Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu Volumul O viziune a sentimentelor (1964) îl consacră pe Nichita Stănescu drept un poet solar

, al purităţii adolescentine. Predominante în acest volum sunt versurile de iubire, acea permanentă „întâmplare a fiinţei mele”, cum spune poetul. Nichita Stănescu face din starea erotică o stare lirică complexă. Esenţiale sunt în O viziune a sentimentelor sugestia de plutire, sentimentul imponderabilităţii, imaginea topirii în cosmos, zborul, sublimarea universului, suavitatea dinamică, şocantă, vitalitatea diafanului, iubirea înţeleasă ca unic mod de existenţă, sinceritatea confesiunii lirice. Iubirea este „dans al sentimentelor” (Vârsta de aur a dragostei); are puterea de a învinge timpul şi spaţiul ( Îmbrăţişarea); topeşte gheţurile (Visul unei nopţi de iarnă).Starea de iubire este starea din afara incertitudinii: „ce bine că eşti, ce mirare că sunt (Cântec). Poetul trăieşte acum sub regimul plenar al lui sunt: „mă bucur totdeauna că sunt” ( Sunt un om viu). Iubirea e o modalitate de integrare în armoniile universului ( Poveste sentimentală); este o stare extatică (Viaţa mea se iluminează). O expresie incantatorie, o beţie serafică a simţurilor stăpâneşte aceste poeme imateriale (Poem). Poezia Leoaică tânără, iubirea se încadrează în aceeaşi tematică erotică. Discursul liric, structurat sub forma unei confesiuni, dezvăluie, metaforic, „aventura” descoperirii iubirii. Primele trei secvenţe ale poeziei au versuri inegale, rimă aleatorie, ritm combinat, sentimentul iubirii ivindu-se năprasnic, tumultuos, transfigurator, asemenea unei ape învolburate de munte. În secvenţa a patra, versificaţia se aşază, sentimentul iubirii stăpâneşte asemenea apelor de câmpie. Titlul poeziei alătură doi termeni (leoaică – iubire), aparţinând unor mulţimi disjuncte; sunt două forţe venite din două lumi diferite: una a concretului, alta a abstractului. Din alăturarea celor două realităţi îndepărtate rezultă, de la început, forţa şi dinamismul imaginii, ce vor fi susţinute apoi de limbajul textului poetic (a sărit, pândise, a înfipt, a muşcat, ţâşni). Sintagma „leoaică tânără” este o metaforă dezlegată chiar din titlu prin apoziţia „iubire”, poetul propunând deci o definiţie-portret a sentimentului de dragoste. Conotaţiile substantivului „leoaică” sunt multiple, astfel că iubirea materializată într-o „leoaică tânără” se defineşte plastic. Leoaica este un mamifer de pradă, deosebit de puternic, atacându-şi victima direct, năvalnic, necruţător, fără putinţă de a fi oprită: „Leoaică tânără, iubirea,/mi-a sărit în faţă”. Adjectivul „tânără” sugerează vitalitatea, energia. Voracitatea (lăcomia), nesaţul acestei feline insinuează voluptatea, ce va fi reliefată în secvenţa finală prin verbul „alunecă” şi prin epitetele „alene”, „viclene”. Ţinuturile îndepărtate în care trăieşte aduc ideea de exotic, de misterios, tainic. Ceea ce se întâmplă este o „aventură” a sufletului, o ztrăire individuală, neştiută. Iubirea este totodată o sărbătoare a sufletului, are ceva festiv şi maiestuos, întrucât „leoaica” simbolizează şi ceea ce este regal, împărătesc. Corpul zvelt şi mlădios al acestei feline implică, alături de forţă, ideea de supleţe şi graţie ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim de o „vitalitate a diafanului”, de o suavitate dinamică în poezia lui Nichita Stănescu. Izbucnirea sentimentului de iubire urmează unei perioade de acumulare, de premeditare, deci şi de luciditate: „Mă pândise-n încordare/mai de mult”. Pânda presupune viclenia candidă a jocului de iubire, acea inocenţă şi nevinovăţie naturală a fiinţelor din erotica eminesciană. „Mişcările viclene” din secvenţa a patra fac parte din jocul erotic, a cărui puritate nu este nicidecum alterată. Starea de „încordare” presupune vibraţie sufletească, emoţia iubirii. Iubirea izbucneşte fără îndurare, cu înverşunare, cu sălbăticie: „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Adjectivul „albi” susţine ideea de tinereţe, vigoare; verbele subliniază prin semantica lor forţa sentimentului, tumultul de nestăvilit al sufletului, în imagini

1

dinamice de o deosebită plasticitate (a sărit, a înfipt, a muşcat). Dar „muşcătura” nu provoacă durere, ci determină transfigurarea, prin iubire, a realităţii. Repetiţia „în faţă”, „în faţă”, „din faţă” – redundantă la prima lectură – are însemnătate pentru accentuarea intensităţii sentimentului de iubire, care invadează năpraznic, imposibil de stăvilit, motivând transfigurarea de proporţii cosmice, trecerea într-o altă dimensiune a existenţei în secvenţa a doua: „Şi deodatăn jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a dura când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape./Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două,/şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii” Esenţa vizuală a lirismului stănescian este caracteristică întregului volum O viziune a sentimentelor, impunându-se şi în poemul Leoaică tânără, iubirea. Obsesia privirii intersectează infinitul spaţiului sufletesc cu infinitul spaţiului cosmic. „Viziunea” nu este a poetului, în mod direct, ci a sentimentelor sale care capătă posibilitatea de a se contempla şi chiar de a modifica lumea dintr-o perspectivă proprie. Pentru a fi, privirea trebuie să se îndepărteze de lucrul privit. Lucrul care se vede pe sine nu este privire, ci oglindire. Îndepărtarea dinspre material este o urcare într-un spaţiu cosmic: „Şi privirea-n sus ţâşni”. Versul „curcubeu tăiat în două” ilustrează aceeaşi relaţie dintre spaţiul lăuntric şi lumea din afară, aflate în strânsă interdependenţă. Sentimentele se materializează având privire şi auz şi se proiectează în spaţiul cosmic: „Şi auzul o-ntâlni (privirea)/tocmai lângă ciocârlii”. Lumea interioară corespunde cu infinitul cosmic: zborul ciocârliilor este cel mai înalt. Sentimentul (iubirea) intră în mişcarea universului: „natura/se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape.” Este o imagine cosmogonică, încărcată de emoţie, voluptate, frumuseţe, culoare, cântec, vitalitate. În limbajul obişnuit, „a vedea” înseamnă şi „a simţi”. „A vedea” nu înseamnă însă, obligatoriu, şi „a înţelege”, „a şti” şi se poate confunda cu „a simţi”. „Privirea” sentimentelor întoarsă în spaţiul senzorial „vede”, dar „nu înţelege”: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”. Transfigurarea produsă asupra organicului e de neînţeles: „dar mâna nu le mai ştie”. „Natura cosmosului este originar luminoasă”, spune undeva poetul; prin urmare „deşertul” (organicul) s-a cosmicizat: „un deşert în strălucire”. Iubirea este o forţă cosmică; e un sentiment devenit privire şi auz, proiectate în univers, dobândind strălucire astrală, transfigurând „victima”, identificând-o cu iubirea însăşi, cu „leoaica arămie”. Culoarea „arămie” presupune un moment de împlinire; mişcarea este acum „alene”, sugerând voluptatea („alunecă”) şi extazul („în neştire”); „mişcările viclene” continuă jocul erotic, de data aceasta într-o nouă ordine a lucrurilor, ireversibilă: „înc-o vreme/şi-ncă-o vreme...” Metamorfoza datorată iubirii poate fi urmărită şi prin timpurile verbale, perfectul compus al primei secvenţe este timpul îndepărtat al trecutului, precipitat în perfectul simplu, pentru a se instala într-un prezent etern în ultima secvenţă.

2

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful