activ) sau pot dăuna (sens pasiv) şi celorlalţi participanţi. 5931 din 21 octombrie 2005. secţia penală. Apărarea omului este o condiţie sine qua non a însăşi existenţei societăţii. indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiţii participanţi. s-au avut în vedere gravele şi. plângerea prealabilă 85 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. că prima instanţă.Prima instanţă a stabilit că probele administrate nu au dus la concluzia ăa mobilul omorului ar fi fost jaful şi că hotararea de însuşire a unor bunuri aflate asupra victimei a fost ulterioară uciderii acesteia. a stabilit corect. de exemplu.

Noul Cod 90 . Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecinţe fireşti ale indivizibilităţii faptei săvârşite. în mod firesc şi logic.3 C. Capitolul 5 Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor noului Cod Penal 5. nu se poate ca prescripţia răspunderii penale pentru aceeaşi faptă să fie întreruptă faţă de un participant şi să continue a curge faţă de ceilalţi (principiul solidarităţii pasive).„întreruperea cursului prescripţiei”). penal . iar pentru ceilalţi să rămână ca inexistentă. ea nu poate exista pentru unii dintre participanţi. penal . 31. ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanţi este bine constatat pentru toţi participanţii (principiul solidarităţii active). La fel. aşa încât. De asemenea. consecinţa indivizibilităţii faptei în sine săvârşită de participanţi: fapta nu poate fi dedusă trunchiat în faţa instanţei penale şi. aceeaşi realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiţii participanţi. 123.făcută contra unuia dintre participanţi atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor (art. Indivizibilitatea faptei comise nu găseşte o negaţie în pluralitatea contribuţiilor diferiţilor participanţi. fapt datorată unui caz de forţă majoră.4 C.„Lipsa plângerii prealabile”). în urma plângerii prealabile. deci. al. lege) va profita tuturor participanţilor. în sens activ. că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine. ci o explicaţie obiectivă a participaţiei: fapta unică realizată prin contribuţia mai multor persoane. întreruperea cursului prescripţiei faţă de unul dintre participanţi are efect faţă de toţi ceilalţi participanţi (art. fapta a rămas în formă de tentativă nepedep. obiectiv. privită în sine. de asemenea.1. în raport cu toţi participanţii. fapta nu este prevăzută de legea penală. Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt. Consideraţii generale Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracţiunea. Astfel. al. constatarea făcută cu privire la unii dintre participanţi. în cadrul şi în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale. care exclude răspunderea penală (fapta nu a fost săvârşită. în cazul prescripţiei răspunderii penale. răspunderea penală şi pedeapsa .

În acelaşi timp. astfel de activităţi. norme care apar şi sunt posibile numai în societate. trădarea. Astfel. care vin în conflict cu aceste reguli de conduită şi care sunt deci soicialmente neconvenabile. modul în care sunt sistematizate normele privitoare la instituţia infracţiunii şi ajută. Unele dintre acestea se comit prin violenţă. Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activităţi infracţionale. este o activitate antisocială. pe de altă parte. a) Aspectul material (obiectiv) : privită din punct de vedere material. anume. activităţi de colaborare şi respect al regulilor de conduită socială. în relaţiile sociale. infracţiunea este un fenomen istoric. pe de o parte. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. este necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material. prin urmările lor. prin materialitatea lor. altele un pericol social mai mare.penal prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. în cadrul vieţii sociale. fiindcă se produce numai în societate. Aspecte generale ale infracţiunii. Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din noul Cod penal. fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societăţii. Din acest moment. Într-un cod penal o atare reglementare este deosebit de importantă fiindcă aruncă o puternică lumină asupra caracterului şi conţinutului tuturor infracţiunilor. omorul. consideraţii care explică. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită. în viaţa de relaţii sociale. se emit reguli de drept. fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic. astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate. tâlhăria etc. Este un fenomen social. c) Aspectul juridic: cu privire la acest fenomen antisocial. o apreciere din partea statului şi. există însă o seri de activităţi care se abat de la această linie. atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei. activităţi socialmente convenabile. reguli garantate în executarea lor de către stat. social şi juridic. sunt fapte deosebit de periculoase. neconvenabilă pentru relaţiile sociale. altele prin fraudă (înşelăciune). sunt antisociale. la aflarea diferitelor implicaţii pe care normele care reglementează această instituţie le au în întregul câmp al dreptului penal. fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere. infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială. prin aceasta devine un fenomen 91 . Prin astfel de reguli de drept. iar altele sunt producătoare de grave prejudicii materiale. infracţiunea este un fenomen social-istoric. Dacă majoritatea manifestărilor omeneşti reprezintă. Într-o formă sau alta. furtul. b) Aspectul social: privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa. cuprinse atât în partea specială a codului penal cât şi a legilor speciale.

Ea trece de pe planul social-material pe planul socialjuridic. singurul temei al răspunderii penale. ca fenomen juridic. Din momentul însă în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept. termen care. Nu este nevoie. Infracţiunea. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage ca sancţiune o pedeapsă. aceea de infracţiune. de altfel. echivalent cu termenul de faptă penală sau ilicit penal. fiindcă termenul de abatere se foloseşte şi în dreptul civil şi în dreptul administrativ. fapta îmbracă o formă juridică şi devine o categorie juridică. Unde nu există 92 . Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune. unele se referă la noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale. ca denumire generică. Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase. în locul termenului de infracţiune. Şi cum aceste norme ocupă un loc important în ansamblul normelor de drept penal. primind o nouă caracterizare. aceea de răspundere penală. adică un fapt generator de o anumită obligaţie. anumite răspunderi. instituţia juridică a infracţiunii. Termenul de infracţiune are un sens larg. reglementarea unei adevărate instituţii juridice. iar această persoană nu poate fi decât aceea care a săvârşit infracţiunea şi care răspunde pentru aceasta. Instituţia infracţiunii este intim legată de celelalte doă instituţii de bază ale dreptului penal: răspunderea penală şi pedeapsa. Ele alcătuiesc. în acest sens.juridic sau o faptă juridică. folosit pentru denumirea generală a oricăror fapte penale include şi denumirile de crimă sau delict. adică precum o infracţiune. deoarece termenul de infracţiune este denumirea rezervată exclusiv încălcărilor de lege cu carcter penal. altele la formele infracţiunii et. devine o faptă juridică. Termenul de infracţiune. dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. În schimb. Sistemul normelor privitoare la infracţiune. aşadar. bunăoară. care implică anumite consecinţe juridice. Noul Cod penal a adoptat pentru denumirea faptelor cu caracter penal termenul de infracţiune fără nici un alt calificativ. Răspunderea penală îşi are. ca un fenomen juridic. să se spună infracţiune penală. Fără infracţiune nu poate fi vorba de răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate aplica o pedeapsă. el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate. Pe scurt. Sancţiunea nu se consideră realizată practic decât dacă este aplicată unei persoane. el devine un fenomen juridic. toţi cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa cum este considerată şi apreciată de lege. este adoptat şi de literatura de specialitate şi de practica judiciară. cauza în infracţiunea săvârşită şi are drpt consecinţă aplicarea pedepsei. acestea fiind categorii de infracţiuni. Atât timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în sfera de acţiune a normelor de drept. când se foloseşte termenul de abatere sau ilicit este nevoie să se precizeze şi să se spună „abatere penală” sau „ilicit penal”. la fel şi instituţia infracţiunii ocupă un loc important printre instituţiile dreptului penal. Din această cauză nu se poate folosi termenul de crimă sau delict.

potrivit dispoziţiei din art. au largi implicaţii în cadrul tuturor reglementărilor din Codul penal. 15 alin. cele trei trăsături esenţiale fără de care. invers. care a fost săvârşită cu vinovăţie şi care este prevăzută de legea penală.pen. 93 . atunci fapta va constitui infracţiune şi va atrage răspunderea penală. Din acest punct de vedere. 15 alin. când răspunderea penală este exclusă înseamnă că nu există infracţiune. ceea ce relevă dacă acea faptă interesează sfera dreptului penal este trăsătura esenţială privitoare la prevederea acelei fapte de către legea penală. chiar atunci când fapta este prevăzută de legea penală. pen. răspunderea penală nu poate interveni decât în caz că s-a săvârşit o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (prevăzute în art. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsăsturi face ca fapta să nu constituie infracţiune. (2) C. pen86. 2) “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. răspunderea penală are ca temei existenţa conjugată a celor trei trăsături esenţiale : faptă care prezintă pericol social. 15 C. 86 Art. această legătură organică dintre infracţiune şi răspunderea penală este precis prevăzută în dispoziţia din art. nu va exista nici infracţiune. În cazul când se constată că fapta săvârşită este prevăzută de legea penală. În caz contrar. pe care o au aceste dispoziţii. Potrivit acestei dispoziţii. întregul sistem de infracţiuni din partea specială sau din legile speciale este subordonat dispoziţiei din art. în general. Implicaţii privind alte instituţii de drept penal. aceasta nu înseamnă că există o infracţiune. deci.infracţiune este exclusă răspunderea penală şi.). pe care o au dispoziţiile care reglementează instituţia infracţiunii. nici răspundere penală. priveşte temeiurile şi limitele răspunderii penale. a fost săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Analitic. Această normă cuprinde în termenul de infracţiune. nu poate exista infracţiune. O faptă concretă va fi infracţiune în măsura în care întruneşte trăsăturile esenţiale indicate în reglementarea generală (art. în mod sintetic. dar dacă vor fi constatate ca existente şi celelalte două trăsături esenţiale: vinovăţia şi pericolul social. 15 C. În noul Cod penal.. având caracter de norme generale. Dispoziţiile privitoare la noţiunea de infracţiune. iar inexistenţa infracţiunii exclude răspunderea penală. pen. 15 alin. aceasta rămâne exclusă. dacă există vreo cauză care exclude vinovăţia sau vreo situaţie în care legea exclude existenţa pericolului social. adică în măsura în care ea este o faptă care prezintă pericol social. Din contra. O primă implicaţie. Când se săvârşeşte o faptă. lipsind temeiul răspunderii penale. priveşte toate normele din partea specială a Codului penal. A doua implicaţie. (2) C. 15).

Dispoziţiile generale privind infracţiunea au. securitate şi justiţie. întruneşte trăsăturile esenţiale ale infraţiunii prevăzute în dispoziţiile din art. 2. 94 . fiind incriminată de lege. 4. Noul Cod penal urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: 1. menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare. pen. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală.2. actele de participaţie vor fi sancţionate în măsura în care ele privesc o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni. care să preia elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. 3. Tentativa va fi considerată infracţiune în măsura în care. să fie făcută în lumina dispoziţiilor privitoare la infracţiune. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene. de asemenea. la care România este parte. 5. aşadar. De asemenea. cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale. Simplificarea reglementarilor de drept substanţial. 15 C. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate. 5. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal îm România Răspunzând cerinţelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene. implicaţie în sfera acelor dispoziţii din partea generală care reglementează alte aspecte generale ale infracţiunii. Transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementarilor adoptate la nivelul Uniunii Europene. s-a impus necesitatea elaborării unui nou Cod penal (2009). cu precădere. implicaţie în materia normelor de individualizare a pedepselor. Asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. după gradul de pericol social pe care îl reprezintă infracţiunea. Realizarea dispoziţiilor cu privire la individualizarea pedepsei trebuie. De exemplu în sfera dispoziţiunilor privitoare la tentativă sau privitoare la participaţie ori la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Dispoziţiile privitoare la infracţiune au. în al treilea rând. ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă. Individualizarea pedepselor se face.

Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluţiilor adoptate de alte sisteme europene. în valorificarea tradiţiei legislaţiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936. ci. În acelaşi timp. Convergenta reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislaţii. Aşa cum este cunoscut. De asemenea. Pentru toate aceste considerente. Astfel. 301/2004. portughez). a teoriilor şi reglementărilor moderne dezvoltate între timp . reglementarile penale cu cea mai largă influenţă în dreptul european aparţin în continuare spaţiului german şi italian. în plan social. În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte. care şi-au dovedit funcţionalitatea (spre exemplu. cum este cazul dreptului francez. membrii comisiei nu s-au raliat opţiunii comisiei de elaborare a Legii nr. Au fost. 301/2004. luarea în considerare a evoluţiilor intervenite în aceste sisteme. olandez sau cel al unora dintre ţările scandinave.Prin atingerea obiectivelor menţionate se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal. multe dintre ele menţinute şi de Codul penal în vigoare. coroborată cu modificările preconizate în proiectul Codului de procedură penală. Fidelitatea faţă de tradiţia italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziţii din aceste legislaţii în forma în care ele se regăseau la momentul elaborarii Codului penal din 1936. simplificarea reglementărilor de drept substanţial. este o realitate că. Aceste două direcţii avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluţiei legislaţiei penale române. în prezent. precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie penală. codul din 1936 a avut două surse de inspiraţie principale – codul penal italian şi codul penal din Transilvania (în esenţă. au fost preluate din Legea nr. unele introduse prin Codul penal în vigoare. de inspiraţie austriacă). şi cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol. în egală măsură. care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principala sursă de inspiraţie pentru reglementările nou introduse. deşi majoritatea legislaţiilor operează în aceste ipoteze cu instituţia autorului mediat). iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referintă în dreptul penal european. ar trebui să conducă la asigurarea previzibilităţii legii penale. dar mai ales din anteproiectul întocmit de Institutul de Cercetări Juridice care a stat la baza elaborării 95 . elveţian. păstrate o serie de instituţii specifice legislaţiei penale române. Nu în ultimul rând. dimpotrivă. a fost menţinută participaţia improprie. valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române. belgian. a permis valorificarea creativă a tradiţiei naţionale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendinţele actuale ale dreptului penal european.

proiectului respectivei legi, o serie de elemente în acord cu tendinţele actuale ale legislaţiilor penale europene (renunţarea la instituţia pericolului social, consimţământul victimei etc.). Proiectul noului Codul penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părti: partea generală şi partea specială. Partea generală reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive, reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare. Partea specială, care cuprinde principalele infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a caror ocrotire se realizează prin incriminare. Au fost avute în vedere, spre a fi incluse în partea specială a Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciară se confruntă în mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democratică, dar şi faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societăţii contemporane. În ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regăşeste la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franţa, Portugalia, etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale. Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă manifestare a voinţei politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluţiei economicosociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei. Profundele transformări în plan politic, social şi economic, care au avut loc în societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, şi mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privinţa necesităţii adoptării unui nou Cod penal. Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului Cod penal a fost constituită în cadrul Ministerului Justiţiei o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, cu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ. Decizia elaborării unui nou Cod penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidenţiate atât 96 de practică, cât şi de doctrină. Astfel, actualul regim sancţionator penal reglementat de Codul

penal în vigoare, supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie. De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai importante sunt următoarele: - în privinţa modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale - codul penal în vigoare şi codul penal francez, îndepărtându-se astfel de tradiţia de inspiraţie italo-austriacă dezvoltată sub incidenţa Codului penal anterior; - diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în care există împărţirea în crime şi delicte cunosc şi instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei împărţiri, cum ar fi, spre exemplu, Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. În lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, ineficace; - Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, aşa cum este cazul obligaţiei reparării prejudiciului pentru dispunerea anumitor măsuri de individualizare a executării pedepsei - art. 108, 109 din Lege, al regimului plângerii prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privată a statului - art. 266 alin. (6) din Lege etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de constituţionalitate (de pildă, imunitatea penală a tuturor instituţiilor publice); - reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor, prevăzută în art. 58 alin. (4) din Legea nr. 301/2004, nu îşi găseşte reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din enumerarea legală rezultă că amenda este o sancţiune mai severă decât munca în folosul comunităţii. Pe această bază, şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin.(2) din Lege, se ajunge la concluzia că tentativa la o infracţiune sancţionată doar cu amendă va fi pedepsită cu munca în folosul comunităţii. Art. 69 din Lege prevede, însă, că în caz de sustragere cu rea-credinţă de la plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunităţii; 97

- unele dintre instituţiile nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancţionator al minorilor, care a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei aplicate minorului, dacă se aplică şi obligaţia de a presta o muncă neremunerată); - răspunderea penală a persoanei juridice a fost preluată din varianta iniţială a Codului penal francez din 1994, variantă ce nu s-a dovedit viabilă şi la care legiuitorul francez a renunţat parţial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice); - în privinţa părţii speciale, se remarcă introducerea în textul Codului a numeroase prevederi din legislaţia specială, demers pe deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare, fără a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorări a reglementării. Aşa se face că paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod şi legislaţia penală specială au fost uneori transferate în interiorul Codului. În acelaşi timp, unele texte din legislaţia specială aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate. Elaborarea unui nou Cod penal este cerută şi de necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală - nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care 98 înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit

devenite principii constituţionale odată cu adoptarea Constituţiei din 1991. urmând a se aplica textul general. ea nu mai trebuie reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială. şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare.). continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor. În acelaşi timp. în cazul în care o circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală. De aceea.1) şi principiului legalităţii pedepsei (art. definiţie întâlnită doar în codurile penale din statele aflate în sfera de influenţă sovietică şi justificată de imperative care nu îşi mai găsesc locul într-un stat democratic. codul acordă importanţa cuvenită principiului legalităţii incriminării (art. limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale. TITLUL I al părţii generale este consacrat legii penale şi limitelor ei de aplicare. Comisia. deşi îşi încetează – în tot sau în parte. referitoare la situaţia actelor normative neconstituţionale. respectiv a ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu modificări. Astfel. atât pentru legiuitor cât şi pentru practicieni. din fiecare dintre aceste principii – cu precădere interzicerea aplicării retroactive – s-a apreciat că este preferabilă reglementarea lor în două texte de lege distincte. infracţiuni informatice. s-a impus completarea dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. urmând modelul codurilor penale europene. dat fiind că aceste acte. se 99 . În privinţa aplicării în timp a legii penale. 2). Analiza Codului penal în vigoare pune în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială. 5 alin. O reglementare a acestui gen de situaţii.(2). după caz – activitatea. infracţiuni de corupţie etc. şi împărtăşind şi argumentele autorilor anteproiectului redactat de Institutul de Cercetări Juridice. care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni. Infracţiunea în noul Cod penal PARTEA GENERALĂ. în măsura în care sunt mai favorabile. 5. Pentru a atrage atenţia asupra consecinţelor ce decurg. Pentru asigurarea unităţii în reglementarea infracţiunilor este necesară includerea în conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere. a decis renunţarea la definirea scopului legii penale.mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale.3.

4). principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat. cerută de majoritatea doctrinei române şi urmând unui model acceptat de majoritatea legislaţiilor europene (§7 alin. prevăzute de ambele legi. pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu cauze care nu vor putea fi soluţionate niciodată datorită imposibilităţii instrumentării lor. dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin. o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. s-a prevăzut ca o condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale autorizarea procurorului general 100 al parchetului de pe lângă Curtea de apel. Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală. 2 alin. art. 5 alin. pen.(2) C. chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranţă ar fi mai severă. (1) pct. menite a înlătura dificultăţile de aplicare a textului. 113-6 alin. s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. art. De asemenea. în reglementarea principiului personalităţii. pen. De asemenea. pen.2 C. sancţionate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziţie similară conţine şi art. În privinţa aplicării în spaţiu a legii penale române (art.6 C. german.6 alin. cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. 23 alin. art. dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie. operarea unor modificări. final din Codul penal italian (soluţia legiuitorului italian fiind însă diferită.(2) din Legea de organizare judecătorească din Spania). În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificări faţă de reglementarea actuală.6). În acest sens. astfel că pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta [alin. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive. astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională. se execută în limitele legii noi. elveţian. pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă. de asemenea. pen. francez).regăseşte şi în art. În consecinţă.2 C. Cât priveşte principiul realităţii legii penale . 8 – 14) s-a impus. În mod cert. pentru că are la bază o reglementare constituţională diferită). aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii. În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat. a fost introdusă cerinţa dublei incriminări. olandez. Astfel. ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art. ele fiind sancţiuni principale şi neputând fi asimilate pedepselor complementare. s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancţiunea principală.(5)].

nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. fraude informatice etc. german. 14). 5 alin. competenţa universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenţii internaţionale.române. a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române. acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaţionale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenţie. care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii. aşa cum s-ar putea crede. art. pen.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar şi predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de 101 . portughez).). pen. pen. 590/2003 privind tratatele. deşi pare a conferi o competenţă extrem de largă organelor judiciare române. textul a fost complet reformulat. la o extindere nejustificată a competenţei legii penale române. dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în vedere în acest context mai ales infracţiunile de criminalitate organizată care sunt comise în străinătate contra unui cetăţean român ori contra statului român.(2) C. limitând-o la situaţiile în care intervenţia legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internaţional. (1) lit. Noua reglementare nu va duce însă în practică. pentru a evita situaţiile în care s-ar impune intervenţia legii penale române. au fost aduse modificări importante şi în ceea ce priveşte reglementarea în materia extrădării (art. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. în noua reglementare s-a renunţat la folosirea termenului de „convenţie” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza punerea de acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât şi cu Legea nr. art. cazul în care s-a refuzat extrădarea.(2) C. Cât priveşte principiul universalităţii. 7 alin. respectiv siguranţa naţională (lipsire de libertate. trafic de minori. având în vedere că reglementarea din Codul penal în vigoare. e) şi alin. s-a decis aducerea în sfera sa de incidenţă a oricărei infracţiuni comise în străinătate contra Statului român. elveţian (forma în vigoare de la data de 1 ianuarie 2007). fără a viza însă viaţa sau integritatea corporală a cetăţeanului. când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. acord etc. Astfel. În fine. Sub aspect terminologic. O formulare similară a principiului universalităţii întâlnim şi în alte legislaţii. Noua formulare a principiului universalităţii circumscrie mai exact sfera sa de incidenţă. căci punerea în mişcare a acţiunii penale rămâne condiţionată de autorizarea procurorului general. cum este cazul: § 6-7 C.

Renunţarea la reglementarea pericolului social – şi implicit la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate. Astfel. respectiv. fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale. 14 al Codului penal grec. acceptate de majoritatea sistemelor penale europene: prevederea în legea penală. În acest sens. caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil. cu modificările şi completările ulterioare. titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007. cu o procedură de predare simplificată. 17 din Codul penal în vigoare. ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei – s-a decis menţinerea acestui model de reglementare şi formularea definiţiei infracţiunii în art. cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în codul penal. s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii. a procedurii formale de extrădare. Textul propus de proiect porneşte de la această definiţie doctrinară şi. imputabilă şi sancţionată de legea penală. prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999. este de subliniat că încă în 1923.predare între statele membre ale Uniunii Europene. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. Definiţia infracţiunii propusă în art. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Definiţia propusă este însă substanţial modificată faţă de cea conţinută în art. o asemenea soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale. având în vedere şi reglementarea din art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic. Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei definiţii a infracţiunii într-un text al codului – deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de definiţie nu există. TITLUL II din noul Cod penal este consacrat instituţiei infracţiunii. căci situaţia acestora se va rezolva. 15. între statele membre ale Uniunii Europene. Decizia – cadru a Consiliului nr. aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă. de înlocuire. de a se accelera procedura formală de extrădare. profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă antijuridică. Reglementarea dată acesteia reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de prezentul proiect. trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică. reţine trei trăsături generale ale infracţiunii. în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală. în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate. 102 .

Spre exemplu. că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală. sunt necesare anumite premise. într-o a doua accepţiune. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune. În noua reglementare. a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei. făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). cu alte cuvinte are un caracter ilicit. intoxicaţiei sau minorităţii). De altfel în prezent este unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracţiunii.Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită. adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul. nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie nejustificată. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative. prin prisma căruia se analizează 103 . să nu fie ilicită. Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct.) cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). prin raportare la infracţiunea de furt. Aşa de pildă. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie. ce urmează a fi calificată ca infracţiune. este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală. să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică. în prima sa accepţiune. se va decide. calitatea subiectului activ sau pasiv etc. dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă. ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului. Astfel. ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală. urmare. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală. joacă acelaşi rol. căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie. ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. sub denumirea de cauze de neimputabilitate. şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii. întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. context în care se înfăţişează sub forma intenţiei. Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia. făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală). vinovăţia.

adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective.).). italian [art. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice. resping de principiu admiterea acestor infracţiuni. sub aspectul trăsăturii generale. în absenţa unui text de lege. dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiţii inacţiunea poate fi asimilată acţiunii. Aşa cum s-a mai menţionat. s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini. 10 C. pen. Astfel. ea este recunoscută ca atare de doctrina şi practica judiciară română. ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective. după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. o persoană. dar până în prezent nu există un text de lege care să o consacre. b) deplasarea abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii. vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii. 40 alin. 11 C. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea. potrivit teoriei normative. constituie o analogie în defavoarea inculpatului. elveţian. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice. În ceea ce priveşte infracţiunea comisivă prin omisiune (art. Aşa se întâmplă în dreptul german (§ 13 C.). Aşa cum am arătat. Este vorba de o reglementare ce priveşte elementul material al infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) şi respectiv de definirea elementului subiectiv (vinovăţia).). astfel încât nu prezintă nici o importanţă delimitarea între intenţie şi culpă.(2)] etc. 16). ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Majoritatea legislaţiilor europene admit însă infracţiunile comisive prin omisiune. din mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca sub-element al laturii subiective. pen. Este de menţionat că şi dreptul elveţian. dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă. 16 şi 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în legea penală. portughez (art. pen. portughez. aflat printre foarte puţinele sisteme 104 în aceeaşi situaţie cu dreptul român – în sensul că practica judiciară recunoştea existenţa .concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. va acţiona cu sau fără vinovăţie. spaniol. spaniol (art. austriac. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea articolelor în Titlul II. olandez etc. vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş. îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german. după cum este sau nu responsabilă penal. Astfel. fie există. confuzie nefericită în condiţiile în care. Cât priveşte a doua accepţiune. cum este cazul dreptului francez şi belgian. nefiind posibilă o diferenţiere între intenţie şi culpă pe acest plan. fie nu există. ca o imputare făcută infractorului pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei. următoarele două articole (art.

italian. De asemenea. au fost avute în vedere atât opiniile exprimate în doctrină cât şi experienţa altor legislaţii (art. pentru care a optat majoritatea legislaţiilor (art. 15 C. 20 C. art. şi are în vedere cele două principale ipoteze în care inacţiunea poate fi asimilată acţiunii: a) existenţa unei obligaţii legale sau contractuale de a acţiona (spre exemplu. francez) şi s-a renunţat la condiţia pericolului grav generat de atac. spaniol. spaniol. pen. În ceea ce priveşte vinovăţia. ca elemente prin prisma cărora se evaluează concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. pen. 20 pct. pen. 51 C. care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită şi lezată ulterior ca efect al inacţiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc. a fost unificat regimul sancţionator prevăzut pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie [alin. art. efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. iar deţinutul decedează. portughez etc.lea este consacrat cauzelor justificative. Este vorba de împrejurări care operează in rem.infracţiunii comisive prin omisiune în absenţa unui text legal – a consacrat de dată recentă o reglementare legală acestei instituţii (art. 122-5 C. a fost consacrată explicit intenţia depăşită (praeterintenţia) ca formă de vinovăţie.(1) al art. în vigoare de la 1 ianuarie 2007). art. dacă ulterior animalul răneşte o persoană. gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii. la fel şi persoana care are în întreţinere contractuală o persoană imobilizată la pat şi îi suprimă viaţa prin neacordare de hrană). pen. comite o acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public. pen. În fine. pen. ea fiind general acceptată de practică şi de doctrină. 17 în scopul de a se sublinia faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală. vor răspunde pentru o infracţiune de omor sau omor calificat. spaniol. reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative. împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracţiune de vătămare corporală.. în forma faptei comisive prin omisiune). (3) şi (4)]. mama care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide. Reglementarea propusă în noul Cod penal este inspirată de art.7 C.). 11 C. 36 C. b) o acţiune anterioară a autorului. 11 C. pen. Capitolul al II. iar victima decedează. s-a introdus dispoziţia din alin. Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii are aceeaşi sferă de cuprindere ca şi „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime” consacrată de codul penal din 1936. 105 . art. pen. sau funcţionarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deţinut ce suferă de o afecţiune gravă. În privinţa legitimei apărări. după caz. elveţian.

italian. acceptată de numeroase sisteme europene – § 33 şi 35 C. acesta din urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de vedere medico-legal conţinutul respectivei cauze. art. de ele urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub imperiul lor. pen. (2) şi (4) ale art. consimţământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă. pen. după modelul altor legislaţii (art. care nu se răsfrâng asupra participanţilor. portughez etc. 38 C. însă numai una a acţionat sub imperiul unei stări de tulburare. 33 şi 35 C. 13 şi 21 C. § 8 şi 9 C. portughez. art. care înlătură cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – imputabilitatea. Dispoziţiile alin. pen. pen. care nu se răsfrâng asupra participanţilor. art. pen. nu şi cea care a depăşit limitele apărării în deplină cunoştinţă de cauză. Această abordare este astăzi promovată de numeroase legislaţii europene (§ 16-17 C. doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil.18 alin. pen. german. pentru că valoarea lezată nu îi aparţine). Principalele modificări în această materie sunt: a) Introducerea în această categorie – şi nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. Consimţământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune. spaniol). pen elveţian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007). art. Termenul este folosit şi de alte legislaţii (art. german. eroare care înlătură intenţia. austriac) şi este în concordanţă cu concepţia proiectului privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. elveţian.(1). fie pentru că nu îi aparţin (spre exemplu. pen. c) reglementarea erorii. pen. pen.lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii. portughez – se justifică prin aceea că în respectivele situaţii suntem în prezenţa unor cauze cu caracter personal. consimţământul unui soţ dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil.(2) şi art. 14 C. două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depăşind limitele unei apărări proporţionale. consimţământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior.). art. 50 C.În fine. spaniol. Această eroare înlătură şi culpa dacă este invincibilă. 16 alin. consimţământul nu va produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii. respectiv lasă să subziste răspunderea 106 .2 C. spre deosebire de cauzele justificative. fără a exista o necesitate medicală în acest sens). Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale. ca sub-element al laturii subiective. fie pentru că ar duce la o pierdere totală şi ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu. pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului interzis al actului. b) înlocuirea termenului de „beţie” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicaţie”. atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu. în cazul traficului de persoane).(2) C. pen. art. 16-17 C. Această abordare. 20 pct. Capitolul al III. De asemenea. Dacă spre exemplu.

Din considerente legate de o mai bună sistematizare. şi ucide victima. îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o ştia neîncărcată. autorul nu va răspunde pentru o faptă intenţionată de omor datorită erorii. ci intenţia (eventual şi culpa) ca sub-element al laturii subiective. nefiind folosită formularea „nu este imputabilă fapta (.penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă. elveţian. sau olandez nu cunoaşte o reglementare în materie. Din aceste considerente.. deşi în realitate nu era aşa. reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică. dacă existenţa infracţiunii este exclusă în condiţiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără prevedere. spaniol). dorind să facă o glumă.ca în cazul celorlalte cauze reglementate în acest capitol.(1)].(1) al art. iar legiuitorul spaniol a renunţat în 1995 la dispoziţiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit. iar altele la pedepsirea acesteia. s-a optat pentru reglementarea celor două forme ale erorii în cuprinsul aceluiaşi articol (după modelul art. 31 din proiectul noului Cod penal se defineşte tentativa ca fiind „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”.. d) renunţarea la reglementarea cazului fortuit. el comiţând în realitate un abuz de încredere) sau penal.)”. Spre exemplu. iar fapta este incriminată şi în modalitatea respectivă. dintre care unele se referă la definiţia legală a tentativei. căci eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii nu înlătură imputabilitatea. alin. lipsind deci vinovăţia).(1) al art. În această materie proiectul propune mai multe modificări. Astfel. 20 alin. pen. portughez. În alin. în condiţiile în care pentru a înlătura existenţa infracţiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere. dacă o persoană. în concepţia căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. deşi în realitate nu este aşa (legitimă apărare putativă). Capitolul al IV. Această din urmă soluţie promovată de legiuitor a ridicat ample discuţii în doctrina 107 .. 14 C.lea este consacrat reglementării tentativei ca formă atipică a infracţiunii. Într-adevăr. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea.. În situaţiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o circumstanţă atenuantă judiciară. spre deosebire de Codul penal de la 1968 [art. ce importanţă mai are să constatăm că nici o altă persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat şi faptul că nici dreptul francez.)”. german. dar va răspunde pentru o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în faţa unui atac ce ar legitima o apărare.30 precizează că „nu constituie infracţiune fapta (. considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun.

conţine mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare. Capitolul al V –lea. Codul penal spaniol etc. În proiect se modifică denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” pentru că în realitate se reglementează ambele instituţii. Sa considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei. intitulat Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni . pentru a pune capăt discuţiilor referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. deoarece prin „hotărârea de a săvârşi infracţiunea”. O primă modificare vizează denumirea capitolului. pe când alţii au considerat că tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni.(2) Cod penal în vigoare. 20 alin. în această ordine. ele putând fi de orice natură. În privinţa pedepsirii tentativei.). intenţia poate fi directă sau indirectă. compatibilitate totală şi respectiv compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. la care se raliază şi proiectul. Codul penal italian. infracţiunea continuată şi cea complexă. Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi – incompatibilitate totală. Este preferabilă prima dintre aceste soluţii. Formularea propusă de proiect înlătură această controversă şi conduce la consacrarea fără echivoc a soluţiei conform căreia. A doua modificare vizează renunţarea la dispoziţiile art.şi practica judiciară. Codul penal suedez. În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranşate. Codul penal german. dar independente de voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia. Pe aceleaşi poziţii contradictorii s-au situat şi instanţele de judecată în hotărârile pe care le-au pronunţat. În Codul penal în vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea de infracţiuni”. şi 108 . unii autori au înţeles că tentativa se poate săvârşi numai cu intenţie directă. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislaţiile penale străine (Codul penal francez. au fost păstrate prevederile Codului penal în vigoare care reduce limitele speciale ale pedepsei cu 1/2 faţă de cele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată. în cazul tentativei. în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de infracţiuni. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare). căci infracţiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni. astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie. În materia unităţii de infracţiune o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiţie şi anume unitatea de subiect pasiv.

respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. la care se poate adăuga un spor similar cu cel de la concursul de infracţiuni. în condiţiile înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni. spre deosebire de Codul penal în vigoare. astfel că soluţia propusă de noul Cod penal îşi găseşte pe deplin justificarea. Dacă potrivit Codului penal în vigoare [art. s-a optat pentru sistemul absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă. respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea şi alta cu amenda. În art. aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracţiuni. Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni. se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. În privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate. s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare. aşa cum se întâmplă în prezent. pe când la concurs de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale.(1)] infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Această soluţie legislativă vine să confirme. în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracţiunea continuată săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii. Se justifică un asemenea mod de a raţiona întrucât la infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare. modificare cerută de doctrina penală.trebuie să rămână o excepţie. 42 alin. în caz de concurs de infracţiuni. la fel ca în Codul penal în vigoare. toate au la bază o rezoluţie unică. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor. cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate fi 109 . în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte. Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni. recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni. A doua modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe la care expresia „ca element sau circumstanţă agravantă”. se înlocuieşte cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravat”. ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat. În privinţa pedepsei principale. 37 din proiect se defineşte concursul real de infracţiuni făcându-se precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”. noul Cod reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina penală şi confirmate de practica judiciară şi anume: concursul. A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii continuate. Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic.

urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată. în proiect. Spre exemplu. restul fiind în pluralitate intermediară.lea – Autorul şi participanţii – proiectul corectează greşeala din Codul penal în vigoare care enumără pe autor. 38 alin.mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse stabilite. posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare. autorul comite în mod nemijlocit 110 . aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei.În Capitolul al VI. Termenii recidivei au fost modificaţi (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit grad de pericol social. a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi. Aplicând sistemul clasic de sancţionare a concursului. respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii. deşi între aceştia există o deosebire calitativă. s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani. art. cu condiţia ca pedeapsa astfel rezultată să nu depăşească maximul general al pedepsei închisorii. elemente noi atât în ceea ce priveşte definirea şi termenii recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă. atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru. în materia sancţionării concursului a fost introdusă o dispoziţie de excepţie. A fost consacrată şi în materia recidivei postcondamnatorii. Caracterul temporar al recidivei este evidenţiat chiar în definirea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.(2) oferă judecătorului această posibilitate.În materia tratamentului sancţionator reglementarea a fost simplificată. ca participant la infracţiune. chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente. În acelaşi timp. recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii. Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni. autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. cu titlu de excepţie. cât şi referitor la pedeapsă. care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave. tratamentul sancţionator propus este mai puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi regulile referitoare la concursul de infracţiuni. De aceea. cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică aplicarea detenţiunii pe viaţă. Nu în ultimul rând. În reglementarea recidivei identificăm. alături de instigatori şi complici.

55). O asemenea abordare este susţinută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea codurilor penale europene (a se vedea noua parte generală a Codului penal elveţian. aşa cum apreciază unii autori de drept penal.lea Pedepsele principale: 111 Secţiunea 1 . Secţiunea a 3-a .art. Secţiunea a 2-a . 28 C.art. Sistemul pedepselor este reglementat în Titlul III şi este structurat pe capitole şi secţiuni: a) Capitolul I Categoriile pedepselor ( art. devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi în practică.Amenda (art. TITLUL III al părţii generale din noul Cod penal reglementează pedepsele. Codul penal francez). nu a avut la dispoziţie un sistem sancţionator adaptat acestor noi realităţi. De asemenea. în vigoare de la 1 ianuarie 2007. 56 . 66 . Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului.fapta prevăzută de legea penală.Închisoarea (art. instigatorilor şi complicilor la infracţiune.art.lea Pedeapsa accesorie şi Pedepsele complementare: . proiectul păstrează instituţia participaţiei improprii. cerută de doctrină şi practică şi întâlnită şi în alte legislaţii (spre exemplu. Reglementarea participaţiei improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat. Codul penal spaniol. 59). în detrimentul teoriei autorului mediat. să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri. b) Capitolul al II. dar şi de realităţile practicii judiciare care. 64). Secţiunea 1 -Pedeapsa accesorie (art. ca şi Codul penal în vigoare. 53 .art. iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor. Proiectul. 60). a motivelor ori a scopurilor urmărite.Detenţiunea pe viaţă ( art. prin flexibilitate şi diversitate. art. pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitate infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului. spaniol). deşi a evidenţiat în perioada postdecembristă o infracţionalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităţilor faptice de comitere. care în ultimul deceniu au manifestat o preocupare constantă în acest sens.Pedepsele complementare (art. 61 . 65). Secţiunea a 2-a . reglementează participaţia penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” şi nu prin raportarea activităţii autorului. 70). În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care. pen. c) Capitolul al III.

însă s-a renunţat la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de condamnare. 83 . Secţiunea a 3-a . De asemenea. Secţiunea a 5-a -Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. nivelul de educaţie. În materia pedepselor principale.Amânarea aplicării pedepsei (art. urmează să se execute. Secţiunea a 2-a . 71 . O modificare în acelaşi sens şi având la bază aceleaşi raţiuni priveşte renunţarea la înlocuirea 112 . 75 .Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 . Secţiunea a 6-a . proiectul defineşte fiecare dintre cele trei pedepse principale şi nu doar pedeapsa amenzii aşa cum se întâmplă în codul penal în vigoare. raţiunea noii sistematizării fiind aceea că liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei. 90).98). De aceea. 99 .dacă într-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. proiectul le menţine pe cele din codul penal în vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea.art. în categoria pedepselor complementare a fost diversificat conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi a fost introdusă o nouă pedeapsă constând în afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare. s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate. Instituţia liberării condiţionate nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale. ţinând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei . 106). 79).Dispoziţii generale (art. pentru consecvenţă.art. noua reglementare a categoriilor de pedeapsă începe cu pedepsele principale.Circumstanţele atenuante şi agravante (art. continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele complementare. În ceea ce priveşte categoriile pedepselor. vârsta şi starea de sănătate . Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze.unul dintre aceste criterii fiind personalitatea.art. 73). Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă nu a suferit modificări semnificative faţă de codul penal în vigoare. întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate. 74).Liberarea condiţionată (art. e) Capitolul al V.lea Individualizarea pedepselor: Secţiunea 1 .art. iar ca elemente de noutate. Secţiunea a 4-a .91-art. ci în capitolul privind individualizarea pedepsei.art. 82).d) Capitolul al IV – lea Calculul duratei pedepselor (art. odată aplicate. la regimul de detenţie şi cele privitoare la regimul de muncă.

obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani. Obligativitatea înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, din actuala reglementare, condiţionată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilă întrucât nu se ţine seama în nici un fel de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei şi în plus, dacă partea din detenţiune executată este cel puţin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este evident că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o persoană în vârstă de 35 de ani condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar trebui eliberată în mod obligatoriu în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a înlocuit detenţiunea pe viaţă, se constată ca fiind executată. Perspective legislative Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală. „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1). Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de vinovăţie a praeterintenţiei (intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai gravprodus printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4). De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte. Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală “sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu, sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 216). Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora. 113

Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice. În concepţia legiuitorului, în noul Cod penal, incriminarea tentativei diferă în funcţie de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice (în forma consumată), distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – si incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1, articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare diferenţiată în raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii speciale s-a prevăzut si sistemul parificării de pedeapsă (aceeasi pedeapsă pentru tentativă ca si pentru infracţiunea consumată). Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă, sistem operant în sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii, al crimelor de omor (simplu şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice. Infracţiunea continuată îsi găseste reglementarea într-un singur text de lege, potrivit art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeasi definiţie, însă cu modificarea modului de sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârsită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general al acelei pedepse.

114

PLANUL LUCRĂRII 1. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune, răspunderea penală si sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând răspunderea penală si sancţiunea penală. Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al pării generale a Codului penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 17-19), tentativa (art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43) si cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51). 2. Aspecte generale privind infracţiunea Definiţie. Trăsături esenţiale Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârsită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.). Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie Infracţiune: - fapta care prezintă pericol social; - fapta săvârşită cu vinovăţie; - fapta prevăzută de legea penală. 115

18 C. Vinovăţia Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii. de scopul urmărit.pen. referitoare la modul si mijloacele de săvârsire a faptei. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise. de gravitatea acesteia ţinându-se cont la stabilirea si aplicarea pedepsei (potrivit art. 116 . pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă). abaterile disciplinare). distingând între pericolul social abstract si pericolul social concret. de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală. precum si de persoana si conduita făptuitorului. Pericolul social Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme. de împrejurările în care fapta a fost comisă. 72 C. Pericolul social concret caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârsită şi se apreciază de instanţă potrivit unor criterii legale.) si se reflectă în specia de pedeapsă prevăzută pentru fiecare faptă incriminată.). contravenţiile. delimitându-se astfel. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. de urmarea produsă sau care sar fi putut produce.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ. dar extrapenal (spre exemplu. reprezintă unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei). trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală. în lipsa uneia dintre acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate. gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.pen. Pericolul social abstract este avut în vedere si apreciat de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii. atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic. dar si de faptele licite. cum ar fi: importanţa valorii sociale ocrotite. De aici decurg următoarele consecinţe : a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie sau culpă) şi gradul ei.1 si pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni. obiective si subiective.

d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. cât şi inadmisibilitatea situaţiei opuse. c) În lipsa vinovăţiei. va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei. şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără vinovăţie (imputabilitate obiectivă). literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă (sancţionând simpla intenţie. cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia. ca trăsătură. aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). cât şi ca dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o. deci. cât şi răspunderea penală obiectivă (fără vinovăţie). şi totodată – ca element constitutiv al infracţiunii. ca o consecinţă logică. Această trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului penal. ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate). fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia.b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul concret al faptei prevăzute de legea penală şi. trebuie reperată atât ca semnificaţie. adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului. nu este posibilă existenţa infracţiunii. Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală. reflectând-o apoi într-un act de conduită. 117 al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul . în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă). care fie că a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber. Din acest punct de vedere. neurmată de trecerea la executare). aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi precis prevăzute de lege. e) În sfârşit. putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente” Prevederea faptei în legea penală Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală. Cu alte cuvinte.

Potrivit dispoziţiei din art. 118 al . în aşa mod încât toate faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg câteva consecinţe importante : g) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie. 3. legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii. să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală. pen. j) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale. fapte de o mare varietate. ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni. care prevede şi sancţionează acea faptă. h) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare. O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege. trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege.penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea unei sancţiuni de drept penal. care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal infracţiunii. l) Cauzele justificative. de alte infracţiuni. Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator. Conţinutul infracţiunii În lumina definiţiei acordate infracţiunii. nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. k) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale. în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale. ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese. 17 C. Astfel. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a fost săvârşită cu vinovăţie. se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni. i) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea considerării ei în continuare ca infracţiune. deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală. fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de incriminări.

Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa obiectului prin afirmarea unei caracteristici. Sub acest aspect.obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeasi natură. printr-o sistematizare formală a obiectelor infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii). Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul si subiecţii infracţiunii. săvârşeste fapta penală. ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de incriminare). . 119 .obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere prin infracţiune. În cazul anumitor infracţiuni se întâlneste şi un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. vătămate de o grupă de infracţiuni. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară. Obiectul infracţiunii cunoaste mai multe forme: . interesând în acest caz condiţiile infracţiunii si elementele constitutive. îndeplinind condiţiile legii. Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică. persoană care. nu trebuie confundate definiţia infracţiunii si trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al infracţiunii (structura infracţiunii). Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr de 10 titluri în vigoare. după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific – individual). Felurile obiectului infracţiunii. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific. Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii si subiecţii. prevăzute în norma de incriminare. latura obiectivă si latura subiectivă. după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar – adiacent).Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective. necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune).

Europa Nova. Şansa.Drept Penal . pe de o parte. şi anume: o anumită limită de vârstă.Concursul de infracţiuni.Ed. Editura Lumina Lex. Europa Nova. 6. ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a infractorilor majori. starea de minoritate se reflectă. în colab. M. 1997 . Europa Nova.Ed. 1997. Dumitrache . TRATATE.1971 . responsabilitate. Ilie Pascu. Partea generală. iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani. pe de altă parte. . Bucureşti. art. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Gh. C. All.Maria loana Michinici. 2. Bucureşti. Dobrinoiu . Florin Streteanu . 3. Bucureşti.Manual de Drept Penal . Maria Zolyneak . BIBLIOGRAFIE 1. Editura Ştiintifică. În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale. 1979 . Nistoreanu. 1999 .Partea Generală . Laurenţiu . Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. 7. CURSURI.Ed.Drept Procesual Penal . 1999. 1999.Ed. 1997.Codul penal comentat şi adnotat . 120 . răspunde penal numai dacă se dovedeste că a săvârşit fapta cu discernământ. pen. Drept penal.Drept Penal . Bucureşti.Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale). Vasile Dobrinoiu .Partea Generală . 5. în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani si discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani). MONOGRAFII : C. Apetrei. Pe planul reglementărilor penale. laşi. interesând categoria minorilor nerăspunzători penal. 99 C. lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins între 14 si 16 ani). V. Editura Chemarea.Drept Penal Român . Bucureşti. Partea generală. 1. Gh. Bucureşti. libertatea de hotărâre şi acţiune. ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.Parte Generală . 4. Bucureşti. Bulai . George Antoniu.Ed. N. Nistoreanu . 8.Partea Generală .

2. R.Drept penal. Bucureşti. 3. Narcis Giurgiu . . Daneş S. PRACTICA JUDICIARĂ Culegere de Practică Judiciară . 19. 11. 12. Papadopol . Bucureşti. 10. Narcis Giurgiu . Partea generală. 16. Vintilă Dongoroz. 11/1984 2 .Îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem şi Noua Legislaţie Penală .9. V.Drept Penal Român .Ed. George Antoniu . Rămureanu . Mirişan – Eroarea de fapt cu privire la infracţiunile din culpa. Editura Academiei Romane.D.R. 1999. . Antoniu. 2. V. Vasile Păvăleanu . 2005. 1995 . Valentin Mirisan – “Consideraţii privind unele cauze care fac ca fapta sa nu constituie Infracţiune”.Codul Penal Român comentat. Ed. în colab. Gheorghe Nistoreanu ş.“Vinovatia penala”. Sansa SRL.Ed. Editura Academiei Bucureşti. 13. Conditii” in R. Partea generală. Antoniu. Lumina Lex. Sunset. vol. Dima Traian–Drept penal. Iaşi.R. Vasile Păvăleanu . Partea Generală. Dobrinoiu. Maria Zolyneak. – Consideraţii in legătura cu circumstanţele agravante legale si judiciare. 18.Explicaţii teoretice ale Codului penal român.Examen de Drept Comparat . Ştiinţifică. G. Gill.Ed. Radu Bodea – „Caz fortuit.doctrină. I. 2.Drept penal general. Editura Lumina Lex. Ed. G. 121 . Iaşi. Bucureşti. nr. 1997. Editura Europa Nova. 1995 . 17. nr 3/2004 STUDII SI ARTICOLE DE SPECIALITATE V. Bucureşti.Bucuresti2004 . jurisprudenţă .D. 1. partea generala–Infracţiunea. in Revista Dreptul. Zalău.Drept penal general. 15.Drept penal general. Ed. legislaţie. Formele Concursului de Infracţiuni in Literatură şi Legislaţie . 2007. Bulai . Editura Lumina Lex. Sunset.a. 14. 5/1995 2. 1997. 1996 . 1. 1971. nr. V.Repertoar de Practică Judiciară . C. Bucureşti. Bucureşti. 1969.

197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal . Pavel Abraham . 6. V.Of. Dobrinoiu . O. 2. 767 din 31 oct.avocatura.15 din 21 iunie 1968 Codul Penal al României publicata in B.ro Www.03. decembrie. LEGISLATIE 1. 2. nr. nr. Bucureşti 2001 .cdep.301 / 28 iunie 2004 privind noul Cod penal.com 122 .3/1978. T. sent. 6.Notă la dec. Tribunalul Judetului Timiş.G. revizuită prin Legea nr.1977. Constantin Sima. 316/1975 .575 / 29 iunie 2004 .ro Www. nr. 3. 79 – 70 bis/21 iun.U.scj. Constituţia României. 5. Of. Editura Lumina LEX. L. publicată în M. Emil Derdişan .207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală . în RRD nr. 4. Nr. Legea nr.of.1973. 55/23 apr. 1968.Repertoriu Decizia de Îndrumare nr. 1. Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000. 5. 182/15.429/2003. republicata in B. DICTIONARE Dicţionar de Termeni Juridici . Editura Naţional . Dr.S. penală. nr. 1. Legea nr. 2000 Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ADRESE WEB Www. publicata in Monitorul Oficial nr. nr. cu ultimile modificari si completari: • • 4.4. nr. 2003 2. pen. 1/1984.

123 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful