Conceptul de dezvoltare durabilă şi utilizarea energiei în clădiri

1.1 Consumul de energie ca factor de dezvoltare umană Consumul de energie depinde de gradul de dezvoltare industrial-tehnologică, zona geografică, climă, grad de dezvoltare socială, cultură, venitul populaţiei. Utilizarea energiei a reprezentat principalul factor al dezvoltării umane de la descoperirea focului până la utilizarea energiei nucleare. Dacă la început societatea industrială a dezvoltat tehnologii energofage având drept scop creşterea bunăstării sociale, după cel de-al doilea razboi mondial şi în special după criza petrolului din anii ’70, ţările industrializate au înţeles riscul imens pe care îl reprezintă pentru perspectiva dezvoltării umane exploatarea iraţională a surselor de energie convenţionale (cărbune, lemn, petrol, gaze naturale). Pe parcursul a câteva decenii, sau conturat politici şi strategii care au drept scop reducerea consumului energetic, eficientizarea utilizării energiei, reducerea emisiilor poluante şi dezvoltarea utilizării energiilor regenerabile. Raportul anual al Băncii Mondiale pe 2003 prezintă evoluţia unor indicatori consideraţi specifici pentru dezvoltarea societăţii umane, pentru toate ţările clasificate după indicele HDI (Human Development Index). Tabel 1.1 Consumuri de combustibil, electricitate şi emisia de CO2
Clasament HDI Comb.tradiţi onal* [%] din total energie consumată 1997 5,7 1,2 16,7 75,1 3,3 3,4 Consum energie electr.⁄locuit.[kWh] 1980 2434 318 59 4916 5687 2000 1513 2977 810 77 7336 8688 Unităţi PIB produse⁄kgep [PPA] 1980 2,1 2,2 4,9 2,1 4,9 2000 3,4 2,2 4,6 Emisii CO2⁄locuit. [t] 1980 8,6 1,3 0,1 11,0 12,2 1999 3,6 7,2 1,9 0,2 10,8 12,3

[72] Romania Europa Centrală şi Orientală Tări în curs de dezv. Ţări subdezvoltate Ţări ind. dezvoltate Cele mai bogate ţări

* combustibil tradiţional (lemn, cărbune) În tabelul 1.1, este redat un extras din acest raport, care situează România pe locul 72 în lume şi care indică valori ale consumului de combustibil tradiţional, de electricitate ca şi emisiile de CO2 rezultate din activitatea economică. Relaţia dintre consumul de energie şi dezvoltarea umană este apreciată în prezent la nivel global, prin indicele HDI (Human Development Index). Acesta este un indicator complex care ia în calcul, după un anumit algoritm, gradul de educaţie, speranţa de viaţă, gradul de siguranţă, accesul pe piaţa muncii, indicatori de venit. Studiind-se relaţia dintre HDI şi consumul de energie în ţări cu niveluri de dezvoltare foarte diferite [2], a fost trasată curba din figura 1.1a. Analizând impactul consumului

de energie asupra calităţii vieţii se pot identifica trei zone particulare, figura 1.1b. O primă zonă (elastic region I), caracterizată de o valoare mare a raportului δ(HDI)⁄δE, indică un consum mic de energie cu un efect foarte pronunţat asupra indicelui HDI. În opoziţie, se află zona a doua (inelastic region II), pentru care raportul δ(HDI)⁄δE este mic, ceea ce înseamnă că un consum mare de energie nu modifică practic calitatea vieţii. Între cele două zone se găseşte cea de-a treia regiune, numită de tranziţie, pentru care o creştere a consumului de energie se regăseşte într-o măsură semnificativă în creşterea HDI.

a)

b)

Figura 1.1 Relaţia dintre consumul de energie şi indicele de dezvoltare (HDI)[2]

Consumul de energie se apreciază ca fiind direct, pentru nevoi domestice ( gătit, încălzit, iluminat, etc.) sau indirect, beneficiind de anumite bunuri de larg consum, servicii şi tehnologii consumatoare de energie. Din acest punct de vedere, prima zonă, cu un consum mai mic de 500 kgep⁄loc., este caracterizată de utilizarea directă a energiei şi corespunde ţărilor slab dezvoltate. Zona a doua beneficiază de un consum de energie direct şi indirect, cu valori mai mari de 1500 kgep⁄loc. şi aparţine ţărilor industriale dezvoltate. Între cele două zone, cu un consum variind între 500 şi 1500 kgep⁄loc., se situează ţările în curs de dezvoltare, pentru care creşterea consumului de energie contribuie la creşterea calităţii vieţii. Trebuie remarcat însă că mărimea consumului de energie, în măsura în care nu se regăseşte în creşterea nivelului de trai, este interpretată ca o risipă şi o utilizare ineficientă a acesteia. De aceea, atât în ţările industrializate cât şi în cele în curs de dezvoltare se adoptă politici şi măsuri de reducere a consumurilor specifice. Efectul consumului de energie asupra dezvoltării societăţii umane este foarte bine ilustrat în figura 1.2, privind evoluţia speranţei de viaţă, a mortalităţii infantile şi a analfabetismului.

Figura 1.2 Consumul de energie şi calitatea vieţii

1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă şi Agenda 21 Locală În 1979, Clubul de la Roma ( asociaţie privată internaţională înfiinţată în 1968), lansează pentru prima dată un avertisment privind exploatarea excesivă a resurselor naturale prin creştere economică şi demografică. Dezvoltarea economică mondială este pusă sub semnul “ creşterii zero “ datorită incompatibilităţii dintre economie şi ecologie pe termen lung. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit întâia oară într-un cadru internaţional, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm, în 1972, sub forma de eco-dezvoltare. Dezbaterile au condus la promovarea a două programe pe termen lung: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Din păcate, societatea civilă nu a reacţionat imediat la aceste avertismente. Marile catastrofe ecologice ale anilor 80, (ploile acide, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, efectul defrişărilor necontrolate şi catastrofa de la Cernobâl), au marcat însă conştiinţa marelui public, care s-a mobilizat în sprijinul programelor care vizează o dezvoltare globală în spiritul protecţiei mediului. Din 1987, prin raportul Comisiei Mondiale privind Mediul şi Dezvoltarea (raportul Brundtland), a fost consacrată noţiunea de dezvoltare durabilă, definită concis ca fiind: “ o dezvoltare care răspunde necesităţilor prezentului fără să compromită şansele de dezvoltare a generaţiilor viitoare”. Astăzi, 20% din populaţia Pământului consumă aproape 86% din resursele planetei. Dacă ţările în curs de dezvoltare şi cele din sud ar adopta acelaşi model de creştere economică ca cel utilizat de ţărilor dezvoltate timp de 50 de ani, consecinţa ar fi epuizarea rapidă a resurselor naturale, distrugerea ireversibilă a mediului şi grave conflicte între popoare. De aceea, conceptul de dezvoltare durabilă face apel la o modificare fundamentală a mentalităţilor pe mai multe planuri şi anume: - schimbarea comportamentului fiecăruia (cetăţean, întreprinderi, colectivităţi teritoriale, guverne, instituţii internaţionale); - o mai mare solidaritate între generaţii şi între oameni; - o repartiţie mai echitabilă a resurselor naturale ale planetei.

O politică care ţine seama de conceptul de dezvoltare durabilă, va evalua întotdeauna consecinţele pe termen mediu şi lung ale deciziilor sale în domeniul economic, social şi de mediu şi va utiliza următoarele criterii : asigurarea creşterii si eficienţei economice; satisfacerea necesităţilor umane, având în vedere echitatea şi coeziunea socială; protecţia, ameliorarea şi valorificarea mediului şi resurselor naturale.

În sprijinul acestor idei, Organizaţia Naţiunilor Unite a lansat patru mari întruniri mondiale având ca subiect principal mediul şi dezvoltarea. Prima a avut loc la Stockholm în 1972 iar următoarea după douăzeci de ani, la Rio de Janeiro în 1992. Ca urmare a rezultatelor alarmante ale studiilor asupra poluării şi consecinţelor sale vizând mediul şi schimbările climatice, în 1997 s-a organizat Conferinţa de la Kyoto, având ca scop precis reducerea cu 5,6 % la nivel global faţă de 1990, a emisiilor de CO2 şi altor gaze cu efect de seră, până în 2012. Acest protocol, care vizează o limită destul de modestă, se adresează în primul rând ţărilor industrializate. Din păcate, Statele Unite care sunt responsabile de cel mai mare procent al gazelor cu efect de seră (36,1 %), deşi a semnat protocolul în 1997, a anunţat în 2000 că nu îl va ratifica. În luna decembrie 2003, Rusia, care înregistrează un procent de 17,4 % din poluarea planetară şi-a manifestat intenţia de a se retrage din acest protocol, astfel încât, deşi a fost ratificat de 120 de state, documentul nu poate intra in vigoare deoarece naţiunile care l-au adoptat nu însumează 55 % din emisiile globale de gaze cu efect de seră, aşa cum indică Protocolul. Ultima întrunire internaţională privind dezvoltarea şi mediul a avut loc la Johannesbourg (26 august - 3 septembrie 2002). Cu această ocazie s-a afirmat că dezvoltarea durabilă reprezintă o prioritate strategică pentru toate statele membre. Uniunea Europeană a înscris în tratatul de la Maastricht conceptul de dezvoltare durabilă ca un principiu de întocmire a politicilor sale economice, iar Consiliul European de la Goteborg a adoptat în iunie 2001, strategia europeană de dezvoltare durabilă. Strategiile naţionale ale ţărilor membre ale UE şi a celor asociate, trebuie să fie în concordanţă cu această politică comunitară pentru a atinge obiectivul integrării. În acest tip de abordare este implicată practic întreaga societate: guverne, colectivităţi teritoriale, întreprinderi economice, asociaţii, instituţii publice sau private, toţi factorii care se simt responsabili pentru progresul uman. Liniile generale de acţiune pentru o dezvoltare durabilă în secolul XXI, au fost stabilite la nivel mondial la Conferinţa ONU de la Rio din 1992, şi sunt cunoscute ca Agenda 21 sau Acţiunea 21. Aceasta conţine patruzeci de capitole care prezintă programe de acţiune, sub formă de recomandări. Se insistă asupra reducerii risipei de resurse naturale, utilizarea energiilor regenerabile, protecţia atmosferei, a oceanelor, faunei şi florei, folosirea unor metode de dezvoltare durabilă a agriculturei pentru a putea hrăni o populaţie în continuă creştere şi a limita sărăcia. Aplicarea acestor principii la nivel local, bazându-se pe participarea şi parteneriatul public-privat, defineşte Agenda 21 Locală. Aceasta stă la baza întocmirii planurilor de acţiune pentru dezvoltarea comunităţilor locale, promovând în primul rând acele propuneri care vizează reducerea consumurilor de energie convenţională şi de apă, protecţia aerului, a solului şi a biosferei şi promovarea energiilor neconvenţionale.

1.3 Structura fondului construit şi utilizarea energiei în clădiri În prezent, cea mai mare parte din energia utilizată în economie se obţine prin arderea combustibililor fosili. Studiile au demonstrat că producerea şi utilizarea energiei generează 80% din emisiile de gaze poluante evacuate în atmosferă, cu efecte distructive asupra mediului. Dintre acestea, bioxidul de carbon CO2, ca rezultat al arderilor incomplete ale combustibililor convenţionali, alături de freonii evacuaţi prin procese industriale şi oxizii de azot NOx, sunt responsabile de cele mai grave forme de poluare şi anume: ploile acide, distrugerea păturii de ozon şi efectul de seră. 1.3.1 Repartiţia consumurilor de energie în Uniunea Europeană Un studiu sistematic al consumului de energie, pe categorii de consumatori, tipuri de combustibili şi înregistrarea concentraţiei poluanţilor în aerul atmosferic, s-a făcut destul de târziu, începând cu anii 70, ca urmare a promovării politicilor de ecodezvoltare. Este de remarcat că după al doilea război mondial, cererea de energie în Europa Occidentală a crescut foarte mult în perioada reconstrucţiei până în anii 80, după care, rata anuală de creştere s-a stabilizat la 1-2%. În acelaşi timp, ponderea sectoarelor consumatoare de energie s-a modificat. Până în anii 80, consumul cel mai mare a fost înregistrat în industrie, după care a rămas relativ constant prin creşterea eficienţei utilizării energiei dar şi orientării spre o economie bazată pe servicii. Pe măsura creşterii bunăstării sociale, cererea de energie în sectorul rezidenţial şi terţiar a cunoscut o continuă creştere, astfel încât în anul 2000 consumul de energie al clădirilor în UE, înregistra peste 40% din consumul final de energie (aproximativ 400Mtep), situându-se pe primul loc, înaintea transportului şi industriei. Studiile de prognoză indică o creştere continuă a cererii de energie în clădiri, cu aproximativ 20% până în 2020 şi cu peste 30% până în 2030, acest sector devenind cel mai important consumator de energie al secolului XXI. La nivel european, din totalul clădirilor, 70% îl reprezintă sectorul locativ şi 30% sectorul terţiar(clădiri comerciale şi administrative). Repartiţia consumului de energie în funcţie de categoria clădirilor este reprezentată în Figura 1.3

Aparate electrice 11%

Gatit 7%

acc 9%

Gatit 5%

Racire 4%

Incalzire spatiu 57%

acc 25%

Iluminat 14% Altele 16%

Incalzire spatiu 52%

Figura 1.3 Repartiţia consumului de energie în locuinţe şi clădiri publice în UE În prezent, 65% din necesarul de energie al clădirilor este obţinut prin arderea combustibililor convenţionali (40% gaz natural, 22% petrol, 3% combustibil solid),

25% prin utilizarea electricităţii şi 10% energii neconvenţionale. Utilizarea combustibililor fosili este însoţită de emisia de CO2 care se cifrează la valori impresionante, aşa cum se vede în tabelul 1.2. După cum se constată, poluarea generată de clădiri în UE, reprezintă 21% din emisiile totale de CO2 rezultate prin arderea combustibililor convenţionali. Tabel 1.2 Emisiile CO2 în funcţie de combustibil şi sector economic (UE 1990)
Gaz natural [t*106] 150 180 0 300 30 660 Petrol [t*106] 120 140 840 300 140 1540 Combustibili solizi [t*106] 630 190 0 40 0 860 Total [t*106] 900 510 840 640 170 3060 Procente [%] 29,5 16,6 27,4 21,0 5,5 100

Producere energie Industrie Transport rutier Clădiri Alte sectoare Total

In ceea ce priveşte sectorul rezidenţial, în 1995 în Uniunea Europeană erau înregistrate aproximativ 150 milioane de locuinţe, dintre care, în medie 66% sunt case individuale. Acest procent variază mult în funcţie de ţară, fiind de peste 80% în Germania, Luxemburg, Marea Britanie şi Irlanda şi de 55-60% în Franţa şi Spania. Ca formă de proprietate, la nivelul UE, în medie 56% din locuinţe sunt ocupate de proprietari, procentul variind de la 40% în Germania până la 80% în Spania. În ceea ce priveşte vechimea clădirilor din Uniunea Europeană, acestea pot fi clasificate ca în figura 1.4.

30-45 ani 40%

<30 ani 28%

>45 ani 32%

Figura 1.4 Repartiţia clădirilor rezidenţiale din UE, în funcţie de vechime 1.3.2 Calitatea fondului construit al clădirilor din România Rezultatele recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002, arată că în România sunt 4.846.572 de clădiri din care, peste 90% sunt clădiri rezidenţiale însumând 8.110.407 de locuinţe. Dintre acestea 98% sunt clădiri individuale (cca. 4.761.000) şi 2% blocuri de locuit (85.000). Repartiţia acestora este următoarea: - în mediul urban : 23,5 % din clădiri, reprezentând 52,5 % din total locuinţe; - în mediul rural : 76,5 % din clădiri, reprezentând 47,5 % din total locuinţe.

În mediul urban se constată o concentrare a locuinţelor, aproximativ 72%, în clădiri comune de tip bloc de apartamente, spre deosebire de mediul rural unde peste 94,5% din locuinţe sunt de tip individual. În total, se înregistrează peste 85.000 de blocuri care însumează aproximativ 3.000.000 de apartamente. În perioada 1992-2002 s-au construit 355.000 de clădiri noi, însumând 451.400 de locuinţe la nivelul întregii ţări, adică o creştere de 5,9%, trei pătrimi dintre acestea fiind înregistrate în mediul rural. Ca formă de proprietate, 97 % din fondul de locuinţe este proprietate privată (7.867.453). Faţă de 1990, acest procent a crescut cu 17,5%, prin vânzarea locuinţelor din fondul locativ de stat, construirii de noi locuinţe si retrocedărilor către vechii proprietari. Suprafaţa utilă medie a unei locuinţe este de 82 m2, fiind ocupată de 2,6 persoane. Din punct de vedere al vechimii, 78% din clădiri sunt mai vechi de 25 de ani, structura fondului de locuinţe fiind cel din figura 1.5:

10-20 ani 7%

<10 ani 3% 20-40 ani 37%

>55 ani 25%

40-55 ani 28%

Figura 1.5 Repartiţia locuinţelor din România în funcţie de vechime Ponderea consumurilor energetice în bilanţul anual pentru un apartament mediu din România (Figura 1.6), este asemănător cu cel înregistrat pentru o locuinţă în UE. Diferenţa mare constă în faptul că valoarea consumului total de energie este aproape dublă faţă de cea europeană (Figura 1.7)
400 350
Gaz natural Iluminat 15% Incalzire acc 20% 55% 10%

350

300 250 200 150 100 50 0 RO UE Scandinavia Cladiri inteligente

220 150 70

Figura 1.6 Repartiţia consumului de energie într-un apartament mediu din România

Figura 1.7 Energie consumată în clădiri [kWh⁄m2an]

Necesarul de căldură este asigurat prin arderea combustibililor convenţionali, care în România datorită protecţiei termice scăzute a clădirilor, aşa cum se vede în figura 2.8, înregistrează valorile cele mai mari din Europa, raportat la un apartament convenţional situat într-o zonă climatică având temperatura exterioară de –15oC şi temperatura interioară de +20oC, considerată constantă.

Consum de conbustibil [kg.c.c./ap/an]

100
2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600 400 200 0 1756

100
1756

88.2

62.2

50.8

39.4

30
3.4

[%] Rezistenta termica [mp.K/W]

1549
2.77

1072 892 2.15
1.79 1.24

692

570

1.09

1.09

An gl ia

Ita lia

SI

Figura 2.8 Rezistenţa termică medie şi consumul de combustibil convenţional pentru un apartament mediu de trei camere Datele statistice arată că 90% din locuinţele individuale din România se încălzesc cu sobe. În ceea ce priveşte blocurile de locuinţe, 95% sunt alimentate cu energie termică prin sisteme centralizate, având ca sursă fie un punct termic PT racordat la termoficarea urbană, fie o centrală termică CT (de zonă, cvartal, bloc). Punctele termice sunt în număr de 3560, reprezentând 64% din puterea instalată, iar centralele termice reprezintă 36%, fiind în total 2770 de unităţi. În oraşul Bucureşti, 553 000 de apartamente sunt alimentate cu căldură prin PT racordate la termoficare, 26 000 de apartamente primesc căldură de la CT de cvartal, iar 41 000 de apartamente beneficiază de CT de bloc. Numărul punctelor termice ale capitalei este de 1178, din care 621 alimentează consumul rezidenţial, 286 industria şi 271 sectorul terţiar. Dintre acestea RADET exploatează 738 de unităţi. În ţară, marea majoritate a sistemelor de alimentare cu căldură aparţin municipalităţilor locale, fiind administrate de regii specializate subordonate primăriilor. Necesarul de combustibil pentru încălzire şi prepararea apei calde de consum este de 4-5 mil.tep/an pentru mediu urban şi de 2-3 mil. tep/an pentru mediul rural. Consumul de apă pentru populaţie, la nivelul întregii ţări este de cca. 1200 mil. m3/an, din care cca. 60% reprezintă consumul de apă caldă [5].

Sc an di na vi a

Po lo ni a

an ia

R

G

er m an

om

C

ia

În ultimii ani, datorită costurilor mari ale energiei termice şi a confortului termic nesatisfăcător din interiorul apartamentelor, se remarcă un procent mare al debranşărilor de la alimentarea centralizată cu căldură. Această situaţie a obligat administraţia locală din câteva localităţi să desfiinţeze practic sistemul centralizat. Această opţiune nu rezolvă însă problema consumurilor mari de energie la nivelul apartamentelor, care se regăsesc în consumuri importante de combustibil. Slaba performanţă energetică a clădirilor din ţara noastră rezultă din gradul de izolare necorespunzător al elementelor de construcţie şi din randamentul scăzut al sistemelor de preparare, furnizare şi utilizare a energiei termice. Peste 50% din fondul construit în România este mai vechi de patruzeci de ani fiind caracterizat de un coeficient de izolare termică de cca. 1,2 W/m3K, ceea ce reprezintă o valoare dublă faţă de reglementările actuale. După 1984, prin Decretul 256-84 şi normativul NP 15-84, comportamentul termic al clădirilor s-a îmbunătăţit prin creşterea rezistenţelor termice ale elementelor de construcţie opace, diferenţiat pe zone climatice. Acest fapt a condus la scăderea coeficientului de izolare termică până la cca. 0,8 W/m3K, valoare care reprezintă o caracteristică medie a clădirilor construite în perioada 1986-1998. Începând cu 1998, au intrat în vigoare noile reglementări privind protecţia termică a clădirilor în scopul realizării condiţiilor de confort termic interior şi reducerea consumurilor energetice. Acestea impun o valoare diferenţiată a coeficientului de izolare termică în funcţie de caracteristicile construcţiei şi amplasare, variind în jur de 0,55 W/m3K. Din punct de vedere al izolării termice a clădirilor, reglementările româneşti în vigoare corespund cerinţelor europene, aşa după cum indică valorile coeficientului de transfer termic pentru elementele de construcţie opace din tabelul 1.3. Tabel 1.3 Coeficienţi de transfer termic reglementaţi în ţările europene Ţara Anglia Danemarca Finlanda Franţa Estonia Irlanda Lituania Norvegia Olanda Polonia Suedia România Pereţi exteriori U[W/m2K] 0,45 0,35 0,28 0,54 0,45 0,60 0,50 0,30 0,374 0,55 0,30 0,55 Acoperiş U[W/m2K] 0,25 0,20 0,22 0,35 0,25 0,40 0,25 0,20 0,374 0,30 0,20 0,33 Pardoseli U[W/m2K] 0,45 0,30 0,22 1,00 0,50 0,60 0,30 0,30 0,68 0,60 0,30 0,60

Raportând starea actuală a clădirilor din România la exigenţele reglementărilor de izolare termică în vigoare, rezultă că potenţialul de reducere a consumului energetic în acest sector este de cca. 50%. Acest procent este comparabil cu diminuarea cerinţelor de energie termică înregistrată la nivelul UE, rezultat în urma măsurilor întreprinse prin reabilitarea clădirilor. Astfel, Franţa, Germania şi Suedia au înregistrat o scădere progresivă a consumului de energie pentru încălzirea clădirilor până la cca. 65% în anul 2001 faţă de 1974, în timp ce ţări ca Olanda, Italia şi Spania se situează la cca.

40%. Această performanţă a fost posibilă prin sporirea exigenţelor privind rezistenţa termică a elementelor de construcţie, aşa cum se poate observa în tabelul 1.4. Tabel 1.4 Îmbunătăţirea rezistenţelor termice ale elementelor de construcţie în UE, R[m2K/W] [5]
Ţara Olanda Perioada 1973 1976 1979 1985 1973 1976 1979 1985 1973 1976 1979 1985 1973 1976 1979 1985 Pereţi exteriori 0,60 1,48 1,75 2,15 0,63 1,44 2,46 2,58 0,63 1,23 2,15 3,0 1,68 2,15 3,31 4,30 Ferestre 0,20 0,20 0,35 0,35 0,19 0,29 0,43 0,65 0,19 0,29 0,33 0,67 0,32 0,32 0,49 0,60 Acoperişuri 1,0 1,48 1,62 1,98 0,33 1,79 3,30 3,87 1,23 1,45 2,60 3,27 2,15 3,90 5,05 5,60

Franţa

Germania

Suedia

În momentul de faţă se apreciază că la nivelul UE, există încă un disponibil de cca. 22% posibilitate de a economisi energie în sectorul construcţiilor, până în anul 2010. Aceste măsuri trebuie întreprinse pentru a nu spori în următorii ani, dependenţa energetică europeană şi naţională faţă de importul de combustibili convenţionali, care acum se situează la 50% din necesar şi poate ajunge, conform previziunilor, până la 70% în 2030. Bibliografie 1. La Banque Mondiale “ Rapport sur le developpement humain 2003” 2. Carlos Suarez “ Energy needs for Sustainable Human Development” Ed. UNDPNY 1995 3. Ministere de l”Ecologie et du Developpement Durable “Semaine du developpement durable”, 2-8 juin 2003 4. L.Dumitrescu “Reabilitarea şi modernizarea protecţiei termice a clădirilor şi instalaţiilor aferente” Revista Instalatorul Nr.1/2000.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful