You are on page 1of 328

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei

Conf. univ. dr.

VALENTIN GÂRBAN
Lect. univ. dr.

Asist. univ.drd.

SIBICEANU MARIANA

ZANFIR VERONICA

Curs pentru învăţământul la distanţă

BUCUREŞTI – 2008

UNIVERSITATEA Titu MAIORESCU BUCUREŞTI Facultatea Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei Învăţământ la Distanţă

ALGEBRĂ ŞI GEOMETRIE
Algebra este una din disciplinele de pregătire fundamentală care, pentru profilul INFORMATICĂ, este impusă de către Agenţia Naţională pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) ca esenţială pentru pregătirea studenţilor şi pentru depăşirea procedurilor de evaluare şi acreditare. Modul de prezentare a acestui material are în vedere particularităţile învăţământului la distanţă, la care studiul individual este determinant. Pentru orice nelămuriri faţă de acest material vă rugăm să contactaţi tutorele de disciplină care are datoria să vă ajute oferindu-vă toate explicaţiile necesare. Disciplina de Algebră (semestrul I) îşi propune următoarele obiective specifice: ƒ Formarea la studenţi a capacităţilor de a raţiona modern matematic; ƒ Identificarea corectă a tuturor dimensiunilor unei probleme matematice precum şi a procedurilor ce pot fi utilizate pentru rezolvarea acestora; ƒ O comparaţie critică a metodelor de rezolvare evidenţiind, eventual, calea optimă de soluţionare; ƒ Stabilirea de conexiuni cu celelalte discipline de factură matematică atât în faza de formulare- reformulare a problemei cât şi în ceeace priveşte modalităţile de rezolvare. Vă precizăm de asemenea că, din punct de vedere al verificărilor şi al notării, cu adevărat importantă este capacitatea pe care trebuie să o dobândiţi şi să o probaţi de a rezolva toată tipologia de probleme aplicative aferente materialului teoretic prezentat în continuare. De aceea vă recomandăm să parcurgeţi cu atenţie toate problemele rezolvate, să rezolvaţi problemele propuse şi de asemenea să nu ocoliţi testele de autoevaluare; fiţi convinşi că examenul final apelează la tipurile de probleme prezente în secţiunile menţionate anterior. SUCCES! Coordonator disciplină: Conf. univ. dr. Valentin GÂRBAN Tutore: Asist. univ. drd. Veronica ZANFIR

2

MODULUL I SISTEME DE ECUAŢII LINIARE
În acest modul veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Sisteme algebrice liniare neomogene; ƒ Sisteme algebrice liniare omogene; ƒ Compatibilitatea sistemelor algebrice liniare; ƒ Proceduri de rezolvare a sistemelor algebrice liniare; ƒ Cazurile de nedeterminare şi modul de obţinere a soluţiei optime; ƒ Utilizarea calculatoarelor numerice pentru soluţionarea sistemelor algebrice liniare; ƒ Cunoaşterea şi utilizarea programelor de calcul dedicate soluţionării sistemelor de ecuaţii liniare. Materialul trebuie parcurs în ordinea sa firească prezentată în continuare, inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. Metoda de studiu trebuie să fie cea specifică disciplinelor matematice, cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute cu creionul pe tot parcursul textului. Vă recomandăm să vă constituiţi un caiet de probleme şi, pentru fiecare tip de exerciţiu, să vă fixaţi algoritmul de rezolvare pe etape. Rezolvaţi cât mai complet problemele propuse şi cele conţinute în testul de autoevaluare. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 6 ore.

3

LECŢIA I.1 DEFINIREA SISTEMELOR DE ECUAŢII LINIARE. METODE FUNDAMENTALE DE REZOLVARE
În această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definirea sistemelor algebrice liniare; ƒ Forme echivalente de scriere a sistemelor algebrice liniare; ƒ Conexiuni între diversele reprezentări ale sistemelor algebrice liniare; ƒ Proceduri fundamentale de rezolvare a sistemelor algebrice liniare; ƒ Algoritmizarea procedurilor de soluţionare a sistemelor algebrice liniare; Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 3 ore.

LI.1.1. MODURI DE SCRIERE A SISTEMELOR. DEFINIŢII
Forma desfăşurată de scriere a unui sistem de m ecuaţii cu n necunoscute este următoarea:
⎧a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn = b1 ⎪a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ ⎪............................................ ⎪ ⎩am1 x1 + am 2 x2 + ... + amn xn = bm

în care aij , bi cu i = 1,2,..., m şi j = 1,2,..., n sunt elemente dintr-un corp comutativ K. Corpul K poate fi, de exemplu, corpul R al numerelor reale, corpul Q al numerelor raţionale, corpul C al numerelor complexe, corpul Z p al claselor de
4

resturi în raport cu numărul prim p etc. Elementele aij se numesc coeficienţii necunoscutelor, iar bi se numesc termenii liberi. Anume, aij este coeficientul lui x j din ecuaţia i, iar bi este termenul liber al ecuaţiei i. Forma concentrată de scriere este:

∑ aij x j = bi ;
j =1

n

i = 1,2,..., m

Sistemul se poate scrie şi sub forma matriceală: A ⋅ X = B în care:
⎛ a11 ⎜a A = ⎜ 21 ⎜ ... ⎜ ⎜a ⎝ m1 a12 a22 ... am 2 a1n ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ... a2 n ⎟ ⎟ ; X = ⎜ x2 ⎟ ; B = ⎜ b2 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ... ⎟ ... ... ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜b ⎟ ⎟ ⎜x ⎟ ... amn ⎟ ⎝ m⎠ ⎠ ⎝ n⎠ ...

Elementele x1 , x2 ,..., xn se numesc necunoscutele sistemului, care urmează a se găsi în corpul K, pe când aij şi bi , aflate tot în K, se consideră cunoscute.
0 0 0 Numim soluţie a sistemului un şir ordonat de elemente din K: x1 , x2 ,..., xn care puse în locul necunoscutelor x1 , x2 ,..., xn , fac ca toate ecuaţiile sistemului să fie satisfăcute. Rezultă următoarea clasificare a sistemelor: – Un sistem se numeşte compatibil dacă are cel puţin o soluţie. În acest caz el se zice compatibil şi determinat dacă are o singură soluţie şi compatibil şi nedeterminat dacă are cel puţin două soluţii. – Sistemul se numeşte incompatibil dacă nu are nici-o soluţie. De exemplu următorul sistem este incompatibil:

⎧ 2x + 3 y = 1 . ⎨ ⎩4 x + 6 y = 5

Rezolvarea unui sistem înseamnă a stabili dacă este compatibil sau incompatibil, iar în caz de compatibilitate rezolvarea sistemului presupune găsirea tuturor soluţiilor sale. Printre metodele de rezolvare menţionăm „metoda lui Cramer”, explicată în manualul de algebră de clasa a-XI-a. Această metodă se aplică în cazul particular când sunt îndeplinite următoarele condiţii: în scrierea matriceală a sistemului, A ⋅ X = B , matricea A este pătratică (deci numărul de ecuaţii este egal cu numărul de necunoscute) şi determinantul matricei A este nenul. În acest caz, după cum se ştie, sistemul este compatibil şi determinat.

5

LI.1.2. METODA ELIMINĂRII SUCCESIVE PENTRU REZOLVAREA SISTEMELOR LINIARE
Să considerăm mai întâi următorul sistem:
⎧ a1 x1 = b1 ⎪a x = b ⎪ 2 2 2 ⎨ ... ⎪ ⎪ ⎩an xn = bn

( ∗)

;

a1 ⋅ a2 ⋅ ... ⋅ an ≠ 0 ,

care este, bineînţeles, compatibil şi determinat, având soluţia: x1 = b b1 b , x2 = 2 ,..., xn = n . a1 a2 an

Pe de altă parte să remarcăm că asupra unui sistem se pot efectua o serie de transformări care nu-i schimbă mulţimea de soluţii. Astfel de transformări sunt numite transformări echivalente. Menţionăm trei tipuri de transformări echivalente care vor fi folosite în cele ce urmează: Schimbarea ordinii ecuaţiilor. I. Înmulţirea unei ecuaţii cu un factor nenul. II. III. Înmulţirea unei ecuaţii cu un factor oarecare (nul sau nenul) spre a se aduna la o altă ecuaţie. Este evident că transformările enumerate mai sus nu schimbă mulţimea de soluţii, adică sunt transformări echivalente. Importanţa lor este relevată în următoarea: Teoremă Printr-un şir de transformări de tipul I, II, III, orice sistem liniar poate fi adus la o formă asemănătoare cu sistemul (*). Demonstraţie Admitem pentru început ipoteza că a11 , coeficientul lui x1 din prima ecuaţie, este nenul. Pentru rolul pe care-l va avea acest element, îl numim pivot. Aplicăm sistemului transformări de tipul I, II sau III prin care vom face ca x1 , care apare în prima ecuaţie, deoarece coeficientul său, a11 , este nenul, să nu mai apară în celelalte ecuaţii. De exemplu, pentru a face ca x1 să nu mai apară în a doua ecuaţie, se înmulţeşte ecuaţia a doua cu a11 , (transformare de tipul II deoarece a11 este nenul), apoi se înmulţeşte prima ecuaţie cu ( − a21 ) spre a o aduna la a doua (transformare de tipul II). În general, pentru a face să dispară x1 din ecuaţia i, se înmulţeşte ecuaţia i cu a11 apoi se înmulţeşte prima ecuaţie cu ai1 spre a o aduna la ecuaţia i. Transformând astfel toate ecuaţiile sistemului, el va căpăta forma:

6

... care aşa cum am menţionat................ ⎧a11 x1 + a12 x2 + ..+ ain (1) xn = bi (1) ⎪ ⎪ ⎪......... + a2 j (1) x j + ............ Aşa cum am făcut ca x1 să rămână numai în prima ecuaţie...... cu ajutorul acestui dreptunghi.. 7 (1) . dar şi o regulă simplă de calculare a coeficienţilor şi termenilor liberi pentru noua formă a sistemului. pentru uniformitate.... putem face ca x2 să apară numai în a doua ecuaţie cu condiţia ca a22 .................+ a1 j (1) x j + . ⎪ ⎪am1 x1 + am 2 x2 +..... + a2 j x j + .+ a1n (1) xn = b1(1) ⎪ ⎪ a22(1) x2 + ........................... să fie nenul............... potrivit formulei.... se poate calcula aij (1) ca diferenţa dintre produsul elementelor de pe diagonala care conţine pivotul şi produsul elementelor de pe cealaltă diagonală............ această metodă de rezolvare a sistemelor se mai numeşte şi metoda dreptunghiului. au fost marcaţi la fel şi coeficienţii şi termenul liber ai acestei ecuaţii... Se poate stabili nu numai formula......+ ain xn = bi ⋅ a11 ⎪.... noul coeficient al lui x2 din ecuaţia a doua. Deşi prima ecuaţie a rămas neschimbată............ Spunem că am realizat prima iteraţie asupra sistemului.............. + a1 j x j + ....+ amj x j + ....... ⎪ ⎨ ⎪ai1 x1 + ai 2 x2 + ....... Se observă următoarea regulă de calculare a lui aij (1) : ducând o săgeată care uneşte pivotul a11 cu elementul aij care urmează a fi transformat....+ aij (1) x j + ............ + amn (1) xn = bm (1) ⎩ S-au marcat cu indicele superior (1) noii coeficienţi şi termeni liberi ai ecuaţiilor.... + amj (1) x j + ... ⎨ ai 2(1) x2 + ..... + aij x j + .. În principiu în această nouă formă sistemul se reduce la cel format din ultimele m − 1 ecuaţii: dacă se rezolvă acesta din urmă atunci prima ecuaţie serveşte la determinarea lui x1 ......... în afară de cei din prima ecuaţie......... această săgeată este diagonala dreptunghiului marcat în figură..... rămân neschimbaţi..... Din cauza acestei reguli geometrice......................+ a2 n xn = b2 + ⎪................ Şi aşa mai departe... + a2 n (1) xn = b2(1) ⎪ ⎪...............+ amn xn = bm ⎩ Deoarece ecuaţia i se înmulţeşte cu a11 urmând apoi să se adune acesteia prima ecuaţie înmulţită cu ( − ai1 ) rezultă că noul coeficient al lui x j în ecuaţia i se poate calcula cu formula: aij (1) = a11aij − ai1a1 j .+ a1n xn = b1 ⋅ (− ai1 ) ⎪ ⎪a21 x1 + a22 x2 + ................ ⎪ am 2(1) x2 + ...........⎧a11(1) x1 + a12(1) x2 + ......

Să revenim asupra ipotezei asumate mai sus, anume că a11 este nenul. Dacă a11 este nul înseamnă că x1 nu apare în prima ecuaţie. Dacă apare într-o altă ecuaţie, de exemplu în a doua, atunci schimbând între ele prima şi a doua ecuaţie (deci o transformare de tipul I) se ajunge că în noua formă a sistemului este îndeplinită condiţia că a11 este nenul.
(1) Dacă după a doua iteraţie coeficientul a22 este nul atunci căutăm o ecuaţie (în afară de prima) în care coeficientul lui x2 este nenul şi o schimbăm cu a doua (sau reordonăm oricum ecuaţiile astfel ca să aducem acea ecuaţie pe locul doi) şi continuăm procesul de iteraţie. Se poate întâmpla ca x2 să nu apară în nici o ecuaţie în afară de prima, aşa încât pe a doua coloană nu poate fi ales nici un pivot. În această situaţie schimbăm ordinea necunoscutelor trecând necunoscuta x2 pe ultimul loc şi se continuă procesul de iteraţie cu noua formă a sistemului. Să mai remarcăm că în formele succesive pe care le capătă sistemul putem să nu mai menţionăm necunoscutele. În fond se modifică numai coeficienţii necunoscutelor şi termenii liberi, adică matricea extinsă, ( A B ) , a sistemului, care suferă transformări (numite iteraţii) succesive. Din cele spuse mai sus rezultă următoarele reguli de calculare a unei iteraţii:

– Se stabileşte pivotul. – Elementele de pe linia pivotului se transcriu neschimbate. – Elementele de pe coloana pivotului (în afară de pivot) se înlocuiesc cu 0. – Toate celelalte elemente (care nu sunt nici pe aceeaşi linie nici pe aceeaşi coloană cu pivotul) se transformă după regula dreptunghiului. Schema derulării iteraţiilor asupra matricei extinse este următoarea:

( A B ) → ( A(1) B(1) ) → ( A( 2) B( 2) ) → ... →
⎛ a (r ) ⎜ 11 ⎜ 0 ⎜ ⎜ ... r (r) → A( ) B =⎜ 0 ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎜ ... ⎜ ⎜ 0 ⎝ 0 a22( r ) ... 0 0 ... 0 ... ... ... ... ... ... 0 0 ... 0 ... 0 a1, r +1( r ) a2, r +1( r ) ... ar , r +1( r ) ar +1, r +1( r ) ... am, r +1( r ) ... ... ... ... a1, n ( r ) a2, n ( r ) ... ar , n ( r ) b1( r ) ⎞ ⎟ (r ) ⎟ b2 ⎟ ... ⎟ ⎟ br ( r ) ⎟ br +1( r ) ⎟ ⎟ ... ⎟ ⎟ bm( r ) ⎟ ⎠
8

(

)

... ar , r ( r )

... ar +1, n ( r ) ... ... ... am, n ( r )

Să observăm acum că dacă după r iteraţii procesul de iteraţie nu se mai poate continua atunci blocul marcat din matricea

( A( ) B( ) )
r r

este nul.

Într-adevăr, dacă, de exemplu, ar +1, r +1( r ) ar fi nenul, atunci alegându-l pe acesta drept pivot s-ar putea continua procesul de iteraţie. Dacă pe prima coloană a acestui bloc ar fi un element nenul, făcând o schimbare de linii s-ar ajunge în situaţia că ar +1, r +1( r ) este nenul. Dacă prima coloană a blocului este nulă, dar un element de pe a doua coloană a blocului este nenul, atunci schimbăm ordinea necunoscutelor aducând necunoscuta r + 2 pe locul r + 1 şi atunci prima coloană a blocului ar deveni nenulă. Se poate scrie forma pe care a căpătat-o sistemul după cele r iteraţii:

⎧ a11( r ) x1 + a1, r +1( r ) xr +1 + ... + a1, n ( r ) xn = b1( r ) ⎪ ⎪ a22( r ) x2 + a2, r +1( r ) xr +1 + ... + a2, n ( r ) xn = b2( r ) ⎪ ⎪ .............................................................. (r ) (r ) (r ) ⎪ a (r ) x + a ⎪ rr r r , r +1 xr +1 + ... + ar , n xn = br ⎨ 0 = br +1( r ) ⎪ ⎪ 0 = br + 2( r ) ⎪ ⎪ .............................................................. ⎪ ⎪ 0 = bm ( r ) ⎩
(r ) (r ) (r ) Observăm că: dacă cel puţin unul dintre elementele: br +1 br + 2 ,..., bm este nenul atunci sistemul este incompatibil. Aşadar, dacă cel puţin unul dintre termenii liberi de pe liniile pe care nu s-a ales pivot este nenul, atunci sistemul este incompatibil. (r ) (r ) (r ) În caz contrar, adică dacă br +1 = 0, br + 2 = 0,..., bm = 0 , vom arăta că sistemul este compatibil şi-i vom determina toate soluţiile. În primul rând să constatăm că în acest caz din sistem putem păstra numai primele r ecuaţii. Mai departe să împărţim cele n necunoscute în două clase: primele r, care corespund coloanelor pe care s-au ales pivoţi, le numim necunoscute principale, iar celelalte le numim necunoscute secundare. Atribuim necunoscutelor secundare valori arbitrarii: xr +1 = λ1 , xr + 2 = λ 2 ,..., xn = λ n − r pe care le înlocuim în sistem. Păstrând în membrul stâng numai necunoscutele principale, sistemul devine:

9

( ∗ ∗)

⎧ a11( r ) x1 = − a1, r +1( r ) λ1 − a1, r + 2( r ) λ 2 − ... − a1, n ( r ) λ n − r + b1( r ) ⎪ ⎪a22( r ) x2 = − a2, r +1( r ) λ1 − a2, r + 2( r ) λ 2 − ... − a2, n ( r ) λ n − r + b2( r ) ⎨ ................................................................................ ⎪ ⎪ (r ) (r ) (r ) (r ) (r ) ⎩ arr xr = − ar , r +1 λ1 − ar , r + 2 λ 2 − ... − ar , n λ n − r + br

Deoarece coeficienţii necunoscutelor sunt nenuli (ei se obţin prin produse ale pivoţilor) rezultă că sistemul a căpătat forma (*), aşa cum s-a menţionat în enunţul teoremei. Putem scrie soluţia generală a sistemului:
⎧ x1 ⎪ x ⎪ 2 ⎪ ... ⎪ ⎪ xr ⎨ ⎪ xr +1 ⎪ xr + 2 ⎪ ⎪ ... ⎪ x ⎩ n = c11λ1 + c12 λ 2 + ... + c1, n − r λ n − r + c1 = c21λ1 + c22 λ 2 + ... + c2, n − r λ n − r + c2 = = = = ... cr1λ1 + cr 2 λ 2 + ... + cr , n − r λ n − r + cr λ1 λ2 ... λn − r

unde am notat:

c11 = −

a1, r +1( r ) a11( r )

, c12 = −

a2, r +1( r ) a11( r )

,..., c1, n − r = −

a1, n − r ( r ) a11( r )

, c1 =

b1( r ) a11( r )

etc.

Denumirea de „soluţie generală” semnifică faptul că orice soluţie a sistemului are forma de mai sus, adică se obţine prin fixarea valorilor λ1 , λ 2 ,..., λ n − r ale necunoscutelor secundare. Într-adevăr, sistemul scris sub forma (**) are o singură soluţie. Soluţia generală a sistemului se poate scrie şi sub forma matriceală:
X = λ1 X 1 + λ 2 X 2 + ... + λ n − r X n − r + X 0

unde am notat:

10

⎛ c11 ⎞ ⎜c ⎟ ⎜ 21 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎟ c X 1 = ⎜ r1 ⎟ , ⎜ 1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎟ ⎝ ⎠

⎛ c12 ⎞ ⎜c ⎟ ⎜ 22 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎟ c X 2 = ⎜ r 2 ⎟ , ..., ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎟ ⎝ ⎠

X n−r

⎛ c1, n − r ⎞ ⎜c ⎟ ⎜ 2, n − r ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎟ cr , n − r ⎟ ⎜ = , ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎜ 1 ⎟ ⎟ ⎝ ⎠

⎛ c1 ⎞ ⎜c ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎟ c X 0 = ⎜ r ⎟. ⎜0⎟ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎜ ... ⎟ ⎜ ⎜0⎟ ⎟ ⎝ ⎠

Observăm că în timp ce X 0 este soluţie a sistemului (ea se obţine dând tuturor necunoscutelor secundare valoarea zero) celelalte matrice coloană: X 1 , X 2 ,..., X n − r nu sunt soluţii decât în cazul când matricea X 0 este nulă. În încheiere să observăm că dacă numărul r al necunoscutelor principale (care este egal cu numărul pivoţilor sau cu numărul iteraţiilor) este egal cu n, numărul total al necunoscutelor, atunci nu mai sunt necunoscute secundare şi deci sistemul este determinat. Numărul necunocscutelor secundare, n − r , se numeşte gradul de nedeterminare al sistemului.

LI.1.3 EXEMPLE
⎧ 2 x + y − 3z = 1 ⎪ ⎪ x + 2y + z = 3 A) Să se rezolve sistemul: ⎨ ⎪ 3x − y + 2 z = 2 ⎪4 x − 2 y − 2 z = 0 ⎩ Rezolvare:

⎛ 2 1 −3 1 ⎞ ⎛ 2 1 −3 1 ⎞ ⎛ 6 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1 2 1 3⎟ ⎜ 0 3 5 5 ⎟ ⎜0 ⎜ ⇒ ⇒ ( A B) = ⎜ 3 −1 2 2 ⎟ ⎜ 0 −5 13 1 ⎟ ⎜ 0 ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ 0 −8 8 −4 ⎟ − − 4 2 2 0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝0 ⎛ 384 0 0 264 ⎞ ⎜ ⎟ 0 192 0 180 ⎟ ⇒⎜ ⎜ 0 0 64 28 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ 0 0 0 ⎝ ⎠

0 −14 −2 ⎞ ⎟ 3 5 5⎟ ⇒ 0 64 28 ⎟ ⎟ 0 64 28 ⎟ ⎠

Cele trei iteraţii s-au calculat după regula de calculare a iteraţiilor: – Linia pivotului se transcrie. – Elementele de pe coloana pivotului (în afară de pivot) se înlocuiesc cu 0.
11

– Celelalte elemente se transformă după regula dreptunghiului. După trei iteraţii procesul de iterare s-a încheiat, el nu mai poate fi continuat. Deoarece pe unica linie pe care nu s-a ales pivot termenul liber este nul rezultă că sistemul este compatibil. Numărul de necunoscute principale este egal cu numărul pivoţilor, adică trei, care este egal cu numărul tuturor necunoscutelor. Deci toate necunoscutele sunt principale, adică sistemul este determinat. După a treia iteraţie sistemul a ajuns la următoarea formă:
11 ⎧ x = ⎪ 16 ⎧384 x = 264 ⎪ 15 ⎪ ⎪ ⎨192 y = 180 care are soluţia: ⎨ y = 16 ⎪ 64 z = 28 ⎪ ⎩ 7 ⎪ ⎪ z = 16 ⎩

B) Să se rezolve sistemul:
⎧ x − 2 y + 3z + t = 0 ⎪ ⎪2 x − 4 y + z − 3t = 1 ⎨ ⎪ x + y − z + 4t = 3 ⎪ ⎩4 x − 5 y + 3 z + 2t = 2

Rezolvare: ⎛ 1 −2 3 1 0 ⎞ ⎛ 1 −2 3 1 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2 −4 1 −3 1 ⎟ ⎜ 0 0 −5 −5 1 ⎟ ⎜ ( A B) = ⇒ ⇒ ⎜ 1 1 −1 4 3 ⎟ ⎜ 0 3 −4 3 3 ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎝ 4 −5 3 2 2 ⎠ ⎝ 0 3 −9 −2 2 ⎠ ⎛3 ⎜ ⎜0 ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎝ 6 ⎞ ⎛ −45 0 0 −120 −93 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ 3 −4 3 3 ⎟ ⎜ 0 −45 0 −105 −33 ⎟ ⇒ . 0 −15 −15 3 ⎟ ⎜ 0 0 −15 −15 3 ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ 0 −15 −15 −3 ⎟ 0 0 0 0 90 ⎠ ⎝ ⎠ 0 1 9

După trei iteraţii procesul de iterare s-a încheiat. Deoarece pe singura linie pe care nu s-a ales pivot termenul liber este nenul rezultă că sistemul este incompatibil.
12

De remarcat faptul că după prima iteraţie elementul de pe linia a doua şi coloana a doua a devenit nul deci nu s-a putut considera drept pivot. Tot pe coloana a doua dar linia a treia se află numărul 3 care, fiind nenul, se poate lua drept pivot. Linia a treia s-a copiat neschimbată pe locul doi iar transformata liniei a doua a trecut pe locul doi astfel încât pivoţii să apară pe diagonală. C) Să se rezolve sistemul: ⎧ 2 x1 + 3 x2 − x3 − 6 x4 + x5 = 3 ⎪ ⎨ 4 x1 − x2 + 3 x3 − 2 x4 + 2 x5 = 1 ⎪6 x + 2 x + 2 x − 8 x + 3 x = 4 2 3 4 5 ⎩ 1 Rezolvare:
⎛ 2 3 −1 ( A B) = ⎜ ⎜ 4 −1 3 ⎜ ⎝6 2 2 ⎛ −28 0 ⎜ ⇒ ⎜ 0 −14 ⎜ 0 0 ⎝ −6 1 3 ⎞ ⎛ 2 3 −1 −6 1 3 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ −2 2 1 ⎟ ⇒ ⎜ 0 −14 10 20 0 −10 ⎟ ⇒ ⎟ ⎜ 0 −14 10 20 0 −10 ⎟ −8 3 4 ⎠ ⎝ ⎠ −16 24 −14 −12 ⎞ ⎟ 10 20 0 −10 ⎟ 0 0 0 0 ⎟ ⎠

După două iteraţii procesul de iterare s-a încheiat. Sistemul este compatibil deoarece pe singura linie pe care nu s-a ales pivot termenul liber este nul. Sunt două necunoscute principale: x1 şi x2 corespunzătoare primelor coloane pe care s-au ales pivoţi. Celelalte trei necunoscute sunt secundare şi lor le atribuim valori arbitrarii:
x3 = α, x4 = β, x5 = γ

Obţinem astfel soluţia generală a sistemului:
4 6 1 3 ⎧ ⎪ x1 = − 7 α + 7 β − 2 γ + 7 ⎪ ⎪ x = 5 α + 10 β + 5 ⎪ 2 7 7 7 . ⎨ ⎪ x3 = α ⎪ ⎪ x4 = β ⎪ ⎩ x5 = γ

13

3 x6 ⎧ ⎪ −3.⎛ 4⎞ ⎛ 6⎞ ⎛3⎞ 1 − ⎛ ⎞ ⎜ 7⎟ ⎜7⎟ ⎜7⎟ ⎜− 2⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 5 10 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜5⎟ 0 ⎟ ⎜ Notând: X1 = ⎜ 7 ⎟ .5 x3 + 3 x5 − 4 x6 ⎪ ⎩ = 0.1.5 x2 + 2.1. X 2 = ⎜ 7 ⎟ . Fie sistemul algebric liniar Ax = b unde A si b sunt explicitate mai jos ⎡ 1 ⎢ a A= ⎢ 1 ⎢ M ⎢ n −1 ⎣ a1 a) b) c) d) 1 a2 M n −1 a2 1 ⎤ ⎡ 1 ⎤ ⎥ ⎢b ⎥ L an ⎥ b=⎢ 1 ⎥ O M ⎥ ⎢ M ⎥ ⎥ ⎢ n −1 ⎥ n −1 L an ⎦ ⎣b1 ⎦ L Să se calculeze det (A) În ce condiţii matricea A este nesingulară Pentru A nesingulară să se determine inversa sa În situaţia de la c) determinaţi soluţia sistemului algebric liniar. 6 x6 ⎪ −5 x1 + x2 + 0.91 = 1. X 3 = ⎜ .2.83 − 0.5 x1 − 3.59 = −3. 2 x5 ⎪ ⎨ x1 − 2 x2 + 3 x3 − 1. 24 EI.5 x2 − 1. 6 x1 + 2. 2 x1 + 0.1.1x4 + 3. Pentru sistemul algebric anterior aplicaţi metoda Gauss.92 = 1. Să se rezolve sistemul algebric liniar 1.4.82 = 0.89 = −0.8 x4 + 11x5 ⎪ ⎪−3. 7 x3 − 1. LI.3. 4 x4 − 4. 14 . Exemple propuse EI. 2 x2 + 6 x3 + 4 x4 + x5 + 0. X 0 = ⎜ 7 ⎟ soluţia se 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 1 0 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ 0 ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜1⎟ ⎜0⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎜ 0 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜0⎟ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ poate scrie sub forma matriceală: X = αX 1 + β X 2 + γX 3 + X 0 unde am notat cu X matricea coloană a necunoscutelor.8 x5 + 4.1.5 x3 + 1. EI. 6 x4 + 2 x6 ⎪ ⎪ 3 x1 − 5 x2 + 0.1.

dacă admite cel puţin o soluţie nebanală. Sistem fundamental de soluţii Să mai observăm că în scrierea matriceală a soluţiei generale a unui sistem omogen coloana X 0 . de vreme ce ea rămâne neschimbată. Mai precis. LI. ƒ Teoreme fundamentale pentru discuţia compatibilităţii sistemelor algebrice liniare. ƒ Existenţa soluţiei nenule. un sistem omogen este: – determinat. de vreme ce are cel puţin o soluţie. Este uşor de văzut că dacă termenii liberi sunt nuli atunci ei rămân nuli şi în decursul iteraţiilor. dacă admite numai soluţia banală. ƒ Calculul rangului unei matrice. SISTEME OMOGENE Clasificarea sistemelor omogene Un sistem se numeşte omogen dacă toţi termenii săi liberi sunt nuli. Prin urmare un sistem omogen nu poate fi incompatibil. în cazul sistemului omogen aceasta este tocmai soluţia banală. Atribuind tuturor necunoscutelor valoarea zero obţinem. ƒ Forme echivalente de scriere a sistemelor algebrice liniare omogene. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 3 ore.LECŢIA I. Ca urmare forma matriceală a soluţiei generale a unui sistem omogen este următoarea: 15 . evident. Ca urmare atunci când rezolvăm un sistem omogen nu este nevoie să mai menţionăm coloana termenilor liberi. Deosebim însă două cazuri: sistemul poate fi determinat sau nedeterminat.2 SISTEME DE ECUAŢII LINIARE OMOGENE În această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definirea sistemelor algebrice liniare omogene. care este întotdeauna o soluţie a sistemului. – nedeterminat. o soluţie a sistemului numită soluţia banală.1.2.

. având aceeaşi matrice a coeficienţilor. adică AX ′ = 0 . CALCULUL RANGULUI Definiţii. X 2 .X = λ1 X 1 + λ 2 X 2 + . X 2 . O matrice de tip ( m. X 2 . Reciproc. deoarece : AX = A ( X ′ + X 0 ) = AX ′ + AX 0 = 0 + B = B . atunci notând X ′ = X − X 0 ..K . X n − r sunt soluţii ale sistemului.. Dat fiind sistemul liniar scris sub forma matriceală AX = B lui îi ataşăm sistemul omogen... n ) formate cu elemente din corpul comutativ K.. X n − r . Într-adevăr. RANGUL MATRICELOR. X 1 se obţine pentru: λ1 = 1. O matrice de tip ( m. De exemplu.. notaţii Notăm M (m.2. X 2 . X n − r ale unui sistem omogen au următoarele proprietăţi care definesc noţiunea de sistem fundamental de soluţii: – Numărul lor este egal cu gradul de nedeterminare al sistemului. dacă X ′ este o soluţie oarecare a sistemului omogen. Soluţiile X 1 .. adică AX = B .2. Notăm M (n. K ) mulţimea matricelor de tip ( m. n ) se poate scrie sub forma desfăşurată: 16 . dacă X este o soluţie a sistemului neomogen.. atunci X = X ′ + X 0 este o soluţie a sistemului neomogen. Spunem că soluţia generală X (în cazul sistemelor omogene) este o combinaţie liniară a soluţiilor X 1 . K ) mulţimea matricelor pătratice de ordinul n.. n. avem pe de o parte X = X ′ + X 0 iar pe de altă parte X ′ este soluţie a sistemului omogen: AX ′ = A ( X − X 0 ) = AX − AX 0 = B − B = 0 .. Între soluţiile generale ale celor două sisteme liniare există următoarea legătură: Dacă X 0 este o soluţie (particulară) a sistemului neomogen atunci soluţia generală a sistemului neomogen se obţine adunând soluţia sa particulară X 0 cu soluţia generală a sistemului omogen. – Soluţia generală a sistemului este o combinaţie liniară a soluţiilor X 1 . λ 2 = 0. Sistemul omogen ataşat unui sistem oarecare LI. λ n − r = 0 ... + λ n − r X n − r Se vede că în cazul sistemului omogen nu numai X 0 . atunci spunem că matricea este pătratică de ordinul n.. dar şi celelalte coloane: X 1 . iar coloana B a termenilor liberi o înlocuim cu coloana nulă: AX = 0 .. X n − r . n ) înseamnă o matrice care are m linii şi n coloane.. Dacă m = n ...

.2. Există totuşi unele clase de matrice pentru care rangul se poate stabili fără dificultate. foarte mare. în care am specificat elementul generic al matricei A.. Numărul tuturor minorilor de ordinul r este r r . Deoarece numărul minorilor unei matrice este. i = 1. i = j este cunoscut sub numele concentrată astfel: I n = (δij ) în care δij = ⎨ ⎩0. Prin convenţie atribuim acestei matrice rangul zero. m. Toţi minorii de ordinul r + 1 sunt nuli.⎛ a11 a12 ⎜a a22 A = ⎜ 21 ⎜ . Există un minor de ordinul r nenul.. n . 2. ⎜ ⎜a ⎝ m1 am 2 ... Pe de altă parte dintr-o matrice de tip oarecare ( m.. numărul natural r care îndeplineşte următoarele două condiţii: 1. pentru calculul rangului unei matrice vom elabora un algoritm care nu foloseşte în mod nemijlocit definiţia.. Cm ⋅ Cn Definiţie Se numeşte rangul matricei A şi se notează rang ( A ) . notat det ( A) sau A .. Evident. care se calculează după regulile explicate în manualul de Algebră de clasa a XI-a. amn ⎟ ⎠ sau sub forma concentrată: A = (aij ).. a1n ⎞ . adică elementul situat pe linia i şi coloana j. numărul r nu poate să depăşească nici numărul m al liniilor nici numărul n al coloanelor matricei A : r ≤ min(m.. De exemplu.. ⎟ ⎟ . i ≠ j de simbolul lui Kronecker.. .. Aşa cum am spus.. minorii de ordinul 1 sunt elementele matricei A. 2. j = 1.. aşa cum s-a menţionat.. Definiţie Se numeşte minor de ordinul r al matricei A determinantul unei matrice pătratice de ordinul r obţinute prin intersectarea a r linii cu r coloane din matricea A. .. n ) se pot extrage matrice pătratice de ordin r care ordin nu depăşeşte nici numărul liniilor şi nici numărul coloanelor. Dacă matricea A este o matrice pătratică atunci ei i se asociază un element din corpul K numit determinantul matricei A.... Evident că matricea nulă nu are rang în sensul definiţiei.. a2 n ⎟ ⎟ . matricea unitate de ordinul n se scrie sub forma ⎧1. Exemplu Matricea 17 .. n) .

astfel încât matricea capătă forma următoare: 18 . II. 0 ⎟ ⎟ . Înmulţirea unei linii sau a unei coloane cu un factor nenul. Minorul respectiv este deci nul.. 0 ⎠ n-r are rangul egal cu r.... 0 ⎟ ⎟ ... pentru a face ca pe locul lui a21 să apară zero. . 0 .. Anume: I... 1 0 . n.. Faptul că aceste transformări nu schimbă rangul unei matrice rezultă din definiţia rangului şi din proprietăţile determinanţilor. 0 1 . 0 .. r . anume cel format cu primele r linii şi r coloane.. Această ipoteză nu este restrictivă deoarece dacă a11 = 0 prin schimbări de linii şi coloane (transformări de tipul I) se poate aduce în locul lui a11 un element nenul... ⎟ ⎟ r 0 . . . Analog pentru coloane. Propoziţie Printr-un şir de transformări de tipul I.. . III orice matrice nenulă de tip ( m.... ⎟ m-r ⎟ 0 . – Orice minor de ordinul r + 1 conţine cel puţin o linie în afară de primele r.. .⎛1 r ⎜ ⎜0 ⎜ . ... r = ⎜ 0 ⎜0 ⎜ ⎜ .... n... n ) şi presupunem că a11 ≠ 0 . n ) se poate aduce la forma Em.. Înmulţirea unei linii cu un factor oarecare (nul sau nenul) spre a o aduna la o altă linie. 0 . – Algoritmul de calculare a rangului La fel ca şi în cazul sistemelor vom considera o serie de transformări ce se pot efectua asupra unei matrice fără a-i schimba rangul. care este nulă. În mod analog se poate proceda şi cu celelalte elemente de pe prima coloană.. III.... se fac următoarele transformări: – Se înmulţeşte linia a doua cu a11 (transformare de tipul II deoarece a11 ≠ 0 ).. Schimbarea ordinii liniilor sau coloanelor. 0 0 . II. Demonstraţie Fie A o matrice nenulă de tip ( m. .. ⎜ Em. 0 ⎟ 0 . Mai departe.. 0 ⎞ 0 ... 0 ...... ⎜0 ⎝ 0 ..... – Se înmulţeşte prima linie cu ( −a21 ) spre a o aduna la a doua – (transformare de tipul III)... . Într-adevăr.. sunt îndeplinite cele două condiţii din definiţia rangului: – Există un minor de ordinul r nenul.

⎜ 0 ⎝ (1) a12 (1) a22 .... De exemplu. prima coloană se poate înmulţi cu 1 . a1 n ⎟ (1) .. ⎟ 2 2 0⎟ 6 3 7⎟ ⎠ . La fel se poate proceda şi cu celelalte elemente de pe linia pivotului (în afară de pivot). . amn ⎠ Prima linie este identică cu prima linie din matricea A. toate celelalte elemente ale matricei rămânând neschimbate.. În concluzie putem formula următoarele reguli de calculare a iteraţiilor specifice pentru determinarea rangului: – Pivotul se înlocuieşte cu 1.. Procesul de iteraţie se încheie atunci când acest bloc devine nul.. Dar pe lângă transformările folosite la rezolvarea sistemelor se pot face transformări şi asupra coloanelor. – Toate celelalte elemente se transformă cu regula dreptunghiului.. – Elementele de pe linia pivotului precum şi cele de pe coloana pivotului se înlocuiesc cu 0. ⎟ (1) ⎟ .. Evident că în acel moment matricea a căpătat forma Em. deci o transformare de tipul I. n. a2 n ⎟ ⎟... r în care r este numărul iteraţiilor şi în acelaşi timp rangul matricei.. (1) am 2 (1) ⎞ ..A(1) (1) ⎛ a11 ⎜ ⎜ 0 =⎜ ⎜ . Mai (1) departe se înmulţeşte prima coloană cu −a12 şi se adună la a doua coloană (1) (transformare de tipul III). Efectul este înlocuirea lui a12 cu 0. În iteraţiile ulterioare se poate lucra numai cu blocul obţinut prin excluderea liniilor şi coloanelor pe care s-au ales deja pivoţi.. . Efectul acestei transformări este că pivotul se (1) a11 înlocuieşte cu 1. iar toate celelalte elemente ale matricei rămân neschimbate. ( ) Exemplu Să se calculeze rangul matricei: ⎛ 2 3 1 ⎜1 3 0 ⎜ A = ⎜ 3 −1 2 ⎜ ⎜ −2 4 −2 ⎜ 4 2 1 ⎝ Rezolvare: 19 5 4 6⎞ 4 3 4⎟ ⎟ 2 1 4⎟ . Transformările avute în vedere sunt aceleaşi ca acelea folosite pentru rezolvarea sistemelor astfel că elementele care nu se află nici pe aceeaşi linie nici pe aceeaşi coloană cu pivotul a11 se transformă după aceeaşi regulă a dreptunghiului.

. a1.. . 0 .2.. 0 .. ar ... 0 b1( r ) ⎞ ⎟ (r ) b2 ⎟ ⎟ . iar dacă r < n atunci gradul de nedeterminare (numărul necunoscutelor secundare) este n − r .. LI... . notând r = rang ( A B ) = rangA ... ... n ( r ) ... . ⎜ ⎜ 0 ⎝ 0 a22( r ) . sistemul este determinat dacă r = n ... 0 0 . r +1( r ) . =⎜ 0 ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎜ . Atunci: – Sistemul este compatibil dacă şi numai dacă rang ( A B ) = rangA ..... . a2....... ( A B ) ⇒ ( A(1) B (1) ) ⇒ . n ( r ) . r +1( r ) 0 . a1. ⎟ (r ) ⎟ br +1 ⎟ .. Fie sistemul liniar scris sub forma matriceală AX = B având m ecuaţii şi n necunoscute... ar .... r ( r ) ... ar . 0 . n ( r ) . ⎟ ⎟ ⎟ bm( r ) ⎠ 20 . 0 . 0 0 .... 0 . Demonstraţie Reamintim că rezolvarea sistemului se face efectuând asupra matricei extinse un şir de transformări pe care le-am numit iteraţii. ⇒ ( A( r ) B ( r ) ) ⇒ ⎛ a (r ) ⎜ 11 ⎜ 0 ⎜ ⎜ ... TEOREMA LUI KRONECKER ŞI CAPELLI – În caz de compatibilitate... ..3..3 1 ⎛ 2 ⎜ 3 0 ⎜ 1 A = ⎜ 3 −1 2 ⎜ ⎜− 2 4 − 2 ⎜ 4 2 1 ⎝ 5 4 6⎞ ⎛1 0 0 0 0 0 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ −1 3 2 2 ⎟ 4 3 4⎟ ⎜0 3 2 1 4 ⎟ ⇒ ⎜ 0 − 11 3 − 11 − 10 − 10 ⎟ ⇒ ⎟ ⎜ ⎟ 12 12 ⎟ 2 2 0 ⎟ ⎜ 0 14 − 2 14 ⎜ ⎟ 6 3 7⎟ ⎠ ⎝ 0 − 8 − 2 − 8 − 10 − 10 ⎠ ⎛1 ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎜0 ⎝ 0 1 0 0 0 0 −8 8 0 0 0 0 0 −14 0 0 ⎞ ⎛1 ⎜ 0 0 ⎟ ⎟ ⎜0 −8 −8 ⎟ ⇒ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 8 8 ⎟ ⎜0 ⎜ −14 −14 ⎟ ⎠ ⎝0 0 0 0 0 0 0⎞ 1 0 0 0 0⎟ ⎟ 0 1 0 0 0⎟ ⎟ 0 0 0 0 0⎟ 0 0 0 0 0⎟ ⎠ Rezultă că rang ( A ) = 3 .. r +1( r ) a2.. ⎟ br ( r ) ⎟ .......... .

III efectuate numai asupra liniilor. Pe de altă parte se observă că r r (r ) rang A( ) B( ) = r ⇔ br +1 = 0 . Prezintă interes cazul când numărul n de ecuaţii este egal cu numărul de necunoscute. În acest caz matricea coeficienţilor este pătratică şi deci determinantul ei este singurul minor de ordin n. Aşadar: Un sistem omogen de n ecuaţii cu n necunoscute admite soluţii nebanale dacă şi numai dacă determinantul matricei coeficienţilor este nul.Aşa cum am menţionat transformările efectuate asupra matricei A precum şi asupra matricei extinse ( A B ) nu schimbă rangul: ele sunt transformări de tipul I. După teorema anterioară cunoscând rangul matricei A putem deduce dacă sistemul are numai soluţia banală sau are cel puţin o soluţie nebanală: – Sistemul are numai soluţia banală dacă rangul matricei coeficienţilor este egal cu numărul necunoscutelor.D. atunci el nu poate fi incompatibil deoarece orice sistem omogen are soluţia banală.. adică B = 0 . Dacă sistemul AX = B este omogen.1. Cazul sistemelor omogene LI.E. Distingem deci în acest caz două situaţii: – Sistemul este determinat dacă admite numai soluţia banală. II. Deci: r r rang ( A B ) = rang A( ) B( ) . EXEMPLE PROPUSE EI. – Sistemul are cel puţin o soluţie nebanală dacă rangul matricei este strict mai mic decât numărul necunoscutelor. Afirmaţia de la punctul II se bazează pe faptul că numărul natural r care este numărul necunoscutelor principale (numărul pivoţilor) este egal cu rangul comun al matricelor A şi ( A B ) . ( ) ) (r ) br( r + 2 = 0. – Sistemul este nedeterminat dacă are cel puţin o soluţie nebanală. bm = 0 ceea ce demonstrează punctul I din enunţul teoremei. Q. Fie sistemul algebric liniar Ax = 0 unde A este explicitat mai jos ⎡ 1 ⎢ a A= ⎢ 1 ⎢ M ⎢ n −1 ⎣ a1 1 a2 M n −1 a2 1 ⎤ L an ⎥ ⎥ O M ⎥ n −1 ⎥ L an ⎦ L 21 e) Să se calculeze det (A) . ( ) rangA = rangA( r ) şi Dar rang A( r ) = r deoarece sunt îndeplinite cele două condiţii din definiţia rangului.4..2...2.

82 = 0.1. 4 x4 − 4.2.AevI.2. 6 x6 ⎪ −5 x1 + x2 + 0.AevI. 7 x3 − 1.3.5 x2 − 1. Fie sistemul algebric liniar Ax = b unde A si b sunt explicitate mai jos 22 . TEST DE AUTOEVALUARE E. sistemul algebric dat anterior fie cazul a1 ≠ a2 ≠ L ≠ an −1 = an .8 x5 + 4.3.3 x6 ⎧ ⎪ −3. Să se determine forma Gauss a matricei A. Pentru sistemul algebric dat anterior să se analizeze compatibilitatea utilizând metoda Kronecker -Capelli. 2 x1 + 0. Să se rezolve sistemul dat folosind în mod expres forma Gauss a matricei A. 6 x4 + 2 x6 ⎪ ⎪ 3 x1 − 5 x2 + 0.2. Să se determine soluţia sistemului dat Pentru particular EI. 24 Să se scrie sistemul algebric liniar dat sub forma matriceală Ax=b. 2 x2 + 6 x3 + 4 x4 + x5 + 0. 6 x1 + 2. Discuţie.2. E.2.8 x4 + 11x5 ⎪ ⎪−3.1x4 + 3. Fie matricea A dată în EI. Să se determine rangul matricei A. Să se determine rangul acesteia. E.92 = 1.59 = −3.91 = 1.5 x1 − 3. EI.89 = −0.8 x3 − 0.AevI.f) În ce condiţii matricea A este nesingulară g) Pentru A nesingulară să se determine inversa sa h) În situaţia de la c) determinaţi soluţia sistemului algebric liniar. 2 x5 ⎪ ⎨ x1 − 2 x2 + 3 x3 − 1.5 x3 + 1. Se consideră sistemul algebric liniar 1.5 x2 + 2.1.5 x3 + 3 x5 − 4 x6 ⎪ ⎩ a) b) c) d) = 0.

23 . E.. Algebra. Donciu. 1981.I. R. geometrie şi ecuaţii diferenţiale.4. EDP Bucureşti. discuţie după parametrul dat. 2.⎡1 ⎢1 A= ⎢ ⎢1 ⎢ ⎣1 1⎤ ⎡ 1 ⎤ ⎥ ⎢ 5 ⎥ 4⎥ b=⎢ ⎥ 4 9 16 ⎥ ⎢ 25 ⎥ ⎥ ⎢ ⎥ 8 27 64 ⎦ ⎣125⎦ 1 2 1 3 a) Să se calculeze det (A). 1982. 1979. Udrişte C. Nicolae.AevI. Flondor D. EDP Bucureşti.. c) Să se rezolve siatemul algebric dat folosind metoda Cramer. EDP Bucureşti. b) Cât este soluţia sistemului dacă rang (A)=4? c) Discutaţi compatibilitatea sistemului în raport cu parametrul α.. Ion D. Fie sistemul algebric liniar Ax = b unde A si b sunt explicitate mai jos ⎡1 ⎢1 A= ⎢ ⎢1 ⎢ ⎣1 1 2 1⎤ ⎡0 ⎤ ⎥ ⎢0 ⎥ 4⎥ b=⎢ ⎥ 4 α 1⎥ ⎢0 ⎥ ⎥ ⎢ ⎥ 8 α − 1 4⎦ ⎣0 ⎦ 1 3 a) Să se calculeze rangul matricei A. Bibliografie I 1.. N. 3. Probleme de algebră. b) Să se determine inversa matricei A. Algebră şi analiză matematică. şa.

MODULUL II ELEMENTE DE CALCUL MATRICEAL În acest modul veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Calculul inversei unei matrice folosind sisteme algebrice liniare ataşate. pretabil implementării pe calculator numeric. inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. 24 . să vă fixaţi algoritmul de rezolvare pe etape. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 5 ore. ƒ Matrice structurate pe blocuri. ƒ Un algoritm eficient de inversare matriceală (Krîlov). ƒ Matrice polinomiale. pentru fiecare tip de exerciţiu. ƒ Formulele Newton. Metoda de studiu trebuie să fie cea specifică disciplinelor matematice. Vă recomandăm să vă constituiţi un caiet de probleme şi. ƒ Operaţii cu matrice structurate pe blocuri. cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute cu creionul pe tot parcursul textului. Materialul trebuie parcurs în ordinea sa firească prezentată în continuare. Rezolvaţi cât mai complet problemele propuse şi cele conţinute în testul de autoevaluare.

Ea se notează A−1 . ƒ Algoritmul Krîlov pentru calculul polinomului caracteistic şi a adjunctei. a1n ⎞ ⎛ x11 ⎟ ⎜x ... ƒ Teorema Cayley –Hamilton.. LII... ⎟⎜ ⎜ ⎟ ..... Considerăm cunoscut faptul că matricea A este inversabilă (adică det ( A) ≠ 0 ) şi ne propunem să calculăm inversa ei. A = aij este o altă matrice pătratică de ordinul n. an 2 . Matricea X care să îndeplinească condiţia menţionată există dacă şi numai dacă det ( X ) ≠ 0 şi în acest caz ea este unic determinată şi îndeplineşte şi condiţia X ⋅ A = I n . ⎜ ⎜ ⎝ an1 a12 a22 . ⎟ ⎜ ⎟ . ⎟ ⎜ ........ xnn ⎠ ⎝0 .. ann ⎠ ⎝ xn1 x12 x22 ... X = xij ( ) ( ) care îndeplineşte condiţia: A ⋅ X = I n .⎜ 21 .. 0 ⎟ ... x2 n ⎟ 0 =⎜ . 0 . . xn 2 x1n ⎞ ⎛ 1 ⎟ ⎜ .. a2 n ⎟ ... ⎟ ⎟ 0 .. ⎟ ⎜ .. ƒ Polinoame matriceale.. ƒ Matrice polinomiale. 1...LECŢIA II.. .. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 3 ore.. ... CALCULUL INVERSEI UNEI MATRICE PĂTRATICE PRIN METODA SISTEMELOR LINIARE Reamintim că inversa unei matrice pătratice de ordinul n...1 METODE DE CALCUL A INVERSEI MATRICEALE Parcurgând această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Determinarea inversei matriceale folosind sisteme algebrice liniare... 1 ⎠ 25 .. ...1. Relaţia A ⋅ X = I n se scrie dezvoltat astfel: ⎛ a11 ⎜ ⎜ a21 ⎜ .. . 0 ⎞ ⎟ 1 .

... care constituie laolaltă matricea I n . El prezintă unele particularităţi care fac ca rezolvarea lui să fie foarte simplă...... ⇒ ( A(n) I n( n) ) = 26 .. + a2 n xn1 = 0 . .... Pentru început să scriem ecuaţiile care egalează elementele de pe prima coloană a matricei produs din membrul stâng cu elementele primei coloane a matricei din dreapta: ⎧ a11 x11 + a12 x21 + .Egalând cele n 2 elemente ale matricei produs din membrul stâng cu elementele corespunzătoare ale matricei din membrul drept se obţine un sistem liniar de n 2 ecuaţii cu n 2 necunoscute: elementele xij ale matricei căutate X. ⎪ ⎪ an1 x11 + an 2 x21 + ... Matricea coeficienţilor necunoscutelor este tocmai matricea A pe care vrem s-o inversăm..... dar coloana termenilor liberi este a doua coloană a matricei I n .. + a1n xn1 = 1 ⎪ ⎪a21 x11 + a22 x21 + ...... în număr de n. ele se pot rezolva simultan: ataşăm matricei A nu numai o coloană de termeni liberi ci coloanele celor n sisteme... Aşadar calculul inversei matricei A se reduce la rezolvarea acestui sistem liniar.. Dacă scriem ecuaţiile care egalează elementele celei de a doua coloane a matricei produs din membrul stâng cu elementele celei de a doua coloane a matricei din dreapta.. Matricea coeficienţilor necunoscutelor este tot matricea A. + ann xn1 = 0 ⎩ Observăm că în aceste n ecuaţii intervin numai necunoscutele aflate pe prima coloană a matricei X. Aşadar rezolvarea sistemului de n 2 ecuaţii cu n 2 necunoscute se reduce la rezolvarea a n sisteme fiecare de câte n ecuaţii cu n necunoscute...... Folosind metoda eliminării succesive expusă în capitolul anterior urmează ca acestei matrice extinse să se aplice nişte transformări numite iteraţii: ( A I n ) ⇒ ( A(1) I n(1) ) ⇒ ( A(2) I n(2) ) ⇒ ... obţinem iarăşi un subsistem având ca necunoscute elementele de pe a doua coloană a matricei căutate X..... deci aceste ecuaţii formează un subsistem... Deoarece toate aceste sisteme au aceeaşi matrice a coeficienţilor.. ⎨ ..............

. ⎟ ⎟ .⎛ a(n) ⎜ 11 ⎜ 0 ⎜ ⎜ . În ( ) acel moment. 27 ..... ...... 0 b21 n ⎟ ⎜ 0 1 ..a (n) doua la a22 şi aşa mai departe... ⎟ ......... atunci procesul de iteraţie se încheie după mai puţin de n iteraţii şi cel puţin unul dintre sisteme apare ca incompatibil...... + 0 ⋅ xn1 = b11 ⎞ ⎜ 0 ⋅ x + 1 ⋅ x + ... ⎜ ⎜ 0 0 ... + 0 ⋅ x = b ⎟ 11 21 n1 21 ⎟ ⎜ ... .... . b2 a22 ...... b2 n ⎟ ... ⎨ . pe locul ocupat iniţial de I n va apare matricea căutată A−1 : ( A I n ) ⇒ ( A(1) I n(1) ) ⇒ ( A(2) I n(2) ) ⇒ .. ⎪ ⎪ ⎩ xn1 = bn1 Scriind formele finale ale celorlalte sisteme obţinem că xij = bij pentru orice i şi j. ) Observaţie Dacă det ( A ) = 0 .. adică rang A < n ............... adică A−1 = X = bij .. Prin urmare nu este nevoie să verificăm în prealabil dacă det ( A ) ≠ 0 : dacă această condiţie nu este îndeplinită algoritmul dă ca rezultat faptul că matricea A nu are inversă........ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 0 ⋅ x11 + 0 ⋅ x21 + . (n) 0 b11 (n) b12 0 b11 b12 0 b21 b22 ............. ann 2 ⎠ ⎝ Ultima matrice s-a obţinut din penultima împărţind 0 .. . ⎟⇒⎜ .... ...... .. Acestei matrice extinse i se aplică n + 1 transformări astfel că în final pe locul matricei A va apare matricea I n ... (n) (n) ⎟ (n) (n) bn1 bn .... + 1 ⋅n1 = b11 ⎠ ⎧ x11 = b11 ⎪x = b ⎪ 21 21 adică . b1n ⎞ ⎟ .. Aşadar schema algoritmului este următoarea: Se ataşează matricei A matricea I n . .. ⎟ ⎜ (n) (n) (n) (n) b22 . ... . ⎜ 0 ⎝ n) ⎞ . ⇒ ( A(n) I n(n) ) ⇒ ( I n A −1 .. 1 bn1 bn1 ........ Folosind prima coloană de termeni liberi obţinem forma finală la care a ajuns primul sistem după cele n + 1 transformări: ⎛ 1 ⋅ x11 + 0 ⋅ x21 + .. ⎜ . .. b1(n ⎛ 1 0 . bnn ⎟ ⎠ (n) prima linie la a11 .. bnn 0 ...... .

2.. ⎟ ⎟ pnn ( λ ) ⎟ ⎠ ( ) 28 .Exemplu ⎛2 ⎜1 Ne propunem să calculăm inversa matricei A = ⎜ ⎜3 ⎜ ⎝4 elementele în corpul claselor de resturi modulo 5.. având 4⎟ ⎟ 3⎠ ⎛2 ⎜ 1 ( A B) = ⎜ ⎜3 ⎜ ⎜4 ⎝ ⎛4 ⎜ 0 ⇒⎜ ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎝ ⎛4 ⎜ 0 ⇒⎜ ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎝ 4 1 2 1 0 0 0⎞ ⎛ 2 ⎟ ⎜ 3 2 4 0 1 0 0⎟ ⎜ 0 ⇒ 1 3 4 0 0 1 0⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎜ 0 1 3 0 0 0 1⎟ ⎠ ⎝0 4 1 2 1 0 0 0⎞ ⎟ 2 3 1 4 2 0 0⎟ ⇒ 0 3 2 2 0 2 0⎟ ⎟ 4 3 3 1 0 0 2⎟ ⎠ 0 0 0 1 2 0 0⎞ ⎛4 ⎟ ⎜ 2 3 1 4 2 0 0⎟ ⎜0 ⇒ 0 1 4 4 0 4 0⎟ ⎜0 ⎟ ⎜ ⎜ 0 4 2 1 2 0 4⎟ ⎠ ⎝0 0 0 0 1 2 0 0⎞ ⎟ 2 0 4 2 2 3 0⎟ ⇒ 0 1 4 4 0 4 0⎟ ⎟ 0 0 1 0 2 4 4⎟ ⎠ 0 0 0 1 2 0 0⎞ ⎛1 ⎟ ⎜ 2 0 0 2 4 2 4⎟ ⎜0 ⇒ 0 1 0 4 2 3 4⎟ ⎜0 ⎟ ⎜ ⎜ 0 0 1 0 2 4 4⎟ ⎠ ⎝0 0 0 0 4 3 0 0⎞ ⎟ 1 0 0 1 2 1 2⎟ = I 4 A−1 0 1 0 4 2 3 4⎟ ⎟ 0 0 1 0 2 4 4⎟ ⎠ ( ) LII.. pn 2 ( λ ) . . ⎜ ⎜ p (λ) ⎝ n1 p12 ( λ ) p22 ( λ ) ... O astfel de matrice se poate scrie în felul următor: ⎛ p11 ( λ ) ⎜ p (λ) P ( λ ) = ⎜ 21 ⎜ . 4 3 1 0 1 2 3 1 2⎞ 4⎟ ⎟ .1. .. TEOREMA HAMILTON-CAYLEY Definiţii.... .... p1n ( λ ) ⎞ ⎟ p2 n ( λ ) ⎟ = pij ( λ ) .. Exemple O matrice polinomială înseamnă o matrice alcătuită din polinoame. Pentru cerinţele dezvoltării acestui capitol ne putem mărgini la matricele polinomiale pătratice de ordin oarecare n. MATRICE POLINOMIALE. POLINOAME MATRICEALE..

..... 0 0 . f ( λ ) .... variabila λ se poate înlocui cu o matrice pătratică de ordinul n. şi obţinem: Pf ( A ) = a0 ⋅ I n + a1 ⋅ A + a2 ⋅ A2 + ..... 29 .. . + P ( r ) ⋅ λ r ( ) matricea constituită din coeficienţii de grad k ai care este un polinom având drept coeficienţi matricele P( ) . 0 1 n Exemple 1) Fie f ( λ ) = a0 + a1 ⋅ λ + a2 ⋅ λ 2 + . După cum am menţionat. P( ) şi care din acest motiv se numeşte polinom matriceal.. invers: de la forma de polinom matriceal se poate trece la forma de matrice polinomială. Aşadar orice matrice polinomială se poate scrie sub forma de polinom matriceal şi... 0 ⎞ ⎟ 0 ⎟ = .. fireşte. + ar ⋅ λ r un polinom cu coeficienţi scalari (adică elemente din corpul K). elementul pij (k ) Notând P ( k ) = pij tuturor polinoamelor pij ( λ ) putem scrie matricea P ( λ ) sub forma: P (λ ) = P (0) + P (1) ⋅ λ + P (2) ⋅ λ 2 + . + ( ar ⋅ I n ) ⋅ λ r .. Între cele două forme remarcăm totuşi următoarea deosebire: în forma de polinom matriceal variabila λ se poate înlocui atât cu un element din corpul K. Acestui polinom i se poate ataşa un polinom matriceal care se poate scrie şi sub forma matriceală: ⎛ ⎜ Pf ( λ ) = f ( λ ) ⋅ I n = ⎜ ⎜ ⎜ ⎜ ⎝ f (λ) 0 ... Aceasta înseamnă că pentru unele polinoame (r ) poate fi nul. + ar ⋅ Ar Convenim să notăm simplu f ( A ) această matrice (în loc de Pf ( A ) ) şi observăm următoarea regulă de înlocuire a unei matrice A într-un polinom scalar: se înlocuieşte variabila cu matricea A. pij ( λ ) .. dar şi cu o matrice pătratică de ordinul n pe când în forma de matrice polinomială variabila λ se poate înlocui numai cu un element din corpul K...... ⎟ ⎟ f (λ) ⎟ ⎠ = a0 ⋅ I n + ( a1 ⋅ I n ) ⋅ λ + ( a2 ⋅ I n ) ⋅ λ 2 + ( a2 ⋅ I n ) ⋅ λ 2 + .. în forma de polinom matriceal.. iar termenul liber se înmulţeşte cu matricea I n .(0) (1) (2) (r ) în care pij ( λ ) = pij + pij ⋅ λ + pij ⋅ λ 2 + .. 0 . Numărul natural r nu este exact gradul polinomului: el este cel mai mare dintre gradele polinoamelor p ( λ ) . să zicem A . + pij ⋅ λ r este un polinom având coeficienţii într-un corp comutativ K. P( ) .

adică din produsul: ( a11 − λ ) ⋅ ( a22 − λ ) .. care se notează ϕ A ( λ ) şi se numeşte polinomul caracteristic al matricei A.. după cum se poate n observa.. cu semnul alternat ( −1) .. unde am notat σ r coeficientul de gradul n − r al polinomului caracteristic. Pentru uniformitate scriem acest polinom sub forma: ϕ A ( λ ) = ( −1) n ⋅ λ n + ( −1) σ1 ⋅ λ n −1 + ( −1) n n−2 σ 2 ⋅ λ n − 2 + . . Coeficientul de gradul n al acestui polinom este.. Această sumă se notează Tr ( A ) şi se numeşte urma matricei A.... din formula de definiţie a dezvoltării determinanţilor rezultă că termenul de gradul n − 1 al polinomului se obţine din produsul elementelor de pe diagonala matricei A − λ ⋅ I n .2).. Demonstraţie Egalitatea din enunţ se poate scrie desfăşurat astfel: 30 Teorema Hamilton-Cayley . În general σ r se calculează după următoarea regulă: este suma minorilor de ordin r ai matricei A care au diagonala suprapusă peste diagonala matricei A.. În primul rând să observăm că r σn = ϕ A ( 0 ) = det ( A ) . Pe de altă parte. Fiecărei matrice pătratice A de ordinul n i se asociază polinomul matriceal de gradul unu: PA ( λ ) = A − λ ⋅ I n a cărui formă matriceală este: a12 ⎛ a11 − λ ⎜ a a22 − λ PA (λ ) = A − λ ⋅ I n = ⎜ 21 ⎜ . este îndeplinită egalitatea: ϕ A ( A ) = 0 . care este suma elementelor de pe diagonala matricei A... . Pentru orice matrice A. Acest polinom joacă un rol important în calculul matriceal şi de aceea prezintă interes modalităţile de calculare a coeficienţilor săi.. ( −1) . + ( −1) σ n −1 ⋅ λ + σ n ... a2 n ⎟ ⎟.. ⎟ ⎟ . Rezultă că: σ1 = a11 + a22 + . .. a1n ⎞ .. ann − λ ⎟ ⎠ Determinantul acestei matrice este un polinom (scalar) de gradul n în variabila λ. ⎜ ⎜ a an 2 ⎝ n1 .( ann − λ ) . + ann .. După cum se observă această regulă este îndeplinită de σ1 şi de σ n ..

+ ( −1) σn −1 ⋅ A + σn ⋅ I n = 0 . De unde: A− 1 = −1 ⎡ n n −1 −1) ⋅ An −1 + ( −1) An − 2 + . Aplicaţie Relaţia demonstrată oferă o formulă de calculare a inversei unei matrice pătratice în funcţie de puterile ei. Q. 31 . Potrivit metodei complemenţilor algebrici de calculare a inversei unei matrice pătratice rezultă: ( A − λ ⋅ In ) ⋅ 1 ( A − λ ⋅ I n )∗ = I n ... ( ⎦ σn ⎣ Observaţii 1) Deşi formula obţinută exprimă inversa unei matrice în funcţie de puterile ei (până la n − 1 ). ϕ A ( λ ) = det ( A − λ ⋅ I n ) . În secţiunea următoare vom elabora o metodă de calculare a coeficienţilor polinomului caracteristic. Variabila λ nu se poate înlocui cu o matrice.. ∗ Considerăm matricea ( A − λ ⋅ I n ) adică adjuncta matricei ( A − λ ⋅ I n ) . în care 0 din membrul drept înseamnă matricea pătratică nulă de ordinul n.. Regula de calcul a lor. + ( −1) σn −1 ⋅ I n + σn ⋅ A−1 = 0 . Presupunem cunoscut faptul că matricea A este inversabilă. det ( A − λ ⋅ I n ) Folosind notaţia introdusă anterior. Dar matricele polinomiale pot fi scrise ca polinoame matriceale în care variabila λ poate fi înlocuită cu matricea A.. În această ultimă egalitate ambii membri sunt matrice polinomiale. În membrul stâng se obţine matricea nulă din cauza factorului ( A − λ ⋅ I n ) .. aplicarea ei întâmpină o dificultate: ea presupune cunoaşterea coeficienţilor polinomului caracteristic. pe care am enunţat-o în secţiunea precedentă este practic aplicabilă pentru valori mici ale lui n şi anume cel mult egal cu 4. Înmulţind ambii membri ai egalităţii ϕ A ( A ) = 0 cu matricea A−1 se obţine: ( −1)n An −1 + ( −1)n −1 σ1 ⋅ An − 2 + . egalitatea de mai sus se poate scrie astfel: ( A − λ ⋅ I n ) ⋅ ( A − λ ⋅ I n )∗ = ϕ A ( λ ) ⋅ I n .( −1)n An + ( −1)n −1 σ1 ⋅ An −1 + ( −1)n − 2 σ2 ⋅ An − 2 + .D. Membrul drept devine tocmai ϕ A ( A ) .E. + ( −1) ⋅ σn −1 ⋅ I n ⎤ .

λ 2 ......2) Condiţia că det ( A ) ≠ 0 este implicată în formula de calculare a lui A−1 : la numitor apare σ n ... + λ λ = σ 1 3 n −1 n 2 ⎪ 1 2 ⎪.1... + ( −1) σ n −1 ⋅ λ + σ n Notăm λ1 ............ λ n sunt valorile proprii ale matricei Ar ....... λ 2 . care după cum se ştie este tocmai det ( A) .. λ n rădăcinile polinomului ϕ A ( λ ) .. ⎪ ⎨ λ i λi . + λ n = σ1 ⎪λ λ + λ λ + .................. LII. + λ n = Tr ( A ) ...........λir = σr ⎪1≤ i < i <.. Ele se numesc valorile proprii ale matricei A şi îndeplinesc relaţiile lui Viète: ⎧λ1 + λ 2 + ....< i ≤ n 1 2 r ⎪ 1 2 ⎪... λ n sunt valorile proprii ale matricei A atunci λ1 ... FORMULELE LUI NEWTON Valorile proprii ale unei matrice În această secţiune vom dezvolta o metodă de calculare a coeficienţilor polinomului caracteristic: ϕ A ( λ ) = det ( A − λ ⋅ I n ) = ( −1) ⋅ λ n + ( −1) n n −1 σ1 ⋅ λ n −1 + ....... Demonstraţie Din relaţia: r Ar − λir ⋅ I n = Ar − ( λ i ⋅ I n ) = ( A − λi ⋅ I n ) × × Ar −1 + Ar − 2 ⋅ λi + Ar − 3 ⋅ λ i2 + .... Valorile proprii ale unei matrice au şi următoarea proprietate interesantă: Propoziţie r r Dacă λ1 ...λ = σ n ⎩ 1 2 n ∑ Deoarece σ1 = Tr ( A ) rezultă din prima formulă că: λ1 + λ 2 + ..3. ⎪λ λ .................. Deci: suma valorilor proprii ale unei matrice este egală cu urma matricei.. + A ⋅ λ ir − 2 + λir − 2 ⋅ I n ( ) 32 şi ţinând seamă că determinantul produsului de matrice este produsul determinanţilor matricelor se obţine: ... λr 2 ......

... + ( −1) σn −1 n ' n −1 ( ) ( n − 1) σ1λ n − 2 + .. ⎣ ⎦ ( ) ( Aşadar..D..E... n −1 ⎡ ⎣ϕ A ( λ ) ⎤ ⎦ = ( −1) nλ + ( −1) + . + ( −1)n − r ( n − r ) σr λ n − r −1 + n Pe de altă parte scriind: ϕ A ( λ ) = ( −1) ( λ − λ1 )( λ − λ 2 ) .... ⎨ r r −1 ⎪S − σ S + σ S σr −1S1 + ( −1) r σr = 0 r 1 r −1 2 r − 2 − .. dacă ϕ A ( λ I ) = 0 ..... λ 2 .det Ar − λ ir ⋅ I n = det ⎡ ⎣( A − λ i ⋅ I n ) ⎤ ⎦× × det ⎡ Ar −1 + Ar − 2 ⋅ λ i + Ar − 3 ⋅ λi2 + . Q....... + A ⋅ λ ir − 2 + λ ir − 2 ⋅ I n ⎤ ........ neavând semnificaţie topologică) polinomului ϕ A ( λ ) ....... Demonstraţie Să exprimăm în două moduri derivata (formală.( λ − λ n ) ... ⎪ n −1 n ⎪ ⎩ Sn − σ1Sn −1 + σ2 Sn − 2 − ........... Propoziţie Între sumele Sr şi coeficienţii σ r sunt valabile următoarele relaţii: ⎧ S1 − σ1 = 0 ⎪ S − σ S + 2σ = 0 1 2 2 ⎪ 2 ⎪ S3 − σ1S2 + σ2 S1 − 3σ3 = 0 ⎪ ⎪.........λ i2 + . + ( −1) σn −1S1 + ( −1) nσn = 0 cunoscute sub numele de formulele lui Newton...... În primul rând. atunci ϕ A λ r I = 0 . + λ n ... Deoarece λ1 ...... r r r r r Să notăm în continuare S r = λ1 + λr 2 + ... λ n sunt ( ) ) valorile proprii ale matricei Ar înseamnă că sumele Sr se pot calcula cu uşurinţă: Sr = Tr Ar .... putem recalcula derivata polinomului caracteristic folosind regula de derivare a produsului: 33 ...... + ⎪ ⎪. + A ⋅ λir − 2 + λ ir − 2 ⋅ I n ⎤ ⎣ ⎦ ( ) ( ) sau: ϕ Ar λ ir = ϕ A ( λ i ) ⋅ det ⎡ Ar −1 + Ar − 2 ⋅ λ i + Ar − 3 . Vom stabili în continuare că dacă aceste sume sunt cunoscute atunci calculul coeficienţilor σ r este foarte simplu.........

r adică tocmai relaţia generică din enunţ. Q..D.. + ( −1) n − r +1 σr −1S1 + n ( −1) n−r σr ( −1) n−r În cealaltă expresie a derivatei coeficientul de grad n − r − 1 este ( n − r ) σr .. + I … n − r +1 n−r + ( −1) σ r −1λ I + ( −1) σ r Coeficientul de grad n − r − 1 al derivatei polinomului ϕ A ( λ ) se obţine ϕ (λ) însumând după i coeficientul de grad n − r − 1 al câtului A .. λ − λ i i =1 n ϕ A (λ ) urmează să-l calculăm folosind schema lui Horner: λ − λi λ n −1 λn −2 … λn −r … … λ0 … σn ϕ A ( λi ) ( −1)n ( −1)n −1 σ 1 λi ( −1)n − 2 σ2 ( −1)n − r σr ( −1)n ( −1)n λi + ( −1)n λi2 + n −1 n −1 + ( −1) σ1 + ( −1) σ1λ i + ( −1) n−2 σ2 … ( −1)n λir + ( −1)n −1 σ1λir −1 + n−2 −2 + ( −1) σ2 λ r + .. + ( −1) r −1 σ r −1S1 + ( −1) r σ r = 0 .ϕ (λ) ϕA (λ) ϕ (λ) ϕ A ( λ )′ = A + + . + ( −1) n − r +1 σr −1λi + ( −1) n−r σr ⎤ = ⎦ = ( −1) S r + ( −1) n −1 σ1S r −1 + ( −1) n−2 σ 2 S r − 2 + . Deci: ( −1)n Sr + ( −1)n −1 σ1Sr −1 + ( −1)n − 2 σ2 Sr − 2 + .... + ( −1)n − r +1 σr −1S1 + n ( −1)n − r σr = n−r = ( −1) ( n − r ) σr n Înmulţind ambii membri ai acestei relaţii cu ( −1) şi trecând totul în membrul stâng se obţine: S r − σ1S r −1 + σ 2 S r − 2 − ... 34 .. care se află în λ − λi coloana lui λ n − r : ⎡( −1) ∑⎣ i =1 n n n λ ir + ( −1) n −1 σ1λir −1 + ( −1) n−2 σ2 λir − 2 + . + A = λ − λ1 λ − λ 2 λ − λn Câtul λn ∑ ϕA (λ) ..E.

3 1 0⎟ ⎟ 2 3 3⎠ ⎛2 ⎜2 4 3 A = A ⋅ A=⎜ ⎜4 ⎜ ⎝1 din care apoi obţinem: S1 = TrA = 3 . ALGORITMUL LUI KRÂLOV Teoremă Dată fiind matricea pătratică A de ordinul n considerăm şirul de operaţii: A1 = A A2 = AB1 1 p1 = Tr( A1 ) 1 1 p2 = Tr( A2 ) 2 B1 = A1 − p1 I n B2 = A2 − p2 I n 35 . Ne propunem să calculăm polinomul caracteristic al matricei A folosind formulele lui Newton şi apoi inversa matricei A.1. S3 = TrA3 = 2 . σ3 = 3 . σ 4 = 3 şi deci: ⎛3 ⎜0 1 ⎡ 3 −1 2 3 2 = 3⎡ =⎜ A = − ⎣ A − σ1 A + σ2 A − σ3 I 4 ⎤ A + 2 A + A + 2I4 ⎤ ⎦ ⎣ ⎦ ⎜0 σ4 ⎜ ⎝4 0 4 3⎞ 3 2 0⎟ ⎟ 4 0 3⎟ ⎟ 0 4 0⎠ LII. Fie matricea: A = ⎜ ⎜ 3 4 2 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝1 2 1 3⎠ având elementele în corpul claselor de resturi modulo cinci. Mai întâi calculăm puterile matricei A: ⎛1 ⎜4 2 A = A⋅ A = ⎜ ⎜3 ⎜ ⎝4 0 4 1⎞ ⎛0 ⎜ 0 4 4⎟ ⎟ . σ 2 = 1 . A3 = A2 ⋅ A = ⎜ 4 ⎜1 3 0 1⎟ ⎟ ⎜ 3 2 1⎠ ⎝4 0 1 1⎞ 4 4 2⎟ ⎟ 3 1 1⎟ ⎟ 4 0 4⎠ S 2 = TrA2 = 2 .Exemplu ⎛2 1 3 0⎞ ⎜ 3 1 2 4⎟ ⎟. Înlocuind în formulele lui Newton se obţine: σ1 = 3 .4. 4 2 4⎞ 3 4 3⎟ ⎟. S 4 = TrA4 = 1 .

.. k −1 Bk = Ak − σ1 Ak −1 + σ 2 Ak − 2 − . – Etapa de verificare: p1 = Tr ( A1 ) = Tr ( A ) = σ1 = ( −1) 1−1 σ1 B1 = A1 − p1 I n = A − σ1 I n = A1 + ( −1) σ1 I n ..... k Concluzia pr = ( −1) r −1 σr .. + ( −1) σr −1 A = ⎥ ⎦ r −2 ) ( ( ) 36 ... + ( −1) σr − 2 A + ⎢ ⎣ r −1 r −1 + ( −1) σr −1 I n ⎤ = Tr Ar − σ1 Ar −1 + σ2 Ar − 2 − ..… 1 pn = Tr( An ) n B3 = A3 − p3 I n ……. 1 – Etapa de demonstraţie: Ipoteza: Pentru orice k < r .A3 = AB2 1 p2 = Tr( A3 ) 3 …………. r −1 Br = Ar − σ1 Ar −1 + σ1 Ar − 2 − .. + ( −1) σ k −1 A + ( −1) σ k I n ... pk = ( −1) k −1 σk ... n sunt îndeplinite relaţiile: pr = ( −1) r −1 σr ..… Bn = An − pn I n Pentru orice r = 1..… An = ABn −1 ………... ( −1) σ r −1 A + ( −1) σ r I n . r Demonstraţie Folosim metoda inducţiei...2.. + ( −1) σ r −1 A + ( −1) σ r I n .. r Demonstraţie rpr = Tr Ar = Tr ( ABr −1 ) = Tr ⎡ A Ar −1 − σ1 Ar − 2 + σ2 Ar − 3 − . r −1 Br = Ar − σ1 Ar −1 + σ 2 Ar − 2 − .

pn deci şi A−1 se obţine prin algoritmul descris în teorema de mai sus. rezultă: Bn = An − σ1 An −1 + σ2 An − 2 − . + ⎣ ⎦ r −1 r r r r −1 + ( −1) σ1S1 + ( −1) r σ r ⎤ − ( −1) r σ1 = 0 − ( −1) r σ r = ( −1) r σ r . n Pe de altă parte din ABn −1 = Bn + pn I n adică: Bn = An − pn I n = ABn −1 − pn I n se obţine: A−1 = 1 Bn −1 ... r −1 r −2 r −3 Br = Ar − pr I n = ABr −1 − pr I n = A ⎡ A A A − σ + σ − . + 1 2 ⎣ + ( −1) + ( −1) r −2 σr − 2 A + ( −1) r r −1 σr −1 I n ⎤ − ( −1) ⎦ r −1 σ r I n = Ar − σ1 Ar −1 + σ 2 Ar − 2 − .E... Aplicaţie Din teorema de mai sus.. + r r σ r S1 + ⎡( −1) r σ r − ( −1) r σ r ⎤ = [ S r − σ1S r −1 + σ2 S r − 2 − .... folosind teorema Hamilton-Caylay. + ( −1) n −1 σn −1 A + ( −1) σ n I n = ϕ A ( A ) = 0 . Important este însă faptul că Bn −1 şi ⎛ 5 −1 3 ⎞ ⎟ A=⎜ ⎜3 0 4 ⎟. Q. ⎜ 0 2 −2 ⎟ ⎝ ⎠ 37 .D.. + ( −1) + ( −1) r −1 r −1 σ r S1 = S r − σ1S r −1 + σ 2 S r − 2 − .= S r − σ1S r −1 + σ 2 S r − 2 − . + r −1 σ r −1 A + ( −1) σ r I n . + ( −1) r −1 σ r S1 + ( −1) r σ r = 0 . Exemplu Ne propunem să calculăm inversa matricei Observaţie Ţinând seamă de expresia lui Bn −1 egalitatea de mai sus este identică cu cea rezultată din teorema Hamilton-Caylay.... r r −1 Începutul şi sfârşitul din şirul de egalităţi de mai sus dă: rpr = ( −1) de unde rezultă relaţia cerută: pr = ( −1) Pentru a doua egalitate: r −1 r σr σr ... ⎦ În penultima egalitate am folosit egalitatea generică din formulele lui Newton: S r − σ1S r −1 + σ 2 Sr − 2 − .

5 0 3 − 4 ⎣ ⎦ să se determine inversa folosind metoda bazată pe sisteme liniare. 2 0 ⎥ A=⎢ ⎥ −2 3 −1.8 −0.II.3 ⎤ ⎡1.5 −1.8 4. 2 0.8 11 0 ⎥ ⎢1 ⎢ −3.5 1. 6 2.5 2.1.1 3.2 Fie matricea reală ⎛ 2 4 1 2⎞ ⎜1 3 2 4⎟ ⎟ A=⎜ ⎜ 3 1 3 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 4 0 1 3⎠ cu elemente din corpul claselor de resturi modulo 7.5 ⎢ −3.1.⎛ 5 −1 3 ⎞ ⎟ A1 = A = ⎜ 3 0 4 p1 = Tr ( A1 ) = 3 ⎜ ⎟ ⎜ 0 2 −2 ⎟ ⎝ ⎠ −4 ⎞ ⎛7 4 1 ⎟ A2 = ⎜ p2 = Tr( A2 ) = 15 ⎜ 6 5 −11⎟ 2 ⎜ 6 −10 18 ⎟ ⎝ ⎠ 0 ⎞ ⎛ −28 0 ⎜ 0 −28 0 ⎟ A3 = AB2 = ⎜ ⎟ p3 = 1 Tr( A3 ) = −28 ⎜ 0 3 0 −28 ⎟ ⎝ ⎠ ⎛2 B1 = ⎜ ⎜3 ⎜0 ⎝ ⎛ −8 B2 = ⎜ ⎜6 ⎜6 ⎝ −1 −3 2 4 −10 −10 3⎞ 4⎟ ⎟ −5 ⎟ ⎠ −4 ⎞ −11⎟ ⎟ 3 ⎟ ⎠ B3 = A3 − p3 I 3 = 0 Se observă că s-a verificat relaţia B3 = 0 şi s-a obţinut: −4 ⎞ ⎛ −8 4 1 − 1 A−1 = B2 = ⎜ 6 −10 −11⎟ ⎜ ⎟. 4 −4. Să se determine inversa folosind metoda bazată pe tabloul extins. 2 6 4 1 0.1 Pentru matricea −3. 6 0 2 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢3 −5 0.5. 6 ⎥ ⎢ ⎥ − 5 1 0. PROBLEME PROPUSE PP.II.5.1. p3 28 ⎜ ⎟ ⎝ 6 −10 3 ⎠ LII.5. 7 −1. 38 . PP.

1.5.II.PP. Să se determine polinomul caracteristic folosind formulele Newton şi apoi să se determine inversa sa.3 Fie matricea reală ⎛2 1 3 0⎞ ⎜ 3 1 2 4⎟ ⎟ A=⎜ ⎜ 3 4 2 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝1 2 1 3⎠ cu elemente din corpul claselor de resturi modulo 5. 39 .

L. pentru ca să se poată efectua produsul AB trebuie ca numărul coloanelor primei matrice să fie egal cu numărul liniilor celei de a doua matrice. ƒ Teoreme fundamentale referitoare la rang matriceal. B ⎟ → ( A + B) ⎜ (m ⎝ .LECŢIA II. ƒ Rezultate referitoare la rangul matricelor compuse prin operaţiile elementare. După cum se ştie pentru ca două matrice să se poată aduna ele trebuie să aibă acelaşi tip. n ) A faptul că A este o matrice de tip ( m. Rezultatul adunării este o matrice de acelaşi tip cu matricele care se adună. ƒ Calculul rangului unei matrice structurate pe blocuri.2 MATRICE STRUCTURATE În această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definirea matricelor structurate pe blocuri. n ) În ceea ce priveşte înmulţirea. iar rezultatul înmulţirii lor are atâtea linii câte are prima matrice şi atâtea coloane câte are a doua matrice: ⎛ ⎞ A B ⎟ → AB ⎜ (m ⎝ .n ) ( n .2. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 3 ore.II. ⎛ ⎞ A . n ) ⎠ ( m. ƒ Operaţiile uzuale cu matrice structurate pe blocuri.1 OPERAŢII CU MATRICE ÎMPĂRŢITE ÎN BLOCURI Înmulţirea matricelor cu ajutorul blocurilor Convenim să marcăm astfel: ( m. p ) 40 .p ) ⎠ ( m . n ) adică având m linii şi n coloane. n ) ( m.

.... ns n2 n1 Trasând linii despărţitoare între grupele de linii şi apare împărţită în submatrice numite blocuri sau celule: a12 a22 L L ⎛ A11 ⎜A A = ⎜ 21 ⎜ .. Deci: n = n1 + n2 + ... Bs 2 . Bst ⎟ ⎠ 41 . ⎜ ⎜B ⎝ s1 B12 B22 . A2 s ⎟ ⎟ ... Ars ⎟ ⎠ . ( ) iar p = p1 + p2 + . ⎛ B11 ⎜B B = ⎜ 21 ⎜ . + ns . ⎛ a11 ⎜a ⎜ 21 ⎜ A=⎜ ⎜L ⎜ ⎜ ⎜a ⎝ m1 m1 m2 mr de coloane matricea în care Aij ( mi ... ⎟ ⎟ . Ar 2 A1s ⎞ .Fie matricea A de tip ( m.. + ns a1n ⎞ a2 n ⎟ ⎟ ⎟ ⎟ L L L⎟ ⎟M ⎟ am 2 K amn ⎟ ⎠ ... . . n ) şi să-i împărţim cele m linii într-un număr r de grupe: m = m1 + m2 + .. ⎟ ⎟ . + pt .. B1t ⎞ ..... + mr şi analog cele n coloane: n = n1 + n2 + .. p ) ... B2t ⎟ ⎟. ⎜ ⎜A ⎝ r1 A12 A22 . ...... tipul acestei matrice este mi ... n j .. Aşa cum s-a menţionat. astfel că se poate efectua produsul AB şi să considerăm o astfel de împărţire în blocuri a acestei matrice încât să se îndeplinească următoarea condiţie: gruparea liniilor lui B coincide cu gruparea coloanelor lui A.. Fie acum o altă matrice B.... de tip ( n. n j ) este blocul aflat la intersecţia grupei i având mi linii cu grupa j având n j coloane....

iar Bkj are tipul nk .. C2t ⎟ ⎟ . Matricea A va avea aşadar m linii de blocuri şi o singură coloană de blocuri: ⎛ a1∗ ⎜ ⎜a ∗ A=⎜ 2 ⎜ . câte o linie în fiecare grupă în timp ce coloanele se înglobează. într-o singură grupă. p = p1 + p2 K pt . Deoarece Aik are tipul ( mi . Răspunsul este afirmativ. p j rezultă că se pot efectua aceste produse. p j care nu depinde de k.. dar demonstraţia formală ar fi destul de încâlcită şi nu ar aduce nimic nou în înţelegerea rezultatului care trebuie reţinut: Două matrice se pot înmulţi cu ajutorul blocurilor dacă gruparea coloanelor primei matrice coincide cu gruparea liniilor celei de a doua matrice. ⎟ ⎟ ⎠ 42 ( ) .. Cele m linii ale matricei A se împart în m grupe. Pe de altă parte să considerăm matricea produs AB pe care s-o împărţim în blocuri după următoarea grupare a liniilor şi coloanelor: m = m1 + m2 + K ... formată din blocurile menţionate mai sus. ⎜ ⎜C ⎝ s1 Cs 2 .. n ) se pot considera următoarele celulări remarcabile: 1) Celularea pe linii.. se pun două probleme: în primul rând dacă se pot efectua produsele Alk Bkj .. mr ... ⎟ ⎟ . ⎜a ∗ ⎝ m ⎞ ⎟ ⎟ ⎟. C1t ⎞ .Dacă în loc de blocurile Aij şi Bij ar fi scalari atunci s-ar putea obţine o matrice: ⎛ C11 C12 ⎜C C22 C = ⎜ 21 ⎜ . t ) în care Cij = ∑ Aik Bkj . iar în al doilea rând dacă aceste produse se pot aduna.. nk ) .. Aşadar toţi termenii sumei care-l definesc pe Cij sunt matrice de acelaşi tip.. Se pune problema dacă această matrice coincide cu matricea C. Cst ⎟ ⎠ de tip ( r . Dar deoarece k =1 s Aij şi Bij sunt matrice. Rezultatul este o matrice împărţită în blocuri având atâtea linii de blocuri câte are prima matrice şi atâtea coloane de blocuri câte are a doua matrice. toate n.. deci se pot aduna.. Pe de ( ) altă parte matricea produs este de tip mI .. Exemple Pentru o matrice oarecare A de tip ( m. . .

câte una în fiecare grupă şi la fel. de tip ( n.. ⎜ . Din această exprimare a produsului a două matrice citim faptul că elementul de pe linia i şi coloana j a produsului a două matrice se obţine înmulţind linia i a primei matrice cu coloana j a celei de a doua matrice..... adică va fi constituită dintr-un singur bloc: A = ( A) .. am∗ b∗ n ⎟ ⎠ ... n ) . deci care se poate înmulţi cu A. câte o coloană în fiecare grupă. cât şi liniile matricei B sunt înglobate într-o singură grupă.. ⎟ . adică s-a obţinut celularea trivială. Înmulţirea se poate efectua cu ajutorul 43 . Aplicaţii I) Considerăm pentru matricea A... a2∗ b∗ n ⎟ ⎟... 2) Celularea pe coloane.. ⎛ a1∗ ⎜ ⎜a ∗ AB = ⎜ 2 ⎜ . celularea pe coloane. a ∗ n . Matricea A va avea o singură linie şi o singură coloană de blocuri.. Matricea A va avea o singură linie de blocuri: A = a ∗1 a ∗ 2 . câte una în fiecare grupă. de tip ( m... II) Să calculăm acelaşi produs AB.. Înmulţirea se poate face cu ajutorul blocurilor deoarece atât coloanele matricei A. După cum se vede blocurile matricei produs sunt tocmai elementele acestei matrice. .. p ) .. Grupăm cele m linii în m grupe. =⎜ . 4) Celularea trivială..aim ) este linia i a matricei A. în fond tocmai elementele matricei A. ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ amj ⎟ ⎝ ⎠ ( ) a∗ j 3) Celularea într-un singur bloc. dar considerând matricea A celulată pe coloane şi matricea B celulată pe linii. Blocurile vor fi toate matrice cu o singură linie şi o singură coloană.în care ai∗ = ( ai1 ⋅ ai 2 ⋅ . . blocurile fiind coloanele matricei A: ⎛ a1 j ⎞ ⎜ ⎟ a ⎜ 2j ⎟ .. celularea pe linii iar pentru matricea B. cele n coloane le distribuim în n grupe. b = ∗ ⎜ ⎟ ∗1 ∗ 2 n .. De această dată se înglobează toate cele m linii într-o singură grupă iar cele n coloane se distribuie în n grupe. ⎟ ⎟ ⎜ a ∗ b∗ a ∗ b∗ ⎠ ⎝ m 1 m 2 ( ) a1∗ b∗ n ⎞ ⎟ . ⎜a ∗ ⎝ m ⎛ a1∗ b∗1 a1∗ b∗ 2 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ a2∗ b ∗1 a2∗ b∗ 2 ⎟ b b . Grupăm atât cele m linii într-o singură grupă cât şi cele n coloane într-o singură grupă..

+ a b ... coeficienţii combinaţiei liniare sunt elementele de pe linia i a primei matrice. a2 k bkp ⎟ ... ⎜b ∗ ⎝ n ⎞ ⎟ ⎟ ⎟ = a ∗1b1∗ + a ∗ 2b2∗ + .... bkp ) ⎛ a1k bk1 ⎜ ⎜ a2 k bk1 =⎜ ... ⎟ ⎟ .............. iar pentru a doua matrice celularea pe linii. una oarecare dintre ele fiind: ⎛ a1k ⎞ ⎜a ⎟ a*k bk * = ⎜ 2 k ⎟ bk1 bk 2 ⎜ . Această matrice are însuşirea că este de rang cel mult unu... Rezultatul va avea o singură linie de blocuri (cât are prima matrice) şi o singură coloană de blocuri (cât are a doua matrice).. ⎟ ⎟ ⎠ ( ) Unicul bloc al matricei produs este scris ca suma a n matrice..... Liniile primei matrice. + amn b ∗ 1 2 n ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎟.. ⎟ . a ∗ n ) ⎛ b1∗ ⎜ ⎜ b2∗ ⎜ ⎜ ........ a2 n ⎟⎜ 22 2∗ 2 n n∗ 2* ⎟ ⎜ 21 1∗ =⎜ .... la fel ca şi coloanele celei de a doua matrice sunt grupate în n grupe. produsul a două matrice se poate exprima ca suma a n matrice de rang cel mult unu.. a1n ⎞⎛ b1* ⎞ ⎛ a11b1∗ + a12b2∗ + ... Pentru linia i a produsului. ⎟⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟⎜ . câte una în fiecare grupă..... ⎟ ⎟ ⎠ Matricea produs este acum constituită dintr-o singură coloană de blocuri... ⎟ ⎜ ⎜a ⎟ ⎟ ⎝ mk ⎠ ( . la fel ca şi liniile celei de a doua matrice sunt grupate în n grupe.. Observăm că: Liniile matricei produs sunt combinaţii liniare de liniile celei de a doua matrice. IV) Efectuăm acelaşi produs AB luând pentru prima matrice celularea pe coloane. deci se poate efectua înmulţirea cu ajutorul blocurilor: 44 .. ⎟⎜ . amn ⎠⎝ bn* ⎠ ⎜ am1b ∗ + am 2b ∗ + . iar pentru a doua celularea trivială. câte una în fiecare... III) Pentru aceeaşi înmulţire a matricelor A şi B să considerăm pentru prima matrice celularea trivială.... ⎜ ⎜ ⎝ am1 a12 a22 ..... ⎜ ⎜ amk bk1 ⎝ a1k bk 2 a2 k bk 2 .. am 2 .. adică matricea produs va fi alcătuită dintr-un singur bloc: AB = a ∗1 ( a ∗ 2 ... Coloanele primei matrice... + a1n bn∗ ⎟⎜ b ⎟ ⎜ a b + a b + .blocurilor deoarece atât coloanele primei matrice cât şi liniile celei de a doua matrice sunt grupate în n grupe. amk bk 2 a1k bkp ⎞ ⎟ ..... deci se poate face înmulţirea cu ajutorul blocurilor: ⎛ a11 ⎜a 21 AB = ⎜ ⎜ .. .... aceste blocuri fiind tocmai liniile matricei produs... amk bkp ⎟ ⎠ . .. câte una în fiecare grupă... .. Deci..... + a ∗ n bn∗ .

Alegând pentru matricea A celularea pe coloane. iar pentru a doua celularea pe coloane. V) Pentru efectuarea produsului AB considerăm pentru matricea A celularea pe linii..2.... Înmulţirea se poate face cu ajutorul blocurilor: AB = ( A ) b ∗1 b ∗ 2 ( . înmulţirea AX se poate efectua cu ajutorul acestora. VI) Efectuăm produsul AB luând pentru prima matrice celularea „într-un singur bloc”..2. Atât coloanele primei matrice. b ∗ p = Ab ∗1 ) ( Ab ∗ 2 . Pentru coloana j a produsului coeficienţii combinaţiei liniare sunt elementele coloanei j a celei de a doua matrice.. b2 p ⎟ = ... ⎜ ⎜ bn1 bn 2 ⎝ .. UN ALT MOD DE SCRIERE A SISTEMELOR LINIARE Fie sistemul liniar AX = B . .. ( ⎛ b11 b12 ⎜ ⎜ b21 b22 .. rezultatul 45 . ⎜a ∗ ⎝ m ⎞ ⎛ a1∗ B ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ a2∗ B ⎟ ⎟( B) = ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ . + bnp a ∗ np ... ⎟ ⎟ ⎜a ∗ B⎟ ⎠ ⎝ m ⎠ De aici rezultă că liniile matricei produs se obţin înmulţind (la stânga) liniile primei matrice cu cea de a doua matrice.. b1 p ⎞ ⎟ ... În fond. + b2 n a ∗ n + K K + b1 p a ∗1 + b2 p a ∗ 2 + ... iar pentru matricea B să considerăm celularea „într-un singur bloc”. cât şi liniile celei de a doua matrice sunt înglobate într-o singură grupă deci se poate efectua înmulţirea cu ajutorul blocurilor: ⎛ a1∗ ⎜ ⎜a ∗ AB = ⎜ 2 ⎜ ..... Ab ∗ p ) de unde citim: coloanele produsului a două matrice se obţin înmulţind prima matrice (la stânga) cu coloanele celei de a doua matrice.AB = ( a*1 a*2 = b11a ∗1 + b21a ∗ 2 + K + bn1a ∗ n b12 a ∗1 + b22 a ∗ 2 + . LII.. bnp ⎟ ⎠ ) Avem acum informaţii despre coloanele matricei produs şi anume că ele sunt combinaţii liniare de coloanele primei matrice. a*n ) ⎜ . ... ⎟ ⎟ ....

Demonstraţie Inegalitatea din enunţ este echivalentă cu două inegalităţi: rang ( AB ) ≤ rangB şi rang ( AB ) ≤ rangA . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ a b + a b + .. compatibilitatea sistemului are următoarea semnificaţie: coloana B a termenilor liberi se poate scrie ca o combinaţie liniară de coloanele matricei A. încă m linii nule. Scris sub această formă.. Rezultă că: 46 . În a doua... + xn a ∗ n = B . B → ⎜b ∗ ⎜ n ⎜ 0 ⎜ . celulată pe linii.... Pentru a demonstra pe prima pornim de la matricea B căreia-i aplicăm un şir de transformări ajungând în final la matricea AB: ⎛ b1∗ ⎜ ⎜ b2∗ ⎜ ⎜ .. Rangul produsului a două matrice Propoziţie rang ( AB ) ≤ min ( rangA.. Fiind vorba de acele transformări de tipul III. prin această transformare rangul rămâne iarăşi neschimbat. rangB ) . liniile nule se înlocuiesc cu combinaţii liniare de primele n linii. + a1n bn∗ ⎟ ⎜ . În a treia transformare se înlocuiesc primele n linii cu linii nule. Pe de altă parte observăm că ultimele linii constituie tocmai matricea produs AB. În prima transformare se adaugă matricei B.. care se obţine înmulţind unica coloană a lui X cu linia celor n coloane ale matricei A: x1a ∗1 + x2 a ∗ 2 + . + a b ⎠ ⎝ m1 1∗ m 2 2∗ mn n∗ ⎞ ⎟ ⎟ ⎛ 0 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎟ → ⎜ . ⎟ ⎜ bn∗ ⎟→⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ a11b1∗ + a12b2∗ + . ⎟ → AB ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎟ ⎜ AB ⎟ ⎠ ⎟ ⎝ ⎟ ⎠ Să observăm că prin aceste trei transformări rangul nu creşte ci cel mult se micşorează. Prin această transformare rangul s-ar putea să scadă.... ⎜ ⎜ 0 ⎝ b1∗ ⎞ ⎛ ⎜ ⎟ b2∗ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ .... În ultima transformare se renunţă la primele n linii nule.înmulţirii este o singură coloană. dar în orice caz nu poate să crească. transformare care nu modifică rangul.

2.II.II.3 Fie matricea A de forma generală ⎡ A A2 ⎤ A=⎢ 1 ⎥ ⎣ O A3 ⎦ în care blocurile din diagonala sunt nesingulare. A = ⎡1 2 −1⎤ A1 = ⎢ .2.E.1 Pentru matricea A explicitată în continuare 47 .D LII.2.3. PROBLEME PROPUSE PP. PP. B2 = ⎢ − 1 − 2 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ 2 −1⎦ ⎢ ⎣1 6 ⎥ ⎦ a) Ce dimensiuni are blocul nul din A? b) Ce dimensiuni are soluţia X? c) Scrieţi matricea X structurată pe blocuri compatibile dimensional cu celelalte matrici din sistemul liniar dat.3.3. Daţi un algoritm de calcul al matricei inverse care să ţină cont de structura bloc triunghiulară.II.II.1 Fie sistemul algebric liniar AX = B unde A şi B sunt explicitate mai jos ⎡ A A2 ⎤ ⎡B ⎤ A=⎢ 1 B = ⎢ 1⎥ ⎥ ⎣ O A3 ⎦ ⎣ B2 ⎦ şi unde ⎡ 3 1 −2 ⎤ ⎡1 −2 ⎤ ⎢0 1 2 ⎥ .2 Pentru sistemul algebric liniar dat anterior să se dea rezolvarea cea mai potrivită folosind în mod expres structurarea pe blocuri a matricilor componente. A = ⎥ 3 ⎢ ⎥ 2 ⎢0 −1 −5⎥ ⎣2 2 ⎦ ⎣ ⎦ ⎢ ⎣1 0 0 ⎥ ⎦ ⎡0 0 ⎤ ⎡ −1 5 ⎤ ⎥ B1 = ⎢ . PP. A doua inegalitate se demonstrează în mod analog.3.rangB ≥ rang ( AB ) .2. TEST DE AUTOEVALUARE TAev. Q.

⎡ 1 −1 2 ⎤ ⎥ A=⎢ 1 0 2 − ⎢ ⎥ ⎢ ⎣ −2 5 −3⎥ ⎦ să se determine inversa folosind metoda bazată pe sisteme liniare.2 Fie matricea reală ⎛ 2 4 1 2⎞ ⎜1 3 2 4⎟ ⎟ A=⎜ ⎜ 3 1 3 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 4 0 1 3⎠ cu elemente din corpul claselor de resturi modulo 7. Să se determine inversa folosind metoda bazată pe tabloul extins. TAev.II. TAev.4 Fie sistemul algebric liniar AX = B unde A şi B sunt explicitate mai jos ⎡ A A2 ⎤ ⎡B ⎤ A=⎢ 1 B = ⎢ 1⎥ ⎥ ⎣ O A3 ⎦ ⎣ B2 ⎦ şi unde ⎡0 1 −2 ⎤ 2 −1⎤ ⎡1 −2 ⎤ ⎢0 1 2 ⎥ .II.3 Fie matricea reală ⎛ 2 1 3 0⎞ ⎜ 3 1 2 4⎟ ⎟ A=⎜ ⎜ 3 4 2 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝1 2 1 3⎠ cu elemente din corpul claselor de resturi modulo 7.II. TAev.5 Fie matricea A de forma generală 48 .II. Să se determine polinomul caracteristic folosind formulele Newton şi apoi să se determine inversa sa. A = ⎡1 A1 = ⎢ . B2 = ⎢ 0 − 2 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ 2 −1⎦ ⎢ ⎣1 0 ⎥ ⎦ d) Ce dimensiuni are blocul nul din A? e) Ce dimensiuni are soluţia X? f) Scrieţi matricea X structurată pe blocuri compatibile dimensional cu celelalte matrici din sistemul liniar dat. TAev. A = ⎥ 3 ⎢ ⎥ 2 ⎢ −1 1 0 ⎥ ⎣0 1 ⎦ ⎣ ⎦ ⎢ ⎣1 −2 −1⎥ ⎦ ⎡0 1 ⎤ − 1 0 ⎡ ⎤ ⎥ B1 = ⎢ .

5 x3 + x4 + 3 x5 ⎪ ⎩ a) b) c) d) =2 =5 = −3 = −1 = 1.2. Daţi un algoritm de calcul al matricei inverse care să ţină cont de structura bloc triunghiulară.4 Fie sistemul algebric liniar Ax = b unde A si b sunt explicitate mai jos 49 .2.5 x2 + 2.2.2 Pentru sistemul algebric dat anterior să se analizeze compatibilitatea utilizând metoda Kronecker -Capelli. Să se determine forma Gauss a matricei A. TC. TEST DE CONTROL TC.3 Fie sistemul algebric liniar Ax = b unde A si b sunt explicitate mai jos ⎡1 ⎢1 A= ⎢ ⎢1 ⎢ ⎣1 1⎤ ⎡1⎤ ⎥ ⎢ −1⎥ 4⎥ b=⎢ ⎥ ⎥ 1 9 16 ⎢1⎥ ⎥ ⎢ ⎥ 1 27 64 ⎦ ⎣ −1⎦ 0 1 1 3 a) Să se calculeze det (A).5 Să se scrie sistemul algebric liniar dat sub forma matriceală Ax=b. TC. TC. b) Să se determine inversa matricei A.2.1 Se consideră sistemul algebric liniar 5 x1 − 3 x2 + 6 x3 + x4 ⎧ ⎪ x1 + 2 x2 − x3 − 2 x5 ⎪ ⎪ − x1 − x2 + 7 x3 − 4 x4 ⎨ x1 + x3 − 8 x4 ⎪ ⎪ x1 + 1. Să se rezolve sistemul dat folosind în mod expres forma Gauss a matricei A.⎡A A=⎢ 1 ⎣ A2 O⎤ A3 ⎥ ⎦ în care blocurile din diagonala sunt nesingulare. Să se determine rangul matricei A. c) Să se rezolve siatemul algebric dat folosind metoda Cramer.

TC. TC. Să se determine inversa folosind metoda bazată pe tabloul extins. Să se determine polinomul caracteristic folosind formulele Newton şi apoi să se determine inversa sa.2. b) Cât este soluţia sistemului dacă rang (A)=4? c) Discutaţi compatibilitatea sistemului în raport cu parametrul α.2. discuţie după parametrul dat. A = ⎥ 3 ⎢ ⎥ 2 ⎢ −1 0 0 ⎥ ⎣0 2 ⎦ ⎣ ⎦ ⎢ ⎣1 −2 0 ⎥ ⎦ ⎡0 1 ⎤ − 1 0 ⎡ ⎤ ⎥ B1 = ⎢ . TC.6 Fie matricea reală ⎛ 2 1 1 3⎞ ⎜1 2 1 0⎟ ⎟ A=⎜ ⎜1 0 3 2⎟ ⎜ ⎟ ⎝0 0 1 3⎠ cu elemente din corpul claselor de resturi modulo 4.7 Fie matricea reală din exemplul precedent.2. TC.⎡1 ⎢1 A= ⎢ ⎢1 ⎢ ⎣1 0⎤ ⎡0 ⎤ ⎥ ⎢0 ⎥ 0⎥ b=⎢ ⎥ 4 α − 2 0⎥ ⎢0 ⎥ ⎥ ⎢ ⎥ 8 α −1 α ⎦ ⎣0 ⎦ 1 2 1 3 a) Să se calculeze rangul matricei A.8 Fie sistemul algebric liniar AX = B unde A şi B sunt explicitate mai jos ⎡A O ⎤ ⎡B ⎤ A=⎢ 1 B = ⎢ 1⎥ ⎥ ⎣ O A3 ⎦ ⎣ B2 ⎦ şi unde ⎡0 0 −2 ⎤ ⎡1 −1⎤ ⎢0 0 2 ⎥ . A = ⎡0 0 −1⎤ A1 = ⎢ .2.5 Pentru matricea A explicitată în continuare ⎡ 1 −1 2 ⎤ ⎥ A=⎢ 1 5 − 2 ⎢ ⎥ ⎢ ⎣ −2 −1 0 ⎥ ⎦ să se determine inversa folosind metoda bazată pe sisteme liniare. B2 = ⎢ 1 − 2 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ 0 −1⎦ ⎢ ⎣1 0 ⎥ ⎦ g) Ce dimensiuni are blocul nul din A? 50 .

Bucureşti. 51 . Bucureşti. Editura Academiei Tehnice Militare. Gârban V. TC. Flondor D. R. Nicolae. –Algebră cu aplicaţii rezolvate la calculatorul electronic. N.h) Ce dimensiuni are soluţia X? i) Scrieţi matricea X structurată pe blocuri compatibile dimensional cu celelalte matrici din sistemul liniar dat. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Academiei Militare. -Probleme de algebră. 1982. 5. Bibliografie 1. -Algebră şi analiză matematică-culegere de probleme. 3. 4.. Udrişte C.. şa. vol I Editura Didactică şi Pedagogică. -Algebra. Donciu. Bucureşti. Ion D. Mânzatu E.. 1981 2. 1978. geometrie şi ecuaţii diferenţiale. 1982. 1995..2. -Algebră superioară-îndrumar teoretic şi culegere de probleme. Otlăcan E. Editura Didactică şi Pedagogică.9 Fie matricea A de forma generală ⎡A A=⎢ 1 ⎣O O⎤ A3 ⎥ ⎦ în care blocurile din diagonala principală sunt nesingulare. Daţi un algoritm de calcul al matricei inverse care să ţină cont de structura bloc. Bucureşti...I.

Materialul prezentat are o logică matematică corectă. ƒ Produsul vectorial. inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. Rezolvaţi cât mai complet problemele propuse şi cele conţinute în testul de autoevaluare. ƒ Produsul scalar.MODULUL III CALCUL VECTORIAL Parcurgând acest modul veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Noţiunile de vector şi scalar. ƒ Operaţiile fundamentale de adunare a vectorilor şi de înmulţire cu scalari. Vă recomandăm să vă constituiţi un caiet de probleme şi. de aceea se recomandă parcurgerea sa completă. ƒ Produs mixt. pentru fiecare tip de exerciţiu. ƒ Baze pentru spaţii şi subspaţii. 1 . subspaţii. cu o înlănţuire firească a noţiunilor. ƒ Coordonate ale vectorilor în baze specificate. Metoda de studiu trebuie să fie cea specifică disciplinelor matematice. să vă fixaţi algoritmul de rezolvare pe etape. ƒ Schimbarea de baze. în ordinea dată. cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute cu creionul pe tot parcursul textului. ƒ Spaţii. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 6 ore.

Pentru elaborarea calculului vectorial folosim următoarea fixare a cadrului noţiunii de vector: orice vector se reprezintă printr-o săgeată în spaţiul fizic în care trăim. ele nu se definesc. Pe de altă parte. direcţie şi sens. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 2 ore. există 2 .LECŢIA III. Vectorul nu se identifică cu săgeata care-l reprezintă deoarece săgeata are încă un atribut pe lângă cele trei ale vectorului şi anume punctul de aplicaţie. precizăm doar că au înţelesul pe care le atribuie vorbirea obişnuită. ƒ Operaţiile fundamentale de adunare a vectorilor şi de înmulţire cu scalari. În acest context cele trei atribute sunt considerate noţiuni primare. Totuşi vectorul se identifică cu clasa tuturor săgeţilor care au aceeaşi lungime. ƒ Schimbarea de baze. ƒ Spaţii. mărimea şi sensul. ƒ Coordonate ale vectorilor în baze specificate. Orice punct al spaţiului (fizic) este punctul de aplicaţie al unei săgeţi care reprezintă un vector dat. o mărime (lungimea săgeţii) şi un sens. ƒ Baze pentru spaţii şi subspaţii. indicat de vârful săgeţii. O săgeată oferă o direcţie bine determinată. LIII.1 NOŢIUNI FUNDAMENTALE REFERITOARE LA VECTORI ŞI SPAŢII VECTORIALE În această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Noţiunile de vector şi scalar.1. dacă fixăm punctul de aplicaţie. subspaţii.1 NOŢIUNEA DE VECTOR Noţiunea de vector se defineşte prin trei atribute ale sale: direcţia.

. De pildă dacă două forţe au aceeaşi mărime şi direcţie şi sensuri contrare.1 – Regula triunghiului: 3 . v.. Convenţie de notaţie În calculul vectorial se operează simultan cu două feluri de mărimi: vectoriale şi numerice (care se mai numesc şi scalare). În expunerea care urmează vom folosi litere greceşti pentru a desemna mărimi scalare şi litere latine pentru mărimi vectoriale: α. ele vor avea efect nul dacă au acelaşi punct de aplicaţie şi un efect nenul dacă au puncte diferite de aplicaţie.. În alte situaţii este util să se identifice săgeţile care au punctul de aplicaţie pe o anumită dreaptă. Într-un alt context. proprietăţi v u+v u Fig. de exemplu în mecanică. b. Aşadar mulţimea (clasa) săgeţilor care reprezintă un vector dat are atâtea elemente câte puncte are spaţiul. β. w ∈V ... ξ∈ R şi a. mulţimea vectorilor (pe care o notăm cu) se poate identifica cu mulţimea săgeţilor care au punctul de aplicaţie (sursa) în O. obţinându-se astfel o altă noţiune de vector numit vector glisant(alunecător).. Pentru a nu fi nevoie să se precizeze de fiecare dată natura mărimilor cu care se operează se obişnuieşte să se adopte o notaţie care să distingă mărimile vectoriale de cele scalare. În astfel de situaţii pentru a deosebi vectorul care se identifică cu o săgeată (având deci şi punct de aplicaţie) de cel în care se face abstracţie de punctul de aplicaţie (aşa cum se face în calculul vectorial) se obişnuieşte să se numească acesta din urmă vector liber. Foarte adesea se marchează cu o săgeată sau o liniuţă orizontală deasupra literelor care desemnează vectori. Fixând un punct O al spaţiului.2 ADUNAREA VECTORILOR ŞI ÎNMULŢIREA VECTORILOR CU NUMERE. u .1. λ. LIII. 3.o singură săgeată care reprezintă un vector dat. este nevoie să se atribuie vectorului şi atributul de punct de aplicaţie.. v ∈V : – Regula paralelogramului: Adunarea vectorilor: definiţie.. PROPRIETĂŢI Se poate defini în două moduri suma a doi vectori u .

2 Se reprezintă vectorul v prin săgeata care are originea în capătul săgeţii care-l reprezintă pe u . Comutativitatea: u + v = v + u .3 3. 3. + ) este grup abelian. 3. Folosind regula triunghiului este evident că u + ( −u ) = θ şi ( −u ) + u = θ . 4. Vectorul u + v este reprezentat de săgeata care are originea comună cu originea lui u şi capătul comun cu capătul lui v. v u+v u v+w (u+v)+ w u+(v+ w) w Proprietăţile adunării Fig. Folosind regula triunghiului este evident că u + θ = u şi θ + u = u pentru orice u ∈V . Regula paralelogramului conţine deja o simetrie relativ la vectorii u şi v. În concluzie: Mulţimea V a vectorilor cu operaţia de adunare. Asociativitatea: ( u + v ) + w = u + ( v + w ) . Evident că ambele reguli conduc la acelaşi rezultat.v u u+ v Fig. Elementul de efect nul: Completăm mulţimea  cu un element pe care-l notăm θ ∈V definit ca vectorul reprezentat de o săgeată care are originea şi capătul în acelaşi punct. Elementul opus: Vectorului u îi asociem vectorul ( −u ) reprezentat de săgeata care originea în capătul lui u şi capătul în originea lui u. Înmulţirea vectorilor cu numere 4 . (V . 2. 1.

– αv = a v . Pentru orice α ∈ R şi v ∈ V definim vectorul αv astfel: – direcţia lui αv coincide cu direcţia lui v. – Sensul lui αv este acelaşi cu al lui v dacă α > 0 şi opus lui v dacă α < 0. ( αβ ) u = α ( βu ) . 2. α ( u + v ) = αu + αv . Rămâne de analizat cazul când α = 0 . Demonstraţie D’ D α(u+v) B u+v u O v αu+αv αv A αu C Fig. 4. Dar din faptul că 0v = 0 v = 0 . Proprietăţi 1. 3. 5 . 1u = u . iar AB fiind paralelă cu CD rezultă că unghiul OA u v AB A este egal cu unghiul C. 3. în care nu se precizează sensul.4 Pentru a demonstra prima proprietate să presupunem că α > 0 (şi chiar α > 1 ) şi să observăm că triunghiurile OAB şi OCD sunt asemenea. rezultă că 0v = θ şi deci vectorul 0v nu are direcţie şi nici sens.Definiţie Notăm v lungimea unui vector V . ( α + β ) u = αu + β u . deoarece: αv CD OC αu = = α =α= = .

α ( βu ) = α βu = α β u = αβ u = ( αβ ) u . Dacă u ∈U atunci αu ∈U pentru orice α ∈ . Deci vectorii α ( u + v ) şi au + av au şi aceeaşi mărime. precum şi atunci când α este între zero şi unu. iar α + β = α + β de unde rezultă = α + β u = α u + β u = αu + βu = αu + βu . 2. Evident că au acelaşi sens sau sens contrar faţă de u după cum α şi β au acelaşi semn sau sunt de semne contrarii. BAZE. Ultima egalitate se bazează pe faptul că vectorii αu şi βu au acelaşi sens. pe de o parte α + β = α − β .Din asemănarea triunghiurilor rezultă că unghiurile AOB şi COD sunt egale. sunt subspaţii. În plus. Pentru proprietatea 2) să observăm că vectorii ( α + β ) u şi αu + βu au aceeaşi direcţie cu vectorul u . direcţie cu u. mulţimea V împreună cu cele două operaţii . La fel.3 SUBSPAŢII. v ∈U atunci u + v ∈U . iar pe de altă parte CD = α ( u + v ) = α u + v = αAB .D. aceeaşi direcţie) rezultă că: α u + β u = ( αu − β u ) = ( α u − β u ) = ( α − β ) u = = ( α − β ) u = α + β u = ( α + β) u . dar trebuie menţionate în lista tuturor subspaţiilor.1. Dacă α şi β au acelaşi semn atunci vectorii ( α + β ) u şi αu + βu au acelaşi sens. vectorii ( αβ ) u şi α ( βu ) au aceeaşi ( α + β) u LIII. aşa cum am spus. iar 1u = 1 u = u . În relaţia 4) vectorii u şi 1u au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens (deoarece 1 > 0 ). listă care va fi completată în continuare. iar pe de altă parte vectorii având sensuri opuse(şi. precum şi submulţimea formată numai din vectorul nul. În concluzie. adică OD trece prin B. în relaţia din proprietatea 3). Dacă u. Cu modificări corespunzătoare ale figurii se demonstrează egalitatea vectorilor ce intervin în proprietatea 1) şi pentru cazul când α < 0 . θ . Din asemănarea celor două triunghiuri mai rezultă că CD = αAB . COORDONATE Definiţie Se numeşte subspaţiu al spaţiului vectorial V o submulţime U a lui V care are proprietăţile: 1. Evident că întregul spaţiu v. Dacă α şi β au semne contrare atunci. 6 . Ele sunt exemple banale. Rezultă că vectorii a ( u + v ) şi αu + αv au aceeaşi direcţie şi sens. are structură de spaţiu vectorial.E. Q.

fixând punctul O pe dreapta d orice vector se reprezintă printr-o săgeată bine determinată având originea în O. luată cu semnul + sau – după cum vectorul are acelaşi sens sau sensul opus vectorului bazei. Interesant este că este adevărat şi reciproc: Dacă u ∈ V d . atunci există (şi este unic) un număr α astfel încât u = au . Orice subspaţiu de dimensiune unu este de forma V d în care d este o dreaptă având direcţia vectorului bazei. motiv pentru care ele se numesc subspaţii de dimensiune 1. a O A u P d Fig. se numeşte coordonata vectorului u în baza constituită de unicul vector a. poate să constituie o bază. bine determinat. iar dacă d şi d ′ nu sunt paralele atunci V d şi V d au un singur vector în comun: vectorul nul. Subspaţiile V d au baze formate dintr-un singur vector. 3. Ţinând seamă de modul cum s-au definit operaţiile de adunare a vectorilor şi de înmulţire a numerelor cu vectori se deduce fără dificultate că V d este subspaţiu. care îndeplineşte condiţia u = αa . Orice vector. Spunem că mulţimea formată de vectorul a constituie o bază a subspaţiului. Avem: OP cu semnul ( + ) sau ( − ) după cum vectorul u are acelaşi u = αa unde α = ± OA sens sau sens opus faţă de a. Fie OA săgeata care reprezintă vectorul fixat a şi OP săgeata care reprezintă vectorul u.Subspaţii de dimensiune 1 Fie d o dreaptă din spaţiu şi să notăm V d mulţimea vectorilor reprezentaţi de săgeţi situate pe dreapta d. θ . Considerăm acum un vector nenul a din subspaţiul V d . Din definiţia subspaţiului (şi de fapt se poate constata cu uşurinţă şi direct) pentru orice a ∈ avem αa ∈ V d . Prezintă interes cazul în care baza este alcătuită dintr-un versor. adică un vector care are lungimea egală cu unitatea de lungime folosită.5 Într-adevăr. Numărul α . În cazul unei astfel de baze coordonata unui vector este chiar lungimea vectorului. vectorul a. în afară de vectorul nul. Prin 7 . Există doi versori ai subspaţiului corespunzând celor două sensuri ale dreptei d. Aşadar toţi vectorii subspaţiului V d se pot exprima cu ajutorul unui singur vector. Evident că dacă dreptele d şi d ′ sunt paralele atunci V d =V d .

Dar u1 şi a sunt vectori reprezentaţi de săgeţi având ca suport aceeaşi dreaptă şi conform exemplului anterior există un număr α astfel încât u1 = αa . Faptul că a şi b sunt necolineari înseamnă. că nu pot fi reprezentaţi de săgeţi situate pe aceeaşi dreaptă iar din punct de vedere algebric.urmare sunt atâtea subspaţii de dimensiune egală cu unu câte direcţii sunt în spaţiu. în subspaţiul V π . Din regula paralelogramului rezultă că u = u1 + u2 în care u1 şi u2 sunt vectorii reprezentaţi respectiv de săgeţile OP 1 şi OP 2. Paralela dusă prin P la OB taie dreapta OA în P 1 iar paralela dusă prin P la OA taie dreapta OB în P2 . din punct de vedere geometric. Evident că dacă π şi π′ sunt două plane paralele atunci V π = V π ′ iar dacă π şi π′ nu sunt paralele atunci notând cu d dreapta lor comună. OB. b şi u sunt reprezentaţi respectiv de săgeţile OA. atunci subspaţiile V π şi V π′ vor avea în comun vectorii din subspaţiul V d :V π IV π ′ = V π∩ π ′ . a şi b.6 Subspaţii de dimensiune 2 P u B A P1 Fixând un punct O al planului orice vector din V π se reprezintă printr-o săgeată bine determinată având originea în punctul O. Aşa cum se vede din figură vectorii a. Faptul că mulţimea V π constituie un subspaţiu rezultă nemijlocit din definiţiile operaţiilor de adunare a vectorilor şi de înmulţire a vectorilor cu numere. P2 u2 b O a u1 Fig. 8 . 3. Fie π un plan şi să notăm V π mulţimea vectorilor reprezentaţi de săgeţi situate în planul π . Vom arăta că oricare ar fi un vector u ∈ V π există şi sunt unice numerele α şi β astfel încât u = αa + βb . OP. Analog există un număr β astfel încât u2 = β b . necolinearitatea înseamnă că nu există nici un număr λ astfel că a = λb sau b = λa . Rezultă că u = αa + βb . Să considerăm acum doi vectori necolineari.

În acest caz. y P(x. respectiv j . Relativ la sistemul de axe xOy orice punct P este determinat la rândul său de coordonatele sale carteziene x şi y. α − α′ În concluzie. coeficienţii combinaţiei liniare u = αa + βb . orice vector din subspaţiul V π se exprimă în mod unic ca o combinaţie liniară a vectorilor fixaţi a şi b. Din acest motiv spunem că vectorii a şi b constituie o bază a subspaţiului V π . În prezentarea acestui exemplu vom adopta celălalt stil de marcare a vectorilor: cu săgeată deasupra literei ce desemnează vectorul respectiv. baza se numeşte ortonormată. În plus.7 Folosind punctul O ca origine a săgeţilor orice vector este determinat de un punct al planului care reprezintă capătul săgeţii. De aici rezultă că ( α − α′ ) a + ( β − β′ ) b = θ .Pentru a demonstra unicitatea numerelor α şi β presupunem că ar exista α′ şi β′ astfel încât u = α′a + β′b . Prezintă interes cazul când vectorii bazei sunt versori ortogonali. Numerele α şi β .y) r j O r i x Fig. Un exemplu remarcabil de bază ortonormată este aceea constituită din versorii axelor unui sistem de axe ortogonale xOy . β − β′ Dacă ar fi α − α′ ≠ 0 atunci: a = − b adică a ar fi colinear cu b. r r Folosind baza constituită de vectorii i şi j . Obţinem astfel legătura dintre calculul vectorial şi geometria analitică: Coordonatele vectorului de poziţie ale punctului P în baza constituită de versorii unui sistem de coordonate carteziene sunt tocmai coordonatele carteziene ale punctului P. coordonatele vectorului reprezentat de săgeata P 1P 2 se obţin scăzând coordonatele carteziene ale sursei din coordonatele carteziene ale capătului vectorului. 9 . coordonatele vectorului de uuu r poziţie al punctului oarecare P (adică ale vectorului OP ) sunt tocmai coordonatele carteziene ale punctului P. Aceşti versori au o notaţie r r consacrată: i . 3. se numesc coordonatele vectorului u în baza constituită de vectorii a şi b.

2 În trapezul isoscel ABCD (cu baza mare AB ) se cunosc uuu r r uuu r r uuur vectorii: a = AB . BN şi CP pot forma un triunghi. b = AD . reguli care au fost formulate mai sus pentru geometria analitică plană.Subspaţiile V π au baze formate din doi vectori şi de aceea ele se numesc subspaţii de dimensiune doi.III. AC . e3 . Subspaţii de dimensiune 3 Fie trei vectori necoplanari: a. L.1. BN şi CP ale triunghiului ABC cu ajutorul vectorilor a = BC şi b = CA uuuu r uuu r uuu r şi să se arate că AM . la fel. c şi din acest motiv spunem că vectorii a. să zicem a şi b) este de forma V π şi anume π este planul determinat de vectorii a şi b. La fel ca şi în cazul spaţiilor bidimensionale prezintă interes bazele constituite din versori ortogonali doi câte doi. BD în funcţie de a şi b .1. numite baze ortonormate. c constituie o bază. c . La fel ca şi în plan se poate arăta că orice vector se poate exprima în mod unic ca o combinaţie liniară de vectorii a. Orice sistem de trei vectori necoplanari constituie o bază e1. Orice subspaţiu de dimensiune doi (având deci o bază constituită din doi vectori.1. b.4. b.4.4 PROBLEME PROPUSE r rr PP.1 Să se arate că 3 vectori necoliniari a. Coeficienţii scrierii unui vector ca o combinaţie liniară de vectorii bazei se numesc. b. b. Să se scrie vectorii uuur uuu r uuur uuu r r r DC . Potrivit terminologiei adoptate mai înainte. Să se exprime vectorii aşeza ţi per medianele a uuuu r uuu r uuu r +b+c=0 r uuu r uuu r AM .III. e2 . coordonatele vectorului în acea bază. PP.III. 10 . BC = b şi A = 60o . c pot forma un r r r triunghi dac ă . Folosindu-ne de baza ortonormată constituită din versorii axelor unui sistem de coordonate carteziene ortogonale Oxyz obţinem aceleaşi reguli care fac legătura dintre geometria analitică şi calculul vectorial. BC . deoarece spaţiul vectorial V are baze formate din trei vectori înseamnă că el are dimensiunea trei.

să se afle componentele vectorului v = 11i − 6 j + 5k după r u r r r u r r r direcţiile vectorilor p .5 Să se determine valoarea uu rα astfel r r încât r ur parametrului r r r real vectorii următori să fie coplanari: V1 = i + 2 j − 3k .5. este paralelogram. FA. c .III. uu r r r r V3 = α i − j + k .5 TEST DE AUTOEVALUARE TAev. PP. r1.III.4. L. D : r4 = 2i + 6 j − 2k . DE .4. M 1.ru r ur PP. BF .5. q a spaţiului bidimensional respectiv). q. r2 sunt vectorii de poziţie a trei puncte coliniare M . a = BC c = AB uuur uuu r şi b = CA .1.1.III.III.1. AD.5. şi q = i + 2 j . BD.III.4. q şi r (coordonatele lui v în baza p. ur r r r ur r r r C : r3 = −2i + j + 3k .5 Ştiind că şi p = 3i − 2 j + k . EF . u r r r r r r r r TAev.5. atunci există un scalar α astfel încât: r u r ur r = α r1 + (1 − α ) r2 (ecuaţia vectorială a dreptei M 1M 2 ).4 Ştiind că p = 2i − 3 j . M 2 .1.3 Să se demonstreze că patrulaterul ale cur ăruir vârfuri r au r u r r r r vectorii de poziţie: A : r1 = 5i + 2 j − k . V2 = 2i − j + 2k . să se afle r r r u r r componentele vectorului a = 9i + 4 j după direcţiile vectorilor p şi q u r r r (coordonatele lui a în baza p.III.1. q = −i + j − 2k r r r r r r r r r = 2i + j − 3k . cu ajutorul r rr vectorilor a.1. PP.1 r uuu r r uuu r În hexagonul regulat ABCDEF se cunosc vectorii şr i uuu ă r uuu ser exprime cu ajutorul lor vectorii: a = AB b BC uuur uuur uuu r= uuu r uuu r . TAev. BE .1.1.III. b.1. CD. Să se afle vectorul AA1 situat pe bisectoarea interioară. r a spaţiului { } { } tridimensional respectiv).uuu rSuuu AC .III. r r uuu r r uuu TAev. B : r2 = i − 3 j + 4k .4 Să se determine valorile parametrilor reali m şi n pentru care vectorii următori r sunt r coliniari: r r r r r r a = −2i + 3 j + n k şi b = mi + 6 j + 2k . u r r r r r r TAev.2 În triunghiul ABC se cunosc vectorii: .5.3 Să se arate că dacă r . 11 . Pentru α astfel determinat să se afle relaţia de dependenţă liniară dintre cei trei vectori.III.

Aşa cum am procedat şi în secţiunea precedentă folosim acelaşi semn atât pentru lungimea (sau mărimea) vectorilor. PRODUSUL SCALAR: DEFINIŢIE. Prin cos ( u. De remarcat că operaţia astfel definită nu este o operaţie internă deoarece fiecărei perechi de vectori se asociază nu tot un vector ci un scalar. 12 . cât şi pentru valoarea absolută a numerelor. FORMULA DE CALCUL. iar u înseamnă lungimea vectorului u. v ) înţelegem cosinusul unghiului dintre vectorii u şi v. Dacă vectorii nu sunt ortogonali atunci produsul scalar este un număr strict pozitiv sau strict negativ după cum unghiul dintre ei este ascuţit sau obtuz. v ) numit produsul scalar al vectorilor u şi v.1. v ∈ V se asociază numărul u ⋅ v = u v cos ( u. contextul ne fereşte de confuzii.2. ƒ Produsul mixt pentru trei vectori. PROPRIETĂŢI. dacă vectorii u şi v sunt ambii nenuli atunci produsul lor scalar este nul dacă şi numai dacă vectorii sunt ortogonali.LECŢIA III. Definiţia produsului scalar Pentru fiecare pereche de vectori u. În acest capitol vom nota produsul scalar prin u ⋅ v eventual cu omisiunea punctului. ƒ Produsul dublu vectorial. Din definiţia produsului scalar se vede că dacă unul dintre vectorii u şi v este nul atunci produsul lor scalar este nul. Altfel.2 OPERAŢII CU VECTORI În această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Produsul scalar al vectorilor. Se pot întâlni mai multe notaţii pentru produsul scalar. un număr. ƒ Produsul vectorial al vectorilor. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 4 ore. LIII.

4. v ) . ( αu ) ⋅ v = u ( αv ) = α ( u ⋅ v ) . v u pru(v) Fig.Interpretare geometrică Să observăm următoarea interpretare geometrică a produsului scalar: u ⋅ v = u ⋅ pru ( v ) sau u ⋅ v = v ⋅ prv ( u ) . Ultima proprietate este evidentă din definiţia produsului scalar. dar şi acelaşi sens astfel încât cos ( αu . Demonstrăm proprietatea a doua: u ⋅ ( v1 + v2 ) = u pru ( v1 + v2 ) = =u⎡ ⎣ pru ( v1 ) + pru ( v2 ) ⎤ ⎦ = u pru ( v1 ) + u pru ( v2 ) = u ⋅ v1 + u ⋅ v2 . v ) este pozitiv sau negativ. iar αu are nu numai aceeaşi direcţie cu u. Proprietăţi ale produsului scalar Vom demonstra următoarele proprietăţi ale produsului scalar: 1. 3. v ) . Considerăm în continuare două cazuri după cum α este pozitiv sau negativ. Se ia deci semnul plus sau minus după cum proiecţia vectorului v pe vectorul u (considerată ca vector) are acelaşi sens sau sens contrar vectorului u. Dacă α este negativ atunci. Dacă α este pozitiv atunci α = α . Dar prin pru ( v ) înţelegem această lungime luată cu semnul plus sau minus după cum unghiul dintre vectorii u şi v este ascuţit sau obtuz.8 Din punct de vedere geometric proiecţia vectorului v pe vectorul u este o lungime. adică produsul scalar se obţine prin înmulţirea lungimii unui vector cu lungimea proiecţiei celuilalt pe el. 3. 2. Proprietatea a treia: ( αu ) ⋅ v = αu v cos ( αu. valoarea ei nu se schimbă dacă se schimbă semnul unghiului. u ⋅ u ≥ 0 şi u ⋅ u = 0 dacă şi numai dacă u = θ . u ⋅ ( v1 + v2 ) = u ⋅ v1 + u ⋅ v2 (distributivitatea faţă de adunare). adică după cum cos ( u. u ⋅ v = v ⋅ u (comutativitatea). pe de o parte α = −α iar pe de altă parte αu are sensul opus lui u astfel încât unghiul dintre αu şi v este suplementul 13 . v ) = cos ( u. v ) = α u cos ( αu. deci este un număr pozitiv. Prima proprietate rezultă din faptul că funcţia cosinus este o funcţie pară.

v ) . Folosind r r r proprietăţile II şi III precum şi produsele scalare ale vectorilor i . r r r Ţinând seamă că i . r r u ⋅ v = u1v1 + u2 v2 + u3v3 14 . j şi k . v ) . de exemplu aceea formată din versorii axelor de coordonate carteziene ortogonale Oxyz . v ) = α u v cos ( αu . 3. 3. v ) = αu cos ( αu .9 O formulă de calcul a produsului scalar Să considerăm o bază ortonormată.unghiului dintre u şi v şi deci cos ( αu. Aceşti versori au o notaţie r r r consacrată: i . u3 coordonatele lui u şi v1. j şi k sunt versori ortogonali şi din comutativitatea r r r r r r r r r r r r r r produsului scalar rezultă: i ⋅ i = j ⋅ j = k ⋅ k = 1 şi i ⋅ j = j ⋅ i = 0 i ⋅ k = k ⋅ i = 0 r r r r j ⋅k = k ⋅ j = 0. v αu (α < 0) u ambele cazuri α cos ( αu .9 Pentru a înlesni parcurgerea altor cărţi care folosesc calculul vectorial utilizăm aici cealaltă convenţie de notaţie în care vectorii sunt marcaţi cu o săgeată. v ) = − cos ( u. u2 . v3 coordonatele vectorului v în r r r r r r r r r r r baza i . v ) = α ( u ⋅ v ) . v2 . r r Fie u1. j şi k obţinem următoarea formulă pentru calculul produsului scalar a doi vectori în funcţie de coordonatele lor într-o bază ortonormată. Reluând egalităţile de mai sus Fig. În concluzie rezultă că în obţinem: αu v cos ( αu . k adică: u = u1i + u2 j + u3 k şi v = v1i + v2 j + v3 k . v ) = α cos ( u . j . z r k r i x r j y Fig.

u × v = −v × u (antisimetria). 2. PROPRIETĂŢI. Aşadar. FORMULA DE CALCUL Definiţia produsului vectorial Pentru orice pereche de vectori u şi v din spaţiul vectorial  se construieşte vectorul u × v în felul următor: – direcţia lui u × v este perpendiculară pe planul determinat de vectorii u şi v. Fig. – mărimea lui u × v este dată de formula: u × v = u v sin ( u .2. θ . – sensul lui u × v este dat de regula şurubului drept. Dar pe de altă parte în aceste cazuri lungimea lui u × v este egală cu zero. deci nu se simte lipsa planului determinat de cei doi vectori. sau dacă sunt colineari atunci ei nu definesc un plan. Tot din expresia lungimii produsului vectorial se vede că acestea sunt singurele cazuri când u × v = θ : dacă vectorii u şi v sunt ambii nenuli şi necolineari atunci u × v ≠ θ . v ) = u h şi reprezintă aria paralelogramului determinat de cei doi vectori.LIII.11 Proprietăţile produsului vectorial 15 . PRODUSUL VECTORIAL: DEFINIŢIE. 3. adică produsul vectorial este o operaţie internă pe V .2. ( αu ) × v = u × ( αu ) = α ( u × v ) (omogenitatea). lungimea produsului vectorial a doi vectori este numeric egală cu aria paralelogramului determinat de cei doi vectori. rezultatul înmulţirii vectoriale este un vector. Produsul vectorial este un vector care pe lângă lungime are şi direcţie şi sens. Aşa cum s-a menţionat şi în titlu. care nu are nici direcţie şi nici sens. deci u × v este vectorul nul. Interpretarea geometrică a lungimii produsului vectorial v h' u' După cum se vede din figură. u × v = u v sin ( u . este vorba aici numai de un atribut al produsului vectorial şi anume lungimea sa. Spre deosebire de produsul scalar. Observăm că dacă unul dintre vectorii u şi v este nul. 1. v ) .

Demonstraţia distributivităţii produsului vectorial faţă de adunare Se va efectua demonstraţia în mai multe etape: Etapa I Reducem demonstraţia la cazul când u este versor. Ambele unghiuri dau deci aceeaşi valoare prin funcţia sin . deci vectorul ( αu ) × v are direcţia perpendiculară pe planul Vectorii ( αu ) × v şi α ( u × v ) au evident acelaşi sens dacă α > 0 .3. Deci: αu × v = αu v sin ( αu . Înseamnă că sensul lui ( αu ) × v este opus sensului lui u × v adică are acelaşi sens cu α ( u × v ) . să remarcăm mai întâi că dacă α > 0 atunci unghiul dintre αu şi v este acelaşi cu unghiul dintre u şi v. v ) = | α u v sin ( u. În ce priveşte lungimea. Demonstraţia distributivităţii este mai complicată. v ) = α u × v = α ( u × v ) . în care u ′ 16 . Demonstraţie Prima proprietate rezultă din regula care determină sensul produsului vectorial: sensul în care se roteşte v pentru a se suprapune peste u. iar dacă α < 0 atunci unghiul dintre αu şi v este suplementul unghiului dintre u şi v. Presupunem deci că egalitatea u × ( v1 + v2 ) = u × v1 + u × v2 este adevărată atunci când u este versor. Pe de altă parte planul determinat de vectorii αu şi v este acelaşi cu planul determinat de vectorii u şi v. Dacă α < 0 atunci pe de o parte sensul lui α ( u × v ) este opus lui u × v . determinat de vectorii u şi v. lungime şi sens. Ea este prezentată în cele ce urmează. ca şi u × v . u × ( v1 + v2 ) = u × v1 + u × v2 (distributivitatea faţă de adunare). Direcţia lui α ( u × v ) este aceeaşi cu direcţia lui u × v . Dacă u nu este versor atunci există un număr α . deci vectorii ( αu ) × v şi α ( u × v ) au aceeaşi direcţie. Pe de altă parte sensul lui αu fiind opus lui u rezultă că sensul de rotire a vectorului αu pentru a se suprapune peste v este opus sensului în care trebuie să se rotească u pentru a se suprapune peste v. astfel încât u = αu ′ . cu un unghi mai mic decât 180o este opus sensului de rotire a lui u pentru a se suprapune peste v. Pentru proprietatea a doua să considerăm numai una din cele două egalităţi şi anume: αu × v = α ( u × v ) şi vom demonstra că vectorii din cei doi membri ai egalităţii au aceeaşi direcţie.

Înseamnă că planul determinat de u şi v este acelaşi cu planul determinat de u şi v′ . v ) = u v′ = u v′ sin ( u . notăm v′ proiecţia vectorului v pe planul π . v u v’ π u × v = u × v’ Fig. chiar dacă v se află în semispaţiul opus lui u faţă de planul π . rezultă: u × v = u v sin ( u. atunci u × v′ se obţine din v′ prin rotirea sa cu 90o în jurul lui u în sens trigonometric privit din semispaţiul în care se află u. Etapa III Ne propunem să arătăm că dacă v′ se află în planul π . Pe de altă parte din figură se vede că sensul în care trebuie rotit u pentru a se suprapune peste v este acelaşi cu sensul în care se roteşte u pentru a se suprapune peste v′ . deci u × v şi u × v′ au aceeaşi direcţie. Pentru orice vector v reprezentat printr-o săgeată având aceeaşi sursă cu u. Deci u × v şi u × v′ au acelaşi sens. adică v sin ( u . ţinând seamă că unghiul dintre u şi v′ este drept. v ) = v′ .12 Linia punctată din figură fiind paralelă cu suportul lui u rezultă că vectorii (săgeţile) u . Înseamnă că u ′ × ( v1 + v2 ) = u ′ × v1 + u ′ × v2 şi u = α ( u ′ × v1 ) + α ( u ′ × v2 ) = ( αu ′ ) × v1 + ( αu ′ ) × v2 = u × v1 + u × v2 u × ( v1 + v2 ) = ( αu ′ )( v1 + v2 ) = α ⎡ ⎣u ′ × ( v1 + v2 ) ⎤ ⎦ = α ( u ′ × v1 + u ′ × v2 ) = Etapa II Fie u un versor reprezentat printr-o săgeată (pe care o notăm tot cu u) şi notăm π planul perpendicular pe u trecând prin sursa lui u. 17 . v. Vom arăta că: u × v = u × v ′ . v′ sunt în acelaşi plan. Cât priveşte lungimea. v′ ) = = u × v′ . 3.este versor: α = u iar u ′ = deci: 1 u .

u × v′ = u v′ sin ( u. deci: ′ + v2 ′ ) = u × v1 ′ + u × v2 ′.13 u × v'2 v'1 v'1+v'2 u× v'1 v'2 u× (v'1 +v'2) Fig. v2 ′ şi v1 ′ + v2 Vectorii v1 ′ + v2 ′ ) se ′ .u v’ π u × v’ În fond. Etapa IV Vom demonstra distributivitatea înmulţirii vectoriale a lui u faţă de ′ + v2 ′ ) = u × v1 ′ + u × v2 ′. privit din semispaţiul în care se află u. Pe de altă parte u × v′ este perpendicular şi pe v′ . Ele vor fi tocmai laturile şi diagonala paralelogramului rotit. iar sensul este cel care corespunde rotirii lui v′ în sens trigonometric. deoarece u × v′ este perpendicular pe u rezultă că u × v′ se află în planul π . 3. u × ( v1 u Fig. adunarea vectorilor din planul π : u × ( v1 ′ sunt două laturi alăturate şi diagonala unui ′ . iar u şi v′ sunt perpendiculari. În ce priveşte lungimea. v′ ) = v′ deoarece u = 1 . 3. În etapa anterioară am arătat că u × v1 obţin prin rotirea cu un unghi drept a acestor laturi şi a diagonalelor. u × v2 ′ şi u × ( v1 paralelogram.14 Etapa V În această ultimă etapă vom demonstra relaţia: u × ( v1 + v2 ) = u × v1 + u × v2 18 .

pe planul π . i × j = − j × i = k . u2 .′ . ′ şi: din etapa II rezultă ( v1 + v2 )′ = v1′ + v2 ′ + v2 ′ ) . conform etapei V rezultă că u × ( v1 v1 + v2 . astfel că se obţine formula: r r r ⎢i j k⎥ ⎥ r r ⎢ u × v = ⎢u2 u2 u3 ⎥ . Notăm v1 ′ + u × v2 ′ = u × v1 + u × v2 . ( v1 + v2 )′ proiecţiile vectorilor v1 . v2 . Cum v1 ′ şi v2 ′ sunt vectori din planul u × ( v1 + v2 ) = u × ( v1 + v2 )′ = u × ( v1 ′ + v2 ′ ) = u × v1 ′ + u × v2 ′. r r r r r r r r r r j × k = − k × j = i . k sunt versori ortogonali şi din r r r r r r r r r r r proprietăţile demonstrate rezultă: i × i = j × j = k × k = θ . vectorilor r r r r r r r v = v1i + v2 j + v3k . respectiv v în această bază. obţinem: u × v1 Q. π . k × i = −i × k = j . j . Folosind apoi distributivitatea produsului vectorial faţă de adunare se obţine: r r r r r r r r u × v = u1 i + u2 j + u3 k × u1i + v2 j + v3 k = r r r r r r = u1 i × v1 i + u1 i × v2 i + u1 i × v3 k + r r r r r r + u2 j × v1 i + u2 j × v2 j + u2 j × v3 k + r r r r r r + u3 k × v1 i + u3 k × v2 j + u3 k × v3 k = r r r r r r = ( u1v1 ) i × i + ( u1v2 ) i × j + ( u1v3 ) i × k + r r r r r r + ( u2 v1 ) j × i + ( u2 v2 ) j × j + ( u2 v3 ) j × k + r r r r r r + ( u3v1 ) k × i + ( u3v2 ) k × j + ( u3v3 ) k × k = r r r = ( u2 v3 − u3v2 ) i − ( u1v3 − u3v1 ) j + ( u1v2 − u2 v1 ) k . j . în care u este un versor. Din faptul că i . ⎢ v1 v2 v3 ⎥ ⎣ ⎦ ( ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ) ( ( ) ( ( ) ( ( ) ( ( ( ( ) ) ( ) ( ) ) ( ) ( ) ) ( ) ( ) ) ( ) ) ( ) ) ( ) 19 . v2 ′ . v2 . Evident.D. Ultimul rezultat se poate scrie sub formă de determinant.E. u3 respectiv v1. Formula de calcul a produsului vectorial r r r Considerăm baza ortonormată formată din versorii i . adică: u = u1i + u2 j + u3k . k ai unui sistem de axe ortogonale Oxyz şi notăm u1. v3 coordonatele r r r r r r u . Aplicând din nou etapa II.

v . v . PRODUSUL MIXT. w din spaţiul vectorial V r r r r r r asociază numărul ( u × v ) ⋅ w numit produsul mixt al vectorilor u . r r r Dacă unghiul dintre u × v şi w este obtuz atunci suplimentul acestui unghi r r r r r este egal cu complementul lui α şi deci w cos ( u × v . care se r r r notează ( u . w ) . v . w ) . r r r şi pentru a fixa ideile fie baza constituită din versorii i . r r u×v r w h r v α r u Fig. Produsul mixt este egal tot cu volumul paralelipipedului luat însă cu semnul minus. w ) = ( u × v ) ⋅ w = u × v ⋅ w ⋅ cos ( u × v . ( u . j . se obţine că r r r ( u .3. v . aşa cum apare în r r r figură. w ) este egal cu volumul paralelipipedului. v . w .LIII. w ) = w sin α = h . Deci pentru a obţine produsul mixt a trei vectori se înmulţesc vectorial primii doi iar vectorul rezultat se înmulţeşte scalar cu al treilea. k ai axelor 20 . Formula de calcul Pentru a stabili formula de calcul să considerăm o bază ortonormat ă. r r r r r r r r r r r r Într-adevăr. 3. Deci w cos ( u × v . PRODUSUL DUBLU VECTORIAL Produsul mixt Definiţie r r r se Pentru orice triplet de vectori u . Cum u × v reprezintă aria bazei.15 r r r Presupunem că unghiul dintre u × v şi w este ascuţit. În acest caz unghiul dintre u × v şi w este complementul unghiului α dintre r r r r r r w şi planul bazei paralelipipedului. Interpretare geometrică Produsul mixt are următoarea interpretare geometrică: valoarea sa absolută este volumul paralelipipedului determinat de cei trei vectori. r r înălţimea paralelipipedului. w ) = − w sin α = h .2.

folosind proprietăţile determinanţilor. w ) = v1 u2 v2 u3 v3 w3 w1 w2 Proprietăţi Din formula de calcul. w ) . v . ( u × v ) × ( w × t ) = ( u . w) = α ( u1 . w ) = ( u × v ) w = w1 ( u2 v3 − u3v2 ) − w2 ( u1v3 − u3v1 ) + w3 ( u1v2 − u2 v1 ) . v . v . u ) . v şi w sunt coplanari. v . t ) u . v . v . se deduc imediat următoarele proprietăţi ale produsului mixt: 1. w) t . v . v . fizică sau mecanică. Reamintim că r r r r r u × v = ( u2 v3 − u3v2 ) i − ( u1v3 − u3v1 ) j + + ( u1v2 − u2 v1 ) k . v . w ) = 0 dacă şi numai dacă u . Produsul mixt îşi schimbă semnul dacă se schimbă doi factori între ei. w ) = ( v . De exemplu: r r r r r r r r r r ( αu1 + βu2 . ( u . t ) w − ( u . v . r r r r r r 4. v . De r r r r r r exemplu. 3. Produsul mixt este liniar în fiecare din cei trei factori. precum şi formulele de calcul se pot demonstra numeroase identităţi. 21 r r r r r rr r r rr r r r r r r r r r r r r r . w = w1i + r r + w2 j + w3 k . t ) v − ( v . u . Pe de altă parte din formula de calcul a produsului scalar rezultă: r r r r r r ( u . ( u × v ) × ( w × t ) = ( u . de exemplu: matematici speciale. Acest lucru rezultă din interpretarea geometrică a produsului mixt. ( u1 . w. w ) + β ( u2 . v = v1i + v2 j + v3 k . Produsul dublu vectorial Folosind proprietăţile operaţiilor cu vectori. S-a obţinut ca rezultat tocmai dezvoltarea determinantului de ordinul trei având pe linii coordonatele celor trei vectori: u1 r v r ( u . r r r r r r r r r u × ( v × w) = ( u ⋅ w) v − ( u ⋅ v ) w . v . Unele dintre ele se folosesc foarte frecvent în alte discipline. w ) = − ( v . Dintre aceste identităţi recomandăm să se demonstreze şi să se reţină următoarele: r r r r r r r r r ( u × v ) × w = ( u ⋅ w) v − ( v ⋅ w) u . w. Produsul mixt nu se schimbă dacă se efectuează permutări circulare ale r r r r r r r r r factorilor: ( u . w ) 2.r r r r r r r r r r rectangulare Oxyz şi fie u = u1i + u2 j + u3 k . u ) = ( w.

w v .w u . Identităţile din a treia şi a patra expresie exprimă faptul că acelaşi produs vectorial de produse vectoriale se poate scrie în două moduri: fie ca o combinaţie liniară de vectorii din prima paranteză. Coeficienţii sunt produsele mixte ale celorlalţi trei vectori. începându-se cu produsul mixt al vectorilor extremi. Ultima este cunoscută sub numele de identitatea lui Lagrange. v .t r r r r r r r r r r r r ( u × v ) ⋅ ( w × t ) = ( u ⋅ w) ( v ⋅ t ) − ( u ⋅ t ) ( u ⋅ w) = r r r r . începându-se cu produsul scalar dintre primul şi ultimul vector. Pe baza primei identităţi se demonstrează cu uşurinţă celelalte patru. este o combinaţie liniară de vectorii din paranteză. în fiecare din cele două asocieri.t Prima identitate se verifică folosind coordonatele celor trei vectori într-o bază ortonormată şi formulele corespunzătoare de calcul. coeficienţii combinaţiei liniare sunt produsele scalare ale celorlalţi doi vectori. fie ca o combinaţie liniară de vectorii din a doua paranteză. 22 .r r rr u . Primele două identităţi relevă faptul că produsul vectorial este o operaţie internă neasociativă. Pentru a reţine aceste două identităţi observăm că: produsul dublu vectorial.

III. r r r r r r r r PP. r r u r b) Să se stabilească ce fel de triedru formează vectorii a. unde a şi b sunt vectori din ( ) 3 r .III. iar a = a şi c) Să se demonstreze identitatea lui Lagrange: 2 2 2 2 2 2 2 l12 + m1 + n1 ⋅ l2 + m2 + n2 − ( l1l2 + m1m2 + n1n2 ) = ( l1m2 − l2 m1 ) + ( )( ) + ( m1n2 − m2 n1 ) + ( n1l2 − n2l1 ) r r r r r r r r PP. r rr a) Să se arate că a. b = i + 4 j − 5k şi r r r r r r r a+b . d . să se determine: r r a) Unghiul a. b = i + m j − 2k şi r rr r r r r c = 3i − j + 5k . c să fie coplanari.4. ( ) ( ) ( ) b) Lungimea rdiagonalelor şi aria paralelogramului paralelogramului r construit pe vectorii a şi b .4 PROBLEME PROPUSE PP. Să se calculeze prc ur r π ur r PP. 6 r ur r r ur r Dacă a = 3m − 2n şi b = m + 2n .L. c = 3i − 4 j + 12k .2.2 Se dau vectorii: a = 3i − 6 j − k .III. r r r r u r r r r c = 7i + 14 j − 13k şi d = −i + 5 j + k .3 Se dau vectorii m şi n . r r r r r ur r r PP.III. 23 . b.2. c sunt coplanari.2.4. b.4.1 r r 2 a) a + b + r r2 b) a × b + ( r b = b.5 Se dau vectorii: a = 2i − 3 j + 4k . ) ( ) ( ) Să se demonstreze identităţile: r r 2 a − b = 2 a 2 + b2 .2.III.4. b = 3i + j − 2k . b . n = 3 şi m. cu m = 2.III.2. 2 2 .4 Se dau vectorii: a=i−2j+k.2. n = . Să se determine scalarul m astfel încât vectorii a. r r 2 r r a ⋅ b = a 2 ⋅ b 2 .4. b.

2.1 Dacă punctul M împarte segmentul M 1M 2 în raportul k .2. 24 .III. r r r r r r r r r TAev.12.5.1) . b = 5 şi a.5 ) şi B ( 3. b. c este egal cu 3 unităţi. 2 ) . −2.1 Ştiind că a = 2.1) . TAev.2.L.1. M. B ( 2. TAev. uuu r uuu r uuu r a) Să se afle vectorii AB.3) .2. AC şi AE .4.III.2.III. Să se calculeze: a) Volumul paralelipipedului construit pe cei trei vectori.5. −4 ) .2. BC . D (10. −4.3 Se dau punctele: A (12. B ( 3.2 r r F = 3i − 2 j − 5k .III.5 Fie punctele: A (1. B ( 0.5. C ( 2.6 ) .III TEMĂ DE CONTROL TC. uuur uuu r uuur a) Să se cerceteze dacă vectorii AB.5.III. −4 ) . b) Să se arate că triunghiul AOC este dreptunghic. −1.0 ) . b = 3 u r r r r r r valoare a coeficientului α vectorii p = α a + 17b şi q = 3a − b sunt perpendiculari între ei. 4. Să se calculeze lucrul mecanic efectuat de forţa ur rTAev. să se afle pentru ce TAev.3. ştiind că punctul său de aplicaţie se deplasează liniar între punctele A ( 2.III. TC.III. uuur uuu r uuu r uuur b) Să se descompună vectorul DE după vectorii AB. Să se calculeze volumul tetraedrului ABCD şi lungimea înălţimii coborâte din vârful B . −3.2 ) şi E ( 2. −1) . −1) .2. AC şi AD sunt coplanari. m = − a + b r rşir n = 2b + 3c .2.2 ) . CA şi lungimile laturilor triunghiului ABC .5. C ( 3. −1) şi ( ) D (1.1.III. b = j − k şi c = i + k . 1+ k TC.2 Se dau punctele: A (1. r r b) Înălţimea paralelipipedului corespunzătoare bazei construită pe a şi b . −2.III.3 paralelipipedului construit pe r r r rSă se ur calculeze r r volumul r r r vectorii: l = a + b − 2c .5 TEST DE AUTOEVALUARE r r 2π . C ( 3. r atunci vectorul său de poziţie r se exprim în u r ău r funcţie de vectorii de poziţie ai r r + kr 2 punctelor M 1 şi M 2 prin formula: r = 1 .5. ştiind că volumul paralelipipedului construit pe vectorii a.4 Se dau vectorii: a = i − j .

Ce devin r rr rr r aceste produse mixte dacă a. c × a sunt coplanari. b. b + c. v = 90o . r sunt versori perpendiculari între ei. a + b. g) Să se afle versorii bisectoarelor interioare ale triunghiului ABC . a. c = 2m + 7 n . b = 2 p + q − 3r . . r ur r r ur r r ur r 1 b) a = 3m + 5n . oricare ar fi vectorii a.0. n = 135 .8 Să se demonstreze că dacă vectorii a × b. c devin versorii i. c .6 r u r r r construit pe r u r Sărse calculeze r r u rvolumul r r paralelipipedului u r vectorii: r r a) a = p − 3q + r . j . ştiind că m = . uuur d) Să se calculeze produsul vectorial AB × AC . v = 2.0 ) .III.1) . b. r TC. a + b + c . b = u − w . −2. atunci ei sunt şi coliniari. r rr TC. b × c.uuu r uuu r c) Să se calculeze produsul scalar ABuuu ⋅ BC r . B ( 2.III. w = 3 şi r r r u r ru r u .7 Fie a. b = m − 2n . c = p + 2q + r . are loc relaţia: r r r r r r ⎛a+b b+c c+a⎞ 1 r r r .5 Să se găsească un vector x perpendicular pe doi vectori daţi. ştiind că p. k ? r r r r ur r TC.III. r rr r r r r r r r r r r r r r b) u ⋅ a b × c + u ⋅ b c × a + u ⋅ c a × b = a. a + b + c . n = 3 şi 2 ur r o m. b + c.III. r rr TC. ⎜ ⎟ = a.3) . f) Să se afle lungimea înălţimii AA′ a triunghiului ABC . b.4 Să se găsească un versor perpendicular pe planul determinat de punctele: O ( 0. w = 60o . r r r r r r r r r r r r a = 2i − 3 j + k şi b = i − 2 j + 3k şi satisfăcând condiţia: x ⋅ i + 2 j − 7 k = 10 .10 Să se demonstreze că. c + a . TC. c . c trei vectori oarecare.III. q. u. b.1. b.9 Să se demonstreze relaţiile: r r r r r r r r r a) a × b × c + b × c × a + c × a × b = 0 . v. 2 2 ⎠ 4 ⎝ 2 ( ) ( ) ( ( ) ( ) ) ( ) ( ) ( )( ( ) ( ) ) ( )( ( ) ) ( )( ( ) ) ( ) 25 . c = v + w . Să se calculeze produsele r r r rr r r r r r r r r r r r r r mixte: a. a + b. w = 45o . ştiind că u = 1. ( ) TC. e) Să se afle aria triunghiului ABC .III. c u . A ( 3. r r r u r r r u r r r u r c) a = 2u − v + w . TC.III.

Gârban V. Flondor D. – Probleme de geometrie analitică. vol I. 1978.a. Mânzatu E. 1981. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.Bibliografie 1. 5. Bucureşti. Editura Academiei Militare. ş. Bucureşti. 2. geometrie şi ecuaţii diferenţiale. Editura Academiei Tehnice Militare. Mânzatu E.. -Algebră şi analiză matematică-culegere de probleme. 26 . Otlăcan E. -Algebră superioară-îndrumar teoretic şi culegere de probleme. 1982. Donciu. 1995. N.. Bucureşti. 3. 1979.... Editura Academiei Militare. Editura Didactică şi Pedagogică. -Probleme de algebră. –Algebră cu aplicaţii rezolvate la calculatorul electronic. 4. Udrişte C. Bucureşti.

ƒ Bază. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 6 ore.MODULUL IV SPAŢII VECTORIALE Parcurgând acest modul. în ordinea dată. intersecţii şi sume directe de subspaţii vectoriale. Vă recomandăm să vă constituiţi un caiet de probleme şi. Rezolvaţi cât mai complet problemele propuse şi cele conţinute în testul de autoevaluare. dimensiunea subspaţiului generat de un sistem de vectori. coordonatele unui vector într-o bază dată. format din două lecţii. inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. să vă fixaţi algoritmul de rezolvare pe etape. pentru fiecare tip de exerciţiu. exemple. veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definiţia spaţiului vectorial. Metoda de studiu trebuie să fie cea specifică disciplinelor matematice. ƒ Subspaţii vectoriale. ƒ Dependenţă şi independenţă liniară. dimensiune. ƒ Sume. de aceea se recomandă parcurgerea sa completă. sistem de generatori ai unui spaţiu vectorial. ƒ Schimbarea coordonatelor unui vector la schimbarea bazei. cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute cu creionul pe tot parcursul textului. proprietăţi ale bazei. 77 . cu o înlănţuire firească a noţiunilor. Materialul prezentat are o logică matematică corectă. matricea de trecere de la o bază la alta.

– Alta externă. ). punct. notată cu semnul (+). 2. Simbolul „1” din proprietatea 4) înseamnă elementul neutru al înmulţirii din corpul K. ƒ Schimbarea coordonatelor unui vector la schimbarea bazei. ƒ Dependenţă şi independenţă liniară. pentru orice x. matricea de trecere de la o bază la alta. sistem de generatori ai unui spaţiu vectorial. având operatorii în corpul K. Pentru a nu fi nevoie să precizăm de fiecare dată care litere desemnează vectori şi care litere desemnează scalari folosim următoarea convenţie de notaţie: vectorii îi notăm cu litere latine. α ( x + y ) = ax + ay. exemple. coordonatele unui vector într-o bază dată. iar cele din corpul K se numesc scalari. exemple Definiţie Reamintim că spaţiu vectorial peste corpul comutativ K înseamnă o mulţime V care are două operaţii: – Una internă.1 NOŢIUNI FUNDAMENTALE REFERITOARE LA SPAŢIILE VECTORIALE Parcurgând această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definiţia spaţiului vectorial. ( αβ ) x = α ( βx ) . 1x = x. 3. 78 . Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestei lecţii este de 4 ore. care îndeplineşte proprietăţile grupului abelian. L. 4. Această operaţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. dimensiune.LECŢIA IV. proprietăţi ale bazei. notată cu semnul ( . ( α + β ) x = ax + ay. Elementele din V se numesc vectori.IV. y ∈V şi orice α. care poate fi omis.1 Definiţie.1. ƒ Bază. iar scalarii îi notăm cu litere greceşti. β∈ K .

Aceasta înseamnă că: există scalarii α1 ..K .. Este un caz particular remarcabil al spaţiului V = M ( m. Obţinem un şir de spaţii vectoriale luând K = R . în capitolul “Calculul vectorial”. de lungime egală cu n. V = M ( m.)b] . L. n. x2 . Operaţiile şi proprietăţile acestora au fost definite. 79 . b ] ⊃ .K . V = V = spaţiul vectorilor fizici. 4. care definesc structura de spaţiu vectorial. K ) = mulţimea matricelor coloană.)b] se obţine tot o funcţie din C[(an. astfel încât α1 x1 + α 2 x2 + K + α n xn = θ . iar în loc de V oricare din şirul descendent de mulţimi: (1) (2) ( n) (∞) C[(0) a . Exemple 1. xn nu sunt liniar independenţi atunci ei se numesc liniar dependenţi. b ] ⊃ . ⊃ C[ a . 2. α 2 = 0. Faptul că acestea sunt spaţii vectoriale are următoarea semnificaţie: adunând două funcţii din C[(an. b ] de n ori derivabile şi cu derivate continui. precum şi proprietăţile acestora. Considerăm bine cunoscute operaţiile de adunare a matricelor şi de înmulţire a matricelor cu scalari. X n având coeficienţii în corpul comutativ K. corpul scalarilor fiind corpul R al numerelor reale. ⊃ C[ a . K ) .K. K ) = mulţimea matricelor de tip ( m. 5.2 Dependenţă liniară. V = K [ X1 .)b] înseamnă mulţimea funcţiilor reale definite pe intervalul [ a. Evident că orice combinaţie liniară care are toţi coeficienţii nuli este egală cu vectorul nul.... ⊃ Rn [ X ] .în care C[(an.. Adunarea polinoamelor şi înmulţirea polinoamelor cu elemente din K (un caz particular de polinoame. reprezentaţi de săgeţi.)b] sau înmulţind un număr real cu o funcţie din C[(an.. α n = 0 . α n .. bază. X 2 . n. anume cele de grad zero) îndeplinesc condiţiile din definiţia spaţiului vectorial. b ] ⊃ R[ X ] ⊃ .K . b ] ⊃ C[ a ... x2 . + α n xn = θ ⇒ α1 = 0.IV. α 2 . V = K n = M (1.1. xn din spaţiul vectorial V peste corpul K se numesc liniar independenţi dacă îndeplinesc următoarea condiţie: α1 x1 + α 2 x2 + . Dacă vectorii x1 .. b ] ⊃ C[ a . X n ] = mulţimea polinoamelor de n nedeterminate X 1 .. nu toţi nuli. 3. n ) formate cu elemente din corpul comutativ K. Condiţia de liniar independenţă a unui sistem de vectori exprimă faptul că o combinaţie liniară a acestora nu poate fi nulă decât atunci când toţi coeficienţii combinaţiei liniare sunt egali cu zero. respectiv demonstrate. n. teorema dimensiunii Vectori liniar independenţi Definiţie Vectorii x1 .K. X 2 .

În particular în spaţiul K[X] monoamele: 1. X n . . Numărul acestor matrice este. matricea de element generic aij . w . Într-adevăr. βr γ r r v α ≠ 0 .K.2. În spaţiul V = K [ X1 . t în care nu toţi coeficienr r v r r (coeficientul lui t este egal cu unu). e1 = ⎜ ⎟ ⎜ . de exemplu.K. v ... n. t sunt liniar v r r . ei constituie u dependenţi. ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝0⎠ ⎝0⎠ ⎝1⎠ 4. O combinaţie liniară a lor înseamnă α ij Eij care este tocmai matricea având pe linia i şi coloana j ∑ i. X 2 . Pe de altă parte polinoamele: f1 = 2 − 3 X + 5 X 2 ... În spaţiul vectorial V = M ( m. egal cu m. K ) să considerăm matricele Eij . adică toţi coeficienţii combinaţiei liniare sunt nuli.. v . v .2. n unde Eij înseamnă matricea în care elementul de pe linia i şi coloana j este egal cu unu şi toate celelalte elemente sunt egale cu zero. n. j = 1. m. w .K. presupunând c ă r v r r t o baz ă ş i deci se poate scrie ca o combina ţ ie liniar ă de u . atunci am avea: u = − v − w adică u s-ar afla în planul determinat de α α r r v şi w . v r r r Pe de altă parte orice sistem de patru vectori: u . 80 . În spaţiul V = K n menţionăm doar că notăm ei în loc de Eii : ⎛1⎞ ⎛0⎞ ⎛0⎞ ⎜0⎟ ⎜1⎟ ⎜0⎟ e1 = ⎜ ⎟ . f3 = −3 + X − 5 X 2 sunt liniar independente deoarece: f1 + f 2 + f3 = 0 . e2 = ⎜ ⎟ .Exemple v r r 1. 3. X 2 . j elementul aij ... t sunt liniar dependenţi. w . de unde rezultă t − αu − β v − γw = θ . Deci vectorii u . Ori dacă un polinom este nul înseamnă că toţi coeficienţii săi sunt nuli. ⎟ ⎜ . Deci din ∑ αij Eij = 0 i. dacă αu + βv + γw = 0 şi dacă .. altfel spus. 2. Într-adev ă r. v . i = 1.K. X n ] orice sistem de monoame este un sistem liniar independent: în fond. u . X .. fireşte. În spaţiul orice sistem de trei vectori necoplanari. v . v . o combinaţie liniară de monoame înseamnă un polinom ai cărui coeficienţi sunt tocmai coeficienţii combinaţiei liniare. w sunt r r r liniar independenţi.K sunt liniar independente. w sunt necoplanari. f 2 = 1 + 2 X . j rezultă că toate elementele matricei sunt nule. ⎟ ⎜ . w: r r r r r r r r t = αu + β v + γw . Am găsit o combinaţie v r r r ţii sunt nuli liniară nulă a vectorilor u .

astfel încât: x = α1 x1 + α 2 x2 +K + α n xn ”.K . c. b.K . b. x2 .K.K . Evident că această mulţime constituie un subspaţiu. xn . X 2 . dacă vectorii a.K . El se numeşte subspaţiul generat de vectorii x1 . cu operaţiile induse. n. atunci A = α ij Eij . Este uşor de observat că dacă V' este subspaţiu atunci este o parte stabilă faţă de operaţiile spaţiului şi. În spaţiul V = K [ X1 . dacă A = α ij . În spaţiul V = M ( m. Dacă subspaţiul generat de vectorii x1 .K . Pe de altă parte. α n ∈ K .K . b. xn ] mulţimea combinaţiilor liniare ale vectorilor x1 . constituie un spaţiu vectorial. Am demonstrat în capitolul 3 că daţi fiind trei vectori necoplanari a.K . e2 . c sunt coplanari atunci ei nu constituie un sistem de generatori deoarece vectorii care nu sunt conţinuţi în planul vectorilor a. x2 . Exemple 1. pentru un sistem de vectori notăm [ x1 . X n ] monoamele constituie un sistem (infinit) de generatori.K. xn este egal cu întreg spaţiul V atunci sistemul de vectori x1 . en constituie un sistem de generatori. În acest caz spunem că spaţiul V este finit generat. De exemplu. K ) aceleaşi matrice Eij care au servit mai înainte ca exemplu de sistem liniar independent constituie şi un sistem de generatori În fond. α 2 . 3. xn se numeşte sistem de generatori ai spaţiului V. x2 . x2 . toţi vectorii spaţiului se exprimă ca nişte combinaţii liniare ale acestora. La fel. În fond orice polinom este o combinaţie liniară de monoame. Prin urmare faptul că x1 . x2 .Sistem de generatori ai unui spaţiu vectorial Definiţii O submulţime V' a lui V se numeşte subspaţiu dacă îndeplineşte următoarea condiţie: orice combinaţie liniară de vectori din V' se află tot în V'. în spaţiul V = K n matricele ( ) ∑ i. 2. xn . xn constituie un sistem de generatori ai spaţiului V se exprimă astfel: „Pentru orice x∈V există α1 .K . j coloană e1 . Prin urmare orice sistem de trei vectori necoplanari constituie un sistem de generatori. Faptul că vectorii x1 . x2 . 81 . x2 . c nu pot fi combinaţii liniare de ei. xn constituie un sistem de generatori înseamnă că toţi vectorii spaţiului se exprimă ca nişte combinaţii liniare ale acestora.

Coordonatele unui vector (deci ale unei matrice) în această bază sunt tocmai elementele care alcătuiesc matricea respectivă. en constituie o bază a spaţiului K n . x2 .K . baza formată din matricele Eij . xn sunt liniar independenţi deducem: α1 − β1 = 0. en se numeşte baza canonică a spaţiului V = K n . K ) matricele Eij constituie atât un sistem de generatori cât şi un sistem liniar independent.K. 2. La fel. xn : x = α1 x1 + α 2 x2 +K + α n xn . denumirea de bază pe care am atribuit-o. e2 . se numeşte baza canonică a spaţiului. X 2 . 2.K. x2 . De aceea această bază se numeşte baza canonică a spaţiului K [ X1 .K. Coeficienţii α1 . Mai precis. α 2 . În spaţiul V = M ( m. Constituie un sistem de generatori ai spaţiului V. Am arătat că în spaţiul orice sistem de trei vectori necoplanari constituie şi un sistem liniar independent şi un sistem de generatori. α 2 − β2 = 0. deci acest sistem de matrice constituie o bază. e2 . K . Printre ele. xn . α n ai acestei combinaţii liniare sunt unic determinaţi de vectorul x. iar din faptul că vectorii x1 .K. Coordonatele unui vector (deci ale unui polinom) în această bază sunt tocmai coeficienţii polinomului. X n ] monoamele constituie o bază. x2 . Sunt liniar independenţi. 3. Aşadar dacă vectorii x1 . X n ] . vectorii e1 . În particular baza formată din vectorii e1 .K . corespunde cerinţelor definiţiei pe care am formulat-o mai sus pentru noţiunea de bază. Exemple 1. xn care îndeplineşte următoarele două condiţii: 1.K . xn constituie o bază atunci orice vector x se scrie în mod unic ca o combinaţie liniară de vectorii bazei: x = α1 x1 + α 2 x2 + K + α n xn . Coordonate Definiţie Se numeşte bază a spaţiului vectorial V un sistem de vectori x1 . La fel ca şi în spaţiul ne aşteptăm ca şi în acest spaţiu să existe mai multe baze. α 2 . X 2 . atunci ar rezulta: x − x = θ = ( α1 − β1 ) x1 + ( α 2 − β2 ) x2 +K + ( α n − βn ) xn .Baze ale unui spaţiu vectorial. 82 . Prima condiţie asigură că în această scriere coeficienţii α1 . n. Într-adevăr. A doua condiţie asigură că orice vector se poate scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor x1 . În spaţiul V = K [ X1 .K . dacă am avea şi x = β1 x1 + β2 x2 +K + βn xn .K . α n − βn = 0. având proprietatea pe care am menţionat-o.K . α n fiind unic determinaţi de vectorul x se numesc coordonatele vectorului x în baza x1 . în capitolul 3. x2 . x2 . unui sistem de trei vectori necoplanari. Deci ei constituie o bază.

.... Demonstraţie............α mn λ n = 0 Acest sistem este omogen şi are m ecuaţii şi n necunoscute...α λ = 0 ⎪ 21 1 22 2 2n n ⎨ ⎪ ... + α m1 xm ⋅λ1 ⎪ ⎪ y2 = α12 x1 + α 22 x2 + ... x2 ....... În particular vectorii y1 .......... Rangul matricei coeficienţilor nu poate să depăşească numărul m al liniilor.K........... K .Teorema dimensiunii Dacă spaţiul V are un sistem finit de generatori atunci oricare două baze ale spaţiului au acelaşi număr de elemente. K . ⎪ ⎩ yn = α1n x1 + α 2 n x2 + ... + α m 2 xm ⋅λ 2 ⎨ ⎪ ...... Cum vectorii x1 .....K..... xm din această combinaţie liniară: ⎧ α11λ1 + α12 λ 2 + ........ xm sunt liniar independenţi această ecuaţie vectorială este echivalentă cu un sistem de m ecuaţii scalare ce constau în anularea coeficienţilor vectorilor x1 ..... + α mn λ n ) xm = θ Ţinând seama că vectorii x1 . Conform teoremei Kronecker –Capelli sistemul este nedeterminat.... K .. y2 ........ x2 ... yn două baze ale spaţiului V şi presupunem.... xm constituie o bază. xm : (α11λ1 + α12 λ 2 + ..... deci admite cel puţin o 0 0 soluţie nebanală. xm şi y1 ...... λ 0 n nu toţi nuli. Considerăm cazul când m < n ............... care 83 ... x2 ....... x2 ..... K .. prin reducere la absurd. λ 2 . Două situaţii sunt atunci posibile: sau m < n . + α mn xm ⋅λ n Căutăm necunoscutele scalare λ1 . Pe de altă parte ipoteza de reducere la absurd prevede că m < n ..... Fie x1 . x2 . λ n care să verifice ecuaţia vectorială: λ1 y1 + λ 2 y2 + K + λ n yn = 0 Din egalităţile de mai sus combinaţia liniară λ1 y1 + λ 2 y2 + K + λ n yn se poate exprima în funcţie de x1 .... + α1n λ n ) x1 + (α 21λ1 + α 22 λ 2 + . sau m > n ...... yn : ⎧ y1 = α11 x1 + α 21 x2 + ..... λ 2 . y2 ... că m ≠ n .... K. orice vector se poate scrie ca o combinaţie liniară de ei. ⎪ ⎩α m1λ1 + α m 2 λ 2 + ....α1n λ n = 0 ⎪ α λ + α λ + .. Deci există un sistem de scalari λ1 ... + α 2 n λ n ) x2 + .... K .... (α m1λ1 + α m 2 λ 2 + .

Din această teoremă rezultă că numărul vectorilor unei baze reprezintă o caracteristică a spaţiului. y2 .. + α x ⎪ 2 12 1 22 2 n2 n .3 Formula de schimbare a coordonatelor la schimbarea bazei Forma matriceală Fie V un spaţiu vectorial peste corpul comutativ K şi două baze ale acestui spaţiu: x1 ... Dar aceasta înseamnă că vectorii y1 .IV... y2 ... ⎨ ...... K .E.. ⎪ ⎪ ⎩ yn = α1n x1 + α 2 n x2 + .... Q.. K ..verifică ecuaţiile sistemului. Deci ipoteza că m < n este falsă.. Acest lucru dă consistenţă următoarei definiţii: Se numeşte dimensiunea spaţiului V numărul vectorilor unei baze din V.1. K .. K . care sistem este echivalent cu ecuaţia vectorială: λ1 y1 + λ 2 y2 . a coordonatelor ξ în funcţie de coordonatele η ... subspaţiile d şi π au fost numite subspaţii de dimensiune unu respectiv doi. + α nn xn Coeficienţii acestor combinaţii liniare formează o matrice pătratică: 84 .. Orice vector x al spaţiului va avea unele coordonate în prima bază şi alte coordonate în a doua bază. y2 . Observaţii 1. În mod analog se respinge şi ipoteza m > n ... xn şi y1 . xn .... ⎧ y1 = α11 x1 + α 21 x2 + . yn în funcţie de vectorii bazei x1 ..... yn .. Observăm că această denumire corespunde sensului noţiunii de dimensiune precizat mai sus.. x2 .... λ n yn = 0 ..K .K . x = ζ1 x1 + ζ 2 x2 + K + ζ n xn x = η1 y1 + η2 y2 + K + ηn yn Ne propunem să stabilim formule care să permită calculul coordonatelor η în funcţie de coordonatele ξ şi invers... + α n1 xn ⎪ y = α x + α x + ... yn sunt liniar dependenţi... În acest scop să scriem vectorii y1 .D. ceea ce contrazice faptul că ei formează o bază. În spaţiul .... x2 . L.

K . .⎛ α11 α12 . ⎜ .. yn înapoi la baza x1 .K.. K . Relaţiile: x = ζ1 x1 + ζ 2 x2 + K + ζ n xn .. K . yn .K. x = η1 y1 + η2 y2 + K + ηn yn . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜α ⎟ ⎝ n1 α n 2 . x2 . xn .K. x2 . K . Dar această matrice nu poate fi decât matricea unitate.. .. x2 . T ⋅ S = I n de unde rezultă că matricea T este invesabilă şi matricea de trecere S este tocmai inversa matricei T : S = T 1 . K .K. în membrul drept se înmulţeşte o matrice linie formată din vectori cu o matrice pătratică formată din scalari.. y2 . Aşadar.. ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ξ ⎟ ⎜η ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ Înlocuind în a doua relaţie matricea linie ( y1 .. xn ) ⋅ T ⋅ S adică matricea produs T⋅ S joacă rolul matricei de trecere de la baza x1 . . xn ) ⎜ ⎟ . α1n ⎞ ⎜α ⎟ α α .. α nn ⎠ care se numeşte matricea de trecere de la baza x1 . K . xn la baza y1 . xn ) = ( y1 . xn ea va îndeplini relaţia corespunzătoare: ( x1 . K .K.. yn ) ⋅ S Folosind ultimele două relaţii se obţine: ( x1 . xn ) = ( y1 . x2 . xn . y2 .. Înmulţirea se face folosind operaţia externă. xn se pot scrie sub formă matriceală astfel: ( y1 .K. xn la ea însăşi. x2 . xn ca nişte combinaţii liniare de x1 . yn ) . Notând cu S matricea de trecere de la baza y1 . x2 . Relaţiile care exprimă vectorii x1 ..S = ( x1 .. yn ) ⎜ 2 ⎟ .. T =⎜ ⎜ ..K. yn ) în funcţie de matricea linie ( x1 . x2 . xn ) obţinem: 85 . x = ( y1 y2 ..K. x2 .. K .. din cauza unicităţii scrierii vectorilor ca nişe combinaţii liniare a vectorilor unei baze. ⎟ ⎜ . y2 .. K . xn ) ⋅ T În această relaţie. x2 . y2 .K. 21 22 2 n ⎟. K . y2 . se pot scrie şi ele sub formă matriceală astfel: ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ η1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜η ⎟ 2 x = ( x1 x2 . x2 . După cum se observă... y2 .. în acest caz baza x1 . x2 . x2 . de înmulţire a scalarilor cu vectori. această matrice se alcătuieşte plasând pe coloane coordonatele vectorilor y1 . y2 . yn ) = ( x1 . yn în baza x1 .

. Matricea de trecere de la coordonatele vechi. xn ) .. la baza nouă ( y1 .. yn ) . ξ. la coordonatele noi.... K. este T −1 iar matricea de trecere de la coordonatele noi. K.. ⎟ ⎜ ⎜η ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ( y1 . x2 . η.. ⎟ ⎜ ⎜η ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ adică: ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ 2 ⎟ =T ⎜ . xn ) T ↓ ↑ T −1 ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ de la baza nouă la baza veche este T −1 .. x2 ...K. vectorii bazei se plasează într-o matrice linie... ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ T −1 ↓ ↑ T ⎛ η1 ⎞ ⎜η ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ ⎜η ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ⎛ η1 ⎞ ⎜η ⎟ ⎜ 2 ⎟ .. de unde: ⎜ ... xn ) ⋅ T ⎜ ..x = ( y1 y2 ⎛ η1 ⎞ ⎜η ⎟ . y2 . În concluzie: dacă T este matricea de trecere de la baza ( x1 .. atunci ea este inversabilă şi matricea de trecere ( x1 . yn ) ⎜ 2 ⎟ = ( x1 ... este T. ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ηn ⎠ ⎛ η1 ⎞ ⎜η ⎟ ⋅⎜ 2 ⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ .. y2 . yn ) După cum se observă... η. iar coordonatele se plasează într-o matrice coloană: 86 . în relaţiile matriceale deduse.. ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎝ ηn ⎠ ⎛ η1 ⎞ ⎜η ⎟ ⎜ 2 ⎟ = T −1 ⎜ . ξ.. la coordonatele vechi.. x2 .

. Forma concentrată care va fi prezentată în continuare încearcă să rezolve acest neajuns. De exemplu. ⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎜η ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ Forma matriceală a formulelor este sintetică şi înlesneşte efortul de reţinere a lor. Să mai notăm cu βij elementul generic al matricei T − I .. 4 reprezintă coloana. yn ) = ( x1 x2 ... elementul generic al acesteia îl vom nota αij în care.. x2 ... în matricea linie ( x1 . repetăm. reprezintă linia.. K.. i.. ⎟ ⎜ .xn ) ⋅ T ( x1 x2 .. se scriu astfel: 87 .. ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ notarea elementelor nu corespunde acestei convenţii deoarece indicele reprezintă linia şi deci ar trebui să fie plasat sus. ⎜ . Această formă are însă dezavantajul că nu exprimă nemijlocit vectorii bazelor şi coordonatele vectorilor prin intermediul matricelor şi a operaţiei de înmulţire a matricelor. ξ 2 .. În ce priveşte matricea T. Dar în matricea coloană.. ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ 2 ⎟. ξ n . de transformare a vectorilor bazelor şi de transformare a coordonatelor. iar indicele coloanei îl plasăm jos... ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜η ⎟ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ η1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 2 ⎟ = T ⎜ η2 ⎟ ⎜ . iar indicele inferior. De exemplu. xn ) notaţia elementelor corespunde acestei convenţii: indicele reprezintă coloana şi este plasat jos.xn ) = ( y1 y2 . K. α 3 reprezintă elementul de pe linia patru şi coloana trei din matricea T. indicele superior. Cu aceste modificări ale notaţiilor cele patru formule . Forma concentrată a lui Einstein Pornim de la următoarea convenţie de notaţie: în elementul generic al unei matrice indicele liniei îl plasăm sus.( y1 y2 . yn ) ⋅ T −1 ⎛ η1 ⎞ ⎛ ξ1 ⎞ ⎜η ⎟ ⎜ξ ⎟ 2 1 − ⎜ ⎟ =T ⎜ 2 ⎟ ⎜ . j... Prin urmare vom schimba modul de scriere a coordonatelor plasând indicii sus: ξ1 .

. vr . vr .1. în fiecare din cele două cazuri. acesta se reţine sau nu. unul superior şi celălalt inferior. vr . x2 adică nu se reţine vectorul x1 . Dacă acest sistem este liniar independent atunci se ia în a doua etapă sistemul v1 . în prima etapă. Demonstraţie Vom construi o bază care conţine vectorii v1 . vr . βij y j . în a doua etapă se consideră sistemul v1 . L. v2 . x1 . v2 . j =1 În sfârşit în aceste formule. Formulele devin: yi = αij x j . v2 . În etapa n + 1 .yi = xi = ∑ n n αij x j . ηi = βij ξ j . xi2 . K . j =1 n n ∑ j =1 ∑ αij η j . În etapa a treia. după aceeaşi regulă ca şi în etapele doi şi trei. v2 . K . . Considerăm.IV. xis despre care vom arăta că îndeplineşte cele două condiţii din definiţia bazei. K .. v2 . K . Din construcţie sistemul este liniar independent: nu s-ar fi reţinut vectorul xis dacă sistemul ar fi liniar dependent.. ξi = αij η j .. înlocuindu-l prin convenţia: dacă se repetă un indice. v2 ..4 Proprietăţi ale bazei Propoziţia 1 Orice sistem liniar independent de vectori v1 . S-a obţinut astfel un sistem de vectori: v1 . Spaţiul V fiind finit generat. vr din spaţiul vectorial finit generat V se poate completa până la o bază a spaţiului. xi1 . x2 . adică se reţine vectorul x1 . atunci se subînţelege sumarea după acel indice luând valori de la 1 la n. suprimăm semnul de sumare. K . xi = βij y j . K . xn . Dacă este liniar dependent atunci. . 88 . vr .. el admite o bază finită x1 . x1 . η = ξ = i i j =1 ∑ βij ξ j . x2 . sistemul de vectori v1 . Vectorul x2 se reţine sau nu după cum sistemul (având ca ultim vector pe x2 ) este liniar independent sau liniar dependent. adăugăm vectorul x3 după ce s-a reţinut sau s-a exclus vectorul x2 . ultimul vector adăugat fiind xn .

K . xis . vr .K . fie x1 . 89 .K . v2 . is ∑ α jxj În suma a doua. vr . nu toţi nuli. astfel încât α1v1 + α 2 v2 + K + β x1 = 0 . deci atunci când x1 nu se reţine în şir. toţi vectorii x j . Prin urmare o bază este un sistem liniar independent căruia dacă-i mai adăugăm un vector. x1 este liniar dependent. Această bază ar avea n + 1 vectori. Rezultă: x1 = − α1 α α v1 − 2 v2 − . K . xn : x = α1 x1 + α 2 x2 + K + α n xn . K . xi2 .. x2 . xn cei care nu se reţin în şirul v1 . i2 .K . xis .E. K . vr . v2 .Să revenim acum la etapa întâia şi să considerăm cazul când v1 . K ..K . xis şi altă parte cu acei xi care nu au fost reţinuţi în şir: x = α1 x1 + α 2 x2 + K + α n xn = ∑ αi xi k =1 k s k + j ≠ i1 . sistemul îşi pierde calitatea de liniar independenţă. Împărţim suma din membrul drept în două părţi: o parte cuprinzând termenii care conţin acei vectori xi care au fost reţinuţi în şirul v1 . xi2 . vr . xi1 .K . deoarece în spaţiul V există deja baza x1 . Înseamnă că există scalarii: α1 . xi1 .K . Observaţie Din propoziţia demonstrată mai sus rezultă că o bază a unui spaţiu vectorial se poate caracteriza ca un sistem liniar independent maximal (adică un sistem liniar independent care nu este strict conţinut în alt sistem liniar independent). K . Într-adevăr. xis . Făcând înlocuirile şi reducerile de termeni asemenea se obţine o combinaţie liniară de v1 . se pot scrie. α r şi β . de unde ar rezulta că toţi ceilalţi coeficienţi α sunt nuli.K . Rezultă. v2 . xi2 . conform propoziţiei 1 că există o bază care conţine aceşti vectori. vr .K . ca nişte combinaţii liniare de vectorii din acest şir..D. − r vr β β β adică dintre vectorii x1 . xis se pot scrie ca nişte combinaţii liniare de vectorii deja reţinuţi. În mod sigur β ≠ 0 deoarece dacă β = 0 atunci am avea α1v1 + α 2 v2 + K + α r vr = 0 . vr .. x2 . aşa cum am stabilit. Vom arăta acum că orice vector x se scrie ca o combinaţie liniară de vectorii v1 .. v2 . ceeace contrazice teorema dimensiunii. xi2 . În primul rând x se poate scrie ca o combinaţie liniară de vectorii bazei x1 . α 2 . x2 . v2 .K . v este liniar independent. xn care are n vectori.K . v2 . xi1 . xi2 . xn o bază şi să presupunem că există vectorul v astfel că sistemul x1 . fiind cei care nu au fost reţinuţi în şirul v1 .. xi1 . x2 . xn . xi1 . Q. x2 .K .

Criteriu Dacă numărul vectorilor unui sistem liniar independent este egal cu dimensiunea spaţiului atunci acel sistem de vectori constituie o bază. Într-adevăr, fie n dimensiunea spaţiului şi fie v1 , v2 ,K , vn un sistem liniar independent. Conform propoziţiei 1, există o bază care conţine vectorii v1 , v2 ,K , vn . Respectiva bază nu poate să mai conţină alţi vectori în afară de v1 , v2 ,K , vn deoarece numărul lor ar întrece dimensiunea spaţiului. Propoziţia 2 Din orice sistem de generatori ai unui spaţiu vectorial V se poate extrage o bază. Demonstraţie Fie v1 , v2 , K, vm un sistem de generatori ai spaţiului V . Avem de demonstrat că o parte a acestor vectori formează o bază. Două situaţii sunt posibile: sau sistemul este liniar independent, sau este liniar dependent. Dacă este liniar dependent atunci el constituie o bază, şi deci demonstraţia propoziţiei este încheiată. Dacă sistemul este liniar independent atunci există nişte scalari a1 , a2 , K , am , nu toţi nuli, astfel încât: α1v1 + α1v1 + K + α m vm = 0 . Renumerotând eventual vectorii putem presupune că am ≠ 0 . Se poate atunci scrie: vm = −
α α1 α v1 − 2 v2 − ... − m −1 vm −1 , αm αm αm

ceea ce înseamnă că vectorii v1 , v2 , K , vm −1 constituie un sistem de generatori. Acestui nou sistem de generatori i se aplică acelaşi tratament ca sistemului iniţial, ducând, fie la găsirea unei baze, deci la încheierea demonstraţiei, fie la eliminarea unui vector din sistemul de generatori. Dat fiind că numărul vectorilor sistemului iniţial este finit, rezultă că după un număr finit de paşi se ajunge la o bază. Q.E.D. Observaţie O bază se poate caracteriza ca un sistem minimal de generatori, adică un sistem de generatori din care dacă se exclude un vector, noul sistem de vectori nu mai are calitatea de sistem de generatori. Într-adevăr, fie x1 , x2 ,K , xn o bază şi presupunem, prin reducere la absurd, că suprimând unul dintre vectorii bazei, noul sistem ar fi încă sistem de generatori. Pentru a fixa ideile, renumerotând eventual vectorii bazei putem presupune că vectorul suprimat este chiar xn . Propoziţia 2 ne asigură că din sistemul de vectori x1 , x2 ,K , xn −1 se poate extrage o bază. Această bază ar avea
90

cel mult n − 1 vectori. Am ajuns la o contradicţie cu teorema dimensiunii deoarece în spaţiul V există o bază cu n vectori: x1 , x2 ,K , xn . Criteriu Dacă numărul vectorilor unui sistem de generatori este egal cu dimensiunea spaţiului, atunci acel sistem de generatori constituie o bază. Într-adevăr, conform propoziţiei 2, din acest sistem de generatori se poate extrage o bază. Dar dacă prin aceasta s-ar suprima cel puţin un vector s-ar ajunge la o bază care ar avea mai puţini vectori decât dimensiunea spaţiului, cea ce este absurd.

L.IV.1.5 PROBLEME PROPUSE
PP.IV.1.5.1 Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi S o mulţime nevidă. Definim F = { f f : S → V } , ( f + g )( x ) = f ( x ) + g ( x ) , ( ∀ ) f , g ∈ F ,

( tf )( x ) = tf ( x ) , ( ∀ ) t ∈ K , ( ∀ ) x ∈ S . Să se arate că F este spaţiu vectorial peste K. PP.IV.1.5.2 Fie V = { x x ∈ , x > 0} . Pentru ( ∀ ) x, y ∈V şi ( ∀ ) s ∈ , definim x ⊕ y = xy , s x = x s . Să se arate că (V , ⊕, ) este spaţiu vectorial peste .
b) v1 = (1,1,1) , v2 = ( −1,1,0 ) , v3 = ( 0,1, −1) . PP.IV.1.5.4 Arătaţi că următoarele familii de vectori sunt baze ale spaţiului vectorial 3 : a) v1 = ( 2,2, −1) , v2 = (1,1,2 ) , v3 = (1, −1,0 ) ; b) v1 = (1,1,1) , v2 = ( −1,1,0 ) , v3 = ( 0,1, −1) ;
PP.IV.1.5.5 Arătaţi că vectorii următori formează o bază pentru determinaţi coordonatele vectorului v = ( 2,1,3,4 ) în această bază:
4

PP.IV.1.5.3 Să se arate că vectorii următori sunt liniar independenţi în a) v1 = ( 0,2,1) , v2 = (1,0,1) , v3 = (1,3,5 ) ;

3

:

şi

v1 = ( 2,3,4,1) , v2 = ( 3, −1,1, −2 ) , v3 = ( −1,2, −3,4 ) , v4 = ( 5, −7,6, −7 ) . PP.IV.1.5.6 Să se stabilească formulele de transformare a coordonatelor ′ , v2 ′ , v3 ′ } , în spaţiile când se trece de la o bază B = {v1, v2 , v3} , la alta, B′ = {v1 vectoriale menţionate, unde: 1) v1 = ( −1,2,1) , v2 = (1, −2,1) , v3 = ( 0,1,1) ,
′ = (1, −1,1) , v2 ′ = ( 0,1, −1) , v3 ′ = (1,1,0 ) , în v1
3

;

2) v1 = 1, v2 = t , v3 = t 2 ′ = 1 − t , v2 ′ = 1 + t 2 , v3 ′ = t 2 − t , în spaţiul vectorial al polinoamelor cu v1 coeficienţi reali, de grad cel mult 2.
91

L.IV.1.6 TEST DE AUTOEVALUARE
m × n cu elemente din corpul K ( K = sau ) este spaţiu vectorial peste corpul K în raport cu adunarea matricelor şi cu înmulţirea dintre un element din K şi o matrice. Să se arate că matricele: 0 . . . 0 . . . 0 . . . . . . . . . 0 . . . 1 . . . 0 i Eij = . . . . . . . . . 0 . . . 0 . . . . j constituie o bază a lui M m×n ( K ) şi că dim M m×n ( K ) = mn . TAev.IV.1.6.2 Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n şi B = {u1, u2 ,..., un } , B′ = {v1, v2 ,..., vn } şi B′′ = {w1, w2 ,..., wn } , trei baze diferite ale matricea de trecere de la baza B′ la baza B şi T = tij matricea de trecere de la baza B′′ la baza B′ Să se arate că S ⋅ T este matricea de trecere de la baza B′′ la baza B . 4 TAev.IV.1.6.3 Fie în familiile de vectori B = {v1, v2 , v3 , v4 } şi B′ = {u1, u2 , u3 , u4 } , unde: v1 = (1,2, −1,0 ) , v2 = (1, −1,1,1) , v3 = ( −1,2,1,1) , v4 = ( −1, −1,0,1) şi u1 = ( 2,1,0,1) , u2 = ( 0,1, 2,2 ) , u3 = ( −2,1,1,2 ) , u4 = (1,3,1,2 ) . sale. Fie S = sij
4 şi să se determine Să se arate că fiecare familie este o bază pentru coordonatele vectorului w = ( 2,1, −1,3) în fiecare bază. Să se determine matricea de trecere de la baza B = {v1, v2 , v3 , v4 } la baza B′ = {u1, u2 , u3 , u4 } şi să se verifice coordonatele lui w în cele două baze cu ajutorul matricei de trecere. TAev.IV.1.6.4 Fie 3 [ X ] spaţiul vectorial al polinoamelor cu coeficienţi reali, de grad cel mult 3, în nedeterminata X . Arătaţi că fiecare din sistemele de polinoame:

TAev.IV.1.6.1 Să se arate că mulţimea M m×n ( K ) a matricelor de tipul

{ b) B′ = {1 + X

a) B = 1, X , X 2 , X 3 ;
2

}

, X + X 2, X 2, X 3 + X 2 ;

}

2 3 ⎧ ⎪ ( X − 1) ( X − 1) ( X − 1) ⎫ ⎪ , , c) B′′ = ⎨1, ⎬; 1! 2! 3! ⎪ ⎪ ⎩ ⎭

92

este o bază pentru 3 [ X ] . Să se reprezinte polinomul f = X 3 − X 2 − X + 1 ca o combinaţie liniară cu coeficienţi reali în fiecare dintre cele trei baze. Să se determine matricea de trecere între fiecare două dintre cele trei baze. TAev.IV.1.6.5 Fie vectorii v1 = (1 − i,0, 2i ) , v2 = ( i,1,0 ) , v3 = ( 2 − i,1, i ) din
3

w2 = 2v1 − (1 + i ) v2 + 3iv3 Să se rezolve ecuaţia în x : 2v1 − ix = (1 − i ) v2 . TAev.IV.1.6.6 Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n peste corpul K ( K = sau ) . Să se arate că dacă vectorii a1, a2 ,..., an sunt liniar independenţi, atunci şi vectorii b1 = a1, b2 = a1 + a2 ,..., bn = a1 + a2 + ... + an sunt liniar independenţi.

. Să se calculeze: w1 = (1 + 2i ) ⎡ ⎣( 2 + i )( 3v1 + iv2 ) + (1 − i )( 2iv1 − 3v2 ) ⎤ ⎦

şi

93

LECŢIA IV.2 SUBSPAŢII VECTORIALE. OPERAŢII CU SUBSPAŢII VECTORIALE
Parcurgând această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Subspaţii vectoriale, dimensiunea subspaţiului generat de un sistem de vectori; ƒ Sume, intersecţii şi sume directe de subspaţii vectoriale; Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestei lecţii este de 2 ore.

L.IV.2.1 Subspaţiul vectorial generat de un sistem de vectori
Acest paragraf oferă încă un criteriu puternic pentru verificarea liniar independenţei vectorilor, în particular pentru baze, în spaţii finit generate. Considerăm o bază x1 , x2 ,K , xn în spaţiul vectorial V şi v1 , v2 ,K, vm un sistem oarecare de vectori, despre care nu se presupune nici că este liniar dependent nici sistem de generatori. Ei se scriu, fireşte, ca nişte combinaţii liniare de vectorii bazei:
⎧ v1 = α11 x1 + α 21 x2 + ... + α n1 xn ⎪ v = α x + α x + ... + α x ⎪ 2 12 1 22 2 n2 n . ⎨ ............................................ ⎪ ⎪ ⎩vm = α1m x1 + α 2 m x2 + ... + α nm xn

Plasând, ca de obicei, coordonatele celor m vectori pe coloane, se formează o matrice de tip ( n, m ) :
⎛ α11 α12 ... α1m ⎞ ⎜α ⎟ 21 α 22 ... α 2 m ⎟ ⎜ . A= ⎜ ... ... ... ... ⎟ ⎜ ⎟ ⎜α ⎟ ⎝ n1 α n 2 ... α nm ⎠ Pe de altă parte vectorii v1 , v2 , K , vm generează un subspaţiu, pe care l-am notat [ v1 , v2 , K, vm ] . El este constituit din mulţimea combinaţiilor liniare a
94

vectorilor v1 , v2 ,K, vm . Între acest subspaţiu şi matricea A există următoarea legătură: Teoremă dim [ v1 , v2 ,K, vm ] = rang ( A ) . Demonstraţie. Fie r = dim [ v1 , v2 ,K, vm ] . Înseamnă că orice bază a subspaţiului [v1 , v2 ,K, vm ] are r vectori. Ne propunem să demonstrăm că rang ( A) = r . Aşa cum am spus vectorii v1 , v2 ,K , vm nu constituie un sistem de generatori ai spaţiului V. Dar ei constituie, bineînţeles, un sistem de generatori pentru subspaţiul generat de ei, adică [ v1 , v2 ,K, vm ] . Comform Propoziţiei 2, din acest sistem de generatori se poate alege o bază a subspaţiului [v1 , v2 ,K, vm ] formată, aşa cum am spus, din r vectori. Renumerotând vectorii v1 , v2 ,K , vm , putem presupune că vectorii bazei sunt chiar primii r vectori: v1 , v2 ,K, vr . Renumerotarea vectorilor v1 , v2 ,K, vm modifică matricea A în sensul schimbării ordinii coloanelor ei. Dar aceasta nu modifică rangul matricei A. Pentru a demonstra că rang ( A ) = r , vom verifica cele două condiţii din definiţia rangului. Deoarece vectorii v1 , v2 ,K, vr sunt liniar independenţi (ei constituind o bază) rezultă că ecuaţia vectorială
λ1v1 + λ 2 v2 + K + λ r vr = 0

în necunoscutele scalare λ1 , λ 2 , K , λ r are numai soluţia banală: λ1 = 0,
λ1 = 0, λ 2 = 0, K , λ r = 0

Înlocuind în această ecuaţie vectorială pe v1 , v2 , K , vr prin combinaţii liniare de x1 , x2 ,K , xn ecuaţia devine:

( α11λ1 + α12 λ 2 + ... + α1r λ r ) x1 + ( α 21λ1 + α 22 λ 2 + ... + α 2r λ r ) x2 +
....................................... ( α n1λ1 + α n 2 λ 2 + ... + α nr λ r ) xn = θ

Vectorii x1 , x2 ,K , xn fiind liniar independenţi, ca vectori ai unei baze, ecuaţia vectorială scrisă sub această formă este echivalentă cu următorul sistem de n ecuaţii scalare:

95

. Deci ecuaţia vectorială: λ1v j1 + λ 2 v j2 + ....... + α1r λ r = 0 ⎪α λ + α λ + ...... Fie M r +1 un astfel de minor şi să notăm j1 ..K ..... v2 . xn ecuaţia devine: ⎧ α1 j λ1 + α1 j λ 2 + .⎧ α11λ1 + α12 λ 2 + .. v jr +1 prin combinaţiile lor liniare de x1 . jr +1 coloanele din matricea A.K ..v j2 ......... Înseamnă că matricea coeficienţilor are un minor de ordinul r nenul......... xn deducem că această ecuaţie vectorială este echivalentă cu sistemul de n ecuaţii scalare ce constau în anularea celor n coeficienţi ai vectorilor x1 ....... x2 .. deoarece sunt în număr de r + 1 şi Dim [ v1 . are soluţii nebanale.. + α 2 jr +1 λ r +1 x2 + ⎨ ⎪... λ 2 ... x2 ................... + α nr λ r = 0 Acest sistem liniar şi omogen este echivalent cu ecuaţia vectorială.. + α 2 jr +1 λ r +1 = 0 ⎨ ⎪.. Vectorii j1 ...K ........ Rămâne de demonstrat condiţia a doua: că orice minor de ordinul r + 1 este nul...... Dar matricea coeficienţilor sistemului este blocul matricei A format cu primele r coloane Aşadar matricea A are un minor de ordinul r nenul şi astfel prima condiţie din definiţia rangului este îndeplinită. aşa cum am spus. λ r are cel puţin o soluţie nebanală..K ............ deci are numai soluţia banală.. ⎨ .. + α njr +1 λ r +1 xn = θ ⎪ ⎩ nj1 1 ( ( ) ) ( ) Folosind iarăşi liniar independenţa vectorilor x1 ... Înlocuind în această ecuaţie vectorială vectorii v j1 . Conform teoremei Kronecker-Capelli rangul matricei coeficienţilor este egal cu numărul necunoscutelor... + α1 jr +1 λ r +1 = 0 ⎪ ⎪α 2 j1 λ1 + α 2 j2 λ 2 + .... + α1 j λ r +1 x1 + 1 2 r +1 ⎪ ⎪ ⎪ α 2 j1 λ1 + α 2 j2 λ 2 + ......... x2 ........ adică r. jr +1 sunt liniar dependenţi..... j2 .. ⎪α λ + α λ + ...K ..... + α λ = 0 ⎪ 21 1 22 2 2r r .....K. + α nj2 2 njr +1 λ r +1 = 0 ⎩ nj1 1 Acest sistem omogen este echivalent cu ecuaţia vectorială care.... j2 . ce definesc acest minor.......K ...... ⎪ ⎪ ⎩α n1λ1 + α n 2 λ 2 + ... Deci este un sistem determinat.. xn ⎧α1 j λ1 + α1 j2 λ 2 + . ⎪ α λ + α nj2 λ 2 + . vm ] = r .......... Înseamnă că rangul matricei coeficienţilor este 96 .... + λ r +1v jr +1 = θ în necunoscutele scalare λ1 ...............

Sume directe Suma subspaţiilor Fie V1 şi V2 două subspaţii ale spaţiului vectorial V peste un corp comutativ K. Asociativitatea dă sens sumei a trei sau mai multe spaţii. Rezultă că toţi minorii de ordin r + 1 ai matricei A. – elementul de efect nul: subspaţiul {θ} . definiţi de aceste coloane sunt nuli.2 Sume şi intersecţii de subspaţii. Menţionăm că aceste proprietăţi definesc structura de monoid comutativ. Din acest motiv el se mai numeşte şi subspaţiul generat de V1 şi V2 . Numim suma celor două subspaţii submulţimea: V1 + V2 = { x = x1 + x2 . – este cel mai mic subspaţiu care conţine V1 şi V2 în sensul că orice subspaţiu care conţine V1 şi V2 conţine şi subspaţiul V1 + V2 . care se verifică fără dificultate: – comutativitatea: V1 + V2 = V2 + V1 .IV. rangul acestei matrice este egal cu dimensiunea subspaţiului generat de vectori. Se poate spune că în acest fel am definit o operaţie internă în mulţimea S (V ) a subspaţiilor lui V. În particular este nul şi minorul M r +1 pe care l-am considerat mai sus. ⎪ ⎪ i =1 i =1 ⎩ ⎭ ∑ ∑ 97 . Este uşor de verificat că această submulţime verifică următoarele proprietăţi: – este subspaţiu. potrivit teoremei. jr +1 ale matricei A. Ori. Q.E.K . x2 ∈V2 } . Deci toţi minorii de ordin r + 1 ai acestei matrice sunt nuli. – asociativitatea: (V1 + V2 ) + V3 = V1 (V2 + V3 ) . Dar această matrice este alcătuită din coloanele j1 . Această operaţie are următoarele proprietăţi. x1 ∈V1 . deci sunt liniar independenţi L.D. Într-adevăr. care se putea defini şi direct: n n ⎧ ⎫ ⎪ ⎪ Vi = ⎨ x = xi . Criteriu Dacă rangul matricei coeficienţilor unui sistem de vectori este egal cu numărul vectorilor atunci vectorii sunt liniar independenţi. care este r + 1. operaţia de adunare a subspaţiilor.2.strict mai mic decât numărul necunoscutelor. dacă dimensiunea este egală cu numărul generatorilor înseamnă că aceşti generatori constituie o bază. j2 . xi ∈Vi ⎬ .

xi ∈Vi ⎬ . Orice subspaţiu care este conţinut şi în V1 şi în V2 este conţinut în V1 I V2 . pe când suma subspaţiilor V1 şi V2 este cel mai mic dintre subspaţiile care conţin şi pe V1 şi pe V2 intersecţia V1 I V2 este cel mai mare dintre subspaţiile conţinute deopotrivă şi în V1 şi în V2 . În cazul a două subspaţii. V2 şi V3 . x ∈V1 . suma directă nu este o altă sumă decât suma definită mai înainte. Intersecţia subspaţiilor Operaţia duală operaţiei de adunare a subspaţiilor. în sensul relaţiei de incluziune. finite sau infinite. ∀i ∈ I . După cum se vede. de subspaţii: Vi = { x ∈V . Dar se poate defini şi direct intersecţia unei familii oarecare. V1 . suma lor este directă dacă fiecare din ele are în comun cu suma celorlalte două numai vectorul nul: V1 I (V2 + V3 ) = {θ} . V3 I (V1 + V2 ) = {θ} . aşa cum se vede destul de clar în cazul a două subspaţii. Vi I Suma familiei de subspaţii (Vi )i∈I se zice directă dacă este îndeplinită j∈I . j ≠ i ∑ V j = {θ} . (Vi )i∈I . Este uşor de verificat că intersecţia este o operaţie internă pe mulţimea S (V ) a subspaţiilor lui V şi că această operaţie satisface proprietăţile monoidului comutativ. θ . V2 I (V1 + V3 ) = {θ} . x ∈Vi } I i∈ I Sume directe de subspaţii următoarea condiţie: ∀i ∈ I . Intersecţia este operaţia duală sumei faţă de relaţia de incluziune a subspaţiilor în sensul că . este operaţia de intersecţie: V1 I V2 = { x. V1 şi V2 suma lor este directă dacă V1 ∩ V2 = {θ} . Relaţia dintre subspaţii decide dacă suma lor este sau nu directă. x ∈V2 } . elementul de efect nul fiind spaţiul total V. în care mulţimea I este infinită: ∑ ⎧ ⎫ ⎪ ⎪ Vi = ⎨ x = xi . 98 . În cazul a trei subspaţii. Asociativitatea intersecţiei dă sens intersecţiei a trei sau mai multe elemente. ⎪ ⎪ i∈ I i∈ I ⎩ ⎭ ∑ cu precizarea că în suma care-l defineşte pe x numai un număr finit de termeni diferă de vectorul nul.Putem considera suma unei familii oarecare de subspaţii.

[ v3 ] este directă. Acest fapt urmează să-l stabilim în cele ce urmează. Suma subspaţiilor: [ v1 ] . v1 şi v2 suma subspaţiilor [ v1 ] + [ v2 ] este planul determinat de cei doi vectori şi această sumă este directă .K . aşa cum am văzut mai sus. i =1 i =1 n n xi ∈ Vi rezultă xi = θ. atunci suma subspaţiilor [v1 ] + [v2 ] + [v3 ] este directă. [ v3 ] şi subspaţiul generat de ceilalţi doi vectori.K. xn rezultă că toţi coeficienţii combinaţiei liniare din membrul stâng sunt nuli. adică vectorul comun x = α i xi = θ . xn o bază în acest subspaţiu. [ v2 ] . În spaţiul al vectorilor reprezentaţi de săgeţi (vezi Capitolul „Calculul vectorial”) pentru orice vector v subspaţiul generat de v. II.K. Într-adevăr. iar cei din subspaţiul ∑⎡ ⎣x j ⎤ ⎦ sunt de forma x = ∑ α j x j .K . v2 şi v3 sunt necoplanari. Fie V un spaţiu finit generat şi x1 . în particular α i = 0 . θ . suma a oricare două dintre ele este directă. Daţi fiind doi vectori necolineari. x2 . atunci suma lor. n . pentru fiecare indice i. Dacă v1 . j ≠i Din liniar independenţa vectorilor x1 . dar doi câte doi necolineari. 2. vectorii din subspaţiul [ xi ] sunt de forma x = ai xi . i = 1. v2 şi v3 sunt coplanari. de exemplu. Dacă v1 . Cu toate acestea. [ v2 ] .Exemple I. deoarece dreptele suport ale celor doi vectori au în comun numai vectorul nul. Lemă Suma de subspaţii ∑Vi este directă dacă şi numai dacă: din ∑ xi = θ . Un vector comun x al celor două subspaţii j ≠i ar implica egalitatea: ∑ α j x j = αi xi j ≠i j ≠i sau. notat [ v ] . [ v1 ] + [ v2 ] + [ v3 ] este planul pe care-l determină. [ v1 ] se află în întregime în subspaţiul [ v2 ] + [ v3 ] care este planul determinat de cei trei vectori. Dimensiunea sumei de subspaţii O proprietate importantă a sumei directe este că se poate alcătui o bază a sumei directe de subspaţii punând la un loc vectorii bazelor subspaţiilor. ∑ α j x j − αi xi = θ . este alcătuit din vectorii situaţi pe aceeaşi dreaptă cu v. x2 . Suma nu este directă deoarece. La fel este directă suma dintre fiecare din subspaţiile [ v1 ] . 99 .

i =1 n xi ∈ Vi . dacă x = ∑ xi′ i =1 n atunci: x − x = θ = ∑ ( xi − xi′ ) i =1 n şi din lema anterioară rezultă xi − xi′ = θ pentru orice i. z p o bază în Vr . i =1 i =1 n n Într-adevăr. Rezultă xi = θ .K . 100 . Q. xm o bază în V1 .D. din j ≠i definiţia sumei directe.K . Rezultă că pentru orice i. xi = − ∑ x j .Demonstraţie Presupunem că suma ∑Vi i =1 n este directă şi că este îndeplinită relaţia: ∑ xi = θ .E. j ≠i Menţionăm următoarea consecinţă: orice vector x al unei sume directe ∑Vi se scrie în mod unic sub forma x = ∑ xi . punând la un loc vectorii bazelor celor r subspaţii se obţine o bază a subspaţiului sumă. yn o bază în V2 . y1 . xm . y2 . x2 . Cum xi ∈ Vi şi . Pe de altă parte. Atunci. − Vi I ∑ x j ∈ ∑V j j ≠i j ≠i j∈I .K. presupunem că din relaţia ∑ xi = θ i =1 n cu xi ∈ Vi rezultă xi = θ . j ≠ i ∑ V j = {θ} . şi deci x = θ .K . z2 . Reciproc.K. Scăzând cele două egalităţi j ≠i j ≠i ∑ x j − xi = θ . oricare ar fi i. Demonstraţie Fie x1 . x2 . Din definiţia sumei de subspaţii rezultă că: x1 . Orice i =1 n ∑V j ={θ} va fi pe de o parte de forma x = xi ∈Vi j ≠i iar pe de altă parte de forma x = obţinem: ∑ x j ∈ ∑V j . z1 . pentru orice i şi ne propunem să demonstrăm că suma vector x care se află în Vi I ∑Vi este directă. egalitatea lor conduce la xi = θ . Propoziţie Fie ∑Vi i =1 r o sumă directă de subspaţii şi presupunem că avem câte o bază în fiecare din subspaţii.

K .K. y2 . k =1 i =1 j =1 n r m 101 . Q. Din α1 x1 + α 2 x2 + K + α m xm = θ şi din liniar indepndenţa vectorilor x1 .D. y. Consecinţă Dacă suma Propoziţie Pentru orice pereche de subspaţii V1 şi V2 avem: dim (V1 + V2 ) = dimV1 + dimV2 − dim (V1 I V2 ) . x2 . i =1 j =1 k =1 r m n atunci: ∑ γ k zk = −∑ αi xi − ∑β j y j . constituie un sistem V1 + V2 + K + Vr . ş. Demonstraţie Fie x1 . a doua un vector din V2 .a. sumele din toate parantezele sunt nule deoarece prima paranteză este un vector dinV1 .K. xr o bază a subspaţiului (V1 I V2 ) . xm rezultă că toţi coeficienţii α sunt nuli.K.m. Analog se deduce că şi coeficienţii β şi toţi ceilalţi sunt nuli. Punând la un loc vectorii x. din lema demonstrată . z ei constituie un sistem de generatori pentru (V1 + V2 ) . z2 . y2 .K. yr şi la o bază a lui V2 cu vectorii z1 . x2 . Rămâne de demonstrat liniar independenţa lor.K .E. Rămâne să arătăm că ei sunt liniar independenţi. z1 . Dacă: + y1 z1 + y2 z2 + K + y p z p = θ de generatori pentru ( α1 x1 + α 2 x2 + K + α m xm ) + ( β1 y1 + β2 y2 + K + βn yn ) + K + ( ) atunci.y1 . z p . Fiind un sistem liniar independent se poate completa până la o bază a lui V1 cu vectorii y1 . Dacă r r r ∑Vi este directă atunci dim ∑Vi = ∑ dimVi .d. zn . z2 . yn . i =1 i =1 i =1 ∑ αi xi + ∑β j y j + ∑ γ k zk = θ .

4 + 2i.2 + 3i ) .1 − i ) .2 + i. v3 = ( −5. ( ∀ ) x ∈ ( −a.IV. i ) .2. Q. în fiecare caz în parte.1.3 Se consideră următoarele familii de vectori din 3 : a) v1 = ( 2. de unde: ∑ δi xi − ∑ γ k zk =θ . x2 .2. v2 = ( −1 − i.K . b) Să se arate că mulţimea funcţiilor f : ( −a.IV. Din r m egalitatea ∑ αi xi + ∑β j y j + ∑ γ k zk = θ i =1 j =1 k =1 r m n rezultă atunci ∑ αi xi + ∑β j y j = θ i =1 j =1 Ţinând seamă acum că vectorii: x1 . xr .2. a ) (Subspaţiul funcţiilor reale impare). −2i ) . δ r astfel încât: ∑ γ k zk =∑ δi xi .4.IV. −1 + i. v2 = (1 − i. rezultă că şi coeficienţii α şi β sunt nuli. formată din vectorii: a) v1 = ( −i.0. a ) (Subspaţiul funcţiilor reale pare).1) . toţi coeficienţii γ sunt nuli. a ) este un subspaţiu al spaţiului tuturor funcţiilor reale definite pe intervalul ( −a. δ 2 . a ) este un subspaţiu al spaţiului tuturor funcţiilor reale definite pe intervalul ( −a. Deci există nişte scalari δ1 . Egalitatea lor înseamnă că ambii sunt în V1 I V2 . v2 = (1. z2 . PP.4.K . y2 .K. i ) . xr . x2 .IV. b) v1 = ( 5 − 2i.4 PROBLEME PROPUSE f : ( −a.2. În particular. ( ∀ ) x ∈ ( −a.1 + i.1 + i ) .0.D L.2 Fie S o submulţime din 3 . y1 .2. a ) → care satisfac condiţia f ( − x ) = − f ( x ) . yn .3 − 2i ) . cum vectorii x1 .0.Membrul stâng este un vector din V2 .K . Să se stabilească dimensiunea subspaţiului generat de submulţimea S şi să se precizeze care vectori din submulţime pot constitui o bază.1 a) Să se arate că mulţimea funcţiilor 102 .0 ) . v3 = ( 3 − 4i.K . k =1 i =1 i =1 k =1 n r r n Dar.E. iar membrul drept este un vector din V1 . a ) → care satisfac condiţia f ( − x ) = f ( x ) . v4 = ( −2 + 2i. v3 = (1. PP. PP. −2. zn constituie bază a lui V2 rezultă că toţi coeficienţii combinaţiei liniare din membrul stâng sunt nuli.3) . z1 .4. constituie o bază a lui V1 .

5. în caz afirmativ. 2.0. în caz afirmativ. W = {w1 = ( −1. subspaţiile generate de fiecare familie de vectori. 1) eax . 103 } } .1) .4. w2 = ( 0.3) .4.1) .0. u2 = ( −2. 1) Să se verifice dacă admit sumă directă şi.1) . e . x1 = x3 } = 0} .6 )} şi 3 .2. Să se precizeze care dintre următoarele submulţimi ale lui C 0 ( ) sunt liniar dependente. −7. b) u1 = (1. Să se scrie forma generală a vectorilor din W şi să se indice toate subspaţiile W1 ⊂ 3 astfel încât 3 = W ⊕ W1 .1.2. w3 = ( 2.1 Să se precizeze care dintre următoarele mulţimi din 3 sunt subspaţii vectoriale şi.3) .2. v2 = (1.5 Fie vectorii: v1 = (1. x ) ∈ 2) B = {( x .1. respectiv liniar independente şi să se stabilească dimensiunile subspaţiilor generate.4. să se stabilească dimensiunea subspaţiului: {( x . TAev. Să se determine: dim L1 . ch ( x ) .2.0 ) . Fie L1 = [ v1. x .4. x −x { 2) {e . u3 = ( 2. 2 ) .4 ) .b) u1 = (1. −1. −2. PP.5.2.0 ) . u2 = ( −1.2.IV.IV. x ) ∈ 1) A = 1 1 2 2 3 3 3 3 x1 = x2 = x3 . x 2eax .13) pe aceste subspaţii.5.1. −8 ) . v3 = (α . PP.2 Fie C 0 ( ) spaţiul vectorial real al funcţiilor reale şi continue.6 Să se arate că mulţimile U = {u1 = (1.IV. unde α ∈ este un parametru. dim L2 .IV.1) din 3 .1) . dim ( L1 ∩ L2 ) precum şi câte o bază pentru fiecare din subspaţiile respective. w2 = ( 4. u2 = ( 2. v3 ] şi L2 = [u1.12 )} generează acelaşi subspaţiu în PP. dim ( L1 + L2 ) .IV. v2 .4 Fie subspaţiile vectoriale W şi U generate de vectorii: a) w1 = (1.3.IV.5 TEST DE AUTOEVALUARE TAev. xeax . x . 2) Să se găsească descompunerea vectorului v = ( 5. u3 ] . Să se determine α astfel încât subspaţiul W generat de cei trei vectori să aibă dimensiunea 2. să se determine suma lor directă.5. L. u2 .3. −3) .7.0.

5.. L.0.2. x2 = ( 2.. u2 = ( 0.5 ) . Dacă α ∈ şi f . −7 ) . yk ] ..) . a1. u3 = ( −1. să se stabilească dimensiunea subspaţiului generat şi să se specifice care vectori din submulţime pot constitui o bază.2. dim ( L1 + L2 ) . u4 = (1. x2 = (1. y1 = ( −1... ... −1.1) ..1.. −1) .0.) . u2 = (1. a2 ..3. Să se determine : dim L1 .. −1) .2 ) .1) . −1. precum şi câte o bază pentru fiecare subspaţiu în fiecare din cazurile următoare: a) x1 = ( 0...3 Fie S o submulţime din 3 formată din vectorii: 1) w1 = (1. a1 + b1. Care sunt ecuaţiile carteziene ale fiecărui subspaţiu ? TAev. x2 = (1..1..α ⋅ a1.0.3) şi fie L1 = [ x1.. −1) . dim (W + U ) . y1 = ( 2.1 Fie V mulţimea tuturor şirurilor f de numere reale: f = ( a0 . TAev. an . an + bn .1) ..5.0. u3 = ( 0.0. dim ( L1 ∩ L2 ) .. x2 . −1) . −1.5. w3 = ( 3.5 Fie subspaţiile L1 = [ x1..IV. dim U. ( ∀ ) i ∈ ) .3..1..0. −1.) .3.2. x3 = (1..1.. y2 = (1..2.1.2 ) . w2 = ( −1. atunci definim adunarea şi înmulţirea cu scalari a şirurilor de numere reale prin: f + g = ( a0 + b0 .5 ) .6 ) .1) ..2. b) x1 = ( 2.... ( ai ∈ .α ⋅ an . a2 . −6.1. L2 cu această proprietate se numeşte subspaţiul suplementar lui L1 ).1.2.α ⋅ a2 .2.. TAev.0.4 ) . g = ( b0 .5. precum şi câte o bază pentru fiecare subspaţiu..1.1) . x3 ] subspaţiul generat de cei trei vectori în 4 TAev. ( f . b2 .1..3) .1. x3 = ( 3. w3 = ( 3.. w2 = ( −2.2.1.. x3 = ( −2.) . −4.. y2 = (1.5 ) . În fiecare caz. unde f = ( a0 . −1) .IV...2.. −1. −1..6 Se consideră x1 = (1.1) . a1.0.. Să se determine: dim W. −5) .2..2. b1.IV..3.. xk ] . −1) . an .1. bn .0.0. a2 + b2 .g) → f + g . g ∈V .0. în raport cu legile de Să se arate că V este spaţiu vectorial peste corpul compoziţie: internă: + : V × V → V . 104 .2 ) . Să se afle subspaţiul L2 ⊂ 4 . −5.1. L2 = [ y1. α ⋅ f = (α ⋅ a0 .4 Fie subspaţiile vectoriale W şi U generate de vectorii: a) w1 = ( 2.1.IV TEMĂ DE CONTROL TC.1) . astfel încât L1 ⊕ L2 = 4 (suma este directă.3) .IV. dim (W ∩ U ) .5. b) u1 = (1.. dim L2 . y3 = ( 3.2) u1 = ( −1.IV.) .1.1) .

cos 4 x B′ = {1. 105 .IV. Să se precizeze care dintre următoarele submulţimi ale lui C 0 ( ) sunt liniar dependente.. TC.cos 4 x} sunt baze ale lui V5 .cos x.cos 2 x. X ...cos3 x. f ) → α ⋅ f . cu coeficienţi în K. Să se arate că polinoamele: 1.IV. ( K = sau ) spaţiul vectorial al tuturor polinoamelor în nedeterminata X.2 Fie K n [ X ] . 0 0 x ⎧ ⎫ ⎪ ⎪ TC. x1 − x2 + 5 x3 } = 4} .IV. B = 1 0 0 . C = −1 0 0 3 0 0 3 0 0 1 −1 0 constituie o bază a spaţiului M. Să se arate că polinoamele: 1..cos 3 x. în caz afirmativ.IV.... 1) {sin (α x ) . constituie o bază a lui K n [ X ] şi că dim K n [ X ] = n + 1 .4 Fie M = ⎨ A ∈ M 3 ( ) A = y 0 0. x . respectiv liniar independente şi să se stabilească dimensiunile subspaţiilor generate.externă: ⋅ : × V → V . x . X n . X n . TC. ( K = sau ) mulţimea polinoamelor de grad cel mult n în nedeterminata X. să se stabilească dimensiunea subspaţiului: { } şi {( x . Să se determine schimbarea de coordonate care permite trecerea de la baza B la baza B′ . X 2 . x = y + z ⎬ . TC.. 0 0 1 0 0 −1 0 0 −3 b) Matricele A = −2 0 0 .cos x. X 2 . (α . x ) ∈ 1) A = 1 1 2 2 3 3 3 3 x1 − x2 + 5 x3 = 0 . Să se arate că: ⎪ ⎪ u z 0 ⎩ ⎭ a) Mulţimea M este un subspaţiu vectorial al lui M 3 ( ) . Fie K [ X ] . X 3 .IV.. Să se arate că mulţimea K n [ X ] este spaţiu vectorial peste corpul K în raport cu adunarea polinoamelor şi cu înmulţirea dintre un element din K şi un polinom. X 3 .6 Fie C 0 ( ) spaţiul vectorial real al funcţiilor reale şi continue. constituie o bază a lui K [ X ] şi că dim K [ X ] = ∞ . X ...5 Să se precizeze care dintre următoarele mulţimi din 3 sunt subspaţii vectoriale şi.cos 2 x. Să se arate că familiile B = 1. x ) ∈ 2) B = {( x . TC.3 Fie V5 spaţiul vectorial real al polinoamelor în cos x de grad cel mult 4.cos (α x )} .

i. respectiv W = [ w1. în cazul răspunsului afirmativ.3) după formula z = x + y.2) 1. u3 = ( 0.0. Bucureşti. dim L2 .IV. y1 = ( 2.1. în cazul de faţă. Bucureşti. dim ( L1 + L2 ) . Să se găsească o bază a sumei P + Q şi o bază a intersecţiei P ∩Q.5.7 Fie S o submulţime din 3 formată din vectorii: 1) w1 = ( −i. x3 ] .IV. 106 . P 2 : x − y − z =1 . y3 = ( 5. i. Să se stabilească dacă L1 + L2 = 4 şi să se descompună vectorul z = ( 2. u4 ] şi să se specifice care vectori din submulţime pot constitui o bază.2 ) . i ) .4 ) . D2 : = = . 1981. TC. 1 2 −1 −1 1 −1 P 1 : x + y + z = 0.0 ) . y ∈ L2 . u2 . -Probleme de algebră. y2 = (1. { } 2) u1 = (1. Pentru fiecare să se fixeze câte o bază şi să se determine câte un subspaţiu vectorial suplimentar (subspaţiul vectorial suplimentar al unui subspaţiu dat este un subspaţiu care în sumă directă cu cel dat dă.1. geometrie şi ecuaţii diferenţiale.8 Fie subspaţiile L1 = [ x1.3.IV.0.2 ) . 2. să se stabilească dimensiunea subspaţiului generat . w4 = ( 0. u2 = ( i. TC.1) .1.cos ( 2 x ) . dim ( L1 ∩ L2 ) . L2 = [ y1. -Aplicaţii de algebră. w3 = (1 − 2i.1. Udrişte C. să se precizeze şi dimensiunea sa: x y z x −1 y z − 2 D1 : = = .11. să se determine subspaţiul sumă W + L şi subspaţiul intersecţie W ∩ L al celor două subspaţii. y3 ] . TC. şa.3. u4 = ( i. w2 . u3 . 1993. Bibliografie 1. x2 .6.5 ) . Să se determine : dim L1 . w3 .10 În 3 se consideră subspaţiile vectoriale: P : x + 2 y − z = 0 şi Q : 2 x − y + 2 z = 0 . x ∈ L1. Editura Didactică şi Pedagogică.3.0.. dimensiunea şi câte o bază pentru fiecare. pe 3 ).2 ) .0. În fiecare caz.1.1) .0.IV.0. Care sunt ecuaţiile carteziene ale fiecărui subspaţiu ? De asemenea. în cazul: x1 = ( 2. x3 = ( 0. precum şi câte o bază pentru fiecare subspaţiu.. y2 . x2 = (1. 2..sin 2 ( x ) . geometrie şi ecuaţii diferenţiale.1 + i ) . TC. w2 = (1 − i. Udrişte C. i ) .0.2i ) . i. Editura Didactică şi Pedagogică.9 Să se precizeze care dintre următoarele submulţimi din 3 sunt subspaţii vectoriale şi.1) . w4 ] şi L = [u1. i ) .

Donciu. 4. Bucureşti. 1978. Bucureşti. 1995. -Algebra. Editura Academiei Tehnice Militare. N. Bucureşti. Ion D. Nicolae. Otlăcan E. Editura Academiei Militare. vol I. -Algebră şi analiză matematică-culegere de probleme.. 1982. 6. 1982.. Flondor D.. Editura Didactică şi Pedagogică. Gârban V. Editura Didactică şi Pedagogică. –Algebră cu aplicaţii rezolvate la calculatorul electronic. Bucureşti. R. -Algebră superioară-îndrumar teoretic şi culegere de probleme..3. 107 . Mânzatu E.I. 5.

VALORI ŞI VECTORI PROPRII. Vă recomandăm să vă constituiţi un caiet de probleme şi. de aceea se recomandă parcurgerea sa completă. să vă fixaţi algoritmul de rezolvare pe etape. ƒ Izomorfisme de spaţii vectoriale finit generate. subspaţii proprii. polinom caracteristic. exemple. veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definiţia aplicaţiei liniare. pentru fiecare tip de exerciţiu. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestui modul este de 8 ore. ƒ Forma canonică diagonală şi forma canonică Jordan. schimbarea sa la schimbarea bazelor. baze formate din vectori proprii. cu o înlănţuire firească a noţiunilor. Metoda de studiu trebuie să fie cea specifică disciplinelor matematice. operatori de structură simplă. operaţii cu aplicaţii liniare. format din două lecţii. ƒ Funcţii de matrice.MODULUL V APLICAŢII LINIARE. Rezolvaţi cât mai complet problemele propuse şi cele conţinute în testul de autoevaluare. nucleul şi imaginea unei aplicaţii liniare. ƒ Matricea asociată unei aplicaţii liniare. ƒ Valori şi vectori proprii ai unui operator liniar. operatori nilpotenţi. cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute cu creionul pe tot parcursul textului. Materialul prezentat are o logică matematică corectă. endomorfisme jordanizabile. Parcurgând acest modul. 108 . în ordinea dată. celule Jordan. inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. ƒ Endomorfisme diagonalizabile.

LECŢIA V. f ( αx ) = αf ( x ) (omogenitatea). nu numai combinaţiile liniare de doi vectori. nucleul şi imaginea unei aplicaţii liniare. ƒ Matricea asociată unei aplicaţii liniare. schimbarea sa la schimbarea bazelor. p. K ) → M (m. Ea este chiar echivalentă cu cele două condiţii deoarece acestea se pot deduce lesne din condiţia de liniaritate. p. Se numeşte aplicaţie liniară o funcţie f : V → V ′ având următoarele proprietăţi: 1.1 Aplicaţii liniare Definiţie Fie V şi V ′ două spaţii vectoriale peste acelaşi corp comutativ K. numită condiţia de liniaritate. 2. Cu ajutorul matricei A se poate defini o funcţie f : M (n. f ( x + y ) = f ( x ) + f ( y ) (aditivitatea). Cele două proprietăţi exprimă faptul că funcţia f păstrează cele două operaţii ale structurii de spaţiu vectorial. V = M ( n.1. Această relaţie exprimă faptul că f păstrează combinaţiile lineare. K ) . morfismul.V. exemple. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestei lecţii este de 4 ore. Din cele două condiţii din definiţia aplicaţiei liniare se deduce cu uşurinţă relaţia: f ( αx + β y ) = αf ( x ) + β f ( y ) . Fie A o matrice de tip ( m. K ) şi V ′ = M ( m. Altfel spus. Exemple I. operaţii cu aplicaţii liniare. L. n ) formată cu elemente dintr-un corp comutativ K . ƒ Izomorfisme de spaţii vectoriale finit generate. poartă acest nume specific de aplicaţie liniară.1 APLICŢII LINIARE Parcurgând această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Definiţia aplicaţiei liniare. adică este ceea ce numim homomorfism. De aceea se numeşte aplicaţie „liniară”. p. p. în cazul spaţiilor vectoriale. sau morfism de spaţii vectoriale. Evident că o aplicaţie liniară păstrează orice combinaţie liniară. 109 . K ) .

iar rezultatul este o matrice de tip ( m. lucru ce nu prezintă dificultăţi. – Adunarea. astfel că este lăsată ca exerciţiu. b ] . Din proprietăţile operaţiilor cu matrice rezultă că funcţia f este liniară. Tipul matricelor A şi X permite efectuarea produsului A⋅X.V ′ ) mulţimea aplicaţiilor liniare definite pe V cu valori în V ′ . Din cele de mai sus rezultă că adunarea este o operaţie internă iar înmulţirea cu scalari este o operaţie externă pe această mulţime. Notăm Hom k (V . I ( f )( x ) = ∫ f ( t ) d t este o aplicaţie a x liniară. Pentru orice aplicaţie liniară f definită pe V cu valori V ′ funcţia αf definită prin ( αf )( x ) = αf ( x ) este tot o aplicaţie liniară definită pe V cu valori în V ′ . Într-adevăr: f ( X1 + X 2 ) = A ( X1 + X 2 ) = AX1 + AX 2 = f ( X 1 ) + f ( X 2 ) . operaţia de compunere a aplicaţiilor liniare este o operaţie internă. f ( αX ) = A ( αX ) = α ( AX ) = αf ( X ) . algebră peste un corp. Acest exemplu dezvăluie bogăţia noţiunii de aplicaţie liniară: orice matrice defineşte o aplicaţie liniară. b ] → C[ a . p ) . b ] Proprietăţile operaţiei de derivare asigură că această funcţie este o aplicaţie liniară. inel. n) ( n −1) definită prin operaţia de derivare. La fel. Demonstrarea afirmaţiilor de mai sus constă în verificarea celor două condiţii din definiţia aplicaţiei liniare. se demonstrează fără dificultate următoarea: 110 .V ′ ) se scrie End k (V ) (mulţimea endomorfismelor lui V). funcţia I : C[(a . – Compunerea aplicaţiilor liniare . b ] → C[ a . p ) . Dacă V' = V atunci în loc de Hom k (V . Verificând proprietăţile care definesc structurile de spaţiu vectorial. Dacă f şi g sunt aplicaţii liniare definite pe V cu valori în V’ atunci funcţia f + g definită prin ( f + g )( x ) = f ( x ) + g ( x ) este tot o aplicaţie liniară definită pe V cu valori în V ′ – Înmulţirea cu scalari. Pentru această mulţime. Operaţii cu aplicaţii liniare Cu aplicaţiile liniare se pot defini diverse operaţii. 1.în felul următor f ( X ) = A ⋅ X unde am notat cu X o matrice oarecare de tip ( n. Dacă f : V → V ′ şi g : V ′ → V ′′ sunt aplicaţii liniare atunci funcţia gf definită prin: g f ( x ) = g ( f ( x ) ) este o aplicaţie liniară definită pe V cu valori în V ′′ . n) ( n +1) 2. Considerăm D : C[(a .

Adunarea şi înmulţirea cu scalari definesc pe mulţimea Hom k (V . x2 ′ . x2 ′ ... numită matricea aplicaţiei liniare f în raport cu bazele x1 . Aceasta înseamnă că pe lângă faptul că este inel şi spaţiu vectorial..K. .. f ( xn ) sunt în V ′ şi deci se scriu.. x2 ′ ..V. ⎜ ⎜α ⎝ m1 α m 2 α1n ⎞ .. Adunarea şi compunerea definesc pe mulţimea End k (V ) o structură de inel.K...K.. xm ′ peste acelaşi corp comutativ K..V ′ ) o structură de spaţiu vectorial peste corpul K. xm ′ : în mod unic..... + α m1 xm ′ f ( x1 ) = α11 x1 ′ + α 22 x2 ′ + .. Adunarea... x2 111 ..K. coordonatele vectorilor f ( x1 ) . x2 ... f ( x2 ) . . + α mn xm ′ f ( xn ) = α1n x1 S-a format astfel o matrice: ⎛ α11 α12 ⎜α α 22 A = ⎜ 21 ⎜ . f ( xn ) ) = ( x1′ .. Dacă x1 . ca nişte combinaţii liniare de vectorii x1 ′ + α 21 x2 ′ + .. f ( x2 ) . L.. înmulţirea cu scalari şi compunerea definesc pe End k (V ) o structură de algebră peste corpul K. ⎟ ⎟ . + α m 2 xm ′ f ( x2 ) = α12 x1 KKKKKKKKKKKKKK ′ + α 2 n x2 ′ + . sunt satisfăcute relaţiile ( αf ) g = α ( fg ) = f ( αg ) ....Propoziţie 1. ( f ( x1 ) .... xn din V şi ′ ... Schimbarea sa la schimbarea bazelor Aplicaţii liniare între spaţii finit dimensionale Fie f : V → V ′ o aplicaţie liniară între două spaţii vectoriale finit generate ′ ..K.2 Matricea unei aplicaţii liniare.. xn este o bază în V şi x1 o bază în V’ atunci vectorii: f ( x1 ) ... 2. x2 .K.. x2 ′ . f ( xn ) în baza x1 Folosind matricea A. xm ′ din V ′ .1.. x2 ′ . f ( xn ) în funcţie de vectorii x1 formă matriceală: ′ .. xm ′ .. f ( x2 ) . ′ .. 3.. xm ′ ) A. α mn ⎟ ⎠ . relaţiile vectoriale care exprimă vectorii ′ .. f ( x2 ) .. Această matrice se alcătuieşte plasând pe coloane x1 ′ . xm ′ se pot scrie sub f ( x1 ) . α 2 n ⎟ ⎟ .

. x2 ′ . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ 112 ....... x2 ′ . f ( xn ) ) = ( x1′ . Propoziţie Dacă ′ . γ 21 = 0.. γ m1 = 0 adică prima coloană a matricei A1 − A2 este nulă. f ( xn ) ) = ( x1′ . ( f ( x1 ) . toţi egali cu vectorul nul din spaţiul V ′ . xm ′ )( A1 − A2 ) . f ( x2 ) .... ξ2 ..K.. Utilitatea matricei unei aplicaţii liniare Fie ξ1 . x2 atunci A1 = A2 Demonstraţie Scăzând membru cu membru cele două relaţii rezultă: ′ . ......... f ( xn ) ) = ( x1 ⎜ . Notând γ ij elementul generic al matricei ( A1 − A2 ) putem scrie: ′ + γ 21 x2 ′ + . La fel se arată că şi celelalte coloane ale matricei A1 − A2 sunt nule şi în consecinţă A1 = A2 .... xm ′ ) A2 . ξn coordonatele cunoscute ale vectorului x din V şi ne ′ . x2 ′ . = ( f ( x1 ) . x2 ′ .. ξ′ propunem să aflăm coordonatele ξ1 2 . f ( x2 ) . ⎟ ⎜ .Matricea A este la rândul ei determinată de cele două baze. 0 = ( x1 unde 0 din membrul stâng înseamnă matricea linie formată cu m vectori. Din liniaritatea funcţiei f rezultă: f ( x ) = f ( ξ1 x1 + ξ2 x2 + K + ξn xn ) = ξ1 f ( x1 ) + ξ2 f ( x2 ) + K + ξn f ( xn ) = ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ξ ⎟ 2⎟ ⎜ ′ .D...K...K. xm ′ rezultă că: Din liniar independenţa vectorilor x1 γ11 = 0. + γ m1 xm ′.. xm ′ ) A ⋅ ⎜ 2 ⎟. ( f ( x1 ) .. f ( x2 ) . ξ′ m ale vectorului f ( x ) din V ′ folosind matricea A. xm ′ ) A1 .E. θ = γ11 x1 ′ . Q..K..

n... Observaţii 1. iar aplicaţiei αf îi corespunde produsul αA dintre scalarul α şi matricea A corespunzătoare lui f.. pentru ca să putem deduce imaginile prin f ale tuturor vectorilor din V.⎜ 2 ⎟ . f ( x2 ) . Rezultatul obţinut mai sus are următoarea semnificaţie: este suficient să cunoaştem imaginile f ( x1 ) .. Dar această aplicaţie este şi surjectivă deoarece oricare ar fi matricea A.. f ( xn ) ale vectorilor bazei.. Asociind fiecărei aplicaţii liniare o matrice de tip ( m. Într-adevăr. f ( xn ) . cunoaşterea matricei A înseamnă cunoaşterea vectorilor f ( x1 ) . x2 ′ . ⎜ . Pe de altă parte.V ′ ) la spaţiul M ( m. K. Observaţia anterioară atestă că această aplicaţie este injectivă: nu pot exista două aplicaţii liniare definite de aceeaşi matrice din moment ce matricea determină aplicaţia liniară care a definit-o. x2 ′ ... Este uşor de verificat că această aplicaţie este liniară: sumei f + f 2 îi corespunde suma A1 + A2 a matricelor corespunzătoare. coloana coordonatelor vectorului f ( x ) se obţine prin înmulţirea matricei A cu coloana coordonatelor lui x. de tip ( m.. n ) se defineşte o funcţie de la spaţiul Hom k (V . n ) . f ( x ) = ( x1 ⎜ .. xm ′ ) se obţine: bazei ( x1 ′⎞ ⎛ ξ1 ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ ξ′ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 2 ⎟ = A ⋅ ⎜ ξ2 ⎟ ..K...V ′ ) a aplicaţiilor liniare de la V la V ′ are o structură de spaţiu vectorial peste corpul K. ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ m⎠ ⎝ ξ′ . ⎟ ⎜ . ⎟ ⎜ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ m⎠ ⎝ ξ′ ⎝ ξn ⎠ Aşadar. ⎟ ⎜ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ m⎠ ⎝ ξ′ ⎝ ξn ⎠ 113 ′⎞ ⎛ ξ1 ⎜ ξ′ ⎟ ′ . ⎜ . 2.. n ) formate cu elemente din corpul comutativ K. ⎟ ⎜ ... f ( x2 ) .. În paragraful anterior am menţionat că mulţimea Hom k (V . relaţia : ′⎞ ⎛ ξ1 ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ ξ′ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 2 ⎟ = A ⋅ ⎜ ξ2 ⎟ . xm ′ )..Din unicitatea scrierii vectorului f ( x ) ca o combinaţie liniară de vectorii ′ . K ) al matricelor de tip ( m.

yn şi S ′ ..K. xn la baza y1 . x2 .. x2 ′ . Mai mult.. yn ) = ( x1 . yn o nouă bază în V şi y1 notăm T matricea de trecere de la baza x1 . y2 . y2 f ⎡ y1 . f ( y2 ) .V ′ ) este izomorf cu spaţiul M ( m. x2 . y2 ...K.. deci: f ⎡ x1 . yn ) ⎤ = f ⎡( x1 ..... Prin această ⎣ ⎦ notaţie precizăm că aplicarea funcţiei f unei matrice (linie) formate din vectori înseamnă aplicarea funcţiei f vectorilor acestei matrice. x2 ′ . ym ′ ) S −1 = ( x1 ′ .. f ( yn ) ) = f ⎡ ⎣( 1 2 ⎦ ⎣ ⎦ Să remarcăm mai departe că vectorii matricei linie ( x1 . Să mai notăm cu matricea de trecere de la baza x1 B matricea aplicaţiei liniare f în raport cu bazele y1 ... n. x2 ′ .K.. f ( xn ) ) ⋅ T ⎣ ⎦ Aşadar. f ( y2 ) . f ( yn ) ) = ( y1′ . xn ) ⋅ T sunt combinaţii liniare de vectorii x1 . xm ′ din V ′ . x2 ... xn din V şi x1 că matricea A este chiar determinată de aceste baze. xm ′ la baza y1 ′ .. x2 .defineşte o aplicaţie liniară de la V la V ′ . A şi B rezultă relaţiile: y1 ( y1 . Să Fie y1 ..... f ( y2 ) . ea se aplică numai vectorilor acestor combinaţii liniare. yn ⎤ = ( f ( y1 ) .. xn )T ′ . propoziţia anterioară afirmă x1 .. xm ′ )⋅ A ( f ( x1 ) . ym ′ . f ( xn ) ) = ( x1′ ..K. y2 ′ .K.. ′ . ym ′ )⋅ B ( f ( y1 ) .K. f ( x2 ) .. ( f ( y1 ) .K. Ne propunem să aflăm ce devine matricea A atunci când se schimbă bazele..K. În cazul V ′ = V obţinem că algebra End k (V ) este izomorfă cu algebra M ( n.K.. y2 ′ ... Avem: Notăm ( ) y . xn T ⎤ = ( f ( x1 ) .K.. y . Formula de schimbarea a matricei unei aplicaţii lineare la schimbarea bazelor Din felul cum a fost construită matricea A. Când se aplică funcţia liniară f acestor combinaţii liniare.K. xm ′ ) ( y1′ . x2 ′ .. S. Din definiţiile matricelor T. f ( yn ) ) ... ym ′ o nouă bază în V ′ . y2 . y2 ′ .. x2 . y2 .. x2 . ea depinde de bazele ′ ..... ( ) 114 .K. K ) .. xn ) T ⎤ . xn . yn din V şi ′ ...K. Aşadar spaţiul Hom k (V . K ) a matricelor pătratice de ordinul n.. y2 . ym ′ din V’. f ( x2 ) ... x2 .K. y2 ′ .......

K. Ca urmare formula de transformare a matricei unui operator liniar al unui spaţiu vectorial atunci când se schimbă baza spaţiului. Scrierea formulelor sub forma concentrată Fie f : V → V un operator liniar al spaţiului vectorial V şi { x1 ... x2 ′ . x2 . ( x1 consecinţă S = T . f ( x2 ) .. ym ′ ) = ( y1 ′ ..... ′ . ( f ( y1 ) .K... xn ′ ) A se scrie Relaţia matriceală: ( f ( x1 ) . Dacă y1 .. rezultă că: B = S −1 ⋅ A ⋅ T . y2 propoziţia demonstrată mai sus.K.K. xn } o bază în V. f ( xn ) ) = ( x1 sub forma concentrată astfel: f ( xi ) = αij x j . El poartă numele specific de operator liniar în cazul spaţiilor vectoriale.. xn } .K. În cazul când f este operator liniar (deci V = V ′ ) se ia. f ( y2 ) . potrivit convenţiei conform căreia. yn ′ ) şi în Aşadar. devine: B = T −1 ⋅ A ⋅ T . ′ .. = ( x1 din Formula de transformare a matricei unui operator liniare la schimbarea bazei Dacă V ′ = V atunci. adică: f ( yi ) = βij y j . ym ′ )B Dar deoarece. f ( yn ) ) = ( f ( x1 ) . 115 .. aceeaşi bază în V atât în rol de domeniu de definiţie al funcţiei f cât şi în rol de codomeniu. ξ2 ..K..K. aşa cum am precizat în paragraful anterior. x2 ... xm ′ ) ⋅ A ⋅ T = ( y1 ′ . xm ′ ) = ( x1 .. Notăm αij elementul generic al matricei A a operatorului f în baza { x1 . Coordonatele unui vector x în această bază le notăm ξ1 . adică: x = ξi xi .( f ( y1 ) .. y2 ′ . yn ′ ) ⋅ S −1 ⋅ A ⋅ T . unul superior şi altul inferior.. ′ .. morfismul f se numeşte endomorfism.K. xn ) ( y1 ′ . y2 . f ( y2 ) . atunci se înţelege sumarea după acel indice.. f ( xn ) ) ⋅ T = ′ . x2 ′ . y2 ′ . x2 .K.. f ( yn ) ) = f ( y1′ .. f ( x2 ) . yn este o nouă bază notăm βij elementul generic al matricei B a operatorului f în această nouă bază. dacă se repetă un indice.. y2 ′ .. fireşte. ξn ... x2 ′ .

În particular numim nucleul aplicaţiei f . care se notează tot f −1 . f ( x ) ∈ M ′} numită preimaginea submulţimii M ′ prin f.K. χij elementul generic al matricei T.3 Izomorfismul spaţiilor vectoriale finit generate Nucleul şi imaginea unei aplicaţii liniare Nucleul Fie f : V → V ′ o aplicaţie liniară. definită însă pe V ′ cu valori în V. şi inversa lui f. numită funcţia preimagine. f ( yi ) = βli yl .K. aşa cum am spus. ( ) ( ) care reprezintă tocmai forma concentrată a relaţiei matriceale B = T −1 AT . respectiv T −1 . yn } adică: yi = γ ij x j .K. Pentru orice submulţime M' a lui V ′ se notează: f −1 ( M ′ ) = { x ∈V . numai atunci când funcţia f este bijectivă. yn ) rezultă că pentru orice indici i şi l este îndeplinită egalitatea: βli = γ ij α kj χlk . Din unicitatea scrierii vectorului f ( yi ) ca o combinaţie liniară de vectorii bazei ( y1 .1. Pe de altă parte. atunci f −1 ( M ′ ) este subspaţiu al lui V. Este uşor de verificat că dacă M' este un subspaţiu al lui V ′ . Rezultă: f ( yi ) = f γ ij x j = γ ij f x j = γ ij α kj xk = γ ij α kj χlk yi . Trebuie să distingem între această fumcţie definită pe mulţimea părţilor lui V ′ cu valori în mulţimea părţilor lui V. x2 . 116 .Notăm γ ij . f ( x ) = θ′} care. în care T este matricea de trecere de la baza { x1 . xi = χij y j . L. xn } la baza { y1 .V. Kerf = { x ∈V . Mai precis. y2 . este subspaţiu al lui V. Nucleul poate oferi o informaţie interesantă despre aplicaţia liniară şi anume: aplicaţia liniară f este injectivă dacă şi numai dacă nucleul său conţine numai vectorul nul. care se notează Kerf preimaginea subspaţiului nul al lui V ′ : Kerf = f −1 ({θ′} ) în care θ′ este vectorul nul din V ′ . y2 .

Determinarea imaginii Din definiţia imaginii lui f se deduce uşor că acesta este subspaţiul lui V’ generat de vectorii f ( x1 ) . Conform unei teoreme din capitolul precedent. O bază a subspaţiului înseamnă tocmai un sistem fundamental de soluţii. ξ2 . Notând X coloana coordonatelor ξ1 .Într-adevăr. x2 ′ .K. de exemplu.K. în baza x1 tocmai coloanele matricei A. n − rangA . care se determină. folosind metoda eliminării succesive. Mai precis. 117 .K. Dimensiunea subspaţiului Kerf este tocmai gradul de nedeterminare al sistemului. notată tot f. adică.. Fie ′ . astfel încât f ( x ) = y} Această funcţie se numeşte funcţia imagine directă. Reciproc. În particular. dimensiunea acestui subspaţiu este egală cu rangul matricei A. atunci f ( x1 − x2 ) = θ′ . Dacă f ( x1 ) = f ( x2 ) . x2 ′ . f ( xn ) : Imf = ⎡ ⎣ f ( x1 ) . xn o bază în V. Chiar dacă funcţia f nu este liniară.K. x2 . care are ca domeniu de definiţie mulţimea părţilor lui V şi drept codomeniu mulţimea părţilor lui V ′ . f ( x2 ) . condiţia x ∈ Kerf este echivalentă cu A ⋅ X = 0 unde cu 0 am notat coloana nulă. dacă f este injectivă. x ∈ M } sau f ( M ) = { y ∈V .. din f ( x ) = θ′ rezultă că x = θ′ şi deci Kerf = {θ′} . surjectivitatea ei înseamnă Imf = V ′ . f ( xn ) ⎤ ⎦. ξn ale vectorului x ∈V . luând pentru M spaţiul total V... Aşadar f este injectivă. imaginea sa se numeşte imaginea lui f şi se notează Imf. presupunem că Kerf = {θ} . Aşadar determinarea nucleului aplicaţiei f se reduce la rezolvarea sistemului omogen A ⋅ X = 0 . xm ′ a lui V ′ sunt Coloanele coordonatelor acestor vectori. Imaginea Funcţia f permite şi definirea unei alte funcţii.. Este uşor de verificat că dacă M este subspaţiu al lui V atunci f ( M ) este subspaţiu al lui V ′ . adică x1 − x2 ∈ Kerf de unde x1 − x2 = θ şi deci x1 = x2 .. Imf = f (V ) = { f ( x ) .. f ( x2 ) . ( x1 ( ) în raport cu cele două baze. xm ′ ) o bază în V ′ şi A = α ji matricea lui f x1 .. Determinarea nucleului Să considerăm acum cazul când spaţiile V şi V ′ sunt finit generate. Dacă M este o submulţime a lui V atunci imaginea lui M prin f se defineşte astfel: f ( M ) = { f ( x ) . x ∈V } . există x ∈ M . atunci cum f ( θ ) = θ′ . ′ .

Altfel spus. f ( x2 ) . cu X coloana coordonatelor ξ1 . n ) . ξn ale vectorului x∈V . coloana coordonatelor lui f ( x ) = b este AX. xn şi ′ .K.K.. Din dimensiunile deduse ale imaginii şi nucleului rezultă următoarea teoremă. Reamintim că acest subspaţiu este generat de vectorii din V’ care au drept coordonate elementele coloanelor matricei A. x2 ′ . În acest context.. adică un sistem liniar şi omogen. x2 . Compatibilitatea sistemului AX = B înseamnă că vectorul b se află în subspaţiul Imf al lui V ′ . adică are numai soluţia banală. Surjectivitatea lui f înseamnă că Im f = V ′ . Prin urmare mulţimea soluţiilor x1 sistemului neomogen AX = B este tocmai f −1 ({b} ) . ca mai sus. x2 ′ . Prin urmare rangul matricei A este egal cu numărul n al coloanelor sale... atunci. x1 Notând.Se poate determina o bază a subspaţiului folosind procedeul general de extragere a unei baze dintr-un sistem de generatori..K. mulţimea f 1 ({b} ) este x0 + Kerf unde x0 ∈V este vectorul ale cărui coordonate sunt elementele coloanei X 0 . adică: dim ⎡ ⎣ f ( x1 ) . f ( xn ) ⎤ ⎦ = dimV ′ = m 118 . semnificaţia faptului că aplicaţia f este injectivă este că sistemul omogen AX = 0 este determinat.. adică f ( x1 ) . f ( xn ) . Teoremă dimV = dim Ker f + dim Im f Interpretarea sistemelor de ecuaţii liniare Fie f : V → V ' un operator liniar care în raport cu bazele x1 . Dacă B ∈ K m . Aşadar ecuaţia vectorială f ( x ) = θ′ care are drept mulţime de soluţii nucleul lui f se scrie sub forma: AX = 0 . atunci sistemul AX = B este echivalent cu ecuaţia vectorială f ( x ) = b unde b ∈V ′ este vectorul ale cărui coordonate în baza ′ .K. soluţia generală a sistemului neomogen este suma dintre X 0 şi soluţia generală a sistemului omogen. Dacă X 0 este o soluţie particulară a sistemului neomogen AX = B . ξ2 .. după cum se ştie. xm ′ ale celor două spaţii este reprezentat de matricea A de tip ( m. f ( x2 ) . Cu alte cuvinte soluţia sistemului omogen AX = 0 este subspaţiul f −1 ( θ′ ) .. xm ′ sunt elementele coloanei B.

iar b este vectorul din V ′ având drept coordonate elementele coloanei B. 119 . Este atunci convenabil ca pentru orice număr natural n să fixăm un spaţiu concret şi anume V = K n .K. Acest lucru este exprimat de următoarea egalitate: f 1 ({b} ) = x0 + Kerf . În acest caz. Este uşor de verificat că în acest caz matricea A−1 defineşte o aplicaţie liniară de la V ′ la V care este chiar inversa aplicaţiei liniare f. Izomorfismul spaţiilor vectoriale Pentru ca aplicaţia liniară f : V → V ′ să fie un izomorfism trebuie să fie atât injectivă cât şi surjectivă. Am stabilit mai sus că pentru aceasta este necesar ca : rang A = n (numărul coloanelor) = m (numărul liniilor).Cum dim ⎡ ⎣ f ( x1 ) . Reamintim că dacă X 0 este o soluţie a sistemului AX = B . Aşadar. unde x0 este vectorul din V având drept coordonate elementele coloanei X 0 . f ( x2 ) . atunci soluţia generală se obţine adunând la X 0 soluţia generală a sistemului omogen AX = 0 . două spaţii vectoriale finit generate sunt izomorfe dacă şi numai dacă au aceeaşi dimensiune. Tot ce derivă din structura de spaţiu vectorial a lui K n este valabil pentru orice alt spaţiu vectorial de dimensiune n peste corpul K. şi teorema Kronecker-Capelli ne asigură că sistemul AX = B este compatibil oricare ar fi coloana B ∈ K m . adică matricea A trebuie să fie pătratică de ordinul n şi inversabilă. f ( xn ) ⎤ ⎦ = rangA rezultă rangA = m adică este egal cu numărul liniilor matricei A.

V. x = ( x1.V.1. unde ( x1. −1) . x3 ) este transformare liniară ? În caz afirmativ să se determine Ker ( T ) . v2 = (1. în raport cu bazele canonice ale spaţiilor vectoriale. x3 ) ∈ 3 . x3 ) ∈ 3 . unde x = ( x1. în fiecare dintre cazurile: a) T : 3 → 3 . T ( x ) = ( −3 x1 − 7 x2 − 5 x3 .2 Să se determine matricea asociată transformării liniare.V.L. 120 .1) = (1.1. x = ( x1.1.1) = ( 2.1 Să se cerceteze care din funcţiile: 1) T : 3 → 3 . −1) . T ( x ) = ( x1 cos ( x2 ) . Să se determine Ker ( T ) . Im ( T ) .1. T ( 0. 5 x1 − x2 + x3 ) .4 PROBLEME PROPUSE PP. Să se determine matricea endomorfismului T în baza canonică. Im ( T ) şi Ker ( T ) ⊕ Im ( T ) . x2 .1.4. x1 − x2 + x3 .5 ) .4 Fie endomorfismul T : 3 → 3. x3 ) = ⎜ 1 2 .5 Fie aplicaţia T : 3 →M2( ) definită prin: 2) T : 3 → 3 .3.1. T ( z ) = z ⎢ ⎥. x3 ) . PP.4. x3 ) .0 ) .1. câte o bază pentru fiecare dintre aceste subspaţii şi să se calculeze Ker ( T ) ⊕ Im ( T ) . x = ( x1.0.V. T (1. b) Să se scrie matricea lui T în bazele canonice din 3 şi M 2 ( ). x2 .4.4.0. ⎛ x + x x2 − x3 ⎞ T ( x1. x2 .1) . x1 sin ( x2 ) . câte o bază pentru fiecare dintre aceste subspaţii şi să se calculeze Ker ( T ) ⊕ Im ( T ) .1. x2 . PP. T ( A ) = A t . T ( x ) = ix .1. Să se arate că T este endomorfism şi să se scrie matricele ataşate lui T în baza canonică şi în baza v1 = (1. −1. PP. ⎟ 0 ⎠ ⎝ x1 + x3 a) Să se arate că T este aplicaţie liniară şi să se determine Ker ( T ) . x2 . x2 . i 1 − ⎣ ⎦ Să se determine apoi rangul şi defectul lui T .2 x1 + 4 x2 + 3 x3 . ⎡ 1 i⎤ c) T : → M 2×2 ( K ) .1.V.1) = ( 0. x3 ) . PP. − x1 − 3 x2 − 2 x3 ) .4. Im ( T ) . b) T : M 2×2 ( K ) → M 2×2 ( K ) . v3 = (1. −1) . astfel încât T ( 0.V.3 Fie T : 3→ 3 o aplicaţie definită prin: T ( x ) = ( x1 + x2 − x3 .1.

e3} . f ( P ) = X ⋅ P′ + P .5 Fie aplicaţiile liniare: T1 : 3 → 2 şi T2 : 2 → 4 .2 y1 − y2 ) .1. T ( a3 ) = b3 . 3 → .1) . v3 = ( 2.0 ) . y2 ) ∈ 2 . Să se arate că funcţia T : Pn → Pn .5 TEST DE AUTOEVALUARE TAev. −2 ) . −3.5.4 Fie transformarea liniară T : 3 → 3 .5. 2. e2 . b2 . a3 = (1. definite prin: T1 ( x1. x3 ) = ( x1 + x3 .1 Fie Pn spaţiul vectorial complex al funcţiilor polinomiale de grad cel mult n.1.V. unde ( x1. TAev. Să se arate că ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ − 1 0 1 ⎣ ⎦ vectorii v1 = (1.1.3. b3 = ( −2. c) în baza {b1. unde a1 = ( 5. ( ∀ ) x ∈ . Să se cerceteze dacă T este injectivă. a3} . în raport cu baza canonică a lui 3 . b2 = ( −1.1. T ( a2 ) = b2 . y1.V. Să se determine matricea TAev.3 Fie aplicaţia f : 2 [ X ] → 2 [ X ] .2 ) . x3 ) ∈ 3 şi ( y1. a2 .L. 2.1 + X . b) în baza canonică {e1. y2 .1. b3} . Să se determine produsul T2 o T1 şi 2 matricele operatorilor liniari T1 : în baza canonică. unde P′ este derivata polinomului P ∈ 2 [ X ] . y2 ) = ( y1 + y2 .1.3. X 2 { } { } şi şi b1 = ( −2.3. X . TAev. TAev.V.0 ) . v2 = ( 3.0 ) .V. x1 + x2 − x3 ) şi T2 ( y1. transformării liniare T : a) în baza {a1.5.3) . x2 .V. definită prin: T ( a1 ) = b1.V. x2 . X 2 . −3.5.1. a2 = (1. este o transformare liniară.1) formează o bază în 3 şi să se determine matricea lui T în raport cu această bază.1.2 Fie endomorfismul T : 3 → 3 dat prin matricea: ⎡1 −1 2 ⎤ A = ⎢1 0 1 ⎥ . T2 : 2 → 4 şi T2 o T1 : 3 → 4 121 . Să se arate că f este endomorfism şi să se scrie matricea sa în bazele B′ = 2. Tp ( x ) = p ( x + 3) − p ( x ) .5.1) B = 1.

.. v2 .K. . . polinom caracteristic.. xn la noua bază. Timpul minim pe care trebuie să-l acordaţi acestei lecţii este de 4 ore. ƒ Endomorfisme diagonalizabile..LECŢIA V. λ n ⎠ . Ea se transformă în matricea B = T −1 AT . celule Jordan. .. f ( vn ) ) = ( v1 . v2 . vn ) ⋅ B . atunci operatorului i se asociază matricea A astfel încât: ( f ( x1 ) .K.. ƒ Funcţii de matrice. f ( x2 ) . f ( v2 ) . xn ) ⋅ A.K. Ne propunem să găsim o nouă bază. x2 .2. ⎟ ⎟ ⎟ . Din relaţia de definiţie a matricei B.K. vn în care matricea B a operatorului f să fie o matrice diagonală: ⎛ λ1 0 ⎜0 λ 2 B=⎜ ⎜ .2 VALORI ŞI VECTORI PROPRII AI UNUI OPERATOR LINIAR Parcurgând această lecţie veţi dobândi cunoştinţe referitoare la: ƒ Valori şi vectori proprii ai unui operator liniar.K. v2 . şi anume: ( f ( v1 ) .. operatori de structură simplă... unde T este matricea de trecere de la baza x1 .. endomorfisme jordanizabile.. xn este o bază a lui V.. 0 ⎟ ⎟.1 Valori proprii şi vectori proprii ai unui operator Noţiunea de vector propriu Fie f : V → V un operator liniar al spaţiului vectorial finit generat V peste corpul comutativ K. ⎜ ⎜ ⎝0 0 0⎞ . Dacă se schimbă baza în V atunci se schimbă şi matricea A. L. vn ai noii baze trebuie să îndeplinească condiţiile: 122 .K. deducem că vectorii v1 ...K. v1 . x2 . x2 . baze formate din vectori proprii. ƒ Forma canonică diagonală şi forma canonică Jordan.V. Dacă x1 . subspaţii proprii. operatori nilpotenţi.K. f ( xn ) ) = ( x1 .

Acest determinant a fost pus în evidenţă în capitolul 2 şi s-a observat că este un polinom de gradul n în λ. Calculul vectorilor proprii Fie ξ1 .K. Am ajuns deci la următorul rezultat: scalarul λ din definiţia vectorului propriu nu poate fi un scalar oarecare: el trebuie să fie o rădăcină a polinomului caracteristic al matricei A... ( A − λI n ) ⎜ 2 ⎟ = ⎜ ⎟ . ξ2 .K. Prima condiţie înseamnă că sistemul este nedeterminat. Prin urmare problema găsirii unei baze în care matricea operatorului să aibă forma diagonală se reduce la găsirea vectorilor proprii. ξ2 . aşa cum s-a stabilit. ⎜ . după teorema Kronecker. x2 . ceea ce.. ξn coordonatele vectorului v în baza x1 .. Rădăcinile polinomului ϕ A ( λ ) au fost numite valorile proprii ale matricei A. 2. ⎟ ⎜ . revine la: det ( A − λI n ) = 0 . notat ϕ A ( λ ) . coloana coordonatelor vectorului f ( v ) . Pe de altă parte..⎧ f ( v1 ) = λ1v1 ⎪ ⎪ f ( v2 ) = λ 2 v2 .K.. v ≠ θ .Capelli. ξn sunt nule. Deci condiţia f ( v ) = λv este echivalentă cu: ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ξ ⎟ 2 A⎜ ⎟ = λ ⎜ 2 ⎟ ⎜ . ξn .. ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝0⎠ Ultima relaţie matriceală este forma matriceală a unui sistem liniar şi omogen de n ecuaţii cu n necunoscute: ξ1 . ⎨ . f ( v ) = λv . Condiţia v ≠ θ înseamnă că nu toate coordonatele ξ1 . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ 0 de unde....K. ⎟ ⎜ . ce a fost numit polinomul caracteristic al matricei A. ξ2 . se obţine înmulţind matricea A cu coloana coordonatelor lui v. ⎪ ⎪ ⎩ f ( vn ) = λ n vn care conduc la următoarea noţiune: Definiţie Se numeşte vector propriu al operatorului f un vector v care îndeplineşte următoarele două condiţii: 1. 123 . xn adică v = ξ1 x1 + ξ 2 x2 + K + ξn xn .

y2 . yn este o altă bază şi T este matricea de trecere de la baza x1 ... 2. xn soluţiile sistemului liniar şi omogen: ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎟ ⎜0⎟ = ..K.K.K. λ 2 .K. – Pentru fiecare valoare proprie λi se rezolvă sistemul liniar şi omogen: ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎟ ⎜0⎟ = .. corespunzători valorii proprii λi . ⎟ ⎜ . Într-adevăr. ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ n ⎠ ⎝0⎠ Înmulţind această ecuaţie matriceală la stânga cu T −1 ea devine: ( ) ( ) 124 . obţinem: −1 ϕ B ( λ ) = det ( B − λI n ) = det T −1 AT − λT −1 I nT = det ⎡ T ( A − λI n ) T ⎤ ⎣ ⎦= = det T −1 det ( A − λI n ) det T = det ( A − λI n ) = ϕ A ( λ ) . y2 . dacă y1 . Deşi valorile proprii ale unui operator se definesc şi se calculează folosind matricea operatorului într-o bază.S-a conturat deci metoda de calculare a vectorilor proprii. x2 . are o infinitate de soluţii. λ n ale matricei A a operatorului. x2 . ( A − λi I n ) ⎜ ⎜ . ele nu depind de bază.. şi anume: – Se calculează valorile proprii λ1 . ( A − λi I n ) ⎜ ⎜ . dacă vi este un vector propriu atunci pentru orice scalar α . au drept coordonate în baza x1 . fiind nedeterminat. Observaţii 1. Anume. Evident că sistemul. ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ ⎝ 0 ⎠ Fiecare soluţie nebanală a sistemului reprezintă coordonatele unui vector propriu vi care îndeplineşte condiţia: f ( vi ) = λi vi . ţinând seamă că determinantul produsului de matrice este produsul determinanţilor matricelor. yn iar B matricea lui f în noua bază atunci. ⎟ ⎜ . Acelaşi lucru este valabil şi pentru vectorii proprii: vectorii proprii vi .... xn la baza y1 .K. vectorul αv este vector propriu corespunzător aceleiaşi valori proprii λi .

y1 . . ⎟ ⎜ ⎜ξ ⎟ ⎟ ⎝ n⎠ y1 . y2 .(T −1 ATT −1 − λ i I nT −1 ) ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ sau ⎜ ... care a fost notat Kerf. este tocmai nucleul operatorului f. θ . din mulţimea soluţiilor ecuaţiei vectoriale f ( x ) = θ . aşa cum am spus mai sus.I n ) ⎜ ⎜ . y2 . Să notăm Vλ mulţimea vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ. constituit. al vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ = 0 . Vectorii acestui subspaţiu sunt definiţi de relaţia f ( x ) = λx . Se observă că numai în acest caz sistemul ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ξ ⎟ ⎜ ⎟ 2⎟ ⎜0⎟ = ( A − 0. ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎛ ξ1 ⎞ ⎜ ⎟ −1 ⎜ ξ 2 ⎟ .. Deci folosind o altă bază vom obţine aceiaşi vectori proprii. la care se adaogă şi vectorul nul..K.... este soluţie a sistemului care dă coordonatele vectorului propriu corespunzător valorii proprii λi folosind noua bază. ⎟ ⎜ .. Subspaţiul vectorilor proprii corespunzători unei valori proprii Fie λ o valoare proprie a unui operator liniar f al spaţiului vectorial V. Este uşor de verificat că Vλ constituie un subspaţiu pe care-l vom numi subspaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ. ⎟ ⎜ .. din definiţia vectorului propriu.. ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎝ ξn ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎛ ξ1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ −1 ⎜ ξ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ( B − λi I n ) T ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . yn şi matricea B a lui f în această nouă bază. .K.. Subspaţiul V0 . ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ξn ⎠ ⎝ 0 ⎠ are soluţii nebanale. yn . Înseamnă că operatorul f reprezentat de matricea A admite valoarea proprie λ = 0 dacă şi numai dacă det A = 0 . care este coloana coordonatelor lui vi în noua bază adică T ⎜ . Exemplu Reamintim că termenul liber al polinomului caracteristic al matricei A este σn = det A ... 125 . această mulţime nu conţine vectorul nul. Observăm că mulţimea vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ nu constituie un subspaţiu deoarece..

v2 . vr vectori proprii corespunzători. λ 2 .K. Folosim metoda inducţiei. Dacă sistemul format numai din vectorul v1 ar fi liniar dependent ar însemna că există un scalar nenul α astfel încât: αv1 ≠ θ . λ r +1 sunt liniar independenţi.K. x2 . v2 .V. λ 2 . vr ce corespund la r valori proprii distincte λ1 . Singurul vector care constituie un sistem liniar dependent este vectorul nul. Pentru fiecare valoare proprie λi alegem un vector propriu vi care îndeplineşte condiţia f ( λi ) = λi vi numit vector propriu asociat valorii proprii λi . Este de demonstrat că pentru orice număr natural r ≥ 1 vectorii v1 . Teoremă Vectorii proprii corespunzători la valori proprii distincte sunt liniar independenţi. v2 . Concluzia Orice sistem de r + 1 vectori proprii v1 .K.K. Din definiţia vectorului propriu.K. vr +1 pornim de la relaţia: 126 .K.K. Etapa de verificare Pentru r = 1 fie v1 un vector propriu corespunzător valorii proprii λ1 .2 Baze formate din vectori proprii. Din demonstraţia de mai sus este util de reţinut faptul că orice vector nenul constituie un sistem liniar independent. Demonstraţie Fie λ1 . Vom arăta că în anumite condiţii vectorii obţinuţi formează o bază a spaţiului V. Funcţii de matrice de structură simplă În cazul când cunoaştem valorile proprii ale matricei A a operatorului f într-o bază x1 . λ 2 . adică rădăcinile λ1 . λ 2 .K.K. v2 .L. v2 .2.K. rezultă că v1 ≠ θ . λ n ale polinomului ϕ A ( λ ) se pot determina toţi vectorii proprii ai operatorului. λ r sunt liniar independenţi. ceea ce contrazice definiţia vectorului propriu. Demonstraţie Pentru a demonstra liniar independenţa vectorilor v1 . Etapa de demonstraţie Ipoteza Orice sistem de r vectori proprii v1 . se obţine: v1 ≠ θ . vr sunt liniar independenţi. λ r valori proprii distincte între ele şi v1 . vr +1 corespunzând la r + 1 valori proprii distincte λ1 . Înmulţind ambii membri ai egalităţii cu α −1 (care există din moment ce α este nenul). xn a spaţiului V.

iar egalităţii: α1 ( λ1 − λ r +1 ) v1 + α 2 ( λ 2 − λ r +1 ) v2 + K + α r ( λ r − λ r +1 ) vr = θ i se poate aplica ipoteza. nul. rezultă că vectorii v1 . Deci: α1 = 0. deducem că α r +1 = 0 . v2 .D. se obţine: α r +1vr +1 = θ . α 2 = 0.K. Numărul lor fiind egal cu dimensiunea spaţiului rezultă că vectorii constituie o bază. este nenul.α1v1 + α 2 v2 + K + α r vr + α r +1vr +1 = θ ( ∗) Aplicăm funcţia liniară f ambilor membri ai egalităţii.E. 127 . În membrul stâng al fiecărei egalităţi paranteza este nenulă deoarece valorile proprii sunt distincte între ele. Rezultă că α1 ( λ1 − λ r +1 ) = 0. Într-adevăr. Consecinţă Dacă polinomul caracteristic ϕ A ( λ ) are n rădăcini distincte.K. vn sunt liniar independenţi. λ 2 . Definiţie Un operator liniar se zice de structură simplă dacă admite o bază formată din vectori proprii. Înmulţim prima egalitatea ( ∗) cu ( −λ r +1 ) şi o adunăm la ultima: α1 ( λ1 − λ r +1 ) v1 + α 2 ( λ 2 − λ r +1 ) v2 + K + α r ( λ r − λ r +1 ) vr + +α r +1 ( λ r +1 − λ r +1 ) vr +1 = θ. Deoarece f v j = λ j v j . Urmând acelaşi raţionament ca în etapa de verificare. ca vector propriu . v2 .K. pornind de la egalitatea α1v1 + α 2 v2 + K + α r vr + α r +1vr +1 = θ am ajuns la concluzia că toţi coeficienţii combinaţiei liniare din membrul stâng sunt nuli. Aşadar. vn constituie o bază. Q. r + 1 ultima egalitate devine: ( ) α1λ1v1 + α 2 λ 2 v2 + K + α r λ r vr + α r +1λ r +1vr +1 = θ . 2. α r ( λ r − λ r +1 ) = 0 . Ţinând seamă de liniaritatea lui f şi de faptul că f ( θ ) = θ obţinem: α1 f ( v1 ) + α 2 f ( v2 ) + K + α r f ( vr ) + α r +1 f ( vr +1 ) = θ . v1 . ar = 0 . adică folosind faptul că vr +1 .K. j = 1. λ n . adică vectorii vi sunt liniar independenţi. λ1 . Înlocuind aceşti coeficienţi în egalitatea: α1v1 + α 2 v2 + K + α r vr + α r +1vr +1 = θ . α 2 ( λ 2 − λ r +1 ) = 0. Din cele de mai sus rezultă că dacă operatorul are n valori proprii distincte. atunci el este de structură simplă. din teorema anterioară. atunci vectorii proprii corespunzători.K.K. evident. Ultimul termen este.

. ⎟ ⎟ . Anume...Notând cu A matricea operatorului în baza x1 .... Ak = TB k T −1 . . atunci matricea B a operatorului în noua bază este: ⎛ λ1 0 ⎜0 λ 2 B=⎜ ⎜ ... 0 ⎟ ⎟... Rezultă că matricea A se poate scrie sub forma: A = TBT −1 . vn formată din vectori proprii. . Funcţii de matrice de structură simplă În cazul când matricea A este matricea unui operator de structură simplă (convenim atunci ca matricea însăşi s-o numim de structură simplă) se pot calcula cu uşurinţă diverse funcţii de matricea A. fie u ( x ) = α 0 + α1 x + α 2 x 2 + K + α m x m un polinom cu coeficienţi scalari (adică în corpul K).. 0⎞ 0⎟ ⎟. xn la o bază v1 . ⎟ ⎟ ⎟ . λ n ⎠ Pe de altă parte se îndeplineşte relaţia: B = T −1 AT ..K.... 0⎞ ⎟ . Putem trece acum de la funcţia putere (naturală) la o funcţie polinomială.. . . v2 ..K. xn şi cu T matricea de trecere de la baza x1 ... λ k n⎠ Aşadar se pot calcula cu uşurinţă puterile matricei A. În primul rând să observăm că: A2 = A ⋅ A = TBT −1 ⋅ TBT −1 = TB 2T −1 şi în general... . 0 . Evident că k ⎛ λ1 ⎜ ⎜ 0 Bk = ⎜ ⎜ ..K. Prin u ( A ) înţelegem: u ( A ) = α 0 I n + α1 A + α 2 A2 + K + α m Am = = α 0TT −1 + α1TBT −1 + α 2TB 2T −1 + K + α mTB mT −1 = = T α 0 I n + α1 B + α 2 B 2 + K + α m B m T −1 = T ⋅ u ( B ) ⋅ T −1 Pe de altă parte este uşor de văzut că: ( ) 128 . x2 ... ⎜ ⎜ ⎝0 0 ... ⎜ 0 ⎝ 0 λk 2 .. x2 .. .

.....⎛ u ( λ1 ) 0 ⎜ 0 u ( λ2 ) u ( B) = ⎜ ⎜ . 0 ⎟ ...... 0 ⎟ ⎟.. ..... deoarece şirurile numerelor de pe diagonală sunt convergente şi anume. ⎜ 0 ⎝ 0 eλ 2 . în cazul K = R seria numerică u ( x) = 1 + 1 1 1 x + x 2 + x3 + .. C sau un corp p-adic această structură este aplicată în mod natural şi mulţimii de matrice.... ⎜ ⎜ 0 ⎝ 0 . . astfel încât se pune problema convergenţei şirului de matrice um ( A ) . pe care o notăm e este: Aşadar seria de matrice : I n + 129 . um ( λ n ) ⎟ ⎠ 0 În cazul când corpul K are o structură topologică.. . 0 0 ⎞ ⎟ ... limita acestui şir de matrice este: ⎛ eλ1 ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎜ .... ⎞ ⎟ ... pe care le notăm... ⎟ ⎟ . .. . De exemplu. 0 ⎟ .. aşa cum este cazul corpurilor Q. ... ⎟ ⎟ . ⎟ . Şirul de matrice um ( B ) este evident convergent.... u ( λ n ) ⎟ ⎠ 0 În cazul când u ( x ) este o serie u ( x ) = α 0 + α1 x + α 2 x 2 + K + α m x m + K formula de mai sus este valabilă pentru toate sumele parţiale ale seriei... 1 1 1 A + A2 + A3 + .. ⎜ ⎜ 0 0 ⎝ .. um ( x ) = α 0 + α1 x + α 2 x 2 + K + α m x m anume: um ( A ) = T ⋅ um ( B ) ⋅ T −1 cu ⎛ um ( λ1 ) 0 ⎜ 0 um ( λ 2 ) um ( B ) = ⎜ ⎜ ... ⎞ ⎟ .. .. .. eλ n ⎟ ⎠ . .. R. 1! 2! 3! este convergentă pentru orice x ∈ R având ca sumă numărul e x . este convergentă şi 1! 2! 3! A suma acestei serii.

– chiar dacă polinomul caracteristic se descompune în factori liniari.. Demonstraţie Fie f o simetrie a spaţiului V..... = T ⎜ ⎜ . sume directe În paragraful anterior am stabilit o clasă de operatori de structură simplă: cei care au n valori proprii distincte. Nu toţi operatorii îndeplinesc această condiţie. Dacă λ este o valoare proprie a unui astfel de operator... Să notăm V1 spaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ = 1 şi V−1 spaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ = −1 .V.. nu se descompune în factori de gradul întâi. ⎟ ⎟ . . 1! 3! 5! ⎜ ⎜ 0 0 ⎝ L. Pentru orice x ∈V este îndeplinită egalitatea: 130 . . deşi au valori proprii multiple sunt de structură simplă.. În cele ce urmează vom prezenta unele clase de operatori care. Dar toate valorile proprii ale matricei I n sunt egale cu 1.2.. adică a matricei I n . ⎜ 0 ⎝ Analog.3 Simetrii. Această proprietate mai este numită şi involuţie..... proiecţii.. Rezultă λ 2 = 1 adică toate valorile proprii ale lui f sunt egale cu 1 sau cu –1. atunci λ 2 este valoare proprie a operatorului IV . s-ar putea ca unele rădăcini să fie multiple. eλ n ⎟ ⎠ . 0 ⎟ −1 ⎟T .... .... Simetrie Se numeşte simetrie a spaţiului vectorial V peste corpul K un operator liniar f care are proprietatea că f 2 = IV = aplicaţia identică a spaţiului V. sin λ n ⎟ ⎠ 0 0 ⎛ sin λ1 ⎜ 0 sin λ 2 1 1 3 1 5 sin A = A − A + A − .⎛ eλ1 ⎜ ⎜ 0 eA = T ⎜ ⎜ . din două motive: – în cazul când corpul scalarilor nu este algebric închis polinomul caracteristic nu are întotdeauna toate rădăcinile în acest corp.... 0 0 ⎞ ⎟ . .. 0 eλ 2 .. 0 ⎟ ⎟ T −1 . ⎟ . ⎞ ... Propoziţie Orice simetrie este un operator de structură simplă...

Într-adevăr. atunci din x ∈V1 rezultă f ( x ) = x .D. Înseamnă că V = V1 + V2 .E. f ( x2 ) = 2 2 1 1 = − f 2 ( x ) − f ( x ) = ( f ( x ) − x ) = − x2 . x2 = − ( f ( x ) − x ) . ( 2 2 Deoarece f 2 ( x ) = x . subspaţiul V1 are dimensiunea doi. O bază a lui V1 este formată din vectori proprii corespunzători valorii proprii λ = 1. dar în direcţia vectorului v. vectorii de poziţie ai punctelor spaţiului. Aplicaţia f transformă punctele spaţiului în simetricele lor faţă de planul V1 . fiind generat de un vector v. rezultă că: f ( x1 ) = 1 2 1 f ( x ) + f ( x ) = ( x + f ( x ) ) = x1 . Deci f ( x ) = θ de unde: x = f ( x ) = f ( θ) = θ . Dacă v este perpendicular pe planul V1 . Interpretare geometrică Fie = spaţiul real tridimensional al vectorilor fizici reprezentaţi de săgeţi şi presupunem că pentru o simetrie f a spaţiului.x = x1 + x2 . iar din x ∈V2 rezultă f ( x ) = − x . Q. suma este directă. Deci există o bază formată din vectori proprii. x1 = 1 1 f ( x ) + x ) . iar o bază a lui V2 este formată din vectori proprii corespunzători valorii proprii λ = −1 . P2 v O V1 P’ 131 P1 P . iar V−1 are dimensiunea egală cu unu. pe când cei colineari cu v sunt transformaţi în opuşii lor. punând la un loc bazele celor două subspaţii se obţine o bază a spaţiului V. Vectorii din planul V sunt lăsaţi pe loc de către f. În plus. Deoarece suma V = V1 + V2 este directă. atunci avem de-a face cu simetria propriu zisă (ortogonală) faţă de planul V1 . adică se identifică cu un plan. Dacă fixăm punctul O ca sursă a tuturor săgeţilor. vectorii se identifică cu punctele spaţiului. dacă x ∈V1 I V2 . 2 2 ( ) ( ) adică x1 ∈V1 şi x2 ∈V2 .

se obţine o bază a lui V formată din vectori proprii. atunci pe de o parte f ( v ) = λv .D. Dacă x ∈V1 I V0 . adică Proiecţii Numim proiecţie a spaţiului vectorial V peste corpul K un operator liniar f având proprietatea f 2 = f Această proprietate este cunoscută şi sub numele de idempotenţă.E. Într-adevăr. iar pe de altă parte. f ( x0 ) = f ( x − f ( x ) ) = = f ( x ) − f 2 ( x ) = f ( x ) − f ( x ) = θ = 0 x0 Înseamnă că V = V1 + V0 . Dacă λ este o valoare proprie a proiecţiei f şi v un vector propriu corespunzător. 5. iar V0 este subspaţiul generat de un vector v atunci pentru orice vector al spaţiului. x1 = f ( x ) . Q. ca vector de poziţie al unui punct oarecare P. Pentru orice x ∈V este îndeplinită condiţia: x = x1 + x0 . Propoziţie Orice proiecţie este operator de structură simplă. Deci x = θ . Cum v ≠ θ rezultă λ 2 − λ = 0 şi deci sau λ = 1 sau λ = 0 .1 rezultă f ( v ) = f 2 ( v ) = f ( f ( v ) ) = f ( λv ) = λf ( v ) = λ 2 v . Într-adevăr. care sunt formate din vectori proprii. imaginea sa prin f este exact proiecţia lui P pe planul V1 în direcţia vectorului v. La fel ca şi în cazul simetriilor. dacă pentru o proiecţie f a acestui spaţiu V1 este un plan trecând prin punctul O. x0 = x − f ( x ) . Să observăm că x1 ∈V1 şi x0 ∈V0 . Aşadar ) orice proiecţie are numai două valori proprii: 0 şi 1. f ( x1 ) = f ( f ( x ) ) = f 2 ( x ) = f ( x ) = x1 . iar din x ∈V0 rezultă f ( x ) = θ . Demonstraţie Să notăm V1 subspaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ = 1 şi V0 subspaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii λ = 0 .Fig. Interpretare geometrică Dacă este spaţiul tridimensional reprezentat de săgeţi având sursa într-un punct fixat O proiecţia va avea semnificaţia geometrică cunoscută. 132 . punând la un loc bazele celor două subspaţii. atunci din x ∈V1 rezultă f ( x ) = x . din f 2 = f (λ 2 − λ v = θ . Să arătăm că suma este directă. Deci λ 2 v = λv .

Definim funcţia f prin: f ( x ) = x1 . x0 ∈V0 . 133 . P v O V1 P’ Sume directe şi proiecţii Am văzut că dacă se dă o proiecţie f a spaţiului V. Acest lucru se poate generaliza la un spaţiu oarecare. şi anume pe subspaţiul V0 în direcţia subspaţiului V1 . adică este nucleul lui f.Dacă vectorul v este perpendicular pe planul V1 . Convenim să numim acest subspaţiu subspaţiul pe care se efectuează proiecţia. unde x1 ∈V1 . de exemplu pe planul V1 . Este subspaţiul în direcţia căruia se efectuează proiecţia. atunci unica descompunere a lui x + y este x + y = ( x1 + y1 ) + ( x0 + y0 ) . ea determină o descompunere a spaţiului V în sumă directă de două subspaţii: V = V1 + V0 . Subspaţiul V1 este definit de ecuaţia vectorială f ( x ) = x . Operatorul g = 1v − f este tot proiecţie. Evident că dacă y = y1 + y0 este descompunerea lui y. Pe de altă parte deoarece αx = αx1 + αx0 rezultă că f ( αx ) = αx1 + αf ( x ) . Propoziţie Orice descompunere V = V1 + V0 în sumă directă determină proiecţia f pe subspaţiul V1 în direcţia subspaţiului V0 . Aşadar f este un operator liniar. atunci obţinem proiecţia obişnuită (perpendiculară) pe planul V1 . Demonstraţie Din definiţia sumei directe orice vector x se scrie în mod unic sub forma x = x1 + x0 . Subspaţiul V −1 ({θ}) este definit de ecuaţia f ( x ) = θ . de unde rezultă că f ( x + y ) = x1 + y1 = f ( x ) + f ( y ) . adică este subspaţiul vectorilor care rămân neschimbaţi prin operatorul f. Anume sunt atâtea proiecţii câte direcţii sunt neparalele cu planul V1 . Aşa cum se observă în interpretarea geometrică există mai multe proiecţii pe un subspaţiu dat.

atunci f ( x ) = x . 2. Pe baza propoziţiei anterioare condiţiile (1) şi (2) definesc proiecţiile f1 .Ca urmare.K. Evident că spaţiul proiecţiei f este V1 . Demonstraţie. adică x − f ( x ) = θ .K. Teorema 1 Orice descompunere V = V1 + V2 + K + V p în sumă directă de subspaţii defineşte o familie de proiecţii f1 .E. f p . Afirmaţia 3 rezultă din faptul că direcţia proiecţiei fi . astfel încât: 1. Propoziţia anterioară se generalizează la descompunerea într-o sumă directă finită de subspaţii. 3.D. iar dacă x ∈V0 . Din definiţia sumei directe orice vector x ∈V se scrie în mod unic sub forma x = x1 + x2 + K + x p cu xi ∈V1 . Spaţiul proiecţiei lui fi este Vi . care este echivalentă cu f ( x ) = x şi deci defineşte spaţiul proiecţiei f. iar direcţia proiecţiei f este subspaţiul V0 . Q. Spaţiul proiecţiei g este determinat de ecuaţia g ( x ) = x adică 2 Tot din definiţia sumei directe. 4. mai precis din unicitatea scrierii lui x sub forma x = x1 + x0 cu x1 ∈V1 . x − f ( x ) = x . Direcţia proiecţiei lui fi este subspaţiul Vi' obţinut prin excluderea lui Vi din suma în care este descompus întregul spaţiu V. Direcţia proiecţiei g este dată de ecuaţia g ( x ) = θ . rezultă că x = x1 dacă şi numai dacă x ∈V1 şi x = x0 dacă şi numai dacă x ∈V0 . f 2 ( x ) = f ( f ( x ) ) = f ( x1 ) = x1 = f ( x ) adică f este o proiecţie. 134 . f1 + f 2 + K + f n = 1V . fi ⋅ f j = 0V pentru i ≠ j . conţine spaţiile de proiecţie ale tuturor celorlalte proiecţii.E. f n . Deci dacă x ∈V1 . Evident. care este nucleul lui fi. atunci f ( x ) = θ . Q. De aici rezultă: f1 + f 2 + K + f p ( ) ( x ) = ( f1 + f2 + K + f p )( x1 + x2 + K + x p ) = = x1 + x2 + K + x p = x. f 2 . care este echivalentă cu f ( x ) = θ care defineşte direcţia proiecţiei f. f 2 .D. Operatorul g = 1V − f este proiecţie: g 2 = (1V − f ) = 1V − 2 f + f 2 = 1V − 2 f + f = 1V − f = g . x0 ∈V0 . fi ( xi ) = xi şi fi x j = θ pentru ( ) i≠ j.

Demonstraţie Să considerăm câte o bază Bi în fiecare subspaţiu Vi şi să notăm Ai matricea operatorului fi în baza Bi . reunind bazele Bi se obţine o bază B a lui V. f 2 ..Subspaţii invariante Fie f un operator liniar al spaţiului vectorial V. După cum se ştie.. Pe de altă parte determinantul unei matrice formate din blocuri pătratice pe diagonală este produsul determinanţilor acestor blocuri.. subapaţiul Vλ este un subspaţiu invariant pentru f.... . Un subspaţiu V ′ al lui V se numeşte subspaţiu invariant pentru f dacă f (V ′ ) ⊂ V ′ . Ca urmare: ϕ A ( λ ) = det ( A − λI n ) = det A1 − λI k1 det A2 − λI k2 K det Ap − λI k p = = ϕ A1 ( λ ) ϕ A2 ( λ )K ϕ Ap ( λ ) unde am notat ki = dimVi .. Aceşti operatori definesc un operator liniar al lui V astfel: f ( x ) = f x1 + x2 + K + x p = f1 ( x1 ) + f 2 ( x2 ) + K + f p x p ... atunci când se scade λ pe diagonala matricei A. Ap ⎟ ⎠ Diagonalele blocurilor Ai sunt suprapuse peste diagonala matricei A. pentru orice valoare proprie λ. 0 . 0 ⎟ ⎟.D. În concluzie.. f ( x ) ∈V ′ . ⎜ ⎜0 ⎝ 0 A2 ..E. Teorema 2 Fie V = V1 + V2 + K + V p o descompunere în sumă directă a lui V şi fi un operator liniar al lui Vi . ( ) ( ) ( ) 135 .. el se va scade pe diagonalele tuturor blocurilor Ai . Q.K. De exemplu. ( ) ( ) În aceste condiţii polinomul caracteristic al lui f este produsul polinoamelor caracteristice ale operatorilor f1 . Aşadar pentru orice x ∈V ′. 0 ⎞ . . ⎟ ⎟ . Din felul cum se alcătuieşte matricea unui operator într-o bază dată rezultă că matricea lui f în baza B este următoarea: ⎛ A1 ⎜0 A=⎜ ⎜ . f p ...

iar prima coloană devine coloana nulă.... + Ck λN k −1 + Ck N ... Fie A o matrice pătratică oarecare de ordinul m... vedem că efectul înmulţirii lui N cu N este deplasarea paralelei de 1... 0 1 λ ...... Ne propunem să calculăm diverse funcţii analitice având ca argument o astfel de matrice. .. λ 0 . 0 0 ..... Deoarece termenii λI m şi N comută între ei... ⎟ 1⎟ ⎟ 0⎟ ⎠ A ⋅ N = a ∗1 ( a ∗ 2 ....2...V.. 0 0⎞ 0⎟ ⎟ 0⎟ ⎟= 0 ... pe care o scriem celulată pe coloane şi căutăm efectul înmulţirii la dreapta a acestei matrice cu matricea N: ⎛0 ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎜ ⎜ .. 0 0 0 ..... ⎟ 1⎟ ⎟ λ⎟ ⎠ Ea se poate scrie sub forma: J λ = λI m + N în care N este matricea pătratică de ordinul m având elementele de pe prima paralelă la diagonala principală egale cu 1 şi toate celelalte elemente egale cu 0... ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎝ 1 0 0 0 0 0 .4 Forma canonică Jordan Celule Jordan Se numeşte celulă Jordan de ordinul m asociată lui λ următoarea matrice pătratică de ordinul m: ⎛λ ⎜0 ⎜ ⎜0 Jλ = ⎜ ⎜ . Începem cu puterile matricei J λ = λI m + N . .. 0 . ⎜0 ⎜ ⎜0 ⎝ 1 λ 0 .. ... Luând în locul matricei A matricea N. 0 0 . ..L. adică sumele unor serii convergente de puteri ale acestei matrice. ( a ∗1 a ∗ 2 .. a ∗ m −1 ) Aşadar coloanele matricei A sunt deplasate cu un pas către dreapta... 0 0 ... 0 1 . 0 0⎞ 0⎟ ⎟ 0⎟ ⎟. a ∗ m ) . se poate aplica formula binomului lui Newton: k 1 k −1 2 k −2 2 k −1 k k Jλ = (λI m + N ) k = λ k I m + Ck λ N + Ck λ N + . . .... . cu un pas către dreapta. Acelaşi lucru se 136 .. astfel încât problema se reduce la calcularea puterilor matricei N. 0 0 .

Ţinând seamă de descrierea pe care am dat-o puterilor matricei N rezultă paralelă la diagonală 1 (r ) f (λ) ... .. ⎜ ..... ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 1 ⎜ 0 ⎟ f (λ) f ′( λ ) 0 0 . ... ( ) λ λ λ ( ) ( ) ⎜ ⎟ ( m − 3)! ( m − 4 )! ⎜ ⎟ f (Jλ ) = ⎜ ⎟ . .. pentru m = 4 se poate scrie: 1 1 ⎛ ⎞ λ λ − λ − sin cos sin cos λ ⎟ ⎜ 2! 3! ⎜ ⎟ 1 ⎜ 0 − sin λ ⎟ sin λ cos λ ⎜ ⎟ 1 1 3 2! sin J λ = J λ − J λ + .... k va avea pe diagonala principală λ k . 1! ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ f (λ) 0 0 . + Ck λ N . deci: k 1 k −1 2 k −2 2 m −1 k − m +1 m −1 Jλ = λ k I m + Ck λ N + Ck λ N + . pe prima că J λ 1 k −1 2 k −2 Ck λ . Aşadar....întâmplă dacă în locul matricei A luăm o putere a lui N. precum şi atunci când f ( λ ) este o serie. cu condiţia să avem asigurată convergenţa seriilor reprezentate de elementele matricei. astfel că N r va avea toate elementele egale cu zero în afară de cele de pe paralela r la prima diagonală care este ocupată cu 1. 0 ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ Egalitatea de mai sus este valabilă şi în cazul când în locul funcţiei f ( λ ) = λ k se ia un polinom. pe a doua paralelă Ck λ şi aşa mai departe.. avem: Ck λ = 1 1 1 1 ⎛ ⎞ m −1 ( m − 2) f ( ) (λ) ⎟ (λ ) ⎜ f ( λ ) 1! f ′ ( λ ) 2! f ′′ ( λ ) ... = ⎜ ⎟ 1! 3! ⎜ 0 0 sin λ cos λ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 0 0 sin λ ⎟ ⎜ 0 ⎝ ⎠ 137 . ( m − 2 )! f ( m − 1)! ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 1 1 1 m −3 m − 2) f (λ) f ′ ( λ ) . N k = 0 ..... .. notând f ( λ ) = λ k . Rezultă că pentru k ≥ m. r! r m−r Pe de altă parte. De exemplu.. f ( ) (λ ) f( (λ) ⎟ ⎜ 0 1! ( m − 3)! ( m − 2 )! ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 1 1 ( m − 4) ( m − 3) f f f 0 0 ..

rezultă f r = 0V .. astfel încât f r = 0V .... n −1 0 .. 2... k = ni vectorii bazei căutate 138 .... J λ = λI m + N devine J 0 = N . a1. 0 0 a1n ⎞ a2 n ⎟ ⎟ a3n ⎟ ⎟.. 0 0 . Notând cu Vi subspaţiul generat de vectorii corespunzători coloanelor ce definesc blocul Ni. n −1 a23 .. .... . rezultă că acest subspaţiu este invariant faţă de f. dacă matricea operatorului într-o bază a spaţiului V are forma: ⎛ 0 a12 ⎜0 0 ⎜ ⎜0 0 A=⎜ ⎜ .. J =⎜ ⎜ . De exemplu.... Pentru m = 1... În plus. n p ..K. p ⎝ ⎠ în care Ni este o matrice de forma descrisă mai sus. având ordinul ni . Propoziţie Dacă f este un operator nilpotent al spaţiului V .3 celula J 0 = N va fi respectiv: ⎛0 1 0⎞ ⎛0 1⎞ ⎜ . notând cu v1 . anume f m = 0V . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ N 0 .. n ⎟ ⎟ 0 ⎟ ⎠ atunci.. 0 ⎟ 2 ⎟.. . După cum se ştie coloanele matricei J a operatorului în baza căutată reprezintă coordonatele imaginilor prin f ale vectorilor acestei baze. 0 ⎞ ⎜ 0 N . iar V = V1 + V2 + K + V p este sumă directă. vk . . ⎜0 0 1⎟ ( 0) ..K.. n2 . a3.. ⎜0 0 ⎜ ⎜0 0 ⎝ a13 . . .. astfel încât n1 + n2 + K + n p = n = dimV .. n −1 . ⎜ ⎟ ⎟ ⎝0 0⎠ ⎜0 0 0⎟ ⎝ ⎠ Ne propunem să găsim o bază a spaţiului V în care matricea operatorului nilpotent f să aibă forma: ⎛ N1 0 .. ⎟ an −1.. Demonstraţie Mai întâi să remarcăm că dacă λ = 0 atunci celula Jordan. atunci există o bază a spaţiului în care matricea J a operatorului este constituită din blocuri Jordan asociate lui λ = 0 dispuse pe diagonală.. a2. .. ... având dimensiunile n1 . deoarece An = 0 . v2 .Operatori nilpotenţi Un operator f al spaţiului V se numeşte operator nilpotent dacă există un număr natural r.

Soluţia generală X = B1 va avea atâţia parametri cât este dimensiunea lui Kerf. un sistem liniar şi neomogen de astă dată. Pentru calculul vectorilor lui Kerf 2 care nu sunt în Kerf avem de rezolvat sistemul AX = B . Pe baza celor de mai sus putem elabora programul de construire a bazei căutate. f ( v ) . dim Kerf ≤ dim Kerf 2 ≤ K ≤ dim Kerf m = n . În plus.K. Aceştia sunt vectori proprii a lui U 0 liniar independenţi.K. Aceşti vectori generează un subspaţiu U1 dimensiune ca şi U1 . Reamintim că dacă A este matricea operatorului f într-o bază oarecare şi B este coloana coordonatelor unui vector b ∈V atunci mulţimea f −1 ( b ) se determină rezolvând sistemul liniar AX = B : orice coloană X care verifică sistemul este constituită din coordonatele unui vector x ∈ f −1 ( b ) . Fiecare din vectorii u1 . al lui U 0 notăm U1 .K. Pentru fiecare vector u al bazei lui U1 alegem o soluţie a ecuaţiei f ( x ) = u . f 2 ( v ) . u p va defini o celulă Jordan de dimensiune unu. aceştia îndeplinesc condiţiile: f ( v1 ) = v2 . vor determina un subspaţiu. Pentru ′ = Kerf . Notăm B2 coloana coordonatelor unui vector 139 ( ) . În particular. În primul rând se calculează Kerf rezolvând sistemul AX = 0 .corespunzători coloanelor blocului Ni dispuşi în ordine inversă. şi anume o bază a subspaţiului Kerf 2 . Aşadar baza căutată trebuie să fie formată din grupuri de vectori de forma: v.K. uniformitatea construcţiei care urmează notăm U 0 Condiţiile de compatibilitate ale sistemului. u2 . f ( v2 ) = v3 . rezolvând sistemul corespunzător AX = B1 în care B1 este coloana ′ care are aceeaşi coordonatelor lui u. În acest subspaţiu alegem o bază pe care o completăm până la o bază ′ = Kerf cu vectorii (proprii) u1 . u p . în care k = ni − 1. Este uşor de verificat că aceste soluţii (vectori) împreună cu vectorii bazei lui Kerf constituie un sistem liniar independent. Nu există nici un vector x astfel încât f ( x ) să fie o combinaţie liniară a acestora. f ( vk ) = θ . dim Kerf = n − rang A. Pe de altă parte este evident că : Din inegalităţile: rangA ≥ rangA2 ≥ K ≥ rangAm = 0 rezultă atunci: f −1 Kerf r −1 = Kerf r . adică gradul de nedeterminare al sistemului. u2 . f ( vk −1 ) = vk . Kerf = f −1 ( θ ) se obţine rezolvând sistemul omogen AX = 0 . exprimate în relaţii liniare ale ′ = Kerf . pe care-l parametrilor coloanei B . care nu au preimagine (imagine inversă). f k −1 ( v ) .

Fiecare din aceşti vectori vi determină subspaţiul bidimensional generat de vectorii liniar independenţi vi şi f ( vi ) .. 0 ⎟ .D.. ′ ′ . ⎜ ⎜ 0 ⎝ 0 J λ2 .K. u2 . ⎟ ⎟ . nu neapărat distincte ale operatorului f.. care vor defini o celulă Jordan bidimensională. Coloana B3 va avea atâţia parametri coordonatelor unui vector oarecare din U 2 ′ . 140 . Nici o combinaţie liniară a acestor vectori nu are preimagine. După fiecare etapă numărul parametrilor coloanei Bi +1 . vor determina un subspaţiu. 0 0 ⎞ ⎟ . de determinare a subspaţiului Kerf 3 = f −1 Kerf 2 este în principiu asemănător celui care a dus la determinarea lui Kerf 2 . Condiţiile de compatibilitate ale sistemului AX = B2 care sunt relaţii liniare între parametrii care definesc coloana B2 .′ . dimensiunea lui U1 . iar J λi este celulă Jordan corespunzătoare valorii proprii λi .. vq . care este egal cu dimensiunea subspaţiului U i scade cu atâtea unităţi. ... care este egală cu dimensiunea lui U1 Pasul următor. Se trece apoi la etapa următoare pentru cât este dimensiunea lui U 2 determinarea celulelor Jordan de dimensiune trei etc.. Aceste soluţii generează ′ care are aceeaşi dimensiune ca şi U 2 . v2 . Coloana B2 va avea atâţia parametri cât este oarecare din subspaţiul U1 ′. cu cât se diminuează dimensiunea lui U i faţă de U i′ .E. adică cu numărul celulelor de dimensiune i. Q.. . ... Notăm B3 coloana subspaţiul U 2 ′ . tot aşa cum vectorii u1 . λ p sunt valorile proprii. în care alegem o bază pe care o completăm până la o bază a lui U1 U 2 al lui U1 cu vectorii: v1 . în care λ1 . Se ′ = dim Ker f ..K.. Fiecare vector al bazei lui U 2 defineşte matricea coloană B2 corespunzătoare. Vor fi q celule bidimensionale. u p definesc cele p celule unidimensionale. Alegem câte o soluţie a sistemului AX = B2 ..K. λ 2 . porneşte de la dimU 0 ( ) Teorema de descompunere a lui Jordan Pentru orice operator linear f al spaţiului V peste un corp algebric închis K există o bază în care matricea operatorului are forma: ⎛ J λ1 ⎜ ⎜ 0 J =⎜ . J λ p ⎟ ⎠ ..

polinomul caracteristic al operatorului f. Descompunerea în factori liniari a polinomului caracteristic se bazează pe faptul că. adică xi ∈ Ker ( f − λ i 1V ) i . unde am ţinut seamă de faptul că matricele hi ( A ) şi gi ( A ) comută şi că: ( λ − λi )mi gi ( λ ) = ϕ A ( λ ) . obţinem: h1 ( A ) g1 ( A ) X + h2 ( A ) g 2 ( A ) X + K + hr ( A ) g r ( A ) X = X .K. astfel încât: h1 ( λ ) g1 ( λ ) + h2 ( λ ) g 2 ( λ ) + K + hr ( λ ) g r ( λ ) = 1 . h2 ( λ ) .Demonstraţie Fie A matricea operatorului f într-o bază a spaţiului V şi ϕ A ( λ ) = ( −1) ( λ − λ1 ) n m1 ( λ − λ 2 )m2 . Înmulţind la dreapta cu o matrice coloană X oarecare de ordinul n. r . Coloana coordonatelor vectorului ( f − λi 1V ) mi ( xi ) este: ( A − λi I n )mi hi ( A) gi ( A) X = hi ( A)( A − λi I n )mi gi ( A) X = hi ( A) ϕ A ( A) X = 0 . având respectiv multiplicităţile m1 . m2 . λ 2 . hr ( λ ) .2. ϕA (λ) Notăm gi ( λ ) = .( λ − λ r )mr . x1 ∈Vi . m m Aşadar ( f − λ i 1V ) i ( xi ) = θ . Înlocuim pe λ cu matricea A: h1 ( A ) g1 ( A ) + h2 ( A ) g 2 ( A ) + K + hr ( A ) g r ( A ) = I n . adică V = V1 + V2 + K + Vr . corpul K este algebric închis. λ r sunt distincte.K. Interpretăm coloana X ca fiind alcătuită din coordonatele unui vector oarecare x în baza considerată. astfel încât m1 + m2 + K + mr = n .K. Valorile proprii λ1 .K.. reţinând faptul că termenul liber se înmulţeşte cu matricea unitate. iar coloana hi ( A ) gi ( A ) X coloana coordonatelor unui vector xi . În polinomul din membrul stâng şi în cel din membrul drept se poate înlocui variabila λ cu o matrice pătratică. Deoarece aceste polinoame sunt mi ( λ − λi ) prime între ele există polinoamele h1 ( λ ) . i = 1. 141 .. Notăm m Vi = Ker ( f − λi 1V ) i Am obţinut faptul că orice vector x al spaţiului V se scrie sub forma: x = x1 + x2 + K + xr . m p . Să arătăm că această sumă este directă. prin ipoteză.

Arătăm acum că subspaţiile Vi sunt invariante faţă de f. vom arăta că x1 = θ . Aşadar. 0n = 0n adică f ( x ) ∈Vi . ceea ce este o contradicţie. Pentru fiecare j = 2.. Anume. Presupunând că x este vector propriu corespunzător valorii proprii λ j cu j ≠ i .( A − λ r I n )mr ( − X 2 − X 3 − . r notând X j coloana coordonatelor vectorului m m m x j ∈ Ker f − λ j 1V ( ) mj m2 este îndeplinită condiţia: ( A − λ j I n ) mj X j = 0 . rezultă că există polinoamele u ( λ ) şi v ( λ ) astfel încât: u ( λ ) h ( λ ) +v ( λ ) k ( λ ) = 1 . atunci este vector propriu şi pentru f şi deci trebuie să corespundă uneia din valorile proprii ale lui f.. această restricţie este deci un operator al lui Vi . dacă x∈Vi atunci notând X matricea coloană a coordonatelor vectorului x. rezultă că polinomul caracteristic al lui f 142 . singura valoare proprie a lui fi este λi n şi deci polinomul n caracteristic al lui fi este de forma ϕi ( λ ) = ( −1) i ( λ − λi ) i . obţinem: X = u ( A) h ( A) X + v ( A) k ( A) X Dar h ( A ) X = 0 deoarece x = x1 ∈ Ker( f − λ11V ) m1 . deducem că x ∈Vi I V j = {θ} . obţinem: ( A − λi I n )mi AX = A ( A − λi I n ) mi X = A. X = u ( A ) h ( A ) X +v ( A ) k ( A ) X = 0 adică x = θ .. Dacă x este un vector propriu al lui fi .. Într-adevăr. Rezultă: k ( A) X = ( A − λ 2 I n ) ( A − λ3 I n )m3 . Deoarece polinoamele : ( λ − λ3 )m3 . În concluzie.. Notând fi restricţia operatorului f la Vi . m1 m2 h ( λ ) = ( λ − λ1 ) şi k ( λ ) = ( λ − λ 2 ) Înlocuind pe λ cu A în această egalitate şi înmulţind ambii membri cu coloana X a coordonatelor vectorului x.( A − λ r I n ) r comută.. ceea ce înseamnă că subspaţiul Vi este invariant faţă de f..( λ − λ r )mr sunt prime între ele. − X r ) = 0.K.3..Fie x1 + x2 + K + xr = θ cu xi ∈ Ker( f − λi 1V ) mi . Observăm că matricele produsului: k ( A ) = ( A − λ 2 I n ) 2 ( A − λ3 I n ) 3 . Vom arăta că toţi termenii sunt nuli. deoarece suma V = V1 + V2 + K + Vr este directă. potrivit unei teoreme din paragraful anterior. Pe de altă parte. adică x = θ . Notăm x = x1 = − x2 − x3 − K − xr .

b) Să se arate că vectorii care generează aceste subspaţii formează o bază a lui 3 şi să se scrie matricea endomorfismului în această bază.5.1 Să se determine polinomul caracteristic. vor forma baza căutată a lui V. −4 x1 + 5 x3 ) . x1 + x2 + x3 . puse la un loc. x2 ) = ( −2 x1 + 5 x2 .2. PP. Rezultă că i ϕi ( λ ) = ( −1) i ( λ − λi ) i . x3 ) = ( 2 x1 − 2 x2 + 3 x3 . x1 + 3 x2 − x3 ) . T3 ( z1. T1 ( x1.V.5. (1 − i ) z1 + z2 − iz3 .5.V. b) T2 : 3 → 3 . x1 + 2 x2 ) . Observăm că operatorul g i = f i − λi 1V este nilpotent deoarece g im este nul pe Vi.V. T2 ( x1. 143 . i i L.este produsul polinoamelor caracteristice ale operatorilor m m fi .4 Să se determine valorile proprii. valorile proprii şi vectorii proprii ale următoarelor endomorfisme: a) T1 : 2 → 2 . adică se obţin celule Jordan corespunzătoare valorii proprii λ = λi . x2 . ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ − − − − 3 6 1 3 0 1 1 1 0 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ În fiecare caz afirmativ să se determine matricea diagonalizatoare T şi forma diagonală a matricei date. c) T3 : 3 → 3 .2 Fie endomorfismul: T : 3 → 3 . Putem deci aplica propoziţia anterioară şi obţinem o bază a lui Vi în care matricea lui gi este constituită din blocuri Jordan plasate pe diagonală. iz2 + z3 ) .2.D.E. În aceeaşi bază matricea lui f i = g i + λi 1V se obţine din matricea lui gi căreia i se plasează λi pe diagonală. Q.3 Fie T : n → n un endomorfism şi λ o valoare proprie a sa.2.2. definit astfel: T ( x1.2.V. PP. x1 − 4 x2 + 9 x3 . c) C = ⎢ 3 2 3 ⎥ . PP.5. Să se arate că endomorfismul T 2 admite pe λ 2 ca valoare proprie. x3 ) = ( 4 x1 − 5 x2 + 7 x3 . z3 ) = ( z1 + (1 + i ) z2 . vectorii proprii şi să se cerceteze dacă matricele următoare pot fi diagonalizate: ⎡0 1 1 ⎤ ⎡ 4 6 0⎤ ⎡ −1 0 −3⎤ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ a) A = 1 0 1 . b) B = −3 −5 0 . Bazele spaţiilor astfel obţinute. toate corespunzătoare valorii proprii λ = 0 . z2 . x2 .V.5 PROBLEME PROPUSE PP. a) Să se determine subspaţiile invariante corespunzătoare valorilor proprii şi câte o bază pentru fiecare subspaţiu.

5 Să se determine valorile proprii.2 x4 ) . B=⎢ ⎢ 0 0 0 −1⎥ ⎢ ⎥ ⎣ −1 −1 0 2 ⎦ Să se determine bazele faţă de care endomorfismele au forma canonică Jordan.2iz1 + (1 − i ) z2 ) . T2 ( x1. b) T2 : c) T3 : 2 4 → 2 4 . → . x2 . x3 ) = ( x1 − 3 x2 + 4 x3 . valorile proprii. x1 + x2 − x3 − x4 .V.2 Să se stabilească dacă endomorfismele următoare sunt diagonalizabile sau nu şi în caz afirmativ să se găsească o bază în care acestea au forma diagonală: a) T1 : 3 → 3 . x3 . x4 ) = ( −2 x1 − 6 x3 − 2 x4 . a) A : ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ − − 2 5 4 ⎣ ⎦ ⎡2 0 0 0⎤ ⎢1 3 1 1⎥ 4 4 ⎥. x3 .4 x1 − 5 x2 − 2 x3 + 4 x4 . x2 .4 x1 − 7 x2 + 8 x3 . 2 x2 . b) T2 : 3 → 3 . A = ⎢ 0 0 1⎥ . z2 ) = ( ( 3 + i ) z1 − z2 . L. ⎛ x1 + x2 + x3 + x4 .6 x1 − 4 x2 + 4 x3 . T2 ( z1.6 x1 − 7 x2 + 7 x3 ) . vectorii proprii şi să se cerceteze dacă matricele asociate endomorfismelor următoare sunt jordanizabile: ⎡ 0 1 0⎤ 3 3 → . x2 . x4 ) = ⎜ ⎟. x3 .V.V. x4 ) = ⎜ ⎟. x1 + 3 x3 . 4 x1 − 4 x2 + 5 x3 ) . x3 ) = ( 5 x1 − 3 x2 + 2 x3 . x1 − x2 − x3 + x4 ⎝ ⎠ 144 . matricele de jordanizare şi forma canonică Jordan în fiecare caz.6. T1 ( x1. b) B : → . x2 .5.2. ⎞ T3 ( x1.V.PP.2.2.6 TEST DE AUTOEVALUARE TAev.2. vectorii proprii precum şi multiplicităţile algebrice şi geometrice ale valorilor proprii pentru următoarele endomorfisme: a) T1 : 4 → 4 . ⎛ 3 x1 − 4 x2 + 2 x4 . x2 .6.3 x3 − 2 x4 . x1 − x2 − x3 − x4 . T1 ( x1.1 Să se determine polinomul caracteristic. 3 x − 2 x 3 4 ⎝ ⎠ TAev. ⎞ T3 ( x1. c) T3 : 4 → 4 .

⎢ ⎥ ⎢ ⎥ − 3 0 − 1 ⎣ ⎦ ⎡6 6 −15⎤ b) T : → . c) Pentru ce valori α . având valorile proprii λ1 = 1. v3 . unde I este transformarea identică. 2. multiplicitatea lor algebrică şi geometrică şi vectorii proprii ai endomorfismului T .2. a ≤ x ≤ b .1 Fie spaţiile vectoriale reale: V = { f : [ a. b ] → TC.V .6.4 Transformarea liniară T : 4 → 4 este definită în baza canonică a spaţiului vectorial 4 prin matricea: ⎡ 6 −9 5 4 ⎤ ⎢7 −13 8 7 ⎥ ⎥. ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ 1 2 2 − ⎣ ⎦ TAev.1. γ avem: T 3 + α T 2 + β T + γ I = 0 ? M.1) .6.6.V.3 Să se determine bazele faţă de care endomorfismele următoare au forme canonice (diagonală sau Jordan): ⎡ −1 0 −3⎤ 3 3 a) T : → . T = ⎢1 5 −5 ⎥ .2.2 ) . c) Să se determine baza faţă de care endomorfismul T are forma canonică Jordan precum şi forma canonică Jordan a sa. v2 . g ( x ) = ∫ f ( t ) dt. TAev.2. λ3 = −3 şi vectorii proprii v1. 3 3 a) Să se determine transformarea liniară T : 3 → 3 . b) Să se determine subspaţiile invariante nebanale ale lui T . β .0 ) . b) Să se determine valorile proprii şi vectorii proprii pentru transformarea liniară U = T 2 − 9 I .V.5 Se dau vectorii: v1 = (1.V. λ2 = 3. b ] → g derivabilã} .V.TEMĂ DE CONTROL W = { g : [ a. A=⎢ ⎢8 −17 11 8 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣1 −2 1 3 ⎦ a) Să se calculeze valorile proprii. g = P ( f ) . v3 = ( 2. a (Trecerea 145 . v2 = (1. T = ⎢ 3 2 3 ⎥. x f continuã} şi că funcţia la Să se este arate liniară P :V → W .3.TAev.

unde P ∈ 2 [ X ].3) . c) Să se determine transformarea produs D o A şi matricea acesteia în bazele canonice din 3 şi 2 [ X ] . b) Să se arate că A este inversabilă şi să se construiască inversa sa. v2 = (1.3 Fie endomorfismul T : 3 → 3 dat prin matricea: ⎡1 0 1 ⎤ A = ⎢0 1 −1⎥ . w3} şi apoi matricea lui w1 = (1.V.0. U sunt K . Să se arate că Ker ( T ) şi Im ( T ) sunt invariante în raport cu T . numit operatorul de proiecţie paralelă cu V2 a spaţiului V pe V1 este operator liniar şi că P 2 = P . TC. v3 = ( 0.2 a) Fie V spaţiul vectorial real al funcţiilor polinomiale reale şi endomorfismele: D : V → V . TC.spaţii vectoriale de dimensiune n . TC. v2 . w2 .1) formează o bază în 3 . v3} la baza {w1. dar D nu este o bijecţie. v2 ∈V2 . A ( v ) = ( 2v1 + v2 + v3 ) 1 + ( v1 − 2v2 + v3 ) X + ( v1 + v2 − 2v3 ) X 2 D: 2 [X ]→ polinomului a) Să se arate că A şi D sunt transformări liniare.1. P ( f ( x ) ) = ∫ f ( t ) dt .3) . TC.V. Să se arate că vectorii matricea de trecere de la baza {v1.1) . b) Fie V un K . 2 v = ( v1.1) .integrala nedefinită sau primitivă).2. c) T este injectiv ⇔ dim KerT =0 .1.1.V.4 Spaţiul vectorial V este suma directă a subspaţiilor V1 şi V2 . arate că operatorul P ∈ L (V ) . iar v1 + v2 =0 ⇒ v1 = 0. v2 .V.spaţiu vectorial şi T : V → V un endomorfism. ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ 1 2 1 − ⎣ ⎦ în raport cu baza v1 = (1. L ( v ) = v1 dacă v = v1 + v2 .5 Fie 2 [ X ] spaţiul vectorial al polinoamelor cu coeficienţi reali. Să se T în raport cu baza {w1. w3 = (1. w3} .V. Să se arate că: a) dimV = dim KerT +dim ImT . 0 x Să se arate că D o P = id v .6 Fie T : V → U un operator liniar. să se determine adică V = V1 + V2 = {v1 + v2 v1 ∈V1. v3 ) ∈ 3 şi P′ este derivata . de grad cel mult 2 şi aplicaţiile: A : 3 → 2 [ X ] . TC. b) T este surjectiv ⇔ dim ImT = = dimU . w2 . 146 [ X ] . v2 =0} . Să se cerceteze dacă aplicaţia liniară P este injectivă şi surjectivă. unde V . a ≤ x ≤ b . D ( P ) = P′ .1. respectiv m .0 ) . D ( f ) = f ′ şi P : V → V . w2 = ( 2.

T1 ( x1. −2 x1 + x2 + 2 x3 ) . valorile proprii şi vectorii proprii ai endomorfismului.9 Să se determine valorile proprii. − x1 − 2 x3 ) . c) C = ⎢ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ 0 0 1 −2 ⎥ ⎢ ⎢ ⎢ ⎥ ⎣0 1 0⎥ ⎦ ⎣ −4 −4 4 ⎥ ⎦ ⎣1 0 −2 5 ⎦ În fiecare caz afirmativ să se determine matricea diagonalizatoare T şi forma diagonală a matricei date.0. x4 ) = ( x1. T3 ( x1.7 Să se determine polinomul caracteristic.V.5 x1 − 3 x2 + 3 x3 . c) Să se determine o bază a lui 4 în care matricea A a endomorfismului să aibă forma Jordan J = T −1 ⋅ A ⋅ T .TC. unde n ∈ . x3 ) = ( 2 x1 − x2 + 2 x3 . vectorii proprii precum şi multiplicităţile algebrice şi geometrice ale valorilor proprii pentru următoarele endomorfisme: a) T1 : 3 → 3 . −4 x1 + 4 x2 . x2 . definit astfel: T ( x1. a) A : → A=⎢ ⎢0 1 0 0 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣0 0 1 0 ⎦ 147 . x4 ) = ( x1. x1 + 2 x2 + x3 ) a) Să se determine polinomul caracteristic. x2 . z1 + e ⋅ z2 + e ⋅ z3 ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ c) T3 : 4 → 4 . TC.10 Să se determine valorile proprii. − x1 + 4 x2 + x3 − 2 x4 . b) T2 : 3 → 3 . valorile proprii.V. z3 ) = ⎜ z1 + z2 + z3 .V. TC. x3 . x2 . T4 ( x1. d) T4 : 3 → 3 . 2π i 2π i 2π i 2π i ⎛ ⎞ − − 3 3 3 3 T2 ( z1. TC. vectorii proprii şi să se cerceteze dacă matricele următoare pot fi diagonalizate: ⎡1 0 0 1 ⎤ ⎡0 1 0⎤ ⎡ 7 4 −1⎤ ⎢0 1 0 0 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎥.8 Fie endomorfismul: T : 4 → 4 . a) A = 1 1 1 . z1 + e ⋅ z2 + e ⋅ z3 . x3 ) = ( x2 . b) Să se determine matricea A a endomorfismului în baza canonică. vectorii proprii şi să se cerceteze dacă matricele asociate endomorfismelor următoare sunt jordanizabile: ⎡0 2 0 −1⎤ ⎢1 0 0 0 ⎥ 4 4 ⎥. x3 . z2 . b) B = 4 7 −1 .0. 2 x1 + x2 + 2 x3 − x4 .V. x2 . ( ) d) Să se calculeze J n şi An . x1 + x4 ) .

Donciu. geometrie şi ecuaţii diferenţiale. → . Flondor D. 1982. vol I Editura Didactică şi Pedagogică.. Bucureşti. Ion D. 3. Editura Academiei Militare.1 0 0⎤ ⎡ 3 ⎢ −4 −1 0 0 ⎥ ⎥. N.. Bucureşti. Otlăcan E. 1978. 2. -Algebra. Bucureşti. -Probleme de algebră. C=⎢ b) C : ⎢0 0 1 2⎥ ⎢ ⎥ ⎣0 0 0 1 ⎦ Să se determine bazele faţă de care endomorfismele au forma canonică Jordan. B = ⎢ ⎢ 7 1 2 1⎥ ⎢ ⎥ ⎣ −17 −6 −1 0 ⎦ ⎡1 2 3 4 ⎤ ⎢0 1 2 3⎥ 4 4 ⎥. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică.. matricele de jordanizare şi forma canonică Jordan în fiecare caz. -Algebră superioară-îndrumar teoretic şi culegere de probleme..I.. Bucureşti. Bibliografie 1. a) B : 4 → 4 . Udrişte C. Nicolae. Editura Didactică şi Pedagogică. 148 . 4.. şa. 1995. -Algebră şi analiză matematică-culegere de probleme. 5. Editura Academiei Tehnice Militare. –Algebră cu aplicaţii rezolvate la calculatorul electronic. Gârban V. Mânzatu E. 1982. 1981. R.

Pe de altă parte. numere prime Punctul de plecare în structurarea aritmetică a numerelor întregi îl constituie teorema cunoscută sub numele de Teorema împărţirii cu rest.Teorema împărţirii cu rest.1 Teorema împărţirii cu rest. relaţia de divizibilitate. Existenţa are la bază algoritmul de împărţire bine cunoscut. relaţia de divizibilitate.1.MODULUL 6 ELEMENTE DE TEORIA NUMERELOR 6. având următorul enunţ: Date fiind numerele întregi m şi n în care n este nenul. Cazul r = 0 conduce la noţiunea de divizibilitate: DEFINIŢIE Spunem că n divide m (notăm acest lucru n|m) dacă există un număr întreg q astfel încât m = qn. iar pe de altă parte unicitatea lor. Subliniem faptul că teorema afirmă pe de o parte existenţa numerelor q şi r. adică r = r1 . atunci: 0 = m − m = n(q − q1 ) + r − r1 ⇒ ⇒ r − r1 = n q − q1 . Cel mai mare divizor comun a două numere 6.3. membrul drept nu poate fi strict mai mic decât n decât dacă q = q1 . deoarece este modului diferenţei a două numere pozitive strict mai mici decât n . Algoritmul lui Euclid 6. dacă numerele q1 şi r1 îndeplinesc aceleaşi condiţii ca numerele q şi r. În această egalitate membrul stâng este strict mai mic decât n . În ce priveşte unicitatea. adică dacă membrul drept este nul.numere prime 6. există şi sunt unice numerele q şi r care îndeplinesc condiţiile: m = nq + r .2. sau că m este divizibil prin n. 0 ≤ r ≤ n − 1. Se mai spune că n este divizor al lui m sau că m este multiplu al lui n. 5 . Din definiţia relaţiei de divizibilitate rezultă următoarele proprietăţi ale acesteia: I) reflexivitatea: n|n. Dar în acest caz şi membrul stâng este nul.

–1 are cel puţin patru divizori: ± 1 şi ± n numiţi şi divizori improprii. De aceea preferăm ca în loc să spunem că un număr prim este diferit de 2 îi menţionăm calitatea sa de a fi impar. –1 şi nu are alţi divizori în afară de divizorii improprii. atunci p divide cel puţin unul din cele două numere. Prin reducere la absurd presupunem că ar exista numere prime pentru care teorema nu este adevărată şi că numărul prim p este cel mai mic dintre acestea. Numărul 2 este cel mai mic număr prim şi este singurul număr prim care este număr par. este numai zero. atunci n ≤ m . atunci luând q = 0 . numărul prim p fiind fixat. Următoarea teoremă pune în evidenţă o proprietate esenţială a numerelor prime. este suficient să se demonstreze teorema pentru numerele întregi pozitive. adică orice număr divide pe zero sau zero este multiplu al oricărui număr. atunci m = ± n. Un număr care nu este prim se numeşte număr compus. b pentru 6 . deci care este divizibil prin zero. Singurul număr care-l are pe zero ca divizor. orice număr este divizor al lui zero. TEOREMĂ Dacă numărul prim p divide produsul a două numere nenule a şi b. atunci n|k. DEFINIŢIE Un număr întreg p se zice că este număr prim dacă este diferit de 0. III) dacă n|m şi m|n. 1. În plus. Evident că dacă n este un număr compus. Oricare alt număr n în afară de 0. impare. Ceilalţi divizori pe care i-ar mai putea avea numărul n se numesc divizori proprii.II) tranzitivitatea: dacă n|m şi m|k. dintre toate perechile de numere a. IV) dacă n|m. DEMONSTRAŢIE Deoarece relaţia de divizibilitate m|n rămâne valabilă când se schimbă semnul lui m sau al lui n. Numerele m şi n au aceiaşi divizori dacă şi numai dacă m = ± n. Altfel spus. Evident că orice divizor propriu al lui m are valoarea absolută strict mai mică decât valoarea absolută a lui m. atunci el se poate scrie ca produsul a doi divizori proprii. fiecare având valoarea absolută strict cuprinsă între unu şi valoarea absolută a lui n. atunci singurul număr m pentru care relaţia n|m poate fi satisfăcută este m = 0 . Pe de altă parte. Deci. Remarcăm că dacă m = 0 . 1. dacă n = 0 . Toate celelalte numere prime sunt. se îndeplineşte relaţia m = qn oricare ar fi n. fireşte. nu are divizori proprii. În acest caz spunem că ele sunt asociate. Numerele 1 şi –1 au fiecare numai doi divizori: ± 1.

Prin reducere la absurd presupunem că ar exista numere care nu se pot descompune în produs de numere prime şi fie n numărul cu cea mai mică valoare absolută dintre acestea. 7 . deoarece produsele ab şi pbq sunt divizibile prin p. din faptul că q|ab rezultă q|a sau q|b. 1. Dacă n|a sau n|b. q < c < p şi din minimalitatea lui p rezultă că pentru numărul prim q este adevărată teorema. În concluzie. adică p|sb. Numerele compuse nu au această proprietate. sb < ab. Aşadar numărul a poate fi înlocuit cu numărul r care este strict mai mic decât p. adică p|a sau p|b. putem admite că ab < p 2 . Demonstrăm mai întâi existenţa descompunerii. aplicând teorema împărţirii cu rest obţinem două numere naturale q şi r care îndeplinesc condiţiile: a = pq + r . deoarece în acest caz el s-ar scrie ca produs de două numere. evident. În cazul când q|a. Rezultă că numărul: rb = (a − pq )b = ab − pbq este divizibil prin p. ceea ce contrazice presupunerea făcută. atunci n = ab. în care. TEOREMĂ Orice număr întreg diferit de 0. atunci ar rezulta n ≤ a . avem: ab = qsb = pc = phq de unde rezultă ph = sb. Dacă numărul c nu este prim. iar pe de altă parte unicitatea descompunerii. dacă a ≥ p . Din minimalitatea produsului ab rezultă că p|s sau p|b. în care a şi b sunt divizori proprii. dacă n este un număr natural compus. Dar numărul n nu poate fi nici compus.care teorema nu este valabilă presupunem că am ales acea pereche pentru care produsul ab este minim. adică există un număr h astfel încât c = hq. QED OBSERVAŢIE Proprietatea enunţată în teorema precedentă este valabilă numai pentru numerele prime. deci a < n şi b < n. Deci. Evident. atunci există un număr prim q care divide pe c. –1 se poate descompune în produs de numere prime. La fel se poate proceda şi cu numărul b. Într-adevăr. Într-adevăr. n = ab. unde am ţinut seamă că a nu este divizibil cu p. iar această descompunere este unică. Relaţia p ab înseamnă că există un număr natural c astfel încât ab = pc şi deoarece ab < p 2 rezultă c < p. Evident că numărul n nu poate fi prim. respectiv n ≤b. Putem considera că numerele a şi b sunt strict mai mici decât p. în afara semnului acestora. 0 < r < p . DEMONSTRAŢIE Teorema afirmă două lucruri: pe de o parte existenţa.

. relaţia anterioară devine: 1 = ± qr +1qr + 2 ..... q2 = ± p2 . p2 ... α k ∈ N ∗ .. pk .. r . QED OBSERVAŢIE Uneori este util să punem în evidenţă factorii primi distincţi din descompunerea lui n..qs pe baza teoremei precedente.. Presupunem r ≤ s . fiecare factor din membrul stâng (fiind număr prim) se poate simplifica cu un număr din membrul drept... pr . Din minimalitatea lui n rezultă că numerele a şi b se pot descompune în produs de numere prime şi se obţine astfel descompunerea lui n... p2 .. Deoarece nici un număr prim nu poate fi divizor al lui unu rezultă că în membrul drept nu poate să apară nici un factor prim.b). iar pe de altă parte n = q1q2 . α 2 .2.. α1. În egalitatea p1 p2 . putem considera qi = pi .. astfel că această descompunere se scrie în felul următor: αk α1 α 2 n = p1 p2 . unde se pune semnul plus sau minus după cum n este pozitiv sau negativ.. r . putem considera că numerele prime p1. Descompunerea lui n este unică în afara înlocuirii unora din factorii primi cu opuşii lor.. cu care este asociat. În ce priveşte unicitatea presupunem că pe de o parte n = p1 p2 .2 Cel mai mare divizor comun a două numere DEFINIŢIE Se numeşte cel mai mare divizor comun al numerelor a şi b numărul pozitiv d.. Vom arăta că r = s şi că qi = ± pi .numerele a şi b având fiecare valoarea absolută strict mai mică decât valoarea absolută a lui n...qs . pk sunt numere prime distincte. Deci: r = s şi q1 = ± p1.qs . notat (a. i = 1... pk . În plus... 6. care are următoarele proprietăţi: 8 .. în care p1...... i = 1.. α k ∈ N ∗ .. qr = ± pr .. Schimbând numerotarea factorilor din membrul drept şi înlocuind unii dintre aceşti factori cu asociaţii lor. α 2 . După simplificare.... pr = q1q2 . pk sunt strict pozitive dacă scriem pe n sub forma: αk α1 α 2 n = ± p1 p2 .2.. unde pi şi q j sunt numere prime nu neapărat distincte... α1.

.. Dacă p şi q sunt două numere prime distincte.±1) = 1... pk .. pk sau opusele lor. bazată pe descompunerea acestora în factori primi: este produsul factorilor primi (pozitivi) la puterea cea mai mică. –1) ca produs de puteri de numere prime pozitive permite identificarea tuturor divizorilor lui n. atunci d poate avea Anume.. p2 ..b) = |a|. condiţiile din definiţia lui (a.b) arată că acesta este. orice număr este prim cu numerele 1 şi –1... i = 1.. OBSERVAŢIE Deoarece din m|n rezultă |m| ≤ |n|. dacă n = ± p1 ca factori primi numai numerele p1. S-a obţinut astfel regula de calculare a celui mai mare divizor comun a două numere. 3.... 9 . pk n1. Dacă a|b.0) = |a| oricare ar fi numărul întreg a. numărul zero este prim numai cu numerele 1 şi –1. cel mai mare dintre divizorii comuni ai numerelor a şi b.. i = 1... EXEMPLE 1. adică sunt prime între ele..b) = 1. Fireşte. Pentru orice număr întreg a.. aşa cum indică numele. atunci (a. Deoarece orice număr se află printre divizorii lui zero. rezultă că (a..d a şi d b c a şi c b ⇒ c d Numerele a şi b se spune că sunt prime între ele dacă (a.. adică γ i = min(αi . p2 ... pk sunt factorii primi pozitivi comuni numerelor m şi n.2. 2.2. Deci. pk m1. 0 ≤ γ i ≤ min(αi . Dacă p1. βi ). α k ∈ N ∗ şi d|n. n . α1. α 2 . atunci: αk βk α1 α 2 β1 β2 m = ± p1 p2 .. n1 ) = 1 . 6. 1... pk . Rezultă că orice divizor propriu comun numerelor m şi n este de forma: γk γ1 γ 2 d = ± p1 p2 . αi .. atunci (p. 0 ≤ βi ≤ αi . βi ) . 2.. pk .q) = 1. cel mai mare dintre divizorii comuni se obţine când exponenţii iau toţi valoarea maximă. n = ± p1 p2 . αk α1 α 2 p2 .. Deci. n . Deci: βk β1 β2 d = ± p1 p2 .1 O metodă de calculare a celui mai mare divizor comun a două numere Unicitatea descompunerii unui număr n (diferit de 0. βi ∈ N ∗ .. 4.. (m1. avem: (a.

6. Într-adevăr. b1 = . ( a. a b Într-adevăr. se pot găsi două numere întregi u şi v astfel încât: (a. 10 .b] este cel mai mic dintre multiplii comuni ai celor două numere. b] = ab . a ) = 1 rezultă b1 |h. numărul [a.b). notând: d = (a. d PROPRIETĂŢI ALE RELAŢIEI DE DIVIZIBILITATE I. Fie acum m un multiplu comun al numerelor a şi b. Dar cum numerele d şi d ′ sunt pozitive înseamnă că d = d ′ .b]|m şi din (a. Din b|m rezultă b1 |m=ah şi cum ( b1.b].3 Algoritmul lui Euclid Oricare ar fi numerele întregi a şi b există şi este unic cel mai mare divizor comun al lor.b) = 1 rezultă [a. Dacă m|ab şi (m.DEFINIŢIE Se numeşte cel mai mic multiplu comun al numerelor a şi b numărul: [ a.b] = ± ab. DEMONSTRAŢIE Unicitatea se deduce din faptul că dacă două numere d şi d ′ îndeplinesc amândouă cele două condiţii din definiţia celui mai mare divizor comun al numerelor a şi b. adică m este multiplu al lui [a. Pe de altă parte.b) = 1. În plus. Dacă a|m. cât şi d ′ |d. [a.b] este multiplu şi al lui a şi al lui b. b) Aşa cum indică denumirea. adică d = ± d ′ . din m|ab rezultă că toţi factorii lui m se află în descompunerea lui ab. El este în fapt cel mai mare dintre divizorii comuni pozitivi ai celor două numere. Din a|m rezultă un număr întreg h care îndeplineşte condiţia: m=ah. adică h este de forma h = b1h′ . Într-adevăr din (m. adică suma numerelor a şi b înmulţite cu nişte numere întregi se numeşte combinaţie liniară a numerelor a şi b).a) = 1. atunci rezultă atât d| d ′ . (Expresia ua + vb.b) = ua + vb. [a. deci m|b. Unicitatea justifică folosirea articolului hotărât în denumirea „cel mai mare divizor comun”. d d Deci. a1 = . atunci ab|m. III.a) = 1 rezultă că m nu are factori comuni cu a. b]h′ . b|m şi (a. m = ah = ab1h′ = h′ = [a. ab Deci. avem: d d ab a1b1d 2 = = a1b1d = ab1 = a1b . atunci m|b.

deoarece exemplul 1 de mai sus justifică teorema pentru cazul când a sau b este nul. putem considera că numerele a şi b sunt strict pozitive şi că a > b. 11 . deoarece orice număr are aceiaşi divizori ca şi opusul său. În plus. putem considera că numerele a şi b sunt amândouă nenule.În ce priveşte existenţa.

0 ≤ r1 < b . ca o combinaţie liniară de resturile anterioare. Dacă r1 ≠ 0 . se ajunge la exprimarea lui rn −1 ca o combinaţie liniară de a şi b.... atunci rezultă b|a şi deci (a. rn − 2 se poate exprima în funcţie de resturile anterioare.. QED 12 . Continuând acest proces. rn −1 . obţinem succesiv că numărul c divide: r1. b. dacă c|a şi c|b.Din teorema împărţirii cu rest rezultă că există numerele q1. Deci rn −1 îndeplineşte cele două condiţii din definiţia celui mai mare divizor comun. astfel că rn −1 se exprimă ca o combinaţie liniară de resturile rn − 2 şi rn −3 . r1 astfel încât: a = bq1 + r1. rn − 4 . Ultimele trei împărţiri arată astfel: rn − 4 = rn −3qn − 2 + rn − 2 rn −3 = rn − 2qn −1 + rn −1 rn − 2 = rn −1qn .b). astfel că după un număr de n împărţiri se ajunge că rn = 0 . adică rn −1 divide succesiv resturile anterioare: rn − 2 . Se observă din acest algoritm că ultimul rest nenul. Dacă r1 = 0 . care este (a. a . rn −3 . adică rn − 2 şi rn −3 . Din penultima relaţie a algoritmului se poate exprima rn −1 .. r2 .. r1.. atunci parcurgând pas cu pas. r2 . deci este divizor comun al numerelor a şi b. atunci împărţim pe b la r1 şi obţinem: b = r1q2 + r2 . acesta scade cu cel puţin o unitate când se trece de la o operaţie la cea următoare. de sus în jos etapele algoritmului. Continuând să împărţim împărţitorul la rest. 0 ≤ r2 < r1 . Pe de altă parte. Folosind relaţia antepenultima.b) = b..

pentru simplitate. cum ar fi: ∗.1 Definiţii. OBSERVAŢII I. de exemplu: x. 2) element neutru: ∃e ∈ G. y ∈ G ⇒ x o y = y o x . Elementul neutru se notează atunci cu 0 sau θ . ∀x. EXEMPLE 2. 13 . 3) element simetric: ∀x ∈ G .notaţia multiplicativă în care se foloseşte punctul ca semn al operării sau lipsa oricărui semn. în plus. II.+). y ∈ G . În acest caz. . iar când nu apare nici un cuantificator se subînţelege cuantificatorul universal (∀) . ∀x ∈ G ⇒ e o x = x o e = x.+). În plus. • etc. cu semnul +.CAPITOLUL 2 GRUPURI. iar simetricul lui x se mai numeşte inversul lui x şi se notează x −1 . se renunţă la precizarea apartenenţei elementelor. Dacă. operaţia are proprietatea de comutativitate. notaţii DEFINIŢIE Se numeşte grup o mulţime G în care este definită o operaţie internă: ∀x. în general. numai cuantificatorul existenţial (∃) . adică: atunci grupul se numeşte grup comutativ. numindu-se elementul nul. y ∈ G ⇒ x o y ∈ G având următoarele proprietăţi: 1) asociativitatea: (x o y ) o z = x o ( y o z ). CORPURI. Când este vorba de un grup abstract (adică în care nu se precizează natura elementelor) operaţia se notează cu diferite simboluri. de regulă.notaţia aditivă.+). x o x′ = x′ o x = e. INELE. În acest caz grupul se mai numeşte grup multiplicativ. Elementul neutru se notează de regulă cu 1 şi se numeşte elementul unitate al grupului. (R. (C. Ca exemple menţionăm: (Z. Spre deosebire de modul standard în care este prezentată definiţia de mai sus (considerată bine cunoscută). o. (Q. atunci când aceasta este de la sine înţeleasă din context.+). se foloseşte. iar simetricul unui lui x se numeşte opusul lui x şi se notează –x. grupul se mai numeşte grup aditiv. DEFINITII. ∃ x' ∈ G. În grupuri concrete se folosesc de regulă două notaţii: .

+. +. (Q.·). III. formate cu numere reale. +.operaţia de înmulţire are element neutru. ⋅). în ambele cazuri grupul este comutativ. ⋅) sunt corpuri. iar altele nu. ( R. ( R.înmulţirea este distributivă faţă de adunare.+) este grup abelian.Exemple de astfel de grupuri sunt: (Q*. . atunci inelul A se numeşte inel comutativ. ⋅). (R*. +. ∀x. ⋅).(A. De aici rezultă că într-un inel unele elemente sunt inversabile. Dacă grupul G este finit. Mulţimea matricelor pătratice de ordinul n. z ∈ A . Dacă înmulţirea structurii de inel este comutativă. +. ⋅). (C . Este uşor de demonstrat că mulţimea unităţilor unui inel A. 14 .operaţia de înmulţire este asociativă. astfel încât: . notat 1. (C*. adică are un număr finit de elemente. DEFINIŢIE Se numeşte inel o mulţime A cu două operaţii interne. OBSERVAŢII I. ⋅) grupul unităţilor se obţine eliminând elementul nul. opusul lui x. De exemplu. notată M n ( R) . inelele (Q. iar cealaltă notată multiplicativ. II. care se notează –x. ⋅) sunt toate inele comutative. În cazul când grupul unităţilor inelului A este format din toate elementele nenule ale inelului. III. mulţime notată A* este grup faţă de operaţia de înmulţire a inelului. cu operaţiile cunoscute. iar inelele Z şi M n ( R) nu sunt corpuri. grupul unităţilor este format numai din două elemente: ±1. adică: x( y + z ) = xy + xz. +. (C . +. În inelele (Q. În inelul necomutativ ( M n ( R )+. Elementele inversabile ale unui inel se numesc unităţile inelului. ( R. . ( x + y ) z = xz + yz. y. atunci inelul se numeşte corp. Din definiţia inelului rezultă că faţă de adunare fiecare element x al inelului are un simetric numit. atunci numărul elementelor sale se notează G sau ord(G) şi se numeşte ordinul grupului G. cum este în toate exemplele menţionate. de adunare şi de înmulţire a matricelor.·). ⋅).·) în care semnul stea înseamnă că din mulţimea respectivă s-a exclus elementul nul. (C . Se poate deduce cu uşurinţă că elementul nul al inelului nu are invers. +. +. formează un inel care nu este comutativ. una notată aditiv. ⋅). în inelul numerelor întregi. aşa cum am menţionat. ( Z . De exemplu. De regulă. Faţă de operaţia de înmulţire nu toate elementele inelului au simetric (numit invers). +. numit grupul unităţilor inelului. ⋅). . ⋅) grupul M n ( R)* al unităţilor este constituit din mulţimea matricelor care au determinantul nenul. De exemplu.

deoarece numărul unu divide orice număr întreg. Evident că oricare două astfel de clase sunt disjuncte. Pentru n = 2 . pentru n = 2 . deoarece singurul număr care este divizibil cu zero este zero însuşi.n) ⇔ n ( x − y ) . deci ele se constituie într-o singură clasă. II. mulţimea Z se împarte în două clase: clasa numerelor pare (care dau restul zero la împărţirea cu 2) şi clasa numerelor impare (care dau restul unu la împărţirea cu 2). mulţimea Z este împărţită în n clase de congruenţă. Mulţimea Z n are deci n elemente. care se află în aceeaşi clasă de congruenţă modulo n se spune că sunt congruente modulo n. Pentru n = 1 toate numerele întregi sunt congruente.2 Inelul claselor de resturi modulo n 2. La antipod se află cazul n = 0 în care nu există două numere congruente distincte. EXEMPLE I. reuniunea tuturor claselor de congruenţă modulo n este egală cu întreaga mulţime Z a numerelor întregi. Această relaţie se exprimă în felul următor: x = y (mod. Orice element al unei clase este numit reprezentant al clasei respective sau că reprezintă acea clasă. Se poate deduce cu uşurinţă că: x = y (mod. deoarece numărul zero îl divide numai pe zero. Notăm Z n mulţimea care are ca elemente aceste clase. orice număr par reprezintă clasa numerelor pare. Două numere întregi sunt congruente modulo zero dacă şi numai dacă ele sunt egale. De exemplu. Două numere întregi. O astfel de alegere defineşte ceea ce numim un sistem complet de resturi modulo n. Cu alte cuvinte. În cazul n = 1 toate numerele întregi sunt congruente.1) OBSERVAŢIE Relaţia de congruenţă exprimată sub forma (2. în timp ce orice număr impar reprezintă clasa numerelor impare. (2. Pe de altă parte. De remarcat că relaţia de congruenţă modulo zero este relaţia de egalitate.2. x şi y.2.1) are sens şi pentru n = 0 . restul pe care-l dau toate numerele acelei clase la 15 . În general se preferă să facem o alegere a câte unui reprezentant din fiecare clasă.1 Congruenţa modulo n Pentru fiecare număr întreg x notăm x mulţimea tuturor numerelor întregi care dau acelaşi rest la împărţirea cu numărul natural nenul n. corespunzătoare celor n resturi care se pot obţine la împărţirea cu numărul natural n. adică n-au nici un element în comun. Această mulţime se numeşte clasa de congruenţă modulo n a lui x.n) . Cea mai des folosită modalitate de alegere este să se ia ca reprezentant al unei clase.

Uneori se preferă ca să se ia n ca reprezentant al clasei multiplilor lui n. caz în care mulţimea Z n se poate reprezenta astfel: Z n = {1. dacă y se află în aceeaşi clasă cu x. 1.n) = 1. atunci toate numerele din acea clasă sunt prime cu n. Într-adevăr. Sistemul complet de resturi este atunci mulţimea formată din numerele: 1.2 Adunarea şi înmulţirea claselor de congruenţă modulo n Clasele se pot aduna după următoarea regulă: x + y = x+ y.. Este uşor de verificat că aceste două operaţii definite pe mulţimea Z n îndeplinesc condiţiile prevăzute în definiţia inelului comutativ. n – 1. La fel se efectuează operaţia de înmulţire a claselor: xy = xy . n − 1} ... deşi se efectuează cu ajutorul unor reprezentanţi ai celor două clase.n) ⇔ x′ + y′ = x + y.. 2. adică al clasei numerelor care dau restul zero la împărţirea cu n... 1. DEMONSTRAŢIE Observăm mai întâi că dacă un reprezentant x al unei clase modulo n este prim cu n. n. Elementele lui Z n se pot identifica astfel: k = { x = qn + k .2. adică (x. 2.. atunci diferenţa y − x este 16 .n) ⇔ n ( x′ − x) şi n ( y′ − y ) ⇒ n ( x′ − x + y′ − y ) ⇔ ⇔ n [( x′ + y′) − ( x + y )] ⇔ x′ + y′ = x + y (mod.n) şi y′ = y (mod. 2. TEOREMĂ * Grupul Z n al unităţilor inelului Z n este constituit din clasele reprezentate de numere prime cu n. Cu această alegere mulţimea Z n se poate reprezenta astfel: Z n = {0..…. q ∈ Z } .…. Să observăm că adunarea claselor. clasa care se obţine ca rezultat nu depinde de reprezentanţii aleşi în cele două clase. Într-adevăr. n} .împărţirea cu numărul natural n. Deoarece acest rest poate fi orice număr cuprins între zero şi n – 1. înseamnă că un sistem complet de resturi este mulţimea constituită de numerele: 0. 2. x′ = x(mod.

dacă x reprezintă o clasă inversabilă. atunci şi operaţia indusă pe H este comutativă. În plus. dacă grupul G este comutativ. adică x reprezintă o clasă inversabilă. Dacă x ar avea un divizor propriu d comun cu n. adică n divide diferenţa ux – 1. DEFINIŢIE Se numeşte subgrup al grupului G o submulţime nevidă H ⊂ G având următoarele proprietăţi: h. teorema lui Lagrange 2. faţă de operaţia internă a grupului G. Deşi mulţimea (Z. ceea ce contrazice definiţia divizorului propriu. proprietatea elementului neutru nu este îndeplinită pentru operaţia indusă pe N * . 17 . De exemplu. Pe baza acesteia putem considera că operaţia grupului G este o operaţie internă pe submulţimea H. Numărul d va divide atunci şi pe x. Prima condiţie din definiţia subgrupului exprimă faptul că submulţimea H este o parte stabilă a lui G. 2. Dacă x este prim cu n.3.divizibilă cu n. mulţimea N * a numerelor naturale nenule este o parte stabilă a grupului aditiv (Z. adică (x.n) = ux + vn. atunci ar avea un factor comun propriu. adică x şi n ar avea un factor comun propriu şi deci x nu ar mai fi prim cu n.+) are element neutru. Evident că operaţia indusă pe H este şi ea asociativă.1 Definiţii În definiţiile şi faptele elementare de teoria grupurilor pe care le vom prezenta în cele ce urmează vom folosi notaţia multiplicativă în grupul G.+) al numerelor întregi. Aceste condiţii nu sunt obligatoriu îndeplinite numai pe baza ipotezei că H este parte stabilă. cât şi diferenţa ux – 1 (care este multiplu al lui n) şi deci divide şi pe 1. deci: v 1 = ux + vn = ux + vn = ux . atunci acesta ar divide atât pe x. dar nu îndeplineşte cele două condiţii menţionate ale structurii de grup. acesta neaflându-se în submulţimea N * .n) = 1. atunci o proprietate a celui mai mare divizor comun ne asigură că există două numere întregi u şi v astfel că: 1 = (x. atunci există un număr întreg u astfel încât produsul ux este congruent cu 1. cu operaţia indusă să fie grup trebuie să fie îndeplinite celelalte două condiţii: să aibă element neutru şi fiecare element din H să aibă inversul tot în H. grupuri ciclice. cu n. Reciproc.3 Subgrupuri. să zicem d. k ∈ H ⇒ hk ∈ H h ∈ H ⇒ h −1 ∈ H . numită şi operaţia indusă pe H de operaţia lui G. ca şi operaţia considerată pe întreaga mulţime G. Dacă y nu ar fi prim cu n. Pentru ca submulţimea H.

şi anume: m elemente. obţinem hh −1 = e ∈ H .3 Ordinul unui element Pentru un element oarecare a al grupului finit G notăm: [a ] = {a. atunci aceste submulţimi coincid. deoarece x = xe . atunci: u = xh = yh2h1−1h ∈ yH . deşi fiecare element din N are un opus în (Z. elementele acestei mulţimi nu pot fi toate distincte. deci xH ⊆ yH . această condiţie asigură şi existenţa elementului neutru: luând în prima condiţie h1 = h şi h2 = h −1 . de unde rezultă ai − j = e . z = xh2 ⇒ xh1 = yh2 . este împărţită în clase disjuncte. toate având acelaşi număr de elemente. ca şi H. Într-adevăr. QED 2. astfel încât ai = a j . atunci n = mi. deci reuniunea mulţimilor xH dă întreaga mulţime G. rezultă că x însuşi se află în această mulţime. Singurul element din N care are opusul tot în N este zero. Aşadar. Dacă i este numărul acestor clase. în general acesta nu se află în N . un subgrup este o submulţime nevidă a grupului G. m=|H|. La fel se demonstrează şi incluziunea inversă.+). În plus. Prin urmare.Mulţimea N a tuturor numerelor naturale (inclusiv zero) este iarăşi parte stabilă şi de data asta are element neutru. se obţine h1 = h2 . Dacă u este un element oarecare al mulţimii xH. h2 ∈ H . submulţimile xH sau sunt disjuncte sau coincid. Deoarece elementul neutru e al grupului se află în H. II) dacă submulţimile xH şi yH au un element în comun. deci există i > j. z = xh1. n=|G|.} .3. atunci m|n. z ∈ xH ∩ yH ⇒ ∃ h1. Dar proprietatea elementului simetric nu este îndeplinită deoarece. de unde rezultă m|n.. Condiţia a doua din definiţia subgrupului exprimă faptul că pentru orice element din H. mulţimea G. care faţă de operaţia indusă este grup.. DEMONSTRAŢIE Pentru orice element x al grupului G considerăm mulţimea xH = {xh. x ∈ H } . 18 . adică se îndeplineşte proprietatea elementului simetric. Deoarece grupul G este finit.3.. în mulţimea H se află m elemente şi dacă xh1 = xh2 atunci. Submulţimile xH au următoarele două proprietăţi: I) pentru orice element x din G mulţimea xH are m elemente. a 2 . având n elemente. Aşadar.2 Teorema lui Lagrange Dacă H este subgrup al grupului G. compunând la stânga ambii membri ai acestei egalităţi cu inversul lui G. Într-adevăr. inversul său se află tot în H. a 3 . deoarece numărul zero se află în această mulţime. 2.

. k = 1. Evident. Subgrupul [a] se numeşte subgrupul generat de elementul a. prin urmare sunt numerele: ε k = cos n n [ε] = G . mai mari decât m.. EXEMPLE I. submulţimea [a] are m elemente.. Tot pentru orice număr natural n mulţimea Un a rădăcinilor complexe ale ecuaţiei zn = 1 formează un grup ciclic faţă de operaţia de înmulţire 2π 2π + isin . diferă numai prin modul cum sunt notate elementele lor (la primul elementele sunt: 1. Ordinul acestui subgrup este tocmai ordinul elementului a. ε 2 .. a k = e} . deoarece orice clasă modulo n se obţine prin compunerea (în sensul operaţiei de adunare) clasei lui 1 cu ea însăşi de un număr de ori.. Pe de altă parte. deci este îndeplinită şi a doua condiţie din definiţia subgrupului. −1 2. În plus.Fie m = min{k ∈ N *. din cauza minimalităţii lui m şi că puterile lui a..+) este ciclic... n. Pentru orice număr natural n grupul (Zn... compunerea elementelor din [a] se efectuează prin adunarea modulo m a exponenţilor. observăm că pentru un element ai . deci submulţimea [a] este o parte stabilă a lui G faţă de operaţia grupului. n = 0 . ε n = 1 . a m −1. având acelaşi număr de elemente. compunând de n ori această clasă cu ea însăşi. şi anume: [a ] = {a. Deci. iar la al doilea elementele sunt: ε1. II. această submulţime satisface condiţiile din definiţia subgrupului. notând ε = cos n n complex este rădăcină a ecuaţiei zn = 1 şi toate cele n rădăcini ale acestei ecuaţii 2k π 2k π + isin . se obţine elementul nul al grupului.. Folosind acest număr putem descrie mai precis submulţimea [a].3. Într-adevăr.. a3 . ε n = 1 ) şi prin 19 .1 ≤ i ≤ m ⇒ ( ai ) = a m −i ∈ [a ] . a m = e} . a 2 .2.. OBSERVAŢIE Se observă că aceste două grupuri.. Din teorema lui Lagrange rezultă: Ordinul oricărui element al grupului divide ordinul grupului. Se poate deduce cu uşurinţă faptul că cele m elemente menţionate ale acestei submulţimi sunt distincte. Deci [1] = Zn. Acest număr natural se numeşte ordinul elementului a şi-l notăm ord(a). Elementul g se numeşte generator al grupului G.. acest număr a numerelor complexe. Într-adevăr. putem considera ca generator clasa reprezentată de numărul întreg 1. se regăsesc printre acestea.4 Grupuri ciclice DEFINIŢIE Se numeşte grup ciclic un grup G în care există un element g astfel încât [g] = G.. ε3 . Într-adevăr. 2.

TEOREMĂ Două grupuri ciclice de acelaşi ordin sunt izomorfe. 20 . Ea este şi morfism: f ( g i g j ) = f ( g k ) = h k = hi h j = f ( g i ) f ( g j ) unde k = (i+j) (mod. QED CONSECINŢĂ Dacă ordinul unui grup G este un număr prim p. g 2 . atunci G este izomorf cu grupul ciclic Zp. Pentru simplitatea demonstraţiei vom folosi notaţia multiplicativă în cele două grupuri. Evident. Notăm cu m câtul împărţirii lui n la k.1 ≤ k ≤ n este ( k . Într-adevăr..5 Generatorii unui grup ciclic de ordinul n TEOREMĂ Fie G un grup ciclic de ordinul n notat multiplicativ şi g un generator al n . este izomorf cu Zp.. Atunci ordinul elementului g k . dacă a este un element al lui G diferit de elementul neutru. DEMONSTRAŢIE Demonstrăm mai întâi teorema pentru cazul când (k. Acest lucru se confirmă în cazul general. 2. i = 1. În particular. e′ elementul neutru din G. iar al doilea este multiplicativ). h n = e′} . n) necesară şi suficientă ca elementul g k să fie generator al grupului G. atunci: G = { g = g1. respectiv H. H = {h = h1..3. compunerea în ambele grupuri se face prin adunarea modulo n a exponenţilor. adică numărul k este un divizor al lui n.. Într-adevăr. n .. DEMONSTRAŢIE Fie G şi H două grupuri ciclice de acelaşi ordin n.. +) elementele k se compun tot prin adunarea modulo n a numerelor k. iar în grupul (Zn . h 2 . adică G este grup ciclic având ca generator pe a. funcţia f este bijectivă. f ( g i ) = hi .. adică k ⎡ ⎣g ⎤ ⎦ = G ..n). Evident.. atunci ordinul lui a fiind diferit de unu şi fiind divizor al numărului prim p trebuie să fie egal cu p. este ca numărul k să fie prim cu n..n) = k.modul cum este notată operaţia (primul este grup aditiv. Dacă g este generatorul grupului ciclic G şi h al lui H. adică n = mk. Modul cum se compun elementele este acelaşi în cele două grupuri. condiţia său. g n = e} . Fie funcţia f : G → H .. în grupul U n elementele ε k se compun prin adunarea modulo n a exponenţilor. unde am notat e.. 2. Din teorema precedentă grupul G fiind ciclic de ordinul p.

deoarece elementele: ( gk ) 1 = g k .. şi anume: ( x. ( g k ) = g 3k . avem: n = dd ′ şi cea mai mică valoare a numărului natural h pentru care g d ( ) h = e este h = d ′ . ( g k ) = g 2 k . ( g k ) = g mk = g n = e 2 3 m sunt distincte. ţinând seamă că g n = e . Este uşor de verificat că această operaţie definită pe produsul cartezian îndeplineşte proprietăţile structurii de grup. Acest grup se numeşte produsul direct al celor două grupuri.. o proprietate a celui mai mare divizor comun asigură că există numerele întregi u şi v astfel încât d = uk + vn . n) şi n′. 2. Notând aditiv şi multiplicativ operaţiile în cele două inele. h ∈ H } numită produsul cartezian al mulţimilor G şi H se consideră operaţia «pe componente». k ′ astfel încât n = dn′ şi k = dk ′ d k⎤ d⎤ rezultă: g k = g dk ′ = ( g d ) ⇒ g k ∈ ⎡ . h′) = ( xx′. atunci produsul lor direct este comutativ. b′) = (aa′. Aceste operaţii definite pe A × B îndeplinesc proprietăţile structurii de inel. ordinul lui g d este câtul împărţirii lui n la d = (k . Dacă grupurile G şi H sunt comutative.. cât şi cel al lui B. QED. rezultă: k′ g d = g uk + vn = g uk g vn = ( g k ) u ( gn ) = ( gk ) v u k d u ∈⎡ ⎣g ⎤ ⎦⇒⎡ ⎣g ⎤ ⎦⊂⎡ ⎣g ⎤ ⎦. Elementul neutru al înmulţirii din A × B este perechea (1. notând d ′ acest cât. 21 . respectiv finite. x ∈ G . n) . hh′) .h) este perechea ( x −1. adică: (a. respectiv finit. amândouă notate moltiplicativ. Într-adevăr. elementul g fiind un generator al grupului G. b) + (a′. b′) = (a + a′. ⊂⎡ ⎣g ⎤ ⎦⇒⎡ ⎣g ⎦ ⎣g ⎦ Pe de altă parte. h −1 ) . pe mulţimea G × H = {( x. respectiv e′ . bb′) . Elementul neutru al produsului direct este perechea (e. pe produsul cartezian A × B se consideră operaţiile de adunare şi de înmulţire pe componente. h).Din definiţia ordinului unui element rezultă că ordinul lui g k este chiar m. Acelaşi lucru este valabil în cazul a două inele A şi B. În cazul general. b)(a′. h)( x′. deoarece d este un divizor al lui n..4 Produsul direct de grupuri şi produsul direct de inele Fiind date două grupuri G şi H. cu elementul neutru e. de unde. deci au acelaşi ordin. Aşadar elementele g k şi g d generează acelaşi subgrup. e′) şi inversa perechii (x. b + b′) şi (a.1) unde am notat cu 1 atât elementul neutru al lui A. notând d = (k . Dar.

5 Teorema chineză Dacă (m. f ( xmn + ymn ) = f (( x + y ) mn ) = (( x + y ) m . xn ) = ( ym . bb′) şi deci aa′ = 1 . b′) = (aa′. adică a ∈ A* . în sensul că deşi ea operează cu un reprezentant modulo mn al unei clase. atunci există perechea (a′. b′) = (a. Rezultă că (a. b)(a′. b)(a′. n ( x − y ) ⇒ ⇒ xm = ym . f ( xmn ) = ( xm . yn ) = f ( xmn ) + f ( ymn ) f ( xmn ymn ) = f (( xy ) mn ) = (( xy )m . Într-adevăr. b′) = (aa′. m. ymn = xmn ⇒ mn ( x − y ) ⇒ m ( x − y ). xn )( ym . yn ) Funcţia f astfel definită este un morfism de inele. b′ ∈ B astfel încât aa′ = 1 şi bb′ = 1 . bb′) = (1. Ca urmare. xn reprezintă clasa lui x modulo mn. n. 22 . ( A × B)* ⊆ A* × B* .( x + y ) n ) = ( xm + ym . anume numărul întreg x. xn yn ) = = ( xm . b) ∈ A* × B* . b) ∈ ( A × B)* . xn ) în care x este un număr întreg oarecare. b)(a′.TEOREMĂ Grupul unităţilor lui A × B este produsul direct dintre grupul unităţilor lui A şi grupul unităţilor lui B. xn ) + ( ym .( xy ) n ) = ( xm ym . b ∈ B* . Prin urmare. b) −1 şi deci perechea (a. QED 2. respectiv.n) = 1. xn ) nu se schimbă dacă se înlocuieşte x cu un alt număr y aflat în aceeaşi clasă modulo mn ca şi x. atunci funcţia: f : Z mn → Z m × Z n . b′) = (1. perechea ( xm . Reciproc. xn = yn ⇒ ( xm . b) ∈ ( A × B )∗ . Într-adevăr. (a. Este nevoie de această ipoteză pentru a arăta că funcţia f este bijectivă. xm . adică: ( A × B)* = A* × B* DEMONSTRAŢIE Dacă (a. b ∈ B* . yn ) = f ( xmn ) f ( ymn ) De remarcat că până în acest stadiu al demonstraţiei nu s-a folosit faptul că numerele m şi n sunt prime între ele. deci există a′ ∈ A. DEMONSTRAŢIE Să observăm mai întâi că funcţia f este corect definită.1) . A* × B* ⊆ ( A × B)* .b) este inversabilă. xn + yn ) = = ( xm . b′) astfel încât (a. dacă (a. atunci a ∈ A* . bb′ = 1 . adică (a′. Dar (a.1) . iar xmn . este un izomorfism de inele.

6 Caracteristica lui Euler 2. φ(p) = p – 1. adică xm = am şi xn = bn . Soluţia sistemului se obţine folosind nişte numere u şi v care îndeplinesc condiţia: um + vn = (m. Deci. numai în acest caz funcţia f fiind surjectivă. Am demonstrat că dacă un reprezentant al unei clase modulo n este un număr prim cu n. dat fiind un element oarecare (am . atunci dintre numerele 1.1 Definiţii DEFINIŢIE Se numeşte caracteristica lui Euler numărul. Dacă n = p este un număr prim. atunci toţi reprezentanţii acelei clase sunt numere prime cu n. xn ) = ( ym . din care rezultă: 1m = (um + vn)m = (vn)m şi 1n = (um + vn)n = (um)n. astfel încât: f ( xmn ) = (am . bn ) din Z m × Z n există (şi este unică) o clasă modulo mn. reprezentată de un număr întreg x. este suficient să se demonstreze numai injectivitatea.n) = 1. n ( x − y ). 23 . bn ) . Într-adevăr. notat φ(n). xn = yn ⇒ ⇒ m ( x = y ). 2. şi anume mn.De fapt.6. domeniul şi codomeniul funcţiei f fiind mulţimi finite cu acelaşi număr de elemente. p singurul care nu este prim cu p este însuşi p. n) = 1 ⇒ (mn) ( x − y ) ⇒ xmn = ymn QED OBSERVAŢIE Inversarea funcţiei f înseamnă rezolvarea sistemului de ecuaţii în x (număr întreg) cu parametrii întregi a şi b: ⎧ xm = am ⎨ ⎩ xn = bn Acest sistem de congruenţe are soluţii oricare ar fi numerele întregi a şi b dacă şi numai dacă numerele m şi n sunt prime între ele. al claselor modulo n reprezentate de numere prime cu n.…. Pentru x = avn + bum avem: şi xm = (avn + bum)m = (avn)m = am(vn)m = am1m = am xn = (avn + bum)n = (bum)n = bn(um)n = bn1n = bn . EXEMPLE I. yn ) ⇒ xm = ym . Dar funcţia f este injectivă: f ( xmn ) = f ( ymn ) ⇒ ( xm . 2. De aceea putem vorbi de clase prime cu n.(m.

2 Proprietăţi ale caracteristicei lui Euler I. Dacă n = p1 este descompunerea lui n în produs de puteri p2 . elementele inversabile ale inelului Z n sunt clase reprezentate de numere prime cu n. Numărul acestora este ϕ(n) . atunci elementele care generează grupul sunt cele de forma g m în care 1 ≤ m ≤ n şi (m. pk ⎜1 − p ⎟ = ⎝ ⎝ k ⎠ 1⎠ 2⎠ ⎝ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ .. Dacă n = p k în care p este număr prim. 3p. p p p ⎝ k ⎠ 1 ⎠⎝ 2⎠ ⎝ ( ) 2. Aşadar. ϕ ( p k ) = p k − p k −1 = p k ⎜1 − ⎟ . Într-adevăr. ( ) n m gd . 1 ⎞ α2 ⎛ 1 ⎞ αk ⎛ 1 ⎞ αk α1 α 2 α1 ⎛ ϕ(n) = ϕ p1 p2 . iar numărul acestor clase este.. III. grupul G nu poate avea elemente de ordinul d decât dacă d este divizor al lui n. p⎠ ⎝ αk α1 α 2 III.. 24 . ordinul d sunt elementele de forma Numărul acestora este ϕ(d ) . atunci: 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ ϕ(n) = n ⎜1 − ⎟⎜1 − . ordinul unui element al unui grup finit divide ordinul grupului. atunci numerele cuprinse între unu şi n care nu sunt prime cu n sunt multiplii lui p.. pk = p1 ⎜1 − p ⎟ p2 ⎜1 − p ⎟ ...d) = 1. În acest caz elementele de în care 1 ≤ m ≤ d şi (m. Numărul acestora este p k −1 . Dacă G este un grup ciclic de ordinul n... şi anume: p. prin definiţie.⎜1 − ⎟ ⎟ p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pk ⎠ ⎝ * = Z * α1 × Z * α2 × . Într-adevăr. ϕ(n) . Deci. dacă G este un grup ciclic de ordinul n având ca generator elementul g. atunci acest grup are elemente de ordinul d numai dacă d este un divizor al lui n. am remarcat mai sus că ϕ(n) este ordinul grupului Z n urmare.⎜1 − = n ⎜1 − ⎟⎜1 − ⎟ ⎟. Ordinul grupului unităţilor inelului Z n este egal cu ϕ(n) .. 2p. din teorema chineză rezultă că Z n p1 p2 pk * . pk de factori primi distincţi.II. Deci numărul claselor prime cu n este 1⎞ ⎛ diferenţa p k − p k −1 . Într-adevăr. Într-adevăr.6..…. din teorema lui Lagrange. II. p k −1 p = p k . Prin Pe de altă parte.. × Z * αk ..n) = 1. ϕ(n) este numărul generatorilor unui grup ciclic de ordinul n.

TEOREMĂ Dacă numerele naturale m şi n nu sunt prime între ele. (km′. în care (m. n = pn′ . hn′) . n′ câturile respective. atunci elementele sale se grupează după ordinele lor. Rezultă că perechile de numere (km′. dn Într-adevăr. p ) 1 Analog. 2. Pentru orice număr natural n este adevărată egalitatea: n= ( ) n m gd cu ∑ ϕ(d ) .…. grupul Z m × Z n este ciclic dacă şi numai dacă m şi n sunt prime între ele. p )m′ (k . Pentru fiecare divizor d al lui n. n ) înseamnă că h = md ′ şi n = dd ′ . QED 25 . care sunt divizori ai lui n. Notând (h. 2. atunci pentru divizorul p al ordinului acestui grup am avea numai ϕ( p ) = p − 1 elemente de ordinul p. Vom arăta că este valabilă şi reciproca acestei teoreme. Pentru orice k = 1. cât şi pe n şi fie m′. în sensul că Z m × Z n este izomorf cu Z mn numai în cazul când m şi n sunt prime între ele. n) = d ′ .Pe de altă parte.d) = 1. pm′) (k . h = 1. adică: m = pm′ . atunci grupul Z m × Z n este izomorf cu Z mn şi deci este ciclic.3 Reciproca teoremei chineze Teorema chineză afirmă că dacă numerele naturale m şi n sunt prime între ele. Ca urmare. atunci rezultă că g h . IV. aceasta ( h.d) = 1. m) (km′.…. numărul elementelor de ordinul d este ϕ(d ) . p – 1 reprezintă clase de ordinul p din grupul aditiv Z n . ordinul clasei lui km′ este m m pm′ p p = = = = = p. dacă n este ordinul unui grup ciclic. dacă d este un divizor al lui n. atunci grupul Z m × Z n nu este ciclic şi deci nu este izomorf cu Z mn . numerele hn′ . în număr de ( p − 1)2 reprezintă elemente de ordinul p în grupul Z m × Z n . 2.6. Într-adevăr. DEMONSTRAŢIE Fie p un număr prim care divide atât pe m. adică g h = g d ′m = 1 ≤ m ≤ d şi (m. Dar dacă Z m × Z n ar fi un grup ciclic. n 1 ≤ h ≤ n are ordinul d dacă şi numai dacă = d . p – 1 numărul km′ reprezintă un element de ordinul p din grupul aditiv Z m .

7 Teoremele Fermat. atunci ( p − 1)! = −1(mod. Prin urmare. ca urmare. aceasta fiind clasa lui unu. Euler. reprezentat de numărul unu. orice clasă nenulă. Wilson TEOREMA FERMAT Dacă p este număr prim. QED TEOREMA EULER Dacă (m. Rezultă că pentru orice număr întreg nedivizibil cu p este adevărată congruenţa: x p −1 = 1(mod. p ) DEMONSTRAŢIE Grupul Z * p are ordinul ϕ( p ) = p − 1 şi deci ordinul oricărui element al grupului divide p − 1 . sunt grupate două câte două. 3. p ) . deci produsul acestora dă elementul unitate al grupului Z * p. Elementele grupului Z * p sunt reprezentate de numerele: 1. Ca urmare. Elementele grupului sunt reprezentate de numerele m care sunt prime cu n. DEMONSTRAŢIE Teorema se verifică lesne pentru p = 2. p ) . ridicată la puterea p − 1 dă ca rezultat clasa unitate. în număr de p – 3 (care este par).2. Înmulţind această congruenţă cu numărul oarecare x (care poate fi şi multiplu de p) se obţine relaţia din enunţ. orice element al grupului. 26 . p – 1 dintre care numai primul şi ultimul element este propriul său invers.n) . QED TEOREMA WILSON Dacă p este un număr prim. 2. deoarece în corpul Z p ecuaţia x 2 = 1 nu poate avea mai mult de două rădăcini. care produs este congruent cu –1 modulo p.…. inverse una alteia. atunci mϕ( n ) = 1(mod. atunci pentru orice număr întreg x avem: x p = x(mod. DEMONSTRAŢIE * Ordinul grupului Z n este ϕ(n) . celelalte clase. Putem deci considera că p este un număr prim impar. Deci produsul ( p − 1)! modulo p se reduce la produsul dintre primul şi ultimul factor.n) = 1. ridicat la puterea ϕ(n) dă elementul neutru al grupului.

B) şi y + B = x + B.1 Grupul factor. Se notează A/B mulţimea claselor de echivalenţă corespunzătoare acestei relaţii. În cazul când A este grupul aditiv Z al numerelor întregi. notat aditiv. 3. la fel ca şi în cazul adunării din Z n . Elementul neutru este clasa lui θ. Oricare din elementele clasei lui x se numeşte reprezentant al acestei clase. adică elementele lui A/B: x + y = x+ y Deşi clasa sumă se obţine cu ajutorul unor reprezentanţi ai celor două clase rezultatul nu se schimbă dacă se folosesc alţi reprezentanţi din cele două clase. 27 . La fel cum se adună clasele modulo n se pot aduna şi clasele lui A modulo B. Relaţia de congruenţă modulo B între elementele lui A se defineşte astfel: x = y (mod. morfisme de grupuri Am remarcat că procedura prin care grupul aditiv al numerelor întregi Z este împărţit în clase de congruenţă modulo n se poate aplica unui grup abelian oarecare folosind un subgrup al său. b ∈ B} . la teorema lui Lagrange.B ) ⇔ x − y ∈ B . printre altele. congruenţa modulo B este tocmai congruenţa modulo n. constituită din elementele subgrupului B. În cazul grupurilor finite această împărţire în clase de congruenţă în raport cu un subgrup a condus. Dacă y este unul dintre aceştia. şi B un subgrup al său. adunarea definită pe mulţimea A/B a claselor modulo B îndeplineşte proprietăţile grupului abelian. Ne vom ocupa în continuare de structura de grup a mulţimii claselor de congruenţă ale unui grup abelian în raport cu un subgrup al său. Mulţimea claselor Z/nZ a fost notată Z n . În plus. atunci x = y(mod.1. Clasa în care se află elementul x al grupului se notează x şi se defineşte astfel: x = x + B = {x + b.CAPITOLUL 3 STRUCTURA GRUPURILOR ABELIENE FINITE 3. iar B este subgrupul nZ al multiplilor numărului natural n. Clasa opusă clasei reprezentate de x este clasa reprezentată de opusul –x al lui x.1 Grupul factor Fie A un grup abelian.

Deci ordinul grupului grupul factor este m/n. Dar din definiţia lui φ imaginea prin φ a clasei lui x este tocmai f ( x) . având n elemente. un element din această mulţime este de forma f ( x) pentru un x din A. Acest morfism surjectiv se numeşte surjecţia canonică definită de subgrupul B. 3. În particular. DEMONSTRAŢIE Considerăm funcţia: ϕ : A / Ker f → Im f . iar mulţimea Im f = { f ( x). Primul se numeşte nucleul lui f. Deşi imaginea prin φ a unei clase de congruenţe modulo B se defineşte folosind un reprezentant x al acestei clase.Ker f ) ⇔ y = x + z. Aceste subgrupuri determină calitatea lui f de a fi injectiv (monomorfism). iar celălalt se numeşte imaginea lui f. Funcţia φ este un morfism: ϕ( x + y ) = ϕ( x + y ) = f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) = ϕ( x ) + ϕ( y ) . iar B are m elemente. dacă f este epimorfism. x ∈ A} ⊆ A′ este subgrup al lui A′ . A/B. deoarece din definiţia mulţimii Im f.2 Morfisme de grupuri Fie acum f : A → A′ un morfism de grupuri abeliene finite. ϕ( x ) = f ( x) ∈ Im f ⊆ A′ . atunci G/Ker f este izomorf cu A′ . z ∈ Ker f ⇒ f ( y ) = f ( x) + f ( z ) = f ( x) . Funcţia k : A → A / B. f ( x) = θ′} ⊆ A este subgrup al lui A. atunci m este un divizor al lui n şi numărul claselor modulo B este câtul m/n.Grupul astfel definit. Dacă grupul A este finit. se numeşte grupul factor al lui A prin subgrupul B. Este uşor de verificat că mulţimea Ker f = { x ∈ A. Funcţia φ este surjectivă.1. k ( x ) = x este evident surjectivă şi este un morfism. Într-adevăr. surjectiv (epimorfism) sau bijectiv (izomorfism) în felul următor: f este monomorfism ⇔ Ker f = {θ} f esteepimorfism ⇔ Im f = A′ TEOREMĂ Grupul factor A/Ker f este izomorf cu Im f. y = x (mod. 28 . rezultatul nu se schimbă dacă se foloseşte un alt reprezentant.

2 Sume directe de subgrupuri Fie a un element al grupului abelian finit A.. Anulatorul unei submulţimi a lui A înseamnă un număr care este anulator pentru toate elementele submulţimii. A2. Cu aceste notaţii. dacă numărul natural nenul n îndeplineşte condiţia na = θ . Grupul A este sumă directă a subgrupurilor A1. PROPOZIŢIE Fie A1.…. + xr este izomorfism.... EXEMPLU ′ × A2 ′ este produsul cartezian a două grupuri A1 ′ şi A2 ′ .. atunci Dacă A = A1 notând: ′} .. θ).. unde am notat tot θ elementul neutru al grupului factor A/Ker f. × Ar .. Dacă n este strict pozitiv.. care este cel mai mic anulator al lui a. divide orice anulator. ⊕ Ar . notat aditiv. DEMONSTRAŢIE Evident că funcţia φ este un morfism. A2. A2 = {a = (a2 . A2.. a = a1 Evident că această condiţie este echivalentă cu unicitatea scrierii lui θ sub forma respectivă. + ar ′ . Dacă n este strict negativ.D. ar ′ = ar .. θ). ordinul lui a. a2 ∈ A2 ′} A1 = {a = (a1. dacă orice element a al lui A se scrie în mod unic sub forma: a = a1 + a2 + . şi n un număr întreg oarecare. Ar sunt subgrupuri ale lui A.. ordinul grupului finit A este anulator al lui A. a2 ′ = a2 . ar = θ ... ai′ ∈ Ai ⇒ a1 ′ = a1. 0a înseamnă elementul neutru θ al grupului A. ai ∈ Ai . atunci na este rezultatul compunerii lui –a cu el însuşi de –n ori. Ar subgrupuri ale grupului A şi fie A′ = A1 × A2 × . xr ) = x1 + x2 + ..…... acestea sunt subgrupuri ale lui A izomorfe cu A1 Exemplul prezentat se poate generaliza în sensul propoziţiei care urmează. De exemplu. Q. ϕ( x1. spunem că n este anulator al elementului a. atunci spunem că A este suma directă a acestor subgrupuri şi scriem: A = A1 ⊕ A2 ⊕ . respectiv A2 ′ şi A = A1 ⊕ A2 . ⊕ Ar ) dacă şi numai dacă funcţia ϕ : A′ → A. Dacă A1.E.. 3... în sensul că a1 + a2 + ..Funcţia φ este monomorfism: x ∈ Ker ϕ ⇔ ϕ( x ) = θ ⇔ f ( x) = θ ⇔ x ∈ Ker f ⇔ x = θ . Surjectivitatea lui φ înseamnă că fiecare element din A se poate scrie ca o sumă de r termeni. + ar = θ.. Unicitatea înseamnă că ′ + a2 ′ + .…. atunci notăm na rezultatul compunerii (adunării) lui a cu el însuşi de n ori. a1 ∈ A1 ′ .. ai ∈ Ai ⇒ a1 = θ. câte unul din fiecare 29 . Ar ( A = A1 ⊕ A2 ⊕ . x2 . În plus.. a2 = θ... Evident. + ar .

. p2. orice element x din A se poate scrie ca o sumă de termeni. în care A1 are ca ordin pe n1 divizibil prin cel mult r – 1 factori primi distincţi. fiecare având ca anulator o putere a unuia dintre numerele prime p1. Această scriere este unică. Deci. iar celălalt din A2. pr −1 .. din teorema chineză. n2 = pr . Analog. pentru orice i = 1.. Deci. x2 ∈ A2 . r mulţimea Ai formată din elementele lui A care au drept ordin o putere a lui pi este subgrup al lui A.…. Prin urmare.…. atunci x1 = − x2 şi x1 = 1 ⋅ x1 = (un1 + vn2 ) x1 = un1x1 + vn1 (− x2 ) = θ . pr descompunerea în factori primi a lui n. n2 ) = 1 rezultă că există numerele întregi u şi v astfel că un1 + vn2 = 1. A doua afirmaţie o demonstrăm prin inducţie după numărul r de factori primi ai ordinului grupului. A2. A2.. Se verifică la fel ca mai sus că A1 este subgrup al lui A. În general însă. Putem presupune h ≤ k şi atunci: pik ( x ± y ) = pik x + pik y = pik − h ⋅ pih x + θ = θ .. În plus. A = A1 ⊕ A2 ⊕ .din cele r subgrupuri. y ∈ A. deoarece n1 este anulator pentru x1 şi n2 pentru x2. La fel se arată că x2 se află în A1. Presupunând-o adevărată pentru grupuri care au ordinul divizibil prin cel k1 k2 kr −1 kr mult r – 1 factori primi distincţi. Notăm A1 submulţimea elementelor lui A care au ca anulator pe n1. A = A1 ⊕ A2 . QED OBSERVAŢIE Dacă un grup este ciclic. În aceste condiţii. Injectivitatea lui φ este echivalentă cu unicitatea acestei scrieri. ord( x) = pih . Ar sunt ciclice atunci. Dar n2 x1 = un1n2 x = unx = θ ⇒ x1 ∈ A2 .…. ord( y ) = pik . atunci cel mai mic anulator al grupului este ordinul său. Rezultă şi x2 = − x1 = θ . A1 se descompune în sumă directă de r – 1 subgrupuri.. teorema este adevărată pentru r = 1. QED. pr. aceste subgrupuri nu sunt ciclice. ⊕ Ar . DEMONSTRAŢIE Fie x. x1 = un1x. unul din A1. deci Ai este un subgrup. x2 = un2 x . rezultă că şi suma lor directă (izomorfă cu produsul direct) este ciclic. 30 . să notăm: n1 = p1 p2 . 2. Deoarece (n1. deoarece dacă x1 + x2 = θ cu x1 ∈ A1. Orice element x din A se scrie astfel: x = (un1 + vn2 ) x = un1x + vn2 x = x1 + x2 . TEOREMA 1 k1 k2 kr Fie A un grup abelian de ordinul n şi n = p1 p2 . Evident. Dacă subgrupurile A1.

r1 + r2 + . Grupul factor A /[ x1 ] va avea ordinul strict mai mic decât al lui A şi deci acesta se descompune în sumă directă de subgrupuri ciclice: A /[ x1 ] = [ x2 ] ⊕ [ x3 ] ⊕ .. Deci. deoarece t este prim cu ordinul lui x1 . + rs = m . deci şi anulatorul lui x1 . în care generatorii au respectiv ordinele r2 ≥ r3 ≥ … ≥ rs. Fie x1 un element de ordin maxim p r1 . adică de acelaşi ordin cu clasa sa modulo [x1]. ⊕ [ xs ] ⇒ x = k2 x2 + k3 x3 + . + ks xs ⇒ ⇒ x − k2 x2 − k3 x3 − .3. Pentru orice element x din A avem: x ∈ A /[ x1 ] = [ x2 ] ⊕ [ x3 ] ⊕ .. Putem presupune k ≤ p r1 ... r ≤ r1.. anume: p r1 .. Pentru fiecare i = 2.. care este p ri . p r2 . Aşadar ordinul lui p ri xi = kx1 este p r1 − r . DEMONSTRAŢIE Demonstrăm teorema prin inducţie după ordinul grupului A. Relaţia p ri xi = kx1 devine: p ri xi = p ri p r − ri tx1 sau p ri ( xi − p r − ri tx1 ) = θ de unde rezultă că ordinul lui xi − p r − ri tx1 este cel puţin egal cu p ri . Faptul că ordinul lui xi este p ri înseamnă că p ri xi ∈ [ x1 ] . ordinul lui xi − p r − ri tx1 este p ri . Dar din maximalitatea lui r1 rezultă ri + r1 – r ≤ r1. ⊕ [ xs ] . Deci.. 3. Putem deci presupune că ordinul lui xi este p ri pentru i = 2. Ordinul lui tx1 este egal cu ordinul lui x1 . Evident. adică r – ri ≥ 0. 3. s vom găsi un reprezentant al clasei lui xi de ordinul p ri . toate având ca ordine diverse puteri ale lui p.…..... ⊕ [ xs ] . + ks xs 31 . Descompunerea este unică dacă r1 ≥ r2 ≥ … ≥ rs.... Dar ordinul (în A) al lui xi − p r − ri tx1 nu poate depăşi ordinul clasei sale modulo [x1].…. s. p rs . Vom arăta că A = [ x1 ] ⊕ [ x2 ] ⊕ . Numărul k se poate scrie sub forma k = p r t în care p nu este divizibil cu p. deoarece p r1 este ordinul lui x1 .. adică există un număr natural k astfel încât p ri xi = kx1 .. ordinul lui xi este p ri p r1 − r = p ri + r1 − r .3 Grupuri abeliene de ordinul pm TEOREMĂ Orice grup de ordinul n = p m este o sumă directă de subgrupuri ciclice. Rezultă că ordinul lui kx1 = p r tx1 este p r1 − r . − ks xs = k1x1 ∈ [ x1 ] ⇒ x = k1x + k2 x2 + k3 x3 + ..

ks = 0 . de unde rezultă k1 = 0. + ks xs = θ atunci. QED EXEMPLU Orice grup de ordinul 8 = 23 este izomorf cu unul din următoarele trei grupuri: Z8 ... 32 . k2 = 0. aplicând surjecţia canonică.în care se poate lua ki ≤ p ri .. + ks xs = θ obţinem k1x1 = θ .. Dar dacă avem k1x1 + k2 x2 + .. obţinem: k2 x2 + k3 x3 + . Z 4 × Z 2 . deoarece xi are ordinul p ri .... Rămâne să arătăm că scrierea lui x este unică.. + k s xs = θ . Înlocuind în relaţia k1x1 + k2 x2 + . Z 2 × Z 2 × Z 2 din care numai primul este ciclic..

CAPITOLUL 4 GRUPUL UNITĂŢILOR INELULUI Zn În acest capitol dăm răspuns la următoarea întrebare: pentru care valori ale 8 ∗ lui n grupul Zn al unităţilor inelului Zn este un grup ciclic. deoarece inelul Z p este corp.1 Cazul când modulul n este număr prim TEOREMĂ ∗ Pentru orice număr prim p grupul Z 8 p este ciclic. Pe de altă parte: d ( p −1) ∑ ϕ(d ) = p − 1 . atunci rădăcinile polinomului X d − 1 vor forma un subgrup ciclic constituit din elementele: x. atunci numărul acestora este ϕ(d ) . fie acesta x. x d = 1 care sunt distincte. 33 . În cazul când există un element de ordinul d.. x 2 . Elementele de ordin d ale acestui subgrup ciclic sunt în număr de ϕ(d ) . Evident că: d ( p −1) ∑ o( d ) = p − 1 .. rezultă că pentru fiecare divizor d al lui p − 1 trebuie ca o(d ) să fie egal cu ϕ(d ) . 4. Deci pentru fiecare divizor d al lui p − 1 numărul elementelor de ordinul d este o(d ) care este fie zero.. fie ϕ(d ) . DEMONSTRAŢIE ∗ Grupul Z 8 p are ϕ( p ) = p − 1 elemente şi deci ordinele elementelor grupului sunt divizori ai lui p − 1 . Elementele de ordinul d sunt rădăcini ale polinomului X d − 1 . şi anume: sunt acele puteri ale lui x care au ∗ exponentul prim cu d. rezultă că: dacă există un element de ordinul d. Elementele de ordinul d ale grupului Z 8 p fiind printre aceste puteri. Fie d un astfel de divizor. Deoarece 0 ≤ o(d ) ≤ ϕ(d ) . iar acest polinom are cel mult d rădăcini..

În particular. LEMA Puterea maximă a numărului prim p care divide produsul k! este: ⎡k ⎤ ⎡ k ⎤ ⎡ k ⎤ Ek ( p ) = ⎢ ⎥ + ⎢ 2 ⎥ + ⎢ 3 ⎥ + . QED LEMA Oricare ar fi numărul prim impar p şi numărul natural k ≥ 2 avem: Ek ( p) < k 2 DEMONSTRAŢIE ⎡k ⎤ ⎡ k ⎤ ⎡ k ⎤ k k k Ek ( p ) = ⎢ ⎥ + ⎢ 2 ⎥ + ⎢ 3 ⎥ + . Când calculăm puterea lui p cuprinsă în k! trebuie să adăugăm numărul factorilor divizibili cu p2. Vom începe cu unele fapte de analiză combinatorie. ⎟ = ⋅ = ≤ p⎝ p p ⎠ p 1− 1 p −1 2 p QED 34 .1 Subcazul când p este impar În continuare vom extinde rezultatul la valorile lui n de forma: n = p r în care r este un număr natural oarecare.. pentru d = p − 1 .2 Cazul când n este puterea unui număr prim 4. care este partea întreagă a câtului dintre k şi p2 etc... iar p este un număr prim impar.. QED 4... ⎣ p⎦ ⎣ p ⎦ ⎣ p ⎦ în care parantezele drepte indică partea întreagă a numărului cuprins între ele. există ∗ cel puţin un element de ordinul p − 1 al grupului Z 8 p şi deci acest grup este ciclic. ≤ + 2 + 3 + . DEMONSTRAŢIE În produsul k! numărul factorilor multipli ai lui p este partea întreagă a câtului lui k prin p. = p p p ⎣ p⎦ ⎣ p ⎦ ⎣ p ⎦ k k 1 1 1 k⎛ ⎞ k = ⎜1 + + 2 + .. adică diferit de 2.2.. o( p − 1) = ϕ( p − 1) care fiind nenul.

pr DEMONSTRAŢIE Deoarece grupul Z* p este ciclic există un număr x a cărui clasă modulo p generează acest grup... adică y m = 1( mod p ) şi deoarece clasa lui = y ( p −1 l ) = (1 + hp) l = 1 + l ⋅ hp + Cl2 h 2 p 2 + ∑ Clk hk p k . Fie m un număr Vom arăta că numărul y modulo pr generează grupul Z* pr atunci că şi p divide această diferenţă.. deoarece: Clk h k pk p = l (l − 1)(l − 2). observăm că: 2 2 (1 + p ) p −1 = 1 + ( p − 1) p + C 2 p −1 p + . În plus.. Deoarece h nu este divizibil prin p înseamnă că al treilea termen conţine o putere strict mai mare a lui p decât al doilea. care are ordinul p − 1 înseamnă că p − 1 divide m. deci clasa sa generează grupul Z* p . Aşadar în ambele cazuri există un număr y a cărui clasă modulo p generează grupul Z* p şi y p −1 = 1 + hp în care h nu este divizibil cu p. y p −1 = (1 + p ) p −1 x p −1 = (1 + sp )(1 + t ′p 2 ) = 1 + p s + t ′p + st ′p 2 = 1 + ph . k =3 l În această dezvoltare termenul al doilea conţine factorii l şi p. Din teorema lui Fermat numărul p divide diferenţa x p −1 − 1 . Rezultă y generează grupul ciclic Z* p .) = 1 + sp . adică m = ( p − 1)l . Evident că în acest din urmă caz numărul y se află în aceeaşi clasă modulo p ca şi x. adică pr divide diferenţa y m − 1 . dacă t este divizibil prin p. = 1 + p ( p − 1 + C p −1 p + . Aceeaşi proprietate o au şi termenii următori.. în care s nu este divizibil prin p. deoarece p nu este multiplu de p.TEOREMĂ Pentru orice număr natural r şi număr prim impar p grupul Z* este ciclic. Ca urmare. adică x p −1 = 1 + tp .. Considerăm două cazuri: dacă t nu este divizibil prin p. k! k k 35 . atunci luăm y = x.(l − k + 1) h ⋅ . adică x p −1 = 1 + t ′p 2 . natural astfel că y m = 1( mod p r ) . atunci luăm y = (1 + p ) x . ( ) unde h nu este divizibil cu p. Prin urmare: y =y m ( p −1)l . iar al treilea conţine factorii l şi p2.

* Într-adevăr. acest termen trebuie să fie divizibil cu pr şi deci l este divizibil prin p r −1 . Subgrupul generat de clasa numărului 5 are ordinul 2r − 2 şi este constituit din clasele modulo 2r reprezentate de numerele de forma 4k + 1. rezultă că şi Z* este ciclic. pr 2 pr 4. Înseamnă că exponentul m = ( p − 1)l este divizibil cu p r −1 ( p − 1) . deoarece ordinul său este ϕ(2r ) = 2r −1 . x 2 r −2 = 2r hr − 2 + 1. TEOREMĂ Dacă r ≥ 3. Ca urmare..2 Subcazul p = 2 Pentru r = 1 şi pentru r = 2 acest grup este ciclic.. care este ordinul grupului Z* . II. Vom arăta că pentru r ≥ 3 acest grup nu este ciclic. deoarece grupul Z* 2 are un singur element. atunci grupul Z* n este ciclic. Prin urmare. Deci acest grup este ciclic. Toate elementele grupului Z* .. iar din lema pk are exponentul cel puţin egal cu precedentă puterea lui p care divide fracţia k! k k 3 k − = ≥ . x 3 22 = ( x2 ) 1 2 = 24 h2 + 1.de unde se vede că pentru k ≥ 3 acest termen conţine factorul l. Observăm că: x x 36 21 23 Orice element din grupul Z* este reprezentat de un număr impar care se 2r = ( x2 ) 0 2 2 2 = 2 h1 + 1. iar acesta din urmă 2 pr QED este izomorf cu Z* . = ( x2 ) = 25 h3 + 1. ceea ce demonstrează prima afirmaţie.. grupul nu este ciclic. 2 2 2 Rezultă că diferenţa y m − 1 care este divizibilă prin pr are un termen care conţine o putere a lui p strict mai mică decât toţi ceilalţi. Acest exponent fiind număr întreg este deci cel puţin egal cu doi. Ca r au ordinul cel mult egal cu 2 2 urmare. grupul Z* este izomorf cu Z* 2 × Z p r . pr CONSECINŢĂ Dacă n = 2 p r în care p este număr prim impar. DEMONSTRAŢIE poate scrie sub forma x = 4k ± 1 .2. . pr grupul Z* fiind ciclic. atunci: r −2 I.

r ≥ 3. pentru ca 5m – 1 să fie divizibil cu 2r este necesar ca m să fie divizibil cu 2r − 2 .⋅ pkk r r .. Fie G un astfel de grup. În dezvoltarea: 2 3 5m = (1 + 22 ) m = 1 + m ⋅ 22 + Cm ⋅ 2 4 + Cm ⋅ 26 + . în care p este un număr prim impar.. fie m un număr natural astfel că 5m = 1 modulo 2r. rk r1 r2 Deoarece p1 şi p2 ⋅ .Pentru a doua afirmaţie a teoremei. Dacă se cunoaşte un generator g al grupului. n = 2p . atunci putem determina toţi generatorii grupului: sunt elementele de forma g k . adică 2r divide diferenţa 5m – 1. rezultă că: * * Z* n este izomorf cu Z r1 × Z r2 p1 p2 ⋅ p33 ⋅. Din reciproca teoremei chineze rezultă că acest produs direct nu este un grup ciclic. ⋅ pk k ≥ 2. 37 . deci ordinul clasei lui 5 este 2r − 2 . în care ⋅ p2 ⋅ .4 Generatori ai unui grup ciclic Când lucrăm cu un grup ciclic ne interesează să avem un generator al acestuia. notat multiplicativ. rk r1 r2 Fie n = p1 descompunerea în factori primi a lui n. n = 4. de ordinul n. atunci exponentul său este strict mai mare ca unu. deci au ca factor comun pe 2. Numărul acestora este egal cu ordinul φ(n) al grupului unităţilor inelului Z n . Ca urmare. QED 4. n = p .... în care k este un număr natural mai mic decât n şi prim cu n. termenul al doilea conţine ca factor pe 2 la putere strict mai mică decât următorii. ⋅ pk sunt prime între ele. QED 4. Din formula de calculare a caracteristicei lui Euler rezultă că ordinele celor două grupuri ce alcătuiesc produsul direct sunt numere pare. Să arătăm că în toate celelalte cazuri grupul Z* n nu este ciclic...3 Cazul general TEOREMĂ r r Grupul Z* n este ciclic numai dacă: n = 2.. iar dacă unul din factorii primi este 2. DEMONSTRAŢIE r r S-a demonstrat mai înainte că Z* n este ciclic dacă n = p sau n = 2p în care p este număr prim impar şi că nu este ciclic dacă n = 2r.

Pentru a verifica dacă un element x din G este generator ar trebui să calculăm puterile lui x până la puterea n – 1 şi să constatăm că nici una nu este egală cu elementul neutru al grupului.2. x dr şi dacă toate aceste sunt diferite de elementul neutru al grupului G. Putem să reducem şi lista acestor exponenţi (constituită din divizorii n proprii ai lui n) limitându-ne la cei maximali.. EXEMPLU. x 2 = 162 = −5 . x d2 = 214 = 28+ 4 + 2 = (−5) ⋅ 16 ⋅ 4 = −1 ≠ 1 . este suficient să verificăm acest lucru numai pentru acei exponenţi care sunt divizori proprii ai lui n.…. pentru care x e este elementul neutru al grupului G este ordinul elementului x. deoarece exponentul cel mai mic... i = 1. iar divizorii proprii maximali ai lui n sunt: d1 = 4.. d2 = 14. x 2 = 52 = −4. x 2 = 162 = −5 . Dacă k1 k2 kr n = p1 p2 .….. kr.. x 2 = 22 = 4. pentru orice divizor propriu d al lui n există cel puţin un indice i = 1. x d2 .. de unde rezultă: x d1 = 24 = 16 ≠ 1. În cazul când nu cunoaştem nici un generator al grupului şi vrem să obţinem unul.…. e. În concluzie. acesta să fie un generator. alegem la întâmplare un element al grupului şi verificăm dacă este un generator. x 2 = 42 = 16. atunci x este generator. r pentru care piki nu divide pe d.. pi Într-adevăr. efectuând în acest scop ridicări succesive la pătrat: x 2 = x = 2.⎜1 − ⎟ este n p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ ⎝ proporţia generatorilor în mulţimea G. pentru a verifica dacă x este generator al grupului G.. Pentru a verifica dacă x = 2 modulo 29 este generator folosim algoritmul exponenţierii modulare. pr ai lui n. 2. pr . r . Grupul Z* 29 al unităţilor corpului claselor de resturi 2 modulo 29 are n = 28 = 2 ·7 elemente. Cu probabilitatea menţionată mai înainte el va fi un generator. atunci la fel va fi şi x di . Ţinând seamă de teorema lui Lagrange. ci numai de factorii primi distincţi p1. Se observă că această probabilitate nu depinde de exponenţii k1.ϕ(n) ⎛ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ = ⎜1 − ⎟⎜1 − ⎟ . deci x = 2 este generator. adică di = . 38 0 1 2 3 0 1 2 3 . atunci care este cel mai mare divizor propriu al lui n care nu este divizibil prin piki . se calculează elementele: x d1 . adică probabilitatea ca alegând la întâmplare un element al lui G. Rezultă atunci că d divide pe di. p2... x 2 = 42 = 16. Ca urmare. Pentru x = 5 avem: x 2 = x = 5. dacă x d este elementul neutru al lui G.. k2.

x d2 = 514 = 58+ 4 + 2 = (−5) ⋅ 16 ⋅ (−4) = 1 şi deci x = 5 nu este generator.de unde rezultă: x d1 = 54 = 16 ≠ 1. 39 .

deoarece k (u ) şi k (v) sunt într-un corp. Ca orice subgrup al grupului ciclic Z el va fi tot ciclic. Acesta este cel mai mic subcorp al lui F şi se numeşte subcorpul prim al lui F. El este cel mai mic număr natural m nenul. corpul Zp. Acesta este cel mai mic număr natural nenul m cu proprietatea k (m) = 0 . Imaginea morfismului k este în acest caz izomorfă cu grupul factor Z/pZ.+) la grupul aditiv (F. Aceasta ar contrazice minimalitatea lui n. 0 < v < n . pentru care k (m) = 0 este un multiplu al lui p deoarece subgrupul Ker k este generat de p. astfel că elementul 1 adunat cu el însuşi de m ori dă elementul zero al lui F. Cel mai mic subcorp al lui F va fi izomorf cu corpul Q al numerelor raţionale. Corpurile Q. pe care-l notăm Zp. Numărul prim p care generează subgrupul Ker k al lui Z se numeşte caracteristica lui F. adică funcţia k este un morfism de la grupul aditiv (Z. adică funcţia k este un monomorfism.CAPITOLUL 5 CORPURI FINITE 5. A) Corpuri de caracteristică nulă. adică grupul claselor modulo p. k(n) este rezultatul adunării lui 1 cu el însuşi de n ori dacă n este număr natural strict pozitiv şi rezultatul adunării lui –1 cu el însuşi de –n ori dacă n este strict negativ.+). spunând că F conţine. Pe de altă parte. B) Corpuri de caracteristică nenulă sunt acelea pentru care subgrupul Ker k ≠ {0} . atunci 0 = k (n) = k (u ) ⋅ k (v) . sunt acelea în care Ker k = {0} . Obişnuim să identificăm acest corp cu imaginea morfismului. C sunt din această categorie. generat de un număr natural n. Funcţia k aplică inelul Z în subinelul k ( Z ) al lui F izomorf cu Z. El are şi structură de inel care este corp. de unde rezultă k (u ) = 0 sau k (v ) = 0 . ca subcorp.1 Caracteristica unui corp Dat fiind un corp comutativ oarecare F. R. orice număr natural m. considerând funcţia k : Z → F . 0 < u < n. Este uşor de verificat relaţia: k (m + n) = k (m) + k (n) pentru orice numere întregi m şi n. În particular un astfel de corp nu poate fi finit. deoarece dacă n = u ⋅ v. 40 . După nucleul acestui morfism corpurile se împart în două clase. iar pentru n ≠ 0 . Numărul n trebuie să fie un număr prim. în care k (0) = 0 .

xn peste Zp. Vom arăta că pentru orice număr natural n. având q = p n elemente. v ∈ Z p [ x] sunt congruente modulo f dacă diferenţa u – v este divizibilă cu f u = v(mod. numită congruenţa modulo f. în care n este un număr natural nenul. adică m este un divizor al lui n. Dacă în plus. 5. dacă p este caracteristica lui F. Fiecare clasă este formată din polinoame congruente între ele modulo f. f ) ⇔ f (u = v) . Dar ţinând seamă că F are structură de spaţiu vectorial peste k. 41 . Ca urmare.2 Numărul elementelor unui corp finit Pentru orice subcorp k ⊂ F al corpului F se poate considera în mod natural structura de spaţiu vectorial a lui F peste corpul k. deducem că numărul p n al elementelor lui F este o putere d a numărului p m al elementelor lui k. pentru fiecare număr prim p. corpul Zp este corp de caracteristică p. orice corp finit F este spaţiu vectorial peste subcorpul său prim.3 Extinderea unui corp finit Am arătat că orice corp finit de caracteristică p are q = p n elemente. mulţimea Z p [ x] a polinoamelor cu coeficienţi în Z p se împarte în clase de echivalenţă numite clase de congruenţă modulo f. putem spune câte elemente poate să aibă orice subcorp k al corpului F. + an −1x + an Considerăm un polinom având coeficienţii în corpul comutativ Z p .Fireşte. în care d este dimensiunea lui F peste k. f = x n + a1x n −1 + .…. astfel încât k va avea p m elemente. care este Z p în cazul când caracteristica lui F este numărul prim p. având deci p n elemente. 5. p n = ( p m ) = p md . Se verifică uşor că aceasta este o relaţie de echivalenţă. atunci orice subcorp k al lui F va avea p m elemente. Fireşte. în care n este un număr natural nenul. d În concluzie. efectiv există. Polinomul f defineşte o relaţie de echivalenţă în mulţimea Z p [ x] a tuturor polinoamelor cu coeficienţi în Z p . atunci el va avea o bază finită: x1. dacă F are p n elemente. corpul F de caracteristica p este finit. În particular. de unde rezultă n = md.. şi anume: u . cu m ≤ n .. în care m este un divizor al lui n. Aşadar. Folosind acelaşi principiu. Rezultă că numărul elementelor unui corp finit de caracteristică p este de forma pn. atunci tot p va fi şi caracteristica lui k. x2. un astfel de corp F.

Reamintim că inelul Z n al claselor de congruenţă modulo n este corp dacă şi numai dacă n este număr prim. în care u şi v sunt polinoame de grad cuprins între 1 şi n – 1. care va fi un polinom de gradul cel mult n – 1 în simbolul θ.….. Dacă g este un polinom al clasei. atunci f ( x) = u ( x)v( x) .. deoarece restul împărţirii lui u ( x)v( x) = f ( x) la f ( x) este nul. Înseamnă că u (θ) şi v(θ) sunt 42 . Reamintim că în cazul mulţimii Z n a claselor de congruenţă modulo n. ambele nenule. în care se găseşte câte un reprezentant şi numai unul al fiecărei clase.. DEMONSTRAŢIE Dacă f nu este ireductibil. TEOREMĂ Inelul G f este corp dacă şi numai dacă f este polinom ireductibil. Produsul u (θ) ⋅ v(θ) este egal cu zero. 2. O situaţie similară întâlnim şi în cazul inelului G f . Acest rest nu se schimbă dacă se înlocuieşte polinomul g cu altul din aceeaşi clasă cu el.Notăm G f mulţimea care are ca elemente aceste clase de congruenţă. atunci reprezentantul său de gradul cel mult n – 1 este restul împărţirii lui g la f. în care egalitatea acestor mulţimi trebuie citită în sensul că fiecare clasă de polinoame (element din G f ) se identifică cu reprezentantul său din mulţimea de polinoame de grad cel mult n – 1. n – 1}. = α n −1 = 0) reprezintă clasa care are efect nul pentru operaţia de înmulţire. Aceste operaţii îndeplinesc condiţiile cerute de structura de inel comutativ: sunt amândouă asociative şi comutative. La fel ca şi în Z n clasele de polinoame se pot aduna şi înmulţi şi pentru aceasta ne servim de polinoame ce reprezintă clasele respective. Polinomul u = 1 (α 0 = 1. Se adună. + α n −1θn −1. Analog. înmulţirea este distributivă faţă de adunare.. α1 = α 2 = . αi ∈ Z p } . 1. respectiv se înmulţesc polinoamele ce reprezintă clasele respective şi se reţine din rezultat restul împărţirii la f. polinomul nul (care reprezintă clasa tuturor polinoamelor divizibile cu f ) are efect nul faţă de adunare. iar simetricul faţă de adunare al clasei reprezentate de polinomul u este clasa reprezentată de polinomul –u. şi pentru mulţimea G f a claselor de congruenţă de polinoame modulo f considerăm mulţimea formată din polinoamele de grad cel mult n – 1 (n fiind gradul lui f ) şi identificăm mulţimea G f de clase cu mulţimea acestor polinoame: G f = {u = α 0 + α1θ + . se consideră mulţimea de numere {0. deci u (θ) şi v(θ) reprezintă două clase.

a elementelor: 1. cu coeficienţii în Z p . 2 3 n −1 n (θ p n = θ ) şi deci G f conţine toate cele n DEMONSTRAŢIE 1. θ p rădăcini ale lui f... QED. ϕn = Id sunt distincte între ele. θ p ... 4. θ2 .. + α n −1θn −1 ..... ϕ2 . adică este combinaţie liniară. 3. Folosind algoritmul lui Euclid pentru polinoame se pot găsi polinoamele a ( x) şi b( x) astfel încât: a ( x)u ( x) + b( x) f ( x) = 1 . ceea ce înseamnă că elementul nenul u (θ) ∈ G f are ca invers pe a (θ) .divizori ai lui θ în inelul G f şi deci acest inel nu este corp. Celelalte rădăcini sunt: θ p . u ( x)) = 1 . θ. Elementul u = θ al corpului G f este o rădăcină a lui f. 2.. u ( x)) înseamnă cel mai mare divizor comun al polinoamelor f ( x) şi u ( x) ...4 Proprietăţi ale corpului Gf TEOREMĂ Corpul G f are următoarele proprietăţi: 1.. AUTOMORFISMELE LUI FROBENIUS: Funcţia ϕ : G f → G f . presupunem că f este ireductibil şi fie u (θ) = α 0 + α1θ + . eventual pe a ( x) cu restul împărţirii lui a( x) la f ( x) şi se modifică corespunzător b( x) ). element din G f . 5. unde ( f ( x). Numărul elementelor lui G f este q = p n . Reciproc. θ p . obţinem: a (θ) ⋅ u (θ) = 1.. θn −1 ale lui 43 . + α n −1θn −1 nenul (fiind şi de grad strict mai mic decât n va reprezenta o clasă nenulă). în care putem presupune că gradul lui a ( x) este strict mai mic decât n (înlocuind. ϕ(u ) = u p este un automorfism al corpului G f care lasă pe loc elementele lui Z p şi numai pe acestea. Corpul G f conţinând subcorpul Z p (format din polinoamele de grad zero în θ) are structură de spaţiu vectorial peste Z p .. Corpul G f este constituit din rădăcinile polinomului Pn ( x) = x p − x . Deoarece f este ireductibil rezultă că ( f ( x).. adică automorfismele ϕ. ϕ3 . Ordinul acestui automorfism în grupul automorfismelor lui G f este n. Fiecare element din G f are forma: u = α 0 + α1θ + . Înlocuind în această relaţie pe x cu θ.

Rădăcinile acestui polinom sunt distincte. Grupul multiplicativ G* f al lui G f având p − 1 elemente rezultă că pentru orice element u ≠ 0 al acestui grup.( p − k + 1) k! este divizibil cu p (caracteristica corpului G f ). n 2. este un element nenul al lui G f .nu toţi nuli . Ca urmare. de unde rezultă că numărul elementelor lui G f este q = p n . Rădăcinile multiple ale lui Pn ( x) trebuie să fie rădăcini ale derivatei sale. corpul G f este constituit din mulţimea rădăcinilor polinomului Pn ( x) . Aceasta înseamnă că toate cele p n − 1 elemente nenule ale corpului n G f sunt rădăcini ale polinomului x p −1 −1. dimensiunea lui G f ca spaţiu vectorial peste Z p este n. p −1 (u + v) = u + v + p p p k p−k k u v . conform teoremei lui Lagrange. toţi termenii binomului lui Newton sunt nuli în afară de cei pentru care k = 0 şi k = p.în Z p . 3. Prin urmare. Acest sistem de vectori este şi liniar independent.. adică: up n −1 = 1 . deoarece derivata sa Pn′ ( x) = p n x p −1 − 1 = −1 nu are nici o rădăcină. deoarece orice combinaţie liniară a lor. Să observăm mai întâi că pentru orice elemente u şi v din G f avem: (u + v) p = u p + v p . n Rezultă că toate cele p n elemente ale corpului G f (inclusiv elementul nul) sunt rădăcini ale polinomului x( x p −1 − 1) = x p − x = Pn ( x) . polinomul Pn de gradul p n nu poate avea mai mult decât p n rădăcini.. Deci. cu coeficienţi . Deci aceste n elemente constituie un sistem de generatori ai spaţiului vectorial G f . ordinul său este un divizor al ordinului p n − 1 al acestui grup. deoarece produsul k! nu este divizibil cu p. n n Pe de altă parte. iar aceasta înseamnă că ridicarea la puterea p este un endomorfism nu numai pentru operaţia de înmulţire (deci pentru grupul 44 . iar C k p = ∑Cp k =1 p ( p − 1)( p − 2 ) . Aşadar numărul p n − 1 este multiplu al ordinului oricărui element u ≠ 0.G f . Într-adevăr. De remarcat că relaţia (u + v) p = u p + v p este valabilă în orice corp de caracteristică p.

un = θ p = θ sunt distincte. Evident. (u − v) p = 0 ⇒ u − v = 0 ⇒ u = v . ϕn (u ) = u ⇔ u p = u . Notăm φ acest automorfism. θ p . Prin urmare. + an −1u + an = n r r ( ) p = = (u p )n + a1 (u p ) n −1 + . notând r = j − i < n am avea: 45 2 3 2 3 n n n .. Acest endomorfism este automorfism. deci este un endomorfism al corpului... ∀u ∈ G f ⇔ u p = u. Dacă ϕi = ϕ j .. Aşadar dacă u este rădăcină a lui f.. Rezultă: 0 = [ f (u )] = u n + a1u n −1 + . Elementele subcorpului Z p al lui G f îndeplinesc această condiţie. Elementele care nu se schimbă prin acest automorfism. sunt rădăcini ale lui f. θ p . Notând r = j − i < n . atunci ϕ j −i = Id . θ p = θ . 1 ≤ i < j ≤ n... 4. Fie u un element al corpului G f care este rădăcină a polinomului f adică f (u ) = 0 . Deci.. vom avea: ϕr (u ) = u. Rădăcinile u1 = θ p . + an −1u p + an = f (u p ) adică u p este rădăcină a lui f. u2 = θ p .. adică ϕn = Id . Într-adevăr. Altele nu mai pot fi deoarece polinomul x p − x nu poate avea mai mult decât p rădăcini. adică automorfismele ϕ.. atunci şi u p este rădăcină a lui f şi acest lucru este valabil pentru orice polinom cu coeficienţii în Z p . Într-adevăr. adică toate cele p n elemente ale lui G f sunt rădăcini ale polinomului x p − x care are gradul strict mai mic decât p n ... deoarece u p = u pentru orice element u al lui G f . iar această din urmă egalitate este îndeplinită de toate elementele lui G f .. nu este posibil ca ϕi = ϕ j . ϕ2 .. adică cele care au proprietatea ϕ(u ) = u . u3 = θ p . Pe de altă parte. 1 ≤ i < j ≤ n. ϕ3 . ceea ce înseamnă u p = u sunt rădăcini ale polinomului x p − x . 1 ≤ i < j ≤ n.. ∀u ∈ G f . ordinul automorfismului φ este n. dacă ar fi ui = u j . ci şi pentru grupul aditiv. El se numeşte automorfismul lui Frobenius. (De fapt.multiplicativ G* f al corpului).. Pornind de la faptul că u = θ este rădăcină a lui f deducem că θ p .. se poate arăta că orice endomorfism nenul al unui corp finit este un automorfism). + an −1u + an p p p p = u np + a1pu ( n −1) p + . deoarece este injectiv. ϕn sunt distincte.

+ p ( n −1) d . cu coeficienţi în Z p . + α n −1θn −1 = u ⇔ ϕr = Id . + α n −1θn −1 ∈ G f avem: ϕr (u ) = ϕr ( α 0 + α1θ + . DEMONSTRAŢIE Am arătat mai înainte că orice polinom ireductibil de gradul n cu coeficienţii în Z p . atunci g divide Pd care la rândul lui divide Pn .. în care d este un divizor al lui n. Acest lucru este valabil pentru orice polinom ireductibil de gradul n cu coeficienţii în Z p .. Fie µ una din rădăcinile lui g... de gradul d... 46 . Vom arăta că acest lucru este valabil pentru orice polinom ireductibil al cărui grad este un divizor d al lui n. iar pe de altă parte. TEOREMĂ n Factorii ireductibili ai polinomului Pn ( x) = x p − x sunt toate polinoamele ireductibile. + x ( p d −1)( k −1) ). dacă n = dm. adică polinomul Pd divide polinomul Pn oricare ar fi divizorul d al lui n.. Deci g divide Pn . Dacă g este polinom ireductibil de gradul d (având coeficienţii în Z p ). care divide polinomul Pn . atunci: p n − 1 = p nd − 1 = ( p d − 1)(1 + p d + p 2 d + . elementele lui G f sunt toate rădăcini ale polinomului Pn ( x) = x p − x . unde am notat k = 1 + p d + p 2 d + . r < n..ϕi (θ) = ϕ j (θ) ⇔ ϕr (θ) = θ . Rezultă: Pn ( x) = x p − 1 = x ( p = (xp d n d n −1) k −1 = d −1 − 1) (1 + x p −1 + x( p d −1)2 + x( p d −1)3 + . Reciproc.. fie g un polinom ireductibil de gradul m cu coeficienţi în Z p . + α n −1ϕr ( θn −1 ) = = α 0 + α1θ + α 2θ2 + . Aşadar polinomul f are n rădăcini în G f .. + α n −1θn −1 ) = = α 0 + α1ϕr (θ) + α 2ϕr ( θ2 ) + . ceea ce nu este adevărat.. + p ( n −1) d ) = ( p d − 1) k . Rezultă că polinomul Pn este divizibil prin polinomul f. Într-adevăr.. Deoarece toate rădăcinile lui Pn sunt în G f rezultă că rădăcinile lui g sunt în G f . ceea ce înseamnă că pentru orice u = α 0 + α1θ + α 2θ2 + . divide polinomul Pn ... QED.

. Aşadar. d < n ⎝ ⎠ ∑ 47 . Evident. având tot q = p n elemente ca şi F. p n = d ⋅ N d . adică obişnuim să notăm Fq un corp finit în care q = p n . Se obţine deci următoarea formulă de n ∑ dn recurenţă: ⎞ 1⎛ n ⎜ Nn = p − d ⋅ Nd ⎟ . αi ∈ Z p { } este un subcorp al lui G f ... Fie θ una din rădăcinile lui f. Corpul Fq are q = p n elemente care sunt rădăcinile polinomului Pn ( x) = x p − x . Pentru un divizor d. este produsul tuturor polinoamelor ireductibile de gradul d în care d parcurge mulţimea divizorilor lui n. identificăm un corp finit prin precizarea numărului q al elementelor sale. Rezultă atunci că m divide n. având p m elemente. conţine un corp izomorf cu Z p . corpul F este constituit din rădăcinile polinomului Pn . deoarece Pn este divizibil cu f. iar n este un număr natural nenul şi p un număr prim. corpul F. CONSECINŢĂ Orice corp având q = p n elemente este izomorf cu G f . deci G f = F . la rândul său. + α m −1μ m −1. pe care-l identificăm cu Z p .5 Formula de recurenţă pentru calcularea numărului de polinoame ireductibile cu coeficienţi în Zp Notăm N n numărul polinoamelor ireductibile de gradul n având coeficienţii în corpul Z p . QED. n⎜ ⎟ d n. + α n −1θn −1. de caracteristică p. produsul polinoamelor ireductibile de gradul d are gradul d ⋅ N d . Acesta. DEMONSTRAŢIE Într-adevăr. printre care se află şi rădăcinile lui f.. Submulţimea G f = u = α 0 + α1θ + α 2θ2 + . 5. αi ∈ Z p { } a lui F este un subcorp. Deoarece nu există două corpuri neizomorfe având acelaşi număr q = p n de elemente.Mulţimea: Gg = v = α 0 + α1μ + α 2μ 2 + .

dacă n este un număr prim. Nn = n 48 . iar numărul polinoamelor ireductibile cu coeficienţii în Z p de gradul unu este p.În particular. atunci singurul divizor al lui n strict mai mic decât n este d = 1 . Deci: pn − p .

chiar şi pentru un număr de forma n = pq (ştiind că este de această formă dar fără a se cunoaşte numerele prime p şi q) nu se cunosc algoritme polinomiale pentru nici una din cele două probleme. proprietăţi Fie p un număr prim impar (p ≠ 2) şi n un număr întreg oarecare. În continuare ne vom ocupa de rezolvarea celor două probleme pentru cazul când n = p este un număr prim.1.1 Simbolul lui Lagrange 6. 2) găsirea soluţiilor în cazul când ştim că acestea există. dacă n nu este multiplu al lui p şi ecuaţia x 2 = n(mod. dacă n nu este multiplu al lui p şi ecuaţia x 2 = n(mod.1 Definiţii. Dacă n = p este un număr prim atunci. problema a doua este echivalentă. aşa cum vom arăta. Simbolul ⎛n⎞ lui Lagrange se notează ⎜ ⎟ şi ia următoarele valori: ⎝ p⎠ – zero. În cazul că ecuaţia are soluţii se mai spune că n este un pătrat modulo p. p ) are sau nu soluţii. dispunem de algoritme polinomiale pentru problema rezolvării ambelor probleme. Mai mult. – minus unu.CAPITOLUL 6 RĂDĂCINA PĂTRATĂ ÎNTR-UN INEL DE CLASE DE RESTURI Se obişnuieşte ca rezolvarea ecuaţiei x 2 = a să se descompună în două probleme distincte: 1) stabilirea faptului dacă are sau nu soluţii. 6. cu aflarea factorilor primi p şi q. dacă n este un multiplu al lui p. O serie de proprietăţi ale simbolului lui Lagrange conduc la elaborarea unui algoritm polinomial pentru a stabili dacă ecuaţia x 2 = n(mod. 49 . p ) nu are soluţii. polinomial. precum şi inelelor claselor de resturi pentru care grupul unităţilor este ciclic. p ) are soluţii. Aceste algoritme se pot aplica şi în cazul corpurilor finite. – unu. În schimb.

Mai precis. p) nu poate avea soluţie pentru că dacă x = g r ar fi o astfel de soluţie. p. în acest caz. = ( g h ) p −1 = 1(mod. Membrul stâng este. k = 2h. atunci ecuaţia x 2 = n = g 2 h (mod. p ) . deoarece 2 numărul prim p este impar (prin definiţia simbolului lui Lagrange se exclude cazul numărului prim p = 2). p) din teorema lui Fermat. Dacă n nu este multiplu de p să ţinem seamă că grupul Z * p este ciclic şi fie g un generator al acestui grup. Din definiţia generatorului rezultă că există un număr 1 ≤ k ≤ p – 1 astfel încât n = g k (mod. p ) . deci membrul drept este egal cu zero. prin definiţie egal cu zero. ⎜ ⎟ . atunci x 2 = g 2 r = g 2 h +1 (mod . ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ PROPOZIŢIE ⎛n⎞ ⎜ p⎟=n ⎝ ⎠ DEMONSTRAŢIE p −1 2 (mod. Remarcăm mai întâi că exponentul şi el multiplu de Dacă n este un multiplu al lui p atunci. Dacă numărul k = 2h + 1 este impar. Notăm tot g numărul cuprins între zero şi p − 1 care reprezintă clasa g.⎛n⎞ Să observăm mai întâi că simbolul lui Lagrange. Deci ⎜ ⎟ = −1 . atunci ecuaţia x 2 = n(mod. Dar acest lucru nu este posibil deoarece numerele p − 1 şi 2r sunt ⎛n⎞ pare. Dacă numărul k este par. p ) . p ) are o soluţie. ⎝ p⎠ Pe de altă parte. nu depinde decât ⎝ p⎠ ⎛m⎞ ⎛ n ⎞ de clasa modulo p a lui n. p −1 este un număr întreg. Deci se verifică relaţia din enunţ în acest caz. de unde ar rezulta că p − 1 divide diferenţa 2r − (2h − 1) . dacă m = n(mod. p −1 n 2 p −1 n 2 este şi anume: x = gh şi deci ⎛n⎞ ⎜ ⎟ = 1. atunci ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . evident. p ) . ⎝ p⎠ 50 . iar 2h − 1 este impar.

dacă n este impar ⎪ ⎩(−1) ∑ f ( j ) ω j ∈ Fp j =0 7 2 . deoarece ( p − 1) / 2 este strict mai ⎛ m⋅n ⎞ Într-adevăr. Pentru aceasta trebuie ştiut simbolul lui Lagrange al lui n = 2. 51 .1. DEMONSTRAŢIE * Grupul Fp al unităţilor corpului Fp 2 este ciclic şi are ordinul 2 p 2 − 1 = ( p − 1)( p + 1) care este divizibil cu 8. p −1 n 2 =g (2 h +1) p −1 2 =g h ( p −1) g p −1 2 =g p −1 2 = −1(mod. ⎜ ⎟ = ( m ⋅ n) ⎝ p ⎠ p −1 2 = p −1 m 2 p −1 ⋅n 2 ⎛m⎞ ⎛ n ⎞ = ⎜ ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ (mod. p ) .G= f : Z → {0. ⎪ .2 Simbolul lui Lagrange pentru n=2 Prin teorema anterioară se reduce calculul simbolului lui Lagrange al unui număr n presupus foarte mare la simbolurile Lagrange ale factorilor lui n care sunt mai mici. QED CONSECINŢĂ ⎛ m⋅n ⎞ ⎛ m ⎞ ⎛ m ⎞ Oricare ar fi numerele întrege m şi n avem: ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⋅⎜ ⎟ . dar ω4 = −1. −1}.1. Avem: ω8 = 1 .Pe de altă parte. p ⎝ ⎠ ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ p −1 2 ≠ 1(mod. Primul pas în aplicarea acestui principiu este să considerăm descompunerea n = 2s t . Înseamnă că grupul ciclic Fp 2 conţine un singur subgrup ciclic de ordinul 8. ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ 6. Fie ω un generator al acestui subgrup. f (n) = ⎨ n 2 −1 8 . în care t este un număr impar şi să reducem problema calculului simbolului lui Lagrange la cazul când n = t este un număr impar. p ) . iar g mic decât p − 1 . deoarece este produsul a două * numere pare consecutive (deoarece p este impar). notăm: dacă n este par ⎧0. TEOREMĂ ⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = (−1) ⎝ ⎠ P 2 −1 8 . Ultima egalitate se bazează pe faptul că ecuaţia x 2 = 1 în corpul Z p are numai soluţiile x = 1 şi x = −1 . p ) . Pe de altă parte.

Putem explicita suma G: G = f (1)ω + f (3)ω3 + f (5)ω5 + f (7)ω7 = ω − ω3 − (−ω) + ( −ω3 ) = 2 ( ω − ω3 ) . deoarece p este prim cu modulul 8. Folosind iarăşi faptul că Fp 2 are caracteristica p şi că [ f ( j )] p = f ( j ). la fel face şi pj. 52 . 3 2 4 6 4 de unde rezultă: G 2 = ⎡ ⎣2 ( ω − ω )⎤ ⎦ = 4 ( ω − 2ω + ω ) = 8 . ∀j . ( j 2 −1) ⎤ ⎡ = ⎢(−1) 8 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ ⎦ ( j 2 −1) = (−1) 8 Egalitatea f ( p ) ⋅ f ( pj ) = f ( j ) este evident adevărată şi când j este un număr par.Observăm că f ( j ) depinde numai de clasa modulo 8 a lui j şi la fel şi ω j . iar p −1 2 2 unde am ţinut seamă că Fp 2 are caracteristica p şi deci 2 în Fp 2 . j =0 7 unde am ţinut seamă că atunci când j parcurge cele opt clase modulo opt. 2 G = (G p 2 ) p −1 2 G p −1 =8 2 G =2 p −1 p −1 2 2 G = p −1 2 2 G ⎛2⎞ = ⎜ ⎟G . Ca urmare. indicele de sumare din expresia lui G parcurge de fapt mulţimea celor 8 clase de congruenţă modulo 8. obţinem: ⎡ 7 ⎤ p G =⎢ f ( j )ω j ⎥ = ⎢ ⎥ ⎣ j =0 ⎦ p 7 7 ∑ ∑ f ( j )ω j =0 pj = ∑ f ( p) f ( pj)ω pj = j =0 = f ( p) ∑ f ( pj )ω pj = f ( p) ⋅ G. Prin urmare. ⎝ p⎠ = 1 . deoarece ω = −1 şi ω6 = ω4ω2 = −ω2 . p −1 ⎛2⎞ =⎜ ⎟ ⎝ p⎠ Observăm că pentru orice număr natural impar j avem: f ( p ) ⋅ f ( pj ) p 2 −1 p 2 j 2 −1 = (−1) 8 (−1) 8 p 2 ( j 2 −1) = (−1) 8 p 2 j 2 −1 p 2 −1 − 8 = (−1) 8 p2 = = f ( j ).

Comparând
⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = f ( p ) = (−1) ⎝ ⎠
2

cele
p −1 2 .

două

expresii

ale

lui

Gp,

obţinem:

QED

CONSECINŢĂ Numărul 2 este un pătrat modulo p dacă şi numai dacă p = ±1(mod.8) .
⎛2⎞ Într-adevăr, dacă p = 8k ± 3 , atunci: ⎜ ⎟ = (−1) ⎝ p⎠ dacă p = 8k ± 1 , atunci: ⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = (−1) ⎝ ⎠
p 2 −1 2 p 2 −1 2
64 k 2 ± 24 k + 9 −1 8 = (−1)

= −1 , iar

64 k 2 ±116 k +1−1 8 = (−1)

= 1.

Deoarece, după teorema lui Dirichlét, numerele prime sunt egal repartizate în clasele modulo n (prime cu n), rezultă că pentru un număr prim p luat la întâmplare, sunt şanse egale ca 2 să fie sau să nu fie un pătrat modulo p. p −1 ⎧1; p = 4k + 1 ⎛ −1 ⎞ O altă consecinţă a teoremei este: ⎜ ⎟ = (−1) 2 = ⎨ ⎝ p⎠ ⎩−1; p = 4k − 1 adică –1 este un pătrat modulo p dacă şi numai dacă p = 1(mod.4) . Invocând iarăşi teorema lui Dirichlét, rezultă că luând la întâmplare un număr prim p sunt şanse egale ca ecuaţia x 2 + 1 = 0 să aibă sau să nu aibă soluţii modulo p, respectiv ca polinomul x 2 + 1 să fie sau să nu fie reductibil. Ţinând seamă de rezultatul anterior privind simbolul lui Lagrange al lui 2, obţinem următoarea schemă care caracterizează cele patru clase impare modulo 8: p 8k + 1 8k – 1 8k – 3 8k + 3
⎛2⎞ ⎜ p⎟ ⎝ ⎠ 1 1 –1 –1 ⎛ −1 ⎞ ⎜ p⎟ ⎝ ⎠ 1 –1 1 –1

6.1.3 Corpuri gaussiene
În continuare să considerăm cazul p = 4k − 1, adică acela în care ecuaţia x 2 + 1 = 0 nu are soluţii în Z p . Printre acestea se află: 3, 7, 11, 19, 23, 31,…
53

Deoarece polinomul f = x 2 + 1 nu are rădăcini în Z p înseamnă că acest polinom este ireductibil şi corpul Fp 2 se poate realiza ca fiind corpul claselor de polinoame cu coeficienţi în Z p modulo f :
Fp 2 = G f = u = α + βθ; α, β∈ Z p , θ2 = −1 .

{

}

Este normal ca în loc de θ să scriem i, aşa cum se notează simbolul imaginar din corpul numerelor complexe. Deci:
Fp 2 = u = α + β ⋅ i; α, β∈ Z p , i 2 = −1 = Z p + i ⋅ Z p = Z p [i] , adică Fp 2 se reprezintă la fel ca inelul întregilor lui Gauss: Z [i] = Z + Z ⋅ i ⊂ C cu deosebirea că în loc de Z se ia Z p în care p este de forma 4k − 1 . Este vorba aici nu numai de o asemănare formală a lui Fp 2 = Z p [i] cu Z [i] , dar primul se obţine din al doilea în felul următor: grupul pZ este subgrup al lui Z [i] , iar grupul factor este izomorf cu Z p [i] = Fp 2 . Realizarea corpului Fp 2 ca G f diferă de acesta prin inversarea ordinii operaţiilor (de adjuncţionare a lui i şi de factorizare), adică G f se obţine factorizând mai întâi grupul Z prin subgrupul pZ iar apoi, grupului factor obţinut, având şi structură de corp, i se adjuncţionează rădăcina i a polinomului ireductibil f = x 2 + 1. Schema celor două căi este deci următoarea:

{

}

Z = Z p → G f = Z p + Z p ⋅ i = Z p [i] p⋅Z Z + Z ⋅i p ⋅ Z ⊂ Z → Z [i] = Z + Z ⋅ i → = Z p + Z p ⋅ i = Z p [i]. p⋅Z p⋅Z ⊂ Z →

6.1.4 Teorema reciprocităţii
⎛n⎞ Teoremele anterioare reduc calculul lui ⎜ ⎟ la cazul când n este un ⎝ p⎠
r1 r2 rs q2 ...qs este număr natural impar mai mic decât p. Mai departe, dacă n = q1 descompunerea lui n în factori primi (impari) atunci, deoarece

⎛n⎞ ⎛ n ⎞ ⎛ q1 ⎞ 1 ⎛ q2 ⎞ 2 ⎛ qs ⎞ s ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ...⎜ ⎟ , problema calculului lui ⎜ p ⎟ se reduce la calcul ⎝ ⎠ ⎝ p⎠ ⎝ p ⎠ ⎝ p ⎠ ⎝ p⎠
54

r

r

r

⎛q⎞ simbolurilor de forma ⎜ ⎟ , în care q este factor prim impar mai mic decât p. ⎝ p⎠ Este avantajos dacă se schimbă p cu q, deoarece atunci numărul p se poate înlocui cu restul împărţirii sale la q. Această posibilitate este afirmată de teorema care urmează.

TEOREMĂ
⎛q⎞ ⎜ ⎟ = (−1) ⎝ p⎠
( p −1)( q −1) 4

⎛ p⎞ ⎜ ⎟. ⎝q⎠

DEMONSTRAŢIE Potrivit teoremei, cele două simboluri sunt egale cu excepţia cazului când numerele p şi q sunt amândouă de forma 4k − 1 . Fie m un număr natural nenul astfel încât p m = 1(mod.q) . De exemplu, având în vedere teorema lui Fermat, se poate lua m = q − 1 . Deoarece q este un divizor al lui p m − 1 , care este ordinul grupului ciclic
* Fp m , rezultă că acest grup conţine un subgrup bine determinat de ordinul q. Fie

* 2 3 q ξ ∈ Fp m un generator al acestui grup, adică ξ, ξ , ξ ,..., ξ = 1 sunt rădăcinile

ecuaţiei x q − 1 = 0 . Notăm: G= ξ j ∈ Fp ⎟ ∑⎜ ⎝q⎠
j =0
2

q −1

⎛ j⎞

m

.

Vom demonstra egalitatea: G Remarcăm mai întâi că în expresia lui G fiecare termen rămâne neschimbat dacă j se înlocuieşte cu un număr congruent cu j modulo q. Pe de altă parte, dacă în suma G indicele j se înlocuieşte cu jk în care k este un număr prim cu q, atunci se va schimba numai ordinea termenilor în G şi nu suma G însăşi. Transformarea j → jk este o bijecţie a lui Z q dacă numărul k nu reprezintă clasa nulă a lui Z p . În particular, luând k = −1 , obţinem: G=

q −1 = (−1) 2 q .

q −1

⎛−j ⎞ −j ⎜ q ⎟ξ . ⎠ j =0 ⎝ Să mai remarcăm faptul că termenul lui G corespunzător lui j = 0 este

nul.

55

Deci:
⎡ q −1 ⎛ j ⎞ ⎤ ⎡ q −1 ⎛ −k ⎞ ⎤ q −1 ⎛ j ⎞ j ⎛ q −1 ⎛ − jk ⎞ − jk ⎞ j −k = G = GG = ⎢ ⎜ ⎟ ξ ⎥ ⋅ ⎢ ⎜ ⎟ξ ⎥ = ⎜ q ⎟ξ ⎜ ⎜ q ⎟ξ ⎟ ⎜ ⎟ q q ⎢ ⎥ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎢ k =1 ⎥ j =1 ⎦ ⎝ k =1 ⎠ ⎣ j =1 ⎦ ⎣
2

⎛ j ⎞ j ⎛ − jk ⎞ − jk = ⎜ ⎟ξ ⎜ ⎟ξ = q q ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ j =1 k =1

q −1

q −1

∑∑

q −1 q −1

⎛ − j 2 k ⎞ j (1− k ) ⎛ −1 ⎞ q −1 ⎛ k ⎞ q −1 j (1− k ) =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ , ⎜ ⎜ q ⎟ ⎟ξ q q ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠ j =1 j =1 k =1 ⎝ k =1

unde am ţinut seamă că simbolul lui j 2 este egal cu unu. Reintroducerea în sumă a valorii k = 0 nu are nici un efect, deoarece Indicele lui Lagrange al lui zero este nul. Pe de altă parte, pentru j = 0 suma ⎛ −1 ⎞ ⎛ k ⎞ ⎛ −1 ⎞ ⎛k⎞ devine: ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ j = ⎜ ⎟ ξ j ⎜ ⎟ = 0 , deoarece jumătate din cele q − 1 ⎝ q ⎠ k =0 ⎝ q ⎠ ⎝ q ⎠ k =1 ⎝ q ⎠ clase nenule modulo q sunt pătrate şi jumătate nu sunt. Deci:

q −1

q −1

⎛ −1 ⎞ ⎛ k ⎞ G = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ j (1− k ) . ⎝ q ⎠ k =0 ⎝ q ⎠ j =0
2

q −1

q −1

⎛ −1 ⎞⎛ k ⎞ Pentru k ≠ 1 suma G devine: G = ⎜ ⎟⎜ ⎟ ξ j (1− k ) , unde ⎝ q ⎠⎝ q ⎠ j = 0 exponentul j (1 − k ) va parcurge toate cele q clase modulo q, atunci când j parcurge valorile 0, 1, 2,…, q – 1. Deci, sub semnul sumă se va obţine suma tuturor celor q rădăcini ale polinomului x q − 1 , care, după prima formulă a lui Viète, este nulă. Deci:
2 2

q −1

⎛ −1 ⎞⎛ 1 ⎞ G = ⎜ ⎟⎜ ⎟ ξ j ⋅0 = (−1) ⎝ q ⎠⎝ q ⎠ j = 0
2

q −1

q −1 2 q.

De aici rezultă, pe de o parte:
G =
p

( )

p −1 2 2 G G

=

p −1 q − 1 ⎡ ⎤ 2 2 ⎢(−1) q ⎥ G

⎢ ⎣

⎥ ⎦

( p −1)( q −1) 4 = (−1)

⎛q⎞ ⎜ ⎟G , ⎝ p⎠

iar pe de altă parte: ⎛ j ⎞ pj G = ⎜ q ⎟ξ = j =0 ⎝ ⎠
p

q −1

q −1

⎛ p 2 j ⎞ pj ⎛ p ⎞ q −1 ⎛ pj ⎞ pj ⎛ p ⎞ ⎜ ⎜ q ⎟ ⎟ξ = ⎜ q ⎟ ⎜ q ⎟ ξ = ⎜ q ⎟G . ⎝ ⎠ j =0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠ j =0 ⎝

Din cele două evaluări ale lui Gp rezultă egalitatea din enunţ. QED.

56

6.2 Problema existenţei rădăcinii pătrate modulo n
Aşa cum am menţionat această problemă înseamnă a stabili dacă pentru un număr întreg a dat, ecuaţia x 2 = a (mod.n) are sau nu are soluţii. Dacă n = p este un număr prim, atunci simbolul lui Lagrange şi egalitatea
⎛a⎞ 2 ⎜ ⎟ = a (mod.n) oferă un algoritm polinomial pentru rezolvarea acestei ⎝ p⎠ probleme. Teorema reciprocităţii aduce, în plus, simplificări substanţiale ale calculării simbolului lui Lagrange. Dacă n nu este prim, atunci dispunem, aşa cum vom vedea în continuare, numai de un test polinomial care rezolvă numai cu o anumită probabilitate problema.
n −1

6.2.1 Simbolul lui Iacobi
k1 k2 kr Pentru orice număr întreg a şi un număr natural impar n = p1 p2 ... pr se
1 2 ⎛ a ⎞ ⎛a⎞ ⎛ a ⎞ ⎛ a ⎞ defineşte: ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ...⎜ ⎟ ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠ ⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠

k

k

kr

numit simbolul lui Iacobi.

PROPRIETĂŢI 1. Simbolul lui Iacobi se exprimă în funcţie de simbolurile lui Lagrange. Fireşte, în cazul când n = p este un număr prim, atunci simbolul lui Iacobi coincide cu simbolul lui Lagrange. 2. Simbolul lui Iacobi depinde numai de clasa modulo n a lui a, deoarece

⎛ b ⎞ ⎛ a ⎞ ⎛b⎞ ⎛a⎞ b = a (mod.n) ⇒ b = a(mod. pi ) ⇒ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ; i = 1,2,..., r ⇒ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . ⎝n⎠ ⎝n⎠ ⎝ pi ⎠ ⎝ pi ⎠

⎛ ab ⎞ ⎛ a ⎞⎛ b ⎞ 3. Egalitatea ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ rezultă imediat din definiţie şi din ⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠⎝ n ⎠ proprietăţile simbolului lui Lagrange. ⎛a⎞ 4. Dacă numărul a are un factor comun cu n atunci ⎜ ⎟ = 0 . ⎝n⎠ Urmează alte proprietăţi ale simbolului lui Iacobi a căror demonstraţie nu este imediată.
PROPOZIŢIE
⎛2⎞ ⎜ ⎟ = (−1) ⎝n⎠
n 2 −1 8 .

57

DEMONSTRAŢIE Să observăm mai întâi că membrul drept depinde numai de clasa modulo 8 a numărului impar n. Într-adevăr, dacă m = 8k + n , atunci: m 2 − 1 (8k + n) 2 − 1 64k 2 + 16kn + n 2 − 1 = = = 8 8 8 n2 − 1 = 2(4k 2 + kn) + ⇒ (−1) 8
m2 −1 8 n 2 −1 = (−1) 8 .

Clasele modulo 8 ale numerelor impare sunt în număr de patru, şi anume: reprezentate de numerele ±1şi ±3. Produsul a două numere aflate în clasele ±1 este tot într-una din aceste două clase. În schimb, produsul a două numere aflate în clasele ±3 nu se află în nici una din aceste clase, ci se află într-una din clasele ±1. În sfârşit, produsul a două numere, unul aflat într-una din clasele ±1, iar celălalt într-una din clasele ±3 se află într-una din clasele ±3. Membrul drept din egalitatea de demonstrat, este ±1, după cum clasa lui n modulo 8 este una dintre ±1 sau una dintre ±3. Pe de altă parte, dacă n = p1 p2 ... pr în care numerele prime impare nu sunt neapărat distincte, atunci clasa modulo 8 a lui n este produsul claselor modulo 8 ale celor r factori. Ca
n 2 −1 (−1) 8 ,

= ±1 după cum numărul factorilor pi aflaţi într-una din clasele urmare, ±3 este par sau impar. ⎛ 2⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ Din egalitatea ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ ...⎜ ⎟ , în care ⎜ ⎟ = ±1 după cum ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ ⎝ pi ⎠
⎛2⎞ clasa modulo 8 a lui pi este una din clasele ±3, rezultă că ⎜ ⎟ = ±1 după cum ⎝n⎠ numărul factorilor pi aflaţi într-una din clasele ±3 este par sau impar. Deci, ⎛ ⎜ ⎟ ⎝n⎠
n 2 −1 2⎞ = (−1) 8 .

n 2 −1 (−1) 8

QED

⎛m⎞ Această propoziţie reduce calculul simbolului lui Iacobi ⎜ ⎟ la cazul ⎝n⎠ când numărul m este, ca şi n, un număr impar. Vom arăta că în acest caz numerele a şi n pot să-şi schimbe locul.

PROPOZIŢIE
⎛m⎞ Dacă m şi n sunt numere impare, atunci: ⎜ ⎟ = (−1) ⎝n⎠
58
( m −1)( n −1) 4

⎛n⎞ ⎜ ⎟. ⎝m⎠

QED.qs . Fie m = q1q2 ... p −1 ⎛m⎞ ⎛n⎞ Rezultă că ⎜ ⎟ = ± ⎜ ⎟ după cum numărul perechilor de numere prime ⎝n⎠ ⎝m⎠ ( qi . dar volumul de ⎝ p⎠ calcul este mult mai mare. care înseamn ă c ă ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ după cum ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ pj ⎟ p q ⎝ qi ⎠ ⎝ i ⎠ ⎝ j⎠ ⎝ ⎠ numerele impare qi şi p j sunt amândouă în clasa lui –1 modulo 4 sau nu. iar j ia valorile 1. ⎛m⎞ ⎛n⎞ ⎜ ⎟ = m ⎜ ⎟ după cum numerele m şi n sunt amândouă congruente cu ⎝n⎠ ⎝m⎠ –1 modulo 4 sau nu. cât şi numărul factorilor lui n congruenţi cu –1 modulo 4 sunt numere impare. p ) . OBSERVAŢII 1. Deci. adică dacă şi numai dacă atât numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4. pr descompunerile în factori primi nu ⎛m⎞ neapărat distincţi ale numerelor impare m şi n. s. j ⎛ qt ⎞ .DEMONSTRAŢIE ⎛n⎞ Membrul drept din relaţia de demonstrat este m ⎜ ⎟ după cum numerele ⎝m⎠ m şi n sunt amândouă în clasa lui –1 modulo 4 sau nu. ( q −1)( p −1) Numărul acestor perechi este produsul dintre numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4 şi numărul factorilor lui n congruenţi cu –1 modulo 4. Dar deoarece clasa lui m modulo 4 este produsul claselor factorilor săi înseamnă că m se află în clasa lui –1 modulo 4 dacă şi numai dacă numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4 este impar. Avem: ⎜ ⎟ = ⎝n⎠ ∏ i.. p j ) aflate ambele în clasa lui –1 modulo 4 este par sau impar. Pentru calculul simbolului lui Lagrange dispunem de formula ⎛m⎞ 2 ⎜ ⎟ = m (mod. care oferă tot un algoritm polinomial.. 2. 59 .… r.…. în care i ⎜ ⎟ ⎜ pj ⎟ ⎝ ⎠ ia valorile 1. La fel şi pentru n. care poate fi folosit şi pentru calculul simbolului lui Lagrange. Evident că acest produs este impar dacă şi numai dacă ambii factori sunt impari. Una din proprietăţile simbolului lui Lagrange se exprimă prin relaţia: i j ⎛ qi ⎞ ⎛ qi ⎞ ⎛ pj ⎞ ⎛ pj ⎞ 4 m = = (−1) . 2. Aceste două propoziţii conduc la un algoritm polinomial de calculare a simbolului lui Iacobi. n = p1 p2 .

Dar dacă ⎜ ⎟ = 1 . ⎜ ⎟ = 1 ⇔ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎝n⎠ ⎝ p⎠ ⎝q⎠ ⎛m⎞ adică ⎜ ⎟ = 1 atât atunci când m este pătrat. 6.2. Evident că dacă se cunosc numerele prime p şi q putem afla. Rezultă b 2 s −1 = −1(mod. prin ⎛m⎞ ⎛m⎞ calcularea simbolurilor lui Lagrange ⎜ ⎟ . Se ⎝n⎠ crede că această problemă este polinomial echivalentă cu problema descompunerii lui n în factori primi. atunci putem spune cu certitudine că m nu ⎝n⎠ ⎛m⎞ este un pătrat modulo n. m este pătrat modulo n dacă şi numai dacă m este atât ⎛m⎞ ⎛m⎞ ⎛m⎞ pătrat modulo p. cât şi atunci când nu este pătrat nici modulo p şi nici modulo q (şi deci nici modulo n). = −1(mod. Dacă m este un pătrat modulo n. deoarece ⎜ ⎟⎜ ⎟ .n) . Dar nu s-a elaborat până în prezent un algoritm polinomial prin care ⎛m⎞ să se stabilească dacă m este sau nu un pătrat modulo n ştiind că ⎜ ⎟ = 1 . adică p −1 n 2 t +1 a 2 (mod. Fie s şi t numerele naturale care satisfac egalitatea p − 1 = 2s t . evident. ⎛ m 2 ⎞ ⎛ m ⎞⎛ m ⎞ ⎛m⎞ atunci. p) şi notăm b = nt (mod. Fireşte. Evident. . ⎜ ⎟ dacă m este sau nu un pătrat ⎝ p⎠ ⎝q⎠ modulo n.p) Prin calcularea simbolului lui Lagrange se presupune că s-a găsit că a este un pătrat modulo p şi ne propunem să-i găsim rădăcinile. dacă x = r este una din rădăcini. Pe de altă parte. p ) . atunci cealaltă este x = – r. pentru care nu s-a elaborat încă un algoritm polinomial. pe de o parte. n = pq este produsul a două numere prime impare atunci. p ) . unde n este un număr natural impar. dacă ⎜ ⎟ = −1 . Reciproca nu este ⎜ n ⎟ ⎟=⎜ n ⎝ ⎠⎝ n ⎠ ⎝n⎠ ⎝ ⎠ ⎛m⎞ adevărată. Notăm r = Considerăm cunoscut un număr natural n care nu este pătrat modulo p. deoarece p este un număr impar. Dacă de exemplu.3 Algoritmul de rezolvare a ecuaţiei x2=a(mod. Aşadar. atât modulo p cât şi modulo q (deci ⎝n⎠ când este şi pătrat modulo n). în care t este un număr impar. Deci s este cel mai mare exponent al lui 2 care divide p − 1 . s ≥ 1. ⎜ ⎟ = 1 . p ) şi: (a 60 s −1 −1 2 2 r ) = (a a s −1 −1 t +1 2 ) = p −1 a 2 = 1(mod. cât şi pătrat modulo q. atunci nu putem trage nici o ⎝n⎠ concluzie.

p) ... a −1rs2 = 1(mod. Dar nu există un algoritm polinomial determinist de găsire a unui număr care să nu fie pătrat modulo p.. ( ) s −i Va rezulta atunci. Presupunem că pentru un indice i < s avem numărul natural ri care îndeplineşte condiţia: ( 2 Rezultă ( a −1ri2 ) i −1 s −i −1 2 2 a ri s −i −1 ) = 1(mod.... Şansa ca un număr ales la întâmplare să nu fie pătrat modulo p. adică rs2 = a (mod. este ½. 2 s −i −1 Fie ri +1 = rib 2 εi . p ) . Singura metodă cunoscută de a găsi un astfel de număr este să se ia un număr la întâmplare şi să se testeze dacă este sau nu un pătrat modulo p prin calcularea simbolului lui Lagrange. r2 . 61 . p ) . p ) . astfel că repetarea alegerii lui n se consideră o cale acceptabilă de a găsi unul care să nu fie pătrat modulo p.2.Construim şirul de numere naturale r1. în care εi se ia zero sau unu. rs astfel că pentru fiecare 2 i = 1. p ) . QED. pentru s = i că s −1 −1 2 2 a r1 Pentru i = 1 se ia r1 = r care îndeplineşte condiţia ( ) = 1(mod. OBSERVAŢIE Toate operaţiile algoritmului sunt polinomiale cu excepţia găsirii numărului n care să nu fie un pătrat modulo p.. Avem: ( s − ( i +1) −1 2 2 a ri +1 ) = ( i a −1ri2b 2 εi ) =( s −i −1 s −1 −1 2 2 a ri b 2 εi ) = (−1)εi (−1)εi = 1(mod. = ±1 = (−1)εi (mod. p ) . p) . s să avem: a −1ri2 = 1(mod..

atunci când aceasta este de la sine înţeleasă din context. În plus. Teorema chineză 7.Teoremele Fermat. se foloseşte.1 Definiţii. notaţii DEFINIŢIE Se numeşte grup o mulţime G în care este definită o operaţie internă: ∀x.MODULUL 7 GRUPURI. x o x′ = x′ o x = e. numai cuantificatorul existenţial (∃) . y ∈ G ⇒ x o y = y o x . y ∈ G . Caracteristica lui Euler 7. DEFINITII. CORPURI. Spre deosebire de modul standard în care este prezentată definiţia de mai sus (considerată bine cunoscută). INELE. Euler. de exemplu: x. se renunţă la precizarea apartenenţei elementelor. notaţii 7. EXEMPLE 7. 5. atunci grupul se numeşte grup comutativ. în general. 6. 7. teorema lui Lagrange 7. Inelul claselor de resturi modulo n 7. Subgrupuri. Definiţii. 3. Wilson 7. 1 . ∃ x' ∈ G. ∀x ∈ G ⇒ e o x = x o e = x. operaţia are proprietatea de comutativitate. în plus. Produsul direct de grupuri şi produsul direct de inele 7. 2) element neutru: ∃e ∈ G. 3) element simetric: ∀x ∈ G . adică: ∀x. pentru simplitate. Dacă.2. grupuri ciclice. iar când nu apare nici un cuantificator se subînţelege cuantificatorul universal (∀) . OBSERVAŢII I. y ∈ G ⇒ x o y ∈ G având următoarele proprietăţi: 1) asociativitatea: (x o y ) o z = x o ( y o z ). 4. de regulă.1.

(A. . De regulă. numit grupul unităţilor inelului.+) este grup abelian. (R*. ⋅) sunt toate inele comutative. În grupuri concrete se folosesc de regulă două notaţii: . ⋅).II. formate cu numere reale. (C . ⋅). mulţime notată A* este grup faţă de operaţia de înmulţire a inelului. +.operaţia de înmulţire are element neutru. OBSERVAŢII I. (Q. În acest caz. z ∈ A . atunci inelul A se numeşte inel comutativ. notată M n ( R) . (C. iar simetricul unui lui x se numeşte opusul lui x şi se notează –x. formează un inel care nu este comutativ. y. numindu-se elementul nul. 2 . (C*. (Q. ( R. iar cealaltă notată multiplicativ.·). Se poate deduce cu uşurinţă că elementul nul al inelului nu are invers. Dacă grupul G este finit. (R. de adunare şi de înmulţire a matricelor. Faţă de operaţia de înmulţire nu toate elementele inelului au simetric (numit invers).·). ∀x. Exemple de astfel de grupuri sunt: (Q*.înmulţirea este distributivă faţă de adunare. cum ar fi: ∗. . +. ( Z . ⋅). grupul se mai numeşte grup aditiv.·) în care semnul stea înseamnă că din mulţimea respectivă s-a exclus elementul nul. iar simetricul lui x se mai numeşte inversul lui x şi se notează x −1 .+). aşa cum am menţionat. astfel încât: . DEFINIŢIE Se numeşte inel o mulţime A cu două operaţii interne. notat 1. De aici rezultă că într-un inel unele elemente sunt inversabile. • etc. Este uşor de demonstrat că mulţimea unităţilor unui inel A. adică are un număr finit de elemente.+). Dacă înmulţirea structurii de inel este comutativă. ( x + y ) z = xz + yz.operaţia de înmulţire este asociativă. opusul lui x. De exemplu. care se notează –x.+). +. adică: x( y + z ) = xy + xz. În acest caz grupul se mai numeşte grup multiplicativ. una notată aditiv. Elementul neutru se notează atunci cu 0 sau θ . Elementul neutru se notează de regulă cu 1 şi se numeşte elementul unitate al grupului. .notaţia aditivă. cu operaţiile cunoscute. cum este în toate exemplele menţionate. atunci numărul elementelor sale se notează G sau ord(G) şi se numeşte ordinul grupului G. în ambele cazuri grupul este comutativ. o. Când este vorba de un grup abstract (adică în care nu se precizează natura elementelor) operaţia se notează cu diferite simboluri. Din definiţia inelului rezultă că faţă de adunare fiecare element x al inelului are un simetric numit.notaţia multiplicativă în care se foloseşte punctul ca semn al operării sau lipsa oricărui semn. +.+). cu semnul +. II. III. Elementele inversabile ale unui inel se numesc unităţile inelului. Mulţimea matricelor pătratice de ordinul n. . Ca exemple menţionăm: (Z. iar altele nu.

+. ⋅) grupul M n ( R)* al unităţilor este constituit din mulţimea matricelor care au determinantul nenul. În cazul când grupul unităţilor inelului A este format din toate elementele nenule ale inelului. adică n-au nici un element în comun. mulţimea Z se împarte în două clase: clasa numerelor pare (care dau restul zero la împărţirea cu 2) şi clasa numerelor impare (care dau restul unu la împărţirea cu 2). Această relaţie se exprimă în felul următor: x = y (mod.2. De remarcat că relaţia de congruenţă modulo zero este relaţia de egalitate. x şi y. ⋅). (C . Pe de altă parte. +. inelele (Q. Se poate deduce cu uşurinţă că: x = y (mod.n) ⇔ n ( x − y ) . +. (C . Pentru n = 2 . În inelele (Q. ⋅). Cu alte cuvinte. EXEMPLE I. ( R. II. corespunzătoare celor n resturi care se pot obţine la împărţirea cu numărul natural n. atunci inelul se numeşte corp. ⋅) grupul unităţilor se obţine eliminând elementul nul. ⋅). care se află în aceeaşi clasă de congruenţă modulo n se spune că sunt congruente modulo n.1) are sens şi pentru n = 0 . ⋅). Două numere întregi. 3 . Două numere întregi sunt congruente modulo zero dacă şi numai dacă ele sunt egale. în inelul numerelor întregi. III. reuniunea tuturor claselor de congruenţă modulo n este egală cu întreaga mulţime Z a numerelor întregi. deci ele se constituie într-o singură clasă. iar inelele Z şi M n ( R) nu sunt corpuri.1) OBSERVAŢIE Relaţia de congruenţă exprimată sub forma (2. +. Pentru n = 1 toate numerele întregi sunt congruente. Evident că oricare două astfel de clase sunt disjuncte. De exemplu. mulţimea Z este împărţită în n clase de congruenţă.1 Congruenţa modulo n Pentru fiecare număr întreg x notăm x mulţimea tuturor numerelor întregi care dau acelaşi rest la împărţirea cu numărul natural nenul n.2 Inelul claselor de resturi modulo n 7. Această mulţime se numeşte clasa de congruenţă modulo n a lui x.De exemplu.n) . Notăm Z n mulţimea care are ca elemente aceste clase. În inelul necomutativ ( M n ( R )+. +. 7. ⋅) sunt corpuri. ( R. grupul unităţilor este format numai din două elemente: ±1. deoarece numărul zero îl divide numai pe zero. +. Mulţimea Z n are deci n elemente. (2.

Cea mai des folosită modalitate de alegere este să se ia ca reprezentant al unei clase.. caz în care mulţimea Z n se poate reprezenta astfel: Z n = {1.…. La fel se efectuează operaţia de înmulţire a claselor: xy = xy . 2.2. deşi se efectuează cu ajutorul unor reprezentanţi ai celor două clase. adică al clasei numerelor care dau restul zero la împărţirea cu n.n) ⇔ n ( x′ − x) şi n ( y′ − y ) ⇒ n ( x′ − x + y′ − y ) ⇔ ⇔ n [( x′ + y′) − ( x + y )] ⇔ x′ + y′ = x + y (mod.. n} . Deoarece acest rest poate fi orice număr cuprins între zero şi n – 1. pentru n = 2 . În general se preferă să facem o alegere a câte unui reprezentant din fiecare clasă. n − 1} . n. n – 1..….. Sistemul complet de resturi este atunci mulţimea formată din numerele: 1. O astfel de alegere defineşte ceea ce numim un sistem complet de resturi modulo n. De exemplu. x′ = x(mod. La antipod se află cazul n = 0 în care nu există două numere congruente distincte.n) ⇔ x′ + y′ = x + y.. q ∈ Z } .În cazul n = 1 toate numerele întregi sunt congruente. clasa care se obţine ca rezultat nu depinde de reprezentanţii aleşi în cele două clase. Uneori se preferă ca să se ia n ca reprezentant al clasei multiplilor lui n. deoarece numărul unu divide orice număr întreg. Să observăm că adunarea claselor. 1. Cu această alegere mulţimea Z n se poate reprezenta astfel: Z n = {0.. restul pe care-l dau toate numerele acelei clase la împărţirea cu numărul natural n. 7. Elementele lui Z n se pot identifica astfel: k = { x = qn + k . 2.2 Adunarea şi înmulţirea claselor de congruenţă modulo n Clasele se pot aduna după următoarea regulă: x + y = x+ y. Orice element al unei clase este numit reprezentant al clasei respective sau că reprezintă acea clasă.n) şi y′ = y (mod. 1. deoarece singurul număr care este divizibil cu zero este zero însuşi.. orice număr par reprezintă clasa numerelor pare. înseamnă că un sistem complet de resturi este mulţimea constituită de numerele: 0. în timp ce orice număr impar reprezintă clasa numerelor impare.. Într-adevăr. 2. 4 .

atunci acesta ar divide atât pe x.3.1 Definiţii În definiţiile şi faptele elementare de teoria grupurilor pe care le vom prezenta în cele ce urmează vom folosi notaţia multiplicativă în grupul G. Dacă y nu ar fi prim cu n. deci: v 1 = ux + vn = ux + vn = ux . ceea ce contrazice definiţia divizorului propriu. dacă y se află în aceeaşi clasă cu x. grupuri ciclice.n) = ux + vn. DEFINIŢIE Se numeşte subgrup al grupului G o submulţime nevidă H ⊂ G având următoarele proprietăţi: h. DEMONSTRAŢIE Observăm mai întâi că dacă un reprezentant x al unei clase modulo n este prim cu n. TEOREMĂ * Grupul Z n al unităţilor inelului Z n este constituit din clasele reprezentate de numere prime cu n. atunci diferenţa y − x este divizibilă cu n. faţă de operaţia internă a grupului G. atunci ar avea un factor comun propriu. adică (x. Dacă x ar avea un divizor propriu d comun cu n. numită şi operaţia indusă pe H de operaţia lui G. Într-adevăr. teorema lui Lagrange 7. adică (x. să zicem d. atunci toate numerele din acea clasă sunt prime cu n. Pe baza acesteia putem considera că operaţia grupului G este o operaţie internă pe submulţimea H. adică x reprezintă o clasă inversabilă. dacă x reprezintă o clasă inversabilă. cu n. k ∈ H ⇒ hk ∈ H h ∈ H ⇒ h −1 ∈ H .3 Subgrupuri.n) = 1. atunci o proprietate a celui mai mare divizor comun ne asigură că există două numere întregi u şi v astfel că: 1 = (x. adică x şi n ar avea un factor comun propriu şi deci x nu ar mai fi prim cu n. 7.n) = 1. adică n divide diferenţa ux – 1. Reciproc. Dacă x este prim cu n. Evident că operaţia indusă pe H este şi ea asociativă. atunci există un număr întreg u astfel încât produsul ux este congruent cu 1. Prima condiţie din definiţia subgrupului exprimă faptul că submulţimea H este o parte stabilă a lui G.Este uşor de verificat că aceste două operaţii definite pe mulţimea Z n îndeplinesc condiţiile prevăzute în definiţia inelului comutativ. ca şi operaţia considerată pe întreaga 5 . Numărul d va divide atunci şi pe x. cât şi diferenţa ux – 1 (care este multiplu al lui n) şi deci divide şi pe 1.

x ∈ H } . Dar proprietatea elementului simetric nu este îndeplinită deoarece. compunând la stânga ambii membri ai acestei egalităţi cu inversul lui G. Într-adevăr.+). Aşadar.+) are element neutru. care faţă de operaţia indusă este grup. Pentru ca submulţimea H. Deşi mulţimea (Z. Condiţia a doua din definiţia subgrupului exprimă faptul că pentru orice element din H. 7. acesta neaflându-se în submulţimea N * . La fel se demonstrează şi incluziunea inversă. deoarece numărul zero se află în această mulţime. în mulţimea H se află m elemente şi dacă xh1 = xh2 atunci.mulţime G. 6 . deci xH ⊆ yH . z = xh1. DEMONSTRAŢIE Pentru orice element x al grupului G considerăm mulţimea xH = {xh. De exemplu. z ∈ xH ∩ yH ⇒ ∃ h1. Dacă u este un element oarecare al mulţimii xH. deşi fiecare element din N are un opus în (Z. atunci şi operaţia indusă pe H este comutativă. un subgrup este o submulţime nevidă a grupului G. deoarece x = xe . m=|H|. În plus. submulţimile xH sau sunt disjuncte sau coincid. proprietatea elementului neutru nu este îndeplinită pentru operaţia indusă pe N * . adică se îndeplineşte proprietatea elementului simetric.2 Teorema lui Lagrange Dacă H este subgrup al grupului G. z = xh2 ⇒ xh1 = yh2 . Mulţimea N a tuturor numerelor naturale (inclusiv zero) este iarăşi parte stabilă şi de data asta are element neutru. obţinem hh −1 = e ∈ H . II) dacă submulţimile xH şi yH au un element în comun.3. h2 ∈ H . Singurul element din N care are opusul tot în N este zero. Aşadar. n=|G|. Submulţimile xH au următoarele două proprietăţi: I) pentru orice element x din G mulţimea xH are m elemente. cu operaţia indusă să fie grup trebuie să fie îndeplinite celelalte două condiţii: să aibă element neutru şi fiecare element din H să aibă inversul tot în H. dar nu îndeplineşte cele două condiţii menţionate ale structurii de grup. atunci: u = xh = yh2h1−1h ∈ yH . Aceste condiţii nu sunt obligatoriu îndeplinite numai pe baza ipotezei că H este parte stabilă. atunci aceste submulţimi coincid. Deoarece elementul neutru e al grupului se află în H. rezultă că x însuşi se află în această mulţime. Într-adevăr. în general acesta nu se află în N . se obţine h1 = h2 . inversul său se află tot în H. mulţimea N * a numerelor naturale nenule este o parte stabilă a grupului aditiv (Z. dacă grupul G este comutativ. atunci m|n. În plus. deci reuniunea mulţimilor xH dă întreaga mulţime G.+) al numerelor întregi. această condiţie asigură şi existenţa elementului neutru: luând în prima condiţie h1 = h şi h2 = h −1 .

mulţimea G. compunând de n ori această clasă cu ea însăşi. submulţimea [a] are m elemente. Din teorema lui Lagrange rezultă: Ordinul oricărui element al grupului divide ordinul grupului. se regăsesc printre acestea. Fie m = min{k ∈ N *.. EXEMPLE I. deci există i > j. Evident. II..+) este ciclic..3 Ordinul unui element Pentru un element oarecare a al grupului finit G notăm: [a ] = {a. putem considera ca generator clasa reprezentată de numărul întreg 1. deoarece orice clasă modulo n se obţine prin compunerea (în sensul operaţiei de adunare) clasei lui 1 cu ea însăşi de un număr de ori. Subgrupul [a] se numeşte subgrupul generat de elementul a.. atunci n = mi. elementele acestei mulţimi nu pot fi toate distincte. Dacă i este numărul acestor clase. de unde rezultă ai − j = e . a m = e} . Deci. Deoarece grupul G este finit. a3 . a 3 . deci este îndeplinită şi a doua condiţie din definiţia subgrupului. deci submulţimea [a] este o parte stabilă a lui G faţă de operaţia grupului. şi anume: [a ] = {a. QED 7. Într-adevăr. Acest număr natural se numeşte ordinul elementului a şi-l notăm ord(a).Prin urmare.4 Grupuri ciclice DEFINIŢIE Se numeşte grup ciclic un grup G în care există un element g astfel încât [g] = G. această submulţime satisface condiţiile din definiţia subgrupului. Pe de altă parte.3. astfel încât ai = a j . mai mari decât m. toate având acelaşi număr de elemente..1 ≤ i ≤ m ⇒ ( ai ) = a m −i ∈ [a ] . −1 7. având n elemente..3. Elementul g se numeşte generator al grupului G. se obţine elementul nul al grupului. Tot pentru orice număr natural n mulţimea Un a rădăcinilor complexe ale ecuaţiei zn = 1 formează un grup ciclic faţă de operaţia de înmulţire 7 . Folosind acest număr putem descrie mai precis submulţimea [a]. de unde rezultă m|n. a 2 . ca şi H. compunerea elementelor din [a] se efectuează prin adunarea modulo m a exponenţilor. Ordinul acestui subgrup este tocmai ordinul elementului a. Se poate deduce cu uşurinţă faptul că cele m elemente menţionate ale acestei submulţimi sunt distincte. a m −1.. este împărţită în clase disjuncte. Deci [1] = Zn. În plus. a k = e} . Într-adevăr. Pentru orice număr natural n grupul (Zn.} . a 2 . şi anume: m elemente. din cauza minimalităţii lui m şi că puterile lui a. observăm că pentru un element ai .

f ( g i ) = hi . ε n = 1 ) şi prin modul cum este notată operaţia (primul este grup aditiv. Fie funcţia f : G → H . dacă a este un element al lui G diferit de elementul neutru. prin urmare + isin sunt numerele: ε k = cos n n [ε] = G . respectiv H. TEOREMĂ Două grupuri ciclice de acelaşi ordin sunt izomorfe... k = 1. ε n = 1 . Din teorema precedentă grupul G fiind ciclic de ordinul p. Într-adevăr.. atunci ordinul lui a fiind diferit de unu şi fiind divizor al numărului prim p trebuie să fie egal cu p. iar la al doilea elementele sunt: ε1. h n = e′} .. în grupul U n elementele ε k se compun prin adunarea modulo n a exponenţilor.. n = 0 .. n . g 2 . Într-adevăr..n). n.. 8 . Evident. e′ elementul neutru din G.. QED CONSECINŢĂ Dacă ordinul unui grup G este un număr prim p. +) elementele k se compun tot prin adunarea modulo n a numerelor k.. unde am notat e.a numerelor complexe. având acelaşi număr de elemente.... Pentru simplitatea demonstraţiei vom folosi notaţia multiplicativă în cele două grupuri. Dacă g este generatorul grupului ciclic G şi h al lui H. H = {h = h1. atunci: G = { g = g1.. iar al doilea este multiplicativ). funcţia f este bijectivă. DEMONSTRAŢIE Fie G şi H două grupuri ciclice de acelaşi ordin n. diferă numai prin modul cum sunt notate elementele lor (la primul elementele sunt: 1.. 2. OBSERVAŢIE Se observă că aceste două grupuri.. g n = e} . compunerea în ambele grupuri se face prin adunarea modulo n a exponenţilor. ε3 . este izomorf cu Zp...2. acest număr n n complex este rădăcină a ecuaţiei zn = 1 şi toate cele n rădăcini ale acestei ecuaţii 2k π 2k π .. Ea este şi morfism: f ( g i g j ) = f ( g k ) = h k = hi h j = f ( g i ) f ( g j ) unde k = (i+j) (mod... Acest lucru se confirmă în cazul general. h 2 . Într-adevăr.2. ε 2 .. atunci G este izomorf cu grupul ciclic Zp. Evident. Modul cum se compun elementele este acelaşi în cele două grupuri... iar în grupul (Zn . i = 1. notând ε = cos 2π 2π + isin . adică G este grup ciclic având ca generator pe a.

adică k ⎡ ⎣g ⎤ ⎦ = G . DEMONSTRAŢIE Demonstrăm mai întâi teorema pentru cazul când (k. n) şi n′.5 Generatorii unui grup ciclic de ordinul n TEOREMĂ Fie G un grup ciclic de ordinul n notat multiplicativ şi g un generator al n său.. Atunci ordinul elementului g k . avem: n = dd ′ şi cea mai mică valoare a numărului natural h pentru care g d ( ) h = e este h = d ′ . ţinând seamă că g n = e . deoarece d este un divizor al lui n. rezultă: k′ g d = g uk + vn = g uk g vn = ( g k ) u ( gn ) = ( gk ) v u k d u⎤ . h)( x′. n) . k ′ astfel încât n = dn′ şi k = dk ′ d k⎤ d⎤ rezultă: g k = g dk ′ = ( g d ) ⇒ g k ∈ ⎡ . ( g k ) = g 3k .1 ≤ k ≤ n este . h′) = ( xx′. În cazul general. Dar. Într-adevăr. pe mulţimea G × H = {( x. QED. notând d ′ acest cât. În particular. x ∈ G . deci au acelaşi ordin.3. deoarece elementele: ( gk ) 1 = g k . condiţia ( k .4 Produsul direct de grupuri şi produsul direct de inele Fiind date două grupuri G şi H. respectiv e′ . notând d = (k . ( g k ) = g 2 k . 7. Notăm cu m câtul împărţirii lui n la k. este ca numărul k să fie prim cu n.. Din definiţia ordinului unui element rezultă că ordinul lui g k este chiar m. de unde. ( g k ) = g mk = g n = e 2 3 m sunt distincte. 9 . elementul g fiind un generator al grupului G. ⊂⎡ ⎣g ⎤ ⎦⇒⎡ ⎣g ⎦ ⎣g ⎦ Pe de altă parte. hh′) . şi anume: ( x. cu elementul neutru e. adică numărul k este un divizor al lui n. n) necesară şi suficientă ca elementul g k să fie generator al grupului G.. h ∈ H } numită produsul cartezian al mulţimilor G şi H se consideră operaţia «pe componente». ordinul lui g d este câtul împărţirii lui n la d = (k .n) = k.7. h).. amândouă notate moltiplicativ. adică n = mk. o proprietate a celui mai mare divizor comun asigură că există numerele întregi u şi v astfel încât d = uk + vn . ∈⎡ ⎣g ⎤ ⎦⇒⎡ ⎣g ⎤ ⎦⊂⎡ ⎣g ⎦ Aşadar elementele g k şi g d generează acelaşi subgrup.

Într-adevăr. b′) = (a + a′. atunci a ∈ A* . xm . Acelaşi lucru este valabil în cazul a două inele A şi B. h −1 ) . DEMONSTRAŢIE Să observăm mai întâi că funcţia f este corect definită. adică (a′. b)(a′. b) −1 şi deci perechea (a. perechea ( xm . b′) astfel încât (a. bb′ = 1. b) ∈ A* × B* .b) este inversabilă. Prin urmare. b′) = (1. cât şi cel al lui B. bb′) . atunci funcţia: f : Z mn → Z m × Z n . m. b) ∈ ( A × B)* . b)(a′. Elementul neutru al produsului direct este perechea (e. b ∈ B* . Rezultă că (a. b ∈ B* . bb′) şi deci aa′ = 1 . b′) = (a. anume numărul întreg x. deci există a′ ∈ A.1) . iar xmn . QED 7. bb′) = (1. b′) = (aa′. dacă (a. (a.5 Teorema chineză Dacă (m. în sensul că deşi ea operează cu un reprezentant modulo mn al unei clase. xn ) nu se schimbă dacă se înlocuieşte x cu un alt număr y aflat în aceeaşi clasă modulo mn ca şi x. atunci produsul lor direct este comutativ.h) este perechea ( x −1. pe produsul cartezian A × B se consideră operaţiile de adunare şi de înmulţire pe componente. b′) = (aa′. Dacă grupurile G şi H sunt comutative. Acest grup se numeşte produsul direct al celor două grupuri. f ( xmn ) = ( xm . respectiv finite. b)(a′. respectiv finit. adică: ( A × B)* = A* × B* DEMONSTRAŢIE Dacă (a. A* × B* ⊆ ( A × B)* . b)(a′.1) unde am notat cu 1 atât elementul neutru al lui A.1) . n. atunci există perechea (a′. adică a ∈ A* . Dar ( a. b) ∈ ( A × B )∗ . ( A × B)* ⊆ A* × B* . b) + (a′. Aceste operaţii definite pe A × B îndeplinesc proprietăţile structurii de inel. Notând aditiv şi multiplicativ operaţiile în cele două inele. TEOREMĂ Grupul unităţilor lui A × B este produsul direct dintre grupul unităţilor lui A şi grupul unităţilor lui B. Reciproc. e′) şi inversa perechii (x. Elementul neutru al înmulţirii din A × B este perechea (1. 10 .Este uşor de verificat că această operaţie definită pe produsul cartezian îndeplineşte proprietăţile structurii de grup. adică: (a.n) = 1. b′ ∈ B astfel încât aa′ = 1 şi bb′ = 1. Ca urmare. b + b′) şi (a. este un izomorfism de inele. respectiv. b′) = (aa′. xn reprezintă clasa lui x modulo mn. xn ) în care x este un număr întreg oarecare.

Dar funcţia f este injectivă: f ( xmn ) = f ( ymn ) ⇒ ( xm . reprezentată de un număr întreg x. Pentru x = avn + bum avem: şi xm = (avn + bum)m = (avn)m = am(vn)m = am1m = am xn = (avn + bum)n = (bum)n = bn(um)n = bn1n = bn . Soluţia sistemului se obţine folosind nişte numere u şi v care îndeplinesc condiţia: um + vn = (m. Într-adevăr. yn ) ⇒ xm = ym . dat fiind un element oarecare (am .ymn = xmn ⇒ mn ( x − y ) ⇒ m ( x − y ). este suficient să se demonstreze numai injectivitatea. xn ) + ( ym . 11 . bn ) .( x + y ) n ) = ( xm + ym . şi anume mn. astfel încât: f ( xmn ) = (am . n ( x − y ).(m.( xy ) n ) = ( xm ym . numai în acest caz funcţia f fiind surjectivă.n) = 1. n ( x − y ) ⇒ ⇒ xm = ym . bn ) din Z m × Z n există (şi este unică) o clasă modulo mn. Este nevoie de această ipoteză pentru a arăta că funcţia f este bijectivă. adică xm = am şi xn = bn . xn ) = ( ym . yn ) Funcţia f astfel definită este un morfism de inele. xn yn ) = = ( xm . De fapt. xn + yn ) = = ( xm . yn ) = f ( xmn ) + f ( ymn ) f ( xmn ymn ) = f (( xy ) mn ) = (( xy )m . din care rezultă: 1m = (um + vn)m = (vn)m şi 1n = (um + vn)n = (um)n. f ( xmn + ymn ) = f (( x + y ) mn ) = (( x + y ) m . domeniul şi codomeniul funcţiei f fiind mulţimi finite cu acelaşi număr de elemente. n) = 1 ⇒ (mn) ( x − y ) ⇒ xmn = ymn QED OBSERVAŢIE Inversarea funcţiei f înseamnă rezolvarea sistemului de ecuaţii în x (număr întreg) cu parametrii întregi a şi b: ⎧ xm = am ⎨ ⎩ xn = bn Acest sistem de congruenţe are soluţii oricare ar fi numerele întregi a şi b dacă şi numai dacă numerele m şi n sunt prime între ele. xn = yn ⇒ ( xm . xn ) = ( ym . Într-adevăr. yn ) = f ( xmn ) f ( ymn ) De remarcat că până în acest stadiu al demonstraţiei nu s-a folosit faptul că numerele m şi n sunt prime între ele. xn = yn ⇒ ⇒ m ( x = y ). xn )( ym .

…. Dacă n = p1 este descompunerea lui n în produs de puteri p2 . Aşadar. II.. 1 ϕ(n) = n ⎜1 − ⎟⎜1 − − ⎜ ⎟ p1 ⎠⎝ p2 ⎟ pk ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ * = Z * α1 × Z * α2 × . × Z * αk . din teorema chineză rezultă că Z n p1 p2 pk * . 1 ⎜ ⎟. atunci dintre numerele 1. p k −1 p = p k . Dacă n = p este un număr prim... elementele inversabile ale inelului Z n sunt clase reprezentate de numere prime cu n. EXEMPLE I. p1 ⎠⎝ p2 ⎟ pk ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ( ) 7.2 Proprietăţi ale caracteristicei lui Euler I.6. p⎠ ⎝ αk α1 α 2 III. prin definiţie.. pk de factori primi distincţi.. Prin Pe de altă parte..1 Definiţii DEFINIŢIE Se numeşte caracteristica lui Euler numărul. am remarcat mai sus că ϕ(n) este ordinul grupului Z n urmare. şi anume: p. Dacă n = p k în care p este număr prim. Deci. De aceea putem vorbi de clase prime cu n. 3p. Într-adevăr.. Într-adevăr..7.. atunci: 1 ⎞ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ ⎛ . 2p.. 1 ⎞ α2 ⎛ 1 ⎞ αk ⎛ 1 ⎞ αk α1 α 2 α1 ⎛ ϕ(n) = ϕ p1 p2 . 12 . atunci numerele cuprinse între unu şi n care nu sunt prime cu n sunt multiplii lui p. Ordinul grupului unităţilor inelului Z n este egal cu ϕ(n) . II. ϕ ( p k ) = p k − p k −1 = p k ⎜1 − ⎟ . pk ⎜1 − p ⎟ = ⎝ ⎝ k ⎠ 1⎠ 2⎠ ⎝ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ = n ⎜1 − ⎟⎜1 − − .6 Caracteristica lui Euler 7.. al claselor modulo n reprezentate de numere prime cu n. 2. notat φ(n). ϕ(n) este numărul generatorilor unui grup ciclic de ordinul n.6. Am demonstrat că dacă un reprezentant al unei clase modulo n este un număr prim cu n. pk = p1 ⎜1 − p ⎟ p2 ⎜1 − p ⎟ . p singurul care nu este prim cu p este însuşi p.…. iar numărul acestor clase este. ϕ(n) . φ(p) = p – 1.. atunci toţi reprezentanţii acelei clase sunt numere prime cu n. Deci numărul claselor prime cu n este 1⎞ ⎛ diferenţa p k − p k −1 . Numărul acestora este p k −1 .

Într-adevăr. ordinul unui element al unui grup finit divide ordinul grupului. Pentru orice număr natural n este adevărată egalitatea: n= ( ) n m gd . n = pn′ . TEOREMĂ Dacă numerele naturale m şi n nu sunt prime între ele. Dacă G este un grup ciclic de ordinul n. Deci. adică: m = pm′ . atunci grupul Z m × Z n nu este ciclic şi deci nu este izomorf cu Z mn . grupul G nu poate avea elemente de ordinul d decât dacă d este divizor al lui n. ordinul d sunt elementele de forma Numărul acestora este ϕ(d ) . care sunt divizori ai lui n. 7. DEMONSTRAŢIE Fie p un număr prim care divide atât pe m. III. numărul elementelor de ordinul d este ϕ(d ) . n) = d ′ .3 Reciproca teoremei chineze Teorema chineză afirmă că dacă numerele naturale m şi n sunt prime între ele. din teorema lui Lagrange. atunci acest grup are elemente de ordinul d numai dacă d este un divizor al lui n. dacă G este un grup ciclic de ordinul n având ca generator elementul g. dacă n este ordinul unui grup ciclic. atunci elementele sale se grupează după ordinele lor. ( ) n m gd cu ∑ ϕ(d ) . atunci elementele care generează grupul sunt cele de forma g m în care 1 ≤ m ≤ n şi (m.d) = 1. Vom arăta că este valabilă şi reciproca acestei teoreme. Pe de altă parte. atunci grupul Z m × Z n este izomorf cu Z mn şi deci este ciclic. Pentru fiecare divizor d al lui n. Ca urmare. Notând (h. aceasta ( h. n′ câturile respective.d) = 1.…. în sensul că Z m × Z n este izomorf cu Z mn numai în cazul când m şi n sunt prime între ele.n) = 1.d) = 1. Pentru orice k = 1. n 1 ≤ h ≤ n are ordinul d dacă şi numai dacă = d . dacă d este un divizor al lui n.Într-adevăr. IV. grupul Z m × Z n este ciclic dacă şi numai dacă m şi n sunt prime între ele. 2. Numărul acestora este ϕ(n) . n ) înseamnă că h = md ′ şi n = dd ′ . dn Într-adevăr. p – 1 numărul km′ 13 . În acest caz elementele de în care 1 ≤ m ≤ d şi (m.6. cât şi pe n şi fie m′. adică g h = g d ′m = 1 ≤ m ≤ d şi (m. în care (m. atunci rezultă că g h .

Rezultă că perechile de numere (km′. p) DEMONSTRAŢIE Grupul Z * p are ordinul ϕ( p ) = p − 1 şi deci ordinul oricărui element al grupului divide p − 1 . DEMONSTRAŢIE * este ϕ(n) .n) . Dar dacă Z m × Z n ar fi un grup ciclic. QED TEOREMA EULER Dacă (m. Ordinul grupului Z n ridicat la puterea ϕ(n) dă elementul neutru al grupului. m) (km′. QED 7. p )m′ (k . Ca urmare. h = 1. p ) . (km′. 14 . atunci mϕ( n ) = 1(mod. aceasta fiind clasa lui unu. numerele hn′ . Elementele grupului sunt reprezentate de numerele m care sunt prime cu n. 2. Într-adevăr. ca urmare. în număr de ( p − 1)2 reprezintă elemente de ordinul p în grupul Z m × Z n .reprezintă un element de ordinul p din grupul aditiv Z m . orice element al grupului. ordinul clasei lui km′ este m m pm′ p p = = = = = p. orice clasă nenulă. Wilson TEOREMA FERMAT Dacă p este număr prim. p – 1 reprezintă clase de ordinul p din grupul aditiv Z n .n) = 1. p ) 1 Analog. Rezultă că pentru orice număr întreg nedivizibil cu p este adevărată congruenţa: x p −1 = 1(mod. Euler. hn′) . p ) . QED TEOREMA WILSON Dacă p este un număr prim. Înmulţind această congruenţă cu numărul oarecare x (care poate fi şi multiplu de p) se obţine relaţia din enunţ. ridicată la puterea p − 1 dă ca rezultat clasa unitate.7 Teoremele Fermat. pm′) (k .…. atunci pentru orice număr întreg x avem: x p = x(mod. atunci pentru divizorul p al ordinului acestui grup am avea numai ϕ( p ) = p − 1 elemente de ordinul p. atunci ( p − 1)! = −1(mod.

Prin urmare. Deci produsul ( p − 1)!modulo p se reduce la produsul dintre primul şi ultimul factor. celelalte clase.DEMONSTRAŢIE Teorema se verifică lesne pentru p = 2. deoarece în corpul Z p ecuaţia x 2 = 1 nu poate avea mai mult de două rădăcini. 3. sunt grupate două câte două. reprezentat de numărul unu. Putem deci considera că p este un număr prim impar.…. care produs este congruent cu –1 modulo p. p – 1 dintre care numai primul şi ultimul element este propriul său invers. deci produsul acestora dă elementul unitate al grupului Z * p. 2. în număr de p – 3 (care este par). Elementele grupului Z * p sunt reprezentate de numerele: 1. 15 . inverse una alteia.

16 .

notat aditiv. şi B un subgrup al său. Ne vom ocupa în continuare de structura de grup a mulţimii claselor de congruenţă ale unui grup abelian în raport cu un subgrup al său. congruenţa modulo B este tocmai congruenţa modulo n.B) şi y + B = x + B. Relaţia de congruenţă modulo B între elementele lui A se defineşte astfel: x = y (mod. morfisme de grupuri Am remarcat că procedura prin care grupul aditiv al numerelor întregi Z este împărţit în clase de congruenţă modulo n se poate aplica unui grup abelian oarecare folosind un subgrup al său. 8.1 Grupul factor Fie A un grup abelian. Clasa în care se află elementul x al grupului se notează x şi se defineşte astfel: x = x + B = {x + b.MODULUL 8 STRUCTURA GRUPURILOR ABELIENE FINITE 8. Mulţimea claselor Z/nZ a fost notată Z n . adică elementele lui A/B: x + y = x+ y .Grupuri abeliene de ordinul pn 8. la teorema lui Lagrange.1. printre altele.1.3. Dacă y este unul dintre aceştia. Se notează A/B mulţimea claselor de echivalenţă corespunzătoare acestei relaţii.B ) ⇔ x − y ∈ B . În cazul grupurilor finite această împărţire în clase de congruenţă în raport cu un subgrup a condus. iar B este subgrupul nZ al multiplilor numărului natural n. atunci x = y(mod. Oricare din elementele clasei lui x se numeşte reprezentant al acestei clase. b ∈ B} . morfisme de grupuri 8.1 Grupul factor.2.Sume directe de subgrupuri 8. La fel cum se adună clasele modulo n se pot aduna şi clasele lui A modulo B.Grupul factor. În cazul când A este grupul aditiv Z al numerelor întregi.

iar mulţimea Im f = { f ( x). constituită din elementele subgrupului B. având n elemente. dacă f este epimorfism. f ( x) = θ′} ⊆ A este subgrup al lui A. 8. În particular. Aceste subgrupuri determină calitatea lui f de a fi injectiv (monomorfism). atunci m este un divizor al lui n şi numărul claselor modulo B este câtul m/n. Este uşor de verificat că mulţimea Ker f = { x ∈ A. În plus. adunarea definită pe mulţimea A/B a claselor modulo B îndeplineşte proprietăţile grupului abelian.2 Morfisme de grupuri Fie acum f : A → A′ un morfism de grupuri abeliene finite. x ∈ A} ⊆ A′ este subgrup al lui A′ . Într-adevăr.1. A/B. Funcţia k : A → A / B. Clasa opusă clasei reprezentate de x este clasa reprezentată de opusul –x al lui x. Acest morfism surjectiv se numeşte surjecţia canonică definită de subgrupul B. Dacă grupul A este finit. Deşi imaginea prin φ a unei clase de congruenţe modulo B se defineşte folosind un reprezentant x al acestei clase. z ∈ Ker f ⇒ f ( y ) = f ( x) + f ( z ) = f ( x) . se numeşte grupul factor al lui A prin subgrupul B.Ker f ) ⇔ y = x + z. k ( x ) = x este evident surjectivă şi este un morfism. la fel ca şi în cazul adunării din Z n . atunci G/Ker f este izomorf cu A′ . Deci ordinul grupului grupul factor este m/n. Primul se numeşte nucleul lui f. Grupul astfel definit. surjectiv (epimorfism) sau bijectiv (izomorfism) în felul următor: f este monomorfism ⇔ Ker f = {θ} f esteepimorfism ⇔ Im f = A′ TEOREMĂ Grupul factor A/Ker f este izomorf cu Im f. iar celălalt se numeşte imaginea lui f.Deşi clasa sumă se obţine cu ajutorul unor reprezentanţi ai celor două clase rezultatul nu se schimbă dacă se folosesc alţi reprezentanţi din cele două clase. y = x (mod. iar B are m elemente. DEMONSTRAŢIE Considerăm funcţia: ϕ : A / Ker f → Im f . ϕ( x ) = f ( x) ∈ Im f ⊆ A′ . Elementul neutru este clasa lui θ. . rezultatul nu se schimbă dacă se foloseşte un alt reprezentant.

respectiv A2 ′ şi A = A1 ⊕ A2 . . a = a1 Evident că această condiţie este echivalentă cu unicitatea scrierii lui θ sub forma respectivă. spunem că n este anulator al elementului a. ordinul lui a. 0a înseamnă elementul neutru θ al grupului A. ar = θ . a2 ′ = a2 . Cu aceste notaţii. De exemplu.…. + ar .. care este cel mai mic anulator al lui a. Dacă n este strict pozitiv.. ordinul grupului finit A este anulator al lui A... notat aditiv. acestea sunt subgrupuri ale lui A izomorfe cu A1 Exemplul prezentat se poate generaliza în sensul propoziţiei care urmează. deoarece din definiţia mulţimii Im f. ar ′ = ar .E. un element din această mulţime este de forma f ( x) pentru un x din A.. Q.. atunci Dacă A = A1 notând: ′} ... A2.. atunci na este rezultatul compunerii lui –a cu el însuşi de –n ori. Unicitatea înseamnă că ′ + a2 ′ + . în sensul că a1 + a2 + . ai ∈ Ai ⇒ a1 = θ. a1 ∈ A1 ′ . + ar ′ . 8. atunci notăm na rezultatul compunerii (adunării) lui a cu el însuşi de n ori. a2 = θ. a2 ∈ A2 ′} A1 = {a = (a1. unde am notat tot θ elementul neutru al grupului factor A/Ker f. divide orice anulator.. + ar = θ. Dar din definiţia lui φ imaginea prin φ a clasei lui x este tocmai f ( x) .... ⊕ Ar . Ar sunt subgrupuri ale lui A. Dacă n este strict negativ. A2 = {a = (a2 .. În plus.D. atunci spunem că A este suma directă a acestor subgrupuri şi scriem: A = A1 ⊕ A2 ⊕ . dacă orice element a al lui A se scrie în mod unic sub forma: a = a1 + a2 + . Evident. θ)... θ). dacă numărul natural nenul n îndeplineşte condiţia na = θ . ai ∈ Ai . şi n un număr întreg oarecare. Funcţia φ este monomorfism: x ∈ Ker ϕ ⇔ ϕ( x ) = θ ⇔ f ( x) = θ ⇔ x ∈ Ker f ⇔ x = θ . Anulatorul unei submulţimi a lui A înseamnă un număr care este anulator pentru toate elementele submulţimii. ai′ ∈ Ai ⇒ a1 ′ = a1. Funcţia φ este surjectivă.Funcţia φ este un morfism: ϕ( x + y ) = ϕ( x + y ) = f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) = ϕ( x ) + ϕ( y ) . EXEMPLU ′ × A2 ′ este produsul cartezian a două grupuri A1 ′ şi A2 ′ . Dacă A1.2 Sume directe de subgrupuri Fie a un element al grupului abelian finit A.

Grupul A este sumă directă a subgrupurilor A1. Deci. + xr este izomorfism. pr descompunerea în factori primi a lui n. × Ar . ord( y ) = pik . câte unul din fiecare din cele r subgrupuri. atunci x1 = − x2 şi x1 = 1 ⋅ x1 = (un1 + vn2 ) x1 = un1x1 + vn1 (− x2 ) = θ . QED.. y ∈ A. La fel se arată că x2 se află în A1. A2. Se verifică la fel ca mai sus că A1 este subgrup al lui A. Orice element x din A se scrie astfel: x = (un1 + vn2 ) x = un1x + vn2 x = x1 + x2 . iar celălalt din A2.. Surjectivitatea lui φ înseamnă că fiecare element din A se poate scrie ca o sumă de r termeni. În aceste condiţii. ord( x) = pih .. Presupunând-o adevărată pentru grupuri care au ordinul divizibil prin cel k1 k2 kr −1 kr p2 . ϕ( x1..…. x2 = un2 x . unul din A1. TEOREMA 1 k1 k2 kr Fie A un grup abelian de ordinul n şi n = p1 p2 . în care A1 are ca ordin pe n1 divizibil prin cel mult r – 1 factori primi distincţi.. orice element x din A se poate scrie ca o sumă de termeni. pr mult r – 1 factori primi distincţi. x2 ∈ A2 . Această scriere este unică. Evident. Ar ( A = A1 ⊕ A2 ⊕ . Ar subgrupuri ale grupului A şi fie A′ = A1 × A2 × . A doua afirmaţie o demonstrăm prin inducţie după numărul r de factori primi ai ordinului grupului. Prin urmare. x2 . A2. pentru orice i = 1. Notăm A1 submulţimea elementelor lui A care au ca anulator pe n1.PROPOZIŢIE Fie A1... Analog.. ⊕ Ar . n2 ) = 1 rezultă că există numerele întregi u şi v astfel că un1 + vn2 = 1. Dar n2 x1 = un1n2 x = unx = θ ⇒ x1 ∈ A2 . Rezultă şi x2 = − x1 = θ . ⊕ Ar ) dacă şi numai dacă funcţia ϕ : A′ → A. 2. A2. teorema este adevărată pentru r = 1.. A1 se descompune în sumă directă de . A = A1 ⊕ A2 .. x1 = un1x. deoarece n1 este anulator pentru x1 şi n2 pentru x2. Injectivitatea lui φ este echivalentă cu unicitatea acestei scrieri. xr ) = x1 + x2 + .…. Deci. deoarece dacă x1 + x2 = θ cu x1 ∈ A1.….. În plus.. r mulţimea Ai formată din elementele lui A care au drept ordin o putere a lui pi este subgrup al lui A. A = A1 ⊕ A2 ⊕ .. DEMONSTRAŢIE Fie x. să notăm: n1 = p1 −1 . DEMONSTRAŢIE Evident că funcţia φ este un morfism. deci Ai este un subgrup.. Putem presupune h ≤ k şi atunci: pik ( x ± y ) = pik x + pik y = pik − h ⋅ pih x + θ = θ . n2 = pr .. Deoarece (n1..

În general însă. ordinul lui xi este p ri p r1 − r = p ri + r1 − r . adică există un număr natural k astfel încât p ri xi = kx1 . ⊕ [ xs ] .. r ≤ r1.. Relaţia p ri xi = kx1 devine: p ri xi = p ri p r − ri tx1 sau p ri ( xi − p r − ri tx1 ) = θ de unde rezultă că ordinul lui xi − p r − ri tx1 este cel puţin egal cu p ri . deci şi anulatorul lui x1 .…. Deci.. Descompunerea este unică dacă r1 ≥ r2 ≥ … ≥ rs. s vom găsi un reprezentant al clasei lui xi de ordinul p ri .. p2. pr. atunci cel mai mic anulator al grupului este ordinul său. Grupul factor A /[ x1 ] va avea ordinul strict mai mic decât al lui A şi deci acesta se descompune în sumă directă de subgrupuri ciclice: A /[ x1 ] = [ x2 ] ⊕ [ x3 ] ⊕ . Aşadar ordinul lui p ri xi = kx1 este p r1 − r . aceste subgrupuri nu sunt ciclice. + rs = m .r – 1 subgrupuri. p rs . fiecare având ca anulator o putere a unuia dintre numerele prime p1. A2..….…. Dacă subgrupurile A1. 3. p r2 . Pentru fiecare i = 2. DEMONSTRAŢIE Demonstrăm teorema prin inducţie după ordinul grupului A. Rezultă că ordinul lui kx1 = p r tx1 este p r1 − r . adică r – ri ≥ 0. în care generatorii au respectiv ordinele r2 ≥ r3 ≥ … ≥ rs.. din teorema chineză. r1 + r2 + . Fie x1 un element de ordin maxim p r1 . deoarece t este prim cu ordinul lui x1 . QED OBSERVAŢIE Dacă un grup este ciclic. deoarece p r1 este ordinul lui x1 . anume: p r1 .. toate având ca ordine diverse puteri ale lui p. Ordinul lui tx1 este egal cu ordinul lui x1 .3 Grupuri abeliene de ordinul pm TEOREMĂ Orice grup de ordinul n = p m este o sumă directă de subgrupuri ciclice. Faptul că ordinul lui xi este p ri înseamnă că p ri xi ∈ [ x1 ] . Putem presupune k ≤ p r1 . Numărul k se poate scrie sub forma k = p r t în care p nu este divizibil cu p. Dar ordinul .. rezultă că şi suma lor directă (izomorfă cu produsul direct) este ciclic. 8. Ar sunt ciclice atunci. Dar din maximalitatea lui r1 rezultă ri + r1 – r ≤ r1. adică de acelaşi ordin cu clasa sa modulo [x1]. Evident.

+ ks xs = θ . obţinem: k2 x2 + k3 x3 + .... Înlocuind în relaţia k1x1 + k2 x2 + . Dar dacă avem k1x1 + k2 x2 + ... aplicând surjecţia canonică.. ks = 0 .. ⊕ [ xs ] ⇒ x = k2 x2 + k3 x3 + . Putem deci presupune că ordinul lui xi este p ri pentru i = 2.. Rămâne să arătăm că scrierea lui x este unică. − ks xs = k1x1 ∈ [ x1 ] ⇒ x = k1x + k2 x2 + k3 x3 + . ⊕ [ xs ] .. s. care este p ri .. de unde rezultă k1 = 0. .…. QED EXEMPLU Orice grup de ordinul 8 = 23 este izomorf cu unul din următoarele trei grupuri: Z8 . Z 2 × Z 2 × Z 2 din care numai primul este ciclic.(în A) al lui xi − p r − ri tx1 nu poate depăşi ordinul clasei sale modulo [x1]... ordinul lui xi − p r − ri tx1 este p ri . Deci. 3.. Z 4 × Z 2 . + ks xs = θ obţinem k1x1 = θ .. Pentru orice element x din A avem: x ∈ A /[ x1 ] = [ x2 ] ⊕ [ x3 ] ⊕ ... Vom arăta că A = [ x1 ] ⊕ [ x2 ] ⊕ .. + ks xs ⇒ ⇒ x − k2 x2 − k3 x3 − . deoarece xi are ordinul p ri .. + ks xs = θ atunci.. + ks xs în care se poate lua ki ≤ p ri . k2 = 0..

MODULUL 9 GRUPUL UNITĂŢILOR INELULUI Zn
9.1.Cazul când modulul n este număr prim 9.2.Cazul când n este puterea unui număr prim 9.3.Cazul general 9.4.Generatori ai unui grup ciclic

În acest capitol dăm răspuns la următoarea întrebare: pentru care valori ale 8 ∗ lui n grupul Zn al unităţilor inelului Zn este un grup ciclic.

9.1 Cazul când modulul n este număr prim
TEOREMĂ
∗ Pentru orice număr prim p grupul Z 8 p este ciclic.

DEMONSTRAŢIE
∗ Grupul Z 8 p are ϕ( p ) = p − 1 elemente şi deci ordinele elementelor grupului sunt divizori ai lui p − 1 . Fie d un astfel de divizor. Elementele de

ordinul d sunt rădăcini ale polinomului X d − 1 , iar acest polinom are cel mult d rădăcini, deoarece inelul Z p este corp. În cazul când există un element de ordinul d, fie acesta x, atunci rădăcinile polinomului X d − 1 vor forma un subgrup ciclic constituit din elementele: x, x 2 ,..., x d = 1 care sunt distincte. Elementele de ordin d ale acestui subgrup ciclic sunt în număr de ϕ(d ) , şi anume: sunt acele puteri ale lui x care au
∗ exponentul prim cu d. Elementele de ordinul d ale grupului Z 8 p fiind printre aceste puteri, rezultă că: dacă există un element de ordinul d, atunci numărul acestora este ϕ(d ) . Deci pentru fiecare divizor d al lui p − 1 numărul elementelor de ordinul d este o(d ) care este fie zero, fie ϕ(d ) . Evident că:

d ( p −1)

o( d ) = p − 1 .

Pe de altă parte:

d ( p −1)

ϕ(d ) = p − 1 .

Deoarece 0 ≤ o(d ) ≤ ϕ(d ) , rezultă că pentru fiecare divizor d al lui p − 1 trebuie ca o(d ) să fie egal cu ϕ(d ) . În particular, pentru d = p − 1 , o( p − 1) = ϕ( p − 1) care fiind nenul, există
∗ cel puţin un element de ordinul p − 1 al grupului Z 8 p şi deci acest grup este ciclic. QED

9.2 Cazul când n este puterea unui număr prim 9.2.1 Subcazul când p este impar
În continuare vom extinde rezultatul la valorile lui n de forma: n = p r în care r este un număr natural oarecare, iar p este un număr prim impar, adică diferit de 2. Vom începe cu unele fapte de analiză combinatorie.
LEMA Puterea maximă a numărului prim p care divide produsul k! este:

⎡k ⎤ ⎡ k ⎤ ⎡ k ⎤ Ek ( p ) = ⎢ ⎥ + ⎢ 2 ⎥ + ⎢ 3 ⎥ + ... ⎣ p⎦ ⎣ p ⎦ ⎣ p ⎦

în care parantezele drepte indică partea întreagă a numărului cuprins între ele. DEMONSTRAŢIE În produsul k! numărul factorilor multipli ai lui p este partea întreagă a câtului lui k prin p. Când calculăm puterea lui p cuprinsă în k! trebuie să adăugăm numărul factorilor divizibili cu p2, care este partea întreagă a câtului dintre k şi p2 etc. QED
LEMA Oricare ar fi numărul prim impar p şi numărul natural k ≥ 2 avem:
Ek ( p) < k 2

DEMONSTRAŢIE

⎡k ⎤ ⎡ k ⎤ ⎡ k ⎤ k k k Ek ( p ) = ⎢ ⎥ + ⎢ 2 ⎥ + ⎢ 3 ⎥ + ... ≤ + 2 + 3 + ... = p p p ⎣ p⎦ ⎣ p ⎦ ⎣ p ⎦ k k 1 1 1 k⎛ ⎞ k = ⎜1 + + 2 + ... ⎟ = ⋅ = ≤ p⎝ p p ⎠ p 1− 1 p −1 2 p QED
TEOREMĂ

Pentru orice număr natural r şi număr prim impar p grupul Z* este ciclic. pr DEMONSTRAŢIE Deoarece grupul Z* p este ciclic există un număr x a cărui clasă modulo p generează acest grup. Din teorema lui Fermat numărul p divide diferenţa x p −1 − 1 , adică x p −1 = 1 + tp . Considerăm două cazuri: dacă t nu este divizibil prin p, atunci luăm y = x; dacă t este divizibil prin p, adică x p −1 = 1 + t ′p 2 , atunci luăm y = (1 + p ) x . Evident că în acest din urmă caz numărul y se află în aceeaşi clasă modulo p ca şi x, deci clasa sa generează grupul Z* p . În plus, observăm că:
2 2 (1 + p ) p −1 = 1 + ( p − 1) p + C 2 p −1 p + ... = 1 + p ( p − 1 + C p −1 p + ...) = 1 + sp ,

în care s nu este divizibil prin p. Ca urmare,
y p −1 = (1 + p )
p −1

x p −1 = (1 + sp )(1 + t ′p 2 ) = 1 + p s + t ′p + st ′p 2 = 1 + ph ,

(

)

unde h nu este divizibil cu p, deoarece p nu este multiplu de p. Aşadar în ambele cazuri există un număr y a cărui clasă modulo p generează grupul Z* p şi

y p −1 = 1 + hp în care h nu este divizibil cu p.
natural astfel că y m = 1( mod p r ) , adică pr divide diferenţa y m − 1 . Rezultă . Fie m un număr Vom arăta că numărul y modulo pr generează grupul Z* pr

atunci că şi p divide această diferenţă, adică y m = 1( mod p ) şi deoarece clasa lui

y generează grupul ciclic Z* p , care are ordinul p − 1 înseamnă că p − 1 divide m, adică m = ( p − 1)l . Prin urmare:
y =y
m ( p −1)l

= y

(

p −1 l

) = (1 + hp)

l

= 1 + l ⋅ hp + Cl2 h 2 p 2

+

∑ Clk hk p k .
k =3

l

În această dezvoltare termenul al doilea conţine factorii l şi p, iar al treilea conţine factorii l şi p2. Deoarece h nu este divizibil prin p înseamnă că al treilea termen conţine o putere strict mai mare a lui p decât al doilea. Aceeaşi proprietate o au şi termenii următori, deoarece:
Clk h k pk p = l (l − 1)(l − 2)...(l − k + 1) h ⋅ , k!
k k

de unde se vede că pentru k ≥ 3 acest termen conţine factorul l, iar din lema pk are exponentul cel puţin egal cu precedentă puterea lui p care divide fracţia k! k k 3 k − = ≥ . Acest exponent fiind număr întreg este deci cel puţin egal cu doi. 2 2 2 Rezultă că diferenţa y m − 1 care este divizibilă prin pr are un termen care conţine o putere a lui p strict mai mică decât toţi ceilalţi. Prin urmare, acest termen trebuie să fie divizibil cu pr şi deci l este divizibil prin p r −1 . Înseamnă că exponentul m = ( p − 1)l este divizibil cu p r −1 ( p − 1) , care este ordinul grupului Z* . Deci acest grup este ciclic. pr CONSECINŢĂ Dacă n = 2 p r în care p este număr prim impar, atunci grupul Z* n este ciclic.
* Într-adevăr, grupul Z* este izomorf cu Z* 2 × Z p r , iar acesta din urmă 2 pr

QED

este izomorf cu Z* , deoarece grupul Z* 2 are un singur element. Ca urmare, pr
* grupul Z* este ciclic. r fiind ciclic, rezultă că şi Z p 2 pr

9.2.2 Subcazul p = 2
Pentru r = 1 şi pentru r = 2 acest grup este ciclic. Vom arăta că pentru r ≥ 3 acest grup nu este ciclic.
TEOREMĂ Dacă r ≥ 3, atunci: I. Toate elementele grupului Z* au ordinul cel mult egal cu 2r − 2 . Ca 2r

urmare, grupul nu este ciclic, deoarece ordinul său este ϕ(2r ) = 2r −1 . II. Subgrupul generat de clasa numărului 5 are ordinul 2r − 2 şi este constituit din clasele modulo 2r reprezentate de numerele de forma 4k + 1.

DEMONSTRAŢIE
poate scrie sub forma x = 4k ± 1 . Observăm că: Orice element din grupul Z* este reprezentat de un număr impar care se 2r

x x

21 23

= ( x2 )
0 2

2 2

= 2 h1 + 1, x

3

22

= ( x2 )
1
r −2

2

= 24 h2 + 1,

= ( x2 )

= 25 h3 + 1,..., x 2

= 2r hr − 2 + 1,

ceea ce demonstrează prima afirmaţie. Pentru a doua afirmaţie a teoremei, fie m un număr natural astfel că 5m = 1 modulo 2r, adică 2r divide diferenţa 5m – 1. În dezvoltarea:
2 3 5m = (1 + 22 ) m = 1 + m ⋅ 22 + Cm ⋅ 2 4 + Cm ⋅ 26 + ...

termenul al doilea conţine ca factor pe 2 la putere strict mai mică decât următorii. Ca urmare, pentru ca 5m – 1 să fie divizibil cu 2r este necesar ca m să fie divizibil cu 2r − 2 , deci ordinul clasei lui 5 este 2r − 2 . QED

9.3 Cazul general
TEOREMĂ
r r Grupul Z* n este ciclic numai dacă: n = 2, n = 4, n = p , n = 2p , în care p este un număr prim impar.

DEMONSTRAŢIE
r r S-a demonstrat mai înainte că Z* n este ciclic dacă n = p sau n = 2p în care p este număr prim impar şi că nu este ciclic dacă n = 2r; r ≥ 3. Să arătăm că în toate celelalte cazuri grupul Z* n nu este ciclic.

rk r1 r2 Fie n = p1 descompunerea în factori primi a lui n, în care ⋅ p2 ⋅ ... ⋅ pk k ≥ 2, iar dacă unul din factorii primi este 2, atunci exponentul său este strict mai mare ca unu. rk r1 r2 şi p2 ⋅ ... ⋅ pk sunt prime între ele, rezultă că: Deoarece p1
* * Z* n este izomorf cu Z r1 × Z r2 p1
p2 ⋅ p33 ⋅...⋅ pkk
r r

.

Din formula de calculare a caracteristicei lui Euler rezultă că ordinele celor două grupuri ce alcătuiesc produsul direct sunt numere pare, deci au ca factor comun pe 2. Din reciproca teoremei chineze rezultă că acest produs direct nu este un grup ciclic. QED

9.4 Generatori ai unui grup ciclic
Când lucrăm cu un grup ciclic ne interesează să avem un generator al acestuia. Fie G un astfel de grup, notat multiplicativ, de ordinul n. Dacă se cunoaşte un generator g al grupului, atunci putem determina toţi generatorii grupului: sunt elementele de forma g k , în care k este un număr natural mai mic decât n şi prim cu n. Numărul acestora este egal cu ordinul φ(n) al grupului unităţilor inelului Z n .
ϕ(n) ⎛ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ = ⎜1 − ⎟⎜1 − ⎟ ...⎜1 − ⎟ este n p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ ⎝ proporţia generatorilor în mulţimea G, adică probabilitatea ca alegând la întâmplare un element al lui G, acesta să fie un generator. Se observă că această probabilitate nu depinde de exponenţii k1, k2,…, kr, ci numai de factorii primi distincţi p1, p2,…, pr ai lui n. În cazul când nu cunoaştem nici un generator al grupului şi vrem să obţinem unul, alegem la întâmplare un element al grupului şi verificăm dacă este un generator. Cu probabilitatea menţionată mai înainte el va fi un generator. Pentru a verifica dacă un element x din G este generator ar trebui să calculăm puterile lui x până la puterea n – 1 şi să constatăm că nici una nu este egală cu elementul neutru al grupului. Ţinând seamă de teorema lui Lagrange, este suficient să verificăm acest lucru numai pentru acei exponenţi care sunt divizori proprii ai lui n, deoarece exponentul cel mai mic, e, pentru care x e este elementul neutru al grupului G este ordinul elementului x. Putem să reducem şi lista acestor exponenţi (constituită din divizorii n proprii ai lui n) limitându-ne la cei maximali, adică di = ; i = 1,2,..., r . pi Într-adevăr, pentru orice divizor propriu d al lui n există cel puţin un indice i = 1, 2,…, r pentru care piki nu divide pe d. Rezultă atunci că d divide pe di,

Dacă

k1 k2 kr n = p1 p2 ... pr , atunci

care este cel mai mare divizor propriu al lui n care nu este divizibil prin piki . Ca urmare, dacă x d este elementul neutru al lui G, atunci la fel va fi şi x di . În concluzie, pentru a verifica dacă x este generator al grupului G, se calculează elementele: x d1 , x d2 ,..., x dr şi dacă toate aceste sunt diferite de elementul neutru al grupului G, atunci x este generator.
EXEMPLU. Grupul Z* 29 al unităţilor corpului claselor de resturi modulo 29 are n = 28 = 22·7 elemente, iar divizorii proprii maximali ai lui n sunt: d1 = 4, d2 = 14. Pentru a verifica dacă x = 2 modulo 29 este generator folosim algoritmul exponenţierii modulare, efectuând în acest scop ridicări succesive la pătrat:

. Pentru x = 5 avem: x 2 = x = 5. deci x = 2 este generator. x 2 = 162 = −5 . 0 1 2 3 de unde rezultă: x d1 = 24 = 16 ≠ 1.x 2 = x = 2. x 2 = 42 = 16. x 2 = 42 = 16. x 2 = 162 = −5 . x 2 = 52 = −4. x d2 = 214 = 28+ 4 + 2 = (−5) ⋅ 16 ⋅ 4 = −1 ≠ 1 . x d2 = 514 = 58+ 4 + 2 = (−5) ⋅ 16 ⋅ (−4) = 1 şi deci x = 5 nu este generator. 0 1 2 3 de unde rezultă: x d1 = 54 = 16 ≠ 1. x 2 = 22 = 4.

.

După nucleul acestui morfism corpurile se împart în două clase.5. deoarece k (u ) şi k (v) sunt într-un corp. Aceasta ar contrazice minimalitatea lui n. Corpurile Q.1 Caracteristica unui corp Dat fiind un corp comutativ oarecare F.4.+) la grupul aditiv (F. 0 < v < n . Funcţia k aplică inelul Z în subinelul k ( Z ) al lui F izomorf cu Z. R.2.+). Acesta este cel mai mic număr natural nenul m cu proprietatea k (m) = 0 . Ca orice subgrup al grupului ciclic Z el va fi tot ciclic. de unde rezultă k (u ) = 0 sau k (v) = 0 . El este cel mai mic număr natural m nenul. Formula de recurenţă pentru calcularea numărului de polinoame ireductibile cu coeficienţi în Zp 10.3. Pe de altă . atunci 0 = k (n) = k (u ) ⋅ k (v) .MODULUL 10 CORPURI FINITE 10. Cel mai mic subcorp al lui F va fi izomorf cu corpul Q al numerelor raţionale. În particular un astfel de corp nu poate fi finit. iar pentru n ≠ 0 . în care k (0) = 0 . astfel că elementul 1 adunat cu el însuşi de m ori dă elementul zero al lui F. Este uşor de verificat relaţia: k (m + n) = k (m) + k (n) pentru orice numere întregi m şi n. Numărul prim p care generează subgrupul Ker k al lui Z se numeşte caracteristica lui F. Proprietăţi ale corpului Gf 10.1. sunt acelea în care Ker k = {0} . Numărul elementelor unui corp finit 10. Numărul n trebuie să fie un număr prim. 0 < u < n. adică funcţia k este un morfism de la grupul aditiv (Z. adică funcţia k este un monomorfism. B) Corpuri de caracteristică nenulă sunt acelea pentru care subgrupul Ker k ≠ {0} . considerând funcţia k : Z → F . generat de un număr natural n. C sunt din această categorie. deoarece dacă n = u ⋅ v. k(n) este rezultatul adunării lui 1 cu el însuşi de n ori dacă n este număr natural strict pozitiv şi rezultatul adunării lui –1 cu el însuşi de –n ori dacă n este strict negativ. Caracteristica unui corp 10. A) Corpuri de caracteristică nulă. Extinderea unui corp finit 10.

corpul F de caracteristica p este finit. deducem că numărul p n al elementelor lui F este o putere d a numărului p m al elementelor lui k. de unde rezultă n = md. Aşadar. xn peste Zp. Imaginea morfismului k este în acest caz izomorfă cu grupul factor Z/pZ. pe care-l notăm Zp. având q = p n elemente. 10. Acesta este cel mai mic subcorp al lui F şi se numeşte subcorpul prim al lui F. Dar ţinând seamă că F are structură de spaţiu vectorial peste k. numită congruenţa modulo f. corpul Zp este corp de caracteristică p. ca subcorp. Polinomul f defineşte o relaţie de echivalenţă în mulţimea Z p [ x] a tuturor polinoamelor cu coeficienţi în Z p . un astfel de corp F.…. care este Z p în cazul când caracteristica lui F este numărul prim p. putem spune câte elemente poate să aibă orice subcorp k al corpului F. în care d este dimensiunea lui F peste k. f = x n + a1x n −1 + . Fireşte. x2. astfel încât k va avea p m elemente. + an −1x + an Considerăm un polinom având coeficienţii în corpul comutativ Z p . Rezultă că numărul elementelor unui corp finit de caracteristică p este de forma pn. orice corp finit F este spaţiu vectorial peste subcorpul său prim. în care n este un număr natural nenul. adică grupul claselor modulo p. Obişnuim să identificăm acest corp cu imaginea morfismului. în care m este un divizor al lui n.parte. Dacă în plus. cu m ≤ n . dacă F are p n elemente. în care n este un număr natural nenul. efectiv există. El are şi structură de inel care este corp. şi anume: u . spunând că F conţine.. Folosind acelaşi principiu. p n = ( p m ) = p md . corpul Zp. Fireşte. d În concluzie.3 Extinderea unui corp finit Am arătat că orice corp finit de caracteristică p are q = p n elemente. 10.2 Numărul elementelor unui corp finit Pentru orice subcorp k ⊂ F al corpului F se poate considera în mod natural structura de spaţiu vectorial a lui F peste corpul k. orice număr natural m. Vom arăta că pentru orice număr natural n. În particular. atunci el va avea o bază finită: x1. pentru fiecare număr prim p. adică m este un divizor al lui n. dacă p este caracteristica lui F. atunci tot p va fi şi caracteristica lui k.. atunci orice subcorp k al lui F va avea p m elemente. v ∈ Z p [ x] sunt congruente modulo f dacă diferenţa u – v este divizibilă cu f . având deci p n elemente. pentru care k (m) = 0 este un multiplu al lui p deoarece subgrupul Ker k este generat de p.

. în care se găseşte câte un reprezentant şi numai unul al fiecărei clase. Fiecare clasă este formată din polinoame congruente între ele modulo f. Notăm G f mulţimea care are ca elemente aceste clase de congruenţă. înmulţirea este distributivă faţă de adunare. Reamintim că în cazul mulţimii Z n a claselor de congruenţă modulo n.. în care egalitatea acestor mulţimi trebuie citită în sensul că fiecare clasă de polinoame (element din G f ) se identifică cu reprezentantul său din mulţimea de polinoame de grad cel mult n – 1. polinomul nul (care reprezintă clasa tuturor polinoamelor divizibile cu f ) are efect nul faţă de adunare.…. f ) ⇔ f (u = v) . Se adună. + α n −1θn −1. O situaţie similară întâlnim şi în cazul inelului G f . . TEOREMĂ Inelul G f este corp dacă şi numai dacă f este polinom ireductibil. 1. iar simetricul faţă de adunare al clasei reprezentate de polinomul u este clasa reprezentată de polinomul –u. Aceste operaţii îndeplinesc condiţiile cerute de structura de inel comutativ: sunt amândouă asociative şi comutative. Polinomul u = 1 (α 0 = 1.u = v(mod. Ca urmare... care va fi un polinom de gradul cel mult n – 1 în simbolul θ. Acest rest nu se schimbă dacă se înlocuieşte polinomul g cu altul din aceeaşi clasă cu el. La fel ca şi în Z n clasele de polinoame se pot aduna şi înmulţi şi pentru aceasta ne servim de polinoame ce reprezintă clasele respective. Se verifică uşor că aceasta este o relaţie de echivalenţă. αi ∈ Z p } . respectiv se înmulţesc polinoamele ce reprezintă clasele respective şi se reţine din rezultat restul împărţirii la f. n – 1}. α1 = α 2 = . Analog. şi pentru mulţimea G f a claselor de congruenţă de polinoame modulo f considerăm mulţimea formată din polinoamele de grad cel mult n – 1 (n fiind gradul lui f ) şi identificăm mulţimea G f de clase cu mulţimea acestor polinoame: G f = {u = α 0 + α1θ + . Dacă g este un polinom al clasei. se consideră mulţimea de numere {0. 2. mulţimea Z p [ x] a polinoamelor cu coeficienţi în Z p se împarte în clase de echivalenţă numite clase de congruenţă modulo f. atunci reprezentantul său de gradul cel mult n – 1 este restul împărţirii lui g la f. = α n −1 = 0) reprezintă clasa care are efect nul pentru operaţia de înmulţire. Reamintim că inelul Z n al claselor de congruenţă modulo n este corp dacă şi numai dacă n este număr prim.

Înseamnă că u (θ) şi v(θ) sunt divizori ai lui θ în inelul G f şi deci acest inel nu este corp. θ p . presupunem că f este ireductibil şi fie u (θ) = α 0 + α1θ + . unde ( f ( x). deci u (θ) şi v(θ) reprezintă două clase. θ p rădăcini ale lui f. Numărul elementelor lui G f este q = p n . deoarece restul împărţirii lui u ( x)v( x) = f ( x) la f ( x) este nul. u ( x)) înseamnă cel mai mare divizor comun al polinoamelor f ( x ) şi u ( x) . AUTOMORFISMELE LUI FROBENIUS: Funcţia ϕ : G f → G f . atunci f ( x) = u ( x)v( x) . Deoarece f este ireductibil rezultă că ( f ( x).. Celelalte rădăcini sunt: θ p . ambele nenule.4 Proprietăţi ale corpului Gf TEOREMĂ Corpul G f are următoarele proprietăţi: 1... + α n −1θn −1 nenul (fiind şi de grad strict mai mic decât n va reprezenta o clasă nenulă). Elementul u = θ al corpului G f este o rădăcină a lui f. ϕ3 . θ p . 3. adică automorfismele ϕ.DEMONSTRAŢIE Dacă f nu este ireductibil. 4. Înlocuind în această relaţie pe x cu θ. în care putem presupune că gradul lui a ( x) este strict mai mic decât n (înlocuind.. n ϕ(u ) = u p este un automorfism al corpului G f care lasă pe loc elementele lui Z p şi numai pe acestea. Ordinul acestui automorfism în grupul automorfismelor lui G f este n. în care u şi v sunt polinoame de grad cuprins între 1 şi n – 1. 2 3 n −1 (θ p n = θ ) şi deci G f conţine toate cele n . ceea ce înseamnă că elementul nenul u (θ) ∈ G f are ca invers pe a (θ) . QED. u ( x)) = 1 .. element din G f . 10. Produsul u (θ) ⋅ v(θ) este egal cu zero. Reciproc. 2. Folosind algoritmul lui Euclid pentru polinoame se pot găsi polinoamele a ( x) şi b( x) astfel încât: a ( x)u ( x) + b( x) f ( x) = 1 . eventual pe a ( x) cu restul împărţirii lui a( x) la f ( x) şi se modifică corespunzător b( x) ). ϕ2 .. obţinem: a (θ) ⋅ u (θ) = 1..... ϕn = Id sunt distincte între ele. Corpul G f este constituit din rădăcinile polinomului Pn ( x) = x p − x .

conform teoremei lui Lagrange. 3. Într-adevăr. polinomul Pn de gradul p n nu poate avea mai mult decât p n rădăcini. Aşadar numărul p n − 1 este multiplu al ordinului oricărui element u ≠ 0. n Rezultă că toate cele p n elemente ale corpului G f (inclusiv elementul nul) sunt rădăcini ale polinomului x( x p −1 − 1) = x p − x = Pn ( x) . Acest sistem de vectori este şi liniar independent. a elementelor: 1. ordinul său este un divizor al ordinului p n − 1 al acestui grup. deoarece derivata sa Pn′ ( x) = p n x p −1 − 1 = −1 nu are nici o rădăcină. Rădăcinile acestui polinom sunt distincte. n n Pe de altă parte. Grupul multiplicativ G* f al lui G f având p − 1 elemente rezultă că pentru orice element u ≠ 0 al acestui grup. Corpul G f conţinând subcorpul Z p (format din polinoamele de grad zero în θ) are structură de spaţiu vectorial peste Z p . Deci aceste n elemente constituie un sistem de generatori ai spaţiului vectorial G f .în Z p . corpul G f este constituit din mulţimea rădăcinilor polinomului Pn ( x) . cu coeficienţii în Z p . Aceasta înseamnă că toate cele p n − 1 elemente nenule ale corpului n G f sunt rădăcini ale polinomului x p −1 −1.. + α n −1θn −1 .. Să observăm mai întâi că pentru orice elemente u şi v din G f avem: (u + v) p = u p + v p ..( p − k + 1) k! . deoarece orice combinaţie liniară a lor. dimensiunea lui G f ca spaţiu vectorial peste Z p este n.DEMONSTRAŢIE 1. Fiecare element din G f are forma: u = α 0 + α1θ + . de unde rezultă că numărul elementelor lui G f este q = p n . p −1 (u + v) = u + v + p p p ∑ k =1 k p−k k Cp u v ... n 2.. Prin urmare. adică este combinaţie liniară. θn −1 ale lui G f .nu toţi nuli . Deci.. θ. adică: up n −1 = 1 . θ2 .. iar C k p = p ( p − 1)( p − 2 ) . cu coeficienţi . Rădăcinile multiple ale lui Pn ( x) trebuie să fie rădăcini ale derivatei sale. este un element nenul al lui G f .

. 1 ≤ i < j ≤ n. deoarece produsul k! nu este divizibil cu p. De remarcat că relaţia (u + v) p = u p + v p este valabilă în orice corp de caracteristică p. se poate arăta că orice endomorfism nenul al unui corp finit este un automorfism). Pe de altă parte. ordinul automorfismului φ este n. (u − v) p = 0 ⇒ u − v = 0 ⇒ u = v . atunci ϕ j −i = Id . (De fapt. Deci.. ϕ3 . adică automorfismele ϕ. iar aceasta înseamnă că ridicarea la puterea p este un endomorfism nu numai pentru operaţia de înmulţire (deci pentru grupul multiplicativ G* f al corpului)... Prin urmare. ϕn (u ) = u ⇔ u p = u . ϕn sunt distincte. Dacă ϕi = ϕ j . Fie u un element al corpului G f care este rădăcină a polinomului f adică f (u ) = 0 . Elementele subcorpului Z p al lui G f îndeplinesc această condiţie. vom avea: ϕr (u ) = u. deoarece este injectiv. El se numeşte automorfismul lui Frobenius. deci este un endomorfism al corpului. 4.este divizibil cu p (caracteristica corpului G f ). 1 ≤ i < j ≤ n. Altele nu mai pot fi deoarece polinomul x p − x nu poate avea mai mult decât p rădăcini. adică ϕn = Id . Într-adevăr. + an −1u + an = n r r ( ) p = = (u p )n + a1 (u p ) n −1 + . ∀u ∈ G f ⇔ u p = u. Acest endomorfism este automorfism. Elementele care nu se schimbă prin acest automorfism. Notăm φ acest automorfism.. . ceea ce înseamnă u p = u sunt rădăcini ale polinomului x p − x . + an −1u p + an = f (u p ) adică u p este rădăcină a lui f... nu este posibil ca ϕi = ϕ j .. ϕ2 . adică toate cele p n elemente ale lui G f sunt rădăcini ale polinomului x p − x care are gradul strict mai mic decât p n . Rezultă: 0 = [ f (u )] = u n + a1u n −1 + . Ca urmare. iar această din urmă egalitate este îndeplinită de toate elementele lui G f . ci şi pentru grupul aditiv. ∀u ∈ G f . Aşadar dacă u este rădăcină a lui f. + an −1u + an p p p p = u np + a1pu ( n −1) p + . atunci şi u p este rădăcină a lui f şi acest lucru este valabil pentru orice polinom cu coeficienţii în Z p . adică cele care au proprietatea ϕ(u ) = u . toţi termenii binomului lui Newton sunt nuli în afară de cei pentru care k = 0 şi k = p.. Notând r = j − i < n ..

θ p .. sunt rădăcini ale lui f. Vom arăta că acest lucru este valabil pentru orice polinom ireductibil al cărui grad este un divizor d al lui n.. de gradul d.. + α n −1θn −1 ∈ G f avem: ϕr (u ) = ϕr ( α 0 + α1θ + .. Evident.. elementele lui G f sunt toate rădăcini ale polinomului Pn ( x) = x p − x . în care d este un divizor al lui n. Acest lucru este valabil pentru orice polinom ireductibil de gradul n cu coeficienţii în Z p . divide polinomul Pn . deoarece u p = u pentru orice element u al lui G f ...... DEMONSTRAŢIE Am arătat mai înainte că orice polinom ireductibil de gradul n cu coeficienţii în Z p . iar pe de altă parte. θ p . Deci g divide Pn . QED. unde am notat k = 1 + p d + p 2 d + . + p ( n −1) d ) = ( p d − 1) k . Dacă g este polinom ireductibil de gradul d (având coeficienţii în Z p ).θ p .. atunci g divide Pd care la rândul lui divide Pn . Aşadar polinomul f are n rădăcini în G f . ceea ce nu este adevărat. dacă n = dm.. ceea ce înseamnă că pentru orice u = α 0 + α1θ + α 2θ2 + . Rezultă: Pn ( x) = x p − 1 = x ( p = (xp d n d n −1) k −1 = d −1 − 1)(1 + x p −1 + x( p d −1)2 + x( p d −1)3 + . cu coeficienţi în Z p . + p ( n −1) d ... . + x ( p d −1)( k −1) ). un = θ p = θ sunt distincte. notând r = j − i < n am avea: ϕi (θ) = ϕ j (θ) ⇔ ϕr (θ) = θ . adică polinomul Pd divide polinomul Pn oricare ar fi divizorul d al lui n. + α n −1ϕr ( θn −1 ) = = α 0 + α1θ + α 2θ2 + .. TEOREMĂ n 2 Pornind de la faptul că u = θ este rădăcină a lui f deducem că 3 n n 2 3 n Factorii ireductibili ai polinomului Pn ( x) = x p − x sunt toate polinoamele ireductibile. atunci: p n − 1 = p nd − 1 = ( p d − 1)(1 + p d + p 2 d + . Într-adevăr. + α n −1θn −1 ) = = α 0 + α1ϕr (θ) + α 2ϕr ( θ2 ) + .. dacă ar fi ui = u j ... u2 = θ p . Într-adevăr. + α n −1θn −1 = u ⇔ ϕr = Id ... θ p = θ . u3 = θ p . r < n. 1 ≤ i < j ≤ n.. Rezultă că polinomul Pn este divizibil prin polinomul f. Rădăcinile u1 = θ p .

Fie µ una din rădăcinile lui g.Reciproc. care divide polinomul Pn . fie g un polinom ireductibil de gradul m cu coeficienţi în Z p . . Deoarece toate rădăcinile lui Pn sunt în G f rezultă că rădăcinile lui g sunt în G f .

este produsul tuturor polinoamelor ireductibile de gradul d în care d parcurge mulţimea divizorilor lui n. 10. Corpul Fq are q = p n elemente care sunt rădăcinile polinomului Pn ( x) = x p − x .Mulţimea: Gg = v = α 0 + α1μ + α 2μ 2 + . Submulţimea G f = u = α 0 + α1θ + α 2θ2 + . deoarece Pn este divizibil cu f. identificăm un corp finit prin precizarea numărului q al elementelor sale. Se obţine deci următoarea formulă de n ∑ dn recurenţă: ⎞ 1⎛ n ⎜ Nn = p − d ⋅ Nd ⎟ . Fie θ una din rădăcinile lui f. DEMONSTRAŢIE Într-adevăr. Acesta. QED. Evident. CONSECINŢĂ Orice corp având q = p n elemente este izomorf cu G f . + α n −1θn −1... de caracteristică p. la rândul său. pe care-l identificăm cu Z p . + α m −1μ m −1. Pentru un divizor d. produsul polinoamelor ireductibile de gradul d are gradul d ⋅ N d . p n = d ⋅ N d . n⎜ ⎟ d n. conţine un corp izomorf cu Z p . Deoarece nu există două corpuri neizomorfe având acelaşi număr q = p n de elemente.. printre care se află şi rădăcinile lui f. d < n ⎝ ⎠ ∑ .5 Formula de recurenţă pentru calcularea numărului de polinoame ireductibile cu coeficienţi în Zp Notăm N n numărul polinoamelor ireductibile de gradul n având coeficienţii în corpul Z p . corpul F. având p m elemente.. deci G f = F . Rezultă atunci că m divide n. având tot q = p n elemente ca şi F. corpul F este constituit din rădăcinile polinomului Pn . αi ∈ Z p { } a lui F este un subcorp. αi ∈ Z p { } este un subcorp al lui G f . iar n este un număr natural nenul şi p un număr prim. Aşadar. adică obişnuim să notăm Fq un corp finit în care q = p n .

iar numărul polinoamelor ireductibile cu coeficienţii în Z p de gradul unu este p. Deci: pn − p Nn = . atunci singurul divizor al lui n strict mai mic decât n este d = 1 . dacă n este un număr prim.În particular. n .

p) are soluţii.p) Se obişnuieşte ca rezolvarea ecuaţiei x 2 = a să se descompună în două probleme distincte: 1) stabilirea faptului dacă are sau nu soluţii. În schimb. problema a doua este echivalentă. chiar şi pentru un număr de forma n = pq (ştiind că este de această formă dar fără a se cunoaşte numerele prime p şi q) nu se cunosc algoritme polinomiale pentru nici una din cele două probleme. Algoritmul de rezolvare a ecuaţiei x2=a(mod. dacă n este un multiplu al lui p.1. Mai mult. p ) nu are soluţii. Dacă n = p este un număr prim atunci. Aceste algoritme se pot aplica şi în cazul corpurilor finite. În continuare ne vom ocupa de rezolvarea celor două probleme pentru cazul când n = p este un număr prim. Problema existenţei rădăcinii pătrate modulo n 11. dispunem de algoritme polinomiale pentru problema rezolvării ambelor probleme.1 Simbolul lui Lagrange 11. 2) găsirea soluţiilor în cazul când ştim că acestea există. dacă n nu este multiplu al lui p şi ecuaţia x 2 = n(mod. Simbolul ⎛n⎞ lui Lagrange se notează ⎜ ⎟ şi ia următoarele valori: ⎝ p⎠ – zero. 11. cu aflarea factorilor primi p şi q. . dacă n nu este multiplu al lui p şi ecuaţia x 2 = n(mod.2. proprietăţi Fie p un număr prim impar (p ≠ 2) şi n un număr întreg oarecare. polinomial. precum şi inelelor claselor de resturi pentru care grupul unităţilor este ciclic. aşa cum vom arăta. – unu.3.1.MODULUL 11 RĂDĂCINA PĂTRATĂ ÎNTR-UN INEL DE CLASE DE RESTURI 11. Simbolul lui Lagrange 11. – minus unu.1 Definiţii.

evident. = ( g h ) p −1 = 1(mod. în acest caz. ⎛n⎞ Să observăm mai întâi că simbolul lui Lagrange. ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ PROPOZIŢIE ⎛n⎞ ⎜ p⎟=n ⎝ ⎠ DEMONSTRAŢIE p −1 2 (mod. dacă m = n(mod. p −1 n 2 p −1 n 2 este şi anume: x = gh şi deci ⎛n⎞ ⎜ ⎟ = 1. p) are sau nu soluţii. În cazul că ecuaţia are soluţii se mai spune că n este un pătrat modulo p. atunci x 2 = g 2 r = g 2 h +1 (mod . p. Mai precis. p ) . prin definiţie egal cu zero. Deci se verifică relaţia din enunţ în acest caz. ⎝ p⎠ Pe de altă parte. de unde ar rezulta că p − 1 divide diferenţa . Membrul stâng este. p) din teorema lui Fermat. deci membrul drept este egal cu zero. ⎜ ⎟ .O serie de proprietăţi ale simbolului lui Lagrange conduc la elaborarea unui algoritm polinomial pentru a stabili dacă ecuaţia x 2 = n(mod. Notăm tot g numărul cuprins între zero şi p − 1 care reprezintă clasa g. atunci ecuaţia x 2 = n = g 2 h (mod. p ) nu poate avea soluţie pentru că dacă x = g r ar fi o astfel de soluţie. Dacă n nu este multiplu de p să ţinem seamă că grupul Z * p este ciclic şi fie g un generator al acestui grup. Din definiţia generatorului rezultă că există un număr 1 ≤ k ≤ p – 1 astfel încât n = g k (mod. p ) . Dacă numărul k este par. p ) . atunci ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . Dacă numărul k = 2h + 1 este impar. nu depinde decât ⎝ p⎠ ⎛m⎞ ⎛ n ⎞ de clasa modulo p a lui n. p) . p −1 este un număr întreg. k = 2h. Remarcăm mai întâi că exponentul şi el multiplu de Dacă n este un multiplu al lui p atunci. deoarece 2 numărul prim p este impar (prin definiţia simbolului lui Lagrange se exclude cazul numărului prim p = 2). p ) are o soluţie. atunci ecuaţia x 2 = n(mod.

p −1 n 2 =g (2 h +1) p −1 2 =g h ( p −1) g p −1 2 =g p −1 2 = −1(mod. deoarece ( p − 1) / 2 este strict mai ⎛ m⋅n ⎞ Într-adevăr. Dar acest lucru nu este posibil deoarece numerele p − 1 şi 2r sunt ⎛n⎞ pare. în care t este un număr impar şi să reducem problema calculului simbolului lui Lagrange la cazul când n = t este un număr impar. ⎝ p⎠ Pe de altă parte. p) .2 Simbolul lui Lagrange pentru n=2 Prin teorema anterioară se reduce calculul simbolului lui Lagrange al unui număr n presupus foarte mare la simbolurile Lagrange ale factorilor lui n care sunt mai mici. Primul pas în aplicarea acestui principiu este să considerăm descompunerea n = 2s t . iar 2h − 1 este impar. deoarece este produsul a două * numere pare consecutive (deoarece p este impar). DEMONSTRAŢIE * Grupul Fp al unităţilor corpului Fp 2 este ciclic şi are ordinul 2 p 2 − 1 = ( p − 1)( p + 1) care este divizibil cu 8. Fie ω un generator al acestui subgrup. Pe de altă parte. iar g mic decât p − 1 . ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ 11. dar ω4 = −1.1. Ultima egalitate se bazează pe faptul că ecuaţia x 2 = 1 în corpul Z p are numai soluţiile x = 1 şi x = −1 . p ) . Deci ⎜ ⎟ = −1 . p ) . ⎜ ⎟ = ( m ⋅ n) p ⎝ ⎠ p −1 2 = p −1 m 2 p −1 ⋅n 2 ⎛m⎞ ⎛ n ⎞ = ⎜ ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ (mod. TEOREMĂ ⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = (−1) ⎝ ⎠ P 2 −1 8 . Pentru aceasta trebuie ştiut simbolul lui Lagrange al lui n = 2. ⎝ p ⎠ ⎝ p⎠ ⎝ p⎠ p −1 2 ≠ 1(mod. Avem: ω8 = 1 . QED CONSECINŢĂ ⎛ m⋅n ⎞ ⎛ m ⎞ ⎛ m ⎞ Oricare ar fi numerele întrege m şi n avem: ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⋅⎜ ⎟ . notăm: . Înseamnă că grupul ciclic Fp 2 conţine un singur subgrup ciclic de ordinul 8.2r − (2h − 1) .

deoarece ω = −1 şi ω6 = ω4ω2 = −ω2 . 3 2 4 6 4 de unde rezultă: G 2 = ⎡ ⎣2 ( ω − ω )⎤ ⎦ = 4 ( ω − 2ω + ω ) = 8 . ( j 2 −1) ⎤ ⎡ = ⎢(−1) 8 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ ⎦ ( j 2 −1) = (−1) 8 Egalitatea f ( p ) ⋅ f ( pj ) = f ( j ) este evident adevărată şi când j este un număr par. Folosind iarăşi faptul că Fp 2 are caracteristica p şi că [ f ( j )] p = f ( j ). iar p −1 2 2 unde am ţinut seamă că Fp 2 are caracteristica p şi deci 2 în Fp 2 . Observăm că f ( j ) depinde numai de clasa modulo 8 a lui j şi la fel şi ω j . f (n) = ⎨ n 2 −1 8 . obţinem: ⎡ 7 ⎤ Gp = ⎢ f ( j )ω j ⎥ = ⎢ ⎥ ⎣ j =0 ⎦ p 7 7 ∑ ∑ j =0 f ( j )ω pj = ∑ f ( p) f ( pj)ω pj = j =0 = f ( p) ∑ f ( pj )ω pj = f ( p) ⋅ G. ⎪ . dacă n este impar ⎪ ⎩(−1) ∑ f ( j ) ω j ∈ Fp j =0 7 2 . ∀j . Putem explicita suma G: G = f (1)ω + f (3)ω3 + f (5)ω5 + f (7)ω7 = ω − ω3 − (−ω) + ( −ω3 ) = 2 ( ω − ω3 ) . ⎝ p⎠ = 1 . p −1 ⎛2⎞ =⎜ ⎟ ⎝ p⎠ Observăm că pentru orice număr natural impar j avem: f ( p ) ⋅ f ( pj ) p 2 −1 p 2 j 2 −1 = (−1) 8 (−1) 8 p 2 ( j 2 −1) = (−1) 8 p 2 j 2 −1 p 2 −1 − 8 = (−1) 8 p2 = = f ( j ). Ca urmare.dacă n este par ⎧0. j =0 7 .G= f : Z → {0. −1}. Prin urmare. indicele de sumare din expresia lui G parcurge de fapt mulţimea celor 8 clase de congruenţă modulo 8.1. 2 G = (G p 2 ) p −1 2 G p −1 =8 2 G =2 p −1 p −1 2 2 G = p −1 2 2 G ⎛2⎞ = ⎜ ⎟G .

după teorema lui Dirichlét. p = 4k − 1 adică –1 este un pătrat modulo p dacă şi numai dacă p = 1(mod. Deoarece. atunci: ⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = (−1) ⎝ ⎠ p 2 −1 2 p 2 −1 ⎞ = (−1) 2 64 k 2 ± 24 k + 9 −1 8 = (−1) = −1 .4) . Comparând cele două expresii ale lui obţinem: Gp. rezultă că luând la întâmplare un număr prim p sunt şanse egale ca ecuaţia x 2 + 1 = 0 să aibă sau să nu aibă soluţii modulo p. la fel face şi pj. sunt şanse egale ca 2 să fie sau să nu fie un pătrat modulo p. dacă p = 8k ± 3 . obţinem următoarea schemă care caracterizează cele patru clase impare modulo 8: p 8k + 1 8k – 1 8k – 3 8k + 3 ⎛2⎞ ⎜ p⎟ ⎝ ⎠ 1 1 –1 –1 ⎛ −1 ⎞ ⎜ p⎟ ⎝ ⎠ 1 –1 1 –1 . iar 64 k 2 ±116 k +1−1 8 = (−1) = 1. numerele prime sunt egal repartizate în clasele modulo n (prime cu n). Ţinând seamă de rezultatul anterior privind simbolul lui Lagrange al lui 2. atunci: ⎜ ⎟ ⎝ p⎠ dacă p = 8k ± 1 . rezultă că pentru un număr prim p luat la întâmplare. respectiv ca polinomul x 2 + 1 să fie sau să nu fie reductibil.unde am ţinut seamă că atunci când j parcurge cele opt clase modulo opt. p = 4k + 1 ⎛ −1 ⎞ O altă consecinţă a teoremei este: ⎜ ⎟ = (−1) 2 = ⎨ ⎝ p⎠ ⎩−1. ⎛2⎞ ⎜ p ⎟ = f ( p ) = (−1) ⎝ ⎠ p 2 −1 2 . p −1 ⎧1. Invocând iarăşi teorema lui Dirichlét.8) . ⎛2 Într-adevăr. QED CONSECINŢĂ Numărul 2 este un pătrat modulo p dacă şi numai dacă p = ±1(mod. deoarece p este prim cu modulul 8.

i se adjuncţionează rădăcina i a polinomului ireductibil f = x 2 + 1. aşa cum se notează simbolul imaginar din corpul numerelor complexe. Este vorba aici nu numai de o asemănare formală a lui Fp 2 = Z p [i] cu Z [i] .1.. p⋅Z p⋅Z ⊂ Z → 11.11. adică acela în care ecuaţia x 2 + 1 = 0 nu are soluţii în Z p . θ2 = −1 . 19. grupului factor obţinut. β∈ Z p .1. deoarece . i 2 = −1 = Z p + i ⋅ Z p = Z p [i] . dacă n = q1 descompunerea lui n în factori primi (impari) atunci. adică G f se obţine factorizând mai întâi grupul Z prin subgrupul pZ iar apoi. 7. α. 23. Schema celor două căi este deci următoarea: { } Z = Z p → G f = Z p + Z p ⋅ i = Z p [i] p⋅Z Z + Z ⋅i p ⋅ Z ⊂ Z → Z [i] = Z + Z ⋅ i → = Z p + Z p ⋅ i = Z p [i]. 11.. β∈ Z p . Mai departe. având şi structură de corp. Printre acestea se află: 3.3 Corpuri gaussiene În continuare să considerăm cazul p = 4k − 1. { } Este normal ca în loc de θ să scriem i. adică Fp 2 se reprezintă la fel ca inelul întregilor lui Gauss: Z [i] = Z + Z ⋅ i ⊂ C cu deosebirea că în loc de Z se ia Z p în care p este de forma 4k − 1 . 31.qs este număr natural impar mai mic decât p. Deci: Fp 2 = u = α + β ⋅ i.4 Teorema reciprocităţii ⎛n⎞ Teoremele anterioare reduc calculul lui ⎜ ⎟ la cazul când n este un ⎝ p⎠ r1 r2 rs q2 .… Deoarece polinomul f = x 2 + 1 nu are rădăcini în Z p înseamnă că acest polinom este ireductibil şi corpul Fp 2 se poate realiza ca fiind corpul claselor de polinoame cu coeficienţi în Z p modulo f : Fp 2 = G f = u = α + βθ. dar primul se obţine din al doilea în felul următor: grupul pZ este subgrup al lui Z [i] . Realizarea corpului Fp 2 ca G f diferă de acesta prin inversarea ordinii operaţiilor (de adjuncţionare a lui i şi de factorizare). α. iar grupul factor este izomorf cu Z p [i] = Fp 2 .

problema calculului lui ⎜ p ⎟ se reduce la calcul ⎝ ⎠ ⎝ p⎠ ⎝ p ⎠ ⎝ p ⎠ ⎝ p⎠ ⎛q⎞ simbolurilor de forma ⎜ ⎟ . dacă în suma G indicele j se înlocuieşte cu jk în care k este un număr prim cu q. luând k = −1 . Notăm: G= ξ j ∈ Fp ⎟ ∑⎜ ⎝q⎠ j =0 2 q −1 ⎛ j⎞ m . în care q este factor prim impar mai mic decât p.q) . ⎟ ∑⎜ ⎝ q ⎠ j =0 q −1 q −1 = (−1) 2 q . atunci se va schimba numai ordinea termenilor în G şi nu suma G însăşi. Vom demonstra egalitatea: G Remarcăm mai întâi că în expresia lui G fiecare termen rămâne neschimbat dacă j se înlocuieşte cu un număr congruent cu j modulo q.⎜ ⎟ . Transformarea j → jk este o bijecţie a lui Z q dacă numărul k nu reprezintă clasa nulă a lui Z p . În particular. Deoarece q este un divizor al lui p m − 1 . adică ξ.. Pe de altă parte. ⎝q⎠ DEMONSTRAŢIE Potrivit teoremei. având în vedere teorema lui Fermat. ⎝ p⎠ Este avantajos dacă se schimbă p cu q. ξ = 1 sunt rădăcinile ecuaţiei x q − 1 = 0 . deoarece atunci numărul p se poate înlocui cu restul împărţirii sale la q. obţinem: G= ξ− j . r r r TEOREMĂ ⎛q⎞ ⎜ ⎟ = (−1) ⎝ p⎠ ( p −1)( q −1) 4 ⎛ p⎞ ⎜ ⎟. ξ . ⎛−j⎞ Să mai remarcăm faptul că termenul lui G corespunzător lui j = 0 este nul. ξ .. Fie m un număr natural nenul astfel încât p m = 1(mod. De exemplu.⎛n⎞ ⎛ n ⎞ ⎛ q1 ⎞ 1 ⎛ q2 ⎞ 2 ⎛ qs ⎞ s ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ .. Fie * 2 3 q ξ ∈ Fp m un generator al acestui grup. cele două simboluri sunt egale cu excepţia cazului când numerele p şi q sunt amândouă de forma 4k − 1 ... se poate lua m = q − 1 . . rezultă că acest grup conţine un subgrup bine determinat de ordinul q.. care este ordinul grupului ciclic * Fp m . Această posibilitate este afirmată de teorema care urmează.

2. Reintroducerea în sumă a valorii k = 0 nu are nici un efect. deoarece Indicele lui Lagrange al lui zero este nul. Deci. este nulă. Pe de altă parte. care. sub semnul sumă se va obţine suma tuturor celor q rădăcini ale polinomului x q − 1 . Deci: ∑ q −1 ∑ q −1 ⎛ −1 ⎞ ⎛ k ⎞ G = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ j (1− k ) . atunci când j parcurge valorile 0. QED. 1. ⎝ p⎠ iar pe de altă parte: ⎛ j ⎞ pj G = ⎜ q ⎟ξ = j =0 ⎝ ⎠ p ∑ q −1 ∑ q −1 ⎛ p 2 j ⎞ pj ⎛ p ⎞ q −1 ⎛ pj ⎞ pj ⎛ p ⎞ ⎜ ⎜ q ⎟ ⎟ξ = ⎜ q ⎟ ⎜ q ⎟ ξ = ⎜ q ⎟G . . pe de o parte: G = p ( ) p −1 2 2 G G = p −1 q − 1 ⎡ ⎤ 2 2 ⎢(−1) q ⎥ G ⎢ ⎣ ⎥ ⎦ ( p −1)( q −1) 4 = (−1) ⎛q⎞ ⎜ ⎟G . unde ⎝ q ⎠⎝ q ⎠ j = 0 exponentul j (1 − k ) va parcurge toate cele q clase modulo q.…. pentru j = 0 suma ⎛ −1 ⎞ ⎛ k ⎞ ⎛ −1 ⎞ ⎛k⎞ devine: ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ j = ⎜ ⎟ ξ j ⎜ ⎟ = 0 . după prima formulă a lui Viète.Deci: ⎡ q −1 ⎛ j ⎞ ⎤ ⎡ q −1 ⎛ −k ⎞ ⎤ q −1 ⎛ j ⎞ j ⎛ q −1 ⎛ − jk ⎞ − jk ⎞ j −k = G = GG = ⎢ ⎜ ⎟ ξ ⎥ ⋅ ⎢ ⎜ ⎟ξ ⎥ = ⎜ q ⎟ξ ⎜ ⎜ q ⎟ξ ⎟ ⎜ ⎟ q q ⎢ ⎥ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎢ k =1 ⎥ j =1 ⎦ ⎝ k =1 ⎠ ⎣ j =1 ⎦ ⎣ 2 ∑ ∑ ∑ ∑ ⎛ j ⎞ j ⎛ − jk ⎞ − jk = ⎜ ⎟ξ ⎜ ⎟ξ = q q ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ j =1 k =1 ∑ q −1 ∑ q −1 ∑∑ q −1 q −1 ⎛ − j 2 k ⎞ j (1− k ) ⎛ −1 ⎞ q −1 ⎛ k ⎞ q −1 j (1− k ) =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ξ . q – 1. Deci: 2 2 ∑ q −1 ⎛ −1 ⎞⎛ 1 ⎞ G = ⎜ ⎟⎜ ⎟ ξ j ⋅0 = (−1) ⎝ q ⎠⎝ q ⎠ j = 0 2 ∑ q −1 q −1 2 q. De aici rezultă. ⎝ q ⎠ k =0 ⎝ q ⎠ j =0 2 ∑ q −1 ∑ q −1 ⎛ −1 ⎞⎛ k ⎞ Pentru k ≠ 1 suma G devine: G = ⎜ ⎟⎜ ⎟ ξ j (1− k ) . ⎜ ⎜ q ⎟ ⎟ξ q q ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠ j =1 j =1 k =1 ⎝ k =1 ∑ ∑ unde am ţinut seamă că simbolul lui j 2 este egal cu unu. deoarece jumătate din cele q − 1 ⎝ q ⎠ k =0 ⎝ q ⎠ ⎝ q ⎠ k =1 ⎝ q ⎠ clase nenule modulo q sunt pătrate şi jumătate nu sunt. ⎝ ⎠ j =0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠ j =0 ⎝ ∑ Din cele două evaluări ale lui Gp rezultă egalitatea din enunţ.

atunci simbolul lui Iacobi coincide cu simbolul lui Lagrange.. numai de un test polinomial care rezolvă numai cu o anumită probabilitate problema. pr se 1 2 ⎛ a ⎞ ⎛a⎞ ⎛ a ⎞ ⎛ a ⎞ defineşte: ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ . PROPRIETĂŢI 1.2.. i = 1.. Simbolul lui Iacobi se exprimă în funcţie de simbolurile lui Lagrange. ⎝n⎠ ⎝n⎠ ⎝ pi ⎠ ⎝ pi ⎠ ⎛ ab ⎞ ⎛ a ⎞⎛ b ⎞ 3.n) ⇒ b = a (mod. 2. Simbolul lui Iacobi depinde numai de clasa modulo n a lui a. n −1 11.. . PROPOZIŢIE ⎛2⎞ ⎜ ⎟ = (−1) ⎝n⎠ n 2 −1 8 . r ⇒ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ..1 Simbolul lui Iacobi k1 k2 kr Pentru orice număr întreg a şi un număr natural impar n = p1 p2 . atunci simbolul lui Lagrange şi egalitatea ⎛a⎞ 2 ⎜ ⎟ = a (mod. Dacă numărul a are un factor comun cu n atunci ⎜ ⎟ = 0 . aşa cum vom vedea în continuare. Egalitatea ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ rezultă imediat din definiţie şi din ⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠⎝ n ⎠ proprietăţile simbolului lui Lagrange.⎜ ⎟ ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠ ⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ k k kr numit simbolul lui Iacobi.n) oferă un algoritm polinomial pentru rezolvarea acestei ⎝ p⎠ probleme. în plus.. ecuaţia x 2 = a(mod. deoarece ⎛ b ⎞ ⎛ a ⎞ ⎛b⎞ ⎛a⎞ b = a (mod. ⎛a⎞ 4. în cazul când n = p este un număr prim. atunci dispunem. ⎝n⎠ Urmează alte proprietăţi ale simbolului lui Iacobi a căror demonstraţie nu este imediată. Dacă n nu este prim..2. simplificări substanţiale ale calculării simbolului lui Lagrange. pi ) ⇒ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . Dacă n = p este un număr prim.n) are sau nu are soluţii.2 Problema existenţei rădăcinii pătrate modulo n Aşa cum am menţionat această problemă înseamnă a stabili dacă pentru un număr întreg a dat. Teorema reciprocităţii aduce.. Fireşte.11.

un număr impar. Clasele modulo 8 ale numerelor impare sunt în număr de patru. iar celălalt într-una din clasele ±3 se află într-una din clasele ±3. ⎛ ⎜ ⎟ ⎝n⎠ n 2 −1 2⎞ = (−1) 8 . În sfârşit. PROPOZIŢIE ⎛m⎞ Dacă m şi n sunt numere impare.. Ca = ±1 după cum numărul factorilor pi aflaţi într-una din clasele urmare. n 2 −1 (−1) 8 QED ⎛m⎞ Această propoziţie reduce calculul simbolului lui Iacobi ⎜ ⎟ la cazul ⎝n⎠ când numărul m este. Deci. dacă n = p1 p2 . şi anume: reprezentate de numerele ±1şi ±3. pr în care numerele prime impare nu sunt neapărat distincte. n 2 −1 (−1) 8 . ⎝m⎠ .⎜ ⎟ . rezultă că ⎜ ⎟ = ±1 după cum ⎝n⎠ numărul factorilor pi aflaţi într-una din clasele ±3 este par sau impar. dacă m = 8k + n . Produsul a două numere aflate în clasele ±1 este tot într-una din aceste două clase. atunci: ⎜ ⎟ = (−1) ⎝n⎠ ( m −1)( n −1) 4 ⎛n⎞ ⎜ ⎟.DEMONSTRAŢIE Să observăm mai întâi că membrul drept depinde numai de clasa modulo 8 a numărului impar n. Într-adevăr. este ±1. în care ⎜ ⎟ = ±1 după cum ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ ⎝ pi ⎠ ⎛2⎞ clasa modulo 8 a lui pi este una din clasele ±3.. produsul a două numere aflate în clasele ±3 nu se află în nici una din aceste clase.. Membrul drept din egalitatea de demonstrat. ±3 este par sau impar. după cum clasa lui n modulo 8 este una dintre ±1 sau una dintre ±3.. unul aflat într-una din clasele ±1. ca şi n. ⎛ 2⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ Din egalitatea ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ . atunci clasa modulo 8 a lui n este produsul claselor modulo 8 ale celor r factori. Pe de altă parte. atunci: m 2 − 1 (8k + n) 2 − 1 64k 2 + 16kn + n 2 − 1 = = = 8 8 8 n2 − 1 = 2(4k 2 + kn) + ⇒ (−1) 8 m2 −1 8 n 2 −1 = (−1) 8 . În schimb. ci se află într-una din clasele ±1. Vom arăta că în acest caz numerele a şi n pot să-şi schimbe locul. produsul a două numere.

cât şi numărul factorilor lui n congruenţi cu –1 modulo 4 sunt numere impare. Evident că acest produs este impar dacă şi numai dacă ambii factori sunt impari. ⎛m⎞ ⎛n⎞ ⎜ ⎟ = m ⎜ ⎟ după cum numerele m şi n sunt amândouă congruente cu ⎝n⎠ ⎝m⎠ –1 modulo 4 sau nu.. care poate fi folosit şi pentru calculul simbolului lui Lagrange.… r. în care i ⎜ ⎟ ⎜ pj ⎟ ⎝ ⎠ ia valorile 1. care înseamn ă c ă ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ după cum ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ pj ⎟ p q ⎝ qi ⎠ ⎝ i ⎠ ⎝ j⎠ ⎝ ⎠ numerele impare qi şi p j sunt amândouă în clasa lui –1 modulo 4 sau nu. Avem: ⎜ ⎟ = ⎝n⎠ ∏ i. dar volumul de ⎝ p⎠ calcul este mult mai mare. OBSERVAŢII 1. Una din proprietăţile simbolului lui Lagrange se exprimă prin relaţia: i j ⎛ qi ⎞ ⎛ qi ⎞ ⎛ pj ⎞ ⎛ pj ⎞ 4 m = = (−1) .. care oferă tot un algoritm polinomial. s. Deci.qs . Aceste două propoziţii conduc la un algoritm polinomial de calculare a simbolului lui Iacobi. ( q −1)( p −1) Numărul acestor perechi este produsul dintre numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4 şi numărul factorilor lui n congruenţi cu –1 modulo 4. p ) . 2. Pentru calculul simbolului lui Lagrange dispunem de formula ⎛m⎞ 2 ⎜ ⎟ = m (mod. Fie m = q1q2 . .…. j ⎛ qt ⎞ . pr descompunerile în factori primi nu ⎛m⎞ neapărat distincţi ale numerelor impare m şi n. 2.DEMONSTRAŢIE ⎛n⎞ Membrul drept din relaţia de demonstrat este m ⎜ ⎟ după cum numerele ⎝m⎠ m şi n sunt amândouă în clasa lui –1 modulo 4 sau nu.. QED. adică dacă şi numai dacă atât numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4. n = p1 p2 .. Dar deoarece clasa lui m modulo 4 este produsul claselor factorilor săi înseamnă că m se află în clasa lui –1 modulo 4 dacă şi numai dacă numărul factorilor lui m congruenţi cu –1 modulo 4 este impar. La fel şi pentru n. p −1 ⎛m⎞ ⎛n⎞ Rezultă că ⎜ ⎟ = ± ⎜ ⎟ după cum numărul perechilor de numere prime ⎝n⎠ ⎝m⎠ ( qi . iar j ia valorile 1. p j ) aflate ambele în clasa lui –1 modulo 4 este par sau impar.

deoarece ⎜ ⎟⎜ ⎟ . cât şi atunci când nu este pătrat nici modulo p şi nici modulo q (şi deci nici modulo n). Fireşte. Reciproca nu este ⎜ n ⎟ ⎟=⎜ n ⎝ ⎠⎝ n ⎠ ⎝n⎠ ⎝ ⎠ ⎛m⎞ adevărată. atunci nu putem trage nici o ⎝n⎠ concluzie. Dar nu s-a elaborat până în prezent un algoritm polinomial prin care ⎛m⎞ să se stabilească dacă m este sau nu un pătrat modulo n ştiind că ⎜ ⎟ = 1 . Evident că dacă se cunosc numerele prime p şi q putem afla.p) Prin calcularea simbolului lui Lagrange se presupune că s-a găsit că a este un pătrat modulo p şi ne propunem să-i găsim rădăcinile. m este pătrat modulo n dacă şi numai dacă m este atât ⎛m⎞ ⎛m⎞ ⎛m⎞ pătrat modulo p. unde n este un număr natural impar. atât modulo p cât şi modulo q (deci ⎝n⎠ când este şi pătrat modulo n). ⎜ ⎟ dacă m este sau nu un pătrat ⎝ p⎠ ⎝q⎠ modulo n. 11. Aşadar. . atunci cealaltă este x = – r. evident. Evident. adică p −1 n 2 t +1 a 2 (mod. dacă ⎜ ⎟ = −1 . deoarece p este un număr impar. atunci putem spune cu certitudine că m nu ⎝n⎠ ⎛m⎞ este un pătrat modulo n. Fie s şi t numerele naturale care satisfac egalitatea p − 1 = 2s t . Se ⎝n⎠ crede că această problemă este polinomial echivalentă cu problema descompunerii lui n în factori primi. Rezultă b 2 s −1 = −1(mod. Dacă m este un pătrat modulo n. pe de o parte. prin ⎛m⎞ ⎛m⎞ calcularea simbolurilor lui Lagrange ⎜ ⎟ .2. = −1(mod. dacă x = r este una din rădăcini. p ) . cât şi pătrat modulo q. ⎛ m 2 ⎞ ⎛ m ⎞⎛ m ⎞ ⎛m⎞ atunci. pentru care nu s-a elaborat încă un algoritm polinomial. s ≥ 1. Pe de altă parte. ⎜ ⎟ = 1 ⇔ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎝n⎠ ⎝ p⎠ ⎝q⎠ ⎛m⎞ adică ⎜ ⎟ = 1 atât atunci când m este pătrat.3 Algoritmul de rezolvare a ecuaţiei x2=a(mod. p) şi notăm b = nt (mod.n) . ⎜ ⎟ = 1 . p) . n = pq este produsul a două numere prime impare atunci. Dacă de exemplu. Deci s este cel mai mare exponent al lui 2 care divide p − 1 . Notăm r = Considerăm cunoscut un număr natural n care nu este pătrat modulo p. în care t este un număr impar. p ) şi: (a s −1 −1 2 2 r ) = (a a s −1 −1 t +1 2 ) = p −1 a 2 = 1(mod. Dar dacă ⎜ ⎟ = 1 .

rs astfel că pentru fiecare 2 i = 1. p ) . Şansa ca un număr ales la întâmplare să nu fie pătrat modulo p. astfel că repetarea alegerii lui n se consideră o cale acceptabilă de a găsi unul care să nu fie pătrat modulo p..... adică rs2 = a (mod. este ½. p ) .2. ( ) s −i Va rezulta atunci. în care εi se ia zero sau unu.. OBSERVAŢIE Toate operaţiile algoritmului sunt polinomiale cu excepţia găsirii numărului n care să nu fie un pătrat modulo p. 2 s −i −1 Fie ri +1 = rib 2 εi . QED. pentru s = i că s −1 −1 2 2 a r1 Pentru i = 1 se ia r1 = r care îndeplineşte condiţia ( ) = 1(mod. p) . r2 . Singura metodă cunoscută de a găsi un astfel de număr este să se ia un număr la întâmplare şi să se testeze dacă este sau nu un pătrat modulo p prin calcularea simbolului lui Lagrange.. . p ) . s să avem: a −1ri2 = 1(mod. Dar nu există un algoritm polinomial determinist de găsire a unui număr care să nu fie pătrat modulo p. Avem: ( s − ( i +1) −1 2 2 a ri +1 ) = ( i a −1ri2b 2 εi ) =( s −i −1 s −1 −1 2 2 a ri b 2 εi ) = (−1)εi (−1)εi = 1(mod. p) . = ±1 = (−1)εi (mod..Construim şirul de numere naturale r1. a −1rs2 = 1(mod. p ) . Presupunem că pentru un indice i < s avem numărul natural ri care îndeplineşte condiţia: ( 2 Rezultă ( a −1ri2 ) i −1 s −i −1 2 2 a ri s −i −1 ) = 1(mod. p ) ..

precum şi în proiectarea sistemelor criptografice. Pentru că ne interesează în primul rând utilitatea acestor curbe în criptografie. notaţii O curbă eliptică Γ peste corpul comutativ F se defineşte printr-o ecuaţie de forma: y 2 + a1xy + a3 y = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 . În general. notaţii 12.1 Definiţii. o pereche (x. şi anume: al curbelor eliptice definite peste corpuri finite. ele furnizând obiecte remarcabile ale Geometriei algebrice. 12. 61 .1) în care coeficienţii sunt elemente ale lui F.2 Forme reduse ale ecuaţiei unei curbe eliptice 12.1 Definiţii.y) este notată cu P. în descompunerea în factori a numerelor mari. Se cere ca aceşti coeficienţi să fie astfel încât ecuaţia să nu admită soluţii singulare. au fost deja folosite în testarea primalităţii.6 Curbele eliptice definite peste Z3 12.7 Curbele eliptice definite peste Z5 12.1).5 Curbele eliptice nesupersingulare definite peste Z2 12. Q. vom avea în vedere aproape exclusiv cazul cel mai adecvat. De dată mai recentă.y) de elemente ale lui F se mai numeşte punct al planului F 2 şi se notează de obicei cu litere mari: P. cât şi cele două ecuaţii obţinute din aceasta prin derivare în raport cu x şi cu y.10 Ordinul grupului unei curbe eliptice 12. atunci spunem că elementele x şi y sunt coordonatele lui P.4 Curbele eliptice supersingulare definite peste Z2 12.3 Operaţia de adunare a punctelor unei curbe eliptice 12.MODULUL 12 CURBE ELIPTICE 12.9 Relaţii de recurenţă pentru calculul multiplului unui punct 12.8 Metode generale pentru determinarea grupului unei curbe eliptice 12.11 Cazuri particulare remarcabile privind ordinul grupului unei curbe eliptice Curbele eliptice au fost puse în evidenţă de foarte multă vreme. adică perechi de elemente x şi y ale lui F care să satisfacă atât ecuaţia (7. Până în prezent. (12.… Dacă perechea (x. cam din 1985 s-a remarcat utilitatea lor în criptografie.

în 3 2 membrul drept al ecuaţiei (12.3) are rădăcini multiple. adică scriem din nou x în loc de x′ şi y în loc de y′ .2 Forme reduse ale ecuaţiei unei curbe eliptice O transformare a planului F 2 în el însuşi definită prin ecuaţii de forma: ⎧ x = α1x′ + β1 y′ + γ1 . Spunem pe scurt că înlocuim în ecuaţia (12. această mulţime conţine mulţimea Γ( F ) . condiţie cerută prin definiţia curbei eliptice.1) pe x cu α1x + β1 y + γ1 şi y cu α 2 x + β2 y + γ 2 Avem în vedere următoarele situaţii: 12. ci şi de 3.3) va dispare termenul în x .2) ecuaţiei (12. din această ecuaţie 2 vor dispărea termenii în xy şi y astfel că ecuaţia (12.1) va căpăta forma: Înlocuind în ecuaţia (12. atunci Γ se poate considera curbă şi peste corpul K şi deci are sens mulţimea Γ( K ) . α1β2 − α 2β1 ≠ 0 ⎨ ′ ′ y x y = α + β + γ ⎩ 2 2 2 (12.1).1) a curbei se poate modifica şi vom căuta acele transformări care conduc la ecuaţii mai simple. 12. Aşadar în cazul când caracteristica lui F este diferită de 2 ecuaţia (12. revenim la vechile notaţii ale variabilelor.3) să nu aibă puncte singulare. dacă polinomul din membrul drept nu are rădăcini comune cu derivata sa. Mai menţionăm că dacă. sistemul din care se obţin punctele singulare este: ⎧ y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 ⎪ ⎪ 2 (12. Anume.1).3) este ecuaţia generală a unei curbe eliptice.2) se numeşte transformare afină a planului. 62 . Evident că printr-o transformare afină ecuaţia (12.3) În acest caz putem da o formulare mai precisă condiţiei ca ecuaţia (7.Se notează Γ( F ) mulţimea punctelor ale căror coordonate satisfac ecuaţia (7. atunci prin transformarea de înlocuire a lui x cu x − 2 . în plus. (12. Dacă un alt corp K îl conţine pe F. caracteristica lui F este diferită nu numai a de 2.1) pe y cu y − y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 .1 Cazul când caracteristica lui F este diferită de 2 şi de 3 1 ( a1x + a3 ) .2. De regulă când aplicăm transformarea (12. Fireşte. la care se adaugă un simbol O numit punctul de la infinit.4) ⎨3 x + 2a2 x + a4 = 0 ⎪2 y = 0 ⎪ ⎩ iar acest sistem are soluţii dacă şi numai dacă polinomul din membrul drept al ecuaţiei (12.

12.1) aceasta devine: a1 3 2 a ⎞ a ⎞ a ⎞ a ⎞ ⎛ ⎛ ⎛ ⎛ y + a1 y ⎜ x − 3 ⎟ + a3 y = ⎜ x − 3 ⎟ + a2 ⎜ x − 3 ⎟ + a4 ⎜ x − 3 ⎟ + a6 a1 ⎠ a1 ⎠ a1 ⎠ a1 ⎠ ⎝ ⎝ ⎝ ⎝ ′ x 2 + a4 ′ x + a6 ′ . Înlocuind în această ultimă ecuaţie pe y cu y + a4 se obţine următoarea formă: y 2 + xy = x3 + ax 2 + b . (12. în care a1 = 0 Înlocuind în acest caz pe x cu x − a2 ecuaţia (12. cât şi a3 sunt nuli. (12.1) capătă forma: y 2 + a3 y = x3 + ax + b.2. (12.1) atât a1 .2 Cazul când caracteristica lui F este 2 De astă dată dacă în ecuaţia (12. Este uşor de verificat că această curbă are puncte singulare dacă şi numai dacă b = 0 . a3 ≠ 0 . Sunt posibile atunci următoarele două subcazuri.Ca urmare. 12.1 Subcazul numit nesupersingular.2.5) în care coeficienţii a şi b trebuie să fie astfel încât polinomul din membrul drept să nu aibă rădăcini multiple. dacă F are caracteristica diferită şi de 2 şi de 3. în care a1 este diferit de zero În acest caz înlocuind pe x cu x − 2 a3 în ecuaţia (12.1) în raport cu y va fi verificată pentru orice x şi y şi sistemul din care se obţin punctele singulare devine: 2 3 2 ⎧ ⎪ y = x + a2 x + a4 x + a6 (12. curba Γ va avea puncte singulare.2 Subcazul numit supersingular.7) care este forma generală a ecuaţiei unei curbe eliptice nesupersingulare.2. aceasta capătă forma: y 2 + xy = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 . Într-adevăr.2. 12.1) nu pot fi amândoi nuli.2. în acest caz ecuaţia obţinută prin derivarea ecuaţiei (12.6) ⎨ 2 ⎪ ⎩0 = 3 x + 2a2 x + a4 care are soluţii într-o extensie adecvată a corpului F. În această ultimă ecuaţie înlocuind pe y cu sau y 2 + a1xy = x3 + a2 3 2 6 a1 y şi pe x cu a1 x şi împărţind ecuaţia cu a1 .8) 63 . atunci ecuaţia generală a unei curbe eliptice este: y 2 = x3 + ax + b . Aşadar coeficienţii a1 şi a3 din ecuaţia (12.

Pentru orice punct P al curbei. F are caracteristica diferită şi de 3. atunci înlocuind în ecuaţia curbei pe x cu x1 se obţine o ecuaţie de gradul doi în y. Convenţia elementului neutru. Polinomul din membrul drept nu trebuie să aibă rădăcini multiple. avem: O + P = P + O = P. dacă F are caracteristica egală cu 2. Fie y2 cealaltă soluţie. 12.1 Reguli convenţionale (în care intervine punctul O) I. atunci se poate considera a2 = 0 . (12. Dacă x1 şi y1 sunt coordonatele unui punct P ≠ O al curbei. Dacă. II. Notăm –P punctul având coordonatele x1 şi y2 .10) adică punctul notat –P se comportă în această operaţie ca opusul lui P. pentru care y1 este una din soluţii. în plus. În concluzie.3. Următoarele grupe de reguli definesc această operaţie. Aşadar punctul O are rolul de element neutru al operaţiei.9) relaţia fiind adevărată şi pentru P = O.3 Operaţia de adunare a punctelor unei curbe eliptice Pentru definirea operaţiei de adunare pe mulţimea Γ( F ) trebuie menţionat rolul convenţional al „punctului de la infinit” notat cu O. fără a pierde generalitatea. 12. b) y 2 + xy = x3 + ax 2 + b. (12. curba nu poate avea puncte singulare. adică forma redusă a ecuaţiei unei curbe eliptice este: y 2 = x3 + ax + b . Este uşor de verificat că oricare ar fi coeficienţii a şi b şi a3 nenul. a3 ≠ 0 . . 64 . Cu această notaţie postulăm: P + (–P) = (–P) + P = O. atunci y2 = − y1 . Aceste două mulţimi de curbe sunt disjuncte. ne putem limita la următoarele forme reduse ale ecuaţiilor curbelor eliptice: a) y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 dacă F are caracteristica diferită de 2. b ≠ 0 sau y 2 + a3 y = x3 + ax + b. Convenţia elementului opus.Dacă folosim forma redusă y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 (deci în cazul când caracteristica lui F este diferită de 2).care este forma generală a ecuaţiei unei curbe eliptice supersingulare. Elementul y2 se poate preciza în funcţie de forma redusă a ecuaţiei pe care o folosim.

Fie ( x1. atunci ele sunt opuse unul altuia şi deci se aplică convenţia menţionată pentru adunare. dacă ecuaţia curbei este y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 şi x1 este o rădăcină a polinomului din membrul drept..Dacă folosim forma redusă y 2 + a3 y = x3 + ax + b. Aşadar dacă abscisele celor două puncte ce urmează a se aduna sunt egale. În acest din urmă caz.Dacă folosim forma redusă y 2 + xy = x3 + ax 2 + b. y1 ) . deoarece ecuaţia curbei are gradul trei. (Aceste situaţii nu sunt disjuncte: de exemplu.2. ( x2 . 12. atunci punctul P 1 de coordonate x1 şi 0 este propriul lui opus). x2 − x1 (12. atunci vom considera numai situaţia când cele două puncte coincid. Deci în deducerea formulelor de adunare a punctelor diferite de O avem de considerat două cazuri. Sunt de considerat două cazuri. atunci y1 + y2 = a3 şi deci y2 = y1 + a3 . Pentru determinare coordonatelor x3 şi y3 ale lui P3 considerăm ecuaţia dreptei determinate de punctele distincte P 1 şi P 2: y − y1 = y2 − y1 ( x − x1 ) .3. b ≠ 0 (când F are caracteristica 2 şi curba este nesupersingulară). 12. bine determinat. Pentru deducerea formulelor de adunare a punctelor diferite de O vor trebui folosite pe rând cele trei forme reduse ale ecuaţiei curbei.3. a3 ≠ 0 (când F are caracteristica doi şi curba este supersingulară). după cum abscisele celor două puncte sunt diferite sau egale. după cum abscisele lor sunt distincte (caz în care punctele sunt distincte) şi cazul în care abscisele sunt egale.2 Adunarea punctelor curbei când caracteristica lui f este diferită de 2 coordonatele punctelor P 1 . atunci ele sunt sau opuse unul altuia sau coincid. Remarcăm faptul că dacă două puncte diferite de O ale curbei au aceeaşi abscisă. dacă punctele sunt distincte. Se defineşte P 1+P 2 = −P 3.1 Cazul x1 ≠ x2 Punctele distincte P 1 şi P 2 determină o dreaptă care intersectează curba în punctele P 1 şi P 2 şi încă într-un punct P 3 . atunci y1 + y2 = x1 şi deci y2 = y1 + x1 . . respectiv P 2 ale curbei şi ne propunem să determinăm coordonatele x3 şi y3 ale opusului sumei P 1+P 2.11) 65 . y2 ) Ecuaţia curbei este în acest caz: y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 .

aplicând formula: ( y − y1 ) f y 1 1 obţine astfel ecuaţia tangentei: ( y − y1 ) ⋅ 2 y1 + ( x − x1 ) ⋅ ( −3x12 − 2a2 x1 − a4 ) = 0 .15) Remarcăm că dacă y1 = 0 . astfel că a treia rădăcină se obţine din prima formulă a lui Viète: ⎛y −y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ − x1 − x2 − a2 . Se pentru ecuaţia tangentei în P 1 .2. Menţionăm că punctul P3 nu este exact suma P 1+P 2 .Înlocuind pe y din această ecuaţie în ecuaţia (12. 12. deoarece P 1 şi P2 sunt puncte ale curbei. Se defineşte suma P 1+P 1 = −P 3.12) Această ecuaţie de gradul trei are evident rădăcinile x1 şi x2 . considerând y1 ≠ 0 din ecuaţia (12. şi deci o va mai intersecta încă într-un punct bine determinat P3 .16) 66 . ci este opusul acesteia. atunci în aceste formule se poate lua a2 = 0 .13) Înlocuind în relaţia (12. ⎜ y1 + x2 − x1 ⎝ ⎠ 2 (12.14). şi anume: 2 3 x1 + 2a2 x1 + a4 y = y1 + ( x − x1 ) 2 y1 (12.3.15) se poate explicita y. adică punctele P 1 şi P 2 coincid.13) şi (12. Tangenta la curbă în punctul P 1 va intersecta curba (de gradul trei) în punctul P 1 . în acest caz avem de considerat numai situaţia când şi y1 este egal cu y2 . aceasta devine: ⎛ ⎞ y2 − y1 ( x − x1 ) ⎟ = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 .14) Aşadar coordonatele punctului P3 sunt date de relaţiile (12. În cazul când caracteristica lui F este diferită şi de 3.11) se obţine: y3 = y1 + y2 − y1 ( x3 − x1 ) . x2 − x1 (12. ca punct dublu. y ) = y 2 − x3 − a2 x 2 − a4 x − a6 şi ′ + ( x − x1 ) f x′ = 0 . (12. Pentru a obţine coordonatele sumei P 1+P 2 se înlocuieşte y3 cu − y3 .3) a curbei. atunci P 1 = −P 1 şi deci P 1+P 1 = O potrivit regulii enunţate mai înainte. ⎝ x2 − x1 ⎠ 2 (12. Aşadar. Ecuaţia implicită a curbei este: f ( x.2 Cazul când x1 = x2 Aşa cum am menţionat.

pe care înlocuindu-l în ecuaţia (12. Pentru a obţine coordonatele sumei P 1+P 1 (care se mai scrie 2 P 1 ) se înlocuieşte y3 cu opusul său. y = y1 + aceasta devine: ⎡ ⎤ ⎡ ⎤ y2 + y1 y +y ( x + x1 )⎥ + x ⋅ ⎢ y1 + 2 1 ( x + x1 )⎥ = x3 + ax 2 + b .3) a curbei aceasta devine: 2 ⎛ ⎞ 3 x1 + 2a2 x1 + a4 y + x − x = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 .19) se poate lua a2 = 0 . atunci în formulele (12. Precizăm că în cazul corpurilor de caracteristică 2 adunarea se confundă cu scăderea şi deci vom folosi numai semnul adunării.20) de unde se obţine: 67 .3 Adunarea punctelor când F are caracteristica 2 şi curba este nesupersingulară Ecuaţia curbei este în acest caz: y 2 + xy = x3 + ax 2 + b. înlocuit în (12. iar a treia rădăcină o aflăm folosind prima formulă a lui Viète: ⎛y +y ⎞ y +y x3 = ⎜ 2 1 ⎟ + 2 1 + x1 + x2 + a .3. x1 şi x2 .18) şi (12. În cazul când caracteristica lui F este diferită şi de 3. b ≠ 0 . 2 y1 (12. ( ) ⎜ ⎟ 1 1 ⎜ ⎟ 2 y1 ⎝ ⎠ 2 (12. 12.19) dau coordonatele opusului punctului P 1+P 1.16). x2 + x1 ⎝ x2 + x1 ⎠ 2 (12. ca mai înainte.3.17) Această ecuaţie de gradul trei are rădăcina dublă x = x1 şi deci a treia rădăcină se obţine iarăşi din prima formulă a lui Viète: 2 ⎛ 3 x1 + 2a2 x1 + a4 ⎞ x3 = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ − 2 x1 − a2 2 y 1 ⎝ ⎠ 2 (12.1 Cazul x1 ≠ x2 Înlocuind.3.18) şi (12. ⎢ y1 + x2 + x1 x2 + x1 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ 2 y2 + y1 ( x + x1 ) în ecuaţia curbei x2 + x1 Această ecuaţie de gradul trei în x are două rădăcini cunoscute.18) care. adică − y3 . dă pe y3 : 2 3 x1 + 2a2 x1 + a4 y3 = y1 + ( x3 − x1 ) .19) Formulele (12. 12.

22) 2 x1 x1 x1 ⎣ x1 ⎦ 2 şi apoi din ecuaţia tangentei rezultă: 2 2 2 y1 + x1 y1 + x1 y1 + x1 2 2 y3 = y1 + ⋅ x3 + y1 + x1 = x1 + ⋅ x3 . atunci opusul − P 1 va avea a doua coordonată egală cu y1 + x1 = y1 . (12. deci P 1 = −P 1 . Dacă x1 = 0 .y3 = y1 + y2 + y1 ( x3 + x1 ) . adică aceeaşi ca şi P 1 . 12. de unde rezultă că P 1+P 1 =O.3. ⎟ ⎟ x1 ⎠ x1 ⎠ ⎝ ⎝ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ 2 A treia rădăcină o obţinem folosind iarăşi prima formulă a lui Viète: x3 = 2 x1 2 3 2 ⎡ y1 ⎤ y1 y1 + x1 y1 + x1 + ax1 b 2 2 + ⎢ ⎥ + x1 + + a = x1 + = x1 + 2 (12.4. a3 ≠ 0 .3. x2 + x1 (12.21) Precizăm iarăşi că pentru a obţine suma P 1+P 1 se înlocuieşte y3 cu y3 + x3 .2 Cazul x1 = x2 Avem de efectuat suma P 1+P 1 care se mai scrie 2 P 1 . atunci se poate explicita x din ecuaţia tangentei şi înlocuindu-l în ecuaţia curbei aceasta devine o ecuaţie de gradul trei care are ca rădăcină dublă pe x1 : 2 3 2 tangenta în P 1 la curba de ecuaţie implicită f ( x.3. ⎡ ⎤ ⎡ ⎤ y1 ⎞ y1 ⎞ ⎛ ⎛ 3 2 y x x x x y x x x + + + + + + + ( ) ( ) ⎢ 1 ⎜ 1 ⎢ 1 ⎜ 1 1 ⎥ 1 ⎥ = x + ax + b .4 Adunarea punctelor când f are caracteristica 2. 12. unde am ţinut seamă că F are caracteristica 2.23) ( x3 + x1 ) = y1 + x1 x1 x1 Pentru a se obţine punctul 2 P 1 se înlocuieşte y3 cu y3 + x3 . y ) = y + xy + x + ax + b . iar curba este supersingulară Ecuaţia redusă a curbei în acest caz este: y 2 + a3 y = x3 + ax + b.1 Cazul x1 ≠ x2 Înlocuind y = y1 + y2 + y1 ( x + x1 ) în ecuaţia curbei aceasta devine: x2 + x1 68 . Se consideră atunci 2 Ecuaţia tangentei este: ( y + y1 ) ⋅ x1 + ( x + x1 ) ⋅ ( y1 + x1 ) = 0 . 12.3. Dacă x1 ≠ 0 .

⎝ x2 + x1 ⎠ (12. ⎝ x2 + x1 ⎠ 2 (12. are element neutru. aceasta devine: a3 2 unde înlocuind y = y1 + 2 2 ⎡ ⎤ ⎡ ⎤ +a +a x1 x1 ( x + x1 )⎥ + a3 ⋅ ⎢ y1 + ( x + x1 )⎥ + x3 + ax + b = 0 ⎢ y1 + a3 a3 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ Ecuaţia are rădăcina dublă x = x1 .26) şi 2 x1 +a y3 = y1 + ( x3 + x1 ) .3. iar a treia rădăcină este: 2 4 ⎡ x1 + a⎤ x1 + a2 x3 = ⎢ ⎥ = 2 a a3 3 ⎣ ⎦ 2 (12.2 Cazul x1 = x2 2 ecuaţia tangentei în punctul P 1 la curbă: ( y + y1 ) ⋅ a3 + ( x + x1 ) ⋅ ( x1 + a ) = 0 . pentru a se obţine suma. ⎢ y1 + x2 + x1 x2 + x1 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ 2 de unde se obţine la fel ca mai înainte: ⎛y +y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ + x1 + x2 .4. se înlocuieşte y3 cu y3 + a3 . Tabelul prezintă lista formulelor de adunare a punctelor unei curbe eliptice. dar 69 . de Din ecuaţia implicită a curbei: f ( x. proprietăţile de comutativitate.⎡ ⎤ ⎡ ⎤ y2 + y1 y +y ( x + x1 )⎥ + a3 ⋅ ⎢ y1 + 2 1 ( x + x1 )⎥ = x3 + ax + b . a3 (12. şi anume punctul O de la infinit şi pentru orice punct P s-a definit opusul său. Această proprietate este adevărată. y ) = y 2 + a3 y + x3 + ax + b se obţine 2 x1 +a ( x + x1 ) în ecuaţia curbei. Operaţia definită pe mulţimea Γ( F ) a punctelor unei curbe eliptice are. Ca să fie grup mai trebuie proprietatea de asociativitate. În ambele cazuri.24) şi ⎛y +y ⎞ y3 = y1 + ⎜ 2 1 ⎟ ( x3 + x1 ) .27) dacă P 1=P 2. evident.25) 12.

Există şi alte demonstraţii ale asociativităţii. dar care nu vor fi prezentate în această expunere. 70 .verificarea ei presupune un calcul destul de amplu.

supersingular) ⎛y +y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ + x1 + x2 ⎝ x2 + x1 ⎠ x3 = ⎛ y + y1 ⎞ y3 = y1 + ⎜ 2 ⎟ ( x3 + x1 ) + a3 x + x ⎝ 2 1⎠ y3 = y1 + 2 +a x1 ( x3 + x1 ) + a3 a3 . F = 3) 2 3 x1 + 2a2 x1 + a4 y3 = − y1 − ( x3 − x1 ) 2 y1 2 x3 = x1 + y 2 + xy = x3 + ax 2 + b. nesupersingular) ⎛y +y ⎞ y +y x3 = ⎜ 2 1 ⎟ + 2 1 + x1 + x2 + a x2 + x1 ⎝ x2 + x1 ⎠ 2 b 2 x1 y3 = y1 + y2 + y1 ( x3 + x1 ) + x3 x2 + x1 2 y3 = 2 x1 2 y1 + x1 + ⋅ x3 + x3 x1 4 + a2 x1 2 a3 y 2 + a3 y = x3 + ax + b.Ecuaţia curbei P 1+P 2 (P 1≠P 2) ⎛y −y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ − x1 − x2 ⎝ x2 − x1 ⎠ y −y y3 = − y1 − 2 1 ( x3 − x1 ) x2 − x1 ⎛y −y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ − x1 − x2 − a2 ⎝ x2 − x1 ⎠ y −y y3 = − y1 − 2 1 ( x3 − x1 ) x2 − x1 2 P 1+P 1 = 2P 1 2 ⎛ 3 x1 +a⎞ x3 = ⎜ ⎜ 2y ⎟ ⎟ − 2 x1 1 ⎠ ⎝ 2 2 y 2 = x3 + ax + b (car. a3 ≠ 0 (car. F > 3) 2 3 x1 +a y3 = − y1 − ( x3 − x1 ) 2 y1 2 ⎛ 3 x1 + 2a2 x1 + a4 ⎞ x3 = ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ − 2 x1 − a2 2 y1 ⎝ ⎠ 2 y 2 = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 (car. b ≠ 0 (car. F = 2. F = 2.

4. 12.1). Ordinul grupului fiind egal cu numărul prim p = 5 înseamnă că grupul este izomorf cu Z5 . 12.2 Curba Γ2 De data asta ecuaţia în y nu are soluţii pentru x = 0 şi are două soluţii pentru x = 1 . Γ 2 : y 2 + y = x3 + 1. şi anume: y1 = 0 şi y2 = 1 . Prin urmare.3 Curba Γ3 Atât pentru x = 0 . (0. 12. curba are numai un singur punct şi anume punctul O.1 Curba Γ1 În afară de punctul O celelalte puncte se obţin dând lui x valorile 0 şi 1. b ≠ 0 . în care condiţia b ≠ 0 înseamnă b = 1.4. Prin urmare. Punctul al doilea şi al treilea sunt opuse unul altuia şi la fel ultimele două. Aşadar. Pentru x = 0 obţinem două valori pentru y.1). în care condiţia a3 ≠ 0 înseamnă a3 = 1 .5 Curbele eliptice nesupersingulare definite peste Z2 Ecuaţia generală a unei astfel de curbe este y 2 + xy = x3 + ax 2 + b.4 Curbele eliptice supersingulare definite peste Z2 Ecuaţia generală a unei astfel de curbe este y 2 + a3 y = x3 + ax + b.4.12. a3 ≠ 0 . Se obţin următoarele 4 curbe: Γ1 : y 2 + y = x3 . 12. 72 . (1.0). deoarece Z 2 are numai două elemente.0) şi (1.4. 12. curba are trei puncte şi deci grupul acestei curbe este izomorf cu Z3 . cât şi pentru x = 1 ecuaţia în y are două soluţii. Γ3 : y 2 + y = x3 + x şi Γ 4 : y 2 + y = x3 + x + 1. iar pentru x = 1 ecuaţia în y nu are nici o soluţie în Z 2 . deci se obţin numai două curbe: Γ1 : y 2 + xy = x3 + 1 Γ 2 : y 2 + xy = x3 + x 2 + 1 . Grupul curbei este din nou izomorf cu Z3 . opuse unul altuia. Punctele obţinute pentru x = 0 sunt. potrivit definiţiei. grupul curbei are 5 puncte O: (0.4 Curba Γ4 Ecuaţia în y nu are soluţii nici pentru x = 0 şi nici pentru x = 1 .

atunci polinomul din membrul drept nu are rădăcini multiple. Dacă c = 0 polinomul din membrul drept va avea rădăcina dublă x = 0 . atunci luând m = −b / 2m . În următorul tabel precizăm grupurile definite de aceste curbe.6 Curbele eliptice definite peste Z3 Ecuaţia generală a unei astfel de curbe este y 2 = x3 + ax 2 + bx + c . 12. grupul curbei este izomorf cu Z 4 .5. Dintre acestea reţinem numai pe acelea în care polinomul din membrul drept nu are rădăcini multiple. Pe de altă parte ne putem restrânge la un număr mai mic de ecuaţii folosind transformări ale coordonatelor. x3 ± 1 .1 Curba Γ1 Pentru x = 0 ecuaţia în y are o singură soluţie şi se obţine punctul (0. în acest din urmă caz a = ±1 . Deci. Deci reţinem 4 ecuaţii de curbe eliptice: y 2 = x3 ± x 2 ± 1. În cazul al doilea ar trebui ca toate elementele în afară de O să aibă ordinul doi. deoarece x3 ± 1 = ( x ± 1)3 . rădăcini multiple.1) care nu sunt fiecare propriul său opus. Celelalte au derivata egală cu ±1 şi deci nu au rădăcini multiple. se obţin următoarele 9 polinoame în membrul drept al ecuaţiei curbei: x3 . Pentru x = 1 ecuaţia în y nu are nici o soluţie. iar punctul pe care-l defineşte este propriul său opus.12. după cum a = 0 sau a ≠ 0 . Sunt deci de considerat două cazuri. iar al lui x devine 2am + b. evident. adică ele nu sunt elemente de ordinul 2. Deoarece grupul are 4 elemente el este izomorf sau cu Z 4 sau cu Z 2 × Z 2 . Primul are. Dacă a ≠ 0 . Aşadar în acest caz reţinem 6 ecuaţii de curbe eliptice: y 2 = x3 ± x şi y 2 = x3 ± x ± 1 . 73 . dar şi următoarele două. coeficientul lui x 2 rămâne tot a.0) şi (1. deci sunt de considerat în total 33 = 27 ecuaţii.1) care este propriul său opus. Dacă a = 0 . Prin urmare. 12. Pentru x = 1 ecuaţia în y are două soluţii şi se obţin punctele (1. iar b şi c iau independent valorile zero şi ±1. grupul curbei are două elemente şi deci este izomorf cu Z 2 . x3 ± x ± 1 . iar dacă c = ±1 . x3 ± x . se poate considera coeficientul lui x ca fiind nul şi obţinem ecuaţiile de forma: y 2 = x3 ± x 2 + c .2 Curba Γ2 Pentru x = 0 ecuaţia în y are o singură soluţie.5. ceea ce nu este adevărat. Înlocuind pe x cu x + m în ecuaţie.

(0. Excluzând-o pe aceasta. având în vedere teorema de structură a grupurilor abeliene finite. (1. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Ecuaţia curbei Punctele curbei y 2 = x3 + x y 2 = x3 − x y 2 = x3 + x + 1 y 2 = x3 + x − 1 y 2 = x3 − x + 1 y 2 = x3 − x − 1 y 2 = x3 + x 2 + 1 y = x + x −1 y 3 = x3 − x 2 + 1 y 2 = x3 − x 2 − 1 2 3 2 O. ecuaţia generală a curbelor eliptice este: y 2 = x3 + ax + b . (1. (–1. obţinem 4 curbe eliptice: y 2 = x3 ± 1. atunci singura valoare a lui b pentru care polinomul în x are rădăcini multiple este b = 0 . Deci. (0.1). fiecare.0). (–1. Dar primele 4 grupuri au fiecare câte 4 elemente şi în acest caz trebuie să distingem între cele două tipuri: grupul Z 4 şi Z 2 × Z 2 . y 2 = x3 ± x ± 2 .–1) O O.0). (1. (1.–1).–1) O. De aceea curbele eliptice sunt utile în proiectarea sistemelor criptografice. Numai al doilea este izomorf cu grupul lui Klein. (–1. propriul său opus. Vom atribui lui a succesiv valorile: 0. Această diversitate creşte enorm o dată cu numărul elementelor corpului F.–1). (–1. (1.–1) O.Nr. (1.0) O. obţinem zece ecuaţii de curbe eliptice: y 2 = x3 ± x.–1). (1.–1). (–1. (0.0). –1) O. Dacă a = ±1.0). (–1. (–1. (0. (1. (0.1). (–1.–1) O. (1. (0.0) O.–1) O. ultimul fiind cunoscut sub numele de grupul lui Klein.1). (–1.0) Grupul curbei Z4 Z2 × Z2 Z4 Z4 Z7 {O} Z6 Z3 Z5 Z2 Pentru ultimele 6 curbe ordinul grupului determină tipul său. (1.1).7 Curbele eliptice definite peste Z5 Pentru corpurile de caracteristică strict mai mare decât 3. ±2. y 2 = x3 ± x ± 1. (0. Sunt deci 25 de ecuaţii.1). deoarece toate cele 4 puncte ale grupului sunt. din care trebuie eliminate cele pentru care membrul drept are rădăcini multiple. y 2 = x3 ± 2 .0). (0.1). De remarcat marea diversitate a grupurilor obţinute. atât ca ordin al grupului cât şi ca tip.1).–1).1). Dacă a = 0 . ±1. (0. cum este Z5 .1).1). derivata polinomului din membrul drept este 3 x 2 ± 1 care nu are rădăcini în Z 5 şi deci oricare ar fi b acest polinom nu are rădăcini multiple. (0.1). 12. (1. 74 .

(1.1). (–2. (1.2).-1). Ecuaţia curbei Punctele curbei Grupul curbei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 y 2 = x3 + 1 y 2 = x3 − 1 y 2 = x3 + 2 y 2 = x3 − 2 y =x +x y 2 = x3 − x y 2 = x3 + x + 1 y 2 = x3 + x − 1 y 2 = x3 − x + 1 y 2 = x3 − x + \ − 1 2 3 O.–2).2). (–2.1). (–1. (0. (1. (–2. (1. (–2. (–2.2). Pentru a = −2 polinomul din dreapta devine: ±3 ± 1 + b . (–2. (2. (2. (1. (–1.(1.–2).–2).(1.–1).0).2).(1. (–2.–2).(–1. (–1. (–2.2).–1).0).–2) O.–2).-1) O.–2) O. (0. (–2. care are rădăcinile: x = ±1 . obţinem încă trei ecuaţii de curbe eliptice: y 2 = x3 − 2 x. (–2. –1. (–2. (2.–1) O. (2. (–2. (0. derivata este 3 x 2 ± 2 .0).–2) O. (0. (2. (2. pentru a = 2 rămân numai trei ecuaţii de curbe eliptice: y 2 = x3 + 2 x.1).2). (–2. (2.2). Nr. (0. (1. (–1. (2.2).–2).1). (–1. Următorul tabel precizează grupurile acestor curbe.1).1). (–1. (–2. care se anulează respectiv pentru b = ±1 .–1).1).1).0). Deci. (2. (–2.0). (2.–2).(–1.–2).1). el devine: ±1 ± 2 + b . (0.–1).2).-1).–1). (2. y 2 = x3 − 2 x ± 2 .–1) O. dacă a = 2 şi x = ±2 . (–2.–2) O. (0.–1) O.-2). (0. (2.1).–1).–1).–2) Z6 Z6 Z6 Z6 Z2 × Z2 Z2 × Z4 Z9 Z9 Z8 Z8 Z4 Z4 Z3 Z3 Z2 Z6 Z7 Z7 Z5 Z5 75 y 2 = x3 + x + 2 y 2 = x3 + x − 2 y 2 = x3 − x + 2 y 2 = x3 − x − 2 y = x + 2x y 2 = x3 − 2 x y 2 = x3 + 2 x + 1 y 2 = x3 + 2 x − 1 y 2 = x3 − 2 x + 2 y 2 = x3 − 2 x − 2 2 3 . y 2 = x3 + 2 x ± 1 .2).2). (–2.2).0). (2. (–1. (0. Deci. (1. (1. (–1.–2).–1). (–1.–2). dacă a = −2 . (–2.1).2). (2.0) O. (–1.1). (0.1). (–1.Dacă a = ±2 .1). (2.1). (1.0) O. (0. S-au obţinut deci 20 de ecuaţii de curbe eliptice.2). (1. (1. (–1.2). (–1.2).0) O. (2.–2) O. care se anulează pentru b = ±2 .–2).(1.1). (0.–2).1).2). (0. (–2.2).0). (2. (1.0) O.–2) O. (0.1).0). (2. (0.0).–1).–1) O. (–2. (1. (0.–2).1).–1) O.–1) O. (0.2). (0. (–1. (–2. (1.2).0) O. (0.0) O.–1). pentru a = −2 . Înlocuind aceste rădăcini în polinomul din dreapta pentru a = 2 .0). (1. (0. (2.2).

0) = O. Pentru a găsi coordonatele x3 şi y3 ale punctului (0. deci grupul primei curbe din tabel este izomorf cu Z 6 . deci acest punct este un generator. Mai întâi precizăm că elementele lui Z5 care au rădăcini pătrate sunt: 0.0) + (–1. curba are 6 puncte: cele 5 menţionate mai înainte împreună cu punctul O de la infinit. şi se obţine punctul (–1. Elementele ±2 nu au rădăcini pătrate.1) + (0.2) şi (2. Aşadar. deci s-a obţinut punctul (0.–2) care sunt opuse unul altuia. Se obţine: x3 = 0 şi y3 = −1 .2) = 2·(2. care are rădăcinile ±1.Exemplificăm pentru prima curbă din tabel felul cum se obţin punctele curbei. se obţine: x3 = 4 − 4 = 0. Deci 2·(0. adică ordinul lui (0. adică (0.1) este 3 şi deci acest punct nu este generator. de unde se obţin punctele (2. Primul are o singură rădăcină pătrată.2) = (0. Potrivit teoremei de structură a grupurilor abeliene finite. iar al treilea are rădăcinile pătrate ±2. 1 şi –1.2). 76 2 y3 = − y1 − y2 − y1 ( x3 − x1 ) . Curbele 1-4 şi 13-20 din tabel. y1 = −1 . cum este primul din tabel. Pentru a afla punctul 3·(2. y = 0 . dacă ordinul grupului nu este divizibil prin pătrate (cum este cazul lui 6).–1) + (2. sunt opuse unul altuia: (0.1) + (0. Putem spune că ordinul acestui punct este strict mai mare decât 3 (şi divizor al lui 6). al doilea are rădăcinile pătrate ±1.2) se folosesc 2 ⎛y −y ⎞ formulele: x3 = ⎜ 2 1 ⎟ − x1 − x2 şi ⎝ x2 − x1 ⎠ x1 = 0 . Pentru x = 2 ecuaţia devine y 2 = 4 care are rădăcinile ±2. potrivit convenţiei. Pentru x = −1 ecuaţia devine: y 2 = 0 care are o singură rădăcină.–1) = O. având ca ordin numere nedivizibile cu pătrate. deci ecuaţiile y 2 = ±2 nu au soluţii. Pentru a stabili dacă punctul (0. În cazul când grupul este ciclic.1) = 2·(0.2) + (2.1) este generator îl adunăm cu el însuşi până obţinem ca rezultat opusul său.0) care este propriul său opus: (–1.1). de unde rezultă 3·(0. Pornind cu punctul (2. ne interesează să găsim un generator al acestuia.1) 2 2 ⎛ 3 x1 +a +a⎞ 3 x1 = − − y y ş i − x 2 se folosesc formulele: x3 = ⎜ ( x3 − x1 ) în ⎟ 3 1 1 ⎜ 2y ⎟ y 2 1 1 ⎠ ⎝ care x1 = 0 şi y1 = 1 şi a = 0 .1) şi (0.1). sunt ciclice.–1) care nu este opusul lui (2. Pentru x = 1 ecuaţia devine y 2 = 2 care nu are rădăcini.1) = O.2). Pentru x = −2 ecuaţia devine y 2 = −2 care nu are rădăcini.1) = –(0. x2 = y2 = 2 . Pentru x = 0 ecuaţia y 2 = x3 + 1 devine: y 2 = 1. în care x2 − x1 .–1).–1) care. adică luând în aceste formule x1 = y1 = 2 şi a = 0 . adică tocmai opusul lui (0. atunci grupul este ciclic. y3 = −2 − 3(−2) = −1 . deci se obţin punctele (0.

deci un astfel de grup este sau ciclic. se deduce că amândouă aceste grupuri sunt ciclice. atunci curba nu are nici un punct de abscisă x0 . Rezultă că acest grup este izomorf cu grupul lui Klein. deci au ordinul doi. al doilea are doar 4 şi ultimul are un singur element de ordinul doi. Z 2 × Z 4 sau Z8 . având q = p n elemente atunci pentru rezolvabilitatea ecuaţiei se verifică dacă [ f ( x0 ) ] =1 (se foloseşte exponenţierea modulară) şi în caz că această condiţie este 77 q −1 2 . Dacă ecuaţia are două rădăcini egale. Mulţimea punctelor curbei se obţine înlocuind pe x din ecuaţia curbei succesiv cu elementele corpului F. 2 12. atunci pentru rezolvarea ecuaţiei y 2 = f ( x0 ) se foloseşte simbolul lui Lagrange şi algoritmul de calculare a rădăcinii pătrate. dar elementele nenule ale acestora nu au toate ordinul doi. atunci obţinem două puncte ale curbei care sunt opuse unul altuia. 9 şi 10 au fiecare 8 elemente. Dacă F este o extindere (finită) a unui Z p . Pentru curbele 5-12 din tabel trebuie să stabilim dacă sunt sau nu ciclice. Grupul curbei 5 nu este ciclic. adică punctul (–1. Pentru fiecare element x0 al lui F se obţine o ecuaţie de gradul doi în y. Calculând ordinul diverselor elemente aşa cum s-a arătat mai sus.0). se obţine un punct care este propriul său opus. Aşadar grupul curbei 6 este izomorf cu Z 2 × Z 4 . Grupurile de la curbele 11 şi 12 au tot 4 elemente fiecare.Se obţine: x3 = ( 3 ⋅ 2−1 ) − 2 = −1 . Grupurile curbelor 6. izomorfe cu Z 4 . Dacă F = Z p este un corp de clase de resturi. deci fiecare din aceste grupuri este de una din formele: Z 2 × Z 2 × Z 2 . y3 = 1 − 3 ⋅ 2−1 (−1) = 0 . Z 3 şi Z 5 . Primul are toate elementele nenule de ordinul doi. deci aceste grupuri sunt ciclice. Z 2 × Z 2 . În cazul când caracteristica lui F este diferită de 2 ecuaţia curbei Γ are forma generală y 2 = f ( x) . adică izomorf cu Z 9 sau este izomorf cu Z 3 × Z 3 . deoarece toate cele trei elemente nenule sunt fiecare propriul său opus. Dacă această ecuaţie are două rădăcini distincte. Dacă ecuaţia în y nu are nici o soluţie. unde f ( x) = x3 + a2 x 2 + a4 x + a6 sau x3 + ax + b . iar celelalte două sunt izomorfe cu Z 2 . Au rămas grupurile 7 şi 8 care au fiecare câte 9 elemente. ceea ce era de aşteptat pentru că acesta este singurul punct nenul care este propriul să opus. în principiu modul cum s-a procedat pentru Z 2 .8 Metode generale pentru determinarea grupului unei curbe eliptice Dacă Γ este o curbă eliptică peste corpul F determinarea grupului Γ( F ) urmează. adică are ordinul 2.

definită de ecuaţia: y 2 = x3 − x − 1. Grupuri de acelaşi ordin pot fi de tipuri foarte diferite. Pornind de la faptul că elementele nenule ale corpului se împart în două clase egale – cele care sunt şi cele care nu sunt pătrate – elementul f ( x0 ) are şanse egale să fie sau să nu fie un pătrat. Nici una din cele 20 de curbe eliptice definite peste F = Z 5 nu atinge această performanţă (ar trebui să aibă 11 puncte). deducem că grupul este ciclic. Aşa cum arată exemplele prezentate mai sus marea împrăştiere privind ordinul grupului se manifestă şi în ce priveşte tipul acestuia. În cazul caracteristicii diferite de 2 putem aprecia valoarea medie statistică a ordinului grupului unei curbe eliptice. Grupul ar avea atunci 2q + 1 elemente. Procedeul cel mai frecvent folosit pentru stabilirea tipului curbei constă în calcularea ordinului diverselor puncte ale curbei. 78 . Putem spune totuşi că numărul maxim de puncte s-ar obţine atunci când pentru toate cele q valori ale lui x0 ecuaţia în y are două rădăcini distincte. În ce priveşte numărul punctelor grupului nu există o formulă generală pentru exprimarea acestuia. Această performanţă este atinsă de curba Γ3 supersingulară definită peste F = Z 2 (ea are 5 puncte şi este definită prin ecuaţia y 2 + y = x3 + x ) şi de a cincea curbă din tabelul celor 10 curbe eliptice definite peste F = Z3 (ea are 7 puncte şi este definită prin ecuaţia: y 2 = x3 − x + 1 ). numărul elementelor corpului F. Pentru F = Z 2 se află în această situaţie curba supersingulară Γ 4 de ecuaţie y 2 + y = x3 + x + 1 . iar acel punct este un generator al grupului. Dacă se cunoaşte ordinul grupului şi găsim un punct al cărui ordin este egal cu ordinul grupului. Aşadar valoarea medie a numărului elementelor grupului unei curbe eliptice este aproximativ egală cu q. Pentru F = Z3 semnalăm curba cu numărul 6 din tabelul corespunzător.îndeplinită rădăcinile pătrate ale lui f ( x0 ) se află printr-un algoritm asemănător celui din Z p . luate la întâmplare. adică atunci când abscisa devine egală cu cea a punctului cu care s-a pornit. Putem atunci identifica toţi ceilalţi generatori. Aceasta se întâmplă atunci când pentru toate valorile lui x0 ecuaţia în y nu are nici o soluţie. Numărul minim de puncte (diferite de punctul de la infinit) al unei curbe eliptice este zero. Se poate stabili o relaţie de recurenţă pentru adunarea succesivă a unui punct cu el însuşi. Ordinul unui punct se obţine adunând acel punct cu el însuşi de atâtea ori până se ajunge la opusul său. Deci jumătate din cele q – 1 valori ale lui x0 vor conduce la ecuaţii în y care vor avea fiecare două soluţii.

⎟ + 1 n n n ⎜ 2y ⎟ 2 y n n ⎠ ⎝ 2 (12. atunci se poate determina ordinul grupului Γ( K ) pentru orice extensie finită K a lui F. 12. bazat pe exprimarea factorului de multiplicare în baza 2.9 Relaţii de recurenţă pentru calculul multiplului unui punct Considerăm. dacă se cunoaşte ordinul N al unei curbe eliptice Γ pe corpul finit F.28) xn − x1 ⎝ xn − x1 ⎠ 2 Pentru n = 1 se folosesc formulele de calculare a coordonatelor lui 2 ⋅ P 1: 2 2 ⎛ 3 x1 +a +a⎞ 3x1 = − − − 2 y y x2 = ⎜ x . ( x2 − x1 ) . yn +1 = − y1 − n 1 ( xn +1 − x1 ) .10 Ordinul grupului unei curbe eliptice Exemplele prezentate mai sus arată că grupurile curbelor eliptice prezintă o mare diversitate atât în ce priveşte tipul. Nu se poate da o formulă care să ofere ordinul unui astfel de grup. deci şi al grupului curbei.29) Dacă se lucrează cu ordine foarte mari ale corpului F. atunci în loc să calculăm succesiv multiplii unui punct până ajungem să găsim ordinul său. ⎝ x2 − x1 ⎠ 2 y2 − y1 ( x3 − x1 ) pentru calculul coordonatelor punctului (n + 1) ⋅ P 1.12.30) în care xn .29): 2 2 ⎛ 3 xn +a⎞ 3 xn +a xn +1 = ⎜ x . − 2 y = − y − ( xn +1 − xn ) . Folosim atunci procedeul „multiplicării modulare”. y1 coordonatele punctului P 1 al curbei şi xn . x2 − x1 luând xn . Notând x1.(12. pentru simplitate. s-ar putea să ne intereseze anumiţi multipli (foarte mari) ai punctului. y2 : ⎛y −y ⎞ y −y xn +1 = ⎜ n 1 ⎟ − x1 − xn . Avem în vedere cazul general sub aspectul că F este un corp finit oarecare şi notăm q numărul elementelor sale (adică F nu este. Totuşi. cazul când curba are ecuaţia y 2 = x3 + ax + b . ⎟ 2 1 1 ⎜ 2y ⎟ y 2 1 1 ⎠ ⎝ 2 (12. cât şi în privinţa ordinului. aşa cum cere siguranţa sistemelor criptografice. yn sunt coordonatele punctului 2n −1 ⋅ P 1. Calculăm atunci succesiv multiplii 2n ⋅ P 1 prin formule de recurenţă deduse din formulele (12. yn în loc de x2 . yn coordonatele punctului y3 = − y1 − nP 1 folosim formulele ⎛y −y ⎞ x3 = ⎜ 2 1 ⎟ − x1 − x2 . n > 1 . ca în exemplele anterioare 79 .

31) are sau rădăcini complexe nereale. Corpul cuprinzător. TEOREMA LUI HASSE Fie seria formală de puteri Z (Γ. adică polinomul de la numărătorul fracţiei din relaţia (7. Este adevărată următoarea egalitate: Z ( Γ. adică: DEMONSTRAŢIE Precizăm mai întâi că expresia „serie formală” din enunţul teoremei lui Hasse se referă la faptul că nu ne interesează convergenţa acestor serii. Z p .32) T 2 − aT + q . curba va fi evident definită peste extinderea K a lui F. The Arithmetic of Elliptic Curves. faţă de un număr prim p). există o extensie K a lui F având q n elemente şi orice două astfel de extensii sunt izomorfe.31) în care a = q + 1 − N . având q n elemente.un corp de clase de resturi. K. că pentru orice număr natural n. atunci q însuşi va fi o putere a lui p. este îndeplinită egalitatea: a 2 ≤ 4n . T ) = en=1 curbei Γ. (1 − T )(1 − QT ) (12. Următoarea teoremă arată că termenii acestui şir se pot calcula dacă se cunoaşte primul termen N = Nî . dacă u este o serie de puteri atunci eu 80 . N1 = N . Se obţine şirul de numere naturale N n . al lui F va avea numărul de elemente de forma q n . Dată fiind curba Γ definită pe corpul F. Menţionăm în plus. ci numai operaţiile algebrice cu acestea. Astfel. în care α este una din rădăcinile polinomului 1 − aT + qT 2 = (1 − αT ) ⋅ (1 − αT ) . Springer Verlag. Dacă p este caracteristica lui F. Silverman. În particular. pentru orice număr natural nenul n. Demonstraţia se găseşte în cartea lui I. 1986. În plus. sau reale şi egale. evident crescător. Fie N n ordinul grupului Γ( K ) . COROLAR Pentru orice număr natural nenul n este îndeplinită egalitatea: Nn = qn + 1 − αn − αn . nenul. Vom arăta în continuare cum se foloseşte această teoremă pentru a determina numerele N n în funcţie de N. T ) = ∑ n N n ⋅T n ∞ 1 numită funcţia zeta a 1 − aT + qT 2 . (12.

de unde rezultă că numărul ) 2 ( 2 ± 1 . Q. ) 2 (12.înseamnă ∑ n! u n . 5. n ≥ 1. Inegalităţile (7. formula obţinută este valabilă pentru orice n.31). Cele 6 curbe eliptice peste Z 2 au ordinele: 1. adică: ( qn − 1 ≤ Nn ≤ ) 2 ( q n + 1 . logaritmând egalitatea n n =1 (1. De remarcat faptul că teorema lui Hasse conţine şi afirmaţia că a 2 ≤ 4q de unde rezultă: −2 q ≤ a ≤ 2 q ⇔ −2 q ≤ q + 1 − N1 ≤ 2 q ⇔ ⇔ q + 1 − 2 q ≤ N1 ≤ q + 1 + 2 q ⇔ ⇔ ( q − 1)2 ≤ N1 ≤ ( q + 1) 2 Cum curba Γ este definită pentru orice extensie K a lui F. Z 3 .33) Când n sau q sunt foarte mari (ceea ce este cazul curbelor eliptice folosite în criptografie). prin definiţie. obţinem: ∑ ∑ ⎡ 1 − aT + qT 2 ⎤ ⎡ (1 − αT ) ⋅ (1 − αT ) ⎤ 1 n N nT = ln ⎢ ⎥ = ln ⎢ ⎥= (1 )(1 ) (1 ) n T q T qT − − − − (1 ) T ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ n =1 ∞ 1 n n 1 n n 1 n n n 1 n =− αT − αT + α q T ⇒ Nn = qn + 1 − αn − αn. pentru q = 2 (şi n = 1) limitele sunt ( q n ± 1 ≈ q n . În plus. n = 1) cele 10 curbe definite peste Z3 au ordinele cuprinse între 1 şi 7 şi tocmai acestea sunt limitele date de teorema lui Hasse. n =0 ∞ 1 iar logaritmarea seriilor înseamnă inversa operaţiei de exponenţiere. 2. având q n elemente. adică. Z5 .E. fireşte. ceea ce rezultă şi din definiţia lui a. putem considera punctelor unei curbe eliptice variază în limite neglijabile în jurul numărului elementelor corpului. 3. adică ) 2 1 şi 5. 3. ln eu = u . Într-adevăr. 81 . vom folosi faptul că ∞ 1 n ln(1 − u ) = − u . T + n n n n n =1 n =1 n =1 n =1 ∑ ∞ ∑ ∞ ∑ ∞ ∑ ∞ n =1 Observăm că pentru formula obţinută devine: N1 = q + 1 − α − α = q + 1 − a . Pentru q = 3 (şi. Ţinând seamă de aceste relaţii.33) sunt îndeplinite de curbele eliptice definite peste F = Z 2 . 4.D.

iar limitele rezultate din teorema lui Hasse sunt ( 5 ± 1 . în care N este ordinul grupului Γ( F ) .34) este echivalentă cu: a 2 − 2 p = ±2 p . iar pe de altă parte a 2 ≤ 4q . o putere pară a caracteristicii corpului. Condiţia N = p + 1 este îndeplinită. ) 2 12. iar p este număr prim. adică N = N1 = p + 1 . în cazul p = 2 de curbele supersingulare Γ1 şi Γ2. adică 2 şi 10. Oricum dacă q este un număr prim p relaţia a 2 = 4q nu poate fi satisfăcută. relaţia (12. Ne interesează cazul limită când a 2 = 4q . considerată peste extinderea K a lui Z p având q = p 2 elemente. Observăm că: a 2 = 4 q ⇔ a = ±2 q ⇔ N = ( q ±1 . Reţinem deci cazul a = 0 . mai precis. Sunt deci posibile două cazuri: a 2 = 4 p sau a = 0 .11 Cazuri particulare remarcabile privind ordinul grupului unei curbe eliptice În formula N n = q n + 1 − α n − α n numerele complexe α şi conjugatul său sunt rădăcinile polinomului T 2 − aT + q unde pe de o parte a = q + 1 − N . ) 2 2 (12.34) Deoarece N 2 = p 2 + 1 − α 2 − α 2 . ) 2 Rezultă că această relaţie nu se poate îndeplini decât dacă q este un pătrat perfect.34) este echivalentă cu: α 2 + α 2 = ±2 p . în sensul că există curbe definite peste Z p care îndeplinesc această condiţie. să îndeplinească condiţia: N2 = ( q ± 1 = ( p ± 1) = p 2 + 1 ± 2 p . pentru p = 3 de primele 4 curbe din tabelul celor 10 curbe eliptice definite peste Z3 şi în cazul p = 5 de primele 4 şi a 16-a din tabelul celor 20 de curbe eliptice definite peste Z5 . deoarece a este număr întreg. când cele două rădăcini vor fi deci reale şi egale. Rămâne numai situaţia a = 0 . Căutăm atunci cazul cel mai simplu q = p 2 şi ne propunem să găsim condiţia ce trebuie să o îndeplinească curba eliptică Γ definită peste Z p astfel ca această curbă. care este consistent. Primul se respinge.Pentru q = 5 cele 20 de curbe definite peste Z5 au ordinele cuprinse între 2 şi 9. Dar α 2 + α 2 = (α + α)2 − 2αα = a 2 − 2 p şi deci relaţia (12. În acest caz una din rădăcinile polinomului T 2 − aT + q este α = i p şi deci: 82 .

n = 4m ± 1 ⎧0.35) În concluzie. n = 4m ⎪ n ⎪−2 p 2 . ⎪ n n ⎪ n n n n 2 ⎤ α + α = p2 ⎡ ⎣i + (−i) ⎦ = ⎨2 p . atunci: ⎧ p n + 1. n = 4 m + 2. ⎩ (12. n = 4m ± 1 ⎪ n ⎪ n N n = ⎨ p + 1 + 2 p 2 . n = 4m ⎪ n ⎪ p n + 1 − 2 p 2 . dacă o curbă Γ definită peste corpul Z p are p + 1 elemente. ⎩ (12.36) 83 . n = 4m + 2.

84 .

de creşterea performanţelor tehnicii de calcul.10 Scheme de alocare a secretelor 13. De exemplu.5 Sistemul ElGamal 13. atât sub aspectul dispozitivelor cât şi sub aspectul programelor.11 Sisteme criptografice bazate pe curbe eliptice 13. Dinamica actuală a criptografiei este marcată de următoarele două aspecte. Ascensiunea performanţelor tehnicii de calcul dă posibilitatea unor atacuri în forţă a sistemului criptografic.3 Sistemul Rivest Shamir Adleman (RSA) 13. precum şi a noilor cercetări ştiinţifice în domeniul criptologiei. unul privind parametrii algoritmilor de criptare consacraţi. În ce priveşte alegerea parametrilor algoritmilor de criptare. iar pe de altă parte. adică de ordinul de complexitate al cheii.9 Parole 13. bazate pe noi modele matematice. adică angajarea unor operaţii apreciate. ca volum de calcul. folosiţi. în ce priveşte crearea de noi algoritmi de criptare.8 Sistemul standardizat de semnături digitale 13.MODULUL 13 EXEMPLE REMARCABILE DE SISTEME CRIPTOGRAFICE 13. iar pe de altă parte.6 Semnătura digitală bazată pe RSA 13. se cere ca numerele folosite să fie din ce în ce mai mari. pentru securitatea sistemului. pe de o parte.4 Sistemul Rabin 13.7 Sistemul de semnǎturi digitale Feige-Fiat-Shamir 13. de rezultatele cercetării din domeniul criptanalizei. în practica criptografică se ţine seamă. dacă la implementarea sistemului 1 . Ca urmare.2 Noţiuni generale privind sistemele criptografice 13.1 Introducere 13. ca fiind de nivel exponenţial.1 Introducere Având în vedere dezvoltarea accentuată a tehnologiilor din domeniul calculatoarelor şi comunicaţiilor se impune o analizare periodică a algoritmilor de criptare prin prisma posibilităţilor de implementare a acestora.

Pe de altă parte. prin diversitatea pe care o prezintă. fac ca sistemul să fie vulnerabil. în condiţiile în care numerele ce determină parametrii sunt mult mai mici. pentru a mări performanţele practicii criptografice trebuie să se acţioneze pe aceste două direcţii: pe de o parte. tot în cazul sistemului RSA. Anumite restricţii pe care. Criptografia modernă cunoaşte o dinamică foarte accelerată pe măsura dezvoltării matematicii şi a informaticii. în alegerea acestor parametri. De exemplu. trebuie să fie nici prea apropiate ca mărime şi nici prea depărtate. întâmplător. prin rezultatele recente ale cercetării ştiinţifice a acestor obiecte matematice. Totuşi instrumentele matematice care stau la baza criptografiei moderne sunt de mult cunoscute. guvernată de chei publice. Faţă de sistemul RSA. care a fost propusă cu oarecare timiditate acum 20 de ani. criptografia modernă. care sunt sub controlul cercetărilor din domeniul analizei criptografice. abordarea unor noi instrumente şi modele matematice. practica simte o mai mare siguranţă în folosirea algoritmilor deja folosiţi. unele aducând clarificări şi implicaţii spectaculoase în probleme clasice ale matematicii. în ultimii 30 de ani s-a elaborat un număr enorm de lucrări în această direcţie. deşi se consideră utilă elaborarea de noi modele matematice de încriptare.cunoscut sub numele RSA se aprecia ca suficient de mari numerele având cam 200 de cifre.1 Criptografia modernă Deşi criptografia. ca metodă de transmitere secretă a mesajelor. Nota dominantă a criptografiei moderne constă în implicarea net amplificată a matematicii. 13. astăzi se recomandă peste 500 de cifre. în practica criptografică. standardizaţi. De exemplu. Ca urmare. cele două numere prime care prin înmulţire dau cheia publică. la care să se ţină pasul cu semnalele de analiză criptografică în ce priveşte alegerea parametrilor. Ceea ce a făcut posibilă punerea în valoare a instrumentului matematic în crearea criptografiei moderne este tehnica actuală de prelucrare electronică a datelor. în sensul restrâns al cuvântului.2. Aşadar trebuie subliniat de la început că performanţele unui sistem criptografic modern se bazează pe două competenţe înrudite: matematica şi informatica. a început acum aproape 30 de ani. iar pe de altă parte. de semnalele venite din domeniul criptanalizei. folosirea curbelor eliptice în proiectarea sistemelor criptografice.2 Noţiuni generale privind sistemele criptografice 13. astfel de situaţii trebuie evitate. Ca urmare. 2 . familiarizarea cu algoritmii care au primit confirmarea practicii. nu le îndeplinesc parametrii. este afirmată din ce în ce mai insistent în ultimii zece ani. Alegerea parametrilor ţine seamă. Deşi noţiunile şi relaţiile de bază ale instrumentului matematic al criptografiei cu chei publice sunt vechi. are o istorie foarte veche. oferă un grad mai mare de siguranţă. curbele eliptice.

Mulţimea M = C a mesajelor fiind un astfel de spaţiu.2. adică dacă numărul N nu este prim). cunoscute numai de către cel care transmitea şi de cel care primea mesajul. s-au deschis. s-a bazat pe faptul că funcţiile d şi e au fost secrete. iar funcţia e este o permutare circulară a literelor alfabetului. 13. coincid. două clase de sisteme criptografice diferite. numite multigrafuri. se pot folosi ca funcţii de criptare şi decriptare transformările liniare. dacă inelul nu este corp. acest spaţiu. modul. I.13. o permutare oarecare a literelor alfabetului.2 Schema generală a unui sistem criptografic Istoria criptografiei consemnează sisteme care pot fi amuzante prin latura lor rudimentară.2. cheia de descifrare. 3 . Dar dacă se ştie că se foloseşte o permutare circulară a literelor alfabetului. În multe cazuri cele două mulţimi. atunci nu este greu de găsit. Schema are şi variante îmbunătăţite. în sensul creşterii siguranţei. în care se ia în locul unei permutări circulare. M şi C. În cele mai vechi sisteme criptografice M = C = mulţimea literelor alfabetului folosit. Pentru tema acestei expuneri interesează sistemele care folosesc matematica. Menţionăm numai faptul că în criptografia clasică se pot distinge două feluri de sisteme: unele folosesc instrumente matematice (mai mult sau mai puţin rudimentare). când a fost folosit. Funcţia d este în acest caz permutarea circulară inversă a literelor alfabetului. cu grad sporit de siguranţă. Notaţia e pentru această funcţie este iniţiala cuvântului englezesc „encrypting”. Schema unui sistem criptografic constă din două mulţimi M (mulţimea unităţilor de mesaj) şi C (mulţimea unităţilor de cifru) şi o funcţie inversabilă e:M →C numită funcţia de încriptare. Identificând o literă cu numărul ei de ordine în alfabetul cu N litere. N = 26 în alfabetul englezesc) atunci. Inversa funcţiei e se notează d şi se numeşte funcţia de decriptare. aşezate într-o ordine alfabetică. Este de înţeles că un mesaj astfel cifrat nu putea fi înţeles de cineva care nu avea habar de criptografie. Un pas remarcabil în direcţia implicării matematicii îl constituie considerarea ca unităţi de mesaj nu literele. numărul cheilor creşte de la N la N!. în criptografia clasică. Siguranţa unui astfel de sistem. trecând de la permutări circulare la permutări oarecare. Un multigraf având k litere poate fi identificat cu un vector din spaţiul de dimensiune k peste inelul claselor de resturi modulo N (numit. Nu este locul să ilustrăm cu astfel de exemple. dar şi ingenioasă. a încercărilor. ci grupuri de litere.3 Tipuri remarcabile de sisteme criptografice clasice EXEMPLU. În felul acesta se descurajează încercarea de spargere a sistemului pe calea exhaustivă. chiar prin încercări. iar altele nu o folosesc de fel. Dacă N este numărul literelor alfabetului (de exemplu.

În ipoteza că matricea folosită este cunoscută numai de către cel care trimite şi cel care primeşte mesajul. Pe baza acestei convenţii rezolvarea unei probleme.2. însoţită de algoritmul corespunzător. a unor date etc. sistemul prezintă un grad sporit de siguranţă prin numărul mare al acestor matrice inversabile. împărţirea.4 Complexitatea calculului Calculatoarele moderne au ajuns la astfel de performanţe încât. Acest număr reprezintă complexitatea problemei. De exemplu. nu este nevoie să ne preocupăm de volumul de operaţii cerute de diverse activităţi. Funcţia inversă este dată de inversa matricei. în general. înmulţirea cu un factor nenul al corpului. pentru k = 3.4.E.B. Modalitatea mai adecvată criptografiei moderne este identificarea unui k-graf cu numărul scris în baza N ale cărui cifre sunt tocmai numerele de ordine ale literelor grafului. 13. sunt foarte numeroase şi sunt uşor inversabile. scrise în baza doi. unde am considerat că literele A.2. cum ar fi procesarea unui text. În acest context se consideră operaţie elementară acţiunea prin care se decide dacă o cifră a sumei a două numere. deoarece diferite algoritme de rezolvare a aceleiaşi probleme necesită în general numere 4 .… au ca numere de ordine 0. II. descifrării. necesită un anumit număr de operaţii elementare.3. precum şi acela al „spargerii cifrului”.… Numerele ce reprezintă k-grafurile cresc exponenţial cu lungimea k a multigrafului. este zero sau unu. atât cât este necesar pentru evaluarea practică a sistemelor criptografice. Pe de altă parte. Pentru expunerea de faţă ne mărginim la o abordare mai grosieră a complexităţii calculului. al complexităţii încifrării. prin natura ei. exponenţierea) se reduc la adunări de numere scrise în baza doi.D. Analiza complexităţii calculului a devenit un capitol foarte important al criptologiei moderne. Am putea spune mai exact că este vorba de complexitatea algoritmului de rezolvare a problemei respective.C.1. precum şi al relaţiilor dintre acestea. scăderea. trigraful DCE se identifică cu numărul 3 + 2N + 4N2. De aceea sistemele criptografice trebuie analizate şi din acest punct de vedere. Ca funcţii de criptare se pot folosi funcţii uşor inversabile ale corpului de clase de resturi în raport cu un număr prim p cuprins între N k −1 şi N k . lucrează la limita acestor performanţe. înmulţirea. Dar criptografia modernă. stufos din punct de vedere al noţiunilor cu care operează. Punctul de plecare în acest demers îl constituie noţiunea de operaţie elementară. De exemplu. operaţiile de criptare şi de decriptare cer un volum redus de lucru. ceea ce face să crească siguranţa sistemului. Privită în contextul operaţiilor aritmetice cu numere se porneşte de la faptul că aceste operaţii (adunarea. Aceste funcţii cer un volum redus de calcul.O transformare liniară este determinată de o matrice pătrată inversabilă de ordinul N având ca elemente clase modulo N. cu o problematică dinamică şi subtilă.

Deci. Această evaluare este mai grosieră. 2) Pentru înmulţirea a două numere m şi n. l se ia bi = bi2 −1 redus modulo n şi ei = ei −1 . l ) ] operaţii elementare.diferite de operaţii elementare. Următoarele exemple pot constitui baza evaluării complexităţii calculului şi pentru alţi algoritmi. pentru fiecare i (adică la fiecare din cele l etape) se fac sau zero sau k operaţii elementare. Apoi. dacă 2 prima cifră a lui m este unu. Aşadar reducerea lui m la n necesită cel mult k 2 operaţii elementare. 4) Reducerea lui m modulo n nu comportă nici o operaţie dacă m < n şi constă din împărţirea lui m la n în caz contrar. având k cifre şi exponentul m având l cifre. Pentru a calcula a m modulo n se foloseşte următorul algoritm: se porneşte cu b1 = a şi e1 = 1 .. adică se obţine după l etape. Deci adunarea sau scăderea a două numere comportă un număr de operaţii elementare egal cu numărul maxim de cifre al numerelor care se adună. EXEMPLE 1) Evident că adunarea a două numere scrise în baza doi având k cifre comportă exact k operaţii elementare. Aşadar.. Rezultă că înmulţirea sau împărţirea a două numere comportă cel mult [ max(k .. fiecare constând în cel mult k operaţii elementare. iar dacă această cifră este nenulă se ia pi = pi −1 + mi . iar al doilea l cifre în baza doi se foloseşte următorul algoritm.. algoritmul lui Euclid comportă cel mult k 3 operaţii elementare... având toate cifrele nule şi m0 = m . 5) Pentru exponenţierea modulo n considerăm o clasă modulo n reprezentată de un număr a care este cel mult egal cu n − 1 .. 3) Algoritmul lui Euclid aplicat unor numere mari având cam acelaşi număr k de cifre.. pentru fiecare i = 2. Acelaşi rezultat se obţine şi pentru scădere a două numere. ambele în baza doi. Dacă se ia în considerare faptul că numerele care se împart scad la fiecare etapă a algoritmului. 2. 3. l se ia mi = 2mi −1 (adică se deplasează spre stânga cu un pas cifrele lui mi −1 şi se ia pi = pi −1 dacă cifra i a lui n este nulă. dacă prima cifră a lui m este zero şi e1 = a . Produsul celor două numere este pl . dacă cifra i a lui m este nulă şi ei = ei −1bi redus modulo n 5 . având cam acelaşi număr de cifre. exprimând faptul că la înmulţirea a două numere mari. constă din cel mult k împărţiri. Se porneşte cu numărul p0 = 0 . complexitatea calculului nu depăşeşte pătratul numărului de cifre al celor două numere. Aşadar. Aceasta este o evaluare grosieră. fiecare constând din cel mult k 2 operaţii elementare. Apoi pentru fiecare i = 1. se obţin cel mult k 2 operaţii elementare. dar este mai simplă. numărul de operaţii elementare este cel mult egal cu produsul kl. Acelaşi lucru este valabil şi pentru împărţire. primul având k cifre. unde k este numărul cifrelor lui m.

fiecare având cel mult k 2 operaţii elementare şi două reduceri modulo n fiecare având cel mult 2k 2 operaţii elementare. Relaţia f = O( g ) este însă reflexivă şi tranzitivă. pentru x > x0 . În general. Evident că dacă g1 = Θ( g 2 ) . pentru valori mari ale lui x. Dacă f este un polinom de gradul k având coeficientul director a > 0 . relaţia g1 = Θ( g 2 ) . dacă există o constantă reală C astfel încât f ( x) ≤ Cg ( x) pentru orice x ≥ x0 . g 2 : R+ → R. EXEMPLU. II. şi anume că raportul dintre f şi g nu depăşeşte o constantă. atunci pentru C > a avem: f ( x) ≤ Cx k . deci f = O ( x k ) . care se mai exprimă şi astfel: g1 = Θ( g 2 ) ⇔ ∃C1. Putem folosi mereu logaritmul natural. 6 . Rezultă că nu are importanţă baza folosită pentru relaţia f = O( g ) . evident. Aşa cum arată exemplele de mai sus. dar nu este adevărată relaţia x3 = O ( x 2 ) . C2 ∈ R. Deci. De exemplu. Date fiind două funcţii f . în care k este numărul cifrelor lui n. prin această relaţie se apreciază. atunci f = O ( x a ) . Simetrizarea ei defineşte relaţia de echivalenţă: g1 = Θ( g 2 ) ⇔ g1 = O( g 2 ) ∧ g 2 = O ( g1 ) . care îndeplinesc. a. adică este o relaţie de preordine. Relaţia f = O( g ) exprimă comportarea funcţiilor f şi g pentru valori mari ale lui x. x 2 = O ( x3 ) . g 2 ( x) = logb ( x). g : → spunem că f = O( g ) . În concluzie pentru a calcula am modulo n sunt necesare cel mult 6k2l operaţii elementare. aceasta nu este o relaţie de echivalenţă deoarece nu este simetrică. g1 ( x) = log a ( x). C1g 2 ( x) ≤ g1 ( x) ≤ C2 g 2 ( x) . deci în total cel mult 6k 2 operaţii elementare. dacă f este o combinaţie liniară de n →∞ x puteri reale ale lui x în care axα este termenul cu exponentul maxim al lui x. OBSERVAŢII I. Dacă variabila x este un număr natural n. Pentru evaluarea complexităţii calculului prezintă interes cazul funcţiilor * g1. atunci funcţia g (n) = [log a n] + 1 reprezintă numărul cifrelor lui n scris în baza a. iar l este numărul cifrelor lui m.dacă cifra i a lui m este egală cu unu. Deşi în relaţia f = O( g ) se foloseşte semnul de egalitate. atunci f = O( g1 ) ⇔ f = O( g 2 ) . deoarece f ( x) lim k = a . DEFINIŢIE. iar a este un număr natural fixat. b > 0 . creşterea lui f prin creşterea unei funcţii mai simple g. fiecare etapă necesită cel mult două înmulţiri.

Aceasta înseamnă. algoritmii de cifrare şi descifrare trebuie să fie puteri ale numărului de cifre ale lui n. polinomial la problema precedentă. Această problemă se reduce. Ca urmare. iar algoritmii cunoscuţi necesari pentru spargerea cifrului trebuie să fie o putere a numărului n însuşi. În practică se au în vedere valori atât de mari ale lui n încât operaţiile de complexitate polinomială pot fi efectuate de către calculatoarele disponibile într-un timp rezonabil. şi anume: . n şi faptul că n este produsul a două numere prime impare.dacă g (n) = nα . care să descompună numărul n folosind o soluţie polinomială a problemei RSA. că problema A este mai grea decât B. 7 . dacă există un algoritm de complexitate polinomială care permite rezolvarea problemei A pornind de la o soluţie a problemei B. atunci spunem că volumul de calcul este polinomial. care înseamnă găsirea numărului natural m strict mai mic decât n astfel că me = c modulo n . bineînţeles. atunci spunem că volumul de calcul este exponenţial.Din punctul de vedere al complexităţii calculului se disting două clase importante. cunoscând numerele c. O altă problemă echivalentă cu problema descompunerii lui n (ştiind că n este produsul a două numere prime necunoscute p şi q) este problema găsirii unui număr d astfel ca ed să fie congruent cu 1 modulo ( p − 1)(q − 1) . ştiind că această ecuaţie are soluţie. din moment ce rezolvarea problemei B asigură şi rezolvarea problemei A. adică nu s-a găsit încă un algoritm de complexitate polinomială. În practica demersurilor matematice se obişnuieşte să se reducă rezolvarea unei probleme la rezolvarea alteia care pare mai simplă. problema descompunerii lui este polinomial echivalentă cu problema rezolvării ecuaţiei x 2 = a modulo n . adică A ≤ P B şi B ≤ P A. . α ∈ R şi funcţia f (n) reprezentând numărul de operaţii elementare (complexitatea calculului) îndeplineşte condiţia f = O( g ) . (notăm aceasta A ≤ P B ). Dar nu se cunoaşte dacă RSA este echivalentă cu problema descompunerii lui n.dacă g (n) = (ln n)α . De exemplu. deci şi la problema descompunerii lui n. α ∈ R şi funcţia f (n) reprezentând numărul de operaţii elementare (complexitatea calculului) îndeplineşte condiţia f = O( g ) . evident. Un alt exemplu remarcabil îl constituie problema cunoscută sub numele problema RSA. ştiind că n este un număr compus. ierarhizare specifică criptologiei: Spunem că o problemă A se reduce polinomial la o altă problemă B. În contextul aplicării matematicii în criptografie rezolvarea unei probleme înseamnă de regulă găsirea unui algoritm a cărui complexitate să fie polinomială. Aceasta conduce la următoarea ierarhizare a problemelor. iar cele de nivel exponenţial nu pot. Prezintă interes cazul când problemele A şi B sunt polinomial echivalente. e.

Totuşi nu s-a demonstrat echivalenţa dintre invulnerabilitatea sistemului la atacul pasiv şi problema descompunerii în factori. 13. cheia privată Principala funcţie a sistemului este transmiterea pe canale publice de comunicare de mesaje între utilizatorii sistemului care asigură confidenţialitatea mesajului în condiţiile în care cheia de încifrare (cheia publică) este cunoscută de toţi utilizatorii.3 Sistemul Rivest Shamir Adleman (RSA) Securitatea acestui sistem se bazează pe faptul că până în prezent nu s-a elaborat un algoritm polinomial pentru descompunerea în factori a numerelor.1 Cheia publică. 8 . nici în ipoteza că se ştie că numărul de descompus este produsul a două numere prime.13. iar cheia de descifrare (cheia privată) este cunoscută numai de destinatarul mesajului.3.

B. atunci se înlocuieşte cu restul împărţirii la ϕ(n) . În continuare putem deci admite că mesajul m este el însuşi un număr natural strict mai mic decât n. Acest număr este obţinut prin aplicarea algoritmului lui Euclid perechii de numere d şi ϕ(n) . îşi construieşte cele două chei. adică este mai mic decât O ( log3 n ) .Fiecare utilizator. 9 .. În cazul scrierii textului în limba engleză. atunci m este numărul. Exprimă mesajul m printr-un număr natural m < n − 1 . notat A. ţinând seamă că literele B. Pentru confidenţialitatea mesajului este necesar ca cheia privată să fie cunoscută numai de către utilizatorul A.4. se foloseşte un alfabet constituit din 26 litere. respectiv. dispuse în ordinea A. II) calculează n = pq şi ordinul ϕ(n) = ϕ( pq ) = ϕ( p )ϕ(q ) = ( p − 1)(q − 1) al grupului unităţilor inelului Z n .C. cea publică şi cea privată. dacă mesajul este un text format cu un alfabet având N simboluri (litere). care trebuie să îndeplinească anumite condiţii.E. 13.3. III) alege un număr 2 ≤ d < ϕ(n) care este prim cu ϕ(n) şi calculează numărul natural e < ϕ(n) care reprezintă clasa inversă a lui d modulo ϕ(n) .2 Cifrarea mesajelor Utilizatorul B care vrea să transmită un mesaj m lui A efectuează următoarele operaţii: I. deocamdată precizăm că ele trebuie să fie relativ mari. scris în baza N. Aici φ este funcţia caracteristică a lui Euler. numerele de ordine: 1.C. prin următoarele operaţii: I) alege două numere prime p şi q. totuşi să nu fie prea apropiate. De exemplu.d). Fireşte..q. Aceasta este una din numeroasele posibilităţi de a identifica un text cu un număr.A. Complexitatea calculului cerut de algoritmul lui Euclid este cel mult de ordinul cubului numărului de cifre ale lui n.7 în alfabet.. printre care.H au.e) şi cheia privată constituită din tripletul de numere (p. În urma acestor operaţii a obţinut cheia publică formată din perechea de numere (n..2. Algoritmul dă ca rezultat numerele întregi e şi a care îndeplinesc condiţia: e ⋅ d + a ⋅ ϕ(n) = 1 . Cheia publică este făcută cunoscută tuturor utilizatorilor care vor să transmită mesaje utilizatorului A. ale cărui cifre sunt tocmai numerele de ordine ale literelor textului. Dacă d nu este număr natural strict mai mic decât ϕ(n) .. astfel că aceste litere se pot identifica prin numerele lor de ordine.2.1. să aibă cam acelaşi ordin de mărime.0.. respectiv 0. Textul constituit din cuvântul BEACH se identifică cu numărul m = 1 + 4 ⋅ 26 + 0 ⋅ 262 + 2 ⋅ 263 + 7 ⋅ 264 . prin aceasta se modifică numărul întreg a.

care este cuprins între zero şi n – 1. 13.4 Observaţie Din analiza de mai sus rezultă că pentru a obţine numărul m din numărul c = m redus modulo n este suficient ca numerele e şi d să fie astfel încât ed − 1 să fie divizibil şi prin p – 1 şi prin q – 1.) Ca urmare.. Prin urmare. Într-adevăr. atunci clasa sa modulo n se află în grupul multiplicativ Z* n al unităţilor inelului claselor de resturi modulo n. algoritmul de exponenţiere modulară are complexitatea cel mult O ( log3 n ) .n) . q − 1] . adică să fie divizibil prin cel mai mic multiplu comun. care este strict mai mic decât ( p − 1)(q − 1) .3. numerele e şi d pot reprezenta clase inverse una alteia în inelul claselor de modul [ p − 1. adică q divide diferenţa mq −1 − 1 şi deci şi diferenţa med − m . din teorema lui Lagrange rezultă mϕ( n ) = 1(mod n) şi deci: c d = med = m1− a⋅ϕ( n ) = m ⋅ mϕ( n )⋅( − a ) = m (mod. produsul n = pq divide diferenţa med − m şi deci med ≡ m(mod. Calculează cel mai mic număr natural c care este congruent cu me modulo n . strict mai mic decât n nu este prim cu n. care grup având ordinul ϕ(n) . Numărul c este mesajul cifrat pe care utilizatorul A îl transmite prin canale publice de comunicaţie utilizatorului A. e 10 . Dacă numărul m.3 Descifrarea mesajelor Pentru a recupera mesajul (numărul) m din mesajul cifrat c utilizatorul A calculează c d modulo n . atunci este divizibil sau cu p sau cu q şi evident.3. Pe de altă parte. nu poate fi divizibil cu amândouă.n) . Numărul m va fi unicul reprezentant al clasei lui c d modulo n . deoarece: med − m = m(med −1 − 1) = m(mϕ( n )⋅( − a ) − 1) = = m(m( p −1)⋅( q −1)⋅( − a ) − 1) = m(m( q −1) − 1)(. atunci med este divizibil şi el cu p şi deci diferenţa med − m este divizibilă cu p. [ p − 1. De remarcat că deşi numerele m şi e sunt mari (ele se pot considera de acelaşi ordin de mărime ca şi n). q − 1] al acestora.. 13.II. din faptul că m nu este divizibil cu q rezultă q −1 m = 1(mod q) . Dacă m este divizibil cu p (şi nu cu q). dacă m este prim cu n.

5. Nu se cunoaşte o altă cale de a se rezolva problema RSA în afară de aceea de a se folosi numărul d. Interesant este faptul că problema găsirii numărului d. Se poate atunci scrie k ⋅ ϕ(n) = 2r u . de ordinul ϕ( n) = ( p − 1)( q − 1) . procedând la fel ca utilizatorul A. Mai precis. care să producă descifrarea mesajelor.3.1 Siguranţa sistemului faţă de atacul pasiv al adversarului Atacul pasiv asupra unui sistem criptografic de transmitere a mesajelor înseamnă încercarea de a descifra mesajul cifrat c având la dispoziţie numai informaţiile oferite de cheia publică. Fie r exponentul maxim al lui 2 care divide produsul k ⋅ ϕ(n) .ϕ(n)) este computaţional echivalentă cu problema descompunerii în factori a numărului n. este echivalentă cu problema descompunerii lui n. deoarece numerele prime p şi q sunt impare. să presupunem cunoscut numărul d din enunţul teoremei.numărul e este prim cu produsul ( p − 1)(q − 1) şi me = c ( mod n) . unde ϕ( n) = ( p − 1)(q − 1) . . Evident că dacă se pot afla factorii primi p şi q ai lui n atunci. adică spargerea acestui sistem criptografic. Se crede că o astfel de cale nu există. Reciproc. TEOREMĂ. Cu alte cuvinte problema RSA. dar nu s-a reuşit încă o demonstraţie a acestui fapt. se reduce la problema descompunerii în factori a unui număr n printr-un algoritm de complexitate polinomială. pentru a descifra mesajul c trebuie rezolvată următoarea problemă numită problema RSA: Să afle numărul natural m strict mai mic decât n cunoscând numerele naturale n. Grupurile Z p şi Zq fiind ciclice putem considera nişte generatori g. Din cele de mai sus rezultă că dacă se cunosc numerele prime impare p şi q (care fac parte din cheia privată a utilizatorului A). e. este * * * izomorf cu produsul cartezian Z* p × Zq .numărul n este produsul a două numere prime impare p şi q. DEMONSTRAŢIE. se determină numărul d care oferă descifrarea.13. acestea însă fiind necunoscute. adică există un număr natural k astfel încât de − 1 = k ⋅ ϕ(n) . Grupul Z* n al unităţilor inelului Z n n . atunci se poate obţine d printr-un algoritm polinomial. Problema găsirii numărului d care îndeplineşte relaţia de = 1(mod. c şi că: . care este evident un număr par. Este algoritmul lui Euclid pe care-l foloseşte utilizatorul A pentru a obţine cheia de descifrare d. respectiv h ai celor două grupuri astfel că grupul 11 . Acesta este conţinutul teoremei care urmează.5 Siguranţa sistemului 13. în care u este un număr natural impar bine determinat.3.

h ( ) s j 2 u = 1 . În cazul s −1 când t = s lucrurile stau la fel ca şi pentru g. Distingem două clase de astfel de algoritmi.* i j Z* p × Zq se identifică cu mulţimea perechilor a = ( g . chiar şi în ipoteza că se ştie că el este produsul a două numere prime impare. În schimb s-au obţinut numeroase algoritme demne de luat în seamă. respectiv q − 1 . se consideră că această problemă. h ) . Rezultă g p −1 p −1 2 ( ) s i 2 u = 1. acesta este egal cu 1 pentru orice j dacă t < s . g ( ) s −1 i 2 u = ±1 . în care 1 ≤ i ≤ p − 1 . Probabilitatea de a găsi un astfel de a este deci ½ şi deci prin încercări repetate îl putem găsi. A1. iar v şi w divid pe u. Prin urmare. rezultă s ≤ r .–1) pentru exact jumătate din 2 elementele a ale lui Z* n . prin algoritmi computaţional realişti. aşa cum am arătat. A. care înseamnă de fapt spargerea sistemului criptografic RSA. Evident. a numerelor n care îndeplinesc anumite condiţii. adică diferă atât de perechea (1. necunoscute însă. în timp ce a = 1 . Algoritmul împărţirii directe la numere prime. Aşadar n divide a 2 − 1 = (a − 1)(a + 1) . pentru orice element a al grupului Z* n . avem: a u = 1 . Acesta este cel mai simplu algoritm şi descompune numere mari de forma n = pq . în care unul din factorii primi p sau q este suficient de mic. iar cunoaşterea lui d.1) cât şi de perechea (–1. obţinem două numere naturale impare v şi w astfel că: p − 1 = 2 s v şi q − 1 = 2t w . dar nu divide nici unul din factori. = 1. Deoarece p − 1 şi q − 1 divid k ⋅ ϕ(n) = 2r u . În această situaţie analiza criptografică a sistemului RSA s-a axat pe problema descompunerii în factori a unui număr foarte mare n. QED Deoarece nu s-a găsit încă o cale de a rezolva problema RSA fără a se folosi numărul d. Deci. este echivalentă (computaţional) cu problema factorizării. care permit descompunerea în factori. Rezultă că cel mai mare divizor comun al numerelor n şi a − 1 (care se află prin algoritmul lui Euclid). Pe de altă parte. deoarece u este divizibil prin v s 2 şi prin w. a 2 u = ±1 . este tot atât de grea ca şi problema descompunerii în factori primi a numărului n. Fie s ≥ t . g Notând s. t exponenţii maximi ai lui 2 care divid p − 1 . g = −1 şi analog pentru h. 1 ≤ j ≤ q − 1 . adică p sau q. va fi un factor propriu al lui n. 2 s −1 u Cât priveşte h j ( ) . Algoritme de complexitate polinomială care descompun numere mari n care îndeplinesc anumite condiţii. Rezultatele obţinute până în prezent nu au dus la elaborarea unui algoritm (polinomial) de descompunere în factori a unui astfel de număr n suficient de mare. şi anume: este unu când i este par şi –1 când i este impar. Se poate aplica cu 12 .

Algoritme care nu necesită restricţii pentru numărul n dar. Pentru numere foarte mari. totuşi să nu fie nici prea apropiate.5. A3. B2.2. în alegerea parametrilor p şi q trebuie să se ţină seamă de vulnerabilităţile constituite de cele două clase de algoritme de descompunere.3.succes pentru a depista factori primi de o formă cunoscută. Algoritme care folosesc curbele eliptice peste corpuri finite. Ele sunt importante de ştiut pentru că se pot evita prin alegerea adecvată a parametrilor sistemului. această complexitate creşte destul de încet în raport cu n în sensul că exponentul lui n deşi este o funcţie de n creşte foarte încet.3. şi anume: numerele p sau q să nu fie de o formă cunoscută. B. 13. iar factorii primi ai numerelor p − 1 şi q − 1 să nu fie prea mici. A4. să nu fie prea mici. de exemplu numerele Mersenne. în care p şi q sunt suficient de apropiate. Acesta depistează factori primi ai lui n mai mari decât cei care se pot obţine prin algoritmul A1. Faţă de algoritmele din clasa B singura măsură de siguranţă este să crească ordinul de mărime al numărului n. B1.5. Algoritmul ρ al lui Pollard. cele mai eficiente sunt cele care folosesc curbele eliptice. practica acestui sistem criptografic a scos la iveală o serie de alte vulnerabilităţi care folosesc şi alte informaţii decât cele oferite de cheia publică. Ca urmare. Algoritmul p − 1 al lui Pollard se aplică numerelor n = pq pentru care p − 1 sau q − 1 are factorii primi suficient de mici. Acesta descompune numere de forma n = pq . deci să aibă cam acelaşi ordin de mărime. pentru siguranţa sistemului. Aşa cum am menţionat.2 Alte tipuri de atacuri În afară de încercarea de a se descoperi cheia privată din cheia publică. în sensul că operaţiile de cifrare şi de descifrare ating limitele mijloacelor electronice de calcul. nu oricât de mari. 13. dar totuşi. prin aceasta se micşorează eficienţa sistemului. deşi sunt de complexitate exponenţială. 13 .1 Cazul când exponentul e al încriptării este mic Sistemul RSA are de înfruntat dificultatea volumului mare de calcul necesar încriptării şi decriptării. problemă pentru care nu s-a găsit un algoritm de complexitate polinomială. Algoritmul sitei pătratelor. de aceea se caută parametrii care măresc eficienţa acestor operaţii. Algoritme care folosesc corpurile de numere algebrice. A2. aşa cum ar fi ln(ln(lnn))). Faţă de algoritmele din clasa A trebuie evitate particularităţile corespunzătoare.

n2 . dar module n1. Una dintre acestea este ca să nu se trimită acelaşi mesaj la mai mulţi utilizatori care au acelaşi exponent de încriptare. de exemplu. 3 conform teoremei chineze.n1 ) . c3 = m3 (mod.De exemplu. O metodă mai subtilă este ca numărului m să i se adauge un număr de cifre puse la întâmplare. Dacă. se folosesc două soluţii. Dacă acest lucru este cunoscut de cineva care vrea să descifreze mesajul. Fireşte.3 Atacuri în care se foloseşte maşina de încriptare sau decriptare În sistemul RSA cheia privată se consideră că nu este disponibilă celui care vrea să spargă codul. deoarece numerele p − 1 şi q − 1 sunt pare. Dacă cineva vrea să descifreze mesajul cifrat c = me trimis utilizatorului A şi interceptat procedează astfel: Alege la întâmplare un număr x. Practica a arătat că există posibilitatea ca să se obţină de la maşina de decriptare rezultatul decriptării unor numere c′ oferite maşinii ca mesaje cifrate.n) şi determină maşina de descifrare a utilizatorului A să-l descifreze. bineînţeles.2 Cazul când spaţiul mesajelor este redus Încriptarea cere un volum mic de calcule dacă se folosesc numere mici drept mesaje.3. nu are decât să încerce toate numerele care pot fi mesaje. n3 diferite.n3 ) poate calcula numărul m3 aplicând algoritmul (polinomial) de rezolvare a sistemului de ecuaţii x = ci (mod. este util să se aleagă exponenţi foarte mici. atunci se completează numărul m ce se cere transmis cu 990 zerouri. Există mai multe atacuri asemănătoare care. deoarece m3 < n1n2n3 .n2 ) .5. Mai departe. atunci cineva care interceptează mesajele cifrate c1 = m3 (mod. pentru a se evita. iar cel mai mic posibil. modulo n. pentru volumul mesajelor de transmis sunt suficiente numere cu 10 cifre în baza doi şi ordinul de mărime al numărului n este 21000. 14 .5. Condiţia ca e = 3 să fie prim cu produsul ( p − 1)( q − 1) este ca numerele p şi q să fie de forma 3k − 1 . Dacă un utilizator trimite acelaşi mesaj m către trei alţi utilizatori care au acelaşi exponent de încriptare.3.2. destinatarul mesajului trebuie să ştie că ultimele cifre (în număr ştiut) trebuie eliminate. calculează „mesajul cifrat” c′ = cx e = me x e = ( mx)e (mod. 13. c2 = m3 (mod. 2. După teorema lui Dirichlet jumătate din numerele prime îndeplinesc această condiţie.2. 13. Va primi rezultatul mx din care obţine m = x −1 (mx) . pentru a obţine mesajul m trebuie calculată rădăcina cubică a soluţiei x = m3 .ni ) . după care se încriptează. i = 1. calculele făcându-se. este e = 3. care însă se înmulţesc cu o putere corespunzătoare a lui 2.

iar cheia privată este constituită din perechea de numere p şi q. k. este exponenţial. se va ajunge. pe care-l transmite lui A. De menţionat că pentru calculul resturilor pătratelor în raport cu un număr prim p se dispune de un algoritm de complexitate polinomială în raport cu p. după un număr de k paşi la x e = x(mod. cifrarea mesajului m. dar alegerea la întâmplare şi verificarea dacă este sau nu un rest pătratic este o cale eficientă. Are de făcut o alegere. Mesajul m va fi unul dintre aceste 4 resturi.3 Pseudoatacuri Literatura a pus în evidenţă unele demersuri care numai aparent ar putea sparge sistemul.5.4.Atacuri similare se pot evita programând maşina de descifrat să respingă de la descifrare mesajele recunoscute ca frauduloase. ridicând succesiv la puterea e. Deşi ideea este corectă ea nu are importanţă practică.3. −c1 ) ale lui c modulo p şi rădăcinile pătrate (c2 . Uneori se pot obţine şi factorii p şi q ai lui n. Acest algoritm necesită un număr b care nu este rest pătratic modulo p. Dacă x = c = me . Nu avem un algoritm polinomial pentru găsirea unui astfel de număr.n) . k −1 k 13. Pentru a recupera mesajul m din mesajul cifrat c utilizatorul calculează rădăcinile pătrate (c1. La fel ca în cazul sistemului RSA utilizatorul A îşi alege două numere prime p şi q suficient de mari şi calculează produsul n = pq . −c2 ) ale lui c modulo q.1 Cifrarea şi descifrarea mesajelor Siguranţa acestui sistem se bazează pe inexistenţa unui algoritm polinomial pentru calcularea rădăcinii pătrate modulo n în cazul când n nu este un număr prim.4 Sistemul Rabin 13. Numărul n constituie cheia publică. Una din aceste idei porneşte de la faptul că funcţia f ( x) = x e fiind o funcţie bijectivă definită pe grupul unităţilor inelului claselor modulo n bijectivă trebuie să aibă un ciclu adică. deoarece ordinul de mărime al numărului de încercări. După cum vom arăta în continuare această problemă este computaţional echivalentă cu problema descompunerii în factori primi.n) . Utilizatorul B care vrea să transmită mesajul m lui A calculează numărul c = m2 (mod. deoarece probabilitatea ca un număr natural mai mic decât p să fie un rest 15 . atunci se poate recupera x e = m(mod.n) . 13. Folosind apoi relaţia ap + bq = 1 pe care o obţine din algoritmul lui Euclid aplicat numerelor p şi q obţine cele patru resturi pătratice modulo n ale lui c. cunoscută de toţi utilizatorii. adică: ±(apc2 ± bqc1 ) . În fond tot aşa se poate presupune că se pot ghici numerele p şi q.

adică problema extragerii rădăcinii pătratice modulo n. Pentru a se verifica dacă un număr este sau nu rest pătratic modulo p se dispune de un algoritm polinomial. problema spargerii sistemului Rabin. Aşadar. atunci se repetă procedeul cu un alt număr prim cu n în locul lui x. formulată ca „problema RSA” se bazează tot pe nerezolvabilitatea problemei descompunerii în factori a numărului compus n. Dacă y diferă de x şi de –x. atunci se poate elabora un algoritm. cel mai mare divizor comun al numerelor n şi x − y . Dacă se întâmplă că y = x sau y = − x . fie aceasta y (şi o dată cu aceasta –y). pentru descompunerea în factori a numărului n. soluţie bazată pe cunoaşterea factorilor primi p şi q al căror produs este n. p) . Dacă se dispune de un algoritm polinomial de extragere a rădăcinii pătratice modulo n. ) Într-adevăr. algoritmul de extragere a rădăcinii pătratice oferă o rădăcină modulo n a lui a = x 2 (mod. va fi un divizor propriu al lui n adică p sau q. atunci a are patru rădăcini distincte. DEMONSTRAŢIE. = c ⋅ m p −1 = c . TEOREMĂ. dintre care două sunt x şi –x. aceasta este echivalentă cu problema descompunerii numărului compus n.pătratic este ½. iar celelalte două sunt diferite de acestea. În secţiunea anterioară am arătat că şi siguranţa sistemului RSA. dar nu este echivalentă cu aceasta. De remarcat faptul că jumătate din numerele prime sunt de forma p = 4k + 3 . Probabilitatea ca un număr x ales la 16 . modulo numărul compus n. Ca urmare. nici x + y în timp ce divide produsul lor. Spre deosebire de problema RSA. care se poate afla prin algoritmul lui Euclid (algoritm polinomial). tot polinomial. deoarece x 2 = y 2 .2 Siguranţa sistemului Un atac pasiv ar însemna aflarea rădăcinii pătrate a unui număr. ( p +1 2 c 4 p +1 =c 2 p −1 = c⋅c 2 = c ⋅ ( m2 ) p −1 2 13. Nu se cunoaşte altă soluţie a acestei probleme decât cea folosită în decriptarea mesajului. atunci înseamnă că n nu divide nici x − y . alegând la întâmplare un număr natural x.4. În cazul când numărul p este de forma p = 4k + 3 se poate folosi următoarea formulă de calculare a rădăcinii pătrate a lui c modulo p: c= p +1 ±c 4 (mod. problema aflării rădăcinii pătrate modulo n se reduce polinomial la descompunerea în factori a numărului n. prim cu n.n) . Se ştie că dacă a este prim cu n şi este un rest pătratic modulo n. Într-adevăr.

repetă operaţia cu alt număr în locul lui x sau tot cu x.5. calculele sunt făcute modulo p. g a ) . Pentru a recupera numărul m utilizatorul foloseşte numărul a şi calculează v a şi apoi produsul uv a . g a şi g k . 13. În acest fel se rezolvă şi problema alegerii care trebuie să se facă la decriptare între cele patru resturi pătratice: cu foarte mare probabilitate numai unul dintre resturi va conţine redundanţa respectivă. Tipurile de atacuri semnalate faţă de sistemul RSA sunt în general valabile şi pentru sistemul Rabin.5. Fireşte. 13. În plus. acestea repetându-se.2 Siguranţa sistemului Atacul pasiv înseamnă problema găsirii lui g ak ştiind g. Un utilizator B care vrea să trimită mesajul m (sub formă de număr) lui A alege la întâmplare un număr natural k şi calculează: u = mg ak . iar cheia privată o constituie numărul a.întâmplare să conducă la soluţia problemei este ½. Evident că aceasta se reduce la problema logaritmilor discreţi care se 17 . deci repetarea este o soluţie eficientă. maşina de descifrare trebuie să fie programată astfel încât să nu returneze un rezultat dacă ultimul set de cifre nu este repetat. Dacă nu a nimerit-o cu x. care este chiar m: uv a = mg ak g − ak = m .v). la fel ca în demonstraţia teoremei precedente. un generator g al grupului Z* p şi un număr natural suficient de mare a. Faptul că numărul x ales la întâmplare nu este prim cu n nu este un eşec. QED. La descifrare se ţine seamă că aceste grupuri care se repetă trebuie eliminate. Cu probabilitatea ½ rezultatul obţinut diferă de x şi de –x şi atunci. deoarece în acest caz înseamnă că am găsit un factor prim al lui n. 13. v = g − k şi trimite lui A perechea de numere (u. Cheia publică este constituită din tripletul ( p. Dintre acestea ne oprim asupra posibilităţii ca cineva să acceseze maşina de decriptare a utilizatorului A şi să obţină de la această maşină o rădăcină pătrată a numărului a = x 2 în care x este ales la întâmplare. şi soluţiile de evitare sunt cam aceleaşi.1 Cifrarea şi descifrarea mesajelor Fiecare utilizator A îşi alege un număr prim p de mărime corespunzătoare. va afla factorii lui n. Aceasta este problema cunoscută sub numele de problema Diffie-Hellman. Soluţia de prevenire a unui astfel de atac este convenţia ca un număr de cifre binare ale mesajului m să fie adăugate aleatoriu. g .5 Sistemul ElGamal Acest sistem se bazează pe faptul că nu s-a descoperit încă un algoritm polinomial pentru rezolvarea problemei logaritmilor discreţi.

6. cer. alterarea şi retransmiterea lui de către o altă entitate. iar H(m) să fie reducerea h a lui m. 18 .să prevină modificarea mesajului prin interceptarea.n A ) .cs).cifrează mesajul m folosind cheia publică a lui A. Totuşi.3 Eficienţa sistemului Sistemul ElGamal are dezavantajul că cifrarea şi descifrarea mesajelor. se poate stabili un număr mare h.nB ) . 13. valori mari ale lui p (peste 1000 de cifre binare). Pentru a reduce volumul de calcul există tentaţia de a lua valori cât mai mici pentru p sau să se ia acelaşi p şi g pentru un grup mare de utilizatori. Semnătura digitală însoţeşte mesajul m (care este reprezentat de un număr) cu un mesaj de volum mult mai mic. se impun măsuri de siguranţă care să prevină distorsionarea comunicării prin intervenţia unui adversar activ. astfel că se pot folosi puterile de exponent 2r ca o bancă de date. mai ales prin alcătuirea unei tabele de logaritmi. dar mult mai mic decât n. uzând de operaţia de exponenţiere. În cadrul sistemului RSA.formulează astfel: cunoscând g şi g a . în care fiecare utilizator are cheia publică formată din numerele (n.1 Mecanismul semnăturii digitale În condiţiile în care mesajele se transmit pe canale publice. Nu s-a găsit o demonstraţie a echivalenţei celor două probleme. să se afle a. dar se crede că ele sunt computaţional echivalente.cifrează semnătura s calculând: cs = s d B (mod.e) în care e este prim cu φ(n). dedus din m printr-o funcţie public cunoscută H(m).să certifice adevărata origine a mesajului.transmite lui A perechea de numere (cm. 13. iar pentru rezolvarea acestor probleme se cere un algoritm de complexitate polinomială. calculele se fac modulo p. progresele obţinute în rezolvarea problemei logaritmilor discreţi. S-au găsit soluţii care să îndeplinească următoarele cerinţe: . adică cm = meA (mod. în sensul de a oferi siguranţa că mesajul este transmis de către cel ce se declară ca atare ca transmiţător al mesajului. . adică semnătura mesajului m. Utilizatorul B care vrea să transmită mesajul m lui A procedează în felul următor: . . pentru siguranţa sistemului.calculează s = H(m). cer un volum foarte mare de calcul. ( ) eA (mod. Fireşte.5. .6 Semnătura digitală bazată pe RSA 13.n A ) .

n A ) ⎟ (mod. b) semnătura identifică originea mesajului. Fireşte că în general funcţia H care transformă numărul m într-un număr mult mai mic nu este injectivă.nB ) . 19 .compară rezultatul obţinut cu cel calculat mai înainte. Una din etapele încifrării numărului s este calcularea lui s d B (mod. ci în prealabil o cifrează. 13. . numărul s nu poate fi calculat decât de cel care ştie numărul m.Utilizatorul A efectuează următoarele operaţii: . şi anume: a) semnătura s = H(m) este asociată mesajului (numărului) m. Acceptă semnătura numai dacă cele două rezultate coincid. Sunt mai multe numere m care conduc la aceeaşi semnătură s. Numai utilizatorul B poate efectua această etapă a cifrării semnăturii s a lui m. . c) mecanismul de semnătură digitală descris mai sus asigură confidenţialitatea în sensul că nimeni nu poate descifra semnătura cifrată cs decât utilizatorul A căruia-i este destinat mesajul. adică pe cel care a trimis mesajul.nB ))eA (mod.n A ) ⎝ ( ) dA ⎞B (mod.calculează semnătura mesajului m. Aşa cum am menţionat. adică s = H(m).n A ) = m .6. cunoscută de toţi care au acces la canalele de transmitere a informaţiilor. folosind cheia sa privată dA şi cheia publică eB a lui B: ( ) dA (mod. utilizatorul B nu trimite semnătura s în clar. nu poate să trimită lui A mesajul ca fiind din partea lui. iar pentru aceasta este nevoie de cheia privată a lui B.n A ) ) eB (mod.nB ) ( ) eB (mod. Dar a găsi un număr m care să dea aceeaşi valoare pentru s = H(m) este cam de aceeaşi dificultate cu a ghici pur şi simplu numărul s.descifrează semnătura cifrată cs.nB ) = ⎛ = ⎜ ( s d B (mod.nB ) = ⎠ e = ( s d B (mod. Prin urmare. s = H(m). Pentru descifrarea lui cs este nevoie de cheia privată dA a lui A.2 Eficienţa mecanismului semnăturii digitale Deşi mecanismul are unele vulnerabilităţi şi imperfecţiuni. Un alt utilizator C care cunoaşte mesajul m şi deci poate calcula semnătura s = H(m). Deşi funcţia H este publică. cel puţin în principiu el îndeplineşte funcţiile unei semnături în sensul clasic al cuvântului. ( (c ) s dA (mod. deoarece nu cunoaşte numărul dA.nB ) = s. numărul s este legat de mesajul m la fel cum semnătura obişnuită se pune pe un document.n A ) . adică: (cm ) d A = meA (mod.descifrează mesajul cifrat cm folosind cheia sa privată nA.

3 Siguranţa semnăturii digitale Acest mecanism de semnătură digitală funcţionând în cadrul sistemului RSA are aceleaşi vulnerabilităţi pe care le are sistemul însuşi. Numai utilizatorul B cunoaşte numărul nB folosit la încifrarea semnăturii s. arbitrar ales. şi un sistem de k numere s = ( s1... Aşadar putem considera că domeniul de definiţie al funcţiei h este mulţimea numerelor naturale. la fel. care reprezintă mesaje. Putem lua ca exemplu. 13..7. cel puţin. cheia privată Cheia privată a utilizatorului A constă din două numere prime p şi q foarte mari. reducerea modulo 2k. Dacă n A > nB .7.2. adică zero şi unu.nB ) să devină mai mic decât nA. astfel încât s d B (mod.. i = 1. În afară de aceasta mecanismul mai conţine următoarea imperfecţiune: dacă s d B (mod.6.2 Cheia publică. care se bazează pe nerezolvabilitatea computaţională a descompunerii numerelor în factori primi.s). Deci cheia privată este tripletul (p. în care numărul k. Pentru cheia publică utilizatorul A are de calculat numerele vi = si−2 . suficient de mare.7 Sistemul de semnǎturi digitale Feige-Fiat-Shamir 13. s2 . Utilizatorul B poate preveni acest neajuns căutând ca în cazul când n A > nB să modifice cumva mesajul. nu poate să nege că a semnat documentul. Pentru acest calcul se serveşte de numerele p şi q (pentru 20 . atunci utilizatorul A nu mai recuperează numărul s decât redus modulo nA. dar de mărime strict mai mică decât 2k. astfel că funcţia h transformă numere în general foarte mari.d) aşa cum cineva care a semnat un document în sensul obişnuit al cuvântului nu se poate dezice de faptul că-şi asumă prevederile respectivului document. sk ) prime cu produsul n = pq . dar mult mai mic decât numărul de cifre binare ale mesajului m ce urmează a fi semnat. în rolul funcţiei h. utilizatorul B nu poate pretinde că nu este autorul mesajului m trimis către A. atunci nu apare această imprecizie.nB ) > n A . h : Z* 2 13. 13..1 Platforma sistemului Pentru toţi utilizatorii sistemului este disponibilă aceeaşi funcţie k → Z2 în care Z* 2 înseamnă mulţimea şirurilor de lungime finită oarecare. un număr natural k. adăugând unităţi de mesaj redundante. k .. în numere tot mari... Pe această platformă urmează ca fiecare utilizator A să-şi elaboreze cheia privată şi cheia publică. adică fără valoare informaţională. formate din simboluri binare.q. este fixat. Avem în vedere faptul că orice număr poate fi identificat cu şirul cifrelor sale în baza doi.

n) . ek ) ∈ Zk 2 . deoarece: i =1 ∏ vie (mod.transformă mesajul m (care este un număr cuprins între 0 şi n – 1). A calculează numărul s = a ⋅ ∏ sie (mod . e = h(m) = (e1..3 Semnarea mesajelor şi verificarea semnăturii Utilizatorul A care trimite lui B mesajul m îl semnează în felul următor: . Evident.v). vk ) sunt.n).alege la întâmplare un număr a cuprins între 0 şi n – 1 şi calculează 2 u = a (mod. Notăm acest şir m = m u .7.n) = ⎜ a si i ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ i =1 ⎝ i =1 ⎠ ∏ si2ei k 2 ∏ ∏ vie (mod. În schimb el poate calcula h(m u′) şi deoarece u′ = u trebuie ca h(m u′) = h(m u ) = e şi această egalitate este criteriul de validare a semnăturii.n) = i k i =1 =a 2 ∏ ∏ si−2e (mod. . Numărul a conferă caracterul aleatoriu sistemului. dacă h este k funcţia de reducere modulo 2 . e2 . De exemplu. Această semnătură însoţeşte mesajul cifrat al mesajului m.. cuprinse între 0 şi n – 1.operaţia de inversare). este tripletul (n.k. numerele vi . Cheia publică a lui A. în şirul cifrelor sale în baza doi şi completează acest şir cu şirul cifrelor lui u în baza doi. adică se înmulţeşte modulo n numărul a cu acele i k componente si ale vectorului s pentru care ei = 1. şi nici nu are de unde să ştie numărul u.Semnătura mesajului m este perechea (e. i k k i =1 i =1 Dar B nu are de unde să ştie acest lucru.n) ..n) = u(mod. s ) formată din vectorul e şi numărul s . Acesta trebuie i k i =1 ⎛ k e ⎞ ei 2 u′ = s ⋅ vi (mod.. care formează vectorul v = ( v1.. care măreşte invulnerabilitatea sistemului. 13. atunci şirul e este constituit din ultimii k termeni ai şirului m . care se transmite lui B. . ca şi si . 21 . . v2 ..folosind acest vector şi vectorul s din cheia privată... Folosind apoi funcţia h calculează vectorul format din k cifre binare. Pentru a verifica autenticitatea semnăturii utilizatorul B efectuează următoarele operaţii: calculează numărul u′ = s 2 să fie chiar u.n) . cu ajutorul căreia i se trimit mesaje semnate.

Aflarea lui si din această relaţie presupune două operaţii modulo n: inversarea şi calcularea rădăcinii pătrate. cheia privată Fiecare utilizator A îşi stabileşte cheia publică şi cheia privată efectuând următoarele operaţii: . este computaţional echivalentă cu problema descompunerii în factori a numărului n. adică asigură autenticitatea mesajului (că nu a fost modificat)..13.. .4 Siguranţa sistemului Orice utilizator C poate imita semnătura lui A pe propriul său mesaj m dacă dispune de vectorul s = ( s1.. v2 .. a adoptat un sistem de semnături digitale ce urmează a fi prezentat în continuare. s2 .. grupul va avea un singur subgrup de ordinul q. 13. A doua..alege un număr t cuprins între zero şi opt şi un număr prim p care îndeplineşte condiţiile: 2511+ 64t < p < 2512 + 64t şi p – 1 este divizibil cu q.7. problemă pentru a cărei rezolvare nu se dispune încă de un algoritm polinomial. în numere de mărime cel mult egală cu 2159. Prima se poate efectua prin algoritmul lui Euclid.8. identificarea sursei.8 Sistemul standardizat de semnături digitale În anul 1991 Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologii al guvernului S.U. .1 Platforma sistemului La fel ca şi în cazul sistemului Feige-Fiat-Shamir se consideră o funcţie h care transformă mesajele m.8. şi anume: acest subgrup 22 .A. identificate cu numere scrise în baza doi. Cheia publică a lui A oferă vectorul v = ( v1. vk ) astfel că vi = si−2 . în alegerea numărului a. a unui algoritm polinomial pentru rezolvarea problemei logaritmilor discreţi. Sistemul oferă facilităţile unei semnături în sensul clasic. numărul h(m) scris în baza doi. Deci pentru orice mesaj m.alege un generator g al subgrupului ciclic de ordinul q al grupului Z* p. De remarcat că numărul h(m) coincide atunci cu reducerea sa modulo q. 13. ceea ce măreşte invulnerabilitatea sistemului. (Observaţie: grupul Z* p este ciclic de ordinul p – 1 şi deoarece q divide acest ordin. sk ) constituit din numere strict mai mici decât n şi prime cu n. Sistemul se bazează pe inexistenţa. în prezent. Spre deosebire de sistemul de semnături digitale bazat pe RSA. acesta conţine elementul aleatoriu. aşa cum am arătat.alege un număr prim q astfel că 2159 ≤ q < 2160 . are cel mult 160 de cifre. precum şi previne tentaţia de nerecunoaştere a semnăturii...2 Cheia publică. 13.

Deci. p )(mod.q ) = = gs −1 ( h ( m ) + ar ) (mod. în care a este un generator al grupului Z* p . u2 = s −1r . . p ) . y care constituie cheia publică a lui A verifică semnătura prin următoarele operaţii: . y. Inversarea lui k se obţine prin algoritmul lui Euclid aplicat numerelor k şi q. atunci avem această metodă de a obţine generatorul g. g. p )(mod. Utilizatorul B căruia i se trimite mesajul m cu semnătura (r.. care este strict mai mic decât q (deci coincide cu clasa sa modulo q) şi apoi s = k −1 (h(m) + ar )(mod. Numărul astfel obţinut. . 0 < a < q şi calculează y = ga(mod.calculează numărul h(m). Numărul k reprezintă componenta aleatoare a semnăturii. iar cheia publică este constituită din numerele: p.s).alege un număr a. amândouă strict mai mici decât q.2. i = 1.ia la întâmplare un număr k. q. q.q ) . Dacă rezultatul diferă p şi se calculează x de 1(mod. dacă dispunem de un generator a al grupului Z* p. Numărul a constituie cheia privată a utilizatorului A. g poate fi oricare din aceste elemente în afară de cel pentru care i = q. g. Va trebui să obţină: v = g u1 ⋅ y u2 (mod.calculează v = g u1 ⋅ y u2 (mod . atunci acceptă semnătura. dacă obţine v = r. 2 . q .8. p −1 q 13.semnătura pe care o aplică A pe mesajul m este perechea de numere (r. În caz contrar se ia un element oarecare x al grupului Z* .q)..calculează numerele: h(m). 23 . iar în caz contrar o respinge.q ) . de exemplu a . pe care-l reduce apoi modulo q. Deci. u1 = s −1h(m) (mod. pe care-l notăm r este strict mai mic decât q.. .s) şi dispunând de numerele p. atunci g = x. p)(mod.q ) = = g k (mod.este constituit din elementele a p −1 q p −1 ⋅i q .q ) = r. 0 < k < q şi calculează numărul g k (mod .p). Probabilitatea ca un element x luat la întâmplare să 2160 poată fi în locul lui g este aproximativ 512 + 64t ). p)(mod.3 Semnarea mesajelor şi verificarea semnăturii Pentru a semna mesajul m utilizatorul A efectuează următoarele operaţii: ..q ) .

creşterea performanţelor calculatoarelor. ca generator al grupului ciclic de ordinul q al a lui Z* p . deosebim două situaţii: . Aceasta este problema logaritmilor discreţi.4 Siguranţa sistemului Pentru ca cineva să poată imita semnătura (r. se acceptă accesul la un terminal sau nu.13. are de rezolvat următoarea problemă: să determine numărul a (pentru a construi numărul s). Operaţia de identificare se clarifică mai bine dacă se compară cu autentificarea mesajelor (de exemplu. acceptând sau nu accesul.În timp ce semnăturile digitale asigură autenticitatea originii mesajelor. marja de disponibilitate a parametrilor se micşorează. Dar pentru a ne fixa ideile să avem în vedere limitarea accesului la resursele unui calculator. După cum se vede. deci efectuează operaţiunea de comunicare şi apoi se asigură de faptul că originea mesajului este cea declarată sau că nu a fost alterat mesajul de alţi utilizatori ai canalelor de comunicaţie.s) a lui A pe propriul mesaj m.parolele celor care li se permite accesul sunt stocate într-un fişier setat cu protecţie atât la citire. cât şi la modificare. cunoscând g. în foarte multe situaţii. . şi y = g (mod. identificarea se ocupă cu verificarea identităţii celui care participă la comunicaţie. iar cel care verifică identitatea decide imediat în consecinţă asupra măsurii ce se ia. În cazul semnăturii digitale.p ) . de exemplu. După felul în care funcţionează sistemul.1 Comparaţia cu semnăturile digitale Parolele fac parte din grupa de sisteme criptografice de identificare a unei entităţi. ca valoarea lui p să treacă de 2800. 13. 24 . pentru siguranţă. Printr-un sistem de parole se acceptă accesul la anumite fişiere celor care cunosc anumite parole în prealabil alocate şi pe care le tastează. iar calculatorul compară parola tastată cu parolele din fişier. pentru care algoritmii elaboraţi au complexitatea de ordinul rădăcinii pătrate a numărului p. verificarea identităţii celui care pretinde că o are se face în momentul când pretinde această identitate. faţă de care prezintă deosebiri esenţiale.8.În operaţia de identificare. Identificarea prin parole are o largă utilizare. Disponibilităţile tehnice ale implementării sistemului limitează mărimea lui p la 21024. verificatorul primeşte mesajul. Neajunsul unui astfel de sistem este accesul privilegiat al unor utilizatori (administratori de sistem) la fişierul cu parole. Utilizatorul tastează parola. . prin semnături digitale).9 Parole 13. după cum parola tastată se află sau nu în listă.9. Pe de altă parte. precum şi perfecţionarea algoritmelor de rezolvare a problemei logaritmilor discreţi cer.

folosirea parolelor nu cere posibilitatea inversării acestor funcţii. funcţia f. Funcţia h p : Fq* → Fq*. 13. atunci calcularea rădăcinii pătrate este echivalentă cu descompunerea lui n. adică p n este cea mai mare putere a lui p care divide ordinul q − 1 al grupului Fq* .2. 24 24 f ( x) = x 2 +17 + a1x 2 +3 + a2 x3 + a3 x 2 + a4 x + a5 . Spre deosebire de alte utilizări ale sistemelor criptografice..9. Este vorba de funcţia: * f : Z* p → Zp. g j = 1 ⇔ (q − 1) j . Dar dacă în locul lui p se ia un număr compus. este uşor de calculat. calcularea valorilor funcţiei f. Pentru ca descompunerea în factori să nu fie practic fezabilă trebuie ca numerele p şi q să fie suficient de mari.1 Ridicarea la putere în corpuri finite Se notează Fq un corp finit având q elemente şi Fq* grupul său multiplicativ având q – 1 elemente. 13. Calculatorul transformă parola tastată şi o caută în lista transformatelor parolelor. Polinomul lui Purdi (1974) ilustrează foarte bine această clasă de funcţii.în loc să se stocheze parolele.2 Funcţii ce se pot folosi pentru transformarea parolelor I. acest grup este ciclic şi notăm g unul din generatorii săi. Dat fiind un număr prim p el determină numerele naturale n şi t astfel încât q − 1 = p nt . După cum se ştie. Acest element are proprietăţile: Fq* = g i . deci obţinerea transformatei f ( x) a parolei x este incomparabil mai simplă decât inversarea lui f.1 ≤ i ≤ q − 1 . h p ( x) = x p este evident un morfism al grupului Fq* şi pentru orice număr natural r notăm: p * H r = Im(h r p ) = x . iar calculatorul stochează numai transformările acestor parole printr-o regulă (funcţie) care odată implementată nu mai poate fi cunoscută de nimeni. acestea rămân secrete.9. ai ∈ Z* p despre care se poate arăta că este inversabilă. de exemplu n = pq. Deşi se lucrează cu numere relativ mari. x ∈ Fq { } { r } 25 . În acelaşi timp. Vom analiza extinderea ridicării la pătrat la ridicarea la o putere primă. II. p = 264 − 59. dar este foarte greu de inversat. ştiute de utilizatori (fiecare parola sa). Totuşi aceste funcţii pot fi cunoscute dacă ele sunt practic neinversabile. iar t nu este divizibil prin p. adică ridicarea la pătrat. Ridicarea la pătrat modulo p este o funcţie inversabilă.

Pentru r < n nucleul restricţiei lui hp la H r este constituit din elementele g p i . Pentru r ≤ n evident că incluziunile grupurilor H r sunt stricte.. Subgrupurile H r formează un şir descrescător care staţionează: Fq* Ù H1 Ù H 2 Ù . k = 1.. Nucleul restricţiei lui hp la H n este format din elementele g p i .. n El este generat de elementul x = g p şi are t elemente. evident. Ordinul automorfismului hp în grupul automorfismelor lui H n este egal cu ordinul clasei lui p în grupul unităţilor inelului claselor de resturi modulo t.1 ≤ i ≤ t ⇔ t pi. deoarece şirul p n − r t al ordinelor acestor subgrupuri este strict descrescător. Acest grup are p n − r t elemente. .1 ≤ i ≤ p n − r t = ⎡ g ⎣ ⎦... { } deoarece orice element din imaginea H r a lui h r p trebuie să fie o putere a lui g care să aibă drept exponent un multiplu al lui p r . iar restricţia lui hp la H n este automorfism. DEMONSTRAŢIE.1 ≤ i ≤ t ⇔ g p ( n i ) = 1..1 ≤ i ≤ p n − r t ale lui H r care au proprietatea h g p r r h gp ( ) r ( ) = 1. Dar n +1 i = 1 ⇔ p nt p n +1i . iar pentru r ≥ n subgrupul H r nu mai depinde de r. Menţionăm în plus. Pentru orice număr natural r ≤ n avem: r pr ⎤ H r = g p i .1 ≤ i ≤ p r i n−r t . Funcţia h p are unele proprietăţi pe care le punem în evidenţă. 2. Pentru r strict mai mic decât n subgrupul H r este generat de elementul x = g p şi are p r n−r t elemente. Pentru r strict mai mic decât n restricţia morfismului hp la H r are un nucleu format din p elemente..1 ≤ i ≤ t ale lui H n care au proprietatea că h p g p hp g p 26 n ( n i ) = 1. p. subgrup al lui Fq* . deci acest nucleu are p elemente. Ù H n = H n +1 = H n + 2 = .care este. Dar i = 1.. că pentru orice element x al grupului Fq* se notează [x] subgrupul ciclic generat de elementul x. TEOREMĂ.1 ≤ i ≤ t .1 ≤ i ≤ p n − r t sunt distincte.1 ≤ i ≤ p n − r t ⇔ g p r +1 i = 1 ⇔ p nt p r +1i ⇔ ⇔ p n − r −1t i ⇔ i = p n − r −1tk . deoarece elementele g p i .1 ≤ i ≤ t ⇔ i = t .

III. II.…. aceste proprietăţi sunt valabile şi în alte grupuri ciclice. S2. ∀ i. Dar: n ( n i ) = g p i . Dacă p este caracteristica lui Fq atunci n = 0. îndeplinesc condiţia menţionată. iar p este un număr prim. Calculatorul va da acces la anumite fişiere numai dacă parolele introduse la tastatură. S-au propus multe alte instrumente matematice pentru rezolvarea acestei probleme şi în continuare vom descrie două dintre ele. Formularea generală a problemei este următoarea: anumite fişiere să fie accesibile numai dacă se tastează parolele unui număr de t utilizatori. iar automorfismele h r p sunt tocmai automorfismele lui Frobenius. al căror ordin este egal cu gradul extinderii Fq peste Fp. puse în evidenţă în paragraful anterior. ∀ i.m) . de unde rezultă că restricţia morfismului hp la acest grup este un automorfism. Proprietăţile funcţiei hp. grupul unităţilor inelului claselor de resturi modulo pn sau 2pn în care n este un număr natural.1 ≤ i ≤ t ⇔ n ⇔ p nt ( p n + r i − p ni ) . 27 . 13. Deci. Ca urmare. Rezultă că r este ordinul clasei lui p în grupul unităţilor inelului claselor de resturi modulo t. Deoarece prezintă posibilitatea de inversare automorfismele h r p pot fi folosite în proiectarea sistemelor criptografice.2. grup care are φ(t) elemente. Ordinul acestui automorfism în grupul automorfismelor lui H n este cel p mai mic număr natural r care are proprietatea h r p g p hr p g n ( n i ) = g p i .9. unde funcţia φ este caracteristica lui Euler.1 ≤ i ≤ t ⇔ g p n n+r i = g p i .. De exemplu.1 ≤ i ≤ t ⇔ t ( p r − 1). se bazează numai pe faptul că grupul multiplicativ Fq* este ciclic. în număr de t. O soluţie simplă o prezintă cazul când t = n şi atunci administratorul îşi fixează un număr S < m şi atribuie ca parole numerele S1.. + St = S (mod. ci unui grup de utilizatori. QED.deoarece t este prim cu p. 13. St strict mai mici decât m.10 Scheme de alocare a secretelor Unele situaţii ale practicii gestionării datelor cer ca accesul la anumite informaţii să fie atribuit nu unui singur utilizator. ∀ i.2 Observaţii I. 1 ≤ i ≤ t . ∀ i. astfel că S1 + S2 + . anume g p t care este elementul neutru al grupului H n . nucleul are un singur element.

În cadrul criptanalizei s-au elaborat numeroase algoritme sau s-au perfecţionat altele existente.p) .10. se poate determina prin formula lui Lagrange: g ( x) = ∑ i =1 t S xi x − xj 1≤ j ≤ t . pentru rezolvarea problemelor necesare pentru 28 . Dacă oricare t din cele n ecuaţii sunt independente... x2 . x2.1 Folosirea polinomului de interpolare al lui Lagrange Administratorul are n utilizatori şi vrea ca la anumite fişiere să aibă acces numai grupuri de cel puţin t utilizatori.. xt şi parolele corespunzătoare S x1 . Problema este deci de a găsi n vectori în spaţiul de dimensiune t. mai precis în grupul multiplicativ al acestuia. + ait xt = bt astfel că toate ecuaţiile admit ca soluţie un anumit 0 0 punct Q ( x1 .. toate aflate pe curba de ecuaţie y = f ( x) . S x2 . n primeşte ca parolă o ecuaţie liniară cu coeficienţi întregi de forma: ai1x1 + ai 2 x2 + . atunci se deschid fişierele solicitate. de gradul t – 1. Acest polinom constituie cheia i =0 t −1 sa secretă. Aşadar.. Cei n utilizatori sunt indexaţi cu numerele x = 1.2 Folosirea ecuaţiilor liniare Acelaşi rezultat se obţine dacă fiecare din cei n utilizatori i = 1.10. Dacă se adună t utilizatori x1. S xt ale celor t generatori. xt0 ) . 2. a2..…. Ia apoi la întâmplare numerele a1.. cu care construieşte polinomul f ( x) = ∑ ai xi . Se uzează de proprietatea acestuia de a fi grup ciclic. …. j ≠ i i ∏ x − xj . atunci ele vor avea ca unică soluţie punctul Q. Termenii liberi se determină astfel ca ecuaţia respectivă să admită pe Q ca soluţie. 2. 13. În acest scop alege un număr prim p suficient de mare şi un număr S < p.11 Sisteme criptografice bazate pe curbe eliptice Sistemele prezentate mai sus operează într-un corp de clase de resturi.. n şi pentru fiecare utilizator x alocă parola S x = f ( x) (mod.…. deci polinomul f. atunci se dispune de punctele distincte ( xi .. f ( xi ) ) . x2.…. calculatorul este programat să calculeze polinomul g folosind indicii x1. Dacă se obţine g = f. ap strict mai mici decât p. xt. astfel că oricare t dintre ei să fie liniar independenţi. atunci deschide fişierele solicitate. Calculatorul este deci programat să rezolve sistemul oferit de cele t parole şi dacă acest sistem are o singură soluţie. şi anume Q.….. a0 = S . 13.13.

şi anume Z* p . kA. Această evoluţie a avut şi are ca rezultat restrângerea domeniului parametrilor şi împingerea lor către valori din ce în ce mai mari. punct de ordin suficient de mare. 29 . în 1985. de exemplu.deşi calculele necesare pentru cifrare şi descifrare sunt ceva mai complicate. ceea ce îngreuiază operaţiile de cifrare şi de descifrare.spargerea codurilor.1 Sistemul Diffie-Hellman Se consideră o curbă eliptică E definită peste corpul finit Fq. poate stabili un număr care să constituie cheia secretă (simetrică) pentru un schimb reciproc de mesaje. În cele ce urmează vor fi prezentate unele sisteme descrise mai înainte. iar ordinul său este aproximativ egal cu q (mai precis. cu deosebirea că în locul grupului Z* p se foloseşte grupul unei curbe eliptice. pentru fiecare număr prim p. Platforma sistemului este constituită din curba eliptică E definită pe Zp şi dintr-un punct Q al acesteia. în perspectiva că nu vor mai fi practicabile. Ordinul grupului creşte exponenţial cu numărul n. Cei doi utilizatori îşi aleg câte un număr natural. Ei pot considera drept cheie secretă.11. ) 2 Trebuie precizat că se pot considera punctele curbei E în orice extindere finită Fq n a lui Fq. S-a remarcat că grupul multiplicativ Z* p poate fi înlocuit cu un grup ciclic sau. curbele eliptice oferă foarte multe grupuri (curbe eliptice) pentru fiecare p. iar A obţine acelaşi punct k B ⋅ k A ⋅ Q . Curbele eliptice prezintă două avantaje: . Cu ajutorul mecanismului ce va fi prezentat. respectiv kB şi A transmite către B punctul k A ⋅ Q . Punctele acestei curbe formează un grup abelian finit. A şi B. mai general. Koblitz şi Miller au avansat ideea că în viitor vor fi preferate curbele eliptice în locul grupurilor Z* p . abscisa punctului P. În acest sens. iar în locul lui Fq considerăm chiar corpul de bază Zp. este cuprins între ( q − 1 şi ) ( 2 q + 1 ). cu un grup abelian finit. 13. iar B transmite către A punctul k B ⋅ Q . În loc de un singur grup. că această cerinţă bate la uşă mai repede decât s-au aşteptat.oferă o mare varietate de grupuri abeliene finite. utilizatorul A obţine punctul P = k A ⋅ k B ⋅ Q . Se pune din ce în ce mai acut problema găsirii de alternative la sistemele existente. fiecare pereche de utilizatori. după 10 ani. Folosind apoi numerele alese. . cu notaţie aditivă consacrată. pentru a se înlocui. Acest grup în general nu este ciclic. Dar pentru simplitatea acestei prezentări ne restrângem la punctele din Fq ale curbei. cele necesare pentru spargerea sistemului sunt încă mult mai grele. Ei înşişi au remarcat.

Acest număr reprezintă componenta aleatoare a semnăturii pentru mesajul m. Anume. Pentru a afla mesajul M utilizatorul A înmulţeşte primul punct al perechii cu numărul kA (ştiut numai de el) şi-l scade din al doilea. adică spargerea acestui sistem criptografic ar fi tot atât de grea ca şi problema logaritmilor discreţi.alege la întâmplare un număr 1 < k < q − 1 . Cu alte cuvinte nu s-a stabilit încă dacă cele două probleme sunt polinomial echivalente. .q ) . Dar nu se ştie dacă aceasta este singura cale de a rezolva problema Diffie-Hellman. Pentru a semna mesajul m utilizatorul A se foloseşte de funcţia H care transformă orice mesaj m într-un număr H(m) strict mai mic decât q şi efectuează următoarele operaţii: . M + ak AQ ) . Aşadar. 30 . problema Diffie-Hellman se reduce la problema logaritmilor discreţi. care vrea să afle mesajul M are de rezolvat problema DiffieHellman: cunoscând aQ şi k AQ să afle ak AQ .2 Procedeul ElGamal de transmitere a mesajelor Punctul k A ⋅ Q transmis de A către B (punct care poate fi considerat cunoscut de toţi utilizatorii) poate fi folosit de utilizatorul B pentru a trimite lui A mesajul exprimat printr-un punct M al curbei eliptice.Un intrus C care vrea să afle cheia secretă P stabilită de cei doi are de rezolvat următoarea problemă: să afle k A ⋅ k B ⋅ Q . Fiecare utilizator A alege un număr a. adică să rezolve mai întâi problema numită problema logaritmilor discreţi în subgrupul ciclic generat de Q. 13. Platforma sistemului este constituită de o curbă eliptică E peste Zp şi un punct Q al acesteia al cărui ordin este un număr prim cunoscut q. Un intrus C.11. utilizatorul B alege un număr natural a la întâmplare şi trimite lui A perechea de puncte: ( aQ. Se crede că cele două probleme ar fi echivalente. cunoscând k A ⋅ Q şi k B ⋅ Q . O cale de a rezolva această problemă este de a afla numerele kA şi kB cunoscând k A ⋅ Q şi k B ⋅ Q . În mod analog procedează şi A dacă vrea să transmită un mesaj către B.calculează s = k −1 ( H (m) + ar ) (mod.11. astfel că 1 < a < q − 1 care constituie cheia sa privată şi oferă drept cheie publică punctul P = aQ al curbei eliptice. Folosind acest număr calculează punctul kQ şi notează r prima coordonată a punctului obţinut. Aceasta este problema cunoscută sub numele problema Diffie-Hellman.3 Semnătura digitală realizată cu ajutorul curbelor eliptice Algoritmul standard al semnăturii digitale poate fi transpus folosind curbele eliptice. 13.

care primeşte mesajul m. Utilizatorul B. 31 ..calculează H(m) şi numerele: u1 = s −1H (m) şi u2 = s −1r .acceptă semnătura dacă prima coordonată a lui V este r. .perechea de numere (r.calculează punctul V = u1Q + u2 P . .s) constituie semnătura dată de A pentru mesajul m. verifică semnătura lui A prin următoarele operaţii: .

32 .

Siguranţa transmiterii mesajului. informaţii pe care le păstrează secrete. acum 30 de ani. se poate aplica pe calculatoarele obişnuite în timp acceptabil. Într-un astfel de sistem.3 Teste de primalitate 14.1 Introducere Sistemele criptografice cu chei publice se bazează pe faptul că algoritmul de încriptare. confidenţialitatea fiind doar unul dintre ele. cât şi cheia de descifrare au un regim secret: ele nu trebuie cunoscute decât de cel care transmite şi cel care primeşte mesajul. ci sunt cunoscute şi ţinute secrete de către destinatarul mesajului. după obiectivul pe care-l urmăresc. Până în prezent s-au elaborat şi se aplică o mare diversitate de algoritmi de încriptare şi există şi o clasificare foarte nuanţată a acestora. celor ce constituie algoritmul de încriptare. având informaţii suplimentare. cunoaşterea cheii de încriptare nu permite. Prin aceasta se deosebeşte criptografia modernă de criptografia clasică. În sistemele criptografice clasice cunoaşterea cheii de încriptare permite deducerea cheii de decriptare. descoperirea cheii de decriptare. În această expunere nu abordăm întreaga gamă de sisteme criptografice. public cunoscut de participanţii la sistemul de comunicaţii.2 Unele clase de numere prime 14. poate decripta mesajul.1 Introducere 14. Pentru decriptare sunt necesare informaţii suplimentare la care nu mai are acces publicul. ci ne mărginim la 1 . În urma progreselor înregistrate în practica şi teoria sistemelor criptografice s-a ajuns la elaborarea şi implementarea. numai prin această cunoaştere. Astfel de chei se numesc chei simetrice. a unor sisteme cu chei asimetrice. Numai destinatarul mesajului încriptat.MODULUL 14 ASPECTE PRIVIND CRIPTANALIZA ALGORITMILOR PUBLICI 14. de exemplu în sensul păstrării confidenţialităţii acestuia se bazează pe faptul că atât cheia de încifrare. în timp ce decriptarea nu se poate face având la dispoziţie numai cunoştinţele legate de algoritmul de încriptare.

p) . atunci: a n + 1 = a 2 k +1 + 1 = (a + 1) (1 − a + a 2 − . p ) . Sunt utile numerele prime de o anumită formă.p) .2 Unele clase de numere prime Numeroase demersuri de analiză criptografică operează cu numere prime. există numerele întregi u şi v astfel că d = au + bv şi deci: a d = abu + cv = ab ( ) ( ) u ⋅ ac v = 1(mod . b) . atunci: I) sau p divide a d − 1 în care d este un divizor al lui n. Aceasta nu este însă şi o condiţie suficientă. (14. DEMONSTRAŢIE Remarcăm mai întâi că afirmaţia că p divide a n − 1 este echivalentă cu a n = 1(mod. dacă n este un număr impar. atunci k este par.. se bazează cam pe aceleaşi probleme: descompunerea în factori a numerelor mari şi problema logaritmilor discreţi..cele care au ca scop principal asigurarea confidenţialităţii informaţiilor.. atunci a d = 1(mod. De fapt vulnerabilitatea celor mai multe sisteme criptografice. adică n = dm. Pe de altă parte. atunci avem următoarea descompunere în factori: a n − 1 = a dm − 1 = ( a d − 1)(1 + a d + a 2 d + . (14. În acest caz. Pe de altă parte.2) ceea ce reprezintă o descompunere a numerelor de forma a n + 1 când n este un număr impar. 2 . 14. + a ( m −1) d ) .1 Numere prime Mersenne Pornim de la faptul că dacă a şi n sunt numere naturale şi d este un divizor propriu al lui n.. dacă b şi c sunt două numere naturale astfel că ab = 1(mod. De exemplu. adică p este de forma p = 2n ⋅ h + 1 .p ) şi a c = 1(mod. PROPOZIŢIA (9.1) Dacă numărul prim impar p divide a n − 1 .2.p ) în care d = (a. adică ceea ce interesează criptanaliza.1) Rezultă de aici că pentru ca a n − 1 să fie un număr prim este necesar ca numărul n să fie prim. 14. de care ne vom ocupa în această secţiune. + a 2 k ) . adică n = 2k + 1. diferit de n (dar poate fi şi d = 1). II) sau p este de forma: p = n ⋅ k + 1 în care k este un număr natural. Într-adevăr. dacă n este impar. 211–1 = 2047 = 23·89.

pentru ca 2n − 1 să fie număr prim este necesar ca n însuşi să fie număr prim şi deci impar. p − 1) . Pe de altă parte. trebuie să căutăm eventualii divizori primi ai lui 2n − 1 printre numerele prime de forma 2n ⋅ k + 1. dacă n este impar. EXEMPLE 1. CONSECINŢA (14. deoarece p este impar. Reciproc. Într-adevăr. dacă a = 2 şi n este un număr prim impar. deoarece n > 2. luând d = 1 în formula (14.1) Pentru ca numărul a n − 1 să fie prim este necesar ca n să fie număr prim impar şi a = 2. DEFINIŢIE Se numesc numere prime Mersenne numerele prime de forma 2n − 1 (în care n este un număr prim). evident că pentru n = 2 avem a n − 1 = 22 − 1 = 3 care este prim. atunci k trebuie să fie un număr par. Rezultă n = (n. Din ipoteză avem şi a n = 1(mod.divizorul d este chiar n. luând a = 2. Ne aflăm în cazul I din enunţul propoziţiei. Consecinţa anterioară oferă procedeul de a verifica dacă un număr de forma 2n − 1 în care n este un număr prim.p) în care d = (n. Anume. adică a p −1 = 1(mod. Pe de altă parte.Din teorema lui Fermat (cea mică) rezultă că p divide a p −1 − 1 . QED. din relaţia p − 1 = kn . p − 1) .p ) . de unde p = kn + 1 . Ne aflăm în cazul II al propoziţiei precedente. deci 2n − 1 nu este număr prim. este un număr Mersenne.1. Deci p divide a d − 1 . rezultă că p − 1 este par.numărul d este diferit de n. atunci formula (14. Pentru n = 11 divizorii primi ai lui 211–1 = 2047 sunt de forma: 2 ⋅ 11 ⋅ k + 1 care nu depăşesc partea întreagă a rădăcinii pătrate a lui 2047. adică n divide p − 1 . de unde rezultă că divizorii proprii ai lui 2n − 1 în care n este număr prim impar sunt de forma p = 2n ⋅ k + 1 . care nu depăşesc rădăcina pătrată a lui 2n − 1 . Distingem două situaţii: . 3 . anume: 2047 = 23·89 şi deci 211–1 = 2047 nu este un număr prim. Ca urmare. atunci orice divizor prim al lui 2n − 1 este de forma: p = 2n ⋅ k + 1 în care k este un număr natural. Dacă n > 2 are un divizor propriu d. adică 46. Numerele de forma 2 ⋅ 11 ⋅ k cel mult egale cu i46 sunt: 23 şi 45 din care numai 23 este prim. QED. Înseamnă că există un număr natural k astfel că p − 1 = kn . . deci a d = 1(mod. obţinem un divizor al lui a n − 1 . dacă a > 2. Observăm însă că 23 este un divizor al lui 2047. Aşadar.1). deci a n − 1 nu este număr prim. şi anume: a − 1 ≠ 1 .p ) .1) cu a = 2 oferă divizorul propriu 2d − 1 al lui 2n − 1 .

79. 53. 8191 este un număr prim Mersenne.2. Dintre acestea numai ultimele două sunt prime şi ele nu divid pe 8191. Pentru n = 13 divizorii primi ai lui 213–1 = 8191 sunt de forma 2·13·k cel mult egale cu 91 şi aceste sunt: 27. Deci. 4 .

Dacă numărul impar t este strict mai mare decât unu (deci t ≥ 3). Din teorema lui Fermat rezultă 2 p −1 s s = 1(mod.2 − . în continuare. atunci p este de forma: p = 2 s + 2 ⋅ h + 1 în care h = 1. caz în care el este egal cu 2. s ≥ 4. atunci al doilea factor este: 22 s ⋅t +1 poate fi prim. 2. 2. La fel ca în cazul numerelor Mersenne se poate restrânge mulţimea numerelor prime care ar putea să dividă 22 + 1 . … s DEMONSTRAŢIE Faptul că p divide 22 + 1 înseamnă că 22 = −1(mod. + 22 s s ⋅2 k ) (14.. Pentru n = 1.2) rezultă: 2n + 1 = 22 s ⋅t + 1 = ( 22 s ) 2 k +1 + 1 = ( 22 ( s ) + 1) (1 − 22 s + 22 . Putem considera deci. Deci primul factor este strict mai mare decât unu. 4.2. 5 . 2. Nu toate valorile naturale ale lui s definesc numere prime. p ) . Am remarcat că pentru s = 0. 5.2) Dacă p este număr prim impar care divide 22 + 1 . p ) şi deci p −1 2 2 = ±1(mod.3) Valoarea minimă a primului factor din această descompunere se obţine pentru s = 0. p ) .. înlesnind astfel. Prin urmare. alcătuirea listei de numere prime Fermat. s 22 + 1 s > 22 s ⋅t s 2 ⋅ 22 = 22 s (t −1) −1 > 1 şi deci numărul 2n + 1 nu PROPOZIŢIA (14. s ≥ 2. Scriind pe n sub forma n = 2 s ⋅ t în care t = 2k + 1 este un număr impar.14. 8 avem: 2n + 1 = 3. numărul 2n + 1 = 9 care nu este un număr prim.2 Numere prime Fermat DEFINIŢIE Numerele prime de forma 2n + 1 se numesc numere prime Fermat. 1. din formula (14. deoarece ecuaţia x 2 − 1 = 0 în corpul Zp are rădăcinile ±1. 3 numărul 2 s + 1 este număr prim. 257 care fiind prime sunt deci numere Fermat. pentru ca numărul 2n + 1 să fie un număr prim Fermat este necesar ca n să fie de forma n = 2 s . Pentru n = 3. 17.

2. h = 1. QED. deducem. de unde rezultă p −1 2 2 = 1(mod. s 6 . s′ < s . ia valoarea +1. 129. Prin urmare. = (±1)2 s − s′ ⎛2 Una din proprietăţile simbolului lui Legendre este: ⎜ ⎟ care ⎝ p⎠ p2 − 1 p − 1 = ⋅ ( p + 1) în care p – 1 este divizibil cu 8. ⎝ p⎠ ⎛2⎞ Pe de altă parte. de unde rezultă că 2s +1 Prin urmare. d = 2 s şi deci 2s divide 2 divide p – 1. p ) ... Dacă d ar fi un divizor propriu al lui 2s . 193. Deci ⎜ ⎟ = 1 . adică 2 s + 2 divide p – 1. adică d = 2 s′ . cei care sunt mai mici decât rădăcina pătrată a lui 65537 sunt: 65. Numai 193 este prim şi se verifică faptul că nici el nu divide pe 65537. p −1 . EXEMPLU Pentru s = 4 divizorii lui 22 + 1 = 216 + 1 = 65537 sunt de forma: 2 s + 2 ⋅ h + 1 = 26 ⋅ h + 1 = 64 ⋅ h + 1. p ) . deoarece 8 8 ⎛2⎞ iar p + 1 este un număr par. p ) şi = ±1(mod. p −1 2 4 p −1 2 (mod. atunci: = 1 . 216 + 1 este un număr prim. p ) . ⎟ . numărul prim p este de 4 forma: p = 2 s + 2 ⋅ h + 1 . deoarece ecuaţia x 2 − 1 = 0 are rădăcinile ±1 în corpul s Folosind iarăşi faptul că 22 = −1(mod. că p −1 2 s divide . Cum s ≥ 2 înseamnă că p – 1 este divizibil cu 23 = 8. de unde 2 rezultă: Fie 2d = 2 2 2 = 2 d ⋅2 s s − s′ 2s ⋅u + p −1 ⋅v 2 = ( 22 s ) u ( ) = (−1) (±1) p −1 v 2 2 u s v = ±1 . Deci. ⎜ ⎟ = 2 ⎝ p⎠ deci Zp.p −1⎞ ⎛ d = ⎜ 2s . Dintre aceştia.. Din definiţia celui mai mare divizor comun rezultă 2 ⎠ ⎝ p −1 că există numerele întregi u şi v astfel încât: d = 2 s ⋅ u + ⋅ v . ceea ce contrazice relaţia 22 = −1(mod. p 2 −1 ⎞ = (−1) 8 . p ) . la fel ca mai sus.

care cer un volum mai mic de calcul.3 Teste de primalitate 14. ca numerele p – 1 şi q – 1 să nu aibă cel mai mare divizor foarte mare. este utilă cunoaşterea unui divizor mare a lui p – 1 în găsirea numărului prim p. dacă p sau q este un număr Mersenne sau Fermat. dacă găsim un număr întreg prim cu n. În exemplul anterior. forma specială a acestor numere prime.3 Rezultate pentru criptanaliză Înlesnirile prezentate în ultimele două secţiuni pentru găsirea de numere prime Mersene şi Fermat sunt substanţiale.n) . ca un număr prim. din care numai unul a fost prim şi a trebuit verificat dacă nu cumva divide pe 65537. raritatea lor face posibilă găsirea ca factori primi ai numărului n = pq. Ca urmare. în alegerea numerelor p şi q trebuie evitate numerele prime de aceste tipuri. Dar făcând numai un pas mai departe. care va fi sau sunt prime cu n = pq. Constatăm numai că n se comportă. tragem concluzia că numărul n nu este prim. face posibilă găsirea ordinului lor în Z n divizor al lui p – 1 sau al lui q – 1. 14. din alte motive de securitate. PROPRIETĂŢI Teorema lui Fermat ne asigură că dacă n este un număr prim. presupunând că * . folosit în sistemul criptografic RSA. Se spune că n este pseudoprim de bază b dacă nu este prim şi totuşi îndeplineşte egalitatea 7 . atunci oricare ar fi numărul b prim cu n avem: b n −1 = 1(mod. Nu putem spune nimic despre n atunci când găsim un număr b care îndeplineşte respectiva egalitate. Ele sunt importante pentru criptanaliză din două puncte de vedere. S-au întocmit însă liste de numere prime Mersenne şi numere prime Fermat foarte mari. în relaţia cu b. În al doilea rând.14. care nu îndeplineşte această egalitate. dar ele sunt departe de a rezolva problema determinării acestor numere.3. deoarece pe de altă parte se recomandă. Deci pentru a se evita un astfel de atac. pentru a valida calitatea de număr prim Fermat a lui 216+1=65537 a trebuit o listă de trei numere. Nu se cunoaşte dacă mulţimea numerelor Mersenne este finită sau dacă mulţimea numerelor Fermat este finită.1 Numere pseudoprime DEFINIŢII. trebuie alcătuită o listă de cam 500 de candidaţi divizori.2. Deci nu se poate merge mai departe decât folosind calculatoare din ce în ce mai performante şi căutând şi algoritme mai rafinate. Dat fiind că ordinul unui număr prim Fermat sau Mersenne ar putea fi foarte mare. adică pentru a stabili dacă 232+1 este prim. În primul rând.

Faptul că un număr b este sau nu bază depinde numai de clasa sa modulo n.4) De exemplu. QED. iar B′ din clasele care nu sunt. această imagine este inclusă în B′ . Avem: (bc) n −1 = b n −1c n −1 = c n −1 ≠ 1(mod. în care B este constituit din clasele care sunt baze. adică b n −1 = 1(mod. Cu cât B′ este mai numeroasă. probabilitatea ca toate să fie baze (deci să nu ne permită să tragem concluzia corectă că n nu este prim) este mai mică decât (1/ 2) r . Rezultă că B′ trebuie să aibă cel puţin atâtea elemente ca şi B. numerele b = ±1 îndeplinesc această egalitate oricare ar fi numărul impar n. Evident că această funcţie este injectivă.n) . deoarece este înmulţirea cu elementul fixat b al grupului unităţilor inelului Zn. În acest fel s-a definit o funcţie θ de la B la B′ : θ(b) = bc . mai precis. deci c n −1 ≠ 1(mod. atunci probabilitatea ca un număr prim cu n luat la întâmplare să nu fie bază (deci să conducă la concluzia corectă că n nu este prim) este cel puţin ½. Prin urmare. grupul unităţilor inelului Zn este reuniunea a două * submulţimi disjuncte: Z n = B ∪ B′ . atunci B′ conţine cel puţin jumătate din clasele prime cu n. deci bc se află în B′ . imaginea funcţiei θ are acelaşi număr de elemente ca şi domeniul B al funcţiei. De aceea aceste „baze” se numesc triviale. DEMONSTRAŢIE Într-adevăr. din care să tragem concluzia corectă că n nu este prim. PROPOZIŢIA (14. fie c un element fixat din B′ .n) . 8 . cu atât avem mai multe şanse ca să găsim o clasă care nu este bază. Dacă se iau la întâmplare r numere prime cu n.3) Dacă B′ are cel puţin un element.3. adică o clasă modulo n pentru care nu se îndeplineşte egalitatea respectivă. deci care ne permit să tragem concluzia corectă el nu este prim. Fireşte că pentru un număr pseudoprim n ne interesează mai ales numerele prime cu n care nu sunt baze. (14.b n −1 = 1(mod.1) Dacă n este un număr compus şi în grupul unităţilor inelului Zn există cel puţin o clasă c care nu este bază.n) . iar pe de altă parte.n) şi fie b un element oarecare din B. CONSECINŢA (14.

adică b n −1 = 1(mod.. atunci n – 1 este divizibil prin cel mai mic multiplu comun al numerelor pi − 1 .2 Numere Carmichael Propoziţia anterioară oferă un test probabilistic destul de eficient de primalitate. atunci: * * * Zn = Z* p1 × Z p2 × . există în Zn o clasă inversabilă g (reprezentată de un număr prim cu n) care are ordinul p în grupul unităţilor lui Zn. * * * = Z* i = 1. atunci condiţia necesară şi suficientă ca n să fie un număr Carmichael este ca pentru orice divizor prim p al lui n. × Z pr are 9 . adică p. Deoarece g n −1 = 1(mod. Dacă n = p1 ⋅ p2 . ceea ce nu este posibil. reprezentat de un număr gi prim cu n. prim cu n..…. PROPOZIŢIA (14.n) trebuie ca ordinul lui g. deci el conţine un element g de ordinul p. ne punem problema să identificăm situaţia contrară: să găsim numere compuse n pentru care orice număr b prim cu n este bază. pr în care numerele p1. de unde rezultă. pr sunt distincte. 2.. Reciproc. r . Neputând arăta că orice număr compus îndeplineşte această ipoteză. dar cere o ipoteză asupra lui n: să existe măcar un număr b. r numărul pi − 1 divide n – 1. Dacă n este un număr Carmichael. p2. dat fiind că ordinul lui gi este pi − 1 . Următoarea propoziţie dă posibilitatea de a recunoaşte astfel de numere.4) Dacă numărul n este divizibil prin pătratul unui număr prim p atunci el nu este număr Carmichael. × Z pr de unde rezultă că pentru fiecare divizor prim pi al lui n grupul unităţilor inelului Zn conţine ca subgrup grupul Z * pi care este ciclic de ordinul pi − 1 . dacă pentru fiecare i = 1. atunci pentru orice i numerele gi trebuie să îndeplinească relaţia gin −1 = 1(mod. Dar orice element din produsul direct Z n p1 × Z p2 × .. numărul p – 1 să dividă pe n – 1.n) . Un astfel de număr se numeşte număr Carmichael. Acesta conţine un element de ordinul pi − 1 . În plus. să dividă n − 1 = p r m − 1 . Prin urmare. pr care este ciclic de ordinul p r −1 ( p − 1) ..…. DEMONSTRAŢIE * * Dacă n = p r ⋅ m în care r ≥ 2 şi m este prim cu p. Cum r ≥ 1 rezultă că acest subgrup ciclic are ordinul divizibil cu p.n) . astfel că relaţia b n −1 = 1(mod.n) să nu fie îndeplinită.…..14. 2. atunci Z m = Z* × Zm pr adică grupul unităţilor lui Zn conţine ca subgrup grupul unităţilor inelului Z * . că pi − 1 divide n – 1.3. dacă n este produs de numere prime distincte.

17 – 1 = 16.5). dacă n este pseudoprim pentru r baze luate la întâmplare. 11 – 1 = 10. Deci. Pe de altă parte. DEMONSTRAŢIE Dacă n = pq . r subgrupurilor. De fapt un test de primalitate serveşte în primul rând la confirmare faptului că este prim un anumit număr care ne aşteptăm să fie prim. dacă nu. Din acest punct de vedere. PROPOZIŢIA 9. cu probabilitatea de cel puţin 1 − (1/ 2)r este un număr prim. Din propoziţia anterioară rezultă că numerele de forma n = pq folosite în sistemul criptografic RSA nu sunt numere Carmichael. adică ( p − 1) divide diferenţa (n − 1) − (q − 1) . acest lucru este deja ştiut. în grupul unităţilor modulo n.n) . n este un număr Carmichael. QED. Acest lucru nu este posibil dacă p > q. clasa sa modulo n va avea ca ordin. dacă n este un număr Carmichael.3 Numere Euler pseudoprime DEFINIŢIE Numărul compus impar n se spune că este Euler pseudoprim dacă orice număr b prim cu n îndeplineşte condiţia: n −1 b 2 ⎛b⎞ = ⎜ ⎟ (mod. QED EXEMPLU Numărul 561 = 3·11·17 este un număr Carmichael. Deci testul de primalitate ne va da conduce cu uşurinţă la concluzia că n nu este un număr prim. atunci p − 1 divide n − 1 . ⎝n⎠ (14. Dacă numărul impar n este un număr prim. 14. atunci n − 1 = pq − 1 = pq − q + q − 1 = q ( p − 1) + q − 1 = q − 1(mod. pentru orice număr b. testul nu este eficient pentru primalitate. prim cu n. i = 1. Din acest motiv. Prin urmare. deducem că: sau este număr Carmichael sau.…. Se spune că n este tare pseudoprim de bază b.3.n) . atunci în membrul drept este simbolul lui Legendre.5) în care în membrul drept este simbolul lui Iacobi. Rezultă că dacă găsim un 10 . un divizor al lui n – 1 şi deci b n −1 = 1(mod. ceea ce din punct de vedere al analizei criptografice nu este o informaţie utilă. deoarece n – 1 = 560 este divizibil prin numerele: 3 – 1 = 2.5 Orice număr Carmichael are cel puţin trei factori distincţi.ca ordin un divizor al celui mai mic multiplu al ordinelor pi − 1 . de unde rezultă că p − 1 divide q − 1 . 2. p − 1) . care îndeplineşte relaţia (14.

Dar operaţia de reducere modulo 4 comută cu operaţia de înmulţire. 11 n −1 (−1) 2 m −1 (−1) 2 pi −1 (−1) 2 . . Numerele ±1 care sunt baze pentru orice număr impar n se numesc baze triviale. dacă m este un număr este clasa modulo 4 a lui m. atunci spunem că n este Euler pseudoprim de bază b.⎜ ⎟ . Prin urmare. m −1 (−1) 2 . pr înseamnă că membrul drept. pentru orice număr prim impar pi simbolul lui Iacobi ⎛ −1 ⎞ ⎛ −1 ⎞ ⎜ ⎟ este simbolul lui Lagrange ⎜ ⎟ iar acesta. pr = n . Dacă b este un număr prim cu n care îndeplineşte relaţia (14. ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ Pe de altă parte.7 Dacă numărul impar n este Euler pseudoprim de bază b.. QED..5). comportându-se ca un număr prim. i = 1. r sunt numere prime impare nu neapărat distincte.... orice număr impar n este Euler pseudoprim de bază b = 1. PROPOZIŢIA 14.număr b prim cu n care nu îndeplineşte relaţia (14.…. Dacă se îndeplineşte această relaţie pentru un număr b. prim cu n.. atunci tragem concluzia că n nu este prim.. Din definiţia simbolului lui Iacobi avem: ⎛ −1 ⎞ ⎛ −1 ⎞⎛ −1 ⎞ ⎛ −1 ⎞ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ . atunci el este şi pseudoprim de bază b.6 Orice număr impar n este Euler pseudoprim de bază b = −1 . DEMONSTRAŢIE Fie n = p1 p2 . care este produsul acestor clase este clasa modulo 4 a produsului p1 p2 . PROPOZIŢIA 14..⎜ ⎟ sunt clasele modulo 4 ale numerelor prime impare ⎝ n ⎠ ⎝ p1 ⎠⎝ p2 ⎠ ⎝ pr ⎠ p1.. avem: = ±1 după cum m este de forma 4k + 1 sau 4k – 1. Ca urmare. nu putem trage nici o concluzie sigură. Acelaşi lucru este valabil şi pentru b = −1 . p2 .. iar aceasta la rândul ei este reprezentată de = ±1 . 2. De exemplu.. la rândul său este egal cu ⎝ pi ⎠ ⎝ pi ⎠ Observăm că pentru orice număr natural impar m. atunci: sau cu –1. identificată respectiv cu 1 impar.5). pr în care pi . deoarece factorii din membrul drept al egalităţii ⎛ −1 ⎞ ⎛ −1 ⎞⎛ −1 ⎞ ⎛ −1 ⎞ ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟⎜ ⎟ . Putem spune că n „ar putea” să fie număr prim sau că „a trecut un test de primalitate”.

5). dacă prin testul (14. g nu este un pătrat modulo p şi deci. QED. atunci el îndeplineşte relaţia (14. este cel puţin tot atât de eficient ca şi cel oferit de relaţia (14. m nu este divizibil cu p. din proprietăţile ⎛g⎞ simbolului lui Lagrange. Fie g un număr care reprezintă un generator al grupului unităţilor modulo p. DEMONSTRAŢIE La fel ca în propoziţia 14. ca test de primalitate. obţinem: b n −1 = 1(mod. atunci din propoziţia precedentă deducem că îndeplineşte relaţia (14.4). Rămâne numai să demonstrăm că pentru orice număr impar compus n există cel puţin un număr b.5).DEMONSTRAŢIE Dacă n este Euler pseudoprim de bază b. În cazul când n este produsul unor numere prime impare distincte.n) . Rezultă atunci că ordinul p al clasei lui b divide n – 1. p ) şi b = 1(mod. atunci acest rezultat îl obţinem şi prin testul dat de (14. Dacă un număr b nu trece testul reprezentat de relaţia (14. rezultă ⎜ ⎟ = −1 . La fel ca în propoziţia 14.4) găsim că numărul n nu este prim. atunci această relaţie va fi falsă pentru cel puţin jumătate din numerele b prime cu n.8 Dacă numărul impar n este Euler pseudoprim. Din definiţia simbolului lui Iacobi obţinem: 12 . atunci nu trece nici pe cel al relaţiei (14. din teorema chineză rezultă că există un număr b care îndeplineşte condiţiile: b = g (mod. Reciproca nu este. Propoziţia semnifică faptul că relaţia (14. considerăm p unul dintre acestea şi notăm m astfel că n = pm. Acest lucru nu este posibil din moment ce n este divizibil cu p.5). reprezentat de un număr b prim cu n. Considerăm mai întâi cazul când n este divizibil prin pătratul unui număr prim p.5). Ridicând la pătrat ambii membri ai acestei egalităţi şi ţinând cont că membrul drept este ±1.5) nu este îndeplinită pentru cel puţin jumătate din clasele inversabile modulo n. atunci relaţia (14. Altfel spus. Evident.m) . Altfel spus.4). adevărată.3 se demonstrează că dacă numărul impar n este compus şi există cel puţin un număr b prim cu n care nu îndeplineşte relaţia (14. prim cu n.5). Dacă b îndeplineşte relaţia (14. Evident. pentru numerele Euler pseudoprime nu există analogul numerelor Carmichael. care nu îndeplineşte relaţia (14.5).4).5).4). ⎝ p⎠ Deoarece numerele p şi m sunt prime între ele. care atestă că n este pseudoprim de bază b.3 se arată că grupul unităţilor inelului Zn conţine un element de ordinul p. aşa cum vom arăta. PROPOZIŢIA 14. adică relaţia (14.

deci = −1(mod m) . Deci. n pm ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎝ ⎠ Dacă am avea n −1 b 2 = −1(mod n) . deoarece b = 1(mod. deoarece n = pm. atunci oricare ar fi un număr b prim cu n. dacă n este un număr Carmichael. numărul b nu îndeplineşte relaţia (14.5) QED. 13 . numărul n este pseudoprim de bază b.5 nu este adevărată. OBSERVAŢIE Reciproca propoziţiei 2.m) . Dar acest lucru nu este posibil. Într-adevăr.⎛ b ⎞ ⎛ b ⎞ ⎛ b ⎞⎛ b ⎞ ⎛ g ⎞⎛ 1 ⎞ ⎜ ⎟=⎜ ⎟ = ⎜ p ⎟ ⎜ m ⎟ = ⎜ p ⎟ ⎜ m ⎟ = −1 . Prin urmare. ar însemna că n divide diferenţa n −1 b 2 n −1 b 2 n −1 b 2 +1 şi deci şi m divide această diferenţă. în timp ce n este Euler pseudoprim de bază b numai pentru cel mult jumătate din numerele b prime cu n. = 1(mod n) .