You are on page 1of 9

IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE Drepturile speciale stabilite şi acceptate pentru diplomaţie constituie instituţia imunităţilor diplomatice care a aparut

din cele mai vechi timpuri. Încă din orânduirea sclavagistă şi inceputul orândurii feudale exista practica solii lor, solii de atunci find, practic, ambasadori temporari. Fără să existe acorduri explicite ei se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni în îndeplinirea misiunii pe care o aveau. În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită, persoana lor fiind considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană. Dacă cineva aduce daune solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17). Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze; episod petrecut in anul 448 d. Hristos. Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi. Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea diplomatică s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie. În anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate în Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului sa nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini”, în care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; În anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine. Apariţia şi recunoaşterea instituţiei diplomaţiei a făcut necesară şi naşterea unor teorii care urmăresc să arate fundamentul acesteia ca obiect de drept internaţional. Una dintre aceste teorii, apărută în perioada absolutismului şi care a predominat până la începutul secolului al XX-lea, a fost teoria extrateritorialitătii, formulată pentru prima dată de Hugo Grotius; o altă teorie,

apărută tot în perioada absolutismului, a fost aceea a „reprezentării” susţinută de Burlamaqui şi Montesquieu. A treia teorie este teoria funcţiei, susţinută de Vottel. Cu toate că regulile referitoare la imunităţile diplomatice au o lungă istorie, iar practica a generat acel ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă şi necontestată a dreptului internaţional cutumiar, existău raţiuni importante pentru a codifica, mai curând într-o convenţie internaţională aceste reguli bine stabilite. Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle. Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea unor norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi. Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate. Noţiunea şi clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice Este deja un adevăr unanim recunoscut că cel mai expresiv element al statutului diplomatic îl reprezintă imunitatea. În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile 2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat 3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar. Apare evidentă excepţia pe care imunitatea diplomatică o constituie faţă de principiul general de supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului. În fapt este un drept acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor. În baza acestui drept se constituie exceptarea de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la cea pe care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află. În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.
2 3

bunurilor mobiliare. atât imunităţile cât şi privilegiile au un caracter convenţional. când separat. Rezultatul acestor . aceea a carasterului său reprezentativ. În consecinţă. implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.  scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale. imunităţile. favorabil. avem imunităţi şi privilegii care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ instituţional) şi cele care sunt acordate agenţilor diplomatici. după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. corespondenţei. Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii. ş.  libertatea de mişcare. în principal. o activitate specială din partea beneficiarilor. Din punctul de vedere al beneficiarului. care sunt criteriile care au fost hotărâtoare laacordarea acestui tratament.Privilegiile diplomatice constituie. inviolabilitattea personală. când împreună. nu le defineşte şi nici nu oferă criterii care să conducă la distincţie între ele. în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului. a.  inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.). aceasta fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. se poate stabili o diferenţiere între imunităţile şi privilegiile reale şi cele personale. După obiectului lor. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice Experţii în drept internaţional ca şi cei din domeniul academic au analizat ţi evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi exclusive ale statului pe care le include jurisdicţia sa teritorială. şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acredita. În prezent însă. ş. şi nu de cel procesual – nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie. categoriile de persoane care beneficiază de acest tratament. această ultimă clasificare este cea mai vastă şi cuprinzătoare. Primele sunt imunităţile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii. de asemenea menţionat că poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică. atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora. pozitiv. Convenţia se îndepărtează de la concepţia veche. a bunurilor acesteia şi a arhivelor. Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: A.). spre exemplu. din punctul de vedere al sferei de aplicare sunt absolute – corespunzătoare imunităţile extrafuncţionale – şi relative – celor funcţionale. potrivit căreia statutul misiunii apărea ca o consecinţă a tratamentului datorat ambasadorului. autovehiculelor. prin această clasificare. administrativă imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului diplomatic. privilegiile ţin de dreptul material. civilă. Aşadar. Ceea ce le diferenţiază este gradul sporit de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice. Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităţilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic.  libertatea de comunicare.  scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de expert. aplicat acestora. Convenţia de la Viena face distincţie între privilegiile şi imunităţile misiunii diplomatice şi privilegiile şi imunităţile agenţilor diplomatici şi ale altor membri ai misiunii diplomatice. imunităţile pot fi: funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi deci. atât în raport cu străiniii obişnuiţi. precum şi cea a “convenţiei tacite” între guvernul acreditar au fost invocate. este altceva decât un privilegiu oarecare. B. Trebuie arătat că nici o Convenţia de la Viena.  inviolabilitatea personală a agentului diplomatic. deşi le tratează ca noţiuni distincte nu face distincţie între ele. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice acceptate de către toate statele reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:  imunitatea de jurisdicţie -penală. arhivei. activitatea oficială a agentului diplomatic) şi extrafuncţionale (cele care se extind la acte care exced sfera funcţiei. Apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie. adică cele care se referă la viaţa particulară a agentului diplomatic). de asemenea. neimplicând în mod necesar. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele. a reşedinţei şi a bunurilor sale. conţinutul lor constănd în beneficiul la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut. ce justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în funcţionarea lui. un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordata – temeiul legal sau ideea de curtoazie. un tratament special datorat agenţilor diplomatici. după unii autori. procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia. a. folosirea drapelului şi a emblemei naţionale. Trebuie. pentru justificarea imunităţii de jurisicţie. a reşedinţei şefului de misiune şi a personalului oficial. C. din a doua categorie făcând parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicţie. Urmând linia generală a Comisiei de drept international. un tratament juridic aparte. privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic. precum şi intinderea acestui tratament. aceea a interesului funcţiunii.

se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de reşedinţăPărerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune). în schimb în alte cazuri. În sensul originar şi cel mai cuprinzător. Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie. ca atare. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era ofensă adusă suveranului. în temeiul unor reguli care sunt de drept edministrativ. şi dacă în mod logic uneori. licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicaţie corespunzătoare. a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze. pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ. Apare evident că. care a fundamentat. şeful statului. Pe de altă parte. fiind astfel şi abandonată. Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării) O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului său sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului – conform acestei teorii. Pe de altă parte. ei ar fi influenţaţi de considerente de securitate şi confort . iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterului lui reprezentativ. s-ar ajunge. ci pe teritoriul statului căruia aparţinea agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar. Paul Fuachille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic. Ambasada este considerată ca o părticică din teritoriul naţional şi. întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar sunt realizate la fel cum ar fi în propria ţară. în numele căruia acţionează. adică imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităţi. iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia. care i-a fost transferată. Doctrinaa fost serios criticată. fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridica în virtutea căreia persoanele. dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel. triumfând timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul secolului XX – şi inspirat multe practici şi proiecte de codificare. fiind uneori ilogică sau inaplicabilă. natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare. locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând. ca premisă necesară exercitării funcţiei sale. ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află. ar deveni mai mult sau mai puţin dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi. care afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber” şi Burlamqui. aşadar. extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea dspre agentul diplomatic. considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul imunităţilor – susţinută dde Montesquieu. care este cea a statului său. Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor. nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau. Potrivit acestei teze. Teoria extrateritorialităţii Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităţii”. în lumina teoriei reprezentării ar trebui prevăzut un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă. astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă statele”. Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării unde el îndeplineşte o misiune. Diplomatul are. Necesitatea funcţională (teoria funcţiei) Vottel a elaborat o teorie denumită funcţională care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă. s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat. o ficţiune inutilă şi periculoasă. se substituie statului trimiţător şi deci. Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza “necesităţii funcţionale” (functional necessity). aceasta s-ar putea justifica. justificat imunităţile şi privilegiile diplomatice. dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său. într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului. întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul. la sediul său. acesta este considerat că n-a părăsit niciodată ţara sa. este agentul acestuia.evasluări teoretice poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce sa află la baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor. să se acorde un statut mai larg decât este necesar.“Teroria reprezentării”. iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin enclavat în teritoriul statului de reşedinţă. cum în mod implicit face teria reprezentării. orice acte. nefiind o substituire. pentru că ar justifica arbitrariul. din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar. deoarece o misiune diplomatică ar putea îndeplini. Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă. ca reprezentant al unui stat suveran. agentul diplomatic. imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său. întrucât. Diplomatul îl reprezintă pe suveran. este fundamentată prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”. susţine el.

de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate. violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate. proiectul de articole în materia codificării dreptului diplomatic.într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite funcţiile. din represalii în represalii. Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la grave consecinţe. cât şi în sens pozitiv. deci o aplicare restrictivă. Cu toate acestea. Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit. . este necesar să se recunoască privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcţionează. în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri. convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi. precum şi în alte protocoale şi convenţii în cheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor care au premers Convenţiei de codificare de la Viena. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni. Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui agent diplomatic. să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961. problema dacă imunităţile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional. se stipulează: “Statele Părţii la prezenta Convenţie. legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor. Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic. Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare. Doctrina a criticat o asemenea soluţie. refuzând imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din urmă. deci o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii. Statele pot. Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică. dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. Convenţia de drept internaţional aelaborat. este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena. ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…” Teoria necesităţii funcţionale. de regulă. Se pune. S-a subliniat adesea ideea că recursul la reciprocitate intervine. cele care depăşesc acest minimum devin obligatorii pe baza de reciprocitate. la suveranitate şi respect mutual al statelor. or. se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum. pe această bază. convenţional. iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza. în Preambul. pentru că dă naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale (este suficient să reamintim faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor diplomatici. mai simplă şi mai raţională. de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor. trebuie să i se dea o finalitate pozitivă. aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale”. aşadar. doctrina “imunităţii funcţionle” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunităţile diplomaţilor în special. În lipsa obligaţiei. considerăm că teoria functională. ele pot însă hotărî restrângerea lor. şi anume. În ciuda lacunelor sale. un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii. arătând că “în contextul modern al societăţii internaţionale. avantajul nu se acordă sau nu poate explica acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În ceea ce ne priveşte. teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze. pe aceeaşi linie s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când. prin cutumă sau pe cale de acord. minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961. Imunităţile şi privilegiile apar ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă. Unii autori au susţinut că. are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale). dacă avem în vedere practica modernă a statelor. singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Reciprocitatea în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. aşa cum. statele în condiţii de reciprocitate. Cu toate acestea. corespunde mult mai bine stadiului actual al relaţiilor internaţionale. dimpotrivă. numai dacă nu este asigurată reciprocitatea. completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură. în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale. Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School. Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc. doctrina şi practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri. ansamblul de imunităţi şi privilegii. se considera că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele străine. generând sau extinzând un tratament. în mod frecvent. iar prevederi similare au apărut. pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor orgne ci. diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate. dar nu în totalitate. cel puţin. principiul reciprocităţii sau.

secretarul II. high commissoner. care să ducă la acordarea unui tratament mai favorabil. categoria persoanelor care se află în raporturi de muncă cu misiunea diplomatică. Textului i s-au adus o sumă de critici: s-a spus că era preferabil să se menţină preferabil să se menţină principiul existent până la codificare. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că agenţii diplomatici. ataşatul cu probleme de muncă. ataşatul pentru agricultură. Un stat acreditar nu priveşte cu favoare numirea cetăţenilor săi în funcţia de membri ai unei misiuni diplomatice străine şi nici chiar a persoanelor care. ci sunt angajaţii membrilor misiunii. În prezent. când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în Convenţia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută şi practicată de toate statele. atât pentru autorităţile administrative. care stă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.. fie că le neagă pur şi simpluorice fel de privilegii agenţilor diplomatici şi chiar. trimis. iar numele lor să fi fost incluse pe lista Corpului diplomatic de statul acreditar. agentul diplomatic cetăţean al statului acreditar trebuie să se bucure de un regim restrâns de imunităţi şi privilegii.Daca s-ar adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele. membrii personalului diplomatic – aceste două categorii purtând denumirea de agenti. avem. fie refuză să consimtă la numirea lor. – statul acreditar are întotdeauna aceleaşi obligaţii faţă de statul acreditant cât priveşte tratamentul reprezentantului respectiv. secretarul III şi ataşaţii diplomatici. fie că tinde să le acorde un tratament diplomatic restrictiv. dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv. care nu sunt membrii propriu-zişi ai misiunii. Avem. Şeful de misiune – ambasadorii. îşi au domiciliul pe teritoriul său. ş. precum şi a întinderii acestora. aceştia sunt membrii misiunii diplomatice. Trebuie menţionat că cea mai mare parte a practicii internaţionale şi a doctrinei s-a orientat spre soluţia potrivit căreia. se ţine seama de legătura care există între persoanele în cauză şi misiunea diplomatică. ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere. De aceea. Aşadar. deci au relaţii directe în calitate de angajaţi. în Proiectul său.a. O situaţie aparte o are curierul diplomatic. atât prin calitatea lor de membrii de familie. precum şi ataşaţii cu probleme de soecialitate ca ataşatul militar. secretarul I. ataşatul de presă. nunţiu. precum şi întinderea acestora variază în raport cu categoria de personal din care beneficiarii fac parte (şeful de misiune. oricare ar fi rangul sau titlul reprezentantului diplomatic – ambasador. ataşatul comercial. ministru plenipotenţial. dacă apare pe deplin admisibil ca două state să se pună de acord ori să practice un sistem. în categoria agenţilor diplomatici întră. ataşati. ş. or. acordarea imunităţilor şi privilegiilor. admiţând. iar distincţia de rang sau titlu are relevanţă numai în ce priveşte aspectele de precădere şi etichetă. unele state au introdus în legislaţia lor dispoziţii care. însărcinat cu afacerri. ataşatul ştiinţific. ca urmare a faptului că activitatea misiunilor diplomatice cuprinde o gamă mult mai largă de activităţi – în special economice şi tehnice – sunt admise ca personal diplomatic şi acele persoane care îndeplinesc funcţii de specialitate de vreme ce statul acreditant le oferă acest statut. dar se află într-un raport indirect cu misiunea diplomatică. avem. celorlalţi membri ai personalului misiunii care sunt cetăţenii lor. miniştrii plenipotenţiali beneficiază în egală măsură de imunităţi şi privilegii. Comisia de drept internaţional s-a orientat spre o soluţie tranzacţională. care nu este legat de misiunea diplomatică. soluţie exprimată în art. diferenţa între clase reducându-se la aspecte de ordin protocolar şi neavând nici o implicaţie cât priveşte existenţa şi cuantumul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. cât şi prin poziţia lor de membrii ai coloniei misiunii. în afară de şeful de misiune. 38 din Convenţie. personalul de serviciu al memrilor misiunii – sau personalul domestic cum se mai numeşte – care nu se află în raporturi de muncă cu misiunea. cu excepţia celor care sunt cetăţenii sau rezidenţii permanenţi în statul acreditar. valiza diplomatică. Faptul că membrii personalului diplomatic sunt pe picior de egalitate cu şeful de misiune în ceea ce priveşte beneficiul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu mai este pus la îndoială. membrii de familie ai membrilor misiunii. Dacă în trecut unele state insistau ca persoana pentru care se cerea înscrierea pe lista diplomatică să desfăşoare activitate diplomatică în prezent. potrivit căruia statul era liber să . Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatic Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice sunt aşa-numiţii agenţi diplomatici şi personal al misiunilor diplomatice: şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic-consilieri. Trebuie spus ca .precum şi membrii familiilor lor. deşi sunt cetăţeni ai statului acreditant sau ai unui stat terţ. Criteriile care stau la baza acordării tratamentului diplomatic În determinarea categoriilor de persoane care beneficiază de imunităţi şi privilegii. că agentul diplomatic străin al statului acreditar ar trebui să se bucure de imunităţi şi privilegii pentru actele sale oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor sale. membrii personalului de serviciu. 29 – 36. complementare. personalul domestic.a. Ca urmare. aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine. Ca atare. cu condiţia ca statul acreditant să le fi acordat un rang diplomatic. dar numai ca unul dintre elementele secundare. consilierul. secretari. cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale. Acest punct de vedere rezultă şi din textele unor institute care s-au ocupat de problemele dreptului diplomatic. ataşatul financiar. decât prin oficiul pe care-l face de a transporta la/sau de la misiune. vor primi întrega gamă de privilegii şi imunităţi prevăzute în art. Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice. principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator. ministru – consilier. Prin urmare. deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi. mai ales dacă este vorba de numirea unui şef de misiune. apoi. membrii personalului administrativ şi tehnic şi membrii familiilor lor. în sfârşit. fie că restrâng privilegiile agenţilor diplomatici. trebuie să nu fie cetăţean al statului acreditar şi să nu aibă domiciliul pe teritoriul acestui stat. alcătuind colectivul misiunii.

existenţa concepţiei că servitorii particulari fac pate din suita diplomaţilor şi în consecinţă. cu excepţia celor asupra cărora statul acreditar a făcut rezerve la data când şi-a dat consimţământul. a reşedinţei şi a bunurilor. articolul 37 paragraful 3 mai prevăzând şi “scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care la primesc pentru serviciile lor. Textul Convenţiei de la Viena adoptat cu prilejul Conferintei prevede în articolul 37 alineat 2: “membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii. de asemenea. Jurisprudenţa este destul de divergentă. în această privinţă. grădinari. Multe state refuză să acorde privilegii personalului de serviciu. Convenţia de la Viena a admis ca membrii personalului de serviciu particular trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le primesc. prevăzându-se posibilitatea dobândirii anumitor privilegii şi imunităţi prin acordarea acestora de către un stat. Principala problemă care se ridică este aceea de a determina că o acţiune a personalului de serviciu este săvârşită în cadrul exercitării funcţiunii.) nu au o foarte mare importanţă şi deci nu există motive pentru ca aceştia să se bucure de privilegii. Statutul prevăzut pentru prsonalul administrativ şi tehnic al misiunii diplomatice rămâne destul de cuprinzător constituind o inovaţie profundă faţă de dreptul diplomatic de până atunci. la activitatea misiunii. pentru că este greu să distingi între actele private şi actele oficiale. iar părerile autorilor sunt împărţite. deoarece aceste persoane participă de o manieră efectivă. alţii sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să se bucure numai de acele privilegii şi imunităţi . practica a variat considerabil – atât în ce priveşte persoanele care fac parte din această categorie. însă în ultima vreme se constată o înăsprire a atitudinii statelor şi un refuz de a le acorda vreun privilegiu. Cel mai adesea. Textul Convenţiei de la Viena mai prevede în articolul 38. pentru a fi puşi la adăpost de orice urmărire.refuze numirea unui cetăţean al său ca diplomat străin. precum şi de cel al scutirii de la obligaţiile care există în materie de securitate socială. Totuşi. Potrivit celei de-a doua tendinţe. să-l acorde: inviolabilitatea persoanei. Însă. nu numai pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiunii. se admite că statul acreditar trebuie să-i acorde anumite imunităţi şi privilegii. Situaţiile în care statul acreditant numeşte ca agentul său diplomatic pe un cetăţean al statului acreditar sau al unui stat terţ sunt foarte rare în prezent. şoferul conduce autoturismul pentru a-l transporta pe şeful de misiune la întâlnirile pe care le are – deci conduce mijlocul de transport în cadrul exercitării funcţiilor sale şi în consecinţă se bucură de imunitate de jurisdicţie. Convenţia a mai îmbrăţişat şi o soluţie susţinută de numeroasele state potrrivit căreia în exercitarea jurisdicţiei sale. învestit cu o atribuţie având caracter diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică şi nefăcând parte din Corpul diplomatic. în trecut. asemenea probleme se pun în legătură cu accidentele de circulaţie provocate de şoferul misiunii. practica nu este unitară. chiar şi atunci când acordă toate privilegiile membrilor personalului administrativ şi tehnic. este acela că un membru al personalului administrativ şi tehnic este un agent de execuţie care nu este deci.a. statele au preferat. Potrivit Convenţiei. de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolul 29 – 35. precum şi scutirea prevăzută la articolul 33”. trebuia să beneficieze de acelaşi statut ca aceştia. imunitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor. Conferinţa de codificare a considerat că este cazul să se acorde membrilor personalului de serviciu. în măsura în care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu domiciliază pe teritoriul acestuia. în caz de accident sau de violare a regulilor de circulaţie. fie că privilegiile care li se acordă trebuie limitate la actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor. dar dacă a acceptat acest lucru. de aceleaşi privilegii şi imunităţi. Membrii personalului administrativ şi tehnic au un statut diferit de cel al diplomaţilor. După cum a constatat Comisia de drept internaţională nu există – sau nu a existat – uniformitate în practica statelor în stabilirea modului în care membrii misiunii trebuie să beneficieze de privilegii şi imunităţi. Unii autori susţin că agentul diplomatic trebuie să se bucure de imunităţi şi privilegii depline. să nu urmărească pe şofer. În linii mari. Situaţia membrilor personalului de serviciu care sunt cetăţeni ai statului acreditar ori au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia este reglementată de articolul 38 paragraf 2. cât şi în ceea ce priveşte privilegiile care se acordă – şi singurul punct asupra căruia practica şi doctrina par să fi fost de acord. ca şi agenţii diplomatici. doctrina şi practica se împart în două tendinţe: Potrivit primei tendinţe. imunitatea de jurisdicţie în materie penală. dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa permanentă. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări”. dar în multe cauze. În acest caz. beneficiază. ca şi agenţii diplomatici. Problema privilegiilor şi imunităţilor personalului tehnic şi administrativ este foarte complicată în dreptul diplomatic şi nu se poate spune că până la Convenţia de la Viena. ci să-i recunoască imunitatea. paragraf 2 că: „Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oameni de serrviciu particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat”. ar fi existat reguli precise în această materie. În fapt. ş. bucătari. precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective. trebuia să-i atribuie statutul său privilegiat complet. dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. În doctrina şi practica internaţională s-a arătat că funcţiile persoanlului de serviciu al misiunii diplomatice(şofer. ci şi acelea din viaţa particulară. statul acreditar va trebui să evite a stânjeni îndeplinirea funcţiilor misiunii. îngrijitori. fie că aceste persoane nu trebuie să beneficieze de nici un privilegiu. aceste persoane beneficiază de un tratament pe care statul primitor nu erra obligat. membrii personalului administrativ şi tehnic care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar ar trebui să se bucure sub rezerva anumitor eventuale restricţii în materie fiscală şi vamală. din punct de vedere internaţional. Privilegiile personalului particular consfinţeau.

În privinţa membrilor de familie care fac parte din gospodăria unui membru al personalului administrativ şi tehnic. membrilor de familie nu li se acordă imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă. nu numai faptul că are cetăţenia statului acreditar. dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă. decât în ceea ce priveşte actele îndeplinite în cursul îndatoririlor lor. ci şi acela că are reşedinţa pe teritoriul acestui stat. Prin urmare. beneficiază. iar în al doilea rând. chiar şi soţiilor care trăiau separat de soţii lor – arătându-se că separarea de fapt între părţile dintr-o căsătorie nu desfiinţează legăturile conjugale. Un alt criteriu pe care trebuie să-l avem în vedere este că statutul mebrilor de familie se circumscrie şi trebuie să-l urmeze pe cel al beneficiarului originar de privilegii şi imunităţi (în conformitate cu principiul “nemo plus iuris in alium transferre potest quam ipse habe”) şi prin urmare. cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar”. Examinând prevederile paragrafului 1 şi 2 al articolului 37 din Convenţie. Deşi punctul de plecare în fundamentarea acordării tratamentului este legătura de familie şi convieţuirea cu membrii misiunii. Membrii familiei unui agent diplomatic care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau numai rezidenţi permanenţi pe teritoriul acestuia nu se bucură de nici un privilegiu pentru că ei urmează condiţia soţului care nu posedă decât privilegii referitoare la funcţiile sale – prima limitare fiind dată de condiţia membrului de familie al unui membru al misiunii diplomatice -. cu privire la actele săfârşite în exercitarea funcţiilor sale şi numai în calitate de agent diplomatic. de imunitatea de jurisdicţie penală şi de celelalte privilegii prevăzute în art. cetăţeanul statului acreditar se va bucura numai de imunitatea funcţională. ci din aceea a relaţiilor membrilor de misiune cu aceştia. s-a apelat doar la un element determinativ – acela de a condiţiona ca persoanele în cauză să facă parte din menajul agentului diplomatic. el va fi exclus de la beneficiul oricărei imunităţi şi privilegiu diplomatic. există o raţiune de a i se acorda un anumit tratament. În cazul unui membru de familie al unui membru al personalului administrativ şi tehnic. precum şi membrii familiilor lor care parte din gospodăriile lor respective. se aplică condiţia ca ei să ducă un trai în comun cu membrul misiunii diplomatice din a cărui familie fac parte. nu din natura relaţiilor membrilor de familie cu statul acreditat. Astfel. în virtutea relaţiilor lor cu aceste categorii de membri ai misiunii diplomatice. Deoarece personalul administrativ şi tehnic nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă. pentru că decurge. în ce priveşete imunitatea de la jurisdicţia locală. constatăm că ideea de cetăţenie şi de reşedinţă permanentă nu are aceeaşi relevanţă în cazul membrilor de familie ai agenţilor diplomatici şi cei ai membrilor personalului administrativ şi tehnic. Există un acord general cu privire la faptul că membrii familiei unei persoane care se bucură de imunităţi diplomatice sunt îndreptăţiţi la beneficiul acestor imunităţi. faptul de a avea cetăţenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de imunitate. dacă un membru de familie al unui agent diplomatic are cetăţenia statului acreditar. Convenţia de la Viena în articolul 37 paragraful 1 prevede că: “membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36. dată fiind importanţa activităţii sale – asigurarea secretului corespondenţei misiunilor diplomatice – statele sunt de acord că purtătorul acestei corespondenţe diplomatice nu trebuie să constituie în . de faptul că acei membri de familie trăiesc împreună cu agentul diplomatic (în unele cazuri imunităţile au fost recunoscute.Imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici sunt extinse şi asupra soţilor şi membrilor familiilor lor care duc menajul împreună cu soţii lor. drept urmare. dar introduce un criteriu. este vorba de un statut “derivat”.care i-au fosta expres acordate de statul acreditar. calitatea de membru de familie nu are consecinţe identice în ipoteza unor categorii diferite de titulari originari. acela de a face menaj în comun cu beneficiarul originar al privilegiului. 33-36. Cu privire la toate aceste persoane. asemenea persoane trebuie să primească aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi celor care se acordă agenţilor diplomatici înşişi. Diferenţele şi dificultatea în aplicarea criteriului dependenţei economice au împiedicat adoptarea unei definiţii precise de „membru de familie”. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor mutări”. mai pot fi avuţi în vedere şi părinţii membrului misiunii diplomatice. articolul 37. Membrii de familie ai agentului diplomatic şi cei ai unui membru al persoanlului tehnico-administrativ. are importanţă în ceea ce priveşte acordarea de imunităţi şi privilegii. elementul reşedinţei permanente pe teritoriul statului acreditar nu afectează însă acest beneficiu. de calitatea de membru de familie al unei persoane care se bucură de imunităţi. se bucură de anumite imunităţi şi privilegii. aceeaşi soluţie restrictivă se va aplica chiar dacă soţia ar avea cetăţenia statului acreditant sau a unui stat terţ. iar imunitătile diplomatice ale soţiei subzistă în continuare). Convenţia de la Viena nu conţine o definiţie a noţiunii de familie. Prin urmare. însă. dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. pentru că este purtătorul sau însoţitorul unor documente sau corespondenţă diplomatică. Convenţia de codificare a mers pe linia Comisiei de drept internaţional. Acest beneficiu este condiţionat în primul rând. membrii de familie se bucură de inviolabilitatea personală şi a locuinţei. cetăţenia influenţând într-un mod decisiv statutul personalului misiunii diplomatice şi în special. în realitate acest tratament se acordă familiei în consideraţia poziţiei care trebuie asigurată membrului misiunii – teoria funcţionalităţii şi a reprezentării. paragraf 2 prevede că: “membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii. În categoria membrilor de familie intră: soţul (soţia) şi copiii. În conformitate cu practica clasică. de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35. pentru celelalte categorii. Curierul diplomatic nu are calitate diplomatică.

Aceasta înseamnă că. 3. şi mai exact. Imunitatea de jurisdicţie şi de la măsurile de . paragr. Valiza diplomatică poate fi încredinţată şi comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. cărora li s-a acordat o viză de paşaport. imunitatea funcţionează. Convenţia de la Viena a reglementat toate aceste situaţii. Articolul 27. iar cazul membrilor de familie. calitatea de agent diplomatic sau membru al misiunii ori membru de familie al unui membru al misiunii diplomatice. Prin urmare. împreună cu toate efectele ce decurg din această calitate – ceea ce face ca beneficiul. statutul diplomatic subzistă deci. numai atâta vreme cât există şi cauza care face ca norma de drept procesual să fie blocată – adică acea calitate juridică care îi conferă unei anumite persoane beneficiul imunităţii de jurisdicţie sau. Inviolabilitatea personală a curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează numai la execitarea funcţiilor sale. Întrucât activitatea şefului de misiune începe din momentul în care remite şefului de stat scrisorile de acreditare sau de când a notificat sosirea sa şi o copie a scrisoilor de acreditare a fost prezentată ministerului afacerilor externe ale statului acreditar. 27 paragr. durata beneficiului va depinde de natura funcţiei în virtutea căreia are dreptul la imunităţi şi privilegii. Tratamentul diplomatic are un caracter temporar. obiect de constrângere sau de arestare – astfel încât. 6. purtător al valizei diplomatice nu beneficiază de nici un fel de protecţie pe acest motiv. Acest mod de a vedea nu ţine însă seama de scopul acordării imunităţilor care constă în asigurarea libertăţii persoanei de a-şi reprezenta guvernul (dacă un diplomat ar fi arestat. explicaţia rezidă în faptul că acreditarea presupune acordarea agrementului şi aceasta echivalează cu recunoaşterea calităţii sale. dreptul la imunităţi şi privilegii începe “din momentul când numirea sa este notificată ministerului afacerilor externe sau altui minister apropiat”. începutul imunităţilor şi privilegiilor coincide cu momentul în care statul acreditar şi-a dat acordul pentru acreditarea agentului diplomatic respectiv (în cazul în care este vorba de şeful de misiune). 40. Dacă este vorba de membrii personalului diplomatic al misiunii diplomatice. Convenţia de la Viena a codificat dreptul cutumiar existent la acea dată. inviolabilitatea de care se bucură agentul diplomatic se extinde şi asupra curierului diplomatic. se face distincţie între cei care. În principiu. el nu şi-ar mai putea prezenta nici scrisorile de acreditare. la data începerii misiunii lor. ci şi pe acela al unei protecţii pe care statul acreditar trebuie să i-o acorde în exercitarea funcţiilor sale. vin pe teritoriul statului acreditar şi cei care se aflau deja pe teritoriul acestui stat. la data intrării pe teritoriul statului acreditar. în cazul unui membru al misiunii diplomatice. dacă această viză ar fi cerută. câtă vreme subzistă şi calitatea care legitimează acordarea acestuia. problema determinării momentului când urmează a fi acordate imunităţile şi privilegiile se deduce şi nu este dependentă de consimţământul expres al acestui stat. sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă” – art. dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile. nefiind considerat ca un curier diplomatic. fiind incompletă – cazul curierului diplomatic – fie sunt tratate în mod necorespunzător – curierul ad-hoc sau cazul valizei încredinţate comandantului unei aeronave. dacă persoana respectivă se află deja în statul acreditar. s-a susţinut că imunităţile diplomatice nu trebuie să înceapă decât de la primirea oficială şi prezentarea scrisorilor de acreditare. câtă vreme persoanele respective au. De aceleaşi garanţii beneficiază şi curierul diplomatic ad-hoc pe timpul cât este purtătorul valizei diplomatice: “Statul acreditant sau misiunea poate nummi curieri diplomatici adhoc. deci corespunde. să se nască la o dată anterioară prezentării scrisorilor de acreditare. Statutul privilegiat este neîntrerupt pe toată perioada situată între momentul dobândirii lui şi până când încetează să-l mai aibă. ca regulă generală cu aceea în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu. comandantul navei comerciale. misiunea lui ar fi compromisă). ci acoperă de asemenea şi periodele care există între două călătorii – când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice. pevăzând în favoarea curierului diplomatic nu numai beneficiul imunităţii personale.nici un mod. O dificultate poate surveni în cazul în care agentul diplomatic se va bucura de imunităţi de îndată ce numirea sa a fost notificată statului acreditar. persoana care se află în afara statului acreditar este îndreptăţită la imunităţi şi privilegii “din momentul în care intră pe teritoriul statului acreditar în vederea preluării funcţiei”. Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice Perioada de existenţă a beneficiului imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este dependentă. şi prin urmare. după opinia noastră. va depinde de durata cât au această calitate care i-a îndrituit la tratament diplomatic. şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul este ţinut să le-o acorde” – art. o garanţie asemănătoare există pentru curierul diplomatic şi pe teritoriul unui stat terţ: “Ele acordă curierilor diplomatici. În conformitate cu prevederile articolului 39 punctul 1 din Convenţia de la Viena din 1961. Imunitatea poate exista. pentru categoria de agenţi diplomatici – şefi de misiune. în conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi cu practica internaţională. Reglementarea existentă lasă însă de dorit. este vorba de o măsură suplimentară care se adaugă la inviolabilitatea persoanlă a curierului diplomatic şi care poate fi explicată prin aceea că este purtătorul corespondenţei diplomatice pe care trebuie să o transporte în condiţiile asigurării inviolabilităţii ei. chiar înainte de a fi fost perfectat raportul de misiune (prezentarea solemnă a scrisorilor de acreditare). respectiv cu momentul în care a primit actul de notificare (dacă este vorba de un alt membru al misiunii diplomatice respective care s-ar afla deja pe teritoriul statului acreditar) sau cu acela al intrării pe teritoriul statului acreditar (în cazul celui care vine în acel stat după ca a avut loc notificarea misiunii). astfel că. paragraful 5 prevede că: “Curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar”. şi anume. În acest caz.

în localurile ambasadelor sau consulatelor lor. unor cetăţeni ai statelor în care acestea funcţionau. că imunităţile şi privilegiile încetează într-un termen rezonabil. În special. dacă la expirarea acestui termen nu a părăsit teritoriul.Acordarea azilului diplomatic s-a bazat pe unele cutume localeori pe reciprocitate. deci. statul acreditar continuă să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul diplomatic în limita raţională de timp. Distincţiei între actele oficiale şi cele particulare i s-a dat relevanţă pentru a determina măsura în care imunitatea de jurisdicţie se stinge la încetarea funcţiilor unui agent diplomatic. azil diplomatic . Ar fi excesiv ca acestui beneficiu să nu i se fixeze o limită în timp. protecţie asigurată efectiv datorită inviolabilităţii localurilor diplomatice şi constând în refuzul personalului diplomatic de a le preda autorităţilor locale sau de a permite acestora să le aresteze. Convenţia de la Viena stipulează principiul că imunităţile şi privilegiile agentului diplomatic subzistă până în momentul când el părăseşte ţara. odată cu acela al membrului misiunii (din momentul intrării membrilor de familie pe teritoriul statului acreditar – ceea ce se poate întâmpla cu ocazia sosirii la post a membrului misiunii) dacă vin odată cu acesta sau la o dată ulterioară – în cazul în care sosesc după aceea. considerându-se căprin acordarea acestuia amba-sadeleşi consulateleşi. Acestea sunt valabile pentru persoanele care la data trimiterii la misiune. au pri-mit şi au acordat adă post temporar şi protecţie. în1989. practica statelor şi autorii de drept internaţional sunt pe deplin acord cu acest punct de vedere. mai recent. i se acordă membrului misiunii diplomatice “un termen rezonabil” în care acesta să-şi rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa.coerciţiune se aplică şi raporturilor juridice şi actelor anterioare şi-l protejează pe reprezentantul diplomatic. În cazul persoanelor care dobândesc calitatea de membru de familie ulterior (căsătorie. mai curând statului acreditant. fiind dobândite în ţară. în Albania. în principiu.Azilul diplomatic nu este recunoscut ca legal de către majori-tatea statelor lumii. statutul privilegiat începe. 39 pct 2 – se prevede: “Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi i-au sfârşit. s-a stabilit. dar ele continuă până în acest moment. acţiunea poate fi intentată contra lui. În caz de deces al agentului diplomatic. Prin urmare.daraf ăcutobiectulşi al unor convenţii interna-ţionale încheiate între state sudamericane (Convenţia de la Havana din1928şi Convenţia de la Caracas din 1954). La expirarea termenului rezonabil acordat pentru părăsirea teritoriului statului acreditar. după rechemarea unui diplomat pentru a-i asigura un timp rezonabil spre a părăsi teritoriul statului acreditar. În mod obişnuit. aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara.În practica relaţiilor internaţionale au fost si-tuaţii când anumite state.protecţie pe care un stat o poate asigura unor persoane urmărite de autorităţile locale. s-a avut în vedere chiar şi un interval mai scurt. nu mai continuă să funcţioneze imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în calitatea sa privată. În Convenţia de la Viena – art. pentru că. distincţia apare. înCehoslovaciaşi RDG. în perioada premergătoare r ăsturnării regimurilor dictatoriale. iar ulterior. revolte militare. decât diplomatului şi cu privire la acestea. iar situaţii de acordare aazilului diplomatic au existatşi pe continentul european. dar în unele. Pentru membrii de familie. rezidă în faptul că aceste acte sunt imputabile. Azilul diplomatic.)47. de îndată ce a fost numit şi trece frontiera statului acreditar procesul trebuie să înceteze. în principiu. familia agentului diplomatic străin decedat este în drept să exporte bunurile agentului care. Imunitatea se extinde de asemenea. beneficiul imunităţilor şi privilegiilor ia sfârşit odată cu încetarea funcţiilor unui membru al personalului misiunii şi părăsirea teritoriului statului acreditar. chiar şi pentru actele săvârşite anterior intrării sale în funcţie. în schimb. care îi va fi acordat în acest scop. beneficiul statutului diplomatic începe pe data stabilirii acelor relaţii de familie. care curge de la data încetării misiunii respective. . precum şi după încetarea misiunii imunitatea continuă să dureze pentru actele săvârsite de agentul diplomatic în exercitarea funcţiilor sale oficiale. chiar în caz de conflict armat”. încalcă suveranitatea statului de reşedinţă. naştere. din considerente de oportunitate politică. există o incompetenţă a instanţelor locale. şi în legislaţia unor state. fac parte din familia acestuia şi gospodăresc împreună cu el. adopţie). sau la expirarea unui termen potrivit. cu toate acestea. de asemenea. schimbări de regim politic etc. în acest timp. de regulăîn momente de puternice tensiuniinterne (lovituri de stat. Explicaţia supravieţuirii imunităţii de jurisdicţie. iar imunitatea să-i fie recunoscută. dar poate supravieţui exercitării acesteia. nu sunt prohibite la export (şi fără să i se perceapă taxă). statele cărora le apar ţin acestea. imunitatea începe odată cu funcţia.care se aflau în pericol. după expirarea acestui termen.