Argumentarea apartenenţei la specia comedie + O scrisoare pierdută

+
George Călinescu remarcă afinitatea lui Ion Luca Caragiale pentru estetica balcanismului prin tipurile sociologice, categoriile individuale, satirizarea moravurilor, trăsături esenţiale ale unei atitudini ce implică mai ales bufoneria, farsa, pentru că „studiul atitudinilor sociale veşnice s-a concentrat în câteva formule fără greş, constituiind un comic aproape pur”, afirma acelaşi Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Scriitor lucid, obiectiv şi ironic, Caragiale este autorul unei dramaturgii inegalabile, un spirit critic profund şi creator de viaţa. Aparţinând epocii Marilor Clasici, dramaturgul scrie despre realitatea socială şi politică a timpului său, pe care o simte enorm şi o vede monstruos. Scriitor realist, Caragiale mărturiseşte că „râsul îndreaptă moravurile şi nu supără decât pe proşti”. Preocupat de viaţă, Caragiale citeşte aproape toate piesele sale la Junimea, prima fiind „O noapte furtunoasă” sau „Numărul 9”prezentată în 1879 la Teatru Naional din Bucureşti, cu un impact puternic asupra publicului. „Conu Leonida faţă cu Reacţiunea” este publicată în 1880 în „Convorbiri literare” ridiculizând tipul liberalului ale cărui opinii politice descoperă o mentalitate conservatoare. „O scrisoare pierdută” îşi are premiera la 13 martie 1884 la fel ca şi prima, la Teatrul Naţional din Bucureşti, după ce fusese citită în cadrul Junimii. Cea de-a patra „D-ale carnavalului”, creaza animozităţi în rândul elitei bucureştene. Reprezentaţia din 12 aprilie 1885 este calificată de un ziar liberal drept „o stupiditate murdară culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul”. Comedia este o operă dramatică al cărei subiect şi deznodământ provoacă râsul şi care poate ridiculiza relaţii sociale şi etice, tipuri umane sau poate lua naştere din succesiunea unor întâmplări neaşteptate şi hazlii. Ea a apărut, ca şi tragedia, în Grecia Antică, din serbările închinate zeului Dionysos. Comedia înfăţişează personaje, caractere şi moravuri într-un mod care să stârnească rasul, având deznodământ vesel şi sens moralizator. “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, având ca temă viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţie, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor se armonizează în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic în folosul lor. Capodoperă incontestabilă a lui Ion Luca Caragiale este „O scrisoare pierdută”, care se leagă de o serie de anecdote picante. Premiera are loc la 13 martie 1884, după ce fusese citită în cadrul Junimii, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia „O scrisoare pierdută” cuprinde patru acte structurate în scene, după cum urmează: actul unu (9 scene), actul doi (14 scene), actul trei (7 scene), actul patru (14 scene). Scena iniţială din actul I (expoziţiunea) prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Caţavencu şi numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia ca Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul" lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipatescu şi Zoe Trahanache, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului. Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare, cea a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe dimpotrivă, ordonă eliberarea lui

în schimbul scrisorii. simplitatea frazei. Senil. satisfacerea intereselor personale). Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului intial. pe care intentioneza s-o folosească pentru contra-santaj. şi anume utilizarea neologismului reflectă adâncimea contrastului comic (ceea ce vor să pară / ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce sunt cu adevărat). fiind este marcat prin: forme populare sau familiare. Intervine un alt personaj. având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. În încăierare. iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Între timp. Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe –Trahanache – Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul. ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii). care o duce destinatarei. fapt care sugerează dorinţa de integrare într-o lume superioară. Personajele mai modeste în pretenţii sunt ironizate: ele doar pronunţă greşit (Pristanda. tipul primului amorez şi al donjuanului (Tipatescu). tipul funcţionarului. Trahanache. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatură română. Atmosfera destinsă din final reface starea iniţială a personajelor. tipul confidentului. Caţavencu. în cadrul întrunirii electorale. mai puţin elaborat. mai prost decât oricare provincial. se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. simplist. dintre care următoarele sunt identificate şi în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului (Trahanache). ritm. care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. exclamaţie. tipul servitorului (Pristanda). tipul demagogului (Tipătescu. Prin dialog se prezintă evoluţia actiunii dramatice. Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. ambiţiosul Caţavencu. tipul cochetei adulterine (Zoe). Limbajul oral este mai spontan. Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale. căzut în copilărie. Cetăţeanul turmentat). În dialogul dramatic. Dandanache. Apoi anunţă în şedinţa numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu. Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care. dar snob. exprimare eliptică. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu. „alesul” trimis de la centru. Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea. Comicul de intenţie. Personajele acţionează stereotip. în succesiunea lor temporală. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea. Populsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Un singur personaj este grotesc: Dandanache. opiniile. în consonanţă cu noua lor stare socială. se identifică prin limbajul lor. stilul este marcat prin oralitate: mijloace nonverbale (gesturile. Farfuridi. mimica) şi paraverbale (intonaţie. Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu. pauză) se substituie replicilor sau le însoţesc sub forma indicaţiilor scenice. găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat. Principalul mod de expunere este dialogul. tipul cetăţeanului derutat (Cetăţeanul Turmentat). În schimb. Dandanache). unde adversarii se împacă. cu pretenţii de erudiţie. interogaţie. Pompiliu Constantinescu precizează în studiul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice. falsificarea listelor electorale. repetiţii. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat în sală de Pristanda. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică. pentru că scrisoarea ajunge la Zoe. este incapabil de a asimila . În actul III (punctul culminant). atitudinea scriitorului faţă de personaje. ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească. Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. fără a suferi transformări psihologice (personaje plate). Brânzovenescu. este satirizat: pronunţă corect.şi uzează de mijloacele de convingere feminină pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie. incult. fără a evolua pe parcursul acţiunii. dar atribuie sensuri greşite neologismelor. prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile. fără nicio modificare a statutului iniţial (dinaintea pierderii scrisorii). Cum prefectul nu acceptă compromisul politic. sentimentele. tipul raisonneurului (Pristanda). accent. nu mişcă nimic în mod esenţial.

neologismul. în mod critic. Prin aceste mijloace. Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute. în profunzimea viziunii asupra existenţei. prostia lui Farfuridi. originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor: numele Trahanache este provenit de la cuvântul „trahana". Lumea eroilor lui Caragiale este o lume a compromisului moral. iar neologismul este înlocuit de interjecţie şi onomatopee. Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter. alcătuită dintr o galerie de arivişti. repetiţia). asupra „comediei umane”. atrage atenţia cititorilor/spectatorilor. ceea ce sugerează că personajul este modelat de „enteres". numele Dandanache vine de la „dandana” (boacănă. că o cheie a interpretării operei lui Ion Luca Caragiale este faptul că „îndărătul oricărei comedii se scunde o tragedie”. nici măcar în mod incorect. o cocă moale. când lui Tipatescu şi interferenţa finală a intereselor în împăcarea ridicolă a forţelor adverse. nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile. teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi – Brânzovenescu. care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”. despărţirea nu mai este atât de tranşantă. Comicul de caracter reliefează defectele general-umane. confuziile lui Dandanache. piesa provoacă râsul. senilitatea lui Dandanache). urmărind menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice/a unui statut social nemeritat. construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv (acumularea progresivă. servislismul lui Pristanda. După cum aprecia şi Maiorecu. pe care Caragiale le sancţionează prin râs (de exemplu: demagogia lui Caţavencu. în acelaşi timp. într-un articol polemic. dar. gafă). s-a constatat de multă vreme că. sugerând prostia. care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache. . coincidenţă. Vorbirea lui este incoerentă. Deşi comicul se opune tragicului. răsturnarea de statut / evoluţia inversă a lui Caţavencu. numele Farfuridi şi Branzovenescu au rezonanţe culinare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful